Dumnezeu l-a ajutat pe Poporul Evreu şi pentru noi, ca să credem că sângele de animal de pe uşorii uşii îi apăra de satan şi, cu atât mai mult, Sângele Dumnezeiesc de la Golgota pecetluieşte pe oricine crede în El, adică oricine se umple, (prin naşterea din nou), cu Plinătatea Învăţăturii Duhovniceşti- Întrupată zi de zi; Păcat că noi suntem mai împietriţi decât ei, care l-au primit în ieslea cu fân, dar noi îl ţinem în ploi, vânt şi ninsori- la uşa, hrănindu-ne cu datini, tradiţii, ritualuri toxice… Să intrăm, nu în Arca religiilor lui Noe, pe când, ca acum, orice om îşi stricase calea (Gen. cap.6), ci să devenim Una cu odihna Lui, în Corabia Cristică, fiindcă Prietenul păcătoşilor ne cheamă pentru salvarea TUTUROR (Mat. cap.11/28-30) Să învăţăm din păţania evreilor „… De aceea, cum zice Duhul Sfânt: “Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustiu, unde… Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: “astăzi”… Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.” (Evrei, cap.3/7-19).” El hotărăşte din nou o zi: “astăzi”… Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihnă, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi…” Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.” (Evrei, cap.4/7-11)

 Ceasul de pe urma (Amir Tsarfati)- Perspectiva unui nativ israelian asupra vremurilor din urma1Ioan 2:18 – La ce s-a referit Ioan când a spus: „este ceasul din urmă” ?
22
Cum putem lupta cu diversi inamici,inclusiv cu satan si cu pacatele  fardate si neascunse …Sa invatam si limbajul animalelor, de la care primim  semnale inedite…Cum poate sa scrie  Corneliu Vadim Tudor  despre Adrian Năstase, asasinul presei scrise din Româniaaa - Copy
  Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători…Un Cuvânt La Timp Despre ServiciuProfetul Ilie Un Tip Al BisericiiCugetul, Baza CaracteruluiMaturitatea Creştinului Sau Creşterea Creştinului În CristosViziunea De Pe Vârful Munţilor – Partea 1Viziunea De Pe Vârful Munţilor – Partea 2Întăriţi Cu PutereP…ăziţi Prin Puterea Lui DumnezeuVoi Sunteţi Opera Lui DumnezeuMintea Spirituală Şi Omul NaturalRăsplata Celor DrepţiÎn Lumina Sa Admirabilă“La Adăpostul Aripilor Sale”…Moştenirea Vieţii Creştineşti“Tot Israelul Lui Dumnezeu”

 

 

kkfbmecehdebgt

uuuuu

 

Ceasul de pe urma. Perspectiva unui nativ israelian asupra vremurilor din urma

Descriere

PE MASURA CE CEASUL DE PE URMA SE APROPIE, ESTE VREMEA SA RASTURNAM PRECONCEPTIILE SI SA DISCERNEM PLANUL ADEVARAT AL LUI DUMNEZEU.

Cu totii avem intrebari despre vremurile din urma. Insa, dupa cum explica Amir Tsarfati, un israelian crestin si un respectat invatator al Bibliei, profetiile biblice sunt o taina, nu un secret. Intelegerea este disponibila oricui isi face timp sa le studieze. Dorim ca aceasta carte sa va fie o calauza.
Continand o intelegere profunda si care te face sa gandesti asupra profetiilor biblice si a felului in care acestea pot fi aplicate in ziua de astazi, explorarea Bibliei de catre Amir este atat proaspata cat si fascinanta.
In loc sa se avante in speculatii si sa se joace cu temerile oamenilor, Amir prezinta scenarii reale ancorate in adevarul biblic referitor la Rapire, Anticrist si Necazul cel Mare. De asemenea, te ajuta sa intelegi rolurile – si soarta – Rusiei, Iranului, Uniunii Europene, Statelor Unite si Israelului in vremurile din urma, aratandu-ne cum profetiile biblice se implinesc chiar astazi.
Exista speranta in mijlocul haosului. Indiferent de ce se intampla, Dumnezeu este in control. El Isi va proteja copiii.
Aceasta carte venita la timp este bine scrisa, senzationala, provocatoare, te incurajeaza si te determina sa gandesti. Anne Graham Lotz, autoare a „The Daniel prayer”
Ceea ce a promis Dumnezeu poporului Sau, El implineste. Cred ca Dumnezeu va folosi „Ceasul de pe urma” sa deschida inimi fata de Evanghelie. Dr. David Jeremiah, fondator si presedinte al Turning Point; pastor senior la biserica Shadow Mountain Community
Amir Tsarfati s-a nascut in Israel, unde a si locuit mare parte din viata lui. Dupa ce si-a incheiat serviciul obligatoriu in Fortele de Aparare Israeliene, a continuat in calitate de maior in rezerva IDF. Amir a fost CEO la Sar El Tours and Conferences si a fost un ghid turistic in Israel vreme de 20 de ani. De asemenea, el este fondatorul si presedintele Behold Israel, o organizatiei non-profit care ofera acces in timp real la stiri de incredere despre Israel din contextul solid al istoriei Bibliei si profetiilor. Amir este casatorit si are patru copii.

 

Ceasul de pe urma- Perspectiva unui nativ israelian asupra vremurilor din urma

Cu totii avem intrebari despre vremurile din urma. Insa, dupa cum explica Amir Tsarfati, un israelian crestin si un respectat invatator al Bibliei, profetiile biblice sunt o taina, nu un secret. Intelegerea este disponibila oricui isi face timp sa le studieze. Dorim ca aceasta carte sa va fie o calauza.
Continand o intelegere profunda si care te face sa gandesti asupra profetiilor biblice si a felului in care acestea pot fi aplicate in ziua de astazi, explorarea Bibliei de catre Amir este atat proaspata cat si fascinanta.
In loc sa se avante in speculatii si sa se joace cu temerile oamenilor, Amir prezinta scenarii reale ancorate in adevarul biblic referitor la Rapire, Anticrist si Necazul cel Mare. De asemenea, te ajuta sa intelegi rolurile – si soarta – Rusiei, Iranului, Uniunii Europene, Statelor Unite si Israelului in vremurile din urma, aratandu-ne cum profetiile biblice se implinesc chiar astazi.
Exista speranta in mijlocul haosului. Indiferent de ce se intampla, Dumnezeu este in control. El Isi va proteja copiii.

1Ioan 2:18 – La ce s-a referit Ioan când a spus: „este ceasul din urmă” ?

 

„Copilaşilor, este ceasul din urmă şi, după cum aţi auzit că vine Antihrist,

chiar acum s-au ridicat mulţi antihrişti;

de aici cunoaştem că este ceasul din urmă.” – 1Ioan 2:18, GBV 2001.

 

În Biblie cuvântul „ceas”, poate avea sensul de ani! Domnul Isus numeşte: timpul necazului cel mare care durează trei ani şi jumătate: „ceasul încercării”, când spune: în Apocalipsa 3:10: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ.”

În Matei 20:1-16, perioada de milenii de lucrare a creştinilor este considerată: 12 ceasuri de lucrare în via Domnului!

 

Dar care este sensul din 1Ioan 2:18?

Expresia „ceasul din urmă” nu se referă la necazul cel mare când va conduce Anticrist 42 de luni (Apocalipsa 13:5). Căci El precizează: „Copilaşilor, este ceasul din urmă şi, după cum aţi auzit că vine Antihrist”, referindu-se la marele anticrist, la fiara, la omul fărădelegii vestit şi de Pavel (2Tesaloniceni cap. 2). Astfel ceasul din urmă a început înainte de a veni „Antihrist”, înainte de epoca lui: necazul cel mare!

Caracteristica acestui ultim ceas, este că deja în poporul lui Dumnezeu din primul secol d.C. s-au ridicat anticrişti! Cum? Versetul următor explică: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi; pentru că, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu toţi sunt dintre noi.” (v.19). Aceşti ieşiţi din creştinism, au format curente religioase, secte, şi ei s-au împotrivit adevărului dat de Domnul prin apostolii Săi (v.21-23), astfel ei ca împotrivitori şi nesupuşi au devenit anti-hrişti, contra lui Cristos!

Scriptura nu se tălmăceşte singură; ci, cu ajutorul altor pasaje din Scriptură (comp. cu 2Petru 1:20). Căci nu doar Ioan a prevestit apariţia anticriştilor!

Apostolul Pavel a scris, sfătuindu-l pe Timotei în 1Timotei 4:1-3: „Dar Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhuri amăgitoare şi la învăţături ale demonilor, spunând minciuni în făţărnicie, însemnaţi cu fierul roşu în propria conştiinţă, oprind căsătoria, poruncind abţinerea de la mâncăruri, pe care Dumnezeu le-a creat spre a fi primite cu mulţumire de cei credincioşi şi care cunosc adevărul.”

Prin urmare, expresia: „ceasul din urmă”, este sinonimă cu „timpurile din urmă”, sau „zilele din urmă” (2Petru 3:3).

Zilele din urmă au început în primul secol d.C. la botezul Domnului Isus, când şi-a început lucrarea (Evrei 1:2). În Fapte 2:1-21, este relatată turnarea Spiritului Sfânt la Penticosta, iar apostolul Petru care citează din profetul Ioel 2:28,Ioel 2:29, plasează această turnare a Spiritului în „zilele de pe urmă” (Fapte 2:17, BCR 1989).

Iar apostolul Pavel vorbeşte şi îi sfătuieşte pe creştini să aibă grijă, căci ei trăiesc zilele din urmă (1Timotei 41-3; 2Timotei 3:1-5), în mod asemănător, sfătuieşte Iacob şi apostolul Petru (Iacob 5:3-6, 2Petru 3:1-5), toate aceste avertizări ar fi inutile, dacă ei nu ar fi trăit în realitate zilele din urmă.

În ce priveşte anumite secte care dau tot felul de interpretări la 1Ioan 2:18, şi care nu au nici Duhul Adevărului, nici o consecvenţă în interpretarea Scripturilor, şi care sunt anticrişti, pentru că ei nu înţeleg învăţătura simplă a Scripturilor, cu ei se împlineşte cuvântul din 2Timotei 3:7: „învăţând totdeauna şi neputând veni niciodată la cunoştinţa exactă a adevărului.” (SCC).

Iar ateilor, care se folosesc de acest text şi de altele, insinuând că Domnul nu şi-a împlinit prorociile, nevenind în primul secol, îi întrebăm, dar profeţia din 2Petru 3:3-7, s-a împlinit? Şi anume: „că în zilele din urmă vor veni batjocoritori cu batjocură, umblând potrivit propriilor lor pofte şi spunând: „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei“. Pentru că ei îşi ascund prin propria lor voie aceasta: că, prin Cuvântul lui Dumnezeu, erau ceruri din vechime, şi pământ, avându-şi existenţa din apă şi în apă, prin care lumea de atunci, înecată de apă, a pierit. Dar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său, pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi.” – 2Petru 3:3-7 GBV 2001.

Iubite cititor nu te lăsa amăgit de cei fără Dumnezeu, purtaţi încoacea şi încolo de duhuri demonice, nici de grupări sau secte ce nu au principi clare de interpretare a Scripturilor şi care le răstălmăcesc spre pierzarea lor (2Petru 3:16).

Adevărul lui Dumnezeu este simplu, nu este complicat, nici filozofic, nici ascuns!!! El este simplu şi clar, ziditor şi încurajator, pentru cei care sunt în inimă, smeriţi ca şi copiii, care Îl caută dintr-o inimă întreagă! Dacă inima ta nu este întreagă pentru adevăr, nu-l vei găsi!

 Continuare- Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători-

pe  http://informatii-agrorurale.ro/confederatia-sindicala-nationala-meridian-solicita-politicienilor-un-spor-salarial-de-100-de-euro-pentru-un-milion-de-bugetari-primarii-de-municipii-merita-salarii-mai-mari-topul-national-al-fi/   

UN CUVÂNT LA TIMP DESPRE SERVICIU

Începutul anului este un moment potrivit pentru a privi împrejurările în care trăim şi speranţele în via Domnului. Când medităm asupra cuvintelor profetice: “Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei”, observăm că aceste cuvinte trebuiau să se îndeplinească în decurs de aproape 1900 de ani. Chemarea, alegerea şi adunarea acestor credincioşi, s-a făcut din toate limbile, naţiunile şi popoarele, pentru a fi moştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa — pentru binecuvântarea lumii în Veacul viitor.

Noi vedem în ce mod a folosit Domnul mărturia urmaşilor Săi credincioşi pentru ducerea la îndeplinire a acestei chemări şi pentru a vesti cuvântul învăţăturii Sale. Domnul Isus, când S-a despărţit de ucenicii Săi, i-a învăţat să meargă în toată lumea şi să ducă vestea adevărului şi a milei Sale peste tot. Ucenicii şi-au îndeplinit misiunea divină; după cum vedem din relatarea Bibliei, ei au mers în toate părţile şi “au vestit pe Isus şi învierea”.

 

Soli pentru Cristos

Când Pavel a vorbit despre privilegiul său în serviciul Domnului, a zis: “Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc printre neamuri evanghelia bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni 3:8). El aminteşte bisericii că ea, de asemenea, are parte în această însărcinare: “Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări. Noi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” — 2 Corinteni 5:18-20.

Dacă ne uităm de-alungul Veacului Evanghelic şi privim zilele noastre, în lumina profeţiei, recunoaştem că Biserica aproape şi-a îndeplinit misiunea, pentru că fără îndoială noi ne aflăm foarte aproape de sfârşitul acestui Veac. Dar Biserica nu trebuie să înceteze această mărturie, atâta timp cât ea este în carne. Totuşi, afară de aceasta, noi avem dovezi puternice că Biserica trăieşte în timpul adunării sau strângerii, pe care Domnul l-a numit timpul secerişului, care, după cum El a zis, va fi “sfârşitul veacului”. Acesta este un timp când mărturia, fiind dată prin expunerea adevărului într-un mod clar, îi va influenţa pe toţi cei ce veghează şi aduce cu sine lumină, putere şi mângâiere, — da, ea ajută pe adevăraţii credincioşi să poată aştepta “ziua Domnului” în linişte, chiar în mijlocul încercărilor, şi în cele din urmă îi pregăteşte pentru a putea intra în prezenţa Mirelui ceresc.

Şi cine dintre noi poate susţine, că această lucrare nu se face şi acum în mod regulat? Există un număr mare de creştini, în toată lumea, care în zilele noastre au fost luminaţi şi care au aflat puterea adevărului în aceste zile din urmă; şi există încă şi alţii, care în mijlocul cernerilor, examinărilor şi încercărilor de credinţă, prin o clară înţelegere a adevărului, au primit un mare ajutor, ceea ce este important în împrejurările şi situaţia poporului lui Dumnezeu din aceste zile.

 

Servind corpului lui Cristos

Şi în aceasta constă privilegiul nostru. În timpul când, la prima Sa venire, Domnul nostru umbla cu ucenicii Săi, strângând recolta secerişului Veacului Iudeu, El a îndemnat pe ucenicii Săi să-L roage pe Domnul secerişului să trimită mai mulţi lucrători în via Sa.

Considerând faptul că în toată lumea există fraţi, răspândiţi peste tot şi descurajaţi, şi unii dintre ei sunt dezorientaţi, şi ştiind că pentru ei există o veste care le-ar putea aduce bucurie şi i-ar mângâia, şi le-ar putea fi de mare ajutor, nu este oare potrivit ca noi să îndeplinim acest serviciu la care într-adevăr suntem însărcinaţi de Domnul, care ne-a arătat privilegiul nostru de a-i servi pe fraţi, de a-i face în stare să devină tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui? Nu ar fi oare plăcerea Domnului, când toţi ucenicii Săi credincioşi ar fi preocupaţi să servească fraţilor lor în situaţia grea de astăzi? Da, toţi fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu ar trebui să se roage, ca Domnul să trimită mai mulţi lucrători şi mai mult ajutor pentru sprijinirea urmaşilor Săi. Nu este oare potrivit ca inima acestora — a fiecăruia care înţelege situaţia prezentă — să se umple tot mai mult cu interesul de a căuta tot felul de mijloace raţionale, pentru înaintarea cauzei Domnului şi servirea fraţilor?

Prin aceste cuvinte nu avem intenţia să încurajăm pe cineva la o lucrare de propagandă. Serviciul nostru nu este de a face propagandă, după cum această expresie se înţelege în mod general. Datoria noastră nu este să vestim un sistem sau un oarecare plan omenesc, şi tot aşa datoria noastră nu este să întărim şi să susţinem un sistem sau organizaţie bisericească. Noi nu avem o astfel de lucrare în mijlocul nostru, ci de a recunoaşte în mod clar simplicitatea şi ordinea Bisericii primitive: “…unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. (Matei 23:8) Ca soli ai lui Cristos suntem atenţi numai la privilegiul serviciului Evangheliei adevărate, şi aceasta înseamnă a ajuta pe fraţi să dezvolte caracterul lui Cristos şi a-i încuraja în dezvoltarea roadelor Spiritului sfânt, mângâind pe toţi cei apăsaţi, după cum Îi place Domnului să ne conducă.

 

Ajutând pe cei încercaţi

Într-adevăr, noi am observat că binecuvântarea Domnului a fost revărsată într-un mod abundent asupra serviciului, care dintr-un punct de vedere pare ca o slabă osteneală a fraţilor, care au lucrat împreună în acest serviciu. Cercetarea fraţilor prin “Studii în Scripturi”, fără îndoială că le-a adus o mare îmbărbătare şi întărire şi le-a ajutat să-şi cunoască drumul mai clar. Noi am observat că în timp scurt, mulţi dintre fraţii cu care în anii trecuţi, mai mult sau mai puţin am fost uniţi, fraţi care prin împrejurările şi încercările deosebite din aceste zile grele au fost neliniştiţi şi apăsaţi s-au trezit şi au înţeles cuvântul Păstorului bun: “Iată drumul, mergeţi pe el!”.

Cu această ocazie vrem să amintim, că fiind în timpul înnoirii abonamentelor, am fost foarte încurajaţi prin diferite scrisori ale fraţilor din toate părţile, care reînoindu-şi abonamentul la această revistă, şi folosindu-se de ocazie, şi-au exprimat recunoştinţa într-o privinţă sau alta în mod lăudabil. Afară de aceasta, lista abonamentelor s-a mărit prin noi abonamente. Unii din aceşti noi abonaţi sunt fraţi a căror atenţie nu demult a fost îndreptată asupra revistei noastre, iar alţii sunt dintre aceia care vreau să contribuie la binecuvântarea altora. Iar alţii sunt activi în răspândirea literaturii adevărului; şi aceştia în continuu aduc veşti îmbucurătoare, din diferite părţi.

 

Sunt încă ocazii preţioase

Totodată vrem să explicăm şi aceea că, tipărind revista, întotdeauna am tipărit mai multe, cu un oarecare număr, şi de aceea ne adresăm acelora, dintre cititorii noştri, care se află într-o situaţie mai favorabilă şi ar putea oferi câte un exemplar în munca de mărturie. Aceste numere stau la dispoziţia prietenilor noştri. Doritorii pot să ne trimită numele şi adresa celor ce iubesc acest adevăr, şi noi le vom trimite exemplarele pe adresa lor.

De asemenea, cei ce au cercetat pe fraţi au adus o mare binecuvântare; s-a dorit şi se doreşte în mod deosebit, ca aceste vizite să fie continuate cu regularitate. Astfel, adesea se întâmplă că un frate care cunoaşte bine adevărul prezent, este de mare ajutor prin încurajarea şi îmbărbătarea celor descurajaţi. Deocamdată vizita se face numai la unul sau la doi, iar apoi şi la mai mulţi, care sunt obişnuiţi să se adune împreună pentru studierea Cuvântului şi pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite.

Deoarece astăzi se pare că sunt multe şi preţioase ocazii pentru lărgirea serviciului şi ajutorarea fraţilor, noi într-adevăr am dori ca mai mulţi din poporul Domnului să fie activi, ca să se poată face mai mult serviciu în interesul tuturor.

 

El vine cu bucurie

Întocmai după cum nu putem crede că ar fi voia Domnului ca noi să cerem bani, ci doar să folosim în modul cel mai înţelept tot ce El ar vrea să ne dea, tot aşa credem că nu ar fi voia Domnului ca noi să forţăm un oarecare serviciu pentru El. Noi, numai atragem atenţia asupra ocaziilor ce se prezintă pentru serviciu şi privilegiile oferite nouă şi asupra avantajelor şi binecuvântărilor care întotdeauna se înmulţesc pentru cei credincioşi. Totuşi, noi putem vorbi despre fapte dovedite prin experienţe, pe care mulţi din poporul Domnului pot să le mărturisească, şi anume că Domnul binecuvântează în mod deosebit pe aceia care, după ce au primit lumină şi ajutor, nu pun acestă lumină sub obroc, ci cu încredere şi în mod înţelept o lasă să strălucească pentru binele şi fericirea altora. Fără îndoială, că pentru cei ce sunt însufleţiţi de un zel iubitor, există multe posibilităţi de a servi Domnului şi de-a avea parte în înaintarea cauzei Sale, atât de scumpă inimii noastre.

În sfârşit, să nu uităm faptul că înainte de toate răspunderea pentru îngrijirea mieluşeilor Domnului este pe umerii marelui Păstor, şi noi suntem siguri că El va înmulţi ocaziile pentru apărarea, conducerea şi ajutorarea poporului Său, dacă El vede de bine aceasta. Noi putem fi siguri, că nici unul dintre credincioşii care iau aminte la ceea ce aparţine Domnului, nu va fi lăsat în voia sorţii, ci întotdeauna va avea locul de scăpare şi îngrijirea necesară prevăzută mai dinainte. Domnul vrea să ducă pe poporul Său la desăvârşire. Este bine însă să ne amintim, în mod serios, că El cheamă pe aceia care sunt nişte vase slabe de pământ, şi-i încarcă cu răspundere ca şi cum tot ar depinde de ei. Astfel El cere credincioşie de la fiecare, şi fericit este acel ce are privilegiul de a fi “împreună lucrător cu Dumnezeu” (traducerea Cornilescu; n. t.). El vrea ca la urmă, toţi aceia care sunt credincioşi votului de consacrare până la moarte, să ajungă în locuinţa lor cerescă — să ajungă la coroana vieţii. Nu peste mult, această adunare a Bisericii întâilor născuţi va fi sfârşită, şi atunci va fi îndeplinită făgăduinţa: “Cel care umblă plângând, purtând sămânţa de semănat, se întoarce cu cântec de veselie, purtând snopii.” — Psalmul 126:6.

 

 

PROFETUL ILIE UN TIP AL BISERICII

“Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” — Apocalipsa 2:10

Numai când privim istoria lui Ilie din punctul de vedere al faptului că el a fost un tip al celor mai minunate lucruri, care după aceea aveau să se împlinească într-o măsură mai mare, putem înţelege într-un grad oarecare puterea şi însemnătatea lecţiilor care se învaţă din experienţele sale. Şi nu este permis să ne facem presupuneri despre acest subiect. Sunt declaraţii precise în Scripturi care arată în mod sigur, că Ilie a fost un caracter tipic. Profeţia lui Maleahi, scrisă în ultima carte a Vechiului Testament, ne conduce până la sfârşitul dispensaţiei prezente şi identifică o clasă Ilie: “Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare”. (Maleahi 4:5) Apoi, în Noul Testament s-a făcut referire la Ilie în legătură cu prima venire a Domnului. Despre lucrarea lui Ioan Botezătorul se spune că aceasta a fost lucrarea lui Ilie, adică o lucrare care, mai mult sau mai puţin, corespunde operei reformatorului Ilie (Luca 1:17). Domnul nostru Însuşi îl recunoaşte pe Ilie prin lucrarea care se făcea în acel timp (vezi Matei 11:14). Şi Isus a zis: “Într-adevăr, Ilie va veni întâi şi va restabili toate lucrurile.” (Matei 17:11).

Ultimele evenimente din viaţa acestui mare caracter, sunt într-adevăr de mare importanţă pentru creştin. Despărţirea lui Ilie de Elisei, prin carul de foc şi ridicarea lui spre cer în mijlocul vârtejului de vânt, sunt trăsături care pot fi privite în mod potrivit ca având o însemnătate pentru că ele sunt în mod evident ilustraţii ale lucrurilor şi împrejurărilor care privesc sfârşitul carierei Bisericii în carne.

 

Trăsături tipice în viaţa lui Ilie

Am observat cum Ioan Botezătorul a fost o repetare a ilustraţiei, el fiind un nou tip în legătură cu Ilie, după cum Irod a fost în legătură cu Ahab şi după cum Irodiada a fost în legătura cu Izabela. Întocmai ca Ilie şi Ioan Botezătorul a încercat să facă o reformă în Israel, dar la fel nu a reuşit. Noi vom fi întăriţi dacă vom arunca repede o privire asupra antitipului acestor lucruri, descrise în cartea Apocalipsei. Acolo se arată, în mod clar, Izabela antitipică şi în armonie cu comentatorii din timpul Reformei noi înţelegem antitipul ca fiind biserica apostată, Papalitatea, iar guvernul civil al Imperiului Roman, în hotărârile sale, corespunzând regelui Ahab, prin urmare reprezentantul Izabelei antitipice, îndeplinindu-i dorinţele, extinzând sistemul său şi nimicind profeţii Domnului. După cum s-a prezis, aşa s-a îndeplinit: “Şi în ea a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor” şi “ … femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor” (Apocalipsa 18:24; 17:6).

Dacă Papalitatea este reprezentată prin femeia Izabela şi dacă puterea civilă este antitipul lui Ahab, atunci cine este Ilie în antitip? Noi răspundem că antitipul lui Ilie este poporul credincios al Domnului din tot Veacul Evanghelic, sfinţii — un corp din multe membre, totuşi toţi o “turmă mică”. Deja am văzut cum Ilie antitipic, care trebuie să vină mai întâi şi să-şi îndeplinească lucrarea sa înainte de venirea a doua a lui Cristos în gloria Împărăţiei Sale, este Biserica adevărată a lui Cristos în trup — Capul căreia a fost Isus, iar apostolii membrele proeminente şi la care aparţin toţi sfinţii adevăraţi ai Domnului de atunci şi până la sfârşitul Veacului Evanghelic, cât sunt în trup. Această clasă Ilie, a fost nevăzută mult timp din acea perioadă lungă de aproape nouăsprezece secole. După cum profetul Ilie a dispărut, tocmai înainte de secetă şi nu a fost văzut, nici nu a putut fi găsit în timpul secetei, tot aşa a fost şi cu clasa antitipică Ilie. Ca şi clasă, a dispărut cam pe la anul 300 d. Cr. şi în decursul unui timp de aproape trei ani şi jumătate simbolici n-au fost văzuţi, adică până la timpul Reformei, cam prin anul 1550, întocmai cum Ilie după ce a vestit seceta a dispărut până aproape la sfârşitul perioadei de trei ani şi jumătate literali. Seceta a început, într-adevăr, cam pe la 539 d. Cr., iar ploaia bogată şi împrospătătoare a venit după trei ani şi jumătate simbolici, în anul 1799 d. Cr..

Această perioadă de trei ani şi jumătate, este egală cu 42 de luni sau cu 1260 de zile, şi este menţionată, în mod special, în toate aceste trei forme diferite, în Apocalipsa (12:6, 14; 13:5). Lumea întreagă este martoră la marea secetă ce a domnit în toată creştinătatea de la anul 300 d. Cr. până la timpul Reformei. Această secetă este, în mod special, cunoscută ca perioada numită “Veacurile întunecate”. Cu apariţia, din nou a proeminentei clase Ilie în faţa lumii, reprezentată prin reformatorii din timpul lui Luther, într-o anumită măsură s-a spus ferm, din nou, care este închinarea potrivită lui Dumnezeu. Lucrarea Reformei până în 1799 a fost pregătitoare, întocmai cum a fost opera lui Ilie pe muntele Carmel cu profeţii lui Baal. Apoi a urmat o mare revărsare a binecuvântării, prin răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în toată lumea, în fiecare limbă de sub cer. Aproape toate societăţile de Biblii ce există astăzi au fost fondate între anii 1803 şi 1815. Atunci a avut loc o mare şi împrospătătoare revărsare de îndurare şi adevăr în lume. Antitipul lui Ahab, conducerea civilă, a recunoscut în mod considerabil adevărul general în acest punct, dar mai mult sau mai puţin era strâns legat cu sistemul Izabela, şi vai, după cum arată clar Apocalipsa, Izabela are în zilele noastre sisteme-fiice numite Protestanţi, care, totuşi copiază într-o mare măsură spiritul mamei. Prin influenţa fiicelor, Ilie antitipic poate să aştepte în viitor persecuţii, care provocate de mamă vor fi îndeplinite de fiice, după cum a fost arătat în tip prin cazul lui Ioan Botezătorul decapitat de către Irod la cererea insistentă a Salomeei, care a fost instigată de Irodiada — Izabela. Însă aceasta arată spre o perioadă din viitor.

Deoarece aşa cum sfârşitul carierei lui Ilie a fost într-un mod neobişnuit şi cu manifestări senzaţionale, ne simţim îndreptăţiţi să credem, că acesta de asemenea, a fost un tip pentru informarea şi îndrumarea Bisericii, în mod special, pentru că arată sfârşitul experienţelor ei şi despărţirea de condiţiile pământeşti prin încercările de foc (descrise prin carul şi caii de foc) şi ridicarea ei la cer (ilustrată prin vârtejul de vânt, prin care Ilie a fost ridicat la cer).

 

Moderaţie în aflarea tipurilor

În timp ce putem, foarte logic şi potrivit, înţelege aceste lecţii generale şi ilustraţii din cariera lui Ilie, suntem înclinaţi să prevenim împotriva faptului de a face tipuri din fiecare amănunt şi eveniment. Noi credem că în privinţa aceasta s-a făcut o mare greşeală, şi mulţi au fost conduşi la fantezii şi presupuneri fără temei şi nesăbuite, care au condus la o mare confuzie, ca de exemplu: lovirea Iordanului cu mantaua, atât de Ilie cât şi de Elisei; călătoria lor la Ghilgal, Betel, Ierihon şi de aici la locul unde a avut loc despărţirea; alte întâmplări ca ungerea lui Hazael regele Siriei şi a lui Iehu regele lui Israel şi vărsarea de sânge în Israel, care a fost îndeplinită prin aceşti regi — toate aceste întâmplări unii le privesc ca tipuri şi ilustraţii a împrejurărilor şi evenimentelor care privesc experienţele Bisericii. Pe de altă parte noi nu vrem să negăm că unele, sau toate punctele amintite mai sus, pot fi intenţionate ca ilustraţii sau tipuri; noi spunem numai un cuvânt de prevenire, că în ce priveşte întâmplările şi amănuntele amintite mai sus, care sunt legate de viaţa lui Ilie şi Elisei noi nu putem fi prea siguri; şi credem că am face o greşeală serioasă, când am încerca să tragem concluzii sigure şi să le punem ca bază pentru anumite activităţi speciale în lucrarea creştinului, datorită interpretărilor noastre personale.

Fraţii din acest serviciu au fost rugaţi, de repetate ori, să încerce să precizeze ceva clar, aşa cum ar fi semnificaţia lovirii Iordanului şi semnificaţia diferitelor opriri făcute de către Ilie şi Elisei în călătoria lor tocmai înainte de ridicarea la cer a lui Ilie. Alţii ne-au trimis manuscrisele lor oferindu-ne rezultatul multor zile de cercetare a acestui subiect şi ne-au rugat ca noi să publicăm constatările lor, ca o lumină nou descoperită. Noi putem spune numai că până acum, nu am putut ajunge la o oarecare concluzie sigură, că diferitele detalii amintite mai sus au fost hotărâte ca ilustraţii deosebite a anumitor întâmplări şi evenimente în mijlocul poporului Domnului în aceşti ani din urmă.

 

“Noi vorbim ce ştim”

Nu am vrea să spunem că aceste lucruri n-ar avea nici o însemnătate pentru noi, deoarece noi considerăm că ele conţin lecţii generale; dar Domnul încă nu ne-a dat să înţelegem că Lui I-ar plăcea să le fixăm ca adevărate tipuri. Noi recunoaştem cu sinceritate că în anii din urmă ai serviciului său, fratele Russell a vorbit cât se poate de sincer cu privire la aceste întâmplări din experienţa lui Ilie şi Elisei, dar declaraţiile sale arată că el însuşi nu a ajuns la o anumită convingere în ce priveşte semnificaţia tipică; aşa de exemplu la un moment dat, când şi-a spus părerea asupra acestui subiect, a voit să dea impresia că lovirea simbolică a Iordanului a fost în trecut şi că clasele Ilie şi Elisei din timpul prezent ar fi rămas o perioadă de timp dincolo de Iordan, şi “mergeau vorbind” până s-au apropiat de locul unde s-au despărţit. Din nou, altă dată, şi-a exprimat părerea cu totul contrar, ca şi cum lovirea Iordanului din partea clasei Ilie ar fi în viitor. Oricum, după cum am arătat înainte, fratele nu a exprimat ceva care ne-ar putea face să credem că el ar fi stabilit în mod hotărâtor explicarea unor puncte ca acestea; şi în timp ce noi suntem cu mintea deschisă şi pregătită pentru a vedea ce fel de informaţie, mai departe, ar avea Domnul plăcerea să ne dea, putem spune numai că dacă întâmplările mai mărunte, cum sunt călătoria împreună a lui Ilie şi Elisei, lovirea Iordanului etc., sunt intenţionate să fie ilustraţii reale a evenimentelor din timpul prezent, Domnul încă nu ne-a dat să înţelegem suficient de clar semnificaţia, pentru a face o prezentare precisă. Noi suntem mulţumiţi să-L aşteptăm pe El cu răbdare, crezând că această atitudine şi acest curs, din partea noastră, sunt mai acceptabile decât dacă am deveni nerăbdători şi am decide, că noi trebuie să facem anumite tipuri sigure din fiecare punct şi detaliu din cariera lui Ilie, şi apoi să încercăm a judeca pe fraţii noştri sau să lansăm o mare lucrare bazată pe teoriile noastre.

În legătură cu întâmplările ce sfârşesc cariera lui Ilie, prezentăm expunerea scrisă şi publicată de fratele Russell în revista sa din August 1904 (R 3415). Din toate tratatele sale, pe care le avem despre acest subiect special, nu cunoaştem nici una care să aducă mai multă lumină şi să fie mai clară şi mai convingătoare ca aceasta. Recomandăm să fie cercetată cu îngrijire.*

 

O expunere rezonabilă cu privire la Ilie şi Elisei

“Cuvintele: “Când Domnul a voit să ridice pe Ilie la cer” dau de înţeles, că Ilie a avut o viaţă protejată special; că el n-a fost supus puterii duşmanilor săi — el a fost în întregime sub controlul divin. Aceasta este adevărat, de asemenea, şi cu privire la antitipica clasă Ilie din Veacul Evanghelic. Aceasta a fost adevărat, ne amintim, cu privire la marele Cap al acestei clase, Isus în carne. Cărturarii şi fariseii au făcut, înainte, o mulţime de atentate la viaţa Sa, dar ei nu I-au putut face rău înainte pentru că “nu-I sosise ceasul”. Aşa se întâmplă cu fiecare membru al corpului Său în carne; fiecărui membru din clasa Ilie nu poate să-i cadă nici măcar un fir de păr de pe cap fără cunoştinţa şi permisiunea divină. Aceştia să nu presupună că vreo afacere a lor ar fi întâmplătoare, deoarece fiind deplin consacraţi Domnului şi primiţi de El, toate afacerile lor, mari sau mici, sunt sub supravegherea divină — sănătatea sau boala, drepturile sau privilegiile, bucuriile sau suferinţele.

Noi nu dorim să dăm de înţeles că este vorba de fatalism (adică, tot ce se întâmplă este dinainte determinat de forţe supranaturale; n. t.), ci mai degrabă despre supraveghere divină. Dacă încercările, disciplinările şi mustrările, făcute prin sărăcie, suferinţă sau boală sunt necesare pentru corectarea acestora, ei le vor primi cu siguranţă; şi unele sau toate acestea pot să-i ajungă, chiar dacă nu ca pedepse, ci ca lecţii ale experienţei care sunt necesare pentru dezvoltarea lor, ca să ajungă în Împărăţie, sau pentru folosul lor în serviciul Domnului în timpul prezent — aşa a fost cazul cu Domnul nostru. Cei ce aparţin clasei Ilie, consacraţii pe deplin Domnului, vor fi fericiţi să aibă supravegherea divină în afacerile lor. Aceasta, oricum nu înseamnă că ei nu pot sau nu trebuie să facă nimic ce li s-ar părea înţelept şi raţional pentru susţinerea sănătăţii sau pentru însănătoşirea lor, sau pentru mulţumirea foamei sau setei, sau pentru îmbunătăţirea intereselor lor temporale. Dar, în timp ce folosesc ceea ce li s-ar părea a fi rezonabil, vor considera că acestea, de asemenea, sunt în mâinile Domnului şi dacă sunt încununate de succes, ei vor considera că ele sunt pregătirile Sale şi să fie primite cu mulţumire. De altă parte, dacă nu le va reuşi, ei vor fi dispuşi să primească rezultatele fără murmur — cu deplină asigurare a credinţei, că Dumnezeu este în stare a face ca toate lucrurile să lucreze spre binele lor.

 

La şcoala profeţilor

Ilie şi Elisei au fost la Ghilgal, în una din cetăţile în care se afla o şcoală a profeţilor, unde tinerii temători de Dumnezeu învăţau legea divină sub supravegherea acelora care au fost recunoscuţi ca profeţi, cu scopul de a deveni învăţători sau explicatori ai legii lui Dumnezeu în diferitele cetăţi în care trăiau. Ilie şi Elisei au fost în acel loc pentru un timp şi Ilie s-a hotărât să plece într-o călătorie, propunându-i lui Elisei să nu meargă cu el. Totuşi, Elisei nu a vrut să-l părăsească pe profetul mai bătrân, pe care îl numea învăţătorul său şi pentru care îndeplinea slujba de servitor. Aşa că ei au mers împreună la Betel, unde se afla o altă şcoală a profeţilor. Nu ni se spune cât timp au stat la Betel, şi nici ce au lucrat sau au vorbit profeţii în şcoala aceea, dar noi ştim că aceşti elevi, cunoscuţi ca fiii profeţilor, au venit la Elisei şi în secret, în şoaptă, l-au întrebat dacă ştie că Domnul are de gând să-l ia pe învăţătorul său, pe Ilie, de la el.

Elisei a răspuns că el ştie, dar nu doreşte să discute acest lucru. Evident, el era plin de întristare gândindu-se la pierderea ce avea să o experienţeze, deoarece toate arată că în decurs de zece ani sau mai mult, cât a fost servitorul lui Ilie şi colaboratorul său în serviciul de profet, între ei s-a stabilit o intimitate adâncă, care în anumite privinţe era foarte deosebită. Ilie din nou i-a propus lui Elisei să se oprească, în timp ce el voia să meargă mai departe în cetatea Ierihon; dar Elisei, din nou, cu o mai mare hotărâre şi seriozitate a refuzat să-şi părăsească învăţătorul. Când au ajuns la Ierihon, Elisei a experienţat din nou acelaşi lucru; fiii profeţilor l-au întrebat dacă a auzit sau nu despre intenţia Domnului de a-l răpi pe profet, dar el a refuzat din nou să discute despre acest lucru. Ilie i-a propus a treia oară să se oprească, în timp ce el voia să meargă mai departe sub conducerea Domnului, nu într-o cetate ci la râul Iordan, dar Elisei nu a vrut să se oprească şi au mers împreună.

Aceste vizite la şcolile profeţilor, înainte de răpirea lui Ilie, fără îndoială au avut o influenţă binefăcătoare asupra acestor studenţi, care cercetau Cuvântul lui Dumnezeu şi care cunoşteau bine pe profetul îmbătrânit şi credincioşia sa faţă de Dumnezeu şi faţă de puterea lui Dumnezeu manifestată prin el. Această ultimă vizită avea să-i impresioneze şi cu aceste impresii să meragă cândva în diferite oraşe ale lui Israel. Între timp însă, descoperirea care le-a fost făcută, că Dumnezeu vrea să-L răpească pe Ilie printr-un vârtej de vânt, avea ca scop să-i pregătească pentru această minune şi mărturie despre el, ca un serv al Celui Atotputernic. Evident, profeţii din această şcoală, cincizeci la număr, în timp ce în mod discret se reţineau de a urma pe Ilie şi Elisei, erau totuşi adânc interesaţi de acest lucru, despre care ştiau că are să se întâmple. Ei au mers într-un loc mai aproape de Ierihon, care era mai înalt decât râul Iordan, şi privindu-l de acolo pe Ilie, ei au fost martorii acestui eveniment. Din depărtare ei au văzut pe Ilie dezbrăcându-şi mantaua, împăturind-o în formă de sul şi lovind apele Iordanului, care s-au despărţit, aşa că cei doi au trecut dincolo, întocmai cum s-a întâmplat cu israeliţii mai înainte printr-o minune, pe care Domnul a făcut-o prin Iosua aproape în acelaşi loc. Profeţii au mers mai departe pe malul celălalt al Iordanului, probabil suindu-se pe muntele Nebo unde a murit Moise. — Deut. 32:49, 50.

 

Cernerile secerişului tipificate

În legătură cu această relatare, care vorbeşte de cele trei opriri şi trei locuri, unde Ilie l-a sfătuit pe Elisei să se despartă de el, s-au făcut speculaţii considerabile, că Ilie a fost prea modest ca să dorească mulţi martori la cea din urmă manifestare de favoare a lui Dumnezeu faţă de el, sau că el a vrut să-l cruţe pe Elisei de întristările celei din urmă despărţiri. Dar aceste sugestii nu sunt satisfăcătoare pentru noi. După înţelegerea noastră, acestea au fost o trăsătură specială a tipului, al cărui antitip trebuie să fie aşteptat în acest timp prezent. Aşa cum Ilie a reprezentat pe consacraţii care, ca învingători, vor forma corpul lui Cristos şi care vor fi părtaşi cu Domnul nostru la gloria Împărăţiei, la prima înviere, aşa Elisei poate să reprezinte o clasă consacrată din acest timp, în unele privinţe inferioară. Aceştia vor cunoaşte clasa Ilie, şi o vor servi în diferite feluri, dar totuşi nu vor fi identificaţi cu ei, ca membri ai aceleiaşi companii consacrate la moarte.

În armonie cu această ilustraţie sau cu acest tip ne vom aştepta că, aşa cum Veacul prezent se apropie de sfârşit şi clasa Ilie trece cu totul dincolo, vor veni diferite cerneri sau probe pentru clasa mai puţin consacrată, ca să-i separe de societatea şi comuniunea cu clasa Ilie. Oricine va cădea în această cernere, va înceta să aparţină clasei Elisei. Aceia care suportă cernerile şi probele, îşi vor păstra poziţia în clasa Elisei, iar unii vor continua, în conformitate cu tipul, chiar până la sfârşitul experienţelor lui Ilie şi atunci, datorită acestei credincioşii, vor primi o mare binecuvântare, o îndoită parte din spiritul lui Ilie.

În timpul când cei doi profeţi mergeau mai departe, Ilie a zis către Elisei: “Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit de la tine.” (2 Împăraţi 2:9). Cererea lui Elisei nu se poate înţelege că era o îndoită parte a spiritului lui Ilie, adică de două ori atâta putere de la Dumnezeu cât a avut Ilie, deoarece aceasta l-ar face pe Elisei un profet cu o putere dublă a lui Ilie. Pe lângă aceasta, cât de neraţional ar fi fost aceasta pentru el, să-i ceară lui Ilie să-i dea mai mult decât el însuşi avea. De aceea noi trebuie să înţelegem că ar însemna că, dacă spiritul sau puterea lui Ilie ar rămâne într-un mod oarecare la un oarecare profet de pe pământ, care-L reprezintă pe Domnul, atunci Elisei a dorit ca el să aibă de două ori atâta putere cât ar avea un oarecare altul — nu din cauza egoismului după cum putem crede, ci pentru că el a apreciat dispoziţia lui Ilie şi poziţia ca serv al lui Dumnezeu, şi a dorit ca pe cât este posibil să poată intra într-o lucrare asemănătoare de serviciu. Cererea i-a fost aprobată în mod condiţionat, deoarece i s-a spus că aceea depinde de atenţia sa deplină.

Lecţia pe care o tragem din această cerere a lui Elisei şi din condiţiile îndeplinirii ei este că, clasa consacrată pe care el o reprezintă, la sfârşitul acestui veac trebuie să fie atentă dacă vrea să discearnă trecerea clasei Ilie, şi că numai în măsura în care ea va discerne completarea clasei Ilie şi trecerea ei în glorie, va deveni beneficiarul unei mari măsuri din spiritul şi zelul clasei Ilie. Din Scripturi aflăm gândul că după ce clasa Ilie va fi completă, probată, dovedită credincioasă şi glorificată, va fi încă o perioadă de timp înainte de sfârşitul complet al “acestui veac rău”, sau al dispensaţiei, înainte de inaugurarea Împărăţiei glorioase de o mie de ani. În decursul acelei perioade, clasa care după cum noi credem este reprezentată de Elisei — adică o clasă consacrată, dar căreia îi lipseş-te într-o anumită măsură spiritul devota-mentului deplin, pe care l-a manifestat clasa Ilie — va fi însufleţită şi întărită prin schimbarea dispensaţiei şi prin dovezile îndeplinirii planului divin, şi astfel după aceea, va fi în mod practic aşa de devotată, sacrificatoare şi zeloasă în toate felurile, cum a fost clasa Ilie.

Primirea puterii de către Elisei, la plecarea lui Ilie, se pare să corespundă într-o măsură considerabilă primirii puterii de către “fecioarele nechibzuite”, care îşi primesc uleiul şi devin capabile să-şi cureţe candelele, după ce “fecioarele înţelepte” au intrat la nuntă şi uşa s-a închis. După cum “fecioarele nechibzuite” n-au fost fecioare rele, ci fecioare bune — la fel şi Elisei, n-a fost un om rău ci un om bun şi a fost un profet; aşa cum fecioarelor nechibzuite le-a lipsit ceva ce fecioarele înţelepte au avut, tot aşa i-a lipsit şi lui Elisei ceva ce Ilie avea; şi lipsa care la fecioarele nechibzuite a fost completată prin ulei, în cazul lui Elisei este reprezentată prin manta şi binecuvântare.

După cum parabola celor zece fecioare nu arată, mai departe, ce s-a întâmplat cu fecioa-rele nechibzuite, afară de aceea că ele nu au intrat la nuntă pentru că uşa s-a închis, tot aşa ilustraţia lui Elisei arată numai că el nu l-a însoţit pe Ilie, ci după ce a primit binecuvântarea şi puterea a continuat un timp lucrarea lui Ilie. Astfel, gândul nostru este că în decursul marelui timp de strâmtorare va fi o clasă consacrată, care n-a avut un zel suficient în jertfirea de sine, pentru a fi socotită de Domnul ca membri ai clasei Ilie, sau ai corpului lui Cristos, care totuşi va experienţa un mare timp de împrospătare şi va deveni devotată total, după ce va recunoaşte că Biserica este glorificată şi după ce începe să înţeleagă îndeplinirea diferitelor Scripturi cu privire la Babilon. Această clasă, după cum înţelegem noi, este descrisă în Scripturi ca “marea mulţime”, a cărui număr nimeni nu-l cunoaşte, care îşi spală hainele şi le albeşte în sângele Mielului şi în cele din urmă ajunge în condiţiile spirituale, deşi ea nu aparţine preoţimii regale pe tron (Apocalipsa 7:9-17) — aceştia sunt reprezentaţi ca recunoscând treptat că turma mică, clasa Miresei, clasa Ilie, a trecut dincolo de văl, şi sunt arătaţi că se bucură zicând: “Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!” Această clasă, deşi nu a fost demnă să fie Mireasa, Soţia, este invitată să participe la nuntă, care va avea loc la scurt timp după glorificarea Bisericii — vezi Apocalipsa 19:7-9.

 

Elisei dacă este un tip,

este un tip dublu

Putem observa că, deşi îl tratăm pe Elisei ca o parte a tipului, aşa cum îl tratăm pe Ilie, totuşi în Scripturi nu este nimic ce să arate fără îndoială, că Elisei trebuie să fie un tip — aceasta este numai deducţie. În cazul lui Ilie, după cum deja am arătat într-o lecţie anterioară, nu există nici o îndoială că Ilie a fost un tip al Bisericii alese în trup. Dar dacă Elisei a fost un tip, atunci credem că suntem îndreptăţiţi să-l considerăm ca un tip a două clase. Întâi un tip al acelei clase, pe care deja am arătat-o ca fiind cu clasa Ilie şi care ţine legături cu ea până la sfârşitul perioadei lui Ilie şi care apoi se împărtăşeşte de spiritul ei. Şi acest tip, după cum se pare, ar dura până la întoarcerea lui Elisei peste Iordan, lovind Iordanul cu mantaua lui Ilie. Dacă trecerea Iordanului în ţara Canaan este considerată ca reprezentând moartea, atunci ilustraţia trebuie să fie înţeleasă ca indicând că toţi din această “mare mulţime “ vor trece prin moarte, ceea ce tocmai se pare că arată Scripturile în mod clar — pentru a fi pe plan spiritual trebuie “să moară ca un om”.

Privind lucrul în felul acesta, noi presupunem că Elisei, după ce a trecut Iordanul şi a intrat în Canaan, ar reprezinta o altă clasă, cu totul deosebită, adică faza pământească a Împărăţiei — Avraam, Isaac şi Iacov şi toţi profeţii, clasa cu care începe restatornicirea. Lucrarea lui Elisei, după trecerea Iordanului, în multe privinţe a fost o lucrare de restatornicire, şi în această particularitate ar corespunde bine la ceea ce putem aştepta de la faza împărăţiei pământeşti după stabilirea ei — după timpul marei strâmtorări. Dar, din nou amintim cititorului că, caracterul tipic al lui Elisei nu este sigur, deoarece nicăieri în Scripturi, nu este confirmat, ci este numai presupunerea noastră din cauza legăturilor sale cu Ilie.

 

Carul şi caii de foc

Relatarea spune că Ilie a fost despărţit de Elisei printr-un car de foc, dar că Ilie nu a fost luat sus de acesta, ci a fost luat printr-un vârtej de vânt. Noi putem trage din aceasta diferite concluzii, dar ne simţim mai siguri dacă ne ţinem strâns de cuvintele textului. Carul şi caii de foc, după cum deducem noi, sunt o parte a tipului, şi nu vom fi deloc surprinşi să constatăm îndeplinirea în persecuţiile severe care vor veni asupra ultimelor membre din clasa Ilie — probabil persecuţii până la moarte. Dacă aceasta este interpretarea corectă a tipului, atunci ar fi o semnificaţie specială atribuită faptului că Elisei a văzut răpirea lui Ilie. După cum se pare, aceasta ar însemna o strânsă prietenie şi credincioşie personală între ei, şi că efectul acestor probe înfocate ar consta în aceea, de a întări pe aceia care înainte de aceasta au fost mai puţin energici în îndeplinirea consacrării lor.

Vârtejul de vânt în tip ar fi interpretat, în armonie cu Scripturile în general, ca însemnând suferinţă cumplită, “un necaz aşa de mare”, care ar putea zgudui cerurile sau puterile eclesiastice, după cum un cutremur reprezintă agitarea stărilor sociale. Astfel, citind mai dinainte despre îndeplinirea tipului, se pare că acesta conţine cugetul că sfârşitul clasei Ilie va avea loc în mijlocul marilor zguduiri eclesiastice, care vor fi însoţite de încercări de foc — după cum noi credem, aşa va avea loc schimbarea celor din urmă membri ai corpului ales …

Schimbarea acestor membri, după cum arată Scripturile, în acest timp, va fi în aşa fel că lumea nu va recunoaşte aceasta; deşi suntem fii ai lui Dumnezeu, “fii ai Celui-Prea-Înalt”, dar vom “muri ca un om” (Psalmul 82:6, 7) — noi trebuie să coborâm în moarte întocmai ca marele prinţ Isus şi trebuie să fim înviaţi la o nouă viaţă, în condiţiile spirituale, la natura divină. Apostolul ne asigură că aceia care trăiesc la sfârşitul acestui veac, în timpul prezenţei Fiului Omului, nu vor trebui să doarmă —   să stea în condiţia morţii — pentru că clipa morţii lor va fi clipa schimbării lor la glorie, onoare şi nemurire, la natura divină.”

În citatele de până aici ale fratelui Russell, se poate observa că poziţia sa în unele puncte este formulată ca o încercare de a explica, şi că după cum dovedeşte modul său de exprimare, nici una nu poate fi sigură înainte de îndeplinirea exactă a unora dintre trăsăturile tipice. Aşa este, de exemplu, sugestia că cei din urmă membri din clasa Ilie trebuie să sufere literal prigoniri până la moarte şi sugestia că cei din clasa Elisei, după aceea, vor deveni mai zeloşi şi mai activi în serviciu decât au fost mai înainte, pot fi un subiect cu semnul întrebării. Conform faptelor din timpul prezent, s-ar părea că proba înfocată asupra clasei Ilie este una care are legătură mai mult cu credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile adevărului, ale onestităţii şi ale dreptăţii şi că clasa tipificată prin Elisei (dacă în mod intenţionat el a fost un tip) este mai puţin zeloasă pentru dreptate şi adevăr, deşi unii dintre ei pot să fie plini de zel, în timp ce clasa Ilie este încă aici, adică în lucruri exterioare, despre care ei cred că acestea sunt o lucrare a Împărăţiei. Nu este datoria nici unuia din poporul Domnului să încerce să facă o despărţire între aceste două clase în timpul prezent … numai Domnul poate judeca cu dreptate şi să facă o judecată fără greşeală. Lecţia importantă pentru credincioşi este că ei, ca ucenici credincioşi ai lui Cristos, să dea toată atenţia îndeplinirii datoriilor lor şi să fie zeloşi pentru Domnul şi pentru principiile Cuvântului Său, ca să poată fi pregătiţi să întâmpine toate încercările înfocate şi amănunţite din aceste zile de pe urmă ale Bisericii în trup.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 01. 1927

 

CUGETUL, BAZA CARACTERULUI

““Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Ce seamănă omul aceea va şi secera.” — Galateni 6:7

Omul este o fiinţă   gânditoare. El îşi face idei despre persoanele şi lucrurile cu care vine în contact. În urma influenţei diferitelor împrejurări, ideile se formează spre folosul sau spre paguba omului. Aceste idei îl aduc pe om, de multe ori, într-o stare de groază şi de teamă. Adeseori auzim, ce capacitate are cutare sau cutare. Ce încăpăţânat este omul acesta. Ce n-ar putea face acesta, dacă afacerile mele ar fi puse în mâna lui. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când suntem în situaţia de a depinde de alţii, fie că ne gândim la înaintarea afacerilor noastre sau la pierderea lor, sau că ne gândim la iubiţii şi prietenii noştri. În felul acesta se nasc temerile, îngrijorările, supărările şi descurajările.

În acest articol voim să ne ocupăm de conceperea, creşterea şi stăpînirea cugetelor. Mai departe vom arăta că, răsplata ce se poate aştepta în Împărăţia viitoare va atîrna mai mult de cugetele omului decît de cuvintele şi faptele lui. Ajungerea la biruinţă este foarte uşoară, dacă cugetele sunt în deplină armonie cu legea divină. Dacă voieşti să ajungi în “turma mică”, îndreaptă-ţi cugetele la aceste făgăduinţe şi la condiţiile ce se cer pentru a ajunge acolo. Tot aşa îţi vei afla locul şi în “marea mulţime” sau în pierderea vieţii.

Cât de mare însemnătate are, deci, gândirea care este începutul oricărui lucru. Pentru a aduce lumea în existenţă a fost nevoie mai întâi de gândire. Cu multe milioane de ani în urmă, sau poate mai mult ­— noi nu ştim — Părintele ceresc S-a gândit să facă lumea. După aceea a început să-Şi ducă la îndeplinire planul făcând cerul şi pământul cu tot ce este pe el, adică lumea. Şi toate acestea sunt rezultatul unei gândiri de o clipă.

Un oarecare om se gândeşte să-şi construiască o casă. Acest gând îl conduce mai departe să deseneze planul, să facă calculele, să procure materialul şi să construiască clădirea. Fiecare lucru s-a dezvoltat în felul acesta, din o mică cugetare. De aici vedem cât de mare însemnătate are ceea ce cugetăm …

Gândurile sunt seminţele, care semănate şi îngrijite se dezvoltă. Din punctul acesta de vedere fiecare om se poate asemăna cu un agricultor, fiindcă fiecare om face o muncă asemenea acestuia. Plantarea şi îngrijirea ce o îndeplinim în pământul vieţii noastre o numim dezvoltarea caracterului. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel când scrie corintenilor: “voi sunteţi … clădirea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 3:9). Da, suntem îngrijitori ai gândurilor, lucrători ai lui Dumnezeu în înţelesul cel mai nobil al cuvântului. Deci, fiindcă suntem lucrători de pământ, trebuie să fim foarte atenţi asupra diferitelor plante ce cresc pe câmpul vieţii noastre. Toate aceste plante sunt frumoase şi plăcute, deoarece creştinul credincios Domnului nu va semăna sămânţă de neghină în pământul inimii sale. Creştinul adevărat va cultiva planta care a răsărit şi se arată folositoare, cu credincioşie şi conform votului său de consacrare.

Mergi la câmp şi priveşte cum este împodobit. Poţi vedea o parcelă frumoasă cu porumb, cu rândurile drepte şi fără buruieni, care creşte spre bucuria stăpânului. Dincolo poţi vedea o grădină cu plante medicinale, plină cu mirosuri plăcute, promiţând grădinarului multă binecuvântare, deoarece aceste plante sunt cunoscute de om ca vindecătoare. Toate înverzesc frumos şi cultura bogată dovedeşte că proprietarii pământului lucrează pământul cu grijă şi sârguincos. Într-adevăr îmbucurător şi împrospătător este un asemenea tablou. Dar mergând mai departe, poţi vedea o altă parcelă cu porumb. Rândurile sunt strâmbe şi printre ele este plin de buruieni, şi unele fire de porumb sunt galbene şi slabe, încât îţi este milă de ele când le priveşti. Le lipseşte îngrijirea. Gardurile sunt distruse şi toate arată lipsa îngrijirii. Ce mare deosebire. Şi ce impresionantă este această privelişte pentru omul harnic şi ordonat.

Din aceste tablouri putem învăţa şi noi. Dacă cineva îşi cultivă caracterul în asemănarea tabloului dintâi, la acela se va putea vedea răbdarea, iubirea, zelul, frica de Dumnezeu, seriozitatea şi alte trăsături ale caracterului, asemenea acestora. Să ne uităm acum la tabloul al doilea. Câte buruieni sunt şi cum se pot vedea rezultatele neîngrijirii: invidia, ura, părtinirea, lupta pentru întâietate, defăimărea şi altele. Ce stare decăzută şi dureroasă.

După cum sămânţa care este semănată prinde rădăcină şi planta creşte, tot aşa gândurile se transformă în vorbe sau în fapte, care apoi ne arată valoarea caracterului. La această dezvoltare trebuie să fim foarte atenţi, deoarece plantele pot creşte uşor strâmbe şi de aceea este necesară o cultivare foarte îngrijită. Sau putem să ne înşelăm, văzând planta frumoasă şi grasă, ca apoi să fie tocmai spre paguba noastră spirituală. Prietenii noştri, oamenii de ştiinţă, ne arată dezvoltarea gândirii în mod greşit, fiindcă ei nu cunosc schimbarea gândurilor arătată de Sfintele Scripturi. Ei cercetează lucrurile pământeşti în legătură cu influenţa lor bună sau rea asupra trupului. Dar noi trebuie să lucrăm cu înţelepciune şi să facem toate lucrurile conform Cuvântului lui Dumnezeu. Vom vedea că aceasta este singura cale înţeleaptă, care ne poate duce la rezultate curate şi bune. Nu numai să ne îndreptăm gândurile la tronul ceresc, dar în continuu să rămânem în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi să-L lăudăm pe Părintele ceresc ca pe singura fiinţă care domneşte peste întreg universul.

Plantele care cresc şi se dezvoltă, arată că fiii lui Dumnezeu trebuie să-şi dezvolte caracterul, dacă voiesc să facă parte din clasa învingătoare. Începutul acestei plante, prin semănarea seminţei, este ilustrat prin conceperea gândurilor care deşi la început sunt foarte neînsemnate, totuşi mai târziu au să ducă la îndeplinire lucruri mari, întocmai după cum din mica sămânţă creşte un arbore mare. Că seminţele reprezintă gândurile, avem dovezi în Sfânta Sciptură. Apostolul Pavel vorbind despre aceasta galatenilor (Galateni 6:7, 8) ne spune: “Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăcinea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică”. Prin “semănare”, apostolul înţelege conceperea gândurilor. În legătură cu aceasta, apostolul ne mai spune în 1 Corinteni 3:6 următoarele: “Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”.

Tot despre acest lucru se vorbeşte şi în pilda din Matei 13:3-8: “Iată, semănătorul a ieşit să semene”. Gândul a fost sămânţa care porneşte din Cuvântul lui Dumnezeu şi din aceasta, unele boabe au căzut lângă drum iar altele au căzut pe loc stâncos, altele între spini, iar altele au căzut în pământ bun. În versetele 24-30 din acest capitol se vorbeşte despre sămânţa bună şi explicând această pildă în versetele 37-43, Domnul spune că “sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei”. Este vreo deosebire între cele două exprimări? Ele au acelaşi înţeles. Ce este Cuvântul lui Dumnezeu? Este gândul lui Dumnezeu arătat în Sfânta Scriptură pentru ajutorul nostru. Şi tocmai după cum un om îşi scrie cugetul şi ideile sale într-o carte, tot aşa aflăm şi în Sfânta Scriptură. Acolo este arătat cugetul lui Dumnezeu despre om şi căderea lui în păcat, despre îngeri, despre Domnul nostru Isus, despre înviere, despre răsplata celor drepţi cât şi despre nimicirea celor nelegiuiţi, etc. În felul acesta Biblia se deosebeşte de toate cărţile, în care sunt aşezate gândurile oamenilor. Această deosebire se arată frumos în Isaia 55:8, 9, unde Domnul spune: “Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre … ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Cât de mare nevoie este deci să ne plantăm aceste gânduri mai bine în inimile şi în minţile noastre, ca dezvoltându-se frumos să facă fructe plăcute spre lauda şi slava lui Dumnezeu.

Iată ce a gândit Pavel când a spus: “Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”: de aceea am venit eu la voi ca să semăn gânduri sfinte şi curate în inimile voastre, care înainte de aceasta niciodată nu le-aţi avut în inimă. Apolo a udat aceste gânduri cu credincioşie, iar Dumnezeu a făcut să crească din acestea fructe plăcute. La fel înţelegem şi cealaltă expresie a lui Pavel: “Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera”, adică după cum omul se gândeşte aşa va fi şi răsplătit, sau pedepsit. Pentru ce? Pentru că din gânduri se dezvoltă fapte şi acestea arată cum îţi este viaţa. La sfârşitul căii toate faptele vor fi puse împreună şi atunci se va vedea cum ţi-ai petrecut timpul, pe ce ţi-ai cheltuit banii, cu alte cuvinte cum ai trăit, şi aceasta va hotărî ceea ce ai să seceri. Ce crezi că vei secera? Ce ai semănat. Puţină prietenie cu păcatul, adică puţină mânie, vorbire sau privire amară, împlinirea dorinţelor după obiceiurile lumeşti, etc., toate acestea se concep în minte şi tu le faci. Sau poate că în mintea ta se învârt gânduri de iubire, de curăţenie, de adevăr, răbdare şi supunere? Cercetează-te bine. Trebuie să ne judecăm bine toate umblările noastre. Pentru ce facem aceasta sau aceea? Pentru ce mergem acolo, unde mergem? Pentru ce? Pentru că am gândit despre aceasta sau aceea şi gândurile ne conduc. Gândeşte-te la viaţa lui Isus şi atunci vei dori să umbli aşa cum a umblat El. Sau dacă vei gândi rău despre fraţii tăi, vei vorbi rău despre ei. Toate sunt rezultatul gândirii. A semăna sămânţă rea şi a culege roade bune nu este posibil. Tot aşa este imposibil a medita la lucruri rele şi a face lucruri bune, atât pentru noi cât şi pentru alţii, deoarece aceasta ar fi contrar cu Cuvântul lui Dumnezeu, care spune, că, “ce seamănă omul, aceea va şi secera”.

Putem deci, deosebi două feluri de seminţe: bune şi rele. Există seminţe care prind rădăcină, care cresc şi înfloresc spre folosul omului, şi există seminţe care sunt numai spre paguba omului, întocmai ca buruienile şi arbuştii care ocupă pământul fără să aducă vreun folos. Cum este cu seminţele tot aşa este şi cu gândurile. Şi gândurile sunt de două feluri: bune şi rele. Unele aduc folos iar altele pagubă. Deci, după cum vor fi gândurile aşa vor fi şi faptele — Galateni 5:19-23.

Acum să medităm asupra dezvoltării celor două feluri de seminţe. La semănarea seminţei bune se cere mare atenţie şi se dezvoltă numai dacă are pământ bun şi are cele necesare creşterii. Aşa este şi cu gândurile bune. Numai aşa se dezvoltă, dacă locul lor îl ţinem curat şi nu îl umplem cu orice. După ce s-au conceput gândurile trebuie să fim atenţi să nu rămână agăţate de vreo idee greşită şi astfel să nu se poată dezvolta. Trebuie îngrijite cu mare atenţie, dacă dorim să se dezvolte în direcţia cea bună. Uită-te la floarea care repede se usucă, dacă nu este udată la timp. Tot aşa şi gândul bun, moare, dacă nu suntem serioşi.

Acum să observăm deosebirea între sămânţa bună şi cea rea. Sămânţa rea, din care se dezvoltă numai neghina, nu cere multă îngrijire şi muncă. Încearcă şi o aruncă în oricare parte a grădinii şi vei vedea cât de frumos va creşte. Chiar şi numai vântul s-o ducă în oricare parte de pământ, îndată va încolţi şi se va dezvolta din belşug. Tot aşa şi gândurile rele; oricare parte a minţii va fi atinsă de ele, ele vor afla pământ potrivit şi dacă nu vor fi împeidicate la timp, rezultatele vor fi foarte periculoase pentru viaţa noastră spirituală. De aceea, să fim atenţi asupra gândurilor!

Creştinul credincios întotdeauna este atent la ceea ce Domnul vrea să-i spună în toate împrejurările. Şi la ceea ce vine de la Satan, de la lume şi de la corp, creştinul adevărat nu vrea să se gândească, fiindcă el ştie şi crede Cuvântul lui Dumnezeu, care este dat spre binecuvâtarea şi fericirea sa veşnică (vezi Filipeni 4:8, 9)

MATURITATEA CREŞTINULUI SAU CREŞTEREA CREŞTINULUI ÎN CRISTOS

 “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”” — Evrei 4:3

Maturitatea vieţii creştinului, a înţelegerii şi a aprecierii voinţei lui Dumnezeu este desigur scopul pe care trebuie să-l urmărească fiecare urmaş al lui Cristos, deoarece numai o astfel de dezvoltare poate aduce toate acele rezultate binecuvântate, care sunt promise în Cuvântul divin. Alături de roadele Duhului, arătate de apostol în Galateni 5:22, 23, pacea inimii, liniştea fiinţei sunt printre cele mai importante daruri, care sunt în legătură cu experienţa matură a creştinului.

Este adevărat că în primul stadiu al vieţii creştineşti există o măsură de linişte şi pace în proporţie cu gradul de credinţă şi înţelegere spirituală. Dar, după cum fructul verde şi tare, ce se poate vedea imediat după căderea florilor, nu este mulţumitor şi nici bun de folosit, tot aşa nu este mulţumitoare în faţa lui Dumnezeu starea care se ajunge în prima fază a vieţii creştineşti. Apostolul spune: “Când eram copil, vorbeam ca un copil … gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.” (1 Cortinteni 13:11). El foloseşte aici ilustraţia progresului şi dezvoltării omului natural: este o perioadă a copilăriei, a tinereţii şi a omului matur. Tot aşa este creşterea şi dezvoltarea omului spiritual în Cristos. Credinţa, care la început a fost destul de puternică pentru a consacra întreaga viaţă cu tot ce îi aparţine, pe altarul de jertfă, trebuie să crească până când este cufundată în deplină şi continuă încredere în Dumnezeu. Liniştea incompletă şi pacea slabă, care au fost experimentate la începutul exercitării credinţei, trebuie să crească şi să devină “pacea dulce, darul iubirii lui Dumnezeu”, sau să devină pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere omenească, care aduce o linişte statornică, o încredere a inimii în Dumnezeu, pe care nici o suferinţă, nici o furtună şi nici o vijelie a vieţii nu le poate clinti sau lua de la noi.

 

Trăind în prezenţa lui Dumnezeu

Apostolul, adresându-se Bisericii, zice: “… viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3), sau după o altă traducere: “Viaţa voastră este ascunsă cu Cel uns de către Dumnezeu” (traducerea Diaglott; n. t.). Aceasta este o viaţă care se trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu, în sensul că sufletul se hrăneşte şi se ocupă cu contemplarea acelor lucruri care ne sunt sugerate prin “Locul Sfânt” din Tabernacol. Aceia care trăiesc acolo se bucură de lumina sfeşnicului de aur; ei se hrănesc din pâinea punerii înainte şi aduc tămâie pe altarul de aur.

Aceasta este o viaţă de încredere continuă şi de ascultare corespunzătoare, care înseamnă cunoştinţă şi părtăşie personală cu Dumnezeu. O astfel de viaţă de intimitate sfântă, este cunoscută numai celor dinăuntrul Sanctuarului, numai celor ce sunt în Cel uns; de aceea pe drept se poate numi viaţa ,,ascunsă cu Hristos”.

La această viaţă suntem noi chemaţi iubiţilor; aceasta este viaţa care duce la maturitatea experienţei şi umblării cu Dumnezeu. Şi, deoarece acest privilegiu mare şi sfânt ne aparţine, putem pe drept întreba: care sunt trăsăturile lui principale, cum se deosebeşte acesta de cel al creştinului obişnuit şi cum putem noi ajunge plinătatea acestuia?

“Veniţi la Mine!”

Fără îndoială, unul dintre principiile de bază ale acestei vieţi, a comuniunii sfinte, este o deplină predare Domnului, o predare a voinţei noastre Lui, deoarece atâta timp cât există o reţinere egoistă a voinţei, nu poate exista acea unire a Spiritului, acea deplină legătură cu Domnul care este atât de vitală succesului creştinului. A fi deplin în “Unsul”, înseamnă renunţarea la persoana noastră şi botezul nostru în Cristos, cum spune apostolul: “… prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoire de viaţă.” (Rom. 6:4) Noi înţelegem, acum, că interesele noastre sunt una cu ale Domnului, că noi nu avem nimic separat de El. Astfel suntem îndemnaţi să aruncăm toate sarcinile noastre — toate lucrurile care ne necăjesc, spirituale şi temporare, asupra Domnului şi să-I permitem ca toate afacerile noastre să fie conduse de El. Poate că una dintre cele mai mari poveri ale noastre, dacă nu cea mai mare, este persoana noastră — slăbiciunile noastre, nedumeririle şi neliniştile noastre, afacerile noastre lăuntrice de tot felul — sănătatea, reputaţia, serviciul nostru şi averea noastră — tot ce ne priveşte. Noi putem aprecia acum îndemnul apostolului: “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:6, 7) Încredinţându-le toate ale noastre Lui, ajungem la pacea desăvârşită, la o odihnă interioară a sufletului. Sufletul care a aflat acest secret al credinţei simple, al încrederii în Domnul, a aflat “cheia casei de comori a lui Dumnezeu”. Cu siguranţă aceasta este ceea ce aduce pacea lui Dumnezeu.

Dar pentru ce găsim noi aceasta atât de greu, să ne încredem în Cel care a binevoit să ne acorde atât de mult? Pe măsură ce ne amintim cât de îndurător ne-a tratat Domnul pe noi, cum “pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8), ne amintim de invitaţia Sa îndurătoare: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), ne amintim de asigurarea iubirii Sale — că până şi perii capului ne sunt număraţi, că El “se îngrijeşte din plin de toate nevoile noastre, potrivit bogăţiilor Sale” (Filipeni 4:19), că El niciodată nu ne va părăsi, că El “este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8) şi că noi avem iubirea Sa eternă. Ce putem noi dori mai mult decât atât? Încrezându-ne în El, rezultatul este măreţ. “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34:8). “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). Există un lucru care păstrează inima omului, în această viaţă, în pace desăvârşită, şi încrederea copilărească în Dumnezeu este cheia acestui lucru.

 

“Veniţi la sfântul Lui locaş”

Întocmai cum la jertfele tipice din Tabernacol, moartea animalului avea loc la uşa Tabernacolului, înainte ca Marele Preot să fi intrat în sfânta, tot aşa se întâmplă şi în antitip, “eul” nostru trebuie să moară, noi “alipindu-ne de El îde Domnulş” prin deplină consacrare, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa din “locaşul” lui Dumnezeu. Această consacrare nu este pentru a cumpăra binecuvântările din sfânta şi nici pentru a le merita pe acestea, ci pentru a îndepărta toate piedicile, ca Dumnezeu să ne poată da darurile Sale. Domnul nostru a spus într-un anumit loc, că El acolo n-a putut lucra din cauza necredinţei lor. Aceasta s-a întâmplat, nu pentru că El n-a voit, ci pentru că n-a putut. (Marcu 6:5; 9:23) “În regula divină, lucrul lui Dumnezeu depinde de conlucrarea noastră. Noi, adeseori gândim despre Domnul nostru că El nu vrea, pe când adevărul este că El nu poate. Întocmai după cum olarul, oricât ar fi de iscusit, nu poate face un vas frumos din bulgărul de lut care niciodată nu a fost în mâinile sale, tot aşa şi Dumnezeu nu poate face din mine un vas spre onoarea Sa, dacă nu mă pun pe mine în mâinile Sale. Partea mea constă într-o conlucrare intimă cu Dumnezeu în afacerea mântuirii mele; şi, după cum este de sigur că Dumnezeu îşi face partea Sa, tot aşa, este pentru mine să descopăr care este partea mea de lucru şi s-o îndeplinesc.

Dacă dintr-un bulgăr de lut trebuie să se facă un vas frumos, atunci el trebuie să fie lăsat cu totul în mâinile olarului şi să rămână supus în mâinile Sale. Tot la fel este şi cu sufletul care trebuie să devină un vas spre onoarea lui Dumnezeu, sfinţit şi potrivit pentru întrebuinţarea Stăpânului şi pregătit pentru orice lucru bun, el trebuie să se lase cu totul în mâinile Sale”.

Prin cuvintele, “lăsarea cu totul în mâinile Sale”, se înţelege o deplină predare a întregii fiinţe lui Dumnezeu; el trebuie să fie pus sub controlul Său absolut, pentru ca El să poată face tocmai ceea ce Lui Îi place. Unora poate să li se pară greu acest lucru — acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar celor ce-L cunosc, acesta este “cel mai fericit lucru al vieţii lor”.

 

Consacrarea noastră

Să ne oprim puţin aici pentru a ne gândi un moment asupra noastră, amintindu-ne că deşi este posibil să înşelăm pe semenii noştri, ba chiar să ne înşelăm pe noi înşine, totuşi pe Dumnezeu nu-L putem înşela. El cunoaşte inima cu toate gândurile şi intenţiile ei. De aceea, punându-ne câteva întrebări, să răspundem înaintea Aceluia care vede toate şi cercetează inimile.

Poate că de mai mulţi ani sau poate de câteva luni, noi am făcut un legământ cu Domnul. Noi am votat în mod solemn înaintea Lui să fim morţi faţă de lume, să renunţăm la păcat, la persoana noastră, la orice este lumesc; şi noi I-am spus din sinceritatea inimii noastre că voim să-I servim Lui şi să fim deplin consacraţi serviciului Său. În trecerea anilor sau a lunilor noi am fost conduşi prin diferite experienţe — unele au fost întunecate şi furtunoase; noi am trecut prin diferite ispite, probe şi încercări. Ce efect au avut aceste întâmplări asupra noastră? A devenit iubirea noastră mai mare? Este zelul şi puterea noastră de lucru mai însufleţită? A devenit Domnul mai scump pentru noi, şi comuniunea noastră cu El mai dulce? Ne-am umplut noi mai mult cu Spiritul Său, prin comuniunea noastră cu El? A devenit caracterul nostru mai blând? Sunt promisiunile Sale mai personale şi mai reale, astfel încât Cuvântul Său a devenit un “cuvânt viu” pentru noi? Îndeplineşte Domnul fiecare dorinţă a noastră, ca noi într-adevăr să putem cânta:

“Toate ce eu doresc eşti Tu o Cristoase;

Tot ce eu doresc aflu în Tine”.

Dacă este aşa, atunci ne putem bucura şi-I putem mulţumi lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa îmbelşugată, deoarece dacă inima noastră se află într-o astfel de atitudine, noi vom înţelege că toată onoarea şi recunoştinţa Îi aparţin Lui, că nimic din ce am putea face şi nici dreptatea noastră nu merită sau nu a îndeplinit această transformare, ci că sângele lui Isus vărsat pe Golgota, a fost şi continuă să fie singura noastră speranţă.

Pe de altă parte, ne-a făcut timpul şi experienţa prin care am trecut să devenim mai neglijenţi şi mai indiferenţi? Şi-a pierdut planul măreţ al răscumpărării, al milei şi al îndurării, primul său farmec şi dulceaţa sa asupra noastră, încât acum nu ne mai însufleţeşte, nu ne mai bucură, nu ne mai mângâie; aşa că acum nu mai simţim în inimile noastre acelaşi efect care-l simţeam cândva? Am pierdut noi “dragostea dintâi” (Apocalipsa 2:4), aşa că în timp ce adevărul ne este încă scump, Domnul Însuşi nu este aşa de aproape de noi? Se pare că suntem urmaşi ai Lui “de departe” şi nu este în rugăciunile şi în predarea noastră aceeaşi comuniune apropiată? Spunem noi:

“Unde este fericirea care am cunoscut-o

La începutul căii mele, când am aflat pe

Domnul”?

 

“Pe voi înşivă cercetaţi-vă”

Dacă aceasta este starea noastră, atunci să căutăm cu sârguinţă cauza. Nu cumva lumea s-a furişat cu ademenirile ei şi ne-a condus ca să compromitem într-un anumit grad legământul nostru? Am ascultat noi vocea omului natural şi am permis “eului” să-şi revendice drepturile sale? Ne-a influenţat Satan în aşa fel, încât am permis în vieţile noastre o lezare a conştiinţei noastre? “Trăim noi după principiile nestatornice, încât susţinem ca adevărat drumul vieţii noastre cu care noi înşine, în realitate, nu suntem mulţumiţi? Nu cumva am ajuns la o adormire a conştiinţei noastre faţă de lucrurile practice ale vieţii şi nu înlăturăm lucrurile păcătoase?” În mod vădit tocmai aici pot să fie înşelate inimile noastre. “Dacă eu iubesc păcatul în inima mea, Domnul nu mă va asculta”. Un lucru mic, ascuns, o mică lezare a conştiinţei, poate fi cea care strică viaţa noastră spirituală şi este cauza amorţirii noastre. Să ne întoarcem, din toată inima, din nou la Domnul şi să ne căim de căile noastre din trecut şi să reînnoim iubirea noastră cea dintâi, zelul şi legământul nostru de jertfă de a fi morţi cu El şi a trăi în înnoirea vieţii. “Să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea, şi cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evrei 10:22). Să facem o nouă şi deplină consacrare a vieţii noastre voinţei şi slujbei lui Dumnezeu. Dacă ne vom ridica din această stare rece, de care am fost apucaţi, trebuie să facem ca Domnul să ne fie cel mai scump obiect al inimii noastre; noi trebuie să ne încredem în El, să-L aşteptăm, să ne uităm la El, să trăim pentru El şi numai pentru El; noi trebuie să ne eliberăm de zgura naturii vechi şi pământeşti ca să-L putem “cunoaşte pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcuţi asemenea cu moartea Lui.” (Filip. 3:10).

 

Iubirea lui Dumnezeu

Dacă privim în jurul nostru asupra minunilor creaţiei — pământul cu splendoarea şi frumuseţea sa, cerurile cu miliardele de planete şi legile guvernând asupra tuturor aranjamentelor armonioase; şi în mod special dacă ne gândim asupra creării omului, înzestrat cu inteligenţă pentru a judeca şi alege între drept şi nedrept — ştim că Creatorul tuturor acestora trebuie să fie infinit în înţelepciune şi putere. Dar, foarte adesea noi rămânem aici fără cuvânt. Noi nu recunoaş-tem că iubirea Sa este tot atât de mare ca şi înţelepciunea şi puterea Sa. Şi este privilegiul fiecărui copil al lui Dumnezeu să cunoască ceva din această iubire în mod experimental, deoarece iubirea puternică a Tatălui nostru este cea care ne-a dăruit aceste experienţe. “Dacă numai un moment am putea arunca o privire în marea adâncime a iubirii Sale, inimile noastre ar sări în sus de bucurie pentru a se supune voinţei Sale şi ar primi-o ca pe cea mai scumpă comoară a noastră, şi ne-am preda Lui cu entuziasmul recunoştinţei şi bucuriei, că un astfel de privilegiu minunat poate fi al nostru … Voinţa adorabilă a Dumnezeului nostru este mai bună şi mai dulce decât sănătatea sau prietenii sau banii sau gloria sau comoditatea sau prosperitatea”. Dacă noi recunoaştem ceva din această iubire a lui Dumnezeu, atunci predarea noastră Lui va fi plină de bucurie, ea va fi considerată un privilegiu, şi atunci vom fi pregătiţi să primim deplin binecuvântarea, pacea şi bucuria pe care Domnul le păstrează pentru noi.

 

“Să apucăm nădejdea”

După o deplină predare este necesar un exerciţiu continuu al credinţei. Deşi un prieten ar putea să ne dea un lucru în mod deplin, totuşi acesta nu este al nostru până nu credem şi nu ni-l însuşim ca fiind al nostru. Numai atunci primim noi binefacerea acestui lucru. Cei mai mulţi dintre noi înţeleg acest principiu, când el este aplicat la iertarea păcatelor noastre. Învăţătura despre împăcare şi iertarea păcatelor a putut să ne fie predicată de-a lungul vieţii noastre, dar aceasta n-a fost a noastră până când nu am crezut în ea şi ne-am însuşit iertarea. Tocmai aşa este şi cu viaţa creştinească. După cum am primit pe Isus Cristos Domnul nostru, aşa să umblăm în El. Noi L-am primit prin credinţă; deci să continuăm în ea mai departe.

Domnul are de acordat multe binecuvântări, dar noi nu le putem primi din lipsă de credinţă, deoarece procedura în ce priveşte dăruirea binecuvântărilor Sale se face şi acum conform cuvintelor: “… facă-ţi-se după credinţa ta”. Întocmai după cum Israel în vechime n-a putut intra în ţara promisă din cauza necredinţei, tot aşa şi astăzi, mulţi creştini nu pot intra în odihna Sa din cauză că le lipseşte credinţa. Aceasta este arătat clar de apostol în epistola sa către Evrei, capitolul 3 şi 4. Acolo el spune: (3:12, 14): “Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu … Căci devenim părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit siguranţa neclintită de la început”. “Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire.” (Evrei 10:35).

Continuând, apostolul compară experienţa creştină cu cea a lui Israel şi zice, că ei au întristat pe Domnul prin necredinţa lor, şi ne îndeamnă ca noi să nu fim asemenea lor: “Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei … fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei care l-au auzit”. Ce solemnă şi serioasă atenţionare! În aceste cuvinte ale apostolului avem secretul intrării în odihnă, secretul bucuriei şi păcii, pe care lumea nu o cunoaşte, a acelei păci, “care întrece orice pricepere” — pacea desăvârşită. Numai în măsura în care credinţa pune stăpânire pe promisiunile lui Dumnezeu, aceste promisiuni au efect asupra noastră, numai în măsura în care avem încredere în Domnul şi în Cuvântul Său, în aceeaşi măsură suntem în stare să intrăm în odihna Sa. “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”.”

 

Lepădând lucrurile noastre

Conform dorinţei apostolului, noi trebuie să ştim că eforturile nostre, lupta noastră, nu pot să ne câştige această odihnă, deoarece el zice (versetul 10): “Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, după cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. O, da, cât este de necesar, dacă dorim să intrăm pe deplin în odihna credinţei, să înţelegem că toate lucrurile noastre sunt ca nişte zdrenţe murdare, că noi nu suntem în stare să facem ceva de valoare. Cele mai bune străduinţe ale noastre către dreptate, eforturile noastre, luptele noastre nu pot să merite ceea ce căutăm. Noi trebuie să ne plecăm la baza crucii şi să înţelegem, că numai aici vom fi primiţi de Dumnezeu, numai prin meritul sângelui preţios vom putea fi socotiţi în cele din urmă vrednici. Speranţa noastră se bazează numai pe Cristos şi pe opera Sa îndeplinită. “Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”.

Într-adevăr, trebuie să existe străduinţe şi lupte, numai să băgăm de seamă ca acestea să fie îndreptate în direcţia potrivită. Acest exerciţiu al credinţei şi calea pe care intrăm în această odihnă, este o muncă grea. Aceasta cere la tot pasul călătoriei noastre exercitarea credinţei. Întâi ne-am încrezut în El pentru iertare şi am primit-o, apoi ne-am încrezut în El cu privire la îndreptăţire, şi ni s-a dăruit şi aceasta. El ne-a scos afară din groapă şi ne-a aşezat cu Sine în locuri cereşti. Toate acestea au devenit ale noastre în mod socotit la începutul cursului nostru creştinesc, dar în mod practic şi experimental nimic nu este al nostru până nu ni-l însuşim prin credinţă — “Facă-ţi-se după credinţa ta”.

 

“Să ne grăbim deci

să intrăm în odihna aceasta”

Dulci sunt binecuvântările Sale, bogate sunt promisiunile Sale, dacă avem credinţă să intrăm în ele, şi trebuie să fie o credinţă permanentă, o credinţă în opera Sa săvârşită pentru noi. Noi am fost cu totul neputincioşi a ne elibera de păcatele noastre şi suntem cu totul fără putere să îndeplinim, pentru noi, îndreptăţirea. Cristos şi numai Cristos, poate face aceste două lucruri pentru noi. Partea noastră este să ne încredem — să ne ţinem strâns legaţi de El ca la începutul credinţei noastre.

“Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta”, întâi printr-o deplină predare şi apoi printr-o credinţă necondiţionată. Indiferent care ar putea fi experienţele noastre, indiferent de greutăţile, de încurcăturile în care am putea ajunge, dacă noi rămânem statornici în aceşti doi paşi, Domnul ne va conduce pe păşuni verzi şi lângă ape liniştite, iar noi vom găsi odihnă pentru inimile noastre.

“Să dea Dumnezeu ca inimile noastre să cunoască tot mai mult acea credinţă binecuvântată a tăgăduirii de sine, credinţă care toate lucrurile le aranjează cu Dumnezeu şi care în nici un lucru nu se încrede în carne; credinţă care Îl ia pe Dumnezeu prin toate greutăţile şi care ne umple de adâncă recunoştinţă şi care pe noi ne ţine la locul nostru şi toată cinstea şi onoarea o dă lui Dumnezeu”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.01.1927

VIZIUNEA DE PE VÂRFUL MUNŢILOR

(Partea I)

“Avraam a pus locului aceluia numele, “Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: “la muntele unde Domnul va purta de grijă”.” — Geneza 22:14

Vârful munţilor este asociat cu foarte multe evenimente, dintre cele mai mari, despre care vorbeşte Biblia. Poate, Dumnezeu a ales să folosească munţii în relaţiile Lui deosebite cu oamenii datorită faptului că vârfurile lor se află mult deasupra nivelului general şi deseori se înalţă deasupra norilor şi prin urmare, sunt mai aproape de cer. În cazul fiecărui eveniment, ei au devenit monumente şi amintiri ale harului şi puterii Sale. Astfel, ne gândim la muntele Moria cum a rămas ca o dulce amintire a credinţei supuse a lui Avraam şi la muntele Pisga aflat lângă graniţele moştenirii lui Israel, de pe a cărui înălţime Moise a privit lungimea şi lăţimea ţării, care pare să ne vorbească despre înălţimile de unde şi noi, de asemenea, putem „privi casa noastră de dincolo”. Muntele Sinai cu tunetele şi priveliştile lui teribile va glăsui întotdeauna despre legile inviolabile. Profetul îngenunchind în rugăciune, cerând ploaia de care poporul necredincios a fost mult timp lipsit, a fixat în minţile noastre muntele Carmel ca o amintire a plăcerii pe care Dumnezeu Şi-o află în rugăciunea credinţei. Şi ce amintiri sacre sunt legate de Muntele Măslinilor! La ce scene a fost acesta martor în zilele când „Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui”. Ce întrevederi iubitoare, a căror detalii nu avem privilegiul să le cunoaştem, fiindcă nu au fost relatate. Şi din Muntele Măslinilor S-a înălţat El din nou la Tatăl Său şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru. De pe vârful acestui munte, îngerii strălucitori au rostit acea promisiune a credincioşiei pentru urmaşii Lui preaiubiţi: „Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte. 1:11). Venind la muntele Sion, „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat.” (Psalmul 48:2). Ce bogăţie a miresmei este asociată cu numele Sion! Cu siguranţă putem cânta:

„Sion fericit,

Ce favoare mare străluceşte”.

Pentru că „Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate locaşurile lui Iacov. Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine,   cetate a lui Dumnezeu.” (Psalmul 87:2, 3). La finalul glorios, când Biserica credincioasă va fi completă, o, Domn al gloriei, fie ca şi noi să putem avea parte în poporul Tău, în Sion.

Întorcându-ne la zilele lui Isus, observăm că de multe ori este amintit vârful muntelui. Câteodată Îl găsim pe Isus cu mica Sa ceată de ucenici retrăgându-se pentru a „se odihni puţin”, alteori Îl găsim singur în rugăciune şi într-o ocazie memorabilă când „la o parte pe un munte înalt … S-a schimbat la faţă” în prezenţa celor mai apropiaţi trei ucenici. Menţionarea acestor evenimente are o valoare mult mai mare pentru noi decât aceea a unei simple relatări istorice. Isus face aceleaşi lucruri şi pentru noi, în felul în care să se potrivească nevoilor variate şi deosebite de astăzi. Cât de insuportabilă ar fi viaţa, cât de mică ar fi creşterea noastră în lucrurile spirituale, dacă El nu s-ar comporta cu noi la fel cum a făcut-o cu fraţii Lui când umbla pe pământ. El înţelege bine influenţele constrângătoare ale lumii, şi în mod iubitor pregăteşte un adăpost de odihnă, departe de orice zarvă, chemându-ne în “locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt”, unde “nici o furtună nu ne poate clătina calmul lăuntric, atâta timp cât rămânem în acest refugiu”. Cine este acela care, cunoscând nevoia absolută a studiului personal al Cuvântului pentru refacerea puterii epuizate, ar putea să nu ştie prin experienţă că Isus ne acordă aceste perioade necesare să fim singuri cu El. Munţi ai “schimbării la faţă” sunt, de asemenea, modalităţi prin care Dumnezeul tuturor mângâierilor dă poporului Său viziune şi putere. Aceste momente binecuvântate de îndepărtare de toate celelalte lucruri, când ochii noştri Îl văd doar pe Isus, sunt valoroase mai presus de orice gândire. Să urcăm deasupra acestor munţi înalţi dacă dorim să vedem gloriile de partea cealaltă şi să privim de acolo gloria şi maiestatea Regelui nostru.

 

Dumnezeu vine la noi

pe muntele nostru Moria

Scumpă este înaintea Domnului credinţa care socoteşte ca o bucurie, atunci când vin diferite ispite, datorită unei încrederi clare că asemenea ispite, dacă sunt primite în modul cuvenit „lucrează răbdare” şi lucrarea perfectă a răbdării ne va face desăvârşiţi, fără să ducem lipsă de nimic. De aceea, apostolul spune: „… în care voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă, primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1 Petru 1:6-9). Căile lui Dumnezeu sunt drepte. Ne cunoaşte starea şi de aceea nu ne cere imposibilul. Nu ne poate cere să ajungem la o stare a minţii deloc afectată de greutatea încercărilor şi probelor la care trebuie să ne supună şi de aceea nu ne mustră pentru momentele în care suntem “întristaţi” prin “feluritele încercări”, dar se aşteaptă ca în timp, credinţa noastră să strălucească mai puternic şi mai clar, când furtunile se dezlănţuie, şi în momentele de pericol şi întuneric să nu manifestăm frică sau îndoială. Ce minunată este credinţa pe care acele valuri ale încercării n-o pot îneca şi uneltirile lui Satan n-o pot înşela. Apoi în dorinţa noastră fierbinte de a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu, nu ne vom ruga noi oare mai des:

„Doamne condu-mă spre o credinţă ca aceasta;

Chiar prin încercări de-ar fi

Căci odihna credinţei este fericire

Fericirea odihnei în Tine”.

Dar această fericire şi odihnă vin în urma experienţei. Ele nu vin înainte ca focul încercării sau apele adânci, de-a lungul cărora se află cărarea noastră, să ne înveţe multe despre credincioşia lui Dumnezeu. Cu adevărat, El îşi îndeplineşte promisiunea, „Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; vei trece prin râuri şi nu te vor îneca”, dar cât de des permite ca furtuna aproape să ne inunde vasele slabe, înainte ca El să se ridice şi să poruncească lucrurilor să se potolească. Şi nu se potrivesc experienţele din viaţa noastră de credinţă cu relătările păstrate pentru noi în Cuvântul Său? Când Dumnezeu i-a încercat credinţa lui Avraam până la limită, nu S-a ascuns El oare până când lui Avraam i s-a testat până la extremă, fiecare coardă sensibilă, înainte ca El să oprească încercarea şi să spună acele cuvinte care aduc uşurare şi bucurie, “acum ştiu”. Când Daniel era în pericol în groapa cu lei, cu siguranţă Dumnezeu era prezent, totuşi Daniel a trebuit să intre în ghearele acelei groaznice morţi, înainte ca Dumnezeu să-l elibereze. Cei trei prieteni, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego sunt înţelepţii aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins înainte ca să vadă vreo manifestare a ceea ce Dumnezeu avea să facă pentru ei. Şi adesea, aşa este şi pentru noi, când umblăm pe calea credinţei, unde multe cruci pe care nu ni le putem explica vor fi metoda lui Dumnezeu de a ne ridica mult mai aproape de El. Într-o zi ni se va spune totul despre rostul acestor momente extreme de încercare, dintre care unele vor fi învăluite în mister până când Dumnezeu va desface ţesătura vieţii noastre şi atunci, privind în urma acestei căi, vom înţelege pe deplin.

 

Inspiraţia unei viziuni mai clare

Dar, deşi noi putem fi mângâiaţi acum prin încrederea că dincolo de văl “privind înapoi vom lăuda calea”, nu ar trebui să uităm, chiar şi aici, în timp ce umblăm pe cale, că este privilegiul nostru să ne bucurăm de viziunile acordate acelora care prin credinţă au triumfat în orele de încercare, când unele probe “Moria”, la care Dumnezeu i-a chemat, au fost experienţa lor. Prea mulţi sfinţi au umblat înaintea noastră, pentru ca vreunul dintre noi, în acest timp înaintat, să poată fi un deschizător de drumuri pentru a trece prin negrele văi adânci sau să urce pe potecile de munte ale căii înguste. Nu este nici un munte al încercării, de-a lungul acelei căi, care să nu fi fost deja urcat de către alţi peregrini în drumul lor spre cer şi din vârful căruia au întrezărit o licărire de glorie pentru a-i îmboldi mai departe. Şi ce li s-a destăinuit altora, pe vârful acestor înălţimi, putem şi noi vedea dacă la fel ca şi ei, vom urca munţii noştri, în deplin acord cu Dumnezeul cel iubitor care a dorit ca noi să avem, în mod special acea situaţie dificilă. Cineva a sugerat că noi putem urca munţii, care se ivesc în calea noastră, sau putem săpa un tunel prin ei. Putem protesta în experienţe şi să ne plângem în necazuri, sau putem să ne bucurăm în încercări şi să simţim inspiraţia unei viziuni mai clare întărindu-ne pentru cuceriri viitoare.

Chemarea lui Dumnezeu la orice munte “Moria”, pe care l-ar vedea de bine pentru noi, trebuie să fim siguri că este o chemare care la urmă aduce descoperiri şi asigurări bogate. Cât de mult am pierde, dacă n-ar veni asupra noastră nici o astfel de experienţă. Oare nu ne-a chemat El niciodată la un munte pentru a-l înjunghia pe Isaacul nostru, sau pentru a face faţă unor încercări cruciale, neavând ca sprijin decât porunca Sa şi o credinţă oarbă în caracterul şi Cuvântul Său? Că asemenea experienţe vor veni asupra fiecăruia dintre noi, se pare că avem motive bune să credem căci, “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”.

Aşa dar, fără îndoială, asemenea ocazii au venit în viaţa noastră. Poate că urechile noastre au fost surde şi nu am auzit vocea blândă care ne chema pe Moria. Dacă este aşa, ce viziuni fermecătoare vom fi dat în schimbul iubirii de comoditate, şi nu vom fi trăit emoţia de a-L auzi pe Dumnezeu spunând mai târziu într-un timp de pace şi încredere, „ştiu acum” realitatea credinţei şi iubirii tale.

 

Focurile care încearcă adâncimea fiinţei

Dacă am fost chemaţi să-l înjunghiem pe Isaacul nostru, împrejurările şi particulari-tăţile căii şi pregătirii noastre specifice vor hotărî în ce va consta acea înjunghiere.

Dar este suficient, pentru meditaţia noas-tră, să ne gândim la aceasta ca reprezentând nişte sacrificii remarcabile sau teste de ascultare şi credincioşie pe care Domnul, probabil le permite, nişte încercări care vor avea ca scop să demonstreze individualitatea credinţei şi caracterului nostru. Credinciosul Avraam a mers singur să înfrunte cel mai decisiv test al credinţei, şi oricare ar fi felul încercărilor noastre, conflictele noastre cele mai aspre vor fi cele pe care va trebui să le înfruntăm singuri cu Dumnezeu. Şi în multe din vegherile nopţii, când somnul aducea altora odihnă, câţi dintre cei greu încercaţi erau în valea deciziei, şi la revărsatul zorilor au ajuns la concluzii despre care ştiau bine că îi va costa foarte mult. Dar acei care cunosc importanţa de a sta singuri cu Dumnezeu prin focul care le-a încercat adâncul fiinţei, în ceasuri când se părea că orice braţ omenesc s-a îndepărtat şi dacă testul este trecut cu izbândă, sigur îi va lipsi de ceea ce iubesc cel mai mult, aducându-le din partea altora dezaprobare şi înţelegere greşită a soartei lor inevitabile, cunosc ceva din priveliştea care urmează, care le-a adus în viaţa de credinţă şi ascultare o posibilitate mai mare începând cu acea oră. De asemenea, ei cunosc bucuria nespusă de a fi de partea dreaptă şi ştiu că dincolo de câmpul de luptă şi umbre temporare, Domnul îi aşteaptă cu alte binecuvântări. Cu adevărat, „evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8).

Dacă Dumnezeul nostru ne-a condus spre asemenea munte Moria şi ne-a încercat în focul suferinţei şi prin Cristos, care ne întăreşte, ne-a dat învingerea şi acum viziunea credinţei a fost lărgită, ce urmează? Se va lăuda “cel tare cu tăria lui” şi va fi înălţat? Nu, nicidecum. “… cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea Îmi găsesc plăcerea Eu, zice Domnul.” (Ieremia 9:23, 24). Da, să fim martori recunoscători ai harului Său şi să spunem tuturor, care se tem de focul purificator care încearcă inima de pe înălţimile Moria, “Iehova Iire: la muntele unde Domnul va purta de grijă”. Norii de care ţi-a fost atât de teamă sunt plini de milă şi iubire şi zâmbetul de aprobare al Tatălui îi căptuşeşte cu argint.

 

Veniţi voi sfinţi pe muntele Pisga

Ne face bine să ne amintim de ultimele zile din viaţa lui Moise, aşa cum poetul ne invită, să “vedeţi patria peste râu” de pe Muntele Pisga. Deşi putem crede că ţinutul Canaan tipic este o ilustraţie a moştenirii noastre prezente, de odihnă, într-o “ţară unde curge lapte şi miere”, totuşi putem aproba sensul poetic în care se spune că ochii noştri sunt îndreptaţi cu mult peste bunurile prezente şi exclamăm: “priviţi voi sfinţilor, vedenia mărită!”. Când ne gândim la Moise stând cu Domnul, contem-plând de la o margine la alta moştenirea viitoare a lui Israel, înainte ca ochii săi să se închidă în moarte, nu suntem noi oare la fel de absorbiţi văzând moştenirea la care sperăm aşa cum se poate vedea prin credinţă? După cum avem acum privilegiul de a fi duşi “în al treilea cer” cu Pavel şi acolo să vedem şi să auzim lucruri care nu se pot spune, nu este deopotrivă privilegiul nostru de a fi „duşi, în Duh, pe un munte mare şi înalt”, cu iubitul Ioan şi acolo să vedem „cetatea sfântă, Ierusalimul … având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, cum este cristalul” (Apocalipsa 21:10, 11). Într-adevăr sunt multe scripturi care ne invită să ne folosim telescopul credinţei şi să privim la acele lucruri pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit”, dar care ne sunt dezvăluite prin Duh. Cetăţenia noastră este în cer unde „Îl vedem pe Isus”, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”. Într-adevăr, noi avem încercări, dar acestea sunt uşoare şi de moment pentru că nu privim la lucrurile “ce se văd, ci la cele ce nu se văd”. Moise „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut” şi la fel şi noi trebuie să facem aşa pentru că este adevărat că „cei cu inima curată … vor vedea pe Dumnezeu”. Fără îndoială, viaţă a “slavei” îi aşteaptă pe aceia care o caută aici şi acum, da, “o pregustare a gloriei, chiar în timpul prezent, o pace şi o bucurie a cerului”. De aceea să venim “La muntele unde Domnul va purta de grijă”, să ne suim la casa Domnului unde Dumnezeu locuieşte „în locuri înalte şi în sfinţenie; dar este cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să reînsufleţească inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

„Îmi ridic ochii spre munţi;

De unde-mi va veni ajutorul?

Ajutorul îmi vine de la Domnul,

care a făcut cerurile şi pământul.”

(Psalmul 121:1, 2).

Aşa a scris psalmistul. Şi ce a vrut el să spună printr-o asemenea afirmaţie, altceva decât o exprimare a intenţiei lui de a-şi ţine privirea îndreptată spre tărâmurile veşnice ale puterii lui Dumnezeu. “Unii se bizuie pe care, alţii pe cai” dar în ce-l priveşte pe el, ochii săi sunt îndreptaţi numai spre Domnul; de aceea el spune: „Am necurmat pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina”. Nu-i de mirare, aşa dar, că îl auzim declarând, „O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ; da, frumoasă moşie mi-a fost dată.” (Psalmul 16:6-8). În aceste afirmaţii şi altele asemănătoare, nu este el folosit pentru a scrie cuvinte destinate pentru buzele noastre? Cine altcineva decât noi, ar trebui să fie caracte-rizat având privirea îndreptată în sus? Cine ar putea spune mai mult decât noi, socotind îndurările primite, „Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mâinilor Tale. Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat.” (Psalmul 143:5, 6). Dar să nu fie numai ochiul aţintit fără lucrarea mâinii, ca să nu fim doar nişte vizionari visători, şi să nu fie numai lucrarea mâinii fără aţintirea ochilor, ca să nu fim atât de ocupaţi cu scopuri egoiste încât să nu mai vedem viziunea feţei Sale.

 

Ce gândiţi voi despre Cristos?

Ne putem bucura de priveliştea sugerată de muntele Pisga, doar în măsura în care trăim viaţa care este în Cristos. Proporţional cu însetarea după El, va fi şi viziunea gloriei când Îl vom vedea faţă în faţă. În orice fel le-am aplica, câtă bogăţie de semnificaţie se află în cuvintele Lui, „… despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Credeţi că cel care nu-şi menţine privirea în sus, a cărui ochi se îndreaptă spre cer doar ocazional, şi cel mai adesea sunt îndreptaţi spre pământ, poate cu adevărat să discearnă împreună cu Isus „bucuria care-I era pusă înainte”, Lui şi ucenicilor Lui adevăraţi? Nu, nu poate. Aceste lucruri se pot vedea numai cu El, în El şi prin El, pentru că ele sunt date doar prin Spirit. De aceea, ce credeţi despre El? Dacă Isus ar apărea, în mod special, acum înaintea noastră, în rolul unui mare făcător de minuni, înzestrat cu putere de a-şi întinde mâinile peste poverile noastre, spre a ne uşura greutăţile încercării, n-am cugeta noi despre El, într-un mod aproape periculos, la o dorintă egoistă pentru pâine şi peşte? Şi dacă gândul nostru despre Cristos, de obicei, se concentrează doar în ceea ce priveşte explicarea adevărului pe care El l-a dat, căutând cunoştinţă în principal cu scopul de a fi bine informaţi, sau dacă avem tendinţa să insistăm asupra denunţurilor prin care El a atacat erorile predominante, putem într-adevăr să-I aducem onoare ca unui mare Învăţător. Trăim într-un timp când mulţimile gândesc astfel şi numai în acest fel despre Cristos. Dar ce credeţi voi despre Cristos? Este El mai presus de orice, marele schimbător al vieţii, schimbând inimile până când ochii înţelegerii sunt atât de larg deschişi, încât prezentul şi viitorul sunt văzute ca prin ochii Lui binecuvântaţi? O, nu este greu de remarcat că El S-a bucurat făcând fapte de îndurare sau că a fost încântat să “aducă veşti bune celor blânzi”, însă se cere mai multă viziune spirituală pentru a vedea că bucuria este deplină doar atunci când o inimă receptivă s-a deschis spre El şi a îngăduit ca El să devină însăşi viaţa ei. Despre unii ca aceştia s-ar putea spune că ei „şi-au ales partea cea bună”. S-a bucurat El de noi, pentru că am ales în felul acesta? De aceea, dacă trecem de ceaţă şi umbre, departe de întunericul conflictelor prezente şi ne bucurăm de priveliştea de pe înălţimile muntelui Pisga, să rămânem aproape de cruce şi de Cristos, unde vom fi departe de lume şi de sine. Da, să stăm acolo până când ajungem la o recunoştinţă deplină pentru o asemenea iubire, atât de minunat descoperită. Fie ca recunoştinţa noastră să deschidă toate uşile inimii şi vieţii noastre pentru a primi Spiritul sfânt şi fie ca Spiritul să aprindă focul în fiinţele noastre cu o dorinţă după Cristos şi să umple inimile noastre cu iubirea pentru El, aşa încât să ne găsim plăcerea în voia Lui, deoarece avem afecţiunea Lui. Apoi, de la El vom avea capacitatea de a vedea “în depărtare” şi de a trăi cu perseverenţă realităţile veşnice dincolo de văl, unde „ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara în toată întinderea ei.” (Isaia 33:17).

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 01. 1934

VIZIUNEA DE PE VÂRFUL MUNŢILOR

(Partea a II-a)

“Măreţ este Domnul şi foarte vrednic de laudă, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele sfinţeniei Lui.” — Psalmul 48:1

Cu Ilie pe Muntele Carmel

Când ne amintim misiunea deosebită a profetului Ilie şi când, cu ajutorul textelor din Vechiul şi din Noul Testament, vedem foloasele ce se obţin din relatările acestea, cât de mult putem să apreciem declaraţia apostolului Iacov despre Ilie. În ciuda întregii măreţii a chemării şi a serviciului său, şi “Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”. Şi descrierea vieţii sale adevereşte aceste cuvinte. Relatarea nu ezită să dezvăluie câteva neputinţe ale sale, asemănătoare cu ale noastre. Îl vedem purtat pe înălţimile minunate ale zelului sfânt pentru Dumnezeu, sub influenţa impulsului şi bucuriei, ştiind că Dumnezeu este de partea lui şi sub această influenţă luptând neînfricat, de unul singur, împotriva înălţimilor lui Baal, iar pe de altă parte îl vedem plin de frică, fugind să-şi scape viaţa dinaintea unei femei înfuriate, atât de descurajat încât se roagă lui Dumnezeu să-i ia viaţa. Câţi dintre noi n-au simţit la fel, în legătură cu slăbiciuni similare. Probabil că foarte puţini din servii credincioşi ai lui Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, au putut evita aceste perioade deprimante, când viziunile lor au fost desconsiderate şi au înţeles dimensiunea luptei lor. Dar Iacov vrea să ne atragă atenţia asupra marii puteri a lui Ilie, de la Dumnezeu, datorită rugăciunii şi “slăbiciunile” care l-au stăpânit pe el, apostolul le foloseşte ca un argument să ne întărească în încrederea că “mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept”. Şi fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă acest caracter, ca un exemplu a ceea ce va face rugăciunea stăruitoare (Iacov 5:16-18), să nu apreciem meditând la scenele triumfului său şi să ne imaginăm pentru noi binecuvântările de la un caracter ca aceasta?

Este destul de ciudat, că în Israel mai existau încă şapte mii care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal; dar şi aceasta este adevărat că aceştia niciodată nu şi-au ridicat vocea, în mod deosebit, împotriva apostaziei care predomina. Fără îndoială, Obadia a fost unul dintre aceştia şi totuşi rămânerea sa în serviciul lui Ahab, cel rău, se pare că nu i-a cauzat multă dificultate. Dar, ce ocazie a pierdut el din cauza spiritului său de compromis, şi câţi alţii din toate veacurile au neglijat şi au pierdut ocazii similare! Dar Ilie, omul rugăciunii, a fost singurul care a cerut ca închinarea la Dumnezeu să fie restabilită în ţară. El a fost singur, la acea ocazie memorabilă, când chestiunea a fost pusă la probă pe Muntele Carmel şi n-a avut parte de mult sprijin şi înţelegere când s-a luptat în rugăciune pentru revenirea ploii necesare reînvierii pământului însetat. Nu-i de mirare că mai târziu, sub presiune, este copleşit, îi piere curajul şi preferă să moară. Toţi cei care au trecut prin adâncimi similare pentru cauza adevărului, care au privit viaţa creştină dintr-un punct de vedere mai înalt şi din acea poziţie au privit idolii şi nenumăratele lucruri care au înlocuit adevărata închinare, pot să înţeleagă stările care l-au cuprins pe profet. Există asemenea perioade, când ceea ce este mai necesar este o viziune clară a credinţei care să arate oamenilor nesăbuinţa atitudinii lor, care să înlăture sofismul cu o singură mişcare şi să îi aducă pe oameni în faţa justiţiei propriilor lor conştiinţe, tăcuţi şi condamnaţi.

 

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm

Printre marile privilegii secrete ale creştinului, puterea rugăciunii nu este cea mai neînsemnată. Oricât de mult s-a spus despre felul în care ajung rugăciunile noastre la Dumnezeu, ale cărui legi sunt fixate pretutindeni şi a cărui cunoştinţă este infinită, totuşi acest subiect este încă, în mare măsură, învăluit în taină. Dar, că rugăciunea poate să pună în acţiune agenţii şi puteri care să ne ajute, este un fapt pe care mii de oameni pot să-l confirme. De aceea, lucrul principal pentru noi este să ştim cum să ne rugăm pentru a primi. Chiar şi numai o privire fugitivă asupra multor texte scripturale, care ne îndeamnă la rugăciune, va arăta că rugăciunea are atât de mare importanţă în experienţa creştină, încât dovezile unei vieţi spirituale lipsesc acolo unde rugăciunea este absentă ca o forţă vitală în viaţă. Dar rugăciunea lui Ilie, cu ocazia pe care o analizăm acum, a avut un caracter cu totul special. El a dorit ca Dumnezeu să fie glorificat înaintea poporului şi, de asemenea, ca poporul să poată fi binecuvântat şi să fie readus în favoarea deplină a lui Dumnezeu. Prin aceasta el a devenit un mijlocitor, iar Carmelul rămâne un loc comemorativ, al mijlocirii sale reuşite pentru poporul său.

Remarcaţi aşadar, privilegiul descris în textul următor: “Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte paznici care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi, care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi deloc! Şi nu-I daţi odihnă, până nu va aşeza din nou Ierusalimul şi-l va face o laudă pe pământ.” (Isaia 62:6, 7). Noi “aducem aminte Domnului”! Ce serviciu minuat este acesta! Şi ce ţintă înaltă pentru care să ne concentrăm toate puterile de rugăciune! Cine poate pune la îndoială că Dumnezeu se bucură încă de aceştia, care Îl cheamă astăzi şi că prin asemenea descoperiri ale voinţei Sale ca aceasta, El ne învaţă să ne rugăm şi cum să ne rugăm. El ne spune că doreşte credincioşi care au adevăratul spirit al rugăciunii, care să amintească nevoile şi posibilităţile poporului Său. Şi am face foarte bine să cunoaştem în ce fel putem deveni astfel de mijlocitori în rugăciune. Noi am rugat pe Isus ca El să ne înveţe să ne rugăm şi El ne-a învăţat. În rugăciunea Sa, pentru Biserică, din capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan, El ne ridică la mari înălţimi de rugăciune. “Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi” (versetul 9). Şi cum se îngrijeşte pentru ei! El Se roagă Tatălui ca ei să fie păstraţi, în numele Tatălui, prin Spiritul care locuieşte în ei, care le va da o creştere în însuşirile Tatălui, deoarece numele Tatălui reprezintă caracterul Său. El cere ca ei să fie păstraţi curaţi faţă de răul din lume, ca să fie sfinţiţi prin adevăr şi astfel să rămână întotdeauna în comuniune cu Tatăl şi cu El Însuşi, şi ca ei să fie într-o adevărată unitate şi ca în cele din urmă să fie cu El în gloria Sa. Desigur că El doreşte ca noi să chemăm pe Dumnezeu zi şi noapte, până când o astfel de rugăciune se va îndeplini în poporul Său din timpul nostru.

Dar instrucţiunile Sale, ca noi să ne rugăm şi cum să ne rugăm, nu se sfârşesc cu aceasta. Prin unii “chemători” ai Săi, aleşi în mod special, ne-a arătat privilegiul nostru în această privinţă. Să ascultăm câteva din aceste rugăciuni inspirate de Spiritul sfânt, şi să remarcăm aplecarea spre cele mai măreţe obiective, în armonie cu Spiritul lui Isus. “De aceea şi eu, auzind despre credinţa în Domnul Isus care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, amintindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti.” (Efeseni 1:15-20). Ce înălţime a privirii spirituale! Ce mare asemănare este între rugăciunea lui Isus şi aceasta a lui Pavel.

Dar să ascultăm şi o altă rugăciune de foarte mare importanţă “… Iată de ce, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, ca, potrivit cu bogăţiile slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:14-19). Desigur că Pavel apostolul, a fost unul dintre “chemătorii” credincioşi ai lui Dumnezeu şi s-a rugat fierbinte ca Biserica lui Cristos să poată cunoaşte priveliştile şi realizările de vârf.

Când cântăm: “Faţa Ta glorioasă, pe Biserica Ta revarsă“, dorim noi cu adevărat să vedem manifestarea acestei puteri? Sau zicem noi: “Asupra noastră cad stropi de har şi ne rugăm pentru ploaia plină de dar”? Dacă acesta a fost cazul, şi într-adevăr am dorit ploaia binecuvântării, deoarece am recunoscut că astfel de ploi bogate sunt de lipsă pentru a uda şi înviora pământul uscat al inimii ca să recâştigăm “dragostea dintâi”, atunci când ne cuprinde starea de căldicel, cum am putea mai bine să ne asigurăm aceste revărsări de binecuvântări, decât prin urmarea acestor lecţii profunde din aceste rugăciuni inspirate de Spiritul sfânt? Biserica s-a format într-o astfel de atmosferă a rugăciunii; prin umare, existenţa sa ca influenţă activă în lume, ca “sarea pământului”, trebuie să fie susţinută prin rugăciunea învăţată de Spiritul sfânt. Vederea ei spirituală a fost păstrată clară prin rugăciune şi post, până când Spiritul de-a aştepta pe Domnul a dispărut din îndemnuri, şi puţini au venit în fiecare vârstă, care stau tari să-l reînsufleţească, pentru că oameni cu spiritul rugăciuii au mijlocit la Dumnezeu — cei care “cheamă … Numele lui Isus Hristos”. Baza aprobării lui Dumnezeu nu este “nici prin forţă nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, şi Spiritul sfânt poate să lucreze numai prin oameni sfinţi şi plini de spiritul rugăciunii, fiindcă mâinile care se întind după binecuvântările Sale trebuie să fie mâini curate, altfel rugăciunea nu foloseşte la nimic. Într-adevăr, binecuvântările vor veni ca o ploaie, dacă în general se va recunoaşte nevoia şi puterea rugăciunii şi se găsesc “chemători” înzestraţi cu o înţelegere clară, care pot, fără vină, să intre în “prezenţa Sa” în numele poporului lui Dumnezeu.

 

Cu Isus pe muntele Măslinilor

Câte evenimente şi întâmplări din serviciul Mântuitorului nostru nu ne sunt povestite, pe care noi am fi bucuroşi să le cunoaştem. Desigur că multe volume s-ar fi putut scrie despre vorbele şi faptele Domnului nostru, care desigur nu au fost necesare pentru ca relatările Evangheliei să fie complete. Dacă toate s-ar fi păstrat, fără îndoială că odată cu trecerea timpului am fi asistat la împodobiri legendare, şi învăţăturile dogmatice ar fi considerat aceste întâmplări sau evenimente mai neînsemnate, ca esenţiale pentru mântuire, şi s-ar fi produs mult rău. Dar, când citim că Isus adesea se ducea cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, cât ne-am bucura, totuşi, să ştim cum anume petreceau ei aceste ocazii. Trebuie sa fi fost multe astfel de întâlniri, în acea grădină pe care şi Iuda a cunoscut-o atât de bine. Dar noi nu suntem lăsaţi fără nici o informaţie despre acele ore minunate de părtăşie. Să ne amintim că Isus a făgăduit că atunci când Spiritul sfânt va veni, el va împrospăta memoria ucenicilor şi le va aduce aminte de toate lucrurile de care le-a vorbit Isus. Noi putem avea bucuria acelor convorbiri înviorătoare prin magazia inepuizabilă a scrierilor apostolice pe care le avem astăzi. Întocmai ca o piatră care, aruncată într-o apă lină, răspândeşte o mulţime de inele departe de ţărm, tot aşa şi noi ne-am împărtăşit de tihna ceasurilor petrecute pe Muntele Măslinilor.

Priveliştile de care astfel avem parte pe Muntele Măslinilor sunt multe, pentru că a fost locul unde Isus a avut atâtea experienţe speciale. În afară de faptul că Domnul adeseori S-a retras aici din serviciul Său public şi foarte obositor, îndată după cina cea de pe urmă El a mers iar în această grădină unde sufletul Său a trebuit să lupte o luptă de moarte cu “strigăte mari şi cu lacrimi”. Şi tot de pe înălţimea acestui munte s-a dus El iar, înapoi la Tatăl pentru a primi aprobarea cerească. (Vezi Ioan 18:1, 2; Matei 26:30-36; Marcu 14:26-33; Luca 22:39; Fapte. 1:12). Desigur că privirile dintr-un punct, în care se concentrează atâtea lucruri din istoria creştinească, trebuie să fie minunate, plăcute şi folositoare.

 

Singurătatea

de pe Muntele Măslinilor şi Betania

Să observăm faptul că Fiul lui Dumnezeu adesea S-a retras cu ucenicii Săi în acest loc liniştit, şi fără îndoială adesea singur. Da, să privim la El, care se dăruia atât de generos altora, ca şi cum ar fi avut resurse nesfârşite; la El, care la botez a primit Spiritul sfânt fără măsură şi care a putut spune celor slăbiţi şi descurajaţi: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“. Să privim la El, care a   fost înzestrat cu capacităţi intelectuale desăvârşite, încât a putut să înţeleagă cu uşurinţă cele ce erau scrise în Scripturi cu privire la misiunea Sa. Să privim la El, care a folosit toate aceste avantaje în slujba lui Dumnezeu. Contemplând aceste lucruri suntem conduşi inevitabil, să ne întrebăm, de ce S-a retras Domnul atât de des în singurătate pe Muntele Măslinilor, sau în Betania, sau în alte locuri izolate? Pentru o minte spirituală, răspunsul va fi clar: El a fost făcut asemenea fraţilor Săi. Nu numai în înţelesul că a luat forma umană, ci şi în privinţa că viaţa Sa a fost păstrată şi susţinută prin puterea Tatălui. La timpul potrivit avea să aibă viaţă în Sine; dar în timpul umilirii Sale, când Îşi cheltuia puterea pentru cei bolnavi şi muribunzi şi când celor apăsaţi şi împovăraţi le da odihnă, cât de des a simţit nevoia de a fi numai El singur cu Dumnezeu, sursa tuturor binecuvântărilor. Să ne gravăm bine în mintea noastră chipul Domnului nostru, cum El adesea căuta singurătatea, şi vom recunoaşte nevoia acestor ore de singurătate pentru noi înşine. Şi unde a căutat El călăuzirea necesară? O, El a ştiut încotro trebuie să Se îndrepte: “În sulul cărţii este scris despre Mine”, a zis El. Aici, iubite ucenic, este scris şi despre tine. Prin această carte vorbeşte Dumnezeu şi acum indivizilor, dacă inima lor este gata să primească, dacă viaţa le este curată, iubirea fierbinte, mintea liniştită, şi dacă ei şi-au dat seama de nevoia de a-şi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Din paginile acestei cărţi răsună vocea înapoia ta spunând: “Iată aici este Dumnezeul tău!” descoperit în slava şi în îndurarea Sa, şi de aici, prin Spiritul şi Cuvântul Său, El vrea să te îmbogăţească cu mai mari descoperiri ale voinţei Sale şi să facă posibile experienţe mai bogate ale puterii Sale.

 

Păzeşte calea mea, o Doamne!

Ce fel de sentimente fericite s-ar trezi în noi, dacă am privi întâmplările preţioase în legătură cu Muntele Măslinilor. Dacă privirea noastră ar fi liberă de tot ce o întunecă, dacă noi am fi sfinţi şi curaţi ­— ce lucruri minunate am putea vedea de pe acest loc sfânt, cugetând asupra celor întâmplate acolo! Este o întâmplare pe care n-ar trebui să o trecem cu vederea. Dacă acest munte ne ridică mintea mult deasupra a tot ce este murdar şi obişnuit, el ne aminteşte, de asemenea, şi incidentele care ne provoacă să cerem mila sau darul lui Dumnezeu mai cu ardoare, ca să putem umbla plini de credincioşie faţă de Dumnezeul nostru. Este bine, într-adevăr, să ne înfăţişăm înaintea minţii toată bogăţia bucuriei ce ne-o oferă Muntele Măslinilor, dar Scripturile şi experienţa ne învaţă că înălţimea biruinţelor şi priveliştile înălţătoare adesea nu sunt departe de înfrângerile ruşinoase. De aceea avem prevenirea: “Astfel, deci, cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10:12). Pe muntele Măslinilor s-a întâmplat că Isus a fost dezamăgit de trei dintre ucenicii Săi. Într-un timp când se părea că fiecare coardă a iubirii şi simpatiei lor trebuia să vibreze, urechile lor să fie dornice să audă şi inima să asculte, iubiţii ucenici nu au avut nimic de făcut, decât să vegheze. Dar despre această împrejurare este scris: “Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind …”. Şi ca şi cum aceasta nu ar fi destul pentru a trezi compătimirea, ni se spune că El a venit a doua oară şi a treia oară, din locul agoniei Sale, la ucenicii Săi ca să-i găsească dormind. Şi toată această neputintă, de-a se ridica la înălţimea situaţiei, este relatată despre Petru, Iacov şi Ioan, cei mai apropiaţi prieteni ai Săi.

Ce prevenire este aceasta pentru noi! Aceştia sunt trei bărbaţi onoraţi, cu mult mai mult decât toţi contemporanii lor, şi totuşi au greşit în măsură aşa de mare. Aceştia trei au fost martorii schimbării la faţă a lui Isus. Unul dintre ei a jurat Domnului credinţă zicând că este gata să şi moară pentru Învăţătorul lui, iar un altul dintre ei cu câteva ceasuri înainte, stând la masă, şi-a plecat capul pe pieptul lui Isus. Cum ne arată aceasta slăbiciunile şi neputinţele ce sunt în noi, care ne pot umili şi înjosi, dacă nu suntem destul de treji şi ocupaţi cu rugăciunea ca să nu cădem şi noi în ispită. Înălţimile onoarei şi binecuvântărilor speciale, se poate să ne dea un fals sentiment de siguranţă şi să nutrească în noi mândria, care atât de des merge înaintea căderii, dacă inima nu este ţinută într-o stare umilită şi trează prin recunoaşterea propriei nevrednicii şi slăbiciuni. Relatările despre aceşti oameni ne-au fost date nu numai cu scopul de-a vedea slăbiciunile lor, ci pentru a ne preveni pe noi faţă de slăbiciunile noastre. Dacă ei au căzut atât de amarnic, chiar cu atâtea onoruri excepţionale, atunci: “sufletul meu, ia bine seama!”.

 

“Simone, tu dormi?”

Nu este necesar să speculăm despre ceea ce au simţit aceşti ucenici obosiţi când au fost aflaţi dormind. Ne putem uşor închipui cum a primit Petru cuvintele lui Isus adresate direct lui: “Simone, tu dormi?” Desigur, cineva atât de dornic să moară pentru Învăţătorul său, după cum a declarat el, trebuia să poată veghea un ceas cu El. Dar noi? Dacă Petru, care cu această ocazie a mărturisit public devotamentul său pentru persoana lui Isus şi l-a asigurat că nici chiar moartea nu-l va despărţi de El, şi totuşi şi-a încălcat votul său de jertfire, de câte ori n-am căzut şi noi într-un mod similar? Şi cum, o mulţime de metode au clasificat iubirea noastră, prin o mulţime de merite, în contrast cu a altora care, de asemenea, au susţinut că Îl iubesc pe Isus! Am greşit simţind că alţii pot într-adevăr să-L iubească pe Domnul, dar fiind numai credincioşi nominali, mărturisirile lor nu pot fi crezute cu totul, şi desigur iubirea lor trebuie să fie mai mică decât a noastră. Dar ce arată sfârşitul relatării? O, cine dintre noi Îl va auzi atunci spunând: “Simone, tu dormi?” Tu, care te-ai bucurat de favoruri atât de mari, tu care ai fost învăţat cu credincioşie şi care ai făcut mărturisiri măreţe, “un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” Şi dacă ne găseşte a doua oară şi a treia oară dormind?

 

Cu Mielul pe Muntele Sion

Într-o frumoasă zi, “muntele casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte … şi toate popoarele se vor îngrămădi spre el.” (Isaia 2:2). În acea zi fericită, toate împărăţiile acestei lumi vor fi intrat în stăpânirea Regelui nostru, şi noi ne vom bucura împreună cu El, dincolo de această îngrămădire a munţilor. Dar ca un preludiu al acestei opere glorioase, nu vom avea noi oare bucuria să aflăm că toţi munţii peste care am trecut în călătoria noastră s-au contopit în măreţia în care vom sta noi pe Muntele Sion? Nu vor fi oare adunate, şi înmulţite de o mie de ori, ca să ne întâmpine acolo, toate viziunile repede trecătoare care ne-au bucurat inimile şi ne-au grăbit paşii pe calea peregrinajului nostru?

Pregustările împrospătătoare ale fericirii cereşti, de care avem parte pe înălţimile munţilor de aici, nu ne oferă ele o pregătire plină de binecuvântare pentru ospăţul nunţii Mielului, când El, unit cu Mireasa Sa, vor şedea pe scaunul de domnie?

Şi vom fi noi oare acolo? Importantă întrebare! Pentru a răspunde la această întrebare, să ne întoarcem la descrierea care o face Cuvântul lui Dumnezeu despre acei care vor fi atât de onoraţi. Apostolul ne descrie ceea ce i-a fost descoperit pe vârful muntelui, unde a fost dus. “Apoi m-am uitat şi iată, Mielul stătea pe Muntele Sion; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” (Apocalipsa 14:1) Când ne gândim la cartea vieţii Mielului şi ne amintim că numai cei ale căror nume sunt scrise în paginile ei vor fi socotiţi între cei aleşi, atunci ne punem întrebarea: oare este şi numele meu scris acolo? Dar poate pentru timpul prezent întrebarea cea mai importantă trebuie să fie, “Este numele Tatălui scris permanent pe fruntea mea?”. Mă schimb eu zi după zi în chipul Său, prin aceea că însuşirile şi sfinţenia Sa sunt tot mai mult gravate în caracterul meu, aşa că El nu peste mult să poată vedea în mine “chipul Său”? Astfel vor fi cei ce vor sta pe Muntele Sionului, şi de acolo vor contempla într-un viitor fără sfârşit, bucuria nespus de mare şi ei “urmează pe Miel oriunde merge”. O, ce putem noi înţelege despre bucuriile viitoare, când Dumnezeu va arăta “nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 02. 1934

ÎNTĂRIŢI CU PUTERE

 

“… ca, potrivit cu bogăţiile slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. — Efeseni 3:16

Poporul lui Dumnezeu, care nu are aici cetate stătătoare, ci prin multe necazuri, încercări şi suferinţe îşi îndreaptă paşii către patria sa cerească, are nevoie de multă întărire, multă putere de credinţă, curaj şi statornicie; de fapt copiii lui Dumnezeu nu pot rezista până la sfârşitul căii lor fără aceste trăsături caracteristice. De aceea creştinul este îndemnat să nu obosească în facere de bine, ca la timpul potrivit să poată secera dacă nu va “cădea de oboseală”. Copilul lui Dumnezeu care doreşte să ajungă triumfător în ţara promisă, Beula (Isaia 62:4, traducerea Cornilescu revizuita, nota de subsol; n. t.) nu trebuie să cadă pradă slăbiciunii şi laşităţii, ci trebuie să caute ca zilnic să-şi împrospăteze şi să-şi înnoiască puterea, pentru ca lună după lună şi an după an să poată face progresul necesar şi potrivit.

 

Nu prin forţă, nici prin tărie

Totuşi, Domnul în mod repetat a atras atenţia poporului Său, împotriva impresiei că ei trebuie să lupte, să umble sau să alerge pe calea vieţii cu propria lor energie şi putere omenească. Poporul lui Dumnezeu, din vechime, a fost îndemnat să aştepte, cu supunere pe Domnul fiind asigurat că El îi va înnoi puterea; El va întări inimile celor care au fost plini de curaj — a acelora care au exercitat credinţă, încredere dezinteresată în El. După ani lungi de exerciţiu, sub conducerea Domnului, psalmistul a învăţat să zică: “Domnul este tăria mea şi scutul meu; în El mi se încrede inima şi sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima şi-L laud prin cântările mele. Domnul este tăria lor, El este cetăţuia salvatoare a unsului Său.” (Psalmul 28:7, 8). Şi iar, când Domnul a dat profetului Zaharia viziunea profetică despre sfeşnicul de aur cu cele şapte “lămpi” şi cu cei doi măslini, profetul a fost informat prin înger că implinirea viziunii reprezentând Biserica din timpul Veacului Evanghelic şi serviciul ei de mărturie, nu va fi îndeplinit prin înţelepciune şi putere omenească, ““nu se va face nici prin forţă, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu,” zice Domnul oştirilor!” (Zaharia 4:1-6).

Una din cele mai importante lecţii pe care copilul lui Dumnezeu, urmaşul lui Cristos trebuie s-o înveţe, de timpuriu, în experienţa creştină, este că Domnul este izvorul puterii sale, că el numai prin puterea Spiritului lui Dumnezeu va fi capabil să facă voia lui Dumnezeu, să lupte cu reuşită contra puterilor celui rău din jurul său, pentru a-şi menţine în viaţă un standard înalt de dreptate şi sfinţenie şi a face progres în peregrinajul său.

 

“În Hristos, care mă întăreşte”

La începutul acestui Veac, când Domnul S-a despărţit de ucenicii Săi şi le-a dat sarcina să răspândească Mesajul şi să fie reprezentanţii Săi, le-a poruncit în mod clar să aştepte în Ierusalim până vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus. Ca şi cum ar fi vrut să le zică: Iubiţii Mei ucenici, eu vreau ca voi, înainte de toate să învăţaţi această lecţie importantă, că voi nu aveţi nici putere, nici rezistenţă sau înţelepciune în voi înşivă să îndepliniţi ceva; Eu v-am dat o mare şi importantă responsa-bilitate, prin aceea că v-am însărcinat ca apostoli ai Mei să vestiţi mesajul divin înaintea oamenilor şi să fiţi purtătorii speciali ai luminii pentru Biserica din tot timpul Veacului Evanghelic. Dar eu doresc ca voi să înţelegeţi că nu aveţi nici o putere sau tărie în voi înşivă, pentru a îndeplini cu succes această misiune; voi veţi putea face aceasta numai în măsura în care veţi fi umiliţi şi pe deplin predaţi în mâinile lui Dumnezeu, pentru a fi folosiţi de El, a fi ajutaţi şi întăriţi de Spiritul Său, de Spiritul pe care peste puţine zile, după plecarea Mea de la voi, îl veţi primi. De aceea aşteptaţi până veţi primi binecuvântarea promisă.

Marele apostol Pavel, deşi n-a fost unul dintre aceia cărora Domnul, la înălţarea Sa, le-a dat direct această însărcinare, a fost unul care a răspuns repede când a venit timpul său să fie în serviciu. Epistolele sale arată, că el în scurtă vreme a învăţat că puterea şi izvorul tăriei sale au fost în Domnul. “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”, este o mărturie frumoasă şi simplă a unui om, care, din punct de vedere omenesc, a avut bune motive să se laude cu el însuşi şi cu realizările şi talentele sale. Când a ajuns la sfârşitul peregrinajului său pământesc, observăm cât de modeste şi totodată pline de speranţă au fost cuvintele finale ale mărturiei sale: “m-am luptat lupta cea bună” etc.. El nu s-a lăudat cu perfecţiunea cărnii sale, ci dimpotrivă a spus că în continuu trebuie să lupte pentru a-şi ţine corpul în supunere faţă de Spiritul şi mintea lui Cristos. El a învăţat să spună că nu se va lăuda decât cu crucea Domnului Isus Cristos. Lauda Sa a fost în Domnul şi în puterea şi înţelepciunea pe care Spiritul sfânt i le-a dat, şi care l-au fă-cut capabil să-şi îndeplinească cu credincioşie însărcinarea, ca un reprezentant al lui Cristos.

 

“Am păzit credinţa”

Apostolul nu s-a lăudat nici cu aceea că aşa de multe adunări a adus el în existenţă sau că atâţia a convertit şi a botezat în credinţa creştină. El nu s-a lăudat cu cunoştinţa în ce priveşte Cuvântul Domnului, nici cu talentul său ca vorbitor, nici cu câte epistole a scris, nici cu întemniţarea şi suferinţa sa pentru Evanghelie. Dimpotrivă, el simplu s-a lăudat că a luptat bine, a luptat cu credincioşie, că a luptat atât de bine cât i-a fost cu putinţă, împotriva păcatelor înconjurătoare şi împotriva slăbiciunii sale proprii. Şi nici cu aceea nu s-a lăudat că el a întemeiat sau a format o credinţă, nici că el a explicat Evanghelia în modul cel mai clar şi precis, prin care va face ca multe generaţii după el să-L glorifice pe Dumnezeu şi să binecuvânteze poporul Său; lauda sa a fost numai că a “păzit credinţa”, credinţa care a dat-o Dumnezeu prin Cuvântul Său inspirat, credinţa pe care el a primit-o şi care a fost dată întregului popor a lui Dumnezeu; el a păstrat această credinţă, a rămas credincios în această credinţă şi a trăit credinţa în viaţa sa. El nu a lepădat această credinţă în schimbul unui blid de linte, de avantaj pământesc.

Pe aceste două lucruri — că a păzit Cuvântul Domnului cu supunere şi că a luptat pentru apărarea acestuia, după puterile lui cele mai bune, până la sfârşitul călătoriei sale — s-a bazat speranţa sa la coroana bucuriei cu Mântuitorul său şi cu toţi credincioşii în Împărăţie, la arătarea Sa.

Ce încurajare există în această cunoştinţă pentru cel mai modest din poporul lui Dumnezeu! Nu prin puterea noastră intelectuală sau fizică, nu prin lucrurile admirabile şi nici prin oarecare faptă pe care noi o putem face, sau am făcut-o pentru Domnul, pentru cauza Sa sau pentru poporul Său, putem noi spera la gloria eternă; ci, pur şi simplu, trebuie să folosim cu credincioşie talentele noastre şi ocaziile pe care Domnul ni le oferă, aşa cum a făcut apostolul. Noi trebuie să păzim credinţa, în nici o împrejurare nu este voie s-o tăgăduim — nu putem fi necredincioşi mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu pentru a câştiga favoarea cuiva, nici pentru a evita încruntarea cuiva. Noi păzim credinţa prin aceea că în călătoria vieţii noastre respectăm diferitele principii pe care le include credinţa. Dacă facem aceasta cu succes, atunci asemenea marelui apostol vom lupta “lupta cea bună” a credinţei împotriva egoismului în toate formele sale, în mod special împotriva egoismului din noi înşine, şi astfel sub îndrumarea Domnului vom dezvolta tot mai mult Spiritul Său, Spiritul iubirii, Spiritul sfânt. Rezultatul tuturor procedurilor va fi un caracter statornic şi întemeiat, pe care Dumnezeu îl va accepta.

 

Putere spirituală pentru a lucra pentru Dumnezeu

Însă, în timp ce noi încă luptăm în lupta vieţii şi înaintăm împotriva duşmanului, trebuie să ştim bine cum putem fi întăriţi în putere prin Spiritul Său, în omul dinăuntru; cum putem primi o măsură mai mare a acelui Spirit care dă putere. Care creştin, care a avut experienţă în descurajările şi luptele căii creştine, nu a învăţat că acea una, din cele mai importante metode prin care se acordă puterea şi tăria de sus, este exerciţiul marelui privilegiu al rugăciunii — acest privilegiu nepreţuit de mare al atingerii şi al comuniunii personale cu Marele Spirit sau Tatăl tuturor spiritelor!

Un altul, a cărui scrieri mărturisesc o mare şi adâncă experienţă în cercetarea şi aflarea Domnului, declară în mod sigur că “rugăciunea răbdătoare şi stăruitoare, comuniunea secretă cu Dumnezeu, exerciţiul adânc şi adevărat al sufletului în prezenţa Sa, prin care putem ajunge la o adevărată apreciere despre noi înşine şi a lucrurilor din jurul nostru” are o mare legătură cu gradul progresului nostru spiritual şi al primirii puterii Domnului; “şi nu numai aceasta, dar primim şi puterea spirituală ca să lucrăm pentru Dumnezeu printre fraţii noştri sau pentru lumea din afară. “Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”; el se afla în mijlocul unei triste decăderi şi a unei foarte răspândite înstrăinări a inimii de la Dumnezeu. El a văzut pe cei credincioşi, dintre fiii oamenilor, căzând; el a văzut tendinţa răului ridicându-se în jurul său şi lumina adevărului dispărând repede; altarul lui Baal a înlăturat altarul lui Iehova şi strigătul preoţilor lui Baal a înăbuşit cântările sfinte ale Leviţilor; cu un cuvânt, tot ce el a văzut a devenit o mare grămadă de dărâmături. El a simţit aceasta; el a deplâns acest lucru; el a făcut mai mult — el “s-a rugat cu stăruinţă”.

 

Puterea spiritului rugăciunii

Cu adevărat putem spune: este bine a aştepta pe Dumnezeu; aceasta nu duce numai la rezultate fericite, care se arată în răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră, ci este şi o dulce mângâiere în însuşi acest exerciţiu. Ce fericire adevărată este aceasta pentru credincioşii ispitiţi şi încercaţi, de a se afla singuri cu Dumnezeu! Ce binecuvântător este a permite Spiritului Său să se reverse şi afecţiunile să se înalţe către Acela, care singur este în stare să ne ridice deasupra puterii deprimante a lucrurilor prezente, în liniştea şi lumina prezenţei Sale binecuvântate! Fie ca toţi să fim găsiţi aşteptând mai mult pe Dumnezeu — făcând din greutăţile zilei de astăzi o ocazie care să ne apropie de tronul milei, şi astfel nu numai că vom exercita o influenţă binefăcătoare în jurul nostru, dar inimile noastre vor fi mângâiate şi încurajate aşteptând în mod intim pe Tatăl, deoarece niciodată n-a rămas neîndeplinită făgăduinţa: “… cei care aşteaptă pe Domnul îşi înnoiesc puterea” (Isaia 40:30 — traducerea K. J.; n. t.). Minunată făgăduinţă! Să o încercăm şi noi în mod deplin!

Noi trebuie să fim mai mult în prezenţa lui Dumnezeu, cu adevăratul simţ al nevoilor noastre; dacă simţim mai mult nevoile noastre, vom avea mai mult din spiritul rugăciunii. Şi noi avem nevoie de spiritul rugăciunii — acel spirit, pe care Dumnezeu îl pune în locul Său ca dătător, şi pe noi în locul nostru ca primitori. Dar mulţi fac din rugăciune un fel de dumnezeu — lasă ca rugăciunile lor să se pună între sufletele lor şi Dumnezeul rugăciunii. Cât de adesea suntem noi înşelaţi prin rugăciuni numai de formă — prin exprimarea numai de formă a cuvintelor care nu au nici o realitate în ele. Aceasta este o capcană periculoasă. Noi trebuie să avem întotdeauna grijă ca rugăciunile noastre să fie expresia spiritului nostru natural şi nu numai simţul superstiţios al unei datorii.”

Dar nu numai ca şi copii individuali ai lui Dumnezeu şi ca urmaşi ai Domnului Isus putem fi întăriţi cu putere în omul dinăuntru prin exerciţiul nostru spiritual zilnic al privilegiului de comuniune şi părtăşie sfântă cu Dumnezeu, ci şi ca şi comunităţi sau adunări ale poporului Său putem fi mai departe ajutaţi şi întăriţi cu putere sfântă unind rugăciunile noastre după cum se roagă poporul Său în comun, şi vorbind adesea unii cu alţii despre aceasta sau aceea parte sfântă a credinţei noastre sfinte, şi în felul acesta încurajându-ne şi clădindu-ne unii pe alţii în această credinţă. “Un exerciţiu, care se pare că este neglijat, într-un chip atât de dureros printre creştini, când el este atât de necesar, este rugăciunea în comun. Se va observa, în general, că viaţa şi puterea colectivă, serviciul şi mărturia vor fi în proporţia în care, în mod colectiv este aşteaptat Domnul. Unde nu există adunări pentru rugăciune, acolo cu siguranţă va fi o lipsă de serviciu şi de mărturie; interesele Bisericii lui Dumnezeu nu sunt realizate, şi ca o consecinţă, lucrurile pământeşti vor ocupa un loc proeminent, necuvenit în mintea creştinilor. Dacă am simţit slăbiciunea noastră colectivă, atunci va fi o mărturisire comună a acelei slăbiciuni şi pe lângă aceasta o înnoire a puterii noastre colective. Eu cred că se va putea observa, că toate acţiunile importante în poporul lui Dumnezeu au fost rezultatul rugăciunilor sincere unite. Şi, sigur noi putem spune că este firesc să fie aşa. Noi să nu aşteptăm ca Dumnezeu să Îşi reverse îndurarea Sa însufleţitoare asupra acelora care rămân mulţumiţi în starea lor moartă şi rece. Cuvântul spune: “deschide-ţi gura larg şi ţi-o voi umple!”. Cum putem noi aştepta să primim mai mult, dacă noi suntem mulţumiţi cu ceea ce avem? Să dea Domnul ca ţinta fiecărui cititor creştin să fie, să provoace pe tovarăşii săi creştini în jurul său, să caute pe Domnul în rugăciuni unite, şi atunci fiecare poate fi sigur că rezultatele fericite se vor putea vedea repede”.

 

“Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi … laptele … curat”

Învăţătura clară a Scripturii arată că întărirea cu putere a omului dinăuntru nu se îndeplineşte instantaneu, ci în mod treptat, în decursul anilor, după cum inima reacţionează prin supunere la instrucţiunile Cuvântului divin şi la providenţele Domnului. Şi nu numai atât, dar această întărire este descrisă ca un proces în care trebuie să fie o lucrare împreună cu Dumnezeu în edificarea credinţei, speranţei şi iubirii. Ne amintim că una din ilustraţiile folosite în Scripturi pentru a arăta viaţa de credinţă şi procesul dezvoltării graduale este acela al unui copil nou născut. Cu toate că mulţi din poporul Domnului, după viaţa lor naturală, pot fi persoane mature din punct de vedere al vârstei, totuşi în ce priveşte viaţa lor spirituală sau viaţa credinţei, ei pot fi încă prunci. Şi apostolul îi sfătuieşte ca pe copiii născuţi de curând să dorească serios şi să caute laptele adevărat al Cuvântului — adevărurile simple şi învăţăturile şi doctrinele fundamentale. Acestea sunt învăţături clare ale Scripturii, cum ar fi cele despre: perfecţiunea şi gloria omului original, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu; căderea rasei la prima încercare şi nimicirea sa în stricăciune şi moarte; răscumpărarea rasei, ca rezultat al plătirii unui preţ corespunzător — omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi; eliberarea reală şi finală a rasei răscumpărate la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Acei care primesc aceaste adevăruri cu credinţă simplă şi copilărească şi care se străduiesc să înconjure răul sub toate formele lui: viclenia, făţărnicia şi invidia şi toată vorbirea de rău, şi care se străduiesc să trăiască vrednici de această mântuire, socotind un serviciu înţelept să se consacreze cu totul serviciului lui Dumnezeu, sunt primiţi de El ca fii şi moştenitori — ca fii spirituali. Cuvântul Domnului ne asigură că aceşti micuţi sunt foarte preţuiţi în ochii Domnului. Despre aceştia a vorbit Domnul când a zis către apostol: “Paşte mieluşeii Mei!”. Şi altă dată i-a prevenit pe învăţătorii falşi spunând: “Dar dacă cineva va face să se poticnească unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.” Şi iar, El îşi arată îngrijirea serioasă pentru aceşti mici copii ai familiei Sale în ilustraţia unui păstor gentil, care se îngrijeşte pentru un miel slab şi rătăcit: “… nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri, să piară unul măcar din aceşti micuţi”.

 

Noi trebuie să înaintăm spre perfecţiune

Dar, deşi acestor copii în Cristos, din cauza slăbiciunilor, a lipsei de experienţă li se dă o îngrijire deosebită şi sunt foarte iubiţi de Domnul şi deşi spiritul lor blând şi uşor de condus este pus înaintea tuturor ca un exemplu, totuşi este mai mult ca sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca ei totdeauna să rămână copii. Dacă El le recomandă laptele Cuvântului, o face cu scopul ca ei prin acesta să crească şi să iasă din starea de copilărie şi să ajungă la maturitatea vieţii spirituale, ca să nu mai fie “copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14). În viaţa fiecărui copil sănătos al lui Dumnezeu, care creşte, trebuie să vină un timp când este în stare să părăsească primele principii ale învăţăturilor lui Cristos — doctrinele de bază — avându-le gravate, stabilite şi înrădăcinate în minte şi de aceea nu mai are nevoie să le studieze din nou — dar să continue să crească în puterea spirituală, în tărie, în har şi în cunoştinţa adevărului, spre perfecţiune.

Apostolul Pavel a mustrat pe unii din timpul său pentru că n-au crescut, zicând: “Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc.” (Evrei 5:12, 13). Deci, poporul Domnului nu trebuie să trăiască continuu cu lapte, ci cu tot Cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Unele din aceste Cuvinte sunt adevărurile simple amintite mai sus — laptele, iar altele sunt adevăruri mai adânci, hrană mai tare, pentru aceia care după ce au fost hrăniţi sau crescuţi cu laptele curat, au crescut şi au dezvoltat fermitatea şi puterea caracterului creştinesc. Apostolul zice că această hrană mai tare, este pentru oamenii maturi pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin exerciţiu să deosebească binele şi răul. El, de asemenea, i-a atenţionat faţă de urmările înspăimântătoare în caz de cădere.

 

Un timp al multor doctrine contradictorii

Este însă de cea mai mare însemnătate, ca poporul Domnului să nu primească ca mâncăruri tari, ca adevăruri spirituale adânci, ceea ce este mai mult sau mai puţin murdărit, amestecat cu eroare, sofism, învăţătură omenească şi speculaţie. Astăzi există mulţi pretinşi învăţători ai lucrurilor spirituale, care se străduiesc să facă cunoscut altora părerile şi doctrinele lor. Nu toate doctrinele învăţate în zilele noastre sunt sănătoase; ele se contrazic între ele şi dau naştere la controverse şi lupte. De fapt se va recunoaşte uşor, că mult din învăţătura care se propagă astăzi de mulţi învăţători, este foarte nesănătoasă şi nesigură deoarece nu poartă în sine semnele Spiritului Domnului, şi nici nu este susţinută de Cuvântul Său. Diferite teorii şi mult ce este pură speculaţie, şi nu este întemeiat pe deplin pe Cuvântul divin este vestit şi publicat de către diferiţi învăţători care, după cum declară apostolul, încearcă să tragă ucenici după ei; şi serviciul acestora nu are, deci, o influenţă sănătoasă, de a întări pe sfinţi în putere şi în toate calităţile spirituale ale unei Creaturi Noi în Cristos Isus. De aceea apostolul îndeamnă pe toţi credincioşii să fie smeriţi şi să aibă mare grijă şi mult discernământ spiritual, pentru a putea deosebi între ce este bine şi ce este rău.

Dacă copiii în Cristos sunt hrăniţi cu lapte contrafăcut — cu amestecătură de adevăr şi eroare, care întotdeauna dă naştere la confuzie — rezultatul va fi că ei se vor îmbolnăvi şi vor muri, dacă nu vor părăsi imediat hrana nesănătoasă şi nu vor căuta laptele curat şi nu-l vor folosi. Adesea se întâmplă, că nu se caută cu destulă grijă laptele curat al Cuvântului de către copiii în Cristos, şi mulţi dintre cei ce sunt maturi sunt, de asemenea, fără grijă în aceea că pun lapte care nu este curat înaintea copiilor. Tot aşa se poate ca şi hrana tare sau adevărurile mai adânci, mai mult sau mai puţin să fie murdărite printr-o amestecătură de eroare şi expunere greşită, şi rezultatul va fi că persoana care se hrăneşte din acestea va slăbi şi se va îmbolnăvi spiritual, sau cel puţin va rămâne slab şi nu va reuşi să fie întărit cu putere, cum intenţionează Domnul. Este de mare importanţă pentru tot poporul adevărat al Domnului să aibă în minte sfatul apostolului, să dorească şi să caute numai ceea ce este curat şi necontaminat din Cuvântul Domnului, fie aceasta lapte sau mâncare tare a acelui Cuvânt, şi să respingă orice altceva cu hotărâre.

Cuvintele unui om a lui Dumnezeu, în legătură cu aceasta sunt pline de putere: “Dacă noi ne hrănim, de fapt cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom respinge cu siguranţă, falsificarea lui Satan. Acesta este cel mai bun mijloc pentru a scăpa din toate mrejele erorii, orice formă ar avea ele. “… oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Dar ele nu merg după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.” (Ioan 10:4, 5). Nu este necesar a cunoaşte glasul străinilor, ca să ne putem întoarce de la ei; tot ce ni se cere, este să cunoaştem glasul “Păstorului bun”. Acesta ne va apăra împotriva influenţei rătăcitoare a fiecărui glas străin. În timp ce mă simt provocat a preveni pe cititori împotriva vocilor false, cu privire la taina divină a umanităţii lui Cristos, nu consider necesar a discuta despre învăţăturile rătăcitoare, ci voi căuta mai bine ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înarmez pe cititor împotriva lor, prezentând învăţătura Scripturii cu privire la acest subiect”.

 

Rugăciunea lui Pavel pentru Biserică

Deci, poporul Domnului să-şi graveze din nou în minte că el trebuie să fie întărit cu putere prin Spiritul Său în omul dinăuntru. Noi nu putem face nimic dacă puterea sfântă a Domnului nu intervine şi nu îndeplineşte în viaţa noastră personală ceea ce este voinţa bună, bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Nu numai atât, ci aşa cum a remarcat cineva: “Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie, de asemenea, să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem pregătiţi să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere, de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să stârpim orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.

Evident, acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: “… aşa încât Hristos îSpiritul lui Hristosş să locuiască în inimile voastre prin credinţă îîn mod figurativ El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptăş, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste îSpiritul sau dispoziţia sfântăş ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toti sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în masură deplină.

Textul nostru (Luca 11:13), face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale, dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale proviziile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcut-o ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirat-o şi a îndrumat-o.

 

Copiii în Cristos caută semne exterioare

Găsim aceste provizii în Cuvântul adevărului, dar nu este destul să găsim unde sunt. Dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din proviziile binecuvântate, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu mănâncă de la o masă plină, va rămâne flămând ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie sa mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.

Învăţătorul nostru a spus: “… cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă.” (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, “Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit” (Ieremia 15:16; Apocalipsa 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult “prunci în Hristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.”

Apostolul Petru după ce a îndemnat pe fraţi să primească adevăruri spirituale curate, ca prin acestea să crească, el le arată care ar fi unele din manifestările puterii care o primesc fiind hrăniţi spiritual şi crescând. Spiritul resemnării şi al supunerii faţă de voinţa şi conducerea lui Dumnezeu, se va observa în creşterea acestora. Aceştia vor manifesta acea măsură de statornicie şi tărie creştină, încât vor putea suporta cu răbdare suferinţele, loviturile şi experienţele întunecate ale vieţii. Ei nu se vor amărî nici nu vor fi indignaţi faţă de aceia care au fost folosiţi ca instrumente pentru că aşa spune apostolul, “şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. “El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie”. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept”. Ce putere admirabilă, ce putere minunată a fost manifestată prin Fiul lui Dumnezeu! Cu siguranţă El a fost întărit cu putere în omul dinăuntru prin Spiritul lui Dumnezeu, ca să fie în stare să rămână statornic şi supus faţă de voinţa divină în cele mai grele împrejurări.

 

“Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare”

Apostolul Pavel îndeamnă, de asemenea: “Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.” (Evrei 12:3). A privi la El înseamnă a lua cunoştinţă, a avea în minte, a medita şi a nu uita uşor cum a suportat Domnul nostru încercările şi împotrivirile de la cei păcătoşi. Din aceasta iar putem lua o învăţătură foarte importantă pentru timpul nostru. Acesta este un timp în care se răspândesc o mulţime de zvonuri rele, din cauză că există foarte mult spirit de intoleranţă, de amărăciune, de mânie; un timp în care fraţii credincioşi în Cristos sunt vorbiţi de rău, şi este nevoie de o mare măsură a Spiritului de sus, pentru ca aceia care doresc să umble cu succes în urmele Învăţătorului divin, să nu folosească expresii jignitoare la adresa cuiva şi să nu răsplăteas-că nimănui rău pentru rău. Noi avem libertatea să arătăm spiritul îndelungii răbdări faţă de cei care ne fac rău, deoarece aceasta este suma însuşirilor iubirii arătată de apostol, despre care zice că ea (iubirea) este îndelung răbdătoare şi plină de bunătăţi. Ea se gândeşte să facă tuturor numai bine, să binecuvânteze şi nu să blesteme.

Poporul Domnului din timpul nostru, prin experienţele sale, a avut de suportat unele împotriviri de la oameni, de la păcătoşi; dar ei nu s-au împotrivit încă până la sânge. Ei n-au trecut încă prin experienţe grele cum a trecut Domnul. Dacă recunoaştem că noi suntem creaturi slabe şi imperfecte, ca semenii noştri, iar El a fost sfânt, nevinovat şi nepătat, atunci este bine să ne gândim şi la aceea că El a suportat împotrivirile păcătoşilor cu răbdare. Când a ajuns în încercări grele, El nu le-a socotit acestea ca venind numai din partea persoanei care le-a produs, ci pe de altă parte le-a socotit ca fiind sub supravegherea Tatălui. Deci, dacă Tatăl a permis, ca astfel de experienţe să vină peste Domnul, El a simţit că de aceea au venit ca să-Şi dovedească supunerea prin îndelunga răbdare, după cum El a spus: “Nu voi bea paharul care Mi l-a dat Tatăl?” Aşa este cu tot Israelul spiritual. “Domnul, Dumnezeul vostru vă pune la încercare”. În măsura în care suntem în stare să privim experienţele vieţii noastre din punctul de vedere al Domnului, în acea măsură putem fi liniştiţi. Dacă Tatăl îngăduie experienţe grele pentru încercarea noastră, pentru ca prin acestea să fim “întăriţi în putere”, sau pentru încercarea şi probarea altora, pe căi pe care noi nu le putem înţelege, este privelegiul nostru de a ne bucura ca voia Lui să se facă în vieţile noastre.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din dec. 1932

 

PĂZIŢI PRIN PUTEREA LUI DUMNEZEU

 

“ … la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă.” — 1 Petru 1:4, 5

Cât de minunate sunt şi cum ne dau asigurare declaraţiile repetate ale Învăţătorului despre credincioşia Sa pentru cei care sunt ai Lui. Şi ce interes adânc se descopere, pentru fiecare în parte, în cuvintele Sale: “Şi voia Celui care M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de la urmă.” (Ioan 6:39). Prin aceste cuvinte nu recunoaştem numai marea Sa iubire faţă de noi într-un mod personal, ci mai vedem şi sentimentul Său plin de responsabilitate faţă de Dumnezeu cu privire la păstrarea tuturor acelora care sunt încredinţaţi îngrijirii Sale. Ca Păstorul nostru, El şi-a luat răspunderea pentru noi considerând fiecare oaie preţioasă Tatălui, şi prin toate schimbările în rău, care intervin în viaţa fiecăruia, El nu poate fi niciodată necredincios faţă de responsabilitatea Sa. Ce asigurare este aceasta pentru noi, care suntem păstraţi sub această grijă protectoare! Ne gândim la iubirea care este în inima lui Isus pentru Tatăl Său şi ne amintim cât de mare este acea iubire care-L conduce în plăcerea Sa să o demonstreze. Aceasta este acea iubire care ne păzeşte permanent pentru că este voinţa lui Dumnezeu ca El să facă aşa. Ne gândim, din nou, la iubirea Sa personală faţă de noi şi despre care nu ne va lăsa să ne îndoim, pentru că a mărturisit: “… cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui”. “Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi.” — Ioan 14:21; 15:9.

Nu sunt aceste două declaraţii cele mai puternice influenţe care operează în inima Domnului nostru în favoarea noastră? Nu ne dau acestea mângâiere puternică în fiecare zi înnorată şi întunecată, cât şi asigurarea când “viaţa se scurge într-un cântec fără sfârşit”, că El niciodată nu ne va neglija şi nici nu ne va părăsi? Pe de o parte este plăcerea Sa, în ascultarea supremă faţă de voinţa Tatălui şi pe de altă parte iubirea Sa “care depăşeşte orice iubire” pentru aceia, pe care Tatăl I-a dat Lui. Într-adevăr ce ne-ar putea spune El mai mult decât ceea ce ne-a spus, nouă celor care suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu.

Dar pentru a ne bucura de această putere păzitoare, despre care scrie Petru în textul nostru, trebuie să respectăm şi să apreciem ceva înainte. Această pază este privilegiul numai pentru aceia, care sunt puşi de-o parte “prin sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos”. Restricţiile sunt fără doar şi poate fixate în preştiinţa lui Dumnezeu, şi singura uşă de intrare este poarta strâmtă a sfinţirii, a punerii de o parte, a separării. Atunci când s-a intrat pe acea poartă şi “nădejdea vie” operează prin “puterea lui Dumnezeu, prin credinţă” ca să înainteze scopul predestinat al iubirii divine, are loc o însuşire din ce în ce mai mare a credinţei binecuvântate a “moştenirii nestricăcioase şi nepătate şi care nu se poate veşteji”. Pe măsură ce iubirea lui Isus care acţionează spre a fi păstraţi pentru Tatăl şi pentru Sine Însuşi se uneşte în afecţiunile noastre cu iubirea adâncă ce sporeşte tot mai mult faţă de Ei, cât de dornice şi active vor deveni puterile noastre de a ne-o însuşi. Apoi ce rezultat binecuvântat! — O dorinţă fierbinte după separare cât şi o siguranţă crescândă de a fi păziţi în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt.

 

Dumnezeu te poate

încerca în cuptorul de foc

După ce ne-a amintit tot ce Dumnezeu a făcut posibil pentru noi, chemându-ne la această moştenire, Petru se grăbeşte să ne facă atenţi asupra încercărilor de credinţă care ne ameninţă. Noi trebuie să aşteptăm felurite ispite — da, vor fi timpuri de tristeţe din cauza greutăţii încercărilor pe care trebuie să le suportăm. Petru este, de asemenea, demn de încredere, atenţionându-ne că acestea vor fi neobişnuit de severe din când în când, pentru că, dacă noi nu suntem informaţi despre scopul lui Dumnezeu în legătură cu aceste experienţe, va fi un pericol de a le considera ciudate şi în dezacord cu promisiunea supravegherii prin iubirea şi grija Sa. Dar noi, cei de astăzi, nu putem trece cu vederea dovezile nenumărate ale credincioşiei lui Dumnezeu, numai dacă din cauza necredinţei şi împietririi inimii închidem ochii faţă de experienţele trecute şi intenţionat nu ne gândim la bunătatea şi îndurarea care ne-au însoţit în tot timpul vieţii noastre. Nu suntem noi favorizaţi în mod deosebit prin aceea că am ajuns atât de departe pe fluviul timpului, încât putem reprivi acţiunile lui Dumnezeu din toate veacurile? Comparaţi avantajele noastre cu ale lui Avraam, când a fost chemat la o viaţă deosebită numai în baza credinţei. Ce cunoştinţe de fapte eroice ale credinţei au putut să-l întărească pe el? Cât de puţine exemple au fost înainte de Daniel şi de prietenii săi credincioşi, când li s-a pretins să creadă că moartea în cuptorul de foc şi în groapa leilor au fost tocmai potrivite pentru cel care se încrede în iubirea şi grija lui Dumnezeu. Cu un aşa mare nor de martori ce ne înconjoară, am putea noi face altceva decât să ne rugăm fierbinte ca să nu slăbim în a ne dovedi tari în credinţă? Cât de neobişnuit este că noi, credincioşii din timpul prezent, să fim mai slabi în Domnul şi în puterea tăriei Lui, decât cei care au triumfat atât de glorios într-o vârstă când descoperirile lui Dumnezeu au fost cu mult mai puţine şi a căror răsplată va fi neasemănat mai mică decât a celui mai mic din Împărăţia cerească.

Uitându-ne înapoi la unele dintre caracterele nobile ale trecutului, a căror descriere ne dă dovada indiscutabilă că Dumnezeu pe ai Săi îi va păzi în toate împrejurările, câştigăm multă “înţelepciune în dreptate” şi o mare întărire a credinţei noastre. Observând, în aceste exemple ale credincioşiei supuse, legăturile care există între încercările de astăzi şi ocaziile favorabile din trecut, vom fi ajutaţi să înţelegem bine lucruri care altfel ar fi aşa de inexplicabile; pentru că, deşi rareori am recunoscut, la timp, purtarea noastră faţă de încercările orânduite de Dumnezeu în prezent, ea va fi hotărâtoare pentru purtarea noastră în încercările zilei de mâine, deşi încercările zilei de mâine pot să aibă loc numai după mai multe luni, sau mai mulţi ani. La anumite timpuri, roata sorţii poate să se învârtă foarte încet, dar se va învârti atâta vreme cât caracterul înregistrează cu precizie gândurile inimii şi faptele vieţii. Acesta desigur va fi întotdeauna aşa, pentru că legea cauzei şi efectului este stabilită de Dumnezeu.

 

Pregătiri pentru încercări viitoare

În zilele de la început, poate am cântat: “Îndrăzneşte a fi un Daniel, îndrăzneşte a rezista singur”. Dar ne-am amintit noi oare întotdeauna, cum s-a întâmplat că Daniel singur a putut să reziste? Nu numai Daniel ci şi cei trei tovarăşi devotaţi ai săi au fost credincioşi în încercări la fel de critice, şi de aceea ei au devenit pentru noi, de asemenea, pilde remarcabile de urmat. Secretul fundamental al vitejiei şi al credincioşiei acestor oameni, fără îndoială a fost în legătură cu conduita lor încrezătoare datorită unei încercări mai dinainte. Ne amintim că după ce a început robia lui Israel, Nebucadneţar a pus pe aceşti patru tineri prizonieri la un învăţământ special, ca să fie pregătiţi pentru locuri de răspundere în împărăţie. Imediat aceşti israeliţi adevăraţi au arătat ei înşişi că au avut o admirabilă putere de carater. “Împăratul le-a rânduit pentru fiecare zi o parte din alimentele alese de la masa lui şi din vinul pe care îl bea el, ca să-i hrănească timp de trei ani, după care urmau să stea înaintea împăratului. … Daniel s-a hotărât în inima lui să nu se întineze cu alimentele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul şi a rugat pe căpetenia famenilor să nu-l silească să se întineze.” (Daniel 1:5, 8). Deşi în textul citat este menţionat numai Daniel singur, totuşi descrierea arată clar, că şi tovarăşii săi s-au unit cu el în această hotărâre, ca să nu se “întineze”. În mod vizibil aceşti oameni, deşi erau prizonieri, nu au permis o ştirbire a devotamentului lor faţă de legea lui Dumnezeu, şi deci ei nu s-au gândit că schimbarea împrejurărilor ar fi o justificare suficientă pentru a se supune la tot ce regele ar aştepta de la ei. Ei, mai degrabă, au hotărât că tocmai aceste condiţii au fost cele care să facă necesară separarea lor pentru a nu se “întina”.

Amintindu-ne obiceiul din timpul acela, şi cum era omorât acela care nu era pe placul regelui când voinţa sa nu era îndeplinită, putem observa că acesta nu a fost un lucru mic, ca ei să se hotărască la o astfel de purtare. Însă dorinţa lor cea mai mare a fost ca să rămână liberi de orice întinare, iar aprobarea lui Dumnezeu au pus-o mai presus de viaţa lor. Şi ce rezultate plăcute: “Dumnezeu a dat acestor patru tineri cunoştinţă şi pricepere în tot felul de scrieri şi în înţelepciune; şi Daniel avea pricepere în toate viziunile şi în toate visele” (versetul 17). Acesta este întotdeauna procedeul lui Dumnezeu cu aceia care Îl onorează pe El. ““… nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice”, zice Domnul Cel Atotputernic.” “Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă.” (2 Corinteni 6:17, 18; Psalmul 25:12). În timpul de strâmtorare, al încercărilor din urmă, El va ascunde pe unii ca aceştia în cortul Său: “Căci El mă va ocroti în coliba Sa în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Său şi mă va înălţa pe stâncă.” (Psalmul 27:5). Ei vor fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul din urmă. După cum s-a întâmplat cu Daniel, tot aşa se întâmplă cu sfinţii din zilele de pe urmă. Caracterul dezvoltat în timpul şcolarizării, are ceva de a face cu hotărârea cursului acţiunilor, când mai târziu suntem puşi faţă în faţă cu problemele întortochiate ale vieţii şi morţii.

 

El este în stare

să vă păzească de cădere

În textul de la început, Petru ne aminteşte că noi vom fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, şi aceasta este un lucru important. O, cum mulţi, în timpurile de linişte, s-au lăudat îmbrăcând armătura,   numai ca după aceea să arate un exemplu dureros de nestatornicie, de încredere în sine şi slăbire în a-şi aminti că numai aceia care sunt “tari în Domnul” pot nădăjdui să scape de vicleniile Adversarului. Oricât ar fi de însemnate puterile minţii noastre naturale, oricât de mare ar fi capacitatea noastră ca exponent al adevărului prin viu grai şi prin scris — totuşi noi suntem cu totul nepotriviţi pentru serviciul lui Dumnezeu, dacă nu vine asupra noastră puterea Spiritului sfânt, pentru a ne sfinţi vieţile şi a ne întări împotriva capcanelor puse pentru picioarele noastre! Măsura puterii noastre spirituale — puterea lui Dumnezeu în vieţile noastre — va fi exact în măsură proporţională cu curăţirea noastră de toate murdăriile trupului şi spiritului, şi aceasta trebuie să cuprindă o evaluare adevărată a lucrurilor noastre în întregime inutile, înafara unei adevărate rămâneri în Cristos. Într-adevăr, noi nu putem primi nici o putere pentru a suporta încercarea, şi nici nu putem face vreo lucrare spirituală, până când puterea divină nu poate să lucreze în o viaţă consacrată şi condusă de Spiritul sfânt. Scriptura ne aminteşte că “destoinicia noastră este de la Dumnezeu”; de aceea toată încrederea în înţelepciunea proprie, în talente, în propria capacitate intelectuală sau în propriile puteri de argumentare sau convingere sau atracţie, înseamnă a ignora adevărul fundamental, şi unele căderi ruşinoase pot fi necesare să ne trezească la recunoaşterea acestui fapt.

Pavel scriindu-i lui Timotei îi aminteşte că “într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas spre cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 2:20, 21). Aceasta este numai o repetare a ceea ce s-a spus mai sus; aceasta vrea să ne înveţe că dorinţa puternică neomorâtă, mânjitura trupească sau spirituală tolerată în viaţă va fi o bună piedică pentru înţelegerea spirituală şi o piedică în serviciul care aduce rod spre viaţă veşnică. În vechiul Israel a existat o lege, conform căreia ei trebuiau să-şi aducă “darurile de mâncare într-un vas curat la casa Domnului”. Dacă vasul nu era curat, atunci trebuia să fie aruncat, ca “un vas fără preţ”, şi jertfa nu era primită de Domnul. Aceeaşi lege rămâne neabrogată în Cartea Legii lui Cristos. Cu mult înainte ca această lege să fie emisă de apostol, principiile ei au fost respectate în vieţile celor patru tineri prizonieri în Babilon care s-au hotărât să se menţină nepătaţi, şi relatarea despre ei a fost scrisă pentru îndemnarea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor. Nu vom da noi atenţie acesteia?

Înţelepţii vor înţelege

şi vor lumina ca luminile

Putem găsi puternică dovadă în viaţa lui Daniel şi a tovarăşilor săi, în sprijinul gândului amintit mai sus, şi anume, că ocaziile date de Dumnezeu de care ne-am bucurat în zilele noastre pentru dezvoltarea caracterului trebuie să fie primite ca experienţe pregătitoare pentru încercările viitoare. După cum am văzut, ei au fost în împrejurări în care ar fi fost foarte uşor să facă compromis sau să se coboare la nivelul de viaţă al împrejurărilor în care trăiau, dar ei n-au făcut acest lucru. Fără îndoială ei au fost consideraţi de către tovarăşii lor cei mai apropiaţi ca extremişti şi nebuni; şi fiindcă omul, în asemenea cazuri puţin se schimbă, ei probabil au suferit dezaprobarea unora dintre fraţii lor, a căror mod de acţiune ar fi unul mai puţin deosebit de al altora, unul al compromisului. Dar respingerea bucatelor regelui şi păstrarea curăţeniei lui, l-au pregătit pe Daniel pentru ziua când “visul regelui” a dus la un moment critic în viaţa sa şi a tovarăşilor săi. Da, şi acesta a fost un moment critic, din care era numai o cale de scăpare, să fie în comuniune neîntârziată cu Dumnezeu. Această comuniune a dus la un rezultat în care el a experienţat o asigurare binecuvântată a iubirii şi supravegherii divine şi prin înţelegerea clară a visului, el însuşi a devenit eliberatorul celorlalţi.

“Secretul Domnului este pentru cei ce se tem de El” (Psalmul 25:14; trad. New American Standard Bible — n. t.). Cât de minunat este aceasta exemplificat în cazul pe care tocmai îl tratăm. Regele a fost tulburat din cauza unui vis ciudat care, deşi l-a uitat i-a tulburat foarte tare pacea sufletească. După cum era obişnuit în astfel de împrejurări, regele a chemat pe toţi înţelepţii şi le-a trasat sarcina să-i amintească visul şi să-l interpreteze. Se înţelege, ei n-au putut face acest lucru, şi de aceea regele i-a înlăturat condamnându-i la moarte. În clipa aceea s-a descoperit unul despre care nimănui nu i-a venit în minte, că el ar putea fi capabil să ajute. Daniel a fost adus înaintea regelui, şi el imediat a onorat pe Dumnezeul său prin aceea că a făcut cunoscut că toată înţelepciunea pe care o poate avea este datorită legăturii sale cu Dumnezeul lui Israel. Obţinând un timp de răgaz, el s-a întors la tovarăşii săi şi i-a rugat “să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, pentru ca Daniel şi însoţitorii lui să nu piară odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului”. Daniel, “omul preaiubit”, învăţase către cine trebuie să se îndrepte pentru soluţionarea acestor probleme. El s-a îndreptat către singura sursă de iluminare şi ajutor. El a învăţat să nu se încreadă în om “a cărui suflare este în nările sale” (Isa. 2:22), ci a mers în singurul loc unde poate fi sigur înţeleasă voinţa lui Dumnezeu — în singurătatea rugăciunii.

Este un Dumnezeu în cer care cunoaşte toate problemele noastre şi care Îşi îndeplineşte planurile Sale printre toate încurcăturile care stau în calea noastră. Desigur, El ne-ar fi putut scuti de multe responsabilităţi în ceea ce priveşte înaintarea cauzei Sale în lume şi, poate, ar fi putut să întocmească planul Său în aşa fel ca să fie doar o problemă de distrugere, când fructele rele ale erorii ar rări rândurile poporului Său deosebit. Dar planul lui Dumnezeu cuprinde recunoaşterea de către noi a unor responsabilităţi foarte importante. Într-o anumită măsură noi toţi suntem păzitorii fraţilor noştri, şi în Daniel cât şi în Pavel avem exemple excepţionale, în ce priveşte împovărarea inimilor noastre pentru cei ce călătoresc pe aceeaşi cale îngustă cu noi.

Să nu trecem, deci, cu vederea cum adeseori se întâmplă, o trăsătură foarte importantă a îngrijirii lui Dumnezeu pentru poporul Său. Când Biserica se confruntă cu probleme, cât de uşor se întâmplă că uităm lecţia care ne poate învăţa această parte a istoriei lui Daniel. Atunci când este nevoie de o clară înţelegere, putem fi siguri că Dumnezeu nu s-a lăsat fără o mărturie pe pământ. Undeva se va găsi un Daniel, un Hanania, un Mişael şi un Azaria, a căror nume vor fi cunoscute prin virtuţile vieţii lor. Acelora, care au destulă credinţă, destul devotament, destulă tăgăduire de sine, destulă sfinţenie pentru a se separa de toate interesele compromiţătoare, Dumnezeu le va arăta îndeplinirea făgăduinţelor legământului Său. Aceştia vor avea lumina vieţii lor prin toate încurcăturile. Desigur, Dumnezeu va face dreaptă calea tuturor acelora care umblă cu El în sfinţenia prezenţei Sale; da El îi va conduce cu ochiul Său. Ce influenţă salvatoare pot fi asemenea caractere în Biserică!

 

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept

Când vom cunoaşte totul şi întreaga istorie a Bisericii va fi cunoscută, fără îndoială vom recunoaşte că de mai multe ori, când vrăşmaşul a pregătit curse subtile sau pur şi simplu s-a năpustit cu un puhoi de atacuri, salvarea nu a venit de la vreo putere hipnotică, prin care cel rău ar fi fost învins şi dezamăgit, ci prin strigătele tari şi lacrimile unui eroic Daniel la care nu ne-am gândit, care au fost auzite dintr-o cameră închisă, de rugăciune. Da, atunci poate vom recunoaşte, că multe din progresele noastre în serviciul rodnic, au fost pur şi simplu răspunsul lui Dumnezeu la vreo rugăciune stăruitoare pentru Sion. De asemenea, atunci — fără îndoială — vom vedea că multe din planurile noastre frumoase, prin care noi am gândit că am realizat mult, n-au fost distruse cu totul de către un duşman răutăcios al Bisericii, numai pentru că unele suflete apăsate şi-au dat seama de nevoia specială a rugăciunii. Deoarece nu se poate contesta, că atunci când duşmanul este cel mai activ, aceia care au umblat cel mai aproape de Dumnezeu, vor simţi cei dintâi prezenţa sa. Când Domnul va fi judecat pe poporul Său şi “Ziua” în care “lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă”, va fi venită — şi aceasta este chiar acum — cine va fi cel mai capabil să înţeleagă situaţia complicată? O, vor fi aceia care au preţuit şi au respectat mai mult decât orice rugăciunea, sfinţirea şi credincioşia faţă de adevăr. Când despre un lucru sau o mişcare Spiritul sfânt trebuie să scrie cuvântul: “I-Cabod”, ceea ce înseamnă “nu mai e slavă”, atunci numai oameni ca Daniel, oameni de rugăciune, separaţi de lume şi nepătaţi vor fi pregătiţi să interpreteze exact “cauza şi efectul”. Şi tocmai în astfel de situaţii trebuie să acţioneze aceste caractere pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său, după cum este dorinţa lui Dumnezeu. Oamenii care au înţelegere spirituală, desigur trebuie să fie oameni de rugăciune, şi oamenii de rugăciune trebuie în mod sigur să fie umiliţi, conştienţi de propria lor nevrednicie şi slăbiciune. Fireşte, nu totdeauna vor fi consideraţi astfel de către alţii, dar Dumnezeu trebuie să-i ştie pe unii ca aceştia, şi El, sigur va şti cum neîncetat ei îşi mărturisesc imperfecţiunile la picioarele Sale. Un astfel de caracter a fost Daniel. Viaţa sa, viaţa separată, a făcut posibilă o interpretare a visului, şi descoperirea l-a condus la rugăciune şi în rugăciune el a fost umilit; şi el s-a rugat nu numai pentru el, ci şi pentru fraţii săi. Cât de frumos se arată acest lucru în rugăciunea sa pentru alţii pe care o găsim în capitolul 9. La sfârşitul acestei rugăciuni citim cuvintele: “Pe când încă vorbeam şi mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu”. Acesta a fost, desigur, un mare patriot întocmai cum a fost necesar în timpul acela.

Dar, câţi dintre fraţii contemporani lui Daniel au avut spiritul de căinţă al lui? Oare mulţi dintre ei au fost de partea sa şi s-au unit în rugăciune cu el pentru Israel? Cu siguranţa a fost aşa. “Dar, cât de puţin vor fi înţelese şi preţuite judecăţile şi faptele credinţei, când treburile merg în jos în poporul lui Dumnezeu! Aceasta se poate constata în fiecare pagină a istoriei lui Israel şi noi, de asemenea, putem spune, că şi în fiecare pagină a istoriei Bisericii. Calea copilărească a credinţei este ascunsă de ochii omeneşti; şi dacă servii lui Dumnezeu cad într-o stare carnală joasă, nu pot să înţeleagă ce stă la baza puterii aceluia care într-adevăr umblă prin credinţă. În anumite privinţe el va fi rău înţeles şi faptele sale vor fi atribuite unor motive rele; el va fi învinuit că voieşte să se facă important, că el acţionează de capul lui. Cel care vrea să oprească un pericol, trebuie să se aştepte la toate aceste lucruri, când situaţia este slabă. Din cauză că majorităţii îi lipseşte credinţa, un astfel de om este lăsat singur, şi când este provocat să lucreze pentru Dumnezeu el este, în mod sigur, rău înţeles.” Totuşi când vin momentele critice, cea mai clară viziune, cea mai adâncă percepţie, cea mai liniştită judecată, cea mai spirituală diagnoză se va găsi la aceia care şi-au plecat genunchii în rugăciune cel mai mult şi şi-au mărturisit păcatele cel mai sincer şi a căror cea mai mare şi mai sinceră dorinţă a fost o viaţă curată şi separată.

 

Dumnezeul nostru, căruia îi slujim

Continuând studiul nostru despre aceste caractere exemplare de demult, suntem impresionaţi de învăţăturile care urmează una după alta. După cum refuzul de a se murdări mâncând din “alimentele alese ale împăratului”, l-au pregătit pe Daniel şi pe tovarăşii săi să facă faţă încercării venite prin “visul împăratului”, tot aşa, pe rând, aceste două întâmplări i-au întărit pentru încercarea în legătură cu “statuia de aur”. Acel test următor va avea de-a face cu felul lor de adorare şi cu serviciul pentru Dumnezeu. Aceasta va oferi o ocazie de a se dezvălui idealurile, cauzele şi principiile de care au fost influenţaţi. Aceasta, de asemenea, va fi mărturia lor pentru Dumnezeu pe o scară cu mult mai largă decât s-ar fi dat pe oricare altă cale — da, ei vor fi un fel de martori, a căror mărturie este în toate timpurile cea mai eficientă — vieţi, care mărturisesc “în dovedirea Duhului şi a puterii”. Aici, iar le-a fost oferită o mare ocazie de a face un compromis. Pentru ei ar fi fost un lucru mic să fi găsit o cale de scăpare în ce priveşte adevărata închinare la chipul pus înaintea lor. S-ar fi putut găsi argumente să treacă sub tăcere acest lucru, să iasă din încurcătură în mod înţelept, pentru a nu protesta public. Dar noi vedem încă o dată importanţa unei hotărâri încrezătoare în a stabili problemele despre drept şi nedrept avându-L, primul în minte, pe Dumnezeu. Tot astfel a făcut şi David, după cum el însuşi mărturiseşte: “Am necurmat pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina”. Un scriitor bine cunoscut comentând acţiunea hotărâtă a acestor tineri credincioşi şi multele învăţături ce ni le dă această istorisire, spune urmă-toarele:

“În faţa tuturor acestora străluceşte, în litere de aur, că există un Dumnezeu atotputernic, viu şi independent, care nu poate fi împiedicat de legile naturii şi nu este împiedicat de forţele naturii, al cărui Cuvânt este scris în Cartea Sa, a cărui ochi sunt asupra servilor Săi demni de încredere, şi care niciodată nu-i va părăsi pe cei ce şi-au pus încrederea în El!

Din profunzimea acestei istorisiri vine ordinul, că dacă regii sau demnitarii sau conducătorii bisericii sau statului sunt împotriva legilor lui Iehova sau cer supunere contrar Cuvântului Său, sau încearcă să încalce conştiinţa sufletului omenesc, nici un om adevărat al lui Dumnezeu nu va îndrăzni să se supună lor, nici nu vor fi învinşi datorită credincioşiei lor, orice pedeapsă şi-ar atrage. … Şi tot acest aranjament ne aduce în minte adevărul că singurul lucru, care într-adevăr ajută, sunt principiile neînduplecabile. Aceasta nu pentru rezultate imediate. În cele din urmă Dumnezeu va aranja toate bine pentru cei ce rămân statornici în adevăr şi în datoriile lor. La sfârşitul căii lor vor fi adevăraţi eroi şi nu vor pierde răsplata”.

Scriitorul acesta a accentuat unele puncte mai importante. Cât de adevărat este aceasta, că “nici un om adevărat a lui Dumnezeu” nu-şi poate încredinţa conştiinţa sa la un altul. Dacă aceasta se întâmplă, atunci trebuie să urmeze, în mod inevitabil, o deviere de la principiile unei adorări curate lui Dumnezeu, deoarece nu poate fi nici un înlocuitor pentru obligaţia personală faţă de Dumnezeu. Şi o astfel de deviere este o trădare a Spiritului sfânt, trădare a Bibliei, trădare a acelora pe care-i facem să se poticnească, şi împotriva intereselor noastre eterne. Cu cât mai bună este pilda lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Cu cât este mai bine a fi întăriţi împotriva “fricii de oameni” şi a instabilităţii având principiile dreptăţii aşa de stabilite în caracter, încât supunerea ar fi spontană. “Îndrăzneşte a fi un Daniel, îndrăzneşte să stai singur!”

Un alt punct accentuat de către scriitorul tocmai citat, este declaraţia că “singurul lucru ce ajută, sunt principiile neînduplecabile”. Dacă uităm aceasta, foarte probabil vom fi deviaţi şi ne vom îndrepta atenţia în altă direcţie prin influenţele din jurul nostru de a face compromisuri. Întocmai după cum busola unui vapor poate fi deranjată de fierul care intră în structura vaporului, tot aşa se întâmplă şi creştinului, serviciul şi închinarea lui pot fi uşor direcţionate greşit şi pot deveni o tristă încălcare a probei amănănunţite a Domnului în privinţa iubirii şi ascultării.

“Dacă Mă iubiţi păziţi poruncile Mele”. “Oile Mele ascultă glasul Meu”, “… ele nu merg după un străin”. Pentru ca cucernicia şi serviciul nostru divin să rămână în direcţia corectă, trebuie să ne uităm la Domnul nostru şi numai de El să ne temem. Da, întotdeauna să ne amintim că “ascultarea face mai mult decât jertfele şi luarea aminte mai mult decât grăsimea berbecilor”.

 

Spiritul adevărat al evlaviei

Se va observa că în cele spuse mai sus, nu am încercat să arătăm vreo aplicare a unor trăsături tipice posibile, care se pot găsi în statuia la care eroii noştri au refuzat să se închine. Mai degrabă scopul nostru, acum, este a examina câteva fapte ale experienţei creştine şi a trage învăţături care ne ajută în nevoile prezente. Referindu-ne la textul nostru, cu care am început, în care Petru ne aminteşte pe unii care sunt păziţi prin puterea lui Dumnezeu găsim, sperăm noi, în studiul nostru unele sugestii pe care le considerăm că ajută înţelegerea nostră în legătură cu ceea ce Dumnezeu, pe bună dreptate, poate aşteapta de la noi. Astăzi, nici o trăsătură a adevărului nu pare să fie mai necesar să fie accentuată, ca aceste instrucţiuni “scrise mai înainte”, care ne pot învăţa acum. Promptitudinea supunerii faţă de Dumnezeu a fost cea mai remarcabilă trăsătură de caracter a acestor prizonieri evrei, şi fiindcă supunerea spontană este singura dovadă adevărată a devotamentului iubitor, nu este potrivit să ne examinăm prin principiile inspirate date nouă? Desigur că da! Şi aceasta deoarece nu se poate nega că Scripturile, atât prin porunci cât şi prin istoria caracterelor excelente, ne învaţă în mod constant că nimic nu poate fi mai periculos decât a şovăi în ce priveşte datoria şi credincioşia, atunci când lumina divină străluceşte pe cărarea noastră. A da dovadă de neglijenţă pentru a acţiona, îndată ce lumina a venit, înseamnă a risca să merităm unele rezultate serioase şi poate chiar neaşteptate. După cum a spus cineva: “Niciodată să nu mergi înaintea credinţei tale şi niciodată să nu rămâi înapoia conştiinţiei tale”, pentru că a face aşa, înseamnă a te juca cu unele posibilităţi veşnice.

Nici unul, care a dat atenţie corectă întregii Scripturi, nu poate să fi trecut cu vederea repetarea continuă a unui fapt bătător la ochi, că în felul de procedură a lui Dumnezeu cu poporul Său din Veacul Iudaic şi din Veacul Evanghelic, în primul rând se vede recunoaşterea masei întregi, sau în general a “mulţimii amestecate”, şi după aceea o relaţie specială cu indivizii.

Dacă privim diferite ilustraţii ale istoriei evreilor,vom putea observa trei trepte de încercare: În decurs de sute de ani, Dumnezeu a tratat cu întreaga naţiune. Cu apariţia lui Isus care avea “lopata în mână” s-a continuat mai departe cu toţi, dar într-un anumit sens s-a restrâns la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Şi chiar Isus a arătat această restrângere, pentru că de repetate ori a accentuat că El “nu a venit să cheme la pocăinţă pe cei drepţi îpe cei ce se cred că sunt drepţi datorită lor, pe evreii nepocăiţi din timpul acelaş, ci pe cei păcătoşi”. Dar după aceea a încetat orice fel de recunoaştere naţională, şi timp de trei ani şi jumătate chemarea s-a restrâns într-un fel, numai la indivizi. La fel a fost în acest Veac Evanghelic. Atunci a intrat în vigoare: “Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. Atunci a început: “Lăsaţi-le să crească împreună îgrâul şi neghinaş până la seceriş”. Şi apoi, la sfârşitul Veacului, “Împărăţia cerului se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite”. Aici vedem, mai întâi, extinderea generală a favorii asupra câmpului întreg; apoi se introduce ceva, ce desparte pe fecioare de toţi ceilalţi; şi în sfârşit examinarea se limitează numai asupra fecioarelor. Noi nu putem face ceva mai bun pentru acest subiect decât să cităm din Vol. III a Studiilor în Scripturi, pagina 190:

“Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce arată pe toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi o separare care are loc în această clasă — o separare a fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în consecinţă credinţa şi promptitudinea ascultării să scadă”.

Pentru sfinţi în mod individual sunt zile de examinare decisivă. În timp ce Domnul este astfel ocupat cu judecata care trebuie să înceapă de la casa lui Dumnezeu, noi facem bine dacă ne examinăm pentru a ne asigura dacă avem credinţa şi iubirea, care nu cunosc alt interes decât cel al principiului şi să fim siguri că ascultarea promptă a caracterizat serviciul şi inchinăciunea până acum. Fără îndoială că perioade de criză vin la fiecare dintre noi în zilele vieţii noastre şi unele din aceste perioade deosebite vor fi, după toate probabilităţile, momente de cotitură pentru noi. Într-o anumită zi timpul încercării va fi înaintat destul de departe, ca să hotărască poziţia noastră. Făcând un lucru greşit, într-o anumită zi neizbutind să ne despărţim de murdărie sau neizbutind să ne supunem prompt, vom fi puşi la o parte, din numărul celor aleşi ai Săi, dacă nu ne supraveghem inima cu toată seriozitatea. Cum ne vom asigura noi, în cazul acesta, aprobarea divină, când lucrurile au mers atât de departe? La această întrebare Scriptura răspunde următoarele: “Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată, cel care nu-şi dedă sufletul la deşertăciune şi nu jură ca să înşele.” (Psalmul 24: 3, 4). El va fi păzit “de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă” — foarte curând, credem noi.

 

Pregătiţi pentru

focul din cuptorul regelui

Mergem un pas mai departe cu aceşti eroi ai lui Israel. Ei vor fi aruncaţi în cuptorul de foc încălzit de şapte ori mai mult ca de obicei şi să experienţeze o dovadă clară a aprobării lui Dumnezeu. În privinţa a ce poate să scoată în evidenţă aceasta, ca un tip a ceea ce Biserica trebuie să aştepte, încă înainte ca deplina ei schimbare să fi venit, nu analizăm în acest articol. Acum analizăm numai diferitele încercări pe care adevăraţii sfinţi le pot avea în contact cu influenţele cărora trebuie să le reziste; şi când vorbim despre “cuptorul aprins” şi rezultatele în ce-l priveşte pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, ne vom aminti de rezultatele binecuvântate care după voia lui Dumnezeu le vom împărtăşi prin încercările înfocate din prezent cât şi din viitor. Pentru noi este cu mult mai uşor să ne gândim la cuptorul de foc al încercărilor decât să ne bucurăm de ceea ce cuptorul experienţelor poate face posibil. Marele Topitor permite încercări înfocate cu două scopuri: El vrea să distrugă zgura şi să cureţe şi să lustruiască metalul. Deci, oricare ar fi caracterul încercărilor noastre deosebite din această zi, Dumnezeu are numai un singur scop special şi acesta este, după cum zice Scriptura, ca la urmă să se arate “cei încercaţi în Hristos”. Şi oare la ce strâmtorare nu am dori să ne supunem pentru a avea o mărturie a victoriei, tocmai ca cea a acestor oameni! Cât de încurajatoare este această întâmplare! “Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Şi mai-marii peste ţinuturi, îngrijitorii, guvernatorii şi sfătuitorii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul nu avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.” Glorios triumf! În toate aceste lucruri ei au fost “mai mult decât biruitori”. Înainte de a ajunge în cuptor, ei au umblat separat, cu Dumnezeu şi Dumnezeu a fost cu ei în aceste flăcări, “ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui.” — 2 Cronici 16:9.

Astfel, orice formă ar putea lua încercările noastre personale — şi Dumnezeu ştie cum inimile sunt încărcate cu întristări; nimeni nu înţelege deplin înafară de El — să ne luăm mângâierea din această relatare. Cu noi se va întâmpla cum s-a întâmplat cu prizonierii evrei în cuptorul experienţelor lor. “Dumnezeu a fost acolo; El a fost acolo cu puterea Sa, pentru a-Şi arăta dispreţul faţă de toată împotrivirea omenească; El a fost acolo cu servii Săi încercaţi şi credincioşi, cu simpatia Sa adâncă şi grijulie, a fost acolo cu îndurarea Sa fără margini pentru a elibera pe prizonieri şi pentru a le aduce inima în acea comuniune adâncă cu El Însuşi, după care ei au însetat atât de mult.

Şi, iubite cititor, nu este valoros ca trecând prin cuptorul de foc să te bucuri puţin mai mult de prezenţa lui Cristos şi de simpatia inimii Sale iubitoare? Nu sunt cătuşele, cu Cristos, mai bune decât giuvaerele fără El? Nu este un cuptor, acolo unde este El, mai bun decât un palat în care El nu este? Firea zice: nu! Credinţa zice: da! … Aici a fost o mărturie nobilă — o mărturie cum niciodată nu s-ar fi putut da, decât prin o acţiune a puterii Domnului care a păzit pe servitorii Săi de cuptorul de foc. Nebucadneţar a avut o dovadă uimitoare, că cuptorul său de foc nu a fost mai înspăimântător decât chipul său, căruia trebuia să i se închine “slujitorii Dumnezeului Celui Prea Înalt”. Cu un cuvânt, duşmanul a fost învins; Dumnezeu a fost mărit şi servitorii Săi dragi au ieşit din cuptorul de foc nevătămaţi. Preţioase roade ale credinţei grupului de consacraţi”. O, cât de minunat lucru este astăzi a fi păziţi nevătămaţi, a nu li se putea face rău!

Şi am putea şi noi, la fel, spera la o învingere atât de deplină, că Dumnezeu astfel ni se va arăta, ca unor aprobaţi ai Săi? Desigur că da: “Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru … să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire … în veci”. “Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea.” (Iuda 24, 25; 2 Timotei 1:12). Dacă noi căutăm comuniunea interioară, strânsă cu Dumnezeu şi evităm întinăciunile pe care El le urăşte, şi păstrăm jertfa noastră legănată, a unui serviciu acceptabil făcut, atunci vom fi păziţi de cădere şi nu peste mult vom fi despărţiţi, pentru totdeauna, de toate neputinţele experimentate în această lume. Între timp, “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui.” — 1 Petru 4:12, 13.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 02. 1933,

din articolul Apostolul Pavel şi Evanghelia sa.

VOI SUNTEŢI OPERA LUI DUMNEZEU

 “Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” — Romani 12:2

Dacă cineva este în Cristos, atunci este o Creaţie Nouă, scrie apostolul şi cu mare grijă el arată în diferitele sale epistole treptele progresive pentru dezvoltarea Noii Creaţii. Expresia “Creaţie Nouă” este o expresie plină de semnificaţii. Prin expresia “Creaţie Nouă” se face o deosebire clară între toate procedurile de creare de mai înainte şi această activitate a puterii divine, care aduce acum în existenţă acest nou ordin de fiinţe. Aceasta este o nouă manifestare a înţelepciunii lui Dumnezeu, cea de multe feluri, prin care se descoperă lungimea şi lăţimea iubirii Sale, cum niciodată până acum n-a fost descoperită într-un mod atât de minunat, deoarece apostolul ne spune, că noi suntem pregătiţi “spre lauda slavei Sale”, şi “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus.” (Efeseni 1:12; 2:7). Dacă opera de creaţie de dinainte a lui Dumnezeu, în varietatea fără sfârşit şi peste puterea noastră de înţelegere deplină, trezeşte în noi interes şi adâncă admiraţie, atunci cu cât mai admirabilă şi mai încântătoare trebuie să fie o adevărată înţelegere a iubirii şi puterii care se descoperă în această Creaţie Nouă a Sa!

Ce privilegiu minunat am fi avut noi, dacă am fi putut vedea opera creaţiei lui Dumnezeu, după cum fără îndoială a fost cazul cu îngerii lui Dumnezeu, din timpurile necunoscute. Dar Dumnezeu ne-a arătat în Cuvântul Său, că noi avem o favoare mai mare decât oştile îngereşti, prin aceea că posedăm multe din cele mai mari manifestări ale iubirii şi puterii Sale. Prin asocierea noastră cu Domnul, noi vom fi înălţaţi în viitorul fără sfârşit cu mult mai presus decât aceste fiinţe spirituale, în ce priveşte natura şi poziţia, deoarece El Şi-a pus iubirea Sa, în mod special asupra noastră. Când aflăm că noi nu suntem numai observatorii acesteia din urmă, care este cea mai uimitoare manifestare a puterii creatoare a lui Dumnezeu, ci chiar obiectul înaltelor Sale intenţii şi hotărâri, ce mare bucurie şi mulţumire simţim noi! Şi aceasta este tocmai ceea ce mărturiseşte Sfânta Scriptură că suntem: “Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”, şi “Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” — Efeseni 2:10; Filipeni 2:13.

Puterea prin care au fost făcute şi prin care se mişcă şi îşi au existenţa mii şi mii de feluri de vieţi, este descoperită în noi în chipul cel mai minunat. Deci, sigur, noi nu putem greşi în a fi recunoscători pentru marele privilegiu de a fi astfel transformaţi prin înnoirea minţii noastre în armonie cu voinţa divină, până vom cunoaşte sau experienţa deplin buna, plăcuta şi desăvârşita voinţă a lui Dumnezeu, a cărui ultim scop este asemănarea noastră cu ca-racterul şi natura Fiului iubit a lui Dumnezeu.

În toată opera creaţiei Dumnezeu Şi-a ales acele elemente, puteri şi substanţe, care au corespuns cu intenţiile Sale. Uneori întrebuin-ţează elementele şi puterile nevăzute şi aduce în existenţă obiectele ce sunt conform hotărârii Sale. El poate întrebuinţa materiile văzute, pulberea pământului, pentru formarea unei creaturi “din pământ, făcut din ţărână”. La formarea Noii Sale Creaţii şi-a ales materialul dintre oameni, luând nu mulţi bogaţi sau nobili sau înţelepţi, ci astfel de caractere care sunt potrivite cu intenţiile Sale speciale şi cu mila Sa neasemănat de mare, şi astfel să aducă în existenţă un ordin de fiinţe cu totul nou, prin care să arate în veacurile ce vin iubirea Sa peste măsură de mare. Din “gaura gropii” (Isaia 51:1) El Îşi adună materialul neprelucrat, atrăgându-i la Isus Cristos, prin care sunt iertaţi de păcate şi făcuţi fiii Săi şi le permite să se prezinte lui Dumnezeu, prin o deplină consacrare, ca în sfârşit El să poată lucra în ei, a voi şi a face buna Sa voinţă. Prin puterea Cuvântului şi a Spiritului Său, aceştia sunt “transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”, până când vor fi potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Înţelegând felul general al activităţii lui Dumnezeu, este foarte potrivit ca noi să fim adânc interesaţi în aceste posibilităţi, prin care suntem chemaţi a fi conlucrători cu Dumnezeu, şi care pentru noi sunt de cea mai mare însemnătate pentru toate eternităţile.

 

Mărturia Spiritului în creşterea noastră

Ca o mărturie clară a Spiritului sfânt, prin care putem cunoaşte că stăm în favoarea divină, nu poate exista ceva mai sigur şi mai de dorit decât asigurarea exprimată în textul de la început, când aceasta s-a adeverit în experienţele noastre. Această expunere a apostolului nu este o frază greu de înţeles, ci una practică, aceasta este o expunere a unui fapt evident şi foarte uşor de înţeles “deoarece aşa cum el gândeşte în inima sa aşa este el”. Oricine cunoaşte influenţa gândurilor, în formarea caracterului, va înţelege uşor şi felul cum putem fi transformaţi prin continua înnoire a minţii noastre sau mai bine zis, prin preocuparea continuă în ceea ce priveşte voinţa perfectă a lui Dumnezeu. În armonie cu toate textele Scripturii referitoare la acest subiect, acest text învaţă că scopul lui Dumnezeu cu privire la progresul treptat al dezvoltării noastre se va ajunge printr-o creştere, care prin iubirea lui Dumnezeu va fi posibilă tuturor celor ce simt o mare bucurie în împlinirea voinţei perfecte a lui Dumnezeu. După primele fapte ale credinţei noastre trebuie să urmeze o continuă înnoire sau o întoarcere a minţii noastre la lucrurile lui Dumnezeu, prin care înţelegem de ce şi pentru ce ne-a despărţit Dumnezeu de lucrurile acestui pământ. Atunci va veni fericita asigurare că, dacă gândurile noastre sunt astfel fixate şi idealurile noastre sunt centrate în lucrarea lui Dumnezeu în noi, şi dacă Spiritul dat nu este împiedicat să domine în vieţile noastre pentru a face aceste lucruri din ce în ce mai reale pentru noi, în cele din urmă vom înţelege că Cel care este Autorul credinţei noastre va fi de asemenea Desăvârşitorul, producând chiar acea sfinţenie fără care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu.

În primele Sale declaraţii, cu privire la opera specială a Spiritului sfânt, Domnul a explicat că aceasta va fi o operă de convingere despre păcat, despre judecată şi despre dreptate. Aceasta este vrednică de o atenţie specială, deoarece ne învaţă în mod clar că acestea sunt faptele fundamentale de care atârnă progresul nostru mai departe. Dacă aceste lucruri nu au devenit o bază continuă a credinţei noastre, atunci orice suprastructură construită se va dovedi slabă, nedesăvârşită şi nemulţumitoare. De aceea, cât de important este ca noi să punem o mare însemnătate pe necesitatea de a avea mâinile şi inimile curate.

“Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” este un îndemn pe care îl aflăm adeseori într-o formă sau alta în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel de aduceri aminte, despre sfinţenia lui Dumnezeu, să ne ducă la o continuă înnoire a minţii în ceea ce priveşte separarea noastră de tot ce nu este în armonie cu voinţa Sa. Cât de uşor se poate întâmpla, că unii ani de-a rândul trecând prin diferite experienţe au făcut foarte puţin exerciţiu în ce priveşte înnoirea minţii. Cât de uşor se poate întâmpla a ne odihni mulţumiţi, în aprecierea milei lui Dumnezeu şi totuşi să dăm greş în ce priveşte umplerea inimii cu sfinţenia Sa, cu ura Sa faţă de păcat, cu dorinţa arzătoare a sufletului ca să fim asemenea Lui în acea sfinţenie. A medita la comuniunea noastră cu Dumnezeu şi a sta în strălucirea razelor favoarei Sale este într-adevăr un gând care înnobilează. De aceea să depunem toată silinţa să fortificăm şi să înnoim puterea minţii noastre, până când cugetul mai înalt şi mai bogat va putea cuprinde inima noastră, până când voinţa Sa va fi atât de stăpână asupra noastră încât într-o anumită zi să avem, pe deplin, propria Sa sfinţenie şi să fim cu El, fiindcă suntem asemenea Lui.

 

Un semn sigur că iubim dreptatea

Deoarece depinde atât de mult de aprecierea noastră în ce priveşte sfinţirea şi de dorinţa cu care o căutăm, devine un lucru de mare importanţă să ne analizăm purtarea în mod amănunţit faţă de cerinţele sfinţirii. Dacă am fi în contrazicere numai cu păcatele mai mari şi am înconjura numai greşelile mai grosolane, prin aceasta am dovedi că nu înţelegem cum se cuvine cerinţele sfinţirii. Dacă dorim să ajungem la o ancorare reală a credinţei şi a speranţei noastre, aceasta trebuie să se găsească cel mai mult în mărturia că iubim dreptatea şi urâm nedreptatea şi că suntem plini de dorinţa de a ne despărţi de orice lucru ce este în legătură cu nedreptatea. Ca un test al condiţiei adevărate al minţii noastre, ne-ar putea servi o examinare a sentimentelor în faţa următoarelor texte ale Sfintei Scripturi: “… după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi”. “Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” “Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. “… Dumnezeul nostru este “un foc mistuitor””. Există încă o mulţime de texte ale Sfintei Scripturi care, de asemenea, nu încurajează pe cei nesupuşi să umble pe căile lor nedrepte, ci din contră ne îndeamnă a ne cerceta şi a ne examina până în adâncul inimii.

Pentru cei cu inima curată, aceste texte sunt mărgăritarele Cuvântului lui Dumnezeu, a căror influenţe sunt pline de încurajare pentru inimile lor. Dacă Isus a zis: “Voi fiţi deci desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”, şi dacă apostolul ne îndeamnă la despărţirea de toată mânjitura trupului şi a spiritului, se înţelege prin aceasta că toţi aceia care nu sunt sfinţi sunt excluşi din favoarea lui Dumnezeu? Da, într-adevăr! Şi mulţumită lui Dumnezeu, că această măsură rămâne neschimbată. Dacă eu sunt invitat a fi sfânt, atunci fără îndoială că pot fi sfânt, dacă vreau. Dacă Dumnezeu a lucrat în mine pentru a voi astfel, atunci El este în stare a lucra în mine ca să procedez în armonie cu cerinţa Sa, deoarece la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Celor cu inima curată, măsura dreptăţii niciodată nu le este prea înaltă. În timp ce aceştia, înnoindu-şi zilnic mintea, câştigă o înţelegere tot mai clară cu privire la sfinţenia Lui şi primesc o înţelegere corespunzătoare a condiţiilor lor proprii înafară de Cristos, aceasta îi face să se bucure tot mai mult de puterea lui Dumnezeu, care este în stare să facă cu mult mai mult pentru noi, decât am putea cere sau gândi. Noi iubim dreptatea pentru că ne place şi urâm răul, de orice formă ar fi, fiindcă este urâciune pentru noi. Şi având deplina asigurare, că Acela care a început în noi lucrul bun este în stare să-l ducă la îndeplinire, întreaga noastră viaţă arată că dreptatea perfectă este scopul gândului şi spernţei noastre şi ştim că într-o zi vom ajunge această dorinţă, pentru că ne vom deştepta în asemănarea Sa ­— opera lui Dumnezeu va fi îndeplinită în chipul cel mai glorios, fără constrângere şi fără piedică, fiindcă mintea noastră se înnoieşte zilnic fiind pătrunsă de influenţa perfectă a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, reacţiile noastre pot fi de aşa fel, încât să se poată vedea lipsa noastră în dezvoltarea spirituală. Sunt unii care în loc să-şi înnoiască mintea în felul acesta, favorabil în mod progresiv, se pare că au obiceiul de a trăi tocmai contrar. Ei, de asemenea, sunt familiari cu textele Scripturii amintite mai sus, dar sunt dispuşi a le privi dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Poate, dacă şi-ar exprima gândurile, ei ar zice tocmai ca servul care a primit numai un talant: “fiindcă eşti un om aspru”, deaceea nu m-am străduit să îndeplinesc cerinţele Tale. Oare nu ne punem noi în această poziţie când privim posibilităţile unei vieţi creştineşti, zicând: “Această cerere nu este pentru mine. Eu am prea multe slăbiciuni, prea multe influenţe dinlăuntru şi dinafară de învins, de aceea eu niciodată nu pot să fiu sau să devin aşa cum cer aceste texte scripturale”? Noi trebuie să fim cu cea mai mare băgare de seamă în această privinţă, deoarece nu numai că putem arăta o credinţă cu totul insuficientă, ci totodată şi o lipsă serioasă a iubirii de dreptate. În felul acesta ne putem pune o mare piedică, cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu vrea ca noi să le dorim şi să le facem. Curentul nu se poate ridica mai sus decât izvorul său, şi dacă noi în felul acesta ne scuzăm decăderea şi lipsa de speranţă, atunci cum am putea noi ajunge vreodată la posibilităţile ce sunt arătate în textul nostru? Pentru astfel de oameni, cuvintele apostolului sunt o puternică dovadă că punctul lor de vedere este fals. Voi sunteţi opera lui Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care lucrează în voi. Unde este iubire şi credinţă vie şi fierbinte, acolo, înainte de a se putea pune vreo piedică în drum, este înălţat strigătul: “Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” şi imediat după această cerere Isus va răspunde: “… la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, “crede numai!”.

Într-o măsură foarte mare, noi înşine ne clasăm unde aparţinem în aranjamentul lui Dumnezeu. Dacă prin fapte dovedim că inimile noastre sunt pline de dorinţă după o viaţă sfântă, aşa după cum ne este arătat în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci va fi uşor de stabilit. Pe de altă parte, dacă aruncăm de-o parte aceste mari posibilităţi ca ireale pentru noi, sau le privim ca cerinţe care depăşesc puterile noastre, şi între timp totuşi sperăm că prin mila lui Dumnezeu vom ajunge undeva în Planul lui Dumnezeu, nu ne punem noi în cazul acesta de partea marii mulţimi, a căror gânduri sunt îndreptate mai mult pentru obţinerea milei în timpul vieţii prezente, şi care îşi primesc răsplata neglijenţei lor la poarta morţii, în loc de a se ţine de aceia care au dorinţa arzătoare ca la sfârşitul călătoriei lor să aibă sfinţenia lui Dumnezeu, o dorinţă care niciodată nu-şi pierde speranţa, o iubire şi o credinţă care niciodată nu va lăsa o speranţă atât de mare? Dezvoltându-şi Noua Sa Creaţie, scopul special a lui Dumnezeu nu este, în primul rând, exercitarea îndurării Sale iertătoare, ci mai degrabă îndeplinirea marelui scop final, la care astfel a deschis uşa îndurării Sale — sfinţirea noastră. Pentru aceia care în continuu se află într-o stare îndoielnică şi de decădere, în privinţa unei măsuri atât de mari a sfinţeniei divine, vrem să repetăm gândul care este accentuat în textul nostru: “să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” pentru voi. Părăsiţi gândurile somnolente şi descurajatoare. Ridicaţi mintea, prin înnoirea zilnică, asupra lucrurilor care prin puterea lui Dumnezeu sunt posibile şi atunci veţi vedea lucruri mai mari — “crede numai!”

 

Creşterea în Cristos

A nu creşte trupeşte este o mare nenorocire. Noi putem fi fericiţi dacă am scăpat de această nenorocire. Dacă un copil al nostru, după o creştere naturală normală de mai mulţi ani, pe neaşteptate s-ar îmbolnăvi de ceva care i-ar opri creşterea, cât de îngrijoraţi am fi noi. Dacă în ceea ce priveşte dezvoltarea trupului şi a vieţii naturale este un lucru atât de trist, cu atât mai dureros ar fi în creşterea copiilor spirituali. Ce trebuie să simtă Dumnezeu când unii din copii Săi, pe neaşteptate, ajung într-o asemenea situaţie de imposibilitate a creşterii? Creşterea, este o expresie biblică foarte obişnuită şi de aceea ar trebui în continuu să fie păstrată în mintea noastră. “Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. “Pruncii născuţi de curând” au nevoie de laptele curat al Cuvântului lui Dumnezeu. Caracterele mai dezvoltate au nevoie de “hrană tare”, pentru a cugeta drept asupra voinţei şi adâncimii lui Dumnezeu. Ca şi clădire a lui Dumnezeu “să creştem ca să fim un Templu sfânt în Domnul” şi în toată experienţa creştină, lucrarea începută în noi trebuie să înainteze până când Cel care a fost Autorul ei devine şi Desăvârşitorul ei. Ce însemnătate adâncă este, deci, în îndemnul apostolului, prin care suntem îndemnaţi să creştem în Cristos!

Acţiunile creşterii în viaţa tuturor animalelor şi plantelor sunt ascunse în taine prea adânci pentru mintea omenească, şi de aceea nu pot fi înţelese pe deplin. Dar, cu toate acestea noi putem înţelege legile ei ca să tragem lecţii folositoare. Aceasta este foarte frumos ilustrat în declaraţiile sublime ale lui Isus: “Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Gloria lui Solomon a fost rezultatul acţiunilor omeneşti. Frumuseţea crinilor este datorită activităţii lui Dumnezeu. Această lecţie nu trebuie să ne înveţe inactivitate, ci trebuie să ne arate secretele fundamentale ale creşterii şi să ne întărească faptul că, prin gândurile şi străduinţele proprii nici un om nu poate adăuga la lungimea sa nici măcar un centimetru. Creşterea vine de la sine, şi după cum se întâmplă cu crinii aşa se întâmplă şi cu noi. În fond este faptul sustragerii puterilor din pământ şi din razele soarelui şi din atmosferă. Petru ne spune: “… prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. Aici este pământul în care caracterele noastre trebuie să prindă rădăcină; şi cum repetăm tot mereu în minte aceste făgăduinţe, suntem influenţaţi de condiţiile fixate în aceste făgăduinţe, şi fiind mişcaţi în mod favorabil de natura excepţională a privilegiilor pe care ele le cuprind, curând ele devin aşa parte din experienţa noastră, încât înţelegem declaraţia apostolului ca o realitate vie în vieţile noastre. Pavel ne îndeamnă să ne îndreptăm gândurile asupra lucrurilor care sunt curate, drepte, bune, vrednice de iubit, asupra lucrurilor care sunt vrednice de laudă, care sunt bune, şi în timp ce zi de zi facem aceasta, se va îdeplini în noi o operă de schimbare. “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” În felul acesta ne însuşim acele puteri care ajută, dezvoltă şi pregătesc viaţa noastră spirituală. Ochiul natural nu observă lucrarea Spiritului sfânt în aceste consideraţii şi cugete sfinte, în această dorinţă arzătoare după sfinţenie, în această sete şi foame binecuvântată după dreptatea divină, şi Dumnezeu care tratează cu respect credinţa noastră va ţese aceste elemente în caracterul nostru prin acelaşi Spirit sfânt.

 

Împărţind drept Cuvântul adevărului

Cu privire la hrana noastră naturală, recunoaştem necesitatea combinării anumitor substanţe folositoare în proporţii corespunzătoare, ca să putem trage din ele cel mai mult pentru puterea fizică. Tot atât de important este acest principiu în viaţa spirituală. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”, şi de aceea este datoria fiecărui om a lui Dumnezeu, să recunoască proporţia şi importanţa combinării a tot felul de hrană conţinută în Biblie. Dacă suntem atenţi la ceea ce spune Spiritul Bisericii, atunci nu vom avea nici o dificultate în a recunoaşte, că cea mai mare parte a gândurilor noastre, trebuie să fie îndreptate la ajungerea unui caracter sfânt, despre care vrem să vorbim mai departe.

Viaţa evlavioasă, comuniunea intimă cu Dumnezeu, viaţa de rugăciune după cum ne este arătată de Isus, viaţa păcii şi a bucuriei în Spiritul sfânt, aceasta este viaţa asupra căreia apostolii au pus o mare însemnătate. Să cercetăm învăţăturile Noului Testament cu atenţie, şi atunci vom observa punctul asupra căruia se pune aşa de mult accent în ce priveşte importanţa unei clare cunoştinţe a iluminării lăuntrice, a transformării şi a relaţiei cereşti. Isus a recunoscut foarte bine, că lucrurile adânci ale vieţii spirituale nu le-a putut împărtăşi ucenicilor Săi, care trăiau în imediata Sa apropiere. Dacă trăsăturile speciale ale mesajului Său, ar fi fost numai o veste bună a unei mari bucurii pentru tot poporul, atunci fără îndoială că El încă înainte de moartea şi învierea Sa ar fi putut face cunoscut toate lucrurile ucenicilor Săi, deoarece o astfel de veste se poate înţelege uşor de omul natural. Dar nu mai înainte, decât atunci când Spiritul sfânt a fost dat şi mintea apostolilor a fost luminată, a fost posibil să li se facă cunoscute marile adevăruri, cu privire la “Hristos în voi, nădejdea slavei” şi   “pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”. Deci, dacă în expunerea Cuvântului adevărului, făcută de către noi, nu am identificat importanţa specială a creşterii noastre, în adevărata sfinţenie şi într-o adâncă viaţă spirituală, atunci noi am încetat de a mai lucra în armonie cu sfatul apostolului, şi astfel am împiedicat opera lui Dumnezeu în inimile noastre.

Importanţa vieţii de rugăciune

Am dori noi să experienţăm o bucurie şi o pace mai adâncă şi să dezvoltăm o credinţă mai puternică în puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care să ne transforme? Să deschidem inimile şi viaţa noastră influenţei Sale creatoare şi activităţii Spiritului Său, şi atunci urmările binecuvântate vor umple inimile noastre de bucurie. Despre importanţa vieţii de rugăciune, aşa cum aceasta este învăţată în Biblie, nu există nici o îndoială. Deoarece nu este nevoie să continuăm punând din nou temelia principiilor, să mergem înainte spre desăvârşire. Să mergem aşa cum au făcut ucenicii şi să-L rugăm pe Învăţătorul să ne înveţe a ne ruga, să facem ca rugăciunea să fie viaţa noastră şi nu numai o datorie. Să studiemm subiectul rugăciunii, cerându-I lui Dumnezeu, în mod serios, să ne descopere posibilitatea de a ne adânci iubirea pentru comuniunea ascunsă, să ne crească credinţa noastră pentru a primi, şi astfel va creşte viaţa noastră spirituală. Această reînnoire a minţii noastre, producând o atmosferă prielnică în care Spiritul sfânt acţionează va asigura creşterea pe care o căutăm ­­— opera lui Dumnezeu progresează spre desăvâşirea sa.

Gândindu-ne la adâncimea minţii spirituale a lui Pavel sau a lui Ioan sau a unui alt caracter demn de încredere, din trecut sau din prezent, nu ne simţim noi atraşi de o dorinţă arzătoare după o astfel de stare? Dacă acesta este cazul, atunci să-I permitem lui Dumnezeu să facă acest lucru pentru noi. Să ne petrecem timpul având în minte lucrurile spirituale, evlavioase, înălţătoare. Să deschidem minţile noastre influenţei şi conducerii Spiritului care ne vor face capabili să înţelegem împreună cu toţi sfinţii, din trecut şi din prezent, lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii dumnezeieşti, şi atunci vom avea o creştere mai sigură şi o viaţă mai desăvârşită. Întocmai ca şi crinii, atunci ne vom putea însuşi unele puteri, care îndeplinesc creşterea nostră. Făcând aşa, nu va trebui să ne îngrijorăm în ce priveşte creşterea, ci ea se va îndeplini atunci cu totul de la sine. Dacă ne este dăruită o imagine a unei vieţi mai rodnice, fie prin Cuvântul lui Dumnezeu însuşi sau prin viaţa unui oarecare sfânt al lui Dumnezeu, şi inimile noastre doresc să se bucure de o astfel de stare, să ne amintim că o astfel de dorinţă repetată asupra căreia s-a meditat, adusă înaintea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, în cele din urmă va aduce în inimile noastre fructele ei binecuvântate. Opera lui Dumnezeu va înainta atunci, în mod liniştit. Minţile noastre îndreptate în sus, însuşindu-şi Cuvântul Său, intrezărind scopul Său îndeplinit în vieţile noastre vor experienţa această binecuvântată transformare. Dacă-I permitem lui Dumnezeu să facă acest lucru, despre care suntem siguri că noi singuri niciodată nu-l putem face, cât de bogată va fi înţelegerea noastră că El este hotărât să lucreze în noi în conformitate cu buna Sa plăcere, chiar sfinţirea noastră şi de asemenea să lucreze în noi lucrurile care reprezintă deplina cooperare cu El în dezvoltarea Noii Sale Creaţii.

 

“Care este nivelul vieţii mele”

În concluzie, după ce gândurile noastre au fost ridicate la nivelul lor corespunzător, să cităm cuvintele unui om, care a înţeles frumuseţea metodelor lui Dumnezeu şi activitatea Sa în noi:

“Credinţa se foloseşte de atotputernicia lui Dumnezeu, de puterea care a sculat pe Isus din mormântul lui Iosif şi L-a aşezat de-a dreapta majestăţii Sale în cer, de puterea cu ajutorul căreia Isus a umblat peste valurile înfuriate şi S-a înălţat sus pe planul nevăzut, unde Îşi menţine locul pe tronul lui Dumnezeu, faţă de toţi agresorii întunericului. Este imposibil a trăi o viaţă înaltă sau o viaţă cerească, care este sigur a noastră, fără înălţarea şi fără puterea divină. Aceasta însă este prin ajungerea credinţei potrivite … Este foarte important pentru fiecare să se întrebe: “Care este nivelul vieţii mele”? Este acest nivel al meu sau al aproapelui meu sau a lui Dumnezeu? Trăiesc eu ca unul care m-am ridicat şi urc împotriva a ce este păcat şi moarte, în timp ce deasupra este neschimbata lumină a eternităţii? Vai! Atâţia dintre noi ne coborâm aprecierea poziţiei noastre la condiţia modestă a experienţelor noastre, în loc să căutăm să ne ridicăm nivelul experienţei şi practicii la înălţimea poziţiei noastre în Isus!

Credinţa, dacă este exercitată în mod drept, îndeplineşte două lucruri. Întâi, ea recunoaşte că i se cuvine o poziţie pe care de fapt noi nu o simţim, dar pe care îndrăzneşte să o susţină în baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Al doilea, ea se bazează pe puterile dumnezeieşti, pentru a face acea poziţie o realitate în experienţa sa din fiecare zi şi din fiecare oră.

Şi numai dacă noi trăim astfel, viaţa va deveni fericită şi folositoare. Puterea sa de rezistenţă va fi concretizată într-un psalm, asemenea celui cântat de păstorul şi regele David, cu sute de ani în urmă. Acesta poate începe cu povestirea îngrijirii unui păstor faţă de o oaie pierdută şi rătăcită. Dar nu va rămânea pentru totdeauna în această poziţie; ea se va ridica sus, se va avânta şi va cânta aproape de porţile cerului; îşi va petrece zilele pe acel platou, unde Însuşi Dumnezeu este Soarele, şi în cele din urmă va trece în acea casă glorioasă în care fiecare locuitor poate adeveri, fără cea mai mică umbră de presupunere sau teamă: “… voi locui în casa Domnului pe vecie” (traducerea K. J. — n. t.).”

MINTEA SPIRITUALĂ ŞI OMUL NATURAL

 “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” — Romani 8:14

Izvorul vieţii este desigur Iehova, şi Scripturile asociază, în mod incontestabil, slujba şi opera Spiritului lui Dumnezeu cu activitatea şi progresul pentru stabilirea relaţiilor sfinte permanente cu El Însuşi, pe a cărui singură bază se poate obţine viaţa veşnică. De aceea un copil a lui Dumnezeu şi moştenitor al îndurării Sale, ar trebui ca în continuu să aibă interes crescând în cercetarea acestei puteri, ar trebui să se străduiască să fie umplut cu acea influenţă sau Spirit de sus, ca singura cale prin care îşi poate menţine legătura cu Dumnezeu şi pe care îşi poate baza speranţa pentru viitor. Dacă Spiritul Său, care a sculat pe Isus dintre morţi, locuieşte în voi, atunci veţi avea parte de însufleţirea corpurilor voastre în evlavie sfântă: în acest fel pune marele apostol acest lucru înaintea Bisericii. Când acelaşi apostol ne asigură că numai aceia sunt fiii lui Dumnezeu care sunt conduşi de Spiritul Său, atunci fără îndoială că trebuie să recunoaştem că el, apostolul, pune cea mai mare însemnătate pe puterea şi lucrarea Spiritului sfânt.

Mintea spirituală este moştenirea după care trebuie să se străduiască toţi aceia care vreau să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să fie primiţi de El. Mintea spirituală înseamnă condiţia sau calitatea de a fi spiritual; şi a fi spiritual înseamnă a fi dezvoltat sau format în conformitate cu Spiritul Domnului. În Scriptură, omul natural, nereînnoit, neîndreptăţit, este arătat ca trupesc sau carnal, adică trăind după dorinţele omului decăzut şi după aprecierea minţii carnale, care la unii se vede mai mult iar la alţii mai puţin în comportamentul vieţii lor. În contrast cu acesta, omul reînnoit, regenerat şi îndreptăţit, este arătat ca spiritual, adică trăind în armonie cu mintea şi aprecierile Spiritului lui Dumnezeu.

Acei care, în umblarea şi experienţele lor, sunt conduşi de Spirit şi urmează acestuia, sunt arătaţi în mod potrivit ca spirituali sau ca având o minte spirituală, deoarece Spiritul lui Dumnezeu le îndreaptă gândurile, intenţiile şi străduinţele spre cele cereşti, adică spre lucrurile care nu se văd, care aparţin de moştenirea lor eternă cu Cristos, de natura şi răsplata cerească. — 1 Petru 1:4; 2 Petru 1:4). Cei care umblă conform înclinării şi con-ducerii minţii naturale sau carnale, sunt arătaţi în mod potrivit ca persoane naturale sau cu mintea lumească, pentru că mintea naturală sau carnală se străduieşte după lucrurile materiale ale acestei lumi. În condiţiile decăzute de acum, această minte este mai mult sau mai puţin depravată, amestecată cu egoism şi plină de dorinţe şi ambiţii excesive. Aceasta este mintea sau spiritul care nu conduce la viaţă, ci dimpotrivă, la moarte. — Romani 8:5, 6, 13.

Nu judecaţi după cele ce se văd

Pentru poporul lui Dumnezeu nu există lucru mai important decât acela de a avea clar definite concepţiile şi gândurile scripturale, ca adevăratul lui statut spiritual faţă de Domnul. Scriptura ne arată clar, că între influenţele şi puterile care conduc la o viaţă spirituală, şi cele care conduc la o viaţă naturală sau car-nală, există o mare deosebire. Apostolul Pavel, în epistola sa către Romani (capitolul 8), răspunde la o presupusă întrebare, cum putem face deosebirea între cei ce sunt cu mintea nouă şi umblă conform Spiritului şi ceilalţi. În unele privinţe aceasta poate părea o întrebare grea. Există unii care nu sunt în Cristos, a căror trupuri sunt mai puţin degradate decât a celor ce sunt în Cristos; dacă ei s-ar măsura după faptele corpului, s-ar putea întâmpla că acela care este în Cristos să fie într-o situaţie mai slabă decât cel care nu este în Cristos. De aceea Domnul îndeamnă pe poporul Său să nu judece numai după aparenţele exterioare, asigurându-i că unii sunt făţarnici şi că Dumnezeu se uită în inimă, la intenţii. Astfel apostolul ne produce o bucurie spunându-ne: “De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească”. Prin aceasta el nu ne spune să nu mai dăm nici o atenţie slăbiciunilor trupeşti, fie în noi înşine fie în alţi membri ai Corpului. Noi trebuie să ne împotrivim la toate slăbiciunile cărnii, şi adeseori va fi nevoie în interesul vieţii spirituale să ne tratăm corpurile într-un mod mai aspru; dar cu toate acestea noi trebuie să facem o deosebire clară între viaţa nouă, internă şi corpul slab şi muritor; şi trebuie să iubim şi să simpatizăm cu fratele nostru, în timp ce, atât în interesul lui cât şi al nostru şi al Bisericii, va fi necesar să ne exprimăm dezaprobarea faţă de conduita sa rea.

 

Cum putem cunoaşte

pe cel cu mintea spirituală

Explicaţia apostolului, despre cum putem deosebi aceste două clase, arată că voinţa neregenerată se va gândi la lucrurile cărnii, pe când voinţa regenerată se va gândi la lucrurile spiritului. Este o mare prăpastie între aceste două clase, şi în mintea nimănui nu trebuie să fie nici o îndoială, dacă el este un membru al Bisericii, al Corpului lui Cristos sau nu. Dacă este în Cristos, atunci el are ambiţii noi, speranţe noi, ţinte noi; şi dacă pentru scurt timp greşeşte, şi nu trăieşte conform acestei dorinţe şi ţinte noi, atunci inima sa fiind într-o situaţie dreaptă, el se va înapoia spre standardele divine. Afecţiunile sale sunt pentru lucrurile care sunt drepte, curate şi bune, deşi legea păcatului şi a morţii, ca urmare a slăbiciunilor corpului său muritor, îl asaltează. El nu va fi mulţumit numai cu această condiţie a preferinţei minţii pentru ceea ce este drept şi cu inima doritoare după dreptate, necăjindu-se dacă este învins de ispită, ci după cum arată apostolul în alt loc, el va trata acest lucru atât de adânc şi serios, încât nu numai că va face tot ce-i stă în putere pentru a repara nedreptatea făcută, ci el se va îndrepta spre tronul ceresc ca să fie tot mai capabil a-şi învinge puterea cărnii în mod corespunzător şi să devină tot mai puternic în spirit. Apostolul îndeamnă pe unii ca aceştia: “croiţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel care şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat”, să evite ispita şi slăbiciunea, să evite căile ispitei imediat ce le observă, şi astfel să dovedească faptul că inima lui se străduieşte după dreptate. El îndeamnă, mai departe, ca întotdeauna afecţiunile lor să fie îndreptate spre lucrurile de sus, aşa încât lucrurile pământeşti să aibă tot mai puţină influenţă şi putere de a-i împiedica în calea lor. El îi îndeamnă ca inima, mintea şi buzele să fie ocupate cu serviciul şi adevărul Domnului, aşa încât cel rău să afle tot mai puţină ocazie de a-i ispiti şi înşela.

 

Cei carnali sunt plini de voinţă proprie

Apostolul arată, mai departe, să facem deosebire între mintea carnală şi mintea care este în armonie cu Dumnezeu, pentru că una este în duşmănie cu Dumnezeu, iar cealaltă în armonie cu Dumnezeu. Mintea care este în armonie cu Dumnezeu găseşte plăcere în legea Sa, în dreptate, în curăţenie, în bunătate, pace, credinţă şi priveşte cu bucurie înainte, îndeplinirea glorioasă a tuturor speranţelor minunate, însufleţite de acele promisiuni. Mintea carnală (oricât ar fi de educată şi de bun gust şi sub controlul corpului muritor) nu este în armonie cu Dumnezeu; ea are ambiţiile sale proprii, planurile sale proprii şi îşi găseşte plăcerea în acestea, sau se întristează când acestea sunt zădărnicite; ea îşi clădeşte speranţele şi ţintele în special pe ceea ce se poate obţine în această viaţă prezentă; ea nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu este în acea stare de inimă ca să poată primi cu mulţumire tot ce Dumnezeu i-ar trimite, ci mai degrabă ea este plină de voinţa sa proprie şi nesupusă conducerii divine; ea nici nu poate fi supusă fiindcă este carnală, şi pentru că în timpul prezent întreaga omenire se află într-o stare păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. Aceste două condiţii ale minţii sunt în contrast una cu alta, şi apostolul ne asigură că una înseamnă moarte, adică persoana care are mintea carnală se află încă în starea morţii, că ea nu a primit pe Cristos, dătătorul de viaţă. “Cine are pe Fiul, are viaţa” şi de aceea poate simţi bucuria şi pacea minţii noi în Cristos; dar cine nu are pe Fiul, cine nu s-a predat voinţei Sale, este încă în moarte, încă sub condamnare, încă străin de Dumnezeu.

Pentru a înţelege aceste multe mărturii ale Scripturii, trebuie să fie reţinut clar în minte că ele nu sunt adresate lumii şi nici nu tratează lucruri despre ea, ci ele privesc numai pe sfinţi şi vorbesc despre ei. Ele descriu starea acelora care au trecut din moarte la viaţă, care au ajuns la gândirea spirituală şi care sunt în contrast cu lumea, care este încă în păcat şi n-a ajuns în favoarea divină, în contrast cu cei care sunt încă în carne, trăind după voinţele lor proprii, care încă n-au auzit sau dacă au auzit nu au acceptat favoarea lui Dumnezeu prin Cristos, şi nu pot să placă lui Dumnezeu, nu pot să fie iertaţi şi nici să fie consideraţi în favoarea divină.

 

Unele manifestări care nu dovedesc o viaţă nouă

Îndreptându-şi atenţia către Biserică, apostolul scrie: “Voi însă nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi”. Apostolul ne arată aici ceea ce face pe cineva să aibă minte spirituală. Noi posedăm noua minte fiindcă suntem concepuţi din nou, concepuţi de Spiritul lui Dumnezeu. Noi nu am fost concepuţi din nou până când nu am făcut un proces de curăţire şi îndreptăţire prin credinţă în sângele lui Cristos, până când nu am auzit invitaţia de a aduce corpurile noastre ca o jertfă vie, şi până când primind această invitaţie nu am consacrat tot ce suntem şi ce avem pe altarul Domnului. Atunci am primit Spiritul lui Dumnezeu; atunci am fost recunoscuţi ca părtaşi ai Creaţiei Noi în Cristos — nefiind priviţi mai mult ca fiinţe trupeşti, ci ca fiinţe spirituale.

Cât de evident este deci, că dovada pentru posedarea vieţii noi, spirituale printre poporul Domnului, nu stă în aceea că ei sunt în stare să înţeleagă la fel diferitele particularităţi ale credinţei şi nici în aceea că toţi văd la fel tipurile, parabolele şi simbolurile Scripturii, sau că toţi au aceeaşi cunoştinţă despre toate profeţiile şi cronologia Bibliei. Dovada vieţii noi nu poate fi exprimată prin cuvinte, prin aceea că cineva aparţine unui sistem sau unei organizaţii aici pe pământ, sau prin aceea că ia parte la un serviciu în oarecare formă specială. Noi trebuie să cercetăm mai departe şi mai profund semnele şi dovezile care arată că cineva este într-adevăr în legătură cu Cristos şi a primit viaţa spirituală de sus. Desigur că toţi cei care au mintea lui Cristos, Spiritul Învăţătorului, vor fi interesaţi de studiul oricărei părţi a Sfintei Scripturi, fie parabole, simboluri, profeţii, cronologie etc. Dar nici unul din aceştia nu va permite să mai fie în sclavia oamenilor şi sistemelor, dacă el a recunoscut conducerea şi voinţa Domnului în această chestiune. Şi în ce priveşte participarea în serviciul adevărului, toţi care sunt învăţaţi de Spiritul Domnului vor recunoaşte responsabilitatea lor personală faţă de Domnul, de a vesti adevărul, de a da mărturie de valoarea şi frumuseţea sa, de a lăsa lumina lor să strălucească atât cât este cu putinţă şi li se prezintă ocazii, separat de mişcările sau sistemele omeneşti.

Dar adevărata probă a uceniciei şi a dovezii indiscutabile, că cineva are o viaţă spirituală, stă numai în aceea că cineva într-adevăr are Spiritul Domnului. Aceia care au mintea sau Spiritul lui Cristos vor dovedi prin aceasta că au fost concepuţi de El; cine nu are Spiritul lui Cristos, acela nu este al Lui. În acest fel să ne judecăm pe noi înşine şi în acest fel să judecăm pe fraţii noştri — conform spiritului, după intenţii, după voinţă, nu după reuşită şi nu după carne. Cât de generoşi trebuie să ne facă aceasta în judecarea fraţilor. Dacă ei mărturisesc şi arată că-L iubesc pe Domnul, încrezându-se în sângele Său preţios, iubind lucrurile sfinte, dacă ei iubesc pe fraţi, iubesc Cuvântul îndurării şi al adevărului şi se silesc să dezvolte roadele Spiritului, atunci desigur ei sunt fraţi, desigur sunt “în Hristos”. Dacă nu au acest Spirit, dacă iubesc lumea, preferă societatea lumească şi se predau cu totul ambiţiei şi mândriei vieţii, şi îşi află mulţumirea în acestea, atunci avem un bun motiv să ne îndoim că ei sunt în legătură cu Domnul, indiferent ce ar putea recunoaşte. Această trăsătură particulară să fie în special folosită de fiecare dintre noi ca o probă personală de ucenicie Domnului; şi fiecare din noi, care, măsurându-se cu această măsură, află că spiritul lumesc creşte în el, trebuie să simtă că el îşi pierde temelia şi din nou trebuie să se străduiască să-şi îndrepte dorinţele spre lucrurile de sus şi să crească în har.

 

Marea luptă în viaţa creştinului

Experienţa creştină confirmă mărturia Scripturilor, că marea luptă a unui copil al lui Dumnezeu, copil în credinţă, este în ceea ce priveşte supremaţia şi controlul vieţii spirituale asupra vieţii naturale, trupeşti, aşa cum spune sfântul Pavel: “mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire”. În această privinţă se dă lupta unui creştin în tot cursul experienţelor sale, pe calea îngustă. Pe de o parte, de partea vieţii noi, spirituale, stau diferitele puteri şi influenţe ale Domnului, Spiritul Său, îndurarea Sa, adevărul Său — cunoştinţa voinţei Sale, a planului Său şi a făgăduinţelor Sale nespus de mari şi scumpe. Pe de altă parte, de partea vieţii trupeşti, sunt diferitele influenţe şi puteri ale lumii, ale trupului decăzut şi ale adversarului, şi toate acestea sunt în duşmănie cu Dumnezeu şi cu toţi cei care au o atitudine de partea Domnului.

Printre acei care mărturisesc că au renunţat la vechea viaţă trupească şi au primit o nouă viaţă spirituală în Cristos, se pot găsi diferite grade ale dezvoltării minţii spirituale. Într-adevăr, de-a lungul Veacului Evanghelic, puţini şi-au păstrat o adâncă viaţă spirituală şi au ţinut considerabil vechea natură în stăpânire, prin experienţele lor creştine. Mulţi au manifestat mai multă sau mai puţină slăbiciune spirituală; au manifestat un spirit de nepăsare şi de compromis cu carnea, cu mintea naturală, aşa că viaţa lor a arătat un fel de amestecătură a minţii spirituale şi lumeşti — la un anumit timp o măsură de devotament faţă de Domnul, iar la alte timpuri o îngăduinţă înclinaţiilor naturale, dorinţelor şi ambiţiilor. Nu vorbim aici despre marea masă a creştinătăţii, care pe bună dreptate este mai mult neghină şi nu creştini în nici un sens, şi care niciodată n-a stat în legătură adevărată cu Domnul. Aici este vorba de aceia care într-adevăr au crezut în Domnul, exercitând mai mult sau mai puţin spiritul supunerii, şi prin urmare au fost părtaşi ai vieţii noi în Cristos. După cum s-a arătat mai sus, între aceştia se poate observa o mare diferenţă.

 

Două clase reprezentate prin Avraam şi Lot

Unele ilustraţii impresionante ne atrag atenţia asupra persoanelor din Vechiul Testament, care prezintă în mod general caracteristicile remarcabile a două clase de creştini care arată mărturia minţii spirituale.

Printre aceste persoane, din a căror vieţi putem trage învăţături, sunt Avraam şi Lot. Avraam, credinciosul, în general devotat şi supus lui Iehova, poate pe bună dreptate reprezenta pe creştinii consacraţi pe deplin, credincioşi şi ascultători. Este adevărat că Avraam a făcut greşeli, şi s-ar putea spune că de mai multe ori a păşit afară din calea cea dreaptă, dar în general umblarea sa a fost una a supunerii şi credin-cioşiei faţă de Dumnezeu. Astfel, cei mai mulţi creştini credincioşi au făcut greşeli, au alunecat şi s-au poticnit, şi totuşi umblarea lor în general a arătat ascultare şi deplină consacrare lui Dumnezeu. Dar Lot este descris în Sfânta Scriptură, fără doar şi poate, ca mai puţin credincios, mai puţin supus, mai puţin smerit şi respectuos faţă de voinţa şi vocea lui Iehova. El ar reprezenta bine pe un număr considerabil de creştini care incontestabil sunt mai puţin credincioşi, mai puţin supuşi, şi cărora le lipseşte în mod considerabil consacrarea. Lot pare a fi un tip al creştinilor care fac compromisuri, care îngăduie ca mintea lumească, viaţa lumească, să ocupe o bună parte în mintea şi viaţa lor. Cu privire la caracterul lui Lot, un scriitor a făcut o observaţie adevărată:

“Lot a “ieşit …din Ur din Caldeea”, dar el a căzut în câmpiile Sodomei. Chemarea lui Dumnezeu n-a ajuns la inima sa, nici moştenirea lui Dumnezeu nu a umplut mintea sa. Important gând! Să luăm în considerare acest lucru. Lăudat să fie Dumnezeu, că pentru fiecare din servii Săi există o cale pe care luceşte lumina aprobării Sale, şi cea mai mare bucurie a noastră să fie a umbla pe această cale. Aprobarea Sa este destulă pentru inima care-L cunoaşte. Desigur, nu întotdeauna va fi posibil să avem aprobarea şi colaborarea fraţilor noştri; adeseori noi putem fi rău înţeleşi, dar noi nu putem ajuta la aceste lucruri; “ziua” va descoperi lucrul fiecăruia, şi inima credincioasă poate să aştepte această zi cu încredere, ştiind că atunci fiecare om va avea “lauda lui Dumnezeu”.

 

Cearta între păstori

Dar ar fi bine să examinăm, în mod special, care a fost cauza ce l-a făcut pe Lot să părăsească calea mărturiei publice. În viaţa fiecărui om există un timp de criză, în care se va face cunoscut pe ce bază stă el, din ce motive lucrează şi ce scopuri îl animă. Aşa a fost şi cu Lot. El nu a murit în Haran, dar a căzut în Sodoma. În aparenţă, cauza căderii sale a fost cearta între păstorii săi şi ai lui Avraam; dar este un fapt că, dacă cineva nu umblă în simplitate şi cu inima curată va afla uşor o piatră de poticnire, ca să se împiedice. Dacă el nu o află astăzi, o va afla mâine. Dacă el nu o află aici, o va afla în alt loc. Într-un sens, cauza aparentă a rătăcirii sale poate fi o problemă mică; adevărata cauză nu zace la suprafaţă, ci după observaţia generală ea poate să zacă în camera ascunsă a afecţiunilor şi dorinţelor inimii, unde într-o formă sau alta se păstrează plăcerea lumească. Cearta dintre păstori putea fi aplanată uşor, fără vreo pagubă spirituală pentru Avraam sau Lot. Lui Avraam această ceartă i-a dat o ocazie să-şi manifeste puterea credinţei şi nivelul moralităţii sale înalte, la care credinţa îl ridică pe posesorul ei. Dar pentru Lot a fost ocazia să-şi manifeste starea lumească a inimii. Nu cearta a produs atitudinea lumească în Lot sau credinţa în Avraam; ea numai a descoperit, în cazul fiecăruia, ceea ce era în realitate.

 

Lot îşi alege singur, Dumnezeu alege pentru Avraam

Aşa este întotdeauna; controverse şi despărţiri apar în Biserica lui Dumnezeu, şi mulţi se împiedică în acestea, şi într-un fel sau altul vor fi împinşi înapoi în lume. Acolo ei pun vina pe controverse şi despărţiri şi păreri contrare, pe când adevărul este că aceste lucruri au fost numai mijlocul de a dezvolta adevărata condiţie a sufletului şi a descoperi înclinaţia inimii. Viaţa lumească a fost în inimă, şi pe o cale sau alta a ajuns în ea; şi nu dă dovadă de superioritate morală în mustrarea oamenilor şi criticarea lucrurilor, când rădăcina problemei zace în interior. Nu că părerile contrare şi despărţirile nu ar fi profund regretabile; desigur ele sunt. A vedea fraţi discutând contradictoriu în faţa canaaniţilor şi fereziţilor, desigur este un lucru regretabil şi umilitor. Vorbirea noastră ar trebui să fie totdeauna astfel: “Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine … căci suntem fraţi”. Dar întrebarea care se pune mai departe: pentru ce nu şi-a ales Avraam Sodoma? Pentru ce nu l-a împins pe el cearta înapoi în lume? De ce n-a fost pentru el aceasta o ocazie de poticnire? Pentru că el a judecat din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Fără îndoială, el a avut o inimă care tot aşa de puternic putea fi atrasă de “Câmpia Iordanului … bine udată”, ca şi aceea a lui Lot; dar el n-a îngăduit inimii sale să facă alegerea. El întâi a lăsat ca Lot să-şi aleagă locul şi apoi a lăsat lui Dumnezeu să aleagă pentru el. Aceasta a fost înţelepciune cerească. Aceasta este ceea ce face credinţa întotdeauna: ea îngăduie lui Dumnezeu să hotărască moş-tenirea sa, şi tot aşa ea îngăduie ca El să facă aceasta bine. Credinţa întotdeauna este mulţumită cu partea ce i-o dă Dumnezeu. Ea poate zice: “O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi; da, frumoasă moşie mi-a fost dată”. N-are importanţă unde cade “sorţul”, deoarece după judecata credinţei el cade întotdeauna în locuri plăcute, fiindcă Dumnezeu acolo îl aruncă.

Omul credinţei, poate uşor permite omului ce umblă prin vedere să-şi ia ceea ce şi-a ales. El poate spune: “dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga”. Ce frumos se arată aici nivelul moral şi altruismul, şi în plus ce siguranţă este în această purtare! Este sigur că oriunde ar fi înclinată dorinţa naturală, nu există nici cel mai mic pericol ca ea să poată pune mâna pe comoara credinţei. Dorinţa naturală îşi va căuta partea cu totul în altă direcţie. Dar credinţa îşi adună comorile sale într-un loc unde dorinţei naturale nici prin gând nu-i trece să le caute, şi chiar atunci când ar vrea să se apropie de acest loc, ea tot nu poate; şi dacă ar putea, ea tot nu voieşte. De aceea credinţa este absolut sigură şi absolut lipsită de interese proprii, când îngăduie dorinţei naturale să-şi ia ceea ce şi-a ales.”

 

Despărţirea se dovedeşte binecuvântare pentru Avraam

Avraam şi Lot se pare că reprezintă bine pe cei spirituali, şi amestecul dintre cei cu minte spirituală şi respectiv cei cu minte naturală, care la început dau impresia că sunt atât de strâns uniţi, încât pentru un timp abea se poate observa vreo deosebire între ei, atât de strâns umblă şi acţionează împreună şi atât de mult par a fi de aceeaşi minte. Lot, reprezentantul amestecului minţii spirituale şi naturale, merge un timp cu Avraam, reprezentantul celor cu mintea spirituală pe calea cea bună, dar în cursul lor mai departe se poate observa că ei în realitate nu sunt una, deoarece unde există oarecare măsură de minte naturală sau lumească este sigur că se vor face cunoscute acele dorinţe şi pofte nesăbuite la care credinţa a renunţat. Un observator, care evident a cercetat adânc aceasta, ne-a lăsat următoarele observaţii interesante:

“Dumnezeu de la început a ştiut că ei sunt deosebiţi, deoarece Avraam “a umblat cu Dumnezeu”, dar Lot (se spune deseori) “călătorea împreună cu Avraam”. Totuşi, mult timp după ce credinţa înţelege că omul vechi trebuie să fie mort, ea încă se străduieşte, dacă este cu putinţă, să aducă mintea naturală în armonie cu ea însăşi; luptându-se ca omul dinafară să fie ca şi cel dinăuntru, cel natural ca şi cel spiritual, deoarece ea se simte înrudită cu acest om dinafară, spunându-i ca Avraam lui Lot: “suntem fraţi”. Deci credinţa încearcă mai întâi prin îndurare să-l tragă către supraveghetorul ceresc; renunţând la aceasta poate fi adevărata cale spre mai mare perfecţiune pentru omul dinăuntru; în timp ce omului dinafară i se permite să meargă pe drumul său, spiritul credinţei poate fi mai liber şi are mai puţină tulburare.

Astfel procedeul lui Avraam a scos în evidenţă ceea ce a fost în Lot; în orice caz, bogăţiile lui Lot au ajutat ca despărţirea să se întâmple; nu că aceasta a fost cauza adevărată dar a fost motivul pentru ceartă. Avraam şi Lot erau bogaţi, deşi în feluri diferite: “Lot … avea … oi, boi şi corturi”. Avraam le avea pe acestea, dar el avea şi mult “argint şi aur”. Omul dinafară poate să aibă multă bogăţie şi de multe ori are; dar aurul şi argintul, care sunt puncte mai importante ale adevărului, nu sunt acelea pe care el le obţine, sau chiar le doreşte. “Oile (turmele în traducerea K. J. — n. t.)” conduc la ceartă. Ce sunt acestea, decât acele aplecări trupeşti pe care le aveau Avraam şi Lot, care erau la unul sub stăpânirea spiritului credinţei, la celălalt sub stăpânirea omului dinafară; iar gândurile care conduc aceste aplecări şi le opresc să nu se îndepărteze, sunt “păstorii” care se luptă în acelaşi timp pentru stăpânire. Şi credinţa care nu posedă, dar aşteaptă putere, cedează pentru un timp, primind descoperiri mai mari ale intenţiei iubitoare a lui Dumnezeu, ceea ce Lot nu a primit. “Domnul a zis lui Avraam, după ce Lot S-a despărţit de el: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”“”. Astfel, când am ajuns această fază şi Lot se duce — când spiritul credinţei este făcut să simtă despărţirea sa, chiar şi de mintea sinceră a omului dinafară — atunci vom afla că acolo este lungimea şi lăţimea către nord şi sud, către vest şi est, în direcţia frigului şi a căldurii, către lumină şi întuneric, a spaţiului atât de mare despre care noi până acuma nici n-am auzit.

 

Descrierea minţii spirituale şi lumeşti

Ce este Lot, am văzut deja. Lăuntric el reprezintă mintea corectă dinafară, care merge câţiva paşi împreună cu credinţa în direcţia lucrurilor cereşti.

Pe dinafară, el reprezintă pe aceia în care această minte dinafară este conducătorul vieţii, a căror suflete trăiesc în lucrurile religioase pe dinafară. Din această clasă, întotdeauna există unii care încep cu oamenii de credinţă. Caracterele — Avraam “umblă cu Dumnezeu”, caracterele — Lot “călătoresc împreună cu Avram”. Aceştia din urmă sunt oameni care fac paşi adevăraţi pentru că alţii merg înaintea lor, sunt oameni care, mai degrabă, jertfesc pentru că alţii jertfesc, decât că Dumnezeu îi cheamă să facă asemenea pas sau un asemenea sacrificiu. Aceştia, mai devreme sau mai târziu, vor arăta că ei sunt oameni cu gândire dreaptă, dar care sunt cu totul incapabili să umble unde umblă oamenii de credinţă, părăsindu-i când se află pe calea celor mai bune lucruri şi fiind destinaţi să conceapă o sămânţă, cum era Moab şi Amon, ca să fie un spin în coastele oamenilor de credinţă.

Creştini, care-şi aleg

terenul mai de jos

Aceasta nu se întâmplă în Egipt, ci imediat ce oamenii de credinţă caută hotărâţi să urce pe locul mai înalt pe care Domnul l-a promis.

Lot a avut neînţelegeri cu Avraam în Egipt. În timp ce creştinii sunt în lume, obiceiurile ei, barierele pe care ea le aşează între om şi om, sunt destule cu care ei trebuie să lupte pentru a îndepărta cearta dintre fraţi. Pe lângă acestea, omul natural în timp ce este în lume, află destule ocazii de a umbla după înclinaţiile sale. Dar când Egiptul este părăsit, atunci fraţii vor prospera împreună, cum niciodată n-au făcut înainte. Acum vine testul să-şi dovedească bunăvoinţa, căci puţine lucruri ne pot proba cum ne probează conflictele cu fraţii noştri. Atunci, lipsa lucrurilor de dinafară îl provoacă pe omul dinafară. Creştinii cu mintea lumească ştiu aceasta, şi în mod înţelept îşi aleg terenul mai de jos, unde preferinţele lor naturale îşi află mai bine ceea ce le corespunde; unde lucrurile exterioare îi împiedică să-şi revinăunde ei nu se recunosc cum de fapt sunt; unde slăbiciunea lor poate fi confundată cu tăria şi unde situaţia materială ocupă locul rugăciunii de mulţumire. Căci, de fapt, noi ştim puţin despre spiritul care locuieşte în noi, până nu suntem dezbrăcaţi de lucrurile dinafară; atât de mult ne împiedică aceste lucruri dinafară să cunoaştem ceea ce într-adevăr este în noi. De aceea, unii niciodată nu ştiu ce fiinţe neliniştite şi egoiste sunt ei, până când lucrurile care i-au oprit a se recunoaşte pe sine sunt cu totul înlăturate şi luate de la ei. Alţii, care prin încercări aruncă o privire asupra lor înşişi, în loc să caute detaliile răului ascuns în ei, pe care pot să-l învingă, caută mai degrabă să-l acopere, atât faţă de ei, cât şi faţă de alţii, şi pentru a putea face aceasta, ei căută din ce în ce mai mult lucrurile exterioare. Dar credinţa este mulţumită să se înveţe pe sine însăşi, dacă prin aceasta poate cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Ea voieşte mai bine să fie slabă cu Dumnezeu, decât tare fără El.”

 

Amândouă punctele de vedere

Amândoauă punctele de vedere arătate aici, credinţa şi neîncrederea sau a fi spiritual şi lumesc, ne dau lecţiile lor impresionante. Principala grijă a lui Avraam a fost să respecte voinţa şi făgăduinţele lui Dumnezeu, şi de aceea toate interesele egoiste şi lumeşti au fost ţinute în subordonare. La fel este şi cu creştinul credincios, cu mintea spirituală. În timp ce el are încă în carnea sa “impulsurile”, posibilităţile naturii sale vechi, totuşi datorită credinţei sale vii, el este în întregime devotat lui Dumnezeu şi toate lucrurile au fost supuse minţii noi în Cristos; iar motivele şi deciziile vieţii ce trebuie luate faţă de acestea, el întotdeauna le priveşte din punctul de vedere al credinţei şi al intereselor eterne.

Lui Lot, dimpotrivă, i-a lipsit credinţa şi astfel a arătat continuu dispreţ faţă de voinţa şi făgăduinţele lui Dumnezeu, şi de aceea interesele egoiste lumeşti au pus stăpânire pe viaţa sa. Şi aşa este cu creştinul care are mintea lumească; viaţa lui este împărţită între lucrurile lui Dumnezeu şi lucrurile egoismului acestei vieţi. Lipsindu-i credinţa, el nu este deplin devotat lui Dumnezeu, şi prin urmare motivele sale şi deciziile în viaţă sunt într-o mare măsură din punctul de vedere al intereselor vieţii prezente — cum ar putea înainta în această viaţă întocmai ca şi ceilalţi oameni din lume. În cazul lui Lot observăm cum mintea şi dorinţele sale s-au îndreptat întâi în direcţia Sodomei; apoi şi-a aşezat corturile spre Sodoma. Asta înseamnă că el a înaintat puţin în direcţia acestui oraş, până când în cele din urmă s-a hotărât să rămână cu totul acolo.

Cităm, din nou, pe autorul citat mai sus:

“Astfel, pentru un timp, calea credinţei este mai izolată. Adevăratul credincios este mai mult decât oricând îndreptat spre Dumnezeu. Clasa Lot “alege” după vederea ochilor săi, şi astfel treptat iese din comuniunea celor evlavioşi pentru a intra în comuniune cu cei neevlavioşi. Şi astfel de suflete, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se despartă. Dacă nu domneşte acelaşi spirit, atunci nici o legătură sau aranjament nu va putea păstra pe oameni multă vreme împreună. Fiecare se mişcă spre locul său propriu, urmând o lege pe care nimeni nu o poate tăgădui — ţărâna în pământ, iar duhul la Dumnezeu, care este un spirit. Să nu uităm paşii lui Lot. Mai întâi a “văzut”, apoi a “ales”, apoi “a mers spre răsărit”, cum au făcut şi alţii înaintea lui, apoi “şi-a întins corturile până la Sodoma”, şi apoi “a locuit” acolo. Într-un cuvânt, el a umblat prin vedere, după aceea conform egoismului, apoi departe de lumină, apoi aproape de lumea necurată, şi în sfârşit şi-a aşezat corturile acolo. Aceasta este calea clasei lui Lot în fiecare vârstă. Şi unii ca aceştia, deşi “îndreptăţiţi” şi “mântuiţi”, vor fi “mântuiţi”, dar numai “ca prin foc””.

 

Deşi putem pierde pe fraţi, nu-L pierdem pe Dumnezeu

După ce despărţirea s-a întâmplat se arată Domnul, nu acelui îndreptăţit care merge spre Sodoma, ci aceluia care rămâne încă pe calea credinţei. Domnul se apropie de aceste suflete, pe care fraţii le-au părăsit, pentru a le spune că dacă vor rămâne pe temeiul făgăduinţei nu-l vor pierde pe El. “Domnul a zis lui Avram, după ce Lot s-a despărţit de el: “Ridică-ţi ochii”“, ca şi cum ar fi dorit să zică, Lot şi-a ridicat ochii după plăcerea sa proprie; el a văzut ceea ce putea să vadă din punctul său de vedere. Dar tu ridică-ţi ochii şi te uită din punctul Meu de vedere. “Din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus”. Nu te teme să priveşti acolo de unde vine răceala şi nici acolo unde este locul căldurii, nici către lumină şi nici către întuneric. Cât de puţin ştii tu despre toate acestea, dar “toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie”. Să observăm progresul în descoperirea făgăduinţelor. Întâi a fost făgăduinţa cu privire la ţară, “ţara pe care ţi-o voi arăta”; apoi după ce a ajuns în această ţară, făgăduinţa zice: “toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna”. Apoi urmează îndemnul: “Scoală-te, străbate ţara” — învaţă prin experienţe ce înseamnă aceasta — “în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”.

Acesta este un alt stadiu al credinţei; şi încercând separarea, aşa cum este descrisă aici, atât înăuntru cât şi înafara lumii, ea este o experienţă pe care noi trebuie s-o avem dacă vrem să cunoaştem lucrurile mai bune. Desigur, cel ce-n felul acesta pierde fraţii sau copiii sau ţara, el le primeşte acestea însutit”.

RĂSPLATA CELOR DREPŢI

“Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (traducerea Cornilesu; n. t). — Daniel 12:3

Când ne gândim cine sunt înţelepţii despre care se vorbeşte în acest text, ne vine în minte cu mare forţă întrebarea semnificativă a lui Pavel: “Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul îcare se laudă cu înţelepciunea saş? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a făcut Dumnezeu nebunie înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării îpredicând despre această nebunieş.” (1 Corinteni 1:20, 21). Şi aceşti credincioşi sunt într-adevăr înţelepţii la care se referă textul nostru.

Acei care cred, atât de complet, mărturia lui Dumnezeu încât se supun cu totul voinţei Sale, sunt într-adevăr înţelepţi. Ei în mod înţelept şi-au ales partea cea bună care nu va fi luată de la ei. Este adevărat că în această lume rea, din prezent, ei vor avea strâmtorare, întocmai ca şi Domnul lor; dar dacă ei îndură ca buni soldaţi, credincioşi până la moarte, răsplata lor eternă este sigură. Răsplata promisă este dincolo de această vale a plângerii şi de valea umbrelor morţii. Atunci, aceştia care au suferit aici, purtând dispreţul lui Cristos cu umilinţă, care au luat zilnic crucea şi L-au urmat pe El, care au aderat cu nobleţe la principiile adevărului şi ale dreptăţii, şi cu credincioşie şi-au conformat viaţa acestor principii, care s-au desfătat în Domnul şi zilnic au meditat la legile Sale; care s-au devotat cu credincioşie să facă voia Sa, sacrificând-o pe a lor — aceştia vor străluci curând ca soarele, ca strălucirea bolţii cereşti, în Împărăţia Tatălui lor.

O, voi cei obosiţi, ridicaţi capetele, voi inimi întristate, fiţi veseli, căci acum eliberarea voastră este aproape, chiar la uşi! Curând necazurile acestui peregrinaj pământesc se vor sfârşi, şi slava voastră se va arăta.

Este un fapt vrednic de luat în considerare, că pe măsură ce ne apropiem de împlinirea speranţelor noastre glorioase, împotrivirea puterilor întunericului devine tot mai severă şi mai subtilă. Şi cei care umblă singuri, prin credinţă, trebuie într-adevăr să aibă o credinţă foarte puternică pentru a duce cu succes lupta până la sfârşit şi să câştige coroana de slavă a celor victorioşi. De aceea preaiubiţilor, să păstrăm întotdeauna în minte aceste scumpe făgăduinţe ale lui Dumnezeu. “Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

În timp ce această slavă, peste măsură de mare, trebuie să se descopere curând în Biserica învingătoare, există o slavă mai mică, dar cu toate acestea mare, care va fi arătată în toţi cei care au iubit şi au înfăptuit dreptatea în toate veacurile trecute. Credinciosul Noe, propovăduitor şi împlinitor al neprihănirii, credinciosul Avraam, pentru care voia Domnului a fost de cea mai mare importanţă, credincioşii Enoh, Ilie, Moise, Aaron, Iosua şi Caleb şi mulţi alţii, de care lumea nu era vrednică, vor străluci curând ca stelele în faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu, în veci de veci. Evrei capitolul 11.

În sfârşit, când dreptatea va fi stabilită pe pământ şi oamenii vor fi învăţat să aprecieze ceea ce este curat, frumos şi bun, când iubirea generoasă va înlocui tot egoismul, atunci într-adevăr faptele bune şi influenţele binecuvântate ale acelora care în mijlocul păcatului şi răutăţii au căutat să întoarcă pe mulţi la dreptate, vor fi în memoria oamenilor şi vor primi de la ei răsplata lor dreaptă de apreciere şi laudă. Ei vor străluci ca stelele în vecii vecilor.

Cât de înviorătoare este perspectiva îndeplinirii glorioase a planului divin! Să ne bucurăm şi să ne veselim, şi zilnic să ne străduim să ne dovedim vrednici de slava făgăduită celor care-L iubesc pe Dumnezeu şi celor chemaţi după planul Său.

ÎN LUMINA SA ADMIRABILĂ

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui,ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” — 1 Petru 2:9

A umbla în lumina descoperirii divine înaintând de la un nivel de jos la unul mai înalt, “din îndurare în îndurare”, este desigur privilegiul pentru toţi copiii luminii. De aceea, a nu avea o adevărată dorinţă de a face un astfel de progres, trebuie să dovedească o lipsă de apreciere a marilor posibilităţi a unei vieţi creştineşti. Dacă nu avem o continuă şi arzătoare dorinţă de a înţelege înălţimea şi adâncimea unei trăiri a vieţii creştineşti, atunci nici realizarea acelei bucurii exaltante nu este cu putinţă, bucurie care este împărtăşită acelora care au fost conduşi în măsură crescândă în acea admirabilă lumină, care străluceşte de la faţa lui Isus, într-o măreţie neschimbătoare. Cum este în natură, aşa este şi în ce priveşte harul: înflorirea timpurie este numai o promisiune, destul de plăcută la timpul ei, dar ea oferă posibilitatea unei mari dezamăgiri. Bucuria grădinarului pentru această înflorire este în legătură cu speranţa unui fruct copt şi bine dezvoltat, şi dacă această speranţă nu este îndeplinită, urmează o dezamăgire. Binecuvântările “ploii timpurii”, în primele zile ale trezirii noastre, fără îndoială, sunt necesare ca să poată fi o creştere, dar “ploaia târzie”, este de asemenea necesară, dacă trebuie să se dezvolte un rod matur. Răsăritul Soarelui, de timpuriu, poate să aurească orizontul la răsărit cu razele sale de lumină, dar Soarele va continua să urmeze, pe drumul hotărât de Dumnezeu şi va picta cele mai încântătoare tablouri pe orizontul de vest. Acelaşi procedeu are loc şi în viaţa spirituală. Timpul dimineţii şi al amiezii vieţii îşi au caracteristicile lor speciale — semne normale şi sănătoase de dezvoltare progresivă în minte şi inimă — dar când ziua scurtă a vieţii se apropie de sfârşit, şi “cerul este mai aproape şi Cristos este mai scump” decât în timpul vieţii trecute, atunci viaţa îşi primeşte cea mai admirabilă însemnătate, căci într-adevăr “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei”.

 

“Să înaintăm spre desăvârşire”

Fără îndoială există o bucurie specială a primelor etape din viaţa spirituală, dar ea este o bucurie căreia îi lipseşte dovada de-a fi continuu statornică în viaţă, şi în anumite împrejurări poate să dispară cu desăvârşire. O astfel de posibilitate a fost, în mod evident, în mintea lui Isus spunând parabola Sa cu sămânţa de grâu, care a căzut pe diferite feluri de pământ. Despre o clasă El a spus: “Dar cel care a fost semănat în locuri stâncoase este cel care aude cuvântul şi-l primeşte îndată, cu bucurie; dar n-are rădăcină în sine, ci este numai pentru un timp” (Matei 13:20, 21). În cazul acesta este multă bucurie, dar numai până când ţine creşterea, şi deoarece nu are o rădăcină adâncă, — adică nu are putere mai departe de a-şi însuşi substanţele necesare unei creşteri neîncetate, nu există nici o posibilitate de a merge mai departe spre desăvârşire. Este adevărat că la unii poate să existe şi mai departe o anumită măsură de bucurie. Pentru cei ce sunt mulţumiţi când văd “trăsăturile căilor Sale”, cunoştinţa planului lui Dumnezeu poate să rămână o sursă a unei bucurii reale, dar numai aceia care caută “să cunoască pe Domnul”, pot experimenta fericirea “vieţii … din belşug”, care este adevăratul scop al Aceluia care a semănat cunoştinţa planului divin în inimile noastre.

Pentru a pătrunde, în mod experimental, în această viaţă a cunoştinţelor mai înalte, înainte de toate trebuie să avem o convingere că o astfel de viaţă este posibilă. Dacă în ceva, ce începem să facem, vrem să ajungem la rezultate mai mari, întâi trebuie să credem că există astfel de posibilităţi mai mari, şi că eforturile noastre vor aduce rezultatele căutate. În cel mai mare lucru ce se poate face — în viaţa creştinească — trebuie să credem, că “celui ce are i se va da şi va avea din belşug”, şi de aceea să îndreptăm inimile noastre cu deplină încredere asupra tuturor posibilităţilor care ne sunt puse înainte, în scopurile lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim în continuu instruiţi în mintea noastră să alergăm, aşa cum a alergat apostolul: “înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” (Filipeni 3:12). Dacă suntem într-o astfel de dispoziţie, experienţa creştinească niciodată nu ne va deveni indiferentă, nici numai un obicei şi o formă, şi niciodată nu va stagna. Din contră, ea va deveni tot mai nouă şi mai mare, cu toate multiplele lucruri ale vieţii noastre obişnuite, care ne opresc şi uneori ne apasă şi descurajază şi voiesc să ne micşoreze puterea de înţelegere spirituală. Chemarea creştină este astăzi lumina admirabilă a lui Dumnezeu, mai admirabilă pe măsură ce trec anii, punând în lumină pe cărările experienţelor noastre glorioase posibilităţi de cunoaştere, de îndrumare, de înzestrare, de sprijin.

 

Ce ar fi fost

Cât de emoţionante sunt cuvintele lui Isus, când El a recunoscut piedicile prejudecăţii de neînvins, care s-au ridicat contra mesajului Său din cauza “necredinţei”. “Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”. În toată plinătatea acelei iubiri, în care a venit la naţiunea Sa proprie, El a dorit să le dea lumină şi viaţă. Dar după exemplul părinţilor lor, care au refuzat să primească mesajul profeţilor, la fel şi aceşti copii ai lor au greşit prin “necredinţă”, şi o, cât de mare ar fi fost binecuvântarea lor! Este o mirare că Răscumpărătorul nostru plin de iubire a fost mişcat până la lacrimi, văzând că acest popor a pierdut atât de mult şi plângând a zis: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”? — Luca 13:34.

Dar oricât ar fi de grea această tânguire, cu privire la privilegiile pierdute ale evreilor, cât de emoţionantă devine, într-adevăr, când este în legătură cu pierderea privilegiilor excepţionale oferite nouă astăzi. Cine se poate îndoi că dintre cei mulţi care mărturisesc pe Cristos, doar puţini au mulţumit iubirea arzătoare a inimii Domnului, predându-se Lui atât de complet încât să intre în moştenirea lor deplină prin credinţă.

Pentru marea majoritate, din cauza necredinţei lor, Domnul a fost provocat să-Şi repete plângerea: “… nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa” — viaţa “din belşug”. Şi astfel a fost cazul întotdeauna în trecut. Un scriitor, care descrie situaţia anumitor creştini din secolul al XVII-lea, îi caracterizează ca “suflete sărmane, din cauza că după mai mulţi ani de viaţă creştină au fost găsiţi tot pe acelaşi loc, şi mergând spre aceeaşi pace”.

Pentru un bun observator, în zilele noastre nimic nu este mai evident decât existenţa unei adânci prejudecăţi împotriva oricărei expuneri despre “viaţa … din belşug” posibilă în prezent. Cu toate îndemnurile Sfintei Scripturi, de a lupta pentru câştigarea acestor promisiuni mai mari, totuşi, aceia care au dat vreo importanţă acestor îndemnuri, au fost totdeauna puţini. Ca şi în zilele din vechime, întotdeauna au existat o mulţime de “spioni” care au fost gata să descurajeze pe aceia care au încercat să intre în pământul “unde curge lapte şi miere”. Dar nici aceea n-a lipsit, ca întotdeauna să se găsească un Iosua credincios şi un Caleb neînfricat, a căror mărturie a sunat de-alungul veacurilor, nu numai să declare că laptele şi mierea umplu ţara, dar şi să declare că este posibil să intre şi să o ia în stăpânire. De-alungul Veacului Evanghelic au existat astfel de “spioni” credincioşi, care ei înşişi au călătorit prin pământul făgăduinţei şi cu mărturia lor au asigurat pe sfinţi despre nemăsurata bogăţie a moştenirii lor prin credinţă. Dar numai puţini au dat ascultare relatărilor acestora şi au fost dispuşi să se intereseze de modalitatea prin care se intră în acest pământ.

 

Noi suntem deplin în stare să ne urcăm acolo

Cât de important este deci ca noi, în mod personal, să ne luăm timp pentru a ne examina atitudinea faţă de învăţătura Cuvântului despre acest subiect. Noi ar trebui să fim siguri, dacă suntem în armonie şi simpatie cu “declaraţia majorităţii”, care nu văd nimic decât imposibilităţi închipuite şi idealuri nepractice, în timp ce pământul făgăduinţei este plin de uriaşii slăbiciunilor omeneşti, sau suntem pregătiţi ca împreună cu Iosua şi Caleb, plini de credinţă în Dumnezeu să spunem: “Hai să ne suim cu îndrăzneală şi să punem mâna pe ţară, căci putem s-o cucerim.” (Numeri 13:30). Credinţa nu discută despre faptul că pământul este stăpânit de uriaşi, dar credinţa crede în posibilităţile mari şi de aceea zice: “Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!”. Şi să observăm că învăţăturile lui Isus arată că, dacă noi nu câştigăm aici şi acum moştenirea care ne-a fost făcută posibilă prin credinţă în opera Sa îndeplinită în favoarea noastră, atunci noi suntem asemenea acelor care dispreţuiesc binecuvântările care sunt cu mult mai însemnate şi mai mari decât acelea pierdute de Israeliţii Vechiului Testament. Să ascultăm cuvintele Sale: “Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică.” — ““Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.” — Ioan 4:14; 7:38, 39.

 

“Doamne, este bine să fim aici”

Petru, prin care ne-au fost date cuvintele textului nostru, a fost conştient de marele privilegiu pe care-l au cei ce urmează aproape pe Învăţătorul. Nimeni nu a avut nevoie, mai mult ca El, să fie învăţat să-şi înalţe mintea mult deasupra principiilor inferioare ale vieţii obişnuite; şi el a avut amintiri dureroase despre unele lecţii amare, de care a avut nevoie de-a lungul anilor pentru a ajunge la o clară cunoştinţă. În relaţiile Sale cu Petru, Isus a arătat cât de îndurător şi răbdător doreşte El să ne   conducă, dacă noi de asemenea, suntem gata să spunem: “Eu doresc să merg oriunde Tu Doamne doreşti să mă conduci”.

“Esenţa experienţei lui Petru în acea admirabilă lumină a schimbării la faţă, este experienţa acelora dintre noi, care au fost chemaţi din întuneric la lumină, care recunosc însemnătatea şi influenţa cunoştinţei spirituale. Cât de deosebită este influenţa actuală a cunoştinţei spirituale faţă de aceea pe care noi ne-am închipuit-o odată. La începutul vieţii noastre creştineşti, se poate că ne-am gândit că înţelegerea tainelor în ce priveşte cunoştinţa spirituală, se va sfârşi pe măsură ce vom îmbătrâni şi că toate lucrurile ne vor deveni mai clare. La început au fost multe lucruri pe care nu le-am putut înţelege, dar noi ne-am gândit: “în scurtă vreme eu voi înţelege totul”. Dar cât de diferită a fost adevărata influenţă a cunoştinţei spirituale în progres! Dacă în decursul anilor, Domnul ne-a chemat mai departe în minunata Sa lumină, dacă El ne-a dat, ca odată lui Petru, o nouă şi mai măreaţă descoperire despre persoana lui Cristos şi despre legătura legii şi a profeţilor cu Cristos, El de asemenea ne-a dat şi o cunoştinţă mai minunată şi mai completă despre Domnul; nu este mai puţin adevărat despre noi, cum a fost adevărat despre Petru că semnificaţia minunii a trecut în înţelegerea mai strălucitoare a adevărului. Odată cu lumina admirabilă am primit, ca şi el, norul minunat şi sentimentul copleşitor despre infinit, despre nemărginirea adevărului, despre admirabila fiinţă a lui Dumnezeu, despre marea însemnătate a intenţiilor divine şi despre neputinţa noastră de-a cuprinde tot ce este şi înseamnă Dumnezeu.

Să nu gândim că o cunoştinţă spirituală înseamnă lămurirea tainei; să nu gândim că o cunoştinţă spirituală înseamnă reducerea adevărurilor infinite ale lui Dumnezeu la termenii familiari ai vieţii de fiecare zi. Cunoştinţa spirituală înseamnă a fi atras pas cu pas în lumina minunată a slavei lui Cristos, şi în acea lumină să ne dăm seama de norul covârşitor al nemărginitului adevăr, până când omul cade înaintea Dumnezeului său şi Îl adoră în frică sfântă. Dar în acea frică este pace. Deşi fiecare pas făcut în această lumină măreaţă, ne dezvăluie tot mai mult ceea ce ne copleşeşte şi ne face să simţim cât suntem de mici şi de neînsemnaţi şi cât de înalt este Cristos, totuşi noi ştim că aici am găsit o pace pe care lumea nu o poate da, dar nici lua. Deşi copleşiţi de adevărul pe care noi încă nu-l putem înţelege, de cunoştinţa pe care nu o putem atinge, totuşi cunoştinţa de a fi ajuns o viaţă mai nobilă ne face să-I mărturisim lui Cristos: “Doamne, este bine să fim aici!”” O creştere în această cunoştinţă înseamnă a fi binecuvântat să fii conştient de creşterea în dar.

 

Principii fundamentale şi înţelegere perfectă

Pe drept s-a zis că “aceia care au trăit în amurgul religiei tradiţionale susţinându-i practicile, fără să facă deosebire între realitatea credinţei lor pentru a le provoca admiraţie sau bucurie, nu pot să-şi imagineze fericirea înălţătoare a experienţei creştine mai înalte, când libertatea este într-adevăr minunată şi cunoştinţa este într-adevăr admirabilă”. Înainte de a experimenta dulceaţa adevăratei libertăţi şi ochii să fi fost în mod hotărât “fixaţi pe Isus”, necăutând nimic afară de El, nu putem începe să trăim într-adevăr lumina Soarelui iubirii Sale şi să simţim influenţa puterii Sale vindecătoare. Ce dulce este libertatea în Cristos, a cerceta toată hotărârea lui Dumnezeu şi a te apropia de “orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”; libertatea de a înţelege “împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:18, 19); libertatea de a face voia Domnului, în orice fel mâinile pot găsi să-I servească cu plăcere; libertatea de a sta, cu devotament netulburat, asemenea Mariei la picioarele Lui, în timp ce ni se descopere lucrurile “părţii bune”; libertatea de a rămâne acolo, exact atât cât doreşte El să ne ţină printr-un farmec, pe care noi nu am vrea să-l rupem. Şi ce ne pasă dacă va trebui cineva asemenea Martei să ne dojenească tot timpul? El niciodată nu va neglija să vorbească în favoarea celor “cărora le place să stea un timp acolo” retrăgându-se din munca şi grija continuă. Măreaţă libertate şi măreţ privilegiu, favoare de nepreţuit şi uşă cerească la o experienţă binecuvântată, din ce în ce tot mai mare, a luminii Sale minunate!

Cât de bine a recunoscut apostolul aceste lucruri, şi prin învăţături şi exemplu a încercat să încurajeze aşteptarea unei întrezăriri mai înalte, decât numai mulţumirea mintală, care rezultă din învăţăturile curate. Cât de mult a dorit el, ca atât capul cât şi inima să poată fi înrolate în adorarea şi serviciul lui Dumnezeu. La Pavel au fost ocupate amândouă în serviciul lui Dumnezeu. Desigur, nimeni nu a insistat mai mult decât el în a sonda doctrina, şi cât de clar învaţă el că doctrina oricât este păstrată de curată şi apărată ferm, de la sine nu poate să aducă rezultatele dorite cel mai mult. Să ne gândim cu atenţie la sfatul său: “De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi vom face lucrul acesta, dacă Dumnezeu va permite.” (Evrei 6:1-3). Nu dau de înţeles, aceste cuvinte, destul de clar, că există învăţături fundamentale pe care trebuie construită o suprastructură a cunoştinţei depline? Nu învaţă acestea mai departe, că dacă studiul doctrinei şi al subiectelor elementare ne-ar ocupa tot sau cea mai mare parte a timpului nostru, ar însemna o pierdere clară pentru noi? Şi, aceste texte nu învaţă, de asemenea, că dacă îngrijirea Domnului face posibilă ajungerea unei mai mari cunoştinţe, pentru a creşte până la bărbat desăvârşit în Cristos sau a ajunge desăvârşirea, a trece cu vederea o astfel de posibilitate ar fi o problemă serioasă ? Desigur, ar fi. Pavel a vrut să ne aducă aminte că, în timp ce o temelie bună este o parte de neapărată trebuinţă unei construcţii, cu toate acestea este numai o temelie. Astfel, doctrina   fundamnetală, aşa de importantă cum este ca temelie, ea singură niciodată nu poate aduce în existenţă “templul Dumnezeului Celui viu”. Această clădire este construită din “pietre vii” pregătite, lustruite, curăţite, desăvârşite printr-o însuşire a întregii “Scripturi … insuflate de Dumnezeu”, din care învăţăturile doctrinale fundamentale formează numai o parte. Capul şi inima, mintea şi sentimentele, trebuie să fie toate instruite prin cuvântul adevărului şi de aceea maturitatea în experienţa creştină cere să fie dată o atenţie corespunzătoare întregii Scripturi, cere o atenţie amănunţită la tot Cuvânt lui Dumnezeu.

 

Cum atinge adevărul capul şi inima

Deosebirea ce-o face Scriptura între cap şi inimă, este arătată clar prin unul sau două texte convingătoare, de exemplu Evrei 10:16. Aici avem un citat al profetului cu privire la viitorul lui Israel şi ni se spune despre scrierea legii în inimă şi minte: “voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor”. Cu alte cuvinte, aceasta este o promisiune care asigură o înţelegere intelectuală şi în cele din urmă o stare de supunere şi un devotament faţă de lege, ceea ce va conduce pe cineva sau pe toţi, să spună: “Cât de mult iubesc eu legea Ta!”. Înafară de aceasta, avem aceeaşi deosebire prezentată într-o altă formă în 2 Tes. 2:10, 11. Aici găsim un text important, în special pentru timpul prezent. Referinţa este la unii condamnaţi la o pedeapsă aspră “pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire”. Înştiinţarea este că nu lipsa de cunoştinţă în ce privesc faptele fundamentale ale adevărului, ci orice cunoştinţă ar avea, lor le lipseşte conlucrarea mântuitoare a simţurilor inimii, adică recunoştinţa şi iubirea. Oricât de mare ar putea fi o astfel de cunoştinţă, cuprindă ea chiar şi înţelegerea tuturor tainelor, dacă sentimentele mai adânci ale inimii lipsesc, un astfel de om va fi “ca o cetate surpată şi fără ziduri” în ziua încercării, deoarece “dragostea … este împlinirea legii”. După ce prin bunătatea lui Dumnezeu am ajuns la un progres considerabil în învăţătură şi în înţelegerea generală cu privire la lucrurile enumerate în Evrei 6:1-3, şi când Dumnezeu are plăcere să permită împrejurări favorabile pentru a lăsa în urmă principiile începătoare ale adevărului, “să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi”, să nu facem noi acest lucru?

 

Vocea lui Dumnezeu

auzită în tăcere şi linişte

Dând atenţie întregii Scripuri şi recunoscând că “orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” este “de folos ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, vom fi pregătiţi să recunoaştem că suntem conduşi de Spirit pe păşuni verzi şi pe lângă apele odihnei, unde în linişte putem auzi vocea blândă cu o mai mare claritate. Experienţa noastră, judecata noastră şi serviciul nostru se vor perfecţiona şi noi vom fi în stare să vorbim mai bine ca reprezentanţi ai Domnului. Conduşi de Spirit “în tot adevărul”, vom creşte în înţelegerea că viaţa creştină adevărată se supune la toată Scriptura. Se va recunoaşte, că claritatea în învăţătură, instruirea deplină în dreptate, educarea personală a unei vieţi de rugăciune, serviciul credincios de orice fel, la care Domnul, nu oamenii, ne poate îndruma, cultivarea vieţii de rugăciune, a unei vieţi cu meditaţii în ceasurile liniştite după care doreşte inima noastră, formează trăsăturile particulare ale adevăratelor experienţe creştineşti. Fiecare ştie, că dacă Domnul ar fi voit, ne-ar fi putut spune toată Evanghelia în Ioan 3:16 şi în alte puţine texte ne-ar fi putut da o cunoştinţă despre chemarea noastră înaltă, însă Lui I-a plăcut să ne dea o Biblie din 66 de cărţi, plină de comori nesecate. În înţelepciunea Sa, El a pregătit acest Cuvânt sfânt ca o hrană pentru fiecare inimă care înfometează după El, ştiind bine că în marea diversitate a chemaţilor Săi, vor fi unii care îndeosebi vor fi atraşi de o   anumită trăsătură a descoperirii divine şi alţii de altele; şi prin puterea de învingere a Spiritului, întreg Corpul lui Cristos va fi clădit în Templu sfânt în Domnul. Totuşi cât de dureros este, că nu toţi îşi amintesc acest lucru. Ce favoare este că Dumnezeu a trezit astfel de servitori credincioşi, din timp în timp, care în felul lor au scos la iveală din fiecare parte a Bibliei hrană pentru sfinţii lui Dumnezeu. De fapt, Biblia ar fi o comoară, dacă ea ar povesti numai despre Dumnezeu şi minunile puterii Sale, dar ea este o comoară cu mult mai mare, când este recunoscută ca o proprietate a unei binecuvântate experienţe personale despre care Dumnezeu a declarat că El o poate duce la îndeplinire, dacă Îi permitem să ne conducă viaţa după voinţa Sa. Ce făgăduinţe a promis El să îndeplinească pentru noi! Făgăduinţele unei depline bucurii de comuniune, de unitate cu Tatăl şi cu Fiul, de exercitare a puterii Spiritului sfânt în noi, asemenea cu puterea care a sculat pe Isus dintre morţi, şi toate acestea cu scopul ca noi să putem avea aici şi acum o adevărată experienţă a bucuriilor mântuirii Sale. Cât de fericit este totuşi a lăsa ca Olarul să modeleze fiecare vas după cum Îi place Lui; a lăsa să-şi ducă la desăvârşire opera Sa prin orice mijloace pe care El vrea să le aleagă, ca să lucreze în fiecare inimă “a voi şi a înfăptui buna Sa plăcere”. (Fil. 2:13; traducerea K. J. — n. t.) .

 

O inimă deschisă

va convinge un ochi deschis

Nici o bucurie, din oricare perioadă a vieţii unui copil al lui Dumnezeu, nu se poate asemăna cu aceea de a şti, că de fapt noi înaintăm spre ţinta care este pusă înaintea noastră. Nici o mărturie a Spiritului sfânt nu poate fi mai scumpă decât învingerea credinţei, devenită desăvârşită luând pe Dumnezeu aşa cum este înfăţişat în Cuvântul Său, fiind învăţaţi a “rămâne în El îHristosş” — în zilele în care uneori ne-am încrezut, altădată ne-am îndoit, încrezându-ne că El este în stare să ne păzească de cădere “ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”. Şi nu există o influenţă mai eficace pentru a duce la îndeplinire această eliberare şi această învingere în viaţa noastră de toate zilele, ca puterea binecuvântată a faptului că noi am rămas în Cristos. Numai teoria acestor lucruri niciodată nu va putea să îndeplinească acest lucru pentru noi, ci trebuie să fie o influenţă reală a Spiritului lui Dumnezeu, şi deoarece este necesară cooperarea noastră înţeleaptă, şi Spiritul sfânt să lucreze prin cuvânt, noi trebuie să fim dispuşi a fi învăţaţi. Este lucrul nostru să ştim că mai presus de toate acţiunile descoperirii divine în legătură cu înţelegerea noastră, este de fapt o continuă comunicare reală, supranaturală a lui Cristos cu noi, pentru că noi Îl iubim şi pentru că El singur locuieşte în inimile noastre. Aceasta ne va conduce zi de zi la o cunoştinţă mai deplină, la o iubire mai mare, şi la a-I aparţine complet Lui. Dar, să repetăm din nou, că pentru a şti aceste lucruri din experienţă, trebuie să mergem deoparte în “locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt” şi acolo să ne ridicăm la o altitudine mai înaltă şi la o atmosferă mai curată; mai înaltă şi mai curată decât aceea a activităţii şi încercării. Noi trebuie să stăm mereu cu Cristos şi să-i permitem să toarne în inimile noastre primitoare iubirea şi puterea Sa, şi să permitem Spiritului sfânt să ia din lucrurile lui Cristos şi să ni le descopere nouă. Pentru a cunoaşte această viaţă, tot ce Dumnezeu cere este ca noi să arătăm o foame pentru aceasta, să venim cu inimile deschise şi crezând că El ne va conduce la aceasta. Şi dacă o prejudecată sau alte piedici, până acum, ne-au ţinut ochii închişi, atunci cu încredere se poate spune, că o inimă dechisă va fi urmată repede de ochii deschişi şi lucrurile minunate din Cuvântul lui Dumnezeu vor produce bucurie în viaţa noastră.

 

Tot mai multă binecuvântare

Cât de bine a exprimat poetul activitatea progresivă a voinţei lui Dumnezeu în viaţa noastră:

“Crezut-ai tu în Domnul?

Încă ceva-a mai rămas”

Da, “Tot mai mult a rămas”. Vinul bun vine numai la urmă. Oricât de mari ar fi binecuvântările noastre din zilele trecute, crescând în dar şi cunoştinţă, ne aşteaptă încă binecuvântări şi mai mari. Să învăţăm să locuim mai mult pe trepte mai înalte şi să ne desfătăm mai mult în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, şi în bucuria noastră vom afla că iubitul nostru Învăţător ne va dărui vinul împrospătător bun, mai bun şi cel mai bun, până când vom sta încântaţi în strălucirea prezenţei Sale. “Lumina este semănată pentru cel drept şi bucuria pentru cel cinstit cu inima.” (Psalmul 97:11). Dorim să cunoaştem mai mult din acestea? Atunci să ne lăsăm zi de zi conduşi în lumina Sa admirabilă.

 

“LA ADĂPOSTUL ARIPILOR SALE”

“El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui.” — Psalmul 91:4

În mijlocul “timpurilor grele” din această “zi rea” şi a vocilor de avertizare ale profeţilor şi ale apostolilor care indică spre capcanele şi molimele şi pericolele subtile care sunt peste tot, şi de asemenea în mijlocul înţelegerii existenţei reale a unor astfel de atacuri şi pericole — cât de preţioase sunt pentru sfinţi asigurările personale privind protecţia, îngrijirea şi iubirea divină.

Ne amintim îndurătoarele promisiuni ale lui Dumnezeu: “Tatăl Însuşi vă iubeşte”; “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia”, şi “cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” “… şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el.” “… vă dau pacea Mea … Să nu vi se tulbure inima”. — Ioan 16:27; 14:21, 23, 27; Luca 12:32.

Dar vocile de avertizare şi sfaturile sănătoase sunt, de asemenea, necesare; şi nu este înţelept acela care rămâne surd la ele şi ia cunoştinţă doar de asigurările mângâietoare care sunt destinate numai acelora care cu credincioşie “veghează şi se roagă ca să nu intre în ispită”. Fiecare soldat al crucii trebuie să fie atent la prevenirile apostolului: “De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”; şi: “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă”. “Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele îSatanş a amăgit pe Eva cu viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la simplitatea şi curăţia faţă de Hristos”; “Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei.” Domnul mai zice: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” Efeseni 6:13; Evrei 4:1; 2 Corinteni 11:3; Fapte 20:29, 30; Matei 10:16.

Pentru disciplinarea, încercarea şi probarea finală a Bisericii lui Dumnezeu este necesar ca ei să fie supuşi la aceste influenţe contrare, deoarece aceluia care le va birui îi este promisă marea răsplată. Dacă vrem să domnim cu Cristos, trebuie să ne dovedim vrednicia de a domni, prin aceleaşi încercări de loialitate faţă de Dumnezeu, de credinţă în Cuvântul Său, de zel pentru adevăr, de îndurare răbdătoare a ocărilor şi persecuţiei, chiar până la moarte, şi de încredere neclintită în puterea şi intenţia lui Dumnezeu de a elibera şi a glorifica Biserica Sa la timpul cuvenit. Pentru asemenea credincioşi sunt mângâierile binecuvântate ale Psalmului 91. Să ascultăm:

Versetul 1: “Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt îreprezentată de Sfânta Sfintelor sau de Sanctuarş se va odihni la umbra Celui-Atotputernic”. Ne punem astfel sub ocrotirea divină când, fiind ajunşi la o cunoştinţă a bunăvoinţei lui Dumnezeu de a ne accepta ca fii ai Săi, noi primim cu mulţumire această invitaţie şi ne apropiem pe calea stabilită de El, prin Cristos Răscumpărătorul nostru, şi ne consacrăm pe deplin serviciului Său. Aceştia se pot odihni plăcut în făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu, care sunt toate “da şi … Amin” în Cristos Isus (2 Corinteni 1:20). Lumea nu vede aripile protectoare ale ocrotirii divine, dar credincioşii au o binecuvântată înţelegere secretă a acestui lucru. Laudă Domnului!

Versetul 2: “Eu îIsus Cristos reprezentat aici, ca şi în altă parte, prin David şi care Se adresează Corpului Său, Bisericii Saleş spun despre Domnul: “El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”” (Ioan 20:17).

Versetul 3: “Căci El te va scăpa de laţul vânătorului îde înşelările lui Satan, în care toţi cei care nu sunt apăraţi se vor poticni, fiindcă Domnul a zis că acestea vor fi atât de subtile şi înşelătoare încât, dacă ar fi posibil, ar înşela “chiar şi pe cei aleşi”. Dar aceasta nu este posibil pentru că aceia care îşi asigură chemarea şi alegerea, rămân sub protecţia Celui Atotputernicş, şi de ciuma distrugătoare”. (Nu de ciuma distrugătoare a bolii fizice, ci de ciuma morală şi spirituală distrugătoare — de tendinţele păcătoase ale vechii naturi, care, în clipele nepăzite, se străduiesc să-şi revendice stăpânirea şi să învingă sufletele celor care nu rămân sub protecţia secretă a Celui-Prea-Înalt; şi de ciuma spirituală a doctrinelor false care, cu sofisme subtile, distrug credinţa celor care nu veghează. Asemenea ciumă este deja peste tot sub forma aşa-numitei Ştiinţa Creştină, a Spiritismului şi a diferitelor teorii care neagă preţul de răscumpărare, care-şi iau numele Speranţei mai Largi şi care promit multe, atât din perspectiva actuală, cât şi din cea profetică, care în curând vor deveni epidemice. De toate aceste ciume, aleşii Domnului vor fi păziţi rămânând cu plăcere sub umbra Celui-Atotputernic).

Versetul 4: “El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui”. (Atât de aproape de inima Sa adună Iehova pe copiii Săi supuşi şi credincioşi, încât ei simt căldura iubirii Lui şi limbajul afectuos al inimii lor este: “Aş vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău” — sub protecţia Ta — “să alerg la adăpostul aripilor Tale. … Căci Tu ai fost un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmaşului … Căci Tu, Dumnezeule, ai auzit jurămintele mele” — consacrarea mea — “Tu mi-ai dat moştenirea celor ce se tem de Numele Tău” — Psalmul 61:4, 3, 5). “Căci scut şi pavăză este adevărul”, protecţia Ta. Da, adevărul Său — acel sistem mare al adevărului, cuprins în planul divin al veacurilor — este un scut şi o pavăză pentru toţi aceia care în simplitatea inimii îl primesc şi se dovedesc credincioşi lui. Este armătura lui Dumnezeu, pe care apostolul îi îndeamnă pe toţi credincioşii s-o îmbrace — să şi-o însuşească, să mediteze asupra ei şi să-şi înmagazineze adevărul în minte şi în inimă — pentru ca ei să poată, folosind-o, să se împotrivească erorii şi răului de orice fel, prezentat lor în această zi rea.

Versetul 5: “Nu trebuie să te temi nici de groaza nopţii înoaptea întunecată, despre care a vorbit atât profetul Isaia cât şi Domnul nostru: “vine dimineaţa — dimineaţa milenară — şi este tot noapte” — marele timp de strâmtorare, care va fi chiar înaintea nopţii în care “nimeni nu mai poate să lucreze”, în ce priveşte răspândirea adevărului divin; atât de mare va fi “groaza”, agitaţia şi necazul şi persecuţia acelei nopţi — Isaia 21:12; Ioan 9:4ş; nici de săgeata îchiar “vorbele … amare” ale duşmanilor adevărului — Psalmul 64:3ş care zboară ziua” (în prezent, care în comparaţie cu noaptea întunecată ce vine este numită zi).

Versetul 6: “Nici de ciuma îmorală şi spiritualăş care umblă în întuneric îcare se răspândeşte şi face victime printre cei care sunt ignoranţi în privinţa adevărului, sau sunt necredincioşi acestuia şi deci sunt nevrednici de el, şi cărora prin urmare le lipseşte protecţia divină şi sunt supuşi “lucrării de rătăcire” a erorii — 2 Tesaloniceni 2:11ş; nici de nenorocirea îcauzată de aceaste molimeş care pustieşte ziua în amiaza mare” (care subminează credinţa şi speranţa multora, tocmai când lumina adevărului divin luminează cel mai tare peste credincioşi, la fel cum străluceşte şi peste noi astăzi).

Versetul 7: “O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta îatât de mare va fi căderea de la adevăr, chiar şi printre aceia care, ca şi noi, l-au primit odată cu bucurie şi un timp au alergat bineş, dar de tine nu se va apropia” — Datorită loialtăţii şi credincioşiei tale necompromiţătoare şi datorită armăturii ample a adevărului şi a dreptăţii, vei sta şi nu vei cădea.

Versetul 8: “Doar vei privi cu ochii tăi şi vei vedea răsplătirea celor răi” — care resping ade-vărul sau se dovedesc necredincioşi acestuia.

Versetele 9, 10: “Pentru că zici: “Domnul este locul meu de adăpost” şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici un rău nu se va apropia de cortul tău” (nici un rău de felul celor amintite mai sus; şi oricare alte rele aparente, sub providenţa divină, vor lucra spre binele tău — Romani 8:28).

Versetul 11: “Căci El va porunci îngerilor îmesagerilorş Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale”. (Aceasta înseamnă că Dumnezeu va ridica păstori şi învăţători credincioşi care vor “veghea asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală”. Este adevărat, se vor ridica învăţători falşi, care vor strica Cuvântul Domnului şi vor căuta prin sofisme viclene să distrugă sufletele voastre; dar dacă în simplitatea inimii, copiii lui Dumnezeu cer un “aşa vorbeşte Domnul” pentru fiecare element al credinţei lor şi cu grijă dovedesc toate lucrurile prin Cuvântul lui Dumnezeu, vor fi în stare să deosebească imediat pe cei adevăraţi de cei falşi. Şi făcând aceasta, apostolul Pavel ne sfătuieşte să avem încredere (Evrei 13:17). Domnul, Păstorul nostru, va avea grijă de oile adevărate).

Versetul 12: “Şi ei te vor duce îpe toate membrele Corpului lui Cristos, individual şi colectivş pe mâini îfolosindu-şi putereaş, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră” — orice piatră de poticnire a doctrinei false, şi în special acea mare piatră-doctrină fundamentală a răscumpărării prin sângele scump a lui Cristos — acea “Piatră de poticnire” şi “Stâncă de cădere” pentru ambele case ale Israelului nominal (trupească şi spirituală). (Isaia 8:14) “Picioarele” corpului sunt ultimele sale membre; sfinţii care trăiesc acum sunt membrele “picioarelor Lui” (Cristos); acelea care sunt acum în pericol de a se poticni, aşa cum au fost în pericol picioarele casei iudee a servitorilor la sfârşitul sau în secerişul Veacului Iudeu.

Cum susţin aceşti mesageri ai Domnului picioarele lui Cristos? Ajutându-i să ajungă la o înţelegere clară a adevărului, şi învăţându-i şi încurajându-i prin cuvânt şi exemplu cum să fie credincioşi adevărului şi cum să alerge pentru a ajunge la ţinta premiului chemării noastre de sus.

Versetul 13: “Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi”. Astfel purtaţi pe mâinile mesagerilor credincioşi ai Domnului şi păziţi prin vegherea lor vigilentă şi sub protecţia continuă a Celui-Prea-Înalt, copiii încrezători, credincioşi ai lui Dumnezeu, vor triumfa asupra oricărei uneltiri a lui Satan, fie de a-i birui, fie de a-i amăgi — fie că el umblă ca un leu răgnind, sau ca un şarpe el stă furişat la pândă să-şi introducă veninul otrăvitor.

Versetul 14: “Fiindcă Mă iubeşte îzice Iehovaş, de aceea îl voi scăpa îde ciumă etc.ş, îl voi ocroti îîl voi ridica la moştenire împreună cu Hristos, îl voi face membru al “preoţiei împărăteşti” şi părtaş al naturii divineş, căci cunoaşte îapreciazăş Numele Meu”.

Versetul 15 şi 16: “Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi mântui şi-l voi onora. Îl voi sătura cu viaţă lungă îviaţă veşnică — Ioan 10:28, 29; Rom. 2:1ş şi-i voi arăta mântuirea Mea” — îl voi face să înţeleagă planul Meu.

Lăudat fie Domnul pentru astfel de asigurări ale îngrijirii Sale iubitoare! “Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!”

MOŞTENIREA VIEŢII CREŞTINEŞTI

“Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” — Galateni 6:7; 5:13-24

Din oricare punct de vedere am privi subiectul vieţii creştineşti, al modului de viaţă creştinească şi al caracterului creştinesc, această temă este una dintre cele mai importante pentru toţi aceia care speră să obţină favoarea lui Dumnezeu pentru eternitate. Este aşa, pentru că Cuvântul Său ne învaţă că dobândirea bogăţiei permanente a îndurării Sale este inseparabil legată de recunoştinţa propriu-zisă şi rugăciunile către Dumnezeu şi de supunerea faţă de principiile adevărului şi ale dreptăţii. Şi aceasta este şi cauza pentru care aceia care au fost inspiraţi şi împuterniciţi de Dumnezeu să facă cunoscută voinţa Sa, cu privire la acest subiect, au tratat amănunţit acest subiect însemnat al vieţii în sfinţenie şi al ajungerii în asemănare cu caracterul Său.

Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar că El a plănuit să-Şi întindă îndurarea Sa asupra întregii omeniri, să-i dea o ocazie deplină şi favorabilă să înţeleagă şi să îndeplinească voinţa Sa şi să fie probată în mod drept pentru viaţă veşnică. Aceasta înseamnă, aşa cum arată Cuvântul Său, eliberarea de sub sentinţa originală prin care omenirea a fost condamnată şi trezirea din mormânt a tuturor oamenilor. În decursul acestui Veac El a transmis un mesaj special, la care unii au răspuns cu bucurie. Fiindcă Dumnezeu oferă viaţă veşnică, într-un mod atât de binevoitor, fiecărei fiinţe umane şi acum vrea să-i primească pe aceia care doresc să fie în armonie cu El, aceştia s-au hotărât să se întoarcă de la păcat şi trăind o viaţă contrară păcatului să fie servi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Toţi care îşi ţin promisiunea, sunt conduşi de către Domnul prin Cuvântul şi îngrijirea Sa la acele situaţii şi condiţii în care pot să devină membri ai corpului lui Cristos, ai Bisericii. Prevederea lui Dumnezeu este atât de mare, încât a făcut pregătiri mari pentru trebuinţele lor.

Creaturi Noi

pentru a umbla “prin Duh”

Numai pentru aceştia există astăzi o posibilitate de a face păcat de moarte, păcat cu voia, care va hotărî soarta lor eternă. Apostolul Pavel, ca purtătorul de cuvânt al Domnului, spune că dacă noi, Biserica lui Cristos, păcătuim cu voia după ce am primit Spiritul lui Dumnezeu, după ce am venit la o cunoştinţă a adevărului aşa cum este în Isus şi am gustat darul ceresc, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci numai nimicire. (Evrei 6:4-6; 10:26-31) Dacă noi păcătuim cu voia, după ce am lăsat păcatul, atunci mersul vieţii noastre arată o schimbare în rău a minţii, o schimbare a inimii şi o întoarcere a ne bălăci în noroi. Numai Biserica poate face aceasta, deoarece numai ei au trecut din moarte la viaţă.

Creştinul este o persoană care şi-a părăsit eul vechi şi a devenit o Creaţie Nouă, o fiinţă spirituală, care deşi locuieşte în trup de carne, totuşi interesele sale sunt cu totul deosebite şi de multe ori în contradicţie cu cele ale cărnii. Apostolul îi îndeamnă pe aceştia să umble conform spiritului, adică umblarea zilnică a vieţii lor să fie în armonie cu noua lor natură. Făcând aşa, ei vor opune rezistenţă şi nu vor îndeplini dorinţele cărnii. Pentru ce? Pentru că ei vor recunoaşte că între dorinţele cărnii şi dorinţele Noii Creaţii este un antagonism. Aceste două dorinţe sunt în luptă una cu alta, una având dorinţe împotriva celeilalte. Este posibil, ca pentru un timp, să existe un armistiţiu dar niciodată nu va fi pace între ele. Interesele noastre ca Noi Creaţii sunt pe linia spirituală, în timp ce dorinţele şi înclinaţiile noastre depravate se străduiesc în direcţia opusă. De aceea a zis apostolul: “nu faceţi ceea ce aţi voi”. Ca Noi Creaţii voi voiţi să umblaţi în urmele Învăţătorului vostru în chip desăvârşit, dar având corpul decăzut, voi nu puteţi face aceasta. Voi, cel mult puteţi şchiopăta în urmele Lui. Dar dacă am intrat în această stare şi am devenit urmaşii Săi, nu vom mai fi judecaţi după trup, ci vom fi judecaţi ca făpturi noi, desăvârşiţi în voinţă — dovedind supunere din toate puterile faţă de dreptate, în organismul omenesc nedesăvârşit.

 

Roadele cărnii decăzute

Pentru ca nimeni să nu facă o greşeală în privinţa a ceea ce constituie dorinţele cărnii, apostolul le descrie că sunt evidente sau manifestate public, adică: “adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. (Gal. 5:19-21) Acestea sunt lucruri ale cărnii decăzute şi în contradicţie cu dreptatea. Toţi copiii lui Dumnezeu trebuie să se opună acestor lucruri, dacă voiesc să nu-şi piardă favoarea divină. Toate aceste lucruri îşi au sămânţa în carne, prin moştenire; dar mintea lor, voinţa lor este schimbată, transformată, este întoarsă spre dreptate — pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu. Ca Noi Creaţii nu trebuie să practice lucrurile cărnii, fiindcă atunci nu vor putea să dezvolte roadele şi virtuţile Spiritului sfânt şi nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie.

Apostolul nu spune aici că dacă cineva a fost surprins într-o greşeală şi şi-a pierdut stăpânirea de sine, de exemplu, şi ajunge într-un conflict, prin aceasta este exclus pentru totdeauna din Împărăţie. Prin lacrimi şi rugăciune şi iertare divină el poate, la drept vorbind, să ajungă din nou în armonie cu Dumnezeu şi prin urmare să devină un soldat viteaz al crucii şi urmaş al Mielului. Dar, dacă cineva practică astfel de lucruri el trebuie să ştie că dezvoltând şi întărind un caracter care este contrar cu acela pe care îl va aproba Dumnezeu — ei merg înapoi şi nu înainte. Să facem deosebire între o adormire accidentală cu o redresare prin căinţă, şi o urmare conştientă a unui drum greşit. O! Câţi creştini au în ei înşişi mărturia, că ei nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu — numai în cazul când vor începe din nou şi vor schimba starea vieţii.

 

Numai Spiritul lui Dumnezeu poate înlătura păcatul

Gândul unui alt scriitor despre această chestiune, conţine un adevăr foarte important şi solemn. Vorbind despre cuvintele apostolului: “Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2), el zice:

“Cineva a făcut un raport clar, prin care a arătat trecerea sa de la cele vechi la cele noi în propria experienţă, de la viaţa de mai înainte, care era decădere continuă, la viaţa prezentă de învingere prin Cristos. Odată în continuu dărâmam, dar acum zilnic zidesc”, spune el. Aceasta înseamnă că lupta de dinainte era îndreptată pentru a se elibera de obiceiurile inerente şi aplecările rele ale vechii naturi — de egoism, de mândrie, de lăcomie şi de capricii. Acum, străduinţele sunt îndreptate spre beneficiul Spiritului, a sta în prezenţa Sa divină şi a trăi şi respira ca într-o atmosferă sfântă viaţa Sa supranaturală. Numai Spiritul sfânt, care locuieşte în noi, poate înlătura păcatul. Aceasta se va cunoaşte dacă analizăm ceea ce se numeşte “puterea stimulatoare a unei noi afecţiuni”. “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume”, zice Sfânta Scriptură. (1 Ioan 2:15) Dar experienţa dovedeşte că, a nu iubi este posibil numai prin iubire, iubirea lumească fiind învinsă de cea cerească.

Şi noi aflăm această metodă clar arătată în Cuvânt. “Dragostea Duhului” (Romani 15:30) ne este dăruită pentru a învinge lumea. Viaţa divină este izvorul iubirii divine. De aceea, “dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:5). Deoarece, de la natură noi suntem absolut fără iubire cerească, Dumnezeu locuind prin Spirit ne dă iubirea Sa proprie prin care să-L iubim pe El. În aceasta constă măreaţa scrisoare de acreditare a ucenicilor: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” (Ioan 13:35). După cum Cristos a arătat lumii iubirea Tatălui, aşa trebuie să arătăm noi iubirea lui Cristos — lucru care este posibil numai dacă trăim viaţa împreună cu El. Cu privire la porunca Mântuitorului pentru ucenicii Săi, ca să se iubească unii pe alţii, cineva pe drept a zis: “Aceasta este o poruncă care ar fi cu totul inutilă, dacă El, Cel ce iubeşte în etern, nu ar fi dispus să pună iubirea Sa în mine. De fapt, această poruncă nu înseamnă mai mult decât a fi o coardă a viei adevărate. Eu încetez cu viaţa şi iubirea mea proprie, renunţ la mine însumi pentru a mă cufunda în iubirea lui Cristos, care nu se poate descrie”.

 

Spiritul Domnului ne formează

Şi ceea ce este adevărat despre iubirea lui Cristos, este adevărat şi despre asemănarea cu Cristos. Cum se dobândeşte această asemănare? Prin contemplare şi imitare? Aşa s-au gândit unii. Şi aceasta este adevărat, dacă Spiritul este în toţi şi de fapt lucrează în toţi. Aşa este scris: “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18). Numai Spiritul Domnului, care locuieşte în noi, ne poate schimba în chipul Domnului, pus în faţa noastră. Cine se poate schimba în asemănarea cu Cristos prin imitarea pe dinafară? Să ne închipuim pe cineva, care nu este geniu şi este lipsit de o pregătire artistică, stând pe un scaun în faţa vestitului tablou “Schimbarea”, al lui Rafael, aşteptând să-l reproducă. Cât de copilărească, lipsită de originalitate şi neînsufleţită ar fi această lucrare! Dar când ar fi cu putinţă, ca spiritul lui Rafael să intre în acest om şi să dobândească măiestria minţii sale şi a ochilor şi mâinii lui Rafael, atunci ar fi posibil să picteze această capodoperă; deoarece în cazul acesta, Rafael l-ar reproduce pe Rafael. Şi într-un mod tainic, aceasta este aşa cu ucenicul umplut cu Spiritul sfânt. Cristos, care este chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15), este ţinut ca un model dumnezeiesc înaintea sa, şi Cristos locuieşte în el prin Spirit ca o viaţă dumnezeiască, şi Cristos este capabil să reflecte mai departe pe Cristos din viaţa lăuntrică printr-un exemplu exterior.

 

Dându-şi toată silinţa

Desigur că expresia asemănare cu Cristos este numai o altă denumire pentru “sfinţenie”, şi apoi la înviere, satisfăcuţi de chipul Său (Psalmul 17:15), vom fi desăvârşiţi în sfinţenie. Prin urmare, sfinţirea este progresivă şi nu un lucru instantaneu — cum este convertirea. Şi trebuie să admitem şi ceea ce un scriitor devotat şi adânc cugetător spune, despre pericolul de a privi aceasta ca numai o creştere graduală. Dacă un creştin priveşte asupra sa ca fiind “un pom sădit lângă nişte pâraie de apă care îşi dă rodul la timpul său” (Psalmul 1:3), el judecă corect. Dar a trage concluzia, că creşterii lui nu te poţi împotrivi, ca şi creşterii acelui pom care este un lucru firesc, numai pentru că este plantat în Cristos datorită conceperii, este o greşală gravă. De la ucenic se cere să fie activ în mod conştient şi înţelept în creşterea sa proprie, ceea ce cu pomul nu se întâmplă şi trebuie să-şi dea toată silinţa să-şi facă sigură chemarea şi alegerea. (2 Petru 1:10) Şi când zicem a fi “activ”, nu înţelegem prin aceasta pur şi simplu o activitate pentru sine, deoarece aşa cum a spus Isus: “cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge un cot la înălţimea lui?” (Matei 6:27) Dar, trebuie să renunţăm la noi înşine, predându-ne influenţei divine, prin aceea că trăim şi umblăm conform Spiritului şi ne rugăm în Spirit. Fiecare din aceste condiţii este aşa de esenţială dezvoltării noastre în sfinţenie, întocmai după cum este nevoie de ploaia şi razele soarelui la creşterea stejarului! Este posibil ca un creştin, în urma neglijenţei şi întristării Spiritului, la bătrâneţe să fie de o statură mai mică decât în copilăria sa spirituală, din cauză că dezvoltarea sa este mai degrabă un regres decât un progres. Deci, spunând că sfinţirea este un lucru progresiv, să ne ferim să tragem concluzia că ea nu poate regresa.”

 

Roadele Spiritului sfânt

După ce apostolul ne-a condus într-un pustiu plin de spini şi scaieţi al egoismului omenesc, ca tipuri ale roadelor cărnii decăzute, apoi el ne conduce în direcţia opusă şi ne arată roadele şi florile pline de un miros plăcut, care sunt în grădina Domnului. El ne spune că aceste roade încântătoare ale Spiritului sfânt trebuie cultivate din ce în ce mai mult, până la desăvârşire în inimile noastre, pentru ca ele atât cât este posibil să oprească, să acopere şi să înăbuşe nedesăvârşirea cărnii noastre. Roadele acestei grădini, sunt toate roadele Spiritului lui Dumnezeu­ — aşa cum El le-a plantat la început în om şi care s-au stricat prin păcat — toate acestea, El din nou le-a plantat şi vrea să le dezvolte în inimile consacraţilor Săi. Roadele Spiritului, care trebuie să se dovedească prin fapte la toţi urmaşii lui Isus, în mai mare sau mai mică perfecţiune, sunt următoarele: “dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine. Împotriva unor astfel de lucruri nu este lege.” — Galateni 5:22, 23.

 

O prevenire solemnă pentru toţi

Apostolul ne spune: “Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. Aceasta ar trebui s-o privim ca legea universală a lui Dumnezeu acţionând în viaţa noastră, cu toate că prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos am fost primiţi în familia lui Dumnezeu şi am fost iertaţi. Noi nu vrem să spunem că păcatele unui creştin dinainte de consacrare i se socotesc după consacrare, dar noi credem că slăbiciunile şi neputinţele, care rezultă din păcatele dinainte, pot rămâne cu el atâta vreme cât este în carne, şi el sau ea poate avea în continuu de luptat cu aceste slăbiciuni sau cu urmările acestora. Dacă nu ar fi   răscumpărarea dată de Isus, toate aceste păcate ar însemna moarte veşnică. Nimeni nu poate să se lase în voia păcatului, fără ca acel păcat să facă impresie asupra minţii şi asupra corpului şi Noua Creaţie cu atât mai mult are de luptat împotriva acestora. Dar ea va avea compătimirea Domnului şi în continuu se va bucura de folosirea meritului Mântuitorului Său ca un acoperământ asupra acestor păcate şi slăbiciuni, contra cărora se luptă. Ea are tronul darului la care poate merge în fiecare zi pentru curăţire, prin sângele scump a lui Cristos, şi la care se poate merge la orice timp de nevoie.

Faptul că păcatele îngăduite îşi lasă efectele lor atât asupra minţii cât şi asupra trupului, care pentru a fi înlăturate pot avea nevoie de ani de zile, ar trebui să-i determine chiar şi pe cei care nu sunt consacraţi Domnului să trăiască în curăţenie şi să caute, cât este posibil, să fie în armonie cu legile existenţei lor. Dacă toată lumea ar putea recunoaşte importanţa acestui lucru şi s-ar purta ca atare, ei ar fi foarte avantajaţi în Veacul viitor, când toată lumea va fi în încercare pentru viaţă sau moarte veşnică.

 

“TOT ISRAELUL LUI DUMNEZEU”

Un frate scrie: Aveam obiceiul să spun despre biserica adevărată că este Israelul spiritual; recent a fost pus la îndoială faptul că este potrivit acest lucru, de către anumiţi “învăţători avansaţi”, care pretind că din timpul lui Roboam, numele Israel este aplicat în Scripturi numai la cele zece seminţii care s-au răzvrătit. Am căutat aceasta în Concordanţa Young, dar nu am găsit nimic mulţumitor. Nu găsesc expresia Israel Spiritual să fie folosită nici măcar o dată în Biblie. Te rog ajută-mă în această problemă.

Noi răspundem: Ne dăm seama că sunt unii care limitează expresia Israel la cele zece seminţii care s-au răzvrătit împotriva lui Roboam şi a celor două seminţii (Iuda şi Beniamin) care l-au susţinut. Şi ei au un scop să facă aşa — au o teorie că cele zece seminţii s-au “pierdut” şi pretind că acum le-au “găsit” — că oamenii care vorbesc limba engleză în lume sunt cele zece seminţii pierdute — Israel. Patriotismul pământesc, fără îndoială, are mult de-a face cu teoria celor care nu s-au ataşat destul de puternic de cetăţenia cerească. Cu toate că şi noi suntem saxoni după trup, totuşi am învăţat că după cum în Cristos Isus nu este nici evreu nici grec, nici rob nici liber, nici bărbat nici femeie, tot aşa nu este nici francez nici englez, nici german nici spaniol; pentru că toţi care sunt în Cristos sunt preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor deosebit, al cărui Cap este Cristos. Răspândirea influenţei britanice, în ultimul secol şi jumătăte, a fost într-adevăr remarcabilă; dar să nu uităm că la fel şi Spania “a sărit peste zid” cu trei secole în urmă şi a stăpânit mult din America de Nord, toată America Centrală şi de Sud şi multe insule; şi că limba ei încă domină un teritoriu aproape sau la fel de întins ca acel în care limba engleză predomină. A dovedit oare prosperitatea Spaniei că ei sunt Israelul? Dacă nu, de ce prosperitatea anglo-saxonilor ar fi recunoscută ca bază pentru o asemenea presupunere?

Efortul de a-şi susţine teoria (care nu este nici măcar o “tradiţie a bătrânilor”) pare să-i orbească pe cei care ajung să fie interesaţi de ea, aşa încât ignoră şi evident nu pot vedea învăţătura clară a Scripturilor asupra acestui subiect — Israelul. Faptul este că expresia “cele zece seminţii pierdute” nu poate fi găsită în Biblie; poate fi găsită numai în scrierile celor care au adoptat teoria prin care se orbesc pe ei însuşi. Nici expresia “Israelul pierdut”, şi nici vreo expresie asemănătoare nu se găseşte în Scripturi. Expresia “oile pierdute ale casei lui Israel”, folosită de două ori de către Domnul nostru (Matei 10:6; 15:24), nu se referă la seminţiile pierdute, ci la indivizii care s-au rătăcit de la Domnul şi s-au pierdut în pustia păcatului şi a întunericului.

Aşa cum este bine cunoscut studenţilor Bibliei, a fost o separare în cele douăsprezece seminţii timp de patru sute de ani — zece seminţii separându-se de seminţia împă-ratului, Iuda, datorită opresiunii împăratului.

A fost destul de natural ca la timpul revoltei celor zece seminţii, numele Israel să fie păstrat de majoritate, în timp ce Împărăţia lui Roboam a fost în mod natural cunoscută ca Iuda, numele seminţiei care a format majoritatea apărătorilor lui — seminţia lui Beniamin fiind foarte nesemnificativă ca număr. Această distincţie a continuat timp de câteva secole — până la robia babiloniană; cele zece seminţii au fost luate în captivitate primele şi poporul lor a fost împrăştiat în toată Babilonia; cele două seminţii (Iuda şi Beniamin) au fost luate mai târziu şi au fost de asemenea împrăştiate în Babilon. De atunci mândria şi rivalitatea între cele două diviziuni ale lui Israel s-a micşorat tot mai mult. Necazul comun i-a făcut să-şi simtă iarăşi înrudirea, şi numele Israel a devenit, ca la început, numele comun pentru “toată casa lui Israel”.

 

Vechiul Testament dovedeşte acest fapt

Dacă în scrierile Vechiului Testament, care relatează întoarcerea din robia babiloniană, găsim că acei care s-au întors nu s-au mai recunoscut ca două popoare (Iuda şi Israel), ci din contră, găsim că despre tot poporul se vorbeşte ca fiind unul, şi este numit “Israel”, “cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” etc., aceasta este o dovadă sigură că cele două bucăţi de lemn (reprezentând poporul despărţit — Ezechiel 37:16, 20) s-au reunit în Babilon înainte de întoarcerea din robia babiloniană. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat deja,* decretul împăratului Cirus de eliberare din robie dovedeşte că la acel timp măruntele gelozii între cele două diviziuni scăzuse, şi că cele două părţi deveniseră din nou o singură naţiune cu numele comun Israel; pentru că decretul a ignorat pe Iuda în întregime şi a fost pentru tot poporul Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi aşa cum s-a arătat deja*, oameni din diferite seminţii s-au întors în Palestina, deşi seminţia lui Iuda pare să fi fost în mod special credincioasă cetăţii şi ţării; probabil fiindcă acelei seminţii i-a aparţinut promisiunea împărătească şi fiindcă “sceptrul” influenţei, prin intenţie divină, urma să rămână cu acea seminţie până va veni “Şilo”. Pe lângă aceasta, cele zece seminţii merseseră în robie cu mai mult de o sută de ani mai devreme şi copiii lor ajunseseră mai stabiliţi şi mai înrădăcinaţi în diferitele părţi ale Mediei şi ale Babilonului decât seminţia lui Iuda, deci puţini dintre tineri, care văzuseră cetatea Ierusalimului şi templul, au trăit destul de mult pentru a se întoarce. Totuşi, mulţi oameni — marea majoritate — din diferite seminţii, inclusiv Iuda şi Baniamin, deşi erau respectuoşi faţă de Dumnezeu şi de adorarea Lui, nu s-au întors să locuiască în Palestina. Numărul total al celor care s-au întors din tot Israelul a fost mai mic de cincizeci şi cinci de mii, în timp ce avem motiv să presupunem că “Iuda” a numărat câteva sute de mii în timpul robiei, iar cele zece seminţii încă mai mult. — Vezi 2 Cronici 28:6, 8, 15.

Chiar înainte de captivitate s-a născut o prietenie între oamenii din cele două diviziuni, aşa încât atunci când Iosia împăratul lui Iuda a instituit reforme, a reparat templul şi a celebrat marea sărbătoare a Paştilor, rămăşiţa din cele zece seminţii (pentru că majoritatea merseseră în robie aproape cu un secol înainte), s-a unit în lucrarea de reparare contribuind cu bani etc., şi s-au alăturat la sărbătoarea Paştilor la Ierusalim. (Vezi 2 Cronici 24:9, 10; 25:18.) Şi la o dată încă mai timpurie, cei înclinaţi spre pioşenie din cele zece seminţii au părăsit pe regele lor şi s-au aliat cu seminţia lui Iuda, şi au fost cunoscuţi ca “iudei” (2 Cronici 15:9).

Relatarea întoarcerii din robie este dată de Ezra şi Neemia; şi dacă ruptura nu era deja vindecată s-ar arăta în relatările lor. Dar, deoarece Cirus a eliberat “tot poporul Dumnezeului lui Israel”, aşa arată mărturiile, Ezra şi Neemia şi poporul s-au considerat ca Israel. Fiecare să-şi dovedească aceasta pentru sine, mergând şi observând cum sunt folosite cuvintele “copiii lui Israel”, “poporul lui Israel”, “seminţiile lui Isarel”, “tot Israelul” şi aducerea jertfelor pentru tot Israelul, corespunzător celor douăsprezece seminţii, în următoarele pasaje:

Ezra 2:2, 59, 70; 3:1, 11; 4:3; 6:16, 17; 7:7, 11, 13, 28; 8:25, 35; 10:5, 10.

Neemia 1:6; 2:10; 7:7, 61, 73; 9:1, 2; 10:33, 39; 11:3, 20; 12:47; 13:3, 18.

 

Noul Testament dovedeşte că Israel

n-a fost zece seminţii, ci douăsprezece

şi nu au fost pierdute în zilele Domnului nostru şi ale apostolilor

Expresia “oile pierdute ale casei lui Israel” folosită de două ori de către Domnul nostru (Matei 10:6; 15:24) contrazice foarte clar teoria că cele zece seminţii au fost pierdute în zilele primei prezenţe a Domnului nostru; şi de asemenea contrazice ideea că termenul “Israel” aparţine acum numai celor zece seminţii. Citiţi pasajele citate şi vedeţi că “oile pierdute” au fost indivizi ­­— nu seminţii, şi că Isreal nu era pierdut, fiindcă Cristos a venit la singurul Israel pe care El l-a recunoscut, şi cu ucenicii Săi a umblat prin “cetăţile lui Israel” trei ani şi jumătate, căutând în ele “oile pierdute ale casei lui Israel”. — Matei 10:23.

Faptul că numele “iudeu”, a ajuns să fie sinonim cu numele “Israel” este dovedit prin aceea că acele nume sunt folosite de repetate ori înlocuindu-se unul pe altul. De exemplu, Pilat a scris pe cruce — Isus, Împăratul iudeilor; în timp ce soldaţii şi alţii L-au batjocorit spunând: “Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce” — vezi Matei 27:42; Marcu 15:32.

Natanael a fost “cu adevărat un israelit“, şi mărturisirea lui către Domnul a fost: “Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:47-49). Poporul niciodată nu s-a gândit la un rege al lui Iuda, ci mai degrabă când Domnul a intrat călare pe un asin, ca rege împlinind profeţia lui Zaharia, poporul a aşternut pe drum ramuri de palmier etc., strigând: “Binecuvântat este … Împăratul lui Israel!” (Ioan 12:13). Nici ucenicii nu s-au gândit la Iuda ca la o împărăţie; pentru că ei L-au întrebat pe Domnul: “Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Şi vorbind despre acest subiect pe drum către Emaus, ei au zis cu tristeţe şi dezamăgire: “Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra îvindeca, eliberaş pe Israel“. (Luca 24:21; Fapte. 1:6) Este oare raţional să gândim că toţi aceştia au greşit în alegerea cuvintelor şi au zis Israel, dar s-au referit la Iuda? Nu! Dar este o dovadă sigură că ei nu au recunoscut că erau seminţii “pierdute”, ci un Israel reunit — o parte “risipit … între popoare”, dar venind la Ierusalim din când în când pentru a ţine sărbătorile naţionale, şi o parte acasă în ţara lui Israel, în cetăţile lui Israel, de asemenea călcate în picioare de neamuri.

Îngerul, când l-a îndrumat pe Iosif să se întoarcă din Egipt cu Maria şi cu pruncul Isus, a zis: “… du-te în ţara lui Israel“. Şi apostolul Matei spune: “Iosif s-a sculat … şi a venit în ţara lui Israel.” (Matei 2:20, 21). Au greşit îngerul şi apostolul? Ce ar răspunde ei învăţătorilor de azi care le-ar spune: “Voi aţi înţeles greşit, ţara lui Israel atunci era Marea Britanie şi Irlanda, şi sălbaticii din acele insule au foat adevăraţii israeliţi, şi ei au avut pe singurul rege adevărat al lui Israel reprezentat prin “regele Fergus”, sau pe unii dintre urmaşii săi, şi astăzi reprezentat prin regina Victoria?”

Ioan Botezătorul prezentându-L pe Cristos a declarat că misiunea Sa era pentru Israel. (Ioan 1:31) Misiunea Sa a fost desigur pentru evrei; şi dacă ei nu sunt Israel, Ioan a greşit şi a spus un neadevăr; dar puterea lui Dumnezeu a fost peste el din pântecele mamei sale şi niciodată nu a fost un profet mai mare ca el. (Luca 7:28; Matei 11:11) Dacă Ioan a greşit, care mare profet trebuie să fie acela pe care ne-am putea bizui dacă l-ar corecta?

Domnul nostru Şi-a trimis ucenicii, peste tot în Palestina, să caute “oile pierdute ale casei lui Israel” şi El Însuşi a mers în “toate cetăţile lui Israel”, şi când a lăudat credinţa sutaşului dintre neamuri, El a spus: “… nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare”. Şi adresându-se lui Nicodim, El l-a numit “fruntaş al iudeilor”. A greşit Domnul nostru? A greşit El locul, că nu a mers în Insulele Britanice? Sau să nu tragem noi concluzia că aceia greşesc mult, care ar deforma aceste mărturii clare ale Scripturilor ca să sprijine o teorie? “Dumnezeu să fie găsit adevărat”.

 

Mărturia apostolilor cu privire la Israel

Apostolul Petru în ziua Cincizecimii, predicând evanghelia sub influenţa Spiritului sfânt, s-a adresat evreilor spunând: “Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere, minuni şi semne pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Omul Acesta, dat în mâinile voastre îbărbaţi israeliţiş, … voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât … Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi îbărbaţi israeliţiş. Fapte. 2:22, 23, 36.

Ioan a fost cu Petru la vindecarea ologului, la câteva zile după discursul de mai sus, şi de aceea s-a asociat la declaraţia: “Bărbaţi israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta?” (Fapte. 3:12). Aceiaşi doi apostoli au fost împreună predicând, cu câteva zile mai târziu, când au fost arestaţi şi au fost de comun acord în mărturia lui Petru, relatată în Fapte. 4:8, 10: “Petru fiind plin de Duh Sfânt le-a zis: “Mai mari ai poporului şi bătrâni al lui Israel!… s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel” etc. Evident aceşti apostoli n-au ştiut nimic despre “zece seminţii pierdute”, nici despre vreun alt popor decât despre evreii îndreptăţiţi la numele de Israel. Mai departe, versetul 27, o profeţie care-l menţionează în mod precis pe Israel este citată ca împlinită de evrei prin răstignirea lui Cristos; şi dovedeşte cui aparţine numele Israel în profeţie.

Toţi apostolii erau împreună când “sinedriul şi toată bătrânimea fiilor lui Israel” s-au adunat şi Gamaliel, un învăţat de frunte al legii (printre elevii căruia, a fost Saul din Tars), un om însemnat printre oameni, pentru învăţătura sa, a arătat că dacă Israel era pierdut, el nu ştia nimic despre aceasta, pentru că el n-a spus la tot sinedriul copiilor lui Israel: voi, bărbaţi ai lui Iuda, ci voi “bărbaţi israeliţi” etc. — Fapte. 5:21, 35.

Apostolul Pavel, unul dintre oamenii învăţaţi din zilele sale şi unul dintre cei mai exacţi şi mai logici oameni ai tuturor timpurilor, n-a ştiut nimic de faptul că zece seminţii au fost “pierdute” şi desigur a gândit cu totul contrarul, cum este dovedit de următoarele declaraţii ale sale în legătură cu Israel:

El a mers în Antiohia Pisidiei — printre Neamuri — şi nu i-a fost greu să găsească israeliţi “împrăştiaţi”, “cele douăsprezece seminţii … împrăştiate” şi sinagoga lor; şi având ocazia să le vorbească oamenilor (fiind recunoscut de către conducătorii sinagogii ca un om educat) el a spus: “Bărbaţi israeliţi şi voi îneamuriş care vă temeţi de Dumnezeu ascultaţi: “Dumnezeul acestui popor, Israel, a ales pe părinţii noştri … Dumnezeu, potrivit promisiunii Sale, a ridicat lui Israel un Mântuitor, Isus. Înainte de venirea îmanifestareaş Lui, Ioan îBotezătorulş vestise botezul pocăinţei la tot poporul lui Israel”” (Fapte. 13:16, 17, 23, 24). În versetele 43, 45 şi 50 aceşti “bărbaţi israeliţi” sunt numiţi cu numele comun, prin care sunt cunoscuţi azi toţi israeliţii; adică evrei (traducerea Diaglott; n. t.). Şi este vrednic de remarcat că deşi un mic grup de evrei, întorşi de curând în Palestina, pretind a fi din seminţia lui Dan şi alt grup din seminţia lui Gad, totuşi în general evreii de astăzi nu ştiu în care din cele douăsprezece seminţii îşi au originea — aşa de complet s-au amestecat cele douăsprezece seminţii într-o naţiune.

Când Pavel s-a întors la Ierusalim, după câtiva ani de absenţă printre neamuri, şi în special printre poporul Israel împrăştiat în diferite părţi şi locuind printre neamuri, ca în zilele noastre, el a mers la templu şi a fost recunoscut; şi s-a făcut o agitaţie printr-un om care striga: “Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor” etc. (Fapte. 21:28). Evreul acela evident gândea la fel ca toţi ceilalţi, că Israel era din nou o naţiune unită şi că toţi evreii erau acum, ca înainte de răzvrătire — “bărbaţi israeliţi”.

Când Pavel şi-a apărat cauza înaintea regelui Agripa, el a spus: “Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta … mai ales că tu cunoşti foarte bine toate obiceiurile şi neînţelegerile dintre evrei” (traducerea Diaglott; n. t.). Când prin urmare a spus, “cele douăsprezece seminţii ale noastre care slujesc necurmat lui Dumnezeu” aşteaptă împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu a făcut-o părinţilor noştri, aceasta dovedeşte convingător că nici evreul învăţat, nici juristul Pavel, nici bine-informatul guvernator roman nu aveau nici o cunoştinţă că cele zece seminţii au fost mai departe separate de cele două seminţii; nici n-au ştiut că cele zece seminţii au fost “pierdute”; nici n-au recunoscut, în vreun fel sau grad, pe păgânii sălbatici din insulele britanice, de atunci, ca vreo parte din cele douăsprezece seminţii; pentru că despre acestea din urmă el a spus clar că ele slujesc lui Dumnezeu şi nădăjduiesc în promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov (Fapte. 26:2, 3, 7). Epistola către Evrei a fost scrisă aceloraşi “douăsprezece seminţii care slujesc necurmat lui Dumnezeu” şi nădăjduiesc; în special celor care erau cu adevărat israeliţi şi-L acceptaseră pe Cristos: ea este, prin urmare, aplicabilă şi la toţi aceia dintre neamuri care au fost altoiţi în promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, prin unire cu Cristos, adevărata “sămânţă” credincioasă. La fel Epistola lui Iacov a fost adresată “către cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere”. — Iacov 1:1, 2.

În Epistola sa către Romani, apostolul Pavel are multe de spus despre Israel care L-a respins pe Cristos şi astfel i-a adus orbirea, indiscutabil referindu-se la respingerea şi răstignirea lui Cristos de către evrei, “tot Israelul“. El arată că aşa a fost prezis de profeţi, şi astfel arată că profeţii sunt în acord cu această împlinire; şi că ei, când vorbesc despre Israel, nu se referă la strămoşii noştri sălbatici, care, atunci când au fost găsiţi de către “Sfântul Patrick” şi “Sfântul Augustin”, erau complet lipsiţi de cunoştinţa de Iehova şi de Moise şi de Lege, şi de David şi de Solomon şi de profeţi, şi de toate speranţele într-un Mesia. Astfel de totală ignoranţă şi uitare nu pot fi presupuse la nici un popor, nici chiar într-o perioadă mai lungă — cu atât mai puţin la israeliţi care niciodată nu şi-au pierdut respectul pentru Avraam şi pentru circumcizie, nici pentru Moise şi pentru Lege — nici chiar atunci când au devenit “liber­-cugetători”.

Apostolul continuă apoi să arate că acelaşi Israel care a fost orbit din cauza respingerii lui Cristos este cel care va fi scăpat de acea orbire la a doua venire a lui Cristos (compară Rom. 9:27, 31-33; 10:1-3; 11:2, 7, 15, 24-28). Se poate oare presupune că dacă ar fi un alt Israel recunoscut de Spiritul sfânt şi de apostol, el ar fi fost ignorat în expunerea cuprinzătoare a întregului plan al lui Dumnezeu de la început până la sfârşit, dată în această minunată şi logică Epistolă către Romani? Aceasta nu se poate presupune.

Mai mult, israeliţii după trup care ar pretinde ceva sub Legământul lui Dumnezeu cu Avraam trebuie să indice adeziunea lor la acel legământ, respectând porunca circum-ciziei. Dacă, prin urmare, s-ar putea dovedi că poporul anglo-saxon are ceva sânge evreiesc în venele sale (şi noi negăm că s-a dovedit), putem şti că de la timpul când au dat dovadă de neîmplinire a ritualului circumciziei, de atunci au fost rupţi de la partea lor în promisiunile făcute lui Israel. Legea asupra acestui lucru se găseşte în Geneza 17:14, şi este foarte explicită. Aceasta spune: “Cel de sex masculin necircumcis … să fie nimicit din poporul său îdin Israel — nu va mai fi un moştenitor al promisiunii făcute lui Israel; pentru că neglijează astfel a arăta credin-cioşia sa faţă de legământş; A CĂLCAT LEGĂMÂNTUL MEU”.

Aşadar, dacă s-ar putea dovedi că anglo-saxonii sunt descendenţi ai lui Avraam (ceea ce noi negăm), aceasta nu le-ar fi de nici un folos; pentru că fiind necircumcişi timp de două mii de ani, sau de când se întinde istoria lor, legământul lui Dumnezeu a fost călcat în ceea ce i-a privit pe ei, şi nu puteau moşteni nimic sub acesta. Neglijenţa circumciziei de către un israelit îl stabilea ca înstrăinat — străin de legământul promisiunii — unul dintre neamuri.

Concluzia noastră deci, în ceea ce priveşte binecuvântarea asupra poporului anglo-saxon, este că oricine au fost strămoşii lor, ei nu au nici o speranţă de vreo favoare sau binecuvân-tare divină ca israeliţi după trup; pentru că ei nu sunt din aceştia. Binecuvântarea lor a venit din faptul că unii dintre ei au devenit membri ai corpului lui Cristos — Israelul mai înalt, spiritual; şi că un număr mai mare au fost binecuvântaţi prin influenţa acestora şi au devenit membri ai “casei credinţei”; şi că în general lumina evangheliei şi spiritul libertăţii, pe care aceasta întotdeauna îl aduce, au fost revărsate din abundenţă peste acest popor — aducând mari responsabilităţi şi mari binecuvântări.

 

Israelul spiritual

Eliberaţi de unele concepţii false asupra acestui subiect, venim acum la întrebarea principală a corespondentului nostru: “Există un Israel spiritual care ia locul Israelului natural? Şi dacă este aşa, eu de ce nu pot găsi multe dovezi la aceasta în Scripturi”?

Noi răspundem: Există un Israel spiritual, dar el nu a luat locul Israelului trupesc; speranţele sale sunt spirituale, nu pământeşti; ele se bazează pe promisiuni cereşti sau spirituale, nu pe promisiuni pământeşti; de aceea sunt numite de scriitorii inspiraţi “făgăduinţe mai bune”. Israelul spiritual nu doreşte să ia locul Israelului trupesc; mai degrabă el se bucură, că deşi Israelul trupesc, timp de mai mult de optsprezece secole, a fost tratat ca duşman al lui Dumnezeu şi a fost orbit, în favoarea Israelului spiritual, totuşi acum vine timpul când el (Israelul trupesc) prin mila Israelului spiritual va obţine milă şi va moşteni binecuvântarea pământească principală, ca sămânţă naturală a lui Avraam, când Israelul spiritual va fi fost înălţat cu Cristos Isus, Domnul său, la glorie cerească. — Rom. 11:25-30.

Unii care văd că Cristos şi Biserica Sa, “trupul Lui” sau “Mireasa” Sa, formează adevărata sămânţă a făgăduinţei (Galateni 3:16, 29), sunt orbi faţă de faptul că există şi o “sămânţă” pământească, sămânţă care prin Cristos va moşteni lucrurile bune pământeşti ale favorii divine, şi va fi folosită, de asemenea, la binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ, ca reprezentanţi pământeşti ai Israelului (seminţei) spiritual. În decursul acestui Veac Evanghelic, Biserica “aleasă” formează sămânţa prin unire cu Cristos Isus, ca Mireasă a Sa sau comoştenitoare. În decursul veacului viitor, Israelul trupesc va fi favorizat cu posibilitatea de a fi întâiul-născut dintre copiii lui Cristos Isus — care, ca “Omul Hristos Isus”, Şi-a dat viaţa umană pentru ei şi pentru întreaga rasă a lui Adam; şi va da viaţa umană, astfel cumpărată, tuturor celor care o vor primi (prin restabilire) sub Noul Legământ — “întâi peste evreu” (traducerea Diaglott; n. t.).

Există cel mai bun dintre motive, prin urmare, pentru care Spiritul sfânt prin apostoli nu a folosit exclusiv numele Israel referitor la Israelul spiritual; numele acesta va fi dorit mai târziu de sămânţa naturală. Aflăm însă chiar ceea ce trebuie să aşteptăm, având în minte ideea potrivită, şi anume, sugestia că Biserica Evanghelică este Israelul mai înalt, cel spiritual, care primeşte binecuvântări pe care Israelul trupesc niciodată nu le-a avut, dar căruia i-a fost oferită prima ocazie de a le avea şi nu le-a obţinut din cauza necredinţei şi a lipsei de consacrare. Vezi Romani 11:7; 9:31, 32.

De exemplu, apostolul descrie (1 Cor. 10:18) obiceiul evreilor şi îi numeşte “Israelul după trup”, ceea ce dă de înţeles că există şi un Israel spiritual, sau un Israel după spirit; în special când face o comparaţie, ca aici, între obiceiurile lor şi obiceiurile şi aranjamentele noastre mai înalte, spirituale. Şi iarăşi (2 Cor. 3:7; 13-18), se referă la Legământul Legii lui Israel şi la mijlocitorul lui Israel, Moise, şi la vălul pe care şi-l punea pe faţă pentru a ascunde slava, şi arată că acei care sunt numai după trup Israel, sunt încă împiedicaţi să vadă mai mult decât vălulexteriorul sau ceremonia, pe când noi (Israelul spiritual) putem vedea cu faţa descoperită slava Domnului şi să fim schimbaţi în aceeaşi slavă ca moştenitori împreună cu El. “Dar”, apostolul declară, “când acesta se va întoarce la Domnul, vălul va fi înlăturat” (traducerea Diaglott; n. t.) de pe ochii Israelului după trup­ ­— după ce Israelul spiritual va fi ales şi schimbat în slava Domnului. Apostolul evident se referă iarăşi (Galateni 6:16) la Israelul spiritual, când vorbeşte despre “Israelul lui Dumnezeu”. În Efeseni 2:12, 13, scriind bisericii în privinţa timpului când ei erau păgâni, zice: “… în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini … dar acum … aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”. Aceasta înseamnă, că prin îndurarea lui Dumnezeu peretele despărţitor a fost dărâmat şi că Noile Creaturi în Cristos sunt părtaşe la acele binecuvântări spirituale şi ocazii care mai întâi i-au fost oferite Israelului trupesc. Într-adevăr, faptul că noi primim cea mai aleasă parte a binecuvântării, oferite Israelului natural, este arătat clar de către acelaşi scriitor (Romani 11:17-24). El descrie relaţia noastră cu promisiunile prin ilustraţia măslinului, ale cărui ramuri naturale au fost rupte şi în care au fost altoite ramuri de măslin sălbatic, şi ale cărui ramuri naturale pot fi mai târziu realtoite. Biserica Evanghelică, în calitate de ramuri altoite, se împărtăşeşte de toată grăsimea şi bogăţia rădăcinii — promisiunea avraamică. Evident, deci, aceste ramuri altoite constituie Israelul spiritual.

De altfel, nu avem noi oare pe un plan mai înalt sau spiritual tot ce Israelul după trup a avut vreodată? Ei au intrat într-un legământ cu Dumnezeu — Legământul Legii sigilat cu sângele viţeilor şi al ţapilor: noi venim în legământ cu Dumnezeu sub Noul Legământ, sigilat cu sângele scump a lui Cristos. Ei au avut un mijlocitor între Dumnezeu şi ei — pe Moise; noi avem un “Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni mai bun: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Ei au avut jertfe tipice pentru păcate: noi avem “jerfele mai bune” — jertfa pentru păcat adevărată, eficientă. Ei au avut o preoţime sub conducerea unui mare preot şi locuri sfinte, făcute de mâini, cu perdelele, sfeşnicul, masa cu pâinile punerii înainte, altarul de aur, tămâia şi chivotul mărturiei: noi avem realităţile simbolizate prin acele lucruri; pentru că plinătatea este Cristos (Cap şi corp), antitipicul “Israel al lui Dumnezeu”, “preoţia împărătească”, sămânţa promisă a lui Avraam, Isaac şi Iacov. Am putea da mai multe astfel de dovezi, care identifică clar Biserica adevărată cu Israelul mai înalt sau spiritual, dar nu sunt necesare mai multe. Cine are ureche de auzit, să audă!

 

 

“MULŢUMIŢI-VĂ CU CE AVEŢI”

“Mulţumiţi-vă cu ce aveţi acum, căci El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”” — Evrei 13:5, 6

Sfat rău, sfat foarte rău, zice domnul Înţeleptlumesc; fiindcă nu a fost urmat acest sfat am făcut noi, cei din America, astfel de progres în ultimul secol. Pentru că muncitorii din Statele Unite sunt ambiţioşi, energici şi nu se mulţumesc cu ceea ce au, ci tot timpul încearcă să facă două fire de iarbă să crească unde înainte creştea numai unul, şi să depună zece dolari în bancă unde înainte era depus unul, de aceea naţiunea noastră a păşit rapid în frunte şi a devenit cunoscută pentru inteligenţa, prosperitatea şi progresul poporului.

Noi nu vrem să contrazicem declaraţiile domnului Înţeleptlumesc, decât că vom spune că tot progresul remarcabil din secolul nostru nu se datorează numai nemulţumirii; în mare măsură se datorează libertăţii care a venit în primul rând ca rezultat al iluminării mai mari — o iluminare care a venit în mare măsură ca rezultat al faptului că există Biblia în limbile vorbite ale popoarelor şi în posesia lor. Un alt element care a contribuit la dezvoltarea minunată a secolului nostru este unul pe care puţini îl observă, şi anume, că de la 1799 trăim în perioada care în Scripturi este cunoscută ca “ziua pregătirii Sale”; perioada în care Domnul ridică vălul şi lasă asupra lumii, pe căi naturale, un şuvoi de talent inventiv cu scopul să aducă la perfecţiune prin chimie, mecanică şi artă, acele aparate şi mecanisme care nu peste mult, sub controlul călăuzitor al lui Emanuel, în timpul Mileniului, vor face în modul cel mai minunat, din acest pământ un paradis. Cu toate acestea, suntem dispuşi să recunoaştem că ambiţia şi nemulţumirea sunt prezente, şi că ele ajută în felul lor să se facă diferitele aparate care în cele din urmă se vor dovedi o mare binecuvântare pentru neamul omenesc; dar pe de altă parte, susţinem că tocmai în măsura în care nemulţumirea este răspândită, în aceaşi măsură este prezentă şi nefericirea şi se naşte un spirit anarhist.

Noi vedem mai clar decât cei ce se uită în alte direcţii, că nemulţumirea pătrunde întreaga structură a societăţii şi o face neliniştită, şi repede o duce la marea catastrofă a strâmtorării şi anarhiei, care conform Scripturilor va fi sfârşitul Veacului de acum, “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Mai observăm că nemulţumirea şi ambiţia egoistă influenţează în casă, în uzină, în fabrică şi în biserică; şi că oriunde acestea ating şi macină, cineva este rănit şi zdrobit, sau cel puţin este făcut să-l doară şi să fie sensibil. Oriunde acestea prisosesc, ele strică pacea, bucuria şi Spiritul sfânt. Ele sunt contrare Spiritului lui Cristos — smerenia, răbdarea, blândeţea, amabilitatea frăţească şi iubirea. Ele tind spre spiritul Adversarului: mânie, răutate, invidie, ură, ceartă, amărăciune. Nu este de mirare, deci, că statisticile arată că în pofida marii creşteri a iscusinţei medicale, mai cu seamă în tratamentul suferinţelor nervoase şi mintale, şi de asemenea în pofida condiţiilor mai favorabile de naştere şi viaţă, suferinţele mintale şi nervoase se înmulţesc continuu, iar azilurile se măresc şi trebuie construite altele noi. Şi aceste condiţii nu sunt limitate la această ţară; din Europa ne vin ştiri în aceeaşi direcţie — chiar mai rele în ce priveşte alienarea mintală şi sinuciderile.

Ar fi nefolositor să atragem atenţia lumii spre faptul că fericirea, sentimentul de dorit, este în scădere pe măsură ce bogăţia şi afacerile cresc — că strămoşii generaţiei de azi, deşi situaţi mai puţin favorabil în toate privinţele, se bucurau mai mult de viaţă fiindcă erau mai mulţumiţi decât sunt nepoţii lor astăzi. Lumea însă n-ar fi dispusă să se întoarcă la stările care-i aduceau fericire în trecut şi are dorinţă după încă mai mult lux pentru viitor, şi îl va avea sau cel puţin se va strădui să-l aibă, cu orice preţ. Într-adevăr, ştiind aceasta şi de asemenea ştiind şi despre pregătirile divine pentru viitor, şi cum nemulţumirea prezentă nu peste mult va da lumii o mare lecţie prin prăbuşirea totală a structurii sociale din prezent, construită pe egoism, lăcomie, ambiţie şi nemulţumire, gândim că este cel mai înţelept să lăsăm lumea să-şi vadă de ale ei, să o lăsăm să meargă pe calea ei şi să culeagă răsplata acelei căi şi în cele din urmă să înveţe lecţia pe care Providenţa i-o va da. De aceea, noi nu vorbim lumii mult despre nemulţumire, excepţie făcând unele cazuri care ne vin în atenţie şi când în mod cuvenit sunt supuse criticii şi sfatului nostru. Chiar şi atunci sfatul nostru n-ar fi ca lumea să încerce lucrul imposibil, să fie mulţumită în timp ce stă sub spiritul egoismului şi al nemulţumirii; mai degrabă i-am sfătui pe aceştia să caute şi să-L găsească pe Domnul şi Spiritul Său de iubire, de pace, de blândeţe şi de bunătate, şi găsindu-l să dovedească faptul că “evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. … întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.” — 1 Timotei 6:6; 4:8.

 

Lucrurile pe care le avem — cu care suntem mulţumiţi

Să nu trecem cu vederea că acesta este punctul de vedere al tuturor mesajelor scripturale — sfaturile şi îndemnurile inspirate nu sunt pentru lume, ci pentru cei care au devenit poporul de Legământ al lui Dumnezeu. Sărmana lume, şi în special aceia din lume care sunt fără Dumnezeu şi care nu au nici o speranţă, are desigur foarte puţine motive de mulţumire — ei nu au nici lucrurile alese pentru viaţa aceasta, nici făgăduinţele nespus de mari şi scumpe pentru viaţa viitoare. Într-adevăr, prin învăţăturile false insuflate de marele adversar al lui Dumnezeu, al adevărului şi al omului, mulţi nu numai că au o existenţă monotonă, lipsită de confort în prezent, ci sunt şi îndrumaţi să aştepte chinuri îngrozitoare în viitor — iad de suferinţă fără sfârşit, sau o perioadă de suferinţă în purgatoriu, care va dura sute sau mii de ani. Sărmana lume! Nu-i de mirare că este deprimată, nemulţumită, bolnavă, anarhică.

Dar pentru creştin — adevăratul creştin conceput de adevăr (prin Cuvântul Adevărului şi nu al erorii), ce diferite sunt toate aceste lucruri! El vede ceea ce lumea nu vede, adică, motivul pentru care Dumnezeu a permis domnia păcatului şi a morţii în lume în cei şase mii de ani trecuţi. El vede mai mult, şi anume, că Dumnezeu care a fost drept când a aplicat pedeapsa păcatului — moartea şi însoţitorii acesteia, boala, durerea şi necazul — este de asemenea iubitor şi binevoitor, şi a pregătit o răscumpărare de sub sentinţă şi în cele din urmă o eliberare de sub ruina păcatului şi a morţii. El se bucură să ştie că acest preţ de răscumpărare este deja plătit şi că plătirea acestuia a fost formal recunoscută de Iehova la Rusalii. El este învăţat prin Cuvântul harului că drept rezultat al acestei răscumpărări, toată lumea care a fost mai întâi încercată şi condamnată prin tatăl Adam, va fi probată din nou, individual; şi că pregătirea pentru această nouă încercare a fost făcută prin “răscum-părarea pentru toţi” dată la Calvar. El învaţă, de asemenea, că timpul divin pentru această încercare a lumii întregi, sub oferta vieţii veşnice prin Cristos şi prin condiţiile “Noului Legământ”, este încă în viitor — în decursul Veacului Milenar, după cum este scris: “Dumnezeu … a rânduit o zi în care va judeca îva acorda o încercareş după dreptate pământul locuit, prin Omul” — Isus Cristos. — Fapte. 17:31.

Învăţând acestea, el se bucură în speranţa vieţii veşnice şi aşteaptă eliberarea din condiţiile prezente de slăbiciune şi decădere, şi eliberarea în deplina libertate (liber de păcat) a fiilor lui Dumnezeu. În timp ce se bucură, astfel, în această speranţă nouă şi aşteaptă împlinirea ei la a doua venire a Răscumpărătorului, ca să inaugureze “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” (Fapte. 3:19-23), el primeşte încă un mesaj în sensul că, deoarece apreciază bunătatea divină care i-a ajuns la cunoştinţă, este privilegiat să cunoască şi să aibă parte de o binecuvântare şi mai mare. Paşii harului îi sunt explicaţi după cum urmează, prin Cuvântul divin:

  1. Pasul credinţei şi acceptării marii Jertfe de Răscumpărare pe care deja l-aţi făcut vă este socotit ca îndreptăţire în ochii lui Dumnezeu; şi acum fiind astfel socotiţi ca îndreptăţiţi, veţi fi trataţi nu numai ca fiind eliberaţi de sub sentinţa morţii prin Adam, ci, de asemenea, ca eliberaţi de nedesăvârşirile moştenite prin cădere, care sunt socotite ca fiind “acoperite”.
  2. Toate acestea sunt pentru a putea face al doilea pas, care este potrivit acum, şi anume, să vă prezentaţi corpul în deplină consacrare Domnului, fără rezerve: de a fi sau de a face sau de a suferi, de a avea sau de a nu avea, de a vă bucura sau de a nu vă bucura mai departe de lucrurile din viaţa aceasta; şi de a vă cheltui şi a fi cheltuiţi, cu tot ce aveţi şi tot ce sunteţi, în serviciul Domnului, al Adevărului şi al tuturor acelora care sunt în armonie cu Adevărul.
  3. Vi se va arăta că, în multe privinţe, aceasta este calea pe care a umblat Marele Răscum-părător şi că umblând pe această “cale îngustă”, grea veţi urma în urmele Sale şi pe aceeaşi cărare a sacrificiului pe care a urmat-o El.
  4. Mai departe, se dă asigurarea că, dacă veţi urma pe această cale cu credincioşie, până la sfârşitul călătoriei vieţii, toate neajunsurile, fără voie şi neintenţionate, vor rămâne mai departe acoperite prin meritul jertfei Răscumpărătorului, astfel că la sfârşitul călătoriei tuturor celor care sunt acum “chemaţi” şi care astfel se supun cu bucurie “chemării”, li se va da şi privilegiul de a avea parte cu Răscumpărătorul la onorurile şi gloriile Împărăţiei Sale Milenare, şi de a fi instrumen-tele lui Dumnezeu, împreună cu Răscum-părătorul, pentru a dărui omenirii toate beneficiile şi binecuvântările îndurătoare cumpărate prin moartea Răscumpărătorului, sfârşită pe Calvar — participând la judecarea lumii, la conducerea lumii, şi, ca membri ai Preoţiei Împărăteşti, la binecuvântarea şi ajutorarea lumii să se întoarcă, pe calea restabilirii, — la tot ce a fost pierdut prin Adam şi prin păcatul lui.

Oricine a auzit acest mesaj glorios, în adevăratul înţeles al auzirii lui — cu auzul credinţei şi acceptării — acela a primit într-adevăr ceea ce unii numesc o “a doua binecuvântare”. Dacă iertarea păcatelor şi împăcarea cu Domnul prin sângele crucii, prima experienţă a creştinului în har, a fost o mare binecuvântare, care cu greu poate fi înţeleasă sau măsurată, încă mai mult este această a doua binecuvântare o cauză de plinătate a bucuriei, prin aceea că ne-a adus conceperea cu Spiritul sfânt, prin care ştim că suntem fii ai lui Dumnezeu, “Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Şi este destul să ştim că “acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi îcăş ce vom fi îdeplinătatea binecuvântărilor şi slava care ne va fi împărtăşită la a doua Sa venireş nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” — 1 Ioan 3:2.

Acestei clase i se adresează apostolul prin cuvintele din textul nostru. Noi, care avem astfel de binecuvântări, desigur că n-am arăta apreciere, mulţumire, dacă nu am fi mulţumiţi cu lucrurile binecuvântate pe care le avem. Noi avem lucruri care trebuie să ne facă fericiţi în cele mai grele împrejurări, în ceea ce priveşte viaţa prezentă. Prin harul lui Dumnezeu, noi am găsit mărgăritarul de mare preţ, şi nu numai că suntem mulţumiţi cu condiţiile prin care ne este oferit, ci foarte bucuroşi, cu plăcere, veseli, socotim toate celelalte ca pierdere şi gunoi ca să ne putem păstra proprietatea acestuia — ca să câştigăm pe Cristos şi să fim găsiţi în El — membre ale corpului marelui Profet, Preot şi Rege, care nu peste mult, ca antitipul lui Moise, se va ridica drept Eliberatorul tuturor acelora care iubesc dreptatea, din robia păcatului şi a lui Satan. Fapte. 3:22, 23.

Toţi care, în mod inteligent, au luat slujba de urmaşi ai lui Cristos au ştiut, de când au pornit pe calea îngustă că trebuie să se aştepte la încercări, greutăţi şi împotriviri, şi I-au zis Învăţătorului:

“Nu pentru bunuri pământeşti

Mă rog eu către Tine,

Îndur orice suferinţă,

Numai să fiu cu Tine!”

Fiecare afacere şi fiecare întâmplare care nu este grea, din această viaţă, este un motiv de mulţumire faţă de Domnul nostru; pentru că este cu mult mai puţin decât ceea ce ar putea cere legământul nostru în mod cuvenit, pentru că Învăţătorul nostru ne-a informat clar că această cale este aspră, zicând: “… toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. Şi mai mult, exemplul de suferinţă al Domnului nostru şi de suportare cu răbdare a batjocurilor, calomniilor, a vorbirii de rău şi a împotrivirilor generale din partea păcătoşilor, şi exemplul apostolilor care au urmat îndeaproape în urmele Sale, pe aceeaşi cărare, toate arată că luând în considerare toate lucrurile, noi din timpul de acum care nu “ne-am împotrivit încă până la sânge îmoarteş luptându-ne împotriva păcatului”, contra maşinaţiilor păcătoşilor şi uneltirilor Adversarului, avem multe motive de mulţumire, că soarta noastră a căzut în locuri relativ plăcute. Noi avem toate motivele de mulţumire şi nici un motiv de murmurare.

Şi nu numai că trebuie să avem apreciere pentru locurile liniştite de pe “calea îngustă”, unde Domnul dă odihnă pentru picioarele noastre obosite, ci trebuie să mulţumim şi pentru toate încercările şi strâmtorările. Dacă prin credinţă am ajuns întâi la îndreptăţire, şi apoi la chemarea de sus şi la făgăduinţele ei nespus de mari şi scumpe, trebuie, în al treilea rând, să luăm în stăpânire prin credinţă asigurările Cuvântului Domnului, că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care au făcut acest legământ cu El şi care caută să-L împlinească — al acelora care iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi conform planului Său la această chemare de sus. Privite din punctul de vedere potrivit, toate încercările şi greutăţile care vin peste noi vor fi văzute ca îndurări şi binecuvântări, menite să ne formeze în conformitate cu liniile de caracter manifestate în Domnul şi Capul nostru, şi să ne cizeleze şi să ne facă potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. De aceea, în timp ce nu trebuie să ne expunem ispitelor, nici să atragem asupra noastră persecuţie prin purtări neînţelepte, totuşi, când aceste lucruri vin asupra noastră ca răsplăţi pentru fidelitate faţă de principiile adevărului şi ale dreptăţii, urmate în spiritul smereniei, blândeţei, răbdării şi iubirii, trebuie să ne bucurăm în ele, ca tot atâtea slujiri ale răului pentru noi, care sub îndrumarea divină ne potrivesc şi ne pregătesc să reflectăm mai departe asemănarea Domnului, şi să fim mai departe reprezentanţi şi slujitori ai dreptăţii, acum şi în viitor. A ne retrage şi a evita încercările, greutăţile şi persecuţiile care însoţesc credincioşia faţă de Domnul şi serviciul Său, ar însemna, într-o măsură cel puţin, a ne retrage de la consacrare, care înseamnă a suferi cu El, ca să putem şi domni cu El — să fim morţi cu El, ca să putem şi trăi cu El.

 

Puţini au apreciere — puţini preţuiesc lucrurile pe care le au

Evident însă, că numai un număr mic dintre cei care se numesc cu numele lui Cristos şi şi-au consacrat Domnului viaţa, timpul, influenţa şi toate ale lor, au apreciat aceste lucruri în adevărata lor lumină; şi prin urmare, nu numai aşa-zisele naţiuni creştine sunt cele mai nemulţumite din lume, ci şi creştinii declaraţi sunt adesea cei mai nemulţumiţi şi mai nefericiţi oameni. Ba mai mult, chiar şi unii dintre aceia care au făcut o deplină consacrare Domnului şi unii care au ajuns la o cunoştinţă considerabilă a adevărului prezent şi în privinţa timpului minunat în care trăim, şi a chemării de sus şi a scopului ei, şi gloriilor care urmează suferinţelor de acum — mulţi dintre aceştia, ne temem, se află printre nemulţumiţii lumii — nefericiţi, neliniştiţi, nebucurându-se de odihna pe care Domnul o dă poporului Său, neavând “pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” care să stăpânească în inimile lor şi să ţină toate celelalte afaceri ale vieţii în supunere şi în ordine.

Fraţilor, aceste lucruri n-ar trebui să fie aşa. Căutaţi să nu continue aşa. Amintiţi-vă că potrivit Legământului nostru am jertfit toate interesele şi drepturile pământeşti, ca să putem fi părtaşi cu Învăţătorul nostru la natura divină şi la toate făgăduinţele cereşti. Amintiţi-vă că singurul lucru pământesc făgăduit de Domnul este că vom avea cele de trebuinţă. Dacă învăţăm corect ce este de trebuinţă, vom afla că lucrurile de trebuinţă pentru întreţinerea vieţii ar putea însemna o listă de cheltuieli pentru alimente de o varietate foarte limitată şi foarte necos-tisitoare; şi ar putea însemna o garderobă de mare simplitate şi de un preţ foarte redus; şi ar putea însemna o casă cu aspect modest şi foarte mică şi foarte puţin mobilată. Orice avem peste cele de trebuinţă este mai mult decât ne-a promis Domnul în timpul prezent; şi este un motiv de mulţumire de pe buzele noastre şi de recunoştinţă din inimă.

Privind corect aceste lucruri, unde este ocazia de a murmura sau a ne plânge de lucrurile pe care le avem? Unde ar fi dorinţa de a vrea, de a spera, de a cere mai mult decât a promis Dumnezeu că ne va da, şi mai mult decât înţelepciunea Sa negreşită a văzut că va fi cel mai bine pentru noi? Dacă aceste lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu sunt primite în pământul bun al unei inimi oneste, ele vor aduce grabnic, sub soarele favorii divine şi sub ploaia harului divin, o însutită bucurie, pace, încredere, mulţumire, fericire şi iubire, în vieţile tuturor celor care le practică; şi influenţa asupra familiei noastre, asupra vecinilor şi asociaţilor noştri va fi o influenţă bună pentru fericirea lor şi a noastră.

În loc să ne plângem de vreme, că e prea cald sau prea frig, prea umed sau prea uscat, prea senin sau prea închis, ori că este prea ceţos sau prea înnorat sau mohorât, ori altceva, mai bine să fim mulţumiţi cu vremea pe care o avem. Nu noi am făcut-o şi n-o putem schimba. Şi fiindcă înţeleptul şi iubitorul nostru Tată ceresc vede că este cel mai bine să permită acum aşa, şi noi să vedem că este cel mai bine să fie acum aşa. La timpul Său potrivit favoarea Sa va ajunge nu numai la omenire, pentru a o ridica, binecuvânta şi vindeca, ci va ajunge şi la căminul omenirii, Pământul, pentru a-l aduce într-o stare de paradis, după cum a făgăduit că va fi în “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”.

Dacă sănătatea voastră nu este cea mai bună, nu umblaţi supăraţi şi plângându-vă în toate zilele; fiţi mulţumitori — mulţumiţi că nu este mai rău, amintindu-vă că, în calitate de membru al rasei decăzute, pedeapsa deplină a păcatului împotriva voastră este durerea şi suferinţa până la moarte. De aceea, orice aveţi, care este moderat sau suportabil sau într-o măsură plăcut, fiţi foarte mulţumitori, foarte recunoscători şi folosiţi-vă din plin de lucrul acela.

Astfel textul nostru deci, nu este numai un medicament bun pentru a ne aduce sănătate spirituală şi bucurie în Domnul, ci este şi folositor pentru sănătatea fizică; deoarece este un fapt indiscutabil că majoritatea oamenilor îşi agravează suferinţele şi bolile fizice prin agitaţia şi nefericirea minţii. Dacă sunteţi un copil al lui Dumnezeu, amintiţi-vă cuvintele Răscumpărătorului, Învăţătorului şi Înaintemergătorului nostru pe calea îngustă, în sensul că neamurile (cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu sunt poporul Lui de legământ) umblă continuu după ce vor mânca, cu ce se vor îmbrăca; şi noi să nu fim ca ei, fiindcă Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie, înainte de a cere de la El; şi El a promis deja că vom avea ceea ce este mai bun pentru noi.

Dacă poziţia voastră în viaţă este umilă şi cere continuu muncă pentru a vă câştiga cele necesare, nu vă plângeţi, ci din contră, mulţumiţi — mulţumiţi pentru sănătatea şi puterea să faceţi acea muncă necesară; mulţumiţi pentru înţelegerea că viaţa scurtă actuală este timp de şcolarizare, şi că lecţiile din prezent învăţate corect, vor aduce bogăţii de har şi slavă, pe care lumea nu le poate da, nici nu le poate lua. Pe de altă parte, gândiţi-vă că starea voastră este, în unele privinţe, mai favorabilă decât a acelora care par să fie mai prosperi sau cu o situaţie mai bună; câţi dintre cei care au bogăţie şi confort au găsit că acestea sunt un blestem! Câţi care nu au fost blestemaţi prin bogăţie au găsit că înşelăciunea bogăţiei şi mândria pe care aceasta o aduce sunt piedici în loc de ajutoare pe “calea îngustă”; câţi au găsit înţelesul cuvintelor Domnului: “Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii!”.

Amintiţi-vă şi cuvintele apostolului, că nu mulţi bogaţi, nu mulţi mari, nu mulţi învăţăţi sunt printre aleşii lui Dumnezeu; că îndeosebi săracii lumii acesteia, bogaţi în credinţă, vor fi moştenitori ai Împărăţiei. Înţelegând că bogăţiile credinţei, bogăţiile încrederii, bogăţiile mulţumirii şi bogăţiile evlaviei, cu roadele Spiritului care le însoţesc pe acestea formează adevăratele bogăţii, daţi mulţumiri Domnului, că în înţelepciunea şi harul Său v-a situat atât de favorabil.

“Aveţi credinţă în Dumnezeu” — “Doamne, măreşte-ne credinţa”

Acelaşi principiu este bun în toate afacerile noastre, oricare ar fi. Lecţia credinţei pentru cei care au devenit poporul consacrat al Domnului nu este numai credinţă în învăţături şi teorii, desigur, nici în principal această credinţă. Aspectul principal al credinţei este încrederea în Dumnezeu; că El este în stare şi doritor să facă ceea ce a promis. Această credinţă se prinde nu numai de viitor, ci şi de cele de acum; această credinţă se bucură nu numai în slava care are să fie descoperită, ci se bucură şi în suferinţele, încercările şi greutăţile şi în toate experienţele bogate pe care un Tată atotînţelept vede că sunt cele mai bune să le permită. Prin urmare, cum îndeamnă apostolul, să ne bucurăm întotdeauna, să “mulţumim pentru toate”. 1 Tesaloniceni 5:18; Efes. 5:20.

Cele mai bune ilustraţii ale acestei credinţe adevărate, ale acestei încrederi continue în Dumnezeu, le aflăm, cum trebuie să ne aşteptăm, în experienţele dragului nostru Răscumpărător şi în relatarea lor. Dându-Şi seama că El era în lume pentru a servi Planul divin, Şi-a dat seama, de asemenea, în mod continuu de supravegherea înţelepciunii divine în privinţa tuturor afacerilor Sale: prin urmare El nu numai că a mers la Tatăl adesea în rugăciune şi a mers la Cuvântul Domnului pentru îndrumare, ci El a recunoscut că toate experienţele prin care a trecut şi toată împotrivirea pe care a întâmpinat-o, erau sub supraveghere divină. El ştia că este deplin consacrat Tatălui şi căuta nu voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis. Prin urmare, ştia că grija providenţială a Tatălui supraveghea toate afacerile vieţii Sale.

Aceasta este ilustrat în mod convingător în răspunsul Său către Pilat; când acesta din urmă I-a zis: “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc? “N-ai avea nici o putere împotriva Mea”, i-a răspuns Isus, “dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus””. (Ioan 19: 10, 11) Iar cu privire la paharul suferinţelor şi al înjosirii a zis: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11). Într-adevăr, a fost suficient pentru El, ca în toate lucrurile să-Şi dea seama că Tatăl le avea sub control: acest gând I-a dat curaj să facă, să sufere, să suporte.

Şi o asemenea încredere în Providenţa divină este necesară pentru toţi care vor ieşi biruitori prin Cel care ne-a iubit şi a murit pentru noi. Dacă putem fi siguri că ne-am predat cu totul lui Dumnezeu conform chemării Sale, atunci putem fi siguri şi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru; ne putem da seama în fiecare eveniment neprevăzut al vieţii că Tatăl a pregătit paharul, şi ne va sprijini şi ne va binecuvânta în timp ce-l bem. Domnul nostru Isus, reprezentantul Tatălui, supraveghează încercările, înjosirea şi suferinţa noastră; El îngăduie ca paharul să fie pregătit pentru noi prin servitorii orbiţi ai lui Satan. Această cunoştinţă ar trebui nu numai să ne facă capabili să privim cu bucurie pierderea bunurilor noastre (toate lucrurile pe care le socotim scumpe: profesie, influenţă, nume bun etc.), ci trebuie să ne ajute şi să tratăm cu bunătate şi blândeţe şi cu spiritul iertării pe acei care pregătesc şi administrează paharul suferinţelor noastre. Dar nimeni nu poate avea această siguranţă a credinţei — şi nimeni n-o are — decât o anumită clasă, specială; şi aceasta nu este o clasă mare în comparaţie cu lumea, ci o “turmă mică” — cei care au crezut în sângele scump pentru îndreptăţire, şi care, ca membri ai Corpului lui Cristos, s-au consacrat fără rezervă să umble pe   urmele Răscumpărătorului lor, să sufere cu El şi în final să fie glorificaţi împreună cu El.

 

“Care este temelia tare a credinţei?”

În textul nostru, după ce apostolul ne îndeamnă să fim “mulţumiţi cu ce avem”, el adaugă motivul sau temeiul pe care dă acest sfat, spunând: “căci El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””. Da, acesta este temeiul adevărat al mulţumirii noastre, faptul că ne dăm seama de îngrijirea Domnului şi că înţelepciunea şi harul Domnului sunt exercitate faţă de noi — şi că lucrurile pe care ni le dă sunt cele mai bune pentru noi şi pe care le-am alege dacă am avea destulă înţelepciune şi putere de pătrundere în toate amănuntele cazului.

Apostolul adaugă: “Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”” Întreaga lume s-a mirat de curajul inteligent al celor umili din poporul Domnului. Secretul curajului şi puterii lor stă în încrederea că Domnul este ajutorul lor, că El, cu înţelepciune şi iubire care sunt nemărginite, poate şi voieşte să facă toate lucrurile să lucreze spre binele lor.

Poate că unii sunt înclinaţi să se întrebe de ce în ultimul timp am dat atâta atenţie în aceste coloane unor subiecte asemănătoare celui discutat aici, şi altor subiecte înrudite, intenţionate să dezvolte tot mai mult spiritul iubirii şi diferitele roade ale acestui Spirit, şi să combată spiritul egoismului şi roadele lui rele. Noi răspundem: Fiindcă credem că aceste lecţii sunt în mod special potrivite în acest timp. Domnul, prin harul Său, a îndepărtat multe erori orbitoare din mintea noastră şi ne-a dat o înţelegere mai clară a planurilor Sale măreţe, şi ne-a descoperit gloriosul Său caracter în legătură cu planul Său; şi poate a fost mai mult sau mai puţin pericol, că în astfel de studiu teologic să fie pierdut din vedere obiectivul real al acestei cunoştinţe, obiectivul Evangheliei. Obiectivul lui Dumnezeu nu este numai să găsească un popor de intelectuali, nici numai să instruiască un popor în privinţa planurilor Sale, ci să sfinţească un popor prin adevăr, şi astfel să-i facă corespunzători pentru “a avea parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Suntem de părere că încercările pe care Domnul le-a prevăzut pentru poporul Său nu sunt numai probe doctrinare, şi ca atare aşteptăm tot mai mult ca cernerile şi separările Secerişului printre cei care vin la cunoştinţa adevărului să fie în măsură considerabilă în privinţa caracterului şi roadelor Spiritului.

Hotărârea finală a Domnului nu este, “Dacă nu ştii anumite lucruri, nu eşti al Meu”, nici, “Dacă ai o anumită cunoştinţă eşti al Meu”, ci, “Dacă cineva nu are Duhul îdispoziţia, minteaş lui Hristos, nu este al Lui”. Şi dacă noi stăm corect în aceasta, iubiţi cititori, este de cea mai mare importanţă ca noi, în calitate de soldaţi ai crucii, să îmbrăcăm nu numai îmbrăcămintea intelectuală, coiful mântuirii, ci şi îmbrăcămintea inimii: iubirea dreptăţii, a adevărului, a bunătăţii şi a purităţii, împreună cu scutul credinţei. Platoşa dreptăţii se va dovedi a fi una din cele mai importante părţi ale armurii în lupta noastră, despre care ni se spune că mii vor cădea alături de noi. Psalmul 91:7; Matei 24:24; 2 Tesaloniceni 2:11.

Nu numai atât, dar noi credem că această lecţie este de mare însemnătate, fiindcă timpul este scurt; şi acei din poporul Domnului care nu încep repede să cultive un spirit de mulţumire şi recunoştinţă, nu numai că nu vor fi corespunzători pentru Împărăţie, ci ca părtaşi ai spiritului de nemulţumire al lumii vor fi în mare necaz, cu lumea, peste foarte puţină vreme, în marele timp de strâmtorare. Mulţumirea şi credinţa pe care acesta o implică, sunt necesare pentru evlavie; şi oricine încearcă să aibă evlavie fără să se străduiască pentru cultivarea mulţumirii, cu siguranţă nu va reuşi. Evlavia şi roadele spiritului: smerenia, răbdarea, blândeţea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea, nu vor creşte în grădina sufletului unde buruienile nemulţumirii sunt îngăduite să absoarbă puterea şi să strice aerul cu prezenţa şi influenţa lor dăunătoare.

Sentimentul exprimat în una dintre cântările noastre scumpe este tocmai la subiect, şi noi dorim pentru noi şi pentru tot poporul Domnului acea condiţie a credinţei, a consacrării şi a mulţumirii, care să ne permită să cântăm din inimă, cu spiritul şi cu înţelegerea, cuvintele:

“Destul să-i văd faţa numai,

Fiinţa-mi eu Lui o jertfesc;

Schimbe-se locul şi timpul,

Eu nu mă schimb, ci mă-ntăresc.

 

Lângă mare iubirea Lui

Orice palat e mititel,

De-i El cu mine, temniţa

Luceşte ca şi un castel”.

Cine poate spune că Domnul nu ne va supune, în cele din urmă, tocmai la astfel de probe ca acestea amintite de poet care i-au fost aplicate lui şi altora dintre credincioşii trecutului? Să ne amintim că nu vom fi credincioşi în lucruri mari, decât dacă am învăţat să fim credincioşi în lucruri mici. Deci fiecare să începem şi să continuăm credincioşi o transformare a vieţii pe aceste linii ale evlaviei cu mulţumire în cele mai mici lucruri ale vieţii. Unul ca acesta nu numai că se va face mai fericit pe el şi-i va face şi pe alţii mai fericiţi în prezent, ci şi se va pregăti pentru încercări şi probe mai mari care I-ar plăcea Domnului să le impună mai târziu, pentru a dovedi în ce măsură suntem învingători asupra lumii şi asupra spiritului ei.

“Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră”; deoarece credinţa stă la temelia întregii loialităţi faţă de Dumnezeu şi de cauza Sa. Credinţa în supravegherea divină a tuturor afacerilor noastre dă nu numai pace şi mulţumire, ci şi scoate seva din rădăcinile tuturor ambiţiilor egoiste şi ale slavei deşarte şi a lăudăroşeniei; datorită credinţei noastre în Cuvântul Domnului, că “oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat”. Credinţa în supravegherea Domnului preferă aranjamentul Domnului, oricărui altuia, în privinţa suferinţelor din timpul de acum şi a gloriei viitoare; de aceea ea nu se umflă de mândrie, ci zideşte în asemănarea de caracter a Răscumpărătorului nostru.

“IEHOVA SĂ-ŢI FIE DESFĂTAREA”

 Textul nostru pentru Noul An 1934

“Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.” — Psalmul 37:4

Declaraţia de mai sus, a psalmistului, este aleasă ca textul nostru motto pentru anul 1934. Încrederea noastră este că o consideraţie sinceră a acestor cuvinte în decursul întregului an nu poate să nu aducă o binecuvântare spirituală corespunzătoare asupra inimii. Evident, acesta este un îndemn pentru cel care este deja, în inimă, în relaţie cu Dumnezeu, o relaţie cu Dumnezeu în care a ajuns prin separarea de păcat şi prin o comuniune personală a inimii cu Fiul lui Dumnezeu. Acest îndemn ar trebui să-l încurajeze pe un astfel de credincios, să-i întărească poziţia păstrându-i inima nu numai într-o atitudine de renunţare pentru a fi predată voinţei lui Dumnezeu, ci bucurându-se în Domnul.

Poate că nici un lucru al unui copil al lui Dumnezeu, nu este atât de potrivit pentru viaţa creştină exterioară ca păstrarea stării de bucurie şi plăcere în Domnul şi în voinţa Sa prin toate experienţele şi împrejurările schimbătoare ale vieţii. Într-adevăr, nimic nu poate face pe cineva capabil să îndeplinească cerinţele textului nostru, numai o credinţă hotărâtă şi fără rezerve în Dumnezeu. Dacă luăm în considerare că deseori calea Domnului duce prin vijelii, că este o cale de necazuri, de împotriviri şi încercări înfocate, atunci o cunoştinţă de Dumnezeu în sensul unei cunoştinţe personale cu El, este necesară cel mai mult — este de neapărată trebuinţă, ca inima să se poată bucura în El în tot timpul. Baza unei astfel de atitudini nu poate fi alta decât recunoaşterea îndurării infinite şi sigure a lui Dumnezeu, că în fiecare afacere a vieţii, oricât ar fi de dureroasă şi supărătoare, El are în vedere cele mai mari interese veşnice ale noastre şi aranjează toate pregătirile Sale pentru acel sfârşit sigur.

 

“Ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut”

O astfel de înţelegere şi o astfel de încredere în Dumnezeu este îndeplinită numai prin umplerea cu Spiritul sfânt şi în prezenţa Spiritului sfânt. Şi această bucurie în Domnul, despre care vorbim, bucuria în El în tot tim-pul se naşte din acea credinţă vie, care poate suporta “ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut”, “pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă”. (1 Petru 1:8) Cu privire la această mulţumire şi bucurie în Domnul şi cunoştinţă despre prezenţa Sa nevăzută, care este greu de descris, cineva a observat că aceasta se poate asemăna într-o măsură oarecare cu cazul unui copil orb, care are un tată plin de atenţie şi de iubire. “Copilul fiind orb din naştere, nu-şi poate face o idee clară despre tatăl său. Dar el ştie că este prezentă o persoană, deşi el nu o vede, şi această fiinţă nevăzută este întotdeauna binevoitoare şi foarte activă să facă totul pentru fericirea sa. Copilul are numai o idee neclară şi nesigură despre înfăţişarea sa, şi nu-şi poate face o idee exactă a caracterului său; dar mintea sa se linişteşte în ideea generală, complexă, că această fiinţă este de faţă în tot locul, care deşi nevăzută şi în unele privinţe ale însuşirilor sale este necunoscută, este totuşi chiar obiectul care este cel mai potrivit a-l avea şi este cel mai demn de iubirea sa. Astfel, mai mult prin admiraţia sa, decât prin constatarea pe dinafară, tatăl său este în tot timpul prezent în gândurile sale, şi este întotdeauna obiectul iubrii sale adoratoare.”

La fel se întâmplă şi cu copilul spiritual al lui Dumnezeu, când îi este dat să experimenteze binecuvântarea unirii sale cu El şi este conştient de prezenţa Sa continuă. El se bucură admirând îndurarea lui Dumnezeu şi însuşirile Sale glorioase; se bucură în El când priveşte mărimea şi splendoarea făgăduinţelor divine şi prin aceasta primeşte o înţelegere mai clară despre bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu recunoaşte însemnătatea acestei meditaţii despre Sine şi răspunde binevoitor la aceasta descoperindu-Se pe Sine prin bunătate iubitoare şi bunăvoinţă. Există o continuă revărsare a sentimentelor de iubire; iubire care se ridică la Dumnezeu, şi iubire care se întoarce la cei iubitori; astfel nu există numai o cunoştinţă a iubirii faţă de Dumnezeu din partea unei persoane, ci ceea ce este şi mai uimitor este o cunoştinţă sau mai degrabă o adâncă convingere că şi Dumnezeu îl iubeşte. El poate spune expresiile admirabile din Cântarea Cântărilor: “… dragostea era steagul fluturat peste mine … Să-şi pună mâna stângă sub capul meu şi să mă îmbrăţişeze cu dreapta lui!” (Cântarea Cântărilor 2:4, 6).

Va fi spre edificarea cititorilor noştri, să se gândească iar, în legătură cu acest text, la observaţiile potrivite ale iubitului nostru frate Russell (R 1840, de la paragraful 2):

 

Balsamul mângâierii divine

““Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.” Această desfătare în Domnul este un pas mai avansat în viaţa creştină. Este un lucru binecuvântat a învăţa să te încrezi în Domnul; dar numai când încrederea continuă şi providenţele înţelese se coc într-o cunoştinţă personală şi părtăşie cu Dumnezeu, numai atunci învăţăm să ne desfătăm în El. Da,   când inima răspunde inimii, când rugăciunea fierbinte aduce răspunsuri de pace recunoscute, când îngrijirea şi iubirea divină sunt în mod special recunoscute în îndrumarea căii noastre, într-un cuvânt, când ajungem să simţim că Tatăl şi Fiul ni s-au descoperit atât de clar, putem recunoaşte prezenţa lor continuă cu noi. O, atunci începem să ne desfătăm în Domnul. Atunci, oricât de întunecată ar fi calea sau oricât de grea ar fi furtuna care vuieşte în jurul nostru, balsamul mângâierii divine este întotdeauna acolo, aşa încât copilul lui Dumnezeu, atât de adesea tulburat din toate părţile, nu este în necaz; deşi dezorientat, nu este disperat, deşi trântit la pământ, nu este nimicit; deşi persecutat, nu este niciodată părăsit.

A te desfăta astfel în Domnul înseamnă a-ţi concentra sentimentele în El; înseamnă a avea inima într-o aşa armonie cu dreptatea şi adevărul încât să vezi în Dumnezeu izvorul întregii bunătăţi şi al întregului adevăr, Cel plin de farmec. Psalmistul arată o asemenea atitudine a inimii când, personificând pe Domnul nostru Isus, a spus: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. (Ps. 40:8) Şi: “Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97) Şi iarăşi când spune: “Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te voi căuta în zori de zi. Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ uscat şi neumblat, fără apă … Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, buzele mele te vor lăuda … Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te va lăuda cu buze pline de bucurie. Chiar în aşternutul meu îmi aduc aminte de Tine şi în timpul vegherilor nopţii mă gândesc la Tine. Căci Tu ai fost ajutorul meu şi voi cânta plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu Te urmează de apropae; dreapta Ta mă susţine.” (Psalmul 63:1, 3, 5-8).

O astfel de experienţă izvorăşte numai din mângâierile harului divin simţit în timpuri de durere şi nevoi urgente, şi oricât de mari ar fi necazurile sau încercările credinţei, ale răbdării şi ale îndurării care duc la o astfel de cunoştinţă cu Dumnezeu, există un bun motiv de bucurie în ele, căci:

“Chiar şi durerea, atinsă de cer, strălucire devine

Cu rază de-ncântare ne-ntrecută,

Cum întunericul ne arată lumi de lumină,

Aşa cum ziua nu pot fi văzute”.

Când inima se concentrează astfel asupra lui Dumnezeu, impulsul ei foarte natural va fi să-şi încredinţeze căile sale Lui. Cum a exprimat frumos cineva:

“Mai bine cu Dumnezeu în întuneric,

Decât singur în lumină,

Mai bine cu Domnul prin credinţă,

Decât singur prin vedere”.

Şi ce preţioasă este făgăduinţa pentru cei ce astfel învaţă să se încreadă în Domnul şi să continue în facere de bine oricât de îndelungată sau aspră ar fi persecuţia pe care ar stârni-o, şi care se desfătează în Domnul şi îşi încredinţează calea lor înţelepciunii Sale iubitoare. Desigur că aceştia vor primi dorinţele inimii lor şi nici un lucru bun nu va fi reţinut de la ei. Rugăciunile lor fierbinţi fac mult, şi la timpul Său potrivit dreptatea lor oricât de denaturată şi vorbită de rău ar fi acum, va străluci clar ca lumina şi va fi manifestată în mare măsură; şi judecata lor, justeţea şi neprihănirea inimii lor ca ziua la amiază. Şi chiar în timp ce suntem aici ca străini în ţara vrăjmaşului, cu siguranţă vom fi hrăniţi atât cu pâine naturală cât şi cu pâinea din cer pentru înreţinerea noastră spirituală. “Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul şi sărbătoriţi amintirea sfinţeniei Lui!” (Psalmul 97:12)”.

Fie ca această învăţătură din Cuvântul Tatălui să fie păstrată în minţile fraţilor de-a lungul anului care vine, amintindu-le moştenirea lor glorioasă în Cristos şi să se desfăteze în Domnul văzând împlinirea dorinţelor inimilor lor.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 01. 1934

STRĂDUINŢA DUPĂ ADEVĂRATA EVLAVIE ŞI ADEVĂRATA IZOLARE

Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră.” ­— 1 Tesaloniceni 4:3

Când Dumnezeu, în timpurile vechi, Şi-a ales un popor deosebit dintre toate naţiunile, pentru a-l folosi la îndeplinirea unor scopuri speciale, El i-a dat instrucţiuni clare, ca să se “despărţească de popoarele ţării” (Ezra 10:11). “Popoarele ţării” din timpul acela au fost desigur naţiunile necircumcise şi păgânii, care erau străini de făgăduinţele şi legămintele lui Dumnezeu. Scopul special cu acel popor, care a fost chemat în acele zile, a fost după cum suntem informaţi acum, să facă din ei o ilustraţie sau o umbră a unui alt popor, a unui popor sfânt de mai târziu, adică a Bisericii chemate în timpul acestui Veac Evanghelic, care împreună cu Isus să formeze Împărăţia, care va restabili toate lucrurile la starea paradisului edenic şi va face ca voia lui Dumnezeu să se îndeplinească pe pământ aşa cum se îndeplineşte în cer.

De aceea, după cum Israelul din vechime a fost sfătuit să se despartă cu totul, de toate popoarele care nu erau legate prin legâmânt cu Dumnezeu şi să renunţe la toate lucrurile care nu erau în armonie cu acea legătură sfântă, tot aşa poporul adevărat din acest veac este instruit să se separe de spiritul şi tovărăşia acestei lumi ­— de planurile, metodele şi ambiţiile ei şi de tot ce nu este în confor-mitate cu relaţia sa sfântă cu Dumnezeu. Astfel a spus marele Întemeiator al credinţei noastre sfinte despre urmaşii Săi apropiaţi: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Iar unul dintre ucenicii Săi iubiţi I se alătură spunându-le: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” — 1 Ioan 2:15, 16.

Locuind într-o atmosferă spirituală

Declaraţia apostolului Pavel: “… aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” arată în mod sugestiv legătura spirituală care trebuie să fie menţinută de către fiecare urmaş al lui Cristos şi înseamnă acea despărţire şi retragere de la tot ce poate să-l murdărească şi care nu este în armonie cu relaţia sfântă pe care un credincios consacrat o menţine cu Învăţătorul său. Deci, această viaţă separată şi această impresionantă responsabilitate cu privire la umblarea cu Dumnezeu, separată de spiritul, influenţa şi scopul lumii, va deveni în mod evident, un lucru de cea mai mare însemnătăte pentru toţi care doresc să-şi asigure aprobarea divină, şi în sfârşit să intre în acel repaus care rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta este bine observat de un altul: “A fi singur cu Dumnezeu, care implică izolarea intelectului faţă de lume, pentru o minte predată lui Dumnezeu este o plăcere care nu se poate descrie. Şi, nu este surprinzător că pentru îndeplinirea unui astfel de gând care este atât de atractiv, multe persoane evlavioase în toate timpurile, s-au despărţit de societate. Rupând trandafirii lumii, ei s-au înţepat cu spinii acestor trandafiri, şi în durerile lor profunde au căutat să scape de răul mult ce era ascuns sub aparenţa binelui. Intenţiile lor au fost bune, dar metodele nu totdeauna au fost încununate de succes”.

Astfel, scriitorul de mai sus îndreaptă atenţia la ceea ce a fost o greşeală obişnuită de-a lungul secolelor acestui Veac Evanghelic asupra subiectului singurătăţii şi despărţirii în comuniunea cu Dumnezeu. O privire mai atentă şi mai serioasă asupra Cuvântului sfânt, poate să conducă numai la o singură concluzie, şi anume, că un copil al lui Dumnezeu este chemat să trăiască şi să umble separat de lume, despărţit de păcat şi de egoism, în acel înţeles că în spiritul sau intenţiile sale trăieşte într-o atmosferă spirituală, după cum spune apostolul: “ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus”. (Efeseni 2:6) El trăieşte în singurătate spirituală în sensul că, adevăratele afecţiuni ale inimii sale — speranţele şi dorinţele sale sunt cereşti, în timp ce el este conştient de responsabilitatea sa cu privire la umblarea între oameni şi în purtarea şi vorbi-rea sa se străduieşte ca lumina şi spiritul adevărului să strălucească pentru binecuvân-tarea altora şi spre mărirea lui Dumnezeu.

Înţelegeri greşite despre trăirea cu Dumnezeu

Scriitorul citat mai sus spune mai departe: “Pentru a avea idei corecte despre acest subiect, trebuie, pe bună dreptate să observăm, în primul rând, că singurătatea lăuntrică sau spirituală nu poate fi confundată cu singurătatea fizică sau a individului. Ea este ceva mai mult şi ceva mai important decât izolarea trupului în oarecare loc ascuns sau retras.

În relatările despre cei care în perioadele mai timpurii ale creştinismului s-au retras în locuri izolate, în peşteri pustii, în păduri şi în singurătatea mănăstirilor pentru a-şi perfecţiona condiţia lăuntrică, aflăm des menţionat despre ispite neaşteptate şi grele. Adeseori, lumea prin dorinţele rele şi imaginaţiile deşarte i-a urmărit în starea lor izolată. Se povesteşte despre sfântul Ieronim, a cărui scrieri sincere încurajează încă Biserica, că el în zelul evlaviei sale tinere s-a gândit că poate scăpa victorios de ispitele din oraşele luxoase şi poate să-şi perfecţioneze interiorul locuind singur, în pustietatea Siriei. În mijlocul acelei câmpii pustii enorme, uscată de arşiţa soarelui, el a stat jos singur, epuizat, desfigurat, numai cu animalele sălbatice. Hotărârile sale au fost puternice, suferinţele sale au fost mari; el a vărsat multe lacrimi de căinţă, dar în mijlocul acestei singurătăţi, cu lacrimi ne povesteşte despre multele sale dorinţe ciudate care îl ispiteau şi-l atrăgeau la luxul Romei, la atracţiile ei anormale şi la desfătările ei care au reînnoit chinurile minţii, de care credea că a scăpat.

De aceea nu este destul a fi izolat cu trupul. A locui singur în peşteri şi păduri, nu înseamnă neapărat a fi singur cu Dumnezeu.

Nici nu este aceasta totul. Noi, pe bună dreptate, putem observa în continuare că adevărata singurătăte spirituală, care întotdeauna implică operarea specială a milei divine, nu este numai singurătatea mintală. Nu este numai singurătatea unei minţi dezamăgite şi nepocăite, chiar când acesteia i se adaugă şi cea a trupului.

Persoana poate să devină atât de egoistă, încât nici chiar lumea să nu-i poată mulţumi dorinţele. Câţi oameni, victime ale zgârceniei puternice, a senzualităţii arzătoare şi a ambiţiei peste măsură, au părăsit şi au blestemat lumea, pentru că tocmai lumea cu toate îndeplinirile dorinţelor lor nu le-a putut da tot ce au dorit! Oameni bogaţi plini de plăceri, oameni de stat, oameni războinici şi regi care şi-au irosit viaţa în satisfaceri sau dezamăgiri ale aspiraţiilor lor fără de margini s-au separat de societate, ceea ce nu a dus la separarea de ei înşişi. În păduri şi în ascunzişurile pământului şi oriunde, unde au putut să se refugieze şi să se închidă singuri, şi-au vărsat nu rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, ci ura faţă de oameni. Lăsând lumea înapoia lor, ei au dus în inimile lor răul şi păcatul care le-au fost oferite de lume.

Despărţit de tot ce Dumnezeu nu aprobă

Adevărata despărţire spirituală este ceva mai mult decât despărţirea trupului şi ceva mai mult decât singurătatea unei minţi nesfinte, este o despărţire de orice, ce în minte ar fi posibil a tinde să despartă fiinţa de Dumnezeu.

Persoana în starea de singurătate interioară este într-o condiţie de singurătate sau de despărţire, în special de două lucruri, şi anume de dorinţele şi gândurile sale proprii. El este despărţit de dorinţele sale proprii. Scârbit de lume, dacă vrei să-ţi înalţi o cămăruţă de rugăciune lăuntrică şi să intri în locul ascuns al inimii, atunci acesta să fie primul tău scop, deoarece acesta este desigur unul indispensabil pentru a-ţi stăpâni toate dorinţele, în afară de acelea pe care Însuşi Dumnezeu le însufleţeşte. Pentru a stăpâni dorinţele şi a le aduce în supunere faţă de Dumnezeu, este necesar a stăpâni simţurile. Dorinţele trebuie să aibă scopul lor potrivit, şi într-o mulţime de cazuri scopurile sunt făcute cunoscut prin simţuri. De aceea, fii atent asupra simţurilor tale. Nu lăsa ca ochii tăi să odihnească asupra a orice este oprit. Nu lăsa ca urechea ta să asculte vreo conversaţie stricată sau nefolositoare, ci fii ca unul care nu vede şi nu aude şi nu atinge şi nu gustă nimic, afară de ceea ce Dumnezeu permite şi-I place Lui. Luptă-te cu toate pentru că toate au apucat pe o cale greşită. Răstigneşte-le pe toate, fiindcă toate L-au răstignit pe El care este viaţa veşnică. Desparte-te de toţi, în măsura în care ei s-au despărţit de Dumnezeu; uneşte-te cu aceia care au adevărul, pentru ca tu să poţi fi unit cu Dumnezeul adevărului.

Deplin stabilit pe calea sfinţeniei

Persoana într-o stare de singurătate spirituală, de asemenea, se află într-o condiţie de singurătate sau despărţire de gândurile sale proprii. Gândurile sale proprii sunt gândurile care provin de la persoana proprie şi au scopuri egoiste. Când toate gândurile de acest fel, cât şi toate dorinţele care nu sunt de la Dumnezeu au dispărut, atunci singurătatea lăuntrică a progresat mult.

Să amintim că starea singurătăţii spiri-tuale nu exclude toate gândurile din minte, ci numai pe acelea care sunt ale ei însăşi, care sunt produse de ea însăşi şi care tind, deci, să despartă pe credincios de Dumnezeu. Deci, nu exclude acele gânduri care ar fi în legătură cu orice obiect al cărui autor poate fi considerat, pe bună dreptate, Dumnezeu. Şi este potrivit să spunem aici, pentru a stabili care gânduri sunt de la Dumnezeu şi care nu, că gândurile care sunt de la Dumnezeu sunt caracterizate de acest semn distinctiv, special, că ele întotdeauna se armonizează cu aranjamentele îndurării Sale. Gândurile care izvorăsc din îndemnurile egoismului şi nu sunt din acţiuni divine, nu sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu în aranjamentele Sale îndurătoare ar dori şi ar alege să ne sugereze; ci din contră, ele se ocupă cu amintiri şi închipuiri despre persoane, lucruri şi planuri care sunt cu totul în dezacord cu astfel de aranjamente. Toate ideile despre persoane, lucruri şi situaţii, toate imaginaţiile, toate gândurile şi toate argumentele care vin pentru a fi aprobate de noi şi nu sunt în armonie cu aranjamentele îndurătoare existente, nu numai că nu sunt de la Dumnezeu, dar ele constituie aşa de multe influenţe care deranjează, care separă pe Dumnezeu de persoană. Răul este inexprimabil de mare. În persoana cu adevărat sfântă, care după multe ispite şi ezitări este deplin întemeiată pe calea sfinţeniei, nu le este permis gândurilor nearmonioase şi nepotrivite să intre. Acesta stă separat, dacă se poate spune aşa, constituind un spaţiu nelocuit, o cămăruţă închisă, un loc liniştit, retras şi sfânt, inaccesibil pentru orice nu este invitat de marele său Stăpân.

El vorbeşte înăuntrul său despre lucruri care sunt eterne

Iarăşi, adevărata singurătate a spiritului, conform înţelesului deplin al cuvântului, cuprinde până la un anumit grad, cel puţin o încetare a cuvintelor, sau singurătatea cu privire la cuvinte. Dacă un discurs este o binecuvântare, când este sub regulamentul principiilor sfinte, acesta este un izvor al unui rău mare şi aproape extrem, dacă izvorăşte din patimi nesfinte. Şi când observăm cât de strâns este el legat de astfel de patimi, avem un bun motiv, cel puţin într-o mulţime de cazuri, pentru o tăcere ca un semn al moderaţiei, al adevărului şi al păcii. A nu spune nimic, ci numai ceea ce este potrivit, a nu spune nimic decât ceea ce ar spune Cristos, a primi mustrarea fără a răspunde şi a vorbi adevărul în iubire, este o virtute pe care numai Spiritul sfânt o poate produce, şi care aparţine numai aceluia care a fost învăţat de Dumnezeu. Vorbirea aceluia care cultivă singurătatea spirituală, la fel ca orice altceva — care ţine de obligaţia sa morală, este sub restricţiile unei legi divine; şi el nu mai poate vorbi fără ca Dumnezeu să-l conducă în vorbirea sa, după cum nu poate face nici altceva fără Dumnezeu. Prin această tăcere, cu excepţia acelor ocazii în care providenţa lui Dumnezeu îi cere să vorbească, el a tăiat una din legăturile puternice, care altfel l-ar fi legat de ceea ce este fără rost sau neserios, sau imoral în lume.

Aici se poate adăuga că despărţirea de cuvinte nu înseamnă despărţirea de comunicare. Persoana care în urma sfinţeniei sale nu vorbeşte cu alţii de lucrurile care sunt trecătoare, vorbeşte în interiorul său de lucrurile care sunt veşnice. Şi în măsura în care el încetează convorbirile cu oamenii pe care Dumnezeu nu-i cheamă şi nu-i autorizează creşte comunicarea cu Dumnezeu Însuşi.

În cetatea puternică a infinitului

Aceste observaţii, din urmă, arată adevăratul rezultat al singurătăţii spirituale, când ea este înţeleasă şi experienţată în mod corect. Persoana nu este lăsată singură pe socoteala sa, ca şi cum ai spune că este lăsată singură cu Satan — ci ea este lăsată singură cu Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Despărţirea în aplicarea ei spirituală nu este numai izolare, ci tranziţie. Despărţirea de lume, care pentru unii se pare o imposibilitate, este o trecere la Dumnezeu; şi acela care nu este din lume, este din Dumnezeu; singur şi în armonie în acelaşi timp: în izolare de ceea ce este rău, dar în armonie cu ceea ce este bine. El s-a ascuns, nu în locul îngrădit întunecat şi slab pe care egoismul îl dă celor ce nu cred, ci în cetatea puternică a Celui infinit. El nu este numai cu Dumnezeu, ci în El; nu numai în armonia acţiunii, ci în îngrădirea sfântă a fiinţei Sale; astfel se poate spune, în limbajul Scripturii, că Dumnezeu îl înconjoară, cu bunăvoinţa Sa, din toate părţile. Nici un zgomot al gândurilor nesfinte, nici o sugerare a unui motiv nesfânt, nici o strigare a dorinţei neîmplinite, nici o confuzie a limbilor omeneşti, nimic ce ar fi dăunător sau nefolositor nu-l atinge pe un astfel de om. “Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi pănă în veac.” — Psalmul 125:2″.

ÎNTÂI CRISTOS ŞI CUVÂNTUL SĂU

(Faptul că Spiritul a făcut învăţători împotriva faptului că omul a făcut învăţători)

“Pe cine mă respinge şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l judece: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de pe urmă.” “Nimeni să nu vă răpească premiul, făcându-şi voia lui însuşi, în smerenie falsă şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase, neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu.” ­— Ioan 12:48; Coloseni 2:18, 19

Orice progres adevărat în lucrurile sfinte şi orice creştere în viaţa spirituală trebuie să fie întemeiate pe o recunoaştere potrivită a autorităţii lui Cristos şi a Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică. Probabil ar fi potrivit să spunem, că slăbiciunea spirituală şi lipsa progresului în viaţa creştină, sunt mai condamnabile decât orice altceva în eşecul creştinilor de a se ţine cum se cuvine “strâns de Cap” şi a înflăcăra Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică. Prevenirea apostolului este împotriva atitudinii rele, care în toate timpurile a pus în pericol, mai mult sau mai puţin, viaţa spirituală a Corpului lui Christos, atât în adunările mari cât şi în cele mici. Prevenirea este împotriva pericolului de a privi prea mult la noi sau la alţi oameni în Biserică şi a nu privi suficient spre Domnul, care este într-adevăr Capul Bisericii care este Corpul Său. Unii membri arătaţi ca atribuindu-şi funcţiile şi prerogativele   poziţiei Capului şi ignorând faptul că unul este capul Bisericii, tocmai Cristos, sunt dispuşi, ca urmare a lipsei lor de respect faţă de Cristos, să gândească prea mult despre ei înşişi, şi să-şi imagineze că toată greutatea şi importanţa cauzei Domnului le revine lor; astfel ei îşi asumă prea multă conducere şi responsabilitate.

Două clase dojenite

Apostolul spune mai departe, atenţionând solemn pe alţii mai puţin proeminenţi în Biserică, împotriva recunoaşterii şi sprijinirii unei astfel de poziţii greşite şi nescripturale asigurându-i că bunăvoinţa lor este exagerată, dăunătoare lor înşişi şi intereselor cărora doresc să le servească; că îngerii care sunt mesagerii, reprezentanţii Bisericii (Apoc. 1:20; 2:1), nu trebuie să fie obiecte de închinare, deşi în măsura credincioşiei şi a devotamentului lor faţă de Domnul, ei trebuie să fie stimaţi mult. Prevenirea acestor membri este că printr-o astfel de umilire s-ar nesocoti cu totul pe ei înşişi şi ar pune toată greutatea şi responsabilitatea şi influenţa asupra acestor îngeri sau bătrâni, ceea ce ar fi greşit şi ar fi o încălcare a voinţei Domnului, şi ar înseamna necredincioşie faţă de Cristos şi lipsă de o adevărată apreciere a aranjamentelor Sale.

Două clase, care iau o poziţie opusă extremă, sunt mustrate astfel şi apostolul continuă să explice că, dificultatea la amândouă grupurile este o lipsă de apreciere potrivită a Capului — Cristos, singurul şi adevăratul Cap al Bisericii. Fie că sunt “umflaţi de mândrie”, ca servitori ai Domnului, uzurpând locul Domnului nostru în Biserică şi ignorând Cuvântul şi regulile Sale, fie supunându-se la astfel de lucruri şi respectând pe acei care uzurpă poziţia Domnului în Corpul Său — în fiecare caz dificultatea este aceeaşi — o lipsă de apreciere adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu şi lipsa de a recunoaşte pe adevăratul Cap şi adevărata autoritate.

Primejdii în zilele de pe urmă

În 2 Timotei 3:1, apostolul ne asigură, că în zilele de pe urmă vor fi timpuri primejdioase: “căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi îşi de autorităţile mai înalte în generalş, nemulţumitori, fără evlavie, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, defăimători, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”. (2 Timotei 3:2-5).

Cu siguranţă, această descriere se potriveşte bine zilelor noastre printre toate categoriile de creştini mărturisiţi, şi nu este de mirare că ceva din acest spirit general caută să invadeze comunitatea sfinţilor — micile adunări ale consacraţilor care se luptă să învingă lumea şi spiritul ei. Faptul că apostolul scrie despre acestă problemă în cuvinte atât de puternice, nu înseamnă vreo lipsă de compătimire din partea sa. Şi, cu siguranţă, orice referinţă pe care o facem la aceste cuvinte, nu înseamnă lipsă de compătimire din partea noastră. Dar această nelinişte a fost cea mai dureroasă şi a chinuit Biserica de-a lungul Veacului Evanghelic şi este păgubitoare, în special pentru acei fraţi care s-ar putea să accepte asemenea idei nechib-zuite; nimic nu slăbeşte, mai sigur, forţa spiri-tuală şi va conduce în întunericul de afară.

Apostolul Iacov a scris o prevenire solemnă faţă de pericolul ce-i înconjoară pe cei mai talentaţi din poporul Domnului. El zice: “… nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată îîncercareş mai aspră” (3:1). Apostolul a făcut aceasta din iubire faţă de fraţi, datorită respectului său mare pentru ei şi pentru că a apreciat serviciul lor şi a dorit ca ei să poată rămâne în favoarea Domnului nu numai acum, ci de asemenea în viitorul fără sfârşit. A simţit necesar să insiste asupra acestui punct, nu numai cu privire la cazurile particulare ci în mod general.

Orice autoritate omenească trebuie respinsă

Din nou, în anii din urmă, a devenit de cea mai mare importanţă, ca fraţii să analizeze cu grijă punctul de vedere al Domnului cu privire la acest lucru şi să-şi aducă aminte, că El dă o stimă foarte mică braţului de carne sau cuvântului omului. Peste tot în Biblie citim că trebuie să dăm importanţă supremă Cuvântului lui Dumnezeu; peste tot în Noul Testament importanţa este dată în mod constant lui Cristos, ca prima şi suprema autoritate în Biserică; că cuvintele altora nu trebuie primite şi respectate, dacă nu sunt în deplină armonie cu mesajul divin.

Cineva, care evident a privit în mod serios şi corect la lecţiile care trebuie să fie observate în purtarea lui Dumnezeu cu Israel prin Moise, a scris despre acestea ceea ce urmează, şi ni se pare foarte rezonabil:

“Israel a trebuit să asculte numai de “rânduielile, poruncile şi legile pe care Domnul le-a statornicit”. Ei îisraeliţiiş n-au trebuit să dea ascultare poruncilor, tradiţiilor şi doctrinelor oamenilor, ci Cuvintelor exacte ale viului Dumnezeu care i-a scăpat şi eliberat din ţara Egiptului — locul robiei, întunericului şi morţii.

Aceasta trebuie să o ţinem bine minte. Aceasta ne va păzi sufletul de multe ispite şi de multe greutăţi. Îi auzim pe unii vorbind mult despre supunere şi despre moralitate, despre predarea voinţei proprii şi a ne supune autorităţilor. Toate acestea sună foarte frumos şi au o mare greutate pentru un mare număr de oameni foarte religioşi şi morali; dar când oamenii ne vorbesc despre supunere, noi trebuie să le punem întrebarea: supunere la ce? Când ei ne vorbesc depre predarea voinţei noastre, trebuie să-i întrebăm: cui să ne predăm voinţa? Când ne vorbesc despre supunerea faţă de o autoritate, atunci trebuie să insistăm ca ei să ne spună cine a dat această autoritate şi pe ce se bazează ea.

Această întrebare este de cea mai mare importanţă pentru fiecare membru din casa credinţei. Există mulţi oameni foarte sinceri şi foarte serioşi, cărora li se pare încântător să fie eliberaţi de neliniştea gândurilor lor în ce priveşte sfera lor de acţiune şi serviciul lor şi aceste gânduri să le pună asupra altora care sunt mai înţelepţi decât ei. Lor li se pare un lucru foarte comod şi foarte plăcut ca acţiunile lor zilnice să fie îndrumate de un specialist cu o pregătire înaltă. Aceasta eliberează inima de o mare povară şi responsabilitate, şi pare ca o umilinţă şi neîncredere în sine, a te supune la o oarecare autoritate. Dar noi suntem obligaţi înaintea lui Dumnezeu a căuta cu îngrijire temeiul autorităţii la care trebuie să ne supunem, altfel ne putem găsi cu totul într-o atitudine falsă.”

O construcţie a superstiţiei

După ce s-a referit la marea profanare în tot Sistemul Catolic Papal şi la principiile privind adevărata conducere şi autoritate în Biserică, şi după ce a făcut aluzie la diferitele oficii de autoritate care au fost create în Biserică prin papism, acest scriitor pune întrebarea: “Unde se găseşte în paginile Noului Testament ceva, în cel mai mic grad, asemănându-se unei astfel de instituţii a puterii şi autorităţii în Biserică? Unde putem găsi o autoritate pentru vreuna din aceste slujbe?” Şi el răspunde: “Desigur, nu există absolut nici un lucru sau o umbră a unei astfel de slujbe.” Şi noi, în aceste zile, putem întreba cu acelaşi zel şi tărie: unde aflăm în paginile Noului Testament o dovadă care să justifice numirea autorităţii şi a puterii asupra Bisericii, care autoritate să fie centrată într-un om sau într-o societate a oamenilor? Unde aflăm în Biblie vreun text care să autorizeze pe un oarecare om sau o societate omenească în forma unei organizaţii, sau s-o împuternicească să se ridice în Biserică şi să se numească pe sine “organizaţia lui Dumnezeu” sau “canal”, şi să pretindă a fi inspirată cu putere şi autoritate să controleze şi să conducă Biserica în ce priveşte toate problemele doctrinei şi ale serviciului? Şi noi putem răspunde despre oricare situaţie de felul acesta, care există astăzi, cu cuvintele celui pe care l-am citat: “Noi nu ne îndoim să afirmăm că întregul sistem, de la temelie până la piatra din vârf este o clădire a superstiţiei, opusă în egală masură atât vocii naturii, cât şi vocii lui Dumnezeu”.

Acei care domnesc peste voi

Este adevărat că în Biserica primară au existat oameni care au fost puşi în poziţii de învăţători ai Bisericii, şi există anumite îndemnuri, cum este în Evrei 13:17: “Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos”. La fel se amin-teşte şi în 1 Cor. 16:15, 16 şi în 1 Petru 5:1-4.

Unii ar putea să întrebe: “Nu îndreptăţesc aceste texte ale Scripturii principiul recunoaşterii şi supunerii faţă de unii în Biserică? Şi dacă este aşa, cum ne putem noi împotrivi autorităţii omeneşti?” Ca răspuns la această întrebare nu putem face ceva mai bun decât să cităm mai departe pe scriitorul amintit mai sus:

“Oriunde Cristos dă un dar spiritual, fie acesta darul de învăţător sau darul de supraveghetor sau de păstorire, este datoria şi privilegiul creştinilor să recunoască şi să aprecieze astfel de daruri. A nu face aceasta, înseamnă a respinge propriile noastre favoruri. Dar trebuie să ţinem bine în minte, că în toate cazurile acestea, darul trebuie să fie o realitate — un lucru evident, palpabil, dat de Dumnezeu. Aici nu este vorba de un om, care-şi însuşeşte un anumit oficiu sau o poziţie, sau care este numit de tovarăşii săi într-un aşa numit serviciu. Toate acestea sunt cu totul fără valoare şi încă mai rele decât nefolositoare; aceasta este un îndrăzneţ amestec nejustificat asupra unui domeniu sfânt, care mai devreme sau mai târziu reduce aprecierea faţă de Dumnezeu.

Orice serviciu adevărat vine de la Dumnezeu şi are ca bază posedarea unui dar real, primit de la Capul Bisericii, aşa că noi pe drept putem spune: fără dar nu este serviciu. În toate textele citate mai sus, vedem un dar real pe care l-a avut cineva, şi lucrarea adevărată (a Spiritului) îndeplinită. Mai mult, vedem o inimă credincioasă pentru mieluşeii şi oile turmei lui Cristos; vedem har şi putere divină.

Semnele distinctive ale învăţătorului adevărat

Când apostolul îndeamnă pe tesaloniceni, să “recunoască” şi să “preţuiască” anumite persoane, pe ce-şi întemeiază el acest îndemn? Oare îşi întemeiază el acest îndemn numai pe simpla presupunere a unui titlu, a unei slujbe sau poziţii? Pe nici unul din aceste motive. El are ca bază a acestui îndemn faptul real şi binecu-noscut, că aceste persoane i-au “condus în Domnul şi i-au sfătuit”. Şi de ce “să-i preţuiască foarte mult, în dragoste”? Oare pentru slujba sau titlul lor? Nu, ci “din pricina lucrării lor”. Şi pentru ce au fost corintenii îndemnaţi să se supună casei lui Ştefana? A fost aceasta pentru un titlu fără valoare sau pentru însuşirea unei slujbe? Nicidecum, ci   pentru că ei “s-au dedicat cu totul în slujba sfinţilor”. Ei au fost cu adevărat în lucrare. Ei au primit dar şi îndurare de la Domnul, şi ei au avut o inimă pentru poporul Său. Ei nu s-au lăudat cu slujba lor şi nu au insistat asupra titlurilor lor, ci dându-se pe ei cu devotament în serviciul lui Cristos, au servit poporului Său drag.

Aceasta este baza adevărată pentru a servi în Biserică. Nu este nicidecum autoritatea omenească, ci darul divin şi puterea spirituală date prin Cristos servitorilor Săi, puse în aplicare de ei, în răspundere faţă de El, şi recunoscute cu mulţumire de sfinţii Săi. Se poate ca cineva să se pună a fi un învăţător sau un păstor, sau cineva poate să fie numit de către tovarăşii săi pentru slujba sau titlul de păstor, dar dacă el nu posedă un anumit dar de la Capul Bisericii, atunci totul este numai o prefăcătorie, o presupunere falsă, o îngânfare goală şi vocea sa va fi vocea unui străin, pe care adevăratele oi ale lui Cristos nu o cunosc şi ar trebui să nu o recunoască — Ioan 10:27, 5.

Dar pe de altă parte, unde este un învăţător cu darul de la Dumnezeu, iubitor, înţelept, credincios, un păstor harnic care veghează asupra sufletelor, care plânge pentru ei, care stă la dispoziţia lor întocmai ca o doică bună, gingaşă, şi care este în stare să le spună fraţilor: “Acum, da, trăim, fiindcă voi staţi tari în Domnul” (1 Tesaloniceni 3:8) — unde s-au găsit aceste lucruri, nu va fi greu a le recunoaşte şi a le aprecia. Cum cunoaştem noi un dentist bun? Văzând numele său pe o placă de alamă? Nu, ci după lucrul său. Cineva se poate numi pe sine, de mii de ori că este un dentist bun, dar dacă el nu este decât un meseriaş neîndemânatic, cine se va gândi să se folosească de serviciile lui?

Serviciul fals

se bazează pe autoritate omenească

Aşa este în toate afacerile omeneşti şi tot aşa este şi în ce priveşte serviciul. Dacă un om are un dar el este un servitor; dacă el nu are acest dar, atunci nici o numire, autoritate şi ordinare din lume nu-l pot face un servitor al lui Cristos. Această numire poate să-l facă un servitor al unei religii; dar un servitor al unei religii şi un servitor al lui Cristos — un servitor în creştinătate şi un servitor în Biserica lui Dumnezeu sunt două lucruri total diferite. Orice serviciu adevărat vine de la Dumnezeu; el se bazează pe autoritatea divină, şi scopul său este să aducă sufletul în prezenţa lui Dumnezeu şi în legătură cu El. Dar, din contră, serviciul fals vine de la oameni; el se bazează pe autoritate omenească şi are ca scop să lege omul de om. Prin aceasta se vede marea deosebire între aceste două servicii. Cel dintâi conduce pe om la Dumnezeu, pe când cel din urmă conduce departe de Dumnezeu. Cel dintâi hrăneşte, întreţine şi întăreşte viaţa nouă, cel de al doilea împiedică progresul său pe orice cale şi-l aruncă în îndoială şi întuneric. Într-un cuvânt, putem spune că adevăratul serviciu este de la Dumnezeu, prin El şi pentru El; serviciul fals este de la om, prin om şi pentru om. Pe cel dintâi îl apreciem mai mult decât putem spune, iar pe cel din urmă îl respingem cu toată energia fiinţei noastre.”

Cei care ar consolida corabia

În fiecare caz, unde se ridică în Biserică întrebarea importantă cu privire la autoritatea prin care oamenii au aşezat capi şi învăţători, adevăratul ucenic se va simţi îndemnat, în mod instinctiv, să întrebe singurul izvor adevărat al luminii şi al înţelepciunii despre acest subiect; şi aici află, de la un capăt la altul, în repetate rânduri marele adevăr, că Cristos singur este Capul Bisericii, şi că orice argument trebuie să se bazeze pe acest fundament. De aceea, nimeni să nu presupună, în aceste zile, nici măcar o clipă, că toate s-ar prăbuşi, dacă el nu ar cosolida corabia — că ei sunt importanţi în programul divin în oricare mică parte a Sionului. Toate aceste idei îngânfate sunt pentru a-L trăda pe Căpitanul mântuirii noastre, pentru că El ne-a spus şi noi credem Cuvântul Său: “despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Fiecare membru din corpul lui Cristos, pe care Domnul, în oarecare înţeles al cuvântului, l-a pus în Biserică pentru a-I servi cauza, trebuie să înţeleagă că el nu este nicidecum important în dezvoltarea planului divin, că este o favoare pur şi simplu, că i s-a acordat o parte în dezvoltarea acestui plan şi că binecuvântările, pe care el le-a primit zi de zi, au fost mai mult decât o compensare a unui serviciu neînsemnat sau al unei jertfe din partea sa. În loc să se simtă o persoană principală şi importantă, el ar trebui să se simtă umilit, gândindu-se că i s-a permis să aibă o parte în marele plan al lui Dumnezeu, ca servitor între fraţii săi, şi el ar trebui să înţeleagă clar că după cum este de sigur că Domnul este Capul Bisericii, tot aşa este de sigur că oricine, care încetează să ocupe funcţia de încredere într-o manieră potrivită va fi înjosit şi probabil va pierde privilegiile şi ocaziile, păgubindu-se pe sine şi pe alţii.

Acei fraţi şi surori blânzi şi umiliţi din Biserică nu ar trebui să permită, în mod tacit, nici unuia să se înalţe şi să-şi atribuie o poziţie sau o slujbă printre ei considerându-se “canal” divin, de care trebuie să asculte. A ceda în faţa unora ca aceştia, nu numai că ar face o pagubă fratelui sau grupului de fraţi care-şi asumă o astfel de funcţie, încurajându-i pe o cale rea, dar ei sunt necredincioşi faţă de adevăratul Cap al Bisericii. Acela care se supune la astfel de condiţii şi pretenţii, dovedeşte că el nu apreciază cum se cuvine libertatea prin care Cristos îi face liberi şi dovedeşte, fie că el este încă numai un copil în Cristos, fie că a adormit în ce priveşte vigilenţa potrivită cu privire la onoarea Bisericii şi a Capului.

Cel mai umil, cel mai slab şi cel mai neînsemnat membru din Corpul lui Cristos, în ochii Domnului este mai calificat a învăţa decât aceala care se laudă, se înalţă şi se străduieşte a ocupa poziţia de învăţător în Biserică în locul Capului. Observă bine cuvintele apostolului: “… amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase, neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu”.

Adevăraţii servitori nu se laudă cu autoritatea lor

Cât de important este în aceste timpuri, ca fiecare ucenic adevărat al lui Cristos să cunoască foarte bine particularităţile unui adevărat învăţător, a unui îndrumător spiritual în Israel! “În toate cazurile unde este   un dar adevărat şi îndurare este un privilegiu măreţ să ne supunem, deoarece recunoaştem pe Cristos în persoana şi serviciul iubiţilor Săi servitori.

Pentru o minte spirituală, nu este greu să recunoască adevărata binecuvântare şi putere. Noi putem uşor şti dacă cineva urmăreşte din iubire adevărată să hrănească sufletele noastre cu pâinea vieţii şi să ne conducă în căile lui Dumnezeu, sau dacă cineva urmăreşte să se înalţe pe sine şi să-şi susţină interesele sale proprii. Cei ce trăiesc în apropierea Domnului pot face uşor deosebire între adevărata putere şi aroganţa falsă. De altfel, noi niciodată nu vom afla pe adevăraţii servitori ai lui Cristos să se laude cu autori-tatea lor, sau cu slujba lor; ei îşi fac lucrarea şi lasă ca aceasta să vorbească de la sine. În cazul binecuvântatului apostol Pavel, îl aflăm referindu-se din nou şi din nou la dovezile clare ale serviciului său ­— la mărturia indiscutabilă dată de convertirea şi binecuvântarea celor cărora le vorbea sau le scria. El le-a putut spune bieţilor corinteni greşit îndrumaţi, când sub influenţa vreunuia cu pretenţii, care se înălţa pe sine, i-au pus sub semnul întrebării, în mod nechibzuit, funcţia de apostol: “căci voi căutaţi o dovadă că în mine vorbeşte Hristos … Pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă”. (2 Corinteni 13:3, 5).

Aceasta a fost arătat în relaţiile sale apropiate cu ei. Ei înşişi erau dovezi vii ale serviciului său. Dacă serviciul său nu a fost de la Dumnezeu, ce şi unde erau ei? Dar aceasta a fost de la Dumnezeu, şi aceasta a fost bucuria, mângâierea şi forţa sa. El a fost un “apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl care L-a înviat dintre cei morţi”. El s-a lăudat cu originea serviciului său, şi cu privire la caracterul său el s-a referit numai la o singură dovadă văzută, care a fost suficientă pentru a convinge pe fiecare cugetător adevărat. În cazul său el a putut spune într-adevăr, că nu vorbirea sa, ci puterea lui Dumnezeu a fost cea care i-a condus pe ei la pocăinţă. Aceasta trebuie să fie într-o măsură oarecare în fiecare caz. Noi trebuie să vedem puterea; noi trebuie să avem fapte reale înaintea noastră.

Servitorul dezinteresat al lui Cristos

Dacă ni s-ar spune: Noi nu trebuie să judecăm, noi răspundem, că suntem obligaţi să judecăm. “Păziţi-vă de proroci mincinoşi”, zice Scriptura, şi cum ne-am putea păzi dacă nu i-am judeca? Dar cum să judecăm? “Îi veţi cunoaşte după roadele lor”. Oare poporul lui Dumnezeu nu poate vedea deosebirea între un om care vine la ei în puterea Spiritului, având daruri de la Capul Bisericii, plin de iubire faţă de ei, dorind serios adevărata binecuvântare,   căutând nu ceea ce ei aveau, ci pe ei — un servitor al lui Cristos sfânt, amabil, umilit, lipsit de egoism şi între un om care vine la ei cu un titlu pe care şi l-a însuşit personal, sau i-a fost acordat de oameni, fără vreun semn care să arate că are ceva divin sau ceresc în lucrarea sau viaţa sa? Desigur ei pot; nimeni nu va pune la îndoială un fapt atât de evident.

În final, vedem în capitolul doi din Apocalipsa, Biserica din Efes lăudată pentru că “a pus la încercare pe cei care se zic că sunt apostoli şi nu sunt”. Cum i-ar fi putut recunoaşte dacă noi nu trebuie să judecăm? Nu este foarte evident cititorului că este o utilizare falsă a cuvintelor Domnului din Matei 7:1: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” şi, de asemenea, a cuvintelor apostolului din 1 Corinteni 4:5: “De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme”? Este imposibil ca Scriptura să se poată contrazice pe ea însăşi. De aceea, oricare ar fi adevăratul sens al cuvintelor Domnului, “nu judecaţi”, sau ale apostolului: “Nu judecaţi nimic”, este absolut sigur, că înţelesul lor nu poate, nici pe departe, să împiedice responsabilitatea importantă a tuturor creştinilor de a cerceta darul, doctrina şi viaţa tuturor care ocupă poziţia unui predicator, învăţător şi păstor în Biserica lui Dumnezeu.

Întotdeauna, scopul tuturor servilor adevăraţi ai lui Cristos va fi să-i conducă pe cei cărora le servesc pe calea adevărată a supunerii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Capitolul cinci din Deuteronom, cât şi întreaga carte, ne arată foarte clar cum Moise, acel eminent serv al lui Dumnezeu, întotdeauna a căutat şi a muncit cu toată energia să întipărească în mintea adunării lui Israel nevoia urgentă a supunerii fără rezerve la toate legile şi hotărârile lui Dumnezeu. El nu a căutat nici o poziţie de autoritate; el niciodată nu a domnit peste moştenirea lui Dumnezeu. Singurul său subiect mare, de la început până la sfârşit, a fost supunerea. Acesta a fost conţinutul tutror cuvântărilor sale — supunere, nu lui, ci Domnului”.

Calea umilinţei

Toţi, pe care Domnul i-a aşezat în Corp fie într-o poziţie umilă sau într-un loc remarcabil, pot fi îndemnaţi, pe bună dreptate, să-şi amintească cuvintele apostolului, că Domnul nostru S-a smerit şi apoi a fost înălţat, aceasta demonstrând principiul care acţionează în programul Tatălui, la care trebuie să se supună toţi membrii Preoţimei Împărăteşti, dacă voiesc să fie înălţaţi la timpul cuvenit. Apostolul încheie cu concluzia: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Este important ca întotdeauna să ne amintim că timpul prezent nu este timpul cuvenit pentru înălţare; a ne înălţa pe noi sau pe alţii, în împrejurările prezente, ar însemna a ne expune marelui pericol al căderii; deci, toţi care sunt cu inima serioasă şi umilită trebuie să privegheze şi să se roage, ca în această privinţă să nu cadă în ispită, după cum s-a întâmplat la începutul Veacului Evanghelic cu unii din această clasă, care s-au împiedicat tocmai de această piatră de poticnire, care a fost cea mai periculoasă. Ne amintim că aceasta s-a îmtâmplat chiar între apostoli, când a avut loc controversa în legătură cu cel care ar fi cel mai mare în Împărăţie. Să ne amintim, de asemenea, cuvintele de dezaprobare ale Domnului îndreptate împotriva lor: “Adevărat vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3). Astfel Domnul nostru a accentuat că umilinţa este unul din principiile de bază, care este necesar pentru cei ce voiesc să ocupe un loc în Împărăţie. Numai aceia, care în timpul prezent au învăţat bine această lecţie, vor fi calificaţi pentru responsabilităţile acelor poziţii de onoare pe care le vor avea când vor sta cu Cristos pe tronul Său.

Locul cel mai înalt este cel mai de jos

Deci, să avem credinţă şi răbdare, să aşteptăm timpul potrivit al Domnului când se va acorda adevărata onoare şi înălţare. Multe din străduinţele de-a apuca şi a deţine autoritate în Biserică au început, mai întâi, cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a lucra pentru cele mai înalte interese ale Bisericii. În astfel de cazuri credinţa nu este destul de tare pentru a recunoaşte, că noi nu suntem de neapărată trebuinţă în planul lui Dumnezeu şi că Domnul este capabil să supravegheze fiecare întâmplare şi fiecare împrejurare conform voinţei divine. O credinţă mai mare în puterea Domnului, de a regla toate afacerile Bisericii, vor zădărnici într-o mare măsură străduinţele unora din poporul Său de a conduce interesele Bisericii după înţelep-ciunea şi iscusinţa lor. De aceea, să ne amintim că Domnul este capabil şi dispus să îndepli-nească toate lucrurile conform sfatului şi voinţei Sale şi că noi, de asemenea, vom face bine amintindu-ne că cele mai înalte locuri ale noastre sunt cele mai de jos, că cea mai mare stăpânire este stăpânirea de sine, şi că orice succes am putea avea uzurpând locul şi autoritatea Domnului nostru şi al Cuvântului Său, fără îndoială ar fi, în cele din urmă, în dezavantajul noastru. Deci pentru a ne putea păstra locul în Corpul lui Cristos, cât şi pentru interesele Bisericii şi onoarea Domnului, trebuie să ne păstrăm eul sub control, conform cuvin-telor poetului, prin care şi-a exprimat gândul său:

“A nu fi nimic, nimic

Stând la picioarele Lui

Ca şi un vas stricat şi gol,

Ce e al Maestrului.

El m-ar umplea desigur,

Că slujindu-I în toate Lui,

Ar curge peste mine

Sfântă-ndurarea Lui”.

Exemplul şi cuvintele apostolului ar trebui să stea întotdeauna înaintea ochilor minţii noastre: “Căci noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus ca Domn, iar noi înşine suntem robii voştri, pentru Isus.” (2 Corinteni 4:5).

Paștele Trebueau sa fie Jertfite

“Ziua sărbătorii Azimilor, în care trebuiau jertfite Paştile, a venit.” “… căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare.” — Luca 22:7; 1 Corinteni 5:7, 8

“Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile se apropia.” (Luca 22:1). Aceasta este relatarea sfântă care anunţa sărbătătorirea ultimelor Paşti la care Domnul nostru a luat parte. Din nou Paştile s-au apropiat. În anumite privinţe aceasta este cea mai sfântă sărbătoare din an sărbătorită de apostolii lui Cristos ca o comemorare şi sărbătorire a morţii, în sacrificiu, a Învăţătorului şi a împărtăşirii lor cu El în acea moarte, însufleţiţi de speranţa gloriei care va urma.

Întocmirile lui Dumnezeu pentru evreii din vechime au fost, fără îndoială, tipice şi pline de lecţii preţioase pentru cei care constituie, în acest Veac, poporul lui Dumnezeu şi care aparţin Israelului mai important, Israelului spiritual. În acele întocmiri au fost două mari sărbători religioase la poporul lui Dumnezeu, una la începutul anului civil, şi cealaltă la începutul anului religios. Anul religios începea primăvara, socotind de la prima lună nouă cea mai apropiată de echinocţiul de primăvară, cam la 1 aprilie, dar variind datorită diferenţei între timpul lunar şi timpul solar. În legătură cu aceasta, la începutul anului religios, Domnul a stabilit Paştile — înjunghierea şi mâncarea mielului de Paşti în a 14-a zi după care a urmat o săptămână a Paştilor cu azime. La evrei anul civil începea cu şase luni mai târziu, în luna a şaptea cam pe la 1 octombrie; în legătură cu acest an civil, au fost instituite jertfele Zilei de Împăcare cu sărbătoarea Corturilor la care Israeliţii îşi aminteau călătoria lor prin pustie, părăsind Egiptul în drum spre Canaan.

Aceste două mari sărbători religioase, din diferite puncte de vedere, au reprezentat aceeaşi lecţie: cea dintâi a scos în relief mai mult trecerea peste întâii-născuţi, care după aceea au fost reprezentaţi în seminţia lui Levi, în fruntea căreia se găsea preoţimea. Deşi   tipul pare să scoată în evidenţă şi să descrie eliberarea întregului Israel prin această seminţie preoţească, la care aparţinea şi Moise, totuşi în detaliu, în mod special, acest tip reprezintă numai eliberarea, binecuvântarea seminţei preoţeşti, a celor întâi-născuţi. Celălalt tablou din luna a şaptea, arată mai mult ispăşirea păcatelor întregii omeniri, iertarea şi împăcarea întregului neam omenesc, a celor care doresc să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Totuşi, în ceea ce priveşte jertfa aceastei Zile a Împăcării, indurarea specială a lui Dumnezeu pentru Biserică este arătată, de asemenea, ca fiind înaintea binecuvântării care vine peste lume; ispăşirea şi împăcarea pentru păcatele Bisericii fiind reprezentate în prima jertfă a Zilei de Împăcare, prin “viţel”, în timp ce jertfa pentru păcatele lumii în general a fost reprezentată în a doua jertfă, prin “Ţapul pentru Domnul”. În îndeplinirea acestei imagini în antitip, clasa “Ţapului pentru Domnul” care este în mod evident Biserica celor întâi-născuţi, are o parte în jertfa sau în lucrarea jertfei pentru păcat, lucrare pentru care i-a fost aplicat sângele preţios al Domnului Isus, viţelul antitipic, calificându-i astfel pentru a fi socotiţi cu marele Răscumpărător ca membre ale Corpului Său, ca în sfârşit să poată fi părtaşi în Noua Creaţie şi să fie asociaţi cu Cristos pentru a dărui omenirii binecuvântările împăcării. De la început şi până la sfârşit, în aranjamentul divin, jertfa Domnului nostru Isus este recunoscută ca una predominantă şi meritorie, deoarece tot meritul şi valoarea preţului de răscumpărare sunt reprezentate în ea, după cum ne este arătat în cuvintele lui Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” — Ioan 1:29.

 

Paştile şi sărbătoarea

Evreii foloseau cuvântul “Paşti” adeseori ca numele unei săptămâni de sărbătoare, care începea cu ziua 15-a a lunii Nisan, numită şi sărbătoarea Paştilor. Dar noi nu trebuie să o confundăm cu Paştile la care se face referire frecvent în Scripturi, când nu este folosit cuvântul sărbătoare, care în general se referă la mielul care era înjunghiat, Paştile. De exemplu, citim: “Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile se apropia.” (Luca 22:1). “În ziua dintâi a Azimilor, când au înjunghiat Paştile, ucenicii I-au zis: “Unde voieşti să ne ducem să-Ţi pregătim ca să mănânci Paştile?”” (Marcu 14:12). De asemenea citim: “Ucenicii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit Paştile.” (Mat. 26:19). Când Învăţătorul s-a aşezat la masă cu ucenicii Săi pentru a mânca mielul, El a zis: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:15, 16).

În timp ce evreii, în aparenţă, se gândesc încă, mai mult la săptămâna Paştilor decât la mielul de Paşti, israeliţii spirituali, în armonie cu exemplul Domnului nostru şi al apostolilor, dimpotrivă au o consideraţie specială pentru miel care l-a tipificat pe “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, şi prin sângele Căruia, noi care credem acum adică “Biserica celor întâi-născuţi” (Evrei 12:23) suntem trecuţi peste sau puşi deoparte, înaintea lumii.

 

Marea întrebare

a împăcării şi răscumpărării

Când ne adunăm la masa Domnului ne vine, din nou, în minte marea întrebare a împăcării, a răscumpărării şi a eliberării. Mielul de Paşti, în primul rând ne arată metoda divină în ce priveşte păcatul, mulţumirea cerinţelor dreptăţii faţă de neamul omenesc. “Tipic” spune cineva, scriind despre acest subiect: “aceasta a fost marea întrebare în seara zilei a 14-a din luna întâi, adică, cum poate Dumnezeu să scutească de judecată şi să primească în favoarea Sa pe cel pe care sfinţenia Sa îl condamnă? La această întrebare, cea mai solemnă, a fost numai un răspuns care a putut mulţumi cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu, şi acesta a fost sângele Mielului pe care Însuşi Dumnezeu l-a prevăzut. “Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”. Acesta mulţumeşte pe deplin această întrebare importantă. Aceasta a fost una a vieţii (eliberării) sau a morţii. Stâlpii stropiţi cu sânge au fost un răspuns perfect la toate cerinţele sfinţeniei şi pentru toate trebuinţele comunităţii. Dumnezeu a fost slăvit, păcatul judecat şi înlăturat şi Israel mântuit prin sângele Mielului.

O, adevăr binecuvântat! Israel a fost acum împăcat cu Dumnezeu şi la adăpostul Său, mântuit şi fericit, deşi el se afla încă în Egipt, în pământul morţii şi al condamnării. Dumnezeu promisese acum să-l elibereze pe Israel — tip minunat al asigurării desăvârşite a tuturor acelora care se încred în sângele lui Cristos! Ei au mâncat mielul fript în siguranţă şi pace deplină, când: “la miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul-născut al lui faraon care stătea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul-născut al celui închis în temniţă şi până la toţi întâii-născuţi ai vitelor. Şi faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.”” (Exodul 12:29, 30). “Dar, împotriva fiilor lui Israel, de la oameni până la animale, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.”” (Exodul 11:7).

Izbăvirea de la moarte fiind acum îndeplinită şi Israel pregătit divin, ei şi-au început călătoria. Dar să observăm cum şi-au început călătoria. Înainte de a face un pas, fiecare problemă între conştiinţa lor şi Dumnezeu a fost rezolvată divin. În ochii lui Dumnezeu ei erau acum iertaţi, îndreptăţiţi şi primiţi. Şi astfel aflăm scris: “Când Israel era un copil, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.” (Osea 11:1). Binecuvântat tip al condiţiei adevărate în care fiecare credincios adevărat îşi începe alergarea creştină! Este posibil ca creştinul să nu poată vedea acest adevăr binecuvântat, sau se poate ca el să aibă numai o înţelegere foarte slabă despre el, întocmai ca Israel, dar aceasta nu schimbă cu nimic acest fapt. Dumnezeu acţionează conform cunoştinţei Sale de rudenie şi afecţiune care îl leagă de acesta. Noi vedem aceasta în eliberarea măreaţă a poporului Său iubit la Marea Roşie, în dăruirea manei cereşti, în dăruirea apei din stâncă, şi în “stâlpul” prezenţei Sale care i-a însoţit în tot timpul peregrinajului lor. Dumnezeu acţionează întotdeauna în conformitate cu planul Său de iubire şi cu valoarea sângelui lui Isus”.

 

“Hristos, Paştile nostru”

Este o forţă specială pentru Biserică în cuvintele apostoului: “Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit”. Mântuitorul nostru nu este Paştile pentru lume, ci pentru Biserică. Tot Israelul a prefigurat sau a reprezentat familia umană, adică pe toată omenirea sub sclavia păcatului şi a morţii; marele stăpân în tip fiind faraon, iar în antitip Satan. Eliberarea este dorită şi plănuită pentru toţi oamenii, şi hotărârea divină este ca în cele din urmă să-i elibereze pe toţi. Şi aşa explică apostolul când scrie: “că însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8:21).

Apostolul însă împarte creaţia gemândă în două clase spunând: “Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” şi “creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8:22, 19). Aici, evident se face referire la neamul omenesc, în general, a cărui eliberare din sclavia lui Satan şi din puterea păcatului şi a morţii va veni numai prin manifestarea Bisericii glorificate, Cristosul în glorie şi putere, în calitate de Împărăţia lui Dumnezeu, conducând lumea. Apostolul menţionează, de asemenea, Biserica întâilor-născuţi în condiţia sa prezentă spunând: “… dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (versetul 23). Amândouă clasele suspină; amândouă clasele aşteaptă eliberarea, dar ele aşteaptă lucruri diferite. Urmaşii lui Cristos, care formează Biserica întâilor-născuţi, aşteaptă eliberarea ca, “Trupul lui Hristos”, participanţi în întâia înviere. În conformitate cu promisiunea divină, clasa amintită întâi, lumea, aşteaptă până când Cristos va fi complet, glorificat, îmbrăcat cu putere şi strălucind ca soarele în gloria Împărăţiei pentru a binecuvânta omenirea, pentru a-i ridica pe toţi care doresc favoarea divină în condiţiile stabilite înainte de Dumnezeu.

Considerând ilustraţia trebuie să observăm că nu tot Israelul a fost în pericol de a fi omorâţi de înger, ci numai cei întâi-născuţi. Numai întâii-născuţi egipteni au fost omorâţi. De aceea numai întâii-născuţi din Israel au fost cruţaţi, sau s-a trecut peste ei. Despre aceşti întâi-născuţi, protejaţi prin sângele mielului, Domnul a spus că sunt în mod special ai Săi, un popor deosebit pentru a-i pune deoparte şi a-i păzi în mod special. Întâii-născuţi din toate seminţiile au fost schimbaţi de Domnul prin seminţia lui Levi, care în tip reprezintă casa credinţei. Din această casă a credinţei a fost aleasă o familie preoţească, care a reprezentat pe Cristos, Marele nostru Preot şi pe Biserică, corpul Său, Preoţimea Împărătească. Acei care înţeleg clar acest punct, văd că Paştile au de-a face numai cu casa credinţei. Aceasta este în deplină armonie cu aceea că Cina Domnului, care este un antitip al mâncării Mielului, nu este oferită lumii necredincioase, ci este o întocmire specială numai pentru casa credinţei.

De aceea să luăm parte la sărbătoare

Observând ilustraţia Mielului înjunghiat, sângelui său stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei şi carnea mâncată cu ierburi amare, aplicăm aceasta în antitip şi vedem pe Cristos ca Mielul adevărat, vedem că sângele Său stropit pe inimile noastre ne curăţeşte de orice păcat şi ne dă asigurarea că s-a trecut peste fiinţa noastră, peste fiinţa noastră cruţată, peste fiinţa noastră considerată vie prin sângele Său. Această stropire reprezintă îndreptăţirea noastră prin credinţă; şi mâncarea Mielului după aceea cu ierburile amare, corespunde în antitip consacrării noastre şi experienţelor amare şi încercărilor pe care Domnul le-a pregătit pentru noi, şi care ne ajută să ne debarasăm de iubirea pentru lucrurile pământeşti şi să ne crească pofta şi curajul să ne împărtăşim mai mult şi mai mult din Miel. Toţi care cred această mărturie şi au încredere în sângele preţios vor fi cruţaţi de moarte; ba încă mai mult, ei aşteaptă o măreaţă eliberare a întregului popor, a tuturor acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, care doresc să-L respecte şi să-I servească. Cei care cred aceasta îşi dau seama că sunt peregrini şi străini în condiţiile prezente căutând o patrie mai bună, chiar Canaanul ceresc. Toate acestea au fost reprezentate în Israelul tipic, deoarece pe când mâncau Mielul în noaptea Paştilor ei au stat cu toiagul în mână, încinşi, pregătiţi pentru călătorie. Tot astfel credincioşii Domnului, astăzi, trebuie să-şi dea seama că sunt peregrini şi străini, care n-au aici “cetate care rămâne”, ci îşi îndreaptă afecţiunea spre lucrurile de sus — spre cetatea cerească, Noul Ierusalim, Împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul nostru Isus identificat tocmai cu Mielul de Paşti, în noaptea când a fost trădat şi chiar înainte de răstignire S-a adunat cu ucenicii Săi în camera de sus. Ca evrei, ei trebuiau să sărbătorească chiar în acea noapte Paştile — eliberarea întâilor-născuţi tipici de sub “stăpânitorul” tipic al “lumii acesteia”. Însă după ce, cerinţele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru a instituit o nouă sărbătoare de amintire, pe baza celei vechi: “să faceţi lucrul acesta îsă sărbătoriţi amintirea Paştelor — anualş în amintirea Mea.” (1 Corinteni 11:24, 25). Semenii voştri evrei, a căror ochi ai înţelegerii nu sunt încă deschişi, nu vor aprecia acest lucru în înţelesul adevărat al antitipului, dar voi care mă recunoaşteţi ca Mielul lui Dumnezeu, care conform voinţei lui Dumnezeu a fost înjunghiat de la întemeierea lumii — voi care recunoaşteţi că Eu nu peste mult o să-Mi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru întreaga omenire — voi veţi da atenţie acestei ocazii a Paştilor pe măsura semnificaţiei sale speciale şi sfinte pe care nimeni altul nu o poate aprecia. De acum înainte nu veţi mai sărbători tipul, ci antitipul, deoarece Eu nu peste mult voi muri ca Mielul lui Dumnezeu şi astfel voi dărui sângele stropirii pentru Biserica întâilor-născuţi şi trupul pentru binele întregii case a credinţei.

 

Pâinea şi paharul

Aluatul înseamnă corupţie, este un element al decăderii, deci este un tip al păcatului, al stricăciunii şi al morţii, care acţionează în neamul omenesc. Acest simbol ne arată că Domnul nostru Isus a fost liber de păcat, un Miel fără pată sau cusur, “sfânt, nevinovat, fără pată”. Dacă El ar fi fost urmaş al lui Adam, dacă El Şi-ar fi primit viaţa, în mod obişnuit, de la un tată pământesc, desigur şi El ar fi fost contaminat cu păcatul lui Adam aşa cum sunt toţi ceilalţi oameni; dar viaţa Lui a fost nepătată, fiindcă a venit de la o natură mai înaltă, cerească, schimbată pentru condiţii pământeşti, şi de aceea El se numeşte “Pâinea care S-a coborât din cer.” (Ioan 6:41). Să preţuim această pâine curată, nedospită pregătită de Dumnezeu şi să mâncăm din El, mâncând şi asimilând adevărul şi în special adevărul Său — însuşindu-ne prin credinţă dreptatea Sa; şi să-L recunoaştem pe El fiind Calea şi Viaţa.

Apostolul, prin descoperire divină, ne arată însemnătatea mai adâncă a acestei Cine de Amintire. El ne arată că pâinea nu reprezintă numai pe Domnul nostru personal, ci că noi, după ce ne-am împărtăşit, astfel, din El (după ce am fost îndreptăţiţi însuşindu-ne dreptatea Sa), prin consacrare devenim asociaţi cu El, ca o parte la acea singură pâine frântă — hrană pentru lume. Aceasta ne sugerează gândul privilegiului nostru ca credincioşi îndreptăţiţi de a avea parte, acum, în suferinţele şi moartea lui Cristos, condiţia pe care putem deveni împreună moştenitori cu El în gloria viitoare şi astfel asociaţi în marea operă de a binecuvânta şi a dărui viaţă tuturor familiilor de pe pământ.

Acelaşi gând este exprimat de apostol de mai multe ori în diferite ilustraţii, dar nici una nu este mai puternică decât aceasta, că Biserica (care este trupul lui Cristos, vezi Coloseni 1:24) cu Capul ei este “o pâine”, fiind frântă în timpul Veacului Evanghelic. Aceasta este o ilustraţie uimitoare a unirii şi comuniunii noastre cu Capul nostru. “Pentru că este o Pâine, noi cei mulţi îmulte persoaneş suntem un trup; pentru că noi toţi luăm parte la acea singură pâine.” “Pâinea pe care o frângem — nu este ea o împărtăşire a trupului Celui, unul Uns?” (1 Corint. 10:17, 16; traducerea Diaglott — n. t.).

“Rodul viţei” reprezintă viaţa jertfită, dată de Domnul nostru, “acesta este sângele Meu, îsimbolul vieţii date în moarteş al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. — “Beţi toţi din el” (Matei 26:28, 27).

 

Comuniunea

în trupul şi sângele lui Cristos

Prin oferirea vieţii Sale ca răscumpărare pentru viaţa rasei lui Adam, care din cauza păcatului a pierdut dreptul la viaţă, acel drept la viaţă poate reveni oamenilor sub Noul Legământ, prin credinţă şi supunere (vezi Romani 5:18, 19). Sângele vărsat a fost “răscumpărare îpreţul răscumpărăriiş pentru toţi” şi acesta a fost dat de Mântuitorul nostru Însuşi; dar întinderea paharului ucenicilor Săi şi invitaţia ca ei să bea din el, a însemnat o invitaţie ca ei să se împărtăşească de suferinţele Sale, sau cum spune sfântul Pavel, “împlinesc ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1:24). Ni s-a oferit din partea lui Dumnezeu să devenim membrii corpului lui Cristos cât şi părtaşi la suferinţele lui Isus, dacă după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă, de bună voie ne împărtăşim de suferinţele lui Cristos, făcând cauza Sa cauza noastră. (2 Timotei 2:12; Fapte. 9:15) “Paharul binecuvântării, pentru care noi binecuvântăm pe Dumnezeu, — nu este el o impărtăşire a sângelui îa sângelui vărsat — moarteaş Celui Uns?” (1 Corinteni 10:16; traducerea Diaglott — n. t.). Noi toţi trebuie să recunoaştem valoarea “paharului” şi să preamărim pe Dumnezeu pentru ocazia de a ne împărtăşi cu Cristos la “paharul” suferinţelor şi ruşinii! Toţi aceştia pot fi siguri că ei vor fi glorificaţi cu El. — Romani 8:17.

Domnul nostru, de asemenea, a atribuit această semnificaţie paharului arătând că acesta înseamnă participarea noastră la ruşinea Sa, partea noastră la jertfa Sa — moartea umanităţii noastre. De exemplu, când doi dintre ucenicii Săi L-au întrebat despre o promisiune a gloriei viitoare pe tronul Său, El le-a răspuns: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu”? Şi după dorinţa inimii lor, El le-a zis: “Este adevărat că veţi bea paharul Meu”. (Matei 20:22, 23) Mustul strugurilor vorbeşte nu numai de zdrobirea boabelor, până curge sângele, ci acesta ne vorbeşte, de asemenea, despre o înviorare mai târziu; şi astfel noi, care ne împărtăşim acum de “suferinţele lui Hristos” nu peste mult vom avea parte de gloria, onoarea şi nemurirea Sa când vom bea noul vin cu El în Împărăţie.

 

O ocazie pentru examinarea de sine

Să urmăm deci, cu gândul, pe Răscumpărătorul în Grădina Ghetsimani şi să observăm cum a strigat şi a plâns rugându-Se către Acela care putea să-L scape de moarte — arătând prin aceasta frica Sa de moarte, în caz că în ceva punct ar fi greşit în îndeplinirea planului Tatălui, şi astfel să fie nevrednic de înviere.

Ne amintim că, chiar şi unii dintre cei mai credincioşi şi curajoşi apostoli L-au părăsit şi au fugit, şi că unul dintre ei datorită timidităţii sale şi-a tăgăduit Învăţătorul! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inimile cu privire la gradul credinţei, curajului şi zelului de a suferi împreună cu El, care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ni s-a oferit de-a ne întări mintea cu noi hotărâri că prin mila Sa, în nici o împrejurare, nu vom tăgădui pe Învăţătorul nostru — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele dar şi cu comportamentul nostru.

Dar nimeni să nu gândească, că din cauza nedesăvârşirilor cărnii sale, să nu se împărtăşească de această Cină de amintire. Pentru mulţi aceasta este o mare piedică. Atâta timp cât suntem în carne sunt posibile imperfecţiunea cuvântului, faptei şi gândului — chiar inevitabile. Sfântul Pavel spune că noi nu putem face ceea ce vrem. Toţi a căror păcate au fost iertate, şi care au fost primiţi în comuniune cu Cristos sunt încurajaţi să vină în rugăciune la tronul îndurării cereşti pentru că au nevoie de îndurarea divină să le ierte greşelile zilnice, neintenţionate. Apostolul zice: “Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” (Evrei 4:16). Din cauza lipsurilor noastre a deschis Dumnezeu calea şi a făcut acest aranjament pentru noi.

Toţi creştinii ar trebui să-şi ţină socoteala corectă cu Domnul. Dacă le lipseşte ceva să nu piardă timp ci să-şi facă socoteala, obţinând iertarea prin meritul jertfei Mântuitorului. Această socoteală cu Domnul ar trebui să fie rezolvată imediat, după apariţia evenimentelor, sau nu mai târziu decât ziua apariţiei lor. Nu ar trebui să lase evenimentele să fie mai multe, deoarece ele se vor ridica, ca un zid între suflet şi Tatăl ceresc. Oricum ar fi fost condiţia din trecut, timpul Cinei Domnului, înainte de toate, este timpul pentru a fi siguri că nu există nici un nor între Domnul şi noi, şi care să ne ascundă de privirea Sa. Astfel iertaţi, astfel fiind curăţate toate petele murdare de pe haina noastră, să ţinem sărbătoare — Amintirea morţii Domnului.

Cu dimineaţa glorioasă a Noii Dispensaţii va începe marea operă de eliberare a lumii din legăturile păcatului şi morţii — marea operă a restatornicirii. Apostolul Petru numeşte acest mare Veac, “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fapte. 3:21) Gândul celor care participă la această comemorare trebuie să fie cel exprimat în cuvintele apostolului: “dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. “… dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El”. “Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” (Romani 8:17,18; 6:8; 2 Timotei 2:11, 12).

Cu aceste gânduri în ce priveşte trecerea peste păcatele celor întâi-născuţi prin meritul sângelui scump al Domnului nostru, într-adevăr putem ţine sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi a necazurilor. Făcând aşa şi continuând credincioşi, ca urmaşi ai lui Isus, foarte curând vom avea marele privilegiu de a conduce oştile Domnului — pe toţi, care în cele din urmă, vor auzi, vor şti şi se vor supune marelui Rege — din păcat şi moarte, din Egipt spre Canaan. Da, preaiubiţilor, aşa cum se exprimă apostolul: “Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. — 1 Corinteni 5:7, 8.

 

Paharul bucuriei în Împărăţie

Cu ocazia instituirii sărbătorii comemorative a morţii Sale, Învăţătorul în conversaţia Sa cu apostolii a zis: “Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu.” (Matei 26:29). Domnul nostru a pus aici în contrast două Zile mari: Ziua suferinţelor şi Ziua slavei. Acest Veac al Evangheliei a fost Ziua suferinţelor, iar Veacul Milenar va fi ziua slavei şi este special numită “Ziua Domnului”.

Rodul viţei, paharul literal, prezintă două gânduri. Paharul plin de vin rezultă din nimicirea boabelor. Strugurii îşi pierd individualitatea lor. Mustul se stoarce, şi astfel fructul viţei este pregătit pentru întrebuin-ţare. Paharul cu vin — mustul strugurilor — reprezintă nu numai zdrobirea boabelor, ci şi bucuria care urmează după consumare. Aşa este când bem vinul literal. Pentru noi el simbolizează suferinţele şi moartea Mântui-torului nostru, şi împărtăşirea noastră cu El în aceste suferinţe. Dar vinul, de asemenea, reprezintă bucurie, fericire şi aşa este întrebuinţat şi în Sfânta Scriptură (vezi Psalmul 104:15). Aşa, în sensul în care Domnul a întrebuinţat cuvintele “rodul viţei”, în textul citat mai sus, acesta reprezintă bucuria Împărăţiei.

Tatăl a trasat pentru Domnul nostru Isus o anumită cale specifică în experienţele Sale pământeşti. Această cale a format paharul suferinţelor şi morţii Sale. Dar Tatăl I-a promis că, după ce va fi băut acest pahar cu credincioşie, El Îi va da un alt pahar, o altă experienţă — glorie, onoare şi nemurire. Şi Mântuitorul a fost împuternicit de Tatăl să facă aceeaşi propunere acelora care ar dori să devină urmaşii Săi — că dacă vor suferi împreună cu El, dacă vor bea paharul morţii Sale cu El, se vor împărtăşi cu El în viitor de paharul bucuriei.

“Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde”. Noi toţi trebuie să trecem prin experienţele apăsătoare care sunt reprezen-tate prin teasc. Noi trebuie să ne punem vieţile în serviciul lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne supunem la experienţele zdrobitoare şi astfel dispărând ca oameni să devenim Creaţii Noi. “Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” — nu altfel. Astfel primim invitaţia, plini de bucurie, de a bea din paharul Său. Numai după ce paharul a fost golit până la fund primim celălalt pahar — paharul bucuriei în Împărăţie. Deşi Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în supunerea Sa faţă de Tatăl, totuşi a fost un timp greu pentru El până în ultimul moment, când a strigat: “S-a sfârşit!” Tot aşa se întâmplă şi cu urmaşii Săi. Ei trebuie să bea tot din pahar. Ei trebuie să îndure toate experienţele.

Toate suferinţele lui Cristos vor fi terminate atunci când Corpul lui Cristos îşi va fi terminat cursul. Paharul nou al bucuriei a fost dat Domnului nostru când a fost ridicat în glorie. Atunci I s-au închinat toţi îngerii lui Dumnezeu. În curând ne va fi dat paharul bucuriei. Desigur acesta va fi un timp de bucurie, când toţi sfinţii vor primi răsplata şi vor primi paharul binecuvântării! Fără îndoială, în curând toţi credincioşii se vor împărtăşi de această bucurie. Noi credem că plinătatea bucuriei se va ajunge numai atunci, când toţi membrii lui Cristos vor fi dincolo de văl cu El. Atunci vom fi noi părtaşi la tronul Său şi ne vom împărtăşi de gloria Sa. Atunci vom bea noi, împreună cu iubitul nostru Domn, noul vin în Împărăţie; căci făgăduinţa este pentru toţi sfinţii Săi credincioşi.

 

DOMNUL VA DA PUTERE POPORULUI SĂU

„V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi văita, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” — Ioan 15:11; 16:20

Cât de mulţumitori trebuie să fie sfinţii lui Dumnezeu pentru că li s-a păstrat o parte atât de mare din cel din urmă mesaj al lui Isus. Acesta vine la noi ca o cuvântare spusă în acel moment solemn, înainte de a fi vândut, şi poate fi foarte potrivit numit predica de rămas bun. În timp ce noi, cei de azi, citim acest mesaj deosebit de intim şi delicat să aruncăm o privire asupra veacurilor trecute şi să ne imaginăm că noi suntem adunaţi cu Domnul, fericiţi, ca cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, ascultând cuvintele Sale mari şi pline de mângâiere, lăsând să pătrundă în noi tot ce putem înţelege din încurajările pe care ele ni le dau şi înţelegând ceva din spiritul şi energia conţinută în cuvintele Sale minunate. Dacă celor dintâi ucenici le-a fost scumpă această ocazie, cu cât mai scumpă ar trebui să ne fie nouă astăzi, de când Spiritul sfânt a venit pentru a lua din lucrurile lui Isus şi să ni le descoperă nouă. Ce însemnătăţi adânci ne sunt descoperite, care nici chiar iubitului Ioan care s-a rezemat de pieptul Domnului în camera de sus, nu i-au fost cunoscute, fiindcă Spiritul sfânt încă nu era dat.

Ca o parte a Scripturii „insuflată de Dum-nezeu”, acest mesaj a contribuit, cu siguranţă, în ceasurile întunecate, mult la bucuria şi fericirea noastră. Gândindu-ne asupra acestui lucru nu ne este greu să înţelegem de ce a spus Isus că El a vorbit în felul acesta până la sfârşit, ca bucuria noastră să fie deplină. Tocmai pentru setea şi dorinţa inimii noastre, de a ne simţi în apropierea Sa, a prevăzut Domnul „aceste lucruri” atât de minunate, încât să nu trebuiască să întrebăm niciodată de ce au fost acestea necesare pentru a face bucuria noastră deplină. Şi în timp ce creştem în capacitatea de a înţelege aceste cuvinte binecuvântate, cât de clare şi adevărate sunt influenţele exerci-tate de aceste cuvinte asupra noastră, în ceasurile cu cer senin sau în ceasurile întunecate. Când Isus a promis să trimită o măsură deplină de bucurie care „să fie” în noi, şi apoi a întărit acea promisiune mai mult, prin asigurarea că „nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră”, ce putea El să ne spună mai mult? Sigur, ca şi credincioşi Cuvântului Său, noi trebuie să povestim despre starea inimii noastre, plini de încredere faţă de astfel de făgăduinţe, când ne întrunim în casa lui Dumnezeu pentru a cânta: „Viaţa mea e o cântare fără de sfârşit, prin toate necazurile de pe pământ”; şi cea mai mare dorinţă a noastră va fi să nu arătăm nici o frică înspăimântătoare faţă de ceea ce ar putea să vină asupra noastră pentru a ne întuneca cerul, ci să mărturisim „ceea ce a făcut Domnul” pentru noi.

Ce izvor de mângâiere şi încurajare au fost capitolele 14-17 din Evanghelia lui Ioan pentru întreaga Biserică. Pentru urmaşii credincioşi ai lui Isus, care umblă ca şi El în această lume rea, s-a observat o îndeplinire dureroasă literală a prevenirii Sale, că toţi care voiesc să rămână credincioşi în El, trebuie să sufere cum a suferit El. Toţi sfinţii adevăraţi au cunoscut într-o formă sau alta amărăciunea acestor persecuţii prezise; şi după cum este aceasta adevărat în ce priveşte necazurile, tot aşa este adevărat şi în ceea ce priveşte pacea şi bucuria. Aceste binecuvântări şi nenorociri au mers mână în mână în fiecare perioadă din istoria Bisericii. Nici unul care trăieşte o viaţă evlavioasă în Isus Cristos n-a găsit posibilitatea, pe calea îngustă, de a se odihni pe un pat de flori. Veacurile întunecate au putut să ofere o oarecare libertate religioasă şi lumina a putut să strălucească cu o mai mare strălucire pe cărarea generaţiilor următoare, dar un adversar rău, nu va înceta niciodată să-i urască şi să-i lovească pe sfinţii lui Dumnezeu. Dar nici unuia care rabdă şi suferă, în mod voluntar, nu i se va retrage moştenirea ajutorului mângâietor, care a fost prezisă tot atât de sigur ca şi suferinţele. Toţi au suferit la fel. Pentru unii suferinţele au fost atât de mari, încât acestea i-au aşezat în primul rând al martirilor. Iar pentru mulţi alţii, se poate că niciodată n-a fost cu putinţă aureola martirilor, şi totuşi s-au împărtăşit de suferinţele lui Cristos, şi tot aşa de sigur se vor împărtăşi de mărirea viitoare. Cel mai neînsemnat şi singuratic sfânt a avut destule ocazii de a cunoaşte că „zece mii de duşmani se ridică”, pentru a încerca şi a chinui pe cel drept, şi de aceea nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu este exclus din numărul acelora pentru care s-au scris aceste capitole. Aici, Isus vorbeşte tuturor fraţilor Săi dorind ca toţi care-L iubesc să poată cunoaşte că El pe toţi îi vede părtaşi ai încercărilor Sale, şi de aceea toţi să se aştepte să aibă parte şi de bucuria Sa, şi să experimenteze aceasta nu numai în mod trecător, ci bucuria să rămână în ei pe deplin şi permanent.

 

Fiţi atenţi cum auziţi

Este importanat însă, ca noi să observăm condiţiile în care se pot primi aceste cuvinte de har, dacă voim ca ele să producă în noi bucurie şi pace. Cât de clar şi cât de impresionant este gândul, că cineva ar putea sta chiar în prezenţa lui Isus şi ar asculta aceste făgăduinţe de pe buzele Sale; şi în acelaşi timp ar avea inima atât de plină de propriile sale idei despre cum această moştenire a păcii şi bucuriei ar putea fi cel mai bine asigurate, încât el ar pierde mult din adâncimea şi însemnătatea cuvintelor lui Isus. Pentru a simţi pe deplin forţa a ceea ce a vrut să spună când a repetat mângâierile conţinute în textele noastre de la început, va fi absolut necesar să ascultăm cu mare atenţie tot ce are El să ne spună, căci suntem învăţaţi că bucuria noastră este condiţionată de supunerea la toate poruncile Sale şi de plăcerea noastră activă în toate învăţăturile Sale. Trebuie să facem o cercetare foarte atentă pentru a ne asigura că nu există nici o ambiţie nedemnă sau egoistă, nici un motiv care ne-ar putea distrage, ca să ne slăbească auzul sau să ne întunece înţelegerea despre cum vine şi rămâne bucuria Lui. El de repetate ori ne spune că Cuvântul Său trebuie să rămână în noi, că Spiritului sfânt trebuie să i se dea o absolută libertate de a acţiona în viaţa noastră zilnică şi că reacţia noastră faţa de voinţa lui Dumnezeu trebuie să fie în această privinţă la fel cu bucuria Sa neprefăcută, dacă vrem să cunoaştem bucuria Sa. Întocmai ca orice altă comoară scumpă, vrednică de a fi căutată, această moştenire lăsată la îndemâna noastră să fie posibilă de obţinut prin iubirea divină, poate fi cunoscută experimental numai de către acei care sunt dispuşi să o caute până când o găsesc.

Tocmai aici, poate, este bine să ne oprim pentru a observa reacţia ucenicilor Domnului în timpul acestei cuvântări minunate. Se poate întâmpla, ca în timp ce noi facem aceasta, să ne vedem întocmai cum El ne vede adeseori. Cum s-a întâmplat cu aceşti ucenici, se poate întâmpla des şi cu noi, ca celor mai adânci şi mai importante trăsături ale Cuvântului Său să li se dea mai puţin respect şi mai puţină atenţie, în timp ce, aşa cum au făcut ei, sesizăm cu atenţie unele declaraţii de mai puţină importanţă, şi făcând aşa dăm pe faţă condiţia minţii noastre prea ocupată pentru a prinde cuvintele mai adânci şi de o mai mare importanţă, pe care El vrea să le observăm.

Cu această ocazie memorabilă, Isus a voit să atragă atenţia ucenicilor Săi asupra unităţii uimitoare cu El, conform intenţiei Tatălui, un subiect asupra căruia El a insistat aşa de iubitor. Marea Lui dorinţă a fost să-i încurajeze spunându-le despre pacea pe care ei de atunci înainte, în mod clar, trebuiau s-o cunoască, o pace atât de importantă încât este menţionată în mod special în această moştenire pe care iubirea Sa încearcă să o scrie în inimile lor.

El a vorbit mult despre Mângâietorul care va veni şi despre minunatele rezultate ale locuirii Mângâietorului în ei. El a tras învăţături frumoase din vie şi coardele ei şi le-a întrebuinţat pentru a arăta legătura directă dintre Tatăl, Fiul şi Biserică în cea mai sublimă şi minunată unitate pentru acum şi pentru eternitate. Şi, de la un capăt la altul, se pare că ei L-au ascultat în linişte. Dar, când urechile lor ascultau declaraţiile: ““Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea” şi “apoi iarăşi, peste puţin timp Mă veţi vedea””, toţi au fost atenţi şi curioşi întrebându-se: „Ce înseamnă cuvintele acestea: “Peste puţin timp …”?” de care se vorbeşte: ““Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea” şi “apoi iarăşi peste puţin şi Mă veţi vedea?”” (capitolul 16:17, 18). Este clar, că adevărurile mai adânci au provocat puţin comentariu între aceşti iubiţi ucenici, dar îndată ce Isus a atins ceea ce i-a privit pe ei în mod direct, au fost plini de interes şi gata să-L întrerupă pentru a le lămuri acest “puţin”.

Nu este aceasta la fel şi astăzi? Nu am văzut noi, oare, că trăsăturilor mai puţin însemnate ale adevărului li se dă cu mult mai multă atenţie, decât faptelor mai mari ale unităţii noastre cu Cristos, a umplerii cu Spirit, a curăţării de toată mânjitura trupului şi a spiritului şi a unei vieţi, cu adevărat, ascunse cu Cristos în Dumnezeu? Conducătorii spirituali, din fiecare altă perioadă a istoriei Bisericii, s-au plâns de faptul că poporul din timpul lor a fost mai puţin interesat faţă de adevărurile care conduc la desăvârşire. Este ceva diferit astăzi? O, cât de necesar este ca noi care mărturisim azi a fi urmaşi ai Domnului, să dăm o atenţie deosebită la toate cuvintele Învăţătoru-ui. Dacă trebuie să rămână în noi cuvintele Sale, pentru ca atât prevenirile cât şi făgădu-inţele Sale să poată avea influenţă asupra noastră, atunci cu siguranţă trebuie să acordăm cea mai mare atenţie felului în care auzim.

 

În afară necaz, înăuntru pace

Faptul că atât de mulţi se pare că experimentează dificultate în armonizarea aspectului dureros al încercărilor succesive cu realizarea bucuriei şi păcii permanente, promise de Isus, dovedeşte sigur, că noi trebuie să dăm o atenţie specială la “toate aceste lucruri” vorbite de El. Celor ce au urechi care par a fi deschise, în mod deosebit, pentru viitoarea Împărăţie şi bucuriile ei, dar închise pentru multe din afirmaţiile Lui adânci cu privire la posibilităţile prezente, multe din cuvintele Sale îndurătoare continuă, foarte probabil, să le fie foarte cunoscute ca declaraţii, dar vor fi regretabil zadarnice în ce priveşte schimbarea experienţelor actuale de la necaz la bucurie şi de la furtunile exterioare la pacea lăuntrică. Noi nu putem spicui şi alege din această predică, de pe urmă, a lui Isus numai anumite părţi, dacă voim să cunoaştem binecuvântările pe care El voieşte să ni le împărtăşească prin toate aceste cuvinte ale Sale. Ne-a vorbit El despre un pahar plin de bucurie? Da, într-adevăr, dar El ne-a vorbit şi despre un pahar al întristărilor, care este tot atât de adevărat şi adeseori tot aşa de plin ca şi cel de bucurie. Ne-a promis El pacea pe care lumea nu ne-o poate da, dar nici lua? Desigur, dar El a vorbit şi despre suferinţe destul de grele, la anumite timpuri, când „veţi plânge şi vă veţi văita” — care sunt declaraţii aparent contradictorii, deşi în realitate nu este aşa, dacă tot ce ne spune El se păstrează în minte. El tocmai aceasta a voit, ca noi să învăţăm că toate „aceste lucruri”, fără excepţie, sunt amintite în mod intenţionat cu scopul ca bucuria şi pacea să poată fi ale noastre pe deplin.

 

Privind înapoi, vom lăuda calea

În ciuda norilor strâmtorării care se aşează acum asupra lumii şi asupra Bisericii, fericiţi într-adevăr sunt aceia care au învăţat cât de adevărate sunt bogăţiile îndurării şi măririi ascunse în serviciul suferinţelor. Poate vreun creştin, într-adevăr, să pretindă că el cunoaşte „bucuria DOMNULUI” până nu a învăţat că este cu putinţă “să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”? Această întrebare este una potrivită, deoarece consacrarea adevărată voinţei lui Dumnezeu nu este numai o supunere oarbă, ci o supunere bucuroasă acelei voinţe. Nici unul care susţine felul de vorbire: „Bucură-te şi suportă”, să nu se înşele crezând că el este în armonie cu aceste binecuvântări pe care ni le-a promis Isus, deoarece pacea şi bucuria pe care le-a experimentat El au fost cu putinţă numai pentru că El a putut spune: „desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu”. (Psalm 40:8) Deci, o minte care nu se poate ridica deasupra întristărilor “pentru puţin timp, prin felurite încercări”, din timpul prezent şi astfel este incapabilă să privească, cu adevărat, asupra lucrurilor nevăzute şi eterne din cer, niciodată nu poate cunoaşte bucuriile pe care Dumnezeu le-a hotărât, că pot fi cunoscute numai de acei care le-au câştigat prin strâmtorările deosebite de pe calea îngustă, care duce la glorie, onoare şi nemurire. Primeşte din mâna lui Isus paharul care a fost pregătit de Tatăl ceresc pentru El şi vei primi de la El o bucurie pe care El a considerat-o de o valoare foarte mare şi de asemenea vei primi de la El bucuriile puse înaintea Lui, ca şi bucuria şi plăcerea pe care El a avut-o suferind pentru noi. O, da, nu cuiele din mâinile şi picioarele Sale iubite l-au ţinut pe acea cruce nemiloasă a suferinţei. Dacă ceea ce l-a ţinut acolo pironit ar fi fost numai cuiele materiale, atunci El cu siguranţă ar fi putut să Se dea jos de pe cruce, pentru a răspunde batjocurii duşmanilor Săi. Şi ceea ce I-a legat mâinile şi picioarele a fost pur şi simplu supunerea. El a fost ţinut pe acea „cruce crudă” de iubirea Sa faţă de voia lui Dumnezeu şi faţă de noi, care nu are nimic de-a face cu felul de vorbire: „Bucură-te şi suportă”, ci aceasta a fost o legătură puternică care de mii de ori a fost mai tare decât lemnul şi cuiele. Şi aceasta trebuie să fie şi purtarea noastră, dacă voim să experimentăm pe deplin bucuria Sa? Cu siguranţă aşa este, pentru că numai aceasta este calea spre bucuria deplină.

Dacă tot timpul ne-am putea aduce aminte de siguranţa promisiunii, că toate lucrează spre binele nostru, atunci cu cât ar fi mai preţioase încercările noastre. Ne-ar fi oare greu de înţeles, vreo cruce pusă asupra noastră pe neaşteptate, dacă i-am cunoaşte cauza? O, ce bucurie şi fericire viitoare ar putea face posibile, tocmai acea încercare. Când Simon din Cirena a părăsit casa sa, într-o zi frumoasă de aprilie, el a fost un om necunoscut, dar când pe neaşteptate i-a fost pusă pe umeri crucea lui Isus, privilegiul său a fost deschis pentru o faptă nobilă care i-a câştigat o onoare nemuritoare; „mare cât lumea şi eternă ca vârstele fără de număr este gloria omului care a purtat crucea Mântuitorului”. Va fi cu tine altfel, iubite sfânt şi purtător de cruce, dacă tu porţi cu bucurie crucea care-i pusă asupra ta; când într-adevăr poţi spune: „bucuros vreau să sufăr orice numai lasă-mă să merg cu Tine”?

Lăsaţi-i pe acei care vor trage concluzia că „aceste lucruri”, care au fost spuse de Isus, au fost într-o mare măsură idealiste şi de aceea pot fi rar aşteptate în această viaţă; atâta vreme cât mai sunt pe acest pământ credincioşi adevăraţi, vor exista unii care vor mărturisi că cunosc o astfel de bucurie şi pace. Unde condiţiile sunt îndeplinite, întocmai cum a spus El, cu siguranţă va fi îndeplinită promisiunea, „aveţi pace în Mine”. Când credinţa noastră este puternică şi aducem în armonie toate cuno-ştinţele noastre despre îngrijirea continuă a lui Dumnezeu, în toate experienţele noastre de bunăstare şi suferinţă, cât de mângâiaţi şi întăriţi şi cât de fericiţi putem noi fi. Nimic să nu-i descurajeze pe aceia care cred cu adevărat că „firele închise la culoare, în mâinile Ţesăto-rului iscusit, sunt tot atât de necesare ca şi firele de aur şi de argint în opera plănuită de El”.

Noi nu exprimăm o linişte care nu înseamnă nimic, când zicem: „privind în urmă vom lăuda calea” pe care ne-a condus iubirea divină zi după zi. Noi ştim că vom fi foarte recunoscători când “Dumnezeu va desfăşura pânza cu tabloul şi va explica motivul” pentru fiecare încercare. Dar voieşte Isus să aşteptăm până când, în acea glorie a Împărăţiei, toate vor fi explicate, pentru a putea avea bucuria deplină? Nu! El spune că tocmai “aceste lucruri” să ne facă plini de bucurie acum. El doreşte ca noi să privim înainte ca şi El, şi să experienţăm o bucurie corespunzătoare prezentă, chiar dacă din cauza greutăţilor prezise trecem prin valea plângerii. Aceasta este moştenirea noastră prezentă în aceste umbre întunecate, care ne înconjoară din toate părţile. Dragi fraţi, cât de deplin trebuie să gustăm noi aceste lucruri, aceste roade ale credinţei. Desigur noi suntem fericiţi, fiindcă am ajuns această dimineaţă şi eliberarea este mai aproape ca oricând. „De aceea să răsune cântările şi să se şteargă lacrimile.”

 

Pacea şi bucuria Domnului au fost continue?

Citite superficial, aceste declaraţii a lui Isus, ne-ar părea în mod hotărât contradictorii şi nepractice. Aici, El vorbeşte despre pacea şi bucuria Sa, ca şi când toate acestea le cunoştea din experienţă. Dar numai cu puţin timp înainte El a mărturisit: „Acum sufletul Meu este tulburat”, şi puţin mai târziu, El le-a spus celor trei ucenici, mai apropiaţi, despre dorinţa Sa ca ei să vegheze cu El în încercarea Sa: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine”. Şi totuşi El le vorbeşte lor, cât şi nouă, despre o pace şi o bucurie lăuntrică, pe care nici o luptă dinafară nu le pot tulbura. Se poate ca El, care a promis această pace, să greşească în ce priveşte îndeplinirea ei în mod practic? Dacă este aşa, atunci cum putem noi nădăjdui să avem această pace, când deja ni s-a spus că drumul vieţii noastre v-a fi, de asemenea, un drum al crucii?

Văzut însă, acest lucru în mod corect, cuvintele Domnului nostru nu se contrazic. Fiecare creştin devotat a învăţat acele principii ale unei păci lăuntrice, a liniştii şi bucuriei, deşi dinafară totul este neliniştit. Şi astfel de creştini au gustat această bucurie continuă, deoarece cuvintele Sale către ei n-au fost numai nişte declaraţii trecătoare, care strălucesc cel mai tare în faţa razelor soarelui, ci au fost cuvinte care rămân în inima lor ca puternice şi folositoare. Aceasta a fost pacea lui Isus de care S-a bucurat în legătura Sa cu Tatăl şi astfel a suportat El tot timpul suferinţele îngrozitoare, până când faţa Tatălui a dispărut din ochii Săi, pentru că păcatele noastre erau asupra Sa. Aceasta a fost o vale întunecată prin care noi nu este necesar să trecem.

Să nu lăsăm să ne vorbească, acum, mărturia acelor sfinţi credincioşi, care din zilele lui Isus şi până astăzi au trăit viaţa într-o adevărată unitate cu El, despre siguranţa păcii Sale prin toate împrejurările? Desigur că printre cei mulţi care în decursul Veacului Evanghelic au suferit într-adevăr, trebuie să fie unii care pot să dea o mărturie despre deplina gustare a „acestor lucruri”. Astfel de mărturii sunt pentru   aceia care au nevoie să fie stimulaţi în credinţa lor şovăielnică. Cât de bine ar fi dacă, astăzi, toţi urmaşii Domnului ar fi atenţi la aceste rapoarte, care arată îndeplinirea sigură a acestor bucurii din partea altora, fiindcă aceasta ar linişti orice frică posibilă pentru noi şi ar înlătura orice cuvânt de pe buzele noastre, care arată o credinţă slabă, şi ar exclude din viaţa noastră însuşirea numai cu jumătate de inimă a cuvintelor Domnului, care sunt aşa de pline de spirit şi viaţă. Să recunoaştem că mulţi sfinţi din veacul trecut, în zile mai puţin favorabile decât astăzi, s-au ridicat la cea mai mare înălţime de bucurie şi pace faţă de care, prea mulţi dintre noi sunt relativ străini chiar şi acum. Fie ca aceste fapte să ne ajute să arătăm o simpatie mai mare faţă de cunoştinţa lor limitată în ceea ce priveşte descoperirea unor doctrine, asupra cărora noi insistăm interpretându-le cu o precizie care nu era posibilă în zilele lor şi să ne amintim că, deşi noi nu putem acum contribui cu ceva pentru ca ei să aibă o mai mare   cunoştinţă, ei totuşi pot fi încă prin exemplul lor de evlavie şi credincioşie în cele mai îngrozitoare persecuţii şi încercări, un ajutor de care noi avem foarte mare nevoie astăzi. Ca membri ai aceluiaşi Corp, care este clădit prin ceea ce fiecare contribuie, ei ne pot arăta calea pentru o experienţă mai mare a păstrării păcii şi bucuriei, deoarece drumul vieţii lor a fost de fapt o cale spinoasă. Bucuria lor nu a fost un lucru trecător, care să dispară la prima încercare, ci a fost o putere statornică în viaţa lor. Să fie aceasta şi cu noi, orice s-ar întâmpla, şi atunci “bucuria Domnului va fi” şi “puterea noastră”.

 

Întristarea voastră se va preface în bucurie

Este bine ca noi să învăţăm să spunem: „În orice timp, când îmi va fi frică, eu mă voi încrede în Tine”. Dar nu vom fi în stare, acum, să spunem: „Mă voi încrede şi nu-mi va fi frică”? Aceasta este făgăduinţa pe care ne-a făcut-o Isus, dacă o înţelegem bine. Asigurarea Sa nu este aceea că El doar ne va întări ca să purtăm greutăţile care sunt legate de relaţia noastră cu El, ci să observăm cum spune El: „întristarea voastră se va preface în bucurie”. Felul nostru de a proceda ar fi să înlocuim întristarea cu bucurie sau chiar să înlăturăm întristarea din calea noastră. Dar nu aceasta este metoda Lui extraordinară. Promisiunea Sa este că El ne va preface întristările noastre în bucurii. Se gândeşte Satan că ne învinge, când conform prezicerilor adevărate ale lui Isus, avem ocazia să ne plângem şi să ne văităm? O, el nu se poate lăuda cu aceasta, dacă noi rămânem în Cristos, deoarece Dumnezeu va schimba valurile neînsemnate şi repede trecătoare într-un ocean de bucurie care va dura, ca şi tronul Său atotputernic etern şi norii de care noi ne-am înspăimântat atât de mult, mai devreme sau mai târziu, se vor sparge deasupra capului nostru într-o ploaie de binecuvântări.

Într-adevăr, cât de neînvinşi sunt cei care trăiesc prin credinţa ascunsă în Cristos, şi care într-adevăr cred că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu”, şi pe care El, de asemenea, îi iubeşte foarte mult. Cum se adeveresc făgăduinţele minunate a lui Dumnezeu, care niciodată nu greşesc şi sunt permanente în vieţile acelora care le pot păstra în mod experimental! Aceştia sunt convinşi că „multă pace au cei ce iubesc legea Ta şi pentru ei nu este cădere.” (Psalmul 119:165). Ei ştiu că este, de asemenea, adevărat că: „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se spijină pe Tine”. Isaia 26:3.

Este dureros că aşa de multe dintre bucuriile învingătorilor sunt considerate ca fiind numai în ceea ce priveşte răsplăţile finale ale vieţii creştineşti. Expresia „mai mult decât biruitori” se întrebuinţează destul de des, dar rareori în sensul în care Scripturile întrebuinţează această expresie. Cuvintele: „Celui care va birui” sunt întrebuinţate cu privire la învingerea din urmă a soldatului crucii. Dar Pavel ne spune în epistola sa către Romani (capitolul 8) după înţelesul său, cum unele din lucrurile care ne necăjesc şi nu ni se par de dorit, sunt schimbate în împrejurări de bucurie. Ar părea ca şi cum el n-ar fi fost înzestrat cu o capacitate de exprimare mai convingătoare şi mai clară, prin care să prezinte eliberarea, plinătatea drepturilor noastre de fii, bastionul credinţei copiilor lui Dumnezeu şi totala neputinţă a vreunei forţe rele sau a tuturor forţelor rele să-i vatăme pe acei care sunt în Cristos.

Cu ce provocare şi cu ce încredere de învingere sigură îşi încheie Pavel expunerea sa: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”. Prin urmare, cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Cea mai înaltă curte de justiţie din Univers ne-a declarat eliberaţi de păcat şi ne-a numit fii ai lui Dumnezeu. Poziţia noastră este apărată în faţa condamnării şi în faţa tuturor puterilor rele; şi acesta este un fapt atât de îmbucurător pentru Pavel, încât el îşi declară convingerea fără teamă. Şi ce convingere îmbucurătoare a avut el! Credincioşii îndoielnici îi întreabă neîncetat pe toţi: „Ce convingere ai tu?” O, dacă toţi care pretind a fi urmaşi ai lui Cristos ar cunoaşte adevărul viu, în literă şi spirit, atât de bine ca răspunsul lor obişnuit să nu fie un cuvânt îndoielnic, ci totdeauna: „Eu sunt convins că pe mine nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu”, fiindcă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea îaici şi acumş, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit”. Da, noi putem nu numai să biruim, acum, prin credinţă asupra acestor lucruri, ci pe lângă ajungerea învingerii asupra lor în felul acesta, pentru că suntem în Cristos, toate împotrivirile trebuie să lucreze spre binele nostru cel mai înalt. Astfel, adesea, prin purtarea crucii suntem aduşi mai aproape de Dumnezeu. Nu este aceasta o schimbare din întristare în bucurie? Ceea ce nouă ne trebuie este mai mult din credinţa care nu va ezita să pretindă o asemenea victorie; o credinţă destul de activă, în aceste zile de aspre încercări, ca să-şi dea seama în mod constant, orice ar veni că „nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnnul nostru.” Rom. 8:38, 39.

 

Niciodată nu Te voi părăsi

Printre „aceste lucruri” care se cuprind în acest mesaj de rămas bun, nu putem uita asigurarea repetată de Isus, că manifestarea prezenţei Sale va fi rezultatul sigur al legăturii noastre cu El. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21). Aceasta, desigur, nu este o manifestare pentru mintea naturală, ci este un lucru al credinţei în siguranţa puterii Sale nevăzute, care întotdeauna face tabără în jurul nostru. Cât de fericiţi ne poate face credinţa în această prezenţă şi manifestare. Pentru o credinţă activă niciodată nu este prea mult „a avea pe Domnul mai iubit şi mai intim decât şi cea mai dulce legătură pământească”. De fapt, aceasta este tocmai ceea ce El este îndreptăţit să aştepte de la noi şi sigur El va fi cel mai aproape şi mai scump pentru toţi aceia care apreciază şi păzesc poruncile Lui. Niciodată n-a fost intenţioant ca acest lucru să fie numai ocazional, sau o schimbare de lumini şi umbre, ci El ne-a asigurat după cum spune făgăduinţa Sa: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. De aceea noi trebuie să credem, că în tot locul şi în tot timpul este cu noi.

Această manifestare trebuie să fie experimentată în continuu, şi tocmai în măsura în care ne aflăm în prezenţa lui Cristos vom experimenta această făgăduinţă îndeplinită în noi. Sunt mulţi aceia care nu au această bucurie ca un lucru permanent, din cauză că trăiesc prea mult în aşteptarea de a fi în stare să simtă prezenţa Sa înlăuntrul lor; şi deoarece sentimentele se schimbă în continuu, asemenea oameni nu se pot aştepta la o manifestare mulţumitoare. Alţii pot mărturisi cu siguranţă, că ei experimentează această manifestare continuu, deoarece ei au învăţat a-şi îndrepta cugetele asupra realităţii şi siguranţei făgăduinţei Lui.

De aceea, dacă noi nu simţim această manifestare trebuie să fim profund îngrijoraţi, să descoperim cauza, deoarece noi trebuie să ne amintim că Isus a promis această bucurie specială celor care păzesc poruncile Lui. Nu s-ar putea întâmpla ca acestă cauză să fie o lipsă de supunere, dacă prezenţa Sa familiară nu are loc? Dacă după o cercetare amănunţită, nu vedem o cauză de nesupunere pentru retragerea Sa de la noi, nu s-ar putea ca dificultatea noastră să fie o lipsă de credinţă? Aceasta ar arăta o stare de inimă care cere o corectare imediată deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui îDumnezeuş” şi dacă întotdeauna a fost de lipsă ca sfinţii să fie conştienţi de prezenţa Sa neîntreruptă, cu atât mai mult astăzi, deoarece aceasta este singura dovadă că noi avem aprobarea lui Dumnezeu în această zi a inspecţiei finale. Să fim tari în principiile dreptăţii, să fim tari în credinţă şi vom şti „că suntem în El”. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Aceasta, aşadar, este o promisiune posibil de realizat în timpul prezent, iar noi trebuie s-o întrebuinţăm în continuu cercetânu-ne inimile astăzi, deoarece nu este un lucru de mică importanţă dacă avem dovada unei relaţii cu El sau nu. Noi trebuie să ştim că El rămâne în noi prin Spiritul pe care ni l-a dat. Noi trebuie să ştim că Dumnezeu este pentru noi şi că El este mai mult decât orice, ce poate fi împotriva noastră.

 

Aruncaţi toate grijile voastre asupra Lui

Cât de încurajator este a şti că Isus este cu noi în toate situaţiile schimbătoare şi compli-cate ale vieţii, acelaşi Stăpân binecuvântat care a trăit şi împărtăşit experienţele zilnice ale fraţilor Săi, cu mult timp înainte. El continuă a fi cu noi astăzi ca şi atunci, prin aceea că Se interesează, plin de simpatie, pentru toate nevoile iubiţilor Săi. Nu s-a spus oare bine că niciodată nu trebuie să citim Evangheliile “numai ca o mărturie a trecutului, ci ca o transcriere a ceea ce face El întotdeauna”? Multe întâmplări care conţin tocmai ceea ce a spus şi a făcut Isus atunci, nu sunt povestite numai pentru a ne informa de ceea ce a făcut El atunci, ci pentru a ne asigura despre ceea ce El voieşte să facă în continuu, atâta timp cât se mai află în trup vreunul din poporul Său şi are nevoie de ajutorul şi îngrijirea Sa. Toate rapoartele Sale sunt probe despre faptele eterne, ilustraţii ale operei Sale neîntrerupte, a unui Isus absent, dar totdeauna prezent, care „este acelaşi ieri şi azi şi în veci”.

Astăzi nu există nici o apă atât de adâncă deasupra căreia drumul datoriei noastre ne poate duce, peste care Isus n-ar putea să vină la noi, pentru a ne fi alături şi astfel să ne dea o nouă dovadă a puterii Sale, ca să facă în aşa fel ca să fie toate ale noastre. Şi dacă, pentru scurt timp, se pare că El este adormit, neinteresat fie că noi pierim sau nu, totuşi în momentul potrivit Se va ridica şi ne va învăţa că într-adevăr, nici un val violent nu poate pune în pericol vasul nostru slab “unde este Stăpânul mărilor, al pământului şi al cerului”. Mai devreme sau mai târziu va opri agitaţia prin cuvântul autorităţii Sale, iar pe noi ne va duce în portul liniştii. Acolo nu va fi lipsă de cele necesare vieţii, deoarece acele mâini care au fost ocupate cu frângerea şi înmulţirea pâinii, vor mulţumi toate nevoile noastre. Nici o groapă nu se poate deschide pentru a primi pe iubiţii noştri morţi sau să ne împiedice în oricare plan tainic, despre care am gândit că ne-ar încununa viaţa cu o bucurie şi răsplată supremă, fără să ne împărtăşim de compasi-unea Sa divină. Nici o greutate, fie aceasta mare sau mică, nu poate interveni în viaţa noastră de comuniune cu El, fără ca El să ne roage să aruncăm această grijă şi toate grijile asupra Sa. El vine la noi liniştit, când inimile noastre sunt dezamăgite din cauză că aşteptările noastre nu s-au împlinit, şi El umblă şi vorbeşte cu noi şi ne asigură că noi suntem ai Săi deschizânu-ne “mintea ca să înţelegem Scripturile”, făcând ca inimile noastre să ardă de bucurie, şi atunci noi ştim că El încă ni se descoperă aşa cum ne-a promis că va face.

„Cel care umblă plângând, purtând sămânţa de semănat, se întoarce cu cântec de veselie purtând snopii.” (Psalmul 126:6). Astfel a scris psalmistul în zilele din vechime şi Isus, în felul Lui, ne-a asigurat de aceleaşi rezultate finale. Când ostenelile noastre par a fi în zadar şi noi suntem aproape descurajaţi de rezulta-tele foarte slabe ale secerişului, şi poate că asemenea lui Ilie strigăm, că am rămas doar singuri şi că nu mai este nimeni care să aprecieze mesajul nostru sau să împărtă-şească împreună cu noi comuniunea cu sfinţii, atunci El va veni şi ne va învăţa o cale mai bună. Mrejele noastre pot fi aruncate în mare pe partea greşită a corăbiei şi El nu poate face să prospere eforturile noastre şi mrejele noastre nu se umplu cu rezultatele speciale, plăcute Lui; dar El ne va instrui răbdător, să aruncăm mreaja “în partea dreaptă a corăbiei”, astfel ca ele să se umple din abundenţă în faţa ochilor noştri şi noi să fim forţaţi a striga încă o dată; „Este Domnul!”. El toate le cunoaşte în ce priveşte timpul şi sezoanele în Planul Tatălui; şi El ştie unde trebuie să fie îndreptate eforturile noastre în fiecare perioadă a istoriei Bisericii şi fericit este acela care învaţă a-şi arunca mreaja în apă „în partea dreaptă”, unde „toate ce El face vor prospera.” (Psalmul 1:3; traducerea King James — n. t.). Apoi, din nou, ca odinioară aşa este şi acum, când vasele noastre au stat destul lângă ţărmuri, El într-o zi va repeta aceeaşi poruncă cunoscută ucenicilor legaţi de ţărm; „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire!” (Luca 5:4). Ape puţin adânci sunt destule, din care să se vorbească “muţimilor … în pilde”, dar apostolilor atunci şi acum El le-ar repeta acele cuvinte cu semnificaţie negreşită: „Cei care se coborâseră pe mare în corăbii, şi făceau comerţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în adânc.” (Psalmul 107: 23, 24).

 

Cine ne poate despărţi de El

El niciodată nu dă greş! El niciodată nu l-a dezamăgit pe poporul Său credincios şi El niciodată nu ne va părăsi şi nu ne va dezamăgi, în aceste zile. El este cu noi în toate bucuriile şi necazurile noastre, în fiecare moment al peregrinării noastre, El este aici întotdeuna cu iubirea Sa nemuritoare să ne susţină şi cu prezenţa Sa evidentă să ne înveselească pe toţi care rămânem în El şi care credem că „aceste lucruri” sunt o veste personală pentru noi. Mulţumită fie lui Dumnezeu pentru bucuria Sa peste măsură, care este posibilă în viaţa creştină. Poate să fie un privilegiu mai mare, o moştenire mai minunată, o legătură mai plăcută şi o viaţă mai victorioasă şi mai de neînvins, dragi sfinţi ai lui Dumnezeu, decât aceasta de membru în familia lui Dumnezeu? Dacă timpul prezent este un timp de încercări speciale — „Binecuvântată să fie furtuna care ne aduce mai aproape de casă.” Cât de nevrednice de comparat sunt aceste puţine zile de necaz cu acea greutate veşnică de slavă care nu peste mult va fi a noastră! Lăudat fie numele Său pentru îndurarea Sa bogată care este destulă pentru orice timp de nevoie! Apele prin care avem să trecem pot fi adânci, dar ele niciodată nu ne pot acoperi. În foc nu vom fi arşi şi nici flăcările nu se vor aprinde peste noi. Cine sau ce ne poate despărţi de El? Desigur, noi nu ne putem permite să ne gândim că ceva ne-ar putea amăgi în a avea mai puţină căldură în iubirea noastră pentru El, prin care putem triumfa aşa de deplin în viaţă şi-n moarte. Într-adevăr noi putem spune: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în carul lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireas-ma cunoştinţei Lui.” (2 Cor. 2:14). El ne ţine în mâna Sa dreaptă şi nicicând nu ne va părăsi. Zi de zi, El care ne-a dat făgăduinţa este credincios şi noi zi de zi putem trăi experimentând pacea şi bucuria promise de Învăţătorul nostru. O ce moştenire şi fericire deplină ne este destinată nouă de Dumnezeu!

PENTRU CE AU FOST EI NUMIŢI SFINŢI

“Pavel şi Timotei robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi.” — Filipeni 1:1

Într-adevăr minunat şi măreţ este standardul pus înaintea urmaşilor Domnului Isus Cristos. “Îndreptaţi-vă privirile”, zice Pavel, “la Apostolul şi Marele Preot al mărturiei noastre” (Evrei 3:1) — Acela este, priviţi la El, admiraţi purtarea Sa şi exemplul Său, şi aceasta se va dovedi a fi o influenţă şi putere înălţătoare şi va ajuta fiecăruia să înţeleagă care este voinţa divină cu privire la calea creştinului, deoarece El “v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui.” — 1 Petru 2:21.

Un alt apostol care tratează subiectul despre ceea ce a făcut iubirea lui Dumnezeu şi iubirea lui Cristos pentru noi, spune: “… şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.” (1 Ioan 3:16). Deducţia care rezultă este aceea, că urmaşii Domnului trebuie să se străduiască după aceeaşi trăsătură caracteristică, iubirea.

Un alt îndemn clar pentru ca viaţa Mântui-torului să fie idealul după care să ne străduim este: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Umilinţa şi ascultarea, sunt calităţi admirabile care se arată clar în acest îndemn special şi aşa cum se pot vedea în exemplul lui Isus, ele reprezintă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce, fără îndoială, este motivul pentru care au venit din cer cuvintele: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit desfătarea”.

Spiritul credincioşiei faţă de voinţa divină, spiritul iubirii şi al sfinţeniei Răscumpără-torului nostru drag şi menţinerea acestui spirit, a acestei influenţe în acţiune chiar până la moarte, i-au câştigat acea înaltă apreciere a Tatălui ceresc şi au dus la a fi numit cel mai mare dintre toţi sfinţii.

Sfinţi sunt cei care sunt activi pentru Dumnezeu

Toate aceste îndemnuri şi descrieri formează baza pentru întrebuinţarea generală a cuvântului “sfânt” cum o găsim în Noul Testament aplicat urmaşilor consacraţi ai Domnului. Dacă această expresie a fost potrivită ucenicilor lui Cristos în Biserica timpurie, astăzi nu ar trebui să fie considerată mai puţin potrivită. Acest cuvânt “sfinţi” înseamnă, puşi deoparte, credincioşi sfinţiţi în Cristos. Astăzi este multă împotrivire la folosirea acestui cuvânt, credem noi, din trei motive. Unul este că marea majoritate a creştinilor declaraţi ştiu că ei nu sunt sfinţi, nu sunt sfinţiţi, că nu trăiesc atât de aproape de Domnul cum ar putea trăi — nu sunt separaţi, nici chiar în inimă de lume, de corp şi de diavol. Asemenea persoane au motive puternice să nu agreeze cuvântul “sfinţi”, dându-şi seama că acesta i-ar exclude pe ei şi pe aproape toţi prietenii şi partenerii lor extraordinari în lucrarea creştină. Un alt motiv de împotrivire la folosirea cuvântului “sfinţi” este că în Evul Mediu era obiceiul ca Biserica Romano şi Greco-Catolică să “canonizeze”, sau să pună deoparte legal, ca obiecte de închinăciune, anumite persoane cu privire la care, după trecerea câtorva secole, nu era menţionat în mod special nimic rău, ci numai lucruri apreciate ca vrednice de cinste şi de laudă. Cuvântul “sfinţi” a fost astfel separat de creştinii în viaţă; şi aceasta poate să fi fost, de fapt, din cauză că erau puţini creştini, cu adevărat atât de credincioşi, încât să fie reprezentativi pentru starea de sfinţi. Un alt motiv pentru care unii nu agrează termenul “sfinţi” este că ei îl consideră a fi mai degrabă lăudăros — unii ar spune chiar făţarnic, pentru că pierzând din vedere îndreptăţirea prin credinţă, în aplicarea ei cuvenită, ei s-au obişnuit să considere pe toţi creştinii ca “păcătoşi mizerabili”, şi ca atare să se roage pentru ei — pierzând din vedere faptul că există unii în care “cerinţa dreptă a legii poate fi îndeplinită” pentru că “umblând nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”, meritul lui Cristos le acopere toate neajunsurile neintenţionate. Vezi Romani 8:4 (traducerea Diaglott; n. t.).

Sfinţiţi în Cristos Isus

Poporul Domnului, cu toate acestea, să nu uite să aplice şi să le placă toate denumirile şi practicile autorizate de apostoli. Astfel termenul “sfinţi” se confirmă desigur pentru noi. Aproape toate Epistolele din Noul Testament sunt adresate sfinţilor; iar aceia care nu-şi pot aplica în mod cuvenit termenul lor înşişi, nu-şi pot aplica cum se cuvine, nici făgăduinţele nespus de mari şi scumpe conţinute în aceste Epistole — pentru că toate făgăduinţele sunt adresate şi intenţionate pentru cei sfinţiţi în Cristos Isus. (Vezi Romani 1:7; 1 Corinteni 1:2; 2 Corinteni 1:1; Efeseni 1:1.) Să se ţină totuşi seama de faptul că termenul “sfânt” nu înseamnă numai a avea perfecţiune reală, cum ar fi în cazul Domnului nostru, ci se referă şi la cei socotiţi sfinţi prin El; şi că apostolii, care au fost sfinţi, şi care s-au clasat cu sfinţii lui Dumnezeu, au declarat despre ei, “Şi noi suntem oameni cu aceleaşi patimi ca voi” (Fapte. 14:15).

Termenul “sfinţi” deci, aplicat în Biserică în mod cuvenit, se referă la aceia care deşi iniţial au fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, au fost salvaţi din starea condamnării şi au fost spălaţi, curăţiţi şi aduşi astfel în acord cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor şi prin acoperirea slăbiciunilor şi neajunsurilor lor; şi care au devenit “sfinţiţi în Hristos Isus” prin consacrarea lor deplină de a trăi, nu o viaţă perfectă — o imposibilitate câtă vreme sunt în trup — ci cât pot de aproape de perfecţiune; harul Domnului făcându-i în mod continuu sfinţi, “plăcuţi lui Dumnezeu” Tatăl, prin meritul lui Cristos Isus. Să nu ne ruşinăm de acest nume, “sfinţi”, dacă el ne aduce în minte condiţia de sfinţi, sfinţenia, separarea de lume; căci chiar acesta este gândul care trebuie să fie ţinut minte continuu. Este un gând care ne va ajuta, cu atât mai mult, să trăim separaţi de lume, după cum a artătat Învăţătorul: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17:16).

 

OPERA ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN INIMĂ

„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge.” — 2 Corinteni 5:14

Cuvântul „constrânge” conţine două gânduri: „a trage împreună” şi „a ţine împreună”. Apostolul a descris activitatea sa proprie în serviciul Domnului şi a spus că, unora cursul său li s-a părut să indice o minte dezechilibrată. El a explicat că nu a fost aşa; că el a avut o minte mai sănătoasă ca oricând înainte. El s-a simţit legat de Cristos, constrâns de iubirea lui Cristos să-L iubească pe El şi pe toţi care au fost ai Săi, având o inimă curată.

De ce ar constrânge această iubire? Pentru că, dacă noi considerăm că toţi sunt morţi, atunci toţi au nevoie de ajutorul Dătătorului de viaţă; şi dacă Cristos a murit pentru toţi şi noi am ajuns acum prin El la viaţă, nu trebuie să mai trăim conform cărnii. Noi trebuie să renunţăm cu totul la carne şi să trăim o viaţă nouă, pe care am primit-o de la Cristos. Sfântul Pavel a voit să zică, eu nu sunt nebun; dar eu sunt atât de strâns legat de Cristos încât am aceeaşi iubire compătimitoare pentru alţii cum a avut El; cum El Şi-a pus viaţa pentru fraţi, tot astfel voiesc să fac şi eu.

Iubirea Domnului nostru s-a manifestat în mod cu totul deosebit faţă de ucenicii Săi şi în primul rând faţă de cei mai zeloşi şi mai activi — Petru, Iacov şi Ioan, care au avut parte de iubirea specială a Domnului. La fel i s-au dat instrucţiuni Bisericii. Nu este nici un sfat care să ne îndemne să ne dăm viaţa pentru lume, ci să ne-o dăm în mod special pentru cei din casa credinţei. Noi înţelegem că beneficiile jertfei lui Cristos sunt în folosul întregii omeniri, pentru fiecare membru din rasa lui Adam.

Presupunând, însă, că Domnul a ştiut tocmai de la început, cine Îl va trăda şi că atotştiinţa divină i-ar cunoaşte pe toţi care ar merge în a doua moarte, nu ne putem gândi că Domnul ar face ceva în favoarea lor. Cu alte cuvinte, binecuvântarea lui Dumnezeu este numai pentru „adevăraţii israeliţi”. Numai acei care vor ajunge în armonie cu El, vor avea măreaţa binecuvântare şi favoarea Domnului. Ei sunt cuprinşi în opera răscumpărării, nu pentru că au ceva în ei înşişi, ci pentru că iubirea Domnului este destul de largă şi destul de adâncă pentru toţi care o vor primi. Totuşi Dumnezeu nu poate să iubească caracterele stricate. Binecuvântările Sale sunt numai pentru aceia care acum sunt fiii Săi, sau care vor fi fiii Săi sub binecuvântările şi privilegiile pe care El le va acorda mai târziu. Datoria noastră este de a-i binecuvânta pe toţi, în măsura posibilităţii noastre.

 

Lucrul nostru principal — dezvoltarea iubirii

Opera harului pentru Biserică, în timpul acestui Veac Evanghelic, este transformarea caracterelor noastre stricate şi restabilirea lor în asemănarea caracterului divin, în iubire.   Oricine nu reuşeşte să ajungă această transformare, nu reuşeşte să ajungă voinţa lui Dumnezeu cu privire la El şi trebuie, din necesitate, să nu ajungă câştigarea premiului pus înaintea noastră în Evanghelie. La început noi suntem un material foarte slab, din care ne formăm în chipul Fiului iubit al lui Dumnezeu. Noi am fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3). Asemănarea lui Dumnezeu pe care o avea părintele nostru Adam, înainte de cădere, s-a pierdut în mare măsură în cei şase mii de ani trecuţi. Deci, în loc să fim în asemănarea iubirii divine, aflăm că am fost „născuţi în nelegiuire şi în păcat ne-a conceput mama noastră”, în aşa măsură încât în loc ca iubirea să fie principiul natural, conducător în caracterul nostru, ea este în multe cazuri pierdută aproape în întregime; şi ceea ce mai rămâne este contaminat în mare măsură cu rău, egoism, iubirea de sine şi iubirea carnală — pervertiri care sunt în antagonism direct cu iubirea complet neegoistă, care este esenţa caracterului divin.

„Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — pe Dumnezeu care este iubire (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât a şti ceva despre Planul şi caracterul Său iubitor; aceasta înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu în sensul unei cunoaşteri personale şi al unei aprecieri inteligente a caracterului Său; şi nimeni nu poate cunoaşte aceasta, decât acela care are Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu se poate câştiga într-un moment; aceasta înseamnă o creştere şi dezvoltarea sa este lucrul principal (şi ar trebui să fie lucrul principal) al tuturor acelora care nădăjduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu în chip desăvârşit, ceea ce va fi răsplătit cu viaţă veşnică.

Şi deoarece transformarea minţii sau voinţei noastre nu este însoţită de o transformare sau restaurare fizică, înseamnă că atâta vreme cât ne aflăm în carne vom avea de luptat împotriva slăbiciunilor moştenite şi a dispoziţiilor spre egoism şi păcat ale corpului. Dar această luptă aspră şi continuă nu numai selectează o clasă specială, o clasă de învingători, ci mai ajută şi la dezvoltarea caracterului dorit, mai repede decât vor face metodele mai uşoare ale Veacului Milenar. În consecinţă, în timp ce se va cere aproape o mie de ani pentru ca lumea să ajungă perfectă, desăvârşirea în caracter a sfinţilor poate fi îndeplinită în câţiva ani, sub educaţia specială a disciplinei iscusite şi a cursului special al instrucţiei prevăzute pentru „turma mică”. Dar, fie în câţiva ani sau mai mulţi, şi fie prin mai puţină sau mai multă luptă cu împrejurările potrivnice, transformarea şi lustruirea carac-terului trebuie să se îndeplinească. Această iubire care supune voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu, este ţinta străduinţelor noastre, dacă voim să terminăm cursul nostru cu bucurie şi cu speranţe bune pentru gloria eternă.

 

Noi trebuie să învăţăm temeinic

lecţia iubirii

Dacă avem iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ea va îndruma toate afacerile vieţii noastre şi ne va face asemenea lui Dumnezeu în gânduri, cuvinte şi fapte. În şcoala lui Cristos lecţia mare pe care Învăţătorul ne învaţă zi de zi este lecţia iubirii, pe care trebuie s-o învăţăm temeinic dacă voim să ajungem ţinta, „premiul chemării cereşti”.

În şcoala lui Cristos toate învăţăturile Cuvântului divin şi îngrijirile Sale sunt meni-te să transforme inimile noastre şi să ne influen-ţeze comportamentul în armonie cu cerinţele iubirii. În timp ce roadele şi virtuţile — blândeţea, prietenia, răbdarea, etc. — sunt manifestări ale Spiritului, totuşi Spiritul sfânt trebuie să existe înainte ca aceste manifestari să apară cât de cât; şi în timp ce Spiritul trebuie să fie perfect, manifestările sale pot fi imperfecte. Viţa de vie poate fi frumoasă, dar pentru un timp strugurii vor fi necopţi. Aşa este şi cu roadele Spiritului. Ele sunt manifestările exterioare ale condiţiei interioare a inimii, care poate să ajungă desăvârşirea înainte ca aceste virtuţi să fie perfecte. De fapt, se poate ca aceste virtuţi să nu fie niciodată perfecte de această parte de văl.

În momentul consacrării noastre, înainte de a produce ceva roade ale Spiritului, noi încă nu am ajuns la ţinta iubirii desăvârşite. Noi am fost consacraţi şi am avut spiritul bun în măsura cunoştinţei. Dar noi nu am avut destulă cunoştinţă ca să recunoaştem ce s-ar fi aşteptat de la noi. Pentru aceasta am avut nevoie de o anumită dezvoltare, de anumite instrucţiuni în şcoala lui Cristos. Cunoştinţa despre ceea ce ne va costa ca să-L urmăm pe Cristos ne-a venit treptat. Dacă voinţa a fost susţinută de cunoştinţă, atunci vom ajunge la semnul iubirii desăvârşite în inimă. Manifestările virtuţilor caracterului, pe care această condiţie a inimii le produce, nu pot fi niciodată perfecte în viaţa prezentă, ci numai atunci când vom avea corpuri perfecte. Inima, care va fi ajuns această stare va fi în deplină armonie cu stările care se vor obţine dincolo de văl.

Noi trebuie să ne recunoaştem unii pe alţii în baza bunei mărturisiri pe care o facem unii altora şi în baza dovezilor acestor mărturisiri care sunt evidente. Aşa cum un grădinar trebuie să meargă la via sa şi să studieze ramurile în ce priveşte roadele, tot aşa şi Domnul cunoaşte dacă inima este într-o stare potrivită pentru a aduce roadă. Dintre acei care au mărturisit public că au făcut o consacrare Domnului, toţi a căror vieţi nu contrazic mărturisirea lor şi care umblă nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, trebuie să fie cunoscuţi şi recunoscuţi de noi în acelaşi fel în care ei ne vor recunoaşte pe noi. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” — după supunerea lor, care se poate observa pe dinafară, însă nu prin dezvoltarea completă a rodului. Deci, noi ne ştim unul pe altul nu prin deplina dezvoltare a roadelor, ci după gradul nostru de supunere şi străduinţa de a asculta de Domnul.

După ce Iubirea a dat pe Mielul lui Dumnezeu (preţul răscumpărării pentru întreaga omenire, depus de El) şi după atribuirea meritului Său Bisericii, toţi paşii pentru eliberarea noastră din păcat sunt în privinţa dezvoltării noastre în caracterul de iubire, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit standardului divin, ne va face acceptabili înaintea Tatălui şi ne va aduce harul Său de viaţă veşnică. Cât de important este deci, ca noi să fim „învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm caracterul Său!

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 06. 1922

mic de credincioşi adunaţi “în camera mare de sus”, în oraşul Ierusalim. Toţi aceştia sunt oameni umiliţi şi simpli. Spiritul rugăciunii le umple inima. Ei doresc serios să păstreze, permanent în minte, tot ce le-a spus Învăţătorul lor, şi ultimele Sale cuvinte au fost: “… rămâneţi în cetate îIerusalimş până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49). De aceea ei au petrecut zece zile în comuniune spirituală; acesta a fost un timp lung de laudă, rugăciune şi mărturisire şi ei au rămas împreună într-o armonie minunată. Apoi zilele de aşteptare s-au sfârşit şi a sosit ziua Cincizecimii. Ei au văzut puterea promisă din cer, care le-a adus o iluminare admirabilă, pace şi bucurie. Astfel vedem biserica model în toată curăţenia ei originală în ziua Cincizecimii. Noi întrebăm, care a fost secretul farmecului şi al învingerii acestei prime biserici, care a rămas până în ziua de azi, cea mai mare dintre toate bisericile în ce priveşte puterea şi roadele spirituale? Răspunsul dat de cineva la această întrebare este interesant:

“Acesta nu a fost numărul, deoarece ea avea numai o sută douzeci de membri. Ea nu avea strană cu perniţe de culoare stacojie şi vitralii; de fapt nu avea nici un fel de clădire bisericească; această biserică nu avea bani în visterie, nici casier; ea nu avea cor, nici orgă şi nici preot numit sau pastor permanent. Ea nu avea bătrâni, diaconi, îngrijitori, nici şcoală duminicală sau societăţi misionare şi nici un fel de organizaţii oficiale sau neoficiale. Acolo nu exista aproape nimic din ceea ce noi am numi o biserică.

Ce preot ar dori să accepte o numire să slujească o astfel de biserică? Ce avea ea? Ea avea armonie; ea avea o sută douăzeci de persoane care erau unite în acelaşi gând şi într-o dragoste puternică; era doar un canal deschis fără obstacole umane, prin care Spiritul lui Dumnezeu putea curge în mod deplin, şi o astfel de biserică a fost şi va fi întotdeauna udată şi inundată cu puterea din ziua Cincizecimii.”

Venirea puterii divine asupra ucenicilor, care aşteptau ziua Cincizecimii şi turnarea peste aceşti credincioşi a unei energii de la Dumnezeu denumită Spiritul sfănt, “puterea de sus”, fără îndoială a făcut distinctă această ceată de ucenici, făcând-o superioară tuturor celorlalte din tot timpul Veacului Evanghelic şi a fost primul act al îngrijirii divine, ca rezultat al morţii şi învierii Domnului Isus Cristos.

A fost cu totul potrivit ca acei care au fost chemaţi pentru un astfel de oficiu înalt şi distins, ca regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, pentru a fi instrumentele Sale care să aducă lumii eliberarea, să aibă o astfel de ungere. La fel a fost în timpurile trecute, când Dumnezeu trata cu Israel ca popor al Său sfânt şi special, şi când El îi trata ca Împărăţia Sa, ungând pe regii lor cu uleiul sfânt ca simbol al numirii şi autorizării divine. Tot astfel a fost cazul şi cu acei pe care i-a aşezat în oficiu ca înalţi preoţi. Uleiul sfânt a fost turnat pe capul preoţilor lui Israel, simbolizând astfel numirea lor în slujbă. Regii şi preoţii lui Israel, din trecut, au fost un tip al regalităţii şi al preoţimii, care în timpul acestui Veac sunt în proces de dezvoltare şi care sunt numiţi altfel, “Creaţii Noi” — 1 Petru 2:9.

 

“Voi veţi primi putere”

În ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a spus multe lucruri apostolilor, care au făcut o impresie adâncă nu numai asupra lor, ci şi asupra acelora care aveau să citească, mai târziu, relatarea sfântă şi să creadă în El prin cuvântul lor. El a spus apostolilor, deschis, că trebuie să plece de la ei şi că ei acum, nu pot merge cu El. Misiunea Sa pe pământ a fost aproape sfârşită; El a plecat, dar misiunea lor atunci începea. El a vorbit despre casa Tatălui cu multe locuinţe şi că plecarea Lui nu va însemna o despărţire pentru totdeauna, ci că după un timp va veni iarăşi şi-i va lua la Sine; că în timpul absenţei Sale, le va pregăti un loc, ca în cele din urmă să poată fi şi ei acolo unde este El.

Mântuitorul le-a spus, mai departe, că în timpul absenţei Sale, urmaşii Săi nu vor rămâne nemângâiaţi; El nu-i va părăsi şi nu i-a părăsit, nici măcar un moment: “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi.” (Ioan 14:16-18).

Şi nu a fost aceasta, oare, acea putere de sus despre care Isus a vorbit după învierea Sa când i-a condus pe ucenicii Săi “până spre Betania” şi cu mâinile ridicate a rostit asupra lor binecuvântarea despărţirii Sale: “Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte. 1:8).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, în mod raţional, nu puteau fi înţelese că ar însemna trimiterea unei persoane separate şi diferite de El şi de Tatăl; mai degrabă, faptul că a spus: “… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”, dau de înţeles că Mângâietorul promis sau Spiritul sfânt va fi o putere, care provine de la El Însuşi şi de la Tatăl; o energie sfântă, o influenţă care de fapt va fi exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu exercitată — în şi asupra noilor copii adoptaţi. Această energie puternică, venită de sus, a trebuit să reprezinte o ungere de la Cel Sfânt; ea trebuia să reprezinte ungerea lor sau împuternicirea să intre în marea însărcinare ca martori ai lui Dumnezeu pentru adevărul Evangheliei, pentru toţi aceia care vor avea urechi de auzit. Fără această ungere sfântă ei nu ar fi putut face nimic; ei ar fi fost fără ajutor şi fără putere, dacă această putere luminătoare nu le-ar fi deschis mintea şi nu le-ar fi dat putere şi curaj pentru a îndeplini voinţa divină. De aceea Isus a învăţat pe ucenicii Săi în timp ce era încă cu ei, spunându-le: “Rămâneţi în cetate îIerusalimş, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”, pentru că această putere este cu totul indispensabilă. Aceasta este atât de necesară, că fără ea voi veţi fi cu totul incapabili să duceţi ceva la îndeplinire.

 

Descoperirea admirabilă a Spiritului

Noi trebuie numai să observăm acele schimbări admirabile ce au venit cu binecuvântarea din ziua Cincizecimii, pentru a fi convinşi că Spiritul sfânt venit peste Biserica timpurie însemna pentru ei tot ce Isus le-a promis. El a fost într-adevăr un mângâietor; acesta sigur le-a adus înţelegere şi iluminare; el desigur le-a dăruit putere, tărie şi curaj şi de fapt a schimbat cu totul punctul lor de vedere, căci cu câteva zile mai înainte, cu ocazia morţii Învăţătorului lor, au fost atât de fricoşi şi tulburaţi în sufletele lor, lipsindu-le credinţa şi înţelegerea. Aşa s-a întâmplat cu apostolii şi cu Biserica timpurie, cum s-a întâmplat cu Isus la botezul Său în Iordan; citim că I s-au deschis cerurile — I s-a dăruit în chip deosebit înţelepciune cerească, cunoştinţă spirituală şi înţelegere. Ei au înţeles adânc însemnătatea multor lucruri pe care Isus le-a spus când era încă cu ei; ei au recunoscut acum, de ce nu a încercat El, când era încă în trup, să stabilească o împărăţie pământească; ei au recunoscut nevoia suferinţelor şi a jertfei Sale şi au înţeles însemnătatea chemării lor la ucenicie, a urma în urmele lui Cristos şi a purta crucea în urma Sa, pentru că Spiritul i-a învăţat că aceasta este calea lui Dumnezeu care îi pregăteşte pentru a ajunge părtaşi cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia spirituală viitoare. Într-adevăr, partea Noului Testament care ne arată desfăşurarea evenimentelor care au urmat după ziua Cincizecimii, ne descoperă lucrarea Spiritului şi îndeplinirea promisiunii lui Isus: „… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”. Şi dacă urmărim istoria poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor întunecate, de persecuţie şi suferinţă, care au început din zilele apostolilor, fără îndoială vedem că promisiunea Învăţăto-rului pentru cei credincioşi a continuat să se îndeplinească.

 

Se neglijează „aşteptarea în Ierusalim”

Cât de evident este că orice eşec a fost în Biserică, orice aşa-zisă înfrângere, orice lipsă de statornicie, orice cădere de la credinţă a creştinilor mărturisiţi în timpul celor nouăsprezece secole trecute, toate au fost datorită neglijenţei de a veni sub ungerea de sus.   Orice încurcătură, îndoială sau ignoranţă a existat printre poporul recunoscut al lui Dumnezeu, orice controversă, luptă şi sectarism au fost, ele au fost din cauza neglijenţei multora de a se aduce pe ei înşişi într-o atitudine a relaţiei cu Cristos ca să poată fi îndeplinită în ei promisiunea de a fi umpluţi de Spiritul Său promis. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi au greşit în ce priveşte „aşteptarea în Ierusalim” în rugăciune serioasă şi cereri şi să aştepte până când să fie îmbrăcaţi cu putere de sus.

Lucrul cel mai important pentru toţi aceia care s-au consacrat şi s-au predat lui Cristos — a adevăraţilor ucenici, este lucrarea Spiritului sfânt în inima fiecăruia. Priviţi schimbarea în cei care au aşteptat “în camera mare de sus” în ziua Cincizecimii! Toată perspectiva lor de viitor a fost schimbată; ei au recunoscut necesitatea sfinţirii intelectului, a curăţirii şi renaşterii lor prin Spirit; transfor-marea lor în conformitate cu caracterul lui Cristos prin spirit şi pregătirea lor finală pentru a fi părtaşi cu Învăţătorul lor la prima înviere.

Această învăţătură importantă despre misiunea şi lucrarea Spiritului în Biserică, se poate vedea clar în Tabernacolul din pustiu şi după aceea în Templul lui Solomon. Sfeşnicele de aur aşezate aici după îndrumarea Domnului, nu au fost şapte, ci unul cu şapte braţe reprezentând întreaga Biserică — Biserica completă în decursul acestui Veac al Evangheliei. În Apocalipsa, de asemenea, este adus în atenţia noastră acelaşi sfeşnic, dar părţile sale sunt despărţite; unirea, legătura între ele este făcută de către Răscumpărătorul nostru, Marele Preot anititipic. Sfeşnicul reprezintă pe poporul Domnului mărturisit în decursul acestui Veac Evanghelic. Uleiul reprezintă Spiritul sfânt şi lumina reprezintă iluminarea acelui Spirit. Astfel Biserica face să strălucească lumina vieţii, lumina care luminează în întuneric şi care după îndru-marea Domnului trebuie să lumineze înaintea oamenilor pentru ca ei să poată vedea faptele bune şi să onoreze pe Tatăl care este în ceruri.

 

Lumina, mărturia Spiritului

Cu privire la sfeşnicele de aur, care au fost o parte din mobilierul din Tabernacolul din pustiu, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise spunând: “Vorbeşte-i lui Aaron şi spune-i: “Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”“.” (Numeri 8:1, 2). Observaţiile aduse, de cineva, în legătură cu aceasta par vrednice de atenţie: „Cele “şapte candele” reprezintă lumina Spiritului de mărturie. Ele au fost legate de piciorul sfeşnicului care-L reprezintă pe Cristos, care în persoana şi lucrarea Sa este temelia lucrării Spiritului în Biserică. Toate depind de Cristos. Fiecare rază de lumină în Biserică, în credinciosul individual sau în Israel, provin   din Cristos. … Dar aceasta nu este tot ce învăţăm din acest simbol. Cele şapte candele vor trebui să lumineze tocmai înaintea sfeşnicului. Punând această ilustraţie în limbajul Noului Testament, trebuie să cităm cuvintele Domnului nostru când ne spune: “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl   vostru care este în ceruri.” (Matei 5:16). Oriunde luceşte lumina adevărată a Spiritului, acesta întotdeauna va da o mărturie clară despre Cristos. Acesta va îndrepta atenţia, nu asupra sa însuşi, ci asupra Domnului; şi aceasta este calea pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. “Cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”.

Să ne gândim la toate acestea profund, ele să fie obiectul gândirii noastre, pentru ca aşa să ne retragem de la orice ar fi în legătură cu, sau ar duce la înălţarea omului — a eului — a faptelor, cuvintelor şi gândirii noastre. Să căutam tot mai mult, cu seriozitate cărarea liniştită, umbroasă, umilă, unde Spiritul blândului şi umilului Isus ne va conduce întotdeauna să umblăm şi să servim. Într-un cuvânt, aşa să rămânem în Cristos şi aşa să primim de la El zi de zi şi clipă de clipă uleiul curat, pentru ca lumina noastră să poată străluci în mod automat spre lauda Sa, prin care avem toate şi fără de care nu putem face absolut nimic.”

Când sfântul Pavel s-a rugat pentru ca Biserica timpurie să poată creşte şi să se dezvolte în cunoştinţa spirituală, să poată înţelege lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea înţelepciunii cereşti, desigur el a exprimat dorinţa adâncă a inimii sale, ca Biserica să se poată bucura de deplina moştenire care este a sa, pe bună dreptate, ca rezultat al acceptării invitaţiei binevoitoare de a trăi şi umbla cu Cristos în această lume; ca să poată fi socotită demnă să fie împreună moştenitoare cu El şi ca Mireasa Sa în stare cerească. Şi, într-adevăr, ce mare este grija pe care o are pentru construcţia, întărirea şi supravegherea Bisericii Sale pe calea cea dreaptă, în timpul peregrinajului ei pământesc!

 

Pentru cine este Cristos astfel prezent?

„Cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” este felul în care apostolul exprimă ideea grijii şi prevederii divine faţă de poporul lui Dumnezeu; şi acesta este numai un alt mod de a arăta puterea prezenţei lui Cristos cu urmaşii Săi, de-a lungul veacului. Ce gând plin de binecuvântare şi mângâiere! Cristos prin Spiritul Său locuieşte împreună cu aceia care i-au fost daţi de către Tatăl. Cristos care are cea mai desăvârşită înţelegere afectuoasă pentru noi şi cea mai adâncă simpatie şi iubire, care este îmbrăcat cu toată puterea în cer şi pe pământ pentru a face cu mult “mai mult” pentru noi “decât cerem sau gândim”. Dar cui îi este promisă conducerea Spiritului în felul acesta? Cu cine rămâne Cristos într-o astfel de comuniune continuă, pe drumul vieţii? Nu cu acela care este zdrobit şi cu căinţă din inimă, care “trăieşte pentru Domnul”, care îşi dă seama de prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului? S-ar putea ca un creştin, care trăieşte într-o astfel de comuniune, ca aceasta, să nu guste bucuria în Domnul? Nu, dacă el primeşte făgăduinţa cu credinţă şi o păstrează, atunci îndeplinirea bucuriei în Domnul va urma sigur; şi cu cât credinţa sa se sprijină mai mult pe făgăduinţă, cu atât mai mult va observa îndeplinirea ei, iar bucuria sa va fi peste măsură de mare, pentru că în prezenţa Domnului este plinătatea bucuriei, în orice situaţii şi împrejurări ar trăi cineva.

Dintr-o astfel de experienţă binecuvântată şi cu siguranţa credinţei, care este dată în mijlocul tuturor ostenelilor, sfântul Pavel a exclamat: „Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? … Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru”. Cel mai evident s-au îndeplinit promisiunile Domnului în viaţa marelui apostol în prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului în toate împrejurările. Şi aşa va fi cu toţi acei care se încred puternic în Domnul. Care suflet nu poate să se bucure chiar şi în mijlocul tulburărilor şi a necazurilor în cunoştinţa binecuvântată a promisiunii Învăţătorului: “Eu sunt cu voi în toate zilele” prin prezenţa constantă a Spiritului sfânt şi cu credinţa care se bazează pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu? Iubiţilor, să nu fim mulţumiţi să trăim mai jos decât privilegiile noastre … Să apreciem favoarea lui Dumnezeu aşa încât să o căutăm din toată inima, amintindu-ne îndemnul: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”.

Christos sau Mamona

“Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului; căci Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit.” — Ioan 6:27

Învăţătorul nostru a numit-o potrivit calea ce duce la moştenire împreună cu El, calea ce duce la natura divină şi nemurire, o cale “îngustă”; El a declarat că aceasta nu este numai o cale care are o poartă pe care se intră greu, ci că această cale va fi recunoscută ca o cale îngustă de către aceia care au intrat şi continuă pe ea. Cuvântul “îngust” exprimă exact gândul propriu-zis. Aceasta înseamnă că este un drum sau o cale care are restricţii. Cei ce intră pe această cale acceptă ei înşişi să se pună sub aceste restricţii, să renunţe la multe libertăţi obligându-se la un anumit fel de conduită în viaţă. Noi înţelegem acest gând mai bine dacă ne gândim la o potecă îngustă, pe care se află multe pietre, capcane acoperite şi anumite obstacole, care produc multe greutăţi umblării pe ea. Pe această potecă nu este mult loc liber unde te poţi îndepărta. Persoana este îndemnată să privească numai înainte şi să se grăbească, eliberându-se de toate dorinţele şi poftele sale, dorind mult să ajungă la sfârşitul acestui drum îngust. Se poate observa un mare contrast între acest drum şi un drum principal, o şosea. Ea este atât de lată încât cineva cu greu ar putea să-şi dea seama că are vreo limitare. Acolo sunt diferite lucruri atractive şi care prezintă interes şi omul aleargă pe ea în deplină libertate, având îndreptată atenţia asupra unui scop oarecare, umblând după plăcerea sa. O astfel de viaţă este o viaţă de mulţumire a eului — viaţa omului natural. Aceasta este numită de Domnul ca o cale lată “care duce la pieire”; aceasta este calea care duce la stricăciune şi moarte şi atâta vreme cât omul rămâne pe această cale, el merge în direcţie opusă drumului care se numeşte calea vieţii.

Examinarea poporului lui Dumnezeu

Calea îngustă, al cărei sfârşit este viaţa veşnică, dimpotrivă, este o cale a tăgăduirii de sine care înseamnă a renunţa la libertăţile şi privilegiile omului natural. Aceasta este o viaţă a purtării crucii. Acestea sunt încercările care se pun asupra acelora care au să fie părtaşi ai naturii divine şi ai Împărăţiei cerului. Lumea nu a cunoscut viaţa sfinţilor, fiindcă ea n-a fost în stare să cunoască punctul de vedere divin al credinţei. De aceea lumea are în general dispreţ şi sfidare pentru adevăraţii urmaşi ai lui Cristos. “Nu vă miraţi”, a zis Isus, “dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”. Această stare continuă până în zilele noastre.

Încercarea care este pusă asupra popo-rului lui Dumnezeu în toate felurile, a fost o încercare aspră şi întotdeauna a trebuit ca ei să-şi menţină statornicia deciziei de a urma şi a persevera prin reputaţie rea sau bună în mijlocul unui neam strâmb şi sucit printre care trebuie să strălucească ca o lumină în lume.

Deşi, faţă de trecut noi trăim într-un timp de mare progres, în care influenţa luminătoare şi civilizaţia au produs multe schimbări, totuşi spiritul lumii nu s-a schimbat. Întunecimea spirituală nu este înlăturată din lume, iar condiţiile de a fi primit de Dumnezeu sunt tot acelea ca şi atunci când au fost vestite de Isus şi de apostolii Săi. Este aceeaşi cale îngustă pe care se poartă crucea şi “semnele Domnului Isus”. (Gal. 6:17).

 

Primejdii în zilele din urmă

În timp ce în unele privinţe cursul creştinului se pare mai uşor decât mai înainte, totuşi dacă privim împrejurările, vedem că greutăţile nu sunt mai puţine. Mai degrabă observăm că credincioşii de astăzi sunt expuşi la anumite pericole şi primejdii cu care sfinţii din timpurile vechi nu s-au confruntat. Creşterea mare în cunoştinţă în toate domeniile, realizările omului, invenţiile zilelor noastre, toate acestea servesc cu mult mai mult la întreţinerea spiritului omenesc pentru a-i dărui distracţie, putere şi plăcere, decât a fost vreodată posibil la generaţiile dinainte. Şi aşa cum cunoştinţa lumii despre Dumnezeu şi credinţa ei în Dumnezeu nu sunt mai mari ca în trecut, aceasta înseamnă că spiritul lumesc, spiritul pentru câştig, spiritul mândriei, al plăcerii şi al străduinţiei după desfătări, a crescut nespus de mult. În continuu observăm cursul lacom în toate părţile pentru a ajunge aceste noi plăceri în toate direcţiile. Omenirea se osteneşte după “mâncarea pieritoare”. Toate aceste împrejurări stau în legătură cu zilele din urmă ale acestui Veac, când Biserica îşi termină cursul ei; într-un timp, în care Domnul a văzut de bine să îngăduie o confuzie generală şi multe doctrine ciudate şi contradictorii, învăţături şi idei care se lăţesc în poporul Său mărturisit. Într-adevăr, acestea sunt timpuri primejdioase, după cum au fost prezise pentru zilele din urmă.

 

“Cei care vor să se îmbogăţească”

Isus a zis: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Probabil că nici o altă perioadă din istoria lumii n-a avut aşa de mare nevoie de sfatul acestui cuvânt ca timpul nostru. Spiritul timpului nostru se pare că conduce direct la serviciul lui Mamona — la bogăţie, la avantaje şi comodităţi pământeşti. Ajungerea răsplăţii lui Mamona se pare a fi scopul principal al vieţii, căreia toate alte interese îi servesc în măsura în care creştinătatea este molipsită de acesta. Dacă ne uităm în Estul îndepărtat, vedem că acolo nu este aşa mult din acest spirit. Milioanele din India şi China manifestă cu mult mai multă mulţumire în ignoranţa lor, decât milioanele creştinătăţii cu marea lor cunoştinţă. Cunoştinţa evident nu aduce pace, fericire şi mulţumire. “Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.”

Ceea ce este cunoscut ca progresul civilizaţiei, în multe privinţe este bun şi minunat, dar acest progres are o mulţime de motive rele. Motivul progresului modern este egoismul, serviciul lui Mamona şi anume într-o măsură crescândă. Nu ne putem închipui că lumea civilizată, care spiritual este trezită, dar neregenerată în inimă (adică nu are Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, spiritul iubirii), în condiţia ei prezentă ar putea fi condusă de un alt spirit decât de acela de care este stăpânită acuma — spiritul egoismului, spiritul lui Mamona. De aceea noi nu suntem surprinşi când, în tot locul, vedem un curs şi o străduinţă lacomă după bogăţie şi onoare, care aduce cu sine adeseori bogăţii financiare. Spiritul egoismului îl provoacă pe milionar la activitate şi la întrebuinţarea ocaziilor sale de a strânge, nu pentru că el are nevoie de mai mult, ci pentru că este plin de spiritul lăcomiei, de spiritul lui Mamona; de acelaşi spirit de care este plin şi meseriaşul care se osteneşte ca din venitul său modest să-şi aranjaze pentru el şi familia sa o casă mică şi strictul necesar. Mulţi din aceştia aspiră la bogăţie şi prin experienţe află adevărul cuvintelor apostolului: “Cei care vor să se îmbogăţească îfie că-şi ajung scopul străduinţelor sau nu, dacă au voinţa, spiritul lui Mamonaş, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase îdorinţe şi obiceiuriş, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani îspiritul lui Mamonaş este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă îfiindcă astfel au oprit spiritul iubirii şi al înţelepciunii de sus, şi au pierdut spiritul adevărului cât şi cuvântul adevărului şi al credinţeiş şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.” — 1 Timotei 6:9, 10.

 

În ce constă deosebirea?

Este imposibil să ne citim unii altora inimile şi unii să ştim sigur cauza principală a activităţilor altora, şi de aceea poporul Domnului este probabil rău înţeles de lume. Copilului lui Dumnezeu îi este poruncit “în activitate să nu fie leneş; în duh să fie fierbinte, slujind Domnului”. Lui îi mai este poruncit să se îngrijească de lucrurile necesare pentru cei care depind de el; astfel cerându-i-se să lucreze pentru pâinea de toate zilele, el intră în relaţii cu alţii care nu sunt concepuţi de Spiritul sfânt şi pentru care cauza principală a activităţii lor este iubirea de bani, Mamona. Este posibil ca din punctul de vedere al lumii să fie greu a recunoaşte deosebirea în spirit a acestor două clase, deoarece amândouă sunt active, energice, răbdătoare şi perseverente, şi amândouă sunt plătite la sfârşitul săptămânii cu acelaşi salar. Astfel amândouă pot fi văzute din partea lumii ca servitoare ale Mamonei. În ce constă, deci, deosebirea? Care sunt servii lui Dumnezeu? Şi cum îi putem noi cunoaşte?

“După roadele lor îi veţi recunoaşte”, a zis Învăţătorul nostru. După ceea ce se va întâmpla cu salarul câştigat din lucrul făcut; avem singura dovadă exterioară pentru a putea cunoaşte motivul muncitorului. Dacă, câştigul muncii se îngrămădeşte numai în proprietăţi sau în bănci, sau în provizii, sau dacă se foloseşte mai mult decât nevoile vieţii pentru mulţumirea cărnii cu băuturi şi cu mâncări sau cu altfel de mulţumiri de sine, sau în scopuri rele, atunci singura concluzie înţeleaptă va fi aceea, că această persoană a fost condusă în activitatea sa de spiritul egoismului, şi că ea este o slugă a Mamonei. Iar pe de altă parte, dacă câştigul după lucrul făcut se întrebuinţează, după ce s-a reţinut ceea ce este necesar pentru nevoile vieţii, în mod binevoitor în serviciul Domnului, în serviciul poporului Domnului în distribuindu-l pentru “nevoile sfinţilor” temporale sau spirituale, sau pentru nevoile “creaturii gemânde”; dacă prisosul banului se foloseşte în felul acesta, atunci deducţia rezonabilă este că muncitorul nu a fost condus de spiritul lui Mamona, de spiritul egoismului, ci de Spiritul Domnului, de spiritul iubirii, fiindcă întrebuinţarea banilor săi în serviciul Domnului este o dovadă pentru motivul şi intenţia sa.

 

Viclenia spiritului lui Mamona

Această simplă regulă (cu care toţi ne putem examina pe noi înşine, chiar dacă nu putem măsura, prea corect, pe alţii prin aceasta) pare să ne arate că majoritatea oamenilor sunt servii egoismului, servii lui Mamona, şi nu servii lui Dumnezeu, al căror scop principal în viaţă, după ce şi-au procurat lucrurile decente şi oneste pentru ei şi acei ce depind de ei, sigur va fi să folosească lucrurile avute pentru glorificarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea tovarăşilor lor. Fiecare dintre noi, care cheamă numele Domnului, să se judece foarte atent în această privinţă: să-şi examineze obiectivele şi metodele, şi conform acestor învăţături să hotărască al cui servitor este — servitor al egoismului şi al lui Satan, sau servitor al iubirii şi al lui Dumnezeu.

Cuvintele precedente nu dau de înţeles că pentru cineva, din poporul Domnului, ar fi nedrept să aibă casa sa, sau să se bucure de confortul vieţii, sau să se îngrijească în mod înţelept pentru ziua viitoare, cu intenţia de a se îngriji de cele necesare familiei, după cum el vede că ar fi voia Domnului în ceea ce-l priveşte pe el şi mijloacele încredinţate lui (vezi 2 Corinteni 8:21). Dar ar fi o mare greşeală pentru copilul lui Dumnezeu, când ar judeca că el nu poate întrebuinţa nici un ban în serviciul Domnului şi al semenilor săi, până când nu va ajunge o anumită bunăstare în viaţă. Oricine acceptă această eroare şi acest plan, aproape sigur cu timpul va recunoaşte, ajungând la bunăstarea dorită, că el este cucerit de spiritul lui Mamona, şi că este mai puţin mulţumit decât oricând şi că a pierdut aşa de mult din Spiritul Domnului, spiritul iubirii şi al generozităţii, că el are puţină dispoziţie de a-şi consacra puterea pentru ceva ce nu va servi comodităţii şi mulţumirii sale personale şi scopurilor sale egoiste. Şi dacă acela, care câştigă pe an 1.000 $ va avea spiritul de sacrificiu, desigur că el va fi binecuvântat în activitatea sa. Aceasta este adevărat şi pentru cei ce câştigă numai 100 $ pe an şi ar avea greutăţi în obţinerea celor necesare vieţii; el va fi binecuvântat în inimă, în starea sufletească, în minte, dacă se tăgăduieşte pe sine şi jertfeşte ceva din îndestularea şi comoditatea sa pământească, pentru a aduce Domnului o jertfă de mulţumire.

 

Nu acceptă gândurile îngrijorătoare

Argumentul mare, pe care adversarul îl foloseşte, ca să recruteze servii lui Mamona şi să-i determine pe servii lui Dumnezeu să servească lui Dumnezeu şi lui Mamona, este frica: frica de cele necesare vieţii, frica de nenorocire. Deci în lecţia pe care Isus a dat-o în Matei 6:25-34, El se ocupă de această primă trăsătură, îndemnându-i pe ucenicii Săi, nu aşa cum versetul 34 ar părea să înfăţişeze chestiunea, să fie nepăsători, indiferenţi şi fără nici o grijă cu privire la mâncare şi îmbrăcăminte, ci să fie liniştiţi — nu neliniştiţi şi plini de teamă şi necăjiţi cu privire la ziua de mâine şi afacerile ei. Plugarul când ară pământul şi semănătorul când împrăştie sămânţa, se îngrijesc pentru ziua de mâine într-un mod corect şi normal, care este aprobat de Dumnezeu; dacă ei sunt copiii lui Dumnezeu trebuie să are şi să semene cu nădejde şi să aştepte recolta cu nădejde; şi să se încreadă că, dacă Domnul ar îngădui vreo insectă dăunătoare sau secetă să facă munca lor zadarnică, El totuşi nu-i va lăsa săraci, ci se va îngriji de ei pe o altă cale. Şi ei să exercite încrederea în bunătatea Sa şi să aştepte fiindcă toate lecţiile vieţii servesc la pregătirea lor pentru viaţa veşnică, dacă vor fi instruiţi cum se cuvine.

Cuvintele Învăţătorului, prin care încura-jează la încredere şi credinţă în Tatăl ceresc, nu sunt adresate omenirii în general — “copiilor mâniei”, ci celor care au devenit “fii ai lui Dumnezeu”, conform condiţiilor legământului Său. Este foarte necesar, ca aceia care niciodată n-au făcut un legământ cu Domnul, să ştie că făgăduinţele şi binecuvântările Cuvântului divin nu le aparţin lor, şi nici nu le vor aparţine, până când vor veni la Dumnezeu pe calea hotărâtă de El şi vor primi legământul pregătit de El. Toate făgăduinţele Sale sunt da şi amin pentru aceia care sunt în Cristos Isus.

Această clasă, în timp ce este aşa de ocupată, aşa de activă şi aşa de zeloasă, ca şi unul din lume, totuşi ea nu are agitaţia şi neliniştea acelora, fiindcă atotputernicul Dumnezeu a încheiat cu ei un legământ, conform căruia va face pentru ei tot ce va duce la cea mai înaltă bunăstare a lor, după cum arată înţelepciunea de sus. De aceea ei se pot bucura “în orice situaţie: în boală, în sănătate, în mizerie sau în prisosul bogăţiei”.

 

Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu

Poporul Domnului în timp ce este activ în afacerile vieţii, el nu lucrează pentru lucrurile acestei vieţi, ci caută Împărăţia lui Dumnezeu; acesta este primul lucru, lucrul principal al vieţii şi străduinţei lor. Dumnezeu a promis poporului Său o parte în o Împărăţie eternă care va binecuvânta întreaga lume, şi aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe le umplu mintea şi inima şi constituie, împreună cu iubirea şi speranţa, cauza principală a fiecărei probleme în viaţă. Şi căutând Împărăţia, ei de asemenea caută dreptatea lui Dumnezeu, deoarece nici unul care iubeşte nedreptatea, nu va iubi Împărăţia lui Dumnezeu, care va fi duşmana oricărei nedreptăţi şi oricărui păcat. Şi numai aceia care iubesc dreptatea şi care se străduiesc după dreptate sunt, în mod adevărat, cei care caută Împărăţia lui Dumnezeu şi domnia Sa. Un creştin zelos, vânzător într-un magazin, călătorind, a fost odată întrebat: “Care este ocupaţia dumnea-voastră?” El a răspuns: “Eu propovăduiesc pe Domnul Isus Cristos şi vând obiecte de metal la firma … pentru a-mi plăti cheltuielile”. Aceasta este legătura dintre poporul lui Dumnezeu şi ocupaţiile lor pământeşti care trebuie să fie recunoscute şi respectate de toţi care voiesc să câştige premiul.

Domnul nostru ne asigură că, dacă grija noastră principală este serviciul Său şi înaintarea dreptăţii şi obţinerea Împărăţiei, pe care Dumnezeu a făgăduit-o acelora care-L iubesc, atunci nu trebuie să avem griji nelinişti-toare în ce priveşte viitorul. Ca ucenici ai Săi vom avea încercări şi suferinţe în fiecare zi şi vom avea nevoie zilnic să ne rezemăm pe braţul Mirelui nostru (Cânt. Cânt. 8:5) străduindu-ne să umblăm pe calea îngustă. Fiecărei zile îi va fi suficientă răutatea ei, şi de aceea mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că, de asemenea, avem făgăduinţa că îndurarea Sa ne va fi de ajuns.

 

“DE ASEMENEA ESTE SCRIS”

“Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: căci cuvântul Tău mi-a dat iarăşi viaţă.” — Psalmul 119:50

Mulţi oameni citesc Biblia numai pe jumătate. Ei citesc în mod superficial şi nu reuşesc să înţelegeagă îmsemnătatea adâncă a cuvintelor de aur. Ei primesc adevărul numai pe jumătate, iar adevărul pe jumătate adeseori duce la rătăcire. Chiar textele inspirate, singure nu întotdeauna dau mesajul deplin şi definitiv al învăţăturii sau al obligaţiei morale pe care-l conţin; adeseori este necesar a aduce alte texte inspirate şi a le pune alături pentru a primi adevărul clar şi complet. Când Ispititorul i-a citat Domnului unele Scripturi, El i-a răspuns: „De asemenea este scris”. Cuvântul demn de crezare, izolat, a fost totuşi numai un fragment, şi au trebuit aduse alte cuvinte pentru a le susţine şi a le da acestora înţelesul adevărat.

Multe concepţii greşite referitoare la învăţătura despre rugăciune vin datorită unei citiri superficiale a Scripturilor. Unul găseşte cuvintele: „Cereţi şi vi se va da”, şi pentru că nu caută mai departe, ajunge la convingerea că are cheia pentru a deschide tot ce are Dumnezeu păstrat pentru noi, că acum el poate primi orice doreşte. Dar descoperă, curând, că răspunsurile nu i se dau după cum a aşteptat, şi astfel devine descurajat şi poate îşi pierde credinţa în rugăciune. Adevărul este că acest Cuvânt al lui Cristos, dacă este luat singur, nu conţine tot adevărul cu privire la rugăciune. „De asemenea este scris.” Trebuie să citim mai mult, să adunăm toate spusele Domnului cu privire la acest subiect şi să le unim într-o declaraţie completă. Există condiţii pentru îndeplinirea acestei făgăduinţe generale. Cuvântul „cere” trebuie definit cu grijă prin alte texte scripturale şi când aceasta s-a făcut, atunci declaraţia va rămâne adevărată, neînşelătoare şi demnă de încredere.

Voia Ta şi nu a mea

O condiţie adesea uitată, a tuturor rugăciunilor corecte şi acceptabile este aceea, ca fiecare dorinţă şi rugăminte să fie supuse voinţei divine. În cele din urmă încrederea, sinceritatea şi stăruinţa noastră trebuie, totuşi, lăsate la aprecierea lui Dumnezeu cu încredere că El va face ce este mai bine. Căci cum putem noi şti că lucrul pe care-l cerem, va fi o binecuvântare pentru noi dacă-l primim? Desigur, Dumnezeu ştie mai bine decât putem noi şti; şi singurul lucru sigur pe care-l putem face este să arătăm dorinţa noastră în mod serios şi cu încredere, şi să lăsăm problema în mâinile Sale. În acest fel ne învaţă întreaga Scriptură să ne rugăm lui Dumnezeu.

Dar înţelegem noi exact acest lucru? Nu este dincolo de aceasta ceva mai profund decât cred mulţi dintre noi? Aceasta nu este numai consimţământul tacit după ce cererea noastră a fost respinsă; o astfel de consimţire poate exprima un curaj sau încăpăţânare, sau poate fi o descurajare şi disperare; dar nici una din aceste stări de spirit nu este cea corectă. A cere conform voinţei lui Dumnezeu înseamnă a avea încredere când ne rugăm, că Dumnezeu ne va da ceea ce cerem, afară de cazul când în înţelepciunea Sa ştie că refuzul sau vreun răspuns diferit de cel pe care-l cerem va fi mai bun pentru noi, caz în care noi ne angajăm să acceptăm refuzul sau alt răspuns ca lucrul potrivit pentru noi.

Dacă noi am înţeles aceasta, atunci vom înlătura multe din confuzii legate de doctrina rugăciunii şi răspunsul la rugăciune. Noi ne rugăm serios şi nu primim ceea ce cerem. În dezamăgirile noastre amare spunem: „Nu a promis Dumnezeu că dacă cerem vom primi”? Desigur, dar să examinăm o clipă istoria rugăciunii. Isus Însuşi S-a rugat ca paharul suferinţei morţii Sale — trădarea, procesul, batjocura, condamnarea, răstignirea şi toate acele suferinţe înspăimântătoare şi de neînţeles, care zăceau în spatele acestor dureri şi suferinţe evidente — să treacă de la El, şi totuşi nu a trecut. Pavel s-a rugat ca ţepuşul să fie înlăturat din carnea sa, dar el nu a fost înlăturat. De-a lungul secolelor mamele s-au luptat în rugăciuni pentru copiii lor muribunzi, strigând către Dumnezeu ca să-i ţină în viaţă; şi chiar în timp ce ele încă se rugau, umbra morţii s-a lăsat încă şi mai adânc asupra lor, şi micile inimi au încetat a bate şi s-au dus în tăcerea morţii. De-a lungul Erei Creştine sufletele împovărate de crucea grea a neca-zului sau a ruşinii au strigat: “Până când Doamne?” şi singurul răspuns a fost, că sarcina lor va mai fi îngreunată puţin şi se va mai adăuga un spin în coroană.

 

Darul care este deajuns

a ajutat întotdeauna

Rugăciunile noastre nu vor primi deloc răspuns? Desigur că vor primi răspuns. Nu este nici un cuvânt care se ridică la Dumnezeu, pe aripile credinţei, care să nu fie ascultat şi să nu i se dea răspuns. Dar adesea răspunsul care vine nu este o schimbare în bine, ci dispoziţia unei acceptări tacite a voinţei lui Dumnezeu. Rugăciunea, de multe ori, numai trage pe cel ce se roagă îngrijorat mai aproape de Dumnezeu. Paharul n-a trecut de la Domnul, dar voinţa Sa a fost adusă într-o armonie atât de desăvârşită cu a Tatălui, încât strigătul Său plin de tristeţe, pentru uşurarea morţii a încetat într-o asigurare dulce şi plină de pace. Ţepuşul lui Pavel nu a fost înlăturat, dar apostolul a fost întărit să-l suporte mai depar-te, consimţind cu bucurie refuzul Domnului său. Copilul nu s-a însănătoşit, dar împăratul a fost ajutat să “se scoale de la pământ”, să-şi şteargă lacrimile şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Să nu ne gândim că Dumnezeu va înlătura orice greutate pentru care ne rugăm, nici că ne va dărui orice favoare pe care o aşteptăm cu nerăbdare. El niciodată nu a făgăduit aşa ceva. „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” Tocmai în centrul acelei rugăciuni, pe care Domnul ne-a dat-o spunând: „Voi, deci, aşa să vă rugaţi:”, a pus El rugămintea: „facă-se voia Ta”. Ascultând la poarta Grădinii Ghetsimani implorarea serioasă a Domnului nostru, auzim printre toate suferinţele luptei Sale cuvintele: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Dorinţa supremă în rugăciunile noastre să nu fie numai aceea de a primi ajutorul pe care-l dorim. Asta ar însemna să punem voinţa noastră înaintea voinţei lui Dumnezeu şi să nu dăm loc înţelepciunii Sale să hotărască ce este mai bine. Noi ar trebui să zicem: „Această dorinţă îmi este foarte scumpă, eu aş dori să-mi fie îndeplinită; totuşi eu nu pot hotărî pentru mine, pentru că eu nu sunt destul de înţelept şi eu o pun aceasta în mâinile Tale. Dacă este voinţa Ta, atunci te rog să mi-o îndeplineşti; iar dacă nu, atunci reţine-mi acest lucru şi ajută-mi să încuviinţez blând, deoarece calea Ta trebuie să fie cea mai bună …”.

Rugăciunea este potrivită, oricât de puternică şi insistentă ar fi; totuşi printre toate luptele dorinţelor voastre, dorinţa supremă, dorinţa hotărâtoare ar trebui să fie a supune şi a potoli toate dorinţele nesăbuite ale firii şi să aducem fiecare gând şi sentiment în supunere, ca voia lui Dumnezeu să se poată îndeplini.

 

“Nu cum voiesc eu” — cuvinte ce îmi sună tot mai duios

De fiecare dată când buzele mele aceasta rostesc.

“Nu cum voiesc eu” — mai sigur ca lumina întunericul pare

Când gândul acesta de linişte şi binecuvântare

Alungă tot ce-i neodihnă şi însingurare.

“Nu cum voiesc eu”, fiindcă Acela care mai întâi şi mai mult ne-a iubit,

O cale pentru noi a deschis şi înaintea noastră a păşit

Şi încă iubirea-I pentru noi toată o va-mplini,

Dar asta “nu cum voim noi” va fi.

 

Baza acestei supuneri este încrederea noastră în iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El este Tatăl nostru plin de toată iubirea gingaşă şi părintească şi pe deasupra cu înţelepciune nemărginită, aşa că nu poate nici să greşească şi nici să fie neiubitor. El ne poartă în inima şi gândurile Sale. Lucrurile pe care noi în ignoranţa noastră le dorim, ne-ar putea cauza în cele din urmă un mare rău, iar lucrurile care ni se retrag pot aduce, în schimb, mari binecuvântări, aşa că noi nu ar trebui să îndrăznim să alegem pentru noi înşine, care vor fi experienţele vieţii noastre. Cel mai bun lucru posibil pentru noi în această lume este întotdeauna aceea ce Dumnezeu doreşte să ne dea. A avea calea noastră proprie, mai degrabă decât a Lui, înseamnă a strica frumuseţea grijii cu privire la noi.

Cel mai mare câştig în rugăciune este această punere a tuturor cererilor noastre la picioarele lui Dumnezeu, la dispoziţia Sa. Cel mai înalt lucru pe care poate să-l atingă credinţa este consacrarea iubitoare şi înţeleaptă a întregii noastre vieţi voinţei lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 

……………………………………………………………………………………………………………….

Cum putem lupta cu diversi inamici, inclusiv cu satan si cu pacatele  fardate si neascunse

Cum ne  ataca buruienile   ?Reduc spatiul care revine plantelor cultivate, le umbresc, determina scaderea temperaturii la suprafata solului cu 2-4 grade C, iau lumina plantelor, saracesc atmosfera in bioxid de carbon de care plantele cultivate au nevoie. De asemenea, buruienie ingreuneaza efectuarea lucrarilor agricole si incarca costurile de productie.

Care sunt cele mai intalnite buruieni?

-palamida si sulfina, folosesc din sol de doua ori mai multa apa decat graul;
-laptele cucului, brandusa de toamna, cucuta, matraguna, consumate de animale pot provoca intoxicarea sau iritarea organelor interne ale animalelor;
-usturoiul salbatic, pelinul, sulfina galbena, imprima un gust neplacut laptelui si untului.

Cum apar buruienile in culturile agricole?

Cea mai importanta sursa de imburuienare este rezerva de seminte de buruieni din sol, provenite de la speciile care au invadat in anii precedenti culturile si care este, de obicei, de ordinul sutelor de milioane de seminte la hectar.

Gunoiul de grajd nefermentat contine seminte de buruieni viabile, deoarece in multe cazuri trec prin tubul digestiv al animalelor fara sa-si piarda in intregime facultatea germinativa;

Nu in ultimul rand, semintele folosite la semanat pot constitui o alta sursa de imburuienare, daca nu sunt curatate de seminte de buruieni.

Ce particularitati biologice au buruienile

  1. a) capacitatea mare de inmultire, pe cale sexuala prin seminte cat si vegetativ prin stoloni, rizomi, bulbi, lastari, etc;
    b) constitutia anatomica specifica, favorizeaza raspandirea lor prin intermediul vantului, apei, animalelor (ariste, perisori, aripioare, etc);
    c) germinarea semintelor are loc esalonat, putand dura 2 ani;
    d) semintele de buruieni se maturizeaza in epoci diferite;
    e) buruienile sunt rezistente la ger, seceta,boli, etc.

Clasificarea buruienilor

Criteriul cel mai important de clasificare este cel care tine cont de felul nutritiei, durata vietii si particularitatile de inmultire.

Dupa felul nutritiei, buruienile pot fi:

-buruieni neparazite (au nutritie independenta);
-buruieni parazite (se hranesc pe baza unei plante gazda);
-buruieni semiparazite ( pot sa-si sintetizeze singure harana sau pot parazita pe radacinile unor plante verzi).

Dupa durata vietii, pot fi:

Buruieni anuale, sunt cele care se imultesc prin seminte; dupa timpul cand apar se impart in:

-efemere, au perioada scurta de vegetatie, rasar primavara timpuriu iar samanta lor se scutura inainte de maturizarea culturii ( ciocul berzei, soparlita);
-buruieni de primavara cu germinatie timpurie, germineaza primavara timpuriu si ajung la maturitate aproximativ odata cu culturile infestate ( mustar salbatic, turita, troscot, trisca urcatoare, etc );
-buruieni de primavara cu germinatie tarzie, germineaza dupa ce s-a incalzit solul si ajung la maturitate odata cu sau dupa recoltarea culturilor infestate ( mohor, loboda, stir, etc);
-buruieni umblatoare pot germina toamna sau primavara (neghina, nemtisor, albastrita, etc.);
-buruieni de toamna, germineaza toamna si fructifica numai dupa iernare (obsiga de camp).

Buruieni bienale, germineaza primavara, fac o mica rozeta de frunze, iar in sol un sistem radicular puternic. Din mugurii existenti pe radacini se formeaza in al doilea an plante care vor fructifica ( ex: maselarita, sulfina alba, mazarica paroasa, etc).

Buruieni perene, se inmultesc atat prin seminte cat si vegetative prin rizomi, bulbi, stoloni, etc ( ex: papadia, rugul, brandusa de toamna, vorbura, susaiul, pirul tarator, costreiul etc).

Combaterea buruienilor in agricultura

Combaterea buruienilor, este una dintre masurile importante pentru obtinerea de productii mari si se bazeaza pe cunoasterea surselor de imburuienare, a vegetatiei existente pe terenul agricol, a rezervelor de seminte si alte organe de inmultire din sol, precum si pe recunoasterea particularitatilor biologice ale fiecarei specii, modul de viata, inmultire si raspandire.

Combaterea buruienilor se realizeaza prin masuri preventive si masuri curative.

Principalele metode preventive de combatere a buruienilor sunt:

– carantina (impiedica patrunderea in tara a semintelor unor plante de cultura infestate cu anumite buruieni);
– folosirea la semanat a semintelor conditionate;
– obtinerea si folosirea de gunoi de grajd cu grad scazut de infestare;
– curatirea apei de irigat de seminte de buruieni prin asezarea de site;
– distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafetele necultivate (santuri, stalpi de curent, drumuri);
– curatirea masinilor agricole;
recoltarea la timp si corecta a culturilor.

Metodele curative combat efectiv buruienile rasarite sau in curs de rasarire. Ele sunt de patru feluri: agrotehnice, fizice, biologice si chimice.

Metodele agrotehnice prezinta cateva avantaje importante: asigura combaterea tuturor speciilor de buruieni in vegetatie; odata cu combaterea se realizeaza pregatirea patului germinativ, se incorporeaza ingrasaminte, se combat boli si daunatori, se deschid brazde pentru irigat; nu lasa reziduuri in sol; nu deranjeaza echilibrul ecologic. Aceste metode au si unele dezavantaje: efectuate repetat, unele din ele pulverizeaza solul, taseaza excesiv, necesita multa forta de munca, in caz de precipitatii abundente nu se pot aplica la timp si de calitate.

Principalele metode agrotehnice sunt:

– rotatia rationala a culturilor in asolamente. Semanand aceleasi culturi sau din aceeasi grupa pe acelasi teren cativa ani in sir, se poate ajunge la o infestare crescanda a solului cu aceleasi buruieni;
– lucrarile solului sunt in prezent cele mai importante masuri agrotehnice de combaterea directa a buruienilor (dezmiristirea, aratura, lucrarile de diferite tipuri de grape, lucrari cu cultivatorul);
– semanatul la timp in realizarea unei desimi optime;
– intretinerea culturilor in timpul vegetatiei prin plivit si prasit.
– folosirea amendamentelor pe solurile acide sau alcaline reduce foarte mult numarul de buruieni specicice acestor soluri;
– mulcitul (acoperirea intervalului dintre randuri cu resturi oraganice sau masa plastica);
– desecarea terenurilor cu exces de umiditate contribuie la reducerea numarului de buruieni specifice unui continut sporit de apa.

Metode fizice

– arderea cu flacara, metoda de distrugerea buruienilor din culturile prasitoare, din jurul pomilor fructiferi sau din randurile de pomi fructiferi;
– sterilizarea solului, se practica in sere, rasadnite, la solul pentru ghivecele nutritive. In camp se realizeaza prin arderea miristei.

In sere, intre doua cicluri de productie se folosesc vapori de apa supraincalzita.

Metode biologice

– alelopatia. Reprezinta influenta nefavorabila a unei plante asuprea alteia prin intermediul unor substante toxice eliberate in sol odata cu moartea plantei.
– folosirea unor insecte a dat rezultate in combaterea unor buruieni care erau preferate in hrana, carora le consuma frunzele, tulpinile si uneori radacinile.
– agenti patogeni care pot distruge sistemul enzimatic al unor buruieni.

Metode chimice. Folosirea substantelor chimice (erbicide) in combaterea buruienilor prezinta avantaje si dezavantaje. Ca avantaje se mentioneaza: reducerea necesarului de forta de munca; cresterea productivitatii muncii; a redus numarul de treceri pe terenul agricol in cadrul tehnologiei de cultivare a plantelor, evitandu-se tasarea soluli. Din dezavantajele erbicidelor se amintesc: poluarea solului, aerului si apei; raman in sol si recolta cantitati mai mari sau mai mici de reziduuri; uneori, impiedica realizarea unui asolament rational.

Erbicidele sunt substante chimice care manifesta actiune fito-toxica asupra buruienilor din culturi, plantatii pomicole si viticole, parcuri, margini de sosele, cai ferate etc.

Clasificarea erbicidelor se face dupa mai multe criterii:

– dupa spectrul de actiune se grupeaza in erbicide selective si erbicide neselective;
– dupa epoca de aplicare:
– erbicide preemergente (pre) – aplicarea obligatorie inainte de rasarirea culturii si a buruienilor. Unele din ele se aplica inainte de semanat (ppi), fiind obligatorie incorporarea profunda in sol a celor volatile si superficial a celorlalte,
– erbicide postemergente (postem) – se aplica intotdeauna dupa rasaritul buruienilor fie inainte, fie dupa rasaritul plantelor de cultura;
– dupa modul cum inhiba procesele metabolice:
– erbicide care inhiba fotosinteza (Afalon, Atrazin, Gesaprim, Gesagard, Sencor etc);
– erbicide care inhiba respiratia (Aretit, Brominal etc.);
– erbicide hormonale care provoaca dereglari in procesul de crestere a celulelor (2,4D, Banvel M, Banvel K etc);
– erbicide care inhiba germinatia si cresterea radicelei (Treflan, Ro-Neet, Eradicane, Balan etc).
d)din punct de vedere fizic, erbicidele se clasifica in:
– erbicide fabricate sub forma de solutii ( prescurtarea pentru aceste erbicide este “LS”), sunt amestecuri fizice a doua sau mai multe substante ( SDMA, Icedin, Basagran, Gramoxone, Reglone etc);
– erbicide fabricate sub forma de emulstii ( prescurtari folosite “EC” sau “CE”), sunt erbicide dizolvate in ulei ( Eradicane, Lasso, Treflan, Balan, Ro-Neet, Betanal etc);
– erbicide fabricate sub forma de pulberi muiabile (se utilizeaza indicatiile “PU”, “PM”, sau “WP”). Sub aceasta forma se produc erbicidele care au o solubilitate foarte redusa in apa sau in ulei;
– erbicide fabricate sub forma de granule sau microgranule. Granulele se aplica in stare uscata cu masinile, asemanator ingrasamintelor;
– erbicide fabricate sub forma de pastile fluide ( indicatia folosita pentru aceste erbicide “PF” sau “FW”). Sunt erbicide diluate intr-un lichid, de regula, in apa, avand aspect vascos;
– erbicide fabricate pentru tratarea VUR ( volum ultraredus). Sunt erbicide fabricate dupa retete speciale, care permit aplicarea acestora intr-un volum redus de apa (5-10 l/ha) sau fara apa.

Actiunea erbicidelor asupra buruienilor. Efectul fitotoxic al erbicidelor se poate masifesta imediat ce au venit in contact cu suprafata plante sau dupa ce patrund in planta.

Erbicidele de contact actioneaza asupra celulelor si tesuturilor vii cu care vin in contact, efectul fitotoxic manifestandu-se rapid, in cateva ore de la aplicare.

Erbicidele sistemice. Efectul fitotoxic se manifesta lent (cateva zile sau chiar saptamani de la aplicare).

Transformarile erbicidelor in sol

La suprafata solului sau in sol erbicidele sunt expuse degradarii prin: volatilizare, levigare cu apa ce se infiltreaza, absorbtie la suprafata coloizilor, descompunere chimica si biologica, metabolizare de catre planta.

Volatilizarea are doua consecinte negative importante: se diminueaza cantitatea de substanta active din sol si buruienile nu sunt combatute sufficient; sunt distruse culturile vecine sensibile. Exemple de erbicide ce se volatilizeaza usor: Eradicane, Treflan, Ro-Neet, Balan etc.

Levigarea este procesul de deplasare fizica a moleculelor de erbicid in sol impreuna cu apa. Dintre consecintele pozitive fac parte: incorporarea in sol a erbicidelor ramase la suprafata solului, favorizand interceptarea de catre buruieni; consecintele negative fiind combaterea insuficienta a buruienilor cand levigarea este accentuate.

Absorbtia la suprafata a coloizilor reprezinta un proces foarte important de inactivare a erbicidelor. Moleculele de erbicid absorbite nu sunt asimilate de catre buruieni si nici nu sunt supuse descompunerii chimice sau biologice.

Descompunerea chimica si biologica. La suprafata solului, o serie de erbicide se descompun prin reactii fotochimice. In sol descompunerea are loc prin reactii chimice si biochimice, microorganismele avand un rol decisive.

Metabolizarea de catre plante. Este o cale principala de degradare a tuturor erbicidelor. Are loc o descompunere si formare de combinatii inactive cu diferiti componenti enzimatici sau metabolici, care, in final duc la stingerea efectului erbicid.

Remanenta erbicidelor. Reprezinta perioada de timp cat erbicidul ramane activ in sol in afara perioadei de vegetatie a plantelor la care a fost aplicat. Erbicidele cu remanenta indelungata sunt surse potentiale de poluare a apelor freatice si impun grija deosebita la apicarea lor.
Reguli si principii de baza la aplicara erbicidelor.

Prin erbicidare nu se urmareste distrugerea ultimului exemplar de buruiana, ci se are in vedere un asa numit prag economic de daunare(PED).

PED pentru diferite culturi, se situeaza astfel:

-la cerealele de toamna: 10-18 buruieni anuale si 2-3 buruieni perene pe metru patrat;
-la cerealele de primavara: 10-30 buruieni anuale si 2-3 buruieni perene pe metru patrat;
-la cartof: 5-10 buruieni anuale si 1-3 buruieni perene pe metru patrat.

Aplicarea erbicidelor se va desfasura pe baza unui plan bine pregatit si respectandu-se o serie de principii si reguli:

  1. a) Intocmirea programului de erbicidare. Se intocmeste un registru pentru evidenta aplicarii erbicidului pe sol, care sa cuprinda in timp urmatoarele: cultura, soiul si hibridul, continutul in humus sau argila, erbicidul folosit, doza aplicata, data administrarii, precipitatiile survenite in primele 30 de zile de la aplicare, daca suprafata se incadreaza intr-un perimetrul irigat, ingrasamintele chimice si organice folosite, lucrarile agricole efectuate inainte si dupa administrare, gradul de combatere a buruienilor, productia realizata.
  2. b) Pregatirea terenului destinat erbicidarii. Cand erbicidele se aplica pe sol, acesta trebuie sa fie maruntit si perfect nivelat, existenta bulgarilor mari impiedica formarea uniforma a unei pelicule toxice.
  3. c) Calcularea dozei de erbicid. Atunci cand tratamentul se face pe toata suprafata, doza de produs tehnic se calculeaza cu formula:

D.t = D.s.a. *100/s.a. din care:
D.t – doza de produs tehnic, in kg/ha sau l/ha;
D.s.a – doza de substanta activa recomandata, in kg/ha sau l/ha;
s.a – continutul de substanta active (%) a produsului tehnic utilizat.
Daca tratamentul se executa localizat pe benzi, fasii sau randuri, doza de produs tehnic se calculeaza:
D.t1 = D.t *l / d in care:
Dt1 – doza de produs tehnic, in kg/ha sau l/ha, in cazul aplicarii erbicidului pe benzi sau fasii;
l – latimea fasiei sau benzii tratate, in cm;
d – distanta intre randuri, in cm;

  1. d) Stabilirea normei de amestec erbicidat. Reprezinta cantitatea de amestec lichid necesar pentru a erbicida suprafata de 1 ha si este determinata de mai multi factori: natura chimica si forma sub care este erbicidul, faza de vegetatie in care se gasesc plantele, aparatura folosita la administrare, conditiile naturale, gradul de infestare cu buruieni etc.
  2. e) Prepararea amestecului pentru erbicidat. Se poate face direct in rezervoarele masinilor de erbicidat, in cisterne sau in instalatii speciale. Apa folosita la prepararea amestecului sa fie limpede si lipsita de impuritati, evitandu-se folosirea apelor dure. Impuritatile provoaca infundarea duzelor care realizeaza pulverizarea.

La realizarea amestecului erbicid-apa, trebuie sa se tina cont de starea fizica a produsului folosit.

Sunt trei tipuri si anume: solutie, emulsie si suspensie.

  1. f) Alegerea corecta a tipului de duza. Duzele transforma amestecul lichid in picaturi, formand conul de pulverizare. Conurile pot avea diferite forme in functie de constructia duzelor. Exemple de diferite tipuri de duze folosite: duza pentru erbicidare totala, cu sectiunea jetului lenticulara; duza pentru erbicidarea in benzi cu sectiunea jetului dreptunghiulara; duza cu jet intensive; duze asimetrice pentru jet dirijat in plantatii pomicole, vita de vie etc.
  2. g) Marimea picaturilor pulverizate. Este indicat ca diametrul picaturilor sa fie cuprinsa intre 150-500 microni. Picaturi cu diametrul mai mare sunt indicate cand erbicidul se aplica pe partile aeriene ale plantei.
  3. h) Fixarea inaltimii de pulverizare. Se executa pe terenul unde urmeaza sa se aplice tratamentul, atat de erbicidare in benzi, cat si pe intreaga suprafata.

In cazul erbicidarii in benzi, daca duza se monteaza prea jos, amestecul se pulverizeaza pe o zona prea ingusta, iar atunci cand se monteaza prea sus, amestecul se pulverizeaza pe o zona prea lata.

  1. i) Verificarea debitului si a uniformitatii de distribuire a duzelor. Se executa stationar, la presiunea de lucru, colectand in vase separate lichidul pulverizat de fiecare duza timp de un minut, dupa care se masoara separat continutul fiecarui vas. Se calculeaza apoi debitul mediu al unei duze, se compara cu valorile individuale, debitarea considerandu-se satisfacatoare atunci cand diferentele nu depasesc cu mai mult de ± 5% valoarea medie.
  2. j) Respectarea vitezei si a presiunii de lucru. Cresterea sau reducerea vitezei de lucru conduce la administrarea eronata a cantitatii de erbicid ceea ce aduce consecinte grave asupra culturilor tratate.
  3. k) Jalonarea terenului. Este necesar sa se asigure o jalonare a terenului, intrucat exista pericolul sa ramana benzi netratate sau sa se realizeze suprapuneri de la un parcurs la altul.
  4. l) Proba in teren a masinii de erbicidat. Consta in colectarea si masurarea cantitatii de lichid (apa curata) debitat in vase fixate sub fiecare duza, atunci cand agregatul se deplaseaza cu o anumita viteza, intr-un anumit timp, pe o distanta fixate in terenul unde urmeaza sa se aplice tratamentul.
  5. m) Cerinte specifice pentru pomicultura, viticultura si legumicultura. Aplicarea preemergenta a erbicidelor in benzi se poate efectua in toate plantatiile; aplicarea postemergenta, numai in viile conduse in forma inalta si semiinalta. Erbicidele sistemice nu sunt recomandate in plantatiile de pomi si vita de vie pe terenuri nisipoase, deoarece pot fi levigate usor, devenint toxice pentru radacini. La culturile de legume aplicarea erbicidelor se face cu 1-2 zile inainte de modelarea terenului, iar cele cu teren nemodelat cu 2-7 zile inainte de semanat.
  6. n) Incorporarea in sol a erbicidelor. Erbicidele volatile sau cele care sunt descompuse usor de razele solare trebuie incorporate in sol concomitent cu aplicarea lor. Erbicidele care nu necesita incorporare pe cale mecanica sau sunt aplicate odata cu semanatul sunt antrenate in sol de catre precipitatii.

 

Sa invatam si limbajul animalelor, de la care primim  semnale inedite

O vaca ofera informatii tot timpul despre cat de sanatoasa este. Aceste lucruri se reflecta in atitudine, limbajul corpului si conditia corporala. Invatati sa observati aceste detalii, sa le evaluati si sa gasiti solutii pentru a obtine profitul dorit de la afacerea dumneavoastra.

 

Comportament natural

Verificarea confortului vacilor inseamna sa ne intoarcem in timp si sa aflam care este comportamentul natural al unei vaci. Inainte vacile erau mai mult tinute pe pajiste si puteau sa se desfasoare natural. Aceste obiceiuri au disparut, deaorece acum vacile sunt mutate in grajduri si adaposturi. Pentru a judeca nivelul de confort al unei vaci, cel mai important este de stiut cum actioneaza o vaca natural. Cu cat este mai natural comportmentul ei in grajd, cu atat va fi mai bine pentru ea si pentru tine. Mai jos este redat un tabel simplificat despre programul unei vaci in lactatie.

Intervale de timp zilnice pentru o vaca in lactatie:

Activitate Timp dedicat unei activitatie pe zi
Hrana 3- 5 ore (9 – 14 mese pe zi)
Odihna 12–14 ore
Intercatiuni sociale 2–3 ore
Rumegatul 7–10 ore
Bautul 30 minute
Afara din grajd (muls, timp calatorit) 2,5–3,5 ore

Sursa: Grant, Rick: Incorporating dairy cow behavior into management tools.

 

Cel mai eficient sistem de adapare din lume nu va fi eficient daca vacile nu stau in conditii confortabile. Pentru a ava ajuta sa analizati nivelul de confort in ferma, folosim un ghid DeLaval pentru confortul animalelor.

Exista trei criterii importante dupa care DeLaval analizeaza confortul vacilor:

• Semnale animale: vezi, asculta si simte vaca si aprecieaza daca este sanatoasa sau nu.

• Scor Conditie Fizica  (BCS): aplicati aceasta metoda relevanta pentru greutatea vacii in diferite stadii de lactatie.

• Scor locomotie: dati o nota schiopatatului folosind o metoda standardizata. Aceast lucru o sa va ajute sa identificati probleme inainte ca o vaca sa devina in mod evident schioapa. Mai multe informatii in partea a IIIa.

Verificarea celor 3 de mai sus va ofera date valoroase despre sanatatea cirezii dumneavoastra si saa ajuta sa luati deciziile corecte in ferma. Imbunatatirea confortului vacilor o sa va ajute pe viitor sa obtineri un scor din ce in ce mai bun.

“Aminteste-ti, fermieritul este despre vaci.” – Jan Hulsen / Author of Cow Signals©

Ce sunt semnalele de la animal?

Urmatoarele intrebari v-ar putea ajuta in demersul dumneavoastra:

Ce vad?

Ce cauzeaza acest lucru?

Ce inseamna acest lucru?

Cum sa interpretam semnalele de la vaci?

Analiza unui animal nu este atat de simpla precum pare. Va rugam sa studiati tabelul cu semnalele de la animale si invatati-l pe de rost. De fiecare data cand va plimbati printre vaci, selectati una si verificati-o in concordant cu indicatorii de sanatate. Dupa ce ati verificat cateva vaci in acest fel, veti putea intelege mai bine necesitatile lor. Nu trageti concluzii in aceasta faza, pentru ca trebuie sa verificati si conditia fizica si sa acordati un scor, de asemenea si pentru locomotie.

Temperatură

O vaca trebuie sa aiba temperatura cuprinsa intre 38 si 39 °C. Urechile reci pot indica existenta febrei laptelui sau probleme de circulatie ale sangelui.

Picioare

Problemele la picioare sunt cauzate de un asternut neadecvat, de fixarea nepotrivita a echipamentului in grajd sau de infectie la copite.

Rumegatul

O vaca ar trebui sa rumege intre 7 si 10 ore pe zi, mestecand la un rumegat de 40 si 70 de ori. Daca dureaza mai putin, inseamna ca ratia este inadecvata.

Rumen

Rumenul trebuie sa fie plin cu hrana rumen-ul trebuie umplut cu mancare. Partea stanga a stomacului (vazuta din spatele vacii) ar trebui sa fie evidenziata. Daca va impingeti pumnul in rumena r trebui sa se contracte ferm intre 10 si 12 ori in 5 minute.

Alerta

O vaca sanatoasa are o piele stralucitoare si un stomac plin.

Gat

Un gat umflat este cauzat de un gard electric care este asezat prea jos sau de un echipament de grajd ajustat incorrect.

Copite

Vacile sanatoase stau in picioare drept si nemiscate cand mananca. Schiopatatul sau taratul copitelor sunt semne pentru o sanatate deficitara. Acest lucru poate fi cauzat de o pardosea nepotrivita sau de lipsa tratamentului pentru copite, Intodeauna verificati sub copite pentru indicii suplimentare si folositi scoring-ul pentru sanatatea copitelor.

Uger

Pentru a verifica starea ugerului, priviti cu atentie mameloanele dupa muls. Mameloanele sanatoase sunt flexibile si colorate natural. Sanatatea ugerului poate fi influentata de o igiena precara, o instalatie de muls deficitara sau ratii de mancare nepotrivite.

Dejectii

Acestea nu trebuie sa fie prea tari sau prea lichide si nu trebuie sa contina parti nediferate.

Respiratia

Respiratia normala variaza intre 10 si 30 de respiratii pe minut. O rspiratie mai alerta indica stres cauzat de caldura sau durere si febra.Source: Hulsen, Jan, Cow Signals, VetVice.

 

Citeva reguli de aur pentru muls

1. Controlati periodic starea de sanatate a ugerului 2. Planificati succesiunea vacilor la muls 3. Stimulaţi şi curăţaţi bine ugerul înainte de muls 4. Efectuaţi mulsul primelor jeturi de lapte in paharul de premuls
12 golden rules for milking step 1  12 golden rules for milking step 2  12 golden rules for milking step 4  12 golden rules for milking step 3
-Verificati periodic informatiile despre calitatea laptelui si sanatatea ugerului, oferite de asociatiile oficale de tastare, de procesatori, de clinici veterinare si din ferma utilizand aparatul de identificare a celulor somatice DCC sau Testul de mastita California CMT

- Elaborarea unor criterii de referinţă pentru fiecare vacă şi pentru a ajuta la monitorizarea schimbărilor ce pot să apară.

- Indiferent de sistemul de muls folosit sau de mărimba efectivului, mulgeţi mai întâi vacile tinere  si pe cele cu ugerul sănătos. Apoi se vor mulge vacile cu un numar de lactaţii mai mare.

- Mulgeţi vacile sub tratament la sfârşit şi apoi iginenizaţi sistemul de muls

.

- Pentru a controla mastita si pentru a produce lapte conform normelor de calitate, trebuie sa spalati si dezinfectati ugerul inainte de muls Folositi numai servete de unica folosinþã, umezite cu loþiuni pentru curãtirea si îngrijirea pielii. Nu folosiþi un servet la mai multe vaci! Mameloanele foarte murdare se vor spãla cu apã cãlduþã din abundenþã. Ugerul si mameloanele se vor usca cu atenţie.

– Mulgeti primele 2-3 jeturi din fiecare sfert in paharul de premulgere. Verificati aspectul si culoarea laptelui. Spalati podeaua inainte ca urmatorul grup de vaci sa intre.

 

- Premulsul este util pentru a detecta si a preveni laptele anormal inainte de a merge in tancul de racier. Daca se constata vreo modificare tratati diferentiat vaca respective cat si laptele extras.

Niciodata nu incepeti procesul de mulgere prin curatarea ugerului. Rezultatul este ca germenii vor fi impinsi catre canal. Incepeti intodeuana cu procedeul de pre-mulgere inainte de cuaratare.

In timpul mulsului

5. Verificati valoarea vidului la muls 6.  Ataşaţi aparatul de muls după pregătirea ugerului 7. Evitaţi supramulsul
(mulsul în gol)
8. Verificati ca aparatul de muls sa fie îndepărtat in mod corespunzator
12 golden rules for milking step 5  12 golden rules for milking step 6  12 golden rules for milking step 7  12 golden rules for milking step 12
- Nivelul de vacuum optim este dat de cãtre producãtorul instalaþiei. Acest parametru se va controla înaintea fiecãrui muls

- Numãrul de pulsaþii trebuie sã se înscrie în limitele normei prescrise.

-In  60-90 secunde dupa pregatirea mameloanelor, unitatile de muls trebuie atasate

- In  60-90 secunde dupa pregatirea mameloanelor, unitatile de muls trebuie atasate

- Utilizaţi manşoane de dimensiuni corespunzatoare marimii sfarcurilor vacilor..

- Supramulsul este considerat a fi cauza principala cauza a hipercheratozei. Atunci cand ugerul a fost golit satisfacator, unitatea de muls trebuie indepartata. Acest lucru se poate observa prin palpare sau cu ajutorul sistemului cu ACR, ce permite senzorului de flux sa depisteze un flux redus si sa indeparteze in mod automat clusterele. Sistemele controlate de muls furnizeza indicatii vizuale atunci cand debitul este redus.

- Cand mulsul a fost efectuat, vacuumul din clustere poate fi oprit automat sau manual. Asteptati ca activitatea vacuum sa inceteze definitiv pentru a indeparta unitatile de muls.

- Nu fortati scoaterea unitatilor de muls deoarece ar putea patrunde aer si in felul acesta noi cazuri de mastita ar putea aparea.

 

 

După muls

9. Imediat dupa muls inmuiati mameloanele in solutia dezinfectanta 10. Dupa muls spalati echipamentele de muls 11. Racirea laptelui previne imultirea germenilor 12. Efectuati in mod regulat intretinerea instalatiei de muls
teart dipping  12 golden rules for milking step 10  12 golden rules for milking step 11  12 golden rules for milking step 12

- Dupã îndepãrtarea unitãtii de muls dezinfectaþi mameloanele cu o solutie adecvatã. Orice întârziere reduce eficienta curãtirii. Doar dezinfectia regulatã a mameloanelor este eficientã în prevenirea infectiilor.

- Cutatati suprafata externa a sistemului de muls.

- Dupa fiecare utilizare, fie manual sau automat, se clatesc si se spala toate componentele sistemului, folosind produse adevate la temperatura corespenzatoare. Se lasa sa se usuce

- In cazul in care este necesar, sterilizati sistemul inainte de urmatorul muls folosind dezinfectanti aprobati.

– Clean off the external surfaces of the milking system.

– After each use, either manually or automatically rinse and clean all system components using appropriate products at the proper temperature. Allow the system to drain dry.

– Where required, sanitize the system prior to the next milking using approved sanitizers at the proper dilution.

- Verificati in mod regulat temperatura de racire pe parcursul mulsului si dupa.

- Temperatura de refrigerare corecta stopeaza multiplicarea bacteriilor.

 

- Verificati regulat calitatea laptelui, compozitia acestuia cat si informatiile de la centrul de colectare si comparati-le cu datele anteriore.

- Inlocuiti mansoanele si furtunele conform recomandarilor. Componentele din cauciuc vechi devin poroase si se crapa, acest lucru influentand performante mulsului. Apare riscul de multiplicare a bacteriilor si implicit astfel de probleme conduc la un timp de muls prelungit

- Efectuati in mod regulat service pentru tot sistemul conform recomadarilor Delaval.

 

bbÎata cum poţi face singur proiectul, să-l depui și să fie aprobat spre finanțare, fără să plătești sume absurde la firme de consultanță sau la auto-intitulații experți!


Zeama bordoleză, soluția BIO pentru combaterea inamicilor

  
  • Ciuperci combatute: Patarea rosie, Monilioza fructelor, Basicarea Frunzelor, Rapan, Mana, Alternarioza, Arsura frunzelor, Sfasierea frunzelor s a

Pentru făinare, zeama bordeleză este ideală pentru că este foarte activă indiferent de gradul de infestare.   Principiul activ din zema bordeleză este cuprul care bloghează sistemele enzimatice patogene.

Zeama bordeleză este folosită pentru protejarea pomilor fructiferi (piersici, caiși, pruni, meri) și viței de vie, înainte de înflorire și coacerea strugurilor. Se utilizează și pentru protejarea cartofilor, tomatelor, căpșunilor,s a

Cum se prepară zeama bordeleză?

De regulă se folosesc concentrații de 0,75-1% sau cel mult 2%. Pentru a prepara 100 litri de zeamă bordeleză cu o concentrație de 1% se folosește: un kilogram de piatră vânătă (sulfat de cupru) care se dizolvă în 50 de litri de apă și un kilogram de var stins cu 50 litri de apă. Cele două soluții se combină, soluția de piatră vânătă se pune în cea de var și niciodată invers. Se prepară numai în vase de lemn în ,ziua utilizării. Soluția se comercializează gata preparată, dar aceasta daca are adaugați și alți compuși ,o declasifică din categoria soluțiilor bio.

Soluția se stropește pe plante, în anumite momente stabilite. La legume înainte de înflorire și după formarea fructelor, dar înainte de coacere, mereu numai cu soluții de concentrație mică de 0,75% sau 1%, iar la pomi, înainte de înflorire și după formarea fructului, dar înainte de a începe coacerea. La vița de vie se stropește numai în luna iulie, după formarea completă a lăstarilor și a fructului.

Zeama bordeleză rămâne activă circa 15 zile după stropire. Aplicată incorect poate duce la încetinirea ritmului de creștere, la arderea frunzelor sau poate să fie complet ineficientă. Stropirea se face cu mască de protecție pe față. Se țin departe de locul acțiunii copii și animalele. Soluția rămasă se diluează (cu o cantitate cel puțin triplă de apă față de soluția rămasă) înainte de a fi aruncată. Se poate arunca în sol, în gropi de circa 30-40 de centimetri adâncime, care se astupă, niciodată de două ori în același loc.

Regula care face din zeama bordeleză o soluție eco impune ca la un hectar stropit să nu se folosească mai mult de 2,5 kilograme de piatră vânătă pe an, însumat din toate stropirile.

Zeama bordeleză este o solutie neutra de culoare albastră a cerului senin de vară, şi rezultă din combinarea sulfatului de cupru cu hidroxid de calciu (var stins), care se aplica in concentratie de 0,5% in perioada de vegetatie si 1 – 3% in perioada repausului de iarna, la cires, visin, cais, piersic, prun, in principal, dar si la mar si par.

Zeama bordeleză datorită calităţii pe care le are Sulfatul de cupru este prezentă în scheme de tratament după cum urmează:

– în perioada de repaus vegetativ tratamentele aplicate cu zemă bordeleză care au la bază sulfatul de cupru se realizează într-o proporţie de 2-3% la pomii fructiferi şi la viţa de vie;

– tot in perioada de repaus vegetativ cuprul combate numerosi agenti patogeni;

– atunci cand este cazul de răni ale plantei, precum rupturi din cauza vanturilor sau aa grindinei, cuprul ajută la cicatrizarea acestora,

– sa nu uitam totusi un lucru foarte important pentru plantele care nu reusesc ca sa ajunga la maturitate cu lemnul inainte de venirea frigului, cuprul are proprietatea de a contribui la maturarea lemnului pomilor fructiferi precum şi a coardelor viţei de vie, recomandat aici sunt tratamentele cu zeamă bordeleză în concentraţie de 0,4-0,80% care se aplică în august – septembrie;

Cum obţinem zeama bordeleză ?

Există două posibilităţi de a obţine zeama bordeleză şi anume:

  1. Zeama bordeleză se poate achiziţiona gata pregătită din magazinele fitosanitare, mai trebuie doar să citiţi prospectul de preparare şi să treceţi la procesul de stropire.
  2. Zeama bordeleză se poate prepara în funcţie de concentraţia dorită.

Pentru a prepara zeamă bordeleză trebuie să procuraţi următoarele produse:
– Sulfat de cupru (formula chimică – CuSO4)  – piatră vânătă
– Var stins (formula chimică Ca(OH)2) lapte de var care se obţine prin stingerea pietrei de var în combinaţie cu apă. Piatra de var cel mai probabil găsiţi prin pieţele de la ţară.

Concentratia zemei bordeleze este data de cantitatea de sulfat de cupru folosita.

Pentru obtinerea solutiei de 1% zeama bordeleza sunt necesare: 1 kg de piatra vanata (sulfat de cupru) si 500 g var nestins (eventual 2 kg var stins, pasta), la 100 litri apa.

ATENŢIE !!!

  1. Soluţia obtinută trebuie să fie o solutie foarte slab alcalina.
  2. Daca este acidă, soluţia produce arsuri pe planta.

2.1. Verificarea calitatii (reactiei) zemei bordeleze se face cu hartia de fenolftaleina care, introdusa in zeama bine preparata, se coloreaza in roz, sau cu hartie de turnesol care introdusa in solutie se albastreste.

2.2. Daca zeama bordeleza nu e neutra se poate adauga var stins sau piatra vanata, controland in permanenta reactia solutiei.
In final, zeama bordeleza bine preparata trebuie sa aiba culoarea albastra a cerului senin de vara.

  1. Pentru ca zeama bordeleza sa adere mai bine pe organele tratate (frunze, lastari) se adauga melasa, lapte dulce, albus de ou bine batut, dar cu rezultate mai bune se folosesc substantele Detersen 0,2%, Aracet 0,15 – 0,2%.
  2. Solutia preparata trebuie folosita in aceeasi zi.
  3. Soluţia lasata de pe o zi pe alta isi pierde eficacitatea.
  4. La umplerea aparatelor de stropit solutia se strecoara prin sitele pompelor sau printr-un tifon.7.Înainte de a trece la prepararea soluţiei informaţi-vă de concentraţia pe care trebuie să o aplicaţi pentru dăunător, specie sau avertizare. Merită întrebat un specialist, are experienţă şi e mai bine să aflii de la asfel de oameni.
  5. Nuneglijaţi Normele Tehnice de Sănătate şi Securitatea Muncii. Nu mergeţi nici o dată singuri la acţiuni de stropire
  • Ciuperci combatute: Patarea rosie, Monilioza fructelor, Basicarea Frunzelor, Rapan, Mana, Alternarioza, Arsura frunzelor, Sfasierea frunzelor

Cum poate sa scrie  Corneliu Vadim Tudor  despre Adrian Năstase, asasinul presei scrise din România

M-am hotărît, cu greu, să scriu acest articol. Am dorit să rămîn fidel principiului care m-a călăuzit toată viaţa, acela de a nu lovi în oameni căzuţi. Iar Adrian Năstase pare un om căzut. E putred de bogat, are conac şi fermă în comuna cu girofar, Cornu, face vacanţe de lux peste hotare, pozează în victimă politică, participă la tot felul de simpozioane şi lansări de cărţi etc. Cîţi n-ar vrea să fie la fel de căzuţi ca el! Un procuror militar îmi spunea că, atunci cînd fostul prim-ministru a fost arestat, la percheziţie s-au găsit, în locuinţa lui, 400.000 de euro – bani ghiaţă. Erau bani de piaţă. De cheltuială. L-am apărat cît am putut pe fostul meu coleg de liceu de la Sf. Sava. Dar nu merita. Calitatea umană e foarte proastă. Dacă eu am, de cîţiva ani, dificultăţi financiare şi revista „România Mare” se tîrăşte, de la o săptămînă la alta, asta e din pricina celui de care îmi fusese milă. În anul 2003, Adrian Năstase a vîndut (pe o sumă de batjocură, dar se zice că pe o şpagă imensă) RODIPET. Cui a dat el, cu atîta inconştienţă, firma de difuzare a presei? Unui vagabond arab, Hassan Awdi. Acel nenorocit abia aştepta: dăduse lovitura vieţii sale! A vîndut, repede, tot, tot, tot: maşini, spaţii, chioşcuri etc. „Ţeapa” dată Statului Român e de 70.000.000 de euro. Dar pagubele sînt cu mult mai mari, din punct de vedere social: presa scrisă a început să moară, din pricina lipsei de difuzare. Şi-au încetat apariţia: „Ziua”, „Gîndul”, „Gardianul”, „Curentul”, „Cotidianul”, „Can-Can” ş.a. Revista mea, „România Mare”, rezistă eroic. Dar cu ce sacrificii! Cu cîtă umilinţă! Mafiotul arab a fugit din ţară, umblă, de nebun, ba prin Liban (unde are un palat), ba prin SUA (unde are o vilă), trăind ca un nabab din banii presei române. Mie are să-mi dea 2 miliarde de lei – la valoarea din 2008. Atunci cînd, în 2010, i-am spus toate astea făptuitorului principal, Adrian Năstase, ştiţi ce mi-a răspuns?

A dat vina pe ministrul Privatizării, şobolanul Ovidiu Muşetescu. „Sigur că da – i-am replicat – mortul e de vină, întotdeauna. Dar tu erai prim-ministru, Adriene, tu ai girat acea tranzacţie înfiorătoare!”.

Astăzi, Adrian Năstase îşi consumă, liniştit, uriaşa avere. Îl doare-n cur de presa română. Probabil că durerile provin şi de la alte cauze. Nu bănuiam că din vedeta cîrlionţată şi ciocolatie, din adolescenţă, va ieşi o bestie. Fiindcă, pentru mine şi alţi făcători de ziare şi reviste, Adrian Năstase rămîne o bestie. Face victime, calcă pe cadavre. Ce-i pasă? El s-a asigurat pentru 3 generaţii. După el, potopul. El se crede atît de impozant încît îşi permite orice. Inclusiv să joace în scenete idioate, cum a fost tentativa de „sinucidere”. Tîrziu, cînd mi-am adus aminte că lecturile lui preferate sînt romanele poliţiste, am priceput că totul fusese un teatru ieftin, menit să înduioşeze populaţia. Acum, dacă DNA l-ar aresta pe Marele Măsliniu pentru prăduirea RODIPET, m-aş prezenta la process, ca martor al acuzării. Pînă atunci, îl pedepsesc pe ucigaşul presei române prin reproducerea unor pagini din cartea mea „Pamflete explozive”.

Adi Măsliniul vrea să divorţeze,
Lung prilej de bîrfe printre coafeze,

De taclale printre fraţii lor, frizeri,
De miştouri groase printre gunoieri.

Unii spun că Dana i-ar căta pricină,
Că nu mai suportă mutra lui porcină.

Cînd erau mai tineri, n-a băgat de seamă
Că hindusa şatră din adînc îl cheamă,

Că, pe zi ce trece, tot mai mult se-afundă
În haznaua stirpei, largă şi imundă,

Ca să ia de-acolo chip de slugă hoaţă,
Frunte lilipută, guşă dodoloaţă,

Nas de pus în sîrmă, ochi parşivi la pîndă,
Fălci de spurcăciune pururea flămîndă.

Cum era, pe-atuncea, de bărbat lăsată,
Cu onoarea-n aer şi nereperată,

L-a cules pe Bulă de la o chermeză
– Îi lucea ca focul briantina-n freză –

Şi l-a dus, în grabă, la ta-su acasă,
Hotărînd să-i fie mire, ea – mireasă.

Şi-apoi, fără veste, îi întinse patul,
Aşteptînd să sară peste ea bărbatul,

S-o frămînte-n braţe, gîfîind din foale,
Să o focuseze pînă-n amigdale.

Goală şi lascivă, îl chemă prin semne
Şi porcoase vorbe, ca să îl îndemne.

Însă Măsliniul se ţinea deoparte,
Negru ca pămîntul şi speriat de moarte.

Ea, crezînd atuncea că timid e, poate,
A dat ea atacul, în genunchi şi-n coate,

Îi deschise şliţul şi-i umblă cu mîna
Pe la bărbăţie toată săptămîna.

Dar, în loc să afle vînă şi putere,
Ea găsi doar biete fleacuri de muiere,

Iar ca semn al tristei farse, pasămite,
Două ouşoare, mici şi stafidite,

Şi ca să priceapă că nu-i nici o şagă,
Mai găsi-ntre ele şi o rîmă bleagă.

Crunt dezamăgită şi de poftă arsă,
L-ar fi scos afară-n şuturi, ca pe-o gioarsă,

Dar cum să-şi anunţe tatăl, aşadară,
Că şi-n cazul ăsta o dăduse-n bară?

Îşi făcu, de-aceea, iute socoteala
Cum să-şi scoată, poate, altcumva pîrleala.

Şi-l ţinu alături numai de faţadă,
Fericită – lumea dimprejur s-o creadă,

Împliniţi să-i simtă pe-amîndoi, vezi bine,
Parveniţii vremii, noua nobilime,

Ce-nvăţase-n grabă care este joaca,
Şi-aduna de toate, numai pe de-a moaca:

Bani, averi şi ţoale, glorii de duzină,
Învelite toate în hîrtie fină,

De Toulouse, de Strasbourg, titluri cumpărate
De Priboi cu misii prin străinătate.

Şi-uite-aşa, ajunse bietul ginerică,
Cel cu gura mare şi cu puţa mică,

Să se-ntoarcă-n ţară, ca un pom cu roade,
Deşi nici cravata nu ştia s-o-nnoade,

Cum, în străvechime, alte triste feţe
Barem nod să-i facă au ştiut să-nveţe.

Ca şi ei, stătuse tot prin lupanare,
Dar cu obiceiuri de cadînă-n floare,

De demult deprinse, cînd la Drept, cu trudă,
Învăţase – capră să se pună-n budă,

Adunînd în juru-i, într-un larg registru,
Pleavă de tot soiul, chiar şi-un drag magistru

Care, de pe Sena, tot făcea naveta,
Ca să-i calibreze rromului rozeta.

(Cei ce vor să afle despre caz mai multe
N-au decît arhiva vremii s-o consulte,

Cînd în faţa Legii s-a trezit băiatul
Şi pe la instanţe, dînd cu subsemnatul).

Pus pe carieră, nu ştia licheaua
Cum să-şi facă, singur, dulce acadeaua.

Ca un Păturică, cu un dram de carte,
Deschidea portiţe care duc departe.

Şi-unde căpăţîna nu făcea vreo laie,
Îşi punea degrabă fundul la bătaie,

Pe la facultate, pe la institute,
Într-un du-te-vino, într-un vino-du-te,

Aşteptînd fericea clipă să sosească,
Să-l ajute iarăşi bafta lui porcească,

Cum îl ajutase, mai demult, cu Dana,
Care-acum cu alţii îşi făcea pomana,

Lui lăsîndu-i alte grade de mărime:
Socru pe la Cepex, vilă-n ştăbărime.

Şi veni şi ziua mare pentru Bulă,
Cînd mulţimea ţării, de-alde el sătulă,

Îngropă-ntr-o clipă lumea lor tălîmbă.
Dar crescu, în locu-i, alta şi mai strîmbă!

Căci, pîndind din umbră, inşi de-aceeaşi teapă
Dat-au României cea mai dură ţeapă.

Adunaţi în cete de bandiţi, eterne,
Ei şi-au zis, de sanchi, cum c-ar fi guverne.

Înţeleşi să prade totul, în neştire,
Pe averea ţării pus-au stăpînire.

Între ei, şi gay-ul, cu orbite crunte,
Să-ndesă cu rîvnă, ca păduchii-n frunte,

Ajutat de Ilici – pretenar cu socru’
Şi la fel de ţoapă şi de mediocru.

Şi-uite-aşa, ajunse, Adi Măsliniul
Nu să stăpînească – beizadea! – Sibiul,

Ci pe la Externe – ştab de lume nouă,
Ca să fure cloşca ţării de pe ouă.

Apoi, Parlamentul îi deschise drumul,
Şi simţi în nara-i de cioroi parfumul

Care te-ameţeşte şi îţi ia vederea,
Cînd ţi se oferă – tam-nisam: Puterea:

Mai întîi, cu pompă, la partid prim-vice,
Expert în gargară, brice şi carice,

Iar cînd Ilici-tul, pentru-a treia oară,
Şi-a proptit, hoţeşte, talpa peste ţară,

Tuciuriul nostru cu popou fierbinte
La partid ajunse unic preşedinte.

Faptu-n sine, poate, n-ar părea sinistru,
Dar fu uns, parşivul, şi ca prim-ministru,

Gangster peste gangsteri, şef peste Mafia
Ce sufocă astăzi toată România!

Zice-vor frizerii: „Care-i supărarea,
Pentru soaţa care-i netezi cărarea?

Dimpotrivă, numai şpăgi şi avantaje,
Case, ferme, blocuri, noi şi noi etaje”.

Zice-va Tănţica, scurge-i-s-ar fardul:
„Cît ai zice peşte, hop şi miliardul!

Dar nu lei de-ai noştri, de ţi-e şi ruşine,
Ci valută forte, strînsă-n bănci străine”.

Coafeza Tanţa nu gîndeşte-aiurea,
Doar că nu prea vede, de copaci, pădurea,

Căci din alte pricini Dana-i supărată
Ea de ambidextru s-a simţit trădată.

Şi averea-i place, şi puterea-i place,
Peste tot palate, peste tot conace,

Unul pe la Cornu, altul prin Sardinii.
Şi-apoi, avionul, pîn’ la cap de linii,

Cu covoare roşii puse la picioare,
Şi cu muzici, steaguri, gardă de onoare,

Încît e convinsă, parcă, dintr-o dată,
Că onoarea-i veche fuse reperată,

Că n-a fost zadarnic chinul ei de-o viaţă
Să trăiască-alături de aşa paiaţă,

Să-i suporte hoitul, nasul ca o priză,
Duhoarea de şatră, vocea ca de criză.

Ca să nu mai spunem de-amănuntul care
L-a făcut să pară… sora ei mai mare.

Dana preţuieşte şi ţinuta-i sobră,
Vorba lui muiată în venin de cobră,

Care nu ucide chiar pe fiecare,
Dar produce teamă, bani şi ascultare.

Vorba asta, scoasă parcă din cavouri,
Îi aduce-n conturi noi şi noi zerouri,

Căci baronii ţării, nedeprinşi cu lenea
La furat, adună bani şi pentru Nenea,

Aşezat de dînşii, prosternaţi în vale,
Colo sus, de unde el le dă semnale,

Ca să nu se prindă cine ştie cine,
Ei dau lovitura, el de şase ţine.

Şi-n timp ce, de foame, geme greu poporul,
El prosteşte lumea cu televizorul,

Schimbă avioane, taie panglici, rage
Urcă în sondaje ca pe papainoage,

Şi cu cît mai tare plînge-n scutec ţîncu’,
Cu atît îl umflă şi Alin, şi Dîncu,

Slugi de trei parale, parteneri de şuşă,
Cum fu, pînă astăzi, cheliosul Guşă,

Cel ţinut o vreme pe un tron de paie,
Şi scăpat din braţe, ca rahatu-n ploaie.

Bombonel cu gura lui ca o pipoaşcă
Din Guvernul ţării a făcut o gaşcă,

Şi, pentru ca nimeni să nu-i rupă clanţa,
Guvernează ţara doar cu Ordonanţa.

Dan Ioan Popescu vrea ceva în cleşte?
Scoate-o Ordonanţă, cît ai zice peşte.

Mitrea Manivelă roade, dar nu poate?
Înc-o Ordonanţă din joben el scoate.

Vrea madam Puwaka să trimită-acasă
Peştele cel mare, nimerit în plasă?

Nu-i nici o problemă! Cît se face plata,
Legea-i încălcată, Ordonanţa-i gata.

Şcoala românească nu mai are viaţă,
Sănătatea ţine doar de-un fir de aţă,

Fost-au fabrici multe – doar pustiu-i rege,
De agricultură praful se alege,

La tot pasul, legea este încălcată,
Doar cu bani îţi cumperi „dreapta judecată”.

Flota e-nghiţită parcă de balaur,
Iar acum, vînd munţii ţării, plini de aur.

Tunuri de proporţii, jaf la drumul mare,
Sub cuvînt că hoţii fac privatizare.

Din Sătmar la Giurgiu şi din Iaşi la Motru,
Peste tot ajunge mîna lui de lotru

Pîrjolind pămîntul în întreaga ţară,
Înhăitat cu alte nume de ocară:

Oprişan din Vrancea, de la Gorj – Mischie,
Din Arad – Medinţu, din Bacău – o mie,

Harpagoni prea lacomi, totdeauna gata
Pe la bănci, să-ntoarcă banii cu lopata,

Fără să le pese de poporul care
Jefuit, metodic, moare pe picioare

Ci slăvind pe hoţul hoţilor, Borfaşul,
Căruia-n Mafie i se spune Naşul.

Sigur că acestea o-ncîntau pe soaţă,
Ce conta că are sexu-n poponeaţă?

Ea era nevasta unui fel de rege,
Pe oricare-n locu-i îl putea alege,

După înzestrare, dar şi după fapte,
Să-i presteze-n taină grele munci de noapte.

Teatrului kabuki îi rînjeşte-o mască:
Ea găsi pe unul să i-o potrivească,

Unul sadic, Ponta, neam de hoţi şi tîrfe,
Bun să bată poarca şi să stea la bîrfe,

Dar pe care Adi îl ţinea pe-alături,
La guvern să vadă de găleţi şi mături.

Ea crezu că astfel dase lovitura,
Neştiind că sluga, tontul, secătura,

După ce la dînsa arăta ce poate,
Chiar pe prim-ministru îl lucra prin spate

Şi, la o adică, şi prin alte borte.
Toate astea, Dana, cum să le suporte?

Ei, şi-atunci scandalul se iscă în pripă:
Se privesc, se-nfruntă, se-mbrîncesc şi ţipă,

Şi ajunge astfel cearta, dandanaua,
De-o discută astăzi toată mahalaua.

Şi-apoi plebei, dacă i se pune pata,
Ştiţi cum e: Adio! Şi divorţu-i gata.

Cică-i zise Dana soţului, în faţă:
„Nu-ţi ajunge Mitrea – spărgător de gheaţă,

Nici Ilie Sîrbu, Agathon şi-atîţia,
Ce-au tot scos din tine, pe din dos, tărîţa?

De cînd eşti cu mine, singură-mi duc crucea –
Tu mai ai o mie, eu îl vreau pe Mucea!”

Şi-i mai zise Dana: „Avortoni ca tine
N-au nici o credinţă, n-au nici o ruşine.

Vrei să pari, de-o vreme, vulturul pe stîncă,
Dar, în fond, eşti sluga lui Octav Cozmâncă.

C-un căprar din ăsta, făr’ un pic de minte,
Vrei să te aleagă ţara preşedinte?

Lasă-mi-l pe Mucea, că-i mongol de-al meu,
Altfel, ca şi mă-ta, te-avortez şi eu!”

Cum sfîrşi-vor toate, încă nu se ştie,
Dar ce află Tanţa, de la frizerie,

Cînd s-a dus să-şi tragă o tunsoare sport?
Că madam Năstase nu mai face-avort!

CORNELIU VADIM TUDOR
20 august 2015, Bran

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*