Cercetările minuţioase, privind metodele de cultivare a plantelor, în SUA a făcut posibilă clasificarea lucrărilor solului în funcţie de intensitatea mobilizării stratului arabil (LESSIFER, 1982).
– lucrarea cu plugul – Plow Tillage – numit şi sistem clasic de lucrare a solului, constă în efectuarea arăturii cu plugul cu cormană şi pregătirea ulterioară a unui pat germinativ;
– sistemul de lucrări superficiale – Minimum Tillage sau Surface-Tillage – caracterizat prin lucrarea solului cu unelte fără întoarcerea brazdei şi încorporarea parţială a resturilor vegetale;
– sistemul de cultură fără lucrări – No Tillage – constă în utilizarea unui sistem special de maşini;
Ultimele două sisteme sunt parte componentă a noului concept – sisteme de lucrări de conservare ale solului (S.L.C.S.).
În România, sistemul actual de lucrări ale solului are şi elemente ale sistemului minim, nemaifiind un sistem clasic în întregime.
Se poate discuta despre trei grupe de sisteme de lucrare a solului:
a) Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă;
b) Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară;
c) Sistemul de lucrări pentru culturile succesive;
Sistemul de conservare a solului (S.L.C.S.) a apărut la început cu sistem minim de lucrări (Minimum Tillage). Bazele S.L.C.S. au fost puse de ştiinţa şi practica Canadiană (BUTURAC, 1994).
Sistemul de lucrări de conservare a solului este un concept larg, dar care are ca indicatori de bază eliminarea arăturii cu întoarcerea brazdelor, total sau un număr de trei ani, menţinerea la suprafaţa solului a resturilor vegetale total sau cel puţin 30% din acestea, (HAYS, 1982; CARTER, 1994, citaţi de BUDOI 1996) reducerea numărului de lucrări etc.
Sistemul de lucrări minime ale solului este numit şi sistemul de mulci (Minimum Tillage sau Mulch Tillage) are ca cerinţe principale:
– lucrarea de bază efectuată cu unelte care să nu întoarcă brazda (cizel, plug paraplaw etc) în anumite situaţii fiind admisă odată la 3-5 ani, o arătură cu întoarcerea brazdei;
– un număr redus de lucrări ale solului în comparaţie cu sistemul clasic;
– resturile vegetale, tocate înainte de efectuarea lucrării de bază sunt încorporate superficial, parţial, rămânând 30-60% la suprafaţa solului, aceasta fiind o cerinţă obligatorie pentru acest sistem (HAYS, 1982).
Solul poate fi lucrat oricând în perioada de la recoltarea plantei premergătoare până la semănat, cu unelte care încorporează parţial resturile vegetale (ALMROS şi CAPELAND, 1994).
Avantajele acestui sistem
– numărul mic de treceri pe teren, reducerea riscului de a distruge cultura;
– nu se aduc la suprafaţa solului orizonturile bogate în argilă;
– materia organică se acumulează în straturile superficiale, asigurându-se astfel o structurare mai bună a solului;
– seminţele de buruieni nu mai sunt încorporate în profunzime.
Dezavantajele acestui sistem sunt:
– creşterea infestării solului cu buruieni;
-reducerea porozităţii solului, fiind afectate schimbările de gaze;
– sistemul radicular al plantelor este mai puţin dezvoltat şi mai superficial.
Cont in nr urmator
Câteva concepte ale sistemului de agricultură modernă (1)
Publicat la:
Mai 3, 2013
Nici un comentariu
