În toate aceste aspecte – pom roditor, arcaş şi prinţ – Iosif este în mod frapant un tip al lui Hristos. Am putea spune că atât în umilinţă cât şi în înălţare, Iosif reprezintă unul dintre cele mai frumoase tipuri ale lui Hristos din Vechiul Testament. Aceasta ne este demonstrată clar şi în Noul Testament, pentru că în cuvântarea lui Ştefan din Faptele Apostolilor 7 , suferinţele cauzate lui Mesia de către ai Săi sunt ilustrate prin vieţile lui Iosif şi Moise. Aşa cum Iosif a fost urât de fraţii lui şi vândut ca rob în Egipt, Isus a fost respins de „ai Săi“ (Ioan 1:11 ) şi dat în mâinile naţiunilor. La fel, Moise a fost renegat şi respins de neamul său când a venit la ei prima dată.
Dar şi în înălţarea lui, Iosif este un tip al lui Hristos. Aşa cum Dumnezeu a fost cu Iosif şi l-a scos din toate necazurile, făcându-l domn peste Egipt, Hristos a fost eliberat din moarte şi înălţat ca să stea la dreapta lui Dumnezeu, fiind acum Mântuitorul vieţii şi al lumii (conform noului nume al lui Iosif din Geneza 41:45 ). Fiecare trebuie să vină acum la Hristos ca să primească „pâinea vieţii“.

În imaginea tânărului pom fructifer sau a viţei (literal: „fiu al unuia care aduce roade“), vedem două trăsături ale vieţii lui Hristos în umilinţă aici pe pământ. Hristos a trăit o viaţă în perfectă dependenţă de Dumnezeu şi a adus rod bogat pentru El. Vlăstarul de lângă izvor (versetul 22) ne reaminteşte de binecunoscutul tablou al copacului sădit lângă izvoare, care apare adesea în Scriptură (Psalmul 1:3 ; Ieremia 17:8 ). Ca Om dependent, Hristos Şi-a găsit toate resursele în Dumnezeu, astfel încât a putut aduce mult rod pentru Dumnezeu atât din Israel cât şi dintre naţiuni. Acestea din urmă sunt indicate în partea a doua a versetului 22: ramurile trec peste zid. Slujirea lui Hristos a fost fructuoasă chiar şi în afara zidului despărţitor dintre Israel şi naţiuni (pentru că poporul Israel era îngrădit de Lege şi despărţit de naţiuni prin aceasta). Un exemplu în acest sens îl oferă discuţia Lui cu samariteanca şi convertirea samaritenilor, care a urmat (Ioan 4 ).

Această purtare a roadelor, desigur, nu se limitează la viaţa lui Hristos pe pământ, ci continuă până acum. Prin lucrarea Duhului Său, Hristos aduce multă roadă în afara viei lui Israel. Harul lui Dumnezeu se întinde spre toţi oamenii, aducând roade pentru Dumnezeu în întreaga lume. În ce priveşte viaţa lui Iosif însuşi, rodnicia menţionată aici este legată de obicei de naşterea lui Efraim. Dumnezeu îl făcuse roditor pe Iosif în ţara Egiptului şi îl binecuvântase cu fii (Geneza 41:52 ).

Un arcaş
În versetele care urmează găsim imaginea ofensivă a arcaşului asaltat de vrăjmaşii lui. Arcaşii (literal: „maeştrii săgeţilor“) l-au lovit cu atâta vrăjmăşie încât, în versetul 23, se folosesc nu mai puţin de trei verbe diferite pentru a exprima aceasta („l-au provocat“, „au aruncat săgeţi“ şi „l-au urmărit cu ura lor“). Aplicate la Iosif, aceste versete se referă probabil la vrăjmăşia fraţilor săi şi la încercările din casa lui Potifar. Referirea lor la Hristos este, de asemenea, destul de limpede. Ce multe săgeţi s-au aruncat asupra Lui! Conducătorii iudei îi erau vrăjmaşi şi L-au hărţuit neîncetat. Profetul Ieremia compară limba mincinoasă cu o săgeată ucigătoare (9.8). Multe întrebări înşelătoare „au fost trase“ asupra lui Hristos, dar El a putut para toate aceste „săgeţi“ (Matei 22:15-46 ).

Ne amintim de asemenea de ispitirea din pustie, unde satan a tras zadarnic cele mai ascuţite săgeţi asupra lui Hristos. În final, acest „maestru al săgeţilor“ a trebuit să recunoască superioritatea lui Hristos şi să plece de la El. Hristos i-a putut contracara atacurile luând de fiecare dată o altă săgeată potrivită din „tolba“ Scripturii. Satan nu a putut rezista repetatelor cuvinte: „Este scris“. Acesta este totdeauna secretul puterii în lupta spirituală. Aşa a fost Hristos victorios asupra vrăjmaşului aici pe pământ, ca Om dependent. Noi, de asemenea, putem rămâne neclintiţi, trăind numai prin puterea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Cuvântul Său. Tot aşa şi Iosif a fost întărit şi testat prin Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 105:19 ).

Acest principiu al dependenţei totale de Dumnezeu în luptă este elaborat în versetul 24: „Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui (literal: „braţele mâinilor lui“) au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov“. Imaginea întrebuinţată aici este aceea că Dumnezeu Însuşi îşi pune mâinile puternice pe braţele arcaşului pentru a-l sprijini şi a-i face toate mişcările agile şi pline de forţă. Dumnezeu este Ajutorul desăvârşit al războinicului, pentru că El este „Puternicul lui Iacov“ (Isaia 1:24 ; 49:26 ; 60:16 şi Psalmul 132:2, 5 ).

Iacov ştia din proprie experienţă cât de puternic este Dumnezeu ca să ajute şi să aducă eliberare chiar şi din cele mai grele situaţii. Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a avut o cunoaştere apropiată a lui Dumnezeu, aşa cum probează celelalte titluri pe care le-a folosit pentru Dumnezeu în aceste versete. Dumnezeu este, de asemenea, „Stânca lui Israel“, „Păstorul“ (versetul 24), „Dumnezeul tatălui tău“ şi „Cel Atotputernic“ (versetul 25). În calitate de Piatră sau Stâncă, Dumnezeu este fundamentul solid pe care credinţa poate apoi zidi (Deuteronom 32:4, 18 ; Psalmul 18:31 ; 31:2-3 ; 62:2, 6-7 ). Hristos este atât Piatra din capul unghiului cât şi Piatra de boltă, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu (Isaia 28:16 ; Psalmul 118:22 ; Zaharia 4:7 ; Matei 21:42 ; Efeseni 2:20 ; 1. Petru 2:4-7 ).

În Scriptură mai este o învăţătură foarte importantă despre Dumnezeu ca Păstor al poporului Său. În capitolul precedent, Iacov a spus că Dumnezeu fusese Păstorul lui în tot timpul vieţii până în acea zi (Geneza 48:15 ). Ca şi David, putem spune la modul cel mai personal: „Domnul este Păstorul meu“ (Psalmul 23:1 ). În viitor, Israel va fi condus de un singur Păstor (Ezechiel 34:23 ; 37:24 ). Hristos este Păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14 ), marele Păstor (Evrei 13:20 ) şi „Păstorul cel Mare“ (Căpetenie – NASB) al poporului Său (1. Petru 5:4 ).

Versetele 24 şi 25 sunt, de fapt, o frază lungă care ne zugrăveşte diversele trăsături ale lui Dumnezeu, ca Acela care întăreşte şi susţine pe arcaş. Pe lângă aceea că Îl cunoştea pe Dumnezeu ca Păstorul, Stânca lui Israel şi Puternicul lui Iacov, patriarhul Îl cunoştea personal şi ca Dumnezeul său şi ca Cel atotputernic. Iar dorinţa lui pentru fiul său era ca şi acesta să fie ajutat şi binecuvântat de Cel atotputernic. Dumnezeu S-a descoperit în mod special lui Avraam, Isaac şi Iacov ca Dumnezeul Cel atotputernic (Geneza 17:1 ; 28 .3; Exod 6:3 ) şi, în această calitate, El este izvorul întregii griji şi al tuturor binecuvântărilor alor Săi.

O binecuvântare întreită
Menţionarea Dumnezeului Celui Atotputernic îl conduce pe Iacov la binecuvântările care aveau să fie efectiv partea lui Iosif: „Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui“ (versetul 25). Este o triplă binecuvântare, care cuprinde în primul rând darurile bune de sus, cum ar fi ploaia, roua şi soarele; în al doilea rând, ceea ce este dedesubt, cum ar fi pânzele subterane de apă care alimentează izvoarele şi pâraiele (Deuteronom 8:7 ; 33:13 ); şi, în al treilea rând, ceea ce-i este dat omului aici, pe pământ, fertilitatea omului şi a animalelor. Astfel Iosif este binecuvântat sub toate aspectele. Împlinirea istorică a acestei profeţii se poate vedea în marea şi fertila moştenire a lui Efraim şi Manase în ţara Canaan. Astfel, în cei doi fii ai săi, Iosif a primit partea dublă la care avea drept întâiul-născut. Totuşi, cum am văzut mai înainte, Iuda avea să fie seminţia împărătească.

Binecuvântările strânse pentru Iosif erau atât de bogate, încât Iacov a putut spune: „Binecuvântările tatălui tău (adică binecuvântările date de tatăl tău) întrec binecuvântările părinţilor mei“ (versetul 26). Astfel, binecuvântarea lui Iosif a întrecut toate binecuvântările anterioare date de Dumnezeu patriarhilor. Unele traduceri moderne spun „binecuvântările munţilor din vechime“ (NIV) sau „munţilor veşnici“ (RSV) în loc de „binecuvântările părinţilor mei“. Acest gând se repetă în propoziţia următoare: „…până în creştetul (sau dărnicia) dealurilor veşnice“. Cele mai bune produse ale pământului, roadele cele mai alese (Geneza 27:28 ; Deuteronom 33:15-16 ), aveau să fie strânse peste capul lui Iosif, cum spune versetul 26: „Ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi“. Poate că trebuie să ne gândim la punerea mâinilor, aşa cum Iacov şi-a pus mâinile pe capul lui Iosif pentru a-l binecuvânta. Fiind un profet, el era canalul pentru binecuvântarea divină pregătită lui Iosif.

Această ultimă parte a binecuvântării (Geneza 49:25-26 ) are mult în comun cu binecuvântarea lui Moise pentru Iosif (Deuteronom 33:13-16 ). Când vorbeşte despre favoarea Celui care locuia în rug, Moise menţionează încă o trăsătură a lui Dumnezeu. Şi în acest fel a ajuns Moise să-L cunoască pe Dumnezeu: ca Cel Sfânt care, deşi este un foc mistuitor, putea locui în mijlocul unui popor păcătos. Pe lângă toate celelalte binecuvântări, asupra capului lui Iosif avea să vină favoarea Celui care locuia în rug, Iosif fiind din nou numit „cel distins între fraţii săi“. Sensul literal al cuvântului folosit aici este „cel despărţit“ sau „nazireul“, o binecunoscută idee ce reiese din viaţa lui Samson şi din legea nazireului în Numeri 6 .

Iosif a avut un loc aparte şi unic între fraţii săi şi este, în această privinţă, şi un simbol frumos al lui Hristos, Acela care a fost consacrat lui Dumnezeu şi recunoscut ca întâi-născut între mai mulţi fraţi. În timpul vieţii Sale aici pe pământ, Hristos S-a dăruit total lui Dumnezeu şi, după ce a înlăturat păcatul prin sacrificiul Său, trăieşte acum pentru Dumnezeu în sfinţenia cerului (Romani 6:10 ; Ioan 17:19 ). El este adevăratul Nazireu, adevăratul Iosif, căruia fi sunt date toate binecuvântările (Iosif = El va adăuga). Într-adevăr, Tatăl a dat toate lucrurile în mâinile Fiului Său iubit (Ioan 3:35 ). Dumnezeu L-a întâmpinat cu binecuvântări bogate şi L-a binecuvântat pentru totdeauna (Psalmul 21:3 ; 45:2 ).

Şi noi Îl cunoaştem, prin credinţă, ca Fiul Binecuvântat al Tatălui şi Moştenitorul a tot ceea ce este în cer şi pe pământ. Contemplându-L astfel, ştim că, fiind ai Lui, suntem şi noi binecuvântaţi cu orice binecuvântare în Cel iubit. El va veni curând să ne ia sus, spre a ne duce în gloria pe care a pregătit-o pentru fraţii Săi. Atunci vom primi întreaga măsură a mântuirii, pe care în prezent încă o aşteptăm (Geneza 49:8 ). Dar chiar şi acum, dorinţa Lui este să fie glorificat în vieţile noastre, astfel încât să fim schimbaţi după chipul Său, pentru că scopul întregii creşteri spirituale este ca El, Întâiul-născut între mai mulţi fraţi, să fie văzut în ei (Romani 8:29 ).

Dar, la întoarcerea Sa, şi poporul Lui pământesc Îl va cunoaşte ca fiind Domnul din cer, pe care Dumnezeu L-a copleşit cu onoruri şi cu binecuvântări. Întocmai cum fraţii lui Iosif s-au plecat înaintea celui pe care odinioară îl respinseseră şi îl dăduseră în mâinile naţiunilor, Israel se va pocăi şi se va pleca înaintea Hristosului preamărit. Vor privi pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10 ). Când Se va arăta El, nu numai că va binecuvânta rămăşiţa poporului Său, ci va şi nimici cu desăvârşire pe toţi vrăjmaşii Săi. Această judecată va aduce restaurarea tuturor lucrurilor. Aceasta ni se prezintă în tip în binecuvântarea lui Beniamin.

Ele l-au crescut pe Timotei conform luminii pe care o aveau. El cunoştea „Sfintele Scrieri“ ale Vechiului Testament deja din copilărie (2. Timotei 3:15 ), iar această credinţă sinceră, care nu se desfăşura în formele moarte înaintea oamenilor şi care nu simula evlavia, a prins rădăcini şi în el. O astfel de credinţă luminează conştiinţa şi aduce inima în legătură directă şi personală cu Dumnezeu. Tânărul era gata să primească mai multă lumină şi să asculte de adevăr în toate lucrurile.

Timotei avea o bună mărturie de la fraţi

Într-o zi, Barnaba şi Pavel au ajuns în acel ţinut şi au vestit acolo pentru prima dată Evanghelia despre Isus Hristos. Astfel au luat fiinţă adunările din Iconia, Listra şi Derbe (Faptele Apostolilor 14 ).

Se pare că Timotei a venit deja atunci în contact cu apostolul, că a auzit Evanghelia din gura acestuia şi a primit-o. Apostolul Pavel îl numeşte mai târziu „adevăratul meu copil în credinţă“ (1. Timotei 1:2 ). Această expresie pare să indice şi spre faptul că el a fost introdus de apostol în toate tainele şi învăţăturile adânci ale Evangheliei, care i-au fost încredinţate lui Pavel.

Când apostolul a vizitat acele adunări din Asia Mică cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare, atenţia i-a fost atrasă în mod deosebit de „ucenicul“ Timotei (Faptele Apostolilor 16 ). Ca urmare a întrebărilor sau din proprie iniţiativă, fraţii din Listra şi Iconia au dat o bună mărturie despre tânărul Timotei. Nu se putea spune nimic negativ despre el. Timotei nu întreţinea nici un fel de legături cu lumea şi învăţase să vegheze asupra îndemnurilor firii. De aceea, fără îndoială era vizibilă roada Duhului în viaţa sa: un interes deosebit pentru adevăr şi lucrurile Domnului, dragoste faţă de sfinţi şi faţă de cei pierduţi, care se arăta prin rugăciune şi participare activă la lucrarea Domnului.

Ni se poate da şi nouă o astfel de mărturie, sau totul se restrânge la observaţia laconică: „Nu face nimic rău, dar nici nimic bun“? Câtă nevoie au astăzi fraţii tineri de felul de a fi şi de hotărârea lui Timotei!

Timotei ca însoţitor al marelui apostol

„Pe el îl voia Pavel ca să plece împreună cu el“ (Faptele Apostolilor 16:3 ). În localitatea, în adunarea în care viaţa sa era vizibilă tuturor, Timotei se dovedise şi arătase o gândire spirituală. El era „credincios în cele mici“; acum, Domnul îi putea încredinţa mai mult. Astfel a devenit însoţitorul marelui apostol, dar şi atunci creşterea sa spirituală a mers pas cu pas. Slujba sa a început jos, nu sus.

La început au vizitat adunările existente pentru a le împărtăşi hotărârile luate la Ierusalim (Faptele Apostolilor 16:4 ). Aceasta era lucrarea lui Pavel şi a lui Sila. Dar când dădeau de teritoriu nou, toţi însoţitorii aveau de lucru. Domnul a binecuvântat peste tot din belşug această primă semănare a Cuvântului. Mulţi oameni, în fiecare loc în care rămâneau, primeau vestea mântuirii. Câtă muncă era acolo pentru sufletele care pătrunseseră la credinţă! Fiecare din aceşti căutători de adevăr şi nou-născuţi aveau întrebări şi probleme speciale, la care trebuia răspuns în discuţii personale.

Şi această a doua călătorie a apostolului, în care Timotei l-a însoţit ca începător, nu a fost o plimbare. Şi atunci, vestitorii Evangheliei au fost expuşi prigoanei şi maltratării. La început au fost multe probleme cu privire la direcţia spre care trebuiau să pornească. Apoi, după ce li s-a dat certitudinea că trebuie să ducă Evanghelia în Europa şi au început lucrarea acolo, au fost persecutaţi în fiecare oraş.

Timotei era un tânăr sensibil (2. Timotei 1:4, 6-8 ), iar toate acele evenimente care au năvălit fără oprire asupra lui, au făcut o impresie adâncă asupra sufletului său. O astfel de predispoziţie era de fapt o premisă rea pentru o lucrare aspră de pionierat în ţara păgânilor. Acolo era simţită toată împotrivirea şi duşmănia oamenilor mult mai adânc şi exista înclinaţia să se evite acele probleme grele. Dar Timotei a rezistat. În inima sa era dăruire faţă de Domnul, ascultare şi supunere faţă de voia Sa. Pentru toate celelalte a purtat de grijă Domnul. El iubeşte „instrumentele“ care se bazează deplin pe El, fiind conştiente de slăbiciunea lor, şi cărora El le poate dărui un har bogat.

Harnicul şi evlaviosul apostol îi era de mare ajutor prin exemplul său. Acesta nu era un erou supraomenesc, ci în toate lucrările şi în toate situaţiile era o demonstraţie vizibilă a puterii Domnului într-un vas slab, dar care era umplut de El şi îi stătea fără rezerve la dispoziţia Sa. Pavel îi putea aminti lui Timotei la capătul alergării sale: „Dar tu ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele, câte mi s-au făcut în Antiohia, în Iconia, în Listra, ce persecuţii am îndurat; şi Domnul m-a scăpat din toate“ (2. Timotei 3:10-11 ). Ce plăcută era relaţia dintre apostol şi tânărul său însoţitor! Timotei i-a slujit „pentru Evanghelie ca un copil pentru tatăl său“ (Filipeni 2:22 ); iar Pavel, ca un tată, i-a dat învăţături, sfaturi şi îmbărbătări, amintindu-i mereu de harul măreţ şi de resursele bogate din Domnul. Aceşti doi fraţi, unul „tânăr“ şi altul „bătrân“ nu mergeau pe căi diferite. Fiecare îşi ocupa locul său, fiecare era pentru celălalt un mare ajutor.

Timotei ca trimis şi împuternicit al apostolului

În această şcoală înaltă a experienţelor cu Domnul, creşterea spirituală a lui Timotei a făcut progrese rapide. De aceea, apostolul i-a putut încredinţa sarcini speciale şi importante deja de timpuriu. Din cele două epistole adresate lui de apostol vom observa după ce principii demne de imitat se desfăşura slujba sa.

Când Pavel a părăsit Berea, la stăruinţa fraţilor, pentru a-şi pune viaţa în siguranţă din cauza prigoanelor puternice, atunci atât Sila cât şi Timotei au rămas acolo pentru a continua lucrarea începută şi pentru a o întări (Faptele Apostolilor 17:14, 15 ).

Apoi, după ce au venit la Atena la porunca apostolului, Pavel s-a neliniştit cu privire la tânăra adunare din Tesalonic. Probabil, cei doi i-au comunicat apostolului căror necazuri erau expuşi tesalonicenii. Până la urmă, „nemairăbdând“, l-a trimis pe Timotei, „fratele nostru şi slujitor al lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos“ pentru „a-i întări şi încuraja în ceea ce priveşte credinţa“ (1. Tesaloniceni 3:1-8 ). I s-a părut că Timotei ar fi omul potrivit, iar acesta s-a întors curând cu o veste bună despre tesaloniceni.

Din Efes, în Asia Mică, apostolul l-a trimis pe Timotei cu Erast în Macedonia pentru a sluji adunării de acolo, pentru că el însuşi nu putea merge acolo (Faptele Apostolilor 19:22 ).

Trebuie să amintim că odată Pavel i-a dat sarcina importantă de a rămâne în Efes pentru a face ordine ca însărcinat al său în acea adunare în care apostolul slujise timp de trei ani (1. Timotei 1:3 ). Acolo apăruseră din aceia care „învăţau învăţături străine“. Timotei trebuia să li se împotrivească acestora şi să poarte de grijă ca fiecare la locul său, bărbaţi, femei, supraveghetori şi bătrâni, slujitori, robi, bogaţi, toţi fraţii să se comporte în Casa lui Dumnezeu corespunzător rânduielilor şi adevărului lui Dumnezeu. Ce lucrare plină de răspundere care presupunea o cunoaştere exactă a gândurilor lui Dumnezeu, o tărie interioară în credinţă şi o stabilitate în Domnul! Fără aceste lucruri nu i-ar fi fost suficient darul harului oferit de Dumnezeu.

De la întoarcerea la Dumnezu a lui Timotei trecuseră trei ani. Creşterea lui interioară sporise din belşug şi putea fi folosit de Domnul peste tot. – Şi la noi trec anii; dar nu trebuie să ne spună El: „Pentru că, deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi din nou nevoie ca cineva să vă înveţe care sunt elementele începutului cuvintelor lui Dumnezeu“ (Evrei 5:12 )? Care este cauza pentru aceasta?

Îndemnuri personale

Răspunsul la întrebarea pusă mai sus îl găsim cercetându-ne personal dacă am pus la inimă şi am dat urmare, ca acel frate fidel, îndemnurilor personale ale apostolului adresate lui Timotei în cele două epistole.

Aceste îndemnuri le-a primit Timotei şi oral în anii colaborării cu apostolul Pavel. Pentru ca ele să fie şi spre binecuvântarea noastră, au fost consemnate în scris. Amintim pe scurt doar câteva.

1. „Păstrând o credinţă şi o conştiinţă bună“ (1. Timotei 1:19 ). Prin „credinţă“ se referă aici la întreaga învăţătură creştină care primeşte şi ţine credinţa. Pentru această credinţă, Timotei trebuia să lupte (versetul 18). Dar el putea face aceasta numai când îşi păstra o conştiinţă bună care depinde de o inimă curăţită, care nu are nimic de ascuns de Dumnezeu şi astfel nu are nimic să-şi reproşeze (Evrei 10:22 ). Cine naufragiază în credinţă, cine acceptă şi vesteşte învăţături greşite a lepădat conştiinţa bună (1. Timotei 1:19, 20 ).

2. „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii model pentru credincioşi în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie … Fugi de poftele tinereţii“ (1. Timotei 4:12 ; 2. Timotei 2:22 ). Timotei, împuternicit de apostol, pentru a exercita o slujbă atât de importantă în adunare, ar fi putut face fără efect toate străduinţele sale şi ar fi putut strica totul dacă ar fi făcut loc aroganţei tinereşti sau ar fi dus lipsă de curăţie morală. Dar deoarece cuvântul său era în concordanţă cu umblarea sa şi era un exemplu pentru credincioşi în dragoste şi credincioşie, era luat în serios, iar cuvântul său avea greutate, deşi nu era un frate cu părul cărunt.

3. „Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor“ (1. Timotei 4:15 ). Timotei a putut face progrese în lucrurile lui Dumnezeu numai pentru că se dedica lor cu toată inima. El se ocupa cu aceste lucruri; ele îl interesau şi el trăia în ele. Spre ce lucruri se îndreaptă interesul nostru? Cu ce ne preocupăm?

4. „Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă“ (1. Timotei 4:16 ). Timotei trebuia să se preocupe cu Cuvântul nu numai cu privire la alţii, ci trebuia să-l aplice în primul rând la el, pentru ca starea lui interioară să fie în concordanţă cu învăţătura sa. – Dacă cineva este chemat la o slujbă, atunci asupra lui este o mare răspundere. Această slujbă, chiar dacă este neînsemnată, poate o mărturie pentru Domnul faţă de un vecin, nu se află în afara sferei vieţii personale, ci este în strânsă legătură cu aceasta. Ce exemplu evident era apostolul însuşi pentru Timotei în acest sens! (A se compara 1. Corinteni 9:27 ; 2. Corinteni 6:4-6 ; Filimon 3,17 etc.)

5. „Fugi de acestea (iubirea de bani) şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului“ (1. Timotei 6:11 ). Probabil, ni se pare inutil ca Timotei, care şi-a dovedit atât de clar devotamentul său faţă de Domnul, să fie îndemnat în acest fel. Dar cât de uşor putea câştiga influenţă asupra lui ceea ce era vizibil! De aceea trebuia să fugă de iubirea de bani. Să rămânem cu toţii aproape de Domnul, încât El să acţioneze ca un magnet asupra sentimentelor noastre şi să urmărim aceste lucruri enumerate aici, care sunt roada Duhului (Galateni 5:22 )!

În încheiere aş dori să indic spre fidelitatea acestui tânăr care îl caracteriza tot timpul. Când „toţi care sunt în Asia“ s-au îndepărtat de apostolul închis, când nimeni nu a fost alături de el la prima apărare în faţa împăratului şi toţi l-au părăsit (2. Timotei 1:15 ; 4:16 ), putea conta pe Timotei. El a rămas în strânsă legătură cu Pavel şi a continuat (2. Timotei 1:7 ) în duhul puterii, al dragostei şi al chibzuinţei slujba şi lupta cea bună pentru adevăr.

Să dea Domnul ca acest exemplu al unui frate tânăr să fie un imbold pentru noi, chiar dacă Domnul ne-a dat un cerc de activitate mult mai restrâns!

„Toate cele despre mine vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios şi împreună-rob în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoască cele despre voi şi ca să vă mângâie inimile“ (Coloseni 4:7-8 ).

Să privim aceste două texte şi să învăţăm următoarele de la Tihic:

El era un frate preaiubit

Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la două aspecte: în primul rând, Tihic era, la fel ca toţi credincioşii, iubit de Dumnezeu. Pavel a fost mereu conştient de acest adevăr, iar aceasta a caracterizat aprecierea sa faţă de alţii. Astfel, pe tesaloniceni îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“ (1. Tesaloniceni 1:4 ) şi „fraţi preaiubiţi de Domnul“ (2. Tesaloniceni 2:13 ). Ce bine ar fi ca şi noi să-i vedem pe fraţii noştri ca obiecte ale dragostei şi simpatiei lui Dumnezeu şi a Domnului! Aceasta ne-ar păzi de o sentinţă dură cu privire la ei.

În al doilea rând, în expresia „frate preaiubit“ găsim şi gândul că Pavel însuşi îl iubea şi că era sigur că şi destinatarii scrisorii îl iubeau. Între ei exista o relaţie caracterizată de dragoste. El era, desigur, un frate care vorbea bine despre credincioşi. Când noi folosim astăzi expresia „frate drag“, aceasta înseamnă acelaşi lucru, şi anume că el ne este drag şi preţios. În uzul limbii, această expresie s-a atenuat destul de mult, încât mulţi o folosesc în mod greşit şi exprimă prin aceasta de fapt că sunt „drăguţi cu noi“. Uzul limbii biblice este, desigur, mai clar, pentru că nu este supus schimbării. Dar şi noi astăzi nu-i iubim pe fraţi, pentru că ne sunt simpatici, ci pentru că sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu.

El era un slujitor credincios

Tihic a fost un frate preaiubit, dar şi un slujitor fidel al Domnului său. Un slujitor credincios se caracterizează prin faptul că el se îngrijeşte de binele turmei. Avem nevoie de fraţi şi de surori care spun ceea ce este spre zidirea celor care ascultă (1. Corinteni 14:3 ). Ei trebuie să fie capabili să spună adevărul în dragoste. A fi un slujitor credincios înseamnă a administra cu seriozitate ceea ce ţi-a încredinţat Domnul, dar în acelaşi timp să descoperi dragostea lui Hristos. Unor astfel de oameni, Timotei trebuia să le încredinţeze ceea ce el însuşi auzise de la Pavel (2. Timotei 2:2 ).

Tihic era un astfel de slujitor credincios, şi se mai spune: „în Domnul“. Odată Domnul le-a spus ucenicilor: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“ El este punctul central al relaţiilor noastre ca fraţi şi al slujbei noastre, El este izvorul motivaţiilor noastre şi sursa puterii noastre. Ceea ce facem cu fidelitate pentru credincioşi, este apreciat de Domnul ca fiind făcut pentru El. Aceasta face ca orice slujbă printre credincioşi să primească o motivaţie specială şi o nobleţe deosebită.

El era un împreună-rob

Tihic nu a fost numai un slujitor credincios, ci şi un împreună-rob. Pavel se numeşte pe sine în repetate rânduri „rob al lui Isus Hristos“. Tot aşa era şi Tihic. El nu şi-a impus voinţa proprie în slujbă, ci a vrut să facă ceea ce i-a dat Domnul să facă. Un rob este caracterizat prin faptul că este ascultător. Această ascultare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi în slujba pentru Domnul nostru.

Fiecare slujitor este supus stăpânului său (Romani 14:4 ), adică el este direct răspunzător faţă de stăpânul său pentru slujba sa. Totuşi, Domnul ne-a pus în slujbă şi împreună cu alţii. Noul Testament cunoaşte împreună-lucrători, împreună-părtaşi, împreună-ucenici, împreună-ostaşi, împreună-luptători şi, desigur, împreună-robi. Epafra purta acelaşi titlu ca Tihic. El era un „preaiubit împreună-rob, care este un slujitor credincios al lui Hristos“ (Coloseni 1:7 ). Pe de o parte este o mare îmbărbătare în slujba pentru Domnul când avem alături de noi astfel de împreună-robi, cu care putem munci împreună. Pe de altă parte este o provocare pentru fiecare dintre noi, să fim un astfel de împreună-rob. În acest mod ne putem ajuta reciproc şi întări spre a face binele.

El era un mesager util

Bărbaţi cu o calificare ca cea a lui Tihic pot fi utili în lucrarea Domnului. Lucrarea sa nu era o slujbă de predicare în public, ci Tihic trebuia mai întâi să fie un mesager. El trebuia să ducă veşti de la Pavel la credincioşii din alte locuri şi invers, să-i relateze apostolului cum le mergea acelor credincioşi. Pavel punea mare accent, ca fraţii să cunoască împrejurările în care se găsea, dar la rândul său dorea să ştie care erau împrejurările lor. Recunoaştem aici dragostea şi purtarea de grijă a lui Pavel faţă de credincioşi. Ei erau îngrijoraţi de el, fiind întemniţat în Roma, şi tocmai de aceea l-a trimis pe Tihic la ei, ca să le relateze despre el. Şi de aici putem învăţa. Să ne informăm reciproc despre împrejurările în care ne găsim, ca să putem să ne rugăm unii pentru alţii.

Tihic trebuia să le mângâie inimile. În Efeseni 4:16 citim despre „încheietura de întărire“, care are o funcţie deosebită în Trup (Adunarea). Fără aceste încheieturi nu funcţionează. Se pare că Tihic era o astfel de „încheietură“. Cât de des vorbim în discuţiile noastre cu fraţii noştri despre alţii, în loc să ne îngrijim de ei şi să le aducem mângâiere! Tihic a contribuit la înviorarea şi întărirea credincioşilor.

Să-L rugăm pe Domnul să-i privim şi noi, ca Tihic, pe fraţii noştri scumpi, să fim slujitori şi împreună-robi fideli, care lucrează spre folosul fraţilor, şi ca Domnul să ne dăruiească tot mai mulţi bărbaţi şi tot mai multe femei, care exercită o astfel de slujbă peste tot unde sunt strânşi credincioşii.

I. Viaţa lui Timotei

1. Copilăria şi tinereţea

Citiţi mai întâi Fapte 16:1-3 ; 2. Timotei 1:5 ; 3:14, 15 .

a) Familia

Ni se spune că mama lui Timotei, Eunice, era „iudeică credincioasă” şi că avea o „credinţă neprefăcută” care se sălăşluise mai întâi în bunica lui, Lois. Cele două femei crescute în iudaism aveau aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca şi Pavel care-L slujea pe Dumnezeu din moşi strămoşi; e vorba de credinţa unui evreu evlavios care se conforma Scripturilor Vechiului Testament. Însă tatăl era grec. Nu ni se spune nimic mai mult despre el. Probabil că nu avea aceeaşi credinţă ca soţia sa. Aşa se explică de ce copilul lor nu fusese tăiat împrejur.

Iată o familie împărţită: o mamă evlavioasă şi un tată cel puţin indiferent. Cum s-a putut căsători Eunice cu un bărbat dintre neamuri, intrând în contradicţie cu Legea pe care o cunoştea? În această privinţă nu ni se spune nimic. Situaţii asemănătoare întâlnim şi azi în multe familii; de exemplu atunci când, după căsătorie, unul din soţi se converteşte, iar celălalt rămâne departe de credinţa creştină. Există căsătorii cu totul contrare Cuvântului, (2. Corinteni 6:14, 15 ) în care un copil al lui Dumnezeu se căsătoreşte cu o persoană necredincioasă. Se întâmplă chiar ca un credincios să se căsătorească cu o persoană care  numai aparent a mărturisit credinţa.

Ce greu este, în asemenea cazuri, să creşti copiii în Domnul, în disciplina Lui şi în învăţătura Lui (Efeseni 6:4 )! Situaţie dureroasă a multor mame creştine de care Dumnezeu poate totuşi să se îngrijească, aşa cum a fost în cazul mamei lui Timotei.

Eunice n-a fost oprită de soţul ei să-şi educe fiul. Timotei cunoştea „din pruncie” Sfintele Scripturi. Fără îndoială că ea pusese în practică îndemnul dat în Deuteronom 6:6-9 : „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi…”. Ea a trebuit să accepte netăierea împrejur a fiului său, dar s-a ţinut tare în privinţa învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar trebuie ceva mai mult: o lucrare a lui Dumnezeu şi credinţa personală pentru ca copilul să se nască în viaţa dumnezeiască.

b) Convertirea

Din 2. Timotei 3:14, 15 reiese că Dumnezeu lucrase în inima lui Timotei. El cunoscuse din pruncie Sfintele Scripturi. Ele au avut puterea să-i dea înţelepciunea care duce la mântuire prin „credinţa în Isus Hristos”. A învăţat, pe urmă, chiar din gura lui Pavel, tot ce privea Evanghelia şi adevărurile ce sunt în legătură cu ea. În sfârşit el a fost convins pe deplin. A învăţa este neapărat necesar, dar nu-i suficient; este necesară o convingere intimă şi personală. Această convingere nu poate fi întemeiată decât pe Cuvântul lui Dumnezeu, sursa la care trebuie să revenim mereu, temelia oricărei certitudini. Cuvântul lui Dumnezeu rodeşte în noi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Se pot deci deosebi patru etape:

– cunoaşterea Scripturilor în familia creştină, la şcoala duminicală, la adunare.

– credinţa care confirmă că Dumnezeu există cu adevărat. Prin credinţă primim Cuvântul Său în minte şi în inimă şi ne alipim de persoana Domnului Isus, singurul Mântuitor.

– creşterea în lucrurile lui Dumnezeu. La aceasta contribuie studiul Bibliei şi frecventarea adunării. Citirea Bibliei trebuie să-şi aibă locul ei bine precizat în programul zilnic.

– convingerea personală. Aceasta nu decurge doar din ce am cunoscut sau am învăţat sub influenţa altuia. Ea este realizată prin harul şi prin Duhul lui Dumnezeu când sunt pătrunse adevărurile Cuvântului: „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2. Timotei 2:7 ).

Când s-a realizat această lucrare a harului la Timotei? Noi credem că ea a început atunci când Pavel, în a doua călătorie, a ajuns la Derbe şi la Listra, a întâlnit acolo „un ucenic numit Timotei”. Nu era doar un copil al lui Dumnezeu, ci un ucenic cunoscut care avea o bună mărturie a fraţilor din acele locuri. Convertirea sa avusese loc mai înainte. În prima călătorie, Pavel trecuse prin Iconia, Listra, şi Derbe (Fapte 14 ). Mulţi evrei şi greci crezură. Pavel şi Barnaba au fost atât de greu persecutaţi încât Pavel va ţine minte până la sfârşitul vieţii această persecuţie. El îi scria lui Timotei: „Tu, însă, ai urmărit de aproape… prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştiţi ce prigoniri am îndurat” (2. Timotei 3:10-11 ).

Aceste versete ne arată că Timotei a fost martor la necazurile apostolului. El pricepuse că cel ce suferea nu era un răufăcător sau un politician răzvrătit împotriva ocupaţiei romane ci un apostol credincios (Filipeni 1:13 ). Se pare, deci, că fiul Eunicei a venit în legătură cu Evanghelia cu ocazia primei călătorii a lui Pavel prin ţinutul său. El a văzut ce urmări poate avea aderarea publică la credinţa în Hristos Isus. Era, poate, unul din cei care „l-au înconjurat” după ce a fost împroşcat cu pietre (Fapte 14:20 ). După o scurtă absenţă, Pavel şi Barnaba se întorc la Listra, Iconia şi Antiohia „întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22 ).

Între cele două călătorii misionare, Pavel de fiecare dată a trecut prin Listra. Înainte de prima sa călătorie, probabil că Timotei nu cunoştea prea mult din Evanghelia lui Isus Hristos. La a doua călătorie era, însă, un ucenic cu o bună mărturie. Persecuţiile la care fusese martor şi-au pus amprenta pe caracterul său şi l-au încurajat „să stăruie în credinţă” (Fapte 14:22 ). Stăruinţa în credinţă în ciuda suferinţelor rămâne nota dominantă a exemplului apostolului şi a îndemnurilor sale către ucenicul lui iubit.

Pentru a rămâne credincios este necesară puterea lui Dumnezeu care o primim stăruind în post şi rugăciune. Atât apostolul cât şi ucenicul său s-au predat Domnului în care crezuseră.

c) Chemarea

După Faptele Apostolilor 16:3 cu ocazia celei de a doua călătorii a lui Pavel, Timotei a intrat în slujirea activă pentru care fusese pregătit. El era un „ucenic” ce se bucura de o bună mărturie din partea adunării locale (vers. 2). Fuseseră făcute proorocii cu privire la darul harului pe care i-l acordase Dumnezeu. El primise acest dar al harului mai ales ca păstor şi învăţător. Bătrânii Bisericii erau convinşi de acest lucru şi şi-au manifestat acordul prin punerea mâinilor. Pavel îi aminteşte lui Timotei de această lucrare (2. Timotei 1:6 ).

Iată temelia oricărei slujiri: renaşterea spirituală; dezvoltarea vieţii divine prin legătura cu Scriptura; umblarea, vizibilă tuturor, prin credinţă; darul harului lui Dumnezeu confirmat prin acordul dat de fraţii care au discernământul necesar.

Ştiind acestea despre Timotei „Pavel a vrut să-l ia cu el”. Apostolul avea o deosebită agerime duhovnicească pe care puţini oameni o au; totuşi încurajarea pe care fraţii mai în vârstă au putut s-o dea tinerilor la începutul slujirii lor pentru Domnul a fost adesea decisivă pentru cariera lor creştină. Apostolul îi scria lui Timotei: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1. Timotei 5:22 ), dar asta nu înseamnă să nu-ţi pui mâinile deloc. Când viaţa din Dumnezeu aduce roadă, când Domnul ne arată că are un tânăr ce vrea să-L slujească, oare nu trebuie, după exemplul apostolului, să-l încurajăm, să-l susţinem, să-l ajutăm?

Şi Pavel îl ia pe Timotei cu el. Se pare că ar fi fost o dezrădăcinare. N-au fost oare ezitări din partea familiei? O mamă evlavioasă nu se desparte uşor de copilul ei lăsându-l să plece departe în condiţii grele.

Oare Timotei nu s-a temut să se angajeze pe un drum al suferinţei şi al împotrivirilor, al pericolelor şi al încercărilor? Oricum ar fi fost, hotărârea lui Pavel a atras după sine hotărârea tovarăşului său.

Înainte de a pleca, Pavel „l-a tăiat împrejur”. Acest lucru pare o ciudăţenie din partea apostolului. Timotei n-a fost tăiat împrejur fiindcă tată lui era grec. Sub lege copilul dintr-o căsătorie mixtă era necurat. Sub har nu-i aşa. Dacă unul din soţi e credincios (1. Corinteni 7:14 ) copiii sunt „sfinţi”, adică puşi deoparte pentru Dumnezeu, beneficiind de privilegiile ambianţei creştine. Asta nu este însă, o scuză pentru a te căsători cu un necredincios! Din punct de vedere evreiesc era ilegală tăierea împrejur al lui Timotei. Din punct de vedere creştin era în contradicţie flagrantă cu ceea ce le spunea Pavel galatenilor: „vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic“. Şi totuşi de ce Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei? Nu pentru a-l împodobi cu un merit cum înţelegeau galatenii, ci „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Fapte 16:3 ). Iată un exemplu de a te face „tuturor totul” ca să câştigi pe cât mai mulţi (1. Corinteni 9:20-25 ). Pentru evrei era ca un evreu, pentru cei de sub Lege, ca unul ce ar fi sub Lege.

Pentru Timotei preţul angajării în lucrare era o încercare dureroasă şi umilitoare (vezi Geneza 34:25 ). Poate că nouă nu ni se cere aşa ceva, dar ni se poate cere să renunţăm uneori chiar la lucrurile ce par bune; să fim neînţeleşi de cei din jur sau chiar de prieteni dragi; să trăim izolaţi duhovniceşte în locurile în care suntem trimişi de Domnul; să renunţăm la o profesie îndrăgită; să pierdem consideraţia anumitor grupuri, etc. Chemările sunt foarte felurite şi tot aşa de felurite sunt şi renunţările. Multe servicii le împlinim în viaţa obişnuită, dar rămâne în picioare cuvântul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24 ). „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde… Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze” (Ioan 12:25-26 ). Nu degeaba îi repetă apostolul lui Timotei: „Rabdă suferinţele”.

Însoţind pe Pavel şi pe Sila, Timotei şi-a făcut ucenicia în această slujbă obositoare şi periculoasă, mereu pe drumuri: Licaonia, Frigia, Galatia, Misia, Troa şi Macedonia, ţinutul prin care evanghelia a intrat în Europa.

2. Slujirea

Slujba încredinţată lui Timotei, aşa cum reiese din Fapte şi din epistole are două aspecte: Mai întâi îşi îndeplineşte slujba împreună cu Pavel conform dorinţei apostolului (Fapte 16:3 ) însoţindu-l în cele mai multe călătorii. Îl vedem deasemenea ca asociat al lui Pavel în scrierea a şase epistole.

Apoi tânărul Timotei e trimis de Pavel să împlinească, adesea cu un alt tovarăş, o misiune specială într-o adunare sau într-un ţinut oarecare.

a) Împreună cu Pavel

Există oare o pregătire mai bună pentru un tânăr chemat în slujba Domnului decât să însoţească un slujitor atât de calificat cum era Pavel? Astfel Timotei învaţă cum să se poarte, când să acţioneze şi când să nu acţioneze; învaţă să treacă prin toate încercările lucrării pentru Domnul.

Odinioară tânărul Elisei îl însoţea pe Ilie. „A fost în slujba lui” ( 19:21 ); „turna apă pe mâinile lui Ilie” ( 3:11 ). În ziua răpirii lui Ilie, Elisei a primit o dublă măsură din duhul lui Ilie şi a devenit, la rândul lui, prooroc, direct responsabil faţă de Dumnezeu, o binecuvântare pentru popor. Foarte des în Noul Testament slujitorii sunt trimişi doi câte doi sau mai mulţi. Când Domnul îi cheamă pe cei 12 (Marcu 3:14 ), mai înainte de a-I trimite să propovăduiască şi să vindece îi rânduieşte „ca să-i aibă cu Sine”. Mai târziu ei se duc câte doi să vestească pocăinţa, să vindece şi să scoată demoni (Marcu 6:7-13 ).

În Fapte 8:14 apostolii trimit în Samaria pe Petru şi Ioan. Barnaba se duce mai întâi singur în Antiohia (Fapte 11:22 ); apoi merge la Tars să-l caute pe Saul şi împreună, timp de un an, lucrează pentru Domnul în adunarea locală.

În timpul călătoriilor sale Pavel e aproape mereu însoţit de unul sau de mai mulţi tovarăşi. Aşa a apărut Timotei cu el (Fapte 16:3 ). Timotei îl va însoţi prin diferite provincii din Asia, apoi în Macedonia, Filipi, Tesalonic, Berea (Fapte 17:14 ). Mai târziu se întâlneşte cu Pavel la Corint (Fapte 18:5 ) unde are o slujbă paralelă cu a apostolului (2. Corinteni 1:19 ). În timpul celei de a treia călătorie îl regăsim la Efes unde Pavel petrecuse mai mult de doi ani (Fapte 19:22 ); el e unul din cei ce-l slujeau.

După ce a vizitat din nou Macedonia şi Grecia, Pavel face ultima călătorie către Ierusalim. Timotei e printre însoţitori (Fapte 20:4 ). Nu mai aflăm nimic de el până-l găsim împreună cu apostolul Pavel la Roma (numele lui apare lângă al lui Pavel în epistolele scrise în captivitate – mai puţin în cea către Efeseni. În Filipeni 2:19 se vede clar că e alături de părintele său duhovnicesc. A fost şi întemniţat (Evrei 13:23 ), dar nu ştim unde şi cât a stat în închisoare. După o perioadă de formare îl vedem din nou alături de Pavel, slujindu-i şi învăţând pentru a ajunge apoi să transmită altora ce învăţase (2. Timotei 2:1-2 ).

b) Împuternicit al apostolului

Datorită autorităţii apostolice cu care era investit, Pavel putea să ceară însoţitorilor săi să îndeplinească sarcini adesea foarte delicate. Exemplul său are mare însemnătate pentru noi, dar nu pentru a stăpâni peste alţii sau pentru a dirija pe slujitorii care depind direct de Stăpânul lor, faţă de care sunt răspunzători. Dar să fim pregătiţi când apare ocazia, să indicăm o anumită slujbă unui tânăr, să-i facem cunoscută o anumită nevoie. Dacă Dumnezeu confirmă apoi tânărului slujitor, în mod direct, ceea ce i-am propus, acesta se poate angaja, fără nici o presiune, pe calea indicată.

Găsim în Faptele Apostolilor şi epistole, cel puţin patru ocazii în care Pavel încredinţează tânărului o slujbă aparte. Sila şi Timotei rămăseseră la Berea, de unde Pavel îi cheamă să vină la el (Fapte 17:15 ). Dar 1. Tesaloniceni 3:1-2 ne arată dorinţa lui Pavel (poate exprimată prin alt mesager) de a-l trimite pe Timotei la Tesalonic.

Noii convertiti din acest oraş erau supuşi persecuţiilor şi Pavel se îngrijora de credinţa lor. Ce fericită misiune pentru Timotei să meargă la aceşti creştini aşa de vii; dar nu era uşor să meargă într-un ţinut unde bântuia o persecuţie puternică. Când împreună cu Sila, îl întâlneşte pe Pavel la Corint (Fapte 18:5 ) îi dă acestuia veşti bune despre credinţa şi dragostea tesalonicenilor. Va fi adus Timotei şi un dar din partea bisericilor, care i-a permis lui Pavel să-şi consacre tot timpul vestirii Cuvântului (2. Corinteni 11:8 )?

Am putea gândi aşa pentru că, după întoarcerea lui Sila şi Timotei, Pavel nemaifiind constrâns să facă corturi, se consacră în întregime lucrării Domnului în acest oraş.

La Corint

În Faptele Apostolilor 19:22 citim că Timotei era la Efes. Pavel îl trimite de acolo cu Erast în Macedonia. După 1. Corinteni 4:17 şi 16:10 el trebuia să meargă şi la Corint. Misiune foarte grea pe lângă o adunare plină de dezordine, imoralitate, dispute, fără să mai vorbim de greşelile doctrinale. Ne gândim că lui Timotei i-a fost frică; Pavel a trebuit să-l recomande în mod special corintenilor: „el este prins ca şi mine la lucrul Domnului” (1. Corinteni 16:10 ). În a doua epistolă Pavel e cu Timotei; el tocmai primise în Macedonia, prin Tit, cele mai bune veşti din Corint (2. Corinteni 7:6, 13-15 ).

La Filipi

În Filipeni 2:19-24 vedem că Pavel vrea să-l trimită pe Timotei la Filipi. Acesta se va întâlni acolo cu Epafrodit. Misiunea lui era să ducă veşti de la Pavel şi să-i aducă acestuia ştiri despre ei. Ce mărturie frumoasă are Pavel pentru Timotei: „Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră”. Oare cum îngrijim noi de alţii, în special de slujitorii Domnului, când trec prin greutăţi în familie, în adunare? Veşti precise şi recente permit să ne rugăm pentru ei în mod inteligent şi să le arătăm că îngrijim de ei nu numai material ci şi duhovniceşte, direct sau prin corespondenţă, prin orice mijloc pus la dispoziţie de Domnul.

La Efes

În 1. Timotei 1:3 apostolul îi încredinţează o slujbă specială la Efes unde Timotei trebuia să rămână. Pavel speră să-l întâlnească acolo (1. Timotei 3:14 ).

Cunoaştem doar cu aproximaţie evenimentele care au urmat. După doi ani de captivitate e posibil ca Pavel să fi fost eliberat. Între anii 63-66 a trecut din nou prin Orientul Apropiat vizitând diferite adunări. În a doua jumătate a anului 66, la începutul persecuţiei lui Nero, Pavel a fost arestat, probabil în prezenţa lui Timotei de ale cărui lacrimi îşi aduce aminte (2. Timotei 1:4 ).

Pavel, întors la Roma, suferă o a doua întemniţare, mult mai grea ca prima. Însoţitorul său a pare a fi rămas la Efes (2. Timotei 1:18 ), dar nu-i sigur.

S-au scurs 16 ani de când Pavel l-a luat prima oară pe Timotei cu el. Ani de părtăşie în care tânărul a învăţat la şcoala apostolului; ani grei de responsabilitate, în care a îndeplinit diferite sarcini: la Tesalonic şi Filipi în bucuria şi părtăşia credincioşilor; la Corint în mijlocul dezbinărilor; la Efes într-o adunare care, încet-încet, părăsea dragostea dintâi şi în care apăreau greşeli şi probleme dificile.

c) Caută de vino curând (2. Timotei 4:9-16, 22 )

Apostolul este acum bătrân, e singur; majoritatea tovarăşilor săi au plecat în diferite locuri pentru lucrarea Domnului; unul l-a părăsit „din dragoste pentru lumea de acum”. La prima înfăţişare în faţa tribunalului imperial nimeni n-a fost cu el, nimeni n-a vrut să rişte să apară ca martor. Un anumit Alexandru i-a făcut mult rău. Când Onisifor, a venit din Efes la Roma pentru a-l vizita, l-a căutat mult. Asta înseamnă că, în acel moment, în adunarea din Roma nu se ştia unde se afla apostolul. Pentru a-l proteja de frigul iernii pe bătrânul Pavel, Timotei trebuia să aducă tocmai din Troa mantaua lăsată la Carp. De ce nu s-a găsit nimeni în adunarea din Roma să-i dea o manta?

E de înţeles dorinţa puternică a lui Pavel de a-l mai vedea pe copilul său drag, chemându-l grabnic „înainte de iarnă”. Cuvântul nu ne spune dacă s-au mai întâlnit, nu ne arată nici cum a murit Pavel. Nu ne spune nici cum au murit Petru sau Ioan. Doar moartea lui Ştefan e descrisă şi, în treacăt, ni se spune cum a murit Iacov. O singură moarte domină tot Noul Testament: moartea Domnului Isus; ea singură trebuie să rămână, în toată măreţia, ţinta adorării noastre.

Nici un fel de veneraţie pentru moaşte sau locuri deosebite! Petru a părăsit casa Mariei şi s-a dus… Pavel e singur în temniţă… Timotei doreşte aşa de mult să-l vadă… dar l-a mai văzut? Dacă Biblia ar fi fost scrisă aşa cum ar fi vrut oamenii, ce pagini teribile ar fi fost cele ce ar fi descris întâlnirea dintre Pavel şi Timotei şi ultimele momente ale vieţii lui Pavel. Dar Duhul Sfânt n-a vrut altceva decât ca Hristos să rămână în faţa ochilor noştri.

Să privim însă la mărturia dată prin Duhul Sfânt de acela care se intitulează pe sine rob al lui Isus Hristos, propovăduitor şi apostol, învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr. Când urmăm pe Hristos Îl vedem mergând în frunte, Căpetenia Desăvârşirii credinţei. În urma Lui vin cei ce ne sunt prezentaţi ca modele la care suntem invitaţi să privim (Filipeni 3:17 ): Pavel, Timotei, etc. Putem oare uita pe cei cunoscuţi, pe cei pentru care Domnul Isus era ţinta inimii lor? „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13:7 ).

II. Îndemnurile personale

Pentru tinerii credincioşi aceste două epistole sunt pline de îndemnuri. Să ne îndreptăm atenţia asupra lor lăsând Cuvântul să vorbească, cu toată puterea sa, cugetului şi inimii.

1. Să păstrezi credinţa.

În diferite locuri din Noul Testament şi în special în epistolele către Timotei „credinţa” are un dublu sens. Mai întâi este faptul de a crede; aceasta înseamnă acceptarea totală a omului în ceea ce priveşte descoperirea dumnezeiască. „Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17 ). E necesar fără îndoială să ai pricepere, inimă, voinţă: „Cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17 ). În raport cu umblarea credinciosului „credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare (o demonstraţie interioară) despre lucrurile care nu se văd!” (Evrei 11:1 ).

Apoi credinţa cuprinde şi obiectul ei. Toată descoperirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament e centrată pe Hristos; ansamblul învăţăturilor biblice se referă la El Însuşi; „ele sunt adevărurile binecuvântate încredinţate credincioşilor”.

Astfel în 1. Timotei 1:5 apostolul vorbeşte de o „credinţă neprefăcută”; credinţa însemnând o convingere puternică. Ca un bun slujitor al lui Hristos, Timotei se hrănea cu „cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (1. Timotei 4:6 ); în acest sens credinţa înseamnă ansamblul descoperirii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar aceste două sensuri sunt legate între ele neputând totdeauna să deosebeşti dacă un anumit text arată actul de a crede sau obiectul credinţei. Învăţăturile Cuvântului pot fi studiate cu mare grijă sub diferite aspecte dar fără credinţa, care le acceptă ca venind de la Dumnezeu, n-ai putea obţine, în cel mai bun caz, decât o filozofie creştină.

Nu poţi „să păstrezi credinţa” fără ca cele două aspecte ale ei să formeze un tot.

a) Părăsirea credinţei

Cele două epistole conţin, în această privinţă, diferite expresii fiecare sens fiind precis motivat. În 1. Timotei 1:6, 7 citim că unii s-au depărtat de credinţă şi „s-au apucat de flecării” dându-se „învăţători ai Legii”. Amestec de iudaism şi creştinism care depărtează simplitatea învăţăturii sănătoase.

În 1. Timotei 1:19 citim că unii „au naufragiat de la credinţă” pentru că n-au păstrat „un cuget curat”. Credinţa vie este dovedită ca atare de comportare. Cele trei lucruri subliniate de apostol „inimă curată… cuget bun… credinţă neprefăcută” (1. Timotei 1:5 ) sunt intim legate. Dacă încălcările nejudecate se acumulează, cugetul se toceşte şi nava plecată bine pe marea vieţii poate naufragia. De ce? Fiindcă tot lanţul acela bun din 1. Timotei 1:5 fiind neglijat, s-a întrerupt părtăşia cu Dumnezeu. În 1. Timotei 4:1 ni se spune că unii „se vor abate de la credinţă” ca urmare directă a unei influenţe satanice – duhuri înşelătoare, învăţături demonice.

Aceşti oameni respectă anumite ritualuri, posturi, înfrânări care simulează forma de evlavie, dar ele n-au nimic comun cu credinţa sinceră în Domnul Isus. În zilele noastre influenţa religiilor orientale, a spiritismului sau a unui creştinism degenerat bazat pe porunci şi abţineri mai mult sau mai puţin ascetice, murdăresc cugetul şi abat de la credinţa adevărată. 1. Timotei 5:8 ne pune în faţă ceva neaşteptat. Ni se spune că unii „au tăgăduit credinţa”. Din ce cauză?

Pentru că n-au avut grijă de familia lor şi în special de părinţi! Mărturia creştină e pusă la îndoială; credinţa trebuie să se vadă în primul rând în familie prin grija pe care o datorăm părinţilor. Ce contrast cu teoriile actuale care pretind că, deoarece copiii n-au cerut să se nască, n-au nicio obligaţie faţă de părinţi. Cuvântul sfânt cere părinţilor credincioşi să-şi crească copii şi să-i călăuzească pe drumul credinţei. La rândul lor copii sunt chemaţi la recunoştinţă faţă de părinţi în special când văduvia, infirmitatea, vârsta îi fac să depindă tot mai mult de îngrijirile pe care trebuie să le primească. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta… ca să fii fericit” (Efeseni 6:2-3 ). E adevărat că la căsătorie Dumnezeu spune să-ţi laşi tatăl şi mama şi să fii una cu soţia ta. Se formează o nouă familie în care bărbatul, în special, are responsabilitatea pentru nevoile familiei, dar asta nu împiedică dragostea şi recunoştinţa faţă de cei care au avut grijă de tinereţea noastră.

În 1. Timotei 6:10 citim că unii „au rătăcit de la credinţă”. Dragostea de bani, dorinţa neîmblânzită de a aduna bunuri materiale, influenţa unei prosperităţi care şi-a pus amprenta în timpul şi locurile noastre, duc la tot felul de rele şi dureri. Iată spinii din pilda Semănătorului: „grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor” (Marcu 4:19 ). Asta înseamnă că trebuie să nu fim leneşi sau delăsători în munca noastră. În Proverbe este recomandată sârguinţa şi Dumnezeu permite să ajungem la un rezultat material mai mult sau mai puţin îmbelşugat. Ca urmare a acestui fapt e îndemnul din versetele 17-19: „să nu ne pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” şi în special, „să facem binele, să flm bogaţi în fapte bune, să fim darnici, să simţim împreună cu alţii… ca să apucăm adevărata viaţă”. Toată puterea şi harul lui Dumnezeu sunt necesare ca să ne călăuzească în acest domeniu (Marcu 10:23-27 ).

În 1. Timotei 6:21 citim că unii „au rătăcit cu privire la credinţă” făcând caz de „ştiinţa pe nedrept numită astfel”. Ce trebuie să înţelegem prin acest termen? Evident ceea ce ne spune Coloseni 2:18 „amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut”. Începând de aici, de la speculaţii asupra îngerilor, a originii lor sau asupra a orice altceva ce Dumnezeu n-a găsit cu cale să ne descopere, s-a ajuns la o „ştiinţă” pe nedrept numită astfel. Noi să ne silim să aflăm gândurile lui Dumnezeu descoperite în Cuvântul Său, şi să nu mai căutăm, sub pretextul cunoaşterii, să aflăm ceea ce nouă nu ne este dat. Să notăm în trecere, că versetele la care ne-am referit mai sus n-au în vedere cunoaşterea ştiinţifică. Descoperirea lui Dumnezeu şi ceea ce descoperă inteligenţa omului dată de Dumnezeu în domeniul fenomenelor naturale, merg în paralel, nu în opoziţie; ele nu se contrazic. Că omul îşi foloseşte inteligenţa şi pentru rău, asta e altceva.

Noi, trebuie să fim atenţi şi să nu zicem ce nu spune Biblia. Biblia nu-i o carte omenească de filozofie sau de ştiinţă, ea este descoperirea lui Dumnezeu, ce are pe Hristos în centru. În 2. Timotei 2:18 îi găsim pe cei care după ce s-au abătut de la adevăr „răstoarnă credinţa unora”. Ei încep prin discursuri înfumurate şi profane, pun la îndoială anumite adevăruri, seamănă confuzie cu privire la învierea sufletului şi a trupului, iar mai târziu cuvântul lor va roade ca cangrena. Se îmbibă puţin câte puţin cu idei noi, pun sub semnul întrebării adevărurile primite… şi deodată, ca urmare a acestor săpături la temelie, clădirea credinţei se prăbuşeşte, se răstoarnă. Ce-i de făcut? Apostolul e categoric „Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti… depărtează-te… curăţeşte-te… fugi… Şi robul Domnului nu trebuie să se certe”.

2. Timotei 3:8 ne vorbeşte despre cei „osândiţi în ce priveşte credinţa”. Aceştia au părăsit orice învăţătură, orice influenţă, sau realitate creştină; pot avea o formă de evlavie, dar fără putere. Ei caută satisfacerea plăcerilor proprii, vor să se bucure de viaţa prezentă, dragostea naturală le-a dispărut, părinţii nu mai contează pentru ei, caută voluptatea chiar şi cu mijloace artificiale. Tot ce poate fi creştin e dat la o parte dar „nebunia lor va fi arătată”.

b) Cum „să păstrezi credinţa”?

Apostolul i se adresează lui Timotei astfel: „adevăratul meu copil în credinţă” (1. Timotei 1:2 ). Era deci născut din nou, avea în el acea „credinţă neprefăcută” ca temelie, remarcată cu uşurinţă de Pavel (2. Timotei 1:5 ).

Un tânăr, devenit prin credinţă copil al lui Dumnezeu, are nevoie să fie hrănit cu cuvintele credinţei şi ale învăţăturii sănătoase (1. Timotei 4:16 ). Poţi fi un „bun slujitor al lui Hristos Isus” mai ales dacă ai asimilat din tinereţe şi în tot timpul slujirii această hrană indispensabilă. „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (vers. 15). În a doua epistolă el adaugă: „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2:7). E necesar un efort, o energie perseverentă pentru a „înţelege” scrierile inspirate ale apostolului sau, cum se spune în Proverbe, pentru a cuceri înţelepciunea. Dar acest efort va fi zadarnic dacă Domnul nu dă pricepere. Solomon spune că Domnul dă înţelepciune. Pe de o parte ni se spune că înţelepciunea trebuie dobândită, pe de alta că trebuie primită. Una fără alta nu se poate. Domnul dă, dar asta nu scuză delăsarea sau lenea: fără îndoială e necesar un efort propriu; „sârguiţi-vă” spune apostolul Petru (2. Petru 1:5 ). Tot aşa de adevărat este şi faptul că orice strădanie firească e inutilă şi zadarnică. Fără Domnul Isus cunostinţa e sterilă. Ea ne duce la îngâmfare. Se cere să dobândeşti, dar să şi rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti convins pe deplin (2. Timotei 3:14 ).

Să nu uităm că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Înaintaşii noştri se vor duce pe rând la Domnul (dacă nu vine El între timp) şi noua generaţie va avea răspunderea să transmită altora comorile primite. Cum o va face dacă n-a fost hrănită şi dacă n-a rămas în lucrurile pe care le-a descoperit Scriptura?

În sfârşit Pavel îndeamnă pe Timotei să caute credinţa (1. Timotei 6:11 ). Petru subliniază acest lucru, îndemnându-i pe credincioşi să adauge la credinţă fapta, la faptă cunoştinţa (2. Petru 1:5 ), etc. Această căutare implică energie, perseverenţă, dorinţă puternică. „Apucă viaţa veşnică”, zice apostolul, adică nu lăsa să-ţi scape ce ai primit; să creşti în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos.

c) A păstra

1. Timotei 1:19 punea accent pe păstrarea credinţei şi a unui cuget curat. În capitolul 6:13-14 apostolul zice: „Te îndemn… să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”. Pavel dă acest îndemn cu toată importanţa autorităţii sale apostolice. Descoperirea divină care ne este încredinţată devine, sub acest aspect o poruncă; ea trebuie păzită fără vină chiar dacă nu putem să înţelegem tot, să primim tot şi să explicăm tot. Dacă Scriptura nu ne este totdeauna clară (în mod subiectiv), să nu avem îndoieli, ci să aşteptăm până când Dumnezeu ne va permite să înţelegem gândurile Sale. Cuvântul, fără îndoială, ne aduce bucurie şi mângâierea (Romani 15:4 ), dar el este autoritar şi pretinde ascultarea noastră.

În a doua epistolă, apostolul subliniază importanţa păzirii învăţăturilor sănătoase pe care Timotei le auzise de la el: „Lucrul acela bun…păzeşte-l prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi”. Dreptarul, pentru noi cei de astăzi, a rămas în forma inspirată a epistolelor apostolului care a întregit Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţătura apostolică trebuia transmisă generaţiilor următoare cu grijă şi credincioşie pentru ca, atunci când învăţătorii noştri de azi nu vor mai fi, alţii să le poată lua locul şi să instruiască pe cei care, la rândul lor, vor transmite Cuvântul lui Dumnezeu (2. Timotei 2:2 ). Memoria, inteligenţa nu sunt suficiente; Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, e Cel care poate păzi şi transmite învăţătura sănătoasă, cu putere şi eficienţă.

Concluzia primei epistole este un îndemn stăruitor: „Păzeşte ce ţi s-a încredinţat” (1. Timotei 6:20 ). Azi, acelaşi glas ni se adresează; ceea ce ni s-a încredinţat este în întregime descoperire divină. Când a înţeles că se apropie timpul plecării, apostolul a putut spune: „am păzit credinţa”. Ce mărturie bună, să poţi spune la sfârşit de drum, apostol sau simplu credincios, că nu eşti rătăcit, nici alipit de altceva, că n-ai naufragiat şi n-ai părăsit realităţile duhovniceşti ci, simplu, în părtăşie cu Domnul, ai păzit credinţa. Timotei va rămâne singur, fără sprijinul pe care l-a avut 16 ani pe drumul credinţei, drum pe care a întâlnit atâtea suferinţe şi pricini de descurajare. Ce va fi cu el? Care vor fi resursele lui în vâltoarea gândurilor ce vor fi stârnite de împrejurări şi vrăjmaş?

Dar cu el va fi Acela care i s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului, care l-a trimis la neamuri, care a fost lângă el în închisoare, care l-a scăpat din orice împrejurare critică, Acel Prieten cunoscut de mult timp: „Domnul Isus Hristos să fie cu duhul tău” (2. Timotei 4:22 ). Ce urare minunată în aceste cuvinte din urmă ale unui om care a putut să spună: „căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).

2. Conduita

Conduita unui creştin nu depinde de nişte reguli exterioare ce trebuiesc respectate, ci de o viaţă interioară care se exteriorizează într-un fel de a trăi pentru Dumnezeu. E învăţătura din Romani 12:2 : „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre” Apostolul nu zice: să nu mergeţi la circ sau la o serbare păgână, să nu purtaţi o haină extravagantă, ci „să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre”. Mintea înseamnă fiinţa interioară, sursa gândurilor. Transformarea ei se face ca urmare a naşterii din nou sub acţiunea Duhului Sfânt. Într-un sens, ea se face o dată pentru totdeauna, dar se înoieşte deasemenea „din zi în zi” (2. Corinteni 4:16 ) şi se exteriorizează în cuvinte şi în conduită spre slava lui Dumnezeu.

a) Evlavia

Caută să fii evlavios îi spune Pavel lui Timotei (1. Timotei 4:7 ). Înainte de a da învăţături „fii cu luare aminte asupra ta însuţi“ (vers. 16). Evlavia se arată în relaţiile, de respect şi de încredere, faţă de Dumnezeu. Teama nu ne lasă să-I fim neplăcuţi ci să căutăm să-I fim plăcuţi: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului” (Efeseni 5:10 ).

Încrederea se odihneşte lângă un Dumnezeu plin de har şi de înţelegere pentru ai Săi şi care are puterea să ne păzească fără ezitare. Evlavia cere un exerciţiu continuu. Deprinderea trupească îşi are şi ea locul ei, dar este de puţin folos, fiindcă doar evlavia are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (1. Timotei 4:8 ): – o părtăşie intimă cu Domnul în fiecare zi, în cadrul unei umblări credincioase, rămânând lângă El – o părtăşie fericită în veşnicie lângă Acela care va rămâne credincios făgăduinţelor Lui.

Evlavia conduce oare la o viaţă şi o atitudine controlată milimetric şi dominată de încordări şi nemulţumire? Dimpotrivă: „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1. Timotei 6:6 ). Ca să fii fericit trebuie să fii „mulţumit”. Apostolul spune: „Dacă avem, dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm ne va fi deajuns” ( 6:8 ). Dar câte binecuvântări nu ne dă Domnul pe deasupra! Să ştim să le primim din mâna Sa cu recunoştinţă şi mulţumire, fără să dorim altceva, sau ceva mai bun („mai bun” după părerea noastră). Adevărata evlavie este însoţită de mulţumire şi nu ne duce la cârtiri, ci la laude.

Bucuria şi pacea, pe care ni le pune Domnul în inimă, se vor reflecta într-o viaţă evlavioasă fără să dispară seriozitatea umblării cu Hristos. Această viaţă de evlavie ne scapă uşor. De aceea zice apostolul: „caută… evlavia” (1. Timotei 6:11 ).

În 2. Petru 1:5-7 ea se adaugă la lista lucrurilor pentru care trebuie să ne dăm toată silinţa: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea. Trebuie să mai adăugăm „dragostea de fraţi”. Evlavia nu ne izolează de fraţii în Domnul, ci ne apropie de cei ce-L iubesc şi doresc să umble în slava Lui.

b) Fugi – Caută

În 1. Timotei 6:11 găsim îndemnul: „fugi de aceste lucruri”. Care? În context acestea sunt: cercetările  fără rost, certurile de cuvinte, zadarnicile ciocniri de vorbe, pericolul de a face din evlavie un izvor de câştig, dragostea de bani – rădăcină a tuturor relelor.

Sunt însă lucruri ce trebuie căutate. „Caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea”. Neprihănirea practică în comportarea faţă de ceilalţi, evlavia în legăturile noastre cu Dumnezeu; credinţa şi dragostea, în contrast cu goana neînfrânată după lucrurile materiale; răbdarea şi blândeţea care fac să fie evitate disputele fără rost, certurile şi bănuielile rele.

În continuare apostolul insistă ca Timotei să fugă „de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel” (vers. 20). Pavel repetă îndemnul în a doua epistolă (2:16). Trebuie să reţinem acest îndemn, în sensul că nu trebuie să intrăm în discuţii fără rost cu cei ce aduc învăţături greşite, ce nu corespund Cuvântului lui Dumnezeu: Martorii lui Iehova, care contestă divinitatea Domnului Isus; Mormonii, care-şi adaugă propria carte la Biblie; Ştiinţa Creştină, care are creştin doar numele şi atâtea alte filozofii de origine păgână care se infiltrează rapid în ţările noastre. Să nu scăpăm ocaziile în care putem să fim cu adevărat de ajutor, mărturisind pe Hristos, propovăduind ceea ce zideşte.

Copilul lui Dumnezeu este chemat să evite cu grijă disputele intelectuale „întrebările nebune şi nefolositoare”, „certurile”. În 2. Timotei 2:22 apostolul îndeamnă pe Timotei să „fugă de poftele tinereţii” şi să urmărească „neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea” unindu-ne „cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. Poftele tinereţii, dar nu numai ale tinereţii, sunt exprimate concis în 1. Ioan 2:15-16 : pofta firii pământeşti, pofta ochilor, slava deşartă a vieţii şi dragostea de lume. Pofta ochilor umblă după ceea ce străluceşte în toate domeniile. Rosturile firii au fost denaturate prin poftele păcătoase, într-o direcţie greşită, dăunătoare. Lăudăroşenia vieţii încearcă neîncetat să se înalţe atât în domeniul duhovnicesc cât şi în cel material. Dragostea lumii nu se poate împăca cu dragostea Tatălui.

Din context, poftele tinereţii ar putea fi ceea ce caracterizează în special tinereţea: dragostea de dispute, de noutăţi, manifestările pripite, născute din nerăbdarea de a se afirma (vers. 16, 17, 23).

Neprihănirea, ce trebuie căutată, este în contrast cu fărădelegea amintită în versetul 19, adică cu ceea ce nu-i drept în ochii lui Dumnezeu, cu ceea ce se opune gândurilor Sale ce ne sunt descoperite. Credinţa, dragostea, pacea ne sunt necesare ca să putem umbla împreună „cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2. Timotei 2:22 ). Creştinul care s-a depărtat de rău nu s-a angajat să meargă singur; ştiind că-i unit prin Duhul Sfânt cu răscumpăraţii Domnului, el va avea bucuria de a se aduna cu cei ai Domnului dându-şi silinţa, împreună cu cei ce-L cheamă dintr-o inimă curată, să se conformeze cu smerenie Cuvântului Său.

Trebuie să mai reţinem două îndemnuri: „Stăruieşte” (1. Timotei 4:16 ) (e uşor să rămâi în urmă pe drum după ce ai început bine) şi „tu fii treaz” (2. Timotei 4:5 ) în toate domeniile: vieţii materiale sau spirituale.

Creştinul trebuie să fie echilibrat, în dependenţă de Domnul.

c) Fii o pildă

Timotei, chemat să dea învăţătură, să pună în  rânduială multe lucruri în marea adunare din Efes, trebuia în primul rând, să fie o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţenie. În 2. Corinteni 6:6-7 Pavel spunea: „arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu… prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare, pe care le dă neprihănirea”.

Timotei e îndemnat să fie o pildă, în primul rând, „în vorbire”. Vorbirea uşuratică, cuvintele pătimaşe sau deplasate, pot împiedica lesne misiunea unui slujitor al lui Dumnezeu. Vigilenţa în conduită, legată cu dragostea, credinţa şi curăţia vor da o autoritate morală fără de care cea mai bună învăţătură îşi pierde puterea. Timotei era tânăr: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea”. Tânăr în raport cu sarcina aşa de importantă ce i-a fost încredinţată. Pavel trecuse prin Listra în a doua călătorie prin anii 49-50. El a scris epistola prin anii 63-64. Dacă Timotei ar fi avut 25 de ani când a fost chemat, înseamnă că la primirea epistolei ar fi avut cam 40 de ani. De aici, importanţa unei purtări care să-l recomande în faţa celor pe care-I învăţa: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii” (versetul 16). El trebuia să câştige prin conduită autoritatea pe care probabil unii încă i-o contestau.

Domnul Isus este pilda supremă (1. Petru 3:21 ; Ioan 13:15 ). Dar cei care Îl urmează, Pavel, de exemplu (Filipeni 3:17 ), sau alţii care urmează pilda lui Pavel exercită o influenţă binecuvântată în jurul lor.

Bătrânii despre care ne scrie Petru (1. Petru 5:3 ) nu sunt chemaţi să stăpânească, ci să fie pilde turmei. Cu câtă recunoştinţă putem să ne amintim de astfel de conducători, care ne-au ajutat de la început pe drumul credinţei. Exemplele lor, influenţa lor morală, evlavia, bucuria lor în Domnul, au avut o pondere cel puţin tot aşa de mare ca şi îndemnurile ce le-au putut da.

d) Soluţiile

Atunci când atâtea pricini de descurajare îl înconjurau, apostolul Pavel îi arată lui Timotei, trei principii importante ce sunt mereu actuale.

1. „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat” (2. Timotei 2:15 ).

Conştient de tinereţea sa, Timotei ar fi putut să caute în primul rând un sprijin în aprobarea fraţilor. E bine, fără îndoială, când Domnul îi conduce, să ţii seamă de sfaturile persoanelor mai experimentate pe drumul credinţei. Dar, mai înainte de orice, cel ce vrea să slujească lui Hristos trebuie să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat. Asta va cere poate un lung exerciţiu de rugăciune şi cugetare în prezenţa Domnului. Să vedem şi ce zice J. N. Darby: „Din momentul în care Dumnezeu ne-a făcut cunoscută voia Lui, nu trebuie să mai permitem nici unei influenţe, apărută ulterior, să pună la îndoială această voie. Dacă suntem aproape de Domnul, ne vom da seama că singurul drum drept şi adevărat este de a urma direcţia ce ne-a fost arătată prima oară”.

2. „Întăreşte-te în har” (2. Timotei 2:1 )

Dumnezeu se poartă cu noi ca „Dumnezeul oricărui har”. Acest har este „în Hristos Isus”. Căutând părtăşia Lui, crescând „în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” vom fi întăriţi (2. Petru 3:18 ).

3. „Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos” (2. Timotei 2:8 ).

Fără îndoială ne amintim cu recunoştinţă şi adoraţie de un Mântuitor crucificat pentru noi. Deseori ne-am hrănit spiritual cu trupul Său şi cu sângele Său (Ioan 6:56 ). Dar, ce privilegiu imens este că noi putem contempla prin puterea unei vieţi nepieritoare un Hristos astăzi viu şi care mijloceşte pentru noi ca Mare Preot înaintea lui Dumnezeu. El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei (Evrei 7:16, 25 ).

Învierea Sa a fost pecetea divină pusă pe lucrarea Sa; prin ea El a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Romani 1:4 ).

Către Isus privirea ţi-o înalţă

Priveşte minunata-I faţă.

Şi lucrurile de pe pământ

Păli-vor rând pe rând,

Ochii spre El ridicând.

5. Slujirea

Slujirea ocupă un mare loc în cele două epistole către Timotei. S-ar părea prematur să vorbim despre acest subiect tinerilor credincioşi. Totuşi, dacă Domnul nu vine încă, ci ia pe rând la El pe cei ce au astăzi această sarcină, cine îi va înlocui? Vor fi chemaţi alţii, pe care Dumnezeu îi va alege pentru lucrarea Sa.

Îndemnurile, adresate lui Timotei în acest domeniu, poartă amprenta situaţiei în care se găseau apostolul şi biserica. Clipa plecării lui Pavel era aproape, decăderea morală se răspândea în adunări. Ce rămânea? Deasupra tuturor erau Scripturile. Întemeiat pe ele slujitorul predică Cuvântul „bazat pe Scriptura care este autoritate pentru toţi, care legitimează ce propovăduieşte el şi care atribuie cuvintelor lui autoritatea lui Dumnezeu superioară oricărei alte autorităţi” (J. N. Darby).

a) Slujba de învăţător

A învăţa pe alţii este o sarcină încredinţată credincioşilor. Evanghelia se adresează necredincioşilor; a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare încredinţată celor care au Duhul lui Dumnezeu. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci, pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul” (1. Corinteni 2:14-15 ). E necesară acţiunea Duhului Sfânt atât pentru a instrui cât şi pentru a primi ceea ce este prezentat.

Timotei trebuia să fie „cu luare aminte… asupra învăţăturii” (1. Timotei 4:16 ). Apostolul îi spune să pună aceste lucruri în mintea fraţilor (vers. 6), să le poruncească şi să-i înveţe (vers. 11). Trei acţiuni vor marca în mod special slujirea lui: citirea, îndemnarea, învăţarea altora (1. Timotei 4:13 ).

Citirea în public avea mare importanţă într-o epocă în care mulţi oameni nu ştiau să citească sau pur şi simplu nu citeau. Simpla citire cu voce tare în adunare, a unui text potrivit din Cuvânt poate fi o mare binecuvântare şi poate arăta nivelul unei adunări de rugăciune sau chiar de cult.

Îndemnul este mai ales o calitate a proorocilor care vorbesc „spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (1. Corinteni 14:23 ); este prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a zidi, pentru a hrăni şi a încuraja, cunoscându-se nevoile prezente.

Învăţarea doctrinei are locul ei deosebit. Ea dă baza şi structura. Chehatiţii de odinioară aveau grijă de lucrurile sfinte ale cortului: slujire care reprezintă, înainte de orice, persoana lui Hristos. Merariţii aveau în grijă scândurile, drugii, stâlpii, picioarele… adică însăşi structura casei lui Dumnezeu. El nu permite credincioşilor să plutească „încoace şi-n colo, purtaţi de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ).

Gherşoniţilor le-au fost încredinţate corpul, acoperişul cu învelitoarea şi perdeaua cortului adică toată partea textilă, prezentându-ne, în simbol, poziţia şi privilegiile credincioşilor în Hristos.

Pentru orice slujire, dar mai ales pentru vestirea Cuvântului este necesar un „dar duhovnicesc”. Timotei avea acest dar (1. Timotei 4:14 ). Ele sunt date prin Duhul (1. Corinteni 12:24 ), prin Domnul (Efeseni 4:14 ), prin Dumnezeu Însuşi (Romani 12:3-8 ). Să remarcăm, diversitatea darurilor: slujba, învăţătura, îmbărbătarea, dărnicia, cârmuirea, milostenia. Folosirea darului duhovnicesc, chiar când este poruncită, e legată de dragostea care vine „dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1. Timotei 1:5 ).

Timotei n-a fost printre cei cărora Dumnezeu li s-a descoperit direct ca la acei – apostoli sau nu – de care Dumnezeu S-a servit pentru a-Şi scrie Cuvântul ( 12 ). Lui i se spune: „să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat” şi să le transmită mai departe (2. Timotei 3:14 ; 1. Timotei 4:13 ). Adevărurile auzite din gura apostolului au fost păstrate pentru noi în epistolele sale; azi orice slujbă nu poate fi bazată decât pe Scriptură: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire“ (2. Timotei 3:16 ). Ea ocupă un loc însemnat în întreaga epistolă a doua: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus” (1:13). „Ce-ai auzit de la mine… încredinţează la oameni de încredere” (2:2). „Adu-le aminte de aceste lucruri… împarte drept Cuvântul adevărului” (2:14-15). „Propovăduieşte Cuvântul… cu toată blândeţea şi învăţătura” (4:2).

Numai astfel Timotei putea să-şi împlinească bine slujba (2. Timotei 4:5 ). Caleb, care urmase în totul pe Domnul, atât în pustie cât şi cu ocazia cuceririi ţării Canaan, e în contrast cu Arhip care avea nevoie ca apostolul să-i amintească: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul” (Coloseni 4:17 ).

Un alt aspect esenţial al învăţăturii era evitarea certurilor, ferirea de întrebările nebune şi nefolositoare: „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, că să ajungă la cunoştinţa adevărului” (2. Timotei 2:24-25 ). Să nu te cerţi, dar să prezinţi adevărul. Slujitorii de altădată au vegheat la asta, în special în scrierile lor, lăsând deoparte controversa şi concentrându-se asupra doctrinei adevărate: ei au prezentat adevărul zidind sufletele. Să ne aducem aminte de J .G. Bellet care confruntat cu diferite învăţături ce se atingeau de persoana Domnului Isus, nu s-a lansat în dezbateri inutile, ci a scris două lucrări care au încălzit inimile multor generaţii: „Gloria morală a Domnului Isus Hristos” şi „Fiul lui Dumnezeu”.

b) Slujba de păstor

Aşa cum vedem în Ezechiel 34 , turma Domnului nu cuprinde doar oi sănătoase şi puternice; multe dintre ele sunt bolnave, rănite sau rătăcite. Păstorul unei biserici e chemat să folosească exemplul Marelui Păstor: „voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă” (Ezechiel 34:16 ).

Un credincios, poate nu are darul de a învăţa pe alţii, nici de a prezenta public Cuvântul pentru zidire sau mângâiere, dar îl poate avea pe cel de păstor, atât de necesar în adunările sfinţilor. Astfel turma Domnului nu va fi stăpânită „cu asuprire şi cu asprime”; cei slabi vor primi toate îngrijirile necesare. Pornirea naturală e aceea de vânător, nu de păstor; vânătorul găseşte satisfacţie pe seama victimei sale dar păstorul îşi dă toată osteneala pentru turma sa. Dar, slavă lui Dumnezeu, Duhul Său poate face dintr-un vânător un păstor!

Timotei fusese chemat la această slujbă de păstor: „Mustră, ceartă, îndeamnă” (2. Timotei 4:2 ). El avea a face cu diferite categorii de persoane (1. Timotei 5:1 ): pe bătrân să-l sfătuiască ca pe un tată, pe femeile bătrâne ca pe mame, pe tineri ca pe nişte fraţi, pe tinere ca pe nişte surori. El trebuia să îngrijească în mod deosebit de văduve, în feluritele lor probleme. Faţă de bătrâni trebuia să se poarte cu respect, cu fermitate şi fără părtinire. În privinţa celor ce doresc să se angajeze în slujba Domnului se impune să nu se acţioneze cu grabă. Să acorde o atenţie deosebită sclavilor, pentru ca ei să dea o bună mărturie.

Modul de acţionare era diferentiat: mustrare, dar fără asprime, îndemnare, cinstire; să nu se primească învinuire fără ca să existe doi sau trei martori; părtinirea trebuie neapărat evitată! De asemenea se cere ca cel care mustră sau învaţă pe alţii să fie gata să accepte mustrare şi învăţătură! Şi cine este de-ajuns pentru aceste lucruri?

„Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos”. „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu” (2. Corinteni 2:16-17 ; 3:5 ).

c) Descurajare şi suferinţe

Timotei, de felul lui, era timid; nici sănătatea lui nu părea fără cusur, dovadă desele lui îmbolnăviri (1. Timotei 5:23 ). Opoziţia din afară se accentua, persecuţia devenea dureroasă. Declinul intern se afirma; se vedeau dezordini şi, pe deasupra, clipa plecării apostolului Pavel sosise. Avea de ce se descuraja.

Deja în prima epistolă (4:14) apostolul spusese: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine”. Tot aşa îndemna şi Petru (1. Petru 4:10 ): „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”. Fiecare e invitat să întrebuinţeze în folosul altora darul pe care l-a primit din harul felurit al lui Dumnezeu. Ce binecuvântări ar fi în adunări dacă fiecare frate sau soră s-ar simţi îndemnat să răspundă darului pe care i l-a încredinţat Dumnezeu!

În epistola a doua (1:16) Timotei pare descurajat, deoarece apostolul îl îndeamnă să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el. Focul risca să se stingă, flacăra slăbise. Ea putea fi reînsufleţită nu printr-o  tresărire de energie, ci prin acţiunea Duhului lui Dumnezeu, acest Duh „de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. Să nu ne ruşinăm de mărturisirea Domnului nostru, ci să luăm parte la suferintele evangheliei.

Suferinţe

Pavel nu-i ascunde lui Timotei (care, de altfel, le cunoştea bine) suferinţele pe care trebuie să le îndure un slujitor al Domnului. În primul rând dispreţul (2. Timotei 1:8 ), ruşinea pe care Timotei nu trebuie s-o simtă când e batjocorit pentru mărturisirea Domnului. Însuşi apostolul zicea: „nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut” (2. Timotei 1:12 ). Pavel simţise aceste necazuri pe care le îndură slujitorii lui Dumnezeu, aşa cum scrie în 1. Corinteni 4:11-13 : „Suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”.

Înţelegem mai bine, astfel, îndemnul repetat către copilul său preaiubit de a lua parte la suferinţele evangheliei (2. Timotei 1:8 ; 2:3 ; 4:5 ). Pavel nu ascunde că în slujba Domnului – şi Timotei ştia deja – va întâmpina opoziţie, neînţelegere, lipsuri, dar acestea nu sunt motive pentru a-l descuraja. Apostolul îl compară pe slujitor cu un soldat, cu un plugar (2. Timotei 2:4-6 ). Cine merge la război nu se încurcă cu treburile vieţii; cine luptă la jocuri e chemat s-o facă după rânduieli; plugarul trebuie să muncească, înainte ca să strângă roadele. Exemple de tărie, de control de sine, de muncă răbdătoare. Poţi să alergi şi să lupţi fără să iei premiul (1. Corinteni 9:24-27 ). Fără o disciplină personală poţi fi descalificat, în special când eşti chemat să predici.

Apostolul insistă asupra acestei lupte, numind-o lupta credinţei; la ea trebuie să ia parte Timotei (1. Timotei 1:18 ; 6:12 ). Duşmanul e puternic, dar „Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în lume” (1. Ioan 4:4 ). Pavel, ajuns la capătul cursei, putea zice cu recunoştinţă: „M-am luptat lupta cea bună”. Apostolul dăduse exemplu de perseverenţă în suferinţe. Multe persecuţii îndurase el la începutul slujirii sale (2. Timotei 3:11-12 ). Pe parcursul vieţii sale, suferinţele au continuat până la sfârşit, aşa cum mărturiseşte corintenilor, adăugând în epistola către Timotei (2:9): „sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele”. Încă nu suferise supliciul martirajului.

Suferinţele din afară nu erau singurele: era părăsit de însoţitorii săi, de fraţi, şi ţintă a răutăţii lui Alexandru, fără a mai vorbi de singurătatea temniţei. Înţelegem noi ultimul îndemn adresat lui Timotei?: „rabdă suferinţele” (2. Timotei 4:5 ). Nu-i vorba de a trece printr-un moment greu ci de a stărui, fără pauză în tot timpul încercării (vezi Filipeni 2:22 ).

Psalmul 126 atrăsese deja atenţia asupra lacrimilor care însoţesc semănatul: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii”. Însuşi Domnul ne-a fost exemplu: câte lacrimi, câtă opoziţie, neînţelegere când arunca sămânţa plângând. De aceea nu trebuie să ne mirăm că cei ce-L urmează trebuie, de asemenea să semene „cu lacrimi”, să sufere împotrivire din interior şi din afară, decepţii, singurătate uneori. Dar după lacrimi vine secerişul cu cântări de veselie pe care slujitorii credincioşi le vor cânta împreună cu Domnul, când va veni să-şi strângă snopii.

d) Cununa

Suferinţele Domnului au fost urmate de slavă; „Dacă răbdăm vom şi împărăţi cu El” (2. Timotei 2:12 ). Pavel le scrisese romanilor: „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, vom fi şi proslăviţi împreună cu El” (Romani 8:17 ). Suferinţele în slujba Domnului, cât şi cele datorite diferitelor împrejurări ale vieţii, sunt văzute astfel de Pavel: „Întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2. Corinteni 4:17 ).

Slava e cununa suferinţelor. Răsplata slujitorului credincios este prezentată în epistolele noastre sub forma unei cununi: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept”. Cununa neprihănirii pentru slujitorul devotat în lupta credinţei, cununa vieţii pentru martorul „credincios până la moarte” (Apocalipsa 2:10 ); cununa slavei pentru bătrânii care de bună voie au păstorit turma lui Dumnezeu cu lepădare de sine, făcându-se pilde turmei (1. Petru 5:2-4 ).

Această cunună poate fi pierdută dacă nu te lupţi după reguli (2. Timotei 2:5 ; 1. Corinteni 9:27 ). Domnul Isus spune Filadelfiei: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11 ). Să ne amintim că pentru a rămâne tari, disciplina personală (din 1. Corinteni 9:27 ) este de neapărată trebuinţă.

6. Aprecierea lui Timotei de către Pavel

În diferite epistole găsim mai multe expresii  prin care Pavel îşi exprimă aprecierea şi dragostea pentru Timotei. Mai întâi ca însoţitor în lucrare. În 1. Tesaloniceni 3:2 este scris: „Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos“. Expresia e reluată în Romani 16:21 , iar 1. Corinteni 16:10 precizează: „El este prins ca şi mine la lucrul Domnului”. Ce privilegiu să ai tovarăş pe Barnaba, Ioan-Marcu, Sila care l-au însoţit un timp pe Pavel, dar nu atât cât Timotei.

Să fim atenţi la aprecierea din 1. Corinteni 4:17 : „Copilul meu prea iubit şi credincios în Domnul… vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile”. Cu toate că Timotei era timid, Pavel putea să conteze pe el pentru a le aminti corintenilor, cu precizie, învăţătura pe care o dăduse el. Misiunea la Corint, aşa cum deja am văzut, era grea şi delicată datorită dezordinei şi diviziunilor ce domneau acolo, unde slujba lui Pavel era acum pusă la îndoială. Mai târziu, scriind filipenilor (2:20-22), Pavel putea spune despre tânărul Timotei: „N-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră… Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei”. „Grija pentru toate bisericile” îl apăsa pe Pavel în toate zilele (2. Corinteni 11:28 ). Timotei avea acelaşi fel de simţire. Pus la probă el slujise cu Pavel, în evanghelic, ca un copil cu tatăl său. Apostolul vorbind de el şi de Epafrodit scrie: „preţuiţi pe astfel de oameni” (Filipeni 2:29 ).

Când Timotei apare alături de Pavel în unele din epistolele acestuia (2. Corinteni 1:1 ; Coloseni 1:1 ; Filipeni 1:1 ; etc.) el e numit simplu „fratele Timotei”. Se vede aici smerenia unui tânăr ce stă pe locul cuvenit. În cele două epistole apostolul lasă să se reverse toată dragostea lui pentru „adevăratul lui copil în credinţă” (1. Timotei 1:2 ; 1:18 ; 2. Timotei 1:2 ; 2:1 ). El este îndemnat să fie un „bun slujitor al lui Hristos Isus” (1. Timotei 4:6 ), „un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:5 ), „om al lui Dumnezeu” (1. Timotei 6:11 ), unul care acţionează din partea lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi Pavel adaugă: „toate acestea tu le-ai învăţat şi eşti deplin încredinţat”, deci tânărul Timotei putea să-şi îndeplinească slujba cu convingere. „Tu” e un cuvânt folosit de patru ori (1. Timotei 6:11 ; 2. Timotei 3:10, 14 ; 4:5 ) pentru a sublinia încrederea pe care Pavel o avea în credincioşia lui Timotei. „Clipa plecării mele este aproape“ adaugă el. Tu vei rămâne singur, tu ştii ce te aşteaptă, dar Acela care a fost cu mine pe tot drumul, Domnul Isus Hristos va fi „cu duhul tău”.

Cuvântul nu ne vorbeşte despre sfârşitul apostolilor, cu excepţia morţii lui Iacov şi din motive speciale a lui Ştefan. Nu-i lipsit de interes, dar este interesant de citit ceea ce s-a putut reconstitui, prin reunirea detaliilor pe care istoria şi tradiţia ni le pot furniza: Nero l-a condamnat pe Pavel la moarte. De obicei, în imperiu, era un răgaz de zece zile, între condamnare şi execuţia unui cetăţean roman, dar sentinţa putea fi executată uneori imediat. Împăratul era acela care fixa ziua şi locul supliciului. Nu se ştie de ce apostolul a fost condus (după cum spune Tertulian) până la Aquae Salviae, la trei mile de Roma. În această epocă în mod obişnuit, pedeapsa cu moartea era executată cu sabia, nu cu barda. Execuţia a fost condusă de un ofiţer. Apostolul ajuns la locul martirajului se ţinea drept cu faţa spre răsărit; s-a rugat îndelung întreţinându-se în evreieşte cu Dumnezeul părinţilor săi. În acest timp şi-a întins gâtul, fără să mai spună nimic. Marele glas, care vestise lumii păgâne mântuirea prin credinţa în Hristos, a încetat, dar citind epistolele sale, fiecare creştin îl aude încă şi beneficiază de ceea ce a rămas prin el. Slăvit să fie Domnul!

Crescut de o mamă şi o bunică evlavioase, tânărul Timotei a venit la Domnul între prima şi a doua trecere a apostolului Pavel prin ţinut. La a doua vizită Pavel l-a luat cu el şi timp de 16 ani Timotei l-a însoţit în diferite călătorii. El a l împlinit, deasemenea, diferite misiuni încredinţate de Pavel.

Spre sfârşitul vieţii apostolului, care îndurase atâţia ani de temniţă, se pare că Timotei se simţea descurajat; Apostolul îi trimite două scrisori ca să i reînsufleţească darul harului care era în el. Nu erau  perspective uşoare. Glasul puternic, care proclamase Evanghelia prin jertfa Domnului Isus Hristos în tot timpul imperiului, urma să se stingă în curând. Rămâneau însă scrierile lui inspirate, în care găsim şi ultimul îndemn al bătrânului către iubitul său copil: „Propăvăduieşte Cuvântul… rabdă suferinţele“.

Cronologie Aproximativă (ani şi evenimente)

5-10 Naşterea lui Saul, numit Pavel, probabil numele său roman.

36 Moartea lui Moartea lui Ştefan.

36-39 Convertirea lui Saul. Şederea în Damasc şi Arabia.

43 Barnaba se duce să-l caute pe Saul la Tars.

45-49 Prima călătorie

49 Întâlnirea cu apostolii la Ierusalim.

49-53 A doua călătorie, chemarea lui Timotei.

51-52 Epistolele către Tesaloniceni.

53-58 A treia călătorie.

54-56 Epistola către Galateni.

55 1 Corinteni

57 2 Corinteni

58 Epistola către romani.

58-60 Întoarcerea la Ierusalim, arestat, întemniţat la Cezarea.

60-61 Călătoria la Roma.

61-63 Arestat la Roma. Epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni, Filipeni.

63-66 Eliberarea şi diferite călătorii. Prima epistolă către Timotei, epistola către Tit.

66 Arestat din nou şi dus la Roma.

66 A doua epistolă către Timotei.

67 Decapitarea lui Pavel.

Evanghelia vestită a avut pentru tesaloniceni o mare putere, deoarece au crezut că este dată de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Pentru că s-au supus în ascultare Cuvântului, au fost mântuiţi şi au făcut progrese rapide în cunoaşterea învăţăturilor.

Aceşti credincioşi sunt un bun exemplu pentru noi. Dacă omul caută adevărul despre Dumnezeu, despre starea sa proprie, despre mântuirea pe care a pregătit-o Dumnezeu în Hristos, dacă doreşte să ştie cum o poate primi, cum poate trăi în ea şi cum poate împlini adevăratul scop al vieţii, dacă vrea să ştie răspunsurile la marile întrebări ale omenirii şi ale viitorului ei, atunci trebuie să primească prin credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Orice adăugare a gândurilor proprii, chiar dacă par a fi logice, ar umbri Cuvântul şi l-ar face o bază nesigură. Mulţi, şi în deosebi creştinii tineri, înclină să întoarcă o problemă pe toate feţele, în loc să caute în smerenie şi în supunere gândul Său în toate. De aceea, aceştia, care se cred atât de deştepţi, rămân mult timp copilaşi în credinţă şi nu ştiu să umble în adevăr. Ei nu au o bază stabilă pentru opiniile lor şi se lasă conduşi de păreri şi de simţăminte omeneşti. Domnul însă spune: „Ferice mai degrabă de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc“ (Luca 11:28 ). El aşteaptă de la noi să ascultăm şi să împlinim Cuvântul Său.

S-au întors de la idoli la Dumnezeu (1.9). Deoarece tesalonicenii au crezut cu inima Cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostol, ei, care odinioară „erau fără Dumnezeu în lume“, au fost aduşi într-o relaţie indisolubilă şi strânsă cu El. Acum, El era Tatăl lor, iar ei erau copiii Lui. Dar Cel care i-a chemat în părtăşia Sa minunată este sfânt. De aceea şi ei trebuiau să fie sfinţi în toată purtarea, căci este scris: „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1. Petru 1:15-17 ). De atunci, Isus Hristos a fost nu numai Mântuitorul şi Păstorul lor, ci şi Domnul lor, Cel care i-a răscumpărat cu sângele Său şi Cel căruia Îi aparţineau acum cu duh, suflet şi trup (1. Tesaloniceni 1:1 ).

Pare a fi de la sine înţeles că aceşti oameni, odinioară închinători păgâni, au rupt-o definitiv cu idolii, care până atunci ocupaseră locul ce Îi revenea adevăratului Dumnezeu. Cum ar mai putea oamenii, care s-au întors la Dumnezeul cel viu, să mai slujească şi unor idoli? Cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum S-a descoperit în Persoana Domnului Isus, aceluia îi este limpede că idolii sunt lucrări omeneşti, imaginaţii ale gândurilor limitate şi ale fanteziei necurate a oamenilor.

Dar fiecare ar trebui să ne întrebăm: Eu, care am fost adus în aceeaşi relaţie minunată cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos, am rupt-o tot atât de radical în viaţa şi în inima mea cu tot ceea ce lumea actuală pune în locul Dumnezeului viu, care S-a descoperit în Hristos?

Poate Domnul Isus să domnească fără restricţii în toate încăperile inimii mele şi în toate domeniile vieţii mele? Acestea sunt întrebări importante, la care fiecare trebuie să răspundă. Dacă tolerez în viaţa mea vreun teren sau vreo rezervaţie a voii proprii, a aroganţei şi a plăcerii, în care nu permit să se amestece nimeni, în care Domnul nu are acces, atunci sunt un creştin de compătimit. Atunci nu voi putea savura nici dragostea Tatălui (1. Ioan 2:15 ), nici pacea şi bucuria în Hristos şi voi fi împiedicat în creşterea spirituală.

Au slujit unui Dumnezeu viu şi adevărat (1.9). Tesalonicenii nu numai că au abandonat idolii, ci s-au întors la Dumnezeu. Ei au realizat chiar de la început această relaţie minunată. Ei au umblat „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru“ (1.3). Viaţa lor creştină s-a desfăşurat în faţa Lui şi de aceea a putut rodi.

Tesalonicenii au început imediat să-i slujească lui Dumnezeu. Acest lucru a început în lucrurile obişnuite ale vieţii zilnice şi s-a întins până în cele mai vaste domenii şi aspecte ale lucrării Domnului. Totul s-a făcut în dependenţă continuă de El, sub călăuzirea Duhului Său. Credinţa lor a fost vie şi s-a arătat în lucrări ( fapte) ale credinţei (1.3; compară şi Iacov 2:14-26 ). Dumnezeu descoperit în Hristos le-a umplut inima; ei au mers prin lume spre această ţintă veşnică; i-au jertfit Lui totul şi au biruit lumea care se opune lui Hristos.

Toate eforturile lor au fost osteneli ale dragostei (1.3). Viaţa lor a primit noi impulsuri „înaintea lui Dumnezeu“, în lumina Sa şi în dragostea Sa. Lumina Sa le-a inundat conştiinţa şi le-a ţinut-o activă; razele calde ale dragostei Sale au produs în inimile lor iubire, aşa încât au trăit nu numai înaintea Lui, ci şi pentru El din dragoste.

Se pune din nou întrebarea: Îi slujesc şi eu lui Dumnezeu? Trăiesc şi eu cu bucurie pentru Domnul? Dacă nu, atunci care e cauza? Nimic mai trist decât a fi asemenea unui izvor care abia picură sau care seacă periodic! Isus a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura“ (Ioan 7:37,38 ).

Tesalonicenii aşteptau revenirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri (1.10). Nu este surprinzător că tocmai în această epistolă către tesalonicenii de curând întorşi la Dumnezeu este amintită revenirea Domnului ca o realitate pe care o cunoşteau şi o aşteptau? Creştinii tineri sunt deseori înclinaţi să creadă că pentru credincioşii în vârstă este foarte normal să trăiască în aşteptarea venirii Domnului.

Dar oare un creştin tânăr are mai puţin motiv să-L iubească pe Domnul şi să-L aştepte cu dor? Pentru un credincios este de cea mai mare importanţă să alerge spre ţinta corectă. Dacă tinde spre o ţintă pământească, viaţa sa are o amprentă pământească: este un creştin cu concepţii pământeşti. Aceasta este o ruşine pentru el (Filipeni 3:19 ). Dar dacă savurează dragostea Domnului său şi are zilnic înaintea ochilor ţinta cerească, venirea Domnului pentru răpirea alor Săi în locuinţele cerului, atunci se va observa la el în toate lucrurile o gândire cerească. El trăieşte deja acum în lumina scaunului de judecată al lui Hristos, unde odată va fi apreciată întreaga noastră viaţă după valoarea sa adevărată.

Dar dacă credinciosul se îndreaptă spre această ţintă abia după ce viaţa de pe pământ se apropie de sfârşit, după ce i-au dispărut puterile corporale şi spirituale, atunci viaţa sa nu a slujit spre proslăvirea Domnului şi spre binecuvântarea altora. El însuşi va primi o răsplată mică şi astfel va fi păgubit.

Tesalonicenii, cu toţii, tineri şi vârstnici, erau caracterizaţi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos. Întreaga lor viaţă era îndreptată spre El. Nu este Fiul lui Dumnezeu Cel care „m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine“? Cum să nu mă alătur celor care păşesc cu bucurie în întâmpinarea Celui care a spus: „Iată, Eu vin curând!“? Noi, cei care Îl urmăm pe Domnul de mai mult timp, putem învăţa mult de la aceşti tesaloniceni întorşi de curând la Dumnezeu. Ei, care imediat după întoarcerea lor la Dumnezeu au trecut prin prigoană şi prin necazuri, s-au comportat în aşa fel, încât apostolul i-a putut numi „imitatori ai noştri şi ai Domnului“ (1.6). În mijlocul necazului, ei au fost umpluţi cu „bucuria Duhului Sfânt“, cu zel şi cu dăruire pentru Dumnezeu în aşa măsură, încât au devenit exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia (1.7). Pe lângă aceasta au fost şi martori activi, care au răspândit în acele ţinuturi Cuvântul Domnului şi credinţa în Dumnezeu (1.8-10).

Oh, de ar fi în toate locurile câte o mână de astfel de tesaloniceni!

Ce imbold ar da exemplul lor!

din revista „Cercetaţi Scripturile”

Dar să citim în continuare: „Dar el, fiind plin de Duhul Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!“ Aici vedem prezentate din nou cele două realităţi mari într-un om cu aceleaşi emoţii ca şi noi. Ştefan era plin de Duhul Sfânt, iar privirea sa era îndreptată spre un Om proslăvit în ceruri. Acesta este adevăratul creştinism, imaginea unui adevărat creştin: un om plin de Duhul Sfânt, cu privirea credinţei ţintă spre cerul deschis şi preocupat cu Hristosul proslăvit. O astfel de poziţie este foarte înaltă şi sfântă, şi trebuie să recunoaştem cât de puţin o ocupăm. Dar orice inimă dăruită Domnului va tinde într-acolo. Este dreptul măreţ al fiecărui creştin adevărat de a fi plin de Duhul Sfânt şi de a avea ochiul credinţei îndreptat spre Hristos, Omul proslăvit în cer la dreapta lui Dumnezeu. Salvarea este săvârşită, păcatul este îndepărtat, domneşte harul prin dreptate, este un Om pe tronul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a venit jos pentru a locui în fiecare credincios şi în Adunare.

Să observăm că aici nu este vorba despre teorii reci, ci din contră este vorba despre efecte practice, divine, pline de putere, pe care le vedem clar în mărturia lui Ştefan. Este imposibil să citim versetele de încheiere din Fapte 7 fără să simţim cât de plină era inima sa de Domnul înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Deşi era înconjurat de oameni plini de duşmănie, deşi avea moartea în faţa ochilor, nu a fost influenţat de împrejurări, ci mai degrabă inima sa era plină de Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Pe pământ era lepădat ca şi Domnul său, dar răspândea raze ale gloriei cereşti asupra împrejurărilor duşmănoase.

Nu este aceasta de o mare importanţă şi pentru noi? Desigur! El nu stătea numai deasupra împrejurărilor, ci era şi învrednicit să le arate practic persecutorilor săi blândeţea şi harul Domnului şi Învăţătorului său. În el vedem o ilustraţie foarte clară a cuvintelor din 2. Corinteni 3:18 , un text unic: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.“ Toate acestea ne sunt prezentate viu în scena cu care ne ocupăm acum. Cea mai înaltă expresie a creştinismului este întâmpinată aici de cea mai ucigaşă duşmănie religioasă. Ambele le vedem aici la moartea primului martir creştin. „Dar ei au strigat cu glas tare şi şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui; şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre. Şi martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi-l loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi spunea: Doamne Isuse, primeşte duhul meu. Şi, îngenunchind, a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta. Şi, spunând aceasta, a adormit.“

Aici este adevăratul creştinism, asemănarea vie cu Hristos. Vedem un om, deasupra împrejurărilor, golit de el însuşi în aşa măsură, încât este capabil să se roage pentru ucigaşii săi conform exemplului Domnului său. În loc să se gândească la suferinţele sale, intervine pentru duşmanii săi. Privirea sa era îndreptată spre slava lui Dumnezeu şi faţa lui strălucea reflectând această glorie în care urma să intre. Cu rugăciunea pentru duşmanii şi ucigaşii săi, slujba sa se încheie aici. El a adormit şi sufletul său răpit savura acum deplin gloria de care fusese plin deja aici jos.

Dreptul măreţ al fiecărui creştin este de a fi plin de Duhul Sfânt, de a nu privi la sine şi, oricare ar fi împrejurările, de a-şi îndrepta privirile ţintă spre cer şi de a se preocupa cu Omul Isus Hristos proslăvit. Rezultatul este asemănarea practică cu Cel asupra căruia este îndreptată privirea. Devenim asemenea Lui în căile, duhul, caracterul nostru. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.“

Ce etalon măreţ ni s-a prezentat! Să nu ne mulţumim cu mai puţin! În Ştefan vedem un om care reflecta într-un mod practic slava lui Hristos. El nu vorbea numai despre această glorie, ci ea se şi putea vedea în el. Să nu vorbim doar despre gloria cerească, ci să şi arătăm că drumurile noastre sunt cereşti! Ştefan a fost o oglindă vie, în care oamenii puteau vedea reflectându-se gloria divină. Nu ar trebui să fim şi noi aşa? Desigur! Dar suntem aşa? Suntem atât de strâns uniţi cu Domnul nostru înălţat, încât semenii noştri, pe care îi întâlnim zilnic, pot recunoaşte în noi caracterul Său în acţiunile şi în comportamentul nostru? Să dea Domnul să dorim cu toţii ca Hristos să umple inimile noastre în aşa măsură, încât să se vadă în noi reflectând gloria Sa şi să strălucească în întunericul din jurul nostru spre slava Numelui Său!

 Note asupra epistolei către Coloseni 

Capitolul 3, de Henri Rossier

Detalii pe 

1. Naşterea lui Solomon

1.1. Păcatul lui David

În loc să fie în luptă alături de oamenii lui, David se odihneşte la Ierusalim. El se plimbă relaxat “pe acoperişul casei împărăteşti” (2. Samuel 11:1-2 ). Vigilenţa sa a slăbit şi el a suferit cea mai crudă înfrângere din viaţa sa. Acest om al lui Dumnezeu încă mai are, ca fiecare credincios, firea veche, care este deschisă spre satisfacerea poftelor. El nu-şi stăpâneşte pofta ochilor şi este prins în spirala teribilă a păcatului. Într-un timp foarte scurt, regele încalcă cel puţin trei dintre poruncile Domnului:

– „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exod 20:17 ).

– „Să nu preacurveşti” (Exod 20:14 ).

– “Să nu ucizi” (Exod 20:13 ).

– 2. Samuel 11:4,15 !

Cu toate acestea, el se împotriveşte mustrării conştiinţei şi nu vrea să reacţioneze. Atunci, în dragostea Sa, „Domnul a trimis pe Natan la David”. Parabola emoţionantă despre oaia furată (2. Samuel 12:1-4 ) este o relatare adecvată pentru a atinge inima celui care şi-a început viaţa ca păstor. Această parabolă îl va ajuta să-şi dea seama de oroarea vinovăţiei sale.

Pentru început, el nu se recunoaşte şi „s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului” bogat (2. Samuel 12:5-6 ). Atunci degetul lui Dumnezeu l-a indicat cu solemnitate: „Tu eşti omul acesta!”. Cazul acesta trist este descoperit în întregime. Dumnezeu îi aminteşte încă o dată ceea ce harul Său a făcut deja pentru el (2. Samuel 12:7-8 ). David este convins profund de păcatul săvârşit (2. Samuel 12:13 ). El îşi dă seama cât de odios s-a comportat faţă de Urie şi soţia lui, dar mai presus de toate împotriva lui Dumnezeu. A „dispreţuit cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui” (2. Samuel 12:9,10 ).

Această poveste tristă este un avertisment solemn pentru fiecare. Inima noastră este aprinsă de pofte şi poate că uneori, mult timp ar trebui să treacă înainte ca să fie curăţită: „Dulce era răul în gura lui, îl ascundea sub limbă” (Iov 20:12 ).

1.2. Reabilitarea

1.2.1. Mărturisirea

Trebuie să înţelegem că greşelile noastre faţă de fraţi, faţă de surori, împotriva părinţilor noştri sau faţă de oricine altcineva, sunt în primul rând păcate împotriva lui Dumnezeu. Acestea trebuie mărturisite în primul rând Domnului. Apoi, când este posibil, trebuie încercat cel puţin să se repare răul făcut. Nu a fost cazul pentru David.

Mărturisind Domnului, este ceea ce el face în acest moment amar de tristeţe: citirea Psalmilor 32 şi 51 arată calea dureroasă pe care el a urmat-o. Dumnezeu nu dispreţuieşte „inima zdrobită şi mâhnită” (Psalmul 51:17 ). El iartă sărmanului rob. David este curăţit, în avans, prin sângele preţios al lui Hristos care a curs pentru el, cum de altfel pentru mine şi pentru tine (Isaia 1:18 ).

1.2.2. Consecinţele guvernamentale şi harul divin

Ceea ce nu pot fi şterse, sunt consecinţele răului comis care sunt foarte dureroase. În primul rând, un copil va muri (2. Samuel 12:14 ). Iertând păcătosul, Dumnezeu condamnă păcatul, definitiv.

Dar spre deosebire de deznădejde, vizibilă mai târziu în momentul morţii lui Absalom (2. Samuel 18:33 ; 19:4 ), David, spre surpriza generală, dă dovadă de o credinţă triumfătoare, când acest copil, „pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie” moare . David îşi dă seama că fiul său este de acum cu Dumnezeu şi exclamă: „Eu mă voi duce la el” (2. Samuel 12:21-23 ). Apoi, el a consolat-o şi a „mângâiat” pe soţia lui Bat-Şeba şi Dumnezeu îngăduie ca ea să-i mai nască un fiu. Harul a introdus-o pe Bat-Şeba în linia genealogică a lui Mesia: ea devine mamă a „Domnului păcii” şi gloriei (Matei 1:6 ; Isaia 9:6 ).

1.3. Făgăduinţele cu privire la Solomon

Proorocul Natan revine la David, de data aceasta cu un mesaj fericit: îl numeşte pe noul născut Iedidia pentru Domnul (2. Samuel 12:25 ). Acest prenume al lui Solomon (paşnicul) înseamnă „Preaiubitul lui Dumnezeu”.

David a fost un om al războiului şi din această cauză, chiar înainte de naşterea acestui copil, Dumnezeu dezvăluie că Solomon va fi cel care va face ceea ce David a dorit aşa de mult să înfăptuiască: „el va zidi o Casă Numelui Meu” (1. Cronici 22:7-11 ). Este un răspuns deosebit de frumos la cererea regelui David: „În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului şi zideşte zidurile Ierusalimului!” (Psalmul 51:18 ). Făgăduinţa, în acest psalm cu aplicare profetică, se referă la Solomon, adevăratul fiu al lui David. Aceasta îi aduce mângâiere lui David : domnia lui a fost marcată de har, iar cea a lui Solomon de slavă (Matei 6:29

2. Încoronarea

S-au scurs deja douăzeci de ani şi îl regăsim pe David slăbit, „bătrân şi înaintat în vârstă”. Absalom şi încă un alt fiu al său, Adonia, conspiră împotriva lui ca să profite de tron.

2.1. Complotul lui Adonia

Adonia, ca şi fratele său, s-a îngâmfat în inima lui. Acesta pregăteşte care, călăreţi şi cincizeci de oameni pentru a merge înaintea lui. Apoi, el „s-a sumeţit până acolo încât a zis”cu trufie: „Eu voi fi împărat”( 1:5 ). Toţi ştiau că Dumnezeu l-a ales pe Solomon (1. Cronici 22:9 ). Dar în inima lui Adonia nu exista pic de frică faţă de Dumnezeu, o imagine tristă a lui Antihrist. Din nefericire, David ”nu-l mustrase niciodată în viaţa lui, zicând: Pentru ce faci aşa?”. Adonia şi-a urmat pornirile şi nu a învăţat nimic. Sfârşitul tragic al fratelui său Absalom, ar fi putut fi un avertisment serios. Mai mult de atât, „Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip” ceea ce i-a adus favorul anturajului şi implicit pretenţiile lui au crescut ( 1:5-6 ).

I-a atras de partea lui pe Ioab, nepotul lui David, comandantul armatei şi pe Abiatar, preotul care se pare că a uitat recomandarea lui David : „Rămâi cu mine”(1. Samuel 22:23 ). În consecinţă, „aceştia au trecut de partea lui” şi l-au urmat. Înconjurat de astfel de apariţii frumoase, acest fiu de împărat devine centrul de adunare pentu mulţi. Dar nu a putut fi un centru pentru credinţă.

Lângă En-Roguel, sărbătoarea este în plină desfăşurare. Adonia a sacrificat oi, boi şi viţei graşi. El „a poftit pe toţi fraţii lui, fiii împăratului, şi pe toţi bărbaţii lui Iuda din slujba împăratului” ( 1:9 ). Chiar pe toţi ? Nu, el a neglijat să-l invite pe Natan proorocul : ştie că acesta ii este loial lui David. Benaia nici atât nu se afla printre ei (2. Samuel 23:20-23 ), nici pe viteji, nici pe fratele său Solomon. ( 1:10 ).

2.2. Intervenţia lui Natan

Regele David deja foarte bătrân, nu ştie nimic din ceea ce se întâmplă ( 1:15 ). Dar Natan, slujitorul credincios, ştie că făgăduinţa lui Dumnezeu trebuie îndeplinită: „Preaiubitul Domnului” trebuie să domnească. David, care cunoaşte voia Domnului, el însuşi s-a angajat prin jurământ. Atunci proorocul o sfătuieşte pe Bat-Şeba: „ …să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon”. El o învaţă pe aceasta cuvinte pline de gravitate dar totodată de respect şi de îndrăzneală ( 1:13-21 ). Apoi, aşa cum a promis, intervine şi el. Cuvintele lui sunt pline de înţelepciune şi de adevăr. Îi face cunoscut împăratului că niciunul dintre servitorii săi devotaţi, nu a fost invitat de Adonia la ospăţ şi în special Solomon a fost lăsat de o parte în mod deliberat ( 1:22-27 ).

În mod similar, lumea şi cei care sunt sub dominaţia „Adversarului”, L-au respins şi Îl resping pe Hristos şi pe ai Săi: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14 ). Dar Cuvântul, pe care Natan îl propovăduieşte, rămâne. Gândurile lui Dumnezeu rămân veşnic: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion…Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:6-8 ).

2.3. Eşecul complotului

Curajul lui David a renăscut: el dă ordine precise şi decisive ( 1:32-35 ). Acum rămâne în sarcina lui Natan profetul şi a lui Ţadoc preotul, de a-l unge pe Solomon ca împărat peste Israel. Conduita lui Solomon este în contrast total cu cea avută de Adonia. „Au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David şi l-au dus la Ghihon”. „Preotul Ţadoc a luat cornul cu untdelemn din Cort şi a uns pe Solomon. Au sunat din trâmbiţă, şi tot poporul a zis: Trăiască împăratul Solomon!”.

Ioab, comandantul armatei, experimentat în ale războiului, aude trâmbiţele şi începe să se îngrijoreze. În momentul acela apare Ionatan. El aduce ceea ce el consideră o veste bună. David a rămas pentru el regele şi domnul său.

Atunci, conspiratorii au fost cuprinşi de frică şi au fugit înspăimântaţi ( 1:49 ). Numai ce Dumnezeu se arată în tabăra inamicului şi se produce teroare, fugând în toate părţile departe de faţa Lui (Psalmul 63 ).

În acelaşi mod, la începutul domniei lui Hristos, rămăşiţa lui Israel Îi va aduce laude. Va fi bucuria celor care L-au urmat pe Mântuitorul în timpul respingerii Sale, să fie chemaţi de harul suveran al lui Dumnezeu sa împărtăşească cu El domnia peste Israel şi asupra naţiunilor.

3. Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon

Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon, pot fi rezumate astfel: „Întăreşte-te şi fii om! Păzeşte poruncile Domnului Dumnezeului tău umblând în căile Lui” ( 2:2-3 ). Astfel el va putea reuşi în tot ceea ce va face. Dumnezeu a făcut promisiuni în ceea ce priveşte fii lui David: „Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima lor din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel” ( 2:4 ).

David menţionează crimele săvârţite de Ioab şi fărădelegile lui Şimei: ei vor fi daţi spre moarte. Dar Barzilai şi copiii săi vor primi răsplată ca rezultat al loialităţii lor faţă de împăratul David şi alor săi, în ziua încercării şi vor mânca la masa lui Solomon.

Solomon va trebui să se ocupe de Adonia care îşi reînoieşte pretenţiile la tron. El arată prin aceasta că nu s-a pocăit şi este ucis. Abiatar, atât de mult timp părtaş cu David în necazurile lui, este descoperit în cele din urmă infidel. El este expulzat din preoţie, nefiind găsit vrednic să mai transporte de acum chivotul.

Domnia dreptăţii şi a păcii nu poate fi stabilită fără ca Solomon, imaginea lui Hristos, să-i răsplătească fiecăruia în funcţie de lucrările sale. Apoi el a şezut pe tronul lui David tatăl său, numit de asemenea „scaunul de domnie al Domnului” şi astfel împărăţia lui este foarte consolidată ( 2:12, 46 ; 1. Cronici 29:23 ).

4. Căsătoria

În acel timp, Solomon s-a căsătorit cu fiica faraonului Egiptului şi a adus-o în cetatea lui David. A fost cumva o alianţă politică pentru a asigura o relaţie bună cu vecinii? Cuvântul nu ne spune. Mai târziu, Solomon va construi o casă în afara cetăţii pentru soţia lui egipteană ( 7:8 ) şi „fata lui faraon se va sui din cetatea lui David” ( 9:24 ).

Care va fi motivul invocat? „ …pentru că locurile în care a intrat chivotul Domnului sunt sfinte”. Dar, în aceste condiţii, de ce a luat-o în căsătorie? „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3 ). Cetatea lui David a fost partea cea mai de sus a Ierusalimului, în această fortăreaţă a Sionului, luată de la Iebusiţi, de care David era atât de ataşat, a fost aşezat Chivotul.

De reţinut că nu a fost prima alianţă a lui Solomon. Încă foarte tânăr, el s-a căsătorit cu „Naama, amonita“ ceea ce era un păcat foarte grav: „Amonitul şi moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie” (Deutoronom 23:3). Rodul acestei alianţe, a fost Roboam ( 14:21, 31 ).

5. Începutul împărăţiei

5.1. Chivotul şi ritualul

Cu toate acestea, la începutul domniei sale, la acest rege s-a putut vedea o mărturie frumoasă: „Solomon iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, David.”, dar se mai adaugă o menţionare ”Numai că aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi” ( 3:3 ). O situaţie care a durat până în timpul lui Ezechia.

„Mai bine a fi mic şi dispreţuit lângă chivot decât a poseda splendoarea împărăţiei şi de a se închina pe înălţimi” (JND).

David a adus chivotul la Ierusalim, unde l-a aşezat doar într-un cort (2. Samuel 6:12-23 ). Apoi el a adus arderi de tot şi jertfe de pace; şi în timp ce chivotul a făcut obiectul unui ritual în continuă desfăşurare, (2. Samuel 6:7 ; 1. Cronici 16:37 ), în acelaşi timp cortul şi altarul de aramă încă se aflau pe înălţimile din Gabaon. Nu a fost un păcat, deoarece templul nu fusese construit încă. Dar mai târziu, mult spre neplăcerea lui Dumnezeu, aceste înălţimi au folosit la ritualuri păgâne şi idolatre.

5.2. Rugăciunea lui Solomon

Deci, la Gabaon este locul unde Solomon va merge şi va aduce o mie de jertfe! Domnul i s-a arătat noaptea într-un vis şi i-a spus: „Cere ce vrei să-ţi dau”. Solomon înţelege că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a merge pe calea dificilă care se deschide înaintea lui. El simte că nu are capacitatea pentru a îndeplini sarcina cu privire la poporul lui Dumnezeu: el cere Domnului înţelepciunea necesară pentru a-şi duce la îndeplinire sarcina pe care o are ( 3:6-11 ).

Avem noi oare aceeaşi dorinţă ca Solomon: o inimă care ascultă, care este gata să discearnă voia lui Dumnezeu? (Iacov 1:7 ; Evrei 5:14 ). Pentru a exprima cu sinceritate o astfel de cerere, „nu te socoti singur înţelept” (Proverbe 3:7 ). Dragostea pentru Domnul este cheia înteligenţei adevărate. Să luăm în considerare modelul nostru perfect, declarând prin vocea profetului: „Domnul Dumnezeu …Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isaia 50:4 ).

„Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului” ( 3:10 ). Căutând înainte de toate aprobarea Sa! El îi acordă lui Solomon ceea ce I-a fost cerut şi mai mult de atât…Lui Îi place să adauge tot ceea nu a fost cerut.

Este umilă dependenţa de la începutul vieţii sale, care îl face pe Solomon să ocupe primul rang printre înţelepţii care s-au succedat pe pământ ( 8:30-31 ). Hristos este singurul care l-a întrecut (Marcu 10:43-45 ). În plus „nu se va ridica nimeni niciodată” ca Solomon atât ca „bogăţii şi slavă” ( 3:13 ).

5.3. Responsabilitatea

Dar problema responsabilităţii sale înaintea lui Dumnezeu este rezolvată imediat: “Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, …îţi voi lungi zilele” ( 3:14 ).

Dar în trupurile noastre nu locuieşte nimic bun. Solomon, la fel ca poporul său (Exod 19:5-8 ), în incapacitatea lui îşi va arăta necredinţa. Spre deosebire de tatăl său David, la el nu vom vedea o inimă frântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va dispreţui niciodată. Decăderea sa personală va avea ca rezultat divizarea împărăţiei.

5.4. Începutul fericit al domniei

5.4.1 Progres în spiritualitate

După ce a primit aşa de măreţe promisiuni de binecuvântare din partea lui Dumnezeu, Solomon s-a întors la Ierusalim unde a căutat să fie „înaintea chivotului legământului Domnului”. El părăseşte formele pentru a înţelege realitatea, el caută prezenţa lui Dumnezeu reprezentat de chivot, o imagine a lui Hristos! El oferă arderi de tot şi jertfe de mulţumire şi dă un ospăţ tuturor slujitorilor lui.

5.4.2. Manifestările înţelepciunii

Solomon a primit din partea lui Dumnezeu o aşa inimă largă pentru a putea cuprinde poporul numeros de care este responsabil. Acesta acţionează în mijlocul poporului ca un judecător suprem. Cearta dintre cele două femei privind apartenenţa fiului nou-născut, îi dă oportunitatea să împărtăşească în mod public darul de înţelepciune primit de la Dumnezeu. El face apel la instinctul matern şi adevărata mamă este uşor de găsit: ea este dispusă mai degrabă să-şi piardă fiul, numai ca acesta să rămână în viaţă ( 3:16-28 )!

5.4.3. Scrieri ale lui Solomon, Proverbe şi Cântări

Tot Israelul a auzit vorbindu-se şi înţelege că Solomon a primit „înţelepciunea lui Dumnezeu …în judecăţile lui”. Oricine poate citi proverbele sale, dintre care o parte (800) au fost cuprinse în Scriptură. În momentul deciziilor cruciale, care necesitau judecată de sine şi reflecţie, Proverbele sale sunt una din cărţile de bază în şcoala lui Dumnezeu, care-l ajută să se orienteze. Înţelepciunea, ca şi Cuvântul cu care se identifică, este o Persoana vie care învaţă şi ghidează pe cei ce se numesc fii Săi.

Credincioşii trebuie să înveţe să cunoască de asemenea, multele cântări ale lui Solomon şi înainte de toate, acea cântare pe care Dumnezeu a făcut-o cunoscut în Cuvântul Său, Cântarea Cântărilor. Se vorbeşte, figurativ, despre relaţiile viitoare ale Regelui, Hristos, cu mireasa Sa pământeasca, Israel.

În momentul când va începe domnia Sa, afecţiunile acestui popor vor fi reînviate şi ei vor răspunde în cele din urmă chemării adevăratului Solomon. Dar desigur această carte este valabilă şi pentru nevoile actuale ale credinciosului. Dragostea este legătura vitală care uneşte pe fiecare răscumpărat cu Salvatorul său şi aceste cântări sunt umplute cu manifestări ale dragostei.

Fiecare poate parcurge în Cuvântul lui Dumnezeu şi alte scrieri ale lui Solomon, în special Psalmul 127 şi cartea Eclesiastul care tratează diverse subiecte.

5.5. Imaginea lui Hristos

Faima lui Solomon se răspândeşte şi în curând „veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui” ( 4:29-34 ). În cea mai mare parte a vieţii sale, domnia lui, prin organizarea sa, strălucirea lui uimitoare (2. Cronici 9:13-28 ) şi pacea durabilă, este o imagine minunată a împărăţiei milenare a lui Hristos: „Iuda şi Israel… au locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui” ( 4:25-28 ).

Numai Isus a depăşit acest frumos etalon. El a făcut-o în primul rând prin dragostea Lui care se revarsă în favoarea celor care-I aparţin şi deci dovada absolută a fost dată la cruce. În timpul călătoriei Lui pe acest pământ, Isus a arătat mulţimilor că aveau în mijlocul lor pe „Unul mai mare decât Solomon” (Luca 11:31 ). Cei care-L ascultau nu aveau credinţă şi nici discernământ, dar ei au căutat înţelepciunea Lui şi se minunau de înţelepciunea Sa şi de răspunsurile pe care le dădea (Marcu 6:2 ).

6. Construirea Casei Domnului

6.1. Temelia

În dragostea sa pentru Domnul, David strânsese deja în timpul vieţii lui o cantitate considerabilă de metale preţioase, având în vedere construirea templului (Psalmul 26:8 ; 2. Samuel 7:2 ; 1. Cronici 29:2-3 ). Solomon, intrând în planurile lui Dumnezeu, începe, cu ajutorul entuziast al împăratului Tirului, Hiram, (2. Cronici 2:12 ), să reunească toţi meşterii iscusiţi şi materialele necesare. Mai întâi „Împăratul a poruncit să se scoată pietre mari şi măreţe, cioplite pentru temeliile casei” ( 5:17 ), pentru a stabili în primul rând o fundaţie solidă pentru construcţia templului.

Este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru casa Lui spirituală: singura temelie este Hristos, piatra din capul unghiului (1. Corinteni 3:10-11 ; 1. Petru 2:6 ). Materialele pregătite de Dumnezeu în vederea locuirii Sale în prezenţa oamenilor, pentru ca ei să beneficieze de toate binecuvântările şi sfaturile Lui, nu au ca rezultat decât suferinţele şi respingerea lui Hristos.

Este El, Fiul Dumnezeului celui viu care declară: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. În această casă spirituală, jertfele spirituale sunt oferite lui Dumnezeu. (Evrei 13:15 ).

6.2. Amplasarea şi construirea casei

Cântarea care a fost cântată pe malul Mării Roşii, a devenit realitate: „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!” (Exod 15:17 ).

Templul, construit pe muntele Moria, mai precis „în aria lui Ornan”, a avut o lungime şi o lăţime dublă faţă de cea a Cortului înălţat în pustie.

Nu sunt dimensiuni aşa de impresionante, dar sfinţenia, ordinea perfectă, dreptatea şi gloria erau cele care caracterizau casa lui Dumnezeu. Adevăratul arhitect al acestui templu, i-a încredinţat toate detaliile lui David (1. Cronici 28 ) şi fiecare avea o semnificaţie divină care ne îndreaptă privirile spre Persoana şi lucrarea lui Hristos.

Solomon l-a ales pe Hiram (a nu se confunda cu regele Tirului), pentru a conduce lucrările construcţiei. Este fiul unei văduve din Neftali şi tatăl său era din Tir. „Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţa în săvârşirea oricărei lucrări de aramă… şi i-a făcut toate lucrările.” ( 7:14 ). Hiram pe departe ne dă o imagine a Duhului Sfânt. Când un credincios se lasă condus de El, devine capabil să servească. Trebuie să ascultăm glasul Lui!

Nu avem intenţia de a intra aici în toate detaliile acestei lucrări remarcabile. A început al patrulea an al domniei lui Solomon, terminându-se după şapte ani şi jumătate ( 6:1,38 ). Apoi Solomon se dedică alţi treisprezece ani pentru construcţia propriei case. Putem vedea, prin comparaţie, dorinţa lui de a finaliza templul! Apoi el a construit casa din pădurea Libanului, cu porţile sale: locul unde el judeca ( 7:2-7 ) şi în ultimul rând, casa soţiei sale, fiica lui Faraon. Această căsătorie probabil anunţă relaţiile Împăratului cu toate naţiunile pământului, în timpul perioadei milenare.

6.3. Promisiunile condiţionate

Deja în timpul visului pe care l-a avut Solomon la Gabaon, promisiunile lui Dumnezeu au fost însoţite de o condiţie de ascultare ( 3:14 ). În timpul construirii templului, Domnul se adresează din nou lui Solomon folosind un „dacă”. Relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său, casa Lui în mijlocul lor şi protecţia Sa pe care este dispus să o ofere ( 6:13 ), toate acestea depind de ascultarea împăratului, care este responsabil să umble în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. În caz contrar, poporul şi împăratul vor fi pedepsiţi!

De fapt, doar în Hristos binecuvântarea promisă va fi realizată pe deplin. Dumnezeu este credincios şi promisiunile făcute lui David sunt ferme. Este interesant de a compara 2. Samuel 7:12-16 , unde Dumnezeu descrie responsabilitatea omului, cu predispunerea acestuia spre păcat, cu 1. Cronici 17:11-14 care arată partea lui Dumnezeu, astfel încât păcatele lui David şi ale lui Solomon sunt omise. În schimb accentul este pus pe gloriile lor.

7. Sfinţirea Casei

7.1. Gloria intră în Casă

Casa este gata: Dumnezeu va face locaşul Său. Sărbătoarea Corturilor urmează imediat celei de dăruire ( 8:64-66 ). „Bătrânii lui Israel”, „căpeteniile seminţiilor”, „căpeteniile familiilor” sunt toţi adunaţi de Solomon ( 8:1 ).

În conformitate cu porunca Domnului, preoţii au luat chivotul şi l-au dus la „locul lui, în Locul prea sfânt al casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor”. Imaginea lui Hristos, intră în „locul Lui de odihnă” (2. Cronici 6:41 ). Doar drugii vizibili, mai amintesc de drumul anevoios prin deşert.

Ca răspuns la rugăciunea regelui, focul „s-a pogorât din cer” mistuind arderea de tot şi jertfele. Este a doua oară când Dumnezeu trimite norul slavei Lui umplând Casa (2. Cronici 5:14 ; 7:1 ; 8:10 ), aşa cum în trecut a umplut Cortul (Exod 40:34 ). Este din nou precizat că „ Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din cauza norului”!

Astfel Dumnezeu încoronează, în favoarea lui Solomon, credinţa şi făgăduinţele lui David. Tot poporul s-a prosternat şi au intonat cântarea domniei de o mie de ani: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui” (Psalmul 136 ).

7.2. Rugăciunea dedicării

Apoi împăratul, într-o atitudine de dependenţă, a îngenunchiat ( 8:54 ) şi se adresează Lui Dumnezeu, în timp ce poporul rămane în picioare. Solomon binecuvântează pe Dumnezeu şi Îl laudă pentru mareţia Lui, bunătatea şi credincioaşia Lui ( 8:23-24, 27 ).

Numele marelui preot nu ne este relatat. Solomon însuşi ocupă această poziţie: imaginea lui Hristos, care în acelaşi timp este atât rege cât şi mare preot: „va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13 ).

Cu mult timp înainte, Domnul a anunţat că va locui în întuneric (Exod 20:21 ). Împăratul declară vorbind de templu, că nu a prevăzut ferestre spre exterior, această casă fiind dedicată lui Dumnezeu (2. Cronici 6:1 ). Este un loc de locuire permanent, unde „Numele Său să locuiască pe vecie” ( 8:12 ; 2. Cronici 7:16, 20 ).

Solomon reaminteşte despre trecut, ieşirea din Egipt, harul care l-a ales pe David, legământul şi promisiunile. Trecerea timpului nu a afectat cu nimic realitatea din timpurile lor (a se compara cu 2. Petru 3:4 ). Astfel că lui Solomon îi face plăcere să repete: „care împlineşte, prin puterea Lui, ce spusese…” ( 8:15,20 ; 2. Samuel 7:12 ). El reaminteşte: „Tu ai zis: Acolo va fi numele Meu pentru totdeauna”. Astăzi, credincioşii sunt invitaţi să se adune în numele Domnului Isus (Matei 18:20 ), recunoscându-i pe deplin autoritatea şi să se supună Cuvântului Său.

Solomon a primit din partea Domnului o înţelepciune şi o putere fără precedent. Este înconjurat de mareţie, dar totuşi realizează că atât nevoile lui cât şi ale poporului rămân încă foarte mari.

7.3. Ce a cerut Solomon

De asemenea el a înălţat Domnului o rugăciune admirabilă de credinţă, umilinţă şi de ardoare. El a început prin a-I cere iertare ( 8:30 ) mai înainte chiar de a enumera în cererea sa, subiecte precise.

Rugăciunea sa curpinde şapte cereri distincte, punctate prin aceste cuvinte: „Ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale” ( 8:32, 34, 36, 39, 43, 45 şi 49).

El evocă mai întâi păcatele, din nefericire atât de frecvente, împotriva aproapelui ( 8:31-32 ), apoi el îşi imaginează cazul unui război în care Israel va fi bătut de vrăjmaş ( 8:33-34 ), continuând cu seceta pe care Dumnezeu o va trimite peste ţară, din pricina păcatelor făcute de ei împotriva lui Dumnezeu ( 8:35-36 ; 26:19 ).

El citează apoi cazurile de foamete şi de ciumă sau dezastrele provocate de diverşi prădători ( 8:37-40 ). Apoi el reaminteşte nevoia continuă de siguranţă de care Israel are nevoie chiar şi atunci când Domnul îi conduce pe un drum de război ( 8:44-45 ). În cele din urmă, el îşi imaginează cazul în care poporul ar fi dus în captivitate într-o ţară străină, pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu ( 8:46-50 ).

Solomon L-a implorat cu sinceritate pe Domnul de a răspunde la rugăciunea lor, doar dacă ei „se vor coborâ în ei înşişi” şi-şi vor recunoaşte păcatele şi răutatea lor! Dacă ei se vor întoarce către El şi vor recunoaşte rănile din inimile lor, atunci: „Ascultă-i din ceruri şi iartă-i”! Da, Dumnezeu poate să ierte totul pentru că Isus a ispăşit toate (1. Ioan 1:9 ).

El aminteşte apoi: „Tu cunoşti inima tuturor copiilor oamenilor” (Psalmul 139:1 ) şi recunoaşte importanţa capitală ca fiecare să aibă temere de Dumnezeu în toate zilele ( 8:40 ).

Ce trăsătură frumoasă: împăratul nu uita să mijlocească pentru străinul venit dintr-o ţară îndepărtată care caută binecuvântările Domnului. Ne gândim la împărăteasa din Seba ( 10 ) şi la famenul etiopian (Faptele Apostolilor 8 ). Solomon cere: „Ascultă-l din ceruri… când străinul care nu este din poporul Tău Israel va veni dintr-o ţară îndepărtată… şi dă străinului acela tot ce-Ţi va cere, pentru că toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine ca şi poporul Tău Israel” ( 8:41-43 ).

7.4. Binecuvântare poporului

Acum Solomon „s-a sculat dinaintea altarului Domnului, unde îngenunchiase” şi stând în picioare „binecuvântează cu glas tare” toată adunarea. El aduce mulţumiri lui Dumnezeu care a dat odihnă poporului Său: „Binecuvântat să fie Domnul, care a dat odihnă poporului Său Israel, după toate făgăduinţele Lui! Din toate bunele cuvinte pe care le rostise prin robul Său Moise, niciunul n-a rămas neîmplinit” ( 8:56 ).

Încă îi mai cere lui Dumnezeu să le „plece inimile spre EL”şi exprimă dorinţa ca ale lui cuvinte să fie mereu prezente înaintea Domnului Dumnezeului lor, zi şi noapte pentru ca El să-i facă dreptate servitorului Său şi poporului Său Israel ( 8:57-59 ).

Găsim la 2. Cronici 6:41-42 cuvinte importante, exprimate în afara acestor cereri. Cu certitudine Solomon s-a gândit la Psalmul 132 , în momentul în care el îşi încheie rugăciunea, pentru că el spune: „Scoală-Te, Doamne, vino la locul Tău de odihnă, Tu şi Chivotul mareţiei Tale!”. Daniel, în captivitate, atent să se hrănească cu Scripturile (Daniel 9:2 ), îşi va aduce aminte de această rugăciune, când de trei ori pe zi, el va îngenunchia, fereastra sa deschisă către Ierusalim în timpurile când templul va fi complet distrus (Daniel 6:10 ).

7.5. Jertfele – dispoziţia inimii

Solomon îndeamnă poporul să-şi dăruiască inimile în totalitate Domnului ( 8:61 ). Apoi, împreună cu tot Israelul, aduce jertfe, dar altarul se dovedeşte a fi prea mic. Atunci Solomon, în această circumstanţă, sfinţeşte mijlocul curţii, iar de acum se pot aduce arderile de tot, darurile de mâncare şi grăsimea jertfelor de mulţumire ( 8:62-65 ).

Acţiunea desfăşurată de Solomon, realizată cu o deosebită plăcere şi bucurie, este finalizată. Facem noi întotdeauna, ceea ce Domnul ne spune, cu aceeaşi dispoziţie a inimii, cu bucurie, pentru simplul motiv că El este Cel care ne cere?

7.6. Răspuns la rugăciune

Domnul i se arată lui Solomon, pentru a răspunde favorabil la rugăciunea lui. Ce promisiune minunată: „şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.” ( 9 :1-3 ). Această casă, în care locuieşte slava Lui, va fi un mare motiv de a binecuvânta, asculta şi ierta. În perioada creştină, doar numele unic Isus, este cel de care Dumnezeu Îşi asociază slava Lui şi împlineşte rugăciunile care-I sunt adresate (Ioan 14 :13- 14 ).

Dumnezeu îl atenţionează din nou pe Solomon, care acum este deja mai în vârstă, cu aceleaşi avertismente: „Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea, cum a umblat tatăl tău, David, cu inima curată şi cu neprihănire…voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei tale în Israel” ( 9:4-5 ).

Aceasta este o reminiscenţă a ceea ce spune apostolul: „ …Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos„ (Filipeni 3:1 ). Dar suntem noi întotdeauna dispuşi să ascultăm? Aceste avertismente repetate, conturează un sentiment dureros gândindu-ne la decăderea lui Solomon.

Domnul îi reaminteşte atât lui Solomon cât şi poporului Său, responsabilităţile pe care la au. Sfânta Lui prezenţă în mijlocul alor Săi, necesită o separare strictă de rău. În caz contrar, acest privilegiu le va fi luat şi acest templu aşa de magnific, va fi distrus. Israel, ca naţiune , va fi nimicit ( 9:6-9 ).

Toate acestea, din nefericire, trebuia să se împlinească la literă. Noi nu-l vedem pe Solomon cum ca răspuns avertismentelor divine.

8. După 20 de ani de domnie

8.1. Tratate de alianţă

După 20 de ani ( 9:10 ), după finalizarea Casei Domnului şi casa împăratului, Solomon a căutat să recompenseze regele Tirului pentru contribuţia pe care a avut-o prin donaţia de aur şi lemn de cedru.

8.1.1. Tratate de rău augur

Este recunoscut că un bun negociator şi abil în realizarea tratatelor astfel încât Israel trăieşte în pace cu vecinii săi. Dar în orice alianţă, tot timpul există un preţ de plătit, pericolele constante de evitat şi în cele din urmă inimile sunt tentate să se îndrepte către alţi dumnezei (Deutoronom 11:6).

Solomon i-a dăruit lui Hiram douăzeci de cetăţi în Galileea, unde deja locuiau mulţi străini. Dar când Hiram a mers să le viziteze, nu a fost deloc mulţumit şi a ţinut să-i aducă la cunoştinţă şi lui Solomon, care-l numea de acum „fratele meu”. Numele dat acestor cetăţi pare să confirme dispreţul său. Cabul înseamnă „bun de nimic”. La rândul său, Hiram, conducătorul celei mai mari puteri maritime în acele timpuri, i-a trimis lui Solomon un cadou somptuos: 120 de talanţi de aur! Faraon acţionează în aceeaşi manieră ( 9:16 ).

„ ...toţi iubesc mita şi aleargă după plată;” (Isaia 1:23 ). „ Hiram iubise totdeauna pe David” şi mereu a fost mulţumit de proiectele pentru construcţiile lui Solomon ( 5:1-11 ). Dar cum putem să credem ca vom putea împărtăşi bucuriile spirituale cu un necredincios, chiar şi aşa numit tolerant? Nu este surprinzător faptul că ţara nu are nicio atracţie pentru el? Dacă vom fi neascultători la gândurile lui Dumnezeu, vom lua “calea neamurilor” (Ieremia 10:2 ), această lipsă de separare pierde toată aroma sării noastre!

Mai mult de atât, oferind unui străin o parte chiar foarte mică şi în aparenţă de o valoare nesemnificativă din frumuseţii ţării, Solomon uită drepturile lui Dumnezeu. Domnul a spus: „ Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.” (Levitic 25:23 ). Aveţi grijă! Putem abandona atât de uşor în favoarea lumii o parte din moştenirea Lui!

8.1.2. Tratate bune

Cartea Cronicilor reaminteşte asupra acestei istorisiri în ceea ce priveşte oraşele date de Solomon lui Hiram. Acestea din urma, după ce au fost construite şi fortificate, sunt date spre folosinţă fiilor lui Israel (2. Cronici 8:1-7 ). Solomon, în această circumstanţă, în loc să diminueze, se implică pentru a creşte moştenirea.

8.2. Alte relaţii ale împăratului

Îl putem vedea apoi pe acest împărat, administrator înţelept, cum fortifică şi îşi organizează regatul cu preţul unei munci colosale. El este în relaţie cu Domnul ( 9:25 ), căruia îi oferă arderi de tot de 3 ori pe an şi jertfe de mulţumire pe altarul de aramă şi tămâie pe altarul de aur.

În ascultare de Cuvânt (Levitic 25:42 ), copiii lui Israel nu au fost supuşi muncilor destinate sclavilor ( 9:22 ). Dar pentru prima dată după era lui Iosua, toţi cei dintre neamurile pe care Israel le-a cucerit, sunt supuşi ca sclavi pentru a face o adevărată muncă forţată ( 9:20-21 ). Inamicii sufletelor noastre sunt ei liberi să acţioneze sau am găsit în Hristos puterea de a-i supune?

Solomon deţine de asemenea o flotă maritimă şi Hiram îi mai împrumută din nou marinarii lui care cunoşteau marea foarte bine. Împreună vor merge la Ofir pentru a aduce aurul mult râvnit! ( 9:27-28 ). El nu ţine cont de sfaturile date în cartea lui Iov: “aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor!”, respinge idolii care umplu inima atât de uşor! Căci “atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăţia ta” şi “va fi desfătarea ta “ (Iov 22:21-27 ).

De acum Solomon domină toate popoarele din jurul ţării: pe cele care odinioară oprimau pe Israel. El face cu ei un legământ de pace şi de binecuvântare. Probabil de aici se desprinde ideea asupra relaţiilor pe care naţiunile le vor avea cu Hristos în timpul domniei Sale milenare?

8.3. Regina din Seba

În această perioadă prosperă, Scriptura reaminteşte încă vizita acestei regine din sud care a domnit în Seba. Ea care „a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon” (Matei 12:42 ).

Ea ascultă şi „ îi sorbea cuvintele” şi „i-a spus tot ce avea pe inimă”. Lumea este plină de enigme şi de probleme de nerezolvat. Este o profundă realitate pentru mintea umană dar „Solomon i-a răspuns la toate întrebările”. Înţelepciunea este numai în Dumnezeu şi se distinge prin Duhul ( 10:3 ; 1. Corinteni 2:11 ).

Ea învaţă şi poate vedea toată înţelepciunea lui Solomon prin: casa pe care a construit-o, bucatele de pe mesele lui, locuinţa slujitorilor, ordinele căpeteniilor sale, hainele slujitorilor şi a paharnicilor. Toate aceste lucruri reflectă gloria lui Hristos.

Purtată de admiraţie, ea exclamă: „Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt pururi înaintea ta şi care aud înţelepciunea ta!“.

Apoi ea oferă o multitudine de cadouri pentru cei care au răspuns la nevoile nesatisfăcute ale inimii ( 10:10 ). Toate acestea nu sunt decât o umbră a iubirii care a cuprins inima celor pe care Hristos i-a salvat.

Dar multele daruri date de Solomon, depăşesc cu mult pe cele oferite de această împărăteasă. El „a dat împărătesei din Seba tot ce a dorit, tot ce a cerut” ( 10:13 ). Cereţi şi vi se va da. Creştinii se apropie de Isus, de bogăţiile Lui, de tandreţea Sa divină şi putem spune cu o bucurie chiar mai mare: „ Şi iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit mergându-ţi faima.” ( 10:7 ).

9. Sfârşitul domniei

9.1. Declinul

Până aici l-am văzut doar ca o umbră întunecând strălucirea acestui regat excepţional. Dar 11 începe prin „dar” (traducerea J.N. Darby) care dezvăluie prin cele descrise mai sus, o stare morală mult mai dureroasă. Spiritul lumii acesteia a cuprins deja inima lui Solomon, multe dintre faptele lui demonstrând acest lucru. „Inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său, David” 11:4 ).

Solomon, cu siguranţă a avut o copie a legii şi el trebuia să o citească (Deuteronom 17: 18-19 ). Dar, în neascultare, el îşi ia o mulţime de femei străine (Deuteronom 17:17 şi 7:3). El se ataşează de ele “târât de iubire” şi în timpul bătrâneţii nevestele îi vor abate inima ( 11:3 ).

Toţi l-au văzut pe Solomon când se apleca pe genunchi în templu, cu mâinile întinse către Dumnezeu. Cum se face că acum el a devenit un idolatru? El s-a dus dupa Astartea, zeiţa sidonienilor şi după Milcom urâciunea amoniţilor ( 11:5 )! Nu a fost el cel care a cerut o inimă înţeleaptă, o inima care ascultă? El a simţit această nevoie pentru a-i conduce pe alţii, dar el nu a ascultat avertismentele Domnului cu privire la conduită sa personală (1. Timotei 4:12 )?

Această inima, pe care Domnul i-a dat-o împăratului pentru a-şi iubi poporul, nu a putut fi ţinută departe de „limba ademenitoare a celei străine” (Proverbe 6:24-25 ). El nu a vegheat şi a făcut ceea ce era rău în ochii Domnului.

9.2. Poftele inimii – Neascultarea de Cuvânt

Ucenicii din Emaus făceau această mărturie despre Isus din Nazaret: El „era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod” (Luca 24:19 ). Ucenicul Său, apostolul Pavel, despre care trebuie să recunoaştem că: „epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere”, putea spune: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva” (Faptele Apostolilor 20:33 ).

În schimb în inima lui Solomon, mii de femei străine îşi găseau locul împreună cu idolii lor şi „l-au târât şi pe el în păcat”! (Neemia 13:26 ). Împăratul însuşi a zidit un loc înalt pentru Chemos, urâciunea Moabului, pe muntele situat în faţa Ierusalimului, precum şi pentru Moloh, urâciunea fiilor lui Amon cei care îşi jertfeau copiii în foc ( 11:7 ; Levitic 18:21 ; 20:1-5 ): Dumnezeu este dezonorat prin slujitorul Său, cel care a fost umplut de favorurile Sale.

Solomon este condamnat prin propriile sale cuvinte: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23 ). El i-a învăţat pe ceilalţi, dar a neglijat să ia în considerare pentru el însuşi (Romani 2:21 ; 1. Corinteni 9:27 ).

„Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecata mai aspră.” (Iacov 3:1 ). Putem avea în noi tendinţa să învaţăm pe alţii, uitând că trebuie mai întâi să aplicăm în noi trăirea pe care o predicăm. Solomon, trebuie să o spunem cu tristeţe, nu a ţinut cont şi a ignorat avertismentele tatălui său ( 2:3 ) precum şi de dubla atenţionare din partea Domnului ( 11:9-10 ).

Aceste care şi cai pe care Solomon îi avea în posesie din abundenţă, contrar cu gândurile lui Dumnezeu, au fost de asemenea un semn al declinului său. „ Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor, se bizuie pe cai şi se încred în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul!” (Isaia 31:1 ). Pentru un creştin în ziua de azi care se bazează pe bogăţiile lumii acesteia în loc să se încreadă în Dumnezeu, este o dezonoare (Ieremia 17: 5-8 ).

Trebuie să ne reamintim de asemenea, frenezia care l-a cuprins pe Solomon: el strânge aur şi argint în neascultare de gândurile Domnului şi toată lumea se grabeşte să-i aducă tone, bineînţeles inima lui iubind toate aceste lucruri ( 10:26-29 ; Deuteronom 17:17 ). Pericolul nu constă în ceea ce ne dă Domnul ci în utilizarea greşită pe care o putem face. Dacă noi punem totul la dispoziţia Lui, El este onorat şi ne face parte din bogaţiile imense care sunt în locurile cereşti în Hristos.

Lumea nu ne poate da aceste lucruri atât de preţioase, dar în schimb ne oferă neîncetat plăcerile păcatului: „pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii”. Dar dacă cineva iubeşte lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este în el (1. Ioan 2:15-17 ).

Cu cât cineva este situat într-o poziţie mai înaltă, cu atât căderea lui se va resimţi mai profund. Ce exemplu trist a dat acest împărat poporului său Israel! Atunci când mersul nostru nu este în conformitate cu poziţia noastră, noi devenim pentru ceilalţi un prilej de poticnire.

9.3. Asuprirea – duşmanii apar

În înţeleapta autoritate care a marcat începutul domniei lui Solomon, s-a renunţat la jugul asupritor şi s-a uşurat robia ( 12:4 ). Din păcate găsim că în inima fiilor lui Israel există murmure de nemulţumire. La început acestea vor fi înabuşite prin mareţia şi puterea unui împărat care părea că nu se teme de nimic. Dar simplitatea dispare şi vedem cum orgoliul se instalează instantaneu. Poporul începe să fie treptat treptat, pregătit să accepte şi chiar să dorească în secret divizarea împăraţiei. Acest lucru se va întâmplă la începutul domniei lui Roboam.

Dumnezeu va provoca toţi adversarii contra lui Solomon, în timpul bătrâneţii lui. Mai întâi în afara împăraţiei: Hadad, un edomit ( 11:14-22 ) şi Rezon, care va fi în cele din urmă regele Siriei detestând pe Israel ( 11:23-25 ). Apoi în interiorul regatului, care va fi prin Ieroboam, care va ridica la rândul său, mâna împotriva împăratului ( 11:26 ).

9.4. Nicio pocăinţă

Dar noi nu-l vedem pe împărat cum că s-ar căi în el însuşi, întorcându-se la Dumnezeu cu toată inima lui şi să ceară iertare în propria-i simplitate. Totuşi, aceasta a fost adevarata cale pe care el a trasat-o celor care au de a face cu inamicii, ca şi consecinţă a păcatelor lor?

Păcatul este cauza tuturor necazurilor şi relelor. Dar fără pocăinţă în primul rând, cum ar fi putut Solomon să-i spună lui Dumnezeu: „ascultă-I şi fă-le dreptate”? ( 8:46-48 ).

David, tatăl său, a comis greşeli grave şi umilitoare, dar niciodată el nu L-a pierdut pe Dumnezeu din vedere. Dându-şi seama de păcatul comis cu Batşeba, el a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului”. Judecata completă pe care David şi-a atribuit-o complet comportamentului său, după decăderea suferită, înalţă harul lui Dumnezeu.

Acest lucru este, din păcate, total diferit în ceea ce-l priveşte pe Solomon. Noi nu vedem conştiinţa lui fiind atinsă atunci când Dumnezeu îi spune: „Fiindcă ai făcut aşa şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine”. Cu toate acestea, El adaugă în bunătatea Sa, că va lăsa o seminţie fiului său din pricina robului Său David şi a Ierusalimului, oraşul pe care L-a ales ( 11:11-13, 32 ).

Solomon este avertizat că vastul său imperiu se va prăbuşi, dar numai după moartea sa “din pricina tatălui său David” ( 11:12 ). Sub loviturile acestei disciplinări, atitudinea acestui împărat este diferită de cea pe care a recomandat-o anterior: “Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui” (Proverbe 5:13, 3 :11-12).!

Noi nu vedem niciun semn de pocăinţă. Poate că el se gândeşte în secret la ceea ce afirmă Ezechia: de fapt esenţialul este că: “măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte!” (Isaia 39:8 ).

Aşa cum Saul altădată apărea în ochii lui David, Solomon a căutat să-l omoare pe cel pe care Dumnezeu l-a desemnat ca succesor al său. ( 11:30-40 ). Această tentativă de omor este ultimul act al lui Solomon care ne este relatat. Apoi el adoarme alături de părinţii săi, la o vârstă puţin de până în şaizeci de ani.

10. Învăţături de la Eclesiastul

El a avut un timp de vieţuire şi acum, uite cum a venit pentru el, după propriile sale afirmaţii, timpul să moară (Eclesiastul 3:2 ). Acest sfârşit atât de trist este o tragedie, este ireversibil. Un David sau un Petru, au cunoscut frumoase momente de pocăinţă, dar Cuvântul Domnului nu-i descoperă lui Solomon nimic asemănător.

Acest rege a cunoscut pentru un timp măreţia şi înţelepciunea. El a fost ajutat de asemenea să aprecieze tot ceea ce s-a întâmplat sub soare (Eclesiastul 1:13 ). Şi mărturia sa excepţională cuprinde toată valoarea. El confirmă faptul că: “omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua” (Psalmul 39:5-6 ). Da, acesta nu este decât un miraj înşelător! Pe acest pământ sărac, răvăşit de păcat, el nu găseşte nimic nou, nimic care să fie durabil.

Citind Eclesiastul, aflăm că Solomon mai întâi şi-a îndreptat propria inimă spre cunoaştere : dar el a trebuit să concluzioneze că a fost o ocupaţie ingrată, care provoacă supărare, oboseală şi durere! Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate elibera mintea omului, aducându-i la cunoştinţă adevărata cunoaştere care este fructul adevărat al acţiunii puternice pe care Duhul Sfânt o face neîncetat „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:10-12 ).

Solomon a încercat de asemenea, să se bucure fără restricţie de toate plăcerile vieţii. Dar, din nou, experienţa sa a fost foarte dezamăgitoare. Povestea vieţii lui prezintă vanitatea şi nebunia acestei plăceri pământeşti atât de trecătoare şi “De multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită, şi bucuria poate sfârşi prin necaz” (Proverbe 14:13 ).

Abundenţa extraordinară de bunuri pământeşti au permis “Predicatorului”, adică lui Solomon, să efectueze aceste “lucruri măreţe”, pe care ambiţia omenească continuă să le ofere (2. Cronici 9:22 ). A fost el oare satisfăcut? Putem vedea aprecierea sa finală: “că totul este o deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 1:14 ).

Dar atunci de ce, din păcate, nu a pus în practică ceea ce el însuşi a recomandat la sfârşitul cărţii acestea: “Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” , “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14 )?

Cum ar trebui să se comporte un copil al lui Dumnezeu înaintea unei situaţii aşa de disperate (Eclesiastul 2:20 )? El trebuie să înveţe să ia în considerare totul în lumina veşniciei şi nu din prisma celei aşa de trecătoare ale soarelui.

Omul, mediul său, activitatea lui, toate acestea nu au pe acest pământ decât un scurt parcurs. Dar orice este omenesc va exista întotdeauna şi în curând va trebui să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu. Timpul care ne este acordat pe acest pământ, este de asemenea cel de probaţiune, care va fi urmat de judecată inevitabil (Evrei 9:27 ).

Chiar şi cei răscumpăraţi de Domnul, ştiind că nu vor veni la judecată, nu trebuie să uite că vor fi prezenţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ei vor primi atunci o răsplată dar pot avea de asemenea şi pierderi importante (Romani 14:10 ; 2. Corinteni 5:10-11 ).

Dorim noi cu ardoare să fim plăcuţi Domnului? Noi avem o descoperire mult mai completă în ceea ce priveşte viitorul faţă de oamenii din Vechiul Testament. Lucrarea de la cruce a avut loc şi cel răscumpărat poate să-şi aţintească ochii asupra Domnului Isus şi să găsească în El toată bucuria pentru timp şi pentru veşnicie.

Solomon deja a afirmat: “Totul va fi bine pentru cei care iubesc pe Dumnezeu”. De ce nu a avut această pasiune, această dragoste până la sfârşitul călătoriei lui aici jos?

Ce este el pentru fiecare cititor? El işi recunoaşte slăbiciunea şi îi cere lui Dumnezeu ajutorul. El se adresează Celui care s-a oferit să fie Mântuitorul nostru şi Păstorul nostru, Celui care îi va da puterea şi forţa necesară de a urma căile Sale aici jos (1. Petru 2:21 ).

“Credinţa mea se bazează pe Hristos,
Pot să-L urmez în zadar,
Sau pierd ceva,
Când El Însuşi este caştigul meu?
Dacă toate bogaţiile de pe pământ vor să mă abată
Puterea Sa infinită mă face să le refuz.”

Tatăl lui Samuel, Elcana, era un levit, un urmaş al lui Chehat. Samuel era încă un băieţel, când părinţii lui l-au adus în Casa Domnului, la Eli. Prima relatare despre activitatea lui este: „S-a închinat acolo Domnului“ (1. Samuel 1:28 ). Cu siguranţă, această închinare a corespuns firii copilăreşti; dar vedem că deja de timpuriu a învăţat să-I dea cinste Domnului.

De multe ori credem că este necesară o anumită maturitate pentru a-i învăţa pe copii să se roage şi pentru a-i îndemna să-I aducă lui Dumnezeu cinste şi să-I mulţumească. Astfel pierdem uşor ani preţioşi. Cât de frumos este când copiii participă de mici la citirea Cuvântului lui Dumnezeu în casă şi învaţă să-şi plece genunchii! Cât de mult s-au neglijat aceste lucruri! Samuel a devenit mai târziu unul care se ruga stăruitor.

Fără rugăciune nu există viaţă cu Dumnezeu. Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea pune-te pe genunchi şi roagă-te, drag călător tânăr! Vei simţi roadele în viaţa ta de credinţă.

La Samuel găsim o dezvoltare sănătoasă a unei vieţi în sfinţenie. „Copilul slujea Domnului înaintea preotului Eli“ (1. Samuel 2:11 ). Fiind tânăr, trebuia să înveţe de la Eli. În tinereţe e necesară îndrumarea. Cât de bine este când vrei să înveţi şi accepţi învăţătura! Ce câştig vei avea, dacă vei lua aminte la experienţa celor mai în vârstă! Atunci vei deveni capabil să slujeşti independent. „Samuel slujea înaintea Domnului, ca băiat, încins cu un efod de in“ (versetul 18).

Slujirea presupune un Domn şi faptul de a I te pune la dispoziţie. Iosua a strigat cândva poporului Israel: „Alegeţi-vă astăzi cui vreţi să slujiţi“. El a făcut o alegere bună: „Dar eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:15 ). O viaţă fără slujire este fără roade. De aceea trebuie să luăm de timpuriu hotărârea cui vrem să aparţină viaţa noastră, pentru ca mai târziu să nu fim nevoiţi să privim înapoi la o viaţă ratată, nefolositoare. Dar trebuie să ştim limpede că nu putem sluji la doi stăpâni (Matei 6:24 ). Tesalonicenii s-au întors la Dumnezeu, „să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat“.

Noi luăm hotărârea de a-I sluji Domnului Isus. A-I sluji aduce bucurie, dar pretinde întreaga inimă pentru El. Această slujire are un câştig mare, căci Domnul a spus: „Dacă cineva Îmi slujeşte, Tatăl îl va onora“ (Ioan 12:26 ).

Există două tipuri de „a sluji Domnului“. În primul rând, viaţa noastră trebuie să dea mărturie de faptul că nu îi aparţinem prinţului acestei lumi, adică nu aparţinem acestei lumi, ci suntem un popor despărţit pentru Domnul. Apoi vedem la Samuel o slujbă deosebită în Casa Domnului. El era preocupat cu lucrurile duhovniceşti şi astfel a fost pregătit pentru o mare însărcinare.

Noi nu suntem cu toţii chemaţi pentru slujbe deosebite, totuşi cu toţii avem sarcini în Casa lui Dumnezeu. În orice caz, este necesar să ne preocupăm în anii cei mai buni ai vieţii cu lucrurile care privesc adorarea lui Dumnezeu. Acest fapt necesită părtăşie personală cu Domnul şi citirea cu sârguinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi cercetarea lui. În acest sens ne putem folosi de cărţile bune, pe care le avem la dispoziţie.

„Băiatul Samuel creştea înaintea Domnului.“ Acest loc era locul despărţirii de toate lucrurile, care ar fi putut fi o piedică în viaţa de credinţă. Acolo, el a rămas ocrotit şi s-a familiarizat cu Domnul său. Astfel a avut loc creşterea spirituală.

Progresele lui Samuel erau vizibile. Citim despre el: „Băiatul Samuel creştea mereu, fiind plăcut şi Domnului, şi oamenilor“ (versetul 26).

În sfârşit a sosit timpul când Domnul i-a vorbit lui Samuel. Totodată a vorbit prin el. Pentru aceasta, a trebuit să păşească într-o relaţie nemijlocită cu Domnul, căci „Samuel nu-L cunoştea încă pe Domnul şi nici cuvântul Domnului nu i se descoperise“ (3:7). Este vorba de cunoaşterea personală a Domnului. Samuel aparţinea Domnului, Îi slujea şi I se închina din zilele copilăriei sale, dar nu Îl întâlnise încă pe Domnul faţă către faţă. Acum sosise momentul. „Samuel era culcat în templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul l-a chemat pe Samuel“ (versetele 3,4). Crezând că l-a chemat Eli, Samuel a mers de trei ori la acesta; abia a treia oară i-a venit lui Eli gândul că probabil Domnul îi vorbea copilului. Când Samuel s-a aşezat pentru a patra oară la locul lui, „a venit Domnul şi a stat şi a chemat ca în celelalte dăţi: «Samuele, Samuele!»“ (versetul 10).

Ce situaţie sărbătorească şi sfântă! Dumnezeu i-a strigat de două ori numele, lucru care trebuie să aibă o însemnătate deosebită. Cu ce simţământ va fi răspuns el: „Vorbeşte, pentru că robul Tău ascultă“! Ce privilegiu a fost pentru Samuel să fie condus de Însuşi Dumnezeu în gândurile Sale!

Bucuria lui Dumnezeu este de a oferi tot mai mult har; dar El Se poate descoperi numai celor ce umblă în sfinţenie şi în credincioşie. La fel stau lucrurile şi astăzi. „Celui ce are, i se va da.“ Ah, de am vrea să dăm mai multă atenţie acestor lucruri!

Dacă Iosua nu a pătruns în taina harului lui Dumnezeu atunci spionii pe care îi trimite nu pot fi împuterniciţi cu acesta. Ei sunt totuşi pregătiţi pentru o astfel de slujbă. Acest lucru este cu adevărat binecuvântat. Ei nu au fost însărcinaţi cu o astfel de misiune, sau cu ordine privitoare la ea; însă ei o împlinesc îndată fără rezerve, fără suspiciune aşa cum ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, şi cu toată încrederea şi tăria posibilă. Ce lucru preţios, dincolo de gândurile noastre, este acesta! Ei nu au auzit nimic de la conducătorul lor cu privire la un astfel de lucru, însă ei îi făgăduiesc eliberarea lui Rahav şi garantează siguranţa acelei canaanite, o siguranţă la fel de amplă şi perfectă ca a oricărui israelit din tabără, la fel de bogată şi deplină precum a lor înşişi. Dumnezeu era Acela care le dădea acest drept, deşi în această privinţă nu erau împuterniciţi de Iosua; căci, în ochii Săi, picioarele celor care vestesc harul pe munţi, chiar şi în întinatul Canaan, sunt frumoase ( 10:15 ; Isaia 52:7 ).

Înşişi spionii, după o zi sau două, vor intra în ţară într-un cu totul alt caracter. Ei acum se duc punându-şi vieţile în primejdie: după o zi sau două ei vor merge sub conducerea chivotului şi însoţiţi de glorie. Ei acum se duc ca martori şi ca mijloc de binecuvântare pentru o sărmană păcătoasă; după o zi sau două ei vor merge să exercite judecata Domnului şi să împartă prada şi moştenirea. Ei acum sunt în slăbiciune şi în pericol, recunoscători pentru adăpostul făcut din nişte mănunchiuri de in pentru a-i ascunde de cei care îi urmăreau: însă aveau în curând să fie victorioşi în acelaşi loc. Ce exemplu, aş putea spune, al aceloraşi taine vedem la apostol, care a fost coborât prin zidul Damascului, lăsat jos într-un coş, şi totuşi suit prin răpire până în al treilea cer! Toate acestea sunt minunate pentru noi prin însemnătatea lor, prin mângâierea şi încurajarea pe care le produc.

Mai departe, cu privire la Rahav, gloria poate să intre aşadar în ţară, iar judecăţile să-şi urmeze cursul lor solemn, ea este în siguranţă. Ea a crezut cuvântul iscoadelor cu privire la funia stacojie, şi le-a fost credincioasă în ceasul slăbiciunii şi umilirii lor.

Acest lucru trebuie să fie remarcat. Ea nu a dezvăluit scopul venirii lor, aşa că este prin urmare la fel de în siguranţă cum sunt şi ei; asta înseamnă că le-a fost credincioasă în ceasul lor de slăbiciune, pericol şi umilire; iar acum, în ziua victoriei şi tăriei lor, când toate lucrurile s-au schimbat, ea este la fel cum sunt şi ei, victoria lor este şi victoria ei, siguranţa lor este şi siguranţa ei, moştenirea lor este şi moştenirea ei.

„Vom plăti cu viaţa pentru voi” îi spun iscoadele lui Rahav „dacă nu veţi dezvălui această faptă a noastră”. Cât de izbitor se exprimă aici marele principiu al evangheliei! Pentru că se cerea credinţă prin acel cuvânt al iscoadelor, tot aşa cum credinţa este aceea care este credincioasă faţă de umilirea şi suferinţele lui Hristos. Credinţa este cea care pricepe acea taină preţioasă a evangheliei. Credinţa este aceea care rămâne alipită de Hristos în ceasul crucii Lui. Hristos răstignit este taina credinţei. Părăsirea acelei taine înseamnă moarte. „Dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă” spune apostolul. A renunţa la ceasul slăbiciunii Domnului – căci El „a fost răstignit în slăbiciune” ( 13:4 ) – înseamnă să pierzi totul. Însă credinţa este credincioasă acelei taine, iar Rahav nu a dezvăluit faptele iscoadelor, nici nu i-a trădat în ceasul umilirii, slăbiciunii şi primejdiei lor.

Acest fapt este desigur plin de însemnătate pentru noi. Şi iarăşi, garanţia ei se afla în mijlocul acestei scene asupra căreia venea judecata, însă fusese hotărâtă de cei care exercitau judecata. Ei erau cei care i-au transmis-o. La fel precum în noaptea pascală din Egipt sabia era purtată de mâna Celui care rânduise sângele pe pragul de sus al uşii. Nici o siguranţă nu întrecea aceasta. Însă tot la fel de egală este siguranţa pentru un păcătos prin evanghelie. După cum este scris „În aceasta s-a împlinit dragostea cu noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1. Ioan 4:17 ). Noi ne aflăm în lume, locul judecăţii, iar Isus este în cer; totuşi siguranţa Lui este şi a noastră: „pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”.

preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

Otniel deschide seria acestor martori credincioşi într-o perioadă de decădere, în clipa în care Caleb încheie seria cuceritorilor. Toţi judecătorii care au urmat au fost pătaţi cu oarecare greşeli, pentru ca harul lui Dumnezeu să fie proslăvit în slăbiciunile lor. Caleb nu a avut niciun fiu, care ar fi putut moşteni proprietatea sa. Otniel era fiul unui frate mai tânăr de-al său. Dar acest reprezentant al generaţiei tinere a urmat exemplul unchiului său. Aşa cum Caleb a luat odinioară în posesie Hebronul, Otniel a luat acum cetatea Chiriat-Sefer. Astfel s-a făcut una cu familia bărbatului credinţei şi a primit-o de soţie pe femeia care era scumpă şi dorită de inima sa: Acsa, fiica lui Caleb. Ea a devenit soţia sa. Au urmat alte victorii. Prin Duhul Domnului, el a eliberat poporul, care suspina în propria sa ţară sub jugul arameilor şi timp de 40 de ani a devenit primul judecător al lui Israel (Judecători 3:10, 11 ).

Dar Acsa nu a fost cu nimic mai prejos decât soţul ei. Ca fiică vrednică a lui Caleb, ea a dorit o parte specială din acest petec de pământ promis, pentru care tatăl ei a luptat şi a biruit. Chiar dacă unii au fost leneşi în a cuceri şi a păstra, şi chiar dacă toate seminţiile poporului ei au arătat lipsă de credinţă, Acsa a vrut un câmp şi l-a îndemnat pe soţul ei să îl ceară. Dar a avut nevoie şi de izvoare de apă, pentru a uda acest pământ din miazăzi, care altfel se usca şi devenea neroditor. În momentul în care s-a aflat pe punctul de a-l părăsi pe tatăl ei pentru a începe o nouă etapă de viaţă, ea a sărit de pe măgar pentru a-i prezenta cererea. Îmi închipui cu plăcere această scenă: bătrânul erou al credinţei şi fiica sa la picioarele sale! Întreaga sa dorinţă a fost să posede această bucată de pământ din Iuda. Ce bucurie pentru acest încă robust bătrân să vadă în fiica sa aceeaşi dorinţă, aceeaşi stăruinţă şi aceeaşi râvnă! „Ce vrei? Dă-mi … Mi-ai dat… atunci dă-mi!“ Cu ce bucurie a dat acest patriarh tinerilor binecuvântarea cerută! Cei doi s-au întrecut într-o străduinţă vrednică de adevăraţi israeliţi.

Tineri creştini de astăzi, nu vă spun nimic aceste lucruri? Ele nu ne-au fost comunicate pentru satisfacerea curiozităţii noastre, ci pentru învăţătura noastră. Noi aparţinem în ceea ce priveşte mărturia, pe care Dumnezeu Şi-a trezit-o cu privire la apropiata venire a Domnului nostru, de generaţia decăzută. Din păcate, nu există nicio îndoială în acest sens! Alţii, la timpul lor, au luptat în Duhul lui Dumnezeu şi au biruit. Acum noi trebuie să păstrăm, pentru că totul este ameninţat de ruină. Se observă o vlăguire tot mai mare, iar indiferenţa sporeşte. Noi nu ne mirăm de aceste lucruri, pentru că ele au fost prezise. Dar desigur, cu toate acestea, nu vrem să luăm parte la ele. Duşmanii contra cărora trebuie să luptăm sunt mereu aceiaşi: lumea, canaaniţii conduşi de prinţul acestei lumi. Dar acest prinţ a fost biruit la cruce, aşa cum duşmanii lui Iosua şi Caleb au fost biruiţi de fapt înainte la Marea Roşie. Dumnezeu răspunde astăzi credinţei la fel ca ieri. Cu cât suntem mai conştienţi de slăbiciunea noastră, cu atât mai mult Dumnezeu Îşi poate descoperi puterea. Apropierea Domnului, Cuvântul viu şi Duhul Sfânt stau la dispoziţia celui fidel.

Vedem pe slujitorii Domnului, care au slujit cu dăruire şi stăruinţă, încheind unul după altul alergarea. Astfel de slujitori au devenit tot mai rari. Dar chiar dacă se pierde tot mai mult în jurul nostru hotărârea şi vigilenţa, fiecare dintre noi poate şi trebuie, chiar dacă ar fi singur, să imite credinţa conducătorilor care au mers înaintea noastră. Există suficient spaţiu pentru mai mulţi Otniel şi Acsa. Pe aceştia îi aşteaptă părţi speciale din ţară, adică o savurare personală a binecuvântărilor spirituale, cu care credincioşii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti. Ei vor poseda izvoarele de apă de sus şi de jos. Puterea Duhului Sfânt se va dovedi în trupul lor ca un izvor de apă vie şi le va rodi bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu, care altfel ar rămâne literă moartă.

Să ne nu mulţumim doar cu faptul că ştim că suntem sau că ne numim creştini; nu, ci să trăim ca şi creştini. Să luăm pentru noi înşine în posesie ţara şi să savurăm roadele ei. Domnul iubeşte această dorinţă sfântă a credinţei şi El o împlineşte. Din păcate, dorinţele noastre se îndreaptă atât de uşor spre o lume, în care suntem străini şi în care ne aşteaptă dezamăgire după dezamăgire (Iacov 4:2 ). Dar Domnul doreşte să ne vadă umpluţi cu o dorinţă vie după El, dorinţa de a-L urma, de a-i sluji şi de a-L vedea curând. Vrem să luptăm şi pentru darurile spirituale. El ne cheamă să ne deschidem gura, pentru ca El să o poată umple. Această dorinţă din inimi zeloase ne lipseşte mult! Ne mulţumim cu ceea ce considerăm că avem şi nu mai simţim nevoia de a dori mai mult. Marele reproş adresat adunării din Laodiceea este: Eşti căldicel. Căldicel, fără înflăcărare a inimii, fără clocot al inimii, care doreşte partea cea bună!

Cel căldicel spune: „Nu am nevoie de nimic.“ „Dă-mi… Mai dă-mi“, a spus Acsa. „Cereţi, şi veţi căpăta.“ Dorinţa credinţei nu rosteşte dorinţe neroditoare. Credinţa acţionează. Cu îndrăzneală pune mâna pe ceea ce i s-a promis. Ea tinde spre ceea ce este vrednic de dorit, iar aceste dorinţe ale sale sunt satisfăcute prin cunoaşterea lui Hristos, cunoaştere care creşte mereu. Din aceste rădăcini cresc toate roadele vieţii creştine. Secretul perseverenţei lui Caleb a fost ataşarea de Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a dat promisiuni. El L-a urmat în totul pe Domnul. Vom umbla pe urmele lui Caleb, dacă şi noi vom aprecia promisiunea şi pe Cel care a dat-o.

Chiar dacă Obadia a arătat temere de Dumnezeu în îngrijirea şi ocrotirea profeţilor, nu a îndrăznit să-i slujească în public Domnului, aşa cum făcea Ilie. Cât de  mare era deosebirea dintre Obadia şi Ilie! Obadia era indecis şi temător, Ilie era decis şi fără teamă, încrezându-se doar în Dumnezeu. Obadia ar fi trebuit să se despartă de casa lui Ahab şi să împartă cu Ilie persecuţia şi necazul. Atunci ar fi fost mult mai fericit şi ar fi avut parte de experienţe minunate cu privire la dragostea şi fidelitatea lui Dumnezeu! Fără îndoială, Ilie a  avut parte mai mult de apropierea Domnului în singurătate la pârâul Cherit şi la văduva săraca, decât Obadia în poziţia sa înaltă la curtea lui Ahab. Acolo, inima sa cu gândire pământească a putut găsi multe, dar conştiinţa unui credincios trebuie să fie chinuită şi încărcată, la fel ca sufletul lui Lot în Sodoma.

Comportamentul lui Obadia se aseamănă cu comportamentul lui Ionatan, fiul lui Saul. Şi acesta a fost împiedicat în slujba sa pentru Dumnezeul lui Israel, deşi el personal era temător de Dumnezeu şi a făcut unele fapte vitejeşti prin credinţă. El îl iubea pe David, fiul lui Isai, urât de Saul, dar uns de Dumnezeu ca împărat. Şi el ar fi trebuit să se despartă de răul în care trăia tatăl său. Peştera Adulam ar fi fost locul plăcut lui Dumnezeu pentru el, unde ar fi putut împărtăşi soarta lui David. Acolo, în părtăşie cu David şi cei fideli lui, ar fi fost cea mai bună ocazie, să arate supunere faţă de Dumnezeu şi faţă de unsul Său. Anumite consideraţii omeneşti l-au ţinut strâns în casa tatălui său, în loc să acţioneze în credinţă. Desigur, el a intervenit pentru David la tatăl său, dar nu s-a făcut una cu David în lepădarea sa şi a căzut împreună cu tatăl său pe dealul Ghilboa prin mâna celor netăiaţi împrejur.

La fel era şi cu Obadia. El era în legătură cu un bărbat, care se afla pe treapta cea mai de jos a decăderii împăraţilor lui Israel, şi astfel a fost nevoit să lucreze în ascuns pentru Dumnezeu şi pentru slujitorii Săi. Plin de teamă în faţa lui Ahab şi a soţiei lui nelegiuite, nu a avut curajul şi hotărârea să mărturisească împotriva urâciunii slujbei idolatre. Cât de mult a suferit sufletul său într-un asemenea mediu! Astfel, a putut avea o mică influenţă asupra oamenilor din acel timp, în timp ce Ilie a păşit cu îndrăzneală şi în public pentru Dumnezeu şi s-a împotrivit cu toată puterea lui Dumnezeu contra stricăciunii. Slujba lui Obadia consta din căutarea de iarbă pentru caii şi catârii lui Ahab, Ilie însă lupta pentru onoarea lui Dumnezeu şi reabilitarea poporului Său decăzut.

Cum stau lucrurile cu noi? Să se întrebe fiecare: „Sunt într-o poziţie asemănătoare lui Obadia?“ Dacă stau în părtăşie cu lumea, mă aflu sub influenţa ei, iar mărturia mea este slăbită. Slujba noastră nu aparţine unui Ahab, ci lui Dumnezeu. Este grav să semeni pentru carne, pentru că atunci recolta va fi tristă. Domnul este aproape şi va da fiecăruia după cum este lucrarea sa.

Să folosim timpul care ne-a mai rămas şi să trăim în prezenţa Domnului ca Ilie! Creştinătatea de nume se afundă tot mai adânc în stricăciune, mărturia copiilor lui Dumnezeu devine tot mai slabă; dragostea se răceşte, râvna pentru Domnul paralizează. Tot mai mult deviază şi copiii lui Dumnezeu de la adevărul Cuvântului şi se încurcă în organizaţii omeneşti, care poartă aparenţa evlaviei, dar care în adevăr sunt numai o piedică pentru acţiunea Duhului Sfânt. Conştiinţa şi inima multora devine tot mai rece. Ce fel de oameni ar trebui să fim atunci? Să dea Domnul să fim găsiţi ca unii care cercetează Cuvântul şi se supun de bunăvoie lui! O astfel de cale poate fi în legătură cu singurătate şi suferinţă, la fel ca la Ilie, dar Dumnezeu este proslăvit.

Când a trebuit să fie luată pe muntele Carmel decizia pentru adevăratul Dumnezeu şi Ilie era pe drum spre Ahab din această cauză, l-a întâlnit pe Obadia. Cât de mult ar fi trebuit Obadia să se bucure că s-a întâlnit cu un martor puternic şi credincios al lui Dumnezeu! În schimb, Obadia s-a îngrozit când Ilie i-a poruncit: „du-te şi spune-i domnului tău: Iată, pe Ilie!“ El a răspuns: „Cu ce am păcătuit eu, ca să dai pe robul tău în mâna lui Ahab, ca să mă omoare?“ Obadia se temea că Dumnezeu, înainte ca Ilie să vină la Ahab, l-ar putea răpi pe profet, iar el ar fi fost suspectat că lucrează împreună cu Ilie în ascuns împotriva împăratului. Aici, Obadia i-a adus aminte lui Ilie de lucrarea sa mare faţă de slujitorii Domnului, pe care i-a ascuns şi îngrijit.

Sărmanul Obadia! El i-a spus lui Ilie: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău.“ Nu ar fi putut să spună Dumnezeul „nostru“? El slujea unui stăpân care făcea ce era rău în ochii lui Dumnezeu şi care promova lucrarea lui satan. În schimb, Ilie Îi slujea Domnului, adevăratul Dumnezeu şi nu l-a recunoscut pe Ahab ca stăpânul său, care domnea peste conştiinţa sa, deşi ca şi împărat, Ilie era, conform gândurilor lui Dumnezeu, supusul său. Dar în slujba sa nu era împiedicat de ordinele lui Ahab, el putea să acţioneze liber pentru Dumnezeu, fără să fie legat de gândurile rele ale lui Ahab şi ale Izabelei. Ilie a trebuit să-i spună lui Obadia: „Du-te şi spune-i domnului tău…“ El era slujitorul lui Ahab.

Doi bărbaţi, care slujeau Domnului, dar ce deosebire între ei!

Geneza 10:8-12

1. Geneza 10:8-9

Din felul  în care apare Nimrod, reiese că el era mai degrabă un descendent al lui Cuş decât un fiu, în sensul strict al cuvântului. Altfel, de ce ar fi el menţionat nu doar după cei 5 fii al lui Cuş, dar şi după nepoţii pe care i-a avut de la Raema?

„Cuş a născut pe Nimrod : el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului. Iată de ce se zice : Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului. El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear.” (Geneza 10:8-10 ).

Nimrod era deci un cuşit. Trebuie spus acest lucru din cauza desfăşurării ulterioare a evenimentelor la a căror origine se află. Exceptând acest fapt, că era din familia lui Cuş, nu se spune nimic despre rudele lui directe şi nici despre urmaşii lui. Este menţionat în primul rând ascendentul lui şi, deşi fugitiv, este suficient pentru a atrage atenţia şi a lăsa de-o parte listele genealogice sau originea diferitelor neamuri.

„ A început să fie puternic pe pământ.” Nu este vorba despre o slujbă încredinţată de Dumnezeu şi nici de o succesiune providenţială. Braţul lui acţiona pentru el însuşi. Ca de obicei, tradiţia evreiască este îndeajuns de prolixă acolo unde Scriptura tace şi încearcă să exagereze cele câteva adevăruri de care dispune pentru zugrăvi un tablou fabulos. Şi alţii fac la fel – căci este o înclinaţie naturală –, pretinzând că se raportează la o tradiţie ce vine din Antichitate; astfel astronomia arabă l-a identificat pe Nimrod cu constelaţia Orion, care înseamnă „Uriaş”, iar în ebraică Chesil (Iov 9:9 ; 38:31 ; Amos 5:8 ). Nu este important să-i încărcăm pe cititori cu numeroasele ipoteze legate de acest cuvânt. Cei care sunt interesaţi de aceste speculaţii pot găsi informaţii în lucrarea lui Michaelis, Suppl. ad Lex. Hebr. N° 1192 .

Nu este vorba nici despre vreun mit în aceste scurte versete ale Scripturii. Nimrod „care a început să fie puternic pe pământ”. Abel şi Set nu fuseseră puternici, şi nici Enoh şi Noe. Ei s-au mulţumit să împlinească ceea ce le-a dat Dumnezeu să facă. Ei priveau spre Cel care urma să vină (Matei 11:3 ). Nimrod căuta fapte mari pentru el însuşi, ca şi Cain, primul ctitor de oraşe în timpurile de la început. În mod similar, Nimrod a fost primul care a zidit oraşe după potop, la o scară mai mare şi de mai multe ori. Puterea nemijlocită era ceea ce-şi dorea şi Dumnezeu, cel puţin în aparenţă, l-a lăsat să reuşească.

Se adaugă şi că „a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”. Nu avem niciun motiv să nu luăm  această afirmaţie  în sens literal. Acest lucru i-a impresionat atât de mult pe contemporani, încât actele lui de bravură au devenit proverbiale. „De aceea se spune : Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea lui Domnului”. Este evident că, ocupându-se cu vânătoarea, a dobândit o abilitate practică şi o forţă pe care le-a folosit ulterior într-un alt domeniu, mai interesant şi mai greu în consecinţe.

2. Geneza 10:10

Este important să notăm că Nimrod a fost primul care a ignorat autoritatea patriarhilor care au dominat până atunci şi care au rezistat ici şi colo timp de secole. Ambiţia lui nu putea să se limiteze doar la vânătoare: ea l-a împins să treacă de la animalele sălbatice la colectivităţi de oameni: „El a domnit la început peste Babel”. Din capitolul următor putem înţelege semnificaţia acestui fapt. Observăm că acest capitol 10 nu este cronologic. Deşi se vorbeşte despre originea raselor de oameni, despre ţările şi limbile lor, sunt intercalate observaţii asupra unor fapte petrecute după mult timp, din care face parte şi acest episod cu Nimrod.

Prin descendenţii lui Ham a apărut pentru prima oară printre oameni un regat. Dumnezeu era departe de preocupările lui Nimrod; el nu-L căuta, iar Dumnezeu ni i-a dat nicio direcţie, chiar dacă el ar fi căutat vreuna. Din ambiţie şi-a conceput Nimrod planul şi l-a pus în practică prin voinţa sa, cu îndemânarea şi abilitatea deprinse la vânătoare. Ce diferenţă faţă de modul în care a lucrat mai târziu Dumnezeu, când El a ales un rege: Israel, dorind să aibă şi el un rege ca toate celelalte naţiuni, şi-au ales unul – pe Saul –, care nu-şi vedea decât interesele proprii (1. Sam 8 ) şi nu a eliberat poporul, nici măcar de filisteni, duşmanii din interior, care s-au întors împotriva lui, ajungând să-l omoare şi pe el, şi pe fiul lui; Dumnezeu l-a luat atunci pe slujitorul lui David de pe câmpul unde păştea oile şi a făcut din el un prinţ pentru poporul Lui, Israel, pentru a le da hrană, şi Dumnezeu i-a promis lui David că împărăţia şi casa lui vor dăinui veşnic înaintea Lui, iar tronul lui va fi întărit pe vecie (2. Samuel 7:12-16 )

Aceste versete nu afirmă perenitatea împărăţiei lui David: Hristos înviat este garantul ei, potrivit îndurărilor Lui faţă de David (Isaia 55:3  ; Fapte 13:34 ). Dar aceste versete ne reamintesc de minunata pregătire după voia lui Dumnezeu, când l-a ales pe David, care avea slujba umilă de a îngriji mieluşeii. Ce contrast cu cel care a fost primul rege printre oameni, care şi-a câştigat notorietatea prin întinderea curselor şi uciderea animalelor sălbatice.

Specia umană îşi arătase deja puţina consideraţie faţă de bătrânul Noe, atunci când el era conducătorul tuturor celor care scăpaseră din potop, iar Dumnezeu îl însărcinase pentru prima dată cu sabia justiţiei (Romani 13:3-4 ; Geneza 9:6 ). Sigur că, dintr-o neglijenţă imprudentă, Noe a comis o greşeală care l-a acoperit de cea mai mare ruşine, dar câtă răutate la rudele lui să-l expună batjocurii, pe el care îi pusese la adăpost de potop!

Deşi Nimrod nu a fost un descendent al lui Canaan, a dovedit aceeaşi aroganţă, fiind primul care şi-a întemeiat un regat, aşa cum spune profetul referitor la caldeeni: “îngrozitor şi înfricoşător; numai din el însuşi îi iese judecata şi demnitatea!” (Hab 1:7 )

Nimrod şi-a început domnia cu Babel. Îi este absolut caracteristic. Ce-i păsa lui că începuse, dintr-o voinţă proprie insolentă, să concentreze în Babel specia umană, în opoziţie flagrantă cu dorinţa şi porunca divină de a umple pământul (Geneza 1:28 )? Ce-i păsa lui că fusese abandonat de constructorii Turnului Babel, obligaţi de judecata divină să se împrăştie pe toată faţa pământului (Geneza 11:6-9 )? Oraşul pustiu, cu turnul său, îi convenea de minune pentru planul lui de a domni peste un regat doar al lui, nu peste o comunitate universală. De aceea se spune că “el a domnit la început peste Babel“. Reuşita aceasta l-a încurajat să continue cu “Erec, Acad şi Calne în ţara Şinear“.

Fără îndoială că Babel este Babilonul şi se poate presupune că Warka (Irka sau Irac), la aproximativ 70 km este de Babilon, este Erec şi nicidecum Arraca, pe fluviul Tigru, cum se gândea Gensenius, şi nici Edessa (sau Urfah), cum susţinea Ieronim. Părerea evreilor, citată de Ieronim, conform căreia Accad este Nisibis, vechiul nume al lui Acar (Rosenmuller II, 29) are mai multă credibilitate. Talmudul identifică Calne cu Niffer, la 95 km sud-est de Babilon. În acest domeniu, tradiţia arabă abundă de informaţii, dar este atât fantezistă încât nu merită efortul de a o cita.

3. Geneza 10:11-12

Versetele precedente ne-au arătat acest fapt important al primei domnii suverane a lui Nimrod Cuşitul, rezultat al forţei şi imposturii exercitate de acesta pentru a domina mai întâi animalele sălbatice şi apoi specia umană, pentru a se ridica pe sine. L-am văzut construind oraşe în Babilonia: pentru prima dată se petrecea acest lucru după potop. Conform lui Ferguson, arhitectura în stil monumental masiv al fiilor lui Ham este inconfundabilă.

Acest lucru este confirmat în adevăratul sens de profetul Mica 5:6 , care vorbeşte despre “ţara Asiriei” şi “ţara lui Nimrod“, aceasta din urmă fiind în realitate câmpia Şinear. Ele erau bine delimitate şi separate de fluviul Tigru (sau Hidechel). În “această ţară” (Geneza 10:11 ), adică Babilonia, erau urmaşii ieşiţi din Sem şi Iafet, dar şi din Ham, predominanţi la început.

Versetul 11 pare a relata aici o mişcare contrară – ieşind din Babilon – din partea lui Asur (care este un semit şi despre care se vorbeşte mai târziu).  O iniţiativă pornită de la oameni îşi găseşte în curând imitatori. Relatarea unei noi strategii de construire de oraşe în sud este urmată de aceeaşi strategie în nord, chiar dacă aceasta pare a fi ulterioară, şi nu contemporană. Similitudinea operaţiilor din versetele 10 şi11 este suficientă pentru a explica apropierea lor în acelaşi text.

“Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.” (Geneza 10:11-12 ).

Nu se spune că Asur a fost respins de seminţia lui Ham, dar textul ne face să înţelegem că reuşita lui Nimrod a fost un exemplu şi a născut ambiţii similare. Ceea ce se remarcă din povestirea biblică este că autoritatea lui Noe (care era în viaţă încă) fusese complet uitată. Poziţia patriarhului ceda în faţa gândurilor şi voinţei oamenilor.

Din cele patru oraşe din v. 11, primul nu pune nicio problemă. Totuşi, mult mai târziu în istorie se vorbeşte despre Ninive. În zilele lui Iona, era un “oraş foarte mare“, s-ar părea mai mare şi decât Babilonul, “cetatea de aur“, din zilele lui de glorie.

Dar relatările despre oraşele dispărute de mult timp sunt subiecte controversate, cronicarii de mai târziu fiind înclinaţi să îndepărteze exagerările. Însă acesta despre care vorbeşte Biblia, referitor la timpurile trecute, are o importanţă imensă, o populaţie numeroasă şi o splendoare fără asemănare. Relicvele descoperite recent de arheologi confirmă relatările biblice, care sunt mai credibile decât oricând. Să nu ne surprindă ceea ce a făcut Asur la început. N-a fost decât un mic început al acestei curse a puterii şi măreţiei, care se vor manifesta cu mare putere mai târziu. Această dezvoltare va duce spre dominaţia asupra celor zece triburi ale lui Israel şi la o ameninţare pentru Iuda şi casa lui David; dar lui Asur i se va aplica o asemenea lovitură – de natură divină -, încât niciodată nu va mai tulbura ţara sfântă. În curând Asur va cădea şi nu se va mai ridica, atunci când lui Dumnezeu Îi va plăcea să ridice Babilonul din poziţia lui de oraş provincial – dar care avea totuşi un rege şi din când în când independenţă -, să facă din el stăpânul lumii, cel care va pune mâna pe capitala vinovată a evreilor, pe regele lor şi pe popor.

Cum mă comport eu când cunosc nevoia din mijlocul fraţilor sau a adunării locale? Mă lasă rece? Sau am pe inimă dorinţa de a da o mână de ajutor în măsura în care Domnul Isus îmi arată o cale? Există lucrări pentru tineri şi vârstnici, pentru fraţi şi surori. În primul rând pentru domeniul local, dar probabil şi peste graniţele strângerii laolaltă locale; această lucrare poate să treacă chiar şi peste graniţele ţării. În toate timpurile, când copiii lui Dumnezeu au avut un ochi deschis la grijile şi nevoile celor din jurul lor şi s-au lăsat folosiţi de Dumnezeu, au primit binecuvântare. Pentru aceasta este necesar, ca şi în cazul lui Neemia, să punem în plan secundar propriile noastre dorinţe sau propria noastră bunăstare.

N-a făcut nici o lucrare fără rugăciune (Neemia 1:4 ; 2:4 ; 6:9 ; 13:22 )

Pentru a îndeplini însărcinările date de Dumnezeu, este important să înţelegem gândurile Sale şi să cerem ajutorul Său. Gândurile proprii ne duc adesea în rătăcire. De aceea, în cartea Proverbe ni se spune de două ori: „Este o cale care pare dreaptă omului, dar la sfârşitul ei sunt căile morţii“ (Neemia 14:12 ; 16:25 ). Dumnezeu, în schimb, cunoaşte sfârşitul de la început (Isaia 46:10 ). Câteodată este necesară o aşteptare îndelungată până recunoaştem calea Sa. În alte situaţii însă, poate să fie necesară o acţiune fermă, rapidă. Ambele situaţii le găsim la Neemia (a se vedea de exemplu Neemia 1:4 ; 2:4 şi 5).

Acţiunea sa era caracterizată de teamă faţă de Dumnezeu (Neemia 5:15 )

Din nefericire, nu se poate spune în general despre oameni în viaţa zilnică, dar câteodată nici despre noi creştinii în anumite strângeri laolaltă speciale că suntem caracterizaţi de teamă faţă de Dumnezeu, respectiv faţă de Domnul Isus. Acest lucru se referă atât la limbajul nostru, cât şi la comportamentul nostru practic. Neemia se temea să treacă peste limitele aşezate de Dumnezeu pentru domeniul său de activitate. Iosif i-a spus soţiei lui Potifar, care a vrut să-l ispitească: „Cum să fac răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Geneza 39:9 ). Exemple ca Neemia, respectiv Iosif au arătat un astfel de comportament nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de superiorii lor pământeşti. De aceea, în Levitic 19:32 suntem îndemnaţi: „Să te ridici înaintea capului cărunt şi să onorezi faţa bătrânului. Şi să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.“ Nici astăzi nu trebuie neglijat comportamentul respectuos faţă de semeni şi relaţia plină de încredere unii faţă de alţii.

Neemia a pus mâna la lucru (Neemia 5:16 )

În ciuda poziţiei pe care o deţinea, Neemia nu s-a retras de la nici o muncă în legătură cu construirea zidului. El era interesat de progresul lucrărilor şi nu dădea numai indicaţii şi nu se mulţumea numai cu supravegherea. Ce bine este într-o adunare locală când şi lucrările practice ale dragostei creştine faţă de aproapele sunt avute în vedere! Poate este vorba de reparaţii şi de îngrijirea localului de adunare sau de ajutorarea fraţilor când sunt în necazuri. Un astfel de comportament crează un climat bun pe calea credinţei. Chiar şi în relaţiile cu vecinii, dacă vom fi gata să le dăm o mână de ajutor, vom vedea efectele pozitive. Cu siguranţă, la următoarea ocazie, înmânarea unei Biblii, a unei scrieri creştine sau a unei invitaţii la o evanghelizare va fi primită cu plăcere.

Lucrurile lui Dumnezeu aveau prioritate în viaţa sa (Neemia 6:3 )

Neemia avea pe inimă să încheie lucrarea începută. Pentru a-ceasta nu a cruţat nici o osteneală şi nu s-a gândit la comoditatea sa. De câte ori eforturile muncii noastre zilnice nu ne-au acaparat întreaga energie! Seara este ora de rugăciune sau de cercetare a Cuvântului. Ce bine este să ne gândim că nu trebuie să lipsim de la aceste strângeri laolaltă! Poate am dori să mai rezolvăm ceva. Dacă punem acel lucru în plan secundar pentru Domnul, El nu ne va lăsa fără răsplată. De câte ori n-am venit îmbărbătaţi acasă după o strângere laolaltă şi a dispărut oboseala!

O altă ocazie bună este folosirea unei părţi din concediu pentru a participa la conferinţe, pentru a da o mână de ajutor într-o tabără pentru copii, la o expoziţie de carte sau pe câmpul de misiune. Cine va fi dispus pentru aşa ceva, va afla pentru el însuşi un câştig. Proverbele ne spun: „Sufletul care binecuvintează va fi săturat şi cel care udă pe alţii va fi udat şi el“ (Proverbe 11:25 ). În 2. Corinteni 8 citim despre credincioşii din Macedonia, care în ciuda sărăciei lor, l-au rugat pe apostol să le dea voie să participe şi ei la comuniunea slujbei pentru credincioşii din Ierusalim. Sunt mişcat de fiecare dată când citesc acolo: „Întâi s-au dat pe ei înşişi Domnului“ (versetul 5). Nu este acesta un imbold şi pentru noi?

Cunoştea sursa din care putea extrage putere (Neemia 6:9 )

Sanbalat şi prietenii lui au încercat cu toate mijloacele să înfrângă străduinţele lui Neemia şi ale iudeilor de a reconstrui zidul. Nu s-au tras înapoi nici de la calomniere. Situaţia era periculoasă. Dar nu găsim o scuză înaintea lui Dumnezeu pentru a renunţa la muncă, ci o rugăciune pentru putere. El nu s-a îndreptat spre oameni, ci spre Dumnezeul său. Răspunsul său la încercarea de a-l determina să renunţe a fost: „Un om ca mine să fugă?“ (versetul 11).

Şi despre alţi bărbaţi ai credinţei ni se relatează lucruri asemănătoare, de exemplu despre David. Amaleciţii au distrus cetatea Ţiclag, locul de refugiu al lui David şi al oamenilor lui, au luat captive soţiile, copiii şi averile lor, în timp ce bărbaţii erau la o expediţie de jaf. Războinicii întorşi acasă au fost atât de amărâţi de această pierdere, încât au vrut să-l ucidă cu pietre pe conducătorul lor. David nu s-a certat cu ei, nici nu s-a îndreptăţit. Citim că a căutat ajutorul la Dumnezeul său (1. Samuel 30:6 ).

Despre Petru şi Ioan ni se relatează (Faptele Apostolilor 4 ) că au fost ameninţaţi de mai marii iudeilor şi le-au poruncit să nu mai vorbească despre Domnul Isus. După ce au fost puşi în libertate, s-au dus la fraţii lor pentru a cere împreună de la Dumnezeu curaj şi libertate pentru a răspândi în continuare vestea despre Domnul Isus.

De regulă, noi, care suntem ucenicii Domnului Isus, ştim care este izvorul de putere. Dar în ce măsură îl folosim? Nu depune mărturie clară despre aceasta, lipsa noastră de putere şi curajul nostru slab de a mărturisi despre Domnul? Ne lăsăm speriaţi de batjocură sau dis-preţ. Cu totul altfel stau lucrurile în ţările în care mărturisirea despre Domnul Isus este ameninţată cu exil sau chiar cu moartea.

Neemia era conştient de poziţia sa, precum şi de sfinţenia lui Dumnezeu (Neemia 6:11 ; 13:11 )

Accesul în Locaşul Sfânt al lui Dumnezeu era permis în perioada Vechiului Testament numai preoţilor. Chiar dacă unii nu ţineau seama de aceasta, Neemia a dorit să respecte poruncile Dumnezeului său. El s-a preocupat cu partea existentă pe atunci din Cuvântul lui Dumnezeu şi a ştiut despre ce era vorba. Acest lucru reiese clar din rugăciunile sau vorbirea sa. Din acest motiv s-a implicat ca preoţii şi leviţii să primească cele necesare traiului. Astfel erau liberi pentru lucrări pe care trebuiau să le facă pentru Dumnezeu. Ei aveau slujba în templu şi slujba de păzitori ai porţilor. În perioada în care au exercitat aceste lucrări sub supravegherea lui Neemia, lucrurile au decurs bine în Ierusalim.

Astăzi, toţi cei care au iertarea păcatelor prin Domnul Isus, sunt chemaţi la slujba de preoţi, respectiv de leviţi. Conform gândurilor lui Dumnezeu, nu există un cler, ci toţi suntem chemaţi să veghem, ca nici un rău să nu intre în casa spirituală, Adunarea. Desigur, şi astăzi există daruri deosebite, pe care Dumnezeu le-a dăruit Adunării Sale. Ce păcat când acestea nu sunt exercitate corespunzător Cuvântului lui Dumnezeu! Urmarea este decăderea pe care o plângem astăzi cu durere în întreaga mărturie creştină.

Neemia a ştiut foarte bine că o abatere de la poruncile lui Dumnezeu stă în legătură cu judecata, în cel mai rău caz cu moartea. Poate s-a gândit la moartea celor doi fii ai lui Aaron (Nadab şi Abihu) sau la judecata asupra lui Hofni şi Fineas, fiii lui Eli. În 1. Corinteni 11 , Dumnezeu ne arată că El veghează în toate acţiunile Sale de har asupra sfinţeniei Sale. Ca urmare a desconsiderării acestui fapt în legătură cu Cina Domnului, unii credincioşi din Corint erau bolnavi şi mulţi adormiseră.

Nu dorim să ne lăsăm îndemnaţi prin acest exemplu de a ne lăsa folosiţi pentru Domnul Isus şi lucrarea Sa? În Ierusalim, mulţi au urmat exemplul lui Neemia, atât bărbaţi, cât şi femei, atât tineri, cât şi vârstnici. Deoarece s-au bazat pe promisiunile lui Dumnezeu, au putut încheia lucrarea într-un timp foarte scurt, în ciuda încercărilor diverse ale vecinilor necredincioşi de a-i deranja. Şi astăzi, Dumnezeu este de partea celor care arată un astfel de comportament şi va dărui binecuvântarea Sa peste strângerea laolaltă locală şi poate aceasta chiar se va revărsa şi în afară.

Noi suntem numai instrumentul în mâna Stăpânului. Niciodată nu va fi lăudată stropitoarea grădinarului.

Lucrarea care mi-a rezervat-o mie Domnul, nu este hotărâtă pentru alţii.

Noi nu putem sau nu trebuie să facem lucrarea singuri, pentru că Domnul ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.”

La locul meu am lucrarea mea, pe care Domnul nu a hotărât-o pentru altul.

Cei care spun: „Trebuie făcut ceva“, fac adesea cel mai puţin sau nimic.

Dar să continuăm cu acest capitol. „Şi David a zis: „Mai este cineva care să fi rămas din casa lui Saul, ca să-i arăt îndurare, pentru Ionatan?” Şi nu este aceasta oare lucrarea prezentă a Duhului lui Dumnezeu? Nu mai este cineva dintre fiii şi fiicele căzute ale lui Adam căruia îi pot arăta bunătatea lui Dumnezeu? Nu contează cât de adânc a căzut, complet şchiop, olog de ambele picioare, şi cu adevărat în locul fără păşune. Căci sărmane păcătos căzut, oriunde te-ai afla încercând să te ascunzi de Dumnezeu, nu există nimic în lumea aceasta de mizerie şi păcat care te poate face fericit. Ai urmat fantomele lui Satan, sau ţi-ai pus încrederea în promisiunile atrăgătoare ale lumii, până când sărmana ta inimă a fost frântă de amară dezamăgire, iar totul este un pustiu întunecat? Atunci ascultă, îţi voi povesti despre Unul care nu te va trata aşa.

Ţiba, omul făţarnic, care se consideră drept, dă de ştire împăratului că Ionatan mai avea încă un fiu, care era olog de ambele picioare, în casa lui Machir, fiul lui Amiel în Lo-debar. „Şi împăratul David a trimis şi l-a luat.” Această aducere este foarte minunată. Vesteşte un har pe deplin din partea lui Dumnezeu. Omul arată bunătate acelora care, crede el, o merită. Sau aşteaptă să primească ceva în schimb, care să merite bunătatea lui – nu este aşa însă şi cu Dumnezeu. Mefiboşet nu a făcut nici măcar un singur lucru care să merite bunătatea. El nu a trebuit ca mai întâi să-şi facă partea lui, după cum spun unii. Nu! harul a mers să îl aducă din Lo-debar, chiar din locul de unde era. Şi nu a venit oare Fiul lui Dumnezeu la sărmanii păcătoşi chiar acolo unde ei se aflau?

El a venit să îi ia, şi i-a găsit în păcate şi fărădelegi. Şi nu a luat El chiar locul nostru, cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce la Dumnezeu? Ruşine veşnică pentru orice fariseu mândru care, după toate acestea, va spune „Omul trebuie mai întâi să îşi facă partea lui”.

Mefiboşet era prea olog ca să îşi facă mai întâi partea lui. El trebuia luat. Iar El care cunoaşte atât handicapul deplin al omului, cât şi acest har care caută şi aduce, a spus „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Şi iarăşi, „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară;” Ah! Dacă nu ar fi fost acest har care caută şi aduce, ar fi trebuit să pierim cu toţii, în străduinţele noastre nenorocite de a ne ascunde departe de Dumnezeu. „Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David şi a căzut cu faţa la pământ”. Ce imagine a groazei şi fricii. Ca fiu al lui Saul, cel care vânase viaţa lui David, la ce ar fi trebuit el să se aştepte? Din clipă în clipă glasul aspru al dreptăţii ar putea să îi ceară viaţa. Iată-l – o imagine a unui păcătos tremurând, adus în prezenţa lui Dumnezeu, cu povara înspăimântătoare a păcatelor şi a vinei; el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu – el nu ştie la ce să se aştepte.

Înainte ca să ascultăm cuvintele lui David, să ne întoarcem la legământul de dragoste, aşa cum este el arătat în 1. Samuel 20:14-17 . Ionatan, tatăl acelui tânăr, căzut la picioarele lui David, rosteşte în versetul 14: „Şi nu numai cât voi mai trăi îmi vei arăta îndurarea Domnului, ca să nu mor, ci pentru totdeauna să nu-ţi retragi îndurarea de la casa mea … Şi Ionatan l-a pus pe David să jure din nou pe iubirea pe care o avea pentru el, pentru că îl iubea ca pe sufletul său”.

Ai vizitat vreodata locul în care ţi-ai petrecut copilăria, şi ai privit pentru prima oară la copilul unui prieten drag care s-a stins din viaţă? Atunci poate ai o idee palidă despre ce a simţit David atunci când a privit la Mefiboşet, fiul lui Ionatan, căzut la picioarele sale. Cine poate descrie dulceaţa duioasă a acelui glas, care a vorbit din străfundul inimii sale – „Mefiboşet!”. „Iată robul tău!”, vine răspunsul tremurând. Cât de puţin aştepta el harul necondiţionat, care era pe cale să îi fie arătat. „Iată robul tău!” este cel mai înalt gând al omului căzut. El se aventurează în a se oferi pe sine rob lui Dumnezeu, şi speră să fie salvat măcar pentru slujirea lui. Aceasta este religia fiecărei inimi omeneşti.

Însă acum ascultaţi cuvintele lui David. Precum tatăl din parabola fiului risipitor, el îl întrerupe. „Nu te teme, pentru că îţi voi arăta negreşit bunătate, pentru Ionatan, tatăl tău, şi-ţi voi da înapoi tot ogorul lui Saul, tatăl tău, şi vei mânca pâine la masa mea neîncetat”. Ah! Aşa este şi la Dumnezeu, fără condiţii, fără negocieri. Nu este ca: dacă vei face asta, sau dacă nu vei face cealaltă. O, nu, totul este har pur. Bunătatea lui Dumnezeu! „Îţi voi arăta negreşit bunătate”, iar aceasta în totalitate de dragul altcuiva. „Şi vei mânca pâine la masa mea neîncetat”. Nu a fost oare astfel în parabola menţionată, acolo unde Domnul Isus descoperea harul necunoscut, nemărginit al inimii Tatălui? Găsim acolo vreun reproş? Vedem acolo măcar o singură condiţie? Nu, a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat (Luca 15 ). Nu este aceasta bunătatea lui Dumnezeu? Interpretez eu în mod greşit, sau Domnul Isus arăta adevăratul caracter al lui Dumnezeu? Este acesta felul în care El primeşte păcătosul pierdut? Întreb, sunt aceste cuvinte adresate păcătosului nenorocit, tremurând, meritând iadul? Poate El, arătând crucea lui Hristos, să spună „Nu te teme, negreşit îţi voi arăta bunătate, de dragul lui Isus” ? Iar acestea, de asemenea, fără măcar o condiţie. Totul har pur, curgând dinspre propria Lui inimă plină de dragoste care se revarsă.

O cititorul meu, Îl cunoşti tu astfel pe Dumnezeu? „Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus”. Poţi spune şi tu că aceasta este partea ta? Omul i-ar fi trimis o carte cu îndrumări tânărului olog, să-i spună cum să se pocăiască, şi cum să-şi vindece picioarele; şi cum să facă nu mai ştiu ce. Însă aici nu avem nici măcar vreun cuvânt din acestea. Nu, el vine exact aşa cum este, nu i se cerea nimic mai mult. Cum ar fi putut, când inima lui David era deja umplută de dragoste pentru el? Deasupra tuturor lucrurilor, Satan se va strădui să ascundă această bunătate a lui Dumnezeu de sărmanul păcătos. Lasă-l pe Dumnezeu să fie cunoscut cu adevărat, şi atunci nu mai am nevoie de preot pe pământ, sau de sfinţi în cer, pentru a-I înmuia inima faţă de mine. Este deja umplută de dragoste negrăită. Simţi tu, iubit cititor, povara păcatului? Şi te-au dezorientat cărţile lungi ale oamenilor cu îndrumări despre cum trebuie să te pocăieşti, cum să Îl mulţumeşti pe Dumnezeu şi să Îl faci să te mântuiască? Poate cineva îţi spune să fi cât mai opus posibil cu ce spune Coloseni 2:20 , iar asta prin a ţine rânduieli şi sacramente ale oamenilor, sperând să fi mântuit. Un altul, cu un efect tot atât de letal, poate îţi va spune să regreţi profund păcatele tale (ei nu spun niciodată cât de profund), şi că trebuie să renunţi la toate, şi să Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, etc.; iar apoi ai putea să te gândeşti că eşti potrivit pentru a veni la Hristos. Aceasta înseamnă că ei te vor convinge cu bucurie că nu eşti chiar atât de căzut. Că eşti olog doar de un picior, că ai nevoie doar să îţi faci o cârjă din Hristos, iar astfel cu ajutorul Lui, te vei face bine. Şi cu adevărat, ceea ce urmează, este că ai putea să meriţi cerul în cele din urmă.

Dacă eşti astfel derutat şi confuz, permite-mi să te implor să nu mai spui nimic, şi să te întorci de la toate sistemele oamenilor. Lasă-ţi mintea să locuiască în Dumnezeu, aşa cum este arătat în crucea lui Hristos.Poate că vei fi gata să spui cu stupoare “Atunci vrei să spui că trebuie să neg pocăinţa în întregime?” Departe, foarte departe de mine este acest gând. Şi poate câteva pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu ne arată mai clar decât aceasta atât ce este pocăinţa, cât şi adevăratul loc al pocăinţei, sau arată mai izbitor ce o produce.

De îndată ce torentul de har necondiţionat a inundat inima tremurândă a lui Mefiboşet, el “a făcut o plecăciune şi a zis: Ce este robul tău ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”. Într-un astfel de mod conduce bunătatea lui Dumnezeu la pocăinţă. Păcătosul este adus în prezenţa unui har nemăsurat, şi de asemenea a unei sfinţenii infinite. Adevăratul caracter al lui Dumnezeu i se descoperă în Isus Hristos. El aude cele mai dulci cuvinte ale dragostei divine: “Nu te teme, pentru că îţi voi arăta negreşit bunătate”. Iar efectul acestora este a face “o plecăciune” având sentimentul acestui har copleşitor. Aceasta este acea schimbare a minţii numită pocăinţă. Dar să îţi spun, cititorul meu, că trebuie astfel să te pocăieşti înainte de a veni la Hristos? Nu, mai degrabă m-aş gândi să îţi cer ca mai întâi să te încălzeşti, înainte de a veni la foc, dacă te-aş vedea pierind în frig şi în furtună.

Însă dacă nu greşesc, ceea ce mulţi înţeleg prin pocăinţă, este o înălţare de sine, o îmbunătăţire a sinelui; şi făcând aceasta, vor schimba gândul lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi o Fiinţă furioasă, şi este nevoie ca faptele noastre bune să Îi întoarcă inima către noi. Era nevoie de o schimbare a gândului lui David? Nu, inima lui era plină de dragoste. Atunci cum poate să fie nevoie de o schimbare a gândului lui Dumnezeu? Ce este crucea, dacă nu expresia dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătoşi care pier? Acum dragul meu cititor, dacă ai cunoaşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine – că nimic nu ar trebui să te despartă vreodată de bunătatea şi dragostea Lui în Hristos Isus – nu ar produce aceasta imediat în tine o întreagă schimbare a minţii? Şi cu cât mai mult ai cunoaşte libertatea acestei preţioase dragoste, cu atât mai mult te-ai pleca smerit înaintea Lui. Tot ce ai încercat în zadar să lucrezi în tine ca pregătitor pentru mântuire ar fi produs în momentul în care ai crezut nespus de minunata dragoste a lui Dumnezeu.

Iar acum remarcă acest contrast între aceşti doi oameni: Ţiba slujitorul, şi Mefiboşet fiul. David îl cheamă pe Ţiba, şi îi dă porunci, pe care acesta se angajează să le îndeplinească. “Robul tău va face după toate câte porunceşte domnul meu, împăratul, robului său”.

Chiar lucrul pe care Israel s-a angajat în mod necugetat la Sinai să îl facă – şi chiar lucrul pe care mii de oameni se angajează în zilele noastre să îl facă, şi mă tem că nouă persoane din zece care citesc acest articol, vor aparţine de religia slujitorului, în loc de cea a fiului.

Ce contrast vedem în cuvintele lui David adresate în har absolut fiului. “Am dat”. “Mefiboşet va mânca pâine la masa mea neîncetat”. “Mefiboşet să mănânce la masa mea, ca unul dintre fiii împăratului”. “Astfel Mefiboşet a locuit în Ierusalim, pentru că mânca neîncetat la masa împăratului. Şi el era olog de picioare”. Nici un cuvânt de har adresat slujitorului, şi nici o poruncă adresată fiului. Una este slujirea robiei legii, iar cealaltă slujirea celei mai profunde stări a inimii.

Fericită partea ta, copil al harului! Dumnezeu ţi-a dăruit viaţă veşnică. Nu mai eşti slujitor, ci un fiu regesc, la masa Domnului tău. Fără vreun sacrament care să care să te ajute să te mântuieşti, ci stând pentru totdeauna la masa Domnului, frângând şi mâncând acea pâine, şi bând din acel pahar, care îţi aminteşte de trupul frânt şi de sângele vărsat al Domnului, prin care eşti salvat. Da, Dumnezeu ţi-a dăruit pâinea vieţii, din care te vei hrăni veşnic. De ce te hrăneşti astfel în mod continuu cu Isus? Dumnezeu a dorit aceasta. El a spus-o, şi se va face. Dacă eşti un credincios, starea şi poziţia ta nu pot fi cele ale unui slujitor. “Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui”. “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos”.

Cât de mare importanţă are înţelegerea unei astfel de relaţii nespus de minunate. Desigur că trebuie să vezi că există o mare diferenţă între relaţia unui slujitor, şi cea a unui fiu. Un slujitor nu rămâne pentru totdeauna, însă un fiu rămâne pentru totdeauna. Astfel l-a adus harul pe Mefiboşet din locul său unde se ascundea, cu teamă şi duşmănie, şi i-a dăruit îndată toate privilegiile poziţiei de fiu, iar această fără vreo singură condiţie. Am văzut efectul harului asupra lui, într-o deplină plecăciune a sinelui, o schimbare completă a minţii; da, vom vedea că această inimă a fost câştigată de David pentru totdeauna.

Recea necredinţa ar putea spune “Desigur, el era un sărac, un olog, mai înainte de a fi adus la David, şi făcut un fiu de rege. Însă cu siguranţă el nu ar fi putut niciodată să se bucure de privilegiul de a sta la masa regală, şi în acelaşi timp să fie un olog sărac.” Pentru că nu puţini sunt cei care ar admite că este doar harul cel care aduce la Hristos un păcătos sărman, olog, pierdut, dar care cu toate acestea îşi închipuie că după ce este adus, continuitatea lui şi mântuirea finală depind într-un fel de propria lui umblare şi ascultare. Aceasta este una dintre cele mai rătăcitoare şi tulburătoare greşeli. Dacă ar fi fost adevărat, vai! Cine ar putea fi salvat? Orice credincios care îşi cunoaşte inima va spune “eu nu”. Dacă mântuirea mea finală ar depinde de mine măcar un ceas, nici măcar nu aş îndrăzni să sper că voi fi salvat. Îndrăzneşti tu? Însă ce vedem în această imagine a bunătăţii lui Dumnezeu, inspirată în mod divin? “Mânca neîncetat la masa împăratului. Şi el era olog de picioare”. Ce har preţios!

Cel credincios este adesea extrem de confuz, când îşi dă seama că deşi cu toată puterea lui de a sta în picioare în ceasul încercării, el este tot la fel de slab acum cum era înainte. Şi dacă şi-ar uita pentru vreo clipă poziţia lui în har de fiu, şi ar încerca să umble ca slujitor, el ar ajunge să se preocupe cu sărmanele lui picioare oloage. Aflând astfel că, slujitor sub lege, el nu poate să Îl mulţumească pe Dumnezeu, el va fi gata în disperare să renunţe la tot. Poate că cititorul meu a fost extrem de năpăstuit în acest fel. Poate ai privit la sărmana ta umblare oloagă până când ai spus în inima ta “cu siguranţă că eu nu pot fi deloc un copil al lui Dumnezeu!”. Ah, nu poţi avea niciodată pace privind la picioarele tale şchioape, pune-le sub masă, şi priveşte la ceea ce Dumnezeu, în harul lui necuprins, a pus pe masă. El pune înaintea noastră amintirea lui Hristos. Tot ceea ce noi suntem în sinele nostru sărman, nenorocit, olog, mort, a fost judecat şi dat morţii la cruce. Iar Dumnezeu recunoaşte sinele nostru ca fiind mort şi îngropat dinaintea privirii Lui. El ne priveşte acum înviaţi cu Hristos; chiar în El, aşezat în locurile cereşti.

O da! Chiar este adevărat, că cel credincios este în el însuşi tot la fel de olog după convertire cum era şi înainte. El are într-adevăr acum o viaţă nouă, o natură nouă, pe care nu le-a avut înainte. Şi el are Duhul Sfânt locuind în el. Însă totuşi natura lui cea veche, numită carnea, este ceea ce a fost dintotdeauna. Ce va face el atunci? Să nu aibă deloc încredere în carne; ci să recunoască harul care l-a făcut al Lui, şi îl păstrează pentru El pentru totdeauna. Deci să ne punem picioarele sub masă, şi să ne ospătăm cu bogăţiile harului divin aşezate înaintea noastră. Atunci când sfârşim cu întreaga dependenţă de sine, la sfârşitul tuturor jurămintelor, şi al tuturor deciziilor noastre – atunci când recunoaştem cu adevărat ruina totală a omului cel vechi – atunci urmează acea dependenţă calmă şi liniştită de Hristos, în care începem să ne dăm seama de puterea învierii Lui într-o viaţă sfântă. Însă carnea care se îndreptăţeşte pe sine va avea o strădanie grea înainte de a fi dată morţii (Romani 7 ).

Subiectul următorului capitol (2. Samuel 10 ) este bunătatea arătată şi refuzată, împreună cu judecata corespunzătoare asupra acestui fapt. Este marele păcat care condamnă. Bunătatea lui Dumnezeu a fost arătată unei lumi vinovate. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă”. Ce bunătate! Însă ascultă aceste cuvinte solemne: “cel care nu crede a şi fost judecat”. Dacă tu, citiorul meu, eşti unul care respinge bunătatea lui Dumnezeu arătată în dăruirea Fiului Său, gândeştete, o! gândeşte-te la condamnarea ta veşnică.

Însă acum aş urmări pe scurt istoria acestor doi oameni – aşa cum sunt ei tipuri ale tuturor acelora din aceste zile care fie că au găsit har şi salvare la Dumnezeu, fie încearcă să fie salvaţi prin ţinerea poruncilor Lui.
În capitolul 15 avem menţionată răzvrătirea lui Absalom. David, adevăratul împărat, este respins, şi pe măsură ce părăseşte Ierusalimul, este remarcabil că el trece exact acelaşi pârâu pe care l-a trecut după aceea Isus cel respins. “Şi toată ţara plângea cu glas tare şi tot poporul trecea; şi împăratul a trecut pârâul Chedron”. Când Isus a trecut în noaptea lepădării Lui, cei puţini care treceau împreună cu El nu au reuşit să vegheze împreună cu El măcar un ceas. Iar în versetul 30 “Şi David a urcat suişul Măslinilor; şi plângea pe când urca”. Pe acest munte şi-a condus Isus ucenicii atunci când, fiind omorât de această lume, şi fiind înviat dintre morţi de Dumnezeu, El s-a înălţat la ceruri – respins de lume, dar primit sus în glorie.

Vedem arătându-se caracterul lui Ţiba, slujitorul, acum când David este astfel respins, trecând acest Munte al Măslinilor (2. Samuel 16:1-4 ). Primul lucru aici este o mare înfăţişare a slujirii faţă de împărat – măgari încărcaţi cu pâine, şi fructe, şi vinuri.Cum vine asta? spune împăratul. Unde este Mefiboşet? Ţiba îi spune împăratului că el a rămas la Ierusalim, încercând să primească înapoi împărăţia. Cu adevărat, aceasta pare ca şi cum Ţiba, omul care se îndreptăţeşte pe sine, a avut cea mai bună religie. Într-adevăr, privirii întotdeauna i s-a părut aşa. Însă Dumnezeu cunoaşte tainele tuturor inimilor. În înfăţişarea exterioară a părut că există la Ţiba un mare zel şi devotement; iar el a avut o formă de rugăciune atât de frumoasă. Însă totul nu era înăuntru decât ipocrizie. Ziua întoarcerii lui David cel respins a venit în sfârşit (2. Samuel 19:24-30 ), iar Mefiboşet iese să îl întâmpine. Da, şi ziua întoarcerii lui Isus cel respins va veni în curând; şi orice copil al harului, fie dormind în praf, fie viu atunci când vine El, Îi va ieşi în întâmpinare în văzduh (1. Tesaloniceni 4:15-18 ).

Iar acum iese la iveală adevăratul caracter al amândurora. Mefiboşet “nu-şi îngrijisea picioarele, nici nu-şi făcuse barba, nici nu-şi spălase hainele, din ziua în care plecase împăratul până în ziua când s-a întors în pace”. Bunătatea lui David câştigase această inimă. Acea inimă bătea cu afecţiune faţă de împăratul renegat. Iar afecţiunea lui era prea profundă pentru a-i permite să ia vreun alt loc pe pământ decât cel al unui îndoliat întristat, aşteptând întoarcerea celui pe care îl iubeşte.

Şi nu a contat Isus pe aceasta în noaptea lepădarii Sale? “Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; şi din nou puţin timp, şi Mă veţi vedea. Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi jeli, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie.” Vai, cât de puţin am răspuns noi inimii Domnului nostru cel respins! Nu pot să îmbunătăţesc cu nimic neglijenţa faţă de Hristos, nu pot ocupa un alt loc decât acela pe care l-a ocupat Mefiboşet: locul unui îndoliat întristat, aşteptând întoarcerea Celui pe care Îl iubeşte.

Însă cum rămâne cu fructele, cu pâinea şi cu vinul? “De ce n-ai mers cu mine, Mefiboşet?” Iar acum este arătat adevărul. Cel vinovat era cel care a pus la dispoziţie poverile de fructe ale măgarilor. Însă el fiind şchiop, Ţiba s-a băgat în faţă şi astfel l-a denigrat pe Mefiboşet şi a făcut pe făţarnicul. Iar acum ia aminte la efectul adânc al harului. Mefiboşet spune, “fă deci ce este bine în ochii tăi. Pentru că toţi cei din casa tatălui meu nu erau decât oameni ai morţii înaintea domnului meu, împăratul; totuşi tu l-ai pus pe robul tău printre cei care mănâncă la masa ta.” Ce încredere scumpă dăruieşte harul! Are cititorul meu oare asigurarea stabilă că Dumnezeu i-a dăruit, în har absolut, un loc la masa Lui? Atunci nu vei privi tu oare înainte la venirea lui Isus cu bucurie neprefăcută?

“Şi împăratul i-a zis: Pentru ce mai vorbeşti încă de lucrurile tale? Spun: «Tu şi Ţiba împărţiţi câmpul».” Minunat este răspunsul lui Mefiboşet: “Da, să ia el totul, pentru că domnul meu, împăratul, a venit în pace în casa lui”. Nu câmpul dorea el; nu, dorinţa lui supremă fusese îndeplinită. Era persoana aceluia care i-a arătat atâta bunătate.

Şi nu este oare tot astfel acolo, unde harul a câştigat cu adevărat inima pentru Hristos? Nu sunt lucrurile ţării. “În adevăr”, spune apostolul, “socotesc că toate sunt pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoştinţeii lui Hristos Isus, Domnul meu”. O! dacă am fi mai mult ca Mefiboşet – mai mult ca sfinţii din Tesalonic- “aşteptând din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine”. Mefiboşet a primit bunătatea lui David cu cea mai deplină încredere. În ciuda handicapului său, el nu s-a îndoit niciodată de realitatea dragostei lui David, ci a aşteptat răbdător întoarcerea lui David, răbdând orice reproş, până când timpul urma să vină. Tesalonicenii au primit de asemenea în putere şi în Duhul Sfânt vestea bună a harului lui Dumnezeu, şi cu multă siguranţă, de aceea ei au purtat cu răbdare, şi chiar cu bucurie, orice insulta şi chin din mâinile duşmanilor lor. Şi care era secretul unei astfel de puteri? Ei Îl aşteptau pe Isus din ceruri. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu au fost dintotdeauna urâţi şi defăimaţi – da, adesea chiar arşi pe rug – de aceştia care se laudă că ţin legea pentru salvarea lor.

Însă ce fel de zi vine! Cine poate spune cât de curând vine El pentru noi cei care Îl aşteaptă? Ultimele Lui cuvinte au fost “Da, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!”. S-a întors David şi nu se va întoarce Domnul lui David? Da, ochii noştri Îl vor privi în curând. O, speranţă strălucită şi binecuvântată! Nu mileniul, nu împlinirea profeţiilor. Toate acestea sunt binecuvântate la locul lor – însă pe Isus însuşi tânjeşte credinciosul , care a fost spălat în sângele Lui, să Îl vadă.

Această imagine frumoasă se întinde încă şi mai departe, în capitolul 21 – ziua judecăţii asupra casei lui Saul. “împăratul a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, pentru jurământul Domnului care era între ei, între David şi Ionatan, fiul lui Saul”. Acest verset închide istoria acestui copil al harului. Şi la mult timp după ce Isus se va fi întors, iar împărăţia Lui va fi fost întemeiată, când Biserica lui Dumnezeu se va fi bucurat de multă vreme de gloria cerească a lui Hristos, iar Israel se va fi bucurat de gloria împărăţiei pe pământ, da, chiar când marele tron alb va fi întemeiat, iar fiii căzuţi ai lui Adam se vor înfăţişa înaintea acelui tron; atunci nici măcar unul dintre cei care a fost numărat în familia harului, în sfaturile eternităţii, nu, nici măcar vreunul nu va fi pierdut. Însă unde se va înfăţişa în acea zi păcătosul fără griji, sau chiar cel care face fapte pentru mântuirea lui?

Arată-mi un om care mărturiseşte că ţine legea şi care nu încalcă legea. Poţi tu, cititorule, sau pot eu, sta înaintea acelui tron pe temeiul faptelor noastre? Imposibil. Cu siguranţă, omul care pretinde că este mai bun decât vecinul său trebuie să fie un ipocrit. Pentru că Dumnezeu spune că nu există nici o diferenţă – toţi au păcătuit. Nu, nu! Nu prin fapte poate fi mântuit vreun păcătos. Dacă vei putea găsi un om care nu este păcătos, ei bine, lasă-l pe el să încerce. Însă un păcătos are nevoie de iertare. “Şi fără vărsare de sânge nu este iertare”. Iubit Isus, tu ai purtat mânia, blestemul, judecata, din cauza păcatelor poporului Tău. Iar acum bunătatea neîmpiedicată şi pacea veşnică sunt partea fericită a oricărui suflet care se odihneşte în Tine. Priveşte la cruce cititorul meu, şi ascultă. Nu îţi vorbeşte Dumnezeu acolo? “Îţi voi arăta negreşit bunătate”.

Însă nu trebuie să existe fapte bune la schimb? O! ba da, o slujire reală, profundă a inimii – roada credinţei mântuitoare. Cât de multe fapte care li se par fapte bune oamenilor nu reprezintă nimic înaintea lui Dumnezeu! Oamenii se încarcă singuri cu poveri de fapte care să îi îndreptăţească pe ei înşişi. Şi totuşi ce sunt toate acestea decât doar o respingere a bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu?

Cu cât mai profundă va fi încrederea ta în bunătatea neschimbată a lui Dumnezeu către tine, un păcătos care nu merită nimic, cu atât va fi mai profundă ura ta faţă de păcat, şi cu atât mai deplină bucuria ta în slujirea faţă de Hristos cu toată inima. Şi cu atât mai sincer, deşi cu răbdare, vei aştepta întoarcerea Lui din ceruri.

Nu vrem să cercetăm acum cum ai ajuns într-o astfel de stare. Te interesează mai degrabă: Cum se pot schimba lucrurile?

Cuvântul lui Dumnezeu ne descrie exact calea fericirii. Cititorului i se spune în mod deosebit în Psalmi şi în „predica de pe munte“: „Ferice de omul!…“ sau „Ferice de cel…!“ Epistolele Noului Testament conţin această învăţătură în deplină claritate.

Cu siguranţă, în viaţa ta ai dat urmare prea puţin acestor indicaţii sigure ale lui Dumnezeu. Poţi regăsi fericirea inimii tale numai verificând bine viaţa ta în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi supunându-te învăţăturilor şi îndemnurilor Sale.

Dar ceea ce vreau să-ţi prezint astăzi este: fericirea ne este dăruită într-o Persoană, în Isus Hristos. Noi savurăm această fericire în măsura în care avem părtăşie cu Persoana Sa. Cuvântul ne conduce spre El, la cunoaşterea Sa, la bucuria în Domnul (Filipeni 3:1, 8 ; 4:4 ). Toate îndemnurile ne sunt date cu scopul de a căuta şi de a nu părăsi acest izvor al mântuirii, al harului şi al păcii. Deci nu există nimic mai bun decât de a realiza fără întrerupere cuvântul din Psalmul 63:8 : „Sufletul meu Te urmează de aproape“. Inima ta Îl poate căuta zilnic, poate cugeta la El şi se poate bucura în El. Ce simplă este această „reţetă“ divină a fericirii! Nu posedăm nimic în noi înşine, dar posedăm totul în El.

În Maria Magdalena, o femeie simplă, Scriptura ne dă un exemplu clar al unui suflet care a urmat această „reţetă“ de la începutul căii sale de credinţă. Oriunde o întâlnim în Scriptură, ea se află în legătură nemijlocită cu Domnul.

Prima ei întâlnire personală cu El (Luca 8:2 )

Ce groaznic a fost trecutul acestei femei! Ea fusese stăpânită de şapte demoni şi fusese complet sub puterea celui care îi chinuie şi îi duce în pierzare pe oameni! Ce altceva ar fi putut-o ajuta, decât întâlnirea personală cu Domnul Isus, în faţa căruia tremură demonii? El Însuşi a venit şi a eliberat-o.

Desigur, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17 ). Dar o înţelegere doar cu mintea a învăţăturilor despre eliberarea omului, care suspină sub robia păcatului, ajută foarte puţin, dacă Domnul Însuşi nu deschide inima acelui om şi nu poate apoi locui în ea prin credinţă.

Ce punct crucial în viaţa Mariei Magdalena! Până atunci avusese parte de experienţele puterii groaznice a diavolului, ale distrugerii înşelătoare a omului şi a lumii – iar acum avea parte de eliberare şi de un astfel de Eliberator! Ea nu a ezitat nici o clipă: Isus trebuia de acum încolo să aibă inima ei. Ea dorea să-i aparţină şi să trăiască pentru El!

Maria L-a urmat (Marcu 15:41 )

Când a trecut prin cetăţile şi satele Galileii, Isus a fost urmat de mari mulţimi de oameni. Aceştia doreau să fie vindecaţi şi să vadă minuni sau alte lucruri extraordinare.

Dar Maria Magdalena era atrasă de Persoana Salvatorului ei. Ea dorea să fie la El. Ea Îl dorea pe El Însuşi. El îi umplea gândurile. Dimineaţa, primul ei gând era: Cum să fac să fiu cât mai mult posibil în apropierea Lui, pentru a-L vedea şi a-L auzi? Iar seara îşi amintea tot ceea ce trăise în timpul zilei în prezenţa Sa.

Această femeie ne învaţă să privim urmarea Domnului Isus din latura ei minunată. Deseori ne gândim mai mult la condiţiile şi consecinţele urmării Domnului Isus: ne gândim la lepădarea de sine (Matei 16:24 ), la preţul ascultării, la dispreţul şi ura lumii (Ioan 15:18-19 ). Maria însă L-a urmat pe Isus pentru a fi lângă El. Ceea ce simţea acolo, o făcea să treacă peste toate împotrivirile.

Ce te împiedică să stai lângă Domnul chiar în clipa aceasta? Încearcă să găseşti mereu astfel de clipe! Cât de binefăcătoare sunt ele pentru suflet! Aici se rezolvă toate problemele tale!

Maria i-a slujit Domnului (Marcu 15:41 ; Luca 8:3 )

Cum a ajuns Maria Magdalena să-i slujească Domnului Isus? A rugat-o El sau i-a spus El: Maria, sandalele Mi s-au ros, hainele Mi s-au uzat, ucenicii Mei şi Eu nu avem nimic de mâncat, în pungă nu mai este nici un ban, nu ai vrea…?

Nu! Ea i-a slujit fără să primească vreo însărcinare. Când un burete este plin cu apă, la cea mai mică atingere, picură din el apă. Poate sta credinciosul în apropierea Domnului Isus fără să primească bogăţia dragostei Sale? Nu este necesar atunci un mic îndemn al Duhului, pentru a face ca o astfel de inimă să intre în acţiune? Maria Magdalena nu trebuia să aştepte porunci asemenea unui rob. Ea căuta să-i slujească. Ea dorea să facă ceea ce-i plăcea Domnului.

Ea i-a slujit Lui, Aceluia care înregistrează toate activităţile pe care le facem de dragul Lui şi le răsplăteşte din belşug (2. Corinteni 5:10 ). Ce josnică este orice activitate creştină, orice slujbă care are ca motiv şi obiect propria persoană!

Cu ce i-a slujit Maria? Cu averea ei, cu ceea ce poseda în acel moment! Probabil, nu avea mult. Cu siguranţă, nu putea fi considerat un subiect important despre care să se scrie cărţi, dar Dumnezeu a considerat că era destul de important să se scrie despre aceasta în cartea Sa, la fel ca despre văduva care a dăruit doi bănuţi (Luca 21:2 ).

Maria L-a văzut pe cruce (Marcu 15:40, 41 ; Luca 23:49 )

Unde era Maria Magdalena când Isus era răstignit pe cruce? Printre mulţimile curioase, care veniseră la acel „spectacol“? Nu! Ea stătea departe în grupul femeilor credincioase, care veniseră cu El din Galileea la Ierusalim.

Ea L-a privit şi inima i s-a strâns, când L-a văzut pe Domnul ei în chinurile insuportabile, în mâinile chinuitorilor Săi cruzi şi neîndurători. De ce nu a intervenit Dumnezeu?

Ce înţelegea ea din ceea ce se petrecea acolo? Pentru ea era un eveniment de neînchipuit. Dar ce bine că şi aici era în apropierea Domnului ei iubit! Acolo, suferinţele lui Hristos s-au imprimat în inima ei pentru totdeauna. Mai târziu, când prin Duhul Sfânt a fost explicată importanţa suferinţelor şi a lucrării Domnului, amănuntele evenimentelor trăite de ea au început să strălucească înaintea ei. Persoana lui Isus a crescut şi mai mult în sufletul ei. Cât de uimită a rămas ea de înălţimea, adâncimea, lăţimea şi lungimea dragostei Sale şi de mărimea slavei Sale!

Cine este mântuit de curând să nu se lase oprit de neştiinţa sa şi să cugete mult la cele petrecute pe cruce. Acolo stă în faţa celei mai mari comori a celor mai preţioase şi mai înalte descoperiri despre Tatăl şi despre Fiul; acolo recunoaşte şi desăvârşirea mântuirii sale în Hristos. Să mergem în duhul la Golgota! Nu a lăsat Domnul Cina tocmai în acest scop, cu îndemnul către toţi credincioşii: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea“?

Maria a vrut să-L ungă (Marcu 16:1 )

Doar cealaltă Maria, Maria din Betania, care a primit învăţăturile Domnului la picioarele Sale, L-a uns în momentul potrivit. Toate celelalte femei, care au venit să-L îmbălsămeze după moartea Sa pentru îngropare, au venit prea târziu.

Maria Magdalena a arătat o oarecare ignoranţă. Dar oare nu vorbesc vasele ei, care conţineau mirodenii pregătite pentru Isus, acelaşi limbaj ca mirul vărsat al celeilalte ucenice din Ioan 12 ? Nu vorbesc despre aprecierea tuturor frumuseţilor pe care această începătoare pe calea credinţei le-a văzut în El? Nu vorbesc despre mulţumire şi adorare? Inima ei era îndreptată spre El, dar îi lipsea cunoştinţa.

Când cineva din poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ dorea să-i aducă lui Dumnezeu o ardere de tot, dar era prea sărac pentru a aduce un viţel sau o oaie, putea aduce un porumbel fără cusur. Şi acest dar era „o jertfă prin foc, de mireasmă plăcută Domnului“ (Levitic 1:17 ).

Chiar dacă cunoştinţele tale despre jertfa Domnului şi slăvile Persoanei Sale, pe care le-ai găsit în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt slabe, totuşi adorarea pe care o exprimi prin rugăciunea şi cântecele pe care le cânţi cu ceilalţi sunt o mireasmă plăcută pentru El. Dar la fel ca Maria Magdalena, numai Persoana Lui să conteze pentru tine! Te gândeşti la aceasta când mergi la ora de adorare? Cât de plină va fi inima ta când te vei întoarce acasă!

Maria L-a căutat cu stăruinţă (Ioan 20:1-18 )

În acest fragment din Scriptură ni se relatează cel mai detaliat despre Maria Magdalena.

Isus murise, iar Iosif din Arimateea şi Nicodim au pus trupul Său într-un mormânt. Maria s-a alăturat cortegiului de la cruce la mormânt şi a văzut unde a fost pus trupul Mântuitorului. Tot ceea ce poseda inima ei, era acum în mormântul peste care s-a rostogolit o piatră mare.

Ce i-a mai rămas acestui suflet drag, care nu cunoştea încheierea căii Domnului? Încă nu fusese făcută o lucrare a dragostei! Ea şi celelalte femei au dorit să-L ungă; cu râvnă şi dragoste au pregătit lucrurile necesare. După ce a trecut sabatul, au cumpărat miresme şi le-au pregătit (Marcu 16:1 ; Luca 23:56 ). Dar înainte de a se culca, au mers a doua oară „ca să vadă mormântul“ (Matei 28:1 ).

Noaptea, Maria Magdalena nu a găsit odihnă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când era încă întuneric, a alergat din nou la mormânt (Ioan 20 ). Ce a văzut acolo? Piatra era luată, iar mormântul era gol! Între timp avusese loc marele eveniment al învierii, iar ea nu ştia! Acum nu mai era acolo trupul Lui. Ce se întâmplase? Neliniştită şi fricoasă, a alergat la Petru şi Ioan, iar cei doi au alergat şi ei la mormânt, iar în spatele lor Maria, pentru a patra oară!

Cei doi ucenici, cărora Domnul le spusese de multe ori că trebuie să sufere şi să moară, iar a treia zi va învia, au putut în sfârşit să înţeleagă acest adevăr în faţa mormântului gol. Ei „au crezut“ şi s-au întors acasă, prea preocupaţi cu aceste lucruri mari pentru a observa necazul Mariei.

Această femeie, care a fost eliberată de Isus, care a mers pe cărarea credinţei cu El, care a găsit în El sprijinul, pacea şi bucuria, a rămas, credea ea, singură şi părăsită. Părtăşia cu El era elementul vieţii ei; ea a făcut tot posibilul să fie la El: L-a urmat şi i-a slujit, a rămas alături de El în orele grele de pe cruce, a fost de faţă când a fost aşezat în mormânt, iar acum, când dorea să-L ungă, trupul Lui dispăruse! Maria stătea la mormânt, afară, şi plângea. Cât de preţioase erau aceste lacrimi pentru Dumnezeu! Această femeie plângea, deoarece credea că adevăratul izvor al fericirii, pe care Dumnezeu i-l dăduse în Fiul Său şi din care băuse, îi fusese luat pentru totdeauna. Nu este ea o imagine vie pentru ceea ce putem găsi şi noi în fiecare zi şi clipă în Hristos?

Maria nu a băgat în seamă îngerii care şedeau la mormânt. Ea Îl căuta pe Domnul! Nimeni altul nu putea lua locul Persoanei înălţate peste toţi. Credinţa ei nu consta numai în relaţii cu credincioşii şi nu putea fi satisfăcută de forme religioase exterioare. La întrebarea îngerilor: „Femeie, de ce plângi?“, ea a răspuns: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“ (Ioan 20:13 ).

Putea rămâne nedescoperit Domnul înviat unui astfel de suflet care Îl căuta astfel? Nu, El a venit lângă ea, şi ca bunul Păstor a strigat-o pe nume: „Maria!“

Ah, ce schimbare! De la starea de întuneric şi nesiguranţă la apropierea Sa strălucită! El trăia, era acolo! Niciodată nu se va despărţi de El! Chiar dacă Se va înălţa la cer, prin Duhul Sfânt va fi şi mai aproape de ea. Strigând victorioasă: „Învăţătorule“, a căzut la picioarele Sale.

Să vorbească Domnul prin această scenă inimilor şi conştiinţelor noastre! Astăzi suntem în pericolul de a ne mulţumi cu forme şi învăţături exterioare. Viaţa noastră creştină este apatică, fără viaţă, fără putere. Se aseamănă unei case nelocuite, ai cărei locuitori sunt în altă zonă a lumii. Atunci nu-i facem bucurie nici Domnului, nici nu suntem o binecuvântare pentru alţii, iar inimile noastre sunt nemulţumite şi nefericite. Cât de important este să-L căutăm zilnic pe Domnul, Persoana Sa! Numai atunci, El poate să umple inima cu prezenţa Sa înviorătoare, iar cuvântul din 1. Petru 1:8 ni se potriveşte şi nouă: „Isus Hristos, pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă“. În aceasta constă secretul unei vieţi fericite!

Maria a mărturisit despre Isus (Ioan 20:15, 18 )

Nu ne mirăm de faptul că Maria i-a vorbit presupusului grădinar despre Domnul Isus cel lepădat şi răstignit. Pentru ea exista numai „El“ şi a vorbit adesea despre ceea ce însemna El pentru ea. Ne vine greu să facem şi noi aceasta? Ea a rostit o singură propoziţie. Dar această singură propoziţie, care arată ce este Hristos pentru noi, poate face o impresie adâncă asupra celor care încă nu-L cunosc!

Maria a fost aceea care a dus fraţilor şi surorilor o veste şi le-a comunicat lucruri pe care aceştia încă nu le cunoşteau.

Ea L-a căutat pe El, Cel care era înviat acum, iar acolo, în apropierea Sa, El i-a descoperit relaţia nouă, minunată, în care a adus pe ai Săi cu Dumnezeu: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.“

Deseori privim cu uimire nenumăratele cărţi scrise de înaintaşii noştri, cărţi care mărturisesc de înţelegerea slavei, a gândurilor şi a căilor lui Dumnezeu. Ei au trăit într-o vreme de trezire. Dar nu a constat această trezire mai întâi în faptul că inimile acestor fraţi s-au îndreptat spre El şi apoi, în prezenţa Sa, au înţeles gândurile Sale?

Şi noi avem nevoie de o trezire a inimilor noastre. „Ferice de cei care … Îl caută din toată inima“ (Psalm 119:2)!

Lot – un participant la alergare

Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12:4 ); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el“ (Geneza 13:1 ); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13:5 ).

Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.

Lot – un materialist

Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13 ). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, după posibilităţile materiale. „Şi Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut…“ (Geneza 13:10 ). La Lot nu găsim deloc aşteptarea îndemnului lui Dumnezeu, „ridică-ţi ochii“, ca la Avraam (Geneza 13:14 ). El a luat decizia sa după criterii pur pământeşti. Aici era vorba doar de avantajul personal. Este foarte periculos pentru viaţa noastră spirituală, când „câmpia udată a Iordanului“ reprezintă motivul deciziilor noastre.

Dacă viaţa este determinată complet de lucrurile materiale, „gândirea noastră reală“ ne va împiedica să înţelegem vorbirea lui Dumnezeu în aceste lucruri. Lot a pierdut mai târziu întreaga sa avere, care apoi i-a fost din nou restituită prin intervenţia lui Avraam (Geneza 14:12 şi 16). Urechea sa era surdă la vorbirea lui Dumnezeu; totul se sfârşise cu bine! Lot, cu o gândire pământească, găsea la toate şi o explicaţie pământească, logică.

Lot – un om pe o cale descendentă

Dacă judecăm după bogăţia şi starea socială la care a ajuns, putem spune că Lot a făcut carieră. Oamenii au văzut probabil în el un om promovat. Dar în ochii lui Dumnezeu, calea lui Lot a fost o cale de nestăvilit şi constantă în jos. Şi Avraam a mers în viaţa sa pe căi care nu au fost spre onoarea Domnului, dar întotdeauna a găsit calea de întoarcere. În cazul lui Lot vedem cu groază o cale care a mers mereu în jos, şi numai intervenţia lui Dumnezeu a împiedicat să nu se petreacă lucrurile cele mai grave. Foarte clar se vede aceasta în calea lui Lot spre Sodoma. În Geneza 13:12 citim: „ …iar Lot… şi-a întins corturile până la Sodoma“. Atunci, Lot locuia încă în corturi, caracteristica exterioară a străinului şi a pelerinului, dar corturile sale erau îndreptate spre Sodoma. Dacă despărţirea noastră de lume este numai exterioară, dar inima locuieşte deja în Sodoma, atunci picioarele noastre vor urma curând inimilor noastre.

În Geneza 14:12 citim: „ …el locuia în Sodoma“. Aici, Lot a renunţat şi la despărţirea exterioară de lume. Acum era, aşa cum spune Petru, „om drept, locuind printre ei“. Dar acesta nu a fost sfârşitul. În Geneza 19:1 citim că „Lot şedea la poarta Sodomei“. În ochii oamenilor, aceasta era într-adevăr o promovare socială: dintr-un locuitor stabilit de curând în acea localitate, devenise membru în consiliul local al Sodomei; dar în ochii lui Dumnezeu, aceasta era încă un pas în jos în viaţa sa spirituală. Lot a devenit dintr-un credincios cu gândire lumească un credincios care trăia în lume (ca sistem moral) şi până la urmă a lucrat mână în mână cu lumea. Ce tristă a fost această dezvoltare!

Lot – unul care pierde

Permiteţi-mi să exprim foarte clar lecţia serioasă din viaţa lui Lot: viaţa lui Lot este până la urmă viaţa celui care pierde.

Lot a pierdut:

– capacitatea sa spirituală de discernământ (Geneza 13:10 – el nu vedea nicio deosebire între grădina Domnului şi ţara Egiptului);

– părtăşia sa cu Dumnezeu. Lot nu avea niciun altar, nu cunoştea stejarii lui Mamre de la Hebron (= părtăşie). Domnul L-a vizitat pe Avraam, dar nu pe Lot.

– pacea sa (capitolul 14). Lot a fost atras în conflictele lumii.

– respectul său (Geneza 19:9 ). Să nu ne înşelăm! Chiar şi cel mai onorat loc din lume şi cele mai mari compromisuri cu lumea nu îi vor aduce credinciosului niciodată adevăratul respect al lumii. Credinciosul este un străin, chiar dacă vine să trăiască aici pentru o vreme.

– credibilitatea sa (Geneza 19:14 ). Modul de viaţă al lui Lot a fost în aşa fel, încât orice mărturie pentru Dumnezeu nu a fost credibilă. În zilele sale bune nu s-a văzut la el deloc teamă de Dumnezeu. Indicaţiile cu privire la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să judece păcatul, erau necunoscute în casa lui Lot. Ginerii săi nu l-au luat în serios nici pe el, nici atenţionările sale. Avem un comportament potrivit, pentru ca cuvintele noastre să fie crezute?

– familia sa (capitolul 19). Să nu uităm nici acest aspect! Ca şi adevărat credincios, tu personal nu vei pieri în judecata acestei lumi, ci vei fi salvat, dar „ca prin foc“. Dar unde va fi familia ta?

– onoarea sa (Geneza 19:30-38 ). Păcatul Sodomei l-a urmat pe Lot, iar descrierea vieţii lui Lot schiţează la sfârşit un tablou întunecos plin de ruşine.

Lot – un nefericit

Fusese Lot cel puţin fericit în Sodoma? Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă în cuvinte cutremurătoare starea sufletului său: „şi l-a salvat pe dreptul Lot, cel foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi (pentru că acel om drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire, îşi chinuia zi după zi sufletul lui drept, cu faptele lor fără de lege“ (2. Petru 2:7-8 ). Ce viaţă nenorocită! Tu poţi să te scuteşti de o astfel de viaţă! Lumea se îndreaptă spre judecată, ca în zilele lui Lot, dar şi ca în zilele lui Noe (2. Petru 2 ). Cu cine dorim să ne asemănăm? Cu Noe, „un predicator al dreptăţii“, sau cu Lot, care îşi chinuia sufletul prin ceea ce vedea şi auzea?

Acelaşi har ne-a chemat şi pe noi să fim slujitori. Dumnezeu nu a văzut nimic în noi, la fel ca la Levi. El a trebuit să ne arate şi nouă acelaşi har desăvârşit, care stăpâneşte prin dreptate şi să ne supună aceleiaşi curăţiri ca pe Levi în Numeri 8:5-7 . În aceste versete citim că Moise, ca reprezentant al cerinţelor lui Dumnezeu, trebuia să-i cureţe pe leviţi conform cerinţelor divine. Mai întâi trebuia să stropească peste ei apă pentru curăţire de păcat şi să-i facă astfel capabili să treacă apoi peste toată carnea lor, adică peste tot ce mărturisea cu privire la firea lor, briciul. Apoi trebuiau să-şi spele hainele şi să se cureţe. În acest mod exemplar a întâmpinat Dumnezeu tot ceea ce aparţinea stării fireşti a lui Levi şi căilor sale anterioare, încăpăţânării, cruzimii şi lipsei sale de milă. Levitul nu avea voie înainte de aceasta să se apropie de uneltele Sfântului Locaş, nici să păşească în slujba sa.

Aşa este şi la noi. Botezul arată că omul nostru vechi, natura noastră căzută, a fost înlăturată pe deplin, şi că noi suntem aşezaţi într-o poziţie nouă. Orice încercare de a îmbunătăţi omul şi de a pune firea în slujba pentru Dumnezeu este inutilă. Numai apa şi briciul pot face aici ceva. Asupra firii a fost rostită sentinţa morţii, dar şi asupra a tot ce aduce firea trebuie rostită judecata, briciul trebuie să treacă peste – aceasta este judecata de sine serioasă zi de zi. Apoi trebuie să ne spălăm hainele, să ne curăţim de toate obiceiurile şi înclinaţiile noastre vechi. Din chemarea lui Levi străluceşte harul divin, în curăţirea sa se arată sfinţenia lui Dumnezeu. Astfel, toţi lucrătorii lui Dumnezeu sunt chemaţi la lucrare prin har divin şi sunt învredniciţi corespunzător cerinţelor sfinţeniei divine pentru a face lucrarea. Noi suntem în măsură să realizăm lucrarea lui Dumnezeu numai când firea este pusă sub puterea crucii şi sub briciul ascuţit al judecăţii de sine. Voinţa noastră proprie înnăscută este inutilă în slujba pentru Dumnezeu.

A-i aparţine Domnului presupune încetarea voinţei proprii, renunţarea la noi înşine. Levi a dovedit că harul a adus la el acest rod, când a luat sabia şi a ucis fraţi, prieteni şi vecini. Cuvântul Domnului era poruncitor. Drepturile Sale erau puse sub semnul întrebării, când „au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă“ (Psalm 106:20). Prin har, leviţii au arătat o ascultare deplină, supusă. „Şi fiii lui Levi au făcut după cuvântul lui Moise“ (Exod 32:28 ).

Pe acest teren stătea Levi; textul din Maleahi 2:4-6 ne confirmă aceasta. Dreptul său de a fi folosit în slujba Domnului consta în faptul că el „n-a văzut pe tatăl său şi pe mama sa, n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi“, aşa cum spunea Moise în binecuvântarea sa asupra lui Levi din Deuteronom 33:9 . Harul lui Dumnezeu a învrednicit seminţia încăpăţânată să pună deoparte drepturile firii şi să recunoască drepturile Domnului.

Aceasta este singura temelie a caracterului unui slujitor din zilele noastre. Să ne gândim la cuvântul grav al Domnului nostru: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenic al Meu“ (Luca 14:26 ). Să nu gândească nimeni citind aceste cuvinte că ar trebui să fie fără dragoste naturală. Aceasta ar însemna a se uni în sens moral cu decăderea din ultimele zile, în care, conform textului din 2. Timotei 3:3 , oamenii vor fi „fără afectivitate naturală“. Dar dacă vom permite cerinţelor unei dragoste naturale şi înclinaţiilor naturale să stea în calea slujbei noastre neîmpărţite pentru Hristos, sau dacă vom acorda dragostei faţă de familia noastră un loc mai mare decât credincioşiei faţă de Hristos, atunci vom fi incapabili pentru slujba Sa şi vom fi nevrednici de numele de ucenic al lui Isus.

Deoarece Levi a stat în acea zi rea de partea lui Dumnezeu, a fost onorat cu preoţia, cu cea mai înaltă onoare care îi putea fi acordată. Simeon, care avea aceeaşi natură veche ca a lui Levi, nu a cunoscut harul, nu a ascultat de chemarea lui Moise, iar acesta nu a avut niciun cuvânt pentru el în binecuvântarea cu care a binecuvântat pe copiii lui Israel înainte de moartea sa (Deuteronom 33 ).

Foarte remarcabil este faptul că şi lucrarea fiecărui levit era stabilită foarte exact. Fiii lui Levi erau Gherşon, Chehat şi Merari (Geneza 46:11 ). Urmaşii lui Gherşon şi Merari trebuiau să poarte „cortul“ şi „pânzele curţii“ împreună cu toate accesoriile, în timp ce Chehat era chemat să poarte „lucrurile preasfinte“ (Numeri 4 ). Gherşon nu avea nimic a face cu scândurile şi drugii, Merari nu avea nimic a face cu perdelele şi învelitorile. Fiecare avea stabilit cercul său de acţiune. Nu este aşa şi în cazul nostru? Dumnezeu a dat fiecăruia dintre noi un loc, pe care trebuie să-l ocupăm, o lucrare, pe care trebuie să o facem. Nimeni să nu încerce să ocupe locul altuia sau să facă slujba altuia. Numai prin acţiunea puternică, comună a tuturor mădularelor, după măsura fiecărei părţi, se promovează zidirea întregului. Să umblăm fiecare în smerenie împreună cu Dumnezeul nostru, să fim mulţumiţi cu voia Sa şi să ne mulţumim să ocupăm un loc probabil de jos, să facem o slujbă probabil neînsemnată! Tocmai împlinirea lucrării pe care El ne-a dat-o, şi ocuparea locului pe care El ni l-a stabilit, este adevărata fericire, adevărata onoare. Dacă levitul Core, împreună cu ceata sa ar fi ţinut seama de acest lucru, nu ar fi fost înghiţit de adânc. Lucrarea sa ca şi chehatit consta în purtarea unor unelte preţioase ale Locaşului Sfânt, dar el dorea preoţia, care fusese încredinţată lui Aaron şi familiei sale.

Slujitorul înzestrat al lui Dumnezeu are nevoie de veghere. Cu cât poziţia este mai înaltă, cu atât mai adâncă este căderea, dacă nu suntem veghetori. Dacă duşmanul a reuşit să-l doboare pe credincios de pe poziţia sa înaltă (Psalm 62:4), va face tot posibilul să-l menţină în această stare de jos. Aceiaşi copii ai lui Levi, despre care s-a spus: „ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău. Ei vor învăţa pe Iacov judecăţile Tale şi pe Israel legea Ta; ei vor pune tămâie înaintea nărilor Tale şi ardere-de-tot pe altarul Tău“ (Deuteronom 33:9, 10 ), aceeaşi seminţie cu o poziţie înaltă, Levi, a trebuit să primească apostrofarea din partea Domnului: „Dar voi v-aţi abătut din cale; i-aţi făcut pe mulţi să se poticnească de lege. Aţi stricat legământul lui Levi, zice Domnul oştirilor“ (Maleahi 2:8 ).

Dacă privim poporul Israel, „adunarea din pustiu“ (Fapte 7:38 ), observăm că era formată din trei părţi: luptători, lucrători şi adoratori. Era un popor de războinici, în fruntea căruia era Iuda, o seminţie de lucrători, formată de Levi, şi o familie de adoratori, familia lui Aaron din seminţia lui Levi. Adunarea lui Dumnezeu în lume, la fel ca adunarea din pustiu, depinde în totul de Dumnezeul cel viu. Israel nu era din pustiu, ci doar trecea prin el; tot aşa şi Biserica lui Dumnezeu nu este din lume, dar, fiind aici, năzuieşte spre Canaanul ceresc. Dar există totuşi o deosebire. Noi, care avem viaţa Dumnezeului viu, suntem în acelaşi timp războinici, lucrători şi adoratori. Ca războinici suntem chemaţi să luptăm, ca leviţi suntem răspunzători să slujim şi să purtăm imaginea Cortului întâlnirii, care este Hristos, pe scena acestui pustiu, iar ca preoţi stăm zilnic înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru.

Aşa cum Levi era reprezentantul lucrătorilor şi al adoratorilor, vedem în Iuda căpetenia luptătorilor şi a războinicilor. Această însemnătate a lui Iuda se arată deja în faptul că în timpul şederii îndelungate a lui Moise pe muntele Sinai, reprezentanţa omului lui Dumnezeu era în mâna lui Aaron, levitul, şi a lui Hur, un om cu vază din seminţia lui Iuda (Exod 24:14 ). Aceşti doi bărbaţi au sprijinit mâinile lui Moise, atunci când poporul era în luptă contra lui Amalec (Exod 17:10 ). Iuda, „războinicul“, primise alte prevederi decât Levi, „slujitorul“. Din Numeri, cartea călătoriei prin pustiu, aflăm că la numărătoarea întregului popor, cu excepţia leviţilor, care, aşa cum am văzut mai sus, nu au fost număraţi, seminţia lui Iuda avea cei mai mulţi războinici, 74.600 bărbaţi (1:27), şi că steagul său se aşeza nemijlocit spre est (capitolul 2). Deoarece conform ordinii divine fiecare războinic trebuia să-şi ocupe locul său conform provenienţei sale la respectivul steag, pentru fiecare israelit era important să poată indica genealogia lui şi să recunoască steagul său. Tot aşa şi pentru noi, pentru călătoria prin pustiu, este necesară siguranţa binecuvântată a provenienţei noastre cereşti, a naşterii noastre spirituale şi de asemenea cunoaşterea exactă a steagului nostru. Provenienţa noastră este cerească. Arborele nostru genealogic are rădăcini în terenul noii creaţii. Moartea nu poate distruge legătura, pentru că această legătură a fost realizată de înviere. Singurul steag al lui Dumnezeu şi al fiecărui războinic, care îşi aşază tabăra în pustiul lumii, pentru a lupta contra armatelor răului, pentru a purta luptele Domnului, este Hristos.

În ce măsură este Iuda un exemplu pentru noi? „Iuda este un leu tânăr“ (Geneza 49:9 ), spunea Iacov când era pe patul de moarte. „Ascultă, Doamne, glasul lui Iuda şi adu-l la poporul său; mâinile sale să lupte pentru el şi fii Tu ajutorul lui împotriva asupritorilor lui“, spunea Moise în binecuvântarea sa asupra poporului Israel (Deuteronom 33:7 ). Deci curajul şi încrederea în Dumnezeu, aceste două caracteristici importante ale luptătorului, se găseau la Iuda. Despre el, psalmistul spune: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda“ (Psalm 76:1), iar profetul exclamă: „ieşiţi din apele lui Iuda, care juraţi pe Numele Domnului şi mărturisiţi despre Dumnezeul lui Israel“ (Isaia 48:1 ). În această privinţă, Iuda este exemplul nostru. Şi noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să fim de acord să luptăm, cu curaj şi cu încredere în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Da, Iuda era pe o poziţie înaltă, dar totuşi păcatul l-a adus pe o poziţie mai joasă decât pe Ruben, care a rămas nedecis şi leneş între stâne, mai adânc decât pe Levi, care s-a înălţat, deoarece „Iuda s-a purtat cu necredincioşie… Iuda a profanat locaşul sfânt“ (Maleahi 2:11 ). De asemenea Ieremia vorbeşte despre „sora vicleană, Iuda“ (Ieremia 3:7 ) şi „Domnul are o judecată şi cu Iuda, pentru că Iuda este tot împotrivitor faţă de Dumnezeu, faţă de Cel Sfânt şi credincios“ (Osea 12:2, 11 :12). Domnul a certat această infidelitate, această greşeală dezonorantă, în care a putut să cadă un luptător, dar totuşi i-a dat o speranţă lui Iuda, pentru că „chiar şi în Iuda erau lucruri bune“ (2. Cronici 12:12 ). Ce har!

Câte greşeli vedem la aceşti doi fii ai lui Iacov, care au fost cei mai înzestraţi, la Levi, cel sfinţit, pus deoparte, şi la Iuda, de neam împărătesc! Dar şi ce bogăţie de har!

În credincios, care posedă viaţa în Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, se găsesc onorurile divine ale acestor două seminţii. Noi suntem numiţi o seminţie sfântă şi împărătească, corespunzător celor două domenii în care ne exercităm preoţia. Ca preoţi sfinţi aducem împreună şi în particular jertfa de laudă şi de mulţumire care i se cuvine lui Dumnezeu, prin care preamărim Numele Său, punându-ne şi mădularele noastre în slujba pentru El ca o jertfă vie, plăcută Lui prin Isus Hristos. Dar ca preoţie împărătească trebuie să vestim virtuţile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1. Petru 2:9 ).

Însuşi Domnul nostru va exercita cândva în mod desăvârşit această preoţie dublă, când Se va întoarce ca Împărat şi ca Preot. Atunci „El va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său; şi sfatul de pace va fi între ei doi“ (Zaharia 6:13 ). Fiind deja acum împăraţi şi preoţi, trebuie să comunicăm şi altora bogăţiile slavei şi harului, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Această ocazie deosebită o avem acum, în acest timp. Ca împăraţi suntem bogaţi şi putem face multe binefaceri. Nu numai că putem împărţi bunurile noastre pământeşti, unul mai mult, altul mai puţin, căci toţi putem da ceva, pentru că „astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu“ (Evrei 13:16 ), ci putem să facem şi altora parte din comoara inepuizabilă, pe care cu toţii o posedăm, şi anume bogăţia imensă a harului. În exercitarea preoţiei noastre împărăteşti avem dreptul să vestim tuturor săracilor, bolnavilor, întristaţilor, cu care Dumnezeu ne pune în legătură, virtuţile lui Hristos, tot ceea ce se găseşte în El, care spune: „veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi“. Noi putem vesti ce este El pentru noi cu privire la putere, har, dragoste, mângâiere. Dumnezeu să facă să ne adăpăm tot mai mult din El, pentru a putea da mai departe mult.

Ezra ne este prezentat ca locuind în Babilon la aproximativ optzeci de ani după prima întoarcere sub Cirus. Numele lui înseamnă “ajutat de Yah (Domnul)” sau, în traducere liberă, “Domnul este ajutorul meu“. Să nu spunem: “ce poate conţine un nume?“, ci mai degrabă să ne îndreptăm spre Domnul din ceruri pentru a primi ajutor, deoarece fără ajutorul Lui nu putem face nimic pentru gloria lui Dumnezeu (Ioan 15:5 , 2. Corinteni 12:9-10 ). Ezra era descendent pe linie directă din marele preot Aaron. El nu a luat de bun acest privilegiu sau ca pe ceva în care, conform firii, să se mândrească (Filipeni 3:4-8 ). Nu, el a devenit un scrib vigilent, familiarizat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, mâna bună a lui Dumnezeu (în providenţa Sa) a fost cu el în lucrurile pe care Ezra le făcea. Şi noi astăzi trebuie să fim familiarizaţi cu “genealogia” pe care o avem (2. Timotei 2:1-2 , 2. Petru 1:9-11 ) şi, de asemenea, să depindem de Domnul.

Consacrarea lui Ezra

Trei lucruri menţionate în Ezra 7:10 merg şi este nevoie să fie împreună:

– Ezra şi-a îndreptat sau şi-a pus inima să caute legea lui Iehova. Din inimă ies izvoarele vieţii (Proverbe 4:23 ) şi noi suntem responsabili să o îndreptăm în direcţia cea dreaptă. Cu toate că noi, ca şi creştini astăzi, nu suntem aşezaţi din punct de vedere formal sub Legea Mozaică, noi suntem sub “legea lui Hristos” (Galateni 6:2 ). Suntem noi dedicaţi cercetării Scripturilor?

– Ezra era gata să acţioneze conform Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este a doua etapă a consacrării sale – să pună în practică ceea ce Dumnezeu îi arată din Scripturi. Suntem noi devotaţi să trăim Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 13:17 , Filipeni 2:12-13 )?

– Numai aşa putea Ezra să fie în stare să îi înveţe pe alţii. Ce diferenţă faţă de fariseii din zilele Domnului nostru, care îi învăţau pe alţii ceea ce trebuiau să facă, dar care nu erau în stare să facă ceea ce spuneau! Cu Ezra, era total altfel: pentru că el trăise Cuvântul lui Dumnezeu, el era capabil şi dedicat să îi înveţe şi pe alţii. Ezra avea autoritate oficială pentru a învăţa (Levitic 10:11 ), dar împeună cu aceasta el avea şi autoritate morală, datorită umblării sale (aceasta este ceea ce le lipsea fariseilor). Şi astăzi este nevoie de autoritate morală şi, în special, în legatură cu pretenţiile legate de succesiunea apostolică.

Practica lui Ezra pentru calea dreaptă

Rugaciunea lui David pentru “un lucru” din Psalmul 27:4 a fost însoţită de o decizie clara: “pe acesta îl voi căuta“. Ambele presupun sârguinţă şi consacrare, aşa cum vedem atât de frumos demonstrat pentru credinciosul de astăzi în Pavel (Filipeni 3 ), care avea obiectivul corect (“un lucru“) şi acesta era în legatură cu cea mai sfântă şi cea mai minunată Persoană: Hristos în glorie. Astfel, devotamentul este legat cu practica spirituală. Verbul folosit în Psalmul 27:4 este întâlnit pentru prima oara în Scriptură, în Geneza 37:15-16 , atunci când Iosif îşi caută fraţii. Datorită importanţei acestui punct aş vrea să mai fac referinţă şi la alte versete: în Exod 33:7 “oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii” (compară cu Psalmul 27:8 , a căuta faţa Domnului şi Psalmul 34:14 , a căuta pacea). În Proverbe, omul caută “binele“, “cunoştinţa“, “dragostea“. Daniel îl căuta pe Domnul în rugăciune (Daniel 9:3 ). Nu corespund oare aceste practici cu dorinţa lui Dumnezeu, care caută “o sămânţa a lui Dumnezeu” (Maleahi 2:15 )? Într-o zi a reabilitării (Ezra 8:21-23 ), Ezra caută calea dreaptă, depinzând de Domnul Însuşi. Neemia (Neemia 2:10 ) caută binele copiilor lui Israel, cu toate că ei se reduceau doar la o rămăşiţă. În Psalmul 122:9 , practica este de a căuta pacea Ierusalimului. În Noul Testament, slujba unui ucenic este rezumată prin cuvintele: “Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6:33 ), arătând că aceasta este o problemă de prioritate.

Slujba lui Ezra

Rămăşiţa întoarsă din captivitate construise templul din Ierusalim, dar avea nevoie de o măsură mai mare de înviorare la aproximativ şaizeci de ani după ce templul fusese construit. Să urmărim pe scurt ce a condus la acest punct. Rămăşiţa care se întorsese din captivitatea babiloniană a aşezat mai întâi altarul pe temeliile sale, imediat dupa întoarcerea în Ierusalim (Ezra 1 ). Ei învăţaseră multe lecţii prin mustrarea şi disciplina lui Dumnezeu (vezi Ieremia şi Habacuc). Eliberaţi dintr-un mediu idolatru (Psalmul 137 ), ei se interesau acum cu adevărat de lucrurile lui Dumnezeu (Ezra 3 ).

Punem şi noi cerinţele şi dorinţele lui Dumnezeu pe primul plan? Raţionamentul omenesc ar fi condus într-o direcţie cu totul diferită. Totuşi, ei au reconstruit templul, în ciuda opoziţiei şi a eşecului. Încurajaţi de slujba profetică a lui Hagai şi Zaharia, ei au continuat să împlinească această sarcină. Apoi slujba lui Dumnezeu a fost reinstituită (Ezra 6 ), o înviorare cu siguranţă. Vasele de aur şi argint şi lucrurile preţioase au fost aduse înapoi la centrul de închinare al lui Dumnezeu (Ezra 1:3,11 ), dar acum era nevoie de învăţături suplimentare pentru a păstra aceste lucruri ale lui Dumnezeu.

Lucruri de preţ

În Ezra 1 se face o menţionare cu privire la vasele ce au fost aduse înapoi din Babilon în Ierusalim, sub denumirea de “lucruri de preţ“. Întrebarea pentru noi astăzi ar fi (aplicând cartea Ezra zilelor noastre): Cum putem ştii că cineva aparţine Domnului, ca un vas preţios pentru El, bucurându-se de prezenţa Sa? Răspunsul este: dacă el se depărtează de fărădelege şi îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. De aceea Scriptura vorbeşte despre:

1. Vase de aur şi argint. Toţi creştinii sunt rezultatul lucrării gloriei şi harului lui Dumnezeu, făcuţi din aur curat, dar şi rezultatul răscumpărării, făcuţi din argint. Acest fapt este încă valavil, chiar şi în aceste zile de ruină, când multe vase nu mai pot fi recunoscute din cauza stării lor de întinare şi numai Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui.

2. De-a lungul istoriei Bisericii, în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu, au fost introduse elemente omeneşti, rezultatul lucrării omului, reprezentate prin vasele de lemn şi lut (vezi 1. Corinteni 3:12 ).

3. Vasele în Scriptură mai sunt văzute şi ca din prisma responsabilităţii omului. În acest context, toţi cei care pronunţă numele Domnului trebuie să se depărteze de fărădelege. Aceasta implică despărţire de aceia care se asociază cu o învăţătură sau practică rea şi sunt astfel întinaţi, chiar dacă ei nu trăiesc în imoralitate, nici nu ţin ei înşişi o învăţătură falsă. Aceasta este responsabilitatea oricui mărturiseşte credinţa – prin botez, la Masa Domnului sau prin orice altceva ar fi – de a se separa de nelegiuire, de a fi un vas curat şi spălat.

4. Vasele de preţ cu care Ezra se putea identifica aveau următoarele caracteristici (compară cu 2. Timotei 2:19-22 ):

– vase de onoare, ca vasele care au fost aduse, prin harul lui Dumnezeu, înapoi în Ierusalim şi pentru gloria lui Dumnezeu;

– sfinţite: puse deoparte pentru Domnul, recunoscând autoritatea Lui;

– folositoare Stăpânului, care are toată puterea şi autoritatea, care poate să folosească acest vas aşa cum El doreşte; acesta nu era cazul Israelului idolatru şi nici în Babilon;

– pregătit pentru orice lucrare bună; responasiblitatea omului şi harul suveran al lui Dumnezeu lucrează împreună pentru a avea şi a păstra astfel de vase. Ce bucurie pentru inima Domnului nostru când El găseşte astfel de vase astăzi!

Ezra – o imagine a Marelui nostru Conducător şi Restaurator

În multe locuri din Scriptură se găsesc referiri cu privire la adevăratul Restaurator, Domnul nostru Isus. El este Constructorul Casei lui Dumnezeu (Adunarea) şi adevăratul Conducător al slujbei şi al laudei lui Dumnezu şi El reabilitează acolo unde este o abatere. Domnul nostru glorificat are aceste funcţii în relaţie cu Adunarea astăzi (vezi Evrei 2:12-13, 3 :1-6, 8:1-2, 10:19-21, 13:15, 1. Petru 2:5 ). În legătură cu zilele lui Ezra, să analizăm mai întâi legătura cu trecutul: cu toate că lui David nu i-a fost permis să construiască el însuşi templul, el a făcut planurile şi a stabilit totul pentru slujba şi lauda lui Dumnezeu (1. Cronici 22:29 ); cu toate acestea, mai târziu, în 2 Cronici şi în cărţile Ezra şi Neemia, se găsesc multe menţionări despre hotărârile lui David. Astfel vedem că această linie a fost păstrată prin harul lui Dumnezeu, în ciuda eşecului poporului şi a atacurilor duşmanului. În cărţile Cronicilor, lucrurile sunt descrise din punctul de vedere al lui Dumnezeu, descriind şi analizând istoria poporului Său în relaţie cu David; acesta este modul în care lui Dumnezeu îi place să se gândească la poporul Său. Mai mult aceste cărţi au fost scrise după întoarcerea din captivitatea Babiloniană: harul suveran al lui Dumnezeu a fost manifestat în rămăşiţa restabilită, care, după ce a fost încercată, a învăţat să se preocupe de lucrurile lui Dumnezeu, aşa cum făcuse şi David. Aceasta ne aduce înapoi la Ezra, a cărui practica era de a păstra lucrurile Casei lui Dumnezeu (Ezra 9:9 ) pentru Dumnezeu şi poporul Său şi conform gândurilor lui Dumnezeu. Aplicând aceasta creştinismului, găsim o practică similară şi în exemplul şi învăţăturile lui Pavel şi în îndrumările sale către Timotei. Fie ca aceste caracteristici, de a păstra slujba şi lauda lui Dumnezeu, să fie şi pentru noi o realitate astăzi!

Credincioşia lui Ezra

Supus regelui persan şi însărcinat de către acesta (Ezra 7:11-26 ), Ezra s-a încrezut în Domnul pentru a veghea asupra micii lui cete (8:22). În ascultarea sa faţă de Domnul, sub mâna Lui cea bună (vezi şi 7:27-28), el a postit şi s-a rugat pentru a găsi calea cea dreaptă pentru el şi pentru aceia care erau cu el (8:21). Putem vedea un exemplu al credincioşiei lui Ezra în versetele 8:25-27 şi 8:33-34; să observăm cum sunt cântărite vasele în acord cu standardele Casei lui Dumnezeu. Credincioşia lui Ezra este demonstrată şi în versetele 9:9; 10:1,16-17. Cred că Ezra, prin devotamentul său, este un urmaş de seamă al lui Fineas, a cărui credincioşie este însoţită de menţiunea că Domnul era cu el (1. Cronici 9:20 )! Nu este acesta primul test al unui creştin, să fie găsit credincios? Aceasta este ceea ce Domnul poate recomanda şi răsplăti (Luca 19:17 ; 2. Corinteni 10:18 ); credincioşia este testul supravegherii (1. Corinteni 4:2 ).

Perseverenţa lui Ezra

Mai multe dovezi legate de perseverenţa lui Ezra se găsesc în cap 7-10. Sarcina lui Ezra trebuie să fi fost foarte grea şi deseori descurajantă. Cu toate acestea, el a continuat să se încreadă în Domnul. Este clar că el a fost de acord cu practica lui Neemia şi de aceea el se află împreună cu acesta la inaugurarea zidurilor reconstruite (Neemia 12:36 ). Amândoi erau marcaţi de perseverenţă şi răbdare, deplin identificaţi cu gândurile lui Dumnezeu într-o zi de ruină.

Umilinţa lui Ezra

În dezordinea cauzată de căsătoriile mixte şi influenţele păgâne (9:1-2), Ezra se smereşte. Să observăm că el şi-a sfâşiat mantaua şi haina (un semn public al umilirii) şi şi-a rupt perii capului său. La jertfa de seară, a adus rugăciunea sa înaintea Domnului (Ezra 9:5-15 ), mărturisind păcatele rămăşiţei şi încredinţându-se pe sine însuşi credincioşiei lui Dumnezeu. Fie ca şi noi să învăţăm din preocuparea lui Ezra pentru locul sfânt şi pentru sămânţa sfântă. În introducerea acestei a doua părţi a cărţii, am menţionat necesitatea smereniei şi a umilinţei.

Izbânda lui Ezra

Ezra nu era satisfăcut datorită îndeplinirii misiunii sale în urma întoarcerii la Ierusalim împreună cu poporul şi bogăţiile lor. El se putea gândi că aceasta este de ajuns. Nu! el era preocupat de starea morală şi spirituală a rămăşiţei şi acesta este motivul pentru care el vroia să îi înveţe (7:10). Eliberaţi din mediul babilonian, cei ce formau rămăşiţa aveau, de asemenea, nevoie să se cureţe de asocierile rele, aşa cum se găseau ele în multele femei păgâne şi alte lucruri de felul acesta (Hagai 2 ; Zaharia 3 ). Cu alte cuvinte, ascultarea de voia lui Dumnezeu era exprimată prin separarea lui Israel de asocierile idolatre (Deuteronom 7:3 ). Ar trebui să fie diferit pentru noi azi? Înviorarea ulterioară adusă de Ezra a reabilitat câteva familii ce fuseseră afectate de neglijenţă şi necredincioşie (căsătorii mixte). Exemplul lui Ezra şi devotamentul său pentru Cuvântul lui Dumnezeu sunt încă relevante şi pentru noi azi! Când Neemia a început să se pregătească, aceasta era pentru următorul pas în acest întreg proces al restaurării şi reabilitării. Zidurile şi porţile Ierusalimului erau încă distruse. Dar Dumnezeu îl pregătea pe Neemia, conducându-l prin exerciţii adânci, pentru a se întoarce la Ierusalim cu împuternicire din partea împăratului persan de a reconstrui zidurile. Zidurile ce aveau nevoie să fie reconstruite erau esenţiale pentru a proteja poporul lui Dumnezeu şi slujba casei lui Dumnezeu. Printre altele, Ezra este din nou implicat şi Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat cu o deosebită eficacitate (Neemia 8 ): aceasta arată succesul său nu conform cu gândurile omului, ci în acord cu standardele lui Dumnezeu. Care este sarcina ta astăzi?

Ce putem învăţa noi de la Ezra?

Este o bucurie deosebită pentru Dumnezeu să găsească o “rămăşiţa” în care să recunoască trăsăturile lui Hristos. Găsim caracteristicile acestei rămăşiţe în cartea Maleahi, precum şi în Hagai, Zaharia, Ezra, Neemia şi Estera:

– Teama de Dumnezeu, în timp ce umblă în lumina lui Dumnezeu, în realizarea prezenţei Sale;

– Adevărata înţelepciune (Iov 28:28 ; Iacov 3:17 );

– Părtăşia unii cu alţii într-o reală despărţire;

– Gândind la numele Său;

– Apărarea drepturilor lui Dumnezeu;

– Slujind lui Dumnezeu ca robi adevăraţi şi în acelaşi timp ca fii înaintea Lui (Maleahi 3:16-18 ).

În Apocalipsa 2 şi 3, găsim o astfel de rămăşiţă în aceia care au o ureche de auzit; ei sunt astăzi biruitorii. Tot astfel, rămăşiţa din timpul lui Zorobabel şi Iosua (Ezra 1 – 3 ) se identificau prin credinţă cu gândurile lui Dumnezeu legate de casa Sa în Ierusalim. Legătura intimă dintre casa lui Dumnezeu şi Ierusalim, locuinţa lui Dumnezeu, este evidentă de-a lungul Scripturii. Astfel, adusă înapoi în bucuria Cuvântului lui Dumnezeu (Psalmul 119 ), rămăşiţa ultimelor zile restabilită va aprecia din nou valoarea Casei lui Dumnezeu.

Aşadar, este o atenţionare specială cu privire la intervenţia lui Dumnezeu (Psalmul 120:2 ; 121:2 ), atlfel nu ar fi nicio altă restabilire. Să nu uităm niciodată acest aspect în trăirea noastră spirituală a acestor adevăruri: în afara trăirii noastre, trebuie să fie o slujbă pentru Dumnezeu (Filipeni 2:12-13 ). Ce bucurie când adevărul cu privire la Casa lui Dumnezeu începe să se ivească în sufletul credinciosului! Fie ca şi noi să urmăm exemplul lui Ezra!

Articol preluat şi tradus de pe site-ul www.theholyscriptures.org

Consider că am putea folosi acest fapt, menţionat în Marcu 6:14-16 , atunci când vorbim oamenilor ce merg înainte pe calea şi cu duhul lumii de parcă Domnul Isus n-ar fi fost niciodată aici respins şi răstignit de om, şi înviat şi înălţat de Dumnezeu. Dumnezeu şi lumea sunt în dezacord cu privire la Domnul Isus. Pe El, pe care lumea L-a dat la moarte, Dumnezeu L-a glorificat. Judecata lumii trebuie să vină; şi prin urmare, apostolul mărturiseşte: “El a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi” (Fapte 17:31 ).

De (articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

Iosua a luptat, dar secretul victoriei a fost Moise care stătea pe munte, căci atunci „când îşi ridica Moise mâna, învingea Israel, iar când îşi lăsa mâna în jos, învingea Amalec“. Putem duce lupta victorios numai atunci când rămânem dependenţi de Dumnezeu. În toate amănuntele vieţii noastre nu vom avea binecuvântare, dacă nu rămânem în dependenţă de Dumnezeu. Imediat ce intră în acţiune încrederea în noi înşine şi în voia proprie, apare înfrângerea. Dacă pierdem dependenţa de Domnul, vom fi bătuţi de satana, dar noi trebuie să învingem.

Satana foloseşte mai ales firea noastră, despre care am recunoscut că este răstignită împreună cu toate plăcerile şi poftele ei. De aceea trebuie să o ţinem în moarte; în această luptă suntem dependenţi de Dumnezeu. Iosua a câştigat lupta şi a lovit cu ascuţişul săbiei.

În Numeri 13:16 , cu ocazia trimiterii celor 12 cercetaşi pentru cercetarea ţării Canaan, citim: „Şi Moise a numit pe Hosea, fiul lui Nun, Iosua.“ „Hosea“ înseamnă: „ajutor, salvare“, iar „Iosua“: „Domnul este ajutor“ sau „al cărui ajutor este Domnul“. Noul nume vrea să arate că purtătorul său nu îşi punea încrederea în el însuşi, ci în Domnul.

Şi noi trebuie să experimentăm această modificare a numelui, dacă vrem să fim folositori pentru Domnul. Altfel spus: dintr-un Hosea, care vrea să facă totul singur, să devenim un Iosua, al cărui ajutor este în Dumnezeu. Hosea avea o sarcină importantă: trebuia să devină urmaşul lui Moise, conducătorul poporului, cuceritorul Canaanului. Moise, omul exprimentat al lui Dumnezeu, ştia ce era neapărat necesar pentru această sarcină, şi anume ca slujitorului său să-i fie sfărâmată toată puterea proprie, pentru ca astfel să-şi găsească puterea şi ajutorul în Domnul. Dintr-un om care credea că nu are nevoie de ajutor trebuia să devină un om care depindea de ajutorul lui Dumnezeu, un om dependent de Dumnezeu, aşteaptând şi primind totul de la El. Prin schimbarea numelui, Moise i-a spus slujitorului său: Nu fi niciodată un om care se încrede în el însuşi, ci un om care îşi cunoaşte şi îşi simte slăbiciunea şi care trăieşte numai din ajutorul lui Dumnezeu!

Nu este oare adevărat că, în ciuda tuturor experienţelor, încercăm mereu să o scoatem la capăt ca un Hosea? Dorim să obţinem una sau alta cu propria noastră înţelepciune, deşteptăciune, pricepere. Lui Simon Petru, Domnul a trebuit să-i spună cândva: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur“. Ucenicul Îl iubea din toată inima şi dorea să-I slujească. Dar câte nu a avut de învăţat până a devenit bătrân şi s-a lăsat condus pe calea, pe care firea nu o iubeşte!

La cercetarea Canaanului s-au arătat însuşirile demne de imitat ale lui Iosua. El şi Caleb au văzut ţara cu alţi ochi decât cei zece cercetaşi, care au înmuiat inima poporului prin relatările lor. Cei doi n-au privit la greutăţi, ci la binecuvântarea pe care Domnul voia să le-o dea în ţară. De aceea şi-au rupt hainele şi au intervenit pentru adevăr în relatarea lor, în ciuda murmurelor poporului. Credinţa lor a fost vie şi au spus într-un mod clar şi hotărât: „Să mergem să ne suim îndată şi s-o stăpânim, pentru că o vom învinge, cu siguranţă“. Chiar dacă şi-au atras duşmănia poporului, Dumnezeu a luat la cunoştinţă comportamentul lor şi l-a recunoscut. „Bărbaţii aceia care au adus un raport rău despre ţară au murit de plagă înaintea Domnului. Dar Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, au rămas vii dintre bărbaţii care merseseră să cerceteze ţara.“

Nu dorim să învăţăm de la Iosua şi de la Caleb? Să depunem, în ciuda împotrivirilor, o mărturie clară pentru adevărul lui Dumnezeu! Credinţa ne face bogaţi şi fericiţi prin faptul că ştim că se merită să luăm în posesie şi să savurăm lucrurile, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.

Mulţi aleargă şi nu ajung nicăieri; câţiva merg liniştiţi la pas cu Dumnezeu şi înaintează biruitori.