Fiindcă ne lăsăm manipulaţi de globalişti, (care sunt tot satanişti), mai rău decât de comunişti, ajungem mai săraci, răi, mai neajutoraţi şi morţi în păcatul care ne duce în gheenă! Să învăţăm măcar de la buruieni sau de la păsări, de la lună şi stele, ori chiar de la vânt şi de la valurile mării (Mat. 8/26-27), care-l ascultă pe Învăţătorul Adevărat şi-l (re)CUNOSC, dar omul nu… chiar dacă Tatăl ne-a spus că “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Mat.17/5) Şi pentru asta să iubim şi să grăbim Venirea Lui, ca să facă dreptate şi judecată Dumnezeiască; Să întroneze Adevărul, Bunătatea, Împăcarea şi… Voia Lui, nu a noastră

34Am depasit o suta  de ani de communism, adica de genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor, dar Iisuss se roaga de noi si la usile bisericilor sa ne pocaim, sa ne Indumnezeim !Despre comunism şi întuneric-“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ. Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.ROMÂNIA FURATĂ. Flota, naufragiată în valurile privatizării… Petromidia, privatizare cu dedicație
22222
Iosif- Hugo Bouter…Iosua… Samuel… Obadia… Lot – un „drept“ într-un loc greşit… Maria Magdalena… Lecţii din viaţa lui Ezra-  Alfred E. Bouter… Mefiboșet, ologul- Charles Stanley… Pe urmele lui Caleb- André Gibert… Solomon- Philippe Laügt… Ştefan, din revista „Cercetați Scripturile”… Tesalonicenii – Walter Gschwind… Timotei- Georges André… Rahav- J. G. Bellett
 sdaa - Copy

1-Va rugam, savurati citeva frumuseti Dumnezeiesti ;55

2- Criminalii care au omorit milioane de martiri si au intronat comunismul au dat Lovitura de stat in 1989 Pe astfel de bestii i-au votat pupatorii de oase , pentru a devini boieri, iar noi, praf si pulbere

Imaginile superbe de mai jos sunt localizate pe toata planeta, dar sigur exista unele care sa fie mai aproape de tine. Asa ca daca ai ocazia poate n-ar fi rau sa vizitezi aceste “minuni” ale lumii noastre.

#1 Fly Geyser, Nevada, SUA

Fly Geyser, Nevada, Usa

#14 Canionul Antelope, SUA

Antelope Canyon, Usa

 

2-Criminalii care au omorit  milioane de martiri si au intronat comunismul  au dat Lovitura de stat in 1989 Pe astfel de bestii i-au votat pupatorii de oase ,pentru a  devini boieri,iar noi,praf si pulbere 

 

catherine durandinPUCIUL. LOVITURA DE STAT DATA DE ION ILIESCU (FSN) CU AJUTORUL SECURITATII. GRU, KGB SI AL GENERALULUI VICTOR STANCULESCU.
Prof. C.H. Alupului Rus: „A fost o lovitură de stat gândită, organizată şi realizată de forţe EXCLUSIV străine: americană şi sovietice prin mâna unor mercenari unguri, sârbi, români din diaspora, ruşi. De ce fost executat Ceauşescu? Pentru că a avut îndrăzneala să dea cu tifla tuturor marilor puteri: Rusia şi America. Pe ruşi i-a jignit ieşind din sfera lor de influenţă, iar pe americani, mai mult, pentru că, plătind toate datoriile externe, România risca să devină independentă. Ceea ce este şi va fi un motiv de condamnare la moarte!” 29 Dec 2014 ora 09:37
„La mort des Ceausescu. La vérité sur un coup d’état communiste”, Catherine Durandin, Bourin, 2009″
Istoricul francez Catherine Durandin scrisese o carte „Moartea lui Ceausescu” afirmand ca in 1989 a avut loc o lovitura de stat data de comunistii din esalonul doi.
„La révolution roumaine, un coup d’Etat de l’armée” Revoluţia română, o lovitură de stat dată de armată. Citeste aici Si aici
Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu” Publicatia franceza L’Expressrememoreaza, intr-un amplu articol, evenimentele sangeroase care au avut loc la sfarsitul anului 1989 in Romania si care au dus la caderea regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, informeaza Agerpres. Concluzia trasa de ziaristii de la L’Express este aceea ca, dupa evenimentele din decembrie 1989, la putere au ramas aceiasi oameni. Implicarea CIA si KGB în revoluţia română
cristian1 – Istoricul Cristian Troncotă: „pe 21 acea dezorganizare profesionista cum i-a spus domnul Magureanu a mitingul din 21 vine mi se pare primarul capitalei Petrescu si ii spune la ureche lui Ceausescu e SECU, adica el ramasese convins ca toata ca tot mitingul ala fusese dezorganizat de Securitate. Astazi cand citim ca la Timisoara date transmise de ei de revolutionari ca 70% dintre revolutionari care au fost pe 16 pe 17 si pe 18 in strada deci 70% aveau dosare de informatori.
– Discutia acea din noaptea de 21 spre 22 decembrie intre generalul Vlad si Generalul Milea unde ma rog ni s-a spus ca Vlad a zis uite tu ai exteriorul si eu am interiorul si o putem rezolva si ca generalul Milea ar fi raspuns sunt prea batran nu pot si asa mai departe. NU, FOARTE MULTI AU AUZIT PE MILEA SPUNAND AAA VOI SUNTETI TRADATORII.
-In dimineata de 22 decembrie la ora 7 si 20, Seful Departamentului Securitatii Statului generalul Iulian Vlad a dat ordin de ridicarea dispozitivului din exteriolul din piata din exteriolul cladirii400 de ofiteri si subofiteri s-au dus la servici si au depus armele acolo si la ora 10 si un minut ordinul tot al generalului Iulian Vlad de a se deschide poarta B, pe unde au intrat revolutionarii in timp ce el era luat (Ceausescu) de cei de la Directia 5 el (Ceausescu) s-a opus nu vroia sa mearga la elicopter l-au luat pe sus si l-au dus la elicopter.
luceGeneralul Lucescu: În 1989 a fost o lovitură de stat regizată în afară şi realizată de români.
Generalul Constantin Lucescu, avocatul din oficiu al cuplului Ceauşescu, în procesul de la Târgovişte, din decembrie 1989, a decis sã spunã prin interviul fluviu acordat ziaristului Ciprian Traian Sturzu, adevãrul despre ceea ce s-a întâmplat în acele momente de cotitură pentru societatea românească.
,,Nu a fost un process, ci un simulacru. Nu se poate vorbi despre un process atâta timp cât nu a existat un rechizitoriu”, a afirmat fostul avocat în cel mai mediatizat şi important proces, cu implicaţii majore asupra României. Gen. Lucescu a susţinut că ,, Dosarul procesului soţilor Ceauşescu poartă nr.1 din 1990 iar în rechizitoriul care a stat la baza condamnării la moarte a fostei familii prezidenţiale au fost invocate revolte din primăvara primului an de libertate”
Interviu pentru Jurnalul National, data 21 Dec 2014 – 17:13
Generalul Lucescu: „Revoluţia din România a fost o piesă de teatru scrisă de autori străini, cu regizori străini, actori predeterminaţi de posturile străine de propagandă şi cu populaţia nemulţumită pe post de figuraţie. Aceasta nu a fost niciodată o controversă întrucât, din punct de vedere istoric şi politic, este cert că momentul ’89 reprezintă o lovitură de stat în care factorul militar a avut un rol hotărâtor în înlăturarea conducătorilor regimului dictatorial. Nu poate fi o revoluţie pentru că nu a fost organizată conform unui plan prealabil intern de acţiune pentru preluarea puterii. Intâlnirea de la Malta a dat undă verde dispariţiei Cortinei de Fier şi reformării guvernelor din Europa de Est, urmările fiind cele pe care le simţim acum pe pielea noastră”.
paulian-pasarinColonelul Paulian Păsărin face dezvăluiri şocante despre Lovitura de stat din decembrie 1989. un interviu dat pentu „Agentia Org” pe data de Duminică, 27 februarie 2011 ora 08:56
Colonel Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989. Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite.
dan-puric(2)Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au
hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite.
Dan Puric: De 25 de ani, suntem băgaţi într-un malaxor de reeducare. A fost o lovitură de stat în 1989. Mi-am dat seama în două ore că e o lovitură de stat şi că Securitatea ne foloseşte“, a punctat actorul. „Crăciunul trebuie asociat cu crima. Vedem, în fiecare decembrie, cu câte cartuşe a fost împuşcat Nicolae Ceauşescu“.
anablandianaIoan Talpeş : “Soarta României nu la Malta s-a decis ci la Kiev” Departamentul de Stat american, dimineata pe 25 dec ’89 a promovat un document cu interesul vizavi de soarta sotilor Ceausescu. Chiar în ziua în care Ceausescu a fost omorât, la Departamentul de Stat a fost promovat un document care urma să se citească la Vocea Americii, deci o declaratie, prin care departamentul îsi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu. Or, vă dati seama dacă în dimineata aceea s-ar fi rostit această declaratie din partea Departamentului de Stat, care ar fi fost situatia în România. La Kiev s-a întâlnit Gorbaciov cu Mitterrand. Si atunci au discutat, în ’89, foarte clar asupra schimbărilor care urmau să aibă loc în Europa si în special asupra României.
Poeta Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 şi misterul basculantei cu copii. 19 decembrie 2010 interviu pentru Romania Libera. A fost o lovitură de stat şi că ieşirea în stradă a oamenilor a fost în mare măsură organizată. Dar cred că aceia care au murit absolut fără nicio vină.
Cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. în 25 decembrie, când am aflat de execuţie, am avut un fel de revelaţie: ce fel de oameni au fost cei care au hotărât execuţia în ziua de Crăciun?
mariusScriitorul Marius Daniel Popescu: Nici măcar nu a fost o revoluţie. A fost o lovitură de stat. Avem o revoluţie în care inamicul nu a existat. Am tras unii în alţii, dar nimeni nu e vinovat. E trist. Am trăit o schizofrenie. Au murit peste o mie de persoane degeaba şi nimeni nu a fost tras la răspundere. E foarte grav. Au urmat mineriadele şi totul s-a terminat. Mi-am dat seama imediat că e o falsă schimbare atunci când a venit Ion Iliescu la putere. În viaţa de zi cu zi, vedeam cum persoanele care conduceau pe timpul comunismului au rămas tot acolo. Mi-am dat seama de asta atunci când am început să scoatem ziarul.
gheorghe+dumitrascuIstoricul Gheorghe Dumitraşcu: Este imposibil ca în 1989 să nu fi fost o lovitură de stat. 10 decembrie 2010.
Asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, printr-un proces care nu are nimic în comun cu normele de drept internaţional, este o greşeală legată de viitorul acestei ţări, de faptul că omul acesta ar fi putut să spună multe lucruri. Este o greşeală prin faptul că a fost făcută o crimă în ziua de Crăciun. Este o greşeală în sensul că nu i s-a dat posibilitatea să se apere. Este evident că sunt de părerea multor oameni care au nostalgia comunismului. Nu neapărat nostalgia după Nicolae Ceauşescu, deşi prezentarea diabolizată a acestuia a ajutat de fapt la salvarea adevăratei sale personalităţi. Acum cred că 30% din populaţia ţării regretă. Poate chiar 40%. Din punctul de vedere al raportării unei realităţi româneşti de astăzi cu realitatea socialistă din 1989 este vident că balanţa înclină hotărât spre acea perioadă ca fiind mai bună şi mai realizabilă decât asta.
kemenicGeneralul Andrei Kemenici: „Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sa vina sa-i ia, sa-i duca la Bucuresti si sa le faca proces.”
împuşcarea cuplului dictatorial a fost un act injust, săvârşit în total dispreţ faţă de lege. De ce spun asta? Pentru că nu li s-a acordat dreptul la un recurs firesc. Pentru că erau condamnaţi încă înainte de a fi judecaţi.- De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?

Pentru ca erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie

IULIAN VLAD– IULIAN VLAD -11 iulie 1991: NU I-AM RAPORTAT ABSOLUT NIMIC LUI N. CEAUSESCU IN LEGATURA CU EVENIMENTELE DE LA TIMISOARA PINA A PLECAT IN IRAN. CA LA TIMISOARA SINT ELEMENTE CARE SPARG, DEVASTEAZA MAGAZINE, INCEDIAZA. SAU DESPRE DESTABILIZAREA SITUATIEI. IN DATA 20 DECEMBRIE 1989 I-AM COMUNICAT ELENEI CEAUSESCU. (În 11 iulie 1991 fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, a fost chemat ca martor în procesul revoluţiei din Timişoara. Mulţumită asociaţiei “21 Decembrie” din Bucureşti şi a saitului “Dosarele revoluţiei”, această declaraţie este acum publică.)

Generalul Nicolicioiu, fostul şef al unităţii anti-KGB: Generalul Victor Atanasie Stănculescu dădea informaţii ataşatului militar Aradi.
Fostul şef al unităţii de contraspionaj “ţări estice” (UM 0110), numită şi “unitatea anti-kgb”, a dezvăluit şi el anumite informaţii cu privire la scenariul pe baza căruia s-au derulat culisele evenimentelor din decembrie 1989.
Victor Athanasie Stănculescu, adjunct al ministrului apărării şi ataşatul militar Aradi, de la ambasada Ungariei la Bucureşti. “În septembrie (1989 – n.red), ataşatul Aradi a fost presat de la Budapesta să dea informaţii şi a răspuns că “maine” primeşte setul de informaţii. A doua zi l-am urmărit şi Aradi a intrat în cabinetul ministrului adjunct al apărării, care apoi nu pentru acest lucru şi-a pus piciorul în ghips” – a declarat în faţa Comisiei generalul Nicolicioiu.
“Serviciile secrete din URSS, Ungaria, Jugoslavia, ţările NATO, erau deosebit de active în ţară înainte de 1990 – avand bază de lucru aici.
Ungurii au trimis în Romania circa 1000 de agenţi
în special tineri maghiari romani, să emigreze. Din 1988, 1989 începeau să-i trimită înapoi, printre care şi unii recrutaţi în serviciile lor. Din cei 30.000 s-au trimis cca 1000. Noi aveam acreditaţi în Ungaria 9 persoane cu 2 maşini – ei aveau 87 acreditaţi cu 127 maşini aici la Bucureşti. Am un singur caz, în 12 dec. – viceconsulul Csikos este sunat din Timişoara si i se spune că “suntem organizaţi, avem lanţ viu Timişoara – Gyula – sîntem în jurul lui Tokes”, şi au luat legătura şi cu consiliul judeţean! (Tokes era lucrat de Direcţia I şi nu de noi – Unitatea 110; este o anomalie aici, Tokes dovedit 100% că-i agent al Budapestei trebuia “lucrat” de noi, dar noi nu mai aveam bani). Contra americanilor lucra Direcţia a lll-a,(…) dar noi o aveam pe fiica lui Pacepa.

Gheorghe Raţiu: “Revoluţia de la Timişoara a fost declanşată de 100 de diversionişti antrenaţi în Ungaria”
Declaraţia dată de Raţiu în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989
Diversioniştii s-au pregătit în tabăra de la Bicske-Ungaria
Am trimis oameni să-i cerceteze, circa 20 au recunoscut că au fost recrutaţi de organizaţia “Romånia liberă” din Budapesta şi aveau o tabără de antrenament la Bicske. La biserica Sfantul Ştefan, un preot reformat Nemet Geza îi primea pe transfugi. Cel mai mare contingent de transfugi reţinuţi în Ungaria era în jur de 6.000. Geza Nemet a sprijinit organizaţia “Romania Liberă”. Scriau lozinci contra lui Ceauşescu. Scanteia s-a declanşat în Timişoara. A lucrat serviciul secret maghiar dar şi alte servicii – erau şi maghiari veniţi din SUA ca să sprijine acţiunea.
Mihai Harjeu, Secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, descrie mişcările făcute de şeful statului în perioada 17-22 decembrie 1989. Mihai Harjeu era omul care, din 1983, se ocupa de evidenţa şi verificarea documentelor care ajungeau la Cabinetul 1, de legăturile telefonice ale preşedintelui, de convocarea celor cu care voia să discute şi de agenda personală a acestuia.
De teamă să nu fie asasinat, Ceauşescu a cerut să fie însoţit în Iran de două avioane de vânătoare
Pentru că fusese informat deja, din noiembrie că se va încerca asasinarea sa, el a cerut ca aeronava sa să fie însoţită, în Iran, de două avioane de vanătoare.
La ora 9:30 22 decembrie Victor Stanculescu si-a pus piciorul in ghips.

La ora 10:00 Victor Atanasie Stanculescu s-a intors la Ceausescu la chemarea acestuia la Comitetul central al PCR, si a fost numit de acesta ministru al aprarii nationale in locul lui Vasile Milea, care se sinucisese.
si a raportat ca unitatile sunt pe drum si vor ajunge, “sper, la timp”, dar presiunea in piata a crescut si trebuie sa vedem ce solutie avem, parerea mea este ca “”Mai bine ar fi sa plecati din sediu!””. “”Cum sa plecam, cu ce?”” “”Singura varianta care este posibila acum, ma gandesc, este cu elicopterele””, nestiind ca pe acoperis, de fapt, nu era spatiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit sa le darame ca sa poata sa aterizeze un elicopter. Ceausescu l-a intrebat: “”In cat timp vine elicopterul?””. Stanculescu : “”Daca aprobati, vine intr-un sfert de ora!”” A fost de acord.

(Ora) 10:11 – col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.

(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.

(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.

(Ora) 10:40 – Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in cazarma.

(Ora) 11:15. Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M.Eminescu, coloane.
R7Mc. este solicitat sa intervina, “nu se aproba”.

Vineri, 22 decembrie 1989, ora 11:40.
La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem

La ora 12:08 Ceausistii au evadat pe fereastra de la etajul 6.
sotii Ceausescu parasesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Malut, impreuna cu Emil Bobu si Manea Manea

Pe site sunt prezentate și câteva extrase din volumul procurorului militar Romeo Bălan. Între acestea, o stenogramă cu Ceaușescu și miniștrii săi:
Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi n-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne. Cum este posibilă o asemenea situaţie? Nişte derbedei să intre în sediul Comitetului judeţean de partid, să bată soldaţi, pe ofiţeri, şi ei să nu intervină? Ce au făcut ofiţerii tăi, Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras? Trebuia să tragă, să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă în picioare.
Tov. Tudor Postelnicu: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că nu se va mai repeta o asemenea situaţie. Vă rog să-mi acordaţi această încredere şi să lăsăm să vorbească faptele până când dumneavoastră, conducerea supremă de partid, Comitetul Politic executiv vor aprecia.
Tov. Vasile Milea: Garanţia pentru mine este că n-am înţeles primejdia de la început, acum îmi este clar, când aţi spus că este stare excepţională.
Tov. Vlad Iulian: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că ascultând sarcinile care mi le-aţi dat, voi face în aşa fel să merit încrederea dumneavoastră”. http://www.dosarelerevolutiei.ro
Ceauşescu a recitat din “Deşteaptă-te, române”!
Nicolae Ceauşescu: “Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ.” 21 decembrie 1989 la miting, dar si la procesul de la Targoviste, vezi stenograma procesului.

F-TeodorescuFostul şef al contraspionajului de dinainte de ’89, Filip Teodorescu: „Americanii au vrut să-l salveze pe Ceauşescu”
În ziua de 22 decembrie 1989, era un avion militar american care venise să recupereze familia Ceauşescu, pe fosta soţie a lui Valentin şi pe fata lui Pacepa, Daniela. Pe soţii Ceauşescu nu au putut să îi recupereze. Când a plecat Ceauşescu cu elicopterul (de pe sediul CC – n.r.), primul zbor a fost spre Otopeni. Generalul Rus, şeful artileriei antiaeriene, care era şi el în conspiraţie, i-a zis pilotului: „Nu ateriza, că trag”. Apoi, după ani, Maluţan (n.r. – pilotul personal al lui Ceauşescu) a căzut cu totul întâmplător cu un zbor utilitar.

Ruşii au vrut să îl termine pe Ceauşescu. Exponentul ruşilor era Silviu Brucan. Americanii sau gândit că îl mai pot folosi la ceva şi să arate că nu sunt barbari. Acesta a fost mobilul lor.
Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
IMPORTANT

Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu

[Important vezi jos „Note”]

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea șiIulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanti


Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta.Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

„La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

 [Important vezi jos „Note”]

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:
1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii; 2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

„La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial; 4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”; 5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc; 6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00); 7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.

Revoluţia română nu există în dicţionare
Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei: „1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale” (Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. De Agostini şi All, Bucureşti, 2003, p. 1112 – n.a.)
Nomenclatura se vopseşte şi rămâne ca nouă
O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face afirmaţia că „schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor, şi a înscenat «alegeri», în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere” (Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 205, p. 736 – n.a.).
Potrivit Tratatului de politologie al Universităţii din Paris, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse – Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Gérard Wild -, ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu mai lasă loc de comentarii: „...regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu” (Dominique Colas (coordonator), L’Europe post-communiste, Ed. Presses Universtaires de France, Paris, 2002 – n.a.)
Ceea ce scrie Dicţionarul Oxford de Istorie Universală Contemporană este concludent: „Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În 1990 preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei” (Oxford. Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, Vol. II, Ed. Oxford University Press/All, Oxford, Bucureşti, 2005, p. 328 – n.a.)
Cu astfel de definiţii este greu ca vreun englez sau bolivian sau de prin alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.
Sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv. la fel cum, începând cu ora 10.07, gen. Stănculescu îndepărtează blindatele din Piaţa Palatului şi opreşte trupele proaspete chemate de tandemul Ceauşescu-Milea pentru a face „mişcarea populară” una cu pământul. Aşa a trecut nestingherită „mişcarea populară” a dlui Iliescu prin cordoanele dispozitivului militar de apărare al CC şi nu a găsit în faţa clădirii nici picior de militar.

Aşa au ajuns protestatarii liber în Piaţa Palatului şi tot ca urmare a ordinelor gen. Stănculescu dintre 10.07 şi 10.35 „Armata a fraternizat cu populaţia”, „a trecut de partea poporului” etc.

Faptul că dnul Iliescu nu ştie cine a generat fenomenul terorist, deşi domnia sa a fost preşedinte al României timp de 11 ani fără să ne dea un răspuns, nu înseamnă că fenomenul nu a existat şi nu a avut nişte autori. Care, între altele, i-au ţinut la respect şi pe dânşii, sub mesele de la Televiziune sau de la MapN. Istoricul trebuie să caute răspunsul în locul celui care timp de 11 ani a avut serviciile secrete, întregul aparat de stat, Justiţia şi Procuratura pe mână. În aceste condiţii, formularea de ipoteze este firească.
Generalul Victor Stanculescu:

Iliescu trebuie să înţeleagă faptul că a ajuns la putere cu ajutorul Armatei, a lui Stănculescu şi a ministerelor de forţă, în primul rând (şedinţa de la MApN din 22 decembrie ora 16.00), şi apoi a fost legitimat provizoriu ca lider de disidenţii comunişţi şi opozanţii de tip Doina Cornea, Tokes, Blandiana, Pleşu, aflaţi la prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie 1989, când s-a hotărât ca ţara să fie condusă de un Biroul Politic, în frunte cu Ion Iliescu. El a reprezentat atunci, fie că unora nu le convine, o garanţie pentru Marile Puteri implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, că persoana anunţată ca succesor a ajuns la putere. Nu era altul.

„Ion Iliescu nu avea nici o autoritate sa infiinteze Tribunalul exceptional (…) Executia sotilor Ceausescu se inscrie in categoria istorica a asasinatului politic pe timp de revolutie (sau in fapt revolutionar), lucru pe care l-a confirmat si celebrul jurist francez Badenter la postul de televiziune France 3″

“dupa evacuarea lui Ceausescu din CC 22 decembrie 1989 ora 12:08, a fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu

 (interviu pentru DER SPIEGEL din data 20 septembrie 2009).
citeste aici mai departe tot interviul

IMPORTANT!!!

* Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”

Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Pe 21 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a dus intr-un loc, si solicitat celor doi ofiteri de securitate sa-l insoteasca la televiziune, vezi minutul 03:15. VIDEO.
vezi video

Pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.
După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.
I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.
„Generalul Stanculescu s-a intors la Cabinetul 1 si i-a spus lui Ceausescu: «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo». In acel moment, Ceausescu l-a oprit si i-a spus: «Nu. Eu sunt comandantul Fortilor Armate… nu putea sa pronunte fortelor, spunea fortilor… Eu sunt comandantul Fortilor Armate si locul meu de comanda este aici». Stanculescu s-a dus atunci la Neagoe si s-a inteles cu el sa-l evacueze cu elicopterul”. Intors in cabinet, Nicolae Ceausescu cere, prin intermediul ofiterilor Directiei V care il pazeau, ca fortele aflate in sediu sa reziste presiunii multimii. Cei doi ofiteri nu transmit ordinul mai departe. Trebuie sa intelegem ca in acel moment in care ministrul Apararii trece peste ordinele comandantului suprem, cand ajunge la o intelegere cu seful Directiei V pentru evacuarea sefului statului din sediul puterii, iar insusi seful Departamentului Securitatii Statului comunica in teritoriu, tot din cladirea CC, ca nu se executa alt ordin decat cel dat de el, teoretic si practic, Ceausescu era indepartat de la putere. Cei trei generali au fost obligati sa joace timp de aproximativ doua ore un joc fata de Ceausescu – aparent loiali, ordonau trupelor sa nu faca nici un gest in apararea lui. Toate fortele care aparau sediile partidului au primit ordine clare sa nu intervina si mai ales sa nu apere aceste sedii, care reprezentau centrele teritoriale ale Partidului Comunist Roman, adica ale Puterii. Aceste ordine au fost date de noul ministru al Apararii, iar in ce priveste efectivul MI din Capitala, ordinul i-a apartinut, independent de Stanculescu, generalului Iulian Vlad.
Ion Iliescu –Jurnalul National 18 – 02 – 2009: „în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv.

Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia.’
Stenograma comunicatiilor pilotului elicopterului prezidential
Stenograma dezvaluie dorinta lui Nicolae Ceausescu de a fi dus in judetul Dolj. Prin Baza, primul-secretar al Judeţului Dolj a recomandat sa nu se deplaseze acolo.

” – 203, asteapta putin! Sa se ia o hotarare in legatura cu 202! (este o comunicare a Bazei, n.a.)
5. Uite-l jos, acolo! A aterizat! (203 aflat in zbor raporteaza aterizarea lui Malutan pe cladire, n.a.)
6. Pai… o sa mearga (adica, o sa plece, n.a.)… nu se mai poate intra acolo… (202 anunta ca 203 nu mai poate ateriza, pentru a lua restul conducerii, din cauza oamenilor urcati pe acoperisul CC, n.a.)… cred ca… (ne indreptam, n.a.) catre Baza, de la mine la (Dolj) se solicita sa mergem catre Olt (Ceausescu a cerut asta, n.a.) sa se ia legatura cu primul-secretar de acolo si sa se comunice, pentru ca nu am alta posibilitate!
7. Ai auzit «Panseaua», da?
8. Afirmativ! (raspunde Baza, n.a.) E «persoana nr. 1» la bord?
9. … Mergem la nord, la Balta Mica (resedinta de la Snagov, n.a.) si de acolo sa se incerce sa se ia o legatura.
10….
11. Hai, ma, lasa-ma!
12. «Panseauaa»! In 30 de secunde aterizez!
13. O.K.!
14. Baneasa 08…
15. Am confirmat!
16. Am aterizat! Toata lumea!”
—————————————
16 decembrie, ora 17.00: peste 400 de oameni se adună în jurul bisericii reformate din Timişoara, pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un protest faţă de evacuarea pastorului Laszlo Tökes. O parte dintre ei se îndreaptă spre căminele studenţeşti, pentru a strânge cât mai multă lume. Se strigă pentru prima dată „Jos Ceauşescu!“. Adunarea se transformă astfel într-o manifestaţie anticomunistă, la care autorităţile răspund cu focuri de armă. Sute de oameni aveau să fie ucişi sau răniţi.

18 decembrie, la ora 8.15, la resedinta din Primaverii s-a infiintat seful Directiei a V-a de securitate si garda, generalul Marin Neagoe, care l-a insotit pe Ceausescu in Iran, impreuna cu ministrul de Externe de la acea data, Ion Stoian. In jurul orei 8.30, relateaza Talpeanu, au venit generalul Vasile Milea, ministrul Apararii, si apoi, la scurt timp,ministrul de Interne Tudor Postelnicu si generalul Iulian Vlad, seful DSS, cu care Ceausescu a avut ultimele consultari. Avionul a decolat la ora 9.30 si, pentru prima oara, aeronava a fost insotita pe tot teritoriul tarii si in apele teritoriale ale Marii Negre de patru avioane de vanatoare MIG, fapt repetat si la intoarcere, pe 20 decembrie. 20 decembrie, ora 19.00: într-o declaraţie televizată, Ceauşescu vorbeşte despre o serie de „manifestări şi incidente“ organizate la Timişoara de „câteva grupuri huliganice“, cu trei zile în urmă. „În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acţioneze. Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară“. Acţiunile ar fi făcut parte dintr-un plan vast al unor „cercuri şi guverne“ de destabilizare a României.

22 decembrie, ora 10.00: este introdusă legea marţială
după ce, în noaptea precedentă, grupurile de bucureşteni fuseseră împrăştiate cu greu de forţele armatei şi ale Miliţiei. În această vreme însă, grupuri de muncitori se strâng din nou în centrul oraşului, iar forţele de ordine trec de partea acestora.

La ora 11.30 Stanculescu il sfatueste pe Ceausescu sa plece cu un Elicopter „Stanculescu catre Ceausescu ; „Puteti fi linsati”

Stanculescu: „îi văzusem speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne facem?” Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, gal­beni, speriaţi, transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva ele­mente care îi marchează pe oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea”

„M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am rapor­tat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai bine ar fi să plecaţi din sediu!” „Cum să plecăm, cu ce?” „Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele”

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu nu a mai apucat să scrie decretul.

La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a, au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor.

vasile_malutan_topLa ora 11.30, 22 decembrie 1989 Vasile Maluţan primeste ordin de la generalul Opruţa – de decolare de pe baza aeriana de langa capitala 22 decembrie, ora 12.08: elicopterul (elicopter alb Dauphin nr. 202) în care se află cuplul Ceauşescu şi câţiva la ora 12:08 fideli decolează de pe sediul Comitetului Central spre Snagov Peste 10 minute am aterizat (12.20)

Vasile Malutan:”M-au chemat la telefon, la palat, comandantul aviatiei si al unitatii.
In jurul orei 13:00 se urca din nou in elicopter cu pilotul Vasile Malut, pilotul ii debarca inainte de localitatea Titu- Boteni, ora 13.30 sub pretextul ca pot fi reperati de la sol si pot fi oricand doborati. Dupa ce reusesc sa captureze un automobil Dacia, condus de un medicNicolae Deca din Gaesti, cei doi comanda sa fie dusi la Targoviste. Medicul opreste masina Dacia rosie nr. 4B2646 in Comuna Vacaresti la ora 14.00.  La 14.15 o Dacie neagra 4DB3005 condusa de Nicolae Petrisor  oprita de Ceausescu .Petrisor le-au dat jos din masina la ora  15.00 , la Centrul pentru protectia plantelor jud. Dambovita.
Citeste aici interviul cu Vasile Malutan
În cursul lunilor mai (17) şi iunie (21) 2006, I.R.R.D. a organizat un SIMPOZION cu tema Ceauşescu la Târgovişte. 22 – 25 decembrie 1989.

La această manifestare au participat:
– Maior Ion Enache – În decembrie 1989, sergent major. A preluat, împreună cu sergentul
major C. Paisie, cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 15,00 şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene.
– Colonel (r) Ştefan Conţ – ofiţerul operativ, de serviciu la biroul Miliţiei Judeţene, care i-a preluat pe cei doi, după aducerea lor în sediu.
– Petre Ştirbescu – revoluţionar, care a participat, în sediul Miliţiei Judeţene, la percheziţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu şi cărora le-a făcut un prim şi veritabil rechizitoriu.
– Colonel (r) Ion Mareş – pe atunci maior, cel care, împreună cu lt. col. Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Judeţene, i-a preluat pe cei doi de la sediul Miliţiei pentru a fi duşi în UM 01417.
– Locotenent colonel (r) Ion Ţecu – pe atunci căpitan, a pregătit preluarea de către armată a celor doi şi, cu maximă precauţie şi în deplină conspirativitate, i-a condus în locul de detenţie din cazarma UM 01417.
– General (r) Andrei Kemenici – pe atunci colonel, şeful garnizoanei Târgovişte şi comandantul UM 01417.
– Locotenent colonel (r) Ion Boboc – unul dintre cei doi ofiţeri (al doilea fiind Stoica Iulian) care au stat permanent, clipă de clipă, în aceeaşi cameră cu soţii Ceauşescu, în toate cele 3 zile şi 4 nopţi petrecute de aceştia în cazarma de la Târgovişte.
– Maior Marian Apostol – în decembrie 1989 locotenent-major, comandantul subunităţii care a luat sub control Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Securitatea şi Miliţia). Plutonier Andrei Osman – şofer, a participat la „ridicarea“ soţilor Ceauşescu de la Centrul de Protecţia Plantelor.

Ion Enache: „După aproape o jumătate de oră, un alt cetăţean care venise la Inspectorat şi care mă cunoştea mi-a spus: „Am dat de un mare necaz. I-am luat pe soţii Ceauşescu de la Văcăreşti, i-am dus la (Centrul de- n.red.) Protecţia Plantelor şi i-am lăsat acolo” Colegul meu, Paisie, a ieşit cu mine din birou şi a spus: „Hai Gică, să-i prindem noi”. Am mers la garaj, am luat maşina dotată cu radar şi am plecat spre sediul Centrului de Protecţie a Plantelor. Acolo, ne-a întâmpinat femeia de serviciu, care ne-a confirmat că soţii Ceauşescu se aflau în sediul Centrului.
Intrând în holul clădirii, am văzut-o pe Elena Ceauşescu stând rezemată de uşa biroului directorului. Am prins-o de braţul stâng, iar Ceauşescu (Nicolae – n. red.) – aflat în biroul directorului,
a făcut câţiva paşi spre noi şi ne-a întrebat: „Cine sunteţi voi, cetăţeni ai R.S.R? Aţi venit să arestaţi un şef de stat?”
I-am răspuns: „Suntem de la Miliţie. Cetăţenii au aflat că sunteţi aici. Ei sunt împotriva dumneavoastră. Noi vrem să vă asigurăm protecţia şi vă rugăm să mergeţi cu noi”. El a făcut un pas înapoi, în timp ce directorul Centrului ne tot făcea semne să tăcem, dar noi i-am spus că ştim ce facem.
I-am urcat (pe soţii Ceauşescu – n. red.) în maşina dotată cu radar. În ajutorul nostru venise un alt coleg, Osman, cu un ARO, cu care am stabilit să fie antemergătorul nostru, fără a stabili, însă, traseul. Ştiind că în oraş este forfotă, am luat-o pe variantă, ca să evităm aglomeraţia.
În apropierea Combinatului de Oţeluri Speciale era staţionat un camion din care coborau mai mulţi cetăţeni. Trecând pe lângă ei, i-am auzit spunând: „Uite-i, sunt în maşina albă!”La ieşirea din Municipiu, am comunicat prin staţie că cei doi pioni principali sunt la mine în maşină şi am cerut să mi se ordone ce am de făcut. Ştefan Conţ:Deci, în jurul orei 17,30, vine Săftoiu, din echipa lor, şi zice: „Tovarăşul colonel, am să vă raportez ceva confidenţial”.
Eu eram în biroul lui Dureci, al comandantului. Stăteam pe scaunul lui, şi îmi spune: „E ceva confidenţial”. I-am dat pe ăia afară – era acolo Sabău, care acum este reprezentantul Ministerului de Interne în Franţa, Avramescu, Atanasiu, care a fost şef de Poliţie la Dâmboviţa, mai târziu. I-am dat, deci, afară şi el îmi zice:
– „Ştiţi că Ceauşeştii sunt în curte!”
– „Unde sunt, măi?”, îl întreb eu.
– „Păi, sunt în maşina lui Enache”.
– „Hai la Dispecerat să luăm legătura cu ei”, zic eu.
N-am mai luat legătura, că Enache şi Paisie erau cu ei şi i-au băgat în birou. După ce i-am băgat (în birou – n. red.) pe Ceauşeşti, m-am dus la domnul căpitan Apostol, care era la comandă din partea Armatei, şi i-am spus să nu îi mai caute armata, pentru că sunt la noi în birou. Ştefan Conţ: La 18,10, deja, am scăpat de ei. Pe la 17,30, deci, în perioada asta. Percheziţia a durat vreo 7- 10 minute, după care…

Ştefan Conţ:  -am dat lui Paisie, ca şi stilourile (lui Ceauşescu – n. red.). Deci, se termină percheziţiaTelefoanele sunau. Când sunau telefoanele am zis că să-i luăm şi să-i ducem în partea ailaltă.Eu l-am dezbrăcat de palton pe Ceauşescu, atunci, în momentul ăla, când i-am spus. Ştirbescu a luat-o pe ea în primire. A căutat-o prin genţi. După ce l-am dezbrăcat pe Ceauşescu de palton şi de haină, l-am pipăit de sus până jos, i-am scos ceasul de la mână, apoi i l-am dat înapoi.
Ceauşescu a simţit. Zice: „Cine sunteţi voi? Eu sunt preşedintele vostru, mă, sunt secretarul vostru general, mă. Sunt comandantul vostru suprem, mă. Cine sunteţi voi să mă arestaţi?”
Locotenent colonel Conţ spune: „Mă numesc locotenent colonel Conţ, din partea Ministerului de Interne, de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. Dânsul se numeşte căpitan Boboc Ion, de la unitatea militară 1378“, după cum, pare-mi-se, a completat Boboc. „Dânsul se numeşte Ştirbescu, iar dânsul Ionescu, care sunt reprezentanţii maselor populare”, adaugă Conţ. Ceauşescu rămâne surprins.
Eu dau cu capul spre căpitanul Boboc, ca să trecem la percheziţie. La Ceauşescu se duce lt. colonel Conţ şi plutonier Paisie. La Elena se duce Enache. Eu nu exagerez. Eu vă spun aşa cum a fost.
Intervine Elena: „Pentru ce să îmi faceţi mie percheziţie şi soţului?” Îi răspund eu:
„Doamnă, ca să nu aveţi obiecte dubioase asupra dumneavoastră”. „Nu am”, zice ea. Repede deschide o geantă în care avea medicamente atât pastile, cât şi injectabile. Mai avea într-o gentuţă mai mică ruj, oglindă, pieptăn, ce are de obicei o femeie. La percheziţia corporală nu li se găseşte absolut nimic. Nici la Ceauşescu, nici la Elena.
În continuare ajung la Ceauşescu, locotenent colonel Conţ îi dă paltonul jos, se uită la rever, bagă mâna în buzunar, scoate o agendă, mi-o prezintă. Mă uit pe ea, o răsfoiesc. Din costum, îi mai scoate o agendă, ceva de mărimea unei brichete, era maro, cu ceva sculptat pe ea – ulterior m-am gândit să nu fie vreun emiţător –, un ceas, o batistă şi două stilouri.
Ceasul i-l dă înapoi, şi-l pune la mână, stilourile au rămas pe masă, răsfoiesc şi a doua agendă. Se vedea ruptă o filă, două… s-ar putea să fi fost chiar trei. Dar, cu ochiul liber, la vederea
mea, nu am putut vedea ce este în agendele alea. Putea fi scris cu cerneală simpatică, care nu vezi scrisul decât cu un aparat special.
În continuare, ele rămân pe masă, şi se deschide uşa şi apare pe uşă domnul colonel Mareş, dă bună seara, şi zice: „Tovarăşe preşedinte, să ştiţi că noi vă asigurăm protecţia”. (Mareş – n. red.) era îmbrăcat în ţinuta militară de război. Mai urâtă, ştiţi.
– „Da cine mai eşti şi tu, măi?” – întreabă Ceauşescu.
– „Tovarăşe preşedinte, sunt maiorul Mareş, de la unitatea militară 01378” – s-a prezentat el. Şi s-a aşezat şi el în rândul în care eram noi.
Lorin Fortuna: Dumneavoastră, mai devreme aţi spus că îi comunicaseţi că nu mai este preşedinte. V-aţi citat pe dumneavoastră ca martor. Cotinuaţi mai departe ca şi cum vă adresaţi preşedintelui ţării?! Şi ce spuneţi dumneavoastră, şi ceilalţi, arată că ceva nu este în regulă.
Petre Ştirbescu: Păi nu e în regulă. Dumneavoastră credeţi că, dacă eraţi în locul meu, îi vorbeaţi altfel?
Lorin Fortuna: I-aţi spus, sau nu, că nu mai este preşedinte?
Petre Ştirbescu: Cum să nu? Doar a fost acolo. „Sunteţi la dispoziţia maselor populare”.
„Din dispoziţia cui?”, întreabă el.
Am luat iar legătura cu domnul Kemenici să trimită escortă să-i ia. Eu am intrat în bi-roul locţiitorului, între timp a venit Dureci, care m-a întrebat: „ Unde sunt, Fănică? ”.
Am mai primit telefoane, adică sunt multe amănunte din astea, dacă vreţi vi le pot relata,
dar cred că sunt nesemnificative. Am primit telefoane de la Dureci, de la Bâlă, locţiitorul şefului Miliţiei judeţene, cărora le-am zis să vină încoace, că trebuie să luăm o măsură, ceva. Au fugit de răspundere, ce să mai zic. Ştefan Conţ: Eu am spus cam tot ce trebuia. Percheziţia a fost făcută de mine, de Ştirbescu, de Enache şi Paisie. Cred că eu trebuie să închei cu anunţarea la Garnizoana Târgovişte a arestării lui Ceauşescu şi solicitarea acestei escorte. Că mi-a dat-o domnul general Kemenici, şi s-a prezentat domnul colonel Mareş, care a venit şi i-a luat. Acolo, în curte, era un ARO alb cu patru uşi. Uşile erau deschise. Se urcă Nicolae Ceauşescu, se urcă Elena, se urcă Paisie, se urcă maiorul Mareş, în faţă. Iar eu, ocolesc maşina, ca să văd cine se urcă la volan. Mă aşteptam să urce Enache.
Apare locotenent colonelul Dinu. Eu nu ştiam ce aranjamente se făcuseră. Pun mâna pe volan şi zic: „Ce-i cu dumneata, ce cauţi aici?”. Colonelul Dinu era ofiţer de securitate, adjunctul comandantului securităţii. Veniseră miliţieni şi securişti, îmbrăcaţi în civil, şi înconjuraseră curtea. Mie mi-era frică ca nu cumva să-mi scape. Că dacă îmi scăpau, vă daţi seama ce aş fi păţit! Mi s-a ridicat sângele în cap, dar sunt de acord să plece. Dar le spun să fie atenţi unde îi duc, că: „De mine nu scăpaţi nici în gaură de şarpe”.
„Îl ducem la unitatea militară”, zic ei.
„Bine”.
„Lasă-ne să plecăm mai repede că cine ştie cine mai intervine şi nu mai putem pleca de aici”.
În spate mai era o maşină şi întreb: „Măi, care mergeţi cu mine ca să urmărim maşina”. Ne-am suit în maşină, dar nu am avut cheie cu ce să o pornim. Nu am găsit la cine erau cheile şi am ieşit la poartă, măcar să ştim încotro o iau. Au luat-o la stânga, pe drumul cel mai scurt, spre unitatea militară. Dar, tot pe acolo exista un alt drum care ducea la autogară, pe unde puteau să îi ducă de nu le mai dădeam de urmă, spre Voineşti.
Urc repede sus şi ajung la căpitanul Apostol Marian. Era în biroul inspectorului şef, acolo unde organizaserăm noi conducerea Revoluţiei de la Inspectorat. Îi transmit domnului Apostol că l-am predat pe Nicolae şi s-au dus Mareş şi alţii cu el pentru a-l preda la unitatea militară. Îi spun căpitanului Apostol să se intereseze să afle dacă au ajuns (la unitatea militară – n. red.), că dacă nu, să-i luăm urma şi să vedem ce avem de făcut. „Trimiteţi acolo un soldat sau un ofiţer”, îi zic. A trimis un ofiţer, care s-a întors după 10-12 minute. Vă daţi seama în ce criză eram eu în timpul ăsta. Ne aduce răspunsul: „A ajuns pe mâini bune. L-a preluat colonelul Kemenici la ora 18:30

Ceauşescu la Târgovişte
22-25 decembrie 1989
CAIETELE REVOLUŢIEI

25 decembrie, ora 14.50: în urma unui proces care a durat mai puţin de o oră, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare, de către un complet de judecată alcătuit din câţiva reprezentanţi ai CFSN. Sentinţa este executată imediat.

PUCIUL.
La ora 9:30 22 decembrie Victor Stanculescu si-a pus piciorul in ghips.

La ora 10:00 Victor Atanasie Stanculescu s-a intors la Ceausescu la chemarea acestuia la Comitetul central al PCR, si a fost numit de acesta ministru al aprarii nationale in locul lui Vasile Milea, care se sinucisese.
si a raportat ca unitatile sunt pe drum si vor ajunge, “sper, la timp”, dar presiunea in piata a crescut si trebuie sa vedem ce solutie avem, parerea mea este ca “”Mai bine ar fi sa plecati din sediu!””. “”Cum sa plecam, cu ce?”” “”Singura varianta care este posibila acum, ma gandesc, este cu elicopterele””, nestiind ca pe acoperis, de fapt, nu era spatiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit sa le darame ca sa poata sa aterizeze un elicopter.Ceausescu l-a intrebat: “”In cat timp vine elicopterul?””. Stanculescu : “”Daca aprobati, vine intr-un sfert de ora!”” A fost de acord.

(Ora) 10:11 – col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.

(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.

(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.

(Ora) 10:40 – Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in cazarma.

(Ora) 11:15. Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M.Eminescu, coloane.
R7Mc. este solicitat sa intervina, “nu se aproba”.

Vineri, 22 decembrie 1989, ora 11:40.
La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem

La ora 12:08 Ceausistii au evadat pe fereastra de la etajul 6.
sotii Ceausescu parasesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Malut, impreuna cu Emil Bobu si Manea Mane

Fac o scurta escala la Snagov, dupa care isi continua drumul spre Targoviste,Dupa ce ii abandoneaza pe Emil Bobu si Manea Manescu, sotii Ceausescu se urca din nou in elicopter la ora 13:05, ordonandu-i pilotului Vasile Malutan (decedat in 1995 intr-un stupid accident aviatic) sa-i duca spre Tîrgoviste. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul ii debarca inainte de localitatea Titu, sub pretextul ca pot fi reperati de la sol si pot fi oricand doborati. Dupa ce reusesc sa captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Gaesti, cei doi comanda sa fie dusi la Targoviste. Masina se defecteaza, astfel ca in comuna Vacaresti este oprita o alta Dacie, al carei proprietar ii conduce si ii lasa la Institutul pentru Protectia Plantelor din Targoviste la ora 14:30, unde, dupa nici o ora (15.30), sosesc doua masini ale militiei (Constantin Paisie)

Maior Ion Enache – În decembrie 1989, sergent major. A preluat, împreună cu sergentul major Constantin Paisie, cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 14,30 şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene.

 Ion Tecu confirma ca intre orele 14 si 17, militarii si securistii au inceput sa evacueze cladirea inspetoratului, in Goia si Barbu. Scurta vreme dupa 6 seara cuplul a fost transportat la garnizoana militara. Victor Stanculescu a aflat de la generalul Andrei Kemenici la ora 17:00  ca sotii Ceausescu sunt in mina generalului Kemenici. Iliescu a aflat in ziua de 23 decembrie 1989 spre dimineata.  (Generalul Victor Stanculescu a dat ordin ca sotii Ceausescu sa fie arestati fara sa se consulte cu Ion Iliescu,asta inseamna  LOVITURA DE STAT MILITARA, mai ales ca securistii si militienii nu stiau ce sa faca doar cu sosirea armatei , normal la ordinea generalului Victor Atanasie Stanculescu – intr-un interviu Generalul Andrei Kemenici a confirmat. CITAT:  „Andrei Kemenici: am primit ordin de la comandantul Armatei, Gheorghe Voinea sa-l caut pe Ceausescu  si sa-l retin pentru al preda  natiunii , l-am arestat la 22 decembrie la ora 18:30 – Stiu ca de la Snagov s-au dat telefoane la Pitesti, la Constanta, la Slatina, la Targoviste. – deci inca o dovada ca dupa plecarea ceausistelor din acoperisul CC, cu elicopterul spre Snagov, s-a continuat programul loviturii de stat impotriva lui Ceausescu de la Stanculescu si Securitate)

Maiorul Ion Tecu declara: „Din 22 decembrie, ora 18,30, si pina pe 25 decembrie, ora 14:50, cind a avut loc executia, ei n-au parasit acest perimetru al cazarmii”

Prin ordinul transmis la ora 13:30 (nota telefonica nr. 39)generalul Stanculescu il deposedeaza oficial pe Ceausescu din functia de comandant suprem, ordonand Armatei sa nu mai execute decat ordinele ministrului Apararii.

Florin Velicu era la ora 13:05 in biroul lui Ion Iliescu.

La ora 14, căpitanul de rangul I Emil Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii:„Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”. El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”

Ion Iliescu – Jurnalul National  18 – 02 – 2009: „Cândva, se lansase o întrebare retorică, cu tâlc: „De ce nu s-a tras asupra balconului, atunci când vorbeau unii din viitorii lideri ai CFSN?”, lăsând să planeze o suspiciune, omiţând conştient faptul că din balcon s-a vorbit mai devreme ( eu – în jurul orei 17:00-17:30), în timp ce diversiunea militară a apărut după ora 18:30″.

Dupa ora 13:30 (estimarea veridica este 13:40-13:45), contactat de Ion Iliescu, generalul Stanculescu il cheama pe acesta la MApN, ii ofera protectie si il recunoaste ca succesor al lui Nicolae Ceausescu. In scurt timp, Ion Iliescu va fi contactat si de colonelul Gheorghe Ratiu, din partea conducerii Securitatii.

La ora 16:10 a zilei de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu era recunoscut ca succesor al lui Nicolae Ceausescu si sprijinit de Armata, Ministerul de Interne si Securitate.”
În jurul orei 18:00 cuplul Ceauşescu este luat şi depus (arestat) într-o unitate militară din Târgovişte oridul la dat generalul Victor Atanasie Stanculescu.

Dupa fuga sotilor Ceausescu din cladirea CC la 22 decembrie ora 12:08 – 1989, generalul Victor Stanculescu a dat Lovitura de stat, si a transmis telefonic, la ora 13:30, Ordinul nr. 38 care prevedea urmatoarele: “Unitatile militare de pe intreg teritoriul tarii se retrag in cazarmi, in ordine si calm, fara a se lasa provocate, dezarmate sau dispersate. Unitatile militare care sunt angajate in fata sediilor comitetelor judetene de partid vor calma spiritele, fara sa traga, dupa care se retrag in cazarmi. IÎn unitati se va organiza apararea cazarmilor si a tuturor obiectivelor militare.

Ion Ilescu: “Dupa miscarea de protest de la Brasov, s-au intensificat masurile de supraveghere. “Filajul” care ma urmarea a inceput sa se desfasoare la vedere, fara nici un fel de jena 3 echipaje (in masini “Dacia”) ma urmareau permanent, 24 de ore din 24 : 2 insotindu-ma permanent, in toate deplasarile, a treia, supraveghind casa noastra si deplasarile sotiei Acest filaj a durat până în ziua de 22 decembrie, ora 11.00, când colegi din Editură m-au anunţat că cele două echipaje care mă însoţeau au dispărut din parcarea de lângă “Casa Scânteii” (unde, la et. VII se afla Editura Tehnică).
Ovidiu,
Ion Iliescu:
„Am raspuns la aceasta intrebare in tot ceea ce am scris. Eram director la Editura Tehnica. Ma aflam in perioada in care “filajul” efectuat asupra mea functiona la vedere . trei echipaje (Dacii) ma urmareau permanent; doua ma urmareau pe mine, peste tot, unde ma deplasam, a treia supraveghea casa si o urmarea pe sotia mea. Filajul a continuat pana in dimineata zilei de 22 decembrie. La ora 11, un colaborator mi-a comunicat ca ambele Dacii din parcarea de langa cladirea Casei Scanteii, care ma insotisera de dimineata, au disparut din parcare.

In dimineata zilei de 17 decembrie ma aflam in editura. Unul dintre colaboratori, redactor al unei carti care se afla sub tipar la tipografia din Timisoara, dand telefon ca sa se intereseze de mersul tiparirii cartii, nu a reusit sa discute mai mult de cateva cuvinte, pentru ca a auzit zgomote, iar apoi s-a intrerupt legatura telefonica. De unde am dedus amandoi ca la Timisoara se desfasurau lucruri foarte grave. Restul il gasiti in cartea “Revolutie si reforma”.

De la Televiziune in jurul orei 15:30 dus cu o masina insotit de Florin Velicu, si generalul Andrei Militaru (primul sef de cabinet a lui Ion Iliescu – coleg de atunci cu el la Editura Tehnica), Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apararii Nationale, unde a discutat cu generalul Stanculescu.Ulterior, Iliescu avea sa precizeze:„El ne-a oferit gazduire si primele informatii. Mi-am dat seama ca singura institutie pe care ne puteam sprijini, in conditiile acelea, era Armata. Acolo exista si reteaua speciala de telefonie, care acoperea intreg teritoriul Romaniei”. Generalul Victor Stanculescu avea sa redea acest moment astfel: „un TAB la Televiziune sa aduca pe cei de acolo, intrucat le pot asigura protectie la Ministerul Apararii NationaleI-am spus lui Sergiu Nicolaescu ca ii trimit .Si atunci au venit la M.Ap.N. si Iliescu si Nicolaescu, cu Voican si cu inca unul, care asa tot umbla cu automatul de gat, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: Atunci m-a intrebat Iliescu: si eu i-am spus: „ Generalul Stanculescu aprecia ca Mihai Montanu: „Pe 22 decembrie am ajuns la sediul MApN, in jurul orei 16:00.In biroul generalului Milea, fostul ministru al Apararii, era foarte multa lume. 90% erau militari si doar cativa erau civili. Acestia erau Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Florin Velicu, primul sef de cabinet al lui Iliescu, coleg atunci cu el la Editura Tehnica, care il adusese pe Iliescu cu masina. Aici avea loc o discutie. Dupa ce s-a terminat, toata lumea s-a ridicat sa plece deoarece fiecare primisese cate o sarcina pe linia lor. Militarii pe linia lor militara. Civilii toti in carca lui Iliescu urmau sa plece in sediul CC-ului pentru a vedea ce se intampla acolo. Se auzea ca in CC se formeaza nu stiu cate guverne. Guvernul Verdet, Guvernul Dascalescu, x, y, z, fiecare civil mai cu tupeu organiza dupa capul lui guverne. Atunci cand lumea dadea sa iasa din incaperea de la MApN, Iliescu a zis: “Stati asa! Cine ramane aici din partea revolutionarilor sa raspunda de activitatile militare?”. Ceea ce practic denota, zic eu.”

Ion Iliescu : – “Nu aceasta e esenţial. Nu m-am dus singur. Era o agitatieaţie generala explicabila de entuziasm, era o atmosfera generala de euforie, de bucurie.. Apoi, am revenit la etajul 7, mi-am strans lucrurile, mi-am luat ramas bun de la colegi; am coborat, mi-am luat masina, am dus-o acasa… Au plecat atunci mai multi, împreuna cu mine, vreo cinci masini m-au insotiitoţit pana acasa. Printre ei, colegi din Editura si alti cativa din Ministerul Culturii. M-am dus acasa, mi-am lasat masina, i-am spus sotiei ca ma duc pre Televiziune. Unul dintre prieteni (Florin Velicu) m-a luat cu masina lui pana la Televiziune. Se cunoaste aparitia mea la Televiziune”.
Ovidiu trage concluzia ca : intrucat am fost urmarit de Securitate (filat chiar in timpul revolutiei la TVR) pana la 11 dimineata, in ziua de 22 decembrie 1989, eu “nu am putut participa la revolutie!”.

Ion Iliescu: „Fuga lui Ceausescu, ca urmare a presiunii miscarii populare si mai ales, a revarsarii masive a coloanelor de muncitori de la periferia capitalei – a fost inceputul si nu sfarsitul Revolutiei Romane!
Momentele decisive pentru transformarea unei revolte populare in revolutie sunt – aparitia unui Program al Revolutiei (acesta a fost continutul COMUNICATULUI CATRE TARA AL CFSN – cu cele 10 puncte programatice – prezentat public la Televiziune, in noaptea de 22 decembrie1989 ) si – structurarea unei noi puteri (acesta a fost Consiliul Frontului Salvarii Nationale).
In comunicat se afirma clar : “Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea, intreaga putere in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale”).
Interlocutorul ma intreaba cum am reusit sa intru in cladirea CC care era pazit de armata. Daca am cerut pentru aceasta aprobarea generalului Victor Stanculescu ?!!
Sediul nu era pazit de armata. El fusese ocupat de demonstranti. Deoarece se crease o mare aglomeratie, portile de intrare erau protejate de grupuri de tineri constituite ad-hoc. Ei m-au si ajutat sa patrund in sediu si apoi sa ajung pe balcon, de unde m-am adresat celor adunati in Piata.Generalul Victor Stanculescu nu era in masura sa dea aprobari sau dispozitii civililor participanti la Revolutie. Meritul sau este acela ca a inteles esenta evenimentelor si s-a pus in slujba Revolutiei.
Raporturile noilor structuri de putere cu armata sunt explicit exprimate in COMUNICATUL CFSN: “Lui(CFSN) i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne”.

Ion Iliescu:“Plenul Consiliului, intrunit pe 27 decembrie, a ratificat acest fapt prin desemnarea intregului sau birou executiv (presedinte, vicepresedinti, secretari si membri), desemnand, in acelasi timp, pe primul ministru si alti membri al guvernului. Asupra tuturor acestor lucruri m-am referit, la vremea respectiva, atat in discutia cu Comisia Senatoriala care a aparut in volumul “Revolutia traita”, ca si in volumele “Revolutie si reforma”, “Revolutia Romana”, “Momente de istorie” vol.I. –
Desfiintarii Constitutiei Romaniei din 1965 – Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991. Apărută în Monitorul Oficial Nr. 233/1991.
La ora 14, capitanul de rangul I Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: Rog pe tovarasul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, sa vina la Televiziune! Trebuie, tovarasi, sa ne organizam”. Peste circa o jumatate de ora, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brates, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revolutia romana în direct. „Stimati telespectatori, avem marea bucurie de a gazdui, aici in studio, pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revolutionar, unui patriot, el insusi patriot”.

Ion Iliescu a luat cuvantul in jurul orei 14.45si, dupa ce a salutat inlaturarea dictatorului Ceausescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie sa dea dovada de maturitate in aceste momente, sa ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui in cursul acestei zile un Comitet al Salvarii Nationale, care sa inceapa sa puna ordine”. El a cerut ca la ora 17 „toti cei responsabili care se pot angaja in aceasta opera constructiva” sa vina la Comitetul Central: „Trebuie neaparat sa ne reorganizam, intr-un Comitet de Salvare Nationala. Sa elaboram un program de actiune”. Asadar, inca de la prima sa aparitie publica, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotarat sa-si asume raspunderea organizarii Romaniei pe baze democratice.
De precizat ca generalul Nicolae Militaru i-a dat lui Teodor Brates numarul de telefon a lui Iliescu ca sa-l contacteze, vezi mai jos, asta inseamna ca G. Militaru se afla in jurul orei 13:00 la televiziune

Interviu cu Stanculescu la B1TV
Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Kemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste)mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu
: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Iliescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata.
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui.

Interviu cu generalul Militaru

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Televiziune?
Generalul Nicolae Militaru 
Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon:180630 Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat…De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea”
Este Gelu Voican răspunzător de executarea clanului Ceauşescu?

Generalul Nicolae Militaru Nu vreau să ies la limitele adevărului şi nici să spun ceea ce nu cunosc. Hotărârea de a avea loc procesul s-a luat în seara lui 24 decembrie, în incinta MApN. Nu am participat la şedinţă. În schimb, ştiu că generalul Stănculescu a organizat totul: elicoptere, tribunal, procuratură. În dimineaţa de 25 decembrie, am fost informat că va avea loc procesul. Nu mai reţin cine m-a întrebat. “Ai ceva împotrivă să se ţină astfel procesul?” Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Când s-au întors seara de la proces, Stănculescu mi-a şoptit la ureche “Am pierdut pachetele”.Era vorba (aveam să aflu mai târziu) de cadavrele celor doi Ceauşeşti”

Interviu cu generalul Nicolae Kemenici

Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.

Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.» Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute!. domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni”
Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…

Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550 – 600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100 –150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla. Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă.Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi

Interviu cu militeanul Constantin Paisie
Constantin Paisie
, militianul care s-a aflat alaturi de Nicolae si Elena Ceausescu la Targoviste, povesteste cum au ajuns cei doi in cladirea Inspectoratului de Politie si, mai apoi, la unitatea militara din oras.

V-a spus colonelul Cont sa-i insotiti si dumneavoastra pe  Ceausesti in unitatea militara?

Da. Mi-a dat aceasta dispozitie. Mi s-a adresat astfel: “De ce sa mearga colonelul de Securitate Gheorghe Dinu cu Ceausestii in garnizoana? Nu, trebuie sa te duci si dumneata, mergi si dumneata cu ei”.Cum sa va spun, eu oricum ma duceam cu cei doi Ceausescu. Si eu voiam sa merg. Nu stiu, poate instinctul. Fiindca eu m-am urcat in ARO, cred ca printre primii. De fapt eu il tineam pe Ceausescu tot timpul de brat si deci era de fiecare data langa mine. Nimeni nu s-a impotrivit urcarii mele in ARO. Cum s-a urcat Ceausescu, eu m-am urcat langa el.Intre Militie si Unitatea Militara erau cam o mie de metri maxim. Cand am ajuns in fata unitatii militare, ofiterii de armata au dispus deschiderea portilor. Am intrat, si chiar la intrare, pe scari, a aparut comandantul unitatii, colonelul Kemenici Andrei, care i-a dat raportul lui Ceausescu: “Domnule presedinte, sunt comandantul garnizoanei…”,dupa formulele de atunci, cu emotie, asa i-a dat raportul, asigurandu-l ca se afla sub protectie si nu mai stiu ce i-a spus. Si daca nu ma insel, chiar Ceausescu a salutat; colonelul Kemenici a salutat in pozitie de militar si Ceausescu a dus mana la frunte. In orice caz a dat mana cu el, dupa care ne-a poftit in sala din incinta comandamentului, in care am ramas eu si cu cei doi Ceausesti.

Concluzia:

La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”.Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România !
Nici generalul Stanculescu, nici generalii prezenti in locul deciziei nu au facut publice detaliile preluarii puterii de catre Armata, deoarece le-a fost teama sa recunoasca gestul ce parea si grav, din punctul de vedere al conportamentului unei institutii, si periculos din punctul de vedere al imaginii.

Confuzie totala, Generalul Stanculescu a predat puterea sau i-a acordat incredere lui Iliescu nestiind unde sunt exact sotii Ceausescu, el a afirmat ca la ora 17:00 a aflat de la Colonelul Andrei Kemenici ca sotii Ceausescu sunt tinuti si protejati in unitatea militara din Targoviste la ora 18,20 au fosti tinuti la unitatea militara. Un moment foarte important, Stanculescu nu l-a trimis pe Ceausescu la Targoviste, Stanculescu nu i-a zis lui Ceausescu du-te cu elicopterul ca numai esti presedinte, eu totusi cred ca atunci cand l-a sfatuit pe Ceausescu sa plece cu elicopterul a facut-o „sincer”, dar vazand situatia si analizand-o a preferat sa nu-s ieie asupra lui responsabilitatea in acest fel se explica de ce l-a chemat prin telefon pe Ion Iliescu, si i-a acordat increderea in timp ce Ceausescu era inca presedinte, la ora 19:00 Stanculescu a dat ordin lui Kemenici sa-l aresteze pe Ceausescu, in acest timp Iliescu nu mai era la Stanculescu, intrebarea este de ce nu l-a chemat pe Iliescu la el dupa ce aflase unde sunt exact sotii Ceausescu? totusi exista si o logica si cred ca Stanculescu s-a ferit de Ion Iliescu si n-a avut probabil incredere, cred ca si tribunalul era ideea lui Ion Iliescu ca sa scape cat mai repede se poate de Ceausescu prin executare. Iliescu a profitat de Stanculescu. Sa zicem ca Ceausescu ajungea in alt loc si era protejat de securitate cu toata libertatea, ce facea Stanculescu? Ce facea Iliescu? nu-l putea aresta ! nu-l putea executa! trebuie de mentionat ca Ceausescu la ora 11:45 era intrebat de Stanculescu daca-i de acord sa plece cu elicopterul si sa aprobe deci era un sfat pe care Ceausescu nu l-a acceptat la inceput dar supa ce Stanculescu s-a consultat cu generalul Nagoe in CC Ceausescu nu mai avea alta alternativa decat sa accepte, Ceausescu nu a abandonat puterea, Stanculescu a dat ordin fara sa se consulte cu Iliescu, Iliescu aflase in 23 spre dimineata de la Gelu Voican Voiculescu unde sunt Ceausistii dar nu au stiut exact in ce unitate sotii Ceausescu sunt arestati, asa se explica Lovitura de stat militara, deci Ion Iliescu a preluat puterea de la Stanculescu, tot in acelasi interviu Stanculescu a declarat ca numai el stia pina la proces unde sunt arestati sotii Ceausescu cu toate ca in 24 seara Iliescu a fost la sedinta in sediul MApN in ceea ce priveste Tribunalul Militar Exceptional. Roxana Iordache intreba: ” Cum se numeşte când un fost şef de stat e executat într-o cazarmă?”Eu am zis Lovitura de stat!

Lorin Fortuna:Astea au fost jocurile pentru putere, la Bucureşti.
Ion Iliescu: A fost salvarea pentru ţară.
Lorin Fortuna: Aţi crezut dumneavoastră!
Ion Iliescu: Ba da! Dacă nu era procesul şi execuţia, continuau…
Lorin Fortuna: Trebuia să-l judece poporul!
Gelu Voican Voiculescu: Asta a vrut domnul Iliescu timp de trei zile. În seara zilei de 24 a cedat insistenţelor noastre, ale mele îndeosebi.
Ion Iliescu: Din seara zilei de 22 şi până în 25 decembrie au murit şi mureau oameni cu fiecare oră care trecea.
Lorin Fortuna: Nu din cauza aceasta, ci din cauză că cei din conducerea armatei au luat această decizie de a ascunde totul şi de a da drumul la acest episod al teroriştilor. Deci, toată mascarada aia a fost organizată de trupe speciale ale armatei.
General Andrei Kemenici: Domnilor, să ni se spună unde au fost ăştia (teroriştii – n. red.) că eu, în Târgovişte, nu am avut nici un pod, nici o clădire atacate. Acelea au fost diversiuni, nu terorişti.
Lorin Fortuna: Cine a făcut diversiuni?
General Andrei Kemenici: Asta trebuie să căutăm. Ceauşescu a spus „terorişti”…

vedeti si declaratia lui Constantin Paisie de mai sus.

Sa vedeti cat de prudent era Ion Iliescu, inca din 1980. In 1983 s-a incercat prima lovitura de stat.

Când aţi intrat în rezistenţa militară?
Generalul Nicolae Militaru.: Am luat contact cu această rezistenţă în 1983,prin intermediul lui Ion Iliescu.Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ionita şi grupul civil al lui Iliescu.

De aceea a fost lansata teza mult mai convenabila a „trecerii armatei de partea Revolutiei”.

Aceasta formula se bazeaza, in fond, pe al doilea factor, care a favorizat intarzierea cunoasterii adevarului – ignoranta in privinta terminologiei si proceselor istorice de catre majoritatea populatiei.

Doar cativa oameni avizati si educati au inteles ca orice trecere a unei Armate de partea unei revolutii se numeste lovitura de stat militara sau puci, pentru ca se face impotriva guvernului si a puterii existente si in folosul unei puteri noi, revolutionare.

Al treilea factor obliterant a fost pus in miscare prin folosirea de catre Armata a puterii preluate si a rolului decisiv avut in rasturnarea lui Ceausescu pentru a se proteja de erorile, ilegalitatile si crimele facute sub comanda generalului Milea pana atunci.

Cheia loviturii din 22 decembrie 1989 este ca generalul Stanculescu si Armata au hotarat sa sprijine grupul Iliescu si sa-i ofere puterea. Lor li s-a asociat imediat Securitatea

Când s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu?

Generalul Nicolae Militaru.:În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate. Unităţile militare care trebuiau să acţioneze au fost trimise la munci agricole. Unii comandanţi au fost trecuţi în rezervă… Deci, cineva juca dublu.”

Tactica si strategia Loviturii de stat.

Aţi încercat aceset lucru şi cu generalul Iulian Vlad?
Generalul Nicolae Militaru.:
Asta s-a întâmplat mai târziu. Primele contacte le-am realizat cu generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din MApN. Unii au trădat. În februarie 1984, am fost supus unei anchete. În 8 martie 1989, mă aflam împreună cu generalul Ioniţă când securitatea a venit să mă aresteze. Nu m-am lăsat arestat şi m-am prezentat personal la Comitetul Central, pe timpul anchetei, m-au confruntat cu doi generali turnători. După acest moment, am continuat penetrarea armatei şi securităţii. Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, aintrat în joc fără rezerve Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid.Ajunsesem cu penetrarea Securităţii în rezistenţa militară până la nivel de adjunct de ministru.Iulian Vlad era şeful Securităţii. La armată se afla generalul Milea care fusese informat de ce urma să se întâmple şi de sarcina armatei de a nu deschide foc împotriva poporului, chiar dacă va primi ordin.

Ce rol ar fi avut armata în strategia pe care urma să o aplicaţi?
Generalul Nicolae Militaru.:
Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Nu doream să curgă sânge. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale.

Deci lovitura de stat planificata inca din 1983 s-a indeplinit in 22 decembrie 1989!

Intre 22 si 24 decembrie 1989, Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constitui un “tribunal militar exceptional”, care sa-i judece pe sotii Ceausescu.

Ironia sortii a facut ca acesata decizie istorica sa fie luata in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde “grupul pucist” se refugiase. In susurul apei de la W.C. Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate astfel si eventualele surprize. Pe data de 24 decembrie 1989 a fost redactat si semnat de Ion Iliescu “Decretul” de instituire al “tribunalului miltar exceptional”. Acest document nu s-a supus nici o clipa legilor aplicabile pe timp de pace, deoarece prin codul secret cu indicativul – “Radu cel frumos”, in toata tara se declansase “alarma de lupta partiala”. In aceste conditii, Romania s-a aflat in decembrie ’89 in stare de razboi, iar trupele Ministerului Apararii Nationale au actionat in consecinta, dupa regulile si legile ce se impun intr-o astfel de situatie critica.
Virgil Magureanu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stanculescu

Incepand din seara zilei de 16 decembrie 1989, atunci cand toti militarii Armatei Romane au primit ordin sa se prezinte la posturi in unitati, trupele Ministerului Apararii Nationale au actionat dupa legile razboiului si in conformitate cu odinele primite. Astfel, inca de pe 16 decembrie, trupele aflate sub camanda M.Ap.N.-ului , adica a generalului Vasile Milea, au fost echipate cu armament de lupta si au primit ordin sa iasa pe strazi in vederea restabilirii ordinii, avand totodata dispozitie sa se foloseasca de armamentul din dotare. Cu alte cuvinte, Armata Romana a primit ordin sa traga in populatia civila aflata pe strazi. Inafara exceptiilor binecunoscute, ofiterii aflati in misiune, s-au ferit sa deschida focul asupra propriilor “concetateni”, fenomen constatat de toti revolutionarii care au participat direct la evenimente. Lipsa de pregatire a numeroasei armate dislocate pe starzile oraselor si a vidului informational, si-au spus insa cuvantul in multe situatii. Ofiterii si cu atat mai putin soldatii in termen nu fusesera pregatiti pentru o lupta de gherila, in mijlocul oraselor, o lupta purtata cu un inamic invizibil.

“Tribunalul Militar Exceptional” – lovit de nulitate absoluta

Decretul redactat si semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie 1989, ce nu a beneficiat de un “numar de inregistrare”, decidea in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (C.F.S.N.) din Romania, instituirea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care urma “sa procedeze de urgenta – la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena”. Ion Iliescu a semnat acest document istoric in calitate de Presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl.n.). Cu toate acestea, la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista oficial, cat despre legaliatea acestui consiliu nici nu se poate discuta in termeni juridici, prima intrunire a C.F.S.N. avand loc patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie 1989, la Palatul Victoria. Nici la acea data Ion Iliescu nu a fost ales sau numit presedinte al C.F.S.N.-ului. Din insumarea logica a acestor motive rezulta ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o uzurpare de titlu si caliati oficiale, un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.
In aceste conditii “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a “judecat” pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul ilegal de constituire, este la randul sau ilegal si nul. In consecinta, sotii Ceausescu n-au fost condamnati si executati dupa un proces, ci mai de graba asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut ulterior, ca sa-si “salveze” tovarasul de drum, ca: „Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea lui”. In mod evident singurii care au avut grija sa fie in permanenta protejati au fost “pucistii”, constransi de Moscova sa organizeze un proces pe care nu si-l doreau, in loc sa recurga la o alta “metoda” mai simpla. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul unui “razboi” declansat de “Radu cel frumos”, iar din acest motiv, faptele si deciziile “emanatilor” trebuiesc judecate dupa legile razboiului si nu dupa cele aplicate pe timp de pace. Chiar si Presedintele Ion Iliescu a explicat ulterior, ca in acele momente de tensiune, in acea situatie exceptionala se impunea ca masura de urgenta consituirea unui tribunal organizat de armata si care sa poarte eticheta de tribunal “exceptional”.
Nicolae Ceausescu – coborat din transportorul blindat la Targoviste

Generalul Victor Stanculescu s-a ocupat de amanuntele executiei

Deplasarea la Targoviste, acolo unde urma sa aiba loc “procesul”, a asa-zisului “Tribunal Militar Exceptional”, s-a facut cu cinci elicoptere, strategia fiind pusa la punct de generalul Stanculescu. Intr-unul dintre elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar, se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisii iar cadavrele lor transporate in alta locatie: “In loc sa vina doua cum ne-au anuntat, au venit cinci. Un motiv intemeiat sa deschidem focul asupra celorlalte trei. Si-au venit si cu usile deschise cu mitralierele indreptate spre noi. Ne anunta ca vin la ora 9, si vin la ora 12. (declaratia colonelului (r) Ioan Tecu, loctitorul colonelului Chemenici)
Dupa aterizare, in timp ce generalul Victor Atanasie Stanculescu se ocupa de detaliile executiei impreuna cu, colonelul Chemenici, Gelu Voican Voiculescu cuprins de valtoarea evenimentelor, a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Locul indicat cu degetul de generalul Stanculescu, unde urma sa aiba loc executia sotilor Ceausescu, a fost peretele unui W.C. Acest loc a fost ales din mai multe motive de ordin strategic, unul dintre acestea fiind vecinatatea cu “sala de judecata” unde urma sa se desfasoare “procesul”.

In timpul procesului unitatea de la Targoviste a fost tinta razboiului psihologic

In timpul procesului, unitatea de la Targoviste a fost supusa in permanenta unui razboi psihologic sustinut: “ Incepuse procesul, suna telefonul si eu ma duc la telefon… Era usa-in-usa cu sala de judecata ! Si zice… : Nu mai vin elicopterele faceti voi ce trebuie facut ! Ce trebuia sa facem? Elicopterele erau venite ! Era procesul in plina desfasurare. Suna colonelul Suciu ! Ce se intampla … ca are informatii ca vom fi atacati? Domnule nu se intampla nimic ! Grabitiva ca se anunta ca ve-ti fi atacati ! Si procesul s-a desfasurat intr-o stare de tensiune fantastica ! Eram in stare de razboi … nu? Ordinul – Radu cel frumos – parca asta era indicativul… asta era, alarma de lupta … .” (declaratia colonelului (r) Ioan Mares)

Video-caseta “procesului” sotilor Ceausescu a fost trimisa in Franta pentru examinari

Cu toate ca “procesul” si executia sotilor Ceausescu au fost filmate la Targoviste, video-caseta originala (master) a ajuns mai intai in posesia unor televiziuni franceze si mai apoi in Romania. In legatura cu acest episod controversat al casetei “disparute” au gravitat mai multe speculatii in jurul domnului Petre Roman, dar pana in prezent nimeni nu s-a arata interesat de descifrarea acestui “mic amanunt”. La Televiziunea Romana Libera au fost repetate mai multe cadre, dar niciodata versiunea completa a casetei. Interesante sunt insa concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, care a analizat caseta cu pricina, cu privire la momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost executati. Legistul francez a constatat printre altele, ca parul lui Nicolae Ceausescu atunci cand a fost filmat in cadru apropiat, imediat dupa executie, ara foarte sarmos, fenomen fizic care se petrece la peste 12 ore de la momentul in care survine decesul unei persoane. Concluzia evidenta care rezulta in urma acestei constatari, atesta faptul ca, intre momentul executiei si momentul in care sotii Ceausescu au fost filmati (in cadru apropiat) se afla un interval de cel putin 12 ore. In aceste conditii, caseta care a fost prezentata de Televizunea Romana Libera, este de fapt rezultatul unui montaj si nici cum redarea autentica a evenimentelor petrecute la Targoviste. Desfasurarea procesului, la care printre invitati s-a numarat si domnul profesor Virgil Magureanu, merita analizata in particular pe baza inregistrarilor prezentatea in mod repetat pe micile ecrane in ultimii 16 ani. Din punct de vedere juridic, “procesul” sotilor Ceausescu reprezinta o mare “pata” pe “obrazul” justitiei romane. Desi, acest proces, asa cum a fost el organizat, ofera foarte multe informatii despre cei care l-au gandit si despre modul in care au fost practic judecati si condamnati Elena si Nicolae Ceausescu.

Cerasela Baijac Demetrescu si Gelu Voican Voiculescu s-au ocupat in liniste de inmormantare

Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelatele verzi, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea in Bucuresti, unde au fost “abandonate”, in timp ce generalul Stanculescu si revolutionarul Gelu Voican Voiculescu s-au dus sa manance. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la orele 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios „sa vada p…a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani”. Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis in final inhumarea, cadavrele celor doi au ramas sigilate in camera frigorifica de la morga spitalului. De inmormantarea lor s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru, impreuna cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a si sustras cu aceasta ocazie bijuteriile si plicul Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. mai. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ingrijise anterior generalul Victor Atanasie Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac Demetrescu, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu panze albe de cearceaf. Mai intai s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Gelu Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton gata pregatite si cate o roaba cu ciment proaspat preparat. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi la datorie de teroristi. Ceausestilor nu li s-au pus si cruci in prima etapa, deoarece fusesera uitate la morga.

Doua dosare cu acelasi numar 1 / SP 1989

Referitor la executia sotilor Ceausestilor au fost intocmite doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1 / SP 1989. Certificatele medicale din dosar, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, ca si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis, si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Un fapt trebuie insa mereu reaminti celor care sunt inca framantati de amintirea acelor evenimente tragice. Romania se afla in acele zile ale lui decembrie 1989, intr-una dintre situatiile “exceptionale” ale istoriei mondiale si europene.
Niclae Ceausescu proces1
Garda personală a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.
Maiorul Aurel David, maiorul Florian Raţ, căpitanul Marian Constantin Rusu şi căpitanul Paulică Tănasi
.

Cei patru erau consideraţi responsabili de fuga cuplului Ceauşescu de pe acoperişul CC al PCR, întrucât nu-i arestaseră, şi, mai mult, depuseseră eforturi să le faciliteze „evadarea”. Faptele lor din 22 decembrie 1989 erau încadrate în prevederile codului penal, „întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului”. Ofiţerii David, Raţ, Rusu şi Tănasi riscau pedeapsa cu închisoarea, între 3 şi 10 ani.
––––––
Juridic, la data înfăptuirii infracţiunilor de care erau acuzaţi cei patru ofiţeri, regimul comunist nu fusese abolit oficial. FSN-ul, noua structuă de putere, s-a constituit abia în jurul orei 18.00. La acel moment, ofiţerii David, Raţ, Rusu şi Tănasi se „dispensareră” de „încărcătura” prezidenţială.

Paulică Tănasi: „Garda personală nu era proprietatea soţilor Ceauşescu, ci a preşedintelui României. Atât cât am contribuit eu la această acţiune, prin semnalizarea cu cearceaful alb, o consider o acţiune încadrată perfect în atribuţiile de serviciu. Mai mult, am înţeles că trebuie să-i scoatem vii din sediu nu în sensul de a împiedica tragerea lor la răspundere ci, dimpotrivă, pentru a-i preda judăcăţii drepte”.

Florian Raţ: „În întreaga mea activitate am respectat legile ţării, jurământul şi regulamentele militare. Nu am făcut nimic care să depăşească aceste atribuţiuni. În momentul plecării – şi în perioada cât l-am însoţit – Ceauşescu îndeplinea toate prerogativele de comandant suprem. Eu nu am făcut altceva decât să-i execut ordinele atâta timp cât era în funcţie. Când m-am convins de realitate, m-am disociat de el. Am curajul să primesc cu demnitate hotărârea pe care o veţi lua şi care, sper, să fie achitarea şi punerea noastră în libertate”.

Marian Constantin Rusu: „Am convingerea că prin actele mele nu am influenţat în nici un fel fuga soţilor Ceauşescu din fostul sediu al CC. Eu am conştiinţa curată, singura idee care m-a determinat să mă îmbarc în elicopter a fost adeziunea la tot ceea ce se întâmpla în jur, adeziune materializată prin depunerea acelei genţi ce conţinea valori şi a cărei recuperare am urmărit-o. Bănuiam că geanta poate să conţină documente secrete de mare valoare pentru ţară. Cred într-o justiţie a dreptăţii, a adevărului, nu aşa cum a fost până acum, pe bază de indicaţii sau presiuni”.
–––––––––––-
Aurel David: „Am fost arestat în ziua de 24 decembrie 1989 în timp ce încercam, împreună cu alţi foşti doi colegi, să mă prezint la colonelul Lăzărescu Florea, la apelul acestuia. Am fost arestat de către un ofiţer din MApN, colonelul Rădulescu, cu o învinuire foarte gravă: criminal şi terorist! Asta la simpla pronunţare a cuvintelor de prezentare: sunt maiorul David, din Direcţia a V-a. După un calvar care a durat 5 zile – criminali şi terorişti erau consideraţi şi alţi ofiţeri din Direcţia a V-a, care au fost arestaţi alături de alţi civili, între care erau şi mulţi revoluţionari – a început ancheta. În cele 5 zile am fost ţinut legat 24 de ore pe burtă, cu mâinile la spate. După aceea am fost transportaţi, legaţi cu frânghii la picioare, de mâini şi de gât, în subsolul de la Ministerul Apărării Naţionale. Apoi, într-o maşină de carne, am fost dus în unul din forturile din apropierea Bucureştiului, la Ştefăneşti. În ziua de 28 decembrie am fost adus la Direcţia cercetări penale, de la sediul Poliţiei municipiului Bucureşti, unde s-a demonstat, cu toată strădania domnilor procurori Joarză şi Pantea, că cele două acuzaţi aduse nu au nici un temei legal. Apoi mi s-a pus în seamă o altă infracţiune pe care aş fi săvârşit-o: favorizarea fugii celor doi Ceauşescu. Onorată instanţă, consider că nu pot fi învinuit de o asemenea faptă deosebit de gravă şi care atinge în cel mai înalt grad demnitatea mea de om şi ofiţer. Domnii procurori care m-au anchetat mi-au reproşat: «Asta ţi-ai găsit să faci? I-ai lăsat să fugă, deci ai împiedicat pe revoluţionari să-i prindă». În timpul instrucţiei acestui proces mi s-au spulberat îndoielile asupra vinovăţiei mele. Mulţumesc completului de judecată că a pus la dispoziţie caseta cu ultimele imagini ale fugii, din care rezultă că, în momentul în care revoluţionarii intraseră pe terasă, soţii Ceauşescu erau deja în elicopter. Distanţa de aproximativ 40 de metri nu îmi permitea în nici un fel să împiedic pătrunderea pe terasă a revoluţionarilor. Mă întreb dacă prin ceea ce am făcut eu am contribuit în mod decisiv la fugă. Oare acelor revoluţionari le-a fost frică de un singur om cu o armă într-o mână şi cu cealaltă ridicată în sus, din moment ce ei au avut acel curaj fantastic de a pătrunde în sediul fostului CC, dezarmând chiar ofiţerii de Securitate? Vă rog să-mi daţi voie să spun – şi am această convingere – că prin atitudinea mea nu am putut influenţa în nici un fel evacuarea soţilor Ceauşescu. Din alt punct de vedere, în momentul consumării faptelor, am fost un simplu executant de ordine. Nu am abuzat de legislaţia în vigoare. Nu eu am organizat ieşirea pe terasă, nu eu am pregătit locul aterizării, nu eu am pus la dispoziţie mijlocul de transport cu care au plecat la Snagov. Nu mă consider vinovat. Nu vreau să mă disculp. Sunteţi singurii în măsură să judecaţi faptele mele. Vreau, domnule preşedinte, să vă privesc în ochi cu aceiaşi demnitate de militar şi de om, cu care am privit viaţa şi profesia pe care am avut-o. Considerându-mă încă o dată nevinovat, aş vrea – indiferent de hotărârea pe care o veţi lua – să văd dacă dumneavoastră ne veţi putea privi în ochi cu conştiinţa curată, să văd dacă aveţi acest curaj să faceţi o justiţie adevărată”.

SENTINŢA
În dimineaţa zilei de 7 martie 1989 a avut loc ultima şedinţă a procesului celor patru ofiţeri de Securitate. Faţă de situaţia din februarie, când aportul lor la fuga soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul CC era considerat de presă capital, discursul mediatic se domolise. Aşadar, sentinţa nu a stârnit proteste faţă de „justiţia democrată” , care ar fi încercat să-i disculpe pe securişti.

Maiorul Aurel David, maiorul Florian Raţ, căpitanul Marian Constantin Rusu şi căpitanul Paulică Tănasi au fost achitaţi, fiecare pentru ambele capete de acuzare pentru care erau învinuiţi. Totodată, instanţa a dispus punerea lor imediată în libertate, deoarece nu făceau obiectul unei alte anchete judiciare.

Ziarul România liberă, în comentariul final pe baza procesului, observa, cu nemulţumire, că din multitudinea de cadre ale Securităţii implicate în fuga cuplului Ceauşescu au fost selectaţi doar cei patru ofiţeri, care avuseseră roluri episodice, insignifiante. Ziariştii considerau că sentinţa a fost dreaptă, într-un dosar plin de lacune de la începutul procedurii judiciare, reuşindu-se, în ultimul moment, condamnarea „acarului Păun”.Note

Stănculescu decide să-l zboare pe Ceauşescu

În jurul orei 11.30, în înţelegere cu gen. Rus, gen. Stănculescu alege varianta evacuării pe calea aerului cu elicopterul. În acelaşi timp, în cadrul aceloraşi comunicaţii cu gen. Rus, Stănculescu îi cere acestuia să aducă în ţară aeronava presidenţială pentru evacuarea lui Nicolae Ceauşescu în China.

Între orele 12.10 şi 13.00, la indicaţia lui Stănculescu, Comandamentul Aviaţiei ordonă interdicţia oricărui zbor în spaţiul aerian al României şi doborârea oricărei aeronave, iar Direcţia V a Securităţii ordonă subunităţii de pază de la Snagov să îi blocheze pe soţii Ceauşescu în palat.

Ora 13.30. Ajuns la sediul M.Ap.N., gen. Stănculescu semnează două ordine fundamentale pentru a se înţelege poziţia sa şi a Armatei la acea oră.

Notele telefonice ale M.Ap.N.

Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat Major, după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective.

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTĂ TELEFONICĂ

Nr. 37/ 22 decembrie 1989, ora 11.30

Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „Stării de necesitate”.

General-locotenent Ilie Ceauşescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 38/ 22 decembrie 1989, ora 13.30

Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare.

General locotenent Atanasie Stănculescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 39/ 22 decembrie 1989, ora 13.30
Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră.

General-locotenent Atanasie Stănculescu

Dovada loviturii de stat militare

Asupra Ordinului nr. 39, Curtea Supremă de Justiţie, ca autoritate juridică, s-a pronunţat astfel: „Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista” (CSJ.SPM, Autor colectiv coordonat degen.bg. Samoilă Joarză, Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, p.122 – n.a.) În acest loc doresc să precizez că oriunde şi oricând formule de genul „Armata a trecut de partea revoluţiei” sau „Armata a preluat prerogativele comandantului suprem” echivalează cu lovitura de stat militară. Academicianul Răzvan Theodorescu propune pentru acest moment formula: „acţiunea militară”, pentru a se evita folosirea termenului deranjant de lovitură de stat militară. Formula poate fi acceptată doar dacă se referă la întregul comportament al Securităţii şi Armatei de după 22 decembrie.

Armata preia controlul obiectivelor strategice

În privinţa semnificaţiei Ordinelor 38 şi 39 este de observat că, în timp ce Ordinul 38 cere tuturor unităţilor militare de pe întreg teritorul ţării să se retragă în cazărmi, Ordinul 39 le cere să asigure „paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate”. Cauza schimbării de atitudine, de la retragere în cazărmi, la preluarea controlului asupra obiectivelor strategice, este deschiderea „Televiziunii Române Libere”. În momentul în care cpt. Mihai Lupoi vorbeşte despre Gărzile Patriotice, care „trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum” (este prima cerere de înarmare a GP), la Ministerul Apărării, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr.39 (la ora 14.10), apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor Patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:

(Ora) 14.45. Gl. lt. Stănculescu

să nu se dea armament la G.P ( Gărzile patriotice).
Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi” (Documentarul-Comandantului,Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.113 – n.a)

La ora 15.00, gen. Stănculescu emite un nou ordin, prin care precizează obiectivele care intră sub controlul Armatei:

Control militar total

Obiective ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00

OBIECTIVE

Banca comerţ. Exterior
Da – Banca RSR pl. (Da) R(egimentul) 22 = 26 mil(itari)
Da – Poşta pl. (Da. R22)

Castelul de apă Buc. (vezi verso) (au fost preluate sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, indicate de ICAB, n.a.)
Radiodifuziunea Nuferilor – 4 (blindate)
TV – 8 (blindate)
CC – 8 (tăiat şi pus 7 blindate)
Palat. Cons. Stat – 4 (blindate)

Telefoane (Palatul Telefoanelor) – 3 (blindate) – 40.22.53 (telefon de legătură).
Centr. Rd. Comunic Nr. 2 (Centrul de Radiocomunicaţii) – 3 (blindate)
MAI (greu descifrabil) – 4 (blindate)
Dispeceratul energetic naţ. – 2 (blindate)
CET Progresu – 30 militari (de la) R 2 Mc.
Da – (text indescifrabil) … Venezuela Nr. 1 – 10 ( militari de la) R 48 R H 1 (sau A).
Da – cpt. Pascu – Centr. ptr. inf. extern (acesta ar fi sediul CIE al Securităţii, dar, având în vedere locaţia, este posibil să fie vorba de centrul de informatică din clădirea Creţulescu, n.a.) –
– mag. Muzica C. Victoriei
– Ministerul de externe – 3 (TAB) + 1 Tc ?
– Tezaur (vizavi CEC) – 6×3 = 18 +1+1) R2 Mc (Documentarul Comandantului Armatei 1 -copertă verde-, p. 114 n.a.)

Spectacol televizat cu împuşcături

Fundamental pentru ordinul de la ora 15.00 a fost ocuparea de către forţele Armatei a sediilor tuturor Comitetelor Judeţene de Partid. Totodată, pe măsură ce căpitanul Mihai Lupoi face greşeala de a se implica în direct în scandalul din studioul 4 – la un moment dat chiar afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!! – , generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, ofiţer acoperit DIA, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: „De unde?”. Zice: „Ştiu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus, la ultimul etaj”. Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor, şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă, şi că este favorabil, am zis: „Lasă, domnule televiziunea să meargă”. Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea. A fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele” (Historia, Anul 2, nr. 30, mai 2004, p. 15 – n.a.). Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispunea din umbră asupra evenimentelor, în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei. În dialogul pe care l-am purtat cu gen. Stănculescu la 29 octombrie 2004, imaginea sa despre acest moment implică ideea de control al puterii.

Cum a primit Iliescu Armata pe tavă

VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa.
AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu.
VAS: Poate am greşit.
AMS: Dar ce aveaţi de ales?
VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu-Verdeţ şi m-am interesat: „Ce fac domnule ăştia acolo?”.
AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?
VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat.
AMS: Cu cine aţi vorbit?
VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. „Ce fac, domnule?”. Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim.
AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia.
VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni.
AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiseţi deja cu Ion Iliescu.
VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…”.

Controlează ca să nu fii controlat!

În interviul acordat la 2 decembrie 2004, dnul Iliescu a avut şi următoarea replică sinceră şi responsabilă:

AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule preşedinte, în momentul în care partidul se dizolvase în câteva ore?
Ion Iliescu: Sigur, Armata. Practic era singura instituţie de stat care şi-a păstrat structura.

Întâlnirea de la ora 16.00, de la M.Ap.N. are semnificaţia istorică de loc şi moment în care Ion Iliescu este recunoscut de ministerele de forţă în calitate de succesor al lui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Stănculescu şi a Armatei nu mai insist. Ministerul de Interne şi Securitatea erau reprezentate de gen. Câmpeanu şi de col. Raţiu ( în numele gen. Vlad):

„Atunci l-am recunoscut pe Iliescu drept lider”

Romeo Câmpeanu: La poartă s-a dat telefon şi am fost primit. Stănculescu era pe scaunul lui Milea, iar în birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, m-am adresat: „Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!”, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: „Nu, nu mie..” şi mi l-a arătat pe Ion Iliescu: „prezintă-te la tov. Iliescu”. M-am prezentat şi am rugat să ştiu cu cine ţin legătura. Stănculescu a spus atunci: „Pentru orice problemă deosebită ţii legătura cu mine. Dacă acum ai nişte probleme de ridicat, raportează-i dlui Iliescu”.

Gh. Raţiu (şeful Direcţiei I a Securităţii): „Ion Iliescu a dat mâna cu toţi. De la început l-am recunoscut ca lider. Când a dat mâna cu mine i-am reamintit că toate unităţile Departamentului Securităţii Statului sunt de partea revoluţiei şi că aşteptăm ordine” (Col. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Ed. Paco, Bucureşti, 1996, p. 207 – n.a.)

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:

1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii;
2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

„La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial;
4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”;
5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc;
6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00);
7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;
8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)
9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.
10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.

ar8877

ar333
ar3354General Nicolae MilitaruAR33443Generalul Victor Stanculescu,Gelu Voican Voiculescu

„Revoluţia, în direct la TVR”
Poetul disident Mircea Dinescu, în direct: „Dictatorul a fugit” În jurul orei 12.47, 22 decembrie, actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu, împreună cu un grup de protestari, intră în direct, în prima lor transmisiune liberă. „Sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către Români”, spune Dinescu, care a anunţat totodată şi fuga cuplului Ceauşescu.
AR2000
Mircea Dinescu anunţă, în a doua intervenţie televizată, că în curând va fi citită o proclamaţie. Dinescu le cere românilor să-şi păstreze calmul şi face un apel de fraternizare către Armată şi Securitate. „Daţi dovadă încă o dată de calm şi înţelepciune(…) nu răspundeţi la provocări”, a spus Dinescu.AR3000
Pe parcursul desfăşurării Revoluţiei, s-au remarcat trei piloni în jurul cărora s-au luat decizii; unul a fost televiziunea, de unde românii aflau evoluția evenimentelor, iar protagoniștii dădeau ordine în direct; al doilea „punct fierbinte” a fost sediul Comitetului Central, unde s-au creionat primii pași pe care urma să-i ia viitoarea putere și, în final, a fost sediul Ministerului Apărării Naționale, de unde s-au coordonat acțiunile militare din acele zile.

Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Din studiourile TVR, au avut intervenţii disidenţi, cadre militare, foşti comunişti, actori sau politicieni din filonul al doilea al partidului, care voiau să-şi arate devotamentul faţă de noua mişcare din ţară.
ar554
Unii dintre ei au văzut în apariţiile la televizor drept o cale prin care, fie să „se spele de păcate”, fie să profite de vidul de putere care s-a creat odată cu răsturnarea regimului. De multe ori, intervenţiile lor, combinate cu mesajele de ultimă oră citite de crainicii Televiziunii, nu au dus decât la creşterea sentimentului de nesiguranţă şi panică în rândul oamenilor.
Începând cu 22 decembrie, pe micul ecran românii au putut vedea cadre militare care voiau să transmită mesaje și noi ordine structurilor Armatei sau să asigure populaţia de sprijinul lor. Avem cazul generalului Nicolae Militaru, care, deși era trecut în rezervă, a venit în Dorobanți, îmbrăcat în uniforma militară, fapt interzis prin lege, și a „dat ordine”, în direct, celorlalți generali din structurile militare; căpitanul Mihai Lupoi s-a remarcat prin mesajele cu puternică încărcătură populistă și „informațiile de ultimă oră”, prin care anunța atacurilor forțelor teroriste.
ar25
Din Studioul 5, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, citeşte un comunicat oficial către unităţile militare din ţară. „Toate unităţile şi subunităţile intră în cazărmi. Nu se deschide foc în niciun fel de situaţie împotriva oamenilor. Este nevoie de linişte în toată ţara”, spune generalul Guşă.
ar17
În faţa camerei, apare şi generalul Mihai Chiţac, comandantul Garnizoanei Bucureşti, care le cerea unităţilor militare să fie atente la posibilele atacuri teroriste. Adresez in acelaşi timp un apel tuturor comandanţilor de garnizoane militare, unde mai sunt incă focare, in mod deosebit Garnizoana Sibiu şi altele, să ia legătura cu forţele populare şi să ia măsuri urgente de terminare in cel mai scurt timp a tuturor operaţiunilor militare sau de altă natură, cu caracter de violenţă, ţinănd seama că in realitate ele sunt zadarnice”
„Este mai uşor să-l omorâm pe Ceauşescu, decât să schimbăm sistemul” (Dan Petrescu, 26/27 ianuarie, 1988, cotidianul Liberation)
ar11
Prima intervenţie la televizor a lui Ion Iliescu are loc la 14:45. În discursul său, Iliescu prezintă faptele de care se face vinovat cuplul Ceauşescu şi îi asigură pe oameni de sprijinul Armatei. „În momentul de faţă situaţia este oarecum stăpânită. Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la ministerul Apărării Naţionale, a dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau dispuse în oraş cu dispoziţie de a trage, a tras înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti, spre Bucureşti”, spune Iliescu.
ar
El mai precizează faptul că în timpul aceleiaşi seri (22 Decembrie) o autoritate provizorie, numită Frontul Salvării Naţionale, va fi prezentată oamenilor. De asemenea, el face un apel la calm şi ordine, „trebuie să dăm dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice”, continuă Iliescu.

În a doua lui intervenţie, Iliescu atrage atenţia asupra posibilelor atacuri sau acte de vandalism din partea unor grupuri de oameni.
ar8(Cico Dumitrescu)
„În acest moment de răscruce, am hotărât să en constituim în Frontul Salvării Naţionale”, spune Ion Iliescu. La 23:30, el revine în faţa camerelor şi citeşte primul comunicat oficial emis de CFSN, noul organism, care va fi responsabil cu trecerea de la cu trecerea de la regimul comunist înspre cel democratic.
ar7(Cico Dumitrescu)
„Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu”

Printre măsurile pe care le va lua noul organism înfiinţat, se numără:

– Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist de guvernare

– Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie
ar9
– Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate. Nimeni nu poate pretinde putere pe viaţă. Consiliului Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România. (n.r.: în timpul regimului comunist, avea numele oficial Republica Socialistă a României)

La baza acestui document a stat Proclamaţia Forumului Civic pe care a citit-o Dumitru Mazilu, de la balconul CC, în jurul orei 17:00. Ulterior, textul a fost modificat de Silviu Brucan, înainte de a fi dat pe post.
ar10
Într-o primă fază, CFSN va avea 40 de membri; printre aceştia se găseau membri ai disidenţei româneşti, cadre militare sau personalităţi din aria literaturii, cinematografiei etc. Mai târziu, o parte dintre aceştia vor părăsi Consiliul, după ce se creionează planul transformării CFSN în formaţiune politică. Lista membrilor va fi completată cu numele revoluţionarilor din care au fost prezenţi în CC şi care făceau parte din Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională (organism înfiinţat în după amiaza zilei de 22 decembrie)
000000000000000000000000000000000000000000000000000000000Mircea Kivu – sociolog: „Emisiunea a implificat fenomenul respectiv adica teroarea. Teroristii care au existat au fost multiplicati de televiziune parea ca din stirile care apareau la televiziune pareau ca sunt de ordinul miilor,parea ca sunt armate intregi de teroristi care se indreapta spre Bucuresti, si asta a impiedicat lumea sa ramina in strada si se participe in continuare efectiv la tranzitia de putere. Aceste apeluri adresate oamenilor nepregatiti pentru o conflict armat mi s-a parut o mare greseala si cei care l-au facut au pe constiinta o parte din cei care au murit aicea in fata gardului televiziunii, pentru ca era un apel patetic si nu avea nicio consistenta nu putea sa rezolve nimic ca dovada ca acei oameni mai ales tineri au murit aici fara sa stie de ce. Intrun conflict cu armament este implicat omul care stie sa manuiasca arma. Sa chemi oameni de pe strada sa vina sa faca ce? sa fie un zid viu sa devina carne de tun si dupa acea ?”
ceausescua1STENOGRAMĂ

Ceaușescu le-a ordonat să tragă. Generalul Vlad: „Voi face în așa fel să merit încrederea dv.”

Am depasit o suta  de ani de communism,adica de genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor,dar Iisuss se roaga de noi si la usile bisericilor sa ne pocaim, sa ne Indumnezeim !

 

 

In 2017 s-au implinit 100 de ani de cand comunismul s-a infiripat pe banii Occidentului, bazat pe sistemul elitist al Occidentului (eugenics) de a distruge oamenii si natinuile inconveniente dictaturilor national-socialiste si democratic-socialiste si prin actinile de groteasca barbaritate a salbaticilor din Est (rusii, chinezii, coreenii, s.a.).

 

Pentru poporul roman a insemnat sfartecarea unitatii daco-romane dintre Nistru si Tisa, genociduri, deportari, gulaguri, puscarii si moartea a peste 10% din populatia daco-romana a vechii Dacii.

 

In plus, a insemnat deformare, amnezie si inlocuirea valorilor autentice romanesti cu impartirea in “limbi si etnii” fanteziste (limbile “moldoveneasca” – intre Nistru si Prut- cu “valaha” din Balcani), si redenumirea monstrilor…in eroi (Ceausescu, Lenin, Stalin, Partidul Comunist/Socialist, nationalizare, tribunalul poporului, origine sanatoasa, etc.).

 

Copii si adulti au murit din lipsa ingrijirii medicale, a foamei, a frigului, a serviciilor sociale criminale in “raiul proletar,” cu milioanele, in acesti 100 de ani, cand guvernul comunist aresta si omora lent sau brutal populatiile civile, in timp ce tarile capitaliste au ajuns sa dea asigurari medicale, libertate de miscarea, incurajarea clasei mijlocii, maximalizarea de beneficii pentru inventatori si in general, au creat destinatii de invidiat pentru refugiatii din tarile (neo) comuniste. Comunistii au insistat sa interzica gandirea libera, miscarea libera si libertatea cuvantului si de actiune in populatiile subjugate, pana cand au fost indepartati si dupa omorarea masiva a luptatorilor pentru libertate.

 

Comunismul este o miscare satanista dupa cum pastorul si supravietuitorul puscariilor comuniste Richard Wurmbrand a detailat in cartea sa Marx si Satana (1). Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane lui lucifer. In timp ce in Crestinism, Isus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolismele satanice precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant “sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin), si distrugerea de locasuri religioase cu coruperea celor care au supravietuit in numele “clasei muncitoare” (in special al locasurilor crestine).

 

Pentru ca satanismul solicita de la credinciosii sai “ordine prin haos” si sadism, sacrificul de tip genocid de vieti umane este o constanta precedata de abuz mintal, emotiv, fizic/sexual, duse pana la exacerbare.

 

Astfel vedem ceremonii satanice de “re-educare” a oamenilor pe sistem satanic, de la puscariile si gulagurile comuniste (fenomenul Pitesti), la scolile cu indoctrinare bazata pe ura, turnatorie si indoctrinarea spre genocid a copiilor, adolescentilor si a adultilor, sub titulatura inocenta de “revolutie.” Ori revolutie/revolver, inseamna intoarcerea cu fundul in sus a omenirii, care implica inainte de orice, distrugere.

 

Mai putin cunoscut este faptul ca si nazistii lui Hitler ca si comunistii lui Stalin si Mao au folosit etichete simpliste pentru oamenii pe care au vrut sa-i distruga, chemandu-i “inferiori” si “dusmani.” Atat Hitler cat si dictatorii comunisti s-au inspirat din lucrarile bazata pe falsele biologii si sociologii ale lui Karl Marx (2).

 

Iar Karl Marx a venit dintr-o familie satanica si a aplicat strategia de minciuna: Cea mai buna strategia a diavolului este ca sa ne convinga ca nu exista (ateismul). Scrierile, agenda, si actiunile generate de scrierile sale au aratat in schimb exact opusul: comunismul este un cult satanic bazat pe sacrificiu (3).

 

Occidentul nu numai ca tace, dar ii protejeaza pe comunisti si pe crimele lor, etichetandu-i nici mai mult nici mai putin decat “eliberatori.” Bancile globaliste au finantat si profitat dupa crimele comuniste, de la Lenin la China comunista a anului 2017. Guvernele, companiile si elitele miliardarilor din Vest, au facut pact cu si au profitat din crimele comunismului in mod continuu (4).

 

Datorita acestor interesuri, Vestul lauda pe comunisti, minimalizeaza, neaga si/sau acuza insasi victimele comunistilor de crimele comunistilor. Mai mult, produc maculatura de predare la copiii din scolile din Vest despre communism, prezentandu-l in termeni de povestioare, de timpul cartuliilor gen “micul Leninist” al anilor ’50 din secolul trecut (5), publicate in tarile ocupate de comunisti. Pentru adolescenti au creat moda “communist chic,” unde este un lucru ‘modern’ de a purta simboluri cu secera si ciocanul, sau alte insemne comuniste, de la chilotii de dama, la tricouri si ca nume de baruri si bauturi alcoolice (6).

 

Casa Alba a lui Obama a considerat normal ca sa aiba globuri de Craciun cu fata ucigasului Mao (7). Iar americanii au ridicat satatuie lui Stalin in acelasi an cand Gruzia demola statuile acestui pishopat ucigas (8).

 

A fost surpirnzator sa vad zilele trecute cateva panouri uriase la Times Square in New-York, cu afisuri care comemorau victimele comunistilor de-a lungul celor 100 de ani de dominatie, inclusiv informand trecatorii ca 1:5 indivizi din lume inca traieste intr-o dictatura deschis comunista (numarul tarilor cu guverne neo-comuniste deghizate drept ‘democratice,’ ridica numarul omenirii sub dictaturi de stanga la peste 20%).

 

A fost surprinzator nu pentru ca nu era normal comemorarea victimelor comunistilor dupa 100 de ani de dictatura, ci pentru ca aceste panouri s-au afisat in aceeasi tara unde la Georgia Stones, este chiar sapata in stanca intentia de a reduce (distruge) populatia pamantului la 500,000,000 -deci de a omora 6.5 miliarde din 7 miliarde- (9).

 

Ramane la discretia urmasilor victimelor comunistilor de a tine candela memoriei sacrificiului lor aprinsa in perpetuitate, pentru ca “cine uita crimele trecutului este condamnat ca sa le repete.”

 

Memorie eterna martirilor nostrii care au fost persecutati si care au fost sacrificati de catre miscarea satanica chemata comunism.

 

Adaug mai jos resurse acestor actiuni de propagare si mistificare a comunismului cu…fata muncitoreasca.

 

Gabriel Teodor GHERASIM, New York

 

______________________________________

 

Referinte:

 

1) Marx and Satan (PDF)

 

2) The Soviet Story

 

3) Zevitii: o incursiune in cultul satanic de la 1666:

 

 

 

4) Ambasador Funderburk, David, Pinestripes and Reds:

 

 

 

5) MIT Shocker MIT’s Communism for Kids

 

6) Jay Nordlinger, „Undies, Comrade? The problem of products bearing Communist symbols„, National Review Online, 2009-JUL-06

 

7) „White House Christmas Decor Featuring Mao Zedong Comes Under Fire„, Fox News, 2009-DEC-23

 

8) Victims of Communism and Their Persecutors:

 

 

 

9) The Georgia Guidestones is a large granite monument in Elbert County, GA erected during 1980-MAR. It is inscribed with ten messages in eight modern languages including English.

 

 

Despre comunism şi întuneric-“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ. Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

 

Inaugurarea celulei Corneliu Coposu de la Fortul 13 Jilava

Inaugurarea celulei Corneliu Coposu de la Fortul 13 Jilava (Epoch Times România)

 

 

 

Continuarea existenţei comunismului printre noi este cu adevărat bizară, dacă luăm în consideraţie faptul că această doctrină este responsabilă de un număr ameţitor de victime – sute de milioane de oameni ucişi, conform Cărţii Negre a Comunismului – dar şi de deportări în masă, programe de spălare pe creier la nivel naţional şi campanii de eradicări fizice.

 

Cu toate acestea, într-o lume în care informaţia este mai accesibilă ca niciodată, doctrina inundă încă dezbaterile publice şi creierul elitelor, atât în est, cât mai ales în Occident.

 

Deşi este considerată o filozofie, cu alte cuvinte un sistem de concepte care să permită înţelegerea lumii. Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi ceva complet diferit. Ca model, a propus explicarea societăţii şi a relaţiilor sociale pe baza teoriei luptei de clasă – şi – chiar mai primejdios, a derapat într-o dimensiune militantă, jihadistă, chiar – propunând modificarea, “perfecţionarea” lumii existente pe calea violenţei.

 

Modelul prin care explică relaţiile sociale – lupta dintre clasele sociale, exploatarea unor clase de către celelalte etc – s-a dovedit pe cât de simplist pe atât de incorect. Cât despre rezultatele implementării sale – societăţile distopice create în Europa de Est şi mai ales Asia – nu mai încape vorbă, au fost fără excepţie un adevărat coşmar pentru populaţiile ţărilor respective şi un dezastru economic.

 

Trece deseori neobservat faptul că această doctrină cerea loialitate absolută din partea populaţiei ţărilor unde a fost implementată şi că, în cele mai multe cazuri, Partidul Comunist – reprezentarea comunismului în societate – nu s-a sfiit să impună această loialitate prin teroare.

 

Tocmai aspectul acesta de impunere de tip “crede şi nu cerceta”, însoţită deseori de absolutizări şi teroarea cu care a încercat să distrugă orice dezbatere filozofică, precum şi modul complet în care comunismul a înţeles să captureze întreaga societate – economia, resursele, etc. dar mai ales gândirea – pe care a încercat să o controleze cvasi-total – face ca doctrina să semene mai mult cu un cult malefic decât cu o filozofie.

 

Acest aspect scapă deseori atenţiei istoricilor, fiind subliniat mai mult de victimele comunismului – în special deţinuţii politic – adică exact cei care au experimentat pe pielea lor acest flagel al secolului XX şi nu numai.

 

“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ. Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

 

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete şi lipsuri. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism şi plăcere sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide? “ (Mărturisiri din mlaştina disperării – Dumitru Bordeianu)

 

“Un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului” – începe Manifestul Comunist, Carta comunismului globalist, scris în 1848 de Marx şi Engels. ‚Spectru’- un termen cel puţin ciudat ales de întemeietorii comunismului pentru a defini un sistem politic. Cincizeci de ani mai târziu, acest spectru căpăta un corp concret, extinzându-se asemenea unui cancer, ucigând vieţi, distrugând minţi şi suflete.

 

În esenţa sa omul se opune violenţei. Omenirea a condamnat marile evenimente care au produs crime – persecuţia creştinilor, Inchiziţia, războaiele, fascismul, etc. Pe de altă parte teza comunistă este profund violentă, promovează “lupta de clasă” ura între semeni, fiind, în esenţă, criminală. Atunci cum pot oamenii solidariza uneori cu ideile (criminale ale) liderilor comunişti? De exemplu, cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: “Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. Sau “Bine le-a făcut Iliescu că a chemat minerii în Bucureşti”. Ce mutaţii în conştiinţa umană a produs acest sistem astfel încât să facă oamenii normali să treacă de partea crimelor şi terorii? Cum au putut fi răsturnate, inversate binele şi răul în fiinţa umană, cum să fie răul considerat bun?

 

Analizând natura Partidului Comunist (indiferent de ţară, el are aceeaşi natură, un alt aspect bizar) vom înţelege uşor care este logica cu care operează comunismul.

 

O lucrare fundamentală în acest sens este “Nouă Comentarii despre Partidul Comunist”, tipărită de publicaţia The Epoch Times.

 

Lucrarea analizează resorturile intime care au pus în funcţie mecanismul partidului comunist, şi chiar dacă exemplul principal îl constituie Partidul Comunist Chinez (PCC), acesta analiza întregeşte şi explica maşinăria Partidului Comunist în sine, în orice ţară s-ar afla el.

 

“…controlul politic total al Partidului Comunist ne-a marcat atât cultura cât şi modul de gândire, încât chiar şi criteriul cu care judecăm Partidul este creat tot de Partid. Oamenii gândesc conform logicii Partidului…” (Nouă Comentarii). Fiind forţaţi să renunţe la logica umană şi cea divină, trecând de partea Răului oamenii au făcut un fel de “pact cu diavolul”, nefiind întotdeauna conştienţi de implicaţiile unui asemenea ‚pact’ asupra calităţii de fiinţă umană.

 

De-a lungul mileniilor omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. Tradiţiile sunt tot atât de vechi precum omenirea însăşi şi sunt de transmisie divină. Indiferent de unde vin ele- cea mai fundamentală moralitate umană, normele de comportament şi standardele de judecată a binelui şi răului sunt relativ stabile; de mii de ani ele au stat la baza reglării comportamentului uman şi menţinerii ordinii sociale. Dacă omenirea îşi pierde normele morale ce vor deveni oamenii? Istoria a dovedit în multe rânduri că atunci când oamenii îşi pierdeau tradiţia, nu respectau moralitatea, societatea era supusă declinului. Negând tradiţiile culturale, oamenii s-ar fi negat de fapt pe sine iar naţiunea s-ar fi confruntat cu o criză de identitate.

 

Comunismul a fost singura doctrină care s-a opus cu sălbăticie oricărei tradiţii, smulgând din sufletul oamenilor principiile binelui pe care acestea erau clădite. În Manifestul Comunist al lui Marx — documentul principal al partidelor comuniste- se expune făţiş rolul malefic al doctrinei: “Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”.

 

Comunismul s-a impus încă din primele sale zile cu cea mai mare şi nejustificată violenţă pe scena istoriei iar iniţiatorii săi ştiau că oamenii care credeau în valori nu-l vor putea accepta.

 

Omul crede în mod natural în bine- înţelepciunea antică chineză crede că “oamenii sunt la naştere în mod natural buni” (Trei versuri Sang Ji Zing, text tradiţional chinez de educaţie elementară), “toţi oamenii au o inimă cu compasiune” (Mencius, Cartea a-VI-a). A desfiinţa legile morale înseamnă a desfiinţa conştiinţa umană.

 

Nu era uşor să alterezi conştiinţa umană formată de veacuri, dar Partidul avea metodele sale. Astfel că pe lângă cele mai sinistre forme de violenţa fizică şi teroare psihică a pornit spre falsificarea oricăror idei şi concepte prin inversarea logicii normale, cu ’logica de partid’ găunoasă, înşelătoare şi imorală. Mao Zedong spunea: “Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei” (Din discursul lui Mao Tse Dun la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC

 

Ce autoritate voia comunismul să răstoarne? Am văzut că voia să distrugă însăşi tradiţia culturală moştenită de veacuri, catalogând-o printre “prejudecăţi burgheze”. Se opunea cu înverşunare religiei (numind-o “opium pentru mase”), pedepsind şi omorând oamenii care nu renunţau la credinţă. Alungând tradiţia şi pe Dumnezeu din sufletul oamenilor, nu ar fi distrus în acest caz chiar sufletul lor?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui”, omul fiind considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx l-a determinat pe om să-şi piardă respectul faţă de sine, marxismul fiind primul sistem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Nu e de mirare că el a elogiat darwinismul. Astfel în 1861 îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin [Originea omului] este foarte importantă, oferindu-mi fundament în ştiinţele naturale pentru interpretarea istorică a luptei de clasă.”

 

Partidul Comunist aplica darwinismul social pretextând că ‚lupta de clasă’ este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Astfel lupta devine “credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic.

 

Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu şi nu respectă nici măcar natura fizică. Motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale era:

 

“Luptă-te cu Cerul,

 

Luptă-te cu Pământul,

 

Luptă-te cu oamenii

 

Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită.”

 

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural.” (Dao De Jing, Capitolul 25)

 

“Omenirea se integrează cu Cerul şi Pământul şi între ele există o dependenţă mutuală. Calea universului nu se schimbă. Universul se mişcă în mod ordonat, urmând Calea. Pământul urmează schimbările Cerului. Respectând Cerul şi Pământul, omenirea se bucură de o viaţă armonioasă plină de mulţumiri şi binecuvântări.

 

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.” (Nouă Comentarii- Comentariul 4: De ce este PCC o forţă împotriva universului).

 

Din preistorie până astăzi, omenirea a crezut în existenţa unor legi care domnesc în univers.

 

Adevăraţii oameni de cultură, de ştiinţă au o viziune foarte largă asupra universului şi nu vor nega nelimitatul “necunoscut” de dragul noţiunilor personale limitate. De ex . Newton (în lucrarea sa Principiile Matematicii) a explicat că oferă doar o descriere a fenomenelor de suprafaţă şi că nu îndrăzneşte să vorbească despre adevăratul motiv pentru care Dumnezeu a creat Universul. În filozofie, Platon considera Binele ca fiind valoarea supremă. Pentru el, politica trebuie să se subordoneze moralei. Fără Binele suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fără valoare. La Socrate, chestiunea principală pusă de el a fost : cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui? La sfântul Augustin legea era iubirea. La Kant, imperativul categoric este poruncă pură (a priori) a legii morale. A fi liber- după Kant- înseamnă a acţiona “în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi în acelaşi timp şi drept principiu al unei legislaţii universale.” (Jeanne Hersch- Mirarea filozofică, cap. Immanuel Kant).

 

Ce contrast izbitor cu tot ceea ce ne oferă gândirea marxistă care face mereu apologia distrugerii şi a violenţei. (“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi”.)

 

Mulţi occidentali, dar nu numai, cred încă în ’umanismul’ doctrinei marxiste, mai cred în ‚bunele intenţii’ ale unei societăţi ce se vrea “raiul pe pământ”- şi care oferea o aşa zisă egalitate între oameni. Nimic mai fals. Manifestul Comunist afirma fără echivoc: “Mai sunt deasemenea şi adevăruri eterne precum Libertate, Justiţie, etc., care sunt proprii tuturor statelor societăţii. Dar comunismul desfiinţează adevărurile eterne, desfiinţează întreaga religie şi întreaga moralitate în loc de a le constitui pe acestea pe o bază nouă; astfel că acesta (comunismul) acţionează în contradicţie cu întreaga experienţă istorică din trecut” (Manifestul Comunist, cap II — Proletarii şi comuniştii “”).

 

Toate guvernările comuniste s-au hrănit cu asemenea principii. Ele sunt acum internaţional recunoscute ca fiind totalitare şi violente, fie că e vorba de partidele comuniste din România, Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord, Cuba etc, ele fiind create din aceeaşi substanţă şi animate de acelaşi crez. În comunism valorile sunt inversate şi semnificaţia cuvintelor mari este exact opusă. Astfel “raiul” comunist adus de “luptă de clasă” poate fi uşor identificat în situaţia dezastruoasă din ţările comuniste.

 

“Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa Partidului Comunist Chinez (PCC) a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-1949 (se estimează un număr de 80 de milioane de oameni omorâţi. În timpul “curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane suspectate ca având opinii diferite.” (Nouă Comentarii…, Com.1). Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a ucis în Cambogia (ţară mică cu numai 8 milioane de locuitori) în cei 4 ani de existenţă, (1975-1978) mai mult de 2 milioane de oameni.

 

Se pune întrebarea firească: De ce aceasta luptă necontenită şi nemiloasă? Împotriva cui? Era îndreptată o asemenea revoltă dusă la paroxism doar împotrivă unei vechi ordini sociale sau era mai mult de atât?

 

**************************************************

 

Un răspuns convingător la aceste întrebări ni-l oferă pastorul Richard Wurmbrand, în cartea sa “Marx şi Satan”. Richard Wurmbrand, om de cultură şi de mare fineţe intelectuală, a fost şi el victimă a detenţiei comuniste.

 

Iată cum şi-l aminteşte Alexandru Virgil Ioanid pe Richard Wurmbrand: “…evreu, fost comunist militant, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos şi de combatere a comunismului ateu ce se instaura în ţară. Ca urmare, a fost arestat şi ţinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna.”

 

Pentru cei care mai cred încă în umanismul lui Marx sau al comunismului cartea lui Wurmbrand şochează prin contrastul între ceea ce unii cred că înseamnă “idealurile comuniste” şi ceea ce însemnau ele de fapt. Astfel autorul citează din unele poeme ale lui Marx şi din alte scrieri de-ale sale şi ale altor cunoscuţi comunişti, din care se vede clar ca lumina zilei ’umanismul’ marxist. Într-unul din poemele sale, Marx scria:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

 

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

 

Vezi această sabie?

 

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

 

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul[…]”.

 

Autorul remarcă în poemul Strigătul unui deznădăjduit- “[…]

 

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea

 

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului

 

Vârful lui rece va fi înspăimântător[…]-

 

asemănarea cu laudele îngâmfate ale lui Lucifer:

 

“Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”(Isaia 14:43)”.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceste versuri? Care este dumnezeul lui Marx? Răspunsul nu trebuie să-l deducem, el este exprimat fără echivoc.

 

Marx, demonstrează Wurmbrand, “nu a fost nici o clipă însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, (pe care o ura, cum ura toate naţiunile şi “toţi zeii”). Pastorul susţine că Marx ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.[…] ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. Acesta se aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda deschis pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie. Scopul nu era de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.”

 

Astfel că Marx şi tovărăşii săi, “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui dumnezeu, ci supremaţia Lui” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Cât de departe erau toate acestea de idealurile societăţii perfecte în care erau oamenii forţaţi să creadă că sunt întruchipate în teza marxistă. “Dealtfel, cel care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “prostovani, golani, măgari”. Engels ştia prea bine că: “nici democraţii de coloratură roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată”.

 

De aceeaşi ideologie satanistă era dominat şi Lenin, care, “la 16 ani şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare” (Troţki-Tânărul Lenin)-acesta fiind un binecunoscut ritual satanic, iar exemple de lideri comunişti dezaxaţi sunt multe – Stalin nu avea “nici o trăsătură umană”după cum îl caracteriza cumnatul şi colaboratorul său. Lui Mao Tze Dun îî plăcea să fie aclamat ca “cel a cărei minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord a construit un cult al personalităţii care sfida orice raţiune, iar Nicolae Ceauşescu s-a întors fascinat din Coreea de Nord, încercând să construiască un cult al personalităţii asemănător.

 

În cartea sa, Richard Wurmbrand dă un exemplu de cruzime satanică, citând din Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin: “hobby-ul ministrului afacerilor interne al Uniunii Sovietice, Yagoda, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele cu Iisus şi cu sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.”

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat, la un moment dat, să-i scape următoarea mărturisire involuntară: “Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” Mai este nevoie de o altă profesiune de credinţă’ comunistă mai bine conturată?

 

Iar dacă ţelul comunismului era să smulgă sufletele credincioşilor din mâna lui Dumnezeu, cui aveau să le încredinţeze? În ce trebuiau să creadă oamenii atunci? Răspunsul îl ştim deja: oamenii trebuiau să creadă numai în Partidul Comunist, să asculte doar de Partidul Comunist, să mintă, să ucidă, să-şi trădeze până şi familia, dacă interesele Partidului o cer, să nu aibă alte credinţe şi idealuri decât cele ale Partidului.

 

Astfel, oamenii trebuiau să renunţe la credinţă şi morală pentru ca acestea ar fi fost ‘burgheze’, ‘obscurantiste’ şi ‘demodate’ şi ar fi încurcat progresul societăţii, după cum susţinea Partidul – pentru ca acesta să pună stăpânire atât pe trupul cât mai ales pe mintea oamenilor, pentru a-i poseda total, necondiţionat, pentru a-i lăsa fără urmă de conştiinţă umană şi a-i transforma în roboţii docili şi dezumanizaţi ai Partidului.

 

Să ne mai întrebăm atunci de ce comunismul a înjosit mereu religia, de ce a dezlănţuit o persecuţie atât de acerbă împotriva credincioşilor şi a celor cu valori spirituale care trebuiau “re-educaţi” în lagăre de concentrare prin chinuri şi torturi groaznice, ca apoi şi ei, la rândul lor să devină torţionari?

 

În spatele tuturor acţiunilor Partidului se poate întrevedea o substanţă diabolică. Vorbind despre rolul Ocultei Comuniste, Ovidiu Voinea, el însuşi torturat la Piteşti, în cartea sa Masacrarea studenţimii române dezvăluie:

 

“Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U.S.A., şi astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă.

 

Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise.

 

De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine.

 

Urmare a “spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. Din îngeri au fost transformaţi în demoni. Apoi aceşti oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor.

 

Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele după principiul “Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”.

 

De cele mai multe ori nici unul din cei trei nu erau informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea încrederii reciproce.”

 

Victimele “experimentului Piteşti” au scris despre aceste orori, au explicat mecanismele şi metodele prin care, “după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat ”. În acea stare de pustiu sufletesc, după torturi neîntrerupte era forţat să-şi bată la rândul său prietenul sau colegii de celulă. “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al “Piteştiului”, doi ani a durat coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

 

Calea prin care victima a devenit în timp – dedublată, multiduplicitară – era teroarea:

 

Una gândea în suflet, alta vorbea aparent.

 

Una simţea în suflet şi alta făcea aparent.

 

Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate rămânând doar robotul. ” (Ovidiu Voinea- Masacrarea studenţimii române)

 

La Piteşti deţinuţii erau forţaţi la ritualuri satanice. Richard Wurmbrand consemnează: “preoţii au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei. …creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei împărtăşanii.” Un preot ortodox român, Roman Braga, scrie: ” i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească”. Comuniştii i-au explicat, nu numai lui : ,,Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, vă veţi duce în Cer. Nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”

 

Din cartea domnului Traian Popescu (Experimentul Piteşti) el însuşi deţinut al Reeducării, extragem: “În “laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit “virusul spiritualităţii” şi INDUMNEZEIRII OMULUI”[…]

 

“Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediul concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scara individuală şi de grup.

 

Rostul acestui experiment era de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale”. (Prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – EXPERIMENTE TOTALITARE – modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) (Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna)

 

“Piteşti era “centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oamenii buni în oameni răi, sau chiar în demonizaţi — cum îl numeşte Părintele Calciu. Dar acolo “rugăciunile nu încetau niciodată.”

 

Putem astfel vorbi despre martiri, sfinţi ai închisorilor. Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea-sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa, Dreptul de a muri mai repede, o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: “Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate — ca o contrapondere — fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. “Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh.”

 

Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii.

 

Dostoievski avertizase, prin gura unui personaj de-al său: “Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis.” Dealtfel, Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de “natura Partidului” , care înlocuia şi elimina natura umană.

 

Acesta a fost trecutul comunismului, cu râurile sale de sânge şi teroarea care a schingiuit sufletele. Iar pentru cei care cred că totul a trecut acum, voi spune că nici prezentul nu este diferit.

 

Oficial în Europa de Est comunismul s-a încheiat, (cu toate că el mai persistă încă, în forme mai subtile, infiltrat în partide pretins democratice, sau sub masca marxismului cultural occidental etc.) mai sunt încă ţări în care el face ravagii, omoară oameni, distruge conştiinţe.

 

Genociduri moderne: China

 

Un studiu de caz: cea mai mare putere comunistă a momentului – China – organizează o campanie de eradicare împotriva mişcării spirituale Falun Gong în China de astăzi. La baza exterminării la scara naţională a aderenţilor Falun Gong stă aceeaşi dorinţă de a eradica virtutea şi morala, pe care Partidul a manifestat-o de la începuturile sale. Încă o extensie a ideologiei malefice, în plin secol 20 – interzicerea, de către Partidul Comunist, în ultimii ani, a şcolii Falun Gong ai cărei practicanţi susţin principiul “Adevăr, Compasiune, Toleranţa” face parte din acelaşi plan de implementare a doctrinei comuniste de “luptă împotriva Cerului”.

 

O consecinţă inevitabilă a menţinerii controlului prin forţă şi teroare, împotriva voinţei oamenilor este că Partidul se simte intimidat atunci când un număr mare de oameni care nu vor să mai mintă şi nu mai pot fi minţiţi, sunt buni unii cu alţii şi nu mai pot fi constrânşi să se trădeze reciproc, sunt toleranţi şi răbdători cu semenii lor.

 

Speriat de forţa cu care, la începutul deceniului ’90, în China, membrii Partidului aderau la mişcarea Falun Gong, dictatorul chinez al momentului, Jiang Zemin, a lansat o campanie de calomniere şi persecuţie în care a implicat armata, mass media, securitatea, politia, bisericile (false) etc.

 

Jiang Zemin cerea, într-un document intern al Partidului, exterminarea mişcării Falun Gong “în 3 luni de pe faţa pământului”, iar planul său cuprindea: “ruinarea reputaţiei practicanţilor Falun Gong, falimentarea lor financiara şi distrugerea lor fizică”.

 

În ultimii ani, conform Raportului independent Kilgour-Matas, acest diabolic plan a culminat cu organizarea unei industrii la scara naţională, în care deţinuţilor din lagărele de muncă li se extrag pe viu, cu forţa, organe, care sunt mai apoi vândute pe piaţa neagră a organelor de transplant din China.

 

Deşi guvernul chinez neagă acuzaţiile, autorii raportului – Dr. David Kilgour (ex-secretar de stat din Canada) şi Dr. David Matas – au ajuns la concluzia că afirmaţiile în legătură cu recoltarea ilegală de organe sunt adevărate, numind acesta operaţiune de exterminare – “o formă grotescă de rău care, în ciuda tuturor depravărilor pe care le-a cunoscut umanitatea, este nouă pe aceasta planetă”. Raportul poate fi citit în peste 18 limbi la http://organharvestinvestigation.net/

 

De peste 5000 de ani, cultura chineză a îmbrăţişat preceptele înţelepciunii taoiste şi confucianiste, aşa încât, de-a lungul istoriei naţiunea chineză a rezistat datorită acestei culturi, a cărei esenţă a fost transmisă neîntrerupt. “Mările învăţături promovează cultivarea virtuţii”, spunea Confucius, în urmă cu mai mult de 2000 de ani, transmiţând societăţii ideile sale sub forma celor cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. Au fost nevoie de 50 de ani de teroare comunistă pentru ca aceste valori să fie răsturnate, schilodind astfel sufletul unui popor cu o mare cultură.

 

Mao Tse-Dung, cel care a implementat comunismul în China, producând zeci de milioane de victime, scria în memoriile sale: “De la opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu”.

 

Partidul Comunist Chinez este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii – confucianismul, buddhismul şi taoismul. Imediat după venirea la putere, Partidul a pornit un program naţional de distrugere a templelor, ardere a scripturilor, forţând călugării buddhişti şi taoişti să se reîntoarcă la viaţa seculară. Pe străzi erau organizate procesiuni în care mulţi călugări erau umiliţi public, pentru nicio altă vină decât credinţa lor. În Tibet au fost deteriorate 90% din temple. Chiar şi azi Partidul continuă persecuţia religioasă, întemniţând zeci de mii de creştini independenţi.

 

“Partidul Comunist Chinez afirma că Falun Gong concurează cu partidul în atragerea maselor şi că este o religie. De fapt ceea ce dă Falun Gong oamenilor este o cultură şi un mod de viaţă. Este o cultură străveche, rădăcină tradiţiilor chineze, pe care poporul chinez a pierdut-o cu mult timp în urmă.” (Nouă Comentarii, Com.5)

 

După masacrul din 4 iunie 1989, ideologia comunistă a devenit complet falimentară, Partidul Comunist Chinez n-a mai fost capabil să-şi unească membrii sub stindardul doctrinelor marxismului, leninismului şi maoismului. Confruntat cu o criză de supravieţuire Partidul a deschis larg poarta corupţiei pentru membrii săi, cerându-le în schimb loialitate absolută. Pornografia, jocurile de noroc şi drogurile au scăpat de sub control în toată China.

 

În schimb standardul moral ridicat demonstrat de practicanţii Falun Gong, care practică “Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” a rezonat cu bunătatea din inima maselor. Mai mult de 100 de milioane de oameni s-au simţit atraşi şi au început să practice Falun Gong. Falun Gong este o oglindă a integrităţii care, prin însăşi natura sa, pune în evidenţă şi contrastează cu indecenţa Partidului. “Pacea adevărată poate fi găsită în cultivarea universală a virtuţii” – afirmă maestrul şcolii Falun Gong – “Dacă oficialii nu sunt egoişti statul nu va fi corupt. Dacă oamenii pun accent pe cultivarea propriei virtuţi şi atât administratorii cât şi civilii exersează stăpânirea de sine, atunci întreagă naţiune va fi stabilă şi liniştită”. Sau “Trebuie să le arăţi întotdeauna compasiune şi bunătate celorlalţi şi să te gândeşti la ceilalţi înainte de a face orice. Nu vei face greşeli dacă atunci când apare o problemă, primul lucru la care te gândeşti este dacă ceilalţi pot suporta, sau dacă va răni pe cineva.”

 

O altă caracteristică periculoasă a spectrului malefic comunist chinez este că doreşte să-şi impună influenţa în fostele ţări comuniste, cu promisiuni de avantaje economice, “prietenie reciprocă”, etc. Dar care este preţul acestor ‚avantaje’? Ca în orice “pact cu diavolul” compromisurile nu pot fi decât scăderi pe planul conştiinţei umane. Astfel, adeseori nici nu se vorbeşte despre victimele pe care Partidul continuă să le facă, despre oamenii care mor încă şi astăzi pentru că îndrăznesc să nu renunţe la Adevăr, Bunătate, Toleranţă, pentru ca Partidul impune o trecere sub tăcere a chestiunilor ‚interne’ de drepturilor omului.

 

Dar crimele comunismului, fie că s-au petrecut în trecut în România, Rusia, etc, sau se petrec acum în China, Birmania, Sudan, etc nu trebuie ţinute ascunse, trebuie expuse lumii, scoase la lumină. Lumina biruie întunericul, şi ele vor trebui să înceteze.

 

Impresionant a fost apelul dizidentului român Vasile Paraschiv, fost deţinut politic şi victimă a regimului comunist, care, mişcat de genocidul asupra practicanţilor Falun Gong, ne îndemna, în cadrul unui seminar la Bucureşti, să ne unim toţi cei care ne respectăm proprii noştri eroi martiri din închisorile comuniste să facem cunoscută şi soarta “fraţilor de suferinţă” din China. Cei care suferă nu se pot apăra singuri, noi care am aflat despre aceste atrocităţi nu avem voie să ascundem ceea ce ştim sub tăcere sau indiferenţă. Aceste lucruri nu pot fi tăinuite dacă vrem ca ororile comunismului să înceteze.

 

Nu avem voie să uităm Revoluţia Culturală sau Piteştiul, Piaţa Tiananmen sau Mineriadele, aşa cum nu se pot accepta Jocuri Olimpice într-o ţară care face profituri din furtul de organe pe viu de la practicanţi Falun Gong sau arestează jurnalişti care expun adevărul.

 

A ne opune comunismului nu înseamnă “a face politică”, cum ar încerca Partidul să ne mistifice acţiunea noastră dreaptă. A ne opune comunismului devine un act moral, un imperativ categoric al legii morale.

 

Victimele terorii roşii nu mai pot fi aduse la viaţă, iar cei care mai trăiesc în urma lor trebuie lăsaţi să vorbească despre ele. Aceste simpozioane, forumuri, cărţi, sunt menite să ţină memoria trează, ca şi copiii noştri să înveţe din lecţiile trecutului.

 

Tot astfel trebuie să fim conştienţi că natura malefică a comunismului nu se va schimba niciodată. Chiar şi astăzi, dacă este nevoie, îşi joacă rolul dublu, deghizat sub alte denumiri, nuanţe politice sau ideologii. El poate părea benevolent, va începe chiar să se reformeze, să fie doritor să “înapoieze drepturile oamenilor”, dar esenţa să rămâne aceeaşi – o putem vedea oriunde este promovată non-valoarea, golul spiritual, manipularea psihică, etc. O întrebare: oare ce se află în spatele promovării acelor emisiuni aşa zis mondene care formează o aşa zis cultură pentru tinerii de astăzi? După care valori, promovate astăzi în masă, s-ar putea ghida tinerii? Nu mai găsim în ele nimic din ideologia clasică a comunismului aşa cum o ştiam noi. Dar găsim, sub o altă formă o altfel de spălare a creierului, un fel de curent din care lipseşte cultura autentică şi cultivarea valorilor universale, creat şi promovat după programul şcolii de la Frankfurt.

 

“Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”, spunea Edmond Burke.

 

Sângele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din România sau al celor din Piaţa Tiananmen, al sfinţilor români din închisorile comuniste, al prizonierilor de conştiinţă din lagărele de exterminare din China, să ne trezească pentru a nu rămâne niciodată indiferenţi în faţa răului din afara noastră sau din noi.

 

 

……………………………………………………………………………………………………………………….

 

România furată | Cine a câștigat din dosarul „Țigareta 2”, anchetă cu implicații la vârful statului

 

 

Corupţie la cel mai înalt nivel, contrabadă cu arme, caracatiţa mafiei arabe şi mulţi bani negri. Totul, în România de la sfârşitul anilor ’90. Statul pierdea mulţi bani la buget, peste 2 procente din Produsul Intern Brut, numai din cauza contrabandei cu ţigări. Ţara noastră avea însă un obiectiv extern ambiţios – aderarea la NATO. În acest context a fost deschis primul mare dosar penal de contrabadă: „Ţigareta 2”. O anchetă cu implicaţii în serviciile secrete şi Armată. O parte din vinovaţi au ajuns după gratii, dar multe personaje-cheie au scăpat. Iar azi trăiesc în anonimat. Acum, povestea afacerii “Ţigareta 2″, într-un nou episod România furată.

 

 

„Era o perioadă în care traficul de ţigări era la cote extraordinar de mari. Se ştia acest lucru şi se căutau toate metodele ca să-l stârpească fiindcă aducea prejudicii foarte mari bugetului naţional”, spune Costin Georgescu, fost director SRI (1997-2000).

 

„Se câştiga enorm. Însă, era o luptă inegală. Şi acum este o luptă inegală. Dacă sunt grupuri, oameni de afaceri puternici cu conexiuni în afară sunt greu de combătut”, spune Daniel Dăianu, fost ministru de Finanţe (1997-1998).

 

„Fiecare acţiune de contrabandă este minuţios pregătită şi se are în vedere inclusiv descoperirea ei. În această situaţie se prevede de către cei implicaţi să intre în funcţiune acest braţ de acoperire. Asta presupune o vastă acţiune de dezinformare, pe de o parte. Pe de altă parte, influneţarea în a nu cerceta a organelor implicate în acţiunile de certare a acestei infracţiuni”, spune Marius Oprea, fost consilier prezidenţial.

 

Rolul NATO

 

Cea mai mare captură de ţigarete din România porneşte din traficul de arme şi din dorinţa României de a deveni membru NATO.

 

„Unii dintre dumneavoastră aţi susţinut cu energie ideea ca lărgirea NATO să includă România. Pentru aceasta vă suntem recunoscători. Alţii au o viziune mai puţin pozitivă, mai ales în ce priveste asa-numitul al doilea val al extinderii. Respect dreptul acestora de a avea o părere diferită. Totusi, câta vreme sunt primul sef de stat din Europa Centrala care vi se adreseaza dupa dezbaterile din Congres despre largirea NATO, vreau sa va spun cât de profund admir rolul Congresului Statelor Unite ale Americii în aceasta decizie istorica. Largirea Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord este o întreprindere vizionara, o piatra de hotar în istoria Europei si a lumii”, spunea Emil Constantinescu, în Congresul SUA, în iulie 1998.

 

România venea după o înfrângera din 1997, de la summitul NATO de la Madrid, când ratase intrarea pe lista ţărilor invitate să adere la Alianţa Nord-Atlantică. Trebuia să scoată la suprafaţă economia subterană. Era promisiunea preşedintelui Emil Constantinescu în faţa Senatul american. Contrabanda cu ţigări nu era prima pe agendă. Tinţa principală erau reţelele de trafic de arme.

 

Contrabandă la nivel înalt

 

„Erau arme venite din fosta Uniune Sovietică şi mergeau spre ţări unde nu era permisă trimiterea de arme”, mai spune Costin Georgescu, fost director SRI.

 

În spatele ei e Shimon Naor, un om de afaceri israelian, comandant în forţele navale ale Israelului. Afacerile lui Shimon Naor se ridicau la 800 de milioane de dolari, iar banii ar fi fost făcuţi cu ajutorul unor oficiali ai Ministerului Apărării Naţionale.

 

„Shimon Naor a fost prins. A fost condamnat, închis şi eliberat la schimbarea puterii. Toate aceste reţele de contrabandă în care erau implicaţi personal oameni din cele mai înalte structuri ale statului înainte de 1996 au fost total de demantelate”, spune Marius Oprea, istoric.

 

„Cu acea ocazie am descoperit că o persoană de acolo se ocupa în timpul liber şi de traficul de ţigări. Am zis: hai să aflăm reţeaua şi am preluat noi cazul. Am depistat întreaga reţea. Era era condusă de un sirian”, adaugă Costin Georgescu.

 

„Contrabandă cu ţigări pe aeroportul Otopeni”, „Scandalul ţigărilor zburătoare ia amploare”, „Constrabandă cu ţigări – dirijată de pe Aeroportul Militar Otopeni”, titrează ziarele centrale şi locale. Pentru prima dată, existau date despre implicarea serviciilor secrete în operațiuni de contrabandă.

 

Un avion ucrainian cu 1300 de baxuri cu tigari de contrabanda aterizează pe aeroportul militar din Otopeni. Aeronava, operată de o firmă bulgărească este zbor special. Detaliile despre rută şi conţinutul transportului sunt secrete. La sol, mai-marii aeroportului așteaptă marfa.

 

„Acolo fiecare avea sarcini. Unul trebuia să primeasă ţigările – colonelul Suciu care era comandantul aeroportului militar Otopeni. Altul era un om de afaceri care aducea maşinile şi muncitorii care descărcau ţigările din avion şi le duceau până la un depozit la marginea Bucureştilor până când începeau să plece spre desinaţie. Altul asigura avioanele cu care veneau ţigările. Era şi cel cu traficul de arme. Era colonelul Truţulescu de la SPP care asigura transportul de la aeroport cu o maşina a SPP: Fiecare avea sarcinile respective şi primea suma respectivă cu care o negociase”, explică Costin Georgescu, fost director SRI.

 

O lună mai târziu, miza creşte la 3.000 de baxuri de ţigarete. În aceeaşi formulă de primire a mărfii de contrabandă, traficanţii sunt supravegheați de spionii români. Schimbă locul de primire a mărfii, în speranţa că păcălesc eventualii urmăritori.

 

„Aeronava a aterizat pe aeroportul civil Otopeni. Noi acolo pregătisem dispozitivul. De acolo s-a deplasat şi intrat pe breteaua de legătură pentru că aeroportul militar e alături, între cele două e o bretea de legătură şi a intrat acolo”, mai spune fostul director SRI.

 

În noaptea de 16 spre 17 aprilie, ora 22 şi 43 de minute, timp de două ore şi jumătate, ţigările sunt încărcate în trei camioane.

 

„Ni s-a spus că de ce n-am intervenit atunci. În primul rând, nu puteai să intri într-o unitate militară decât dacă nu luai legătura cu comandamentul respectiv, ceea ce se depista imediat. Era deja pregătită de către vamă, aveau toată relaţia pregătită, ca în clipa în care intră cineva atunci se completau formalităţile de vamă. Pe şosea când au plecat maşinile cu ţigări spre depozitul de la marginea oraşului, n-am oprit special maşinile pentru că erau ţigările intacte. Puteau spune că: Da, domne. Mergem spre vama din Băneasa. Puteau cel mult să ia o amendă. Nu aveai ce să spui. Actele erau pregătite. Oamenii jucau bine, dar şi ai noştri au jucat bine”, mai spune Costin Georgescu.

 

Transportul pleacă spre localitatea Mogoşoaia şi este escortat chiar de o maşină a Serviciului de Protecţie şi Pază. În ea era colonelul SPP Gheorghe Truţulescu.

 

„Gheorghe Truţulescu era un personaj cu totul şi cu totul de poveste. El a funcţionat extrem de hotărât pe parcursul operaţiunii de contrabandă. Erau îmbătaţi de reuşita primei operaţiuni derulate pe aeroportul militar Otopeni după acelaşi tip, în martie, dar nu fusese descoperită. A fost reconstituită ulterior pe baza declaraţilor. Gheorghe Truţulescu era un ofiţer care a avut o carieră foarte bună în cadrul batalionului de paraşutişti de la Buzău, dar era ahtiat după bani. Cum putea să bani mai uşor decât intrând în aceste reţele de contrabandă printr-un prieten al său, Ion Negoescu, patronul unei firme care se ocupa de distribuţia ţigărilor mafiei arabe şi care se afla în strânsă legătură Jamal Atm. Astfel, Truţulescu a fost atras în această filieră de contrabandă în care a implicat şi subalterni”, spune Marius Oprea, fost consilier prezidenţial.

 

Marile interese – îngreunarea dosarului

 

În spatele acestor nume se ascundeau interese mari. Ofiţerii SRI au urmărit marfa de la de la Aeroportul Otopeni şi până la depozitul din Mogoşoaia. Acolo au fost prinşi o parte dintre contrabandişti, plevușca. Reusiseră să scape capii reţelei.

 

Dosarul este trimis la Parchetul Curţii Militare de Apel unde şef era colonelul Mihai Popov. Procurorii trebuiau să transforme acţiunea spionilor în dosar penal care să reziste unei judecăţi independente.

 

„Eu am aflat, spre pildă, de la televizor. Eram acasă în concediu medical. A fost arestat colonelul Truţulescu pentru o afacere de contrabandă care fusese săvârşită pe aeroportul internaţional Otopeni, la baza 90 Transport Aerian. După o zi sau două, a trecut timpul de atunci, mi-am adunat puterile şi am venit la serviciu. Eram în concediu medical, eram bolnav”, povestește Mihai Popov, procuror.

 

Ancheta a mers greu. Procurorii nu aveau foarte multe informaţii la dispoziţie.

 

„Am ajuns din aproape în aproape, ca anchetator, să mă documentez de unul singur. Nu am beneficiar de ajutorul celor pe care i-am convocat în primul stadiul al dosarul, dimpotrivă. Am beneficiat de o tentativă de rupere a dosarului. În etapa a doua, nu numai că n-am avut niciun ajutor. Am avut ajutorul preluării şi înmormântării dosarului”, mai spune procurorul.

 

Informaţii sifonau însă în presă. Informaţia e răspândită printr-un fax anonim primit noaptea la redacţia principalelor ziare. Zilnic, jurnaliştii primesc informaţii “pe surse”. “Adevărul”, “România Liberă” şi “Ziua” au săptămâni întrebi pe prima pagină acest subiect. Este cel mai are subiect de presă de până atunci, dar şi un test profesional pentru jurnalişti.

 

Informaţiile primite nu puteau fi verificate, dar multe dintre ele au fost publicate ca atare. Istoricul Marius Oprea era pe atunci corespondent al postului de radio Europa Liberă, iar ulterior a devenit consilier prezidenţial în administraţia Constantinescu.

 

„Pontul” lui Gelu Voican Voiculescu

 

„Am asistat şi eu la acestă campanie de dezinformare, citeam presa şi eram la curent cu tot ce se întâmpla. Fiind corespondent al postului de radio Europa Liberă la Bucureşti trebuia să fac aşa ceva. Mă aflam la 1 mai, la două săptămâni după derularea operaţiunii de cotrabandă, la palatul Kiseleff unde PDSR-ul organiza celebra sărbătoare de 1 mai, celebri mici care se ofereau atunci la partid, micii partidului. În acele împrejurări, Gelu Voican Voiculescu, prezent acolo, a făcut nişte dezvăluiri. El susţinea şi spunea că îşi asumă răspunderea pentru aceste afirmaţii că în spatele operaţiunii se află persoane extrem de apropiate preşedintelui Emil Constantinescu, adică fiul său, Dragoş Constantinescu şi consilierul prezidenţial Dorin Marian”, afirmă el.

 

„În virtutea acestui principiu al diversiunii: Fă-te că loveşti într-o direcţie ca să loveşti într-alta, Truţulescu s-a făcut că a pierdut o hârtie pe care scria Dragoş… preşedinte, dă-mi bani, hârtie pe care a pierdut-o prin pelegrinările lui, cunoscute de altfel, prin Arad. Tot acolo a pierdut şi un pistol. El spune că nu era al lui, dar eu cred că i-a aparţinut. În cadrul acestor pereglinări, hârtia asta a cam ajuns la presă, cineva a lansat diversiunea că se înmormântează dosarul Ţigareta când aştia erau alertaţi”, explică Mihai Popov, procuror.

 

Procurorii spun că scopul ascuns al operaţiunii era compromiterea strangerii de probe şi câştigarea de timp ca traficanţii din vârful reţelei să fugă.

 

„S-au gândit să creeze o primă diversiune. Să spunem noi… pe Truţi îl punem pe goană şi să canalizăm lucrurile în altă direcţie că poate scăpăm. Lucru care în mare măsură s-a întâmplat pentru că mare parte dintre ei n-au ajuns în judecată”, mai spune procurorul Mihai Popov.

 

Colonelul Gheorghe Truţulescu, fugit inițial, a fost găsit la Arad. În paralel, avocaţii suspecţilor principali acuzau autorităţile de abuzuri.

 

„Se merge până acolo încât se manipulează instituţii ale statului. S-a mers până acolo încât justiţia închide ochii. A ieşit pe postul naţional, nu mai ştiu pe care post, şi a spus că în acestă noapte vom opera arestări. În această noapte, nu un simplu procuror, ci vârful acestei ierarhii… vom proceda la arestări”, afirmă Ioan Mustaţă, avocat în dosarul Ţigareta 2.

 

„Persoane, demnitari cu funcţii foarte mari în statul român, îşi permit să facă afirmaţii de genul: avocaţii caută chiciţe şi tertipuri pentru a scăpa inculpaţii de arest sau de răspundere penală”, își amintește Carsiuc Dominica, avocat în dosarul Ţigareta 2.

 

Cine era șeful rețelei?

 

În spatele întregii afaceri era un personaj extrem de controversat. Omul de afaceri sirian Jamal al Atm. El construise una dintre cele mai puternice reţele de contrabandă cu ţigări care a existat vreodată în România.

 

„Jamal al Atm a fost, ca şi Omar Haissam, ca şi Zaher Iscandarani, unul dintre capii lumii interlope a arabilor din România, implicaţi în acţiuni de contrabandă. Jamal Atm, un om deosebit de inteligent, conducea retaurantul Golden Fish care era un soi de paravan. Acolo până şi barmanul şi bucătarul făceau parte din reţeaua de contrabandă pe care o pusese la punct. Jamal Atm ca şi Omar Hayssam fuseseră informatori ai vechii securităţi, aveau legături cu structurile vechii securităţi. Erau bine relaţionaţi în lumea subterană a serviciilor secrete din România pentru că reţele fostei securităţi s-au conservat”, spune Marius Oprea, fost consilier prezidenţial.

 

„Interceptările pe care le-a dat SIE, privind urmărirea lui Jamal al Atm care era posibil ofiţer al serviciilor siriene au apărut în presă. Acolo apăreau convorbirile între el şi diverse persoane din reţea. Numele lor coincidea cu cele ale unor personaliţăţi, numele mic. Unul semăna cu cel al consilierului prezidenţial pentru ordine publică, altul cu numele fiului preşedintelui tării. Au apărut o serie de persoane care au început să arunce aceste acuzaţii la adresa fiului preşedintelui ţării, consilierului prezidenţial”, spune Costin Georgescu, fost director SRI (1997-2000).

 

Avea protecţie din partea unor persoane influente din instituţii ale statului, chiar din serviciile secrete. De aici şi campania de dezinformare, spune fostul consilier prezidenţial Marius Oprea.

 

„A început acţiunea de dezinformare în mod direct de la unii dintre cei implicaţi. Aici este vorba despre comandorul Ioan Suciu, care şi-a minţit superiorii. În esenţă era o operaţiune de contrabandă, dar a fost raportată de comandorul Suciu care era comandantul aeroportului Otopeni drept o operaţiune specială. De aici a explodat bomba şi întregile suspiciuni motivate ale presei în legătură cu natura acestei acţiuni”, afirmă el.

 

Trafic ascuns cu „operaţiuni speciale”

 

Tigaretele au ajuns în România prin intermediul a trei societăti comerciale. “General Distribution” era deţinută de Gabriel Negoescu. Procurorii spun că Negoescu era reprezentantul lui Jamal al Atm. Prin intermediul societăţii sale erau livrate ţigările în toată ţara. “Zeno Construct” a fost firma la care erau angajaţii muncitorii folosiţi pentru descărcarea ţigărilor de contrabandă. Coproprietari erau Zenobie și Bogdan Aldulescu. A treia firmă din schemă este “Quick Aero Service”, societatea prin care a fost închiriată aeronava ucraineană de tip IL 76, folosită pentru aducerea celor 3000 de baxuri de ţigări pe aeroportul militar Otopeni.

 

„Afacerile necurate nu doar că erau tolerate de oficialităţi ale statului, dar erau chiar şi coordonate de la cel mai înalt nivel, camuflate sub ascunzişul unor operaţiuni speciale. Au fost situaţii în care statul român a încălcat prin decizii asumate la cel mai înalt nivel convenții internaționale, implicându-se în controbandă cu carburanţi şi arme. Aceste lucuri trebuiau stopate”, spune Marius Oprea, istoric, fost consilier prezidenţial.

 

„Era o luptă pe viaţă şi pe moarte la treaba asta. Cum luptă şi acum când cei corupţi fac orice ca să scape. Noi aveam informaţii că acest trafic de ţigări se ridica la un nivel extraordinar de mare. Din păcate, trebuie să ai şi probe. N-am avut probe la vremea respectivă. După căderea acestei reţele s-a văzut la buget, încasările au crescut cu 2%. Ministrul de finanţe de atunci mi-a spus”, spune Costin Georgescu, fost director SRI.

 

Economistul Daniel Dăianu conducea în acea perioadă Finanţele.

 

„Eu am fost paraşutat în ministerul de finanţe, ca să folosesc această expresie, am avut nevoie de ceva timp să mă familiarizez. Cu o corupţie mare. Era trist pentru noi, fiindcă aveam informaţii. Era foarte trist pentru că înţelegeam cât de endemic este fenomenul. Cât de uşor se pătrundea. Nu numai graniţele erau penetrate. S-au făcut averi foarte mari care nu pot fi justificate de lucrătorii ministerului de Finanţe. O explicaţie fiind că au acceptat să fie parteneri”, declară Daniel Dăianu.

 

Pedepse de peste 100 de ani de închisoare

 

Dosarul Tigareta 2 s-a judecat până în 26 februarie 2011, când înculpaţii au primit pedepse care însumat depăşesc 100 de ani de închisoare. Cea mai mare pedeapsă, de 14 ani închisoare, a primit-o comandorul Ioan Suciu, şeful aeroportului militar Otopeni.

 

La 12 ani de închisoare a fost condamnat Gabriel Negoescu, omul de bază al sirianului Jamal al Atm. Colonelul SPP Gheorghe Truţulescu a primit o pedeapsă definitivă de şapte ani de închisoare. Vedetele din acest dosar şi-au ispăşit o parte din pedepse şi au fost eliberaţi condiţionat.

 

Colonelul Truţulescu a decis să ducă o viaţă discretă într-o localitate din judeţul Buzău, departe de ochii presei. Statul nu a recuperat prejudiciul. Singurele bunuri confiscate au fost cele 3.000 de baxuri cu ţigări.

 

Şi cel de la care a pornit scandalul, traficantul de arme Shimon Naor, a fost judecat şi condamnat la 11 ani de închisoare pentru că a vândut arme unor grupări rebele din Nigeria şi Eritreea. Decizia de condamnare a fost dată în 2006, dar Shimon Naor a fost atunci negăsit. Autorităţile de la Bucureşti l-au dat în urmărire generală prin Interpol. După patru ani a fost prins în Paris şi arestat. A stat în închisorile româneşti până în decembrie 2015 când a fost eliberat condiţiionat.

 

„Câştigurile sunt foarte mari. Nu numai că se lucrează cu marfă de contrabandă, ci şi pentru că diferenţiale de preţ sunt foarte atrăgătoare. Atunci când faci un arbitraj, poţi să cumperi foarte ieftin şi poţi să vinzi mult mai scump, te angajezi într-o astfel de opraţiune. De ce este legat fenomenul de contrabandă cu cel de corupţie? Ca să scazi probabilitatea aplicării unei pedepse, încerci să faci în aşa fel încât probabilitatea de a intra sub incidenţa legii să fie diminuată. Se plăteau sume foarte mari, se plătesc şi în momentul de faţă”, mai spune Daniel Dăianu.

 

Chiar dacă au trecut 19 ani de la cel mai răsunător scandal de contrabandă din România, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Azi, poliţia prinde zilnic traficanţi mici. Capturile mari rămân excepţia.

 

„La momentul respectiv, în 1998 -2000, se trecuse la demantelarea marilor structuri de contrabandă, s-au făcut marile dosare dacă este să ne gândim la Bancorex. Practic, moştenism un stat mafiot”, mai spune Marius Oprea, fost consilier prezidenţial.

 

„România are şi acum instituţii slabe. Chiar dacă este sat membru al UE. Am celebrat în acest an 10 ani, suntem membru al NATO. Persistă economia subterană. Eu sunt de acord cu analizaze care o plasează la 20, 25% din Produsul Intern Brut. Cred că în perioada în care eu am fost ministru de finanţe era reprezenta peste o treime din produsul intern brut”, adaugă Dăianu.

 

Daniel Dăianu susţine că o soluţie pentru a distruge reţele mari de contrabandă ar fi o legislaţie bancară mai transparentă în ţările cunoscute ca fiind paradisuri fiscale.

 

„N-am reuşit încă să facem paşi suficient de mari în ceea ce priveşte paradisurile fiscale. De ce le menţionez? Operaţiunile crimei organizate, pornind de la cotrabandă de ţigări, trafic de arme, de armament, finaţarea operațiunilor teroriste, aceste grupuri îşi fac plasamente acolo unde se păstrează secretul bancar. Nu este simplu pentru că există încă rezistenţă la a termina paradisurile fiscale. Avem încă state membre ale UE care ţin de acest status care priveşte o legislaţie blândă din punct de vedere fiscal”, spune fostul ministru de Finanţe.

 

Chiar şi aşa, lupta cu reţele de crimă organizată este departe de a fi câştigată.

 

„Nu mai este suficient un guvern să lupte cu eficacitate. Este extrem de potentă, trece şi oceanele. Online-ul a ajutat foarte mult legăturile. Sunt finanţări masive care ajung în sfera politică, toate acestea indică că ai nevoie de colaborare internaţională. Traficul de frontieră nu spun că este penauts, cum spun americanii, trebuie combătut, dar avem contrabandă mult mai periculoasă”, adaugă Daniel Dăianu.

 

 

 

ROMÂNIA FURATĂ. Petromidia, privatizare cu dedicație

 

 

Sunt 15 ani de când statul a privatizat, pe bani puțini, singura rafinărie a României de la Marea Neagră și tot atâția de când a convenit cu noii proprietari că i se va plăti o datorie de peste 600 de milioane de dolari.

 

Dinu Patriciu: N-a fost deloc imorală, a fost o operaţiune comercială.

 

Petromidia l-a urcat pe Dinu Patriciu în topul miliardarilor, a trecut apoi în portofoliul companiei de stat kazahe, KazMunayGas, dar la bugetul de stat, în contul datoriei istorice nu au ajuns decât 70 de milioane de dolari.

 

Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: Astăzi, nu avem niciun fel de datorie faţă de statul român.

 

Așa s-au făcut, în România, legile: cu guverne care au favorizat companii private în detrimentul statului și parlamentari care cer comisii de anchetă după ce ei înşişi au votat derogări care au evaporat datoriile.

 

Constantin Niţă, fost ministru al Energiei: Nu. Deci se face o mare confuzie.

 

Zece guverne au stat la masă, în ultimii 15 ani, cu Rompetrol. Unele au pierdut bani, altele timp.

 

Emil Boc, fost premier al României: Ce a ținut de noi, în Guvern, am făcut.

 

Guvernul Ponta pierde însă în prezent singura șansă de a mai obține integral cele 690 de milioane de dolari.

 

Ce personaje-cheie au stat în spatele acestei înțelegeri, care este sfătuitorul din umbră al premierului care a făcut-o posibilă, dar și ce mai speră să câștige Guvernul din restul acțiunilor la rafinărie scoase azi, din nou, la vânzare vedeți la Jurnalul de Seară, într-o nouă anchetă marca „România furată”. Azi, la ora 21.00.

 

Dispariţii misterioase, copii care parcă au intrat în pământ. “Oamenii n-au spus, n-au ajutat în niciun fel”

 

 

DIN ARTICOL

Nu numai copiii dispar din România

Regăsire după 20 de ani

Aproximativ trei mii de persoane dispar anual în România. 95 la sută dintre cazuri sunt rezolvate în primele zile de la anunţ. Despre sute de români dispăruți nu se mai ştie nimic, de zeci de ani. Majoritatea celor dispăruți sunt copii, iar cel mai mult au de suferit părinții acestora. Copiii dispăruți care ajung în alte țări au şanse mici să mai fie găsiţi. Părinții și rudele acestora încă mai speră într-o minune.

 

 

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „Nu mai am nicio amintire de la Mădălina, decât păpuşa asta care a primit-o ea când a împlinit 4 ani. În rest nu mai am nimic pentru că am avut nişte inundaţii pe aici şi ne-a luat apa, toate le-a stricat. Atâta mai am”.

 

În 2018, poliţia a căutat 3600 de minori declaraţi dispăruţi. Au fost găsiţi 3190 dintre ei.

 

Reporter: Câţi copii dispar anual din România?

 

Emil Gănţoi, comisar şef IGPR: „Sunt înregistrate aproximativ două mii de plecări voluntare ale minorilor. Dintre acestea, pot să vă spun că sunt soluţionate peste 95% în prima săptămână. Procentul care rămâne nerezolvat, din păcate, sunt acele cazuri care se înregistrează din cauza accidentelor, de exemplu, înec, sau dispariţiile în locurile greu accesibile, când corpul nu este găsit”.

 

În urmă cu 35 de ani, dintr-un sat din Ialomiţa, a dispărut Roxana Mădălina Vlăsceanu. Avea 4 ani şi de atunci nu a mai văzut-o nimeni. A dipărut din faţa casei părinteşti, la ora nouă dimineaţa, în timp ce aştepta educatoarea care urma să o conducă la grădiniţă.

 

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „Seara ne-am culcat, nu a fost nimica, a fost veselă, toată noaptea nu a putut să adoarmă, toată noaptea a stat cu capul pe mine şi îi ziceam să se culce şi nu vrea deloc. Dimineaţa probabil a luat-o somnul. Eu m-am sculat, am plecat la muncă, la porumb, bărbată-miu s-a dus la CAP să dea un telefon la Bucureşti şi ea a rămas cu soacră-mea, cu bunica, să se ducă la grădiniţă”.

 

Reporter: Câţi ani avea fata dumneavoastră?

 

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „4 ani şi 3 luni.”

 

Reporter: Şi de atunci n-aţi mai văzut-o.

 

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „Dar nu zic că-s atâţia ani. Zic că parcă ieri a fost. Chiar să nu o vadă nimeni, să nu spuie nimeni nimic, nimic de ea…

 

Când am venit, ia-o dacă ai de unde. Atunci bărbatu-miu s-a dus la poliţie la Balaciu şi a dat telefon şi şeful de post a zis: eu să-ţi am grijă de copilaşi? Şi apoi a trimis un sergent al lui care a venit aici şi mi-a zis că n-avem unde să o căutăm că n-am maşină”.

 

După patru zile, miliţia din Slobozia a fost sesizată de o rudă a familiei şi abia atunci au început serios căutările.

 

Emil Vlăsceanu, fratele Mădălinei: „Pe mine m-a sunat tatăl meu, eram în Bucureşti, lucram, la momentul respectiv eram acasă, mă pregăteam să plec la serviciu. În cel mai scurt timp am venit acasă, am venit aici şi am început să căutăm. Ne-au ajutat şi copiii de la şcoală, am mers, am căutat prin diverse locuri, prin apropiere, prin împrejurimi..N-am reuşit să facem nimic”.

 

În ciuda faptului că au trecut aproape 35 de ani de atunci, familia încă speră că fata cea mai mică se va întoarce într-o bună zi.

 

Georgeta Vlăsceanu, mama Mădălinei: „Asta s-a întâmplat. Să nu iasă de nicăieri…nu ştiu ce să zic. Dar n-aş vrea decât să o văd, să ştiu şi eu că trăieşte. Doamne, că peste tot unde am auzit, peste tot am fost”.

 

Baltag Ana, sora Mădălinei: „Sunt sora dispărutei Vlăsceanu Roxana Mădălina şi am deschis o pagină pe Facebook cu speranţa că poate ne vede, sau cineva ne spune despre caz ce s-a întâmplat, sau poate vom avea norocul să o găsim.

 

Noi sperăm ca să spună cine ştie ce s-a întâmplat, măcar poate o fi auzit la părinţi, la bunici şi să ne ajute ori să o găsim…măcar să aflăm ce s-a întâmplat în acea dimineaţă.”

 

Reporter: De ce credeţi că oamenii nu au colaborat atunci?

 

Baltag Ana, sora Mădălinei: „De teamă. Teama de miliţie, teama de plimbări pe la tribunale, s-or fi gândit că cine ştie ce trebuie să facă…”

 

Emil Vlăsceanu, fratele Mădălinei: „Nimeni nu s-a oferit să ne dea o mână de ajutor să zică că ar fi văzut ceva, că ar fi zărit ceva, că…

 

Cu siguranţă, cineva ştie. Posibil că cineva ştie, dar încă nimeni nu s-a găsit uite, măcăr în al noulea ceas am ceva pe conştiinţă şi vreau să spun că am văzut eu ceva.

 

Poate cine a văzut, nu mai trăieşte. E mult de atunci, dar noi tot sperăm să apară ceva”.

 

În încercarea disperată de a-şi găsi sora, familia a apelat la un ofiţer criminalist care realizează îmbătrâniri faciale după fotografii.

 

Ana Baltag, sora Mădălinei: „Această fotografie am vrut să vedem şi să arătăm cu ar fi ea la ca vârstă, în anul 2015. Ne-a făcut-o domnul Florin Lazău, de la Bihor, nu ştiu cît seamănă cu realitatea, dar sper să fie de ajutor. Noi i-am dus poze de ale noastre şi de-ale Mădălinei de la 4 ani.”

 

Florin Lăzău, comisar şef IPJ Bihor: „Din păcate, sunt singurul criminalist care încă efectuează aceste îmbătrâniri faciale anticipative. M-am înhămat la această activitate în urmă cu 10 ani, când m-am întors din America.”

 

Comisarul Lăzău explică ce are nevoie pentru a realiza portretul robot al unei persoane dispărute şi cum îmbătrâneşte fotografiile.

 

Florin Lăzău, comisar şef IPJ Bihor: „Fiecare chip diferă, nu sunt două chipuri identice şi nu îmbătrânesc la fel.

 

În primul rând, trebuie să am fotografia acelui dispărut. Dacă nu am fotografia celui dispărut, că se întâmplă, atunci efectuez un portret robot care ulterior îl îmbătrânesc.

 

Am nevoie de fotografia de referinţă a părinţilor, a rudelor, fraţilor, surorilor şi câteva informaţii şi date despre cel dispărut. Stilul de viaţă, eventuale vicii, nivelul de trai, eventuale boli, care pot influenţa acest proces natural de îmbătrânire.”

 

Ana Baltag, sora Mădălinei: „Oamenii nu au spus. N-au ajutat în niciun fel. A fost făcut portretul robot cu ar fi arătat la vârsta asta, n-am avut niciun semn momentan”.

 

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „O aştept, o aştept, poate o face Dumnezeu vreo minune. Nu ştiu ce să zic”.

 

Nu numai copiii dispar din România

O altă categorie vulnerabilă este reprezentă de persoanele bolnave psihic. Un caz incredibil s-a întâmplat anul trecut la Spitalul de psihiatrie Socola din Iaşi. Medicii de acolo au descoperit că un pacient declarat decedat în 1999 este internat în institut de 27 de ani.

 

Gina Grecianu, administratorul Spitalului Socola: „Pacientul este o persoană din Pogoanele, Buzău şi a ajuns în 1992, adus cu ambulanţa, specific institutului de psihiatrie şi a fost internat”.

 

El a fost dat dispărut de familie. În 1999, a fost descoperit un cadavru pe o linie ferată din judeţul Galaţi. La momentul respectiv, poliţia a stabilit că cel decedat este persoana dispărută din Buzău.

 

Gina Grecianu, administrator al Spitalului Socola: „În 2011 am demarat o acţiune de identificare a pacienţilor care nu aveau documente, constatând că în Institut erau 111- 116 pacienţi fără documente de identitate.

 

S-a constat că un pacient fusese declarat decedat în anul 1999, ca fiind decedat pe linia de cale ferată din Galaţi. Ca urmare, imediat ce am constatat lucrul acesta, am introdus o acţiune în instanţă, pentru anularea actului de deces şi în 2016 instanţa s-a pronunţat, anulând actul de deces al pacientului”.

 

În urmă cu 20 de ani, familia din Buzău a înhumat resturile găsite pe calea ferată şi, anul trecut, când a fost anunţată că a îngropat alt mort, nu s-a mai interesat de bolnavul internat la Socola.

 

Gina Grecianu, administratorul spitalului Socola: „Pacientul are dificultăţi de comunicare nu în sensul că nu înţelege sau nu poate fi îngrijit, sau nu se poate autoîngriji. Pacientul comunică mai puţin, asta este ideea.

 

Nimeni nu a venit niciodată să ne contacteze şi să-şi dorească să şi-l apropie înapoi, să-l reintegreze în familie”.

 

Cele mai multe persoane dispărute sunt din anii 90, când nu exista la nivelul poliţiei o structură specializată în acest gen de activităţi. Astăzi, în cazul anunţului unei dispariţii, mobilizarea se face mult mai rapid.

 

Emil Gănţoi, comisar şef IGPR: „În primele 24 de ore sunt găsite aproximativ 90 la sută din persoanele sesizate ca fiind dispărute.

 

Vorbim de primele ore, hai să spunem primele 10 ore, le considerăm cele mai importante , mai ales când dispariţia are loc în locuri greu accesibile, sau când condiţiile atmosferice sunt neprielnice”.

 

Numărul mare al dispariţiilor din evidenţele poliţiei se explică prin faptul că acestea sunt înregistrate în sistem de fiecare dată când este reclamată o dispariţie. Cele mai frecvente cazuri sunt ale unor minori care fug frecvent din centrele de plasament, fiind descoperiţi după câteva ore”.

 

Emil Gănţoi, comisar şef, Direcţia de Investigaţii Criminale a IGPR: „În România sunt înregistrate aproximativ 3000 de persoane dispărute. Dar aş vrea să menţionez faptul că nu e vorba de 3 mii de persoane, ci de plecări repetate ale unor minori sau persoane majore, iar fiecare dispariţie este înregistrată separat. În realitate, numărul acesta este mult, mult mai mic, decât statistica”.

 

Cele mai multe persoane pleacă de acasă fără a anunţa, din cauze sociale.

 

Emil Gănţoi comisar şef, Direcţia de Investigaţii Criminale a IGPR: „Apreciez că peste 95 la sută sunt cazuri de plecări voluntare de la domiciliu. Persoane majore şi minore, în egală măsură.

 

Cauzele diferă. În cazul minorilor pot enumera starea materială a familiei, abandonul şcolar, dorinţa de independenţă. În cazul persoanelor majore, cele mai multe îşi găsesc un loc de muncă în străinătate sau neînţelegeri în familie.”

 

În acest din urmă caz, poliţiştii chiar dacă descoperă unde se află persoana declarată dispărută, dacă ea nu doreşte, nu au voie să comunice familiei locul unde se află.

 

Emil Gănţoi, comisar şef, Direcţia de Investigaţii Criminale a IGPR: „Trebuie să menţionez faptul că dacă acesta este găsită şi nu doreşte să comunice cu familia, are acest drept şi noi i-l vom respecta.

 

Dacă nu vrea să ia legătura cu familia, noi nu vom comunica familiei locaţia unde se află, dar o vom revoca din lista persoanelor dispărute, adică i-am clarifica situaţia, cu alte cuvinte.”

 

Pe 29 iunie 2015 a dispărut Denisa Mihai. Avea 7 ani, ochii verzi şi locuia într-un cartier mizer din marginea oraşului Feteşti. Potrivit unor surse judiciare, cel mai probabil fata a fost răpită şi trimisă la cerşit în vestul Europei.

 

Vasile Mihai, tatăl Denisei: „Fetiţa era cu mă-sa pe partea cealalată, pe stradă, la cineva şi fetiţa a vrut să vină acasă, iar mama a rămas acolo. Şi când mama a venit după, circa 20 de minute, acasă, fetiţa nu mai era”.

 

După o oră de căutări, familia a anunţat poliţia de dispariţia copilului.

 

Vasile Mihai, tatăl Denisei: „După aceea a sunat poliţia, a venit poliţia, a căutat pe câmp, a căutat prin canalizări, prin cimitir, pe la calea ferată, au căutat peste tot. Cu jandarmi, cu localnici, cu copii, dar n-au dat de nicio urmă, n-au găsit nimic.

 

Au mai căutat aproximativ două luni de zile, n-au dat de nicio urmă, nu au niciun suspect, nimic, absolut nimic”.

 

Reporter: Ce credeţi că s-a întâmplat cu ea?

 

Vasile Mihai, tatăl Denisei: „Cred că au luat-o şi au dus-o, au trecut-o în altă ţară. Aşa ceva. Altceva nu pot să vă spun mai mult, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Un mesaj am : Dacă o ştie cineva şi dacă o vede şi dacă are copii şi dacă simte că poate, să anunţe poliţia şi să-mi aducă fetiţa înapoi”.

 

După anunţarea dispariţiei, mama Denisei a fost testată cu detectorul de minciuni pentru a confirma povestea femeii. Testul a fost trecut, dispariţia fiind consemnată ca alarmantă. În ciuda eforturilor depuse, copilul parcă a intrat în pământ. Oamenii din cartierul Vlasca din Feteşti nu vorbesc între ei, sărăcia cruntă parcă le-a atrofiat orice urmă de sentiment.

 

Maria Mihai, mama Denisei: „Am umblat după ea, am văzut că nu mai e, am început să zbier pe stradă. Măi femeilor, care mi-aţi ascuns fata? Daţi-mi-o înapoi că eu nu pot să rabd fără fată”.

 

Mama fetiţei nu vrea răzbunare, ci doar să-şi vadă copilul înapoi.

 

Maria Mihai, mama Denisei: „De trei ani de zile mă lupt şi nu am unde să aflu unde-i Denisa mea. Unde o fi ea acuma? Nu vreau să fac la nimeni rău. Şi dacă o fi, unde o fi ea, să sune şi să-mi aducă copilul înapoi. Nu mă cert cu niciunul, nu mă bat cu niciunul, să-mi aducă fetiţa înapoi. Simt că mi s-a topit inima de copilul acesta”.

 

Este convinsă că Denisa a fost dusă în altă ţară şi că într-o bună zi o să se întoarcă în familie.

 

Maria Mihai, mama Denisei: „Îi rog din sufletul meu să-mi aducă copilul înapoi. Atâta vreau, nu mai vreau altceva. Şi le mulţumesc oamenilor care mă pot ajuta. Şi care vrea să mă ajute, să-mi aducă copilul înapoi. Nu vreau altceva.

 

Este atâta timp, n-am mai văzut-o şi nu mai ştiu nici culoarea ei cum arată. Şi vreau să-mi strâng copilul meu în braţe. Atâta vreau. Altceva nu vreau”.

 

Regăsire după 20 de ani

În ciuda acestor drame, oamenii încă speră să-şi revadă copiii. Realitatea ne demonstrează că dacă toate aceste cazuri nu sunt date uitării familiile se reîntregesc şi după zeci de ani.

 

Emil Gănţoi, comisar şef IGPR: „Niciun caz nu este abandonat. Începând de la expertize ADN, până la îmbătrâniri faciale, până la publicarea pe site-ul Poliţiei Române, mediatizarea cazului, tot timpul în aceste dosare există continuitate.

 

Dealtfel, am şi înregistrat rezultate pozitive chiar şi după 20 de ani. Pe baza examenului ADN. Deci s-a reuşit identificarea copilului dispărut”.

 

Florin Lăzău, comisar şef IPJ Bihor: „Era vorba despre o fetiţă care locuia în judeţul Bihor, o fetiţă în vârstă de 6 ani. La acestă vârstă ea s-a rătăcit, s-a urcat într-un tren, a ajuns în judeţul Vâlcea, unde a fost preluată de autorităţi, i s-a stabilit o altă identitate şi a fost dată spre adopţie în Italia. După aproximativ 20 de ani, a început să-şi caute originile. S-a regăsit într-o fotografie îmbătrânită executată de mine, pe un site specializat, a solicitat informaţii, s-au făcut teste ADN cu părinţii şi s-a confirmat că ea este fetiţa dispărută în urmă cu 20 şi ceva de ani.”

 

ROMÂNIA FURATĂ. Flota, naufragiată în valurile privatizării…

 

 

Compania Petromin e înfiinţată în 1990, după ruperea Întreprinderii de Exploatare a Flotei Maritime Navrom în trei companii ale statului. Petromin a primit floarea vaselor din flota comercială românească: 89 de petroliere şi mineraliere de mare tonaj.

 

 

Radu Sârbu: „Ceauşescu a murit lasând României a 9-a flota comerciala ca marime la nivel planetar”.

 

Companiile surori, Navrom şi Romline, şi-au închiriat cele 297 de vase moştenite de la IEFM către mici operatori privaţi. Petromin a căutat altă soluţie pentru a se adapta la economia de piață: asocierea cu mari companii din lume, din domeniul naval. Decizia a fost luată de Guvernul Petre Roman şi patronată de ministrul Transporturilor de la acea vreme, Traian Băsescu.

 

Compania Petromin a fost condusa de Călin Dragomir Marinescu, supranumit Şogunul.

 

Călin Dragomir Marinescu, fost secretar de stat Ministerul Transporturilor: „Pentru navele mari, în general, s-au făcut asocieri cu parteneri străini, care, au fost, deşi multă lume spune că nu erau benefice pentru flota română, au mers şi au ţinut navele în viaţă un număr de ani”.

 

Petromin şi Ermis au înfiinţat compania mixtă Minerva Shipping ltd, care a primit şapte nave. Afacerea i-a adus, însă, arestarea lui Călin Marinescu. Împreună cu Şogunul, au fost reţinuţi şi alţi membri ai conducerii Petromin.

 

Călin Dragomir Marinescu, fost secretar de stat Ministerul Transporturilor: „A fost o perioadă de pionierat, ceea ce nu s-a întâmplat nicăieri în lume şi, bineînţeles, poate s-au făcut greşeli sau… S-au făcut clar nişte greşeli şi opinii sunt foarte multe”.

 

Călin Dragomir Marinescu a fost condamnat, definitiv, în iunie 1998, la 12 ani de închisoare, unde a stat, în total, în perioade succesive, trei ani. Adjunctul său, Virgil Toanchină, s-a îmbarcat pe o navă şi a părăsit ţara cu o zi înainte de pronuntarea condamnării de şapte ani, în cazul său. În 2009 justiția a admis o cerere de revizuire, iar inculpații dosarului Minerva au fost achitați.

 

Un alt contract a fost cel încheiat cu societatea norvegiană Klaveness, care a preluat 16 nave româneşti în cadrul societăţii mixte Petroklav Bahamas, în care s-a asociat cu Petromin. Chiar şi Traian Băsescu ajungea la Parchetul Naţional Anticorupţie, în august 2003, ca urmare a încheierii acestei asocieri.

 

……….

ROMÂNIA FURATĂ | Becul românesc se stinge la Fieni: A fost o secretomanie cu privatizarea. Chiar dacă voiam să întrebăm, mare lucru nu se spunea

 

 

O industrie care ridica balanţa exporturilor dictate de Nicolae Ceauşescu era cea electrotehnică. Nu doar semi-conductorii, calculatoarele şi elementele de automatizare aduceau profituri substanţiale, ci şi sursele de iluminat.

 

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „Se fabricau de la becuri gâgâlice, miniatură, până la becuri de putere mare de 1000 de waţi… erau vreo 29 de grupe dacă îmi amintesc eu bine şi a început pe parcurs să se specializeze… se făceau unele becuri care acum nu se mai fac, pentru avioane, pentru tancuri, tehincă medicală. Plecau cu vagoanele pe vremea aia… pentru export era 70-80 la sută din producţie.”

 

Gheorghe Sora, preşedintele Federaţiei Naţionale Sindicale Solidaritatea Metal: „Cel mai mare producător de corpuri de iluminat din Europa de sud-est şi era o firmă luată în seamă de vechiul CAER.”

 

Eugen Scheuşan, director general Electromagnetică S.A.: „Atunci când era un mare producător de elemente de iluminat, nu de corpuri de iluminat şi eu am văzut-o într-o vervă de producţie cu totul ieşită din comun.”

 

Becul românesc începe să strălucească la Fieni, în judeţul Dâmboviţa, în 1935. Fabrica este înfiinţată de un grup de oameni de afaceri germani şi români. Aceiaşi întreprinzători lansau cu 22 de ani înainte prima fabrică de ciment, tot în zonă.

 

Constantin Ivanovici, fost cercetător Institutul de Cercetări Electrotehnice ICPE: „A fabricat primele becuri cu incadescență ca puteri între 25 şi 100 de waţi care s-au perpetuat până aproape de zilele noastre.”

 

După un an de funcţionare, cu 70 de muncitori dintr-un total de 139 de salariaţi, Electrostar Fieni ajunge să producă 5000 de becuri pe zi.

 

În 1948, prin legea „pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”, comuniştii includ fabrica în lista celor 1.060 de uzine care urmează să fie confiscate de stat. Tot atunci, primeşte numele de „Steaua Electrică”. Imediat după naţionalizare, investiţiile în tehnologiile de fabricaţie intră pe linie moartă. Venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere duce la relansarea producţiei.

 

Profesorul Ion Corbu a fost şef de proiect la Steaua Electrică Fieni.

 

Profesorul Ion Corbu, fost şef de proiect Steaua Electrică Fieni: „Eu am ajuns în 73 dar perioada de glorie de investiţii a fost undeva după 75-76 până în anii 80 şi s-au făcut investiţii, s-au modernizat cuptoarele de topit sticla, turnurile de amestec.”

 

La terminarea facultăţii, Ion Corbu a fost repartizat la „Electrouzin-Proiect” – institutul care a proiectat toate fabricile electrotehnice din ţară.

 

Profesorul Ion Corbu, proiectantul fabricii Steaua Electrică Fieni: „Nu mai aveam voie să importăm, să cooperăm, să aducem de afară materii prime, materiale şi utilaje şi totul trebuia să facem în ţara asta… a fost şi bine a fost şi rău. A fost bine dintr-un anumit punct de vedere că ne-a pus mintea la contribuţie şi a trebuit să învăţăm, să inovăm…”

 

La Steaua Electrică Fieni, inginerul Ion Corbu a pus în practică, timp de 20 de ani, proiecte de modernizare dictate de la Centru.

 

Profesorul Ion Corbu, proiectantul fabricii Steaua Electrică Fieni: „Decizia finală o lua guvernul, respectiv Ceauşescu.. spunea da… se face investiţia asta, investiţia asta nu se face… Steaua Electrică Fieni era una dintre investiţiile lui preferate pentru că toate centralele industriale din România, toate fabricile din România aveau nevoie de astfel de becuri şi această producţie era urmărită, era supravegheată, era monitorizată… erau nişte zvonuri că personal i se raporta, cred că lui Oprea dar şi lui Ceauşescu periodic. I se rapoarta situaţia din punct de vedere al amortizării.”

 

Din anii ’70, la Steaua Electrică sunt construite hale de fabricaţie a sticlei-plumb, secţii de fabricaţie pentru utilaje folosite în tehnica vidului şi linii automate de suflare baloane. Toate permit adaptarea permanentă a producţiei la cerinţele pieţei.

 

Profesorul Ion Corbu, proiectantul fabricii Steaua Electrică Fieni: „Era de ordinul milioanelor de dolari… noi în dolari lucram atunci sau ruble convertibile că luăm şi echipamente din zona estică, sub opt ani a fost durata de amortizare a investiei la Steaua Electrică Fieni.”

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „Prin anii 75 fabricaţia de becuri normale a trecut la Romlux la Târgovişte şi la Steaua nu s-a mai făcut. A rămas cu becuri speciale… chiar aşa erau şi secţiile. Speciale 1. Speciale 2. Speciale 3.”

 

Profesorul Ion Corbu, proiectantul fabricii Steaua Electrică Fieni: „Filozofia epocii era aceee: avem bani de la buget cât avem, împrumutăm bani din afară… dar nu-i împumutăm să-i dăm în consum ci îi împrumutăm cu un obiectiv precis… să facem investiţii.”

 

Împrumuturile externe făcute de comunişti pentru industrializarea forţată a ţării se resimt abia în anii ’80. Pe lângă raţionalizarea hranei şi exportul de alimente, mare parte din producţia industrială pleacă în străinătate. De la Fieni becurile ajungă să lumineze în Anglia, Germania, Italia, şi chiar în Olanda, patria producătorului consacrat- Phillips.

 

Mihai Chersin, fost director comercial I.C.E. Electroimportexport: „Și anumite pieţe din Middle East respectiv Dubai, Arabia Saudită, Sri Lanka inclusiv Singapore în blocul comunist Steaua Electrică exporta mai puţin, avea mare căutare becul normal pe Cehoslovacia spre exemplu.”

 

Lămpile ornamentale, auto, de semnalizare, de proiecţie şi lămpile pentru transport naval, aerian şi rutier sunt exportate sub marca SELUM. În perioada de glorie, becurile de la Fieni ajung în 60 de ţări de pe cinci continente.

 

Mihai Chersin, fost director comercial I.C.E. Electroimportexport: „La Steaua Electrică becurile care erau erau becuri speciale, mergeau pe industria de căi ferate, echipau autobuze, absolut toate vehiculele care erau în circulaţie la vremea respectivă atât din ţară cât şi în afară pentru că avea omologare internaţională,”

 

Accesul pe pieţele externe depindea de controlul strict al calităţii şi, mai ales, de cel al Securităţiii. Dacă nu erau testate la Fieni, becurile se verificau la Bucureşti la Institutul de Cercetări Electrotehnice.

 

Ştefan Pleşca, șeful Departamentului de certificare ICPE: „Necazurile nu veneau de la noi. Apăreau la ei în momentul când le raportam anumite deficiențe în privinţa ori proiectării constructive ori neîndeplinirea acestor parametri de durată medie de viaţă, chiar se făceau încercări pe durate mari de timp.”

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „O reclamaţie pe vremea lui Ceauşescu era foarte dură, te chema pe linie de partid.”

 

Mihai Chersin, fost director comercial I.C.E. Electroimportexport: „Se puteau face uşor 1 milion de dolari pe lună doar din aceste beculeţe care la vremea respectivă nu erau o gamă foarte largă.”

 

În anii ’80, în baza contractelor externe, Steaua Electrică Fieni ajunge să producă 10 milioane de becuri pe lună, de 2200 de feluri.

 

Profesorul Ion Corbu, proiectantul fabricii Steaua Electrică Fieni: „Existau nişte ofiţeri de contrainformaţii care supravegheau obiectivul. Ar fi fost o chestiune groaznică ca nişte forțe rău intenţionate să provoace prejudicii şi să oprească cuptoarele.”

 

Cu excepţia materialului de filament, la Fieni muncitorii fabricau tot restul produsului, inclusiv sticla. În acest timp se dezvoltă şi partea de cercetare. Între 1977 şi 1985, becul românesc este îmbunătăţit cu 11 brevete de invenţie.

 

Constantin Ivanovici, fost cercetător Institutul de Cercetări Electrotehnice ICPE: „La Steaua Electrică Fieni am avut nişte cercetări legate de lămpile cu lumina mixtă.. chiar facem becuri cu incandescenţă de o anumită tensiune, putere ca să pot să adaptez o lampă flourscentă în formă de U actualele lămpi flourescente compacte… ani de zile am fost preocupat.”

 

Momentul ’89 găseşte fabrica de la Fieni într-un uşor declin. Investiţiile în tehnică scad odată cu ambiţia lui Ceauşescu de a plăti datoria externă înainte de termen. Banii petru retehnologizare întârzie să vină de la Centru, iar preţurile de producţie cresc.

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „Eu mergeam la contractări afară… şi la un moment dat preţurile noastre nu mai erau competitive… nu mai aveam tehnologie…Îmi amintesc că eram odată chiar în Anglia când mi-a arătat unul din beneficiarii noştri preţurile din China cu care nu puteai să te compari.”

 

Mihai Chersin, fost director comercial I.C.E. Electroimportexport: „Începuse să scadă ponderea la export din 800, 900 de mii pe lună s-a ajuns la cifre mult mai mici…600 de mii, 700 de mii în lunile bune.”

 

În primii ani de după 1990, Steaua Electrică Fieni continuă să producă la capacitate maximă. Stocurile cresc iar numărul de angajaţi rămâne constant.

 

Claudiu Popescu, fost lider de sindicat Steaua Electrică Fieni: „Au generat neplata la bugetul de stat a tuturor taxelor şi impozitelor la bugetul local… s-a simţit oarecum prin faptul că noi chiar dacă produceam… am produs o perioadă pe stoc fără a avea un potenţial client sau o piaţă de desfacere.”

 

Gheorghe Sora, preşedintele Federaţiei Naţionale Sindicală Solidaritatea Metal: „Existau în momentul ăla vreo 4.300 de salariaţi la Steaua Electrică Fieni din care 4.000 erau membri de sindicat plătitori la federaţie.”

 

În 1993, guvernul Văcăroiu include Steaua Electrică pe o listă scurtă de 30 de societăţi cu capital de stat aflate în situaţie financiară critică.

 

  1. PETROMIDIA – S.A. Năvodari

 

  1. TURNU – S.A. Turnu Măgurele

 

  1. SOFERT – S.A. Bacău

 

  1. DOLJCHIM – S.A. Craiova

 

  1. SOMETRA – S.A. Copşa Mică

 

  1. AVIOANE – S.A. Craiova

 

  1. SIDERCA – S.A. Călăraşi

 

  1. TURBOMECANICA – S.A. Bucureşti

 

  1. AMPELUM – S.A. Zlatna

 

  1. AZOCHIM – S.A. Piatra-Neamţ

 

  1. CARBOSIN – S.A. Copşa Mică Chimie

 

  1. DUNACOR – S.A. Brăila

 

  1. C.S.R. – S.A. Reşiţa

 

  1. ARIS – S.A. Arad

 

  1. SEMĂNĂTOAREA – S.A. Bucureşti

 

  1. ROMAERO – S.A. Bucureşti

 

  1. GENERAL TURBO – S.A.Bucureşti

 

  1. FECNE – S.A. Bucureşti

 

  1. ARTROM – S.A. Slatina

 

  1. MAT – S.A. Craiova

 

  1. I.M.G. – S.A. Bucureşti

 

  1. STEAUA ELECTRICĂ – S.A. Fieni

 

  1. I.A.R. – S.A. Braşov

 

  1. ALUM – S.A. Tulcea

 

  1. I.C.M.U.G. – S.A. Giurgiu

 

  1. I.U.G. – S.A. Craiova

 

  1. GRANITUL – S.A. Bucureşti

 

  1. DUNĂREANA – S.A. Giurgiu

 

  1. ROMPROTEINE – S.A. Curtea de Argeş

 

  1. ARCHIM – S.A. Arad

 

Prin hotărârea 301 este institutit regimul special de supraveghere care prevede:

 

Art. 1 Controlul operaţiunilor economice şi financiare executate, sporirea eficienţei activităţii, sporirea lichidităţii generale dar şi pregătirea societăţilor comerciale pentru privatizare.

 

Sursă: cdep.ro

 

Claudiu Popescu, fost lider de sindicat Steaua Electrică Fieni: „Nu am mai respectat termenele de livrare, nu am mai avut posibilitatea de a cumpăra materia primă sau de a produce materia primă şi odată ce nu respecţi un angajament pe care ţi l-ai luat privind cantitate, calitate şi termen în momentul acela devine o problemă. S-au pierdut şi contracte de tradiţie din alt punct de vedere. Bănuiesc că oamenii nu au mai vrut să colaboreze cu Steaua Electrică. Probabil că au găsit un alt producător.”

 

Mihai Chersin, fost director comercial I.C.E. Electroimportexport: „Declin… declin aş putea să spun că nu există. E pur şi simplu un concurs de împrejurări, ei au fost angrenaţi într-un proces de privatizare. S-a făcut multă gălăgie pe acest subiect.”

 

Măsurile impuse de guvernul Văcăroiu nu dau niciun rezultat. În 1997, guvernul Victor Ciorbea scoate la privatizare societatea.

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „Datoriile însemnau dobânzi, dobânzile la dobânzi şi cu creditele alea mari nu s-au mai putut plăti dobânzile. Și atunci s-a hotărât privatizarea de acolo de sus. FPS-ul a hotărât privatizarea, s-a lucrat o perioadă şi pe stoc a fost iar o durere… oamenii au fost mulţi, trebuia să le dai de lucru… A prins privatizarea cu foarte multe stocuri Steaua Electrică.”

 

Pe 29 august este semnat contractul de privatizare. Licitaţia este câştigată de WON-IK Quartz din Coreea de Sud, parte a unei multinaţionale specializată în producţia şi exportul de surse de iluminat industrial, tehnică medicală şi semi-conductori. Pentru 51 la sută din pachetul de acţiuni statul trebuie să primească 10 milioane de dolari. Sud coreenii se angajează să investească şi 40 de milioane de dolari.

 

Claudiu Popescu, fost lider de sindicat Steaua Electrică Fieni: „Era un producător de utilaje şi de becuri. Ni s-a explicat la vrea respectivă că este un producător destul de important, s-au parcurs paşii referitori la provatizare, a fost câştigată licitaţia de firma WON-IK și i s-a dat termen de plată 60 de zile.”

 

În 1997 criză economică din Asia de Est loveşte şi Coreea de Sud. Datoriile țării erau în acel moment de 124 de miliarde de dolari iar şapte din cele 30 de mari companii dau faliment. Investitorii renunţă la afacerea de la Fieni, iar Fondul Proprietăţii de Stat denunţă unilateral contractul de vânzare-cumpărare.

 

Scrisoarea FPS către WON-IK Quartz Ltd.:

 

„Vă facem cunoscut că în conformitate cu prevederile clauzei din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1199/29.08.1997 acest contract este desfiinţat de drept, ca urmare a neachitării până la data de 15.12.1997 a sumei de 9.884.467 dolari S.U.A. reprezentând preţul prevăzut la pct. 3.”

 

sursă: A.A.A.S.

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „Atunci prea mare lucru pe noi nu ne-a întrebat nimeni la privatizare, adică cel puţin eram conducerea acolo. Care era părerea… nu… nici contractul… noi nici n-am văzut contractul.”

 

În 1998 este reluată procedura de licitaţie, însă niciun investitor nu este interesat. Un an mai târziu, Fondul Proprietăţii de Stat organizează o nouă licitaţie. Firma olandeză Ormalight BV este câştigătoare.

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „A fost aşa o secretomanie cu privatizarea atunci. Chiar dacă voiam să întrebăm mare lucru nu se spunea… Îs de acord… nu trebuie să ştii.. hai să facem treaba… na.”

 

Jenne Harder, director general Steaua Electrică Fieni: „Foarte multe persoane de aici din zonă dar şi de prin alte părţi au vrut să cumpere această fabrică. Doar pentru a o deţine pentru că nu aveau niciun fel de experienţă în producerea de lămpi sau surse de iluminat.”

 

Contractul de vânzare cumpărare este semnat pe 12 ianuarie 1999 în urma unei negocieri directe. Cu o zi înainte, Ministerul Finanţelor emite un document către Fondul Proprietăţii de Stat.

 

Angajamentele statului român

 

„Cu privire la adresa dvs. nr. 1/202/11.01.1999, vă comunicăm acordul Ministerului Finanţelor de a eşalona la plată datoriile faţă de bugetul statului ale S.C. Steaua Electrică S.A. Fieni pe o perioadă de cinci ani, cu trei luni graţie, inclusiv scutirea la plată a penalităţilor şi a majorărilor de întârziere aferente, în condiţiile vânzării acţiunilor.”

 

Documentul poartă semnătura ministrului Decebal Traian Remeş. După ce statul s-a angajat să primească în rate datoriile istorice ale fabricii, în valoare de aproape cinci milioane de dolari, Ormalight BV cumpără cu 250 de mii de dolari 70 la sută din capitalul social al societăţii. Jenne Harder este cel care controlează compania olandeză.

 

Jenne Harder, director general Steaua Electrică Fieni: „Am venit în România şi înainte de 1999 dar în calitate de client al acestei companii.”

 

Potrivit contractului de privatizare, Ormalight BV trebuie să investească minimum 7.325.000 de dolari, incusiv capitalul de lucru necesar, în maximum cinci ani de la semnarea contractului.

 

Tot în baza contractului de vânzare cumpărare, compania din Olanda primeşte şi acţiunile deţinute de Steaua Electrică la Selum Europa S.R.L., FI OPT S.R.L şi Romstar Lohoius S.R.L, firme prin care se făceau exporturile de la Fieni.

 

Jenne Harder, director general Steaua Electrică Fieni: „Luau profitul companiei. Acestea chiar nu făceau nimic pentru acei bani. Primeau hârtiile de export deja făcute de la fabrică, colectau banii de la clienţi şi duceau o viaţă bună fără să muncească deloc.”

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „A fost un pic deplasată şi treaba asta cu firmele. Nu ştiu cât au fost de legale, cât au fost de necesare. Făceu şi exportul şi importul lui Steaua.. dar era cu influențele alea pozitive şi negative de la export.. creştea dolarul… ştiţi cum creştea dolarul pe vremea aia.”

 

Ormalight BV, noul proprietar al Steaua Electrică, este un producător de surse de iluminat din Olanda. Firma, înfiinţată în 1991, este deţinută de compania J. Harder Holding B.V. care la rândul său este controlată de o fundaţie cu nume similar: Stichting Administratiekantoor J. Harder Holding.

 

  1. Harder Holding B.V. mai deţine două companii în Olanda, una care se ocupa de activităţi financiare: Schoenfabriek Beclere B.V. şi una în industria vestimentară Colly Internaţional B.V. În Germania J. Harder Holding B.V. are afaceri în domeniul încălţămintei: Mattil Vertriebs GmbH.

 

Marius Epure, avocat Ormalight B.V.: „După ce s-a închieat contractul de privatizare şi după ce s-au îndeplinit obligaţiile minimale din contract, atunci când au fost chemaţi cei de la Fisc de aici de la Dâmboviţa să vină să recalculeze şi să repună societatea în situaţia acordurilor ei au refuzat… de fiecare dată au invocat că acele acorduri din punctul lor de vedere sunt acorduri de principiu şi că ar fi nevoie de cu totul alte documente pe baza cărora ei să reeşaloneze datoriile.”

 

Emilian Rusu, şeful Direcţiei de Finanţe Dâmboviţa: „Societatea are o strategie a ei. Noi ne apărăm creanța, că trebuie adusă la bugetul de stat. Ei de asemenea consideră că nu toată creanţa, parte din ea, nu mai e datorată bugetului de stat datorită unor eşalonări din istorie care au venit… Mă rog, a fost repusă pe rol. La momentul respectiv erau alte programe. E o problemă şi tehnică. S-a făcut expertiză, contraexpertiza. E o situaţie mai delicată cu această societate.”

 

Gheorghe Sora: „Nici nu a făcut o analiză serioasă a datoriilor societăţii care peste doi ani de zile au început să iasă la iveală.”

 

În 2003 sub guvernarea Năstase, noul acţionar încheie două convenţii cu statul român: una cu Ministerul Muncii şi una cu Casa de Asigurări de Sănătate. Ambele documente împart datoria către stat în 60 de rate. În acelaşi an, Ormalight BV măreşte capitalul social al fabricii de la două milioane de dolari (2.096.890) la patru aproape patru milioane de dolari (3.816.986). Investitorul olandez ajunge să deţină 81 la sută din pachetul de acţiuni.

 

La sfârşitul anului 2003, stocurile fabricii sunt de aproape trei milioane de dolari (2.762.263) iar creanţele de 2,5 milioane de dolari (2.474.212). Datoriile se ridica la 9,75 milioane de dolari (9.750.945).

 

Gheorghe Sora, preşed. Federaţia Naţională Sindicală Solidaritatea Metal: „Au urmat procese în care investitorul olandez invoca aceste documente semnate de către miniştri ai guvernului României, pe de altă parte erau instituţiile statului, gen ANAF, care spuneau nu, legile din România nu vă exonerează de absolut nimic.”

 

În 2004, ANAF Dâmboviţa dispune anularea celor două convenţii de plată a datoriilor. Acţionariatul dă în judecată instituţia iar instanţa îi dă câştig de cauză. Un an mai târziu societatea depune, la Parchetul Naţional Anticorupţie, o plângere penală pe numele conducerii de atunci a Fiscului din Dâmboviţa.

 

“În loc să poată beneficia de înlesnirile date de Guvernul României şi să poată să îşi desfăşoare activitatea în bune condiţii, a avut în mod permanent de suferit datorită modului abuziv în care a fost tratată de organele fiscale ale judeţului Dâmboviţa, conduse de trezorierul PSD. Este de notorietate faptul că alte societăţi din judeţul Dâmboviţa, care au cotizat la puşculiţa PSD vegheată de trezorierul Firică Viorel, nu au avut aceste probleme.”

 

Potrivit Registrului Comerţului, Dan Viorel Firică, cel care asigura conducerea Finanţelor Dâmboviţa în acea perioadă, apare între iulie 1998 şi mai 1999 în consiliul de adminitraţie al Steaua Electrică Fieni. Este momentul când a fost relansată privatizarea societăţii după ce înţelegerea cu sud-coreenii a căzut.

 

Jenne Harder, director general Steaua Electrică Fieni: „Se puteau rezolva foarte multe probleme pe care le avea fabrica. Am spus nu. Am un contract cu Guvernul şi contractul cu Guvernul e foarte limpede. De ce ar trebui să dau bani anumitor persoane?”

 

Marius Epure, avocat Ormalight B.V.: „Plângerea penală a ajuns la DNA la Ploieşti după care încet încet s-a diluat totul, de unde ni se spusese la început că dosarul urmează să fie trimis în instanţă, se începuse urmărirea penală. S-a dispus scoaterea de sub urmărire şi aşa a rămas, au zis că nu e suficientă declaraţia doar a două persoane.”

 

În 2006, DNA Ploieşti deschide un dosar iar în 2009 dispune neînceperea urmăririi penale față de fostul director al ANAF Dâmboviţa. În rezoluţia procurorului se constată că nu a fost creat niciun prejudiciu fabricii dar şi că:

 

“Referitor la pretinsa activitate de “trezorier” a lui Firică Viorel Dan în cadrul organizaţiei judeţene Dâmboviţa a PSD, la nivelul unităţii noastre de parchet s-a solicitat organizaţiei arătate să comunice dacă făptuitorul a deţinut această funcţie. Organizaţia nu a formulat un răspuns în sensul solicitărilor arătate. Dintr-o adresă mai veche se arată faptul că Firică Viorel Dan a încasat cotizaţii din însărcinarea lui în calitate de mandatar financiar (n.r. – Al PSD Dâmboviţa), activitate care a încetat odată cu intrarea în vigoare a legii nr.161/2003(n.r. – Privind asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi prevenirea şi sancţionarea corupţiei).”

 

Marius Epure, avocat Ormalight B.V.: „Ca urmare, societatea a avut şi mai mult de suferit pentru că cei de la Fisc au venit să se răzbune că li s-au făcut plângeri penale de către societate.”

 

Dan Firică, fost şef ANAF Dâmboviţa: „Ăştia au făcut la toată lumea plângeri. Aşa că ne-au reclamat şi pe noi. Numai prostii. Nu era nimic real. Nu putea să se ducă nimeni să facă o verificare, să nu facă scandal şi nebunii. Ăştia erau olandezii.”

 

Procesul dintre Steaua Electrică şi ANAF Dâmboviţa cu privire la convenţiile semnate în 2003 cu Ministerul Muncii şi Casa Naţională de Sănătate durează până în 2011. Este acelaşi an când Steaua Electrică întrerupe procesul de fabricaţie de lămpi electrice şi trece, în totalitate la asamblarea de surse de iluminat cu sub-ansamble din import. Un an mai târziu, în 2012, ANAF Dâmboviţa sechestrează toate bunurile după ce a cerut în instanţă insolvenţa fabricii.

 

Claudiu Popescu, fost lider de sindicat Steaua Electrică Fieni: „Executorii n-au mai aşteptat să ajungă soluţionarea recursului şi au trecut la fapte… foarte multe utilaje au fost distruse prin rea voită.. – Unde au ajuns aceste utilaje? – Au ajuns pe mâna unor persoane mai dubioase, utilaje care au funcţionat şi care au produs au ajuns la fier vechi.”

 

Marius Epure, avocat Ormalight B.V.: „Executarea silită a fost anulată întrucât cei de la Fisc făcuseră o subevaluare mai mult decât evidentă a bunurilor respective. Utilaje de câte o tonă de fier, numai fierul dacă era vândut costa sute de lei, ei le-au făcut evaluare la 2-3-4 lei, 10 lei. Utillaje în stare de funcţionare, utilaje bune, care ar fi produs bani şi pentru societate şi pentru stat.”

 

Emilian Rusu, șeful Direcţiei de Finanţe Dâmboviţa: „Societatea a intrat în insolvență, după aia a ieşit din insolvență. Ştiţi foarte bine că în momentul în care este în insolvență, orice acţiune judiciară sau extrajudiciară se întrerupe, până la momentul soluționării situaţiei fiscale. După care ea dacă a ieşit din insolvență normal că noi iar am executat-o silit, după aia iar a intrat în insolvență. Deci aici avem aşa o alternare între insolvență şi societate normală.”

 

În septembrie 2012, Curtea de Apel decide că nu sunt întrunite condiţiile legale de deschidere a procedurii de insolvenţă pentru că “sumele pretinse de organul fiscal nu sunt certe, lichide şi exigibile”.

 

Marius Epure, avocat Ormalight B.V.: „Timp de 15 ani de zile în fiecare an au blocat conturile societăţii, au făcut acte de control prin care au calculat şi au adunat la datoriile curente ale societăţii şi toate majorările de întârziere. Accesoriile au venit cu ele în cascadă încât societatatea n-a putut niciodată să-şi plătească datoriile.”

 

În prezent statul mai deţine la Steaua Electrică Fieni aproape şase la sută din acţiuni. Asta după ce obligaţiile investiţionale din perioada ianuarie 1999 – ianuarie 2002, în valoare de 3,5 milioane de dolari, asumate prin contract, nu au fost realizate iar statul a executat garanţia depusă de investitor.

 

Mircea Paraschiva, fost director comercial Steaua Electrică Fieni: „Dacă se aducea tehnologie atunci eu zic că se putea… dacă se voia… păcat de ea…”

 

Potrivit Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului investiţiile, în valoare de trei milioane 850 de mii de dolari, care trebuiau făcute în 2003 şi 2004, au fost realizate după scadenţa contractuală.

 

Jenne Harder, director general Steaua Electrică Fieni: „Cred că această companie are un viitor însă e foarte greu când te lupţi cu morile de vânt. Nu am niciun sprijin din partea autorităţilor ci doar probleme.”

 

Marius Epure, avocat Ormalight B.V.: „Nu am văzut pe cineva care să învingă sistemul în ţara asta. Am văzut sistemul să se învingă pe el. Când se schimba câte o conducere a ţării, câte o conducere politică, atunci vechea conducere e învinsă de noua conducere. Dar n-am văzut pe cineva privat să învingă sistemul, să ducă până la capăt acest război.”

 

În 2016 Steaua Electrică mai are 157 angajaţi de la peste 6000 în perioada de glorie. Tot în 2016 de la garniturile de tren pline cu becuri, producţia se rezumă doar la comenzi sporadice care pleacă la export în două tiruri. Datoriile societăţii se ridică la peste 18 milioane de dolari.

………………….

 

ROMÂNIA FURATĂ. Jaful de la BTT – cum s-au vândut la bucată vile şi hoteluri

 

 

BTT, înfiinţat în 1968, printr-un decret semnat de Ilie Verdeţ, era agenţia de turism a Uniunii Tineretului Comunist. Tinerii erau trimişi la munte şi la mare, cu autocare şi cu trenul, cazaţi şi hrăniţi în hotelurile, vilele şi cabanele BTT.

 

 

Dan Matei Agathon, fost ministru al Turismului: „Am fost la ASE preşedinte USCR pentru facultate şi atunci bilete acestea erau în mâna mea, eu le distribuiam. Erau nişte fete frumoase în ASE atunci care stăteau aşa ore întregi la coadă să distribuie biletele.

 

Că se mânca în trei serii, că turiştii străini care mâncau în aceeaşi sală de mese aveau antreuri şi o sticlă de vin pe masă şi cei români se uitau cu jind la Borsec şi la vinul Corăbiora, asta o lăsăm deoparte”.

 

Costineşti devine Staţiune a Tineretului în anii 70 şi cu ajutorul lui Nicu Ceauşescu. În timp record, sunt construite peste o sută de clădiri, pe 370.000 de metri pătraţi de teren. Hoteluri, vile, bungalouri, căsuţe de vacanţă, restaurante, discoteci, terase şi 83 de apartamente pentru angajaţi.

 

În 20 de ani, BTT ajunge să deţină, pe lângă staţiunea Costineşti, încă patru complexuri în zone turistice.

 

La Pârâul Rece erau zece vile, trei hoteluri, o discotecă, o cabană şi o pârtie de schi, toate întinse pe 86.000 de metri patraţi.

 

Complexul de la Câmpulung Moldovenesc avea două hoteluri, două restaurante, discotecă, chioşc, terasă şi anexe, întinse pe 45.000 de metri patraţi.

 

La Izvorul Mureşului, BTT era proprietar pe nouă vile, bază sportivă cu teren de fotbal şi de baschet plus o gospodărie anexă. În total 70.000 de metri pătraţi de clădiri.

 

Complexul Roşu avea vile, casuţe, discotecă şi restaurant.

 

În Bucureşti, BTT avea patru baze sportive şi de agrement. Cea din Tei Toboc se întindea pe 112.000 de metri pătraţi, cea din Pantelimon, pe 84.000 de metri pătraţi. Baza din Străuleşti avea 90.000 de metri pătraţi, iar cea din Băneasa – aproape 80.000.

 

Toate patru erau aşezate pe malul câte unui lac, aveau debarcader, chioşc, restaurant, bufet şi vestiar pentru sportivi.

 

În Bucegi, Sibiu, Târgu- Jiu, Brăila, Geoagiu-Băi şi Miercurea Ciuc, BTT-ul era proprietarul câte unui hotel.

 

BTT mai avea şi câte un sediu de agenţie, în centrul fiecărui municipiu reşedinţă de judeţ.

 

În 1990, Guvernul Petre Roman transformă BTT în Compania Autonomă de Turism pentru Tineret. Un an mai târziu, devine societate comercială.

 

În 1992, Compania Autonomă de Turism pentru Tineret îşi schimbă din nou numele, în SC Biroul de Tranzacţii şi Turism SA. În societate intră, printre alţii, ca acţionari minoritari, soţia premierului de atunci, Theodor Stolojan, Elena Stolojan, şi omul de afaceri Viorel Păunescu.

 

Un an mai târziu, compania începe să vândă active. O face prin intermediul unei societăţi mai mici, cu acţionariat de stat, desprinsă din corpul BTT – BTT Perla Costineştiului SA.

 

Dana Pavel, preşedinte BTT: „A fost o decizie a consiliului de administraţie, aprobată printr-o adunare generală a acţionarilor. Probabil în ideea de a obţine profit”.

 

Ioan Nasta, director SC BTT Perla Costineştiului SA: „Perla Costineştiului nu avea nicio putere, nu decideam noi. Toate deciziile le lua BTT-ul în consiliul de administraţie şi în AGA şi ni le comunica şi nouă. BTT era acţionarul majoritar. Noi eram doar executanţii”.

 

BTT Perla Costineştiului primeşte în patrimoniu 22 dintre clădirile pe care BTT le avea în staţiunea Costineşti. Firma trebuia să se ocupe de închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare.

 

Printre clădirile cedate sunt bufetul Radiovacanţa şi alte două de pe plaja din Costineşti, barul Amiral, patiseria Orizont, şapte căsuţe de piatră, trei vile Albatros, două săli de jocuri mecanice, clădirea discotecii Ring, o terasă, un centru de răcoritoare, o cantină şi o clădire Grup Şcolar.

 

Un raport din 1994 al Curţii de Conturi arată că, înainte de a pune în patrimoniul Perlei Costineştiului cele 22 de clădiri, conducerea BTT le-ar fi ieftinit din pix. Pentru stabilirea valorii de transfer, preţurile trecute în acte ar fi fost de aproape 10 ori mai mici decât cele reale.

 

Dana Pavel, preşedinte BTT: „Terenul aferent acelor clădiri a rămas în proprietatea BTT-ului, fiind ulterior încheiat un contract de închiriere către Perla Costineştiului. Perla la rândul ei subînchiriind diverselor persoane juridice”.

 

Pe lângă construcţii, Perla primeşte şi dreptul de a închiria de la BTT terenul pe care funcţionau acestea.

 

Pentru cei 34.600 de metri pătraţi plăteşte chirie între 50 cenţi şi 2 dolari pe an pentru fiecare metru pătrat, în funcţie de zonă. În 2009, BTT majorează chiria până la 5 euro. Perla Costineştiului ajunge datoare BTT-ului cu 620.000 de euro.

 

Ca să-şi plătească datoriile, în 2011 Perla Costineştiului vinde mare parte din active către opt societăţi cu care avea deja contracte de asociere în participaţiune încă din 1995.

 

SC VOX SA închiriază în 2004 de la Perla Costineşti barul Amiral, care avea aproape 100 de metri pătraţi.

 

Investeşte în el aproximativ 10.000 de euro şi tot cu această sumă îl şi cumpără în 2011.

 

Suma este stabilită în urma unui raport de evaluare aprobat în AGA Perla Costineştiului.

 

SC VOX SA aparţine omului de afaceri Nicuşor Năstase, care deţine şi cunoscuta discotecă Vox Maris.

 

Cu alte societăţi, Perla încheie contracte de asociere în participaţiune. SC Corsa Trans SRL primeşte, între 1995 şi 1999, o sală de jocuri mecanice de 363 de metri pătraţi, o vilă Albatros şi o căsuţă de piatră, pe care le extinde, le modernizează, le exploatează.

 

Societatea aparţine lui Ioan Popa, originar din Sibiu. Spune că s-a lansat în afaceri după ce a vândut câteva mii de oi moştenite de la părinţi. Banii i-a investit, pe rând, într-un magazin de haine, un ştrand şi un cazinou.

 

În 2011, Ioan Popa cumpără de la Perla Costineştiului, cu aproape 60.000 de euro, toate clădirile închiriate.

 

Alte şapte firme primesc, în acelaşi an, dreptul de a cumpăra bunurile, cu sume cuprinse între 10.000 şi 300.000 de euro.

 

Desprinderea Perlei Costineştiului din BTT nu a fost o afacere bună. O constată inspectorii Curţii de Conturi în 1994. De aceea, imediat după raport, Guvernul Nicolae Văcăroiu transferă BTT la Fondul Proprietăţii de Stat, care devine acţionar majoritar şi pregăteşte privatizarea activelor.

 

Liviu Vâclea, proaspăt director la BTT, foloseşte “reţeta” contractului de asociere prin participaţiune: BTT pune în afacere clădirile, iar investitorul are obligaţia să aducă clienţi, să le întreţină şi să facă investiţii.

 

BTT-ul urma să primească 33% din profit.

 

Contractele sunt încheiate prin negociere directă. Între 1999 şi 2000, BTT încheie, sub semnătura lui Liviu Vâclea, 67 de contracte de asociere în participaţiune. Investitorii au dreptul de a cumpăra primii, în situaţia în care BTT-ul se hotărăşte să vândă.

 

22 dintre chiriaşi cumpără activele la câteva luni după ce le închiriaseră. În nici doi ani, aproximativ 70 de clădiri – hoteluri, vile, căsuţe de vacanţă şi bungalouri – ies din patrimoniul BTT.

 

Unii dintre investitori au deja afaceri cu Perla Costineştiului. Omul de afaceri Ioan Popa, patronul SC Corsa Trans SRL semnează, în 1999, un contract de asociere în participaţiune cu BTT prin care preia două vile Belvedere şi trei căsuţe de piatră. În 2000 le cumpără şi le modernizează.

 

Alte active ale BTT-ului din Costineşti au un regim juridic incert. Mirel Mihăilescu face afaceri cu BTT în 1999.

 

SC Flopy Trade 2000 SRL ia de la BTT 10 căsuţe de piatră, situate lângă plajă, şi un restaurant.

 

Spune că a investit peste două milioane de euro.

 

Mirel Mihăilescu: „Urma să încheiem contractul de vânzare-cumpărare definitiv, lucru care nu s-a întâmplat, căci BTT-ul nu avea cadastru şi intabulare pe locaţiile din Costineşti”.

 

Pentru Mirel Mihailescu, parteneriatul cu BTT se dovedeşte un business bun. Ulterior realizării interviului, Mirel Mihăilescu a cerut Digi24 să nu-l mai difuzeze. Pentru că jurnaliştii consideră că este vorba despre un interes public justificat, am decis difuzarea acestuia.

 

Până în 1990, Carmen Chiriţă a lucrat în BTT, ca administrator al unui sector cu căsuţe de vacanţă. În 1999, a preluat prin asociere în participaţiune trei căsuţe studenţeşti prin firma SC Cardinal 2000 SRL. A investit în ele 100.000 de euro şi le-a transformat în bungalouri de două stele.

 

Carmen Chiriţă: „Doar zidurile mai sunt de atunci. Pe jos avea linoleumul jupuit, nu exista baie, erau uşi şi geamuri de lemn, cinci dormeze de jur împrejur. Am schimbat tâmplăria, am făcut hidroizlaţia, am pus gresie pe jos, am schimbat dotările”.

 

Un an mai târziu, Carmen Chiriţă câştigă în instanţă dreptul de a cumpăra cele trei căsuţe, dar BTT-ul nu i le vinde.

 

Carmen Chiriţă: „Am tot făcut cereri de prelungire a contractului în baza legii, a legilor privatizării. Nu mi s-a răspuns, dar am primit răspuns de la AVAS, o să dăm problema BTT-ului să analizeze, AVAS-ul, stai puţin că BTT-ul are altă strategie”.

 

În 2001, BTT-ul nu mai avea în administrare nicio clădire în Costineşti.

 

“Staţiunea este într-o stare jalnică, fără apă, lumină, încălzire şi fără disponibilităţi băneşti pentru a fi reluată activitatea” (Sursa: Notă a BTT, 2011)

 

În 2001, Liviu Valentin Vâclea, preşedinte al Consiliului de Administraţie al BTT din 1999, este arestat preventiv.

 

„Inculpatul şi-a îndeplinit cu rea-credinţă atribuţiile de serviciu, încheind contracte de asociere în participaţiune fără aprobarea AGA, instigând la falsificarea hotărârilor acestui organ prin atestarea unor fapte nereale şi folosind înscrisurile falsificate”. (Sursa: Rechizitoriul nr. 285/P/2000 din data de 15.01.2002 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie)

 

Anul trecut, Liviu Vâclea a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti la şase ani de închisoare, printr-o decizie definitivă, iar în prezent fostul director al BTT se află în arest.

 

Dan Matei Agathon, ministru al Turismului în perioada 2000 – 2003, spune că a avut un rol în arestarea lui Liviu Vâclea. Totul ar fi început cu nişte telefoane pe care le primea ministrul.

 

Odată cu condamnarea lui Liviu Vâclea, instanţa anulează şi cele 22 de contracte de vânzare-cumpărare semnate de el.

 

Acum, BTT-ul se judecă cu cei 22 de investitori, cărora le cere activele înapoi, pentru a-şi reîntregi patrimoniul

Unul dintre ele este cel încheiat pentru cumpărarea fostului hotel BTT din Buşteni.

 

Emanoil Savin, primar în Buşteni: „De ce trebuie să fie primarul sărac? Ca să stea să întindă mâna după ăla şi după ăla? Dacă făceau mai mulţi să se bage la primărie, era bine. Dacă nu faci pentru tine, nu poţi să faci nici pentru comunitate”.

 

Emanoil Săvin este şi primar al oraşului Buşteni şi proprietar al fostului hotel al BTT de la Buşteni. Înainte de a fi primar, a fost om de afaceri: „Din 97 pâna în 2004 aveam afaceri şi procesam foarte mult plumb şi îl făceam acumulatori”.

 

În 1999 a luat hotelul BTT în asociere în participaţiune, printr-o decizie a AGA, în baza unei negocieri directe. Emanoil Săvin a fost singurul participant.

 

Un an mai târziu, BTT îi vinde hotelul cu 55 de camere şi 9.000 de metri patraţi de teren cu 600.000 de dolari. Spune că mai investeşte 3 milioane de euro ca să-l transforme în hotel de 3 stele, să îi facă teren de fotbal şi de tenis şi să-i schimbe numele.

 

Firma prin care a cumpărat proprietatea BTT şi la care a rămas acţionar majoritar, SC Alexandros Hotels SRL, a prosperat după tranzacţia cu BTT. De pildă, într-un singur an, în 2009, primul an de criză în România, SC Alexandros Hotels SRL avea o cifră de afaceri de 714.000 de euro şi 50 de angajaţi.

 

Un alt contract despre care instanţa spune că ar trebui anulat este cel încheiat de Mirel Mihăilescu.

 

Mirel Mihailescu, investitor: „Nu numai să-ţi ia ceea ce era al lor. Îţi ia şi ce este al tău. Ei vor să-şi ia locaţiile. Şi eu cum aş putea să procedez, să-mi iau vilele sau cum? Că ele nu sunt create pe role”.

 

Deniz Osman, director de patrimoniu al BTT: „BTT-ul nu doreşte decât să respecte sentinţa care a fost dată în 2014. Care a anulat acele contracte de asociere în participaţiune. Dacă eu intru în casă la dumneavoastră şi stau în sufragerie, mă lăsaţi să stau o săptămână acolo. Şi veniţi şi găsiţi în mijlocul sufrageriei că mi-am mai făcut eu o garsonieră mică, aşa, cum facem? Dumneavoastră sunteţi proprietar. Cum facem? Aia e a mea. Căsuţa aia mică, de jucărie”.

 

Astăzi, BTT mai are, în Costineşti, un singur hotel funcţional, Forum, şi încă 73 de corpuri de clădire.

 

Majoritatea sunt cu lacătul pe ele, iar unele sunt ruină. BTT doreşte să le închirieze. Cum este şi un fost sediu administrativ.

 

Gard în gard cu Vox Maris, cel mai luxos complex din Costineşti, o căsuţă studenţească este locuită de oamenii străzii.

 

Căsuţele şi bungalourile evacuate de chiriaşi au ajuns la mâna hoţilor.

 

Pe 22 decembrie 1999, Crin Antonescu, pe atunci ministru al Tineretului şi Sportului, trece în proprietatea Biroului de Turism pentru Tineret şapte hectare de teren din Herăstrău. Pe o parte din suprafaţă funcţiona secţia de yachting a Clubului Sportiv Studenţesc.

 

După ce intră în posesie, Biroul de Turism pentru Tineret se asociază cu firma Domino 94 Impex SRL, pentru exploatarea bazei sportive a Clubului. Asocierea dintre cele două companii urma să facă şi investiţii la CSS. În următoarele luni, BTT nu respectă o serie de angajamente din contract. În 2000, Domino 94 Impex îl dă în judecată.

 

Liviu Doară, administratorul Clubului Sportul Studenţesc: „BTT-ul nici măcar nu se prezintă în instanţă. Şi atunci instanţa dă o hotărâre prin care obligă BTT-ul să-i vândă lui Domino 94 Impex SRL activele şi pasivele”.

 

În acest fel, în 2000, Domino Impex SRL devine, oficial, proprietar a 7 hectare de teren în cea mai râvnită zonă imobiliară din Bucureşti, în schimbul a doar 100.000 de dolari.

 

Domino 94 Impex SRL este deţinută, în procente egale de soţia lui Bartolomeu Finiş, Carmen, care este şi administrator, şi de Olimpia Ulrich.

 

După ce, oficial, devine proprietara terenului, firma Domino Impex ar fi încercat sa oblige CSS să renunţe la cele trei hectare pe care le exploata.

 

Liviu Doară, administratorul Clubului Sportul Studenţesc: „BTT-ul, făcând presiuni foarte mari asupra Clubului Sportul Studenţesc, ne-a restrâns activitatea de la cele 4 terenuri de tenis şi a cabanei, unde aveam părţile administrative, la doar un hangar în care ţineam bărcile”.

 

În 2002, clubul sportiv dă în judecata Ministerul Sportului, pe motiv că terenul înstrainat nu i-a aparţinut niciodată. Instanţa stabileşte ca fostul ministru, Crin Antonescu, a semnat documentele de cedare a celor 7 hectare de teren, deşi ministerul pe care îl conducea nu era proprietarul terenului. Hotărârea urmează să fie pusă în executare. Crin Antonescu şi conducerea BTT refuză să facă vreun comentariu.

 

Şi din restul de baze sportive şi de agrement din Capitală, BTT-ul mai deţine astăzi doar câteva bucăţi.

 

Din Baza Străuleşti mai are circa 30.000 de metri pătraţi. Patru hectare au fost vândute în 2002 societăţii Agrement Serv SRL. 21.000 de metri pătraţi au fost expropriaţi pentru a se construi un tronson de metrou.

 

La Baza din Pantelimon, BTT a mai rămas cu 1. 8 hectare, din suprafaţa totală de peste 8. Restul s-a vândut.

 

Din baza de agrement Băneasa, nu mai deţine niciun metru pătrat din cei 80.000.

 

În 1991, BTT participă cu această bază la formarea societăţii Dragon Medical Complex SA, ca aport în natură.

 

Dragon, cu capital majoritar de stat, este înfiinţată la iniţiativa fostului medic al echipei naţionale de fotbal, Florin Brătilă.

 

Are ca obiect de activitate construirea şi exploatarea unui complex medical, cu servicii hoteliere şi de agrement. Printre asociaţi mai apare în Dragon Medical Complex şi Elena Stolojan, care un an mai târziu devine şi asociat al BTT. În 2002, BTT reintră în posesia bazei sportive. Pentru ca, patru ani mai târziu, printr-o notă internă, să trimită din nou baza în patrimoniul Dragon Medical Complex, al cărei acţionar majoritar devenise între timp Tasilva Limited, cu sediul în Insulele Virgine. Terenul BTT-ului este folosit apoi de Ioan Niculae, ajuns în acţionariatul Dragon Medical. Omul de afaceri aduce terenul ca aport de capital pentru a redeveni acţionar majoritar în Compania Naţională Tutunul Românesc.

 

Şi patrimoniul BTT din restul ţării a fost vândut, bucată cu bucată

Hotelurile din Sibiu, Târgu-Jiu şi Geoagiu-Băi au fost vândute. Cel din Brăila aparţine Consiliului Judeţean, iar cel din Miercurea Ciuc a fost transmis în patrimoniul Mitropoliei Ardealului, prin hotărâre de Guvern, în 1994. Din cele 40 de sedii judeţene de agenţii, doar 8 mai aparţin astăzi BTT-ului.

 

Nici din cele patru complexuri turistice din staţiuni BTT-ul nu mai deţine nimic.

 

Complexul Roşu din inima Deltei este vândut de BTT în 1999 către SC Atbad SA, care avea ca acţionar majoritar fondul de investiții Gelsor, deţinut de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu.

 

Până în 2002, Atbad a fost şi administrator unic al SC Delta Miraj, care l-a avut ca acţionar tot pe Sorin Ovidiu Vântu, cu 42%.

 

Astăzi, SC Atbad SA are ca acţionar majoritar SC Conservil SRL, care, la rândul lui, este deţinut de offf shore-ul Comac Limited, cu sediul în Cipru.

 

La Complexul Pârâul Rece, şase vile şi un hotel al BTT-ului au fost retrocedate, în 1998. Încă două hoteluri, o discotecă, o cabană şi o pârtie de schi au fost vândute.

 

Hotelul Bucegi din Pârâul Rece a fost cumpărat de fostul preşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară, Dan Radu Ruşanu, prin firma sa, SC Romtur International SRL. În 2000 a plătit pentru el 180.000 de dolari. Anul trecut l-a dat în locaţie de gestiune firmei Transget Star SRL, care aparţine omului de afaceri Octavian Turbatu.

 

Mare parte din Complexul Câmpulung Moldovenesc, adică hotel, restaurant, discotecă, chioşc, terasă şi anexe, a fost cumpărat în 2000 de firma SC Sincron SRL, cu 136.000 de dolari.

 

La Izvorul Mureşului, opt vile şi o gospodărie anexă au fost vândute în 1993 şi una a fost retrocedată.

 

Gavril Chindea, director la Complexul Sportiv Naţional Izvorul Mureşului: „M-am bucurat că s-au vândut fiindcă în fiecare zi se spărgeau, erau în afara perimetrului şi nu le puteam întreţine”.

 

Baza sportivă a fost transferată Ministerului Tineretului şi Sportului, în 1996. Astăzi, are 26 de angajaţi şi pregăteşte sportivi ai cluburilor şcolare. Reprezentanţii societăţilor amintite în acest material au fost contactaţi şi au refuzat să ofere puncte de vedere. Nu a avut nimic de spus nici Ministerul Tineretului şi Sportului.

 

 

 

România Furată | Autostrăzi pe hârtie, plătite de mai multe ori

 

 

România trebuia să aibă, oficial, 1.500 de kilometri de autostradă până la sfârşitul anului 2015, dar a reuşit doar jumătate, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. La capitolul autostrăzilor proiectate este, însă, fruntaşă.

 

 

„N-ar mai trebui să dai drumul la niciun studiu de fezabilitate, dacă nu eşti sigur că exact în momentul finalizării studiului începi execuţia”, spune Alexandru Nazare, fost ministru al Transporturilor.

 

Pentru că expiră foarte repede, în 24 de luni, studiile de fezabilitate trebuie refăcute la nesfârşit.

 

„Nu este problema legii. Este problema ta, că tu lansezi proiectele în mod inutil”, spune Alin Goga, director de investiţii CNADNR.

 

CNADNR ajunge să plătească câte un nou studiu de fezabilitate o dată la câţiva ani, pentru aceeaşi bucată de şosea.

 

„Au o cumetrie. Au 3-4 ingineri care ştampilează nişte hârtii, trimit studiile. (…) Se fac din apartament”, spune Ion Lixandru, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Logistică şi Transport.

 

România a avut la dispoziţie din partea UE în jur de şase miliarde de euro, pe care n-a reuşit să-i valorifice.

 

„La sfârşitul acestui an tragem linia şi vedem: 9 miliarde de euro pierduţi, 3 miliarde de euro pierduţi pe transporturi şi te uiţi ce absorbţie a avut CNADNR-ul în acest an. Sub 1%. Nu e altă ţară europeană care să piardă mai mult decât noi”, spune Alexandru Nazare.

 

Deciziile politice sunt cele care ar fi influenţat negativ construirea de autostrăzi.

 

„Toți baronii voiau să le treacă autostrada prin poartă”, spune fostul ministru.

 

Ce firme s-au îmbogățit de pe urma deciziilor conducerii CNADNR și Ministerului Transporturilor, aflați la România Furată.

Iosif

 Hugo Bouter

Iosif este Vlăstarul unui pom roditor, Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au provocat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov. De acolo este păstorul, stânca lui Israel. De la Dumnezeul tatălui tău care te va ajuta şi de la Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele vor fi peste capul lui Iosif, peste creştetul capului celui ce a fost pus deoparte de fraţii săi (Geneza 49:22-26 ).

Un pom roditor
Faptul că Iosif era fiul pe care Iacov l-a iubit cel mai mult (Geneza 37:3 ) este confirmat şi de lungimea şi importanţa acestei binecuvântări. Citind-o, nu putem să nu ne gândim la ceea ce s-a spus despre Isaac, fiul favorit al lui Avraam: „…şi lui i-a dat el tot ce are“ (Geneza 24:36 ). De fapt, toate aceste lucruri date lui Iosif cuprind mult mai mult decât ceea ce poseda Iacov şi putea acorda fiului său. El a vorbit despre tot ceea ce Dumnezeu pusese deoparte pentru Iosif şi pentru urmaşii lui. Ca profet, Iacov a vestit această binecuvântare divină, care se defineşte mai ales în ultimele două versete (25-26) şi care este precedată de două comparaţii.

Mai întâi, Iosif este un pom roditor (sau o viţă roditoare), ale cărui ramuri trec peste zid (versetul 22). Această imagine este urmată de un simbol complet diferit, cel al unui arcaş. Iosif este şi un bun arcaş, care nu a cedat atacurilor vrăjmaşilor, pentru că Dumnezeu i-a dat putere (Geneza 49:23-24 ). Aşa că, în fapt, binecuvântarea are trei părţi. În ultima parte, Iosif este descris ca „prinţul“ (NIV, NEB) sau ca „cel deosebit“ (NASB) între fraţii săi (a se vedea şi binecuvântarea lui Moise din Deuteronom 33:16 ). Alte versiuni notează aici cel „care a fost despărţit de fraţii săi“ (NKJV, RSV) sau „acel unul separat de fraţii săi“ (JND, NIV note). Aceasta este prima situaţie din Scriptură în care întâlnim ideea de nazireu, o persoană pusă deoparte în totul pentru Domnul.

În toate aceste aspecte – pom roditor, arcaş şi prinţ – Iosif este în mod frapant un tip al lui Hristos. Am putea spune că atât în umilinţă cât şi în înălţare, Iosif reprezintă unul dintre cele mai frumoase tipuri ale lui Hristos din Vechiul Testament. Aceasta ne este demonstrată clar şi în Noul Testament, pentru că în cuvântarea lui Ştefan din Faptele Apostolilor 7 , suferinţele cauzate lui Mesia de către ai Săi sunt ilustrate prin vieţile lui Iosif şi Moise. Aşa cum Iosif a fost urât de fraţii lui şi vândut ca rob în Egipt, Isus a fost respins de „ai Săi“ (Ioan 1:11 ) şi dat în mâinile naţiunilor. La fel, Moise a fost renegat şi respins de neamul său când a venit la ei prima dată.
Dar şi în înălţarea lui, Iosif este un tip al lui Hristos. Aşa cum Dumnezeu a fost cu Iosif şi l-a scos din toate necazurile, făcându-l domn peste Egipt, Hristos a fost eliberat din moarte şi înălţat ca să stea la dreapta lui Dumnezeu, fiind acum Mântuitorul vieţii şi al lumii (conform noului nume al lui Iosif din Geneza 41:45 ). Fiecare trebuie să vină acum la Hristos ca să primească „pâinea vieţii“.

În imaginea tânărului pom fructifer sau a viţei (literal: „fiu al unuia care aduce roade“), vedem două trăsături ale vieţii lui Hristos în umilinţă aici pe pământ. Hristos a trăit o viaţă în perfectă dependenţă de Dumnezeu şi a adus rod bogat pentru El. Vlăstarul de lângă izvor (versetul 22) ne reaminteşte de binecunoscutul tablou al copacului sădit lângă izvoare, care apare adesea în Scriptură (Psalmul 1:3 Ieremia 17:8 ). Ca Om dependent, Hristos Şi-a găsit toate resursele în Dumnezeu, astfel încât a putut aduce mult rod pentru Dumnezeu atât din Israel cât şi dintre naţiuni. Acestea din urmă sunt indicate în partea a doua a versetului 22: ramurile trec peste zid. Slujirea lui Hristos a fost fructuoasă chiar şi în afara zidului despărţitor dintre Israel şi naţiuni (pentru că poporul Israel era îngrădit de Lege şi despărţit de naţiuni prin aceasta). Un exemplu în acest sens îl oferă discuţia Lui cu samariteanca şi convertirea samaritenilor, care a urmat (Ioan 4 ).

Această purtare a roadelor, desigur, nu se limitează la viaţa lui Hristos pe pământ, ci continuă până acum. Prin lucrarea Duhului Său, Hristos aduce multă roadă în afara viei lui Israel. Harul lui Dumnezeu se întinde spre toţi oamenii, aducând roade pentru Dumnezeu în întreaga lume. În ce priveşte viaţa lui Iosif însuşi, rodnicia menţionată aici este legată de obicei de naşterea lui Efraim. Dumnezeu îl făcuse roditor pe Iosif în ţara Egiptului şi îl binecuvântase cu fii (Geneza 41:52 ).

Un arcaş
În versetele care urmează găsim imaginea ofensivă a arcaşului asaltat de vrăjmaşii lui. Arcaşii (literal: „maeştrii săgeţilor“) l-au lovit cu atâta vrăjmăşie încât, în versetul 23, se folosesc nu mai puţin de trei verbe diferite pentru a exprima aceasta („l-au provocat“, „au aruncat săgeţi“ şi „l-au urmărit cu ura lor“). Aplicate la Iosif, aceste versete se referă probabil la vrăjmăşia fraţilor săi şi la încercările din casa lui Potifar. Referirea lor la Hristos este, de asemenea, destul de limpede. Ce multe săgeţi s-au aruncat asupra Lui! Conducătorii iudei îi erau vrăjmaşi şi L-au hărţuit neîncetat. Profetul Ieremia compară limba mincinoasă cu o săgeată ucigătoare (9.8). Multe întrebări înşelătoare „au fost trase“ asupra lui Hristos, dar El a putut para toate aceste „săgeţi“ (Matei 22:15-46 ).

Ne amintim de asemenea de ispitirea din pustie, unde satan a tras zadarnic cele mai ascuţite săgeţi asupra lui Hristos. În final, acest „maestru al săgeţilor“ a trebuit să recunoască superioritatea lui Hristos şi să plece de la El. Hristos i-a putut contracara atacurile luând de fiecare dată o altă săgeată potrivită din „tolba“ Scripturii. Satan nu a putut rezista repetatelor cuvinte: „Este scris“. Acesta este totdeauna secretul puterii în lupta spirituală. Aşa a fost Hristos victorios asupra vrăjmaşului aici pe pământ, ca Om dependent. Noi, de asemenea, putem rămâne neclintiţi, trăind numai prin puterea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Cuvântul Său. Tot aşa şi Iosif a fost întărit şi testat prin Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 105:19 ).

Acest principiu al dependenţei totale de Dumnezeu în luptă este elaborat în versetul 24: „Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui (literal: „braţele mâinilor lui“) au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov“. Imaginea întrebuinţată aici este aceea că Dumnezeu Însuşi îşi pune mâinile puternice pe braţele arcaşului pentru a-l sprijini şi a-i face toate mişcările agile şi pline de forţă. Dumnezeu este Ajutorul desăvârşit al războinicului, pentru că El este „Puternicul lui Iacov“ (Isaia 1:24 49:26 60:16 şi Psalmul 132:2, 5 ).

Iacov ştia din proprie experienţă cât de puternic este Dumnezeu ca să ajute şi să aducă eliberare chiar şi din cele mai grele situaţii. Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a avut o cunoaştere apropiată a lui Dumnezeu, aşa cum probează celelalte titluri pe care le-a folosit pentru Dumnezeu în aceste versete. Dumnezeu este, de asemenea, „Stânca lui Israel“, „Păstorul“ (versetul 24), „Dumnezeul tatălui tău“ şi „Cel Atotputernic“ (versetul 25). În calitate de Piatră sau Stâncă, Dumnezeu este fundamentul solid pe care credinţa poate apoi zidi (Deuteronom 32:4, 18 Psalmul 18:31 31:2-3 62:2, 6-7 ). Hristos este atât Piatra din capul unghiului cât şi Piatra de boltă, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu (Isaia 28:16 Psalmul 118:22 Zaharia 4:7 Matei 21:42 Efeseni 2:20 1. Petru 2:4-7 ).

În Scriptură mai este o învăţătură foarte importantă despre Dumnezeu ca Păstor al poporului Său. În capitolul precedent, Iacov a spus că Dumnezeu fusese Păstorul lui în tot timpul vieţii până în acea zi (Geneza 48:15 ). Ca şi David, putem spune la modul cel mai personal: „Domnul este Păstorul meu“ (Psalmul 23:1 ). În viitor, Israel va fi condus de un singur Păstor (Ezechiel 34:23 37:24 ). Hristos este Păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14 ), marele Păstor (Evrei 13:20 ) şi „Păstorul cel Mare“ (Căpetenie – NASB) al poporului Său (1. Petru 5:4 ).

Versetele 24 şi 25 sunt, de fapt, o frază lungă care ne zugrăveşte diversele trăsături ale lui Dumnezeu, ca Acela care întăreşte şi susţine pe arcaş. Pe lângă aceea că Îl cunoştea pe Dumnezeu ca Păstorul, Stânca lui Israel şi Puternicul lui Iacov, patriarhul Îl cunoştea personal şi ca Dumnezeul său şi ca Cel atotputernic. Iar dorinţa lui pentru fiul său era ca şi acesta să fie ajutat şi binecuvântat de Cel atotputernic. Dumnezeu S-a descoperit în mod special lui Avraam, Isaac şi Iacov ca Dumnezeul Cel atotputernic (Geneza 17:1 28 .3; Exod 6:3 ) şi, în această calitate, El este izvorul întregii griji şi al tuturor binecuvântărilor alor Săi.

O binecuvântare întreită
Menţionarea Dumnezeului Celui Atotputernic îl conduce pe Iacov la binecuvântările care aveau să fie efectiv partea lui Iosif: „Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui“ (versetul 25). Este o triplă binecuvântare, care cuprinde în primul rând darurile bune de sus, cum ar fi ploaia, roua şi soarele; în al doilea rând, ceea ce este dedesubt, cum ar fi pânzele subterane de apă care alimentează izvoarele şi pâraiele (Deuteronom 8:7 33:13 ); şi, în al treilea rând, ceea ce-i este dat omului aici, pe pământ, fertilitatea omului şi a animalelor. Astfel Iosif este binecuvântat sub toate aspectele. Împlinirea istorică a acestei profeţii se poate vedea în marea şi fertila moştenire a lui Efraim şi Manase în ţara Canaan. Astfel, în cei doi fii ai săi, Iosif a primit partea dublă la care avea drept întâiul-născut. Totuşi, cum am văzut mai înainte, Iuda avea să fie seminţia împărătească.

Binecuvântările strânse pentru Iosif erau atât de bogate, încât Iacov a putut spune: „Binecuvântările tatălui tău (adică binecuvântările date de tatăl tău) întrec binecuvântările părinţilor mei“ (versetul 26). Astfel, binecuvântarea lui Iosif a întrecut toate binecuvântările anterioare date de Dumnezeu patriarhilor. Unele traduceri moderne spun „binecuvântările munţilor din vechime“ (NIV) sau „munţilor veşnici“ (RSV) în loc de „binecuvântările părinţilor mei“. Acest gând se repetă în propoziţia următoare: „…până în creştetul (sau dărnicia) dealurilor veşnice“. Cele mai bune produse ale pământului, roadele cele mai alese (Geneza 27:28 Deuteronom 33:15-16 ), aveau să fie strânse peste capul lui Iosif, cum spune versetul 26: „Ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi“. Poate că trebuie să ne gândim la punerea mâinilor, aşa cum Iacov şi-a pus mâinile pe capul lui Iosif pentru a-l binecuvânta. Fiind un profet, el era canalul pentru binecuvântarea divină pregătită lui Iosif.

Această ultimă parte a binecuvântării (Geneza 49:25-26 ) are mult în comun cu binecuvântarea lui Moise pentru Iosif (Deuteronom 33:13-16 ). Când vorbeşte despre favoarea Celui care locuia în rug, Moise menţionează încă o trăsătură a lui Dumnezeu. Şi în acest fel a ajuns Moise să-L cunoască pe Dumnezeu: ca Cel Sfânt care, deşi este un foc mistuitor, putea locui în mijlocul unui popor păcătos. Pe lângă toate celelalte binecuvântări, asupra capului lui Iosif avea să vină favoarea Celui care locuia în rug, Iosif fiind din nou numit „cel distins între fraţii săi“. Sensul literal al cuvântului folosit aici este „cel despărţit“ sau „nazireul“, o binecunoscută idee ce reiese din viaţa lui Samson şi din legea nazireului în Numeri 6 .

Iosif a avut un loc aparte şi unic între fraţii săi şi este, în această privinţă, şi un simbol frumos al lui Hristos, Acela care a fost consacrat lui Dumnezeu şi recunoscut ca întâi-născut între mai mulţi fraţi. În timpul vieţii Sale aici pe pământ, Hristos S-a dăruit total lui Dumnezeu şi, după ce a înlăturat păcatul prin sacrificiul Său, trăieşte acum pentru Dumnezeu în sfinţenia cerului (Romani 6:10 Ioan 17:19 ). El este adevăratul Nazireu, adevăratul Iosif, căruia fi sunt date toate binecuvântările (Iosif = El va adăuga). Într-adevăr, Tatăl a dat toate lucrurile în mâinile Fiului Său iubit (Ioan 3:35 ). Dumnezeu L-a întâmpinat cu binecuvântări bogate şi L-a binecuvântat pentru totdeauna (Psalmul 21:3 45:2 ).

Şi noi Îl cunoaştem, prin credinţă, ca Fiul Binecuvântat al Tatălui şi Moştenitorul a tot ceea ce este în cer şi pe pământ. Contemplându-L astfel, ştim că, fiind ai Lui, suntem şi noi binecuvântaţi cu orice binecuvântare în Cel iubit. El va veni curând să ne ia sus, spre a ne duce în gloria pe care a pregătit-o pentru fraţii Săi. Atunci vom primi întreaga măsură a mântuirii, pe care în prezent încă o aşteptăm (Geneza 49:8 ). Dar chiar şi acum, dorinţa Lui este să fie glorificat în vieţile noastre, astfel încât să fim schimbaţi după chipul Său, pentru că scopul întregii creşteri spirituale este ca El, Întâiul-născut între mai mulţi fraţi, să fie văzut în ei (Romani 8:29 ).

Dar, la întoarcerea Sa, şi poporul Lui pământesc Îl va cunoaşte ca fiind Domnul din cer, pe care Dumnezeu L-a copleşit cu onoruri şi cu binecuvântări. Întocmai cum fraţii lui Iosif s-au plecat înaintea celui pe care odinioară îl respinseseră şi îl dăduseră în mâinile naţiunilor, Israel se va pocăi şi se va pleca înaintea Hristosului preamărit. Vor privi pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10 ). Când Se va arăta El, nu numai că va binecuvânta rămăşiţa poporului Său, ci va şi nimici cu desăvârşire pe toţi vrăjmaşii Săi. Această judecată va aduce restaurarea tuturor lucrurilor. Aceasta ni se prezintă în tip în binecuvântarea lui Beniamin.

 

Timotei

 din revista „Cercetați Scripturile”

Biografia lui Timotei, însemnată prin Duhul Sfânt în Cuvântul lui Dumnezeu, este plină de învăţături şi îmbărbătări pentru noi. El trăia în aceeaşi lume stricată ca şi noi, era supus aceloraşi ispite ca şi noi, dar ce a făcut Dumnezeu din el pentru că s-a predat deplin!

Credinţă sinceră

Timotei, care locuia în ţinutul Listrei în Asia Mică, era fiul unei iudeice şi a unui tată grec (Faptele Apostolilor 16:1 ). Deja în bunica lui, Lois, apoi şi în mama sa, Eunice, a locuit o credinţă sinceră, care cuprindea ceea ce cunoşteau despre Dumnezeu pe baza legii şi a prorociilor (2. Timotei 1:5 ).

Ele l-au crescut pe Timotei conform luminii pe care o aveau. El cunoştea „Sfintele Scrieri“ ale Vechiului Testament deja din copilărie (2. Timotei 3:15 ), iar această credinţă sinceră, care nu se desfăşura în formele moarte înaintea oamenilor şi care nu simula evlavia, a prins rădăcini şi în el. O astfel de credinţă luminează conştiinţa şi aduce inima în legătură directă şi personală cu Dumnezeu. Tânărul era gata să primească mai multă lumină şi să asculte de adevăr în toate lucrurile.

Timotei avea o bună mărturie de la fraţi

Într-o zi, Barnaba şi Pavel au ajuns în acel ţinut şi au vestit acolo pentru prima dată Evanghelia despre Isus Hristos. Astfel au luat fiinţă adunările din Iconia, Listra şi Derbe (Faptele Apostolilor 14 ).

Se pare că Timotei a venit deja atunci în contact cu apostolul, că a auzit Evanghelia din gura acestuia şi a primit-o. Apostolul Pavel îl numeşte mai târziu „adevăratul meu copil în credinţă“ (1. Timotei 1:2 ). Această expresie pare să indice şi spre faptul că el a fost introdus de apostol în toate tainele şi învăţăturile adânci ale Evangheliei, care i-au fost încredinţate lui Pavel.

Când apostolul a vizitat acele adunări din Asia Mică cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare, atenţia i-a fost atrasă în mod deosebit de „ucenicul“ Timotei (Faptele Apostolilor 16 ). Ca urmare a întrebărilor sau din proprie iniţiativă, fraţii din Listra şi Iconia au dat o bună mărturie despre tânărul Timotei. Nu se putea spune nimic negativ despre el. Timotei nu întreţinea nici un fel de legături cu lumea şi învăţase să vegheze asupra îndemnurilor firii. De aceea, fără îndoială era vizibilă roada Duhului în viaţa sa: un interes deosebit pentru adevăr şi lucrurile Domnului, dragoste faţă de sfinţi şi faţă de cei pierduţi, care se arăta prin rugăciune şi participare activă la lucrarea Domnului.

Ni se poate da şi nouă o astfel de mărturie, sau totul se restrânge la observaţia laconică: „Nu face nimic rău, dar nici nimic bun“? Câtă nevoie au astăzi fraţii tineri de felul de a fi şi de hotărârea lui Timotei!

Timotei ca însoţitor al marelui apostol

Pe el îl voia Pavel ca să plece împreună cu el“ (Faptele Apostolilor 16:3 ). În localitatea, în adunarea în care viaţa sa era vizibilă tuturor, Timotei se dovedise şi arătase o gândire spirituală. El era „credincios în cele mici“; acum, Domnul îi putea încredinţa mai mult. Astfel a devenit însoţitorul marelui apostol, dar şi atunci creşterea sa spirituală a mers pas cu pas. Slujba sa a început jos, nu sus.

La început au vizitat adunările existente pentru a le împărtăşi hotărârile luate la Ierusalim (Faptele Apostolilor 16:4 ). Aceasta era lucrarea lui Pavel şi a lui Sila. Dar când dădeau de teritoriu nou, toţi însoţitorii aveau de lucru. Domnul a binecuvântat peste tot din belşug această primă semănare a Cuvântului. Mulţi oameni, în fiecare loc în care rămâneau, primeau vestea mântuirii. Câtă muncă era acolo pentru sufletele care pătrunseseră la credinţă! Fiecare din aceşti căutători de adevăr şi nou-născuţi aveau întrebări şi probleme speciale, la care trebuia răspuns în discuţii personale.

Şi această a doua călătorie a apostolului, în care Timotei l-a însoţit ca începător, nu a fost o plimbare. Şi atunci, vestitorii Evangheliei au fost expuşi prigoanei şi maltratării. La început au fost multe probleme cu privire la direcţia spre care trebuiau să pornească. Apoi, după ce li s-a dat certitudinea că trebuie să ducă Evanghelia în Europa şi au început lucrarea acolo, au fost persecutaţi în fiecare oraş.

Timotei era un tânăr sensibil (2. Timotei 1:4, 6-8 ), iar toate acele evenimente care au năvălit fără oprire asupra lui, au făcut o impresie adâncă asupra sufletului său. O astfel de predispoziţie era de fapt o premisă rea pentru o lucrare aspră de pionierat în ţara păgânilor. Acolo era simţită toată împotrivirea şi duşmănia oamenilor mult mai adânc şi exista înclinaţia să se evite acele probleme grele. Dar Timotei a rezistat. În inima sa era dăruire faţă de Domnul, ascultare şi supunere faţă de voia Sa. Pentru toate celelalte a purtat de grijă Domnul. El iubeşte „instrumentele“ care se bazează deplin pe El, fiind conştiente de slăbiciunea lor, şi cărora El le poate dărui un har bogat.

Harnicul şi evlaviosul apostol îi era de mare ajutor prin exemplul său. Acesta nu era un erou supraomenesc, ci în toate lucrările şi în toate situaţiile era o demonstraţie vizibilă a puterii Domnului într-un vas slab, dar care era umplut de El şi îi stătea fără rezerve la dispoziţia Sa. Pavel îi putea aminti lui Timotei la capătul alergării sale: „Dar tu ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele, câte mi s-au făcut în Antiohia, în Iconia, în Listra, ce persecuţii am îndurat; şi Domnul m-a scăpat din toate“ (2. Timotei 3:10-11 ). Ce plăcută era relaţia dintre apostol şi tânărul său însoţitor! Timotei i-a slujit „pentru Evanghelie ca un copil pentru tatăl său“ (Filipeni 2:22 ); iar Pavel, ca un tată, i-a dat învăţături, sfaturi şi îmbărbătări, amintindu-i mereu de harul măreţ şi de resursele bogate din Domnul. Aceşti doi fraţi, unul „tânăr“ şi altul „bătrân“ nu mergeau pe căi diferite. Fiecare îşi ocupa locul său, fiecare era pentru celălalt un mare ajutor.

Timotei ca trimis şi împuternicit al apostolului

În această şcoală înaltă a experienţelor cu Domnul, creşterea spirituală a lui Timotei a făcut progrese rapide. De aceea, apostolul i-a putut încredinţa sarcini speciale şi importante deja de timpuriu. Din cele două epistole adresate lui de apostol vom observa după ce principii demne de imitat se desfăşura slujba sa.

Când Pavel a părăsit Berea, la stăruinţa fraţilor, pentru a-şi pune viaţa în siguranţă din cauza prigoanelor puternice, atunci atât Sila cât şi Timotei au rămas acolo pentru a continua lucrarea începută şi pentru a o întări (Faptele Apostolilor 17:14, 15 ).

Apoi, după ce au venit la Atena la porunca apostolului, Pavel s-a neliniştit cu privire la tânăra adunare din Tesalonic. Probabil, cei doi i-au comunicat apostolului căror necazuri erau expuşi tesalonicenii. Până la urmă, „nemairăbdând“, l-a trimis pe Timotei, „fratele nostru şi slujitor al lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos“ pentru „a-i întări şi încuraja în ceea ce priveşte credinţa“ (1. Tesaloniceni 3:1-8 ). I s-a părut că Timotei ar fi omul potrivit, iar acesta s-a întors curând cu o veste bună despre tesaloniceni.

Din Efes, în Asia Mică, apostolul l-a trimis pe Timotei cu Erast în Macedonia pentru a sluji adunării de acolo, pentru că el însuşi nu putea merge acolo (Faptele Apostolilor 19:22 ).

Trebuie să amintim că odată Pavel i-a dat sarcina importantă de a rămâne în Efes pentru a face ordine ca însărcinat al său în acea adunare în care apostolul slujise timp de trei ani (1. Timotei 1:3 ). Acolo apăruseră din aceia care „învăţau învăţături străine“. Timotei trebuia să li se împotrivească acestora şi să poarte de grijă ca fiecare la locul său, bărbaţi, femei, supraveghetori şi bătrâni, slujitori, robi, bogaţi, toţi fraţii să se comporte în Casa lui Dumnezeu corespunzător rânduielilor şi adevărului lui Dumnezeu. Ce lucrare plină de răspundere care presupunea o cunoaştere exactă a gândurilor lui Dumnezeu, o tărie interioară în credinţă şi o stabilitate în Domnul! Fără aceste lucruri nu i-ar fi fost suficient darul harului oferit de Dumnezeu.

De la întoarcerea la Dumnezu a lui Timotei trecuseră trei ani. Creşterea lui interioară sporise din belşug şi putea fi folosit de Domnul peste tot. – Şi la noi trec anii; dar nu trebuie să ne spună El: „Pentru că, deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi din nou nevoie ca cineva să vă înveţe care sunt elementele începutului cuvintelor lui Dumnezeu“ (Evrei 5:12 )? Care este cauza pentru aceasta?

Îndemnuri personale

Răspunsul la întrebarea pusă mai sus îl găsim cercetându-ne personal dacă am pus la inimă şi am dat urmare, ca acel frate fidel, îndemnurilor personale ale apostolului adresate lui Timotei în cele două epistole.

Aceste îndemnuri le-a primit Timotei şi oral în anii colaborării cu apostolul Pavel. Pentru ca ele să fie şi spre binecuvântarea noastră, au fost consemnate în scris. Amintim pe scurt doar câteva.

1. „Păstrând o credinţă şi o conştiinţă bună“ (1. Timotei 1:19 ). Prin „credinţă“ se referă aici la întreaga învăţătură creştină care primeşte şi ţine credinţa. Pentru această credinţă, Timotei trebuia să lupte (versetul 18). Dar el putea face aceasta numai când îşi păstra o conştiinţă bună care depinde de o inimă curăţită, care nu are nimic de ascuns de Dumnezeu şi astfel nu are nimic să-şi reproşeze (Evrei 10:22 ). Cine naufragiază în credinţă, cine acceptă şi vesteşte învăţături greşite a lepădat conştiinţa bună (1. Timotei 1:19, 20 ).

2. „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii model pentru credincioşi în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie … Fugi de poftele tinereţii“ (1. Timotei 4:12 2. Timotei 2:22 ). Timotei, împuternicit de apostol, pentru a exercita o slujbă atât de importantă în adunare, ar fi putut face fără efect toate străduinţele sale şi ar fi putut strica totul dacă ar fi făcut loc aroganţei tinereşti sau ar fi dus lipsă de curăţie morală. Dar deoarece cuvântul său era în concordanţă cu umblarea sa şi era un exemplu pentru credincioşi în dragoste şi credincioşie, era luat în serios, iar cuvântul său avea greutate, deşi nu era un frate cu părul cărunt.

3. „Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor“ (1. Timotei 4:15 ). Timotei a putut face progrese în lucrurile lui Dumnezeu numai pentru că se dedica lor cu toată inima. El se ocupa cu aceste lucruri; ele îl interesau şi el trăia în ele. Spre ce lucruri se îndreaptă interesul nostru? Cu ce ne preocupăm?

4. „Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă“ (1. Timotei 4:16 ). Timotei trebuia să se preocupe cu Cuvântul nu numai cu privire la alţii, ci trebuia să-l aplice în primul rând la el, pentru ca starea lui interioară să fie în concordanţă cu învăţătura sa. – Dacă cineva este chemat la o slujbă, atunci asupra lui este o mare răspundere. Această slujbă, chiar dacă este neînsemnată, poate o mărturie pentru Domnul faţă de un vecin, nu se află în afara sferei vieţii personale, ci este în strânsă legătură cu aceasta. Ce exemplu evident era apostolul însuşi pentru Timotei în acest sens! (A se compara 1. Corinteni 9:27 2. Corinteni 6:4-6 Filimon 3,17 etc.)

5. „Fugi de acestea (iubirea de bani) şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului“ (1. Timotei 6:11 ). Probabil, ni se pare inutil ca Timotei, care şi-a dovedit atât de clar devotamentul său faţă de Domnul, să fie îndemnat în acest fel. Dar cât de uşor putea câştiga influenţă asupra lui ceea ce era vizibil! De aceea trebuia să fugă de iubirea de bani. Să rămânem cu toţii aproape de Domnul, încât El să acţioneze ca un magnet asupra sentimentelor noastre şi să urmărim aceste lucruri enumerate aici, care sunt roada Duhului (Galateni 5:22 )!

În încheiere aş dori să indic spre fidelitatea acestui tânăr care îl caracteriza tot timpul. Când „toţi care sunt în Asia“ s-au îndepărtat de apostolul închis, când nimeni nu a fost alături de el la prima apărare în faţa împăratului şi toţi l-au părăsit (2. Timotei 1:15 4:16 ), putea conta pe Timotei. El a rămas în strânsă legătură cu Pavel şi a continuat (2. Timotei 1:7 ) în duhul puterii, al dragostei şi al chibzuinţei slujba şi lupta cea bună pentru adevăr.

Să dea Domnul ca acest exemplu al unui frate tânăr să fie un imbold pentru noi, chiar dacă Domnul ne-a dat un cerc de activitate mult mai restrâns!

Tihic

 E. A. Bremicker

Tihic este unul din bărbaţii amintiţi de câteva ori în Noul Testament, dar care este relativ necunoscut. Citim de cinci ori despre el. Din Fapte 20:4 putem deduce că provenea din Asia şi că l-a însoţit un timp pe Pavel în călătoriile sale. Din Tit 3:12 şi 2. Timotei 4:12 deducem că Pavel l-a putut implica pentru anumite scopuri în slujba pentru Domnul. Pavel l-a trimis în Efes şi în Creta la Tit.

Tihic a fost probabil şi cel care a dus scrisorile adresate colosenilor şi efesenilor, pe care Pavel le-a scris în închisoarea din Roma. El este amintit la sfârşitul fiecărei scrisori. „Calităţile“ lui Tihic numite acolo de Pavel ne pot servi ca exemplu şi ne pot impulsiona.

Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul“ (Efeseni 6:21 ).

Toate cele despre mine vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios şi împreună-rob în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoască cele despre voi şi ca să vă mângâie inimile“ (Coloseni 4:7-8 ).

Să privim aceste două texte şi să învăţăm următoarele de la Tihic:

El era un frate preaiubit

Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la două aspecte: în primul rând, Tihic era, la fel ca toţi credincioşii, iubit de Dumnezeu. Pavel a fost mereu conştient de acest adevăr, iar aceasta a caracterizat aprecierea sa faţă de alţii. Astfel, pe tesaloniceni îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“ (1. Tesaloniceni 1:4 ) şi „fraţi preaiubiţi de Domnul“ (2. Tesaloniceni 2:13 ). Ce bine ar fi ca şi noi să-i vedem pe fraţii noştri ca obiecte ale dragostei şi simpatiei lui Dumnezeu şi a Domnului! Aceasta ne-ar păzi de o sentinţă dură cu privire la ei.

În al doilea rând, în expresia „frate preaiubit“ găsim şi gândul că Pavel însuşi îl iubea şi că era sigur că şi destinatarii scrisorii îl iubeau. Între ei exista o relaţie caracterizată de dragoste. El era, desigur, un frate care vorbea bine despre credincioşi. Când noi folosim astăzi expresia „frate drag“, aceasta înseamnă acelaşi lucru, şi anume că el ne este drag şi preţios. În uzul limbii, această expresie s-a atenuat destul de mult, încât mulţi o folosesc în mod greşit şi exprimă prin aceasta de fapt că sunt „drăguţi cu noi“. Uzul limbii biblice este, desigur, mai clar, pentru că nu este supus schimbării. Dar şi noi astăzi nu-i iubim pe fraţi, pentru că ne sunt simpatici, ci pentru că sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu.

El era un slujitor credincios

Tihic a fost un frate preaiubit, dar şi un slujitor fidel al Domnului său. Un slujitor credincios se caracterizează prin faptul că el se îngrijeşte de binele turmei. Avem nevoie de fraţi şi de surori care spun ceea ce este spre zidirea celor care ascultă (1. Corinteni 14:3 ). Ei trebuie să fie capabili să spună adevărul în dragoste. A fi un slujitor credincios înseamnă a administra cu seriozitate ceea ce ţi-a încredinţat Domnul, dar în acelaşi timp să descoperi dragostea lui Hristos. Unor astfel de oameni, Timotei trebuia să le încredinţeze ceea ce el însuşi auzise de la Pavel (2. Timotei 2:2 ).

Tihic era un astfel de slujitor credincios, şi se mai spune: „în Domnul“. Odată Domnul le-a spus ucenicilor: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“ El este punctul central al relaţiilor noastre ca fraţi şi al slujbei noastre, El este izvorul motivaţiilor noastre şi sursa puterii noastre. Ceea ce facem cu fidelitate pentru credincioşi, este apreciat de Domnul ca fiind făcut pentru El. Aceasta face ca orice slujbă printre credincioşi să primească o motivaţie specială şi o nobleţe deosebită.

El era un împreună-rob

Tihic nu a fost numai un slujitor credincios, ci şi un împreună-rob. Pavel se numeşte pe sine în repetate rânduri „rob al lui Isus Hristos“. Tot aşa era şi Tihic. El nu şi-a impus voinţa proprie în slujbă, ci a vrut să facă ceea ce i-a dat Domnul să facă. Un rob este caracterizat prin faptul că este ascultător. Această ascultare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi în slujba pentru Domnul nostru.

Fiecare slujitor este supus stăpânului său (Romani 14:4 ), adică el este direct răspunzător faţă de stăpânul său pentru slujba sa. Totuşi, Domnul ne-a pus în slujbă şi împreună cu alţii. Noul Testament cunoaşte împreună-lucrători, împreună-părtaşi, împreună-ucenici, împreună-ostaşi, împreună-luptători şi, desigur, împreună-robi. Epafra purta acelaşi titlu ca Tihic. El era un „preaiubit împreună-rob, care este un slujitor credincios al lui Hristos“ (Coloseni 1:7 ). Pe de o parte este o mare îmbărbătare în slujba pentru Domnul când avem alături de noi astfel de împreună-robi, cu care putem munci împreună. Pe de altă parte este o provocare pentru fiecare dintre noi, să fim un astfel de împreună-rob. În acest mod ne putem ajuta reciproc şi întări spre a face binele.

El era un mesager util

Bărbaţi cu o calificare ca cea a lui Tihic pot fi utili în lucrarea Domnului. Lucrarea sa nu era o slujbă de predicare în public, ci Tihic trebuia mai întâi să fie un mesager. El trebuia să ducă veşti de la Pavel la credincioşii din alte locuri şi invers, să-i relateze apostolului cum le mergea acelor credincioşi. Pavel punea mare accent, ca fraţii să cunoască împrejurările în care se găsea, dar la rândul său dorea să ştie care erau împrejurările lor. Recunoaştem aici dragostea şi purtarea de grijă a lui Pavel faţă de credincioşi. Ei erau îngrijoraţi de el, fiind întemniţat în Roma, şi tocmai de aceea l-a trimis pe Tihic la ei, ca să le relateze despre el. Şi de aici putem învăţa. Să ne informăm reciproc despre împrejurările în care ne găsim, ca să putem să ne rugăm unii pentru alţii.

Tihic trebuia să le mângâie inimile. În Efeseni 4:16 citim despre „încheietura de întărire“, care are o funcţie deosebită în Trup (Adunarea). Fără aceste încheieturi nu funcţionează. Se pare că Tihic era o astfel de „încheietură“. Cât de des vorbim în discuţiile noastre cu fraţii noştri despre alţii, în loc să ne îngrijim de ei şi să le aducem mângâiere! Tihic a contribuit la înviorarea şi întărirea credincioşilor.

Să-L rugăm pe Domnul să-i privim şi noi, ca Tihic, pe fraţii noştri scumpi, să fim slujitori şi împreună-robi fideli, care lucrează spre folosul fraţilor, şi ca Domnul să ne dăruiească tot mai mulţi bărbaţi şi tot mai multe femei, care exercită o astfel de slujbă peste tot unde sunt strânşi credincioşii.

Timotei

 Georges André

Nu avem, în Biblie, un text care să se ocupe special de viaţa lui Timotei aşa cum avem în cazul lui David, Iosif, Daniel, etc. Timotei e menţionat de 24 de ori în Fapte şi în epistole, din care două îi sunt adresate.

A fost deci necesar să recurgem la diferite pasaje ca să ne dăm seama ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre acest om. El este, pentru noi, un exemplu remarcabil al felului în care Domnul cheamă şi formează un slujitor şi pe care, apoi, îl foloseşte pentru binele altora.

I. Viaţa lui Timotei

1. Copilăria şi tinereţea

Citiţi mai întâi Fapte 16:1-3 2. Timotei 1:5 3:14, 15 .

a) Familia

Ni se spune că mama lui Timotei, Eunice, era „iudeică credincioasă” şi că avea o „credinţă neprefăcută” care se sălăşluise mai întâi în bunica lui, Lois. Cele două femei crescute în iudaism aveau aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca şi Pavel care-L slujea pe Dumnezeu din moşi strămoşi; e vorba de credinţa unui evreu evlavios care se conforma Scripturilor Vechiului Testament. Însă tatăl era grec. Nu ni se spune nimic mai mult despre el. Probabil că nu avea aceeaşi credinţă ca soţia sa. Aşa se explică de ce copilul lor nu fusese tăiat împrejur.

Iată o familie împărţită: o mamă evlavioasă şi un tată cel puţin indiferent. Cum s-a putut căsători Eunice cu un bărbat dintre neamuri, intrând în contradicţie cu Legea pe care o cunoştea? În această privinţă nu ni se spune nimic. Situaţii asemănătoare întâlnim şi azi în multe familii; de exemplu atunci când, după căsătorie, unul din soţi se converteşte, iar celălalt rămâne departe de credinţa creştină. Există căsătorii cu totul contrare Cuvântului, (2. Corinteni 6:14, 15 ) în care un copil al lui Dumnezeu se căsătoreşte cu o persoană necredincioasă. Se întâmplă chiar ca un credincios să se căsătorească cu o persoană care  numai aparent a mărturisit credinţa.

Ce greu este, în asemenea cazuri, să creşti copiii în Domnul, în disciplina Lui şi în învăţătura Lui (Efeseni 6:4 )! Situaţie dureroasă a multor mame creştine de care Dumnezeu poate totuşi să se îngrijească, aşa cum a fost în cazul mamei lui Timotei.

Eunice n-a fost oprită de soţul ei să-şi educe fiul. Timotei cunoştea „din pruncie” Sfintele Scripturi. Fără îndoială că ea pusese în practică îndemnul dat în Deuteronom 6:6-9 : „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi…”. Ea a trebuit să accepte netăierea împrejur a fiului său, dar s-a ţinut tare în privinţa învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar trebuie ceva mai mult: o lucrare a lui Dumnezeu şi credinţa personală pentru ca copilul să se nască în viaţa dumnezeiască.

b) Convertirea

Din 2. Timotei 3:14, 15 reiese că Dumnezeu lucrase în inima lui Timotei. El cunoscuse din pruncie Sfintele Scripturi. Ele au avut puterea să-i dea înţelepciunea care duce la mântuire prin „credinţa în Isus Hristos”. A învăţat, pe urmă, chiar din gura lui Pavel, tot ce privea Evanghelia şi adevărurile ce sunt în legătură cu ea. În sfârşit el a fost convins pe deplin. A învăţa este neapărat necesar, dar nu-i suficient; este necesară o convingere intimă şi personală. Această convingere nu poate fi întemeiată decât pe Cuvântul lui Dumnezeu, sursa la care trebuie să revenim mereu, temelia oricărei certitudini. Cuvântul lui Dumnezeu rodeşte în noi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Se pot deci deosebi patru etape:

– cunoaşterea Scripturilor în familia creştină, la şcoala duminicală, la adunare.

– credinţa care confirmă că Dumnezeu există cu adevărat. Prin credinţă primim Cuvântul Său în minte şi în inimă şi ne alipim de persoana Domnului Isus, singurul Mântuitor.

– creşterea în lucrurile lui Dumnezeu. La aceasta contribuie studiul Bibliei şi frecventarea adunării. Citirea Bibliei trebuie să-şi aibă locul ei bine precizat în programul zilnic.

– convingerea personală. Aceasta nu decurge doar din ce am cunoscut sau am învăţat sub influenţa altuia. Ea este realizată prin harul şi prin Duhul lui Dumnezeu când sunt pătrunse adevărurile Cuvântului: „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2. Timotei 2:7 ).

Când s-a realizat această lucrare a harului la Timotei? Noi credem că ea a început atunci când Pavel, în a doua călătorie, a ajuns la Derbe şi la Listra, a întâlnit acolo „un ucenic numit Timotei”. Nu era doar un copil al lui Dumnezeu, ci un ucenic cunoscut care avea o bună mărturie a fraţilor din acele locuri. Convertirea sa avusese loc mai înainte. În prima călătorie, Pavel trecuse prin Iconia, Listra, şi Derbe (Fapte 14 ). Mulţi evrei şi greci crezură. Pavel şi Barnaba au fost atât de greu persecutaţi încât Pavel va ţine minte până la sfârşitul vieţii această persecuţie. El îi scria lui Timotei: „Tu, însă, ai urmărit de aproape… prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştiţi ce prigoniri am îndurat” (2. Timotei 3:10-11 ).

Aceste versete ne arată că Timotei a fost martor la necazurile apostolului. El pricepuse că cel ce suferea nu era un răufăcător sau un politician răzvrătit împotriva ocupaţiei romane ci un apostol credincios (Filipeni 1:13 ). Se pare, deci, că fiul Eunicei a venit în legătură cu Evanghelia cu ocazia primei călătorii a lui Pavel prin ţinutul său. El a văzut ce urmări poate avea aderarea publică la credinţa în Hristos Isus. Era, poate, unul din cei care „l-au înconjurat” după ce a fost împroşcat cu pietre (Fapte 14:20 ). După o scurtă absenţă, Pavel şi Barnaba se întorc la Listra, Iconia şi Antiohia „întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22 ).

Între cele două călătorii misionare, Pavel de fiecare dată a trecut prin Listra. Înainte de prima sa călătorie, probabil că Timotei nu cunoştea prea mult din Evanghelia lui Isus Hristos. La a doua călătorie era, însă, un ucenic cu o bună mărturie. Persecuţiile la care fusese martor şi-au pus amprenta pe caracterul său şi l-au încurajat „să stăruie în credinţă” (Fapte 14:22 ). Stăruinţa în credinţă în ciuda suferinţelor rămâne nota dominantă a exemplului apostolului şi a îndemnurilor sale către ucenicul lui iubit.

Pentru a rămâne credincios este necesară puterea lui Dumnezeu care o primim stăruind în post şi rugăciune. Atât apostolul cât şi ucenicul său s-au predat Domnului în care crezuseră.

c) Chemarea

După Faptele Apostolilor 16:3 cu ocazia celei de a doua călătorii a lui Pavel, Timotei a intrat în slujirea activă pentru care fusese pregătit. El era un „ucenic” ce se bucura de o bună mărturie din partea adunării locale (vers. 2). Fuseseră făcute proorocii cu privire la darul harului pe care i-l acordase Dumnezeu. El primise acest dar al harului mai ales ca păstor şi învăţător. Bătrânii Bisericii erau convinşi de acest lucru şi şi-au manifestat acordul prin punerea mâinilor. Pavel îi aminteşte lui Timotei de această lucrare (2. Timotei 1:6 ).

Iată temelia oricărei slujiri: renaşterea spirituală; dezvoltarea vieţii divine prin legătura cu Scriptura; umblarea, vizibilă tuturor, prin credinţă; darul harului lui Dumnezeu confirmat prin acordul dat de fraţii care au discernământul necesar.

Ştiind acestea despre Timotei „Pavel a vrut să-l ia cu el”. Apostolul avea o deosebită agerime duhovnicească pe care puţini oameni o au; totuşi încurajarea pe care fraţii mai în vârstă au putut s-o dea tinerilor la începutul slujirii lor pentru Domnul a fost adesea decisivă pentru cariera lor creştină. Apostolul îi scria lui Timotei: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1. Timotei 5:22 ), dar asta nu înseamnă să nu-ţi pui mâinile deloc. Când viaţa din Dumnezeu aduce roadă, când Domnul ne arată că are un tânăr ce vrea să-L slujească, oare nu trebuie, după exemplul apostolului, să-l încurajăm, să-l susţinem, să-l ajutăm?

Şi Pavel îl ia pe Timotei cu el. Se pare că ar fi fost o dezrădăcinare. N-au fost oare ezitări din partea familiei? O mamă evlavioasă nu se desparte uşor de copilul ei lăsându-l să plece departe în condiţii grele.

Oare Timotei nu s-a temut să se angajeze pe un drum al suferinţei şi al împotrivirilor, al pericolelor şi al încercărilor? Oricum ar fi fost, hotărârea lui Pavel a atras după sine hotărârea tovarăşului său.

Înainte de a pleca, Pavel „l-a tăiat împrejur”. Acest lucru pare o ciudăţenie din partea apostolului. Timotei n-a fost tăiat împrejur fiindcă tată lui era grec. Sub lege copilul dintr-o căsătorie mixtă era necurat. Sub har nu-i aşa. Dacă unul din soţi e credincios (1. Corinteni 7:14 ) copiii sunt „sfinţi”, adică puşi deoparte pentru Dumnezeu, beneficiind de privilegiile ambianţei creştine. Asta nu este însă, o scuză pentru a te căsători cu un necredincios! Din punct de vedere evreiesc era ilegală tăierea împrejur al lui Timotei. Din punct de vedere creştin era în contradicţie flagrantă cu ceea ce le spunea Pavel galatenilor: „vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic“. Şi totuşi de ce Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei? Nu pentru a-l împodobi cu un merit cum înţelegeau galatenii, ci „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Fapte 16:3 ). Iată un exemplu de a te face „tuturor totul” ca să câştigi pe cât mai mulţi (1. Corinteni 9:20-25 ). Pentru evrei era ca un evreu, pentru cei de sub Lege, ca unul ce ar fi sub Lege.

Pentru Timotei preţul angajării în lucrare era o încercare dureroasă şi umilitoare (vezi Geneza 34:25 ). Poate că nouă nu ni se cere aşa ceva, dar ni se poate cere să renunţăm uneori chiar la lucrurile ce par bune; să fim neînţeleşi de cei din jur sau chiar de prieteni dragi; să trăim izolaţi duhovniceşte în locurile în care suntem trimişi de Domnul; să renunţăm la o profesie îndrăgită; să pierdem consideraţia anumitor grupuri, etc. Chemările sunt foarte felurite şi tot aşa de felurite sunt şi renunţările. Multe servicii le împlinim în viaţa obişnuită, dar rămâne în picioare cuvântul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24 ). „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde… Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze” (Ioan 12:25-26 ). Nu degeaba îi repetă apostolul lui Timotei: „Rabdă suferinţele”.

Însoţind pe Pavel şi pe Sila, Timotei şi-a făcut ucenicia în această slujbă obositoare şi periculoasă, mereu pe drumuri: Licaonia, Frigia, Galatia, Misia, Troa şi Macedonia, ţinutul prin care evanghelia a intrat în Europa.

2. Slujirea

Slujba încredinţată lui Timotei, aşa cum reiese din Fapte şi din epistole are două aspecte: Mai întâi îşi îndeplineşte slujba împreună cu Pavel conform dorinţei apostolului (Fapte 16:3 ) însoţindu-l în cele mai multe călătorii. Îl vedem deasemenea ca asociat al lui Pavel în scrierea a şase epistole.

Apoi tânărul Timotei e trimis de Pavel să împlinească, adesea cu un alt tovarăş, o misiune specială într-o adunare sau într-un ţinut oarecare.

a) Împreună cu Pavel

Există oare o pregătire mai bună pentru un tânăr chemat în slujba Domnului decât să însoţească un slujitor atât de calificat cum era Pavel? Astfel Timotei învaţă cum să se poarte, când să acţioneze şi când să nu acţioneze; învaţă să treacă prin toate încercările lucrării pentru Domnul.

Odinioară tânărul Elisei îl însoţea pe Ilie. „A fost în slujba lui” ( 19:21 ); „turna apă pe mâinile lui Ilie” ( 3:11 ). În ziua răpirii lui Ilie, Elisei a primit o dublă măsură din duhul lui Ilie şi a devenit, la rândul lui, prooroc, direct responsabil faţă de Dumnezeu, o binecuvântare pentru popor. Foarte des în Noul Testament slujitorii sunt trimişi doi câte doi sau mai mulţi. Când Domnul îi cheamă pe cei 12 (Marcu 3:14 ), mai înainte de a-I trimite să propovăduiască şi să vindece îi rânduieşte „ca să-i aibă cu Sine”. Mai târziu ei se duc câte doi să vestească pocăinţa, să vindece şi să scoată demoni (Marcu 6:7-13 ).

În Fapte 8:14 apostolii trimit în Samaria pe Petru şi Ioan. Barnaba se duce mai întâi singur în Antiohia (Fapte 11:22 ); apoi merge la Tars să-l caute pe Saul şi împreună, timp de un an, lucrează pentru Domnul în adunarea locală.

În timpul călătoriilor sale Pavel e aproape mereu însoţit de unul sau de mai mulţi tovarăşi. Aşa a apărut Timotei cu el (Fapte 16:3 ). Timotei îl va însoţi prin diferite provincii din Asia, apoi în Macedonia, Filipi, Tesalonic, Berea (Fapte 17:14 ). Mai târziu se întâlneşte cu Pavel la Corint (Fapte 18:5 ) unde are o slujbă paralelă cu a apostolului (2. Corinteni 1:19 ). În timpul celei de a treia călătorie îl regăsim la Efes unde Pavel petrecuse mai mult de doi ani (Fapte 19:22 ); el e unul din cei ce-l slujeau.

După ce a vizitat din nou Macedonia şi Grecia, Pavel face ultima călătorie către Ierusalim. Timotei e printre însoţitori (Fapte 20:4 ). Nu mai aflăm nimic de el până-l găsim împreună cu apostolul Pavel la Roma (numele lui apare lângă al lui Pavel în epistolele scrise în captivitate – mai puţin în cea către Efeseni. În Filipeni 2:19 se vede clar că e alături de părintele său duhovnicesc. A fost şi întemniţat (Evrei 13:23 ), dar nu ştim unde şi cât a stat în închisoare. După o perioadă de formare îl vedem din nou alături de Pavel, slujindu-i şi învăţând pentru a ajunge apoi să transmită altora ce învăţase (2. Timotei 2:1-2 ).

b) Împuternicit al apostolului

Datorită autorităţii apostolice cu care era investit, Pavel putea să ceară însoţitorilor săi să îndeplinească sarcini adesea foarte delicate. Exemplul său are mare însemnătate pentru noi, dar nu pentru a stăpâni peste alţii sau pentru a dirija pe slujitorii care depind direct de Stăpânul lor, faţă de care sunt răspunzători. Dar să fim pregătiţi când apare ocazia, să indicăm o anumită slujbă unui tânăr, să-i facem cunoscută o anumită nevoie. Dacă Dumnezeu confirmă apoi tânărului slujitor, în mod direct, ceea ce i-am propus, acesta se poate angaja, fără nici o presiune, pe calea indicată.

Găsim în Faptele Apostolilor şi epistole, cel puţin patru ocazii în care Pavel încredinţează tânărului o slujbă aparte. Sila şi Timotei rămăseseră la Berea, de unde Pavel îi cheamă să vină la el (Fapte 17:15 ). Dar 1. Tesaloniceni 3:1-2 ne arată dorinţa lui Pavel (poate exprimată prin alt mesager) de a-l trimite pe Timotei la Tesalonic.

Noii convertiti din acest oraş erau supuşi persecuţiilor şi Pavel se îngrijora de credinţa lor. Ce fericită misiune pentru Timotei să meargă la aceşti creştini aşa de vii; dar nu era uşor să meargă într-un ţinut unde bântuia o persecuţie puternică. Când împreună cu Sila, îl întâlneşte pe Pavel la Corint (Fapte 18:5 ) îi dă acestuia veşti bune despre credinţa şi dragostea tesalonicenilor. Va fi adus Timotei şi un dar din partea bisericilor, care i-a permis lui Pavel să-şi consacre tot timpul vestirii Cuvântului (2. Corinteni 11:8 )?

Am putea gândi aşa pentru că, după întoarcerea lui Sila şi Timotei, Pavel nemaifiind constrâns să facă corturi, se consacră în întregime lucrării Domnului în acest oraş.

La Corint

În Faptele Apostolilor 19:22 citim că Timotei era la Efes. Pavel îl trimite de acolo cu Erast în Macedonia. După 1. Corinteni 4:17 şi 16:10 el trebuia să meargă şi la Corint. Misiune foarte grea pe lângă o adunare plină de dezordine, imoralitate, dispute, fără să mai vorbim de greşelile doctrinale. Ne gândim că lui Timotei i-a fost frică; Pavel a trebuit să-l recomande în mod special corintenilor: „el este prins ca şi mine la lucrul Domnului” (1. Corinteni 16:10 ). În a doua epistolă Pavel e cu Timotei; el tocmai primise în Macedonia, prin Tit, cele mai bune veşti din Corint (2. Corinteni 7:6, 13-15 ).

La Filipi

În Filipeni 2:19-24 vedem că Pavel vrea să-l trimită pe Timotei la Filipi. Acesta se va întâlni acolo cu Epafrodit. Misiunea lui era să ducă veşti de la Pavel şi să-i aducă acestuia ştiri despre ei. Ce mărturie frumoasă are Pavel pentru Timotei: „Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră”. Oare cum îngrijim noi de alţii, în special de slujitorii Domnului, când trec prin greutăţi în familie, în adunare? Veşti precise şi recente permit să ne rugăm pentru ei în mod inteligent şi să le arătăm că îngrijim de ei nu numai material ci şi duhovniceşte, direct sau prin corespondenţă, prin orice mijloc pus la dispoziţie de Domnul.

La Efes

În 1. Timotei 1:3 apostolul îi încredinţează o slujbă specială la Efes unde Timotei trebuia să rămână. Pavel speră să-l întâlnească acolo (1. Timotei 3:14 ).

Cunoaştem doar cu aproximaţie evenimentele care au urmat. După doi ani de captivitate e posibil ca Pavel să fi fost eliberat. Între anii 63-66 a trecut din nou prin Orientul Apropiat vizitând diferite adunări. În a doua jumătate a anului 66, la începutul persecuţiei lui Nero, Pavel a fost arestat, probabil în prezenţa lui Timotei de ale cărui lacrimi îşi aduce aminte (2. Timotei 1:4 ).

Pavel, întors la Roma, suferă o a doua întemniţare, mult mai grea ca prima. Însoţitorul său a pare a fi rămas la Efes (2. Timotei 1:18 ), dar nu-i sigur.

S-au scurs 16 ani de când Pavel l-a luat prima oară pe Timotei cu el. Ani de părtăşie în care tânărul a învăţat la şcoala apostolului; ani grei de responsabilitate, în care a îndeplinit diferite sarcini: la Tesalonic şi Filipi în bucuria şi părtăşia credincioşilor; la Corint în mijlocul dezbinărilor; la Efes într-o adunare care, încet-încet, părăsea dragostea dintâi şi în care apăreau greşeli şi probleme dificile.

c) Caută de vino curând (2. Timotei 4:9-16, 22 )

Apostolul este acum bătrân, e singur; majoritatea tovarăşilor săi au plecat în diferite locuri pentru lucrarea Domnului; unul l-a părăsit „din dragoste pentru lumea de acum”. La prima înfăţişare în faţa tribunalului imperial nimeni n-a fost cu el, nimeni n-a vrut să rişte să apară ca martor. Un anumit Alexandru i-a făcut mult rău. Când Onisifor, a venit din Efes la Roma pentru a-l vizita, l-a căutat mult. Asta înseamnă că, în acel moment, în adunarea din Roma nu se ştia unde se afla apostolul. Pentru a-l proteja de frigul iernii pe bătrânul Pavel, Timotei trebuia să aducă tocmai din Troa mantaua lăsată la Carp. De ce nu s-a găsit nimeni în adunarea din Roma să-i dea o manta?

E de înţeles dorinţa puternică a lui Pavel de a-l mai vedea pe copilul său drag, chemându-l grabnic „înainte de iarnă”. Cuvântul nu ne spune dacă s-au mai întâlnit, nu ne arată nici cum a murit Pavel. Nu ne spune nici cum au murit Petru sau Ioan. Doar moartea lui Ştefan e descrisă şi, în treacăt, ni se spune cum a murit Iacov. O singură moarte domină tot Noul Testament: moartea Domnului Isus; ea singură trebuie să rămână, în toată măreţia, ţinta adorării noastre.

Nici un fel de veneraţie pentru moaşte sau locuri deosebite! Petru a părăsit casa Mariei şi s-a dus… Pavel e singur în temniţă… Timotei doreşte aşa de mult să-l vadă… dar l-a mai văzut? Dacă Biblia ar fi fost scrisă aşa cum ar fi vrut oamenii, ce pagini teribile ar fi fost cele ce ar fi descris întâlnirea dintre Pavel şi Timotei şi ultimele momente ale vieţii lui Pavel. Dar Duhul Sfânt n-a vrut altceva decât ca Hristos să rămână în faţa ochilor noştri.

Să privim însă la mărturia dată prin Duhul Sfânt de acela care se intitulează pe sine rob al lui Isus Hristos, propovăduitor şi apostol, învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr. Când urmăm pe Hristos Îl vedem mergând în frunte, Căpetenia Desăvârşirii credinţei. În urma Lui vin cei ce ne sunt prezentaţi ca modele la care suntem invitaţi să privim (Filipeni 3:17 ): Pavel, Timotei, etc. Putem oare uita pe cei cunoscuţi, pe cei pentru care Domnul Isus era ţinta inimii lor? „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13:7 ).

II. Îndemnurile personale

Pentru tinerii credincioşi aceste două epistole sunt pline de îndemnuri. Să ne îndreptăm atenţia asupra lor lăsând Cuvântul să vorbească, cu toată puterea sa, cugetului şi inimii.

1. Să păstrezi credinţa.

În diferite locuri din Noul Testament şi în special în epistolele către Timotei „credinţa” are un dublu sens. Mai întâi este faptul de a crede; aceasta înseamnă acceptarea totală a omului în ceea ce priveşte descoperirea dumnezeiască. „Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17 ). E necesar fără îndoială să ai pricepere, inimă, voinţă: „Cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17 ). În raport cu umblarea credinciosului „credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare (o demonstraţie interioară) despre lucrurile care nu se văd!” (Evrei 11:1 ).

Apoi credinţa cuprinde şi obiectul ei. Toată descoperirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament e centrată pe Hristos; ansamblul învăţăturilor biblice se referă la El Însuşi; „ele sunt adevărurile binecuvântate încredinţate credincioşilor”.

Astfel în 1. Timotei 1:5 apostolul vorbeşte de o „credinţă neprefăcută”; credinţa însemnând o convingere puternică. Ca un bun slujitor al lui Hristos, Timotei se hrănea cu „cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (1. Timotei 4:6 ); în acest sens credinţa înseamnă ansamblul descoperirii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar aceste două sensuri sunt legate între ele neputând totdeauna să deosebeşti dacă un anumit text arată actul de a crede sau obiectul credinţei. Învăţăturile Cuvântului pot fi studiate cu mare grijă sub diferite aspecte dar fără credinţa, care le acceptă ca venind de la Dumnezeu, n-ai putea obţine, în cel mai bun caz, decât o filozofie creştină.

Nu poţi „să păstrezi credinţa” fără ca cele două aspecte ale ei să formeze un tot.

a) Părăsirea credinţei

Cele două epistole conţin, în această privinţă, diferite expresii fiecare sens fiind precis motivat. În 1. Timotei 1:6, 7 citim că unii s-au depărtat de credinţă şi „s-au apucat de flecării” dându-se „învăţători ai Legii”. Amestec de iudaism şi creştinism care depărtează simplitatea învăţăturii sănătoase.

În 1. Timotei 1:19 citim că unii „au naufragiat de la credinţă” pentru că n-au păstrat „un cuget curat”. Credinţa vie este dovedită ca atare de comportare. Cele trei lucruri subliniate de apostol „inimă curată… cuget bun… credinţă neprefăcută” (1. Timotei 1:5 ) sunt intim legate. Dacă încălcările nejudecate se acumulează, cugetul se toceşte şi nava plecată bine pe marea vieţii poate naufragia. De ce? Fiindcă tot lanţul acela bun din 1. Timotei 1:5 fiind neglijat, s-a întrerupt părtăşia cu Dumnezeu. În 1. Timotei 4:1 ni se spune că unii „se vor abate de la credinţă” ca urmare directă a unei influenţe satanice – duhuri înşelătoare, învăţături demonice.

Aceşti oameni respectă anumite ritualuri, posturi, înfrânări care simulează forma de evlavie, dar ele n-au nimic comun cu credinţa sinceră în Domnul Isus. În zilele noastre influenţa religiilor orientale, a spiritismului sau a unui creştinism degenerat bazat pe porunci şi abţineri mai mult sau mai puţin ascetice, murdăresc cugetul şi abat de la credinţa adevărată. 1. Timotei 5:8 ne pune în faţă ceva neaşteptat. Ni se spune că unii „au tăgăduit credinţa”. Din ce cauză?

Pentru că n-au avut grijă de familia lor şi în special de părinţi! Mărturia creştină e pusă la îndoială; credinţa trebuie să se vadă în primul rând în familie prin grija pe care o datorăm părinţilor. Ce contrast cu teoriile actuale care pretind că, deoarece copiii n-au cerut să se nască, n-au nicio obligaţie faţă de părinţi. Cuvântul sfânt cere părinţilor credincioşi să-şi crească copii şi să-i călăuzească pe drumul credinţei. La rândul lor copii sunt chemaţi la recunoştinţă faţă de părinţi în special când văduvia, infirmitatea, vârsta îi fac să depindă tot mai mult de îngrijirile pe care trebuie să le primească. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta… ca să fii fericit” (Efeseni 6:2-3 ). E adevărat că la căsătorie Dumnezeu spune să-ţi laşi tatăl şi mama şi să fii una cu soţia ta. Se formează o nouă familie în care bărbatul, în special, are responsabilitatea pentru nevoile familiei, dar asta nu împiedică dragostea şi recunoştinţa faţă de cei care au avut grijă de tinereţea noastră.

În 1. Timotei 6:10 citim că unii „au rătăcit de la credinţă”. Dragostea de bani, dorinţa neîmblânzită de a aduna bunuri materiale, influenţa unei prosperităţi care şi-a pus amprenta în timpul şi locurile noastre, duc la tot felul de rele şi dureri. Iată spinii din pilda Semănătorului: „grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor” (Marcu 4:19 ). Asta înseamnă că trebuie să nu fim leneşi sau delăsători în munca noastră. În Proverbe este recomandată sârguinţa şi Dumnezeu permite să ajungem la un rezultat material mai mult sau mai puţin îmbelşugat. Ca urmare a acestui fapt e îndemnul din versetele 17-19: „să nu ne pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” şi în special, „să facem binele, să flm bogaţi în fapte bune, să fim darnici, să simţim împreună cu alţii… ca să apucăm adevărata viaţă”. Toată puterea şi harul lui Dumnezeu sunt necesare ca să ne călăuzească în acest domeniu (Marcu 10:23-27 ).

În 1. Timotei 6:21 citim că unii „au rătăcit cu privire la credinţă” făcând caz de „ştiinţa pe nedrept numită astfel”. Ce trebuie să înţelegem prin acest termen? Evident ceea ce ne spune Coloseni 2:18 amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut”. Începând de aici, de la speculaţii asupra îngerilor, a originii lor sau asupra a orice altceva ce Dumnezeu n-a găsit cu cale să ne descopere, s-a ajuns la o „ştiinţă” pe nedrept numită astfel. Noi să ne silim să aflăm gândurile lui Dumnezeu descoperite în Cuvântul Său, şi să nu mai căutăm, sub pretextul cunoaşterii, să aflăm ceea ce nouă nu ne este dat. Să notăm în trecere, că versetele la care ne-am referit mai sus n-au în vedere cunoaşterea ştiinţifică. Descoperirea lui Dumnezeu şi ceea ce descoperă inteligenţa omului dată de Dumnezeu în domeniul fenomenelor naturale, merg în paralel, nu în opoziţie; ele nu se contrazic. Că omul îşi foloseşte inteligenţa şi pentru rău, asta e altceva.

Noi, trebuie să fim atenţi şi să nu zicem ce nu spune Biblia. Biblia nu-i o carte omenească de filozofie sau de ştiinţă, ea este descoperirea lui Dumnezeu, ce are pe Hristos în centru. În 2. Timotei 2:18 îi găsim pe cei care după ce s-au abătut de la adevăr „răstoarnă credinţa unora”. Ei încep prin discursuri înfumurate şi profane, pun la îndoială anumite adevăruri, seamănă confuzie cu privire la învierea sufletului şi a trupului, iar mai târziu cuvântul lor va roade ca cangrena. Se îmbibă puţin câte puţin cu idei noi, pun sub semnul întrebării adevărurile primite… şi deodată, ca urmare a acestor săpături la temelie, clădirea credinţei se prăbuşeşte, se răstoarnă. Ce-i de făcut? Apostolul e categoric „Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti… depărtează-te… curăţeşte-te… fugi… Şi robul Domnului nu trebuie să se certe”.

2. Timotei 3:8 ne vorbeşte despre cei „osândiţi în ce priveşte credinţa”. Aceştia au părăsit orice învăţătură, orice influenţă, sau realitate creştină; pot avea o formă de evlavie, dar fără putere. Ei caută satisfacerea plăcerilor proprii, vor să se bucure de viaţa prezentă, dragostea naturală le-a dispărut, părinţii nu mai contează pentru ei, caută voluptatea chiar şi cu mijloace artificiale. Tot ce poate fi creştin e dat la o parte dar „nebunia lor va fi arătată”.

b) Cum „să păstrezi credinţa”?

Apostolul i se adresează lui Timotei astfel: „adevăratul meu copil în credinţă” (1. Timotei 1:2 ). Era deci născut din nou, avea în el acea „credinţă neprefăcută” ca temelie, remarcată cu uşurinţă de Pavel (2. Timotei 1:5 ).

Un tânăr, devenit prin credinţă copil al lui Dumnezeu, are nevoie să fie hrănit cu cuvintele credinţei şi ale învăţăturii sănătoase (1. Timotei 4:16 ). Poţi fi un „bun slujitor al lui Hristos Isus” mai ales dacă ai asimilat din tinereţe şi în tot timpul slujirii această hrană indispensabilă. „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (vers. 15). În a doua epistolă el adaugă: „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2:7). E necesar un efort, o energie perseverentă pentru a „înţelege” scrierile inspirate ale apostolului sau, cum se spune în Proverbe, pentru a cuceri înţelepciunea. Dar acest efort va fi zadarnic dacă Domnul nu dă pricepere. Solomon spune că Domnul dă înţelepciune. Pe de o parte ni se spune că înţelepciunea trebuie dobândită, pe de alta că trebuie primită. Una fără alta nu se poate. Domnul dă, dar asta nu scuză delăsarea sau lenea: fără îndoială e necesar un efort propriu; „sârguiţi-vă” spune apostolul Petru (2. Petru 1:5 ). Tot aşa de adevărat este şi faptul că orice strădanie firească e inutilă şi zadarnică. Fără Domnul Isus cunostinţa e sterilă. Ea ne duce la îngâmfare. Se cere să dobândeşti, dar să şi rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti convins pe deplin (2. Timotei 3:14 ).

Să nu uităm că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Înaintaşii noştri se vor duce pe rând la Domnul (dacă nu vine El între timp) şi noua generaţie va avea răspunderea să transmită altora comorile primite. Cum o va face dacă n-a fost hrănită şi dacă n-a rămas în lucrurile pe care le-a descoperit Scriptura?

În sfârşit Pavel îndeamnă pe Timotei să caute credinţa (1. Timotei 6:11 ). Petru subliniază acest lucru, îndemnându-i pe credincioşi să adauge la credinţă fapta, la faptă cunoştinţa (2. Petru 1:5 ), etc. Această căutare implică energie, perseverenţă, dorinţă puternică. „Apucă viaţa veşnică”, zice apostolul, adică nu lăsa să-ţi scape ce ai primit; să creşti în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos.

c) A păstra

1. Timotei 1:19 punea accent pe păstrarea credinţei şi a unui cuget curat. În capitolul 6:13-14 apostolul zice: „Te îndemn… să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”. Pavel dă acest îndemn cu toată importanţa autorităţii sale apostolice. Descoperirea divină care ne este încredinţată devine, sub acest aspect o poruncă; ea trebuie păzită fără vină chiar dacă nu putem să înţelegem tot, să primim tot şi să explicăm tot. Dacă Scriptura nu ne este totdeauna clară (în mod subiectiv), să nu avem îndoieli, ci să aşteptăm până când Dumnezeu ne va permite să înţelegem gândurile Sale. Cuvântul, fără îndoială, ne aduce bucurie şi mângâierea (Romani 15:4 ), dar el este autoritar şi pretinde ascultarea noastră.

În a doua epistolă, apostolul subliniază importanţa păzirii învăţăturilor sănătoase pe care Timotei le auzise de la el: „Lucrul acela bun…păzeşte-l prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi”. Dreptarul, pentru noi cei de astăzi, a rămas în forma inspirată a epistolelor apostolului care a întregit Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţătura apostolică trebuia transmisă generaţiilor următoare cu grijă şi credincioşie pentru ca, atunci când învăţătorii noştri de azi nu vor mai fi, alţii să le poată lua locul şi să instruiască pe cei care, la rândul lor, vor transmite Cuvântul lui Dumnezeu (2. Timotei 2:2 ). Memoria, inteligenţa nu sunt suficiente; Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, e Cel care poate păzi şi transmite învăţătura sănătoasă, cu putere şi eficienţă.

Concluzia primei epistole este un îndemn stăruitor: „Păzeşte ce ţi s-a încredinţat” (1. Timotei 6:20 ). Azi, acelaşi glas ni se adresează; ceea ce ni s-a încredinţat este în întregime descoperire divină. Când a înţeles că se apropie timpul plecării, apostolul a putut spune: „am păzit credinţa”. Ce mărturie bună, să poţi spune la sfârşit de drum, apostol sau simplu credincios, că nu eşti rătăcit, nici alipit de altceva, că n-ai naufragiat şi n-ai părăsit realităţile duhovniceşti ci, simplu, în părtăşie cu Domnul, ai păzit credinţa. Timotei va rămâne singur, fără sprijinul pe care l-a avut 16 ani pe drumul credinţei, drum pe care a întâlnit atâtea suferinţe şi pricini de descurajare. Ce va fi cu el? Care vor fi resursele lui în vâltoarea gândurilor ce vor fi stârnite de împrejurări şi vrăjmaş?

Dar cu el va fi Acela care i s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului, care l-a trimis la neamuri, care a fost lângă el în închisoare, care l-a scăpat din orice împrejurare critică, Acel Prieten cunoscut de mult timp: „Domnul Isus Hristos să fie cu duhul tău” (2. Timotei 4:22 ). Ce urare minunată în aceste cuvinte din urmă ale unui om care a putut să spună: „căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).

2. Conduita

Conduita unui creştin nu depinde de nişte reguli exterioare ce trebuiesc respectate, ci de o viaţă interioară care se exteriorizează într-un fel de a trăi pentru Dumnezeu. E învăţătura din Romani 12:2 : „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre” Apostolul nu zice: să nu mergeţi la circ sau la o serbare păgână, să nu purtaţi o haină extravagantă, ci „să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre”. Mintea înseamnă fiinţa interioară, sursa gândurilor. Transformarea ei se face ca urmare a naşterii din nou sub acţiunea Duhului Sfânt. Într-un sens, ea se face o dată pentru totdeauna, dar se înoieşte deasemenea „din zi în zi” (2. Corinteni 4:16 ) şi se exteriorizează în cuvinte şi în conduită spre slava lui Dumnezeu.

a) Evlavia

Caută să fii evlavios îi spune Pavel lui Timotei (1. Timotei 4:7 ). Înainte de a da învăţături „fii cu luare aminte asupra ta însuţi“ (vers. 16). Evlavia se arată în relaţiile, de respect şi de încredere, faţă de Dumnezeu. Teama nu ne lasă să-I fim neplăcuţi ci să căutăm să-I fim plăcuţi: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului” (Efeseni 5:10 ).

Încrederea se odihneşte lângă un Dumnezeu plin de har şi de înţelegere pentru ai Săi şi care are puterea să ne păzească fără ezitare. Evlavia cere un exerciţiu continuu. Deprinderea trupească îşi are şi ea locul ei, dar este de puţin folos, fiindcă doar evlavia are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (1. Timotei 4:8 ): – o părtăşie intimă cu Domnul în fiecare zi, în cadrul unei umblări credincioase, rămânând lângă El – o părtăşie fericită în veşnicie lângă Acela care va rămâne credincios făgăduinţelor Lui.

Evlavia conduce oare la o viaţă şi o atitudine controlată milimetric şi dominată de încordări şi nemulţumire? Dimpotrivă: „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1. Timotei 6:6 ). Ca să fii fericit trebuie să fii „mulţumit”. Apostolul spune: „Dacă avem, dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm ne va fi deajuns” ( 6:8 ). Dar câte binecuvântări nu ne dă Domnul pe deasupra! Să ştim să le primim din mâna Sa cu recunoştinţă şi mulţumire, fără să dorim altceva, sau ceva mai bun („mai bun” după părerea noastră). Adevărata evlavie este însoţită de mulţumire şi nu ne duce la cârtiri, ci la laude.

Bucuria şi pacea, pe care ni le pune Domnul în inimă, se vor reflecta într-o viaţă evlavioasă fără să dispară seriozitatea umblării cu Hristos. Această viaţă de evlavie ne scapă uşor. De aceea zice apostolul: „caută… evlavia” (1. Timotei 6:11 ).

În 2. Petru 1:5-7 ea se adaugă la lista lucrurilor pentru care trebuie să ne dăm toată silinţa: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea. Trebuie să mai adăugăm „dragostea de fraţi”. Evlavia nu ne izolează de fraţii în Domnul, ci ne apropie de cei ce-L iubesc şi doresc să umble în slava Lui.

b) Fugi – Caută

În 1. Timotei 6:11 găsim îndemnul: „fugi de aceste lucruri”. Care? În context acestea sunt: cercetările  fără rost, certurile de cuvinte, zadarnicile ciocniri de vorbe, pericolul de a face din evlavie un izvor de câştig, dragostea de bani – rădăcină a tuturor relelor.

Sunt însă lucruri ce trebuie căutate. „Caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea”. Neprihănirea practică în comportarea faţă de ceilalţi, evlavia în legăturile noastre cu Dumnezeu; credinţa şi dragostea, în contrast cu goana neînfrânată după lucrurile materiale; răbdarea şi blândeţea care fac să fie evitate disputele fără rost, certurile şi bănuielile rele.

În continuare apostolul insistă ca Timotei să fugă „de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel” (vers. 20). Pavel repetă îndemnul în a doua epistolă (2:16). Trebuie să reţinem acest îndemn, în sensul că nu trebuie să intrăm în discuţii fără rost cu cei ce aduc învăţături greşite, ce nu corespund Cuvântului lui Dumnezeu: Martorii lui Iehova, care contestă divinitatea Domnului Isus; Mormonii, care-şi adaugă propria carte la Biblie; Ştiinţa Creştină, care are creştin doar numele şi atâtea alte filozofii de origine păgână care se infiltrează rapid în ţările noastre. Să nu scăpăm ocaziile în care putem să fim cu adevărat de ajutor, mărturisind pe Hristos, propovăduind ceea ce zideşte.

Copilul lui Dumnezeu este chemat să evite cu grijă disputele intelectuale „întrebările nebune şi nefolositoare”, „certurile”. În 2. Timotei 2:22 apostolul îndeamnă pe Timotei să „fugă de poftele tinereţii” şi să urmărească „neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea” unindu-ne „cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. Poftele tinereţii, dar nu numai ale tinereţii, sunt exprimate concis în 1. Ioan 2:15-16 : pofta firii pământeşti, pofta ochilor, slava deşartă a vieţii şi dragostea de lume. Pofta ochilor umblă după ceea ce străluceşte în toate domeniile. Rosturile firii au fost denaturate prin poftele păcătoase, într-o direcţie greşită, dăunătoare. Lăudăroşenia vieţii încearcă neîncetat să se înalţe atât în domeniul duhovnicesc cât şi în cel material. Dragostea lumii nu se poate împăca cu dragostea Tatălui.

Din context, poftele tinereţii ar putea fi ceea ce caracterizează în special tinereţea: dragostea de dispute, de noutăţi, manifestările pripite, născute din nerăbdarea de a se afirma (vers. 16, 17, 23).

Neprihănirea, ce trebuie căutată, este în contrast cu fărădelegea amintită în versetul 19, adică cu ceea ce nu-i drept în ochii lui Dumnezeu, cu ceea ce se opune gândurilor Sale ce ne sunt descoperite. Credinţa, dragostea, pacea ne sunt necesare ca să putem umbla împreună „cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2. Timotei 2:22 ). Creştinul care s-a depărtat de rău nu s-a angajat să meargă singur; ştiind că-i unit prin Duhul Sfânt cu răscumpăraţii Domnului, el va avea bucuria de a se aduna cu cei ai Domnului dându-şi silinţa, împreună cu cei ce-L cheamă dintr-o inimă curată, să se conformeze cu smerenie Cuvântului Său.

Trebuie să mai reţinem două îndemnuri: „Stăruieşte” (1. Timotei 4:16 ) (e uşor să rămâi în urmă pe drum după ce ai început bine) şi „tu fii treaz” (2. Timotei 4:5 ) în toate domeniile: vieţii materiale sau spirituale.

Creştinul trebuie să fie echilibrat, în dependenţă de Domnul.

c) Fii o pildă

Timotei, chemat să dea învăţătură, să pună în  rânduială multe lucruri în marea adunare din Efes, trebuia în primul rând, să fie o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţenie. În 2. Corinteni 6:6-7 Pavel spunea: „arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu… prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare, pe care le dă neprihănirea”.

Timotei e îndemnat să fie o pildă, în primul rând, „în vorbire”. Vorbirea uşuratică, cuvintele pătimaşe sau deplasate, pot împiedica lesne misiunea unui slujitor al lui Dumnezeu. Vigilenţa în conduită, legată cu dragostea, credinţa şi curăţia vor da o autoritate morală fără de care cea mai bună învăţătură îşi pierde puterea. Timotei era tânăr: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea”. Tânăr în raport cu sarcina aşa de importantă ce i-a fost încredinţată. Pavel trecuse prin Listra în a doua călătorie prin anii 49-50. El a scris epistola prin anii 63-64. Dacă Timotei ar fi avut 25 de ani când a fost chemat, înseamnă că la primirea epistolei ar fi avut cam 40 de ani. De aici, importanţa unei purtări care să-l recomande în faţa celor pe care-I învăţa: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii” (versetul 16). El trebuia să câştige prin conduită autoritatea pe care probabil unii încă i-o contestau.

Domnul Isus este pilda supremă (1. Petru 3:21 Ioan 13:15 ). Dar cei care Îl urmează, Pavel, de exemplu (Filipeni 3:17 ), sau alţii care urmează pilda lui Pavel exercită o influenţă binecuvântată în jurul lor.

Bătrânii despre care ne scrie Petru (1. Petru 5:3 ) nu sunt chemaţi să stăpânească, ci să fie pilde turmei. Cu câtă recunoştinţă putem să ne amintim de astfel de conducători, care ne-au ajutat de la început pe drumul credinţei. Exemplele lor, influenţa lor morală, evlavia, bucuria lor în Domnul, au avut o pondere cel puţin tot aşa de mare ca şi îndemnurile ce le-au putut da.

d) Soluţiile

Atunci când atâtea pricini de descurajare îl înconjurau, apostolul Pavel îi arată lui Timotei, trei principii importante ce sunt mereu actuale.

1. „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat” (2. Timotei 2:15 ).

Conştient de tinereţea sa, Timotei ar fi putut să caute în primul rând un sprijin în aprobarea fraţilor. E bine, fără îndoială, când Domnul îi conduce, să ţii seamă de sfaturile persoanelor mai experimentate pe drumul credinţei. Dar, mai înainte de orice, cel ce vrea să slujească lui Hristos trebuie să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat. Asta va cere poate un lung exerciţiu de rugăciune şi cugetare în prezenţa Domnului. Să vedem şi ce zice J. N. Darby: „Din momentul în care Dumnezeu ne-a făcut cunoscută voia Lui, nu trebuie să mai permitem nici unei influenţe, apărută ulterior, să pună la îndoială această voie. Dacă suntem aproape de Domnul, ne vom da seama că singurul drum drept şi adevărat este de a urma direcţia ce ne-a fost arătată prima oară”.

2. „Întăreşte-te în har” (2. Timotei 2:1 )

Dumnezeu se poartă cu noi ca „Dumnezeul oricărui har”. Acest har este „în Hristos Isus”. Căutând părtăşia Lui, crescând „în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” vom fi întăriţi (2. Petru 3:18 ).

3. „Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos” (2. Timotei 2:8 ).

Fără îndoială ne amintim cu recunoştinţă şi adoraţie de un Mântuitor crucificat pentru noi. Deseori ne-am hrănit spiritual cu trupul Său şi cu sângele Său (Ioan 6:56 ). Dar, ce privilegiu imens este că noi putem contempla prin puterea unei vieţi nepieritoare un Hristos astăzi viu şi care mijloceşte pentru noi ca Mare Preot înaintea lui Dumnezeu. El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei (Evrei 7:16, 25 ).

Învierea Sa a fost pecetea divină pusă pe lucrarea Sa; prin ea El a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Romani 1:4 ).

Către Isus privirea ţi-o înalţă

Priveşte minunata-I faţă.

Şi lucrurile de pe pământ

Păli-vor rând pe rând,

Ochii spre El ridicând.

5. Slujirea

Slujirea ocupă un mare loc în cele două epistole către Timotei. S-ar părea prematur să vorbim despre acest subiect tinerilor credincioşi. Totuşi, dacă Domnul nu vine încă, ci ia pe rând la El pe cei ce au astăzi această sarcină, cine îi va înlocui? Vor fi chemaţi alţii, pe care Dumnezeu îi va alege pentru lucrarea Sa.

Îndemnurile, adresate lui Timotei în acest domeniu, poartă amprenta situaţiei în care se găseau apostolul şi biserica. Clipa plecării lui Pavel era aproape, decăderea morală se răspândea în adunări. Ce rămânea? Deasupra tuturor erau Scripturile. Întemeiat pe ele slujitorul predică Cuvântul „bazat pe Scriptura care este autoritate pentru toţi, care legitimează ce propovăduieşte el şi care atribuie cuvintelor lui autoritatea lui Dumnezeu superioară oricărei alte autorităţi” (J. N. Darby).

a) Slujba de învăţător

A învăţa pe alţii este o sarcină încredinţată credincioşilor. Evanghelia se adresează necredincioşilor; a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare încredinţată celor care au Duhul lui Dumnezeu. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci, pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul” (1. Corinteni 2:14-15 ). E necesară acţiunea Duhului Sfânt atât pentru a instrui cât şi pentru a primi ceea ce este prezentat.

Timotei trebuia să fie „cu luare aminte… asupra învăţăturii” (1. Timotei 4:16 ). Apostolul îi spune să pună aceste lucruri în mintea fraţilor (vers. 6), să le poruncească şi să-i înveţe (vers. 11). Trei acţiuni vor marca în mod special slujirea lui: citirea, îndemnarea, învăţarea altora (1. Timotei 4:13 ).

Citirea în public avea mare importanţă într-o epocă în care mulţi oameni nu ştiau să citească sau pur şi simplu nu citeau. Simpla citire cu voce tare în adunare, a unui text potrivit din Cuvânt poate fi o mare binecuvântare şi poate arăta nivelul unei adunări de rugăciune sau chiar de cult.

Îndemnul este mai ales o calitate a proorocilor care vorbesc „spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (1. Corinteni 14:23 ); este prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a zidi, pentru a hrăni şi a încuraja, cunoscându-se nevoile prezente.

Învăţarea doctrinei are locul ei deosebit. Ea dă baza şi structura. Chehatiţii de odinioară aveau grijă de lucrurile sfinte ale cortului: slujire care reprezintă, înainte de orice, persoana lui Hristos. Merariţii aveau în grijă scândurile, drugii, stâlpii, picioarele… adică însăşi structura casei lui Dumnezeu. El nu permite credincioşilor să plutească „încoace şi-n colo, purtaţi de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ).

Gherşoniţilor le-au fost încredinţate corpul, acoperişul cu învelitoarea şi perdeaua cortului adică toată partea textilă, prezentându-ne, în simbol, poziţia şi privilegiile credincioşilor în Hristos.

Pentru orice slujire, dar mai ales pentru vestirea Cuvântului este necesar un „dar duhovnicesc”. Timotei avea acest dar (1. Timotei 4:14 ). Ele sunt date prin Duhul (1. Corinteni 12:24 ), prin Domnul (Efeseni 4:14 ), prin Dumnezeu Însuşi (Romani 12:3-8 ). Să remarcăm, diversitatea darurilor: slujba, învăţătura, îmbărbătarea, dărnicia, cârmuirea, milostenia. Folosirea darului duhovnicesc, chiar când este poruncită, e legată de dragostea care vine „dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1. Timotei 1:5 ).

Timotei n-a fost printre cei cărora Dumnezeu li s-a descoperit direct ca la acei – apostoli sau nu – de care Dumnezeu S-a servit pentru a-Şi scrie Cuvântul ( 12 ). Lui i se spune: „să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat” şi să le transmită mai departe (2. Timotei 3:14 1. Timotei 4:13 ). Adevărurile auzite din gura apostolului au fost păstrate pentru noi în epistolele sale; azi orice slujbă nu poate fi bazată decât pe Scriptură: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire“ (2. Timotei 3:16 ). Ea ocupă un loc însemnat în întreaga epistolă a doua: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus” (1:13). „Ce-ai auzit de la mine… încredinţează la oameni de încredere” (2:2). „Adu-le aminte de aceste lucruri… împarte drept Cuvântul adevărului” (2:14-15). „Propovăduieşte Cuvântul… cu toată blândeţea şi învăţătura” (4:2).

Numai astfel Timotei putea să-şi împlinească bine slujba (2. Timotei 4:5 ). Caleb, care urmase în totul pe Domnul, atât în pustie cât şi cu ocazia cuceririi ţării Canaan, e în contrast cu Arhip care avea nevoie ca apostolul să-i amintească: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul” (Coloseni 4:17 ).

Un alt aspect esenţial al învăţăturii era evitarea certurilor, ferirea de întrebările nebune şi nefolositoare: „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, că să ajungă la cunoştinţa adevărului” (2. Timotei 2:24-25 ). Să nu te cerţi, dar să prezinţi adevărul. Slujitorii de altădată au vegheat la asta, în special în scrierile lor, lăsând deoparte controversa şi concentrându-se asupra doctrinei adevărate: ei au prezentat adevărul zidind sufletele. Să ne aducem aminte de J .G. Bellet care confruntat cu diferite învăţături ce se atingeau de persoana Domnului Isus, nu s-a lansat în dezbateri inutile, ci a scris două lucrări care au încălzit inimile multor generaţii: „Gloria morală a Domnului Isus Hristos” şi „Fiul lui Dumnezeu”.

b) Slujba de păstor

Aşa cum vedem în Ezechiel 34 , turma Domnului nu cuprinde doar oi sănătoase şi puternice; multe dintre ele sunt bolnave, rănite sau rătăcite. Păstorul unei biserici e chemat să folosească exemplul Marelui Păstor: „voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă” (Ezechiel 34:16 ).

Un credincios, poate nu are darul de a învăţa pe alţii, nici de a prezenta public Cuvântul pentru zidire sau mângâiere, dar îl poate avea pe cel de păstor, atât de necesar în adunările sfinţilor. Astfel turma Domnului nu va fi stăpânită „cu asuprire şi cu asprime”; cei slabi vor primi toate îngrijirile necesare. Pornirea naturală e aceea de vânător, nu de păstor; vânătorul găseşte satisfacţie pe seama victimei sale dar păstorul îşi dă toată osteneala pentru turma sa. Dar, slavă lui Dumnezeu, Duhul Său poate face dintr-un vânător un păstor!

Timotei fusese chemat la această slujbă de păstor: „Mustră, ceartă, îndeamnă” (2. Timotei 4:2 ). El avea a face cu diferite categorii de persoane (1. Timotei 5:1 ): pe bătrân să-l sfătuiască ca pe un tată, pe femeile bătrâne ca pe mame, pe tineri ca pe nişte fraţi, pe tinere ca pe nişte surori. El trebuia să îngrijească în mod deosebit de văduve, în feluritele lor probleme. Faţă de bătrâni trebuia să se poarte cu respect, cu fermitate şi fără părtinire. În privinţa celor ce doresc să se angajeze în slujba Domnului se impune să nu se acţioneze cu grabă. Să acorde o atenţie deosebită sclavilor, pentru ca ei să dea o bună mărturie.

Modul de acţionare era diferentiat: mustrare, dar fără asprime, îndemnare, cinstire; să nu se primească învinuire fără ca să existe doi sau trei martori; părtinirea trebuie neapărat evitată! De asemenea se cere ca cel care mustră sau învaţă pe alţii să fie gata să accepte mustrare şi învăţătură! Şi cine este de-ajuns pentru aceste lucruri?

Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos”. „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu” (2. Corinteni 2:16-17 3:5 ).

c) Descurajare şi suferinţe

Timotei, de felul lui, era timid; nici sănătatea lui nu părea fără cusur, dovadă desele lui îmbolnăviri (1. Timotei 5:23 ). Opoziţia din afară se accentua, persecuţia devenea dureroasă. Declinul intern se afirma; se vedeau dezordini şi, pe deasupra, clipa plecării apostolului Pavel sosise. Avea de ce se descuraja.

Deja în prima epistolă (4:14) apostolul spusese: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine”. Tot aşa îndemna şi Petru (1. Petru 4:10 ): „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”. Fiecare e invitat să întrebuinţeze în folosul altora darul pe care l-a primit din harul felurit al lui Dumnezeu. Ce binecuvântări ar fi în adunări dacă fiecare frate sau soră s-ar simţi îndemnat să răspundă darului pe care i l-a încredinţat Dumnezeu!

În epistola a doua (1:16) Timotei pare descurajat, deoarece apostolul îl îndeamnă să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el. Focul risca să se stingă, flacăra slăbise. Ea putea fi reînsufleţită nu printr-o  tresărire de energie, ci prin acţiunea Duhului lui Dumnezeu, acest Duh „de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. Să nu ne ruşinăm de mărturisirea Domnului nostru, ci să luăm parte la suferintele evangheliei.

Suferinţe

Pavel nu-i ascunde lui Timotei (care, de altfel, le cunoştea bine) suferinţele pe care trebuie să le îndure un slujitor al Domnului. În primul rând dispreţul (2. Timotei 1:8 ), ruşinea pe care Timotei nu trebuie s-o simtă când e batjocorit pentru mărturisirea Domnului. Însuşi apostolul zicea: „nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut” (2. Timotei 1:12 ). Pavel simţise aceste necazuri pe care le îndură slujitorii lui Dumnezeu, aşa cum scrie în 1. Corinteni 4:11-13 : „Suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”.

Înţelegem mai bine, astfel, îndemnul repetat către copilul său preaiubit de a lua parte la suferinţele evangheliei (2. Timotei 1:8 2:3 4:5 ). Pavel nu ascunde că în slujba Domnului – şi Timotei ştia deja – va întâmpina opoziţie, neînţelegere, lipsuri, dar acestea nu sunt motive pentru a-l descuraja. Apostolul îl compară pe slujitor cu un soldat, cu un plugar (2. Timotei 2:4-6 ). Cine merge la război nu se încurcă cu treburile vieţii; cine luptă la jocuri e chemat s-o facă după rânduieli; plugarul trebuie să muncească, înainte ca să strângă roadele. Exemple de tărie, de control de sine, de muncă răbdătoare. Poţi să alergi şi să lupţi fără să iei premiul (1. Corinteni 9:24-27 ). Fără o disciplină personală poţi fi descalificat, în special când eşti chemat să predici.

Apostolul insistă asupra acestei lupte, numind-o lupta credinţei; la ea trebuie să ia parte Timotei (1. Timotei 1:18 6:12 ). Duşmanul e puternic, dar „Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în lume” (1. Ioan 4:4 ). Pavel, ajuns la capătul cursei, putea zice cu recunoştinţă: „M-am luptat lupta cea bună”. Apostolul dăduse exemplu de perseverenţă în suferinţe. Multe persecuţii îndurase el la începutul slujirii sale (2. Timotei 3:11-12 ). Pe parcursul vieţii sale, suferinţele au continuat până la sfârşit, aşa cum mărturiseşte corintenilor, adăugând în epistola către Timotei (2:9): „sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele”. Încă nu suferise supliciul martirajului.

Suferinţele din afară nu erau singurele: era părăsit de însoţitorii săi, de fraţi, şi ţintă a răutăţii lui Alexandru, fără a mai vorbi de singurătatea temniţei. Înţelegem noi ultimul îndemn adresat lui Timotei?: „rabdă suferinţele” (2. Timotei 4:5 ). Nu-i vorba de a trece printr-un moment greu ci de a stărui, fără pauză în tot timpul încercării (vezi Filipeni 2:22 ).

Psalmul 126 atrăsese deja atenţia asupra lacrimilor care însoţesc semănatul: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii”. Însuşi Domnul ne-a fost exemplu: câte lacrimi, câtă opoziţie, neînţelegere când arunca sămânţa plângând. De aceea nu trebuie să ne mirăm că cei ce-L urmează trebuie, de asemenea să semene „cu lacrimi”, să sufere împotrivire din interior şi din afară, decepţii, singurătate uneori. Dar după lacrimi vine secerişul cu cântări de veselie pe care slujitorii credincioşi le vor cânta împreună cu Domnul, când va veni să-şi strângă snopii.

d) Cununa

Suferinţele Domnului au fost urmate de slavă; „Dacă răbdăm vom şi împărăţi cu El” (2. Timotei 2:12 ). Pavel le scrisese romanilor: „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, vom fi şi proslăviţi împreună cu El” (Romani 8:17 ). Suferinţele în slujba Domnului, cât şi cele datorite diferitelor împrejurări ale vieţii, sunt văzute astfel de Pavel: „Întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2. Corinteni 4:17 ).

Slava e cununa suferinţelor. Răsplata slujitorului credincios este prezentată în epistolele noastre sub forma unei cununi: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept”. Cununa neprihănirii pentru slujitorul devotat în lupta credinţei, cununa vieţii pentru martorul „credincios până la moarte” (Apocalipsa 2:10 ); cununa slavei pentru bătrânii care de bună voie au păstorit turma lui Dumnezeu cu lepădare de sine, făcându-se pilde turmei (1. Petru 5:2-4 ).

Această cunună poate fi pierdută dacă nu te lupţi după reguli (2. Timotei 2:5 1. Corinteni 9:27 ). Domnul Isus spune Filadelfiei: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11 ). Să ne amintim că pentru a rămâne tari, disciplina personală (din 1. Corinteni 9:27 ) este de neapărată trebuinţă.

6. Aprecierea lui Timotei de către Pavel

În diferite epistole găsim mai multe expresii  prin care Pavel îşi exprimă aprecierea şi dragostea pentru Timotei. Mai întâi ca însoţitor în lucrare. În 1. Tesaloniceni 3:2 este scris: „Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos“. Expresia e reluată în Romani 16:21 , iar 1. Corinteni 16:10 precizează: „El este prins ca şi mine la lucrul Domnului”. Ce privilegiu să ai tovarăş pe Barnaba, Ioan-Marcu, Sila care l-au însoţit un timp pe Pavel, dar nu atât cât Timotei.

Să fim atenţi la aprecierea din 1. Corinteni 4:17 : „Copilul meu prea iubit şi credincios în Domnul… vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile”. Cu toate că Timotei era timid, Pavel putea să conteze pe el pentru a le aminti corintenilor, cu precizie, învăţătura pe care o dăduse el. Misiunea la Corint, aşa cum deja am văzut, era grea şi delicată datorită dezordinei şi diviziunilor ce domneau acolo, unde slujba lui Pavel era acum pusă la îndoială. Mai târziu, scriind filipenilor (2:20-22), Pavel putea spune despre tânărul Timotei: „N-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră… Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei”. „Grija pentru toate bisericile” îl apăsa pe Pavel în toate zilele (2. Corinteni 11:28 ). Timotei avea acelaşi fel de simţire. Pus la probă el slujise cu Pavel, în evanghelic, ca un copil cu tatăl său. Apostolul vorbind de el şi de Epafrodit scrie: „preţuiţi pe astfel de oameni” (Filipeni 2:29 ).

Când Timotei apare alături de Pavel în unele din epistolele acestuia (2. Corinteni 1:1 Coloseni 1:1 Filipeni 1:1 ; etc.) el e numit simplu „fratele Timotei”. Se vede aici smerenia unui tânăr ce stă pe locul cuvenit. În cele două epistole apostolul lasă să se reverse toată dragostea lui pentru „adevăratul lui copil în credinţă” (1. Timotei 1:2 1:18 2. Timotei 1:2 2:1 ). El este îndemnat să fie un „bun slujitor al lui Hristos Isus” (1. Timotei 4:6 ), „un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:5 ), „om al lui Dumnezeu” (1. Timotei 6:11 ), unul care acţionează din partea lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi Pavel adaugă: „toate acestea tu le-ai învăţat şi eşti deplin încredinţat”, deci tânărul Timotei putea să-şi îndeplinească slujba cu convingere. „Tu” e un cuvânt folosit de patru ori (1. Timotei 6:11 2. Timotei 3:10, 14 4:5 ) pentru a sublinia încrederea pe care Pavel o avea în credincioşia lui Timotei. „Clipa plecării mele este aproape“ adaugă el. Tu vei rămâne singur, tu ştii ce te aşteaptă, dar Acela care a fost cu mine pe tot drumul, Domnul Isus Hristos va fi „cu duhul tău”.

Cuvântul nu ne vorbeşte despre sfârşitul apostolilor, cu excepţia morţii lui Iacov şi din motive speciale a lui Ştefan. Nu-i lipsit de interes, dar este interesant de citit ceea ce s-a putut reconstitui, prin reunirea detaliilor pe care istoria şi tradiţia ni le pot furniza: Nero l-a condamnat pe Pavel la moarte. De obicei, în imperiu, era un răgaz de zece zile, între condamnare şi execuţia unui cetăţean roman, dar sentinţa putea fi executată uneori imediat. Împăratul era acela care fixa ziua şi locul supliciului. Nu se ştie de ce apostolul a fost condus (după cum spune Tertulian) până la Aquae Salviae, la trei mile de Roma. În această epocă în mod obişnuit, pedeapsa cu moartea era executată cu sabia, nu cu barda. Execuţia a fost condusă de un ofiţer. Apostolul ajuns la locul martirajului se ţinea drept cu faţa spre răsărit; s-a rugat îndelung întreţinându-se în evreieşte cu Dumnezeul părinţilor săi. În acest timp şi-a întins gâtul, fără să mai spună nimic. Marele glas, care vestise lumii păgâne mântuirea prin credinţa în Hristos, a încetat, dar citind epistolele sale, fiecare creştin îl aude încă şi beneficiază de ceea ce a rămas prin el. Slăvit să fie Domnul!

Crescut de o mamă şi o bunică evlavioase, tânărul Timotei a venit la Domnul între prima şi a doua trecere a apostolului Pavel prin ţinut. La a doua vizită Pavel l-a luat cu el şi timp de 16 ani Timotei l-a însoţit în diferite călătorii. El a l împlinit, deasemenea, diferite misiuni încredinţate de Pavel.

Spre sfârşitul vieţii apostolului, care îndurase atâţia ani de temniţă, se pare că Timotei se simţea descurajat; Apostolul îi trimite două scrisori ca să i reînsufleţească darul harului care era în el. Nu erau  perspective uşoare. Glasul puternic, care proclamase Evanghelia prin jertfa Domnului Isus Hristos în tot timpul imperiului, urma să se stingă în curând. Rămâneau însă scrierile lui inspirate, în care găsim şi ultimul îndemn al bătrânului către iubitul său copil: „Propăvăduieşte Cuvântul… rabdă suferinţele“.

Cronologie Aproximativă (ani şi evenimente)

5-10 Naşterea lui Saul, numit Pavel, probabil numele său roman.

36 Moartea lui Moartea lui Ştefan.

36-39 Convertirea lui Saul. Şederea în Damasc şi Arabia.

43 Barnaba se duce să-l caute pe Saul la Tars.

45-49 Prima călătorie

49 Întâlnirea cu apostolii la Ierusalim.

49-53 A doua călătorie, chemarea lui Timotei.

51-52 Epistolele către Tesaloniceni.

53-58 A treia călătorie.

54-56 Epistola către Galateni.

55 1 Corinteni

57 2 Corinteni

58 Epistola către romani.

58-60 Întoarcerea la Ierusalim, arestat, întemniţat la Cezarea.

60-61 Călătoria la Roma.

61-63 Arestat la Roma. Epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni, Filipeni.

63-66 Eliberarea şi diferite călătorii. Prima epistolă către Timotei, epistola către Tit.

66 Arestat din nou şi dus la Roma.

66 A doua epistolă către Timotei.

67 Decapitarea lui Pavel.

Tesalonicenii

 Walter Gschwind

Dacă vom căuta în Noul Testament oameni de curând întorşi la Dumnezeu pentru a constata cum s-a dezvoltat viaţa lor „din prima zi“, îi vom găsi pe tesaloniceni. Printre ei erau şi vârstnici, şi tineri; dar toţi nu erau de mult timp pe calea credinţei când au primit prima epistolă a apostolului. Toate observaţiile despre starea duhovnicească a acestor credincioşi se referă la începători în viaţa de credinţă. Să cercetăm deci împreună ceea ce îi caracteriza de la început pe aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu!

După ce au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, nu l-au primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci ca pe Cuvântul lui Dumnezeu” (1. Tesaloniceni 2:13 ). Când apostolul a venit la tesaloniceni, le-a predicat lor, iar mai târziu corintenilor, nu „înţelepciunea lumii“, ci „Cuvântul lui Dumnezeu“.

Nu numai Vechiul Testament, ci şi învăţăturile apostolului, care au fost mai târziu expuse în Noul Testament, erau inspirate de Duhul lui Dumnezeu şi de aceea erau Cuvântul lui Dumnezeu, despre care citim: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint încercat în cuptor de pământ, curăţit de şapte ori“ (Psalm 12:6).

Evanghelia vestită a avut pentru tesaloniceni o mare putere, deoarece au crezut că este dată de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Pentru că s-au supus în ascultare Cuvântului, au fost mântuiţi şi au făcut progrese rapide în cunoaşterea învăţăturilor.

Aceşti credincioşi sunt un bun exemplu pentru noi. Dacă omul caută adevărul despre Dumnezeu, despre starea sa proprie, despre mântuirea pe care a pregătit-o Dumnezeu în Hristos, dacă doreşte să ştie cum o poate primi, cum poate trăi în ea şi cum poate împlini adevăratul scop al vieţii, dacă vrea să ştie răspunsurile la marile întrebări ale omenirii şi ale viitorului ei, atunci trebuie să primească prin credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Orice adăugare a gândurilor proprii, chiar dacă par a fi logice, ar umbri Cuvântul şi l-ar face o bază nesigură. Mulţi, şi în deosebi creştinii tineri, înclină să întoarcă o problemă pe toate feţele, în loc să caute în smerenie şi în supunere gândul Său în toate. De aceea, aceştia, care se cred atât de deştepţi, rămân mult timp copilaşi în credinţă şi nu ştiu să umble în adevăr. Ei nu au o bază stabilă pentru opiniile lor şi se lasă conduşi de păreri şi de simţăminte omeneşti. Domnul însă spune: „Ferice mai degrabă de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc“ (Luca 11:28 ). El aşteaptă de la noi să ascultăm şi să împlinim Cuvântul Său.

S-au întors de la idoli la Dumnezeu (1.9). Deoarece tesalonicenii au crezut cu inima Cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostol, ei, care odinioară „erau fără Dumnezeu în lume“, au fost aduşi într-o relaţie indisolubilă şi strânsă cu El. Acum, El era Tatăl lor, iar ei erau copiii Lui. Dar Cel care i-a chemat în părtăşia Sa minunată este sfânt. De aceea şi ei trebuiau să fie sfinţi în toată purtarea, căci este scris: „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1. Petru 1:15-17 ). De atunci, Isus Hristos a fost nu numai Mântuitorul şi Păstorul lor, ci şi Domnul lor, Cel care i-a răscumpărat cu sângele Său şi Cel căruia Îi aparţineau acum cu duh, suflet şi trup (1. Tesaloniceni 1:1 ).

Pare a fi de la sine înţeles că aceşti oameni, odinioară închinători păgâni, au rupt-o definitiv cu idolii, care până atunci ocupaseră locul ce Îi revenea adevăratului Dumnezeu. Cum ar mai putea oamenii, care s-au întors la Dumnezeul cel viu, să mai slujească şi unor idoli? Cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum S-a descoperit în Persoana Domnului Isus, aceluia îi este limpede că idolii sunt lucrări omeneşti, imaginaţii ale gândurilor limitate şi ale fanteziei necurate a oamenilor.

Dar fiecare ar trebui să ne întrebăm: Eu, care am fost adus în aceeaşi relaţie minunată cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos, am rupt-o tot atât de radical în viaţa şi în inima mea cu tot ceea ce lumea actuală pune în locul Dumnezeului viu, care S-a descoperit în Hristos?

Poate Domnul Isus să domnească fără restricţii în toate încăperile inimii mele şi în toate domeniile vieţii mele? Acestea sunt întrebări importante, la care fiecare trebuie să răspundă. Dacă tolerez în viaţa mea vreun teren sau vreo rezervaţie a voii proprii, a aroganţei şi a plăcerii, în care nu permit să se amestece nimeni, în care Domnul nu are acces, atunci sunt un creştin de compătimit. Atunci nu voi putea savura nici dragostea Tatălui (1. Ioan 2:15 ), nici pacea şi bucuria în Hristos şi voi fi împiedicat în creşterea spirituală.

Au slujit unui Dumnezeu viu şi adevărat (1.9). Tesalonicenii nu numai că au abandonat idolii, ci s-au întors la Dumnezeu. Ei au realizat chiar de la început această relaţie minunată. Ei au umblat „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru“ (1.3). Viaţa lor creştină s-a desfăşurat în faţa Lui şi de aceea a putut rodi.

Tesalonicenii au început imediat să-i slujească lui Dumnezeu. Acest lucru a început în lucrurile obişnuite ale vieţii zilnice şi s-a întins până în cele mai vaste domenii şi aspecte ale lucrării Domnului. Totul s-a făcut în dependenţă continuă de El, sub călăuzirea Duhului Său. Credinţa lor a fost vie şi s-a arătat în lucrări ( fapte) ale credinţei (1.3; compară şi Iacov 2:14-26 ). Dumnezeu descoperit în Hristos le-a umplut inima; ei au mers prin lume spre această ţintă veşnică; i-au jertfit Lui totul şi au biruit lumea care se opune lui Hristos.

Toate eforturile lor au fost osteneli ale dragostei (1.3). Viaţa lor a primit noi impulsuri „înaintea lui Dumnezeu“, în lumina Sa şi în dragostea Sa. Lumina Sa le-a inundat conştiinţa şi le-a ţinut-o activă; razele calde ale dragostei Sale au produs în inimile lor iubire, aşa încât au trăit nu numai înaintea Lui, ci şi pentru El din dragoste.

Se pune din nou întrebarea: Îi slujesc şi eu lui Dumnezeu? Trăiesc şi eu cu bucurie pentru Domnul? Dacă nu, atunci care e cauza? Nimic mai trist decât a fi asemenea unui izvor care abia picură sau care seacă periodic! Isus a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura“ (Ioan 7:37,38 ).

Tesalonicenii aşteptau revenirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri (1.10). Nu este surprinzător că tocmai în această epistolă către tesalonicenii de curând întorşi la Dumnezeu este amintită revenirea Domnului ca o realitate pe care o cunoşteau şi o aşteptau? Creştinii tineri sunt deseori înclinaţi să creadă că pentru credincioşii în vârstă este foarte normal să trăiască în aşteptarea venirii Domnului.

Dar oare un creştin tânăr are mai puţin motiv să-L iubească pe Domnul şi să-L aştepte cu dor? Pentru un credincios este de cea mai mare importanţă să alerge spre ţinta corectă. Dacă tinde spre o ţintă pământească, viaţa sa are o amprentă pământească: este un creştin cu concepţii pământeşti. Aceasta este o ruşine pentru el (Filipeni 3:19 ). Dar dacă savurează dragostea Domnului său şi are zilnic înaintea ochilor ţinta cerească, venirea Domnului pentru răpirea alor Săi în locuinţele cerului, atunci se va observa la el în toate lucrurile o gândire cerească. El trăieşte deja acum în lumina scaunului de judecată al lui Hristos, unde odată va fi apreciată întreaga noastră viaţă după valoarea sa adevărată.

Dar dacă credinciosul se îndreaptă spre această ţintă abia după ce viaţa de pe pământ se apropie de sfârşit, după ce i-au dispărut puterile corporale şi spirituale, atunci viaţa sa nu a slujit spre proslăvirea Domnului şi spre binecuvântarea altora. El însuşi va primi o răsplată mică şi astfel va fi păgubit.

Tesalonicenii, cu toţii, tineri şi vârstnici, erau caracterizaţi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos. Întreaga lor viaţă era îndreptată spre El. Nu este Fiul lui Dumnezeu Cel care „m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine“? Cum să nu mă alătur celor care păşesc cu bucurie în întâmpinarea Celui care a spus: „Iată, Eu vin curând!“? Noi, cei care Îl urmăm pe Domnul de mai mult timp, putem învăţa mult de la aceşti tesaloniceni întorşi de curând la Dumnezeu. Ei, care imediat după întoarcerea lor la Dumnezeu au trecut prin prigoană şi prin necazuri, s-au comportat în aşa fel, încât apostolul i-a putut numi „imitatori ai noştri şi ai Domnului“ (1.6). În mijlocul necazului, ei au fost umpluţi cu „bucuria Duhului Sfânt“, cu zel şi cu dăruire pentru Dumnezeu în aşa măsură, încât au devenit exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia (1.7). Pe lângă aceasta au fost şi martori activi, care au răspândit în acele ţinuturi Cuvântul Domnului şi credinţa în Dumnezeu (1.8-10).

Oh, de ar fi în toate locurile câte o mână de astfel de tesaloniceni!

Ce imbold ar da exemplul lor!

din revista „Cercetaţi Scripturile”

Ştefan

 din revista „Cercetați Scripturile”

Creştinismul este caracterizat de două mari realităţi: un Om slăvit în cer şi Dumnezeu locuind în oameni pe pământ. Acestea sunt realităţi uimitoare, divine, slăvite, cu efecte puternice în inimile şi în vieţile credincioşilor. Dar ele sunt proprii numai creştinismului. Ele n-au fost cunoscute, până ce a fost împlinită lucrarea de salvare şi Salvatorul a ocupat locul Său la dreapta maiestăţii în ceruri. Atunci s-a văzut pentru prima dată un Om pe tronul lui Dumnezeu. Ce privelişte minunată! Ce rezultat măreţ al salvării săvârşite! Când primul om a fost alungat din grădina Eden, se părea că duşmanul triumfase; dar al doilea Om a intrat triumfător în cer pentru a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu.

Acum Dumnezeu, Duhul Sfânt, locuieşte în credincioşi pe pământ. Acest lucru era necunoscut în timpul Vechiului Testament. Ce ştia Avraam sau un alt sfânt din zilele de odinioară despre un Om proslăvit în cer? Nimic! Cum ar fi putut şti? Nu era niciun Om pe tron în cer, până ce Domnul Isus a ocupat locul Său acolo ca Cel proslăvit, iar Du-hul Sfânt a venit jos pentru a locui în inimile credincioşilor. „«Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus acestea despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că încă nu era Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat“ (Ioan 7:38-39 ). „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite“ (Ioan 16:7 ). În aceste două texte citate apar cele două adevăruri: Hristos proslăvit sus şi Duhul Sfânt locuind pe pământ în credincioşi. Aceste două adevăruri sunt strâns legate unul de altul şi formează caracteristica dinstictivă a adevăratei Evanghelii.

Să privim mai îndeaproape tabloul minunat al unui adevărat creştin prezentat în Ştefan în Fapte 7:55-60 ! Cea mai mare parte a acestui capitol este ocupată de prezentarea istoriei Israelului, istorie, care se întinde de la Avraam până la moartea lui Hristos. La sfârşitul discursului său, Ştefan vorbeşte conştiinţelor ascultătorilor săi, ceea ce produce în ei ură. „Şi, auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.“ Aici vedem efectul religiozităţii fără Hristos. Aceşti oameni erau conducătorii religioşi ai poporului, dar plini de ură faţă de Domnul, în timp ce în Ştefan vedem reprezentarea plăcută a unui adevărat creştin. Aceia erau plini de mânie şi duşmănie, Ştefan era plin de Duhul Sfânt. Ei scrâşneau din dinţi, faţa lui Ştefan era ca a unui înger. Ce contrast!

Dar să citim în continuare: „Dar el, fiind plin de Duhul Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!“ Aici vedem prezentate din nou cele două realităţi mari într-un om cu aceleaşi emoţii ca şi noi. Ştefan era plin de Duhul Sfânt, iar privirea sa era îndreptată spre un Om proslăvit în ceruri. Acesta este adevăratul creştinism, imaginea unui adevărat creştin: un om plin de Duhul Sfânt, cu privirea credinţei ţintă spre cerul deschis şi preocupat cu Hristosul proslăvit. O astfel de poziţie este foarte înaltă şi sfântă, şi trebuie să recunoaştem cât de puţin o ocupăm. Dar orice inimă dăruită Domnului va tinde într-acolo. Este dreptul măreţ al fiecărui creştin adevărat de a fi plin de Duhul Sfânt şi de a avea ochiul credinţei îndreptat spre Hristos, Omul proslăvit în cer la dreapta lui Dumnezeu. Salvarea este săvârşită, păcatul este îndepărtat, domneşte harul prin dreptate, este un Om pe tronul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a venit jos pentru a locui în fiecare credincios şi în Adunare.

Să observăm că aici nu este vorba despre teorii reci, ci din contră este vorba despre efecte practice, divine, pline de putere, pe care le vedem clar în mărturia lui Ştefan. Este imposibil să citim versetele de încheiere din Fapte 7 fără să simţim cât de plină era inima sa de Domnul înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Deşi era înconjurat de oameni plini de duşmănie, deşi avea moartea în faţa ochilor, nu a fost influenţat de împrejurări, ci mai degrabă inima sa era plină de Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Pe pământ era lepădat ca şi Domnul său, dar răspândea raze ale gloriei cereşti asupra împrejurărilor duşmănoase.

Nu este aceasta de o mare importanţă şi pentru noi? Desigur! El nu stătea numai deasupra împrejurărilor, ci era şi învrednicit să le arate practic persecutorilor săi blândeţea şi harul Domnului şi Învăţătorului său. În el vedem o ilustraţie foarte clară a cuvintelor din 2. Corinteni 3:18 , un text unic: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.“ Toate acestea ne sunt prezentate viu în scena cu care ne ocupăm acum. Cea mai înaltă expresie a creştinismului este întâmpinată aici de cea mai ucigaşă duşmănie religioasă. Ambele le vedem aici la moartea primului martir creştin. „Dar ei au strigat cu glas tare şi şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui; şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre. Şi martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi-l loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi spunea: Doamne Isuse, primeşte duhul meu. Şi, îngenunchind, a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta. Şi, spunând aceasta, a adormit.

Aici este adevăratul creştinism, asemănarea vie cu Hristos. Vedem un om, deasupra împrejurărilor, golit de el însuşi în aşa măsură, încât este capabil să se roage pentru ucigaşii săi conform exemplului Domnului său. În loc să se gândească la suferinţele sale, intervine pentru duşmanii săi. Privirea sa era îndreptată spre slava lui Dumnezeu şi faţa lui strălucea reflectând această glorie în care urma să intre. Cu rugăciunea pentru duşmanii şi ucigaşii săi, slujba sa se încheie aici. El a adormit şi sufletul său răpit savura acum deplin gloria de care fusese plin deja aici jos.

Dreptul măreţ al fiecărui creştin este de a fi plin de Duhul Sfânt, de a nu privi la sine şi, oricare ar fi împrejurările, de a-şi îndrepta privirile ţintă spre cer şi de a se preocupa cu Omul Isus Hristos proslăvit. Rezultatul este asemănarea practică cu Cel asupra căruia este îndreptată privirea. Devenim asemenea Lui în căile, duhul, caracterul nostru. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.

Ce etalon măreţ ni s-a prezentat! Să nu ne mulţumim cu mai puţin! În Ştefan vedem un om care reflecta într-un mod practic slava lui Hristos. El nu vorbea numai despre această glorie, ci ea se şi putea vedea în el. Să nu vorbim doar despre gloria cerească, ci să şi arătăm că drumurile noastre sunt cereşti! Ştefan a fost o oglindă vie, în care oamenii puteau vedea reflectându-se gloria divină. Nu ar trebui să fim şi noi aşa? Desigur! Dar suntem aşa? Suntem atât de strâns uniţi cu Domnul nostru înălţat, încât semenii noştri, pe care îi întâlnim zilnic, pot recunoaşte în noi caracterul Său în acţiunile şi în comportamentul nostru? Să dea Domnul să dorim cu toţii ca Hristos să umple inimile noastre în aşa măsură, încât să se vadă în noi reflectând gloria Sa şi să strălucească în întunericul din jurul nostru spre slava Numelui Său!

Solomon

 Philippe Laügt

Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3 )

1. Naşterea lui Solomon

1.1. Păcatul lui David

În loc să fie în luptă alături de oamenii lui, David se odihneşte la Ierusalim. El se plimbă relaxat “pe acoperişul casei împărăteşti” (2. Samuel 11:1-2 ). Vigilenţa sa a slăbit şi el a suferit cea mai crudă înfrângere din viaţa sa. Acest om al lui Dumnezeu încă mai are, ca fiecare credincios, firea veche, care este deschisă spre satisfacerea poftelor. El nu-şi stăpâneşte pofta ochilor şi este prins în spirala teribilă a păcatului. Într-un timp foarte scurt, regele încalcă cel puţin trei dintre poruncile Domnului:

– „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exod 20:17 ).

– „Să nu preacurveşti” (Exod 20:14 ).

– “Să nu ucizi” (Exod 20:13 ).

– 2. Samuel 11:4,15 !

Cu toate acestea, el se împotriveşte mustrării conştiinţei şi nu vrea să reacţioneze. Atunci, în dragostea Sa, „Domnul a trimis pe Natan la David”. Parabola emoţionantă despre oaia furată (2. Samuel 12:1-4 ) este o relatare adecvată pentru a atinge inima celui care şi-a început viaţa ca păstor. Această parabolă îl va ajuta să-şi dea seama de oroarea vinovăţiei sale.

Pentru început, el nu se recunoaşte şi „s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului” bogat (2. Samuel 12:5-6 ). Atunci degetul lui Dumnezeu l-a indicat cu solemnitate: „Tu eşti omul acesta!”. Cazul acesta trist este descoperit în întregime. Dumnezeu îi aminteşte încă o dată ceea ce harul Său a făcut deja pentru el (2. Samuel 12:7-8 ). David este convins profund de păcatul săvârşit (2. Samuel 12:13 ). El îşi dă seama cât de odios s-a comportat faţă de Urie şi soţia lui, dar mai presus de toate împotriva lui Dumnezeu. A „dispreţuit cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui” (2. Samuel 12:9,10 ).

Această poveste tristă este un avertisment solemn pentru fiecare. Inima noastră este aprinsă de pofte şi poate că uneori, mult timp ar trebui să treacă înainte ca să fie curăţită: „Dulce era răul în gura lui, îl ascundea sub limbă” (Iov 20:12 ).

1.2. Reabilitarea

1.2.1. Mărturisirea

Trebuie să înţelegem că greşelile noastre faţă de fraţi, faţă de surori, împotriva părinţilor noştri sau faţă de oricine altcineva, sunt în primul rând păcate împotriva lui Dumnezeu. Acestea trebuie mărturisite în primul rând Domnului. Apoi, când este posibil, trebuie încercat cel puţin să se repare răul făcut. Nu a fost cazul pentru David.

Mărturisind Domnului, este ceea ce el face în acest moment amar de tristeţe: citirea Psalmilor 32 şi 51 arată calea dureroasă pe care el a urmat-o. Dumnezeu nu dispreţuieşte „inima zdrobită şi mâhnită” (Psalmul 51:17 ). El iartă sărmanului rob. David este curăţit, în avans, prin sângele preţios al lui Hristos care a curs pentru el, cum de altfel pentru mine şi pentru tine (Isaia 1:18 ).

1.2.2. Consecinţele guvernamentale şi harul divin

Ceea ce nu pot fi şterse, sunt consecinţele răului comis care sunt foarte dureroase. În primul rând, un copil va muri (2. Samuel 12:14 ). Iertând păcătosul, Dumnezeu condamnă păcatul, definitiv.

Dar spre deosebire de deznădejde, vizibilă mai târziu în momentul morţii lui Absalom (2. Samuel 18:33 19:4 ), David, spre surpriza generală, dă dovadă de o credinţă triumfătoare, când acest copil, „pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie” moare . David îşi dă seama că fiul său este de acum cu Dumnezeu şi exclamă: „Eu mă voi duce la el” (2. Samuel 12:21-23 ). Apoi, el a consolat-o şi a „mângâiat” pe soţia lui Bat-Şeba şi Dumnezeu îngăduie ca ea să-i mai nască un fiu. Harul a introdus-o pe Bat-Şeba în linia genealogică a lui Mesia: ea devine mamă a „Domnului păcii” şi gloriei (Matei 1:6 Isaia 9:6 ).

1.3. Făgăduinţele cu privire la Solomon

Proorocul Natan revine la David, de data aceasta cu un mesaj fericit: îl numeşte pe noul născut Iedidia pentru Domnul (2. Samuel 12:25 ). Acest prenume al lui Solomon (paşnicul) înseamnă „Preaiubitul lui Dumnezeu”.

David a fost un om al războiului şi din această cauză, chiar înainte de naşterea acestui copil, Dumnezeu dezvăluie că Solomon va fi cel care va face ceea ce David a dorit aşa de mult să înfăptuiască: „el va zidi o Casă Numelui Meu” (1. Cronici 22:7-11 ). Este un răspuns deosebit de frumos la cererea regelui David: „În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului şi zideşte zidurile Ierusalimului!” (Psalmul 51:18 ). Făgăduinţa, în acest psalm cu aplicare profetică, se referă la Solomon, adevăratul fiu al lui David. Aceasta îi aduce mângâiere lui David : domnia lui a fost marcată de har, iar cea a lui Solomon de slavă (Matei 6:29

2. Încoronarea

S-au scurs deja douăzeci de ani şi îl regăsim pe David slăbit, „bătrân şi înaintat în vârstă”. Absalom şi încă un alt fiu al său, Adonia, conspiră împotriva lui ca să profite de tron.

2.1. Complotul lui Adonia

Adonia, ca şi fratele său, s-a îngâmfat în inima lui. Acesta pregăteşte care, călăreţi şi cincizeci de oameni pentru a merge înaintea lui. Apoi, el „s-a sumeţit până acolo încât a zis”cu trufie: „Eu voi fi împărat”( 1:5 ). Toţi ştiau că Dumnezeu l-a ales pe Solomon (1. Cronici 22:9 ). Dar în inima lui Adonia nu exista pic de frică faţă de Dumnezeu, o imagine tristă a lui Antihrist. Din nefericire, David ”nu-l mustrase niciodată în viaţa lui, zicând: Pentru ce faci aşa?”. Adonia şi-a urmat pornirile şi nu a învăţat nimic. Sfârşitul tragic al fratelui său Absalom, ar fi putut fi un avertisment serios. Mai mult de atât, „Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip” ceea ce i-a adus favorul anturajului şi implicit pretenţiile lui au crescut ( 1:5-6 ).

I-a atras de partea lui pe Ioab, nepotul lui David, comandantul armatei şi pe Abiatar, preotul care se pare că a uitat recomandarea lui David : „Rămâi cu mine”(1. Samuel 22:23 ). În consecinţă, „aceştia au trecut de partea lui” şi l-au urmat. Înconjurat de astfel de apariţii frumoase, acest fiu de împărat devine centrul de adunare pentu mulţi. Dar nu a putut fi un centru pentru credinţă.

Lângă En-Roguel, sărbătoarea este în plină desfăşurare. Adonia a sacrificat oi, boi şi viţei graşi. El „a poftit pe toţi fraţii lui, fiii împăratului, şi pe toţi bărbaţii lui Iuda din slujba împăratului” ( 1:9 ). Chiar pe toţi ? Nu, el a neglijat să-l invite pe Natan proorocul : ştie că acesta ii este loial lui David. Benaia nici atât nu se afla printre ei (2. Samuel 23:20-23 ), nici pe viteji, nici pe fratele său Solomon. ( 1:10 ).

2.2. Intervenţia lui Natan

Regele David deja foarte bătrân, nu ştie nimic din ceea ce se întâmplă ( 1:15 ). Dar Natan, slujitorul credincios, ştie că făgăduinţa lui Dumnezeu trebuie îndeplinită: „Preaiubitul Domnului” trebuie să domnească. David, care cunoaşte voia Domnului, el însuşi s-a angajat prin jurământ. Atunci proorocul o sfătuieşte pe Bat-Şeba: „ …să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon”. El o învaţă pe aceasta cuvinte pline de gravitate dar totodată de respect şi de îndrăzneală ( 1:13-21 ). Apoi, aşa cum a promis, intervine şi el. Cuvintele lui sunt pline de înţelepciune şi de adevăr. Îi face cunoscut împăratului că niciunul dintre servitorii săi devotaţi, nu a fost invitat de Adonia la ospăţ şi în special Solomon a fost lăsat de o parte în mod deliberat ( 1:22-27 ).

În mod similar, lumea şi cei care sunt sub dominaţia „Adversarului”, L-au respins şi Îl resping pe Hristos şi pe ai Săi: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14 ). Dar Cuvântul, pe care Natan îl propovăduieşte, rămâne. Gândurile lui Dumnezeu rămân veşnic: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion…Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:6-8 ).

2.3. Eşecul complotului

Curajul lui David a renăscut: el dă ordine precise şi decisive ( 1:32-35 ). Acum rămâne în sarcina lui Natan profetul şi a lui Ţadoc preotul, de a-l unge pe Solomon ca împărat peste Israel. Conduita lui Solomon este în contrast total cu cea avută de Adonia. „Au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David şi l-au dus la Ghihon”. „Preotul Ţadoc a luat cornul cu untdelemn din Cort şi a uns pe Solomon. Au sunat din trâmbiţă, şi tot poporul a zis: Trăiască împăratul Solomon!”.

Ioab, comandantul armatei, experimentat în ale războiului, aude trâmbiţele şi începe să se îngrijoreze. În momentul acela apare Ionatan. El aduce ceea ce el consideră o veste bună. David a rămas pentru el regele şi domnul său.

Atunci, conspiratorii au fost cuprinşi de frică şi au fugit înspăimântaţi ( 1:49 ). Numai ce Dumnezeu se arată în tabăra inamicului şi se produce teroare, fugând în toate părţile departe de faţa Lui (Psalmul 63 ).

În acelaşi mod, la începutul domniei lui Hristos, rămăşiţa lui Israel Îi va aduce laude. Va fi bucuria celor care L-au urmat pe Mântuitorul în timpul respingerii Sale, să fie chemaţi de harul suveran al lui Dumnezeu sa împărtăşească cu El domnia peste Israel şi asupra naţiunilor.

3. Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon

Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon, pot fi rezumate astfel: „Întăreşte-te şi fii om! Păzeşte poruncile Domnului Dumnezeului tău umblând în căile Lui” ( 2:2-3 ). Astfel el va putea reuşi în tot ceea ce va face. Dumnezeu a făcut promisiuni în ceea ce priveşte fii lui David: „Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima lor din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel” ( 2:4 ).

David menţionează crimele săvârţite de Ioab şi fărădelegile lui Şimei: ei vor fi daţi spre moarte. Dar Barzilai şi copiii săi vor primi răsplată ca rezultat al loialităţii lor faţă de împăratul David şi alor săi, în ziua încercării şi vor mânca la masa lui Solomon.

Solomon va trebui să se ocupe de Adonia care îşi reînoieşte pretenţiile la tron. El arată prin aceasta că nu s-a pocăit şi este ucis. Abiatar, atât de mult timp părtaş cu David în necazurile lui, este descoperit în cele din urmă infidel. El este expulzat din preoţie, nefiind găsit vrednic să mai transporte de acum chivotul.

Domnia dreptăţii şi a păcii nu poate fi stabilită fără ca Solomon, imaginea lui Hristos, să-i răsplătească fiecăruia în funcţie de lucrările sale. Apoi el a şezut pe tronul lui David tatăl său, numit de asemenea „scaunul de domnie al Domnului” şi astfel împărăţia lui este foarte consolidată ( 2:12, 46 1. Cronici 29:23 ).

4. Căsătoria

În acel timp, Solomon s-a căsătorit cu fiica faraonului Egiptului şi a adus-o în cetatea lui David. A fost cumva o alianţă politică pentru a asigura o relaţie bună cu vecinii? Cuvântul nu ne spune. Mai târziu, Solomon va construi o casă în afara cetăţii pentru soţia lui egipteană ( 7:8 ) şi „fata lui faraon se va sui din cetatea lui David” ( 9:24 ).

Care va fi motivul invocat? „ …pentru că locurile în care a intrat chivotul Domnului sunt sfinte”. Dar, în aceste condiţii, de ce a luat-o în căsătorie? „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3 ). Cetatea lui David a fost partea cea mai de sus a Ierusalimului, în această fortăreaţă a Sionului, luată de la Iebusiţi, de care David era atât de ataşat, a fost aşezat Chivotul.

De reţinut că nu a fost prima alianţă a lui Solomon. Încă foarte tânăr, el s-a căsătorit cu „Naama, amonita“ ceea ce era un păcat foarte grav: „Amonitul şi moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie” (Deutoronom 23:3). Rodul acestei alianţe, a fost Roboam ( 14:21, 31 ).

5. Începutul împărăţiei

5.1. Chivotul şi ritualul

Cu toate acestea, la începutul domniei sale, la acest rege s-a putut vedea o mărturie frumoasă: „Solomon iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, David.”, dar se mai adaugă o menţionare ”Numai că aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi” ( 3:3 ). O situaţie care a durat până în timpul lui Ezechia.

„Mai bine a fi mic şi dispreţuit lângă chivot decât a poseda splendoarea împărăţiei şi de a se închina pe înălţimi” (JND).

David a adus chivotul la Ierusalim, unde l-a aşezat doar într-un cort (2. Samuel 6:12-23 ). Apoi el a adus arderi de tot şi jertfe de pace; şi în timp ce chivotul a făcut obiectul unui ritual în continuă desfăşurare, (2. Samuel 6:7 1. Cronici 16:37 ), în acelaşi timp cortul şi altarul de aramă încă se aflau pe înălţimile din Gabaon. Nu a fost un păcat, deoarece templul nu fusese construit încă. Dar mai târziu, mult spre neplăcerea lui Dumnezeu, aceste înălţimi au folosit la ritualuri păgâne şi idolatre.

5.2. Rugăciunea lui Solomon

Deci, la Gabaon este locul unde Solomon va merge şi va aduce o mie de jertfe! Domnul i s-a arătat noaptea într-un vis şi i-a spus: „Cere ce vrei să-ţi dau”. Solomon înţelege că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a merge pe calea dificilă care se deschide înaintea lui. El simte că nu are capacitatea pentru a îndeplini sarcina cu privire la poporul lui Dumnezeu: el cere Domnului înţelepciunea necesară pentru a-şi duce la îndeplinire sarcina pe care o are ( 3:6-11 ).

Avem noi oare aceeaşi dorinţă ca Solomon: o inimă care ascultă, care este gata să discearnă voia lui Dumnezeu? (Iacov 1:7 Evrei 5:14 ). Pentru a exprima cu sinceritate o astfel de cerere, „nu te socoti singur înţelept” (Proverbe 3:7 ). Dragostea pentru Domnul este cheia înteligenţei adevărate. Să luăm în considerare modelul nostru perfect, declarând prin vocea profetului: „Domnul Dumnezeu …Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isaia 50:4 ).

Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului” ( 3:10 ). Căutând înainte de toate aprobarea Sa! El îi acordă lui Solomon ceea ce I-a fost cerut şi mai mult de atât…Lui Îi place să adauge tot ceea nu a fost cerut.

Este umilă dependenţa de la începutul vieţii sale, care îl face pe Solomon să ocupe primul rang printre înţelepţii care s-au succedat pe pământ ( 8:30-31 ). Hristos este singurul care l-a întrecut (Marcu 10:43-45 ). În plus „nu se va ridica nimeni niciodată” ca Solomon atât ca „bogăţii şi slavă” ( 3:13 ).

5.3. Responsabilitatea

Dar problema responsabilităţii sale înaintea lui Dumnezeu este rezolvată imediat: “Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, …îţi voi lungi zilele” ( 3:14 ).

Dar în trupurile noastre nu locuieşte nimic bun. Solomon, la fel ca poporul său (Exod 19:5-8 ), în incapacitatea lui îşi va arăta necredinţa. Spre deosebire de tatăl său David, la el nu vom vedea o inimă frântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va dispreţui niciodată. Decăderea sa personală va avea ca rezultat divizarea împărăţiei.

5.4. Începutul fericit al domniei

5.4.1 Progres în spiritualitate

După ce a primit aşa de măreţe promisiuni de binecuvântare din partea lui Dumnezeu, Solomon s-a întors la Ierusalim unde a căutat să fie „înaintea chivotului legământului Domnului”. El părăseşte formele pentru a înţelege realitatea, el caută prezenţa lui Dumnezeu reprezentat de chivot, o imagine a lui Hristos! El oferă arderi de tot şi jertfe de mulţumire şi dă un ospăţ tuturor slujitorilor lui.

5.4.2. Manifestările înţelepciunii

Solomon a primit din partea lui Dumnezeu o aşa inimă largă pentru a putea cuprinde poporul numeros de care este responsabil. Acesta acţionează în mijlocul poporului ca un judecător suprem. Cearta dintre cele două femei privind apartenenţa fiului nou-născut, îi dă oportunitatea să împărtăşească în mod public darul de înţelepciune primit de la Dumnezeu. El face apel la instinctul matern şi adevărata mamă este uşor de găsit: ea este dispusă mai degrabă să-şi piardă fiul, numai ca acesta să rămână în viaţă ( 3:16-28 )!

5.4.3. Scrieri ale lui Solomon, Proverbe şi Cântări

Tot Israelul a auzit vorbindu-se şi înţelege că Solomon a primit „înţelepciunea lui Dumnezeu …în judecăţile lui”. Oricine poate citi proverbele sale, dintre care o parte (800) au fost cuprinse în Scriptură. În momentul deciziilor cruciale, care necesitau judecată de sine şi reflecţie, Proverbele sale sunt una din cărţile de bază în şcoala lui Dumnezeu, care-l ajută să se orienteze. Înţelepciunea, ca şi Cuvântul cu care se identifică, este o Persoana vie care învaţă şi ghidează pe cei ce se numesc fii Săi.

Credincioşii trebuie să înveţe să cunoască de asemenea, multele cântări ale lui Solomon şi înainte de toate, acea cântare pe care Dumnezeu a făcut-o cunoscut în Cuvântul Său, Cântarea Cântărilor. Se vorbeşte, figurativ, despre relaţiile viitoare ale Regelui, Hristos, cu mireasa Sa pământeasca, Israel.

În momentul când va începe domnia Sa, afecţiunile acestui popor vor fi reînviate şi ei vor răspunde în cele din urmă chemării adevăratului Solomon. Dar desigur această carte este valabilă şi pentru nevoile actuale ale credinciosului. Dragostea este legătura vitală care uneşte pe fiecare răscumpărat cu Salvatorul său şi aceste cântări sunt umplute cu manifestări ale dragostei.

Fiecare poate parcurge în Cuvântul lui Dumnezeu şi alte scrieri ale lui Solomon, în special Psalmul 127 şi cartea Eclesiastul care tratează diverse subiecte.

5.5. Imaginea lui Hristos

Faima lui Solomon se răspândeşte şi în curând „veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui” ( 4:29-34 ). În cea mai mare parte a vieţii sale, domnia lui, prin organizarea sa, strălucirea lui uimitoare (2. Cronici 9:13-28 ) şi pacea durabilă, este o imagine minunată a împărăţiei milenare a lui Hristos: „Iuda şi Israel… au locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui” ( 4:25-28 ).

Numai Isus a depăşit acest frumos etalon. El a făcut-o în primul rând prin dragostea Lui care se revarsă în favoarea celor care-I aparţin şi deci dovada absolută a fost dată la cruce. În timpul călătoriei Lui pe acest pământ, Isus a arătat mulţimilor că aveau în mijlocul lor pe „Unul mai mare decât Solomon” (Luca 11:31 ). Cei care-L ascultau nu aveau credinţă şi nici discernământ, dar ei au căutat înţelepciunea Lui şi se minunau de înţelepciunea Sa şi de răspunsurile pe care le dădea (Marcu 6:2 ).

6. Construirea Casei Domnului

6.1. Temelia

În dragostea sa pentru Domnul, David strânsese deja în timpul vieţii lui o cantitate considerabilă de metale preţioase, având în vedere construirea templului (Psalmul 26:8 2. Samuel 7:2 1. Cronici 29:2-3 ). Solomon, intrând în planurile lui Dumnezeu, începe, cu ajutorul entuziast al împăratului Tirului, Hiram, (2. Cronici 2:12 ), să reunească toţi meşterii iscusiţi şi materialele necesare. Mai întâi „Împăratul a poruncit să se scoată pietre mari şi măreţe, cioplite pentru temeliile casei” ( 5:17 ), pentru a stabili în primul rând o fundaţie solidă pentru construcţia templului.

Este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru casa Lui spirituală: singura temelie este Hristos, piatra din capul unghiului (1. Corinteni 3:10-11 1. Petru 2:6 ). Materialele pregătite de Dumnezeu în vederea locuirii Sale în prezenţa oamenilor, pentru ca ei să beneficieze de toate binecuvântările şi sfaturile Lui, nu au ca rezultat decât suferinţele şi respingerea lui Hristos.

Este El, Fiul Dumnezeului celui viu care declară: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. În această casă spirituală, jertfele spirituale sunt oferite lui Dumnezeu. (Evrei 13:15 ).

6.2. Amplasarea şi construirea casei

Cântarea care a fost cântată pe malul Mării Roşii, a devenit realitate: „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!” (Exod 15:17 ).

Templul, construit pe muntele Moria, mai precis „în aria lui Ornan”, a avut o lungime şi o lăţime dublă faţă de cea a Cortului înălţat în pustie.

Nu sunt dimensiuni aşa de impresionante, dar sfinţenia, ordinea perfectă, dreptatea şi gloria erau cele care caracterizau casa lui Dumnezeu. Adevăratul arhitect al acestui templu, i-a încredinţat toate detaliile lui David (1. Cronici 28 ) şi fiecare avea o semnificaţie divină care ne îndreaptă privirile spre Persoana şi lucrarea lui Hristos.

Solomon l-a ales pe Hiram (a nu se confunda cu regele Tirului), pentru a conduce lucrările construcţiei. Este fiul unei văduve din Neftali şi tatăl său era din Tir. „Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţa în săvârşirea oricărei lucrări de aramă… şi i-a făcut toate lucrările.” ( 7:14 ). Hiram pe departe ne dă o imagine a Duhului Sfânt. Când un credincios se lasă condus de El, devine capabil să servească. Trebuie să ascultăm glasul Lui!

Nu avem intenţia de a intra aici în toate detaliile acestei lucrări remarcabile. A început al patrulea an al domniei lui Solomon, terminându-se după şapte ani şi jumătate ( 6:1,38 ). Apoi Solomon se dedică alţi treisprezece ani pentru construcţia propriei case. Putem vedea, prin comparaţie, dorinţa lui de a finaliza templul! Apoi el a construit casa din pădurea Libanului, cu porţile sale: locul unde el judeca ( 7:2-7 ) şi în ultimul rând, casa soţiei sale, fiica lui Faraon. Această căsătorie probabil anunţă relaţiile Împăratului cu toate naţiunile pământului, în timpul perioadei milenare.

6.3. Promisiunile condiţionate

Deja în timpul visului pe care l-a avut Solomon la Gabaon, promisiunile lui Dumnezeu au fost însoţite de o condiţie de ascultare ( 3:14 ). În timpul construirii templului, Domnul se adresează din nou lui Solomon folosind un „dacă”. Relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său, casa Lui în mijlocul lor şi protecţia Sa pe care este dispus să o ofere ( 6:13 ), toate acestea depind de ascultarea împăratului, care este responsabil să umble în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. În caz contrar, poporul şi împăratul vor fi pedepsiţi!

De fapt, doar în Hristos binecuvântarea promisă va fi realizată pe deplin. Dumnezeu este credincios şi promisiunile făcute lui David sunt ferme. Este interesant de a compara 2. Samuel 7:12-16 , unde Dumnezeu descrie responsabilitatea omului, cu predispunerea acestuia spre păcat, cu 1. Cronici 17:11-14 care arată partea lui Dumnezeu, astfel încât păcatele lui David şi ale lui Solomon sunt omise. În schimb accentul este pus pe gloriile lor.

7. Sfinţirea Casei

7.1. Gloria intră în Casă

Casa este gata: Dumnezeu va face locaşul Său. Sărbătoarea Corturilor urmează imediat celei de dăruire ( 8:64-66 ). „Bătrânii lui Israel”, „căpeteniile seminţiilor”, „căpeteniile familiilor” sunt toţi adunaţi de Solomon ( 8:1 ).

În conformitate cu porunca Domnului, preoţii au luat chivotul şi l-au dus la „locul lui, în Locul prea sfânt al casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor”. Imaginea lui Hristos, intră în „locul Lui de odihnă” (2. Cronici 6:41 ). Doar drugii vizibili, mai amintesc de drumul anevoios prin deşert.

Ca răspuns la rugăciunea regelui, focul „s-a pogorât din cer” mistuind arderea de tot şi jertfele. Este a doua oară când Dumnezeu trimite norul slavei Lui umplând Casa (2. Cronici 5:14 7:1 8:10 ), aşa cum în trecut a umplut Cortul (Exod 40:34 ). Este din nou precizat că „ Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din cauza norului”!

Astfel Dumnezeu încoronează, în favoarea lui Solomon, credinţa şi făgăduinţele lui David. Tot poporul s-a prosternat şi au intonat cântarea domniei de o mie de ani: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui” (Psalmul 136 ).

7.2. Rugăciunea dedicării

Apoi împăratul, într-o atitudine de dependenţă, a îngenunchiat ( 8:54 ) şi se adresează Lui Dumnezeu, în timp ce poporul rămane în picioare. Solomon binecuvântează pe Dumnezeu şi Îl laudă pentru mareţia Lui, bunătatea şi credincioaşia Lui ( 8:23-24, 27 ).

Numele marelui preot nu ne este relatat. Solomon însuşi ocupă această poziţie: imaginea lui Hristos, care în acelaşi timp este atât rege cât şi mare preot: „va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13 ).

Cu mult timp înainte, Domnul a anunţat că va locui în întuneric (Exod 20:21 ). Împăratul declară vorbind de templu, că nu a prevăzut ferestre spre exterior, această casă fiind dedicată lui Dumnezeu (2. Cronici 6:1 ). Este un loc de locuire permanent, unde „Numele Său să locuiască pe vecie” ( 8:12 2. Cronici 7:16, 20 ).

Solomon reaminteşte despre trecut, ieşirea din Egipt, harul care l-a ales pe David, legământul şi promisiunile. Trecerea timpului nu a afectat cu nimic realitatea din timpurile lor (a se compara cu 2. Petru 3:4 ). Astfel că lui Solomon îi face plăcere să repete: „care împlineşte, prin puterea Lui, ce spusese…” ( 8:15,20 2. Samuel 7:12 ). El reaminteşte: „Tu ai zis: Acolo va fi numele Meu pentru totdeauna”. Astăzi, credincioşii sunt invitaţi să se adune în numele Domnului Isus (Matei 18:20 ), recunoscându-i pe deplin autoritatea şi să se supună Cuvântului Său.

Solomon a primit din partea Domnului o înţelepciune şi o putere fără precedent. Este înconjurat de mareţie, dar totuşi realizează că atât nevoile lui cât şi ale poporului rămân încă foarte mari.

7.3. Ce a cerut Solomon

De asemenea el a înălţat Domnului o rugăciune admirabilă de credinţă, umilinţă şi de ardoare. El a început prin a-I cere iertare ( 8:30 ) mai înainte chiar de a enumera în cererea sa, subiecte precise.

Rugăciunea sa curpinde şapte cereri distincte, punctate prin aceste cuvinte: „Ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale” ( 8:32, 34, 36, 39, 43, 45 şi 49).

El evocă mai întâi păcatele, din nefericire atât de frecvente, împotriva aproapelui ( 8:31-32 ), apoi el îşi imaginează cazul unui război în care Israel va fi bătut de vrăjmaş ( 8:33-34 ), continuând cu seceta pe care Dumnezeu o va trimite peste ţară, din pricina păcatelor făcute de ei împotriva lui Dumnezeu ( 8:35-36 26:19 ).

El citează apoi cazurile de foamete şi de ciumă sau dezastrele provocate de diverşi prădători ( 8:37-40 ). Apoi el reaminteşte nevoia continuă de siguranţă de care Israel are nevoie chiar şi atunci când Domnul îi conduce pe un drum de război ( 8:44-45 ). În cele din urmă, el îşi imaginează cazul în care poporul ar fi dus în captivitate într-o ţară străină, pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu ( 8:46-50 ).

Solomon L-a implorat cu sinceritate pe Domnul de a răspunde la rugăciunea lor, doar dacă ei „se vor coborâ în ei înşişi” şi-şi vor recunoaşte păcatele şi răutatea lor! Dacă ei se vor întoarce către El şi vor recunoaşte rănile din inimile lor, atunci: „Ascultă-i din ceruri şi iartă-i”! Da, Dumnezeu poate să ierte totul pentru că Isus a ispăşit toate (1. Ioan 1:9 ).

El aminteşte apoi: „Tu cunoşti inima tuturor copiilor oamenilor” (Psalmul 139:1 ) şi recunoaşte importanţa capitală ca fiecare să aibă temere de Dumnezeu în toate zilele ( 8:40 ).

Ce trăsătură frumoasă: împăratul nu uita să mijlocească pentru străinul venit dintr-o ţară îndepărtată care caută binecuvântările Domnului. Ne gândim la împărăteasa din Seba ( 10 ) şi la famenul etiopian (Faptele Apostolilor 8 ). Solomon cere: „Ascultă-l din ceruri… când străinul care nu este din poporul Tău Israel va veni dintr-o ţară îndepărtată… şi dă străinului acela tot ce-Ţi va cere, pentru că toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine ca şi poporul Tău Israel” ( 8:41-43 ).

7.4. Binecuvântare poporului

Acum Solomon „s-a sculat dinaintea altarului Domnului, unde îngenunchiase” şi stând în picioare „binecuvântează cu glas tare” toată adunarea. El aduce mulţumiri lui Dumnezeu care a dat odihnă poporului Său: „Binecuvântat să fie Domnul, care a dat odihnă poporului Său Israel, după toate făgăduinţele Lui! Din toate bunele cuvinte pe care le rostise prin robul Său Moise, niciunul n-a rămas neîmplinit” ( 8:56 ).

Încă îi mai cere lui Dumnezeu să le „plece inimile spre EL”şi exprimă dorinţa ca ale lui cuvinte să fie mereu prezente înaintea Domnului Dumnezeului lor, zi şi noapte pentru ca El să-i facă dreptate servitorului Său şi poporului Său Israel ( 8:57-59 ).

Găsim la 2. Cronici 6:41-42 cuvinte importante, exprimate în afara acestor cereri. Cu certitudine Solomon s-a gândit la Psalmul 132 , în momentul în care el îşi încheie rugăciunea, pentru că el spune: „Scoală-Te, Doamne, vino la locul Tău de odihnă, Tu şi Chivotul mareţiei Tale!”. Daniel, în captivitate, atent să se hrănească cu Scripturile (Daniel 9:2 ), îşi va aduce aminte de această rugăciune, când de trei ori pe zi, el va îngenunchia, fereastra sa deschisă către Ierusalim în timpurile când templul va fi complet distrus (Daniel 6:10 ).

7.5. Jertfele – dispoziţia inimii

Solomon îndeamnă poporul să-şi dăruiască inimile în totalitate Domnului ( 8:61 ). Apoi, împreună cu tot Israelul, aduce jertfe, dar altarul se dovedeşte a fi prea mic. Atunci Solomon, în această circumstanţă, sfinţeşte mijlocul curţii, iar de acum se pot aduce arderile de tot, darurile de mâncare şi grăsimea jertfelor de mulţumire ( 8:62-65 ).

Acţiunea desfăşurată de Solomon, realizată cu o deosebită plăcere şi bucurie, este finalizată. Facem noi întotdeauna, ceea ce Domnul ne spune, cu aceeaşi dispoziţie a inimii, cu bucurie, pentru simplul motiv că El este Cel care ne cere?

7.6. Răspuns la rugăciune

Domnul i se arată lui Solomon, pentru a răspunde favorabil la rugăciunea lui. Ce promisiune minunată: „şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.” ( 9 :1-3 ). Această casă, în care locuieşte slava Lui, va fi un mare motiv de a binecuvânta, asculta şi ierta. În perioada creştină, doar numele unic Isus, este cel de care Dumnezeu Îşi asociază slava Lui şi împlineşte rugăciunile care-I sunt adresate (Ioan 14 :13- 14 ).

Dumnezeu îl atenţionează din nou pe Solomon, care acum este deja mai în vârstă, cu aceleaşi avertismente: „Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea, cum a umblat tatăl tău, David, cu inima curată şi cu neprihănire…voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei tale în Israel” ( 9:4-5 ).

Aceasta este o reminiscenţă a ceea ce spune apostolul: „ …Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos„ (Filipeni 3:1 ). Dar suntem noi întotdeauna dispuşi să ascultăm? Aceste avertismente repetate, conturează un sentiment dureros gândindu-ne la decăderea lui Solomon.

Domnul îi reaminteşte atât lui Solomon cât şi poporului Său, responsabilităţile pe care la au. Sfânta Lui prezenţă în mijlocul alor Săi, necesită o separare strictă de rău. În caz contrar, acest privilegiu le va fi luat şi acest templu aşa de magnific, va fi distrus. Israel, ca naţiune , va fi nimicit ( 9:6-9 ).

Toate acestea, din nefericire, trebuia să se împlinească la literă. Noi nu-l vedem pe Solomon cum ca răspuns avertismentelor divine.

8. După 20 de ani de domnie

8.1. Tratate de alianţă

După 20 de ani ( 9:10 ), după finalizarea Casei Domnului şi casa împăratului, Solomon a căutat să recompenseze regele Tirului pentru contribuţia pe care a avut-o prin donaţia de aur şi lemn de cedru.

8.1.1. Tratate de rău augur

Este recunoscut că un bun negociator şi abil în realizarea tratatelor astfel încât Israel trăieşte în pace cu vecinii săi. Dar în orice alianţă, tot timpul există un preţ de plătit, pericolele constante de evitat şi în cele din urmă inimile sunt tentate să se îndrepte către alţi dumnezei (Deutoronom 11:6).

Solomon i-a dăruit lui Hiram douăzeci de cetăţi în Galileea, unde deja locuiau mulţi străini. Dar când Hiram a mers să le viziteze, nu a fost deloc mulţumit şi a ţinut să-i aducă la cunoştinţă şi lui Solomon, care-l numea de acum „fratele meu”. Numele dat acestor cetăţi pare să confirme dispreţul său. Cabul înseamnă „bun de nimic”. La rândul său, Hiram, conducătorul celei mai mari puteri maritime în acele timpuri, i-a trimis lui Solomon un cadou somptuos: 120 de talanţi de aur! Faraon acţionează în aceeaşi manieră ( 9:16 ).

„ ...toţi iubesc mita şi aleargă după plată;” (Isaia 1:23 ). „ Hiram iubise totdeauna pe David” şi mereu a fost mulţumit de proiectele pentru construcţiile lui Solomon ( 5:1-11 ). Dar cum putem să credem ca vom putea împărtăşi bucuriile spirituale cu un necredincios, chiar şi aşa numit tolerant? Nu este surprinzător faptul că ţara nu are nicio atracţie pentru el? Dacă vom fi neascultători la gândurile lui Dumnezeu, vom lua “calea neamurilor” (Ieremia 10:2 ), această lipsă de separare pierde toată aroma sării noastre!

Mai mult de atât, oferind unui străin o parte chiar foarte mică şi în aparenţă de o valoare nesemnificativă din frumuseţii ţării, Solomon uită drepturile lui Dumnezeu. Domnul a spus: „ Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.” (Levitic 25:23 ). Aveţi grijă! Putem abandona atât de uşor în favoarea lumii o parte din moştenirea Lui!

8.1.2. Tratate bune

Cartea Cronicilor reaminteşte asupra acestei istorisiri în ceea ce priveşte oraşele date de Solomon lui Hiram. Acestea din urma, după ce au fost construite şi fortificate, sunt date spre folosinţă fiilor lui Israel (2. Cronici 8:1-7 ). Solomon, în această circumstanţă, în loc să diminueze, se implică pentru a creşte moştenirea.

8.2. Alte relaţii ale împăratului

Îl putem vedea apoi pe acest împărat, administrator înţelept, cum fortifică şi îşi organizează regatul cu preţul unei munci colosale. El este în relaţie cu Domnul ( 9:25 ), căruia îi oferă arderi de tot de 3 ori pe an şi jertfe de mulţumire pe altarul de aramă şi tămâie pe altarul de aur.

În ascultare de Cuvânt (Levitic 25:42 ), copiii lui Israel nu au fost supuşi muncilor destinate sclavilor ( 9:22 ). Dar pentru prima dată după era lui Iosua, toţi cei dintre neamurile pe care Israel le-a cucerit, sunt supuşi ca sclavi pentru a face o adevărată muncă forţată ( 9:20-21 ). Inamicii sufletelor noastre sunt ei liberi să acţioneze sau am găsit în Hristos puterea de a-i supune?

Solomon deţine de asemenea o flotă maritimă şi Hiram îi mai împrumută din nou marinarii lui care cunoşteau marea foarte bine. Împreună vor merge la Ofir pentru a aduce aurul mult râvnit! ( 9:27-28 ). El nu ţine cont de sfaturile date în cartea lui Iov: “aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor!”, respinge idolii care umplu inima atât de uşor! Căci “atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăţia ta” şi “va fi desfătarea ta “ (Iov 22:21-27 ).

De acum Solomon domină toate popoarele din jurul ţării: pe cele care odinioară oprimau pe Israel. El face cu ei un legământ de pace şi de binecuvântare. Probabil de aici se desprinde ideea asupra relaţiilor pe care naţiunile le vor avea cu Hristos în timpul domniei Sale milenare?

8.3. Regina din Seba

În această perioadă prosperă, Scriptura reaminteşte încă vizita acestei regine din sud care a domnit în Seba. Ea care „a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon” (Matei 12:42 ).

Ea ascultă şi „ îi sorbea cuvintele” şi „i-a spus tot ce avea pe inimă”. Lumea este plină de enigme şi de probleme de nerezolvat. Este o profundă realitate pentru mintea umană dar „Solomon i-a răspuns la toate întrebările”. Înţelepciunea este numai în Dumnezeu şi se distinge prin Duhul ( 10:3 1. Corinteni 2:11 ).

Ea învaţă şi poate vedea toată înţelepciunea lui Solomon prin: casa pe care a construit-o, bucatele de pe mesele lui, locuinţa slujitorilor, ordinele căpeteniilor sale, hainele slujitorilor şi a paharnicilor. Toate aceste lucruri reflectă gloria lui Hristos.

Purtată de admiraţie, ea exclamă: „Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt pururi înaintea ta şi care aud înţelepciunea ta!“.

Apoi ea oferă o multitudine de cadouri pentru cei care au răspuns la nevoile nesatisfăcute ale inimii ( 10:10 ). Toate acestea nu sunt decât o umbră a iubirii care a cuprins inima celor pe care Hristos i-a salvat.

Dar multele daruri date de Solomon, depăşesc cu mult pe cele oferite de această împărăteasă. El „a dat împărătesei din Seba tot ce a dorit, tot ce a cerut” ( 10:13 ). Cereţi şi vi se va da. Creştinii se apropie de Isus, de bogăţiile Lui, de tandreţea Sa divină şi putem spune cu o bucurie chiar mai mare: „ Şi iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit mergându-ţi faima.” ( 10:7 ).

9. Sfârşitul domniei

9.1. Declinul

Până aici l-am văzut doar ca o umbră întunecând strălucirea acestui regat excepţional. Dar 11 începe prin „dar” (traducerea J.N. Darby) care dezvăluie prin cele descrise mai sus, o stare morală mult mai dureroasă. Spiritul lumii acesteia a cuprins deja inima lui Solomon, multe dintre faptele lui demonstrând acest lucru. „Inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său, David” 11:4 ).

Solomon, cu siguranţă a avut o copie a legii şi el trebuia să o citească (Deuteronom 17: 18-19 ). Dar, în neascultare, el îşi ia o mulţime de femei străine (Deuteronom 17:17 şi 7:3). El se ataşează de ele “târât de iubire” şi în timpul bătrâneţii nevestele îi vor abate inima ( 11:3 ).

Toţi l-au văzut pe Solomon când se apleca pe genunchi în templu, cu mâinile întinse către Dumnezeu. Cum se face că acum el a devenit un idolatru? El s-a dus dupa Astartea, zeiţa sidonienilor şi după Milcom urâciunea amoniţilor ( 11:5 )! Nu a fost el cel care a cerut o inimă înţeleaptă, o inima care ascultă? El a simţit această nevoie pentru a-i conduce pe alţii, dar el nu a ascultat avertismentele Domnului cu privire la conduită sa personală (1. Timotei 4:12 )?

Această inima, pe care Domnul i-a dat-o împăratului pentru a-şi iubi poporul, nu a putut fi ţinută departe de „limba ademenitoare a celei străine” (Proverbe 6:24-25 ). El nu a vegheat şi a făcut ceea ce era rău în ochii Domnului.

9.2. Poftele inimii – Neascultarea de Cuvânt

Ucenicii din Emaus făceau această mărturie despre Isus din Nazaret: El „era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod” (Luca 24:19 ). Ucenicul Său, apostolul Pavel, despre care trebuie să recunoaştem că: „epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere”, putea spune: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva” (Faptele Apostolilor 20:33 ).

În schimb în inima lui Solomon, mii de femei străine îşi găseau locul împreună cu idolii lor şi „l-au târât şi pe el în păcat”! (Neemia 13:26 ). Împăratul însuşi a zidit un loc înalt pentru Chemos, urâciunea Moabului, pe muntele situat în faţa Ierusalimului, precum şi pentru Moloh, urâciunea fiilor lui Amon cei care îşi jertfeau copiii în foc ( 11:7 Levitic 18:21 20:1-5 ): Dumnezeu este dezonorat prin slujitorul Său, cel care a fost umplut de favorurile Sale.

Solomon este condamnat prin propriile sale cuvinte: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23 ). El i-a învăţat pe ceilalţi, dar a neglijat să ia în considerare pentru el însuşi (Romani 2:21 1. Corinteni 9:27 ).

Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecata mai aspră.” (Iacov 3:1 ). Putem avea în noi tendinţa să învaţăm pe alţii, uitând că trebuie mai întâi să aplicăm în noi trăirea pe care o predicăm. Solomon, trebuie să o spunem cu tristeţe, nu a ţinut cont şi a ignorat avertismentele tatălui său ( 2:3 ) precum şi de dubla atenţionare din partea Domnului ( 11:9-10 ).

Aceste care şi cai pe care Solomon îi avea în posesie din abundenţă, contrar cu gândurile lui Dumnezeu, au fost de asemenea un semn al declinului său. „ Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor, se bizuie pe cai şi se încred în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul!” (Isaia 31:1 ). Pentru un creştin în ziua de azi care se bazează pe bogăţiile lumii acesteia în loc să se încreadă în Dumnezeu, este o dezonoare (Ieremia 17: 5-8 ).

Trebuie să ne reamintim de asemenea, frenezia care l-a cuprins pe Solomon: el strânge aur şi argint în neascultare de gândurile Domnului şi toată lumea se grabeşte să-i aducă tone, bineînţeles inima lui iubind toate aceste lucruri ( 10:26-29 Deuteronom 17:17 ). Pericolul nu constă în ceea ce ne dă Domnul ci în utilizarea greşită pe care o putem face. Dacă noi punem totul la dispoziţia Lui, El este onorat şi ne face parte din bogaţiile imense care sunt în locurile cereşti în Hristos.

Lumea nu ne poate da aceste lucruri atât de preţioase, dar în schimb ne oferă neîncetat plăcerile păcatului: „pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii”. Dar dacă cineva iubeşte lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este în el (1. Ioan 2:15-17 ).

Cu cât cineva este situat într-o poziţie mai înaltă, cu atât căderea lui se va resimţi mai profund. Ce exemplu trist a dat acest împărat poporului său Israel! Atunci când mersul nostru nu este în conformitate cu poziţia noastră, noi devenim pentru ceilalţi un prilej de poticnire.

9.3. Asuprirea – duşmanii apar

În înţeleapta autoritate care a marcat începutul domniei lui Solomon, s-a renunţat la jugul asupritor şi s-a uşurat robia ( 12:4 ). Din păcate găsim că în inima fiilor lui Israel există murmure de nemulţumire. La început acestea vor fi înabuşite prin mareţia şi puterea unui împărat care părea că nu se teme de nimic. Dar simplitatea dispare şi vedem cum orgoliul se instalează instantaneu. Poporul începe să fie treptat treptat, pregătit să accepte şi chiar să dorească în secret divizarea împăraţiei. Acest lucru se va întâmplă la începutul domniei lui Roboam.

Dumnezeu va provoca toţi adversarii contra lui Solomon, în timpul bătrâneţii lui. Mai întâi în afara împăraţiei: Hadad, un edomit ( 11:14-22 ) şi Rezon, care va fi în cele din urmă regele Siriei detestând pe Israel ( 11:23-25 ). Apoi în interiorul regatului, care va fi prin Ieroboam, care va ridica la rândul său, mâna împotriva împăratului ( 11:26 ).

9.4. Nicio pocăinţă

Dar noi nu-l vedem pe împărat cum că s-ar căi în el însuşi, întorcându-se la Dumnezeu cu toată inima lui şi să ceară iertare în propria-i simplitate. Totuşi, aceasta a fost adevarata cale pe care el a trasat-o celor care au de a face cu inamicii, ca şi consecinţă a păcatelor lor?

Păcatul este cauza tuturor necazurilor şi relelor. Dar fără pocăinţă în primul rând, cum ar fi putut Solomon să-i spună lui Dumnezeu: „ascultă-I şi fă-le dreptate”? ( 8:46-48 ).

David, tatăl său, a comis greşeli grave şi umilitoare, dar niciodată el nu L-a pierdut pe Dumnezeu din vedere. Dându-şi seama de păcatul comis cu Batşeba, el a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului”. Judecata completă pe care David şi-a atribuit-o complet comportamentului său, după decăderea suferită, înalţă harul lui Dumnezeu.

Acest lucru este, din păcate, total diferit în ceea ce-l priveşte pe Solomon. Noi nu vedem conştiinţa lui fiind atinsă atunci când Dumnezeu îi spune: „Fiindcă ai făcut aşa şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine”. Cu toate acestea, El adaugă în bunătatea Sa, că va lăsa o seminţie fiului său din pricina robului Său David şi a Ierusalimului, oraşul pe care L-a ales ( 11:11-13, 32 ).

Solomon este avertizat că vastul său imperiu se va prăbuşi, dar numai după moartea sa “din pricina tatălui său David” ( 11:12 ). Sub loviturile acestei disciplinări, atitudinea acestui împărat este diferită de cea pe care a recomandat-o anterior: “Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui” (Proverbe 5:13, 3 :11-12).!

Noi nu vedem niciun semn de pocăinţă. Poate că el se gândeşte în secret la ceea ce afirmă Ezechia: de fapt esenţialul este că: “măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte!” (Isaia 39:8 ).

Aşa cum Saul altădată apărea în ochii lui David, Solomon a căutat să-l omoare pe cel pe care Dumnezeu l-a desemnat ca succesor al său. ( 11:30-40 ). Această tentativă de omor este ultimul act al lui Solomon care ne este relatat. Apoi el adoarme alături de părinţii săi, la o vârstă puţin de până în şaizeci de ani.

10. Învăţături de la Eclesiastul

El a avut un timp de vieţuire şi acum, uite cum a venit pentru el, după propriile sale afirmaţii, timpul să moară (Eclesiastul 3:2 ). Acest sfârşit atât de trist este o tragedie, este ireversibil. Un David sau un Petru, au cunoscut frumoase momente de pocăinţă, dar Cuvântul Domnului nu-i descoperă lui Solomon nimic asemănător.

Acest rege a cunoscut pentru un timp măreţia şi înţelepciunea. El a fost ajutat de asemenea să aprecieze tot ceea ce s-a întâmplat sub soare (Eclesiastul 1:13 ). Şi mărturia sa excepţională cuprinde toată valoarea. El confirmă faptul că: “omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua” (Psalmul 39:5-6 ). Da, acesta nu este decât un miraj înşelător! Pe acest pământ sărac, răvăşit de păcat, el nu găseşte nimic nou, nimic care să fie durabil.

Citind Eclesiastul, aflăm că Solomon mai întâi şi-a îndreptat propria inimă spre cunoaştere : dar el a trebuit să concluzioneze că a fost o ocupaţie ingrată, care provoacă supărare, oboseală şi durere! Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate elibera mintea omului, aducându-i la cunoştinţă adevărata cunoaştere care este fructul adevărat al acţiunii puternice pe care Duhul Sfânt o face neîncetat „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:10-12 ).

Solomon a încercat de asemenea, să se bucure fără restricţie de toate plăcerile vieţii. Dar, din nou, experienţa sa a fost foarte dezamăgitoare. Povestea vieţii lui prezintă vanitatea şi nebunia acestei plăceri pământeşti atât de trecătoare şi “De multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită, şi bucuria poate sfârşi prin necaz” (Proverbe 14:13 ).

Abundenţa extraordinară de bunuri pământeşti au permis “Predicatorului”, adică lui Solomon, să efectueze aceste “lucruri măreţe”, pe care ambiţia omenească continuă să le ofere (2. Cronici 9:22 ). A fost el oare satisfăcut? Putem vedea aprecierea sa finală: “că totul este o deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 1:14 ).

Dar atunci de ce, din păcate, nu a pus în practică ceea ce el însuşi a recomandat la sfârşitul cărţii acestea: “Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” , “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14 )?

Cum ar trebui să se comporte un copil al lui Dumnezeu înaintea unei situaţii aşa de disperate (Eclesiastul 2:20 )? El trebuie să înveţe să ia în considerare totul în lumina veşniciei şi nu din prisma celei aşa de trecătoare ale soarelui.

Omul, mediul său, activitatea lui, toate acestea nu au pe acest pământ decât un scurt parcurs. Dar orice este omenesc va exista întotdeauna şi în curând va trebui să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu. Timpul care ne este acordat pe acest pământ, este de asemenea cel de probaţiune, care va fi urmat de judecată inevitabil (Evrei 9:27 ).

Chiar şi cei răscumpăraţi de Domnul, ştiind că nu vor veni la judecată, nu trebuie să uite că vor fi prezenţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ei vor primi atunci o răsplată dar pot avea de asemenea şi pierderi importante (Romani 14:10 2. Corinteni 5:10-11 ).

Dorim noi cu ardoare să fim plăcuţi Domnului? Noi avem o descoperire mult mai completă în ceea ce priveşte viitorul faţă de oamenii din Vechiul Testament. Lucrarea de la cruce a avut loc şi cel răscumpărat poate să-şi aţintească ochii asupra Domnului Isus şi să găsească în El toată bucuria pentru timp şi pentru veşnicie.

Solomon deja a afirmat: “Totul va fi bine pentru cei care iubesc pe Dumnezeu”. De ce nu a avut această pasiune, această dragoste până la sfârşitul călătoriei lui aici jos?

Ce este el pentru fiecare cititor? El işi recunoaşte slăbiciunea şi îi cere lui Dumnezeu ajutorul. El se adresează Celui care s-a oferit să fie Mântuitorul nostru şi Păstorul nostru, Celui care îi va da puterea şi forţa necesară de a urma căile Sale aici jos (1. Petru 2:21 ).

“Credinţa mea se bazează pe Hristos,
Pot să-L urmez în zadar,
Sau pierd ceva,
Când El Însuşi este caştigul meu?
Dacă toate bogaţiile de pe pământ vor să mă abată
Puterea Sa infinită mă face să le refuz.”

Samuel

 din revista „Cercetați Scripturile”

Am văzut în Iosua un tânăr, care nu ieşea din „cort“, deci era deplin despărţit de rău, şi era în permanentă părtăşie cu Dumnezeu. În Samuel găsim trăsături asemănătoare.

La Samuel găsim mai întâi binecuvântarea de a avea părinţi temători de Dumnezeu. În mod deosebit mama lui, Ana, avea mare temere de Dumnezeu şi mare putere de credinţă. Pentru aceasta este necesară o stare morală bună, căci „Domnul Se destăinuie celor care se tem de El, pentru a le face cunoscut legământul Său“ (Psalm 25:14). Credinţa îşi are mediul de dezvoltare în preocuparea cu lucrurile viitoare. Ambele, această stare bună şi cugetarea la cele ce vor veni, erau prezente la Ana; astfel, în cântarea ei de laudă după naşterea fiului a ieşit la iveală o cunoaştere deosebită, spirituală. Ea s-a bucurat de copil; dar ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copil, de aceea l-a dat Domnului deja când l-a înţărcat pentru „toate zilele cât va fi“ (1. Samuel 1:28 ).

Acesta este un exemplu bun pentru mamele noastre, care au multe de învăţat de aici. Mamele se află în legătura cea mai strânsă cu copiii şi tocmai în primii ani de viaţă au un aport mare în educaţie. Cui închinăm copiii noştri?

Tatăl lui Samuel, Elcana, era un levit, un urmaş al lui Chehat. Samuel era încă un băieţel, când părinţii lui l-au adus în Casa Domnului, la Eli. Prima relatare despre activitatea lui este: „S-a închinat acolo Domnului“ (1. Samuel 1:28 ). Cu siguranţă, această închinare a corespuns firii copilăreşti; dar vedem că deja de timpuriu a învăţat să-I dea cinste Domnului.

De multe ori credem că este necesară o anumită maturitate pentru a-i învăţa pe copii să se roage şi pentru a-i îndemna să-I aducă lui Dumnezeu cinste şi să-I mulţumească. Astfel pierdem uşor ani preţioşi. Cât de frumos este când copiii participă de mici la citirea Cuvântului lui Dumnezeu în casă şi învaţă să-şi plece genunchii! Cât de mult s-au neglijat aceste lucruri! Samuel a devenit mai târziu unul care se ruga stăruitor.

Fără rugăciune nu există viaţă cu Dumnezeu. Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea pune-te pe genunchi şi roagă-te, drag călător tânăr! Vei simţi roadele în viaţa ta de credinţă.

La Samuel găsim o dezvoltare sănătoasă a unei vieţi în sfinţenie. „Copilul slujea Domnului înaintea preotului Eli“ (1. Samuel 2:11 ). Fiind tânăr, trebuia să înveţe de la Eli. În tinereţe e necesară îndrumarea. Cât de bine este când vrei să înveţi şi accepţi învăţătura! Ce câştig vei avea, dacă vei lua aminte la experienţa celor mai în vârstă! Atunci vei deveni capabil să slujeşti independent. „Samuel slujea înaintea Domnului, ca băiat, încins cu un efod de in“ (versetul 18).

Slujirea presupune un Domn şi faptul de a I te pune la dispoziţie. Iosua a strigat cândva poporului Israel: „Alegeţi-vă astăzi cui vreţi să slujiţi“. El a făcut o alegere bună: „Dar eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:15 ). O viaţă fără slujire este fără roade. De aceea trebuie să luăm de timpuriu hotărârea cui vrem să aparţină viaţa noastră, pentru ca mai târziu să nu fim nevoiţi să privim înapoi la o viaţă ratată, nefolositoare. Dar trebuie să ştim limpede că nu putem sluji la doi stăpâni (Matei 6:24 ). Tesalonicenii s-au întors la Dumnezeu, „să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat“.

Noi luăm hotărârea de a-I sluji Domnului Isus. A-I sluji aduce bucurie, dar pretinde întreaga inimă pentru El. Această slujire are un câştig mare, căci Domnul a spus: „Dacă cineva Îmi slujeşte, Tatăl îl va onora“ (Ioan 12:26 ).

Există două tipuri de „a sluji Domnului“. În primul rând, viaţa noastră trebuie să dea mărturie de faptul că nu îi aparţinem prinţului acestei lumi, adică nu aparţinem acestei lumi, ci suntem un popor despărţit pentru Domnul. Apoi vedem la Samuel o slujbă deosebită în Casa Domnului. El era preocupat cu lucrurile duhovniceşti şi astfel a fost pregătit pentru o mare însărcinare.

Noi nu suntem cu toţii chemaţi pentru slujbe deosebite, totuşi cu toţii avem sarcini în Casa lui Dumnezeu. În orice caz, este necesar să ne preocupăm în anii cei mai buni ai vieţii cu lucrurile care privesc adorarea lui Dumnezeu. Acest fapt necesită părtăşie personală cu Domnul şi citirea cu sârguinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi cercetarea lui. În acest sens ne putem folosi de cărţile bune, pe care le avem la dispoziţie.

Băiatul Samuel creştea înaintea Domnului.“ Acest loc era locul despărţirii de toate lucrurile, care ar fi putut fi o piedică în viaţa de credinţă. Acolo, el a rămas ocrotit şi s-a familiarizat cu Domnul său. Astfel a avut loc creşterea spirituală.

Progresele lui Samuel erau vizibile. Citim despre el: „Băiatul Samuel creştea mereu, fiind plăcut şi Domnului, şi oamenilor“ (versetul 26).

În sfârşit a sosit timpul când Domnul i-a vorbit lui Samuel. Totodată a vorbit prin el. Pentru aceasta, a trebuit să păşească într-o relaţie nemijlocită cu Domnul, căci „Samuel nu-L cunoştea încă pe Domnul şi nici cuvântul Domnului nu i se descoperise“ (3:7). Este vorba de cunoaşterea personală a Domnului. Samuel aparţinea Domnului, Îi slujea şi I se închina din zilele copilăriei sale, dar nu Îl întâlnise încă pe Domnul faţă către faţă. Acum sosise momentul. „Samuel era culcat în templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul l-a chemat pe Samuel“ (versetele 3,4). Crezând că l-a chemat Eli, Samuel a mers de trei ori la acesta; abia a treia oară i-a venit lui Eli gândul că probabil Domnul îi vorbea copilului. Când Samuel s-a aşezat pentru a patra oară la locul lui, „a venit Domnul şi a stat şi a chemat ca în celelalte dăţi: «Samuele, Samuele!»“ (versetul 10).

Ce situaţie sărbătorească şi sfântă! Dumnezeu i-a strigat de două ori numele, lucru care trebuie să aibă o însemnătate deosebită. Cu ce simţământ va fi răspuns el: „Vorbeşte, pentru că robul Tău ascultă“! Ce privilegiu a fost pentru Samuel să fie condus de Însuşi Dumnezeu în gândurile Sale!

Bucuria lui Dumnezeu este de a oferi tot mai mult har; dar El Se poate descoperi numai celor ce umblă în sfinţenie şi în credincioşie. La fel stau lucrurile şi astăzi. „Celui ce are, i se va da.“ Ah, de am vrea să dăm mai multă atenţie acestor lucruri!

 

Rahav

 J. G. Bellett

Ce exemplu al îndelungii-răbdări a lui Dumnezeu spre mântuire ne oferă cazul lui Rahav! Tabăra lui Israel şi-a sfârşit călătoria, o călătorie de patruzeci de ani. La începutul ei i-au urmat afară din Egipt o mulţime amestecată. La scurt timp după ce au început să călătorească şi erau izbăviţi de Egipt, li s-a alăturat Hobab, madianitul. Dar acum, aproape de sfârşitul călătoriei, da, ceva chiar dincolo de acestea, după ce pustiul fusese parcurs în întregime, iar termenul stabilit al celor patruzeci de ani era pe sfârşite, într-un timp de amânare sau de îndelungă-răbdare, când cei răscumpăraţi ai Domnului zăbovesc la hotarele pustiului şi ale ţării, li se alătură această curvă din Ierihon.

Acest fapt este plin de înţeles. Intrarea lui Israel în ţara Canaan urma să însemne judecata acestor oameni din ţară. Dar acest moment este amânat. Aceasta din cauză că Domnul era delăsător cu privire la promisiunile Sale că moştenirea ţării trebuia să fie încredinţată copiilor părinţilor din Geneza? Nu; dar această amânare însemna salvare. Dumnezeu a amânat ziua pedepsei asupra oamenilor, pentru ca să Îşi poată chema aleşii Săi la pocăinţă.

Această istorisire este un exemplu viu al acestui principiu minunat. Cei 120 de ani de propovăduire ai lui Noe au reprezentat un alt timp de amânare sau de salvare – un timp de o îndelungă-răbdare asemănătoare (1. Petru 3:20 ). Iosua totuşi nu pare că ar fi pătruns în taina harului lui Dumnezeu; după cum nici Petru nu pătrunsese în taina harului Său către naţiuni, nici Pavel în taina harului Său către Europa (Fapte 10 16 ). Iosua îi trimite pe aceşti doi oameni pentru a cerceta ţara pe ascuns. Nici o îngăduinţă pentru locuitorii ţării nu pare că îi însufleţeşte fapta sau că îi conduce gândurile. Însă harul lui Dumnezeu, într-un mod nedorit de ai Săi, a lucrat atunci şi încă lucrează şi astăzi. Trecuse la naţiuni mai înainte de Petru; trecuse în Macedonia mai înainte de Pavel, iar acum trece Iordanul înaintea lui Iosua.

Dacă Iosua nu a pătruns în taina harului lui Dumnezeu atunci spionii pe care îi trimite nu pot fi împuterniciţi cu acesta. Ei sunt totuşi pregătiţi pentru o astfel de slujbă. Acest lucru este cu adevărat binecuvântat. Ei nu au fost însărcinaţi cu o astfel de misiune, sau cu ordine privitoare la ea; însă ei o împlinesc îndată fără rezerve, fără suspiciune aşa cum ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, şi cu toată încrederea şi tăria posibilă. Ce lucru preţios, dincolo de gândurile noastre, este acesta! Ei nu au auzit nimic de la conducătorul lor cu privire la un astfel de lucru, însă ei îi făgăduiesc eliberarea lui Rahav şi garantează siguranţa acelei canaanite, o siguranţă la fel de amplă şi perfectă ca a oricărui israelit din tabără, la fel de bogată şi deplină precum a lor înşişi. Dumnezeu era Acela care le dădea acest drept, deşi în această privinţă nu erau împuterniciţi de Iosua; căci, în ochii Săi, picioarele celor care vestesc harul pe munţi, chiar şi în întinatul Canaan, sunt frumoase ( 10:15 Isaia 52:7 ).

Înşişi spionii, după o zi sau două, vor intra în ţară într-un cu totul alt caracter. Ei acum se duc punându-şi vieţile în primejdie: după o zi sau două ei vor merge sub conducerea chivotului şi însoţiţi de glorie. Ei acum se duc ca martori şi ca mijloc de binecuvântare pentru o sărmană păcătoasă; după o zi sau două ei vor merge să exercite judecata Domnului şi să împartă prada şi moştenirea. Ei acum sunt în slăbiciune şi în pericol, recunoscători pentru adăpostul făcut din nişte mănunchiuri de in pentru a-i ascunde de cei care îi urmăreau: însă aveau în curând să fie victorioşi în acelaşi loc. Ce exemplu, aş putea spune, al aceloraşi taine vedem la apostol, care a fost coborât prin zidul Damascului, lăsat jos într-un coş, şi totuşi suit prin răpire până în al treilea cer! Toate acestea sunt minunate pentru noi prin însemnătatea lor, prin mângâierea şi încurajarea pe care le produc.

Mai departe, cu privire la Rahav, gloria poate să intre aşadar în ţară, iar judecăţile să-şi urmeze cursul lor solemn, ea este în siguranţă. Ea a crezut cuvântul iscoadelor cu privire la funia stacojie, şi le-a fost credincioasă în ceasul slăbiciunii şi umilirii lor.

Acest lucru trebuie să fie remarcat. Ea nu a dezvăluit scopul venirii lor, aşa că este prin urmare la fel de în siguranţă cum sunt şi ei; asta înseamnă că le-a fost credincioasă în ceasul lor de slăbiciune, pericol şi umilire; iar acum, în ziua victoriei şi tăriei lor, când toate lucrurile s-au schimbat, ea este la fel cum sunt şi ei, victoria lor este şi victoria ei, siguranţa lor este şi siguranţa ei, moştenirea lor este şi moştenirea ei.

Vom plăti cu viaţa pentru voi” îi spun iscoadele lui Rahav „dacă nu veţi dezvălui această faptă a noastră”. Cât de izbitor se exprimă aici marele principiu al evangheliei! Pentru că se cerea credinţă prin acel cuvânt al iscoadelor, tot aşa cum credinţa este aceea care este credincioasă faţă de umilirea şi suferinţele lui Hristos. Credinţa este cea care pricepe acea taină preţioasă a evangheliei. Credinţa este aceea care rămâne alipită de Hristos în ceasul crucii Lui. Hristos răstignit este taina credinţei. Părăsirea acelei taine înseamnă moarte. „Dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă” spune apostolul. A renunţa la ceasul slăbiciunii Domnului – căci El „a fost răstignit în slăbiciune” ( 13:4 ) – înseamnă să pierzi totul. Însă credinţa este credincioasă acelei taine, iar Rahav nu a dezvăluit faptele iscoadelor, nici nu i-a trădat în ceasul umilirii, slăbiciunii şi primejdiei lor.

Acest fapt este desigur plin de însemnătate pentru noi. Şi iarăşi, garanţia ei se afla în mijlocul acestei scene asupra căreia venea judecata, însă fusese hotărâtă de cei care exercitau judecata. Ei erau cei care i-au transmis-o. La fel precum în noaptea pascală din Egipt sabia era purtată de mâna Celui care rânduise sângele pe pragul de sus al uşii. Nici o siguranţă nu întrecea aceasta. Însă tot la fel de egală este siguranţa pentru un păcătos prin evanghelie. După cum este scris „În aceasta s-a împlinit dragostea cu noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1. Ioan 4:17 ). Noi ne aflăm în lume, locul judecăţii, iar Isus este în cer; totuşi siguranţa Lui este şi a noastră: „pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”.

preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

Pe urmele lui Caleb

 André Gibert

Persoana lui Caleb stă deci la pragul dintre două perioade de timp. Perioada în care atotputernicia divină s-a descoperit în har în favoarea unui popor slab în sine însuşi, pentru a-i da victoria şi pentru a-l face să locuiască în ţara promisă, trecuse. Ea însă a făcut loc unei alte perioade, în care urmaşii acelor cuceritori au eşuat. Ei ar fi trebuit să păstreze moştenirea lăsată, dar nu au corespuns deloc responsabilităţii lor. Aşa se încheie tot ce este încredinţat omului. Şi istoria Bisericii arată o imagine a eşecului cu privire la responsabilitatea sa. Creştinismul s-a îndepărtat foarte mult de energia spirituală a primelor sale zile, aşa încât Domnul va trebui să-l judece. Aşa se încheie şi istoria mărturiei ultimelor zile.

Caleb Îl urmase pe Domnul cu toată inima în mijlocul necredinţei poporului, aşa cum s-a arătat acesta în pustiu, în mijlocul greutăţilor lungii călătorii şi având în vedere pericolele luptelor. În ciuda vârstei sale de 85 de ani, puterea sa era neînfrântă şi a alungat pe fiii lui Anac din locul pe care îl aşteptase în credinţă timp de 45 de ani ca să-l ia în posesie: Hebron, locul de înmormântare al patriarhilor, care devenise prada unor duşmani puternici. Numele său a rămas în strânsă legătură cu numele marelui conducător, Iosua. Caleb a arătat până la sfârşit acest ataşament faţă de această imagine frumoasă despre Hristos, a dat un exemplu de stăruinţă şi energie a credinţei şi a putut să părăsească scena ca un biruitor.

După el a venit o generaţie care n-a cunoscut pe Domnul şi nici lucrarea pe care El a făcut-o pentru Israel. Decăderea a apărut curând şi s-a înrăutăţit tot mai mult. Dar credinţa personală a fiecăruia în parte are întotdeauna locul său şi partea sa şi duce chiar la treziri deosebite. Barac, Ghedeon, Iefta, Samson, pentru a aminti doar câţiva, sunt exemple în acest sens. Chiar dacă poporul a eşuat, puterea lui Dumnezeu nu s-a schimbat, şi nici credincioşia Sa faţă de promisiunile Sale.

Otniel deschide seria acestor martori credincioşi într-o perioadă de decădere, în clipa în care Caleb încheie seria cuceritorilor. Toţi judecătorii care au urmat au fost pătaţi cu oarecare greşeli, pentru ca harul lui Dumnezeu să fie proslăvit în slăbiciunile lor. Caleb nu a avut niciun fiu, care ar fi putut moşteni proprietatea sa. Otniel era fiul unui frate mai tânăr de-al său. Dar acest reprezentant al generaţiei tinere a urmat exemplul unchiului său. Aşa cum Caleb a luat odinioară în posesie Hebronul, Otniel a luat acum cetatea Chiriat-Sefer. Astfel s-a făcut una cu familia bărbatului credinţei şi a primit-o de soţie pe femeia care era scumpă şi dorită de inima sa: Acsa, fiica lui Caleb. Ea a devenit soţia sa. Au urmat alte victorii. Prin Duhul Domnului, el a eliberat poporul, care suspina în propria sa ţară sub jugul arameilor şi timp de 40 de ani a devenit primul judecător al lui Israel (Judecători 3:10, 11 ).

Dar Acsa nu a fost cu nimic mai prejos decât soţul ei. Ca fiică vrednică a lui Caleb, ea a dorit o parte specială din acest petec de pământ promis, pentru care tatăl ei a luptat şi a biruit. Chiar dacă unii au fost leneşi în a cuceri şi a păstra, şi chiar dacă toate seminţiile poporului ei au arătat lipsă de credinţă, Acsa a vrut un câmp şi l-a îndemnat pe soţul ei să îl ceară. Dar a avut nevoie şi de izvoare de apă, pentru a uda acest pământ din miazăzi, care altfel se usca şi devenea neroditor. În momentul în care s-a aflat pe punctul de a-l părăsi pe tatăl ei pentru a începe o nouă etapă de viaţă, ea a sărit de pe măgar pentru a-i prezenta cererea. Îmi închipui cu plăcere această scenă: bătrânul erou al credinţei şi fiica sa la picioarele sale! Întreaga sa dorinţă a fost să posede această bucată de pământ din Iuda. Ce bucurie pentru acest încă robust bătrân să vadă în fiica sa aceeaşi dorinţă, aceeaşi stăruinţă şi aceeaşi râvnă! „Ce vrei? Dă-mi … Mi-ai dat… atunci dă-mi!“ Cu ce bucurie a dat acest patriarh tinerilor binecuvântarea cerută! Cei doi s-au întrecut într-o străduinţă vrednică de adevăraţi israeliţi.

Tineri creştini de astăzi, nu vă spun nimic aceste lucruri? Ele nu ne-au fost comunicate pentru satisfacerea curiozităţii noastre, ci pentru învăţătura noastră. Noi aparţinem în ceea ce priveşte mărturia, pe care Dumnezeu Şi-a trezit-o cu privire la apropiata venire a Domnului nostru, de generaţia decăzută. Din păcate, nu există nicio îndoială în acest sens! Alţii, la timpul lor, au luptat în Duhul lui Dumnezeu şi au biruit. Acum noi trebuie să păstrăm, pentru că totul este ameninţat de ruină. Se observă o vlăguire tot mai mare, iar indiferenţa sporeşte. Noi nu ne mirăm de aceste lucruri, pentru că ele au fost prezise. Dar desigur, cu toate acestea, nu vrem să luăm parte la ele. Duşmanii contra cărora trebuie să luptăm sunt mereu aceiaşi: lumea, canaaniţii conduşi de prinţul acestei lumi. Dar acest prinţ a fost biruit la cruce, aşa cum duşmanii lui Iosua şi Caleb au fost biruiţi de fapt înainte la Marea Roşie. Dumnezeu răspunde astăzi credinţei la fel ca ieri. Cu cât suntem mai conştienţi de slăbiciunea noastră, cu atât mai mult Dumnezeu Îşi poate descoperi puterea. Apropierea Domnului, Cuvântul viu şi Duhul Sfânt stau la dispoziţia celui fidel.

Vedem pe slujitorii Domnului, care au slujit cu dăruire şi stăruinţă, încheind unul după altul alergarea. Astfel de slujitori au devenit tot mai rari. Dar chiar dacă se pierde tot mai mult în jurul nostru hotărârea şi vigilenţa, fiecare dintre noi poate şi trebuie, chiar dacă ar fi singur, să imite credinţa conducătorilor care au mers înaintea noastră. Există suficient spaţiu pentru mai mulţi Otniel şi Acsa. Pe aceştia îi aşteaptă părţi speciale din ţară, adică o savurare personală a binecuvântărilor spirituale, cu care credincioşii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti. Ei vor poseda izvoarele de apă de sus şi de jos. Puterea Duhului Sfânt se va dovedi în trupul lor ca un izvor de apă vie şi le va rodi bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu, care altfel ar rămâne literă moartă.

Să ne nu mulţumim doar cu faptul că ştim că suntem sau că ne numim creştini; nu, ci să trăim ca şi creştini. Să luăm pentru noi înşine în posesie ţara şi să savurăm roadele ei. Domnul iubeşte această dorinţă sfântă a credinţei şi El o împlineşte. Din păcate, dorinţele noastre se îndreaptă atât de uşor spre o lume, în care suntem străini şi în care ne aşteaptă dezamăgire după dezamăgire (Iacov 4:2 ). Dar Domnul doreşte să ne vadă umpluţi cu o dorinţă vie după El, dorinţa de a-L urma, de a-i sluji şi de a-L vedea curând. Vrem să luptăm şi pentru darurile spirituale. El ne cheamă să ne deschidem gura, pentru ca El să o poată umple. Această dorinţă din inimi zeloase ne lipseşte mult! Ne mulţumim cu ceea ce considerăm că avem şi nu mai simţim nevoia de a dori mai mult. Marele reproş adresat adunării din Laodiceea este: Eşti căldicel. Căldicel, fără înflăcărare a inimii, fără clocot al inimii, care doreşte partea cea bună!

Cel căldicel spune: „Nu am nevoie de nimic.“ „Dă-mi… Mai dă-mi“, a spus Acsa. „Cereţi, şi veţi căpăta.“ Dorinţa credinţei nu rosteşte dorinţe neroditoare. Credinţa acţionează. Cu îndrăzneală pune mâna pe ceea ce i s-a promis. Ea tinde spre ceea ce este vrednic de dorit, iar aceste dorinţe ale sale sunt satisfăcute prin cunoaşterea lui Hristos, cunoaştere care creşte mereu. Din aceste rădăcini cresc toate roadele vieţii creştine. Secretul perseverenţei lui Caleb a fost ataşarea de Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a dat promisiuni. El L-a urmat în totul pe Domnul. Vom umbla pe urmele lui Caleb, dacă şi noi vom aprecia promisiunea şi pe Cel care a dat-o.

Obadia

 din revista „Cercetați Scripturile”

Obadia era într-o poziţie înaltă la curtea lui Ahab. Citim despre el: „Dar Obadia se temea mult de Domnul.“ În schimb, Ahab era unul dintre cei mai nelegiuiţi împăraţi ai lui Israel. Scriptura spune despre el, că făcea ce era rău în ochii Domnului, mai mult decât toţi împăraţii care au fost înaintea lui. Pentru acest împărat, nu a fost suficient să umble în păcatele lui Ieroboam, care a introdus în Israel jertfirea la viţeii de aur, ci şi-a mărit vinovăţia prin faptul că a luat-o de soţie pe Izabela, acea duşmană a lui Dumnezeu. Citim despre el: „Şi a mers şi i-a slujit lui Baal şi i s-a închinat; şi a ridicat un altar lui Baal înăuntrul casei lui Baal, pe care a construit-o în Samaria. Şi Ahab a făcut o aşeră; şi Ahab a făcut mai mult rău decât toţi împăraţii lui Israel care au fost înaintea lui.

Se pune întrebarea: „Cum a fost posibil ca un bărbat ca Obadia, care se temea mult de Domnul, să poată trăi la curtea unui astfel de împărat nelegiuit?“ Fiecare creştin fidel, care cunoaşte istoria lui Obadia, îşi va face gânduri cu privire la aceasta. În exemplul lui Obadia putem vedea unde ajunge un credincios, dacă nu trăieşte în dependenţă şi părtăşie intimă cu Dumnezeu. Conştiinţa devine cu timpul insensibilă, şi până la urmă nu mai există aproape deloc niciun fel de simţăminte pentru sfinţenia lui Dumnezeu. De ne-ar sluji ca avertizare comportamentul lui Obadia!

Mai întâi să ne amintim de partea pozitivă, care o spune Scriptura despre el: „Când Izabela a nimicit pe profeţii Domnului, Obadia a luat o sută de profeţi şi i-a ascuns câte cincizeci într-o peşteră şi i-a hrănit cu pâine şi apă.“ Acesta a fost un semn preţios pentru râvna sa pentru Domnul. Prin aceasta şi-a pus viaţa în pericol; dacă ar fi aflat Izabela, Obadia ar fi fost îndepărtat prin moarte. Dar Dumnezeu a vegheat asupra lui.

Chiar dacă Obadia a arătat temere de Dumnezeu în îngrijirea şi ocrotirea profeţilor, nu a îndrăznit să-i slujească în public Domnului, aşa cum făcea Ilie. Cât de  mare era deosebirea dintre Obadia şi Ilie! Obadia era indecis şi temător, Ilie era decis şi fără teamă, încrezându-se doar în Dumnezeu. Obadia ar fi trebuit să se despartă de casa lui Ahab şi să împartă cu Ilie persecuţia şi necazul. Atunci ar fi fost mult mai fericit şi ar fi avut parte de experienţe minunate cu privire la dragostea şi fidelitatea lui Dumnezeu! Fără îndoială, Ilie a  avut parte mai mult de apropierea Domnului în singurătate la pârâul Cherit şi la văduva săraca, decât Obadia în poziţia sa înaltă la curtea lui Ahab. Acolo, inima sa cu gândire pământească a putut găsi multe, dar conştiinţa unui credincios trebuie să fie chinuită şi încărcată, la fel ca sufletul lui Lot în Sodoma.

Comportamentul lui Obadia se aseamănă cu comportamentul lui Ionatan, fiul lui Saul. Şi acesta a fost împiedicat în slujba sa pentru Dumnezeul lui Israel, deşi el personal era temător de Dumnezeu şi a făcut unele fapte vitejeşti prin credinţă. El îl iubea pe David, fiul lui Isai, urât de Saul, dar uns de Dumnezeu ca împărat. Şi el ar fi trebuit să se despartă de răul în care trăia tatăl său. Peştera Adulam ar fi fost locul plăcut lui Dumnezeu pentru el, unde ar fi putut împărtăşi soarta lui David. Acolo, în părtăşie cu David şi cei fideli lui, ar fi fost cea mai bună ocazie, să arate supunere faţă de Dumnezeu şi faţă de unsul Său. Anumite consideraţii omeneşti l-au ţinut strâns în casa tatălui său, în loc să acţioneze în credinţă. Desigur, el a intervenit pentru David la tatăl său, dar nu s-a făcut una cu David în lepădarea sa şi a căzut împreună cu tatăl său pe dealul Ghilboa prin mâna celor netăiaţi împrejur.

La fel era şi cu Obadia. El era în legătură cu un bărbat, care se afla pe treapta cea mai de jos a decăderii împăraţilor lui Israel, şi astfel a fost nevoit să lucreze în ascuns pentru Dumnezeu şi pentru slujitorii Săi. Plin de teamă în faţa lui Ahab şi a soţiei lui nelegiuite, nu a avut curajul şi hotărârea să mărturisească împotriva urâciunii slujbei idolatre. Cât de mult a suferit sufletul său într-un asemenea mediu! Astfel, a putut avea o mică influenţă asupra oamenilor din acel timp, în timp ce Ilie a păşit cu îndrăzneală şi în public pentru Dumnezeu şi s-a împotrivit cu toată puterea lui Dumnezeu contra stricăciunii. Slujba lui Obadia consta din căutarea de iarbă pentru caii şi catârii lui Ahab, Ilie însă lupta pentru onoarea lui Dumnezeu şi reabilitarea poporului Său decăzut.

Cum stau lucrurile cu noi? Să se întrebe fiecare: „Sunt într-o poziţie asemănătoare lui Obadia?“ Dacă stau în părtăşie cu lumea, mă aflu sub influenţa ei, iar mărturia mea este slăbită. Slujba noastră nu aparţine unui Ahab, ci lui Dumnezeu. Este grav să semeni pentru carne, pentru că atunci recolta va fi tristă. Domnul este aproape şi va da fiecăruia după cum este lucrarea sa.

Să folosim timpul care ne-a mai rămas şi să trăim în prezenţa Domnului ca Ilie! Creştinătatea de nume se afundă tot mai adânc în stricăciune, mărturia copiilor lui Dumnezeu devine tot mai slabă; dragostea se răceşte, râvna pentru Domnul paralizează. Tot mai mult deviază şi copiii lui Dumnezeu de la adevărul Cuvântului şi se încurcă în organizaţii omeneşti, care poartă aparenţa evlaviei, dar care în adevăr sunt numai o piedică pentru acţiunea Duhului Sfânt. Conştiinţa şi inima multora devine tot mai rece. Ce fel de oameni ar trebui să fim atunci? Să dea Domnul să fim găsiţi ca unii care cercetează Cuvântul şi se supun de bunăvoie lui! O astfel de cale poate fi în legătură cu singurătate şi suferinţă, la fel ca la Ilie, dar Dumnezeu este proslăvit.

Când a trebuit să fie luată pe muntele Carmel decizia pentru adevăratul Dumnezeu şi Ilie era pe drum spre Ahab din această cauză, l-a întâlnit pe Obadia. Cât de mult ar fi trebuit Obadia să se bucure că s-a întâlnit cu un martor puternic şi credincios al lui Dumnezeu! În schimb, Obadia s-a îngrozit când Ilie i-a poruncit: „du-te şi spune-i domnului tău: Iată, pe Ilie!“ El a răspuns: „Cu ce am păcătuit eu, ca să dai pe robul tău în mâna lui Ahab, ca să mă omoare?“ Obadia se temea că Dumnezeu, înainte ca Ilie să vină la Ahab, l-ar putea răpi pe profet, iar el ar fi fost suspectat că lucrează împreună cu Ilie în ascuns împotriva împăratului. Aici, Obadia i-a adus aminte lui Ilie de lucrarea sa mare faţă de slujitorii Domnului, pe care i-a ascuns şi îngrijit.

Sărmanul Obadia! El i-a spus lui Ilie: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău.“ Nu ar fi putut să spună Dumnezeul „nostru“? El slujea unui stăpân care făcea ce era rău în ochii lui Dumnezeu şi care promova lucrarea lui satan. În schimb, Ilie Îi slujea Domnului, adevăratul Dumnezeu şi nu l-a recunoscut pe Ahab ca stăpânul său, care domnea peste conştiinţa sa, deşi ca şi împărat, Ilie era, conform gândurilor lui Dumnezeu, supusul său. Dar în slujba sa nu era împiedicat de ordinele lui Ahab, el putea să acţioneze liber pentru Dumnezeu, fără să fie legat de gândurile rele ale lui Ahab şi ale Izabelei. Ilie a trebuit să-i spună lui Obadia: „Du-te şi spune-i domnului tău…“ El era slujitorul lui Ahab.

Doi bărbaţi, care slujeau Domnului, dar ce deosebire între ei!

Nimrod

 William Kelly

Geneza 10:8-12

1. Geneza 10:8-9

Din felul  în care apare Nimrod, reiese că el era mai degrabă un descendent al lui Cuş decât un fiu, în sensul strict al cuvântului. Altfel, de ce ar fi el menţionat nu doar după cei 5 fii al lui Cuş, dar şi după nepoţii pe care i-a avut de la Raema?

Cuş a născut pe Nimrod : el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului. Iată de ce se zice : Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului. El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear.” (Geneza 10:8-10 ).

Nimrod era deci un cuşit. Trebuie spus acest lucru din cauza desfăşurării ulterioare a evenimentelor la a căror origine se află. Exceptând acest fapt, că era din familia lui Cuş, nu se spune nimic despre rudele lui directe şi nici despre urmaşii lui. Este menţionat în primul rând ascendentul lui şi, deşi fugitiv, este suficient pentru a atrage atenţia şi a lăsa de-o parte listele genealogice sau originea diferitelor neamuri.

„ A început să fie puternic pe pământ.” Nu este vorba despre o slujbă încredinţată de Dumnezeu şi nici de o succesiune providenţială. Braţul lui acţiona pentru el însuşi. Ca de obicei, tradiţia evreiască este îndeajuns de prolixă acolo unde Scriptura tace şi încearcă să exagereze cele câteva adevăruri de care dispune pentru zugrăvi un tablou fabulos. Şi alţii fac la fel – căci este o înclinaţie naturală –, pretinzând că se raportează la o tradiţie ce vine din Antichitate; astfel astronomia arabă l-a identificat pe Nimrod cu constelaţia Orion, care înseamnă „Uriaş”, iar în ebraică Chesil (Iov 9:9 38:31 Amos 5:8 ). Nu este important să-i încărcăm pe cititori cu numeroasele ipoteze legate de acest cuvânt. Cei care sunt interesaţi de aceste speculaţii pot găsi informaţii în lucrarea lui Michaelis, Suppl. ad Lex. Hebr. N° 1192 .

Nu este vorba nici despre vreun mit în aceste scurte versete ale Scripturii. Nimrod „care a început să fie puternic pe pământ”. Abel şi Set nu fuseseră puternici, şi nici Enoh şi Noe. Ei s-au mulţumit să împlinească ceea ce le-a dat Dumnezeu să facă. Ei priveau spre Cel care urma să vină (Matei 11:3 ). Nimrod căuta fapte mari pentru el însuşi, ca şi Cain, primul ctitor de oraşe în timpurile de la început. În mod similar, Nimrod a fost primul care a zidit oraşe după potop, la o scară mai mare şi de mai multe ori. Puterea nemijlocită era ceea ce-şi dorea şi Dumnezeu, cel puţin în aparenţă, l-a lăsat să reuşească.

Se adaugă şi că „a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”. Nu avem niciun motiv să nu luăm  această afirmaţie  în sens literal. Acest lucru i-a impresionat atât de mult pe contemporani, încât actele lui de bravură au devenit proverbiale. „De aceea se spune : Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea lui Domnului”. Este evident că, ocupându-se cu vânătoarea, a dobândit o abilitate practică şi o forţă pe care le-a folosit ulterior într-un alt domeniu, mai interesant şi mai greu în consecinţe.

2. Geneza 10:10

Este important să notăm că Nimrod a fost primul care a ignorat autoritatea patriarhilor care au dominat până atunci şi care au rezistat ici şi colo timp de secole. Ambiţia lui nu putea să se limiteze doar la vânătoare: ea l-a împins să treacă de la animalele sălbatice la colectivităţi de oameni: „El a domnit la început peste Babel”. Din capitolul următor putem înţelege semnificaţia acestui fapt. Observăm că acest capitol 10 nu este cronologic. Deşi se vorbeşte despre originea raselor de oameni, despre ţările şi limbile lor, sunt intercalate observaţii asupra unor fapte petrecute după mult timp, din care face parte şi acest episod cu Nimrod.

Prin descendenţii lui Ham a apărut pentru prima oară printre oameni un regat. Dumnezeu era departe de preocupările lui Nimrod; el nu-L căuta, iar Dumnezeu ni i-a dat nicio direcţie, chiar dacă el ar fi căutat vreuna. Din ambiţie şi-a conceput Nimrod planul şi l-a pus în practică prin voinţa sa, cu îndemânarea şi abilitatea deprinse la vânătoare. Ce diferenţă faţă de modul în care a lucrat mai târziu Dumnezeu, când El a ales un rege: Israel, dorind să aibă şi el un rege ca toate celelalte naţiuni, şi-au ales unul – pe Saul –, care nu-şi vedea decât interesele proprii (1. Sam 8 ) şi nu a eliberat poporul, nici măcar de filisteni, duşmanii din interior, care s-au întors împotriva lui, ajungând să-l omoare şi pe el, şi pe fiul lui; Dumnezeu l-a luat atunci pe slujitorul lui David de pe câmpul unde păştea oile şi a făcut din el un prinţ pentru poporul Lui, Israel, pentru a le da hrană, şi Dumnezeu i-a promis lui David că împărăţia şi casa lui vor dăinui veşnic înaintea Lui, iar tronul lui va fi întărit pe vecie (2. Samuel 7:12-16 )

Aceste versete nu afirmă perenitatea împărăţiei lui David: Hristos înviat este garantul ei, potrivit îndurărilor Lui faţă de David (Isaia 55:3  ; Fapte 13:34 ). Dar aceste versete ne reamintesc de minunata pregătire după voia lui Dumnezeu, când l-a ales pe David, care avea slujba umilă de a îngriji mieluşeii. Ce contrast cu cel care a fost primul rege printre oameni, care şi-a câştigat notorietatea prin întinderea curselor şi uciderea animalelor sălbatice.

Specia umană îşi arătase deja puţina consideraţie faţă de bătrânul Noe, atunci când el era conducătorul tuturor celor care scăpaseră din potop, iar Dumnezeu îl însărcinase pentru prima dată cu sabia justiţiei (Romani 13:3-4 Geneza 9:6 ). Sigur că, dintr-o neglijenţă imprudentă, Noe a comis o greşeală care l-a acoperit de cea mai mare ruşine, dar câtă răutate la rudele lui să-l expună batjocurii, pe el care îi pusese la adăpost de potop!

Deşi Nimrod nu a fost un descendent al lui Canaan, a dovedit aceeaşi aroganţă, fiind primul care şi-a întemeiat un regat, aşa cum spune profetul referitor la caldeeni: “îngrozitor şi înfricoşător; numai din el însuşi îi iese judecata şi demnitatea!” (Hab 1:7 )

Nimrod şi-a început domnia cu Babel. Îi este absolut caracteristic. Ce-i păsa lui că începuse, dintr-o voinţă proprie insolentă, să concentreze în Babel specia umană, în opoziţie flagrantă cu dorinţa şi porunca divină de a umple pământul (Geneza 1:28 )? Ce-i păsa lui că fusese abandonat de constructorii Turnului Babel, obligaţi de judecata divină să se împrăştie pe toată faţa pământului (Geneza 11:6-9 )? Oraşul pustiu, cu turnul său, îi convenea de minune pentru planul lui de a domni peste un regat doar al lui, nu peste o comunitate universală. De aceea se spune că “el a domnit la început peste Babel“. Reuşita aceasta l-a încurajat să continue cu “Erec, Acad şi Calne în ţara Şinear“.

Fără îndoială că Babel este Babilonul şi se poate presupune că Warka (Irka sau Irac), la aproximativ 70 km este de Babilon, este Erec şi nicidecum Arraca, pe fluviul Tigru, cum se gândea Gensenius, şi nici Edessa (sau Urfah), cum susţinea Ieronim. Părerea evreilor, citată de Ieronim, conform căreia Accad este Nisibis, vechiul nume al lui Acar (Rosenmuller II, 29) are mai multă credibilitate. Talmudul identifică Calne cu Niffer, la 95 km sud-est de Babilon. În acest domeniu, tradiţia arabă abundă de informaţii, dar este atât fantezistă încât nu merită efortul de a o cita.

3. Geneza 10:11-12

Versetele precedente ne-au arătat acest fapt important al primei domnii suverane a lui Nimrod Cuşitul, rezultat al forţei şi imposturii exercitate de acesta pentru a domina mai întâi animalele sălbatice şi apoi specia umană, pentru a se ridica pe sine. L-am văzut construind oraşe în Babilonia: pentru prima dată se petrecea acest lucru după potop. Conform lui Ferguson, arhitectura în stil monumental masiv al fiilor lui Ham este inconfundabilă.

Acest lucru este confirmat în adevăratul sens de profetul Mica 5:6 , care vorbeşte despre “ţara Asiriei” şi “ţara lui Nimrod“, aceasta din urmă fiind în realitate câmpia Şinear. Ele erau bine delimitate şi separate de fluviul Tigru (sau Hidechel). În “această ţară” (Geneza 10:11 ), adică Babilonia, erau urmaşii ieşiţi din Sem şi Iafet, dar şi din Ham, predominanţi la început.

Versetul 11 pare a relata aici o mişcare contrară – ieşind din Babilon – din partea lui Asur (care este un semit şi despre care se vorbeşte mai târziu).  O iniţiativă pornită de la oameni îşi găseşte în curând imitatori. Relatarea unei noi strategii de construire de oraşe în sud este urmată de aceeaşi strategie în nord, chiar dacă aceasta pare a fi ulterioară, şi nu contemporană. Similitudinea operaţiilor din versetele 10 şi11 este suficientă pentru a explica apropierea lor în acelaşi text.

Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.” (Geneza 10:11-12 ).

Nu se spune că Asur a fost respins de seminţia lui Ham, dar textul ne face să înţelegem că reuşita lui Nimrod a fost un exemplu şi a născut ambiţii similare. Ceea ce se remarcă din povestirea biblică este că autoritatea lui Noe (care era în viaţă încă) fusese complet uitată. Poziţia patriarhului ceda în faţa gândurilor şi voinţei oamenilor.

Din cele patru oraşe din v. 11, primul nu pune nicio problemă. Totuşi, mult mai târziu în istorie se vorbeşte despre Ninive. În zilele lui Iona, era un “oraş foarte mare“, s-ar părea mai mare şi decât Babilonul, “cetatea de aur“, din zilele lui de glorie.

Dar relatările despre oraşele dispărute de mult timp sunt subiecte controversate, cronicarii de mai târziu fiind înclinaţi să îndepărteze exagerările. Însă acesta despre care vorbeşte Biblia, referitor la timpurile trecute, are o importanţă imensă, o populaţie numeroasă şi o splendoare fără asemănare. Relicvele descoperite recent de arheologi confirmă relatările biblice, care sunt mai credibile decât oricând. Să nu ne surprindă ceea ce a făcut Asur la început. N-a fost decât un mic început al acestei curse a puterii şi măreţiei, care se vor manifesta cu mare putere mai târziu. Această dezvoltare va duce spre dominaţia asupra celor zece triburi ale lui Israel şi la o ameninţare pentru Iuda şi casa lui David; dar lui Asur i se va aplica o asemenea lovitură – de natură divină -, încât niciodată nu va mai tulbura ţara sfântă. În curând Asur va cădea şi nu se va mai ridica, atunci când lui Dumnezeu Îi va plăcea să ridice Babilonul din poziţia lui de oraş provincial – dar care avea totuşi un rege şi din când în când independenţă -, să facă din el stăpânul lumii, cel care va pune mâna pe capitala vinovată a evreilor, pe regele lor şi pe popor.

Neemia

 din revista „Cercetați Scripturile”

Este interesant să observăm comportamentul lui Neemia descris în perioada în care a lucrat ca guvernator în Ierusalim. Există diverse indicaţii preţioase cu privire la modul de comportament într-o perioadă de decădere spirituală, pentru a putea fi spre onoarea Dumnezeului nostru şi spre folosul altor credincioşi. Pe baza unor versete marcante din istoria aceasta, doresc să prezint câteva indicaţii pentru comportamentul nostru.

Neemia a căutat binele poporului lui Dumnezeu (Neemia 2:10 )

Fratele său Hanani i-a relatat lui Neemia ceva despre starea Ierusalimului. Aceasta l-a neliniştit şi a cerut de la Dumnezeu o cale pentru a putea contribui la schimbarea acelei stări. Când Dumnezeu a arătat calea, el n-a cruţat nici o cheltuială şi nici o osteneală.

Cum mă comport eu când cunosc nevoia din mijlocul fraţilor sau a adunării locale? Mă lasă rece? Sau am pe inimă dorinţa de a da o mână de ajutor în măsura în care Domnul Isus îmi arată o cale? Există lucrări pentru tineri şi vârstnici, pentru fraţi şi surori. În primul rând pentru domeniul local, dar probabil şi peste graniţele strângerii laolaltă locale; această lucrare poate să treacă chiar şi peste graniţele ţării. În toate timpurile, când copiii lui Dumnezeu au avut un ochi deschis la grijile şi nevoile celor din jurul lor şi s-au lăsat folosiţi de Dumnezeu, au primit binecuvântare. Pentru aceasta este necesar, ca şi în cazul lui Neemia, să punem în plan secundar propriile noastre dorinţe sau propria noastră bunăstare.

N-a făcut nici o lucrare fără rugăciune (Neemia 1:4 2:4 6:9 13:22 )

Pentru a îndeplini însărcinările date de Dumnezeu, este important să înţelegem gândurile Sale şi să cerem ajutorul Său. Gândurile proprii ne duc adesea în rătăcire. De aceea, în cartea Proverbe ni se spune de două ori: „Este o cale care pare dreaptă omului, dar la sfârşitul ei sunt căile morţii“ (Neemia 14:12 16:25 ). Dumnezeu, în schimb, cunoaşte sfârşitul de la început (Isaia 46:10 ). Câteodată este necesară o aşteptare îndelungată până recunoaştem calea Sa. În alte situaţii însă, poate să fie necesară o acţiune fermă, rapidă. Ambele situaţii le găsim la Neemia (a se vedea de exemplu Neemia 1:4 2:4 şi 5).

Acţiunea sa era caracterizată de teamă faţă de Dumnezeu (Neemia 5:15 )

Din nefericire, nu se poate spune în general despre oameni în viaţa zilnică, dar câteodată nici despre noi creştinii în anumite strângeri laolaltă speciale că suntem caracterizaţi de teamă faţă de Dumnezeu, respectiv faţă de Domnul Isus. Acest lucru se referă atât la limbajul nostru, cât şi la comportamentul nostru practic. Neemia se temea să treacă peste limitele aşezate de Dumnezeu pentru domeniul său de activitate. Iosif i-a spus soţiei lui Potifar, care a vrut să-l ispitească: „Cum să fac răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Geneza 39:9 ). Exemple ca Neemia, respectiv Iosif au arătat un astfel de comportament nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de superiorii lor pământeşti. De aceea, în Levitic 19:32 suntem îndemnaţi: „Să te ridici înaintea capului cărunt şi să onorezi faţa bătrânului. Şi să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.“ Nici astăzi nu trebuie neglijat comportamentul respectuos faţă de semeni şi relaţia plină de încredere unii faţă de alţii.

Neemia a pus mâna la lucru (Neemia 5:16 )

În ciuda poziţiei pe care o deţinea, Neemia nu s-a retras de la nici o muncă în legătură cu construirea zidului. El era interesat de progresul lucrărilor şi nu dădea numai indicaţii şi nu se mulţumea numai cu supravegherea. Ce bine este într-o adunare locală când şi lucrările practice ale dragostei creştine faţă de aproapele sunt avute în vedere! Poate este vorba de reparaţii şi de îngrijirea localului de adunare sau de ajutorarea fraţilor când sunt în necazuri. Un astfel de comportament crează un climat bun pe calea credinţei. Chiar şi în relaţiile cu vecinii, dacă vom fi gata să le dăm o mână de ajutor, vom vedea efectele pozitive. Cu siguranţă, la următoarea ocazie, înmânarea unei Biblii, a unei scrieri creştine sau a unei invitaţii la o evanghelizare va fi primită cu plăcere.

Lucrurile lui Dumnezeu aveau prioritate în viaţa sa (Neemia 6:3 )

Neemia avea pe inimă să încheie lucrarea începută. Pentru a-ceasta nu a cruţat nici o osteneală şi nu s-a gândit la comoditatea sa. De câte ori eforturile muncii noastre zilnice nu ne-au acaparat întreaga energie! Seara este ora de rugăciune sau de cercetare a Cuvântului. Ce bine este să ne gândim că nu trebuie să lipsim de la aceste strângeri laolaltă! Poate am dori să mai rezolvăm ceva. Dacă punem acel lucru în plan secundar pentru Domnul, El nu ne va lăsa fără răsplată. De câte ori n-am venit îmbărbătaţi acasă după o strângere laolaltă şi a dispărut oboseala!

O altă ocazie bună este folosirea unei părţi din concediu pentru a participa la conferinţe, pentru a da o mână de ajutor într-o tabără pentru copii, la o expoziţie de carte sau pe câmpul de misiune. Cine va fi dispus pentru aşa ceva, va afla pentru el însuşi un câştig. Proverbele ne spun: „Sufletul care binecuvintează va fi săturat şi cel care udă pe alţii va fi udat şi el“ (Proverbe 11:25 ). În 2. Corinteni 8 citim despre credincioşii din Macedonia, care în ciuda sărăciei lor, l-au rugat pe apostol să le dea voie să participe şi ei la comuniunea slujbei pentru credincioşii din Ierusalim. Sunt mişcat de fiecare dată când citesc acolo: „Întâi s-au dat pe ei înşişi Domnului“ (versetul 5). Nu este acesta un imbold şi pentru noi?

Cunoştea sursa din care putea extrage putere (Neemia 6:9 )

Sanbalat şi prietenii lui au încercat cu toate mijloacele să înfrângă străduinţele lui Neemia şi ale iudeilor de a reconstrui zidul. Nu s-au tras înapoi nici de la calomniere. Situaţia era periculoasă. Dar nu găsim o scuză înaintea lui Dumnezeu pentru a renunţa la muncă, ci o rugăciune pentru putere. El nu s-a îndreptat spre oameni, ci spre Dumnezeul său. Răspunsul său la încercarea de a-l determina să renunţe a fost: „Un om ca mine să fugă?“ (versetul 11).

Şi despre alţi bărbaţi ai credinţei ni se relatează lucruri asemănătoare, de exemplu despre David. Amaleciţii au distrus cetatea Ţiclag, locul de refugiu al lui David şi al oamenilor lui, au luat captive soţiile, copiii şi averile lor, în timp ce bărbaţii erau la o expediţie de jaf. Războinicii întorşi acasă au fost atât de amărâţi de această pierdere, încât au vrut să-l ucidă cu pietre pe conducătorul lor. David nu s-a certat cu ei, nici nu s-a îndreptăţit. Citim că a căutat ajutorul la Dumnezeul său (1. Samuel 30:6 ).

Despre Petru şi Ioan ni se relatează (Faptele Apostolilor 4 ) că au fost ameninţaţi de mai marii iudeilor şi le-au poruncit să nu mai vorbească despre Domnul Isus. După ce au fost puşi în libertate, s-au dus la fraţii lor pentru a cere împreună de la Dumnezeu curaj şi libertate pentru a răspândi în continuare vestea despre Domnul Isus.

De regulă, noi, care suntem ucenicii Domnului Isus, ştim care este izvorul de putere. Dar în ce măsură îl folosim? Nu depune mărturie clară despre aceasta, lipsa noastră de putere şi curajul nostru slab de a mărturisi despre Domnul? Ne lăsăm speriaţi de batjocură sau dis-preţ. Cu totul altfel stau lucrurile în ţările în care mărturisirea despre Domnul Isus este ameninţată cu exil sau chiar cu moartea.

Neemia era conştient de poziţia sa, precum şi de sfinţenia lui Dumnezeu (Neemia 6:11 13:11 )

Accesul în Locaşul Sfânt al lui Dumnezeu era permis în perioada Vechiului Testament numai preoţilor. Chiar dacă unii nu ţineau seama de aceasta, Neemia a dorit să respecte poruncile Dumnezeului său. El s-a preocupat cu partea existentă pe atunci din Cuvântul lui Dumnezeu şi a ştiut despre ce era vorba. Acest lucru reiese clar din rugăciunile sau vorbirea sa. Din acest motiv s-a implicat ca preoţii şi leviţii să primească cele necesare traiului. Astfel erau liberi pentru lucrări pe care trebuiau să le facă pentru Dumnezeu. Ei aveau slujba în templu şi slujba de păzitori ai porţilor. În perioada în care au exercitat aceste lucrări sub supravegherea lui Neemia, lucrurile au decurs bine în Ierusalim.

Astăzi, toţi cei care au iertarea păcatelor prin Domnul Isus, sunt chemaţi la slujba de preoţi, respectiv de leviţi. Conform gândurilor lui Dumnezeu, nu există un cler, ci toţi suntem chemaţi să veghem, ca nici un rău să nu intre în casa spirituală, Adunarea. Desigur, şi astăzi există daruri deosebite, pe care Dumnezeu le-a dăruit Adunării Sale. Ce păcat când acestea nu sunt exercitate corespunzător Cuvântului lui Dumnezeu! Urmarea este decăderea pe care o plângem astăzi cu durere în întreaga mărturie creştină.

Neemia a ştiut foarte bine că o abatere de la poruncile lui Dumnezeu stă în legătură cu judecata, în cel mai rău caz cu moartea. Poate s-a gândit la moartea celor doi fii ai lui Aaron (Nadab şi Abihu) sau la judecata asupra lui Hofni şi Fineas, fiii lui Eli. În 1. Corinteni 11 , Dumnezeu ne arată că El veghează în toate acţiunile Sale de har asupra sfinţeniei Sale. Ca urmare a desconsiderării acestui fapt în legătură cu Cina Domnului, unii credincioşi din Corint erau bolnavi şi mulţi adormiseră.

Nu dorim să ne lăsăm îndemnaţi prin acest exemplu de a ne lăsa folosiţi pentru Domnul Isus şi lucrarea Sa? În Ierusalim, mulţi au urmat exemplul lui Neemia, atât bărbaţi, cât şi femei, atât tineri, cât şi vârstnici. Deoarece s-au bazat pe promisiunile lui Dumnezeu, au putut încheia lucrarea într-un timp foarte scurt, în ciuda încercărilor diverse ale vecinilor necredincioşi de a-i deranja. Şi astăzi, Dumnezeu este de partea celor care arată un astfel de comportament şi va dărui binecuvântarea Sa peste strângerea laolaltă locală şi poate aceasta chiar se va revărsa şi în afară.

****
Când Domnul ne dă o lucrare de făcut, El ne dăruieşte şi puterea pentru a o realiza.

Noi suntem numai instrumentul în mâna Stăpânului. Niciodată nu va fi lăudată stropitoarea grădinarului.

Lucrarea care mi-a rezervat-o mie Domnul, nu este hotărâtă pentru alţii.

Noi nu putem sau nu trebuie să facem lucrarea singuri, pentru că Domnul ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.

La locul meu am lucrarea mea, pe care Domnul nu a hotărât-o pentru altul.

Cei care spun: „Trebuie făcut ceva“, fac adesea cel mai puţin sau nimic.

Mefiboșet, ologul

 Charles Stanley… 

În această imagine a bunătăţii lui Dumnezeu, sunt două personaje: Mefiboşet, copilul harului şi Ţiba, omul făţarnic, care se crede drept. Starea lui Mefiboşet ilustrează izbitor starea unui păcătos atunci când este adus la Dumnezeu.

Dacă ne întoarcem la capitolul patru, versetul patru al aceleiaşi cărţi, vom găsi că el era fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, amândoi acum morţi; că el căzuse şi devenise şchiop; şi că de la căderea lui fusese ascuns, şchiop de ambele sale picioare, în Lo-debar, care în ebraică înseamnă „un loc fără păşuni”. Aparţinând de casa lui Saul, duşmanul lui David, el a tras concluzia că, fără îndoială, că David este duşmanul lui; şi prin urmare s-a ascuns din prezenţa lui.

Cât de izbitor ilustrează aceasta starea omului căzut. De îndată ce păcatul a orbit mintea lui Adam, citim că „s-a ascuns de faţa Domnului Dumnezeu, în mijlocul pomilor grădinii”. Şi nu este aceasta starea omului în vremea prezentă? Pentru ce se grăbeşte acela la teatru, sau la berărie? Ah! el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Fiind în vrăjmăşie cu Dumnezeu, el trage concluzia că Dumnezeu este duşmanul său, şi se îngrozeşte de prezenţa Lui. Gândul de a intra astăzi în prezenţa lui Dumnezeu ar fi înspăimântător. Îţi dă şi ţie acest gând un semnal de alarmă cititorule? Ah! aceasta este pentru că nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Poate ai putea spune „Am păcătuit, iar asta mă face să-mi fie teamă de Dumnezeu”. E adevărat, ai păcătuit; şi eu am păcătuit; şi toţi au păcătuit. Însă dacă ai cunoaşte preţul pe care l-a dat El, că El nu a cruţat pe preaiubitul Său Fiu, atunci ai vedea că Dumnezeu este singurul la care poţi merge, ca păcătos – şi să fi sigur că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”.

Dar să continuăm cu acest capitol. „Şi David a zis: „Mai este cineva care să fi rămas din casa lui Saul, ca să-i arăt îndurare, pentru Ionatan?” Şi nu este aceasta oare lucrarea prezentă a Duhului lui Dumnezeu? Nu mai este cineva dintre fiii şi fiicele căzute ale lui Adam căruia îi pot arăta bunătatea lui Dumnezeu? Nu contează cât de adânc a căzut, complet şchiop, olog de ambele picioare, şi cu adevărat în locul fără păşune. Căci sărmane păcătos căzut, oriunde te-ai afla încercând să te ascunzi de Dumnezeu, nu există nimic în lumea aceasta de mizerie şi păcat care te poate face fericit. Ai urmat fantomele lui Satan, sau ţi-ai pus încrederea în promisiunile atrăgătoare ale lumii, până când sărmana ta inimă a fost frântă de amară dezamăgire, iar totul este un pustiu întunecat? Atunci ascultă, îţi voi povesti despre Unul care nu te va trata aşa.

Ţiba, omul făţarnic, care se consideră drept, dă de ştire împăratului că Ionatan mai avea încă un fiu, care era olog de ambele picioare, în casa lui Machir, fiul lui Amiel în Lo-debar. „Şi împăratul David a trimis şi l-a luat.” Această aducere este foarte minunată. Vesteşte un har pe deplin din partea lui Dumnezeu. Omul arată bunătate acelora care, crede el, o merită. Sau aşteaptă să primească ceva în schimb, care să merite bunătatea lui – nu este aşa însă şi cu Dumnezeu. Mefiboşet nu a făcut nici măcar un singur lucru care să merite bunătatea. El nu a trebuit ca mai întâi să-şi facă partea lui, după cum spun unii. Nu! harul a mers să îl aducă din Lo-debar, chiar din locul de unde era. Şi nu a venit oare Fiul lui Dumnezeu la sărmanii păcătoşi chiar acolo unde ei se aflau?

El a venit să îi ia, şi i-a găsit în păcate şi fărădelegi. Şi nu a luat El chiar locul nostru, cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce la Dumnezeu? Ruşine veşnică pentru orice fariseu mândru care, după toate acestea, va spune „Omul trebuie mai întâi să îşi facă partea lui”.

Mefiboşet era prea olog ca să îşi facă mai întâi partea lui. El trebuia luat. Iar El care cunoaşte atât handicapul deplin al omului, cât şi acest har care caută şi aduce, a spus „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Şi iarăşi, „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară;” Ah! Dacă nu ar fi fost acest har care caută şi aduce, ar fi trebuit să pierim cu toţii, în străduinţele noastre nenorocite de a ne ascunde departe de Dumnezeu. „Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David şi a căzut cu faţa la pământ”. Ce imagine a groazei şi fricii. Ca fiu al lui Saul, cel care vânase viaţa lui David, la ce ar fi trebuit el să se aştepte? Din clipă în clipă glasul aspru al dreptăţii ar putea să îi ceară viaţa. Iată-l – o imagine a unui păcătos tremurând, adus în prezenţa lui Dumnezeu, cu povara înspăimântătoare a păcatelor şi a vinei; el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu – el nu ştie la ce să se aştepte.

Înainte ca să ascultăm cuvintele lui David, să ne întoarcem la legământul de dragoste, aşa cum este el arătat în 1. Samuel 20:14-17 . Ionatan, tatăl acelui tânăr, căzut la picioarele lui David, rosteşte în versetul 14: „Şi nu numai cât voi mai trăi îmi vei arăta îndurarea Domnului, ca să nu mor, ci pentru totdeauna să nu-ţi retragi îndurarea de la casa mea … Şi Ionatan l-a pus pe David să jure din nou pe iubirea pe care o avea pentru el, pentru că îl iubea ca pe sufletul său”.

Ai vizitat vreodata locul în care ţi-ai petrecut copilăria, şi ai privit pentru prima oară la copilul unui prieten drag care s-a stins din viaţă? Atunci poate ai o idee palidă despre ce a simţit David atunci când a privit la Mefiboşet, fiul lui Ionatan, căzut la picioarele sale. Cine poate descrie dulceaţa duioasă a acelui glas, care a vorbit din străfundul inimii sale – „Mefiboşet!”. „Iată robul tău!”, vine răspunsul tremurând. Cât de puţin aştepta el harul necondiţionat, care era pe cale să îi fie arătat. „Iată robul tău!” este cel mai înalt gând al omului căzut. El se aventurează în a se oferi pe sine rob lui Dumnezeu, şi speră să fie salvat măcar pentru slujirea lui. Aceasta este religia fiecărei inimi omeneşti.

Însă acum ascultaţi cuvintele lui David. Precum tatăl din parabola fiului risipitor, el îl întrerupe. „Nu te teme, pentru că îţi voi arăta negreşit bunătate, pentru Ionatan, tatăl tău, şi-ţi voi da înapoi tot ogorul lui Saul, tatăl tău, şi vei mânca pâine la masa mea neîncetat”. Ah! Aşa este şi la Dumnezeu, fără condiţii, fără negocieri. Nu este ca: dacă vei face asta, sau dacă nu vei face cealaltă. O, nu, totul este har pur. Bunătatea lui Dumnezeu! „Îţi voi arăta negreşit bunătate”, iar aceasta în totalitate de dragul altcuiva. „Şi vei mânca pâine la masa mea neîncetat”. Nu a fost oare astfel în parabola menţionată, acolo unde Domnul Isus descoperea harul necunoscut, nemărginit al inimii Tatălui? Găsim acolo vreun reproş? Vedem acolo măcar o singură condiţie? Nu, a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat (Luca 15 ). Nu este aceasta bunătatea lui Dumnezeu? Interpretez eu în mod greşit, sau Domnul Isus arăta adevăratul caracter al lui Dumnezeu? Este acesta felul în care El primeşte păcătosul pierdut? Întreb, sunt aceste cuvinte adresate păcătosului nenorocit, tremurând, meritând iadul? Poate El, arătând crucea lui Hristos, să spună „Nu te teme, negreşit îţi voi arăta bunătate, de dragul lui Isus” ? Iar acestea, de asemenea, fără măcar o condiţie. Totul har pur, curgând dinspre propria Lui inimă plină de dragoste care se revarsă.

O cititorul meu, Îl cunoşti tu astfel pe Dumnezeu? „Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus”. Poţi spune şi tu că aceasta este partea ta? Omul i-ar fi trimis o carte cu îndrumări tânărului olog, să-i spună cum să se pocăiască, şi cum să-şi vindece picioarele; şi cum să facă nu mai ştiu ce. Însă aici nu avem nici măcar vreun cuvânt din acestea. Nu, el vine exact aşa cum este, nu i se cerea nimic mai mult. Cum ar fi putut, când inima lui David era deja umplută de dragoste pentru el? Deasupra tuturor lucrurilor, Satan se va strădui să ascundă această bunătate a lui Dumnezeu de sărmanul păcătos. Lasă-l pe Dumnezeu să fie cunoscut cu adevărat, şi atunci nu mai am nevoie de preot pe pământ, sau de sfinţi în cer, pentru a-I înmuia inima faţă de mine. Este deja umplută de dragoste negrăită. Simţi tu, iubit cititor, povara păcatului? Şi te-au dezorientat cărţile lungi ale oamenilor cu îndrumări despre cum trebuie să te pocăieşti, cum să Îl mulţumeşti pe Dumnezeu şi să Îl faci să te mântuiască? Poate cineva îţi spune să fi cât mai opus posibil cu ce spune Coloseni 2:20 , iar asta prin a ţine rânduieli şi sacramente ale oamenilor, sperând să fi mântuit. Un altul, cu un efect tot atât de letal, poate îţi va spune să regreţi profund păcatele tale (ei nu spun niciodată cât de profund), şi că trebuie să renunţi la toate, şi să Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, etc.; iar apoi ai putea să te gândeşti că eşti potrivit pentru a veni la Hristos. Aceasta înseamnă că ei te vor convinge cu bucurie că nu eşti chiar atât de căzut. Că eşti olog doar de un picior, că ai nevoie doar să îţi faci o cârjă din Hristos, iar astfel cu ajutorul Lui, te vei face bine. Şi cu adevărat, ceea ce urmează, este că ai putea să meriţi cerul în cele din urmă.

Dacă eşti astfel derutat şi confuz, permite-mi să te implor să nu mai spui nimic, şi să te întorci de la toate sistemele oamenilor. Lasă-ţi mintea să locuiască în Dumnezeu, aşa cum este arătat în crucea lui Hristos.Poate că vei fi gata să spui cu stupoare “Atunci vrei să spui că trebuie să neg pocăinţa în întregime?” Departe, foarte departe de mine este acest gând. Şi poate câteva pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu ne arată mai clar decât aceasta atât ce este pocăinţa, cât şi adevăratul loc al pocăinţei, sau arată mai izbitor ce o produce.

De îndată ce torentul de har necondiţionat a inundat inima tremurândă a lui Mefiboşet, el “a făcut o plecăciune şi a zis: Ce este robul tău ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”. Într-un astfel de mod conduce bunătatea lui Dumnezeu la pocăinţă. Păcătosul este adus în prezenţa unui har nemăsurat, şi de asemenea a unei sfinţenii infinite. Adevăratul caracter al lui Dumnezeu i se descoperă în Isus Hristos. El aude cele mai dulci cuvinte ale dragostei divine: “Nu te teme, pentru că îţi voi arăta negreşit bunătate”. Iar efectul acestora este a face “o plecăciune” având sentimentul acestui har copleşitor. Aceasta este acea schimbare a minţii numită pocăinţă. Dar să îţi spun, cititorul meu, că trebuie astfel să te pocăieşti înainte de a veni la Hristos? Nu, mai degrabă m-aş gândi să îţi cer ca mai întâi să te încălzeşti, înainte de a veni la foc, dacă te-aş vedea pierind în frig şi în furtună.

Însă dacă nu greşesc, ceea ce mulţi înţeleg prin pocăinţă, este o înălţare de sine, o îmbunătăţire a sinelui; şi făcând aceasta, vor schimba gândul lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi o Fiinţă furioasă, şi este nevoie ca faptele noastre bune să Îi întoarcă inima către noi. Era nevoie de o schimbare a gândului lui David? Nu, inima lui era plină de dragoste. Atunci cum poate să fie nevoie de o schimbare a gândului lui Dumnezeu? Ce este crucea, dacă nu expresia dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătoşi care pier? Acum dragul meu cititor, dacă ai cunoaşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine – că nimic nu ar trebui să te despartă vreodată de bunătatea şi dragostea Lui în Hristos Isus – nu ar produce aceasta imediat în tine o întreagă schimbare a minţii? Şi cu cât mai mult ai cunoaşte libertatea acestei preţioase dragoste, cu atât mai mult te-ai pleca smerit înaintea Lui. Tot ce ai încercat în zadar să lucrezi în tine ca pregătitor pentru mântuire ar fi produs în momentul în care ai crezut nespus de minunata dragoste a lui Dumnezeu.

Iar acum remarcă acest contrast între aceşti doi oameni: Ţiba slujitorul, şi Mefiboşet fiul. David îl cheamă pe Ţiba, şi îi dă porunci, pe care acesta se angajează să le îndeplinească. “Robul tău va face după toate câte porunceşte domnul meu, împăratul, robului său”.

Chiar lucrul pe care Israel s-a angajat în mod necugetat la Sinai să îl facă – şi chiar lucrul pe care mii de oameni se angajează în zilele noastre să îl facă, şi mă tem că nouă persoane din zece care citesc acest articol, vor aparţine de religia slujitorului, în loc de cea a fiului.

Ce contrast vedem în cuvintele lui David adresate în har absolut fiului. “Am dat”. “Mefiboşet va mânca pâine la masa mea neîncetat”. “Mefiboşet să mănânce la masa mea, ca unul dintre fiii împăratului”. “Astfel Mefiboşet a locuit în Ierusalim, pentru că mânca neîncetat la masa împăratului. Şi el era olog de picioare”. Nici un cuvânt de har adresat slujitorului, şi nici o poruncă adresată fiului. Una este slujirea robiei legii, iar cealaltă slujirea celei mai profunde stări a inimii.

Fericită partea ta, copil al harului! Dumnezeu ţi-a dăruit viaţă veşnică. Nu mai eşti slujitor, ci un fiu regesc, la masa Domnului tău. Fără vreun sacrament care să care să te ajute să te mântuieşti, ci stând pentru totdeauna la masa Domnului, frângând şi mâncând acea pâine, şi bând din acel pahar, care îţi aminteşte de trupul frânt şi de sângele vărsat al Domnului, prin care eşti salvat. Da, Dumnezeu ţi-a dăruit pâinea vieţii, din care te vei hrăni veşnic. De ce te hrăneşti astfel în mod continuu cu Isus? Dumnezeu a dorit aceasta. El a spus-o, şi se va face. Dacă eşti un credincios, starea şi poziţia ta nu pot fi cele ale unui slujitor. “Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui”. “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos”.

Cât de mare importanţă are înţelegerea unei astfel de relaţii nespus de minunate. Desigur că trebuie să vezi că există o mare diferenţă între relaţia unui slujitor, şi cea a unui fiu. Un slujitor nu rămâne pentru totdeauna, însă un fiu rămâne pentru totdeauna. Astfel l-a adus harul pe Mefiboşet din locul său unde se ascundea, cu teamă şi duşmănie, şi i-a dăruit îndată toate privilegiile poziţiei de fiu, iar această fără vreo singură condiţie. Am văzut efectul harului asupra lui, într-o deplină plecăciune a sinelui, o schimbare completă a minţii; da, vom vedea că această inimă a fost câştigată de David pentru totdeauna.

Recea necredinţa ar putea spune “Desigur, el era un sărac, un olog, mai înainte de a fi adus la David, şi făcut un fiu de rege. Însă cu siguranţă el nu ar fi putut niciodată să se bucure de privilegiul de a sta la masa regală, şi în acelaşi timp să fie un olog sărac.” Pentru că nu puţini sunt cei care ar admite că este doar harul cel care aduce la Hristos un păcătos sărman, olog, pierdut, dar care cu toate acestea îşi închipuie că după ce este adus, continuitatea lui şi mântuirea finală depind într-un fel de propria lui umblare şi ascultare. Aceasta este una dintre cele mai rătăcitoare şi tulburătoare greşeli. Dacă ar fi fost adevărat, vai! Cine ar putea fi salvat? Orice credincios care îşi cunoaşte inima va spune “eu nu”. Dacă mântuirea mea finală ar depinde de mine măcar un ceas, nici măcar nu aş îndrăzni să sper că voi fi salvat. Îndrăzneşti tu? Însă ce vedem în această imagine a bunătăţii lui Dumnezeu, inspirată în mod divin? “Mânca neîncetat la masa împăratului. Şi el era olog de picioare”. Ce har preţios!

Cel credincios este adesea extrem de confuz, când îşi dă seama că deşi cu toată puterea lui de a sta în picioare în ceasul încercării, el este tot la fel de slab acum cum era înainte. Şi dacă şi-ar uita pentru vreo clipă poziţia lui în har de fiu, şi ar încerca să umble ca slujitor, el ar ajunge să se preocupe cu sărmanele lui picioare oloage. Aflând astfel că, slujitor sub lege, el nu poate să Îl mulţumească pe Dumnezeu, el va fi gata în disperare să renunţe la tot. Poate că cititorul meu a fost extrem de năpăstuit în acest fel. Poate ai privit la sărmana ta umblare oloagă până când ai spus în inima ta “cu siguranţă că eu nu pot fi deloc un copil al lui Dumnezeu!”. Ah, nu poţi avea niciodată pace privind la picioarele tale şchioape, pune-le sub masă, şi priveşte la ceea ce Dumnezeu, în harul lui necuprins, a pus pe masă. El pune înaintea noastră amintirea lui Hristos. Tot ceea ce noi suntem în sinele nostru sărman, nenorocit, olog, mort, a fost judecat şi dat morţii la cruce. Iar Dumnezeu recunoaşte sinele nostru ca fiind mort şi îngropat dinaintea privirii Lui. El ne priveşte acum înviaţi cu Hristos; chiar în El, aşezat în locurile cereşti.

O da! Chiar este adevărat, că cel credincios este în el însuşi tot la fel de olog după convertire cum era şi înainte. El are într-adevăr acum o viaţă nouă, o natură nouă, pe care nu le-a avut înainte. Şi el are Duhul Sfânt locuind în el. Însă totuşi natura lui cea veche, numită carnea, este ceea ce a fost dintotdeauna. Ce va face el atunci? Să nu aibă deloc încredere în carne; ci să recunoască harul care l-a făcut al Lui, şi îl păstrează pentru El pentru totdeauna. Deci să ne punem picioarele sub masă, şi să ne ospătăm cu bogăţiile harului divin aşezate înaintea noastră. Atunci când sfârşim cu întreaga dependenţă de sine, la sfârşitul tuturor jurămintelor, şi al tuturor deciziilor noastre – atunci când recunoaştem cu adevărat ruina totală a omului cel vechi – atunci urmează acea dependenţă calmă şi liniştită de Hristos, în care începem să ne dăm seama de puterea învierii Lui într-o viaţă sfântă. Însă carnea care se îndreptăţeşte pe sine va avea o strădanie grea înainte de a fi dată morţii (Romani 7 ).

Subiectul următorului capitol (2. Samuel 10 ) este bunătatea arătată şi refuzată, împreună cu judecata corespunzătoare asupra acestui fapt. Este marele păcat care condamnă. Bunătatea lui Dumnezeu a fost arătată unei lumi vinovate. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă”. Ce bunătate! Însă ascultă aceste cuvinte solemne: “cel care nu crede a şi fost judecat”. Dacă tu, citiorul meu, eşti unul care respinge bunătatea lui Dumnezeu arătată în dăruirea Fiului Său, gândeştete, o! gândeşte-te la condamnarea ta veşnică.

Însă acum aş urmări pe scurt istoria acestor doi oameni – aşa cum sunt ei tipuri ale tuturor acelora din aceste zile care fie că au găsit har şi salvare la Dumnezeu, fie încearcă să fie salvaţi prin ţinerea poruncilor Lui.
În capitolul 15 avem menţionată răzvrătirea lui Absalom. David, adevăratul împărat, este respins, şi pe măsură ce părăseşte Ierusalimul, este remarcabil că el trece exact acelaşi pârâu pe care l-a trecut după aceea Isus cel respins. “Şi toată ţara plângea cu glas tare şi tot poporul trecea; şi împăratul a trecut pârâul Chedron”. Când Isus a trecut în noaptea lepădării Lui, cei puţini care treceau împreună cu El nu au reuşit să vegheze împreună cu El măcar un ceas. Iar în versetul 30 “Şi David a urcat suişul Măslinilor; şi plângea pe când urca”. Pe acest munte şi-a condus Isus ucenicii atunci când, fiind omorât de această lume, şi fiind înviat dintre morţi de Dumnezeu, El s-a înălţat la ceruri – respins de lume, dar primit sus în glorie.

Vedem arătându-se caracterul lui Ţiba, slujitorul, acum când David este astfel respins, trecând acest Munte al Măslinilor (2. Samuel 16:1-4 ). Primul lucru aici este o mare înfăţişare a slujirii faţă de împărat – măgari încărcaţi cu pâine, şi fructe, şi vinuri.Cum vine asta? spune împăratul. Unde este Mefiboşet? Ţiba îi spune împăratului că el a rămas la Ierusalim, încercând să primească înapoi împărăţia. Cu adevărat, aceasta pare ca şi cum Ţiba, omul care se îndreptăţeşte pe sine, a avut cea mai bună religie. Într-adevăr, privirii întotdeauna i s-a părut aşa. Însă Dumnezeu cunoaşte tainele tuturor inimilor. În înfăţişarea exterioară a părut că există la Ţiba un mare zel şi devotement; iar el a avut o formă de rugăciune atât de frumoasă. Însă totul nu era înăuntru decât ipocrizie. Ziua întoarcerii lui David cel respins a venit în sfârşit (2. Samuel 19:24-30 ), iar Mefiboşet iese să îl întâmpine. Da, şi ziua întoarcerii lui Isus cel respins va veni în curând; şi orice copil al harului, fie dormind în praf, fie viu atunci când vine El, Îi va ieşi în întâmpinare în văzduh (1. Tesaloniceni 4:15-18 ).

Iar acum iese la iveală adevăratul caracter al amândurora. Mefiboşet “nu-şi îngrijisea picioarele, nici nu-şi făcuse barba, nici nu-şi spălase hainele, din ziua în care plecase împăratul până în ziua când s-a întors în pace”. Bunătatea lui David câştigase această inimă. Acea inimă bătea cu afecţiune faţă de împăratul renegat. Iar afecţiunea lui era prea profundă pentru a-i permite să ia vreun alt loc pe pământ decât cel al unui îndoliat întristat, aşteptând întoarcerea celui pe care îl iubeşte.

Şi nu a contat Isus pe aceasta în noaptea lepădarii Sale? “Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; şi din nou puţin timp, şi Mă veţi vedea. Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi jeli, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie.” Vai, cât de puţin am răspuns noi inimii Domnului nostru cel respins! Nu pot să îmbunătăţesc cu nimic neglijenţa faţă de Hristos, nu pot ocupa un alt loc decât acela pe care l-a ocupat Mefiboşet: locul unui îndoliat întristat, aşteptând întoarcerea Celui pe care Îl iubeşte.

Însă cum rămâne cu fructele, cu pâinea şi cu vinul? “De ce n-ai mers cu mine, Mefiboşet?” Iar acum este arătat adevărul. Cel vinovat era cel care a pus la dispoziţie poverile de fructe ale măgarilor. Însă el fiind şchiop, Ţiba s-a băgat în faţă şi astfel l-a denigrat pe Mefiboşet şi a făcut pe făţarnicul. Iar acum ia aminte la efectul adânc al harului. Mefiboşet spune, “fă deci ce este bine în ochii tăi. Pentru că toţi cei din casa tatălui meu nu erau decât oameni ai morţii înaintea domnului meu, împăratul; totuşi tu l-ai pus pe robul tău printre cei care mănâncă la masa ta.” Ce încredere scumpă dăruieşte harul! Are cititorul meu oare asigurarea stabilă că Dumnezeu i-a dăruit, în har absolut, un loc la masa Lui? Atunci nu vei privi tu oare înainte la venirea lui Isus cu bucurie neprefăcută?

Şi împăratul i-a zis: Pentru ce mai vorbeşti încă de lucrurile tale? Spun: «Tu şi Ţiba împărţiţi câmpul».” Minunat este răspunsul lui Mefiboşet: “Da, să ia el totul, pentru că domnul meu, împăratul, a venit în pace în casa lui”. Nu câmpul dorea el; nu, dorinţa lui supremă fusese îndeplinită. Era persoana aceluia care i-a arătat atâta bunătate.

Şi nu este oare tot astfel acolo, unde harul a câştigat cu adevărat inima pentru Hristos? Nu sunt lucrurile ţării. “În adevăr”, spune apostolul, “socotesc că toate sunt pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoştinţeii lui Hristos Isus, Domnul meu”. O! dacă am fi mai mult ca Mefiboşet – mai mult ca sfinţii din Tesalonic- “aşteptând din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine”. Mefiboşet a primit bunătatea lui David cu cea mai deplină încredere. În ciuda handicapului său, el nu s-a îndoit niciodată de realitatea dragostei lui David, ci a aşteptat răbdător întoarcerea lui David, răbdând orice reproş, până când timpul urma să vină. Tesalonicenii au primit de asemenea în putere şi în Duhul Sfânt vestea bună a harului lui Dumnezeu, şi cu multă siguranţă, de aceea ei au purtat cu răbdare, şi chiar cu bucurie, orice insulta şi chin din mâinile duşmanilor lor. Şi care era secretul unei astfel de puteri? Ei Îl aşteptau pe Isus din ceruri. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu au fost dintotdeauna urâţi şi defăimaţi – da, adesea chiar arşi pe rug – de aceştia care se laudă că ţin legea pentru salvarea lor.

Însă ce fel de zi vine! Cine poate spune cât de curând vine El pentru noi cei care Îl aşteaptă? Ultimele Lui cuvinte au fost “Da, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!”. S-a întors David şi nu se va întoarce Domnul lui David? Da, ochii noştri Îl vor privi în curând. O, speranţă strălucită şi binecuvântată! Nu mileniul, nu împlinirea profeţiilor. Toate acestea sunt binecuvântate la locul lor – însă pe Isus însuşi tânjeşte credinciosul , care a fost spălat în sângele Lui, să Îl vadă.

Această imagine frumoasă se întinde încă şi mai departe, în capitolul 21 – ziua judecăţii asupra casei lui Saul. “împăratul a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, pentru jurământul Domnului care era între ei, între David şi Ionatan, fiul lui Saul”. Acest verset închide istoria acestui copil al harului. Şi la mult timp după ce Isus se va fi întors, iar împărăţia Lui va fi fost întemeiată, când Biserica lui Dumnezeu se va fi bucurat de multă vreme de gloria cerească a lui Hristos, iar Israel se va fi bucurat de gloria împărăţiei pe pământ, da, chiar când marele tron alb va fi întemeiat, iar fiii căzuţi ai lui Adam se vor înfăţişa înaintea acelui tron; atunci nici măcar unul dintre cei care a fost numărat în familia harului, în sfaturile eternităţii, nu, nici măcar vreunul nu va fi pierdut. Însă unde se va înfăţişa în acea zi păcătosul fără griji, sau chiar cel care face fapte pentru mântuirea lui?

Arată-mi un om care mărturiseşte că ţine legea şi care nu încalcă legea. Poţi tu, cititorule, sau pot eu, sta înaintea acelui tron pe temeiul faptelor noastre? Imposibil. Cu siguranţă, omul care pretinde că este mai bun decât vecinul său trebuie să fie un ipocrit. Pentru că Dumnezeu spune că nu există nici o diferenţă – toţi au păcătuit. Nu, nu! Nu prin fapte poate fi mântuit vreun păcătos. Dacă vei putea găsi un om care nu este păcătos, ei bine, lasă-l pe el să încerce. Însă un păcătos are nevoie de iertare. “Şi fără vărsare de sânge nu este iertare”. Iubit Isus, tu ai purtat mânia, blestemul, judecata, din cauza păcatelor poporului Tău. Iar acum bunătatea neîmpiedicată şi pacea veşnică sunt partea fericită a oricărui suflet care se odihneşte în Tine. Priveşte la cruce cititorul meu, şi ascultă. Nu îţi vorbeşte Dumnezeu acolo? “Îţi voi arăta negreşit bunătate”.

Însă nu trebuie să existe fapte bune la schimb? O! ba da, o slujire reală, profundă a inimii – roada credinţei mântuitoare. Cât de multe fapte care li se par fapte bune oamenilor nu reprezintă nimic înaintea lui Dumnezeu! Oamenii se încarcă singuri cu poveri de fapte care să îi îndreptăţească pe ei înşişi. Şi totuşi ce sunt toate acestea decât doar o respingere a bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu?

Cu cât mai profundă va fi încrederea ta în bunătatea neschimbată a lui Dumnezeu către tine, un păcătos care nu merită nimic, cu atât va fi mai profundă ura ta faţă de păcat, şi cu atât mai deplină bucuria ta în slujirea faţă de Hristos cu toată inima. Şi cu atât mai sincer, deşi cu răbdare, vei aştepta întoarcerea Lui din ceruri.

Maria Magdalena…

 din revista „Cercetați Scripturile”

Permite-mi să-ţi adresez o întrebare personală: Eşti fericit?

Nu-mi da un răspuns teoretic! Nu aştept să-mi relatezi acum despre întoarcerea ta la Dumnezeu şi să-mi spui cât de desăvârşită este mântuirea lui Dumnezeu, pe care ai primit-o prin credinţă. Nu aştept nici să-mi enumeri binecuvântările cereşti în Hristos, care sunt dăruite fiecărui credincios. Toate acestea ar fi, desigur, motive de bucurie adevărată, sfântă. Dar acum doresc să primesc un răspuns simplu şi sincer la întrebarea: Eşti într-adevăr fericit?

După un moment de autoverificare spui probabil: „Fericit? – De fapt, nu! Citesc zilnic Scriptura, mă rog, merg la adunare şi încerc să urmez îndemnurile Cuvântului, dar trebuie să recunosc: le fac toate fără tragere de inimă. Viaţa mea de creştin se aseamănă mai degrabă unui pârâiaş foarte mic al unui râu secat, decât unui pârâu zglobiu care înviorează totul.“

Nu vrem să cercetăm acum cum ai ajuns într-o astfel de stare. Te interesează mai degrabă: Cum se pot schimba lucrurile?

Cuvântul lui Dumnezeu ne descrie exact calea fericirii. Cititorului i se spune în mod deosebit în Psalmi şi în „predica de pe munte“: „Ferice de omul!…“ sau „Ferice de cel…!“ Epistolele Noului Testament conţin această învăţătură în deplină claritate.

Cu siguranţă, în viaţa ta ai dat urmare prea puţin acestor indicaţii sigure ale lui Dumnezeu. Poţi regăsi fericirea inimii tale numai verificând bine viaţa ta în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi supunându-te învăţăturilor şi îndemnurilor Sale.

Dar ceea ce vreau să-ţi prezint astăzi este: fericirea ne este dăruită într-o Persoană, în Isus Hristos. Noi savurăm această fericire în măsura în care avem părtăşie cu Persoana Sa. Cuvântul ne conduce spre El, la cunoaşterea Sa, la bucuria în Domnul (Filipeni 3:1, 8 4:4 ). Toate îndemnurile ne sunt date cu scopul de a căuta şi de a nu părăsi acest izvor al mântuirii, al harului şi al păcii. Deci nu există nimic mai bun decât de a realiza fără întrerupere cuvântul din Psalmul 63:8 : „Sufletul meu Te urmează de aproape“. Inima ta Îl poate căuta zilnic, poate cugeta la El şi se poate bucura în El. Ce simplă este această „reţetă“ divină a fericirii! Nu posedăm nimic în noi înşine, dar posedăm totul în El.

În Maria Magdalena, o femeie simplă, Scriptura ne dă un exemplu clar al unui suflet care a urmat această „reţetă“ de la începutul căii sale de credinţă. Oriunde o întâlnim în Scriptură, ea se află în legătură nemijlocită cu Domnul.

Prima ei întâlnire personală cu El (Luca 8:2 )

Ce groaznic a fost trecutul acestei femei! Ea fusese stăpânită de şapte demoni şi fusese complet sub puterea celui care îi chinuie şi îi duce în pierzare pe oameni! Ce altceva ar fi putut-o ajuta, decât întâlnirea personală cu Domnul Isus, în faţa căruia tremură demonii? El Însuşi a venit şi a eliberat-o.

Desigur, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17 ). Dar o înţelegere doar cu mintea a învăţăturilor despre eliberarea omului, care suspină sub robia păcatului, ajută foarte puţin, dacă Domnul Însuşi nu deschide inima acelui om şi nu poate apoi locui în ea prin credinţă.

Ce punct crucial în viaţa Mariei Magdalena! Până atunci avusese parte de experienţele puterii groaznice a diavolului, ale distrugerii înşelătoare a omului şi a lumii – iar acum avea parte de eliberare şi de un astfel de Eliberator! Ea nu a ezitat nici o clipă: Isus trebuia de acum încolo să aibă inima ei. Ea dorea să-i aparţină şi să trăiască pentru El!

Maria L-a urmat (Marcu 15:41 )

Când a trecut prin cetăţile şi satele Galileii, Isus a fost urmat de mari mulţimi de oameni. Aceştia doreau să fie vindecaţi şi să vadă minuni sau alte lucruri extraordinare.

Dar Maria Magdalena era atrasă de Persoana Salvatorului ei. Ea dorea să fie la El. Ea Îl dorea pe El Însuşi. El îi umplea gândurile. Dimineaţa, primul ei gând era: Cum să fac să fiu cât mai mult posibil în apropierea Lui, pentru a-L vedea şi a-L auzi? Iar seara îşi amintea tot ceea ce trăise în timpul zilei în prezenţa Sa.

Această femeie ne învaţă să privim urmarea Domnului Isus din latura ei minunată. Deseori ne gândim mai mult la condiţiile şi consecinţele urmării Domnului Isus: ne gândim la lepădarea de sine (Matei 16:24 ), la preţul ascultării, la dispreţul şi ura lumii (Ioan 15:18-19 ). Maria însă L-a urmat pe Isus pentru a fi lângă El. Ceea ce simţea acolo, o făcea să treacă peste toate împotrivirile.

Ce te împiedică să stai lângă Domnul chiar în clipa aceasta? Încearcă să găseşti mereu astfel de clipe! Cât de binefăcătoare sunt ele pentru suflet! Aici se rezolvă toate problemele tale!

Maria i-a slujit Domnului (Marcu 15:41 Luca 8:3 )

Cum a ajuns Maria Magdalena să-i slujească Domnului Isus? A rugat-o El sau i-a spus El: Maria, sandalele Mi s-au ros, hainele Mi s-au uzat, ucenicii Mei şi Eu nu avem nimic de mâncat, în pungă nu mai este nici un ban, nu ai vrea…?

Nu! Ea i-a slujit fără să primească vreo însărcinare. Când un burete este plin cu apă, la cea mai mică atingere, picură din el apă. Poate sta credinciosul în apropierea Domnului Isus fără să primească bogăţia dragostei Sale? Nu este necesar atunci un mic îndemn al Duhului, pentru a face ca o astfel de inimă să intre în acţiune? Maria Magdalena nu trebuia să aştepte porunci asemenea unui rob. Ea căuta să-i slujească. Ea dorea să facă ceea ce-i plăcea Domnului.

Ea i-a slujit Lui, Aceluia care înregistrează toate activităţile pe care le facem de dragul Lui şi le răsplăteşte din belşug (2. Corinteni 5:10 ). Ce josnică este orice activitate creştină, orice slujbă care are ca motiv şi obiect propria persoană!

Cu ce i-a slujit Maria? Cu averea ei, cu ceea ce poseda în acel moment! Probabil, nu avea mult. Cu siguranţă, nu putea fi considerat un subiect important despre care să se scrie cărţi, dar Dumnezeu a considerat că era destul de important să se scrie despre aceasta în cartea Sa, la fel ca despre văduva care a dăruit doi bănuţi (Luca 21:2 ).

Maria L-a văzut pe cruce (Marcu 15:40, 41 Luca 23:49 )

Unde era Maria Magdalena când Isus era răstignit pe cruce? Printre mulţimile curioase, care veniseră la acel „spectacol“? Nu! Ea stătea departe în grupul femeilor credincioase, care veniseră cu El din Galileea la Ierusalim.

Ea L-a privit şi inima i s-a strâns, când L-a văzut pe Domnul ei în chinurile insuportabile, în mâinile chinuitorilor Săi cruzi şi neîndurători. De ce nu a intervenit Dumnezeu?

Ce înţelegea ea din ceea ce se petrecea acolo? Pentru ea era un eveniment de neînchipuit. Dar ce bine că şi aici era în apropierea Domnului ei iubit! Acolo, suferinţele lui Hristos s-au imprimat în inima ei pentru totdeauna. Mai târziu, când prin Duhul Sfânt a fost explicată importanţa suferinţelor şi a lucrării Domnului, amănuntele evenimentelor trăite de ea au început să strălucească înaintea ei. Persoana lui Isus a crescut şi mai mult în sufletul ei. Cât de uimită a rămas ea de înălţimea, adâncimea, lăţimea şi lungimea dragostei Sale şi de mărimea slavei Sale!

Cine este mântuit de curând să nu se lase oprit de neştiinţa sa şi să cugete mult la cele petrecute pe cruce. Acolo stă în faţa celei mai mari comori a celor mai preţioase şi mai înalte descoperiri despre Tatăl şi despre Fiul; acolo recunoaşte şi desăvârşirea mântuirii sale în Hristos. Să mergem în duhul la Golgota! Nu a lăsat Domnul Cina tocmai în acest scop, cu îndemnul către toţi credincioşii: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea“?

Maria a vrut să-L ungă (Marcu 16:1 )

Doar cealaltă Maria, Maria din Betania, care a primit învăţăturile Domnului la picioarele Sale, L-a uns în momentul potrivit. Toate celelalte femei, care au venit să-L îmbălsămeze după moartea Sa pentru îngropare, au venit prea târziu.

Maria Magdalena a arătat o oarecare ignoranţă. Dar oare nu vorbesc vasele ei, care conţineau mirodenii pregătite pentru Isus, acelaşi limbaj ca mirul vărsat al celeilalte ucenice din Ioan 12 ? Nu vorbesc despre aprecierea tuturor frumuseţilor pe care această începătoare pe calea credinţei le-a văzut în El? Nu vorbesc despre mulţumire şi adorare? Inima ei era îndreptată spre El, dar îi lipsea cunoştinţa.

Când cineva din poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ dorea să-i aducă lui Dumnezeu o ardere de tot, dar era prea sărac pentru a aduce un viţel sau o oaie, putea aduce un porumbel fără cusur. Şi acest dar era „o jertfă prin foc, de mireasmă plăcută Domnului“ (Levitic 1:17 ).

Chiar dacă cunoştinţele tale despre jertfa Domnului şi slăvile Persoanei Sale, pe care le-ai găsit în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt slabe, totuşi adorarea pe care o exprimi prin rugăciunea şi cântecele pe care le cânţi cu ceilalţi sunt o mireasmă plăcută pentru El. Dar la fel ca Maria Magdalena, numai Persoana Lui să conteze pentru tine! Te gândeşti la aceasta când mergi la ora de adorare? Cât de plină va fi inima ta când te vei întoarce acasă!

Maria L-a căutat cu stăruinţă (Ioan 20:1-18 )

În acest fragment din Scriptură ni se relatează cel mai detaliat despre Maria Magdalena.

Isus murise, iar Iosif din Arimateea şi Nicodim au pus trupul Său într-un mormânt. Maria s-a alăturat cortegiului de la cruce la mormânt şi a văzut unde a fost pus trupul Mântuitorului. Tot ceea ce poseda inima ei, era acum în mormântul peste care s-a rostogolit o piatră mare.

Ce i-a mai rămas acestui suflet drag, care nu cunoştea încheierea căii Domnului? Încă nu fusese făcută o lucrare a dragostei! Ea şi celelalte femei au dorit să-L ungă; cu râvnă şi dragoste au pregătit lucrurile necesare. După ce a trecut sabatul, au cumpărat miresme şi le-au pregătit (Marcu 16:1 Luca 23:56 ). Dar înainte de a se culca, au mers a doua oară „ca să vadă mormântul“ (Matei 28:1 ).

Noaptea, Maria Magdalena nu a găsit odihnă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când era încă întuneric, a alergat din nou la mormânt (Ioan 20 ). Ce a văzut acolo? Piatra era luată, iar mormântul era gol! Între timp avusese loc marele eveniment al învierii, iar ea nu ştia! Acum nu mai era acolo trupul Lui. Ce se întâmplase? Neliniştită şi fricoasă, a alergat la Petru şi Ioan, iar cei doi au alergat şi ei la mormânt, iar în spatele lor Maria, pentru a patra oară!

Cei doi ucenici, cărora Domnul le spusese de multe ori că trebuie să sufere şi să moară, iar a treia zi va învia, au putut în sfârşit să înţeleagă acest adevăr în faţa mormântului gol. Ei „au crezut“ şi s-au întors acasă, prea preocupaţi cu aceste lucruri mari pentru a observa necazul Mariei.

Această femeie, care a fost eliberată de Isus, care a mers pe cărarea credinţei cu El, care a găsit în El sprijinul, pacea şi bucuria, a rămas, credea ea, singură şi părăsită. Părtăşia cu El era elementul vieţii ei; ea a făcut tot posibilul să fie la El: L-a urmat şi i-a slujit, a rămas alături de El în orele grele de pe cruce, a fost de faţă când a fost aşezat în mormânt, iar acum, când dorea să-L ungă, trupul Lui dispăruse! Maria stătea la mormânt, afară, şi plângea. Cât de preţioase erau aceste lacrimi pentru Dumnezeu! Această femeie plângea, deoarece credea că adevăratul izvor al fericirii, pe care Dumnezeu i-l dăduse în Fiul Său şi din care băuse, îi fusese luat pentru totdeauna. Nu este ea o imagine vie pentru ceea ce putem găsi şi noi în fiecare zi şi clipă în Hristos?

Maria nu a băgat în seamă îngerii care şedeau la mormânt. Ea Îl căuta pe Domnul! Nimeni altul nu putea lua locul Persoanei înălţate peste toţi. Credinţa ei nu consta numai în relaţii cu credincioşii şi nu putea fi satisfăcută de forme religioase exterioare. La întrebarea îngerilor: „Femeie, de ce plângi?“, ea a răspuns: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“ (Ioan 20:13 ).

Putea rămâne nedescoperit Domnul înviat unui astfel de suflet care Îl căuta astfel? Nu, El a venit lângă ea, şi ca bunul Păstor a strigat-o pe nume: „Maria!

Ah, ce schimbare! De la starea de întuneric şi nesiguranţă la apropierea Sa strălucită! El trăia, era acolo! Niciodată nu se va despărţi de El! Chiar dacă Se va înălţa la cer, prin Duhul Sfânt va fi şi mai aproape de ea. Strigând victorioasă: „Învăţătorule“, a căzut la picioarele Sale.

Să vorbească Domnul prin această scenă inimilor şi conştiinţelor noastre! Astăzi suntem în pericolul de a ne mulţumi cu forme şi învăţături exterioare. Viaţa noastră creştină este apatică, fără viaţă, fără putere. Se aseamănă unei case nelocuite, ai cărei locuitori sunt în altă zonă a lumii. Atunci nu-i facem bucurie nici Domnului, nici nu suntem o binecuvântare pentru alţii, iar inimile noastre sunt nemulţumite şi nefericite. Cât de important este să-L căutăm zilnic pe Domnul, Persoana Sa! Numai atunci, El poate să umple inima cu prezenţa Sa înviorătoare, iar cuvântul din 1. Petru 1:8 ni se potriveşte şi nouă: „Isus Hristos, pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă“. În aceasta constă secretul unei vieţi fericite!

Maria a mărturisit despre Isus (Ioan 20:15, 18 )

Nu ne mirăm de faptul că Maria i-a vorbit presupusului grădinar despre Domnul Isus cel lepădat şi răstignit. Pentru ea exista numai „El“ şi a vorbit adesea despre ceea ce însemna El pentru ea. Ne vine greu să facem şi noi aceasta? Ea a rostit o singură propoziţie. Dar această singură propoziţie, care arată ce este Hristos pentru noi, poate face o impresie adâncă asupra celor care încă nu-L cunosc!

Maria a fost aceea care a dus fraţilor şi surorilor o veste şi le-a comunicat lucruri pe care aceştia încă nu le cunoşteau.

Ea L-a căutat pe El, Cel care era înviat acum, iar acolo, în apropierea Sa, El i-a descoperit relaţia nouă, minunată, în care a adus pe ai Săi cu Dumnezeu: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

Deseori privim cu uimire nenumăratele cărţi scrise de înaintaşii noştri, cărţi care mărturisesc de înţelegerea slavei, a gândurilor şi a căilor lui Dumnezeu. Ei au trăit într-o vreme de trezire. Dar nu a constat această trezire mai întâi în faptul că inimile acestor fraţi s-au îndreptat spre El şi apoi, în prezenţa Sa, au înţeles gândurile Sale?

Şi noi avem nevoie de o trezire a inimilor noastre. „Ferice de cei care … Îl caută din toată inima“ (Psalm 119:2)!

Lot – un „drept“ într-un loc greşit…

 din revista „Cercetați Scripturile”

Lot – un participant la alergare

Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el (Geneza 12:4 ); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el (Geneza 13:1 ); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13:5 ).

Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.

Lot – un materialist

Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13 ). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, după posibilităţile materiale. „Şi Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut…“ (Geneza 13:10 ). La Lot nu găsim deloc aşteptarea îndemnului lui Dumnezeu, „ridică-ţi ochii“, ca la Avraam (Geneza 13:14 ). El a luat decizia sa după criterii pur pământeşti. Aici era vorba doar de avantajul personal. Este foarte periculos pentru viaţa noastră spirituală, când „câmpia udată a Iordanului“ reprezintă motivul deciziilor noastre.

Dacă viaţa este determinată complet de lucrurile materiale, „gândirea noastră reală“ ne va împiedica să înţelegem vorbirea lui Dumnezeu în aceste lucruri. Lot a pierdut mai târziu întreaga sa avere, care apoi i-a fost din nou restituită prin intervenţia lui Avraam (Geneza 14:12 şi 16). Urechea sa era surdă la vorbirea lui Dumnezeu; totul se sfârşise cu bine! Lot, cu o gândire pământească, găsea la toate şi o explicaţie pământească, logică.

Lot – un om pe o cale descendentă

Dacă judecăm după bogăţia şi starea socială la care a ajuns, putem spune că Lot a făcut carieră. Oamenii au văzut probabil în el un om promovat. Dar în ochii lui Dumnezeu, calea lui Lot a fost o cale de nestăvilit şi constantă în jos. Şi Avraam a mers în viaţa sa pe căi care nu au fost spre onoarea Domnului, dar întotdeauna a găsit calea de întoarcere. În cazul lui Lot vedem cu groază o cale care a mers mereu în jos, şi numai intervenţia lui Dumnezeu a împiedicat să nu se petreacă lucrurile cele mai grave. Foarte clar se vede aceasta în calea lui Lot spre Sodoma. În Geneza 13:12 citim: „ …iar Lot… şi-a întins corturile până la Sodoma. Atunci, Lot locuia încă în corturi, caracteristica exterioară a străinului şi a pelerinului, dar corturile sale erau îndreptate spre Sodoma. Dacă despărţirea noastră de lume este numai exterioară, dar inima locuieşte deja în Sodoma, atunci picioarele noastre vor urma curând inimilor noastre.

În Geneza 14:12 citim: „ …el locuia în Sodoma“. Aici, Lot a renunţat şi la despărţirea exterioară de lume. Acum era, aşa cum spune Petru, „om drept, locuind printre ei“. Dar acesta nu a fost sfârşitul. În Geneza 19:1 citim că „Lot şedea la poarta Sodomei. În ochii oamenilor, aceasta era într-adevăr o promovare socială: dintr-un locuitor stabilit de curând în acea localitate, devenise membru în consiliul local al Sodomei; dar în ochii lui Dumnezeu, aceasta era încă un pas în jos în viaţa sa spirituală. Lot a devenit dintr-un credincios cu gândire lumeas un credincios care trăia în lume (ca sistem moral) şi până la urmă a lucrat mână în mână cu lumea. Ce tristă a fost această dezvoltare!

Lot – unul care pierde

Permiteţi-mi să exprim foarte clar lecţia serioasă din viaţa lui Lot: viaţa lui Lot este până la urmă viaţa celui care pierde.

Lot a pierdut:

- capacitatea sa spirituală de discernământ (Geneza 13:10 – el nu vedea nicio deosebire între grădina Domnului şi ţara Egiptului);

- părtăşia sa cu Dumnezeu. Lot nu avea niciun altar, nu cunoştea stejarii lui Mamre de la Hebron (= părtăşie). Domnul L-a vizitat pe Avraam, dar nu pe Lot.

- pacea sa (capitolul 14). Lot a fost atras în conflictele lumii.

- respectul său (Geneza 19:9 ). Să nu ne înşelăm! Chiar şi cel mai onorat loc din lume şi cele mai mari compromisuri cu lumea nu îi vor aduce credinciosului niciodată adevăratul respect al lumii. Credinciosul este un străin, chiar dacă vine să trăiască aici pentru o vreme.

- credibilitatea sa (Geneza 19:14 ). Modul de viaţă al lui Lot a fost în aşa fel, încât orice mărturie pentru Dumnezeu nu a fost credibilă. În zilele sale bune nu s-a văzut la el deloc teamă de Dumnezeu. Indicaţiile cu privire la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să judece păcatul, erau necunoscute în casa lui Lot. Ginerii săi nu l-au luat în serios nici pe el, nici atenţionările sale. Avem un comportament potrivit, pentru ca cuvintele noastre să fie crezute?

- familia sa (capitolul 19). Să nu uităm nici acest aspect! Ca şi adevărat credincios, tu personal nu vei pieri în judecata acestei lumi, ci vei fi salvat, dar „ca prin foc“. Dar unde va fi familia ta?

- onoarea sa (Geneza 19:30-38 ). Păcatul Sodomei l-a urmat pe Lot, iar descrierea vieţii lui Lot schiţează la sfârşit un tablou întunecos plin de ruşine.

Lot – un nefericit

Fusese Lot cel puţin fericit în Sodoma? Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă în cuvinte cutremurătoare starea sufletului său: „şi l-a salvat pe dreptul Lot, cel foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi (pentru că acel om drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire, îşi chinuia zi după zi sufletul lui drept, cu faptele lor fără de lege“ (2. Petru 2:7-8 ). Ce viaţă nenorocită! Tu poţi să te scuteşti de o astfel de viaţă! Lumea se îndreaptă spre judecată, ca în zilele lui Lot, dar şi ca în zilele lui Noe (2. Petru 2 ). Cu cine dorim să ne asemănăm? Cu Noe, „un predicator al dreptăţii“, sau cu Lot, care îşi chinuia sufletul prin ceea ce vedea şi auzea?

Levi şi Iuda, fiii lui Iacov

 din revista „Cercetați Scripturile”

Un alt autor scria: „Privit din punct de vedere simbolic, Israel avea un soţ, iar acest soţ era Domnul. Legătura de dragoste fusese ruptă, nu de către soţ, ci de către infidelitatea soţiei. Israel a rupt pacea. Trebuia să aibă loc o reconciliere, să fie pus capăt dezbinării (iar cel care trebuia să facă acest lucru era Levi, seminţia slujbei preoţeşti), pentru ca Israel să se apropie din nou de Dumnezeul său, iar Domnul să-şi poată vizita din nou poporul”.

În timp ce Levi era slujitorul devotat, seminţia preoţească, Iuda, apare ca seminţia împărătească, apare ca obiectul laudei, „care a avut întâietatea între fraţii săi“ (1. Cronici 5:2 ). Dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, Iuda era cel mai distins, asemenea unui nobil; din el trebuia să vină „prinţul“, „odrasla din tulpina lui Isai şi o Ramură din rădăcini“ (Isaia 11 ), Emanuel. În jurul Lui, a lui Mesia, se învârte totul în istoria lui Israel; când duhul a venit asupra lui Iacov, care era pe moarte, acesta a trecut peste Ruben, Simeon şi Levi şi a exclamat când a ajuns Iuda la rând: „Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi… Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni Şilo şi a Lui va fi ascultarea popoarelor“ (Geneza 49:8, 10 ). Copiii lui Levi erau chemaţi la o poziţie şi o slujbă foarte deosebită faţă de celelalte seminţii. Conform textului din Numeri 1 , ei nu erau număraţi între celelalte seminţii, ci erau „puşi peste cortul mărturiei şi peste toate uneltele lui şi peste tot ce ţine de el“; ei trebuiau să „poarte cortul şi toate uneltele lui şi să slujească în el şi să-şi aşeze tabăra împrejurul cortului“. Când porneau din loc, trebuiau să desfacă locuinţa, iar când se opreau, trebuiau din nou să o ridice. Oricine nu aparţinea de seminţia lui Levi şi îndrăznea să se apropie, trebuia să fie pedepsit cu moartea. În timp ce toţi ceilalţi israeliţi trebuiau să-şi aşeze tabăra fiecare în tabăra lui, fiecare lângă steagul lui, după oştirile lor, leviţii trebuiau să-şi aşeze tabăra în jurul cortului mărturiei.

Ei formau un popor separat, erau proprietatea deosebită a lui Dumnezeu. Ei ocupau locul tuturor întâilor născuţi ai lui Israel, locul acelora care fuseseră salvaţi de sabia îngerului nimicitor prin sângele mielului (Numeri 3:45 ). Dar de ce a fost tocmai seminţia lui Levi aleasă faţă de toate celelalte şi hotărâtă pentru o slujbă atât de înaltă? Era Levi mai evlavios şi mai sfânt între cei doisprezece fii ai lui Iacov? Nu, nici firea sa, nici comportamentul său nu arătau aceasta. „Simeon şi Levi sunt fraţi: săbiile lor sunt unelte de asuprire. Suflete al meu, să nu intri în sfatul lor! Gloria mea, să nu te uneşti cu adunarea lor, pentru că în mânia lor au ucis oameni. Şi, ca să-şi facă pe plac, au tăiat vinele taurilor. Blestemată fie mânia lor, pentru că a fost cumplită, şi furia lor, pentru că a fost nemiloasă“ (Geneza 49:5-7 ). Deci, Levi era încăpăţânat, cumplit şi nemilos. Aceasta era firea sa. Dumnezeu nu poate veni la sfatul unui astfel de om. El nu poate avea nimic a face cu oameni încăpăţânaţi, cumpliţi şi nemiloşi. Dar care a fost motivul pentru care Levi a fost introdus în sfatul lui Dumnezeu, care a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a pus în legătură cu adunarea Sa? Care a fost motivul pentru care l-a scos din locuinţa sa plină cu uneltele de asuprire şi l-a adus în cortul întâlnirii cu instrumentele sale sfinte? Numai harul nemărginit! Ce distanţă este între Levi cel cumplit care ucide în Geneza 34 şi familia lui Levi chemată la slujba sfântă în Numeri 3 şi 4! Ce deosebire între Levi cel încăpăţânat în Sihem şi Levi cel care a primit îndurare, care nu mai avea o voinţă proprie, care s-a aşezat la poarta taberei lângă Moise, când acesta a exclamat: „Cine este pentru Domnul, la mine!“ (Exod 32 )! Era har, numai har! Acelaşi har care l-a determinat pe persecutorul încăpăţânat, cumplit şi nemilos al Adunării lui Dumnezeu, Saul din Tars, să exprime cuvintele: „Doamne, ce vrei să fac eu?

Acelaşi har ne-a chemat şi pe noi să fim slujitori. Dumnezeu nu a văzut nimic în noi, la fel ca la Levi. El a trebuit să ne arate şi nouă acelaşi har desăvârşit, care stăpâneşte prin dreptate şi să ne supună aceleiaşi curăţiri ca pe Levi în Numeri 8:5-7 . În aceste versete citim că Moise, ca reprezentant al cerinţelor lui Dumnezeu, trebuia să-i cureţe pe leviţi conform cerinţelor divine. Mai întâi trebuia să stropească peste ei apă pentru curăţire de păcat şi să-i facă astfel capabili să treacă apoi peste toată carnea lor, adică peste tot ce mărturisea cu privire la firea lor, briciul. Apoi trebuiau să-şi spele hainele şi să se cureţe. În acest mod exemplar a întâmpinat Dumnezeu tot ceea ce aparţinea stării fireşti a lui Levi şi căilor sale anterioare, încăpăţânării, cruzimii şi lipsei sale de milă. Levitul nu avea voie înainte de aceasta să se apropie de uneltele Sfântului Locaş, nici să păşească în slujba sa.

Aşa este şi la noi. Botezul arată că omul nostru vechi, natura noastră căzută, a fost înlăturată pe deplin, şi că noi suntem aşezaţi într-o poziţie nouă. Orice încercare de a îmbunătăţi omul şi de a pune firea în slujba pentru Dumnezeu este inutilă. Numai apa şi briciul pot face aici ceva. Asupra firii a fost rostită sentinţa morţii, dar şi asupra a tot ce aduce firea trebuie rostită judecata, briciul trebuie să treacă peste – aceasta este judecata de sine serioasă zi de zi. Apoi trebuie să ne spălăm hainele, să ne curăţim de toate obiceiurile şi înclinaţiile noastre vechi. Din chemarea lui Levi străluceşte harul divin, în curăţirea sa se arată sfinţenia lui Dumnezeu. Astfel, toţi lucrătorii lui Dumnezeu sunt chemaţi la lucrare prin har divin şi sunt învredniciţi corespunzător cerinţelor sfinţeniei divine pentru a face lucrarea. Noi suntem în măsură să realizăm lucrarea lui Dumnezeu numai când firea este pusă sub puterea crucii şi sub briciul ascuţit al judecăţii de sine. Voinţa noastră proprie înnăscută este inutilă în slujba pentru Dumnezeu.

A-i aparţine Domnului presupune încetarea voinţei proprii, renunţarea la noi înşine. Levi a dovedit că harul a adus la el acest rod, când a luat sabia şi a ucis fraţi, prieteni şi vecini. Cuvântul Domnului era poruncitor. Drepturile Sale erau puse sub semnul întrebării, când „au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă“ (Psalm 106:20). Prin har, leviţii au arătat o ascultare deplină, supusă. „Şi fiii lui Levi au făcut după cuvântul lui Moise“ (Exod 32:28 ).

Pe acest teren stătea Levi; textul din Maleahi 2:4-6 ne confirmă aceasta. Dreptul său de a fi folosit în slujba Domnului consta în faptul că el „n-a văzut pe tatăl său şi pe mama sa, n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi“, aşa cum spunea Moise în binecuvântarea sa asupra lui Levi din Deuteronom 33:9 . Harul lui Dumnezeu a învrednicit seminţia încăpăţânată să pună deoparte drepturile firii şi să recunoască drepturile Domnului.

Aceasta este singura temelie a caracterului unui slujitor din zilele noastre. Să ne gândim la cuvântul grav al Domnului nostru: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenic al Meu“ (Luca 14:26 ). Să nu gândească nimeni citind aceste cuvinte că ar trebui să fie fără dragoste naturală. Aceasta ar însemna a se uni în sens moral cu decăderea din ultimele zile, în care, conform textului din 2. Timotei 3:3 , oamenii vor fi „fără afectivitate naturală“. Dar dacă vom permite cerinţelor unei dragoste naturale şi înclinaţiilor naturale să stea în calea slujbei noastre neîmpărţite pentru Hristos, sau dacă vom acorda dragostei faţă de familia noastră un loc mai mare decât credincioşiei faţă de Hristos, atunci vom fi incapabili pentru slujba Sa şi vom fi nevrednici de numele de ucenic al lui Isus.

Deoarece Levi a stat în acea zi rea de partea lui Dumnezeu, a fost onorat cu preoţia, cu cea mai înaltă onoare care îi putea fi acordată. Simeon, care avea aceeaşi natură veche ca a lui Levi, nu a cunoscut harul, nu a ascultat de chemarea lui Moise, iar acesta nu a avut niciun cuvânt pentru el în binecuvântarea cu care a binecuvântat pe copiii lui Israel înainte de moartea sa (Deuteronom 33 ).

Foarte remarcabil este faptul că şi lucrarea fiecărui levit era stabilită foarte exact. Fiii lui Levi erau Gherşon, Chehat şi Merari (Geneza 46:11 ). Urmaşii lui Gherşon şi Merari trebuiau să poarte „cortul“ şi „pânzele curţii“ împreună cu toate accesoriile, în timp ce Chehat era chemat să poarte „lucrurile preasfinte“ (Numeri 4 ). Gherşon nu avea nimic a face cu scândurile şi drugii, Merari nu avea nimic a face cu perdelele şi învelitorile. Fiecare avea stabilit cercul său de acţiune. Nu este aşa şi în cazul nostru? Dumnezeu a dat fiecăruia dintre noi un loc, pe care trebuie să-l ocupăm, o lucrare, pe care trebuie să o facem. Nimeni să nu încerce să ocupe locul altuia sau să facă slujba altuia. Numai prin acţiunea puternică, comună a tuturor mădularelor, după măsura fiecărei părţi, se promovează zidirea întregului. Să umblăm fiecare în smerenie împreună cu Dumnezeul nostru, să fim mulţumiţi cu voia Sa şi să ne mulţumim să ocupăm un loc probabil de jos, să facem o slujbă probabil neînsemnată! Tocmai împlinirea lucrării pe care El ne-a dat-o, şi ocuparea locului pe care El ni l-a stabilit, este adevărata fericire, adevărata onoare. Dacă levitul Core, împreună cu ceata sa ar fi ţinut seama de acest lucru, nu ar fi fost înghiţit de adânc. Lucrarea sa ca şi chehatit consta în purtarea unor unelte preţioase ale Locaşului Sfânt, dar el dorea preoţia, care fusese încredinţată lui Aaron şi familiei sale.

Slujitorul înzestrat al lui Dumnezeu are nevoie de veghere. Cu cât poziţia este mai înaltă, cu atât mai adâncă este căderea, dacă nu suntem veghetori. Dacă duşmanul a reuşit să-l doboare pe credincios de pe poziţia sa înaltă (Psalm 62:4), va face tot posibilul să-l menţină în această stare de jos. Aceiaşi copii ai lui Levi, despre care s-a spus: „ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău. Ei vor învăţa pe Iacov judecăţile Tale şi pe Israel legea Ta; ei vor pune tămâie înaintea nărilor Tale şi ardere-de-tot pe altarul Tău“ (Deuteronom 33:9, 10 ), aceeaşi seminţie cu o poziţie înaltă, Levi, a trebuit să primească apostrofarea din partea Domnului: „Dar voi v-aţi abătut din cale; i-aţi făcut pe mulţi să se poticnească de lege. Aţi stricat legământul lui Levi, zice Domnul oştirilor“ (Maleahi 2:8 ).

Dacă privim poporul Israel, „adunarea din pustiu“ (Fapte 7:38 ), observăm că era formată din trei părţi: luptători, lucrători şi adoratori. Era un popor de războinici, în fruntea căruia era Iuda, o seminţie de lucrători, formată de Levi, şi o familie de adoratori, familia lui Aaron din seminţia lui Levi. Adunarea lui Dumnezeu în lume, la fel ca adunarea din pustiu, depinde în totul de Dumnezeul cel viu. Israel nu era din pustiu, ci doar trecea prin el; tot aşa şi Biserica lui Dumnezeu nu este din lume, dar, fiind aici, năzuieşte spre Canaanul ceresc. Dar există totuşi o deosebire. Noi, care avem viaţa Dumnezeului viu, suntem în acelaşi timp războinici, lucrători şi adoratori. Ca războinici suntem chemaţi să luptăm, ca leviţi suntem răspunzători să slujim şi să purtăm imaginea Cortului întâlnirii, care este Hristos, pe scena acestui pustiu, iar ca preoţi stăm zilnic înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru.

Aşa cum Levi era reprezentantul lucrătorilor şi al adoratorilor, vedem în Iuda căpetenia luptătorilor şi a războinicilor. Această însemnătate a lui Iuda se arată deja în faptul că în timpul şederii îndelungate a lui Moise pe muntele Sinai, reprezentanţa omului lui Dumnezeu era în mâna lui Aaron, levitul, şi a lui Hur, un om cu vază din seminţia lui Iuda (Exod 24:14 ). Aceşti doi bărbaţi au sprijinit mâinile lui Moise, atunci când poporul era în luptă contra lui Amalec (Exod 17:10 ). Iuda, „războinicul“, primise alte prevederi decât Levi, „slujitorul“. Din Numeri, cartea călătoriei prin pustiu, aflăm că la numărătoarea întregului popor, cu excepţia leviţilor, care, aşa cum am văzut mai sus, nu au fost număraţi, seminţia lui Iuda avea cei mai mulţi războinici, 74.600 bărbaţi (1:27), şi că steagul său se aşeza nemijlocit spre est (capitolul 2). Deoarece conform ordinii divine fiecare războinic trebuia să-şi ocupe locul său conform provenienţei sale la respectivul steag, pentru fiecare israelit era important să poată indica genealogia lui şi să recunoască steagul său. Tot aşa şi pentru noi, pentru călătoria prin pustiu, este necesară siguranţa binecuvântată a provenienţei noastre cereşti, a naşterii noastre spirituale şi de asemenea cunoaşterea exactă a steagului nostru. Provenienţa noastră este cerească. Arborele nostru genealogic are rădăcini în terenul noii creaţii. Moartea nu poate distruge legătura, pentru că această legătură a fost realizată de înviere. Singurul steag al lui Dumnezeu şi al fiecărui războinic, care îşi aşază tabăra în pustiul lumii, pentru a lupta contra armatelor răului, pentru a purta luptele Domnului, este Hristos.

În ce măsură este Iuda un exemplu pentru noi? „Iuda este un leu tânăr“ (Geneza 49:9 ), spunea Iacov când era pe patul de moarte. „Ascultă, Doamne, glasul lui Iuda şi adu-l la poporul său; mâinile sale să lupte pentru el şi fii Tu ajutorul lui împotriva asupritorilor lui“, spunea Moise în binecuvântarea sa asupra poporului Israel (Deuteronom 33:7 ). Deci curajul şi încrederea în Dumnezeu, aceste două caracteristici importante ale luptătorului, se găseau la Iuda. Despre el, psalmistul spune: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda“ (Psalm 76:1), iar profetul exclamă: „ieşiţi din apele lui Iuda, care juraţi pe Numele Domnului şi mărturisiţi despre Dumnezeul lui Israel“ (Isaia 48:1 ). În această privinţă, Iuda este exemplul nostru. Şi noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să fim de acord să luptăm, cu curaj şi cu încredere în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Da, Iuda era pe o poziţie înaltă, dar totuşi păcatul l-a adus pe o poziţie mai joasă decât pe Ruben, care a rămas nedecis şi leneş între stâne, mai adânc decât pe Levi, care s-a înălţat, deoarece „Iuda s-a purtat cu necredincioşie… Iuda a profanat locaşul sfânt“ (Maleahi 2:11 ). De asemenea Ieremia vorbeşte despre „sora vicleană, Iuda“ (Ieremia 3:7 ) şi „Domnul are o judecată şi cu Iuda, pentru că Iuda este tot împotrivitor faţă de Dumnezeu, faţă de Cel Sfânt şi credincios“ (Osea 12:2, 11 :12). Domnul a certat această infidelitate, această greşeală dezonorantă, în care a putut să cadă un luptător, dar totuşi i-a dat o speranţă lui Iuda, pentru că „chiar şi în Iuda erau lucruri bune“ (2. Cronici 12:12 ). Ce har!

Câte greşeli vedem la aceşti doi fii ai lui Iacov, care au fost cei mai înzestraţi, la Levi, cel sfinţit, pus deoparte, şi la Iuda, de neam împărătesc! Dar şi ce bogăţie de har!

În credincios, care posedă viaţa în Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, se găsesc onorurile divine ale acestor două seminţii. Noi suntem numiţi o seminţie sfântă şi împărătească, corespunzător celor două domenii în care ne exercităm preoţia. Ca preoţi sfinţi aducem împreună şi în particular jertfa de laudă şi de mulţumire care i se cuvine lui Dumnezeu, prin care preamărim Numele Său, punându-ne şi mădularele noastre în slujba pentru El ca o jertfă vie, plăcută Lui prin Isus Hristos. Dar ca preoţie împărătească trebuie să vestim virtuţile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1. Petru 2:9 ).

Însuşi Domnul nostru va exercita cândva în mod desăvârşit această preoţie dublă, când Se va întoarce ca Împărat şi ca Preot. Atunci „El va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său; şi sfatul de pace va fi între ei doi“ (Zaharia 6:13 ). Fiind deja acum împăraţi şi preoţi, trebuie să comunicăm şi altora bogăţiile slavei şi harului, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Această ocazie deosebită o avem acum, în acest timp. Ca împăraţi suntem bogaţi şi putem face multe binefaceri. Nu numai că putem împărţi bunurile noastre pământeşti, unul mai mult, altul mai puţin, căci toţi putem da ceva, pentru că „astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu“ (Evrei 13:16 ), ci putem să facem şi altora parte din comoara inepuizabilă, pe care cu toţii o posedăm, şi anume bogăţia imensă a harului. În exercitarea preoţiei noastre împărăteşti avem dreptul să vestim tuturor săracilor, bolnavilor, întristaţilor, cu care Dumnezeu ne pune în legătură, virtuţile lui Hristos, tot ceea ce se găseşte în El, care spune: „veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi“. Noi putem vesti ce este El pentru noi cu privire la putere, har, dragoste, mângâiere. Dumnezeu să facă să ne adăpăm tot mai mult din El, pentru a putea da mai departe mult.

Lecţii din viaţa lui Ezra

 Alfred E. Bouter

Introducere

Dumnezeu i-a spus lui Avraam că urmaşii săi vor moşteni ţara alegerii Sale. Mai târziu, în urma ieşirii din Egipt şi din robie sub conducerea lui Moise a fost nevoie ca poporul răscumpărat să fie adus în Ţara promisă de Dumnezeu (Exod 4:8 ). Cu toate acestea, poporul Israel a dispreţuit ţara plăcerii lui Dumnezeu (Psalmul 106:24 ), dar Dumnezeu nu a renunţat niciodată la dorinţa Sa ca poporul Său să se bucure de partea specială pe care El o pregătise pentru ei. Din cauza acestei desfăşurări a evenimentelor, gândurile călăuzitoare în multe locuri din Scriptură au de a face cu vindecarea şi restabilirea, dar cu toate acestea, în câteva situaţii doar o mică rămăşiţă a fost adusă înapoi din captivitate, în urma experimentării disciplinei lui Dumnezeu. Astfel Ezra, Neemia şi cărţile Cronicilor au fost scrise din perspectiva harului suveran al lui Dumnezeu, astfel încât poporul lui Dumnezeu să aprecieze lucrurile pe care El li le-a dat în trecut, ca fiind legate de Omul după inima Sa. Provocarea pentru noi astăzi este dacă vrem să fim ca Ezra sau alţi învingători, care au experimentat o reabilitare în legătură cu ţara lui Dumnezeu. Cu mult înainte de Ezra, bucuria a ceea ce văzuse în Ţara Promisa l-a susţinut pe Caleb în mersul prin pustie pentru aproape patruzeci de ani; credinţa şi entuziasmul său au influenţat întreaga seminţie a lui Iuda şi poate chiar pe toţi cei din generaţia sa. Prin Duhul Sfânt şi noi am văzut deja ţara şi pe Hristos încoronat cu glorie şi onoare! Dar nu învăţăm numai de la Caleb; zilele de reabilitare din cărţile Ezra şi Neemia au fost scrise pentru îndemnul şi încurajarea noastră. Să privim acum mai aproape exemplul lui Ezra.

Genealogia lui Ezra

Ezra ne este prezentat ca locuind în Babilon la aproximativ optzeci de ani după prima întoarcere sub Cirus. Numele lui înseamnă “ajutat de Yah (Domnul)” sau, în traducere liberă, “Domnul este ajutorul meu“. Să nu spunem: “ce poate conţine un nume?“, ci mai degrabă să ne îndreptăm spre Domnul din ceruri pentru a primi ajutor, deoarece fără ajutorul Lui nu putem face nimic pentru gloria lui Dumnezeu (Ioan 15:5 2. Corinteni 12:9-10 ). Ezra era descendent pe linie directă din marele preot Aaron. El nu a luat de bun acest privilegiu sau ca pe ceva în care, conform firii, să se mândrească (Filipeni 3:4-8 ). Nu, el a devenit un scrib vigilent, familiarizat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, mâna bună a lui Dumnezeu (în providenţa Sa) a fost cu el în lucrurile pe care Ezra le făcea. Şi noi astăzi trebuie să fim familiarizaţi cu “genealogia” pe care o avem (2. Timotei 2:1-2 2. Petru 1:9-11 ) şi, de asemenea, să depindem de Domnul.

Consacrarea lui Ezra

Trei lucruri menţionate în Ezra 7:10 merg şi este nevoie să fie împreună:

– Ezra şi-a îndreptat sau şi-a pus inima să caute legea lui Iehova. Din inimă ies izvoarele vieţii (Proverbe 4:23 ) şi noi suntem responsabili să o îndreptăm în direcţia cea dreaptă. Cu toate că noi, ca şi creştini astăzi, nu suntem aşezaţi din punct de vedere formal sub Legea Mozaică, noi suntem sub “legea lui Hristos” (Galateni 6:2 ). Suntem noi dedicaţi cercetării Scripturilor?

– Ezra era gata să acţioneze conform Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este a doua etapă a consacrării sale – să pună în practică ceea ce Dumnezeu îi arată din Scripturi. Suntem noi devotaţi să trăim Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 13:17 Filipeni 2:12-13 )?

– Numai aşa putea Ezra să fie în stare să îi înveţe pe alţii. Ce diferenţă faţă de fariseii din zilele Domnului nostru, care îi învăţau pe alţii ceea ce trebuiau să facă, dar care nu erau în stare să facă ceea ce spuneau! Cu Ezra, era total altfel: pentru că el trăise Cuvântul lui Dumnezeu, el era capabil şi dedicat să îi înveţe şi pe alţii. Ezra avea autoritate oficială pentru a învăţa (Levitic 10:11 ), dar împeună cu aceasta el avea şi autoritate morală, datorită umblării sale (aceasta este ceea ce le lipsea fariseilor). Şi astăzi este nevoie de autoritate morală şi, în special, în legatură cu pretenţiile legate de succesiunea apostolică.

Practica lui Ezra pentru calea dreaptă

Rugaciunea lui David pentru “un lucru” din Psalmul 27:4 a fost însoţită de o decizie clara: “pe acesta îl voi căuta“. Ambele presupun sârguinţă şi consacrare, aşa cum vedem atât de frumos demonstrat pentru credinciosul de astăzi în Pavel (Filipeni 3 ), care avea obiectivul corect (“un lucru“) şi acesta era în legatură cu cea mai sfântă şi cea mai minunată Persoană: Hristos în glorie. Astfel, devotamentul este legat cu practica spirituală. Verbul folosit în Psalmul 27:4 este întâlnit pentru prima oara în Scriptură, în Geneza 37:15-16 , atunci când Iosif îşi caută fraţii. Datorită importanţei acestui punct aş vrea să mai fac referinţă şi la alte versete: în Exod 33:7 oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii” (compară cu Psalmul 27:8 , a căuta faţa Domnului şi Psalmul 34:14 , a căuta pacea). În Proverbe, omul caută “binele“, “cunoştinţa“, “dragostea“. Daniel îl căuta pe Domnul în rugăciune (Daniel 9:3 ). Nu corespund oare aceste practici cu dorinţa lui Dumnezeu, care caută “o sămânţa a lui Dumnezeu” (Maleahi 2:15 )? Într-o zi a reabilitării (Ezra 8:21-23 ), Ezra caută calea dreaptă, depinzând de Domnul Însuşi. Neemia (Neemia 2:10 ) caută binele copiilor lui Israel, cu toate că ei se reduceau doar la o rămăşiţă. În Psalmul 122:9 , practica este de a căuta pacea Ierusalimului. În Noul Testament, slujba unui ucenic este rezumată prin cuvintele: “Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6:33 ), arătând că aceasta este o problemă de prioritate.

Slujba lui Ezra

Rămăşiţa întoarsă din captivitate construise templul din Ierusalim, dar avea nevoie de o măsură mai mare de înviorare la aproximativ şaizeci de ani după ce templul fusese construit. Să urmărim pe scurt ce a condus la acest punct. Rămăşiţa care se întorsese din captivitatea babiloniană a aşezat mai întâi altarul pe temeliile sale, imediat dupa întoarcerea în Ierusalim (Ezra 1 ). Ei învăţaseră multe lecţii prin mustrarea şi disciplina lui Dumnezeu (vezi Ieremia şi Habacuc). Eliberaţi dintr-un mediu idolatru (Psalmul 137 ), ei se interesau acum cu adevărat de lucrurile lui Dumnezeu (Ezra 3 ).

Punem şi noi cerinţele şi dorinţele lui Dumnezeu pe primul plan? Raţionamentul omenesc ar fi condus într-o direcţie cu totul diferită. Totuşi, ei au reconstruit templul, în ciuda opoziţiei şi a eşecului. Încurajaţi de slujba profetică a lui Hagai şi Zaharia, ei au continuat să împlinească această sarcină. Apoi slujba lui Dumnezeu a fost reinstituită (Ezra 6 ), o înviorare cu siguranţă. Vasele de aur şi argint şi lucrurile preţioase au fost aduse înapoi la centrul de închinare al lui Dumnezeu (Ezra 1:3,11 ), dar acum era nevoie de învăţături suplimentare pentru a păstra aceste lucruri ale lui Dumnezeu.

Lucruri de preţ

În Ezra 1 se face o menţionare cu privire la vasele ce au fost aduse înapoi din Babilon în Ierusalim, sub denumirea de “lucruri de preţ“. Întrebarea pentru noi astăzi ar fi (aplicând cartea Ezra zilelor noastre): Cum putem ştii că cineva aparţine Domnului, ca un vas preţios pentru El, bucurându-se de prezenţa Sa? Răspunsul este: dacă el se depărtează de fărădelege şi îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. De aceea Scriptura vorbeşte despre:

1. Vase de aur şi argint. Toţi creştinii sunt rezultatul lucrării gloriei şi harului lui Dumnezeu, făcuţi din aur curat, dar şi rezultatul răscumpărării, făcuţi din argint. Acest fapt este încă valavil, chiar şi în aceste zile de ruină, când multe vase nu mai pot fi recunoscute din cauza stării lor de întinare şi numai Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui.

2. De-a lungul istoriei Bisericii, în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu, au fost introduse elemente omeneşti, rezultatul lucrării omului, reprezentate prin vasele de lemn şi lut (vezi 1. Corinteni 3:12 ).

3. Vasele în Scriptură mai sunt văzute şi ca din prisma responsabilităţii omului. În acest context, toţi cei care pronunţă numele Domnului trebuie să se depărteze de fărădelege. Aceasta implică despărţire de aceia care se asociază cu o învăţătură sau practică rea şi sunt astfel întinaţi, chiar dacă ei nu trăiesc în imoralitate, nici nu ţin ei înşişi o învăţătură falsă. Aceasta este responsabilitatea oricui mărturiseşte credinţa – prin botez, la Masa Domnului sau prin orice altceva ar fi – de a se separa de nelegiuire, de a fi un vas curat şi spălat.

4. Vasele de preţ cu care Ezra se putea identifica aveau următoarele caracteristici (compară cu 2. Timotei 2:19-22 ):

– vase de onoare, ca vasele care au fost aduse, prin harul lui Dumnezeu, înapoi în Ierusalim şi pentru gloria lui Dumnezeu;

– sfinţite: puse deoparte pentru Domnul, recunoscând autoritatea Lui;

– folositoare Stăpânului, care are toată puterea şi autoritatea, care poate să folosească acest vas aşa cum El doreşte; acesta nu era cazul Israelului idolatru şi nici în Babilon;

– pregătit pentru orice lucrare bună; responasiblitatea omului şi harul suveran al lui Dumnezeu lucrează împreună pentru a avea şi a păstra astfel de vase. Ce bucurie pentru inima Domnului nostru când El găseşte astfel de vase astăzi!

Ezra – o imagine a Marelui nostru Conducător şi Restaurator

În multe locuri din Scriptură se găsesc referiri cu privire la adevăratul Restaurator, Domnul nostru Isus. El este Constructorul Casei lui Dumnezeu (Adunarea) şi adevăratul Conducător al slujbei şi al laudei lui Dumnezu şi El reabilitează acolo unde este o abatere. Domnul nostru glorificat are aceste funcţii în relaţie cu Adunarea astăzi (vezi Evrei 2:12-13, 3 :1-6, 8:1-2, 10:19-21, 13:15, 1. Petru 2:5 ). În legătură cu zilele lui Ezra, să analizăm mai întâi legătura cu trecutul: cu toate că lui David nu i-a fost permis să construiască el însuşi templul, el a făcut planurile şi a stabilit totul pentru slujba şi lauda lui Dumnezeu (1. Cronici 22:29 ); cu toate acestea, mai târziu, în 2 Cronici şi în cărţile Ezra şi Neemia, se găsesc multe menţionări despre hotărârile lui David. Astfel vedem că această linie a fost păstrată prin harul lui Dumnezeu, în ciuda eşecului poporului şi a atacurilor duşmanului. În cărţile Cronicilor, lucrurile sunt descrise din punctul de vedere al lui Dumnezeu, descriind şi analizând istoria poporului Său în relaţie cu David; acesta este modul în care lui Dumnezeu îi place să se gândească la poporul Său. Mai mult aceste cărţi au fost scrise după întoarcerea din captivitatea Babiloniană: harul suveran al lui Dumnezeu a fost manifestat în rămăşiţa restabilită, care, după ce a fost încercată, a învăţat să se preocupe de lucrurile lui Dumnezeu, aşa cum făcuse şi David. Aceasta ne aduce înapoi la Ezra, a cărui practica era de a păstra lucrurile Casei lui Dumnezeu (Ezra 9:9 ) pentru Dumnezeu şi poporul Său şi conform gândurilor lui Dumnezeu. Aplicând aceasta creştinismului, găsim o practică similară şi în exemplul şi învăţăturile lui Pavel şi în îndrumările sale către Timotei. Fie ca aceste caracteristici, de a păstra slujba şi lauda lui Dumnezeu, să fie şi pentru noi o realitate astăzi!

Credincioşia lui Ezra

Supus regelui persan şi însărcinat de către acesta (Ezra 7:11-26 ), Ezra s-a încrezut în Domnul pentru a veghea asupra micii lui cete (8:22). În ascultarea sa faţă de Domnul, sub mâna Lui cea bună (vezi şi 7:27-28), el a postit şi s-a rugat pentru a găsi calea cea dreaptă pentru el şi pentru aceia care erau cu el (8:21). Putem vedea un exemplu al credincioşiei lui Ezra în versetele 8:25-27 şi 8:33-34; să observăm cum sunt cântărite vasele în acord cu standardele Casei lui Dumnezeu. Credincioşia lui Ezra este demonstrată şi în versetele 9:9; 10:1,16-17. Cred că Ezra, prin devotamentul său, este un urmaş de seamă al lui Fineas, a cărui credincioşie este însoţită de menţiunea că Domnul era cu el (1. Cronici 9:20 )! Nu este acesta primul test al unui creştin, să fie găsit credincios? Aceasta este ceea ce Domnul poate recomanda şi răsplăti (Luca 19:17 2. Corinteni 10:18 ); credincioşia este testul supravegherii (1. Corinteni 4:2 ).

Perseverenţa lui Ezra

Mai multe dovezi legate de perseverenţa lui Ezra se găsesc în cap 7-10. Sarcina lui Ezra trebuie să fi fost foarte grea şi deseori descurajantă. Cu toate acestea, el a continuat să se încreadă în Domnul. Este clar că el a fost de acord cu practica lui Neemia şi de aceea el se află împreună cu acesta la inaugurarea zidurilor reconstruite (Neemia 12:36 ). Amândoi erau marcaţi de perseverenţă şi răbdare, deplin identificaţi cu gândurile lui Dumnezeu într-o zi de ruină.

Umilinţa lui Ezra

În dezordinea cauzată de căsătoriile mixte şi influenţele păgâne (9:1-2), Ezra se smereşte. Să observăm că el şi-a sfâşiat mantaua şi haina (un semn public al umilirii) şi şi-a rupt perii capului său. La jertfa de seară, a adus rugăciunea sa înaintea Domnului (Ezra 9:5-15 ), mărturisind păcatele rămăşiţei şi încredinţându-se pe sine însuşi credincioşiei lui Dumnezeu. Fie ca şi noi să învăţăm din preocuparea lui Ezra pentru locul sfânt şi pentru sămânţa sfântă. În introducerea acestei a doua părţi a cărţii, am menţionat necesitatea smereniei şi a umilinţei.

Izbânda lui Ezra

Ezra nu era satisfăcut datorită îndeplinirii misiunii sale în urma întoarcerii la Ierusalim împreună cu poporul şi bogăţiile lor. El se putea gândi că aceasta este de ajuns. Nu! el era preocupat de starea morală şi spirituală a rămăşiţei şi acesta este motivul pentru care el vroia să îi înveţe (7:10). Eliberaţi din mediul babilonian, cei ce formau rămăşiţa aveau, de asemenea, nevoie să se cureţe de asocierile rele, aşa cum se găseau ele în multele femei păgâne şi alte lucruri de felul acesta (Hagai 2 Zaharia 3 ). Cu alte cuvinte, ascultarea de voia lui Dumnezeu era exprimată prin separarea lui Israel de asocierile idolatre (Deuteronom 7:3 ). Ar trebui să fie diferit pentru noi azi? Înviorarea ulterioară adusă de Ezra a reabilitat câteva familii ce fuseseră afectate de neglijenţă şi necredincioşie (căsătorii mixte). Exemplul lui Ezra şi devotamentul său pentru Cuvântul lui Dumnezeu sunt încă relevante şi pentru noi azi! Când Neemia a început să se pregătească, aceasta era pentru următorul pas în acest întreg proces al restaurării şi reabilitării. Zidurile şi porţile Ierusalimului erau încă distruse. Dar Dumnezeu îl pregătea pe Neemia, conducându-l prin exerciţii adânci, pentru a se întoarce la Ierusalim cu împuternicire din partea împăratului persan de a reconstrui zidurile. Zidurile ce aveau nevoie să fie reconstruite erau esenţiale pentru a proteja poporul lui Dumnezeu şi slujba casei lui Dumnezeu. Printre altele, Ezra este din nou implicat şi Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat cu o deosebită eficacitate (Neemia 8 ): aceasta arată succesul său nu conform cu gândurile omului, ci în acord cu standardele lui Dumnezeu. Care este sarcina ta astăzi?

Ce putem învăţa noi de la Ezra?

Este o bucurie deosebită pentru Dumnezeu să găsească o “rămăşiţa” în care să recunoască trăsăturile lui Hristos. Găsim caracteristicile acestei rămăşiţe în cartea Maleahi, precum şi în Hagai, Zaharia, Ezra, Neemia şi Estera:

– Teama de Dumnezeu, în timp ce umblă în lumina lui Dumnezeu, în realizarea prezenţei Sale;

– Adevărata înţelepciune (Iov 28:28 Iacov 3:17 );

– Părtăşia unii cu alţii într-o reală despărţire;

– Gândind la numele Său;

– Apărarea drepturilor lui Dumnezeu;

– Slujind lui Dumnezeu ca robi adevăraţi şi în acelaşi timp ca fii înaintea Lui (Maleahi 3:16-18 ).

În Apocalipsa 2 şi 3, găsim o astfel de rămăşiţă în aceia care au o ureche de auzit; ei sunt astăzi biruitorii. Tot astfel, rămăşiţa din timpul lui Zorobabel şi Iosua (Ezra 1 3 ) se identificau prin credinţă cu gândurile lui Dumnezeu legate de casa Sa în Ierusalim. Legătura intimă dintre casa lui Dumnezeu şi Ierusalim, locuinţa lui Dumnezeu, este evidentă de-a lungul Scripturii. Astfel, adusă înapoi în bucuria Cuvântului lui Dumnezeu (Psalmul 119 ), rămăşiţa ultimelor zile restabilită va aprecia din nou valoarea Casei lui Dumnezeu.

Aşadar, este o atenţionare specială cu privire la intervenţia lui Dumnezeu (Psalmul 120:2 121:2 ), atlfel nu ar fi nicio altă restabilire. Să nu uităm niciodată acest aspect în trăirea noastră spirituală a acestor adevăruri: în afara trăirii noastre, trebuie să fie o slujbă pentru Dumnezeu (Filipeni 2:12-13 ). Ce bucurie când adevărul cu privire la Casa lui Dumnezeu începe să se ivească în sufletul credinciosului! Fie ca şi noi să urmăm exemplul lui Ezra!

 

Articol preluat şi tradus de pe site-ul www.theholyscriptures.org

Irod şi Ioan

 J. G. Bellett

Învierea unui om ucis este teribilă pentru ucigaş, căci îi spune că Dumnezeul în mâinile căruia sunt izvoarele vieţii şi ale morţii s-a dat El Însuşi de partea victimei sale.

Şi în acest fel va fi, preaiubiţilor, între Domnul Isus, în ziua arătării Sale, şi lume. După cum Irod l-a decapitat pe Ioan, tot aşa L-a alungat lumea aceasta pe Fiul lui Dumnezeu. Şi după cum Irod era cuprins de disperare şi groază, atunci când s-a gândit că Ioan ar putea să fi înviat din morţi, tot aşa şi împăraţii pământului şi cei mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber vor spune munţilor şi stâncilor să îi ascundă de faţa Domnului în ziua descoperirii puterii Lui (Apocalipsa 6:16 ).

Această experienţă a lui Irod are prin urmare o veste în sine pentru lumea care persistă în a-I întoarce spatele Domnului Isus. Adevărul învierii Lui este ascuns oamenilor; ei merg înainte de parcă nu a existat niciodată un astfel de fapt. Ei mănâncă şi beau şi se ridică să joace (Exod 32:6 ); dar Hristosul răstignit este înviat. Omul pe care oamenii L-au dispreţuit este glorificat, iar ziua când aceasta se va arăta va fi la fel de teribilă şi insuportabilă lumii la fel cum teama că Botezătorul a înviat era de neacceptat de către conştiinţa lui Irod.

Consider că am putea folosi acest fapt, menţionat în Marcu 6:14-16 , atunci când vorbim oamenilor ce merg înainte pe calea şi cu duhul lumii de parcă Domnul Isus n-ar fi fost niciodată aici respins şi răstignit de om, şi înviat şi înălţat de Dumnezeu. Dumnezeu şi lumea sunt în dezacord cu privire la Domnul Isus. Pe El, pe care lumea L-a dat la moarte, Dumnezeu L-a glorificat. Judecata lumii trebuie să vină; şi prin urmare, apostolul mărturiseşte: “El a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi” (Fapte 17:31 ).

De (articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

Iosua…

 din revista „Cercetați Scripturile”

Mai întâi trebuie să aibă loc despărţirea de orice fel de rău. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea (vasele spre dezonoare), va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“ (2. Timotei 2:21 ). Apoi nu trebuie să lipsească învăţarea în linişte la picioarele Domnului. În acest sens ne ajută cuvântul: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi, privind atent la sfârşitul purtării lor, imitaţi-le credinţa!“.

De-am face ca Iosua! Când a murit Moise, Dumnezeu l-a chemat să fie conducător. Însuşi Dumnezeu l-a îmbărbătat prin cuvintele din Iosua 1:6,7 . Auzim pentru prima oară de Iosua, când Amalec s-a pus în calea lui Israel în pustie. Israel fusese eliberat de sub puterea lui faraon. Până atunci, poporul nu avusese nici o luptă. „Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi!“ i-a spus Moise poporului, iar duşmanul a fost nimicit în valurile Mării Roşii. Ca popor eliberat, Israel şi-a început călătoria prin pustie. Mana era hrana necesară, iar din stâncă venea apă pentru înviorare. Aceasta a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lupta cu Amalec.

Aplicaţia la noi este simplă. Salvarea şi eliberarea noastră le datorăm puterii lui Dumnezeu. Nu vom mai ajunge niciodată sub puterea diavolului, el nu ne va mai putea face niciodată din nou sclavii săi; dar el doreşte să ne facă rău. Tocmai faptul că am fost eliberaţi din robia satanei şi stăm acum de partea Domnului aduce lupta, pe care o avem de purtat ca Israel cu Amalec. Domnul Isus este mana noastră, iar în noi avem Duhul Sfânt ca izvor de apă, care izvorăşte în viaţa veşnică. Ne aflăm în pustie şi aici începe lupta creştină.

Iosua a luptat, dar secretul victoriei a fost Moise care stătea pe munte, căci atunci „când îşi ridica Moise mâna, învingea Israel, iar când îşi lăsa mâna în jos, învingea Amalec“. Putem duce lupta victorios numai atunci când rămânem dependenţi de Dumnezeu. În toate amănuntele vieţii noastre nu vom avea binecuvântare, dacă nu rămânem în dependenţă de Dumnezeu. Imediat ce intră în acţiune încrederea în noi înşine şi în voia proprie, apare înfrângerea. Dacă pierdem dependenţa de Domnul, vom fi bătuţi de satana, dar noi trebuie să învingem.

Satana foloseşte mai ales firea noastră, despre care am recunoscut că este răstignită împreună cu toate plăcerile şi poftele ei. De aceea trebuie să o ţinem în moarte; în această luptă suntem dependenţi de Dumnezeu. Iosua a câştigat lupta şi a lovit cu ascuţişul săbiei.

În Numeri 13:16 , cu ocazia trimiterii celor 12 cercetaşi pentru cercetarea ţării Canaan, citim: „Şi Moise a numit pe Hosea, fiul lui Nun, Iosua.“ „Hosea“ înseamnă: „ajutor, salvare“, iar „Iosua“: „Domnul este ajutor“ sau „al cărui ajutor este Domnul“. Noul nume vrea să arate că purtătorul său nu îşi punea încrederea în el însuşi, ci în Domnul.

Şi noi trebuie să experimentăm această modificare a numelui, dacă vrem să fim folositori pentru Domnul. Altfel spus: dintr-un Hosea, care vrea să facă totul singur, să devenim un Iosua, al cărui ajutor este în Dumnezeu. Hosea avea o sarcină importantă: trebuia să devină urmaşul lui Moise, conducătorul poporului, cuceritorul Canaanului. Moise, omul exprimentat al lui Dumnezeu, ştia ce era neapărat necesar pentru această sarcină, şi anume ca slujitorului său să-i fie sfărâmată toată puterea proprie, pentru ca astfel să-şi găsească puterea şi ajutorul în Domnul. Dintr-un om care credea că nu are nevoie de ajutor trebuia să devină un om care depindea de ajutorul lui Dumnezeu, un om dependent de Dumnezeu, aşteaptând şi primind totul de la El. Prin schimbarea numelui, Moise i-a spus slujitorului său: Nu fi niciodată un om care se încrede în el însuşi, ci un om care îşi cunoaşte şi îşi simte slăbiciunea şi care trăieşte numai din ajutorul lui Dumnezeu!

Nu este oare adevărat că, în ciuda tuturor experienţelor, încercăm mereu să o scoatem la capăt ca un Hosea? Dorim să obţinem una sau alta cu propria noastră înţelepciune, deşteptăciune, pricepere. Lui Simon Petru, Domnul a trebuit să-i spună cândva: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur“. Ucenicul Îl iubea din toată inima şi dorea să-I slujească. Dar câte nu a avut de învăţat până a devenit bătrân şi s-a lăsat condus pe calea, pe care firea nu o iubeşte!

La cercetarea Canaanului s-au arătat însuşirile demne de imitat ale lui Iosua. El şi Caleb au văzut ţara cu alţi ochi decât cei zece cercetaşi, care au înmuiat inima poporului prin relatările lor. Cei doi n-au privit la greutăţi, ci la binecuvântarea pe care Domnul voia să le-o dea în ţară. De aceea şi-au rupt hainele şi au intervenit pentru adevăr în relatarea lor, în ciuda murmurelor poporului. Credinţa lor a fost vie şi au spus într-un mod clar şi hotărât: „Să mergem să ne suim îndată şi s-o stăpânim, pentru că o vom învinge, cu siguranţă“. Chiar dacă şi-au atras duşmănia poporului, Dumnezeu a luat la cunoştinţă comportamentul lor şi l-a recunoscut. „Bărbaţii aceia care au adus un raport rău despre ţară au murit de plagă înaintea Domnului. Dar Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, au rămas vii dintre bărbaţii care merseseră să cerceteze ţara.

Nu dorim să învăţăm de la Iosua şi de la Caleb? Să depunem, în ciuda împotrivirilor, o mărturie clară pentru adevărul lui Dumnezeu! Credinţa ne face bogaţi şi fericiţi prin faptul că ştim că se merită să luăm în posesie şi să savurăm lucrurile, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.

****

Pretenţii, cuvinte, mărturisire exterioară – toate acestea nu au valoare pentru Dumnezeu. Este necesară punerea în practică a cuvintelor Sale; ascultarea contează pentru Dumnezeu.

Mulţi aleargă şi nu ajung nicăieri; câţiva merg liniştiţi la pas cu Dumnezeu şi înaintează biruitori.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*