Publicat la:
Iunie 1, 2021
Comuniştii şi satanismul…GLOBALIZAREA, UN MODEL EŞUAT…Zeci de asemănări şocante între Stalin şi Hitler… cei doi mari criminali ai lumii?China este o dictatură a unei tehnocraţii malefice, aşa cum şi-a dorit Rockefeller prin organizaţia sa secretă „Comisia Trilaterală”! Modelul chinez se vrea exportat în toată lumea…(pentru globalizarea Apocalipsei)…GLOBALIZAREA ȘI ECUMENISMUL: două coarne ale antihristului, două pârghii de putere ale satanei!Oculta Mondială şi-a ales deja sediul viitorului guvern unic mondial? În Canberra, capitala Australiei? (Apocalipsa dupa Ioanii-pensionarii speciali) Securişti care anchetau români ce ascultau Europa Liberă (II)Ion Iliescu a contribuit direct la mecanismul terorii comuniste…Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei etc 
Slava morală a Domnului Isus (17) Cum El niciodată nu a uitat revendicările lui Dumnezeu si…În comportarea Sa faţă de satan– John Gifford Bellett… Oameni de care se bucură Dumnezeu,Psalmul 1- Dirk Schürmann… Visători creştini, Judecători 5.16- William John Hocking…Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului? Modele biblice de dăruire- Walter Thomas Turpin… Încuie-ţi casa ca să nu intre răul, 2 Ioan 10 si Deschide-ţi casa pentru bine, 3 Ioan 8 – John Thomas Mawson… Pe drumul eşecului, Geneza 13.12; 14.12; 19.1- David R. Reid… Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan, O sărbătoare pentru Domnul în pustie- Charles Henry Mackintosh… Satan şi iazul de foc, Apocalipsa 19.20; 20.10-Frederick Charles Jennings…
Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi? Apocalipsa 19.7,8- A.J. Atkins…Chemarea cerească, Evrei 3.1.Viaţa veşnică în Vechiul Testament, Psalmul 133.3; Daniel 12.2- William Kelly… 14 motive pentru răpirea credincioşilor înaintea necazului cel mare- Walter Alexander Lickley… Ce legătură este între „taină” şi „chemarea cerească”? Ce înseamnă „taina” pentru practica noastră creştină? The Present Testimony… Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească, Efeseni 1.16-23- William John Hocking… Diferenţa doctrinală între un credincios ceresc… şi un credincios din Împărăţia de o mie de ani James Butler Stoney…. Slava Tatălui şi a Fiului (1-3),Ioan12.1-36 Henri Louis Rossier
MOARTEA CHINEZEASCA vine pe un cal APOCALIPTIC (AP.6/8) ca sa calareasca lumea si…anunta ca isi amplifica „propaganda” la nivel global: „Strainii sa inteleaga ca Partidul Comunist Chinez urmareste fericirea poporului chinez”…Mineriada=PeSeDiada din iunie ’90. Ortacii care i-au zdrobit cu pumnii pe români, hrăniţi şi îmbrăcaţi de Armată… SONDAJ Ce aleg românii între SUA și UE / Rusia, …Originile comuniste ale grupului extremist Antifa…“Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid…Falşii „luminatori” au compromis Adevarala Lumină, ca să ne înglodam în capcanele globalizatorilor! Dar nimeni şi nimic nu poate rămâne ascuns de Ochii Mistuitori, care sunt ca Para Focului…” Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face (Evrei 4/13)… În timp ce satan este un KOMUNIST mincinos, beţiv, preacurvar, viclean, nimicitor, pustiitor, uzurpator, egoist, răutăcios, porno- intunecator, Hristos este Om şi Dumnezeu; „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.” (Ioan 4-5) De aceea în nici un om înnoit (Ioan, cap.3) nu poate coexista satan şi Lumina Dumnezeiască, Cristică;
MOARTEA CHINEZEASCA vine pe un cal APOCALIPTIC (AP.6/8) ca sa calareasca lumea si…anunta ca isi amplifica „propaganda” la nivel global: „Strainii sa inteleaga ca Partidul Comunist Chinez urmareste fericirea poporului chinez”…Mineriada=PeSeDiada din iunie ’90. Ortacii care i-au zdrobit cu pumnii pe români, hrăniţi şi îmbrăcaţi de Armată… SONDAJ Ce aleg românii între SUA și UE / Rusia, …Originile comuniste ale grupului extremist Antifa…“Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid…
Chemarea cerească, Evrei 3.1
William Kelly
Evrei 3.1: De aceea, fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească, îndreptaţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus …
Nu este lipsit de importanţă să ne gândim că în timp ce „chemarea cerească” depinde de înălţarea Domnului Isus Hristos în cer, totuşi credinţa credincioşilor Vechiului Testament era mult mai înainte în chemarea şi împrejurările lor. Astfel Domnul a chemat pe Avraam din patria sa şi din rudenia sa şi din casa sa părintească să meargă într-o ţară pe care El i-o va arăta. Şi desigur a fost un act de credinţă, că Avraam a fost ascultător şi a plecat, „fără să ştie unde se ducea”. Însă epistola către Evrei 11.9 ne arată alte fapte ale credinţei. Căci atunci când Avraam a ajuns în ţară, el a umblat acolo ca într-o ţară străină, deoarece o rază a slavei cereşti îndepărtate a pătruns în sufletul său. „El aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu”. Aşa a murit el şi ceilalţi patriarhi, cum au trăit, în credinţă, şi nu în posesiunea actuală. Cu toate acestea o astfel de atitudine de străin nu înseamnă nici posesiune şi nici necesitatea „chemării cereşti”. Fără îndoială este aşa, că „chemarea cerească” înseamnă acum şi stare de străin şi ne îndeamnă să trăim ca atare. Dar aceasta nu dovedeşte în nici un caz că atunci era cunoscută o astfel de chemare cerească şi nici că ea era savurată.
Căci „chemarea cerească”, care ne este prezentată în epistola către Evrei, ia naştere din poziţia Domnului, pe care El a ocupat-o ca Unul care a fost aici şi care prin Sine Însuşi a făcut curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta maiestăţii în locurile cereşti. De aceea pentru cei care au parte de „chemarea cerească” dispar total cortul, liniştea din ţară, preoţia levitică şi jertfele. Şi acestea sunt persoanele cărora li se adresează această epistolă. Această stare a lucrurilor nu era nici pentru patriarhi şi nici pentru copiii lui Israel. Speranţa lor era foarte strâns legată de ţară (fără îndoială sub Mesia şi într-o stare glorificată, însă numai ţara lor şi poporul ca mijloc de binecuvântare pentru alţii). Însă „chemarea cerească” nu era revelată, şi nici nu putea fi revelată până când a venit Domnul Isus şi lepădarea Sa, lucrarea Sa de răscumpărare, şi drept consecinţă glorificarea Sa în cer, au devenit baza acestei chemări.
De aceea Avraam avea altarul lui pământesc. De aceea el a jertfit – aşa cum au făcut şi urmaşii lui – la timpul potrivit din viţeii lui sau din turmele de oi sau de capre sau din anumite păsări curate. După aceea vine Locul preasfânt de pe pământ şi cu aceasta mobilierul lui foarte instructiv şi ritualurile, care vorbeau despre lucruri mai bune şi care erau în viitor. Nu cunosc pe nimeni care să nege faptul că unii credincioşi de atunci au privit peste aceste umbre, chiar dacă probabil cu o privire slabă, dar totuşi reală, spre un Mântuitor care urma să vină şi spre o ţară cerească. Cu toate acestea ţara, la care au fost chemaţi patriarhii, era o ţară pământească şi toată politica lui Israel era aceea a unei naţiuni condusă sub ochii lui Dumnezeu, care Însuşi S-a arătat pe pământ în mijlocul lor – spre deosebire de „chemarea cerească”, care oferea modele convingătoare, cu schimbările necesare.
De aceea în epistola către Evrei capitolul 11 găsim şi, după ce ne sunt prezentate căile minunate ale Duhului Sfânt cu credincioşii Vechiului Testament – nu numai începând cu Avraam, ci de la Abel -, prin remarca intermediară a ultimului verset („pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”, versetul 40), atenţionarea cu privire la pericolul de a pune toate într-o oală (vezi şi Evrei 12.23). Cei din vechime nu au primit făgăduinţa. Ei aşteaptă după ea până la înviere. În timpul acesta Dumnezeu a pregătit ceva mai bun, nevăzut mai înainte. El ne-a dat nu numai o făgăduinţă, ci şi împlinirea ei în Hristos. El ne-a făcut adoratori, care au fost curăţiţi o dată şi acum nu mai au aducerea aminte de păcatele lor. El ne-a chemat să intrăm cu îndrăzneală în Locul Preasfânt, pe o cale nouă şi vie, pe care El a pregătit-o pentru noi. Nimic de felul acesta nu se putea spune despre cei din vechime, şi totuşi aceste lucruri sunt parte a chemării cereşti. Este deci adevărat, că Dumnezeu a pregătit ceva mai bun pentru noi, chiar dacă privim numai ceea ce ne-a fost făcut cunoscut prin Duhul Sfânt trimis din cer. Este de asemenea adevărat, că ei nu trebuiau să fie făcuţi desăvârşiţi fără noi. Ei şi noi, la venirea lui Hristos, vom intra în posesiunea părţii noastre speciale în slava învierii. În timpul acesta nu avem nici o chemare pământească, ci exclusiv o chemare cerească.
Slava Tatălui şi a Fiului (3)
Ioan 17.1-5
Henri Louis Rossier
Ioan 17,1-5: După ce a vorbit astfel, Isus Şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: ‚Tată, a sosit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiu Tău să Te preamărească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.’
Dragă frate,
În sfârşit pot, chiar dacă cu întârziere, în această a treia scrisoare să răspund la întrebarea ta, ce înseamnă cuvintele din evanghelia după Ioan capitolul 17: „Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiu Tău să Te preamărească pe Tine.”
În capitolele 11 şi 12 am văzut mărturiile, pe care Dumnezeu le-a dat lui Hristos, glorificarea Lui viitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Împărat al lui Israel şi ca Fiu al Omului. După aceea în capitolul 13 am văzut glorificarea Lui actuală ca Fiu al Omului pe cruce. Aici Îl vedem glorificat ca Fiu al Tatălui. Dar să studiem mai îndeaproape această secţiune.
În capitolul 17 ucenicii au prilejul de nepreţuit să fie martori ai discuţiei Fiului cu Tatăl cu privire la ei. Aceşti ucenici, care erau aşa de slabi, aşa de insensibili, aşa de neştiutori, află că ei sunt subiectul grijii şi dragostei Tatălui şi Fiului. Ce vrea Fiul este, pe de o parte, să introducă pe ai Săi în relaţia pe care El Însuşi o avea cu Tatăl, şi pe de altă parte, faţă de lume să-i pună în poziţia pe care El o părăseşte, ca să Se înalţe la cer, dar în care El îi lasă totuşi pentru ca ei să fie în locul Lui martori ai Săi şi ai Tatălui.
Isus „Şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: ‚Tată, a sosit ceasul’”. Aici El nu este ca în capitolul 12: „A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului”, sau ca în capitolul 13: „… să plece din lumea aceasta la Tatăl”, ci simplu: „A sosit ceasul”. Crucea este „o lucrare terminată”, care aşteaptă exclusiv numai rezultatul ei minunat. „Tată, a sosit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău”. Aici nu este vorba ca în capitolul 13 de preamărirea Fiului Omului pe cruce, ci a Fiului, introdus în slava Tatălui.
„Preamăreşte pe Fiul” Tău, spune El. Dar de ce? „Ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine.” Se gândeşte El la Sine Însuşi? Nu, El are numai o ţintă: să intre în slavă nu pentru Sine Însuşi, ci pentru ca prin El Tatăl Său să fie preamărit. Şi ce preamăreşte pe Tatăl? Că Isus, care primeşte de la El în slavă puterea şi dreptul să exercite autoritatea Sa peste orice făptură, Se foloseşte de această putere, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tatăl I i-a dat Lui. El merge la Tatăl în slavă, ca să poată să ne dea viaţa veşnică!
Viaţa veşnică! Această evanghelie şi epistolele acestui apostol ne învaţă cu privire la acest subiect. Domnul ne-o dă pe baza credinţei în El; ea este în noi roada darului Duhului Sfânt, care ne-a fost trimis de El din sânul slavei. Această viaţă ne aduce în legătură cu Tatăl; noi Îl putem cunoaşte prin această viaţă şi putem savura părtăşia Sa.
Aşa cum Isus a preamărit pe pământ pe Tatăl şi pe cruce a făcut lucrarea Sa, tot aşa El preamăreşte acum pe Tatăl în slavă. Prin faptul că El ne dă viaţa veşnică, El ne introduce la Tatăl în aceeaşi relaţie, pe care El Însuşi o are cu Tatăl, deoarece noi posedăm natura şi caracterul pe care El Însuşi le are. Noi putem spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos, după cum ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1,3-4). Prin aceasta Fiul preamăreşte pe Tatăl.
Însă puţim mai departe în acest capitol mai este ceva remarcabil, care pentru noi, răscumpăraţii Domnului, are o importanţă deosebit de mare. Fiul va fi nu numai în cer glorificat, ca acolo să introducă pe ai Săi în toate binefacerile poziţiei Lui înaintea Tatălui. În timpul absenţei Sale El vrea să fie glorificat şi pe pământ în ai Săi, care au fost trimişi de El. El spune: „Eu sunt preamărit în ei” (versetul 10). El vrea ca desăvârşirea Sa, caracterul Său să fie exprimat înaintea lumii de către ai Săi, pentru ca lumea să creadă că Tatăl este, Cel care L-a trimis pe Fiul (versetul 21).
Şi când noi vom fi „în chip desăvârşit una” cu El în slavă (versetul 23), atunci lumea, când ne va vedea, va trebui să recunoască că Tatăl a trimis pe Fiul Său şi El ne-a iubit pe noi cu aceeaşi dragoste cu care L-a iubit pe Domnul Isus.
Dragă frate, preţuim noi aşa cum se cuvine faptul că noi suntem înaintea lumii purtătorii slavei Fiului din cer? Când Domnul, după ce ne va fi luat la Sine, va reveni cu noi, atunci aceasta are loc, pentru ca El în ziua aceea să fie preamărit în sfinţii Lui şi admirat în toţi aceia care au crezut. Însă El nu vrea să aştepte acest moment, ca să fie preamărit în noi. El vrea ca deja acum şi aici Numele Lui să fie preamărit înaintea lumii în noi, aşa cum noi am fost preamăriţi în El înaintea Tatălui (2 Tesaloniceni 1,10-12). O, de am înţelege aceasta mai bine, de am pune mai mult pe inimă, să corespundem acestui ţel al Său, prin aceea că noi Îl prezentăm aici, că suntem o scrisoare a lui Hristos, cunoscută şi citită de toţi oamenii!
„Şi acum”, spune Domnul, „preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea” (versetul 5). Să observăm acest al treilea „acum”. Am văzut pe „acum” din timpul dinaintea crucii şi minunatul „acum” al crucii. Aici găsim veşnicul „acum” al slavei.
Domnul a preamărit pe Tatăl pe pământ, a terminat lucrarea, pe care El I-a dat-o s-o facă. El a revelat pe deplin dragostea Tatălui, prin aceea că El a venit ca Om pe pământul acesta, căci este lucrarea dragostei, pe care Tatăl I-a încredinţat-o, despre care este vorba aici. El a revelat această dragoste prin dăruirea de Sine Însuşi pe cruce şi a lăsat-o să strălucească. Mântuirea a fost dobândită, păcatele au fost ispăşite, puterea lui satan a fost distrusă spre liberarea noastră, catapeteasma a fost ruptă, ca să ne creeze posibilitatea de a intra în Locul Preasfânt. Prin această catapeteasmă ruptă puteau cei răscumpăraţi să intre în casa Tatălui având bucuria desăvârşită a părtăşiei. Nu se cuvenea, ca plată pentru o astfel de lucrare, ca Tatăl să preamărească pe Fiul Său, Isus Hristos, venit în trup de carne, la Sine Însuşi cu slava pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea?
Aceasta este partea Lui personală, singura pe care El nu o împarte cu noi, deoarece El este singurul îndreptăţit şi în stare s-o posede. Pe baza lucrării Sale El este demn să Se reîntoarcă în propria Lui slavă la Tatăl, în slava care Îi aparţinea înainte de toate veşniciile ca Fiu al Tatălui, fără ca acolo să renunţe vreodată la natura Sa omenească.
Noi vom avea parte de toată slava Lui, însă această slavă noi o vom privi. Vom vedea slava Lui, slava pe care Tatăl, a cărui desfătare El este, I-a dat-o din cauza ascultării Sale (versetul 24). Va fi bucuria noastră să adorăm Mielul glorificat, singurul căruia Îi aparţine locul din mijlocul scaunului de domnie, şi noi vom avea o mai mare bucurie să preamărim această slavă decât să savurăm propria noastră slavă, oricât de mare şi sublimă este poziţia noastră minunată, atunci când Îl vom înconjura, aşa cum El a spus: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu” (versetul 22).
Îmi iau rămas bun, dragă frate, având siguranţa că tu ai împreună cu mine dorinţa, ca Domnul şi Mântuitorul nostru preaiubit să vină potrivit cu făgăduinţa Lui, şi că în sfârşit Îl vom vedea aşa cum este.
Unit în dragostea Sa,
al tău H. Rossier
Slava Tatălui şi a Fiului (2)
Ioan 13.31-32
Henri Louis Rossier
Versete călăuzitoare: Ioan 13.31-32
Ioan 13,31-32: „După ce a ieşit el, Isus a zis: ‚Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El. Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi-L va preamări îndată.’”.
Dragă frate,
Îţi este cunoscut că în evanghelia după Ioan capitolele 13-17 Domnul Se prezintă pe Sine ucenicilor Săi în poziţia Sa cerească, pe care El a ocupat-o ca rezultat al lucrării Sale pe cruce. El le vorbeşte despre sursele de ajutor şi despre binecuvântările de care ei vor avea parte după ce El va pleca de la ei. El vorbeşte în continuare de darul Duhului Sfânt ca Mângâietor (Avocat) şi încearcă să-i facă să înţeleagă cât de necesar este pentru ei ca El să plece. Îţi amintesc de aceste lucruri numai pentru a explica punctul deosebit, pentru care tu ţi-ai dorit o explicaţie.
La începutul capitolului 13 găsim iarăşi această expresie, care a fost deja amintită în capitolul anterior: „Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl.” Aceste cuvinte sunt ca să zicem aşa preludiul pentru toate capitolele care urmează. Domnul prezintă moartea Sa ca un eveniment care are deja rezultate. El pleacă „din lumea aceasta la Tatăl”. Aici nu a venit ceasul ca în capitolul 12 „ca Fiul Omului să fie preamărit”, ci a sosit ceasul ca Fiul lui Dumnezeu să Se reîntoarcă la Tatăl, la Acela pentru care El, pentru a-L revela, a venit în lumea aceasta. El Se scoală de la masa, la care El a mâncat împreună cu ucenicii Săi, şi renunţă la această legătură pământească cu ei pentru a-i lega cu Sine în cer. Acolo Se reîntoarce El. De acolo El Se coboară în dragoste la slujba de Mijlocitor, ca să le spele picioarele şi să-i pună în starea de a avea parte sau părtăşie cu El în această poziţie nouă.
După ce a spălat picioarele ucenicilor, El este tulburat în duhul din cauza trădării din partea prietenului Său, care şi-a ridicat călcâiul împotriva Lui (Psalmul 55). Însă după ce trădătorul a dispărut afară în noapte, Domnul exprimă: „Acum Fiul Omului a fost preamărit” (versetul 31).
Acesta este un alt „acum” decât cel din capitolul anterior. „Acum” al tulburării (Ioan 12,27) era privirea spre cruce. „Acum” al acestui capitol este actualul „acum” al slavei Fiului lui Dumnezeu pe cruce.
Şi aşa după cum avem un alt „acum”, avem şi o altă slavă. În capitolul 12,23 slava viitoare era urmarea suferinţelor Mântuitorului; aici găsim slava actuală a crucii însăşi, preamărirea Fiului Omului prin ceea ce în ochii lumii părea să fie punctul culminant al ruşinii. Lumina strălucitoare, care a ieşit din acest Om, pe care L-au pus pe aceeaşi treaptă cu făcătorii de rele şi cei nedrepţi, a strălucit tocmai pe cruce – locul care pentru El era locul dezonorării şi blestemului. Într-o cântare se spune: „În ruşine a strălucit slava Sa”.
În ce consta deci această slavă a crucii? După ce omul prin neascultarea lui nu a putut ajunge la slava lui Dumnezeu şi totul era pierdut pentru el, după ce Dumnezeul sfânt a fost dezonorat prin el, apare un Om. Acest Om vine să facă voia lui Dumnezeu; El vine să asculte; El este absolut singur, El nu are nici un ajutor, nici pe pământ şi nici din partea oamenilor; El Se oferă să împlinească lucrarea care I s-a încredinţat; El merge la cruce, şi cerul deasupra Lui este închis. Dumnezeu nu-I vine în ajutor. El face lucrarea nu ca Fiu al lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului. În Persoana Sa El restabileşte slava omului, după ce omul păcătos a fost exclus de la slava lui Dumnezeu. Suferinţele Lui de nedescris, care au avut punctul culminant în părăsirea Lui de către Dumnezeu, deoarece acest Om, făcut păcat, a trebuit să fie încărcat cu mânia lui Dumnezeu – suferinţele Lui au slujit exclusiv să scoată la lumină desăvârşirea Lui absolută, şi tocmai aceasta constituie slava crucii. Fiul Omului este preamărit, slava Persoanei Sale străluceşte la cruce.
Dar El este preamărit şi pentru că El prin Sine Însuşi a făcut o lucrare nespus de mare şi a dus-o la bun sfârşit – nespus de mare, deoarece rezultatele ei au veşnicia ca graniţe. El a înfăptuit-o, fără să lase ceva nefăcut, care ar mai fi putut adăugat la această lucrare. Această lucrare cuprinde pe de o parte mântuirea păcătoşilor, care în sine este nespus de mult, dacă ne gândim că mântuirea constă nu numai în îndepărtarea păcatelor noastre şi a urmărilor lor (robia lui satan, moartea şi judecata), în faptul că duşmanul este biruit, lucrările diavolului sunt nimicite, păcatul lumii a fost îndepărtat, înlăturat în viitor şi pentru toată veşnicia – ci mântuirea înseamnă şi: oameni aduşi la Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu introduşi în slavă, moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, copii aduşi la Tatăl!
Cu aceste rezultate înaintea ochilor Mântuitorul putea spune: „Acum Fiul Omului a fost preamărit!” El adaugă: „Şi Dumnezeu a fost preamărit în El.” Ce făcea lucrarea crucii mai minunată decât orice, este faptul că ea era preamărirea lui Dumnezeu şi această preamărire a fost împlinită într-un Om. Acolo se afla un Om – şi pe ce fel de loc! – ca să preamărească pe Dumnezeu! Reţine, pe Dumnezeu, nu pe Tatăl. Tatăl a fost preamărit prin Fiul Său la fiecare pas al Acestuia ca Om aici jos pe pământ, aşa că El putea spune Tatălui: „Eu Te-am preamărit pe pământ” (Ioan 17,4). El a fost într-adevăr preamărit pe cruce şi în acest caracter ca Tată, prin aceea că El a revelat dragostea Sa prin Darul Fiului Său, dar aici este vorba de faptul că Dumnezeu este preamărit, Dumnezeu în toată desăvârşirea şi plinătatea Fiinţei Sale. Dumnezeu, care este lumină; Dumnezeu, care este dragoste; Dumnezeu în sfinţenia Sa, în dreptatea Sa, în maiestatea Sa, şi aceasta cu privire la păcat şi spre mântuirea tuturor. Toată slava Lui, spus cu un cuvânt, a fost restabilită public şi pusă în lumină înaintea ochilor tuturor. Ea a fost revelată o dată pe cruce, şi pe aceasta ea rămâne întemeiată pentru toată veşnicia.
Da, Dumnezeu a fost preamărit, nu prin Fiul veşnic, ci într-un Om, care a fost socotit în numărul celor fără de lege şi a fost aşezat pe ultima treaptă a scării omenirii; într-un Om, de care lumea stricată s-a îndepărtat; ea I-a arătat aversiunea ei, prin aceea că L-a scuipat; într-un Om, faţă de care cerul s-a închis şi s-a îmbrăcat în negru, şi pe care Dumnezeu L-a părăsit, ascunzându-Şi faţa de El!
„Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El”, care va fi atunci în mod necesar rezultatul? „… şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi-L va preamări îndată” (Ioan 12,32). Dumnezeu preamăreşte pe acest Om în Sine Însuşi; El Îl face să aibă parte, sau mai bine spus, Îl introduce în propria Lui slavă. Nu va tărăgăna El să-L preamărească? Nu, cu siguranţă nu. El Îl va introduce îndată. Preamărirea lui Dumnezeu este aşa de desăvârşită, aşa de definitivă, aşa de absolută, că nu este nici cel mai mic motiv să fie amânată răsplătirea de care Dumnezeu este dator acestui Om, şi anume, să-L pună chiar în centrul slavei dumnezeieşti!
Dacă ne gândim, dragă frate, că acest loc al Fiului Omului este locul nostru, că toată ascultarea Lui, toate suferinţele Lui – şi ce suferinţe! – au avut acest ţel, pe care El l-a atins, şi anume, în slavă să ne dea nouă acelaşi loc, pe care El îl are – să nu se umple atunci ochii noştri cu lacrimi de mulţumire şi să nu preamărim noi dragostea Fiului Omului, a Domnului şi Mântuitorului nostru demn de adorare?
Uniţi în El, în Acela care este partea noastră şi speranţa noastră,
H. Rossier
Slava Tatălui şi a Fiului (1)
Ioan 12.1-36
Henri Louis Rossier
Dragă frate,
Întrebarea ta referitoare la textul din Ioan 17,1-4 se referă şi la alte locuri din aceeaşi evanghelie, care nu demult pe mine m-au binecuvântat şi m-au impresionat în mod deosebit.
Între noi s-a spus mereu că în capitolele 11 şi 12 ale evangheliei după Ioan Dumnezeu dă mărturie despre Fiul Său cu privire la slava Lui viitoare, înainte ca El, lepădat de lume, să fie înălţat pe cruce.
Prima din aceste mărturii o găsim în învierea lui Lazăr. În această lucrare minunată Marta şi alţi împreună cu ea au putut vedea slava lui Dumnezeu (Ioan 11,40). Caracterul divin al Aceluia care înviază morţii a fost deci revelat în Persoana lui Isus aici pe pământ. Prin învierea lui Lazăr El a fost dovedit ca fiind Fiu al lui Dumnezeu, înainte ca El să Se dovedească ca atare cu putere prin propria Sa înviere (Romani 1,4). Aici găsim deci mărturia cu privire la caracterul Său ca Fiu al lui Dumnezeu.
În capitolul 12 versetele 12-16 este dată Domnului Isus a doua mărturie. Mesia al iudeilor, Iehova, al cărui Nume trebuia să fie „minunat pe tot pământul” (Psalmul 8,1), mergea spre cruce, însă nu înainte ca Dumnezeu să dea mărturie în mijlocul poporului, care L-a lepădat şi L-a acoperit cu insulte, despre slava Sa împărătească viitoare, şi anume prin gura ucenicilor şi a „copiilor şi a pruncilor” (Psalmul 8,2). Fără îndoială cei care au adus această laudă nu au înţeles dimensiunea laudei lor. Dumnezeu a condus totul, până în cele mai mici detalii ale acestei scene, ca să păstreze înainte de toate slava Împăratului Său, pe care voia să-L ungă peste Sion (Psalmul 2,6). Despre această slavă profetul spune în Zaharia 9,9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând mântuire, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” Ucenicii, care la început nu au înţeles aceste lucruri, şi-au amintit de ele, când Isus a fost glorificat, adică, când a fost luat în slava cerească (Ioan 12,16). Duhul Sfânt le-a adus aminte, şi atunci ei au înţeles, că Unsul Domnului nu trebuia numai să fie glorificat în cer conform cuvintelor: „Slava Ta se înalţă mai presus de ceruri” (Psalmul 8,1), ci că El mai târziu trebuie pus pe pământ şi peste toate lucrurile pe baza învierii Sale, înconjurat cu laude de popor, şi anume acolo unde El a fost lepădat şi răstignit.
Această scenă din Ierusalim era deci o mărturie a lui Dumnezeu pentru Unsul Său, Mesia – Împăratul lui Israel.
Acelaşi capitol 12 ne dă a treia mărturie în versetele 20-24. Unii greci dintre naţiuni, care au recunoscut pe Dumnezeul lui Israel, s-au suit la Ierusalim „să se închine la sărbătoare”. Ei au rugat pe ucenici să le arate pe Isus. Domnul a răspuns: „A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului” (versetul 23).
Cuvintele „a sosit ceasul”, pe care noi le găsim frecvent în evanghelia după Ioan (Ioan 2,4; 7,30; 8,20; 12,23; 13,1; 17,1), înseamnă totdeauna în această evanghelie (compară cu Marcu 14,41) ceasul crucii, însă al crucii cu privire la rezultatele ei minunate, care niciodată nu pot fi despărţite de suferinţele Domnului. („Ceasul” sau „ceasul acesta” [Marcu 14,35; Ioan 12,27] înseamnă simplu crucea. „Ceasul vostru” este crucea, văzută ca lucrare a omului, a lumii şi a lui satan [Luca 22,53]).
În pasajul cu care ne ocupăm, Domnul vesteşte deci că Fiul Omului va fi glorificat ca urmare a răstignirii pe cruce. El vesteşte un rezultat deosebit al morţii Sale, care va deveni vizibil mai târziu – un rezultat despre care Dumnezeu a dat deja mărturie mai înainte prin venirea unor greci. El trebuia nu numai să fie glorificat în înviere ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Mesia, ci în aceeaşi măsură şi ca Fiu al Omului. Atunci naţiunile Îl vor recunoaşte. Aceasta va avea loc într-un timp viitor, când naţiunile se vor întoarce la Dumnezeu pe baza mărturiei rămăşiţei lui Israel, şi vor fi introduse în Împărăţia Fiului Omului, când Domnul (Iehova) va fi pus toate sub picioarele Lui (Psalmul 8,6). Aceasta a avut loc deja prin Evanghelie, care se predică astăzi printre naţiuni ca urmare a morţii şi învierii Fiului Omului (1 Timotei 3,16). Bobul de grâu a căzut în pământ, a murit şi în înviere a adus multă roadă (Ioan 12,24). Ce bucurie trebuie să fi umplut sufletul Domnului la gândul că Dumnezeu, Dumnezeul Său, Îi va da Lui ca Om aici pe pământ roada minunată a suferinţelor Sale! Glorificarea Lui constă deci aici în acest loc în aceea că naţiunile, aduse să aibă parte de rezultatele aducătoare de mântuire ale morţii Sale, vor fi introduse în sfera binecuvântărilor care până în momentul acesta aparţineau exclusiv poporului Israel.
În contrast cu cuvintele triumfale din versetul 23 găsim în versetul 27 strigătul: „Acum sufletul Meu este tulburat”. După ce Domnul Isus, ca să zicem aşa, a sărbătorit mai dinainte rezultatul crucii Sale, El Se află din nou înaintea acestei cruci. Acesta este înţelesul cuvântului „acum”. Şi să nu se fi tulburat sufletul Mântuitorului la gândul că „ceasul acesta” însemna pentru El întreruperea părtăşiei cu Tatăl şi părăsirea Lui din partea lui Dumnezeu? (Aceste două lucruri sunt la fel de adevărate, unul ca şi celălalt, însă primul este pus pe prim plan în evanghelia după Ioan şi al doilea în evanghelia după Matei şi cea după Marcu. Ca să evităm orice prezentare greşită, este bine să punem accentul pe faptul că jertfa lui Hristos s-a înălţat spre Dumnezeu ca o mireasmă plăcută şi că Tatăl niciodată n-a fost mai mult glorificat ca în jertfa Fiului Său pe cruce. De aceea niciodată nu se spune că Tatăl a părăsit pe Fiul Său).
În privinţa aceasta am arătat deseori că Cuvântul spune despre Domnul: „ … a suspinat …” (Ioan 11,33), sau ca aici: „Sufletul Meu este tulburat”, sau şi: „S-a tulburat în duhul Său”, însă inima Sa, locul sentimentelor Sale, niciodată nu a fost tulburată, aşa cum a fost la ucenici (Ioan 14,1). Nimic nu putea, nici măcar pentru o clipă, să pălească sau să voaleze dragostea Sa – dragostea care Îl umplea şi care L-a ţinut ferm hotărât să meargă la cruce, fără să Se împotrivească, fără să-Şi deschidă gura, şi aceasta pentru ca dorinţa nespus de mare a inimii Lui de a ne salva să poată fi împlinită. Însă sufletul Lui a fost tulburat până în cele mai profunde adâncimi. Putea El să dorească să piardă părtăşia cu Tatăl Său, El, Cel care a savurat-o în toată veşnicia? Dragă frate, cât de mult ar trebui să vorbească conştiinţelor noastre această strâmtorare îngrozitoare din sufletul lui Hristos cu privire la această despărţire, care de fapt a fost numai de trei ore în existenţa veşnică a Fiului lui Dumnezeu! Ne tulburăm noi mult din cauza părtăşiei pierdute? Cât de multe ore, zile şi deseori luni, uneori ani, trec în viaţa noastră fără bucuria acestei părtăşii, în timp ce Domnul a spus cu privire la această scurtă întrerupere: „Acum sufletul Meu este tulburat”!
Şi observă că suferinţele exterioare ale crucii, cununa de spini, batjocura şi faptele brutale, cuiele, potolirea setei Lui cu oţet, privirile fără inimă şi lipsite de milă ale oamenilor, oricât de amar ar fi simţit El toate acestea, nu aveau nimic a face cu ceea ce a făcut sufletul Său sfânt să se tulbure. În strâmtorarea Lui El exprimă această tulburare în cuvinte emoţionante, când adaugă: „Şi ce voi zice? Tată, scapă-Mă din ceasul acesta?” Să roage El pe Tatăl să-Şi arate dragostea faţă de El, Fiul Lui preaiubit, prin aceea că Îl va cruţa de această singurătate şi să-L salveze de la cruce? O, dragoste minunată a lui Isus! El, care ca nimeni altul ştia ce preţioasă este dragostea Tatălui, şi care o preţuia cum numai o inimă divină o poate face, Acela nu va spune: „Scapă-Mă din ceasul acesta!” Nu, El nu va spune aşa, căci tocmai pentru aceasta El a venit în ceasul acesta. Ce El a spus, este aceasta: „Tată, preamăreşte Numele Tău!” Pentru Tatăl preamărirea Numelui Său nu era altceva decât arătarea dragostei Lui pentru noi, prin aceea că El nu a scutit pe Fiul Său de singurătatea de pe cruce şi prin aceea că nu L-a scăpat din ceasul acela, ci L-a dat pentru noi. Ce comori ale dragostei sunt în aceste cuvinte „Tată, preamăreşte Numele Tău!” În ce armonie sunt în această oră solemnă inimile Tatălui şi Fiului – într-o jertfă, într-o dăruire, într-o dragoste! Şi pentru cine? Pentru noi, cei lipsiţi de putere, păcătoşii, cei fără Dumnezeu, duşmanii lui Dumnezeu, duşmanii lui Hristos!
Cum ar fi putut Tatăl să tacă la această desăvârşită lepădare de Sine a Preaiubitului Său, care a dat prioritate revelării dragostei Tatălui faţă de noi în locul revelării dragostei Tatălui faţă de El – cum ar fi putut Tatăl să tacă la această renunţare măreaţă? „Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: ‚L-am şi preamărit şi Îl voi mai preamări.’” (Ioan 12,28). El a glorificat Numele Său de Tată, prin aceea că El a încredinţat Fiului Său puterea învierii. Învierea lui Lazăr a fost numai un tablou slab, deoarece El l-a înviat pentru pământ; Tatăl Îl va glorifica din nou, prin aceea că El v-a învia pe Fiul Său pentru cer – pe El, dovedit cu putere ca Fiu al lui Dumnezeu prin propria Sa înviere, pe El, Cel care a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui (Romani 1,4; 6,4). Însă, aşa cum am spus, din pricina acestei slăvi trebuia ca grăuntele de grâu, care a căzut în pământ, să aducă multă roadă în înviere. Tatăl a fost preamărit nu numai în învierea lui Hristos. Dragostea Lui voia să ne dea acelaşi loc ca şi Preaiubitului Lui, Urzitorul mântuirii noastre. Această înviere a Fiului ne-a adus efectiv învierea noastră: noi „am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos”; noi „am fost înviaţi împreună cu Hristos” (Efeseni 2,5; Coloseni 3,1). Foarte curând ea va lucra învierea trupului nostru. Aceasta este „întâia înviere”.
Deci Tatăl a fost preamărit pe deplin în aceea că El a dat din dragoste pe Fiul Său pentru noi, şi în aceea că El a înviat pe Fiul Său, şi pe noi cu El.
Dacă Domnul îmi va îngădui, în scrisoarea următoare voi cerceta ce spune Ioan 13 cu privire la tema noastră.
Al tău cu afecţiune în Hristos
H. Rossier
Cărarea şi speranţa creştinului
Geneza 5.18-24; Evrei 11.1-6
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Geneza 5.18-24; Evrei 11.1-6
Geneza 5.18-24: 18.Şi Iared a trăit o sută şaizeci şi doi de ani şi a născut pe Enoh. 19. Şi după ce a născut pe Enoh, Iared a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice. 20. Şi toate zilele lui Iared au fost nouă sute şaizeci şi doi de ani; şi a murit. 21. Şi Enoh a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a născut pe Metusala. 22. Şi după ce a născut pe Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice. 23. Şi toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. 24. Şi Enoh a umblat cu Dumnezeu; şi nu a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat.
Evrei 11.1-6: 1. Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile nevăzute. 2. Pentru că prin aceasta au primit mărturie cei din vechime. 3. Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată. 4. Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit. 5. Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase; pentru că, mai înainte de mutare, a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu. 6. Iar fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută.
Două principii diferite
Principiile, care erau valabile în timpurile la care se referă în principal Vechiul Testament, erau foarte diferite de principiile după care acţionează Dumnezeu cu ai Săi în timpul de acum şi la care ei au fost chemaţi de El să umble. Şi totuşi este interesant să se vadă cum Dumnezeu a trezit în credincioşii acelor zile (în mod deosebit în credincioşii despre care este vorba în Evrei 11) martori independenţi ai unui principiu mare. Acest principiu a ieşit în mod deosebit la lumină atunci când Domnul Isus Hristos a făcut lucrarea, pe care Tatăl I-a dat-o s-o facă, şi după aceea S-a reîntors în cer. Aceşti martori existau atât înainte cât şi în timpul epocii iudaice. Epoca iudaică trebuia să exercite influenţă asupra omului prin cele văzute, aşa cum este el prin natura lui. Ea a avut timpul ei şi scopul ei bine determinat, şi Dumnezeu a lucrat prin această epocă, ca să-Şi împlinească planurile. Cu toate acestea El Şi-a ales chiar din mijlocul acestui popor bazat pe cele care se văd, martorii Săi pentru principiul simplu al credinţei.
Încrede-te în Dumnezeul nevăzut
Creştinul este chemat în mod foarte deosebit, să umble prin credinţă, şi de aceea el trebuie să fie foarte atent să nu se lase dominat şi călăuzit de cele văzute şi prin aceasta să se abată de la drumul, pe care Dumnezeu i l-a trasat. Aceasta pune în mod serios inimile noastre la probă, dar repet: de îndată ce noi ne lăsăm călăuziţi prin ceva care se vede, de îndată ce aceste lucruri văzute devin motivaţia faptelor noastre sau ţelul nostru, sau de îndată ce noi aşteptăm de la ele lumină şi îndrumare pentru drumul nostru, am părăsit această cărare simplă, binecuvântată, pe care Dumnezeu a trasat-o pentru ai Săi.
Desigur s-ar putea reproşa: dacă priveşti la copiii lui Dumnezeu, se pot găsi mii de exemple în care se acţionează pe baza celor care se văd. – Dar este foarte important, ca noi să nu urmăm înclinaţiile frecvente ale inimii noastre, prin aceea că facem un principiu din ceea ce de fapt nu este altceva decât tăgăduirea chemării noastre minunate. Noi am fost chemaţi să mărturisim că noi avem un Dumnezeu nevăzut, care nu poate fi cuprins cu mintea naturală, dar spre care credinţa ţine privirea îndreptată, făcând din El ghidul acţiunilor sale. Acest Dumnezeu nevăzut era Acela spre care Moise privea. Duhul lui Dumnezeu spune despre El, că el „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut” (Evrei 11.27).
Deci două lucruri caracterizează pe creştinul credincios. Întâi, inima lui are în cer un Subiect nevăzut, care este în afara a tot ce aparţine lumii acesteia: pe Hristos glorificat la dreapta lui Dumnezeu. În al doilea rând, creştinul credincios poartă în sine o putere nevăzută: pe Duhul Sfânt. Şi această putere, care locuieşte în el (căci trupul lui este Templul Duhului Sfânt), lucrează permanent asupra creştinului credincios şi prin el cu privire la Hristos glorificat la dreapta lui Dumnezeu; această putere călăuzeşte motivaţiile creştinului credincios şi îi oferă putere de la Dumnezeu. De îndată ce noi părăsim această poziţie, nu mai umblăm conform chemării noastre şi nu mai acţionăm după principiul credinţei, care priveşte numai la Dumnezeu, Îl vede în toate, acţionează având privirea îndreptată spre El şi primeşte putere de la El. O mare parte a greutăţilor, de care avem parte individual şi în comun pe drumul nostru au loc din cauză că noi nu umblăm prin credinţă.
Umblă cu Dumnezeu
Fără îndoială multe greutăţi, de care avem parte în comun, au luat naştere din cauza stării individuale scăzute, prin slăbiciunea personală şi lipsa de credincioşie. Starea bună a unei adunări este totdeauna numai rezultatul faptului că fiecare în parte trăieşte în sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Puterea spirituală a întregului nu este niciodată prezentă, dacă fiecare în parte nu este credincios. Cauza slăbiciunii noastre generale constă în aceea, că noi deseori am trecut cu vederea faptul că starea practică a sufletelor noastre are o influenţă nespus de mare asupra mărturiei generale, pe care noi ca mădulare ale trupului lui Hristos trebuie s-o menţinem în ordine. Dacă eu personal nu trăiesc cu Dumnezeu ca unul care stă într-o relaţie de copil cu Dumnezeu, ca unul care este moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos, atunci este cu neputinţă ca eu să îmi îndeplinesc responsabilitatea mea ca mădular al trupului lui Hristos, ci într-un fel sau altul eu voi influenţa adunarea în sens negativ.
Este o frumuseţe deosebită a Vechiului Testament, că în acesta este pus clar în lumină locul şi responsabilitatea faţă de Dumnezeu a individului. Găsim evlavia, cucernicia individuală, umblarea cu Dumnezeu personală – chiar dacă totul se orienta desigur la măsura revelării lui Dumnezeu din timpul acela; aceasta nu trebuie s-o pierdem din vedere. Pentru timpul acela umblarea lui Enoh era într-adevăr o umblare cu Dumnezeu, dar revelarea lui Dumnezeu şi facerea cunoscut a gândurilor lui Dumnezeu, pe care noi le-am primit, depăşesc cu mult cunoaşterea de care a avut parte Enoh. De aceea dacă noi astăzi vrem să trăim cu Dumnezeu, atunci trebuie să ne ocupăm locul înaintea Lui potrivit revelării Sale Însuşi, pe care El ne-a dat-o în Cuvântul Său.
Găsim o asemănare interesantă între timpul lui Enoh şi timpul nostru. Uneori se aud oameni spunând: este uşor să se vorbească despre umblarea lui Enoh cu Dumnezeu, dar el nu a întâmpinat aşa de multe greutăţi şi încercări cum au credincioşii din zilele noastre. – Însă aceasta este o evaluare foarte superficială a timpului lui Enoh, despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă o imagine. Enoh a trăit în mijlocul unui sistem, pe care satan l-a dezvoltat mai mult în timpurile noastre. Enoh se afla în mijlocul lumii, aşa cum a produs-o Cain. Nu trebuie uitat, că lumea, aşa cum o vedem noi astăzi, nu a ieşit din mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat desigur pământul, dar nu a creat sistemul dominant al lucrurilor din jurul nostru, în care vedem o aşa îndepărtare îngrozitoare de Dumnezeu. Satan a produs aceasta, deoarece omul s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Satan este dumnezeul şi căpetenia lumii care ne înconjoară, care principial a existat deja în zilele lui Enoh. Amintesc scurt numai două lucruri, care constituie părţile componente principale ale sistemului, de care Enoh era înconjurat: o religie şi o cetate.
Cain era întemeietorul unei religii, care nu a recunoscut cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu cu privire la omul decăzut. Această religie a trecut cu vederea faptul că această cădere a adus blestemul asupra pământului. Cain a adus lui Dumnezeu din rodul pământului. Desigur lui nu îi lipsea energia sau seriozitatea, nu, el a lucrat şi a cultivat pământul, şi cu toate că pământul era blestemat, el a adus roadă, pe care Cain a jertfit-o apoi lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar fi fost nici un blestem. Să observăm bine principiul important, care ne este prezentat în aceasta: de îndată ce a avut loc căderea omului – îndepărtarea lui de Dumnezeu conform naturii Lui şi a felului Lui de a lucra -, omul nu se putea apropia de Dumnezeu pe nici o altă cale, decât numai printr-o jertfă suplinitoare, care arăta spre moartea lui Hristos. De îndată ce omul încearcă pe o altă cale să se apropie de Dumnezeu, principial el urmează religia lui Cain. Şi această religie era caracterizată prin aceea, că ea aducea lui Dumnezeu o jertfă exterioară, o formă de serviciu divin, care tăgăduia principiul „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate” [Evrei 9.22].
În ceea ce priveşte cetatea: ea este expresia a ceea ce noi astăzi vedem în jurul nostru. S-a încercat să se aducă pe cel mai înalt nivel posibil iscusinţa şi inventivitatea omului, şi s-a făcut tot posibilul să se facă suportabilă pentru om lumea în starea ei decăzută, stricată, care s-a întors de la Dumnezeu şi s-a îndepărtat de El. Aşa era cetatea lui Cain.
Cât de frumos este de aceea, să se vadă cum Dumnezeu a scos un martor din mijlocul unei astfel de scene! Enoh stătea ca un martor al puterii lui Dumnezeu, în măsura în care aceasta a fost revelată în timpul acela; el a rămas păzit în mijlocul stării de lucruri din timpul acela şi „a umblat cu Dumnezeu”. Aceasta este, la ceea ce am fost chemaţi fiecare din noi în aceste zile: am fost chemaţi să umblăm cu Dumnezeu. Dar cât de puţin corespundem noi în general acestei chemări. Am auzit odată pe un slujitor iubit al lui Dumnezeu povestind, că el – când a părăsit locul natal pentru a sluji pe Domnul în alte locuri – a întâlnit deseori credincioşi din ţara lui, care au emigrat şi s-au stabilit în alt loc. Când i-a întrebat, de ce s-au mutat aici, unul răspundea într-un fel, altul în alt fel; însă rareori a primit răspunsul, care arăta că ei au încercat să afle voia şi buna plăcere a lui Dumnezeu în privinţa aceasta.
Nu este foarte grav, prieteni preaiubiţi, că noi ştim aşa de puţin despre această umblare cu Dumnezeu, că noi aşa puţin aflăm despre făgăduinţa lui Dumnezeu: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi” (Psalmul 32.8)? În zilele noastre nu lipseşte atât de mult cunoaşterea Scripturii; ştim să diferenţiem diferitele ei epoci; înţelegem dimensiunea şi însemnătatea anumitor părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu; dar ceea ce ne lipseşte, este această umblare cu Dumnezeu, această părtăşie cu El, această îndrumare a ochilor Săi, această viaţă prin credinţă, care ne ridică deasupra împrejurărilor noastre şi ne călăuzeşte spre Acela care este acolo sus în glorie. Ar trebui să fim vigilenţi, ca părtăşia noastră practică cu Dumnezeu să nu rămână în urma cunoştinţei noastre, căci de îndată ce are loc aceasta, se pune material suficient în mâinile vrăjmaşului, ca el să facă pustiiri îngrozitoare. O înţelegere exterioară a lucrurilor lui Dumnezeu fără o umblare practică cu El este în mâna lui satan o armă prin care el poate produce rezultate triste.
Prima condiţie a unei umblări cu Dumnezeu este, ca noi să avem claritate cu privire la poziţia în care ne aflăm faţă de Dumnezeu. Înţelegem noi relaţia în care Dumnezeu a adus pe ai Săi prin Hristos, după buna Lui plăcere? Nu mai este nici un nor între noi şi El, nici o problemă nerezolvată cu privire la felul de gândire al lui Dumnezeu faţă de noi? Şi în afară de aceasta: corespund acestei relaţii legăturile noastre practice cu Dumnezeu? Este imposibil să umbli cu Dumnezeu, atâta timp cât nu înţelegem, nu practicăm şi nu savurăm relaţia pe care El a creat-o şi ne-a descoperit-o. Poate fi vorba de o umblare cu Dumnezeu, când păcate nejudecate întinează conştiinţa? Păcatul nejudecat nu numai face imposibilă umblarea cu Dumnezeu a persoanei respective, ci ea va aduce pagubă şi adunării ca întreg. Desigur noi nu ne gândim suficient la aceste lucruri, care sunt în cea mai mare parte cauza slăbiciunii îngrijorătoare, care se găseşte în poporul lui Dumnezeu. Dar Domnul doreşte să Se adreseze fiecăruia din noi, când ne spune: „să se cerceteze dar omul pe sine”; şi în continuare: „De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi au adormit” [1 Corinteni 11.28,30]. Păcatul nejudecat şi tolerat în Adunare a fost cauza necazului din Corint; desigur acolo erau cazuri deosebite, dar acestea nu influenţează adevărul principiului: slăbiciunea şi greutăţile în Adunare vor rămâne de neevitat, dacă fiecare mădular al Adunării nu umblă în savurarea bucuriei şi păcii, pe care le aduce cu sine practicarea relaţiei cu Dumnezeu, sau dacă răul prezent nu este judecat.
Oricât de ciudat ar părea, este totuşi adevărat: foarte mulţi credincioşi nu sunt conştienţi că ei stau într-o legătură de viaţă cu Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ce durează veşnic. În viaţa lor de credinţă ei nu merg mai departe decât să se privească ca păcătoşi, a căror vină a fost iertată. Nu este aceasta foarte trist? Cum pot eu să umblu cu Dumnezeu ca şi copil al Său, dacă nu ştiu că eu stau faţă de El în relaţie de filiaţie? Cum pot eu să umblu înaintea Lui ca mădular al trupului lui Hristos, dacă eu nu cunosc această relaţie şi dacă nu îndeplinesc responsabilitatea care îmi revine din această relaţie?
Umblă spre bucuria lui Dumnezeu
Ca să revenim la Enoh: în epistola către Evrei 11 găsim încă un punct esenţial cu privire la umblarea cu Dumnezeu. Viaţa lui Enoh avea numai un ţel, pe care îl găsim exprimat aşa de frumos în cuvintele: „mai înainte de mutare, a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu [sau: el a fost plăcut lui Dumnezeu]” [Evrei 11.5]. Aceasta a fost, după ce a năzuit Enoh. Este aceasta şi dorinţa noastră? Să privim viaţa noastră zilnică; să privim detaliile din istoria noastră ca creştini; să verificăm tot ceea ce facem: relaţiile noastre de serviciu, familiare, bisericeşti. Este inima noastră în toate acestea cu adevărat orientată numai spre a face plăcere lui Dumnezeu? Cât de plăcut este gândul, că Enoh, înainte de a părăsi lumea lui Cain cu toate obstacolele şi ispitele ei, „a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu [sau: el a fost plăcut lui Dumnezeu]”. Dorinţa mare de a fi plăcut lui Dumnezeu a fost ceea ce l-a dominat, cea care l-a călăuzit în orice plan şi orice acţiune.
Este o diferenţă interesantă între ceea ce ni se relatează despre Enoh, şi ceea ce se relatează despre Abel. Despre Abel citim că „Dumnezeu a dat mărturie despre darurile lui” (Evrei 11.4). Acolo era vorba, că jertfa lui a fost primită, sângele şi grăsimea, pe care Abel le-a adus lui Dumnezeu. Abel a mărturisit prin jertfa sa, că el a recunoscut atât cerinţele unui Dumnezeu sfânt, precum şi stricăciunea în care Adam a condus creaţia. Abel aşează un miel între el şi Dumnezeul drept, o jertfă, care trebuia să poarte judecata de care era vinovat el, Abel. Caracterul ales al acestei jertfe îl găsim exprimat prin grăsime, care este o altă imagine a lui Hristos. Abel a adus grăsimea şi sângele şi Dumnezeu a dat mărturie „despre darurile lui”. Dar când este vorba de umblarea unui om cu Dumnezeu, mărturia este: „Tu Mi-ai făcut plăcere”. Este o chestiune minunată să posezi această mărturie, să ai această taină divină între sufletul propriu şi Dumnezeu, despre care nimeni nu ştie, decât El şi eu!
La un credincios, care se află în prezenţa lui Dumnezeu şi permanent acţionează în legătură cu Dumnezeu, vom găsi totdeauna şi altruism sincer, deplin. Nu are nici o valoare când oamenii spun că au pe Dumnezeu înaintea ochilor, atâta timp cât este evident că într-un fel sau altul ei pun eul pe prim plan. Dacă am înaintea mea pe Cel nevăzut şi tot ce fac se orientează după Dumnezeu, dacă toată gândirea mea este îndreptată spre a fi plăcut Lui, atunci am în conştiinţa mea conştienţa aducătoare de bucurie, că eu fac ceea ce Îi place; eu port în mine un izvor binecuvântat, ascuns, de satisfacţie şi bucurie; prin aceasta sentimentele sufletului sunt atrase de la mii de lucruri, faţă de care el este aici jos în pericol să se îndrepte spre ele, şi sentimentele mele sunt captivate de Hristos, care ar trebui să fie punctul central al gândurilor noastre.
Deci umblarea noastră cu Dumnezeu are aceeaşi bază atât în timpurile noastre cât şi în timpurile lui Enoh, şi anume motivaţia şi scopul să vrea să-I placă în toate, fără să se gândească la sine însuşi sau la sentinţa altora. Să privim cărarea Omului desăvârşit, a Domnului Isus Hristos, pe pământul acesta. Îl vedem în Psalmul 16 ca Omul dependent şi Îl auzim spunând: „Am pus pe Domnul totdeauna înaintea Mea” (Psalmul 16.8). Ce ar fi aceasta pentru inimile noastre, dacă am pune permanent pe Domnul înaintea noastră! Ce linişte, ce stăpânire de sine ne-ar oferi aceasta, ce influenţă sfântă ar avea asupra noastră, dacă am fi permanent îndreptaţi spre această Persoană binecuvântată, nevăzută! Deseori este suficientă energie pentru tot felul de lucrări; dar Domnul să ne dea, ca noi să ştim mai mult ce înseamnă să cercetăm plăcerea Sa şi în liniştea şi odihna inimii să avem părtăşie cu El.
Ce prezent şi ce viitor îl aşteaptă pe cel care practică această umblare cu Dumnezeu, la care suntem chemaţi tu şi eu? Pentru prezent această umblare aduce suferinţă, pierdere, ocară, umilire la fiecare pas. Acestea sunt urmările ei, căci nu domneşte supunerea faţă de Dumnezeu, ci revoltă şi împotrivire, da – acum, ca şi în timpurile lui Enoh -, pe scena unde noi trebuie să arătăm această umblare şi unde ea trebuie să apară în lumină. Ea include suferinţe în sine, şi ca noi să ne expunem acestor suferinţe şi să le suportăm, trebuie să mergem pe calea lepădării de sine. Aceasta este calea lui Dumnezeu în mijlocul greutăţilor care ne înconjoară, care ne apasă deseori aşa de mult, că ne cuprinde opusul lepădării de sine. Dacă am întreba numai pe Dumnezeu şi am ţine seama de cerinţele Sale, de plăcerea Sa şi ne-am supune gândurilor Sale, atunci multe greutăţi ar dispărea curând. Noi cunoaştem foarte bine învăţătura despre toate acestea, dar câţi dintre noi umblă sinceri şi serioşi în această învăţătură înaintea Domnului? Şi cu toate acestea nu este nimic mai trist ca atunci când noi avem numai în cap cunoaşterea acestor lucruri. În zilele noastre oamenii sunt înclinaţi să trateze cu uşurătate toate lucrurile şi din păcate aceasta se arată şi în felul cum sunt primite deseori adevărurile lui Dumnezeu. Căci în loc ca aceste adevăruri să străpungă conştiinţa ca o săgeată şi să aducă sufletul în prezenţa lui Dumnezeu, ele sunt primite ca şi cum prin ele nu ar decurge nici o obligaţie. Adevărurile lui Dumnezeu sunt învăţate ca o lecţie de istorie şi cu convingerea că aceste adevăruri sunt corecte, fără să devii conştient că prin ele iau naştere responsabilităţi.
Exersează-ţi conştiinţa
În tendinţa deosebită şi caracterul timpului există câteodată pericol şi pentru Biserica lui Dumnezeu şi ispitirea sfinţilor: oamenii încearcă în zilele noastre să facă totul să fie cât se poate de uşor şi fără efort; însă pentru a înainta în şcoala lui Dumnezeu nu există un drum uşor şi fără efort. În şcoala lui Dumnezeu se poate învăţa numai având o conştiinţă exersată. Dacă conştiinţa nu este influenţată prin adevăr, dacă conştiinţa nu se află în prezenţa lui Dumnezeu, nu poate fi vorba de o umblare cu Dumnezeu. Conştiinţa este singura cale pe care Dumnezeu poate ajunge la inima omului, şi dacă conştiinţa nu este la lucru atunci când aude adevărul, atunci adevărul nu ajunge la ţelul lui divin în conştiinţă. Cât de des se întâmplă, că prin adevăr devii mândru, în loc să te smereşti sub adevăr şi să recunoşti că adevărul lui Dumnezeu nu face nimic din oameni. La o stare corectă a inimii, unul, care a înţeles adevărul divin, este mulţumit să fie nimic, da, chiar să sufere în lumea aceasta.
Cărarea Domnului Isus pe pământul acesta a fost caracterizată de lepădare de sine, aceasta înseamnă, El a renunţat la Sine Însuşi; ocara, dispreţul, pierderea erau partea Lui până la Golgota. În timp ce noi nu avem nici un drept să ne revendicăm ceva, căci chiar şi cel mai mic lucru îl avem prin harul liber al lui Dumnezeu, El a renunţat de bună voie la toate câte avea dreptul şi I se cuveneau. Cât de puţin Îl urmăm noi pe acest drum, pe care El a mers înaintea noastră. Dacă vrem să fim ucenici ai Aceluia care nu avea nimic, nici măcar unde să-Şi poată pune capul, atunci nu ne poate stăpâni principiul de a poseda cât se poate de mult în şi din această lume. Dimpotrivă: vom încerca să ne încărcăm cu cât se poate de puţin. Cine vrea să umble potrivit cu revelarea voii lui Dumnezeu, pe care noi o avem astăzi prin Cuvântul Său, trebuie să aibă clar şi precis înaintea ochilor: „Ajunge robului să fie ca stăpânul său” [Matei 10.25].
Cu mare plăcere doresc mai mult să-i văd pe oameni mergând pe acest drum ezitând şi prudenţi, decât fără să fie conştienţi de responsabilitatea, pe care le-o impune locul acesta. Cine aduce cu o conştiinţă exersată chestiunea sa înaintea lui Dumnezeu şi este sincer şi credincios, aceluia i se dăruieşte lumină şi putere, ca să poată umbla pe acest drum. Nu este ceva neînsemnat, să nu te laşi stăpânit de cele care se văd, ca să corespunzi gândurilor Aceluia care este acolo sus. Să dea Dumnezeu, să nu privim un lucru mărunt a fi creştin în mod practic, şi nici să nu uităm seriozitatea chemării noastre cereşti, prin aceea că nu considerăm această poziţie mai presus decât lucrurile trecătoare ale pământului acesta. Repet: nu este nimic mai periculos şi nimic mai frecvent chiar în zilele noastre, decât simpla învăţare şi acceptare a adevărurilor, iar conştiinţa rămâne neatinsă şi de aceea nu-şi au influenţa asupra sufletului.
Chiar dacă facem bine că luăm în serios umblarea cu Dumnezeu prin lumea aceasta, pe de altă parte nu ar trebui să pierdem din vedere bucuria şi binecuvântarea pe care această umblare ni le aduc. Nu este cunoaşterea dragostei şi compasiunii Domnului o despăgubire bogată pentru tot ce suferim sau pierdem? El merge cu noi pe drumul nostru, El ne mângâie şi ne sprijină şi ne îndreaptă privirea spre viitorul nostru minunat.
Aşteaptă-L pe Domnul
Şi care este priveliştea noastră la sfârşitul acestei cărări? În timp ce speranţele israelitului erau total legate cu pământul acesta şi se refereau la plinătate şi reuşită în cele văzute; în timp ce bogăţia, onoarea, bunăstarea, ca să zicem aşa dreptul său de naştere, moştenirea sa erau pe pământ, pe care el dorea să le savureze mult timp, ceea ce stă înaintea noastră este faptul că noi vom fi luaţi de pe pământul acesta, probabil chiar astăzi! Credem noi cu adevărat, că norul de glorie ar putea să ne înconjoare chiar în clipa următoare? Să dea Dumnezeu, ca speranţa fericită a revenirii Domnului nostru să o cunoaştem nu numai ca învăţătură, ci ca ea să stea înaintea noastră ca o realitate vie în prospeţime şi putere. Ne bucurăm noi acum la gândul la această speranţă cu aceeaşi bucurie şi aşteptare fericită, ca în timpul când am cunoscut-o prima dată, poate cu zece, douăzeci sau treizeci de ani în urmă? Este aceasta evenimentul pe care îl aşteptăm cel mai mult? Este aşteptarea noastră fericită aceea de a fi transformaţi şi a nu mai vedea moartea ca Enoh, care „a fost răpit, ca să nu mai vadă moartea” (1 Tesaloniceni 4)?
Cât de trist este totuşi că aceste adevăruri minunate aşa de des şi-au pierdut prospeţimea şi realitatea lor şi au devenit ca o parte a mărturisirii noastre de credinţă. Însă de îndată ce noi le păstrăm ca „învăţătură a noastră”, în loc să le atribuim o influenţă vie, practică, care să ne formeze, atunci s-a terminat cu atitudinea de inimă corectă faţă de Domnul; noi tăgăduim puterea divină minunată a acestor lucruri; suntem, aşa cum a spus cineva foarte potrivit, „aşa de clar ca luna şi aşa de reci ca luna”. Ce imagine tristă! Domnul să ne ferească de o astfel de stare!
Umblă cu credincioşie!
Ceea ce ne creează în mod deosebit probleme în timpul nostru este umblarea cu credincioşie cu Dumnezeu a fiecăruia. Asemănarea cu lumea şi gândirea la cele pământeşti nu ar avea nici un loc în umblarea noastră şi în inimile noastre, dacă ne-am gândi mai mult la însemnătatea drumului, la care am fost chemaţi să umblăm, şi dacă am dori mai mult clipa în care vom merge în întâmpinarea Domnului, şi apoi să fim totdeauna la El.
Fie ca fiecare din noi să se gândească la aceste lucruri în singurătate şi linişte, având gândul: „Doamne, sunt eu?”, şi Domnul să dea binecuvântarea Sa peste Cuvântul Său, pentru ca noi să fim stimulaţi la o umblare cu mai multă credincioşie, mai intimă cu El, având speranţa binecuvântată, în curând să fim ridicaţi din lumea aceasta pentru ca pentru totdeauna să vedem faţa Lui şi să fim curând la El!
Tradus de la: Der Pfad und die Hoffnung des Christen
Din seria de prelegeri „Remnant Times: As illustrated in the History of Enoch, David, and Daniel“ din anul 1874; Partea 1: „The Christian’s Pathway and Hope“,
traducerea germană în periodicul Worte der Ermunterung und Ermahnung, 2/1884, pag. 13–24; 3/1884, pag. 25–30,
Traducere: Ion Simionescu
Diferenţa doctrinală între un credincios ceresc
… şi un credincios din Împărăţia de o mie de ani
James Butler Stoney
Verset călăuzitor: Evrei 3.1
Evrei 3.1: De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus.
Eşec în practică şi învăţătură
În timp ce fiecare credincios nu are multe greutăţi să recunoască nedesăvârşirea proprie în practică, totuşi el se priveşte în general ca fiind corect în ce priveşte învăţătura. S-ar putea ca el să recunoască că este neştiutor cu privire la o mare parte a adevărului, dar conştiinţa lui nu i-ar da linişte, dacă el ar avea credinţa că o anumită parte a aceea ce el susţine ar fi fals. De aceea este mult mai greu să convingi pe un credincios de rătăcirea lui în ceea ce priveşte învăţătura, decât de eşecul lui în practică.
Dar nu poate fi o practică sănătoasă cu o conştiinţă liniştită, decât numai dacă eşti corect şi în învăţătură. Dacă un credincios a fost învăţat odată de Dumnezeu, că el este ceresc, în ceea ce priveşte chemarea lui (Evrei 3.1), atunci s-ar putea ca el să eşueze mult în a fi ceresc (compară cu 1 Corinteni 15.48), dar dacă el cunoaşte învăţătura despre chemarea sa, atunci el descoperă că lui i s-a dat o putere – în măsura în care el se îndreaptă spre Domnul –, ca să meargă pe drumul său ca credincios ceresc.
Fundamentul comun
În primul punct mare al doctrinei, credinciosul ceresc şi credinciosul pământesc se află împreună pe acelaşi teren. La amândoi păcatele sunt spălate în sângele Mielului: acest adevăr mare este comun celor doi, şi aceasta este valabil pentru fiecare credincios începând de la întemeierea lumii. Deci, deoarece această învăţătură mare este foarte clară şi neîndoielnică pentru amândoi, există tendinţa şi cursa să se deducă din aceasta că şi cu toate celelalte învăţături este tot aşa. Şi această cursă conduce totdeauna tot mai jos. Va trage tot mai mult spre cele pământeşti şi nu spre cele cereşti. Aceasta înseamnă că chemarea şi binecuvântarea cerească a credincioşilor sunt degradate la nivelul celor pământeşti.
Pământesc şi ceresc
Deci în expresiile pământesc şi ceresc este inclusă o diferenţă deosebit de importantă. Şi tot restul se învaţă repede, dacă s-a recunoscut această diferenţă. Adevărata greutate constă în a convinge pe credincioşi de faptul că ei sunt cereşti în adevăratul sens al expresiei. Creştinii recunosc desigur aceasta într-un anumit sens, deoarece ei ştiu, că cerul va fi cândva patria lor, dar nimeni nu poate cunoaşte poziţia cerească, dacă nu vede că Hristos a fost lepădat de cei de pe pământ şi că credinciosul, dacă el este unit acum cu Hristos, cu El în cer, unde Hristos Se află acum, trebuie să fie una cu El. Şi el trebuie de asemenea să vadă, că dacă el nu este una cu El acolo, atunci el nu are nici o legătură cu Hristos absent aici pe pământ, chiar dacă el este eliberat de păcatele lui prin sângele lui Hristos. În afară de aceasta el este pe pământ, unde Hristos nu domneşte (căci Hristos trebuie mai întâi să vină, înainte de a domni). Aceasta înseamnă că partea credinciosului astăzi, dacă el nu este legat cu Hristos în cer, este nespus mai rea decât a unui credincios din Împărăţia de o mie de ani.
Credinciosul din Împărăţia de o mie de ani va avea cunoştinţa fericită a domniei lui Hristos peste toate. Satan va fi legat şi Hristos va domni moral peste toate, aşa cum soarele domneşte peste ziua materială. Hristos este acum absent, şi când Duhul lui Dumnezeu leagă pe credincios cu El în cer, unde El este, atunci este clar, că pe pământ el este într-o poziţie mai rea decât credinciosul pământesc. Dar credinciosul este unit acum cu Hristos prin Duhul, şi deoarece el aparţine unui Hristos ceresc, el este pe drumul spre cer, spre locul care îi aparţine, chiar dacă el este încă pe pământ.
Legătura cu Hristos
Nu mă voi ocupa acum cu diferitele învăţături, care diferenţiază în mod deosebit pe sfântul ceresc şi care îi aparţin în mod deosebit. Doresc să accentuez faptul că credinciosul astăzi este ceresc, atât în ceea ce priveşte poziţia lui cât şi în ceea ce priveşte speranţa lui, deoarece el este legat cu Hristos în cer şi marea deosebire între un credincios pământesc şi unul ceresc este aceea, că credinciosul pământesc nu va fi legat cu Hristos în cer, ci că el este legat pe pământ, atunci când Domnul va domni. Domnul este acum lepădat. De aceea credinciosul trebuie să fie legat ori cu lumea şi ordinea lucrurilor de aici de pe pământ, ori el este despărţit de oamenii de aici de pe pământ, deoarece el este legat cu Hristos în cer. Un drum de mijloc nu există.
Diferenţa între timpul actual şi timpul Împărăţiei de o mie de ani este foarte mare. Domnul nu domneşte acum, dar atunci El va domni. Credinciosul este legat cu Domnul şi el este un duh cu El. Aceasta înseamnă foarte mult şi dacă această diferenţă s-a cunoscut realmente şi cu adevărat, atunci aceasta va avea consecinţe mari.
Eliberarea deosebită
Dacă eu sunt unit cu Hristos, atunci El este viaţa mea. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Eu sunt nu numai născut din nou, aceasta este adevărat pentru fiecare credincios (vezi Ioan 3.3-12), ci eu savurez o altă viaţă prin Duhul Sfânt, şi aceasta nu poate avea loc fără o eliberare reală de omul în carne, aşa că viaţa pe care eu o trăiesc acum în carne, o „trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Aici eu sunt mort, şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Credinciosul pământesc trăieşte aici pe pământ, el nu este unit cu Hristos, el nu a murit; el este un om, care trăieşte fără cusur în toate poruncile şi orânduielile Legii. Ca unit cu Hristos, eu am pe Hristos trăind în mine. Eu trebuie să-L trăiesc pe El, Cel care nu este aici, pe locul unde El nu este, şi pentru că sunt făcut capabil pentru aceasta, eu sunt legat cu El, acolo unde este El.
Aceasta este marea diferenţă – credinciosul ceresc are o cunoaştere desăvârşită a eliberării totale de omul în carne. Credinciosul Împărăţiei de o mie de ani dimpotrivă este făcut capabil prin har să facă ce Dumnezeu a cerut de la omul în carne. „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8.10). Credinciosul ceresc nu stă sub acest nivel în umblarea lui, ci el se află mult mai sus. Şi dacă el nu este aşa, atunci lui îi merge mai rău decât unui credincios din Împărăţia de o mie de ani, deoarece el este acolo, unde Hristos nu este prezent şi unde El nu domneşte.
Adorarea în Locul preasfânt
În afară de aceasta drumul spre Locul Preasfânt este acum deschis. Noi – credincioşii cereşti – „prin sângele lui Isus avem deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.19,20). Credinciosul pământesc, cu toate că el este curăţit de păcatele lui prin sânge, nu poate vorbi de faptul că este înapoia perdelei, deoarece perioada de timp în care el trăieşte este legată cu pământul acesta. Dacă recunoaştem că locul nostru ca adoratori este înapoia perdelei, atunci recunoaştem o altă diferenţă mare între un credincios ceresc şi unul pământesc.
Locul în cer
Doresc să constat încă o diferenţă: credinciosul, care este unit cu Hristos în cer, cunoaşte eliberarea deplină în El, şi deoarece el aduce adorare în Locul Preasfânt, el posedă un loc în cer pregătit prin Hristos, despre care credinciosul pământesc niciodată nu poate vorbi. Desigur el poate vorbi despre faptul că el cunoaşte pe Domnul cerului şi al pământului, şi că El va fi cândva pe pământul nou, unde va locui dreptatea, când toate lucrurile vor fi făcute noi. Dar el nu poate vorbi despre faptul că lui îi este pregătit un loc în casa Tatălui. Şi cu mult mai puţin poate vorbi de faptul că el deja astăzi a înviat împreună cu Hristos şi că el are voie să şadă împreună în locurile cereşti în Hristos. Vedem astfel, că sunt multe diferenţe mari în învăţătură între credinciosul ceresc şi cel pământesc:
- Legătura cu Hristos este de altă natură; sfinţii sunt uniţi cu El în timpul cât El este lepădat, acesta este un privilegiu, pe care nu l-a cunoscut nici o altă grupă de credincioşi, sau le-a fost dăruită, nici credincioşilor dinaintea venirii Sale şi nici credincioşilor de după revenirea Sa.
- Eliberarea este de altă natură, deoarece credincioşii sunt uniţi la El, sunt în El, şi deoarece El este viaţa lor.
- Adorarea este alta, căci credinciosul se află în deplină liberate înapoia perdelei.
- În timp ce credincioşii dinaintea venirii lui Hristos aveau perspectiva viitoare a cerului – „aşteptau cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu” –, credinciosul timpului de acum ştie că Hristos nu numai a pregătit un loc pentru el în cer, ci el ştie de asemenea că prin Duhul lui Dumnezeu el este acolo sus în El prin credinţă, iar pe de altă parte credinciosul Împărăţiei de o mie de ani îşi are speranţa şi poziţia pur pământească.
Importanţa pentru practică
Dacă cunoaştem aceste diferenţe între cele trei categorii de credincioşi (şi eu cred că nimeni nu le poate tăgădui), atunci este clar, că fiecare credincios, care pierde din vedere chemarea sa ca credincios ceresc, va fi slab în sufletul lui cu privire la toate aceste binecuvântări, despre care am vorbit, şi anume legătura cu Hristos, eliberarea lui deplină, adorarea adevărată şi locul – Canaanul, care i-a fost dat de Dumnezeu.
Toţi sfinţii sunt aşezaţi pe pământul acesta, dar fiecare din aceste grupe este chemată la o relaţie specială. Credincioşii vechi-testamentali au considerat că perspectiva spre cer era eliberarea de haosul şi de răul de aici de pe pământ. Credinciosul Împărăţiei de o mie de ani va fi capabil să savureze toate aici pe pământ, deoarece puterea răului va fi înfrânată şi Domnul va domni. Rămâne numai să accentuăm, că sfinţii, care în timpul absenţei lui Hristos sunt aici pe pământ, ar trebui să nu fie marcaţi de cele pământeşti, ci, deoarece ei au primit binecuvântări mai mari, ei ar trebui să meargă pe drumul lor aici pe pământ în timpul absenţei Lui, cercetând cum ei ar putea să fie ca El, Cel pe care oamenii L-au respins, şi cum ei se pot deosebi de aceia care L-au respins. Cursa de cădere este că, deoarece păcatele lor au fost iertate şi ei au fost eliberaţi de frica de judecată, ei se îndreaptă spre pământ şi aşteaptă arătări ale harului lui Dumnezeu în legătură cu pământul. Şi dacă ei fac aceasta, atunci ei renunţă practic la adevărurile mari, care îi diferenţiază de credincioşii pământeşti, şi în mod necesar sunt slabi în ceea ce priveşte practica, deoarece ei sunt slabi în învăţătură. Ei eşuează în mărturie şi vor fi supuşi disciplinării în funcţie de lumina şi posibilităţile la care nu au răspuns: „Căci şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29), şi: „gelozia este neînduplecată ca Şeolul” (Cântarea Cântărilor 8.6).
Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească
Efeseni 1.16-23
William John Hocking
Versete călăuzitoare: Efeseni 1.16-23
Efeseni 1.16-23:[De aceea şi eu] … nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui, luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;
Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească
Este o tendinţă generală în practica duhului omenesc să despartă pe Hristos şi Biserica. Aceasta are loc în mod deosebit atunci când este vorba de acele relaţii ale unităţii intime, pe care Scriptura le arată şi pe care le accentuează ca însuşiri speciale ale chemării creştine.
Care din marile grupe din creştinătate este cu adevărat conştientă, că Biserica este aşa de mult legată cu Hristos în cer, că organizarea Bisericii primeşte un caracter esenţial tocmai prin acest fapt? Bisericile romane, anglicane, nonconformiste, ca să nu mai vorbim de cele greceşti, toate nu recunosc că legătura vie între Biserică şi Capul ei înviat aflat în cer nu numai că nu este o idee pur abstractă, pur teoretică şi total inactivă, ci este un principiu vital, care ar trebui să se vadă în orice activitate.
Este imposibil să se înţeleagă natura cerească a chemării Bisericii despărţită de Hristos. Dreptul la existenţă al Bisericii se bazează exclusiv pe Hristos. Prin aceasta nu vrem acum să ne referim la lucrarea de împăcare şi răscumpărare făcută de Mântuitorul. Fără îndoială această lucrare incomparabilă a oferit baza neschimbabilă pe care se întemeiază acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii. Arătând spre înainte sau spre înapoi, pentru toate timpurile moartea lui Hristos a pus baza unică pentru binecuvântarea copiilor credinţei. Însă din aceasta nu rezultă că binecuvântarea, care a fost oferită şi dăruită, a avut de la început acelaşi caracter. Dimpotrivă, acea binecuvântare s-a schimbat în caracterul ei şi în dimensiunea ei corespunzător ţelului lui Dumnezeu din fiecare perioadă, aşa cum s-a văzut din când în când în legătură cu diferitele glorii ale Fiului.
Diferenţa între binecuvântările cereşti şi cele pământeşti
Vorbind la modul general, Vechiul Testament se ocupă cu făgăduinţa şi profeţia venirii lui Mesia. Se vorbeşte despre faptul că El va veni la poporul ales Israel ca profet al lor, ca preot şi împărat, şi că El va înălţa sămânţa lui Avraam mai presus de toate naţiunile pământului. Binecuvântările, pe care credincioşii de atunci ar fi trebuit să le aştepte, aveau un caracter pământesc. Fiica Sionului trebuia să caute cu privirea după venirea Împăratului ei, care va domni în dreptate. Asupritorii trebuiau nimiciţi şi vrăjmaşii lor trebuiau determinaţi să lingă ţărâna. Pacea trebuia să curgă ca un râu şi pământul trebuia să fie plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Viaţa lungă şi bunăstarea trebuia să fie partea fericită a fiecărui supus în împărăţia minunată a Domnului venit din David. Spus pe scurt, în Vechiul Testament ne este prezentat Hristos ca Domnitor pământesc şi ca Acela care face judecata divină pe pământ, în mod cu totul deosebit în legătură cu poporul Israel. Drept urmare binecuvântările poporului au un caracter pământesc şi naţional, ceea ce este în concordanţă deplină cu aceste făgăduinţe.
Deci, aşa cum speranţele lui Israel îşi deduc însuşirile specifice din faptul că Mesia, Prinţul, va veni ca să domnească aici pe pământ, la fel şi speranţele şi chemarea Bisericii îşi primesc însuşirile specifice din poziţia pe care Hristos a ocupat-o acum sus în cer. Aceasta creează o diferenţă între Israel şi Biserică, cum nu poate fi mai mare. Diferenţa este între binecuvântarea pământească şi binecuvântarea cerească, între binecuvântarea carnală şi cea spirituală. Oriunde am privi în Vechiul Testament, întotdeauna găsim aceeaşi atitudine de aşteptare. În Egipt şi în pustie ei căută ţara făgăduită cu coşul plin şi cu provizii. În Canaan, când suspinau sub domnia idolatră a împăraţilor apostaţi sau când plângeau la râurile Babilonului, cei credincioşi doreau pe Răscumpărătorul, care trebuia să vină din Sion şi va binecuvânta pe orice om sub viţa lui de vie şi sub smochinul lui.
Noul Testament dimpotrivă, nu sprijină astfel de aşteptări pentru creştin. Iudeul era îndreptăţit să se aştepte aici la o binecuvântare de natură pământească. Binecuvântările credinciosului dimpotrivă sunt cereşti şi spirituale şi sunt savurate numai prin credinţă. Ele îşi primesc caracterul lor, cum am spus, de la Hristos. Dar de la care Hristos? Nu ca Împărat al lui Israel şi Domnitor al naţiunilor, ci de la Capul glorificat al Bisericii.
Binecuvântarea cerească a Bisericii
Epistola către Efeseni prezintă taina binecuvântării cereşti a Bisericii într-un mod foarte detaliat, dar întotdeauna cu Hristos. Finalul primului capitol prezintă adevărul despre înălţarea actuală a lui Hristos sus în cer şi cu această realitate măreaţă leagă poziţia Bisericii în locurile cereşti în legătură cu El. Să privim felul în care este adusă această învăţătură.
Primele paisprezece versete din capitolul 1 conţin un rezumat al adevărurilor, care se referă la credincioşi. Ele arată locul credincioşilor în gândurile şi ţelul lui Dumnezeu. Este un principiu al Cuvântului lui Dumnezeu, ca binecuvântările personale şi responsabilităţile personale să fie prezentate fără excepţie înaintea binecuvântărilor şi relaţiilor comune. Şi niciunde aceasta nu este ilustrată mai clar ca în această epistolă, care întrece pe toate celelalte în plinătatea revelărilor divine în caracterul lor cel mai larg cu privire la Biserică. Căci Biserica este arătată aici în totalitatea ei: din veşnicie „ascunsă în Dumnezeu”, „făcută acum cunoscut” şi pe lângă aceasta, să fie prezentată în curând desăvârşită şi nevătămată înaintea lui Hristos (Efeseni 5). Cu toate acestea chiar şi în această epistolă nu este nici o excepţie de la regula generală, care se vede în toată schema descoperirii, şi anume că mai întâi se fac afirmaţii care se referă la fiecare în parte. Şi nu numai se relatează ceva despre alegerea şi moştenirea în Hristos, ci şi despre ceea ce pare a fi foarte elementar: despre iertarea păcatelor şi despre auzirea Evangheliei. Aceasta este foarte semnificativ. Individualitatea credinciosului nu trebuie ştearsă prin lucrurile generale ale Bisericii. Este de asemenea bine, nu, este chiar necesar, ca sufletul să fie conştient de relaţia lui personală cu Dumnezeu şi să fie sigur de ea, pentru ca el să fie capabil să înţeleagă mai bine locul lui în Biserică. În afară de aceasta preocuparea cu privilegiile Trupului lui Hristos nu trebuie să determine pe nimeni să uite sau să subevalueze ceea ce conţine prin har poziţia credinciosului ca individ.
Deci, după ce Pavel a prezentat credincioşilor din Efes locul lor binecuvântat, pe care fiecare din ei ca individ îl are înaintea lui Dumnezeu în Hristos, el le spune despre rugăciunile lui pentru ei, pentru ca ei să cunoască mai mult. El doreşte ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să le dea duhul înţelepciunii şi descoperirii în cunoaşterea Lui Însuşi, ca ochii inimilor lor să fie deschişi. Rugăciunea lor pentru ei este întreită. Ei ar trebui să ştie:
- ce este speranţa chemării Lui , şi (Efeseni 1.18)
- ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi (Efeseni 1.18)
- ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, atunci când El (Efeseni 1.19)
- L-a înviat dintre cei morţi , şi (Efeseni 1.20)
- L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor şi (Efeseni 1.21)
- a supus toate lucrurile sub picioarele Lui şi (Efeseni 1.22)
- ca şi Cap peste toate lucrurile L-a dat Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1.23).
Aici avem dorinţa inspirată a apostolului pentru credincioşii din Efes. El voia ca ei să crească în cunoaştere divină (deplină cunoaştere).
1. “Speranţa chemării Lui”
Cu privire la punctul 1 al chemării lor: el le-a prezentat aceasta deja în versetele anterioare, dar au înţeles ei speranţa acestei chemări? Speranţa este împlinirea, cununa, culminaţia, din care noi savurăm astăzi prin credinţă. Noi suntem realmente deja astăzi binecuvântaţi în locurile cereşti, primiţi deja astăzi în Preaiubitul. Însă speranţa se va împlini atunci când Domnul ne va duce sus în casa Tatălui şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la noi va fi deplin împlinit. Chemarea este individuală, speranţa se referă la toţi. Căci aici se va vedea şi unitatea în care Hristos Îşi va prezenta Biserica în glorie. Apostolul se roagă ca sfinţii să poată vedea şi aspectul acesta.
2. “Bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi”
În continuare el se roagă (punctul 2), ca ei să poată cunoaşte bogăţiile gloriei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţi. Aici nu este vorba atât de mult, aşa cum alţii au atras deja atenţia, că sfinţii însăşi constituie această moştenire, ci că Dumnezeu primeşte moştenirea în Hristos în sfinţi. Hristos este „Moştenitorul tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2), şi când El va intra în drepturile Lui, atunci Biserica va avea parte de gloria Lui ca împreună-moştenitoare (Romani 8.17; 2 Timotei 2.12). Hristos nu va intra în gloria Sa despărţit de mireasa Sa. El Însuşi spune: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Şi este dorinţa apostolului ca credincioşii să înţeleagă prin credinţă destinarea lor înaltă în ziua care va veni a gloriei.
3. “Nemărginita mărime a puterii Lui”
În fraza următoare (punctul 3) a rugăciunii este vorba ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu, care a lucrat deja în credincioşi, prin aceea că au fost înviaţi ca să aibă parte de înălţarea lui Hristos. Aceasta este aşa de important, că îl determină ca într-o altă rugăciune să îndrepte încă o dată atenţia deosebită asupra ei.
Hristos în glorie
Ultima rugăminte introduce un subiect, cu care apostolul se preocupă foarte aprofundat într-un mod caracteristic. Era o temă deosebit de apropiată şi plăcută inimii apostolului. Hristos în cer şi urmările care rezultă pentru noi din înălţarea Sa actuală domină aproape în fiecare epistolă. Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos în zilele întrupării Sale. El nu L-a întâlnit pe malul Iordanului, ca Ioan şi Petru. Era un Hristos ceresc, care a întâmpinat pe prigonitorul înflăcărat. Şi viziunea despre gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos este mereu ca o stea luminoasă sclipitoare la orizontul vieţii apostolului care hotărăşte drumul său şi îmbărbătează sufletul său. El iubea să gândească la Hristos în glorie, şi când el este călăuzit să vorbească despre puterea care lucrează astăzi în noi, atunci el prezintă imediat legătura cu puterea care L-a aşezat pe Hristos acolo.
Exact aceeaşi putere, care a lucrat în El, lucrează în noi. Astfel şi aici este adus din nou adevărul doctrinar, ca întotdeauna, pe fundamentul tare al realităţilor. Este însă vorba de o realitate care este preţuită numai printr-un simţ spiritual. Şi aceasta are apostolul în vedere. El solicită să se privească la desfăşurarea atotputerniciei lui Dumnezeu, care tocmai a avut loc în timpul acela în învierea lui Hristos. Din aceasta el prezintă apoi înţelesul profund al acestei realităţi pentru Biserica lui Dumnezeu.
Puterea lui Dumnezeu
Dumnezeu a prezentat puterea Sa la început, prin aceea că El a creat cerul şi pământul. În istoria lui Israel El Şi-a arătat puterea în aceea că El i-a eliberat din Egipt. Dar cea mai mare desfăşurare de putere a lui Dumnezeu pentru creştin este învierea şi înălţarea lui Hristos. Aceasta depăşeşte cu mult puterea – în ceea ce priveşte caracterul – care a lucrat atunci când a fost constituit universul material; depăşeşte şi puterea cu care a fost nimicită oştirea lui faraon şi a anulat legile naturii, ca să elibereze un popor înrobit. Căci aici este vorba de nimicirea ultimului vrăjmaş al omului – moartea. Dumnezeu L-a înviat, căci era în puterea Lui, şi I-a dat nu numai viaţă, ci chiar L-a aşezat pe locul cel mai înalt al autorităţii şi gloriei.
Aflat în această cea mai înaltă poziţie I se va da domnia şi această domnie este peste toate. „El a supus toate sub picioarele Lui.” El este Domn peste toate. Cu toate că această domnie universală încă nu se vede, deoarece timpul administrării ei publice încă nu a venit, totuşi glorificarea Aceluia, care a fost în mormântul unui om bogat, nu mai este nici o taină pentru credinţă, deoarece ea a fost revelată. Pentru credincios ea este cea mai remarcabilă exercitare a puterii divine. Minunate sunt forţele puternice şi nevăzute ale naturii, care lucrează acum în corpurile cereşti uriaşe, care constituie un sistem stelar îndepărtat, la fel cum lucrează în nenumăratele roiuri de viaţă microbiană care populează o rigolă. Însă gloria lui Dumnezeu în creaţie a fost nesfârşit de mult depăşită prin gloria Tatălui în învierea Fiului Său.
Ea este depăşită în aceeaşi măsură precum lucrurile spirituale depăşesc lucrurile naturale şi lucrurile veşnice depăşesc lucrurile vremelnice. Mecanismul universului! Despărţirea Mării Roşii! Cât de lipsite de importanţă sunt aceste lucruri în comparaţie cu ceea ce El a făcut pentru Fiul Omului, pentru Acela care „a fost răstignit în slăbiciune”, dar „a fost înviat în putere”. Acela, care S-a smerit mai prejos de purtătorii de demnitate cereşti, prin aceea că El S-a făcut asemenea oamenilor şi a luat asupra Sa ocara după care a urmat şi moartea pe Golgota, Acesta i-a depăşit în înălţarea Lui, ca să ocupe locul la dreapta Maiestăţii în ceruri „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”.
Ce exemplu măreţ despre lucrarea marii puteri a lui Dumnezeu este aceasta! Viaţă din moarte este mult, dar înălţarea pe locul cel mai înalt – cu cât mai mult este! Sunt puţine exemple de învieri în timpurile Vechiului Testament. Şi aceia, care prin intervenţia divină directă au ieşit astfel prin porţile mormântului, s-au întors curând înapoi. Însă aici este Unul, care de asemenea a fost cu adevărat înviat, dar care a fost înviat pentru ca niciodată să nu mai moară, prin aceea că a fost înălţat din domeniul morţii peste orice domeniu de domnie în locurile cereşti, unde moartea niciodată nu poate pătrunde. Acolo Fiul Omului rămâne pentru credinţă ca monument despre intervenţia atotputernică.
„Cap peste toate dat Adunării”
După ce apostolul ne-a solicitat deja gândurile până la extrem, prin aceea că ne-a prezentat înălţimea înălţării, la care Hristos a fost înviat şi înălţat, el pune acum înaintea privirii noastre o realitate care are cea mai profundă însemnătate pentru Biserică. În locul acela, în care I-a fost acordată gloria, acolo Biserica este legată cu El. El este nu numai „Cap peste toate lucrurile”, ci şi „Cap peste toate ale Adunării (Bisericii)”. Aceeaşi putere, care a lucrat în Hristos, ca să-L aşeze acolo în înălţime, lucrează în noi, ca să ne aducă cu El acolo. Ca Fiu al Omului El are din aceia care sunt destinaţi să aibă parte de poziţia Sa ca şi Cap, care I-a fost dată prin învierea Sa. Şi oamenii aceştia sunt descrişi ca aceia care sunt deja legaţi cu El acolo conform planului şi lucrării.
Legătura strânsă dintre Biserică şi Hristos este ilustrată prin imaginea trupului – „Adunarea, care este Trupul Său”. Aici nu este legătura dintre supuşi şi un superior, cu toate că în acelaşi timp este adevărat, că Biserica este subordonată lui Hristos. Însă această imagine expresivă conţine adevărul minunat, că ţelul veşnic al lui Dumnezeu nu s-ar realiza, dacă Biserica nu ar fi unită cu Omul înviat pe locul gloriei, unde El a fost înălţat. Realmente, acesta este înţelesul deosebit al frazei care urmează „plinătatea Celui care umple totul în toţi”. Biserica a fost chemată să devină complementul, care este necesar să întregească acolo sus pe Omul de nepătruns.
Gânduri de încheiere
Avem aici ţelul revelat al lui Dumnezeu referitor la Hristos şi Biserică. Noi am fost aduşi în legătura de nedesfăcut a celui mai intim caracter cu Hristos, nu ca un Om aici pe pământ, căci aceasta nu putea fi, ci ca un Om în înviere şi înălţare la dreapta lui Dumnezeu. Realitatea aceasta (căci cu certitudine nu este teorie) marchează pe Biserică o însuşire unică în felul ei. Lucrurile mari şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la ea nu vor fi niciodată depline pe pământul acesta. Scena împlinirii lor depline în glorie este acolo sus. Aceasta este o taină, care astăzi este la fel de complet ascunsă faţă de lume ca şi realitatea gloriei actuale a lui Hristos. Din acest motiv aşteptările Bisericii sunt acolo unde este înţeleasă adevărata natură a chemării lui Dumnezeu, exclusiv cerească. În acelaşi timp lumea este privită ca loc, unde zăboveşti un timp, în care toate împrejurările sunt trecătoare şi în nici un fel nu sunt lucruri de importanţă mare. Cât de puţin este trăită aceasta în practica bisericii cu numele, desigur nu trebuie să comentăm.
Ce legătură este între „taină” şi „chemarea cerească”?
Ce înseamnă „taina” pentru practica noastră creştină?
The Present Testimony
- 1. Taina se referă la fiinţa şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii)
- 2. Cele mai mari motive pentru o umblare sfântă şi spirituală rezultă din taină
- 3. Adorarea şi slujirea sunt puse în adevărata lor lumină prin taină
- 4. Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice ale tainei.
Din remarcile anterioare s-a putut vedea cum chemarea poporului lui Dumnezeu îşi trage existenţa din natura binecuvântărilor lor şi din natura speranţei, care le-a fost pregătită.
Binecuvântările pământeşti şi făgăduinţele pământeşti, care au fost date israeliţilor, au făcut chemarea lor să fie o chemare pământească. Binecuvântările spirituale din cer şi speranţa credincioşilor în Domnul Isus fac chemarea lor să fie o chemare cerească.
Dar există un adevăr de o natură deosebită cu privire la Adunare (Biserică) şi la relaţia ei cu Hristos, şi cum stă ea în El înaintea lui Dumnezeu, un adevăr care deschide privilegii care au o orânduială mai înaltă chiar decât aceea despre care este vorba în epistola către Evrei. Şi acestea fac chemarea Adunării (Bisericii) să fie în mod necesar cerească, cu toate că această expresie specială nu se întâlneşte în locurile din Scriptură care se referă la ea.
Acest adevăr este numit „taina”; şi eu sunt pe deplin convins că adevărata natură a Adunării (Bisericii) nu poate fi înţeleasă, dacă nu se are o cunoaştere clară a adevărurilor pe care le cuprinde noţiunea „taină” şi care o caracterizează.
Voi încerca să arăt pe scurt în diverse pasaje ceea ce eu consider important din punct de vedere practic cu privire la „taină”:
- Ea se referă la natura şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii).
- Din ea sunt trase motivaţiile cele mai înalte pentru o umblare sfântă şi spirituală.
- Adorarea şi slujirea se văd prin ea în adevărata lor valoare.
- Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice tainei.
Epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni conţin afirmaţiile cele mai complete şi cele mai directe referitoare la taină, cu toate că şi în celelalte epistole se fac referiri la ea. Vreau să studiem acum adevărurile cuprinse în ea.
În Efeseni 1.8,9 citim că Dumnezeu a făcut harul Său „să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea, făcându-ne cunoscut taina voii Sale”. În versetul zece ne este explicat ce este această taină, şi anume „pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune împreună sub un Cap, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Deci „taina voii Sale” cuprinde planul complet al lui Dumnezeu de binecuvântare în aceste două sfere. Însă după aceea apostolul vorbeşte despre Hristos şi Adunare (Biserică) şi spune: „Taina aceasta este mare” (Efeseni 5.32); şi pretutindeni în aceste epistole şi în celelalte scrieri, unde el foloseşte această noţiune, el o face cu referire la acele adevăruri care sunt în legătură directă cu Adunarea. Să cercetăm aceasta:
1. Taina se referă la fiinţa şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii)
Aceste epistole, la fel ca celelalte scrieri, vestesc răscumpărarea, împăcarea, iertarea păcatelor prin sângele vărsat la cruce, precum şi speranţa cerească a credincioşilor în Hristos, însă pe o bază deosebită şi diferită – nu numai că Hristos a murit pentru noi, ci că noi am murit cu El şi am înviat împreună cu El.
- Coloseni 2.12: … înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea [textual: puterea activă a] lui Dumnezeu.
- Coloseni 3.1,3,4: Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos …, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, …
- Efeseni 2.5,6: Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. (vezi şi Coloseni 2.13,20)
Învăţăm din aceste locuri din Scriptură, că despre Adunare (Biserică) se spune că ea a murit cu Hristos, a înviat împreună cu Hristos şi în El a fost aşezată în locurile cereşti – adusă la viaţă împreună cu El, da, că El este viaţa noastră. [Nota redacţiei: se fapt aceasta nu se spune despre Adunare (Biserică), ci despre credincioşii creştini ca persoane individuale, care apoi împreună constituie Adunarea; după părerea noastră se merge prea departe să se spună că Adunarea a murit.] Aceasta este caracteristica cea mai esenţială şi mai distinsă a tainei. Viaţă în Hristos – să fi una cu Domnul nostru înviat.
- Efeseni 5.30,32: … pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. … cei doi vor fi un singur Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare.
- 1 Corinteni 6.17: Dar cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El.
- Binecuvântările Adunării (Bisericii) sunt spirituale, partea ei este în cer în Hristos (compară cu Efeseni 1.2). [remarca redacţiei: şi aici nu este vorba de binecuvântările corporative ale Adunării, ci de binecuvântări individuale.]
- Adunarea este martor al înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti (compară cu Efeseni 3.10).
- Luptele ei spirituale sunt cu duhurile răutăţii din lumea cerească (vezi Efeseni 6.12).
Toate acestea caracterizează fiinţa ei cerească; dar sunt şi alte privilegii de remarcat:
- Adunarea (Biserica) a fost aleasă în Hristos, înainte să fie puse temeliile lumii – înainte să înceapă timpul (Efeseni 1.4; vezi şi 2 Timotei 1.9 şi Tit 1.2); nu numai o ceată aleasă ci şi alegerea ei îşi are originea în planul veşnic al lui Dumnezeu, pe care El l-a întocmit în Hristos Isus (Efeseni 3.11).
- „Rânduit dinainte pentru înfiere” (Efeseni 1.5). Înaintea lui Dumnezeu în toată desăvârşirea şi dragostea lui Hristos. „… împliniţi în El” (Coloseni 2.10). „Făcuţi plăcuţi [puşi într-o poziţie de har] în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6).
- „Pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii … pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 1.13; 4.30).
- În care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22).
Acestea sunt privilegiile minunate ale Adunării, care ne-au fost deschise prin revelarea tainei. Hristos ne este prezentat în epistola către Evrei în toate situaţiile şi slăbiciunile şi suferinţele noastre aici jos pe pământ; sau aşa cum El acolo sus în cer îngrijeşte pentru noi, în timp ce noi mergem prin pustie; dar prin revelarea tainei aflăm că noi suntem una cu Hristos în viaţă şi în binecuvântare şi am fost mutaţi cu El în cer. Chiar dacă aceasta este o realitate, ea ne este făcută cunoscut prin credinţă.
Pavel a fost unealta aleasă, ca să facă cunoscut Adunării (Bisericii) această „taină”. Lui i s-a încredinţat această administrare a harului lui Dumnezeu, aşa cum spun pasajele următoare:
- Coloseni 1.25,26: Am devenit slujitor al Adunării, potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu: taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi.
- Efeseni 3.2-5: Mie mi-a fost dată administraţia harului lui Dumnezeu pentru voi: că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina … care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duhul.
- Efeseni 3.8,9: Mie … mi-a fost dat harul acesta, … să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu.
Dar mai este şi o altă caracteristică a tainei, pentru care apostolul s-a ostenit în mod deosebit s-o prezinte clar şi care, dacă este trecută cu vederea, ne-ar lăsa cu o înţelegere greşită a fiinţei Bisericii şi a dimensiunii tainei. Această caracteristică este: Cine sunt grupările din care este compus acest trup, care este unit cu Domnul Isus Hristos? Ca să răspundem satisfăcător la această întrebare, trebuie să studiem planurile trecute şi viitoare ale lui Dumnezeu cu privire la Israel; căci prin contrastul mare între rânduiala binecuvântărilor lui Israel şi cele ale Adunării (Bisericii) iese în evidenţă fiinţa deosebită a Adunării înaintea ochiului spiritual.
S-a revelat clar că Israel trebuia să fie centrul acţionării lui Dumnezeu şi al planurilor Sale cu pământul (Deuteronomul 32.8). Am văzut cum ei au fost recunoscuţi de Dumnezeu ca popor deosebit al Său (Exodul 19.5,6), am citit despre domnia lor asupra celorlalte popoare, care le-a fost făgăduită, şi despre natura binecuvântărilor lor (Deuteronomul 28.1-13).
Şi cu toate că Israel este acum Lo-Ami [nu-i poporul Meu: Osea 1.9] şi este împrăştiat în toată lumea, s-a revelat clar că el va trebui restabilit, că lui i se va ierta şi fiecare făgăduinţă, care i-a fost dată, va trebui să se împlinească. „Şi Răscumpărătorul va veni pentru Sion şi la cei din Iacov care se vor întoarce de la fărădelege” (Isaia 59.20,21). Israel va trebui atunci să stea ca popor în glorie deosebită, păgânii vor trebui să se plece înaintea lui şi să-i slujească, şi orice popor, care nu vrea să-i slujească, va trebui să piară (Isaia 60.12).
În afară de aceasta Ierusalim va fi centrul adevăratei închinări. „Multe popoare vor merge şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov; şi El ne va învăţa căile Sale şi vom umbla pe cărările Sale». Pentru că din Sion va ieşi legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2.3). „Cortul Meu va fi peste ei; şi Eu le voi fi Dumnezeu, şi ei Îmi vor fi popor. Şi naţiunile vor cunoaşte că Eu, Domnul, sunt Cel care sfinţesc pe Israel, când locaşul Meu cel sfânt va fi în mijlocul lor pentru totdeauna” (Ezechiel 37.27,28).
Scos în relief prin mărimea naţională şi glorie, scos în relief în privilegiile religioase, ei vor fi întotdeauna un popor clar demarcat, în timp ce adevărul şi binecuvântarea vor curge din Ierusalim, şi „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Şi va fi aşa: în ziua aceea, rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios” (Isaia 11.9,10).
Nu trebuie să citez mai multe locuri, căci acesta este un adevăr bine cunoscut. Hristos este Izvorul tuturor acestor binecuvântări, atât pentru Israel cât şi pentru păgâni. „El este Mântuitorul lui Israel”, Mijlocitorul noului legământ pentru ei; dar El a fost dat şi pentru ca să fie „Lumina naţiunilor” şi mântuirea lui Dumnezeu până la marginile pământului (Isaia 49.6).
Vechii profeţi vorbesc categoric despre aceste două puncte. Aceasta este rânduiala binecuvântării viitoare – în timp ce diferenţa între iudei şi păgâni în cadrul binecuvântării generale există încă şi va fi permanent păstrată. Esenţa unică în felul ei a „tainei” dă toate acestea la o parte în timpul administrării tainei. Israel este lipsit pentru un timp de privilegiile lui mari, deoarece el a respins pe Hristos, şi stă pe aceeaşi treaptă cu toţi păcătoşii.
Predica despre Isus Hristos potrivit revelării tainei se adresează la toţi, iudei şi păgâni, ca păcătoşi pierduţi şi din ambele grupe adună o ceată de credincioşi, care primesc aceleaşi privilegii, au parte de aceeaşi viaţă şi aceleaşi făgăduinţe în Hristos, aparţin aceluiaşi trup şi toţi sunt în aceeaşi măsură comoştenitori. Cei care erau departe (păgânii) şi cei care erau aproape (iudeii) au acum prin Hristos aceeaşi intrare printr-un Duh la Tatăl: „El …, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii, … pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia. Şi El a venit, a vestit Evanghelia păcii; pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape. … Aşadar nu mai sunteţi [voi păgânii] străini şi locuitori temporari [fără drept de cetăţenie], ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu” (Efeseni 2.14-19).
Nu având parte de privilegiile iudaice, ci a fi împreună în binecuvântările noi tocmai descrise: toate acestea erau ciudate în urechile credincioşilor iudei, da, la început chiar şi ale apostolilor; ele erau total contrare rânduielii binecuvântări pe care ei o căutau.
Ei erau foarte inerţi în a duce Evanghelia la păgâni. Petru a fost condus să facă aceasta în urma viziunii cu faţa de masă de in şi prin discuţia lui cu Corneliu, şi după aceea i s-a cerut de adunarea din Ierusalim să dea socoteală pentru cele făcute, chiar dacă după aceea ei s-au bucurat cu bucurie mare că „Dumnezeu a dat şi naţiunilor pocăinţa spre viaţă” (Faptele apostolilor 11.18).
Aceasta face suplimentar clar că taina nu era cunoscută bisericii de Rusalii de la început [remarca redacţiei: prin aceasta este vorba de biserica din timpul de după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii şi până la începutul slujirii lui Pavel în lucrarea de vestire a tainei.] A fost predicată Evanghelia cu vestirea morţii şi învierii lui Isus şi înălţarea Lui ca Domn şi Hristos, răscumpărarea prin Numele Lui, iertarea păcatelor şi făgăduinţa Duhului Sfânt pentru toţi credincioşii; însă a fost rezervat pentru Pavel, după ce Ierusalimul a respins mărturia prezentată lui, să dezvăluie privilegiile mari şi deosebite care au fost deschise acum pentru credincioşi.
Însuşirile remarcabile ale „tainei”, care constituie esenţa reală a Adunării (Bisericii), sunt:
- Părtăşia la viaţa de înviere a lui Hristos
- Înviat împreună cu El
- Aşezat împreună cu El în cer
- Binecuvântat în El cu tot felul de binecuvântări spirituale în cer
- Martor pentru puterile şi autorităţile din lumea cerului
- Lupta cu duhurile răutăţii din lumea cerului
- Speranţa gloriei cereşti
- Nici o deosebire între iudei şi păgâni
- Amândoi mădulare ale unui singur trup şi acest trup este locuinţa Duhului Sfânt.
Acestea sunt puncte care nu pot fi neglijate fără să se lezeze caracterul complet al „tainei”.
Deosebit de bogat în binecuvântare este adevărul, pe care epistola către Evrei ni-l dă ca învăţătură; în multe privinţe mai necesar pentru experienţele noastre zilnice, decât orice altă parte a Scripturii, şi cu toate acestea acolo nu se învaţă privilegiile depline şi esenţa unică în felul ei a Adunării (Bisericii): în timp ce epistola tratează, de exemplu, detaliat „chemarea cerească”, un principiu sau un adevăr în legătură cu ea nu ar fi lezat sau minimalizat, dacă nici un păgân nu ar fi intrat în binecuvântările ei. Însă păgânii constituie o parte componentă a „tainei”, şi locul, pe care ei îl ocupă în ea, trebuie arătat clar, pentru ca să fie integraţi în esenţa tainei.
2. Cele mai mari motive pentru o umblare sfântă şi spirituală rezultă din taină
Căci noi învăţăm clar, că noi suntem oameni care au murit şi au înviat; că noi suntem una cu Hristos – „binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1.3); că noi posedăm o viaţă, o natură nouă, singura care poate avea părtăşie cu El, Cel care este viaţa noastră. Deci noi suntem chemaţi să umblăm ca cetăţeni ai cerului şi totuşi pe pământ. Cât de categorică este Scriptura în privinţa aceasta!
- Coloseni 3.1-5: Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus … gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu … Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ (vezi şi Romani 6).
Când apostolul ne îndeamnă să nu ne minţim unii pe alţii, atunci el face aceasta pe baza naturii vieţii noi şi a unităţii trupului – „pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.9,10), „cel creat după Dumnezeu este în adevărata dreptate şi sfinţenie. De aceea, fiindcă aţi lepădat minciuna, … pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4.24,25).
Pe de altă parte dragostea lui Hristos pentru Adunare şi unitatea Lui cu ea ca trup al Său este motivul bogat în binecuvântare, recomandat cu insistenţă soţului ca s-o iubească şi s-o îngrijească pe soţia lui ca pe propria carne. Subordonarea Adunării faţă de Hristos este pentru soţie modelul pentru subordonarea ei faţă de soţul ei (Efeseni 5.22-24).
Adunarea (Biserica) este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, şi trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt. Ce motiv să glorificăm pe Dumnezeu în trupul nostru şi în duhul nostru, şi cu câtă grijă şi temere de Dumnezeu ar trebui să umblăm, ca să nu întristăm pe Duhul Sfânt, cu care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (1 Corinteni 6.18,19; Efeseni 4.30)! În mod deosebit prin „taină” aflăm harul suveran al lui Dumnezeu. Noi suntem luaţi în binecuvântările ei „spre lauda slavei harului Său … după bogăţia harului Său. … Prin har aţi fost mântuiţi.” Ca urmare principiile harului trebuie să regleze umblarea noastră aici: să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri; să facem bine celor care ne urăsc; să nu ne împotrivim celor care ne fac rău; să iertăm celor care ne rănesc, „aşa cum Dumnezeu ne-a iertat din pricina lui Hristos”.
Din cele spuse deja se poate vedea cum adevărul acesta are efect în orice privinţă asupra umblării noastre. Ce forţă de despărţire este în el, dacă noi am învăţat din principiile „chemării cereşti”, că drumul nostru în lume este acela al unui pelerin şi străin, că noi nu putem lua parte la uneltirile şi politica ei, cu atât mai mult atunci când învăţăm că noi am murit faţă de lume şi că într-adevăr suntem în lume, însă suntem cetăţeni ai cerului. Aceasta nu ne scoate afară din relaţiile în care Dumnezeu ne-a aşezat, şi nici nu ne învaţă să fim pustnici şi să neglijăm obligaţiile pe care le avem, ci să acţionăm conform principiilor lui Dumnezeu, în timp ce le împlinim. Este adevărat, că noi nu putem introduce principiile Lui în părtăşia cu lumea; oamenii lumii acesteia nu ne vor dori, dacă vom încerca să facem aceasta: noi nu ne putem uni cu ei fără să coborâm nivelul sfinţeniei, care ne-a fost dat. Însă prin faptul că ne ţinem departe de mersul lumii, de energia ei şi de aşteptările ei nejustificate, duhul nostru va deveni liber de rătăcirile ei şi distragerile ei şi vom fi mai bine capabili să exprimăm pe Hristos în tot ceea ce facem. Hristos este al nostru „în chemarea cerească a lui Dumnezeu” (Filipeni 3.14), şi aceasta condamnă orice gândire legată de pământ şi orice plăceri carnale şi ne învaţă să avem o orientare cerească, mai cu seamă să aşteptăm pe Mântuitorul nostru, pe Domnul Isus Hristos, din cer.
Este o „chemare sfântă” (2 Timotei 1.9): „Pentru că Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (1 Tesaloniceni 4.7). Este o chemare la glorie: Dumnezeu „v-a chemat prin Evanghelia noastră ca să dobândiţi gloria Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 2.14). „V-am îndemnat să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa” (1 Tesaloniceni 2.12).
3. Adorarea şi slujirea sunt puse în adevărata lor lumină prin taină
În epistola către Evrei adoratorii sunt solicitaţi să se apropie de Dumnezeu curăţiţi de păcate, cu deplină îndrăzneală, prin sângele lui Isus, al Aceluia care a făcut ispăşirea pentru ei şi care nu Se ruşinează să-i numească fraţi, şi ca Mare Preot al lor stă pentru ei în prezenţa lui Dumnezeu.
Ce binecuvântare minunară este aceasta: creatura este adusă aproape de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei! Însă noi ne apropiem într-o natură şi relaţie mult mai bogată în binecuvântare, aşa cum ne învaţă „taina”: ca şi copii avem intrare la Dumnezeu ca Tată al nostru: „plăcuţi [puşi într-o poziţie de har] în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6), „în care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El” (Efeseni 3.12). „Vedeţi ce dragoste ne-a dat Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.1). Deci în timp ce noi ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu în duhul înfierii cu încredere copilărească şi inimile noastre ar trebui să fie conştiente de simţămintele fericite şi gândurile, care sunt legate cu această relaţie, noi ar trebui să ne apropiem de El cu reverenţă şi niciodată să nu uităm că noi, deşi suntem copiii Lui, suntem încă creaturi în prezenţa Dumnezeului veşnic, „măreţ în sfinţenie, înfricoşător în laude, înfăptuind minuni” (Exodul 15.11).
Duhul Sfânt este puterea adorării aduse de noi. „Prin El avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2.18). „Rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6.18). „Rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” (Iuda 20). În lumina tainei putem deci recunoaşte ţelul pe care-l urmărea Domnul în discuţia cu femeia samariteancă, când El vorbea despre adevărata natură a adorării şi a darului Duhului.
Însă baza oricărei adorări este împăcarea şi pacea cu Dumnezeu. Cât de completă este această bază prin „taina”! Dacă eşti una cu Hristos, adus la viaţă şi înviat cu El, atunci întrebarea referitoare la primire este clarificată pentru totdeauna. Dacă credinţa nu a apucat aceasta şi nu se vede lucrarea terminată a lui Hristos, atunci carnea va lucra mereu şi va căuta altceva, în care ea se poate lăuda.
Se pare că credincioşii din Colose aveau nevoie de o atenţionare, în mod deosebit cu privire la aceia care puteau să-i înşele prin vorbiri ademenitoare, şi Pavel arată cum adevărul despre „taină” duce la căderea tuturor argumentelor acelora. El a dus o luptă mare pentru ei, „pentru ca să le fie încurajate inimile, fiind strâns uniţi în dragoste, şi pentru toate bogăţiile siguranţei depline a înţelegerii, pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei. … Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filosofie şi amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2.2,3,8).
Putem împărţi această atenţionare în patru părţi diferite:
1. Filosofia sau înţelepciunea şi raţiunea omenească
2. Amăgirea deşartă – superstiţia
3. Tradiţia sau porunci ale oamenilor
4. Principiile lumii – regulamente/rânduieli
- Filosofia
doreşte să stabilească prin raţiunea omenească ce Îi place şi ce nu Îi place lui Dumnezeu, în loc să primească în credinţă smerită ceea ce Dumnezeu a revelat. Ea caută să înalţe puterile duhului omenesc şi doreşte cu sentiment de mândrie să ascundă stricăciunea naturii umane şi starea nenorocită, distrusă, în care păcatul a adus omenirea. - Amăgirea deşartă
Probabil superstiţia recunoaşte distrugerea, caută însă un alt drum pentru înlăturarea răului. Filosofia tinde spre necredinţă, însă ea poate sfârşi în superstiţie, dacă conştiinţa devine neliniştită.„Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale” (Coloseni 2.18). Superstiţia funcţionează în felul acesta: smerenie aparentă mare, elogierea îngerilor. Dumnezeu spune, că El este singurul căruia trebuie să I se aducă adorare. Hristos este singurul mijlocitor, şi despre El se spune: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evrei 1.6). Însă superstiţia, îngâmfată zadarnic prin gândirea cărnii sale, caută ajutorul acelora care sunt numiţi „duhuri slujitoare” (Evrei 1.14), şi se închină lor; şi pentru că se închină lor, caută să convingă că este smerită – însă prin toate acestea Hristos este tratat dispreţuitor.O altă formă de superstiţie este neglijarea sau chinuirea trupului. Dar s-a spus destul, pentru a descrie natura şi felul de acţionare al superstiţiei. Ea pătrunde în totalitate în lucrurile nevăzute, are o aparenţă de înţelepciune prin evlavia aleasă de ea însăşi, dar ea rezultă dintr-o inimă stricată şi „satisface numai carnea” (Coloseni 2.18-23). Avocaţii unui astfel de sistem pot părea plini de o sfinţenie adâncă, şi severitatea disciplinei lor şi a lepădării de ei înşişi şi serviciile lor divine solemne şi impozante au scopul de a produce un efect asupra duhului natural şi de a excita venerarea lui; însă omul spiritual îşi dă seama de adevărata ei natură, „carnea”, şi ştie că toate acestea iau locul lui Hristos şi al lucrării Sale şi că lipseşte credinţa simplă în El şi în sângele Lui preţios.
- Tradiţia (sau poruncile oamenilor)
Impune ori ascultarea de poruncile Legii, pe care Dumnezeu a rânduit-o odinioară, ori caută chiar să facă ceva obligatoriu, pentru care în Scriptură nu este nici o autoritate. Domnul arată esenţa tradiţiei şi la ce conduce ea în evanghelia după Marcu 7.De îndată ce se permite ca ceva făcut de oameni să devină autoritate şi obligaţie pentru conştiinţă (indiferent cât de simplu şi nevătămător ar părea) – în momentul în care acel ceva ocupă în suflet locul care se cuvine lui Dumnezeu şi Cuvântului Său, devine veneraţie goală, micşorează autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi pregăteşte duhul pentru a da la o parte Cuvântul şi a îndeplini formalităţi (Marcu 7.1-8). Dar să luăm seama la stadiul următor, la care conduce tradiţia. După ce ea a pus poruncile omeneşti pe aceeaşi treaptă cu poruncile lui Dumnezeu, renunţă curând la acestea din urmă şi instituie în cele din urmă ceva care este în opoziţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-L pe acesta fără efect. Ea anulează poruncile lui Dumnezeu, pentru ca poruncile omeneşti să poată fi respectate. Cele două se ciocnesc. Dumnezeu porunceşte, de exemplu, copiilor să onoreze pe tatăl lor şi pe mama lor, iar tradiţia spune: „nu, noi suntem liberi să le ajutăm sau nu” (Marcu 7.1-13). - Principiile lumii, rânduieli
S-a spus destul, ca să se arate înclinarea mare a inimii de a ţine cu tărie la rânduieli, şi care este motivul pentru aceasta.Apostolul pare să fi avut în vedere o afirmaţie, care era foarte răspândită în zilele acelea: „Dacă nu sunteţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Faptele apostolilor 15.2). Să observăm cum adevărul tainei eliberează imediat sufletul de astfel de învăţături. De ce? „În care [Hristos] aţi şi fost circumcişi … în circumcizia lui Hristos, fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, … v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2.11-14). Ce răspuns triumfal la o astfel de învăţătură! Carne, băuturi, zile de sărbătoare, luni noi, sabate – toate înlăturate din cale prin acelaşi adevăr; „care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2.17). „În El aţi fost aduşi la plinătate.” El este marele sacrament [joc de cuvinte: „ordinance” = sacrament, dar şi rânduială / prescripţie]. „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2.20).
Dacă studiem lumina pe care taina o aruncă asupra lucrurilor, atunci sunt două lucruri, pe care trebuie să le păstrăm în amintire:
- Plinătatea lui Hristos, a Capului trupului, care este Adunarea (Biserica).
- Adunarea (Biserica) este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul
- Hristos este nu numai Capul Adunării (Bisericii), ci El „ca şi Cap peste toate a fost dat Adunării” (Coloseni 1.21,22)
După ce El a triumfat peste toate puterile, El este Capul tuturor puterilor şi autorităţilor, şi „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9,10). Când El S-a suit în înălţime, El a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor. El S-a înălţat peste toate cerurile, pentru ca El să umple toate, şi a rânduit „apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor”, pentru păzirea lor de înşelători şi pentru creşterea lor în toate privinţele spre El, Cel care este Capul, „din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (Efeseni 4.8-16). La fel şi în Coloseni 2.19, unde vedem că tot ce este pentru hrană, pentru unitate şi spre creşterea trupului vine de la Hristos, Capul. Dacă lucrul acesta este necunoscut sau de îndată ce credinţa slăbeşte, se înalţă puterea, înţelepciunea şi calificarea omenească; şi în loc să se creadă în plinătatea Capului, se sprijină pe ele. - Este un singur trup şi un singur Duh Duhul Sfânt locuieşte în trup, şi din puterea şi lucrarea Lui, prin aceea că El împarte fiecăruia aşa cum vrea El – din activitatea Lui nemijlocită şi directă are loc orice lucrare de slujire.Lucrarea Duhului este prezentată mai deplin în 1 Corinteni 12, în timp ce în epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni suntem îndrumaţi să vedem mai mult plinătatea Capului. Deci baza oricărei lucrări este: plinătatea Capului şi desfăşurarea activităţii Duhului Sfânt, care locuieşte în trup. Legătura între adevărata esenţă a Adunării şi slujire este aşa de strânsă, că păreri greşite despre prima vor conduce foarte probabil la păreri incomplete despre a doua.
4. Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice ale tainei.
Nu se poate tăgădui, că Sfânta Scriptură ne prezintă istoria unui popor [Israel] sfânt, credincios, care suferă din pricina loialităţii, dar despre care nu se poate spune că el savurează privilegiile Adunării (Bisericii). Dacă se spune că aceste scrieri [cărţile Vechiului Testament] se referă la unii din poporul lui Dumnezeu înainte de Hristos – atunci trebuie scoasă în evidenţă natura lor diferită: ei simt cum mâna lui Dumnezeu apasă greu asupra lor, că ei suferă pentru fărădelegile lor (cu toate că ei acum în inimile lor sunt dedicaţi absolut cu fidelitate lui Dumnezeu); ei Îl cheamă să nu-i lepede pentru totdeauna, să nu-Şi ascundă faţa de ei, ci să-i cureţe de păcatele lor. Este clar, ei nu sunt în poziţia de împăcare şi primire, sau ei nu ştiu nimic despre aceasta. Vedem deci imediat cât de nepotrivite ar fi astfel de afirmaţii pe buzele acelora care sunt una cu Hristos şi stau în toată buna plăcere şi primire despre care ne învaţă taina, că noi suntem aşezaţi în ele. În timp ce noi tragem multe învăţături şi foloase mari din ele şi prin ele învăţăm multe despre Dumnezeu şi căile Lui, ne-am îndepărta cu totul de principiul harului, dacă experienţele noastre ar fi ca ale lor. De aceea necesitatea să ţinem cu tărie la principiile chemării noastre, pentru ca noi să nu aplicăm spre paguba sufletului nostru astfel de pasaje din Scriptură.
Pe de altă parte aceşti credincioşi se roagă pentru răzbunare pe vrăjmaşii lor – ei cheamă judecata dreaptă a lui Dumnezeu să vină asupra lor. Toate acestea stau în contrast mare cu starea inimii acelora care cunosc harul lui Dumnezeu şi cărora le-a fost poruncit să ierte pe oricine şi să se roage pentru vrăjmaşii lor. Speranţa lor este pământească – împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute părinţilor. Această speranţă nu păzeşte inima noastră în suferinţă, ci speranţa cerească, cea care ne-a fost pregătită, ne păzeşte inima. Vedem în cântarea de laudă a lui Zaharia cum arătau aşteptările unui iudeu temător de Dumnezeu şi la ce se aştepta el prin adevărul lui Hristos (Luca 1.68-79). Noi, dimpotrivă, aşteptăm revenirea lui Hristos, ca să ne ia la Sine, ca să intrăm în casa Tatălui Său. Atâta timp cât El nu a venit, este timpul de necaz: el poate avea intensităţi diferite, însă soarta caracteristică a Adunării (Bisericii) pe pământ este necaz: „În lume veţi suferi prigoane!”
Dacă punem înc-odată înaintea ochilor ce am spus cu privire la anumite scrieri şi aplicarea lor la sfinţii din timpurile de demult – dacă aceste scrieri descriu experienţele acelor sfinţi, care le vor folosi înainte de revenirea Domnului nostru Isus Hristos în glorie şi care vor primi răscumpărarea şi primirea la venirea Sa -, trebuie să fim foarte precauţi să nu confundăm pe aceşti sfinţi cu Adunarea (Biserica), sau să tragem concluzia că ei vor fi cândva cu Adunarea (Biserica) din cauza credinţei lor şi a devotamentului lor. Prin „anumite scrieri” mă refer în mod deosebit la profeţi şi la Psalmi, chiar dacă există şi alte scrieri, la care se referă aceste remarci, pe care acei cititori, care s-au preocupat cu ele, le recunosc uşor.
Am parcurs ceea ce am considerat eu necesar să fie remarcat şi de reţinut cu privire la chemarea cerească şi la taină. În lumina tainei vedem ce a intenţionat Domnul în discuţia Sa cu ucenicii Săi şi în îndrumarea suplimentară pe care Ioan a notat-o în mod deosebit în capitolele 14 până la 16 din evanghelia sa, la care este vorba de prezenţa şi misiunea Duhului Sfânt în Adunarea (Biserică), de care trebuie neapărat să ţinem seama în strângerile laolaltă pentru adorare şi slujire.
Prima epistolă a lui Ioan este în concordanţă cu această temă, conducându-ne până la izvorul tuturor binecuvântărilor noastre, şi anume la dragostea lui Dumnezeu şi la cunoaşterea acesteia, precum şi unităţii noastre cu Hristos, şi la puterea şi izvorul poruncii noi din noi.
14 motive pentru răpirea credincioşilor înaintea necazului cel mare
Walter Alexander Lickley
Într-unul din pasajele anterioare am văzut în rezumat evenimentele care se vor derula după venirea Domnului pentru ai Săi, ca să se împlinească cele spuse în 1 Tesaloniceni 4.15-18. În acest context s-a spus: „Timpul de necaz al groazei, al fricii şi încercărilor a venit” (H. şi N. 1988, pag. 211 la mijloc; compară cu Matei 24.21,22). Scriitorului [acestui articol] îi sunt cunoscute părerile diferite referitoare la întrebarea „Va trece Biserica prin necazul cel mare?”. Şi el prezintă punctul de vedere al acelora care cred că Scriptura răspunde la aceasta cu NU.
Înainte de a merge să vorbim despre fiecare argument în parte, vrem să spunem clar, despre ce vorbim:
Prin cuvântul Biserică este vorba de Trupul lui Hristos, care constă din toţi aceia care cred în El, „Adunarea, care este Trupul Său” (Efeseni 1.22,23). Ea este alcătuită prin Duhul Sfânt începând de la Rusalii. „Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup … şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13).
Prin expresia necazul cel mare este vorba de un timp de încercări şi suferinţe incomparabile, care va veni asupra întregului pământ şi peste toţi care locuiesc pe el. Scriptura vorbeşte despre acest necaz mare în următoarele locuri:
- Daniel 12.1: … şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela.
- Matei 24.21: … atunci va fi un necaz mare, aşa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată.
- Ieremia 30.7: Vai, pentru că mare este ziua aceea! Nici una nu este asemenea ei; şi este timp de necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat din el.
Versetul acesta arată, că iudeii vor fi loviţi de el.
- Apocalipsa 3.10: … te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ.
- Ezechiel 20.34: Şi vă voi scoate dintre popoare … cu mână puternică … şi cu furie revărsată.
- Judecăţile pornite prin vărsarea „potirelor” din Apocalipsa 16 ne dau un indiciu despre ce va fi: „Mergeţi şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 16.1). Expresia „mânia lui Dumnezeu” va caracteriza timpul acesta.
- Înainte de venirea Domnului, care este descrisă în Apocalipsa 19.11-16, citim despre o mare mulţime de popor îmbrăcată în haine albe (Apocalipsa 7.13); despre ei se spune: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare.” Din aceasta putem deduce, că acest timp îngrozitor va fi înainte de arătarea Domnului în glorie mare, care este profeţit în Matei 24.30 şi care îşi găseşte împlinirea în Apocalipsa 19.11-16.
- Şi Domnul Isus arată aceasta clar, când vorbeşte ucenicilor în Matei 24. El spune: „Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca, … Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer, … şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi glorie mare” (Matei 24.29,30).
Din motivele următoare credem că Biserica nu va trece prin acest necaz mare:
- Deoarece cea mai mare parte a Bisericii va fi deja în glorie, când va începe necazul cel mare, în timp ce pe pământ vor fi încă credincioşi. Milioane au murit deja, sunt la Hristos şi aşteaptă învierea, când El va veni.
- Deoarece Biserica este Trupul lui Hristos, şi dacă ea ar trebui să treacă prin necazul cel mare, aceasta ar însemna, că Hristos ar trebui încă o dată să sufere sub judecata lui Dumnezeu. Este un timp al mâniei, al răzbunării şi al urgiei din partea lui Dumnezeu. Este de neimaginat că Biserica, ca Trup al lui Hristos, şi El ca şi Cap vor trebui să îndure acest timp.
- Speranţa Bisericii este îndreptată spre răpire şi nu spre mânia lui Dumnezeu. „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus” (Romani 8.1). „Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Romani 5.9). „… Isus, care ne scapă de mânia care vine” (1 Tesaloniceni 1.10). „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie” (1 Tesaloniceni 5.9).
- Domnul a dat în mod deosebit bisericii din Filadelfia făgăduinţa: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). Pe baza aspectelor istorice şi profetice ale întregii istorii a Bisericii, exprimată în scrisorile deschise adresate celor şapte biserici în Apocalipsa 2 şi 3, noi credem, că Filadelfia caracterizează pe credincioşii care posedă cu adevărat viaţa şi prezintă mărturia lui Hristos, şi se referă la credincioşii de la venirea Domnului. Aşa cum Noe a fost păzit şi păstrat în timpul potopului (Geneza 7), însă Enoh a fost „răpit” (Evrei 11.5) înainte să vină potopul, şi prin aceasta a fost păzit de potop, deci nici măcar nu a intrat în potop, noi credem că aceeaşi diferenţă va fi între rămăşiţa iudaică împreună cu toţi aceia care nu au primit semnul fiarei şi care vor fi păziţi în timpul necazului cel mare, şi pe de altă parte Adunarea, care va fi păzită înainte de venirea necazului cel mare. Aşa cum Enoh a fost răpit înainte de potop, la fel Adunarea va fi în cer la Hristos înainte de a se dezlănţui judecăţile necazului cel mare.
- Pavel, căruia i-a fost încredinţat adevărul despre Biserică, nu atenţionează nici măcar o singură dată cu privire la necazul cel mare. El se preocupă cu orice adevăr important, însă numai cu cel referitor la necazul cel mare nu o face. Dimpotrivă, el mângâie pe credincioşii din Tesalonic, prin aceea că le spune că ei nu vor merge în necazul cel mare (1 Tesaloniceni 5.4; 2 Tesaloniceni 2.2). Ambele locuri se referă la Ziua Domnului, despre care apostolul ştia că ea va începe odată cu arătarea Domnului, şi el le spune, că din cauza aceasta ei nu ar trebui să se lase zdruncinaţi în inimile lor. El ştia că ei nici măcar nu vor fi atunci aici.
- Pavel scrie în 1 Tesaloniceni 4.15 despre „cei vii, care rămân până la venirea Domnului”. În Apocalipsa 13.15 ni se face cunoscut, că fiarei a doua, pe care Ioan a văzut-o, i s-a dat „să dea suflare chipului fiarei … şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului fiarei”. Nu ne putem imagina că credincioşii ar face aceasta, şi dacă ar face aceasta urmarea va fi că toţi vor fi omorâţi înainte să vină Domnul. Venirea Lui pe pământ va fi abia după terminarea necazului cel mare (Matei 24.29,30). Deci– în contradicţie cu 1 Tesaloniceni 4.15 – nu ar mai fi nici un credincios în viaţă, dacă Biserica ar trebui să treacă prin necazul cel mare.
- În afară de aceasta, în Apocalipsa 13.16 citim că fiara va face ca tuturor, celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor liberi şi celor robi să li se dea un semn al fiarei pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor, şi că nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere, fără să poarte acest semn. Noi nu ne putem imagina că oamenii, care cred cu adevărat în Domnul Isus, vor accepta acest semn. Este evident, că ei nu vor mai fi atunci pe pământ.
- Pavel face o diferenţiere foarte clară între cele două etape ale revenirii Domnului. Mai întâi El vine pentru ai Săi ( 1 Tesaloniceni 4.13-17) şi mai târziu vine cu ai Săi (Coloseni 3.4; Iuda 14; Apocalipsa 19.14). El leagă aceste două evenimente diferite în 2 Tesaloniceni 2.1,2 şi Tit 2.13. Necazul cel mare, care are loc înainte de arătarea Domnului, trebuie să aibă loc între cele două evenimente. Este imposibil ca ambele evenimente să aibă loc în acelaşi timp, căci aceasta ar însemna pentru cei credincioşi să fie răpiţi şi în acelaşi moment să revină împreună cu Domnul.
- Multe locuri din Vechiul Testament se referă la aceste evenimente diferite:
- Geneza 5.24: Enoh a fost răpit înainte să vină potopul. Noe a fost salvat trecând prin potop (Geneza 7.23).
- Geneza 19: Lot a fost scos din Sodoma înainte să cadă focul judecăţii.
- Exodul 12.13: Israel a fost protejat prin sânge în timpul judecăţii.
- Iosua 2.1-12: Cei doi cercetaşi au părăsit Ierihonul înainte ca Ierihonul să fie distrus prin judecată.
- Iosua 6.25: Rahab a fost salvată în timpul judecăţii şi lăsată să trăiască.
- Aspectul dispensaţiunilor are importanţă deosebită pentru întrebarea noastră. O dispensaţiune (epocă a mântuirii) în sensul Scripturii este o perioadă de timp, în care Dumnezeu acţionează cu oamenii pe anumite căi şi sub anumite condiţii. Avem astfel în Geneza 2 dispensaţiunea inocenţei; în Geneza 3.23 dispensaţiunea conştiinţei; în Geneza 8.20 dispensaţiunea guvernării omeneşti; în Geneza 12.1 dispensaţiunea făgăduinţei; în Exodul 19.8 dispensaţiunea Legii; în Ioan 1.17 avem harul şi în Efeseni 1.10 avem Împărăţia. Acestea constituie un studiu în sine, un studiu mai detaliat ar fi prea mult aici. Noi ne aflăm acum în epoca harului. Harul din partea lui Dumnezeu caracterizează această epocă şi de asemenea explică de ce Dumnezeu nu intervine direct în socotelile oamenilor, ca să pedepsească păcatul. Însă El va face aceasta cândva.
Credincioşii sunt priviţi ca sare, care împiedică răspândirea totală a stricăciunii, şi răul încă nu se va desfăşura deplin, atâta timp cât credincioşii nu sunt încă răpiţi. Deoarece timpul necazului cel mare este un timp al judecăţilor nespus de mari ale mâniei lui Dumnezeu, el nu poate veni atâta timp cât Biserica este încă aici. - Venirea Domnului pentru judecată (la arătarea Lui) este privită în Scriptură ca Ziua Domnului. Ziua aceasta nu poate veni înainte să fie descoperit omul păcatului, şi omul păcatului nu poate fi descoperit, deoarece „cel care opreşte” nu a fost luat din cale (2 Tesaloniceni 2.3-10). Aceste versete ar trebui citite cu atenţie, căci ele conţin dovada cea mai puternică, că Biserica nicidecum nu poate trece prin perioada necazului cel mare. În versetul 3 se spune: „Această zi nu va veni dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului.” Versetul acesta se referă la fiara a doua din Apocalipsa 13. Versetele 6 şi 7 se referă la cel care „opreşte”. Este Duhul Sfânt, care împiedică răul actual să se desfăşoare deplin, aşa cum va fi la sfârşit. Versetele 7 şi 8 se referă la acela care „opreşte” şi care va fi luat din cale, şi atunci va fi descoperit „cel fărădelege”. Acesta este supermanul lui satan, care va veni; dar el nu poate veni atâta timp cât Duhul Sfânt este încă aici locuind în Biserică. Duhul Sfânt locuieşte în credincioşi şi va fi aici atâta timp cât este chiar şi numai un singur Toate acestea fac imposibil ca Biserica să mai poată fi aici în timpul necazului cel mare.
- Necazul cel mare are înainte de toate caracter iudaic. Este timpul „necazului lui Iacov”. Ieremia 30.7 arată clar aceasta. Pentru ca el să poată avea loc, trebuie ca iudeii să fie din nou înapoi în ţara lor şi s-o aibă deplin în posesiune. „Timpurile naţiunilor” vor fi atunci sfârşite. Nu, necazul cel mare nu are nicidecum a face cu Biserica.
- Adevărul despre venirea Domnului este spre îmbărbătarea credincioşilor (1 Tesaloniceni 4.18). Dar dacă mai întâi trebuie să vină necazul cel mare, cum poate fi o îmbărbătare în aceasta? Aceasta ar produce numai frică şi presimţiri rele, ceea ce era realmente starea credincioşilor din Tesalonic, deoarece ei au confundat „răpirea” cu „arătarea”.
- Derularea evenimentelor în cer arată că, în timp ce judecăţile lui Dumnezeu cad asupra celor care locuiesc pe pământ, Biserica va fi în prezenţa lui Hristos. El va lua pe ai Săi în casa Tatălui (Ioan 14.2,3). Atunci ei vor apărea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2 Corinteni 5.10), şi după aceea va avea loc Nunta Mielului (Apocalipsa 19.7-9)! Rânduiala din Deuteronomul 24.5, unde un bărbat, care tocmai s-a căsătorit, nu trebuie să meargă la armată şi să nu i se impună vreo povară, cu siguranţă arată spre Domnul, care se va bucura de mireasa Lui, pentru care El a murit şi pentru care El a fost atâta timp la lucru în dragoste, fără ca bucuria Lui să fie influenţată la gândul unei intrări-imediate-în-război, aşa cum este descris în Apocalipsa 19.11-15.
Că evenimentele descrise mai sus vor urma după venirea Domnului pentru ai Săi devine deplin clar din Scriptură. Foarte sigur nu corespunde învăţăturii Scripturii, dacă se presupune că toate aceste evenimente au loc simultan şi într-o clipă, ca şi cum răpirea şi arătarea ar fi unul şi acelaşi eveniment.
Mărimea acestui articol nu permite şi alte referiri, cu toate că sunt mai multe. Cele spuse aici ar trebui să fie suficiente, ca să arate desluşit, că Scriptura mărturiseşte clar, că Biserica nu va trece prin necazul cel mare.
Viaţa veşnică în restul epistolelor NT
Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21
William Kelly
Locuri biblice: Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21
În epistola lui Iacov
Epistola lui Iuda se adresează »celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate«, şi reia tema »Cuvântului de la început despre Hristos« (Evrei 6.1). Ea insistă nu numai cu privire la mântuire, ci şi la viaţă, dăruită de Tatăl luminilor, care ne-a născut potrivit voii Sale prin Cuvântul adevărului. Nimic altceva nu Îl satisface în afara acestei naturi noi. Nimeni nu poate arăta credinţa sa în altceva decât prin faptele sale (capitolul 2). Credinţa, care nu are fapte corespunzătoare, este fără rod şi moartă. »Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie« (Iacov 1.19). Cuvântul dă viaţă, prin aceea că El prezintă sufletului pe Hristos, şi prin rămânerea în Hristos urmează roada; căci viaţa nouă trăieşte prin dependenţa de El. Această epistolă priveşte partea practică şi dreaptă, judecă pe baza unei legi a libertăţii concordanţa între căile, cuvintele şi inimile noastre, caracterizează prietenia cu lumea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cerând răbdare până la venirea Domnului.
În epistolele lui Petru
Viaţa din belşug este prezentată ca parte actuală a creştinilor iudei, cărora Petru le adresează prima sa scrisoare. »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi…«, şi aşa mai departe. La sfârşit ca şi la început este arătată clar viaţa nouă a harului şi adevărului, şi aşa cum noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa suntem şi hrăniţi (capitolul 2). Bărbaţii şi femeile dintre ei sunt îndemnaţi ca împreună-moştenitori ai harului vieţii. Dacă ei nu ar avea viaţa deja acum, ei nu ar putea să locuiască împreună nici măcar un ceas sau un moment.
Scrisoarea a doua adresată aceloraşi destinatari consolidează aceleaşi gânduri în 2 Petru 1.3,4 şi confirmă posesiunea unei naturi divine şi nu numai o schimbare morală. La cine nu este mai mult decât aceasta, aceluia îi este prezentată pierzarea totală, prin aceea că se întoarce înapoi la lucrurile de care a fugit. Numai viaţa veşnică rămâne. Altfel este totdeauna numai un câine sau o scroafă spălată – ei nu au fost niciodată născuţi din Dumnezeu.
În epistola lui Iuda
Iuda se referă mai mult la decăderea îngrozitoare decât la fărădelegea, pe care Petru o stigmatizează, chiar dacă ambele pot fi prezente în aceeaşi persoană. Însă el scrie fără îngrădire la »cei chemaţi, care sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos«, având în vedere creştinătatea decăzută şi judecata Domnului asupra păcătoşilor, când El va veni în mijlocul miilor de sfinţi ai Săi. Cei preaiubiţi trebuie deocamdată să se zidească pe credinţa lor preasfântă, rugându-se în Duhul Sfânt, şi să se păstreze pe ei înşişi în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos spre viaţa veşnică. Fără îndoială aici este vorba de „final”, dar nu a existat nici un început al harului, fără să se creadă în El şi în Numele Lui şi să primeşti viaţa, pentru ca în ultimul timp al batjocoritorilor, care umblă după poftele lor păcătoase, să umble după voia lui Dumnezeu.
Viaţa veşnică în epistolele pauline
Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,11; 2 Corinteni 4.10,11; 5.4,15; Galateni 2.20; Efeseni 1.4,5; 2.6; Filipeni 1.21; Coloseni 2.11-13; 3.1-4
William Kelly
Locuri biblice: Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,11; 2 Corinteni 4.10,11; 5.4,15; Galateni 2.20; Efeseni 1.4,5; 2.6; Filipeni 1.21; Coloseni 2.11-13; 3.1-4
În epistola către Romani
Nu era misiunea lui Pavel să scrie credincioşilor despre darul vieţii veşnice. În această epistolă sunt prezentate detaliat dreptatea şi planurile lui Dumnezeu, la baza cărora stă lucrarea lui Hristos, cărora învierea şi înălţarea Sa la cer le dă un caracter ceresc şi care în cele din urmă vor fi încununate prin venirea Sa. De aceea el vorbeşte despre viaţa veşnică la sfârşit (Romani 2.7; 5.21; 6.22).
Totuşi el vorbeşte nu numai despre domnia în viaţă, ci şi despre îndreptăţirea vieţii (Romani 5.17-18), o expresie remarcabilă şi un privilegiu minunat, pe care creştinul îl poate savura deja astăzi. Este nu numai viaţa »veşnică«, ci viaţă în înviere şi în putere. Justificarea prin sângele Său rezolvă problema păcatelor noastre, justificarea prin viaţa Sa de înviere merge mai departe şi rezolvă problema păcatului (a păcatului în carne, nu a răului practicat de noi, ci a eului nostru rău) în El, Cel mort şi înviat. De aceea în Romani 6.4 suntem solicitaţi »să umblăm în înnoirea vieţii«. Aceasta se referă foarte sigur nu la umblarea noastră cu Hristos, când vom fi în glorie, ci la umblarea noastră aici pe pământ. Însă aceasta are ca premisă, că viaţa lui Hristos este acum a noastră ca şi atunci când totul va fi desăvârşit. Nu este nimic altceva decât viaţa veşnică. Şi aşa cum Hristos a înviat şi trăieşte pentru Dumnezeu, tot aşa şi noi să ne ţinem morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus.
Moartea şi învierea Sa au o aşa valoare, că Romani 7 poate spune, că dacă noi am fi evreu din evrei, am fost »făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fim ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu« – un rezultat, care fără viaţă, fără viaţa veşnică nu ar fi posibil.
Tot aşa spune Romani 8.2, că legea (nu a lui Moise, ci a) »Duhului de viaţă în Hristos« (compară cu Ioan 20.22) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Este viaţa Sa de înviere dăruită nouă, forma în care El dă fiecărui credincios viaţa veşnică. Conlucrarea Duhului Sfânt în această viaţă este accentuată clar, şi prin aceasta, ceea ce este acum este clar diferenţiat de desăvârşirea lucrării Sale, când trupul va fi adus la viaţă (Romani 8.10,11).
În prima epistolă către Corinteni
În 1 Corinteni 9 şi 1 Corinteni 10 este scris spre atenţionarea noastră despre pericolul puterii fără viaţă. Tema străbate chiar întreaga epistolă. În epistola a doua aceasta devine mai clar (2 Corinteni 2.16; 3.6). După aceea suntem solicitaţi în 2 Corinteni 4.10,11, să purtăm »întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru; pentru că noi, cei care trăim, întotdeauna suntem daţi morţii datorită lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în carnea noastră cea muritoare.« Se poate exprima mai clar, că credinciosul are deja acum viaţa Sa, viaţa veşnică, chiar dacă trupul nostru este încă muritor şi aşteaptă »învierea« (nu numai „prin”, ci) cu Isus (2 Corinteni 4.14)? Acest triumf este asupra morţii (»ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă«; 2 Corinteni 5.4). Şi la ce viaţă se referă 2 Corinteni 5.15 în aceia »care trăiesc«, în contrast cu aceasta, că »toţi au murit«? Nu este aceasta viaţa veşnică şi viaţă din belşug? Şi nu este ea aici şi acum? »De aceea, dacă cineva este în Hristos, este o creaţie nouă«. Ce ar putea fi mai clar? Trebuie să fi deja împietrit, ca să tăgăduieşti, că aceasta se referă la timpul actual, numai pentru că împlinirea desăvârşită va avea loc abia la venirea lui Hristos; sau să tăgăduieşti că noi »avem această comoară« (2 Corinteni 4.7), numai pentru faptul că ea este »în vase de lut«.
În epistola către Galateni
Epistola către Galateni nu vorbeşte o altă limbă. În ce fel a fost revelat Fiul lui Dumnezeu în Saul din Tars, atunci când el a fost chemat (Galateni 1.16), dacă nu ca viaţă – Hristos viaţa noastră? Tot aşa spune apostolul în Galateni 2.20: »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Se poate îndoi vreun credincios, că această viaţă este viaţa veşnică? În Galateni 5.25 se spune: »Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.« Poate cineva să fie aşa de îndrăzneţ să despartă aceasta de Hristos sau să tăgăduiască, că viaţă veşnică este astăzi?
În epistola către Efeseni
În epistola către Efeseni suntem văzuţi ca aceia care sunt binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti în Hristos. Nu avem noi acum o natură nouă, sfântă şi fără cusur în dragoste, corespunzând planului lui Dumnezeu (Efeseni 1.4-5)? Hotărârea mai dinainte a înfierii sau adoptării este ea exclusiv viitoare? Poate exista vreuna din ele fără viaţa veşnică? Capitolul 2 respinge categoric astfel de gânduri şi vesteşte, că Dumnezeu, care este bogat în îndurare, din pricina multei Sale dragoste faţă de noi, pe noi, care eram morţi în păcate şi greşeli, ne-a adus la viaţă – cu Hristos – şi ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 2.6). De ce poate fi această viaţă depăşită? Este clar un privilegiu actual, despre care nu se poate spune nici despre credincioşii din Vechiul Testament şi nici despre credincioşii din Împărăţia de o mie de ani că îl au. Este viaţă veşnică, dar chiar mai mult. Este adevărul paulinic, care i-a fost dat prin inspiraţia Duhului lui Hristos, nu numai despre a da viaţă, despre care vorbeşte Ioan ca despre o realitate care aparţine în totalitate timpului actual, ci despre Hristos, înviat dintre morţi, şi despre credincios, care a fost făcut deja viu şi înviat împreună cu El şi aşezat în El – aşa cum ştim din alte locuri – şi care aşteaptă să şadă împreună cu El, când va fi transformat la venirea Sa.
»Un om nou« (Efeseni 2.15) presupune existenţa vieţii şi a unei poziţii privilegiate deja astăzi. Acelaşi lucru este valabil pentru locuirea lui Hristos prin credinţă în inimile noastre şi pentru priceperea spirituală şi pentru cunoaşterea dragostei Sale, care întrece orice cunoştinţă (Efeseni 3). Acelaşi lucru este valabil şi pentru solicitarea de a umbla corespunzător acestei chemări minunate a lui Dumnezeu (Efeseni 4), nu numai de unul singur, ci şi în comun, prin aceea că ne-am îmbrăcat cu omul nou şi ne-am dezbrăcat de omul vechi. Acelaşi lucru este valabil în Efeseni 5, când noi ca şi copii preaiubiţi trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, aşa cum Hristos ne-a iubit, şi ca şi copii ai luminii şi nu ca nişte neînţelepţi, ci ca înţelepţi, înţelegând care este voia Domnului – la toate acestea viaţa este premisa.
În epistola către Filipeni
Filipenilor le scrie Pavel despre practica creştină. »Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig« (Filipeni 1.21). Cum să fie viaţa pentru noi Hristos, fără să ai pe Hristos ca viaţă a noastră – şi aceasta incontestabil ca viaţă veşnică? Aşa după cum credinţa în El era mijlocul pentru aceasta, tot aşa umplerea lor cu roada neprihănirii (Filipeni 1.11) şi suferinţa lor pentru El (Filipeni 1.29) nu puteau să fie fără realitatea existentă. Să predici pe Hristos din duh de invidie şi ceartă se poate face uşor fără viaţă, dar fără viaţă nu se poate prezenta Cuvântul fără a fi în starea de copii ai lui Dumnezeu fără cusur şi curaţi sau prin lepădare de sine să glorifici pe Hristos sau să înveţi să te mulţumeşti cu ce ai.
În epistola către Coloseni
În epistola către Coloseni viaţa în Hristos este pretutindeni nu la suprafaţă. Pavel nu a încetat să se roage, ca noi să umblăm în chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi, aducând roadă şi crescând; foarte sigur nu fără viaţă. De aceea şi mulţumirea adusă Tatălui, care ne-a făcut capabili pentru moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1). Însă în capitolul 2 devine şi mai clar. Cum să umble ei în Hristos, pe care L-au primit deja, fără să aibă viaţa în Hristos? Pe când noi eram morţi în greşelile noastre şi în firea noastră necircumcisă, Dumnezeu ne-a adus la viaţă cu Hristos, prin aceea că El a iertat toate greşelile noastre şi ne-a înviat împreună cu El. Aceasta înseamnă nu numai viaţa veşnică, ci înseamnă să ai viaţa Sa, în forma cea mai înaltă şi în legătura cea mai strânsă cu El. Aşa se spune şi în capitolul 3, că ei, ca unii care au înviat împreună cu Hristos, să caute ce este sus, şi să nu se gândească la ceea ce este pe pământ. »Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.« Dar tot aşa El este deja acum viaţa noastră, chiar dacă nu este aşa de deplin cum va fi atunci.
În restul scrisorilor paulinice
Nu este necesar să căutăm dovezi asemănătoare în scrisorile către Tesaloniceni, Evrei şi în cele adresate lui Timotei, Tit şi Filimon. Pretutindeni este premisa, că toţi posedă viaţa veşnică, cu excepţia mărturisitorilor de formă. Nu vrem să forţăm solicitarea din 1 Timotei 6.12: »Apucă viaţa veşnică«, sau în versetul 19: »adevărata viaţă«, în contrast cu lucrurile care sunt aşa de ispititoare pentru carne. Aici înaintea privirii stă finalul minunat. Dar aceia, care nu au pe Hristos ca viaţă a lor, vor obosi în facerea binelui, ei sunt morţi, în timp ce trăiesc. Însă 2 Timotei 1.1 se pare că se aseamănă cu felul de prezentare al lui Ioan referitor la viaţa în Hristos, care a fost adusă acum la lumină prin Evanghelie. Şi la compararea cu Tit 1.2 şi Tit 3.7 vedem diferenţa între speranţa creştină şi speranţa iudaică.
Viaţa veşnică în epistolele lui Ioan
1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20
William Kelly
Texte biblice: 1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20
În 1 Ioan capitolul 1
În cele două epistole scurte ale lui Ioan stă la bază în înţelepciune divină adevărul şi dragostea şi în prima epistolă ele sunt prezentate detaliat, unde din nou viaţa veşnică este permanent principiul dominant. Aşa cum înţelepciunea în Proverbe 8 se referă la Hristos, aşa este aici viaţa veşnică în introducerea minunată. »Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.« (1 Ioan 1.1-4) Revelarea vieţii în dimensiunea ei cea mai deplină a avut loc faţă de apostoli (chiar dacă nu exclusiv numai faţă de ei), pentru ca ei să poată relata altora despre ea, care apoi la rândul lor prin învăţătura fidelă să aibă bucuria deplină prin participarea la părtăşia lor cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, pe baza vieţii veşnice, a vieţii – aşa cum Ioan o descrie -, înainte ca ea să fie revelată, care era la Tatăl, nesupusă niciunei îngrădiri în timp; căci El era veşnic.
Descrierea nu este aşa de abstractă ca în Ioan 5.26 (»Tatăl are viaţa în Sine Însuşi«), ci personală (»la Tatăl«, πρὸς τὸν IIατέρα); aceasta nu o poate tăgădui nimeni. Umblarea într-o astfel de lumină conduce necondiţionat la o astfel de părtăşie. Restul capitolului ne arată mesajul divin, care judecă orice mărturie falsă, în timp ce cel sincer savurează harul care curăţă de orice păcat prin sângele lui Isus, Fiului Său. În slujba de apărare a celui drept înaintea Tatălui s-au luat măsuri pentru eşecul lui (1 Ioan 2.1.2), şi El este şi ispăşirea în valoarea ei permanentă şi aplicarea ei cea mai cuprinzătoare.
În 1. Ioan capitolele 2 şi 3
Începând cu 1 Ioan 2.3 urmează apoi aplicarea practică la aceia care poartă Numele Lui: Ascultarea (1 Ioan2.3-6); dragostea (1 Ioan 2.7-11); ambele însuşiri necesare şi acţiuni ale vieţii în creştin, în opoziţie cu mărturisitorii falşi. Urmează o expunere bogată în conţinut cu privire la familia lui Dumnezeu şi varietăţile ei în 1 Ioan 2.12-28, unde fiecare este apelat cu privire la aceste contraste, fiecare clasă (părinţi, tineri, copii şi copilaşi). Singura referire categorică la viaţa veşnică este în versetul 25, unde făgăduinţa este prezentată ca fiind înainte de a fi lumea şi nu că ea este astăzi o făgăduinţă neîmplinită.
După aceea Ioan într-o intercalare a harului revine în 1 Ioan 3.1-3 la tema referitoare la neprihănirea practică ca dovadă de a fi născut din El, Cel drept. Intercalarea consolidează atenţionarea cu privire la fărădelege. După aceea el reia firul, prezintă însă pe Hristos ca pe Cel curat, care nu numai a îndepărtat păcatele noastre şi era fără păcat, ci şi ca Cel care oferă o natură care corespunde naturii Sale, şi aceasta atât în dragoste cât şi în dreptate. În opoziţie cu aceasta urăşte lumea; şi aşa cum ştim, că noi am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi, aşa este cel care urăşte pe fratele său, un ucigaş; şi noi ştim, că nici un ucigaş nu poate avea viaţa veşnică rămânând în el, aşa cum are cel credincios.
1 Ioan capitolul 5
Sărim acum peste restul capitolului al treilea şi peste capitolul preţios patru, căci următoarea prezenţă directă o găsim în 1 Ioan 5.1-5: »Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. … pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea.« Numai egoismul se poate îndoi că oricine este născut în sens spiritual din Dumnezeu are şi viaţa divină în Fiul Său şi că »viaţa veşnică« este o viaţă superioară sau viitoare. Căci în Ioan 6.40,47 este prezentată viaţa veşnică atât ca rezultat al credinţei în El, Cel întrupat, cât şi al credinţei în faptul că El a dat Trupul Său, să fie mâncat, şi sângele Său, să fie băut (Ioan 6.54), adică ca rezultat al credinţei în moartea Sa. Şi cine ar putea trece cu vederea, că expresiile »viaţa veşnică« şi »viaţa« în 1 Ioan 5.11,12 se pot înlocui una cu alta, chiar dacă înţelepciunea divină exprimă una mai complet decât cealaltă. Însă ambele se referă la aceeaşi viaţă a lui Hristos. Nu mai puţin adevărat este că credincioşii din Vechiul Testament erau născuţi din Dumnezeu şi erau umpluţi cu aceeaşi viaţă, chiar dacă nu se poate spune despre ei, că au crezut în Domnul nostru Isus ci aveau numai o nădejde vie în Acela care va veni. Acesta era inevitabil caracterul credinţei lor, dar era credinţă, credinţa aleşilor lui Dumnezeu din zilele acelea. Nici un credincios inteligent nu se îndoieşte de partea lor cea bună prin harul lui Dumnezeu, har pe care noi, cei pentru care Dumnezeu a prevăzut ceva mai bun, nu trebuie câtuşi de puţin să-l devalorizăm sau să ne îndoim. Tot aşa de puţin era o parte mică a binecuvântării mari, de a crede în Isus, care a fost revelat de Tatăl ca Fiu al lui Dumnezeu, al Dumnezeului cel viu, care Însuşi a venit cu apă şi sânge şi căruia I-a dat mărturie atât Duhul cât şi apa şi sângele. »Şi mărturia este aceasta; Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.« Nouă ea ne-a fost revelată cum nu putea fi revelată credincioşilor din Vechiul Testament, şi noi o cunoaştem de aceea aşa cum ei nu puteau s-o cunoască. Aceasta o confirmă pe deplin versetul următor: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi, că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.« Ce privilegiu este pentru noi această cunoaştere sigură şi cât de existenţial caracteristic pentru creştinătate! Epistola nu se încheie fără să ne amintească că noi pe lângă multe alte realităţi cunoscute să ştim şi aceasta, că »Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.« Ce ziditor şi preţios este aceasta pentru noi! Ce apărare împotriva oricărui idol!
Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan
Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31
William Kelly
Texte biblice: Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31
În Ioan capitolul 3
Toate acestea sunt adevărate, dar încă nu este adevărul deplin. Acum urmează ceea ce este specific creştin. Acum găsim o mare parte a ceea ce este »mai bun«, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Lui, Cel demn, potrivit cu demnitatea Sa, prin care harul şi adevărul au căpătat existenţă şi formă, I-a fost rezervat să facă cunoscută viaţa actuală, şi anume în Evanghelie, care începe cu Fiul, necunoscut de lume şi lepădat de propriul Său popor.
Potrivit revelărilor, Nicodim este primul căruia i se dezvăluie, şi aceasta pe când el era încă unul care punea întrebări, a cărui conştiinţă într-adevăr era atinsă, dar nu era încă născut din nou. Domnul Însuşi i se prezintă venit în carne ca fiind singura cale prin credinţă spre Tatăl şi prin aceasta corectează lipsa de cunoaştere despre ceea ce învăţătorii iudei ar fi trebuit să ştie din vechile prorocii despre lucrurile pământeşti ale Împărăţiei. Ce Martor binecuvântat este El, care spune despre Sine, că nimeni nu s-a suit la cer în afară de Acela care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (nu: „era în cer”)! »Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« (Ioan 3.14-16). Binecuvântarea este deci darul vieţii veşnice, urmată de asigurarea că nu va pieri, ci va fi mântuit (Ioan 3.17), ca revărsare a harului divin. Credinciosul a fost adus în Hristos să primească viaţa cunoscută, viaţa veşnică, care este capabilă să cunoască şi să savureze pe Dumnezeu Însuşi.
În Ioan capitolul 5
Dacă în Ioan 4.14 se spune că Duhul Sfânt a fost dat credinciosului ca să devină în el un Izvor de apă, care curge în viaţa veşnică, atunci Ioan 5 arată acest Izvor. Nu vindecarea îi lipseşte omului bolnav de păcat, ci viaţa. Vizita unui înger este destul de insuficientă; El este prezent, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Isus dă viaţa în părtăşie cu Tatăl. Să-L primeşti pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, aceasta dă viaţă, dar dacă El este respins, atunci cândva vei avea parte de El ca Fiu al Omului exclusiv ca Judecător. Şi astfel va fi o înviere dublă: cea a vieţii, pentru aceia care au practicat binele (rezultatul vieţii divine); şi cea a judecăţii, pentru aceia care au practicat răul (ca morţi în păcate şi fărădelegi). Dacă ei nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa de El, când El ca Fiu al Omului va face judecata. »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5.24). Aici este revelat categoric, că cel care crede în Hristos are viaţa veşnică. Aceasta nu este numai posesiune de viitor, ci este actuală. Aşa cum este de sigur că el nu vine la judecată, tot aşa de sigur este că el a trecut din moarte la viaţă. În Ioan 5.25 găsim exact aceeaşi asigurare solemnă. »Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor trăi.« Să-L auzi pe El, şi anume »acum«, este clar diferenţiat de auzirea glasului Său când mai târziu, mai întâi cei care au parte de întâia înviere şi după aceea cei care vor fi treziţi pentru judecată sau moartea a doua, vor fi chemaţi să iese afară din morminte. Ce cuvânt serios pentru aceia care au cercetat Scripturile, crezând că în ele au viaţa veşnică. Într-adevăr, Scripturile au vorbit despre Isus, dar iudeii nu au vrut să vină la El, ca să aibă viaţa veşnică. Căci în El, nu în Scripturi, era viaţa; şi viaţa este lumina oamenilor.
În Ioan capitolul 6
În mod potrivit urmează capitolul 6, unde sunt lăsate la o parte orice lucru şi pentru un moment chiar şi gloria Sa mesianică proprie, potrivit făgăduinţelor şi prorociilor. Isus este prezentat ca adevărata pâine, pe care o dă din cer Tatăl. Aceasta este El Însuşi, Cel devenit carne, pâinea vieţii; pentru ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică şi în afară de aceasta, dar ca o consecinţă sigură, să fie înviat de El în ziua de apoi. Aceasta provocă necredinţa întunecată a iudeilor, şi Domnul mărturiseşte din nou autoritar: »Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.« (Ioan 6.53,54) Posedarea vieţii este deja acum realitate, şi rezultatul, şi anume învierea trupului nostru, nu este mai puţin minunat şi sigur decât victoria desăvârşită a vieţii în Hristos asupra morţii.
Noi însă ar trebui să păstrăm în amintire că Ioan vorbeşte despre viaţa veşnică în sensul de viitor, ca în Ioan 4.14; 5.39; 6.27; 12.25.
Deoarece ştia în Sine Însuşi, că nu numai iudeii, ci şi ucenicii Săi cârteau cu privire la acest cuvânt străin pentru gândirea iudaică, Isus a spus: »Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?« Iarăşi este El Însuşi, nu numai Mesia întrupat, nu numai Mesia mort, ci înălţându-Se la cer; o schimbare care depăşeşte orice aşteptare iudaică, acum, când Mesia a fost cândva aici. Este însă caracteristica creştinismului, să-L ştim acolo, chiar dacă unui alt apostol i-a fost dat să prezinte aceasta în legătură cu taina despre Hristos şi Adunare. Mareele adevăr aici este Fiul Omului, nu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi, ci ca hrana intermediară pentru credinţa creştină şi ca Intermediar, ca acum să ai viaţa veşnică şi în ultima zi cununa acesteia, fără ca nici măcar un suflet, care a crezut, să piardă vreuna din cele două, în opoziţie clară faţă de speranţa mesianică distrusă a inimilor iudaice. Să primeşti pe Fiul devenit om, lepădat de iudei, înseamnă să ai viaţa veşnică. Însă El trebuia să moară, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să elibereze pe omul păcătos, şi în felul acesta credinţa mănâncă trupul Său şi bea sângele Său. Necredinţa părea să-L onoreze venit în carne. Însă ea şi-a trădat vrăjmăşia ei faţă de Dumnezeu şi satisfacţia ei cu simpla umanitate, prin aceea că s-a poticnit de harul mai mare, de smerenie şi de judecata asupra păcatului şi nu a recunoscut că prin aceasta s-a introdus o stare nouă, care garantează posesiunea vieţii veşnice deja acum şi este rezultatul minunat şi sigur al acelei stări înfăptuite. Cuvintele Lui sunt cu adevărat Duh şi viaţă.
În Ioan capitolele 7, 8 şi 9
În Ioan 7 auzim (ca şi în capitolul 4) nu de „viaţă”, ci de „apă vie”. Aceasta este mai mult, este Duhul în putere: pe de o parte ca izvor lăuntric, care curge, puterea pentru adorare, pe de altă parte ca râuri, care curg, puterea de mărturie pentru El, Cel lepădat de iudei, dar care este deja glorificat la dreapta lui Dumnezeu.
În capitolele 8 şi 9 Domnul este revelat pe deplin şi lepădat, revelat în primul rând în Cuvântul Său şi prin aceasta în natura Lui divină şi în Persoana Sa, şi în al doilea rând în lucrarea Sa, când El a devenit Om şi a lucrat ca aceia care se lăudau şi se încredeau că văd, să devină juridic orbi, iar aceia care nu vedeau, care erau născuţi orbi, au văzut clar şi potrivit cu Dumnezeu. Avem aici în ambele capitole pe Hristos ca lumină a lumii, cu efectul minunat, că acela care Îl urmează, are »lumina vieţii« (Ioan 8.12). Aceasta nu este numai, să cunoşti pe Hristos, ci să-L ai ca viaţă a ta, Lumina oamenilor. Acum noi avem nevoie foarte mare de ea aici, în lumea întunericului, chiar dacă plinătatea savurării depline acolo sus va veni în curând. Însă ceea ce este necesar, nu mai este ca: »Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea« (Ioan 8.52). El foloseşte expresii simbolice, însă accentuează în modul cel mai clar, că prin păzirea cuvântului Său El va da viaţa, care este mai presus de moarte, după cum satan prin minciuna lui ucide. Hristos este lumina vieţii.
În Ioan capitolul 10
Capitolul 10 este mai simplu şi mai clar. »Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească« (Ioan 10.10). Ca Om întrupat El era viaţa şi El a dat-o celui care crede; dar când a murit şi a înviat, era viaţa Sa în puterea învierii, în care toate greşelile sunt iertate (Coloseni 2.13). El era realmente viaţa din belşug şi ea s-a arătat în ziua învierii, când El a insuflat-o în ucenicii Săi, aşa cum El niciodată nu a făcut (Ioan 20.20). În concordanţă cu cele spuse mai înainte, că naşterea nu are loc numai din Cuvânt (despre care apa este un simbol), ci şi din Duh, El spune acum: »Primiţi Duh Sfânt«, căci exact acesta era caracterul, cu toate că Apărătorul nu era încă dat, ca în puterea personală să locuiască în ei. Şi aici este amintită impresionant neluarea în considerare a păcatelor, prin aceea că El dăruieşte ucenicilor funcţia administrativă, să ierte păcatele altora sau să le păstreze, în funcţie de modul în care o cere situaţia în slujirea lui Dumnezeu. Este un acces important, care este vestit clar aici şi care se face simţit, aşa cum am văzut. Persoana Sa şi lucrarea sa sunt cheia.
Pe parcursul capitolului Domnul nostru explică iudeilor, de ce ei au respins orice dovadă şi orice mărturie. »Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.« (Ioan 10.26-30). Aici este garantată siguranţa infailibilă, că nici eşecul lăuntric şi nici autoritatea exterioară nu vor putea periclita viaţa lor; ea este păstrată prin Tatăl şi Fiul, care în grija lor plină de dragoste faţă de oi nu sunt cu nimic mai prejos decât în natura lor divină.
În Ioan capitolele 11 până la 14
În Ioan 11.25 Isus vesteşte: »Eu sunt învierea şi viaţa.« Învierea lui Lazăr mort şi îngropat era o mărturie grăitoare despre aceasta. Chiar dacă această înviere a avut loc numai cu privire la viaţa naturală, cuvintele care urmează după aceea privesc peste aceasta spre împlinirea deplină: »Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată« (Ioan 11.25-26). Aşa va fi la venirea Sa. Credinciosul, care a murit, va învia şi, în ceea ce priveşte corpul, va trăi veşnic; credinciosul care va fi în viaţă, nu va muri, ci ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Expresia „viaţă veşnică” nu este folosită aici, însă exact aceasta vrea să se spună, şi anume viaţă în asemănare deplină şi trupeşte cu El, spre gloria cerească şi veşnică.
În Ioan 12.50 Domnul adaugă: »Ştiu că porunca Lui (a Tatălui) este viaţa veşnică.« Tatăl I-a dat ce El trebuia să spună şi să vorbească. Viaţă veşnică, nu purtare de grijă sau acţiune de guvernare era tema minunată a rânduielii Tatălui şi a vestirii plină de har din partea Fiului. Dacă El şi cuvintele Lui pline de har nu vor fi primite de cineva, atunci aceste cuvinte, pe care El le-a rostit, îl vor condamna în ultima zi.
În Ioan 14.6 Domnul rosteşte cuvinte faţă de Toma, potrivite cu Dumnezeu, ca să-i alunge descurajarea şi înclinaţia lui de a se poticni de greutăţi: »Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa«. În Fiul ei puteau vedea pe Tatăl, pe care El Îl vestea şi L-a revelat. Drept urmare El Însuşi era calea spre Tatăl şi de asemenea era şi Cuvântul viu, sau Adevărul, şi de asemenea şi viaţa, natura divină, singura care este capabilă să-L recunoască ca Dumnezeu şi Tată şi să-L savureze. Acest fapt este aşa de adevărat (şi când Duhul Sfânt va fi dat, El va face pe ucenici capabili să înţeleagă pe deplin aceasta), că Hristos nu întârzie să spună în versetele 19 şi 20: »Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.« (Ioan 14.19,20) El este cu adevărat viaţa noastră! »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« În ziua aceea ucenicii nu-L vor mai putea vedea în trup pe Isus, aşa cum iudeii vor vedea odată pe Mesia, ci numai în Duh. Dar viaţa lor şi cunoaşterea lor ca şi creştini va fi, că Hristos este în Tatăl, ei sunt în El (aşa cum este accentuat în epistola către Efeseni) şi El este în ei (aşa cum este prezentat în epistola către Coloseni): aceasta este cunoaşterea adevărată şi sigură şi privilegiul creştinului.
În Ioan capitolul 17
Ioan 15 începe cu aducerea roadei pentru Tatăl ca urmare a rămânerii noastre în Hristos. După aceea ucenicii sunt pregătiţi pentru ura din partea lumii, pentru aceasta fiind întăriţi prin mărturia Duhului, pe care Hristos Îl va trimite de la Tatăl, alături de tot ceea ce ei de la început au auzit şi au văzut. După aceea capitolul 16 tratează lucrarea Duhului prezent pe pământ, faţă de lume şi în credincioşi. Însă în capitolul 17.2,3 găsim pe Fiul, Omul al doilea, cu autoritatea dată Lui de către Tatăl, şi tema deosebită, că El dă viaţa veşnică tuturor acelora care I-au fost daţi. »Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.« Lucrarea Sa, ca aceea a glorificării Tatălui pe pământ, este amintită abia după aceea şi este diferită de aceasta. Că El dă viaţa veşnică, acest fapt este pus pe prim plan, căci este legat de credinţa în Persoana Sa, fără să se ia în considerare puterea suplimentară, atunci când El a înviat dintre morţi.
Şi aici ea este prezentată obiectiv şi totuşi în principal aplicată la starea noastră subiectivă. Căci Domnul vorbeşte despre felul cum credinţa noastră se prezintă în deplina ei dimensiune creştină. Viaţa veşnică o au aceia care au primit revelaţia minunată, în opoziţie clară cu concepţia iudaică despre Iehova şi Unsul Său. Până acum El a locuit în întunericul cel mai mare. Înainte ca Tatăl să fie revelat în Fiul, pe care El L-a trimis ca Om, adevăratul Dumnezeu nu era cunoscut. Şi El poate fi cunoscut ca atare numai prin puterea Duhului Sfânt, care va veni, aşa cum Domnul a arătat deja. Dumnezeu nu putea face ceva mai înalt, mai adânc, mai aproape (spunem aceasta cu respect profund). În aceasta constă viaţa veşnică pentru noi, ca o revelaţie obiectivă. Revelarea planurilor cereşti cu dimensiunea lor uriaşă a fost lăsată în seama Duhului Sfânt, prin apostolul care urma să fie ales prin harul suveran pentru aceasta, când mântuirea a făcut corespunzători pe cei care cred, pentru a primi ceea ce ei acum încă nu puteau să poarte. Însă aici Domnul concentrează învăţătura Sa în puţine cuvinte cu profunzime minunată, prin aceea că El introduce pe ai Săi în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, o părtăşie care depăşeşte pe toate celelalte şi care va deveni definitiv posesiune a lor în ziua învierii Sale.
Aici nu este vorba numai de viaţa veşnică, aşa cum Hristos a dat-o acelora care au crezut în El în timpul vieţii Lui pe pământ, ci viaţă în dimensiunea ei deplină pentru creştin. Nicidecum nu este viaţă naturală, ci supranaturală; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, nu o restaurare a vieţii lui Adam dinaintea căderii lui în păcat, ci viaţă în Fiul; viaţa Omului al doilea, nu a primului. Fiecare credincios, care a trăit vreodată pentru Dumnezeu, a avut această viaţă, căci nimeni n-a putut trăi vreodată pentru Dumnezeu, numai dacă a avut viaţa pe care a dat-o Fiul, El fiind subiectul credinţei fiecărui credincios, chiar dacă El abia la venirea Sa a fost revelat ca Fiu al Dumnezeului Cel viu, singurul Fiu născut al Tatălui. Viaţa, care era în El şi care a dat viaţă tuturor celor care cred, a putut prin El în părtăşie cu Tatăl să obţină caracterul ei desăvârşit abia atunci când El a fost revelat în carne, şi privind glorificarea Lui, adăugăm noi, aceasta nu simplu pe baza Persoanei Sale, ci pe baza lucrării Sale, aşa cum toate celelalte intenţii ale lui Dumnezeu sunt în favoarea noastră. De aceea aici se pune accentul pe »viaţa veşnică« şi pe însuşirea declarată a acesteia, să dea cunoştinţă despre Tatăl şi despre Fiul Său, pe care El L-a trimis, Isus Hristos.
Cunoaşterea Tatălui şi a Fiului Său Isus, pe care El L-a trimis deja, este faptic posesiunea vieţii veşnice; cele două lucruri sunt de nedespărţit. Însă în tot Vechiul Testament ea nu a avut caracterul acesta, şi nici nu putea să-l aibă, până când a venit Fiul lui Dumnezeu şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe El, Cel adevărat, şi aceasta este inclus în acest verset. Cu toate acestea toţi credincioşii erau născuţi din Dumnezeu; numai că Hristos acum a dat dreptul acelora care cred în Numele Său (Ioan 1.12,13). Însă El Însuşi a spus în Luca 20.35,36, că toţi credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu, că ei sunt fii ai învierii (aceasta înseamnă dintre morţi), „întâia” şi „cea mai bună” înviere a vieţii. Ei erau născuţi din Duhul şi aveau ca şi noi adevărata viaţă, chiar dacă ei nu au înţeles-o. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu, s-o denumească ca »viaţă veşnică«, când Hristos a fost primit pe când era respins şi mult mai mult când a fost glorificat. Însă ea a fost totdeauna în Fiul, şi credincioşii au posedat-o în El, în legătură neîntreruptă cu El ca Izvor.
În Ioan capitolul 20
Permiteţi-mi să citez încă câteva cuvinte din evanghelia după Ioan 20.31, unde apostolul comentează, că au fost scrise numai un anumit număr de semne, în timp ce multe altele, pe care Domnul le-a făcut înaintea ucenicilor Săi, nu sunt amintite. »Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.« Scriptura este cu atât mai desăvârşită, pentru că planul divin lasă la o parte tot ce nu este necesar să facă clar gândurile Sale, oricât de măreţe ar fi fost unele fapte şi cuvinte. O adăugare nefolositoare, oricât de măreaţă ar fi ea în sine însuşi, ar fi fost în realitate o lipsă. Tot aşa cel mai bun om nu este în stare să înţeleagă acest plan, numai dacă el a fost inspirat de Dumnezeu să scrie. Aici însă se prezintă clar ţinta pentru cititor. Cerinţa prioritară dintre toate cerinţele lui Dumnezeu este ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi tema prioritară între temele cele mai minunate este să ai viaţă în Numele Său. Aceasta este viaţa veşnică, cum Domnul o denumeşte deseori, nu numai în Ioan 17.2,3, ci şi în Ioan 3; 5; 6; 10; 12. Ea a fost totdeauna viaţa veşnică, dar înţelepciunea divină a rezervat lui Hristos Cel lepădat să reveleze şi să dea această viaţă. El dă această existenţă nouă, permanentă şi divină; şi credinciosul o primeşte şi în puterea acestui dar va fi glorificat cu Hristos. El este deja acum un Duh dătător de viaţă. Rezultatul minunat pentru corpul nostru va veni la revenirea Sa.
Viaţa veşnică în Vechiul Testament
Psalmul 133.3; Daniel 12.2
William Kelly
Versete călăuzitoare: Psalmul 133.3; Daniel 12.2
Psalmul 133.3: Este ca roua Hermonului, care se coboară pe Munţii Sionului; căci acolo a orânduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie.
Daniel 12.2: Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.
Vrem să medităm la privilegiul nespus de mare al vieţii veşnice, care a fost dăruită credinciosului, aşa cum ne-o prezintă Scriptura. Cu toate că în toate timpurile ea a avut importanţa cea mai mare, stăruinţa cu privire la acest adevăr este astăzi necesară mai mult ca oricând, aşa cum va constata orice credincios care citeşte aceste rânduri. Duhul rătăcirii are curajul să se ridice împotriva duhului adevărului. Adevărul cu privire la Hristos Însuşi este nu numai periclitat, ci este răstălmăcit şi subminat prin rătăcire; şi rătăcirea împotriva Fiului este lucrul cel mai odios pentru Tatăl. Cât de fideli ar trebui să fie creştinii faţă de adevăr!
Căci Hristos a fost revelat nu numai ca Dumnezeul adevărat, ci şi ca Viaţa veşnică (1 Ioan 5.20). Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă (Ioan 5.21), şi tot aşa şi Duhul Sfânt, cum arată Romani 8 în diferite aspecte, însă despre El, care este chipul Dumnezeului nevăzut, se spune categoric, că El este viaţa veşnică. El, Cuvântul veşnic, a devenit carne şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Căci din plinătatea Lui noi toţi am primit har după har. Căci Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1.14-18). De aceea apostolul spune (2 Timotei 1.10) că Hristos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Ambele deci au fost prezente şi numai în felul acesta au fost revelate personal în El prin lucrarea Sa şi prin cuvintele rostite de El – duh şi viaţă pentru ai Săi.
În Vechiul Testament lumina a strălucit numai slab cu privire la viaţa veşnică, expresiile erau relativ vag formulate şi totuşi suficient de clare, pentru ca acelora care au primit cu adevărat mărturia lui Dumnezeu să li se facă cunoscut adevărata conştienţă a unui viitor minunat. Aceasta o arată clar atât evangheliile sinoptice cât şi evanghelia după Ioan (Matei 19.16; Marcu 10.30; Luca 10.25; Ioan 5.39). Credinţa lui Abel mărturiseşte moartea unui altuia pentru nevoia sufletului său. Nu puteau şi alţii să înveţe ceva din aceasta? Înălţarea la cer a lui Enoch mărturisea despre o viaţă în cer, dar şi pe pământ el a umblat în această viaţă, înainte ca Dumnezeu să-l ia. Nu era aceasta de ajutor credincioşilor de după el cu privire la viaţă? Când Avraam spune: »Să trăiască Ismael înaintea Ta!« (Geneza 17.18) cu greu ne putem imagina că el s-a gândit numai la pământ şi la prezent. Fără îndoială şi Psalmul 16.11 spune mult mai mult în cuvintele »Îmi vei arăta cărarea vieţii«, aşa ca şi Psalmul 36.9: »Căci la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina.«
Fundamentul direct a ceea ce chiar şi iudeii din zilele Domnului nostru au recunoscut cu privire la viaţa veşnică constă probabil (aşa cum deseori s-a remarcat) în locurile din Scriptură ca Psalmul 133.3 »viaţa pentru veşnicie«, şi noţiunea din Daniel 12.2 (»Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.«). Şi revelarea harului, pe care l-a auzit omul după căderea în păcat, a dat fără îndoială inimii dispuse a se căi, chiar de la începutul istoriei triste, nădejdea că Sămânţa care va veni a femeii nu numai va nimici puterea răului, ci va binecuvânta pe credincioşii care vor privi spre Dumnezeu prin El şi cu o viaţă nouă, care va birui moartea şi vor fi capabili să-L savureze în pace pe El Însuşi. Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua lui Hristos, şi el a văzut-o şi s-a bucurat. Iov ştia atât de învierea celor drepţi (Iov 19.25-27) în legătură cu ridicarea în ultima zi pe pământul acesta a Salvatorului rudă de sânge, cât şi de învierea celor nedrepţi (Iov 14.10-12) în legătură cu faptul că nici cerurile nu vor mai fi.
Vedem deci că în Vechiul Testament viaţa veşnică prezentată prin psalmi şi profeţi era legată cu zilele puterii şi gloriei mesianice. În evanghelia după Matei 25.46 Domnul extinde aşteptările iudaice la acei credincioşi din toate naţiunile, care la sfârşitul timpului vor primi pe mesagerii evangheliei Împărăţiei. Se vorbeşte într-adevăr de tot Israelul, dar categoric se aplică numai la zece seminţii, care vor dormi aşa mult timp în ţărână, şi la cei dintre naţiuni, care în timpul acela vor crede. Părea să nu fie necesar să se spună şi despre rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu.
Isus – Împărat al nostru?
Este conform Scripturii, să slăvim pe Domnul Isus ca Împărat?
Stephan Isenberg
Introducere
Este şi rămâne ceva deosebit când te preocupi cu Fiinţa şi Persoana Domnului nostru. Se ajunge foarte uşor ca uneori s-o facem numai din interese pur teologice şi uităm cu cine avem a face. El trebuie să fie întotdeauna Împăratul inimilor noastre. Sentimentele şi înclinaţiile noastre trebuie să-I aparţină, înaintea Lui vrem să ne prosternăm cu reverenţă. Domnul Isus Se prezintă pe Sine Însuşi în foarte multe feluri inimilor noastre, aşa că un singur fel de a-L descrie este insuficient.
Domnul Isus este Împărat
Nu este nici o îndoială: Domnul Isus este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apocalipsa 17.14; 19.16; 1 Timotei 6.15). În Vechiul Testament a fost vestit un Împărat al gloriei (Psalmul 24.7), însă în mod deosebit era vorba de Fiul lui David, care trebuia să ia în stăpânire scaunul de domnie peste Israel (Ieremia 23.5). Când a fost născut Domnul Isus, Dumnezeu a purtat grijă ca oameni dintre naţiuni să-I aducă onoare regală, chiar dacă reacţia în Israel a fost numai consternare, atunci când aceştia au întrebat: „Unde este Împăratul iudeilor care tocmai S-a născut?” (Matei 2.2,11). Domnul Isus Însuşi confirmă „mărturia bună înaintea lui Pilat” (2 Timotei 1): „Tu zici că Eu sunt Împărat” (Ioan 18.37). Când Domnul Isus a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul unei măgăriţe, s-a împlinit Scriptura: „Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe măgar, mânzul unei măgăriţe” (Matei 21.5; compară cu Zaharia 9.9). Dumnezeu a purtat grijă, ca, în mod contrar voinţei conducătorilor iudei, inscripţia de pe cruce să fie: „Acesta este Împăratul iudeilor” (Luca 23.38).
Însă Împăratul a fost lepădat de poporul Său Israel şi L-au răstignit. Domnul Isus spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Ţinutul, în care El va fi acum recunoscut, va fi în cer. Însă şi pe pământ va trebui să fie o Împărăţie. În Matei 13, Domnul Isus vorbeşte despre faptul că pe pământ va fi o Împărăţie cu un caracter ascuns. Împărăţia păcii văzută, vestită, deocamdată nu va veni, însă în locul acesteia va fi o Împărăţie a lui Dumnezeu având caracter nevăzut (compară cu Matei 13.11). Împărăţia lui Dumnezeu din timpul de acum nu constă din lucruri materiale, aşa cum va fi în Împărăţia păcii – nu din mâncare şi băutură -, ci ea constă din „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17). Momentan pe pământ nu este un Împărat vizibil în această Împărăţie. Supuşii ar trebui să aparţină acestei Împărăţii spirituale nevăzută pe pământ. Despre aceasta vorbesc foarte clar cele zece parabole despre Împărăţia cerurilor din evanghelia după Matei capitolele 13-25. Şi astăzi este deci un domeniu unde te poţi pune de partea Aceluia care aici pe pământ a fost respins ca Împărat, şi unde te supui cu plăcere poruncilor şi rânduielilor Lui.
Domnul Isus va fi în viitor Împărat
Vrem să ţinem adânc în inima noastră faptul că Împărăţia vizibilă peste Israel va fi în viitor. Aşa au întrebat ucenicii pe Domnul după învierea Sa: „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel? Şi El le-a zis: Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate” (Faptele apostolilor 1.6,7). Şi apostolul Petru spune mai târziu: „… ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie, într-adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Său profeţi din vechime” (Faptele apostolilor 3.20,21). Deci Împărăţia trebuie încă să vină; aceasta înseamnă că Biserica nu a înlocuit pe Israel, ci ea este o intercalare în căile lui Dumnezeu cu Israel. De aceea noi trebuie astăzi – în mod deosebit pe baza epistolelor nou-testamentale – să ne punem întrebarea: în ce relaţie stăm noi faţă de Împărat şi cu Împărăţia legată cu El, „despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime”?
Relaţia noastră faţă de Împăratul respins
Această întrebare pare să fie repede rezolvată pentru mulţi, şi pentru ei nu este nici o întrebare: Domnul Isus este şi Împăratul meu. Eu slujesc Împăratului. – Evangheliile vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi de fapt acolo am putea traduce şi cu „Regatul lui Dumnezeu“. Deci când avem a face cu un regat, atunci trebuie să fie şi un împărat, aceasta este concluzia, şi acest Împărat este Isus Hristos, continuă deducţia logică. Eu sunt în această Împărăţie, deci Isus este Împăratul meu. Şi dacă El este Împăratul meu, atunci ar trebui să mă adresez Lui în felul acesta.
Întrebarea este desigur, dacă această deducţie logică este cu adevărat de la sine reală, după cum pare. Să parcurgem succesiv deducţiile logice:
- Există o Împărăţie, deci există şi un Împărat.
Citim în Luca 19.12: Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată, ca să primească o împărăţie şi să se întoarcă.” Evident, drept urmare era o împărăţie, care încă nu avea împărat. Deci nu este neapărat necesar că numai pentru faptul că există o împărăţie, Hristos trebuie să fie deja astăzi Împărat al acestei Împărăţii. Nu spunem, că El nu ar fi, spunem însă că nu putem deduce aceasta ca de la sine. - Dacă este un Împărat, atunci acesta este Isus Hristos.
Aici este interesant, că noi într-adevăr citim de multe ori despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre Împărăţia cerurilor, însă niciodată nu citim despre Împărăţia lui Isus sau despre Împărăţia lui Isus Hristos.[1] În Faptele apostolilor 8.12 acestea sunt chiar despărţite: „Dar, când l-au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Hristos, …” Expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” exprimă, că Dumnezeu domneşte aici, şi expresia „Împărăţia cerurilor” exprimă, că această Împărăţie este condusă din cer sau că, aşa cum se exprimă Daniel, „cerurile stăpânesc” (Daniel 4.26). - Dacă eu sunt în Împărăţia, în care Isus Hristos este Împărat, atunci El este şi Împăratul meu.
Chiar şi atunci când eu sunt într-o astfel de Împărăţie, trebuie totuşi să mă întreb, dacă eu stau în slujirea Împăratului sau dacă eu am o altă relaţie cu acest Împărat. În fiecare casă împărătească sunt diferite relaţii: este poporul în general, sunt slujitorii, familia împărătească, da, sunt chiar diplomaţi din alte ţări. Toate aceste grupe stau în relaţii diferite cu împăratul şi au privilegii diferite, dar au şi lucruri comune. Astfel copiii împăratului, slujitorii şi chiar şi poporul trebuie să asculte de rânduielile împăratului, diplomaţii însă nu trebuie să asculte. - Dacă Isus Hristos este Împăratul meu, atunci ar trebui să mă adresez Lui corespunzător.
Desigur vor fi diferenţe în felul de adresare: poporul şi slujitorii se vor adresa cu „împăratul meu”, şi copiii împăratului vor spune desigur mai degrabă „tata”. Diplomaţii vor vorbi numai despre împăratul acestei ţări sau al ţării acelea. Exemplul acesta trebuie să arate numai că sunt diferenţe şi noi nu trebuie să tragem repede concluzia: dacă Domnul Isus este Împărat, atunci El este şi Împăratul „nostru” respectiv „al meu”. Mulţi sunt de părere că se atribuie o deosebită onoare Domnului, dacă ne adresăm Lui cu „Împăratul meu”. Însă şi în acest caz trebuie să întrebi, dacă de exemplu un tată, care într-o firmă este director, doreşte cu plăcere să fie apelat de fiul său cu „domnule director”.
Vrem să cercetăm în continuare Cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la relaţia în care stăm noi faţă de Împăratul Isus. Această cercetare este deosebit de interesantă şi va revela ceva la care noi probabil nu ne-am fi aşteptat. Cu siguranţă toţi am fi fost mulţumiţi să ocupăm un loc în picioare în curţile din faţă ale casei împărăteşti (compară cu Psalmul 84.10) şi să ne plecăm în închinare înaintea Împăratului Isus. Vrem, spus în treacăt, desigur să ne prosternăm înaintea Domnului Isus, dar la sfârşitul acestui articol probabil/sper dintr-un alt motiv.
Felul de a se adresa Domnului în Noul Testament
Este surprinzător că nici un scriitor nou-testamental nu se adresează Domnului Isus ca Împărat. Chiar şi ucenicii Lui, care aşteptau Împărăţia în adevăratul ei sens al cuvântului, niciodată nu se adresează Lui ca Împărat. Nici o rugăciune nu este adresată Împăratului, întotdeauna se vorbeşte despre Isus ca Domnul. Cartea Faptele apostolilor este mărturia cea mai de timpurie despre creştini şi acolo găsim că apostolul Pavel spune temnicerului: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta” (Faptele apostolilor 16.31). Ei au depus mărturie „despre învierea Domnului Isus” (Faptele apostolilor 4.33); ei au fost „botezaţi pentru Numele Domnului Isus” (Faptele apostolilor 8.16), şi au vestit „Evanghelia Domnului Isus” (Faptele apostolilor 11.20). Şi-au dat viaţa nu pentru Împărat, ci „pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 16.26). De asemenea nu a fost preamărit Numele Împăratului, ci „Numele Domnului Isus era preamărit” (Faptele apostolilor 19.17). De asemenea slujba a fost primită nu de la Împărat, ci „de la Domnul Isus” (Faptele apostolilor 20.24).
După ce Domnul Isus a fost lepădat de poporul Său pământesc, El a vorbit, la mărturisirea lui Petru „Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu”, despre faptul că El va clădi Adunarea Sa. La cruce Domnul Isus a purtat nu numai păcatele tuturor acelor oameni care vor crede cândva în El, ci El a iubit Adunarea sau Biserica aşa de mult, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea (Efeseni 5.25). Prin coborârea Duhului Sfânt a fost creată o societate de oameni cu totul nouă, un om cu totul nou (compară cu Efeseni 2.10-18). „Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13).
Mai târziu Domnul Isus S-a arătat apostolului Pavel şi i-a revelat o taină, pe care Dumnezeu o avea în inima Lui din timpurile veşnice (compară cu Faptele apostolilor 26.16; Efeseni 3). Deci noi trăim astăzi în timpul în care Dumnezeu a revelat o taină, şi timpul acesta va dura până la revenirea lui Hristos, când El Se va ocupa iarăşi cu poporul Său pământesc Israel şi va împlini toate făgăduinţele, pe care Dumnezeu li le-a dat în Vechiul Testament (compară cu Faptele apostolilor 3.19-21; Romani 11.29). Noi suntem parte componentă a uni cu totul alt timp deosebit, care nu a fost vestit în Vechiul Testament. De aceea nicidecum nu uimeşte, că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu stăm astăzi într-o cu totul altă relaţie cu Împăratul lepădat, decât aceea pe care israeliţii au aşteptat-o pentru ei. Desigur Isus Hristos are drepturi şi asupra noastră, însă atunci este ca Domn şi nu ca Împărat.
Am văzut mai înainte, că astăzi există o societate de oameni cu totul nouă, carte este denumită Biserică sau Adunare. Această părtăşie este trupul lui Hristos, şi ea este aşa de strâns unită cu Hristos, că noi suntem numiţi mădulare ale Sale. El ia chip în lumea aceasta prin mădularele trupului Său. Cu toate că Hristos nu este prezent, El este totuşi reprezentat pe pământ prin trupul Său. Ca să descrie mai intim apropierea noastră de Hristos, apostolul Pavel vorbeşte în Efeseni 5 despre faptul că soţii trebuie să-şi iubească soţiile aşa cum Hristos a iubit Adunarea. Noi nu numai am fost strâns legaţi cu Hristos, ci noi, aşa cum am văzut deja, am venit într-o relaţie de dragoste, în care sentimentele noastre sunt pentru Mirele nostru ceresc. Această relaţie cu Hristos ne-a adus în apropierea directă a Tatălui. Deoarece Hristos este acolo la Tatăl, şi noi avem această apropiere de Tatăl, aşa că noi putem chiar spune „Ava, Tată” (compară cu Romani 8.15; Galateni 4.6). La fel noi avem intrare liberă în Locul Preasfânt şi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” (Efeseni 2.13-18). Această apropiere nu era în Vechiul Testament şi nici în Împărăţia păcii din viitor nu va fi, aşa cum ne arată clar profetul Ezechiel.
O societate cerească
Dacă Israel avea nenumărate făgăduinţe, care erau legate cu pământul, noua societate de oameni este legată cu cerul: ei au o „speranţă, care vă este păstrată în ceruri” (Coloseni 1.5); „cetăţenia [lor] este în ceruri” (Filipeni 3.20); pe pământ nu sunt comori pentru ei (compară cu Matei 6.20); ca străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) ei nu sunt din lumea aceasta (Ioan 8.23), şi conform cu voia Tatălui „au fost scoşi din veacul rău de acum” (Galateni 1.4). În privinţa aceasta nu este nici un fel de continuitate din Vechiul Testament. Diferenţa faţă de un credincios din Vechiul Testament nu ar putea fi mai mare în această privinţă, cu toate că şi aici sunt anumite indicii, că deja patriarhii au privit spre un locaş ceresc (compară cu Evrei 11), chiar dacă nu era chemarea lor specifică. La fel şi noi savurăm astăzi anumite binecuvântări pământeşti, cu toate că ele nu sunt chemarea noastră specifică (de exemplu căsnicia).
Dacă ţinem bine seama de aceste contexte, atunci vom înţelege tot mai mult de ce primii creştini nu au vorbit despre Împăratul lor, ci despre Domnul lor. Aceasta nu avea loc din lipsă de respect, ci din înţelegerea relaţiei lor deosebite cu Domnul Isus.
Gândul la un împărat conţine întotdeauna (1) o distanţă faţă de poporul său şi (2) ierarhii, în care fiecare are locul lui şi măsura specifică lui de apropiere sau depărtare; aceasta include apoi relaţii diferite între aceste grupe. Însă Duhul lui Dumnezeu S-a ostenit – în mod deosebit în Efeseni 2 şi 3 – să arate clar, că noi am fost aduşi într-o apropiere atât faţă de Domnul cât şi faţă de Dumnezeu Tatăl, cum nu poate fi alta mai mare, şi că în afară de aceasta acum nu mai sunt privilegii pentru anumite grupe. Chiar şi diferenţa cea mai mare – aceea dintre iudei şi naţiuni – a fost complet înlăturată. Toţi au aceleaşi binecuvântări, toţi au aceeaşi apropiere. Deci dacă noi Îl vedem pe Domnul ca Împărat şi ne adresăm Lui astfel, atunci acţionăm total împotriva eforturilor Duhului lui Dumnezeu, de a ne face preţioase binecuvântările noastre creştine propriu-zise.
Primii creştini au înţeles totuşi foarte bine, că cu toate acestea ei îşi aveau drumul în domeniul stăpânirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când apostolul Pavel scrie: „Aceştia sunt singurii împreună-lucrători cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu care mi-au fost mângâiere” (Coloseni 4.11), sau când apostolul Ioan scrie de pe insula Patmos: „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună-părtaş la necazul şi împărăţia şi răbdarea în Isus …” (Apocalipsa 1.9).
Cine şi-a însuşit bine învăţătura apostolului Pavel, acela a înţeles: în „administrarea împlinirii timpurilor” (Efeseni 1.10), prin care este vorba de Împărăţia de o mie de ani viitoare a păcii, Domnul Isus va fi Cap peste toate în cer şi pe pământ: toate Îi vor fi supuse Lui. Şi acum urmează învăţătura de necuprins a apostolului: Adunarea în timpul acesta este nu numai exclusă de la aceasta, ci ea este chiar „plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.21-23). Când Hristos va prelua domnia Sa, atunci Adunarea va fi legată cu El ca trup al Lui. Ea va fi mireasa la dreapta Lui. El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată (Efeseni 5.27), ea va reflecta gloria Sa (Apocalipsa 21.10,11). Simţămintele şi sentimentele Lui cele mai profunde aparţin miresei Sale, care îi mişcă inima. Nu ar trebui aceasta să ne mişte inima, ca să ne adresăm Domnului corespunzător acestei apropieri a noastre de El?
Şi chiar individual, El nu este „Împăratul meu”, ci este Domnul meu. Ce apropiere profundă exprimă apostolul Pavel, când scrie în Filipeni 3.8 despre „Domnul meu”, şi ce simţăminte intime exprimă cuvintele Mariei Magdalena: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus …” (Ioan 20.13). În ambele cazuri exprimarea nu este o imagine a distanţei, ci a apropierii. Şi când Toma află nu numai din auzite despre Domnul Isus, ci este aşa de aproape de El, că poate să-L atingă pe Domnul, el strigă: „Domnul meu” (Ioan 10.28).
Ţinând seama de aceste adevăruri provocatoare, nu ar trebui să se spună că Domnul Isus trebuie să fie chiar întristat, când noi prin cântările noastre exprimăm ceva prin care arătăm numai că noi nu am înţeles corect adevărata noastră poziţie şi relaţie cu El şi de asemenea şi între noi? Desigur Domnul Isus vede inimile noastre, şi El este foarte răbdător cu noi, dar cu toate acestea Îşi doreşte inimi înţelepte. Cât de des a fost El foarte întristat, când ucenicii Lui nu L-au înţeles. Nu vrem noi să ne străduim să-L lăudăm cu mai multă pricepere? Nu caută Tatăl adoratori, care Îl adoră „în duh şi adevăr” (Ioan 4.23)?
De altfel în epistole nu mai citim nimic, că Împărăţia lui Dumnezeu a fost propovăduită, aşa cum de exemplu este încă în Faptele apostolilor (Faptele apostolilor 14.22; 20.25; 28.23,31). Evident noile revelaţii despre Adunare, pe care Domnul le-a făcut cunoscut apostolului Pavel, cuprindeau învăţăturile despre Împărăţia lui Dumnezeu. Deci cine a înţeles bine învăţătura apostolului, acela nu trebuie să presupună că învăţăturile despre Împărăţia lui Dumnezeu toate nu mai sunt în vigoare, ci că ele erau incluse în noua revelaţie despre casa lui Dumnezeu, Adunarea lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos. Nu este întâmplător, că după Faptele apostolilor 21 nu mai citim că primii creştini au fost numiţi „ucenici” (această denumire avea şi o referire mult mai clară la Împărăţia lui Dumnezeu). Însă aceasta la rândul ei nu înseamnă că însuşirea de ucenicie nu ar avea nimic să ne spună, dar dacă noi ca creştini, ca sfinţi, ca preaiubiţi, ca şi copii, ca fii, ca slujitori şi aşa mai departe, ne comportăm aşa cum Dumnezeu a planificat şi rânduit, atunci automat îndeplinim toate însuşirile ucenicilor şi chiar mult mai mult decât atât.
Evanghelia Împărăţiei
În vorbirea Domnului Isus din Matei 24.14 referitoare la timpul din urmă se spune: „Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul.” Întrebarea, care se pune cu privire la aceasta, este: Nu este misiunea noastră, să vestim această Evanghelie a Împărăţiei? Însă aici trebuie să se ţină seama cui vorbeşte Domnul Isus în această vorbire referitoare la timpul din urmă, şi ce timp are în vedere în mod deosebit Domnul aici: Domnul Se adresează rămăşiţei iudaice, ceea ce noi învăţăm din finalul de la Matei 23.37-39. Este timpul scurt înaintea necazului cel mare (compară cu Matei 24.15-22), căci se spune: „atunci va veni sfârşitul”. Scurt înainte de sfârşitul acestui veac se va vesti „această Evanghelie a Împărăţiei”, şi ea nu va avea un alt conţinut decât a avut la începutul slujirii Domnului, când atât Ioan Botezătorul cât şi mai târziu Domnul Isus Însuşi au vestit Evanghelia Împărăţiei. Mesajul lor era: Împăratul vine, respectiv Împărăţia stă înaintea uşii, s-a apropiat. Când acest sfârşit al veacului se va fi apropiat, Adunarea va fi deja demult răpită.[2]
Desigur noi putem vesti oamenilor şi astăzi această Împărăţie, în mod deosebit când ne gândim că noi suntem scurt înaintea acestui timp al sfârşitului. Noi putem spune oamenilor că Domnul Isus va reveni pentru judecată şi atunci ca Împărat va instaura o Împărăţie pe pământ. Aceasta este pentru ei o atenţionare serioasă, să se întoarcă la Dumnezeu. De asemenea oameni au nevoie chiar să li se spună despre conţinutul Evangheliei veşnice: şi anume că Dumnezeu este Creatorul, Cel „care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14.7). Căci oamenii sunt astăzi aşa de otrăviţi de teoria evoluţionistă, că nu mai cred aceasta. Cu toate acestea Evanghelia noastră propriu-zisă este încă cu totul alta: ea este încă Evanghelia cea mai minunată, care există: „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2 Corinteni 4.4), „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.24), „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11).[3] Însă conţinutul Evangheliei Împărăţiei nu este aşteptarea unui creştin: el nu aşteaptă judecata şi nici pe antihrist, ci pe Domnul Isus pentru răpirea Bisericii Sale şi a tuturor celor care au adormit în Hristos (compară cu 1 Tesaloniceni 4.13-18). În timp ce mesajul Evangheliei Împărăţiei va fi: „Împăratul vine”, creştinii strigă şi se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22.17-20).
„Împăratul” în Faptele apostolilor 17.6,7
Faptele apostolilor 17.6,7: Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Ison i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus.”
Vrem în final să ne ocupăm cu locul din Biblie din Faptele apostolilor 17.6,7, care este citat deseori de unii adepţi ai cântărilor adresate împăratului. După considerentele mele un lucru este foarte clar: pe locul acesta nu se poate construi o învăţătură veritabilă. El pare să fie aproape singurul fir de pai pentru adepţii cântărilor adresate împăratului şi este mereu citat în acest context. Dar să ne gândim bine, cine vorbeşte aici de fapt: sunt aceia care voiau să atribuie ceva rău creştinilor. Locul acesta din Biblie este pe aceeaşi linie cu cel din Ioan 19.12: „De atunci Pilat căuta să-L elibereze; dar iudeii strigau, spunând: ‚Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului’”. Dacă iudeii acuzatori voiau să aducă pe romani în vreun fel împotriva creştinilor, atunci ei trebuiau să argumenteze în felul acesta. Chiar şi Pilat a fost determinat prin acest fel de argumentare să nu elibereze pe Domnul Isus. În afară de aceasta este foarte posibil ca creştinii de la început să fi explicat cu adevărat iudeilor, că ei au lepădat pe Împăratul lor. Însă aceasta nu înseamnă, că ei înşişi au vorbit despre Domnul Isus ca Împărat al lor. Dimpotrivă, am văzut deja mai înainte, că primii creştini au vorbit întotdeauna despre Domnul Isus (Faptele apostolilor 16.31; 4.33; 8.16; 11.20; 15.26; 19.17; 20.24).
Diverse nivele de relaţii
Uneori se spune, că în adresările făcute Domnului sunt diferite nivele de relaţii. În sine însuşi gândul acesta este corect. Domnul Isus nu este numai Domnul nostru, ci El ne numeşte şi prieteni ai Lui şi chiar fraţi; El este Marele Preot al nostru, aşa precum este Creatorul nostru. Cu toate acestea şi aici este clar, că noi nu găsim nici un loc biblic în Noul Testament, unde nouă ca şi creştini ni s-ar cere să ne adresăm Domnului în rugăciune sau prin cântare ca prietenul nostru sau al meu sau ca fratele nostru sau al meu. Dacă El ne numeşte prietenii şi fraţii Lui, aceasta este una, însă nu ar trebui să tragem concluzia din aceasta că şi noi avem voie să ne adresăm Lui în felul acesta (în privinţa aceasta Scriptura nu dă nici un indiciu; ci contrariul este cazul!). Dimpotrivă citim în epistola către Evrei, că Domnul Isus este „Marele Preot al nostru” (Evrei 4.14,15; 8.1), şi cu toate acestea aproape nimeni nu I se adresează în felul acesta. Deseori găsim în cântări, că noi cântăm despre Domnul ca Mare Preot al nostru, şi Scriptura însăşi ne dă exemple despre aceasta. Aceasta este diferenţa faţă de „cântările împăratului”; Noul Testament nu ne dă nici un singur indiciu pentru acestea.
Desigur sunt şi astăzi cântări în care noi putem lăuda pe Domnul ca Împărat: când este vorba de poziţia Lui în Împărăţia păcii sau de supremaţia Lui ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Căci desigur noi ne bucurăm deja acum, (1) că în curând El va purta o cunună cu multe diademe aici pe pământ unde El a avut numai o cunună de spini; (2) că aici, unde L-au lovit cu toiagul pe cununa de spini aşezată pe capul Lui, El va avea în mâna Sa sceptrul divin; (3) că aici, unde pentru El au avut numai o cruce, va sta în curând scaunul Său de domnie. Însă El nu va fi „Împăratul nostru” sau „Împăratul meu”, aşa cum va fi realmente în Împărăţia păcii pentru poporul Său Israel.
Concluzie finală
Noi ca şi creştini am fost strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Coloseni 1.13). El este nu numai Împăratul, care va fi recunoscut ca atare cândva pe pământ, ci El este şi „Fiul dragostei Sale”. El este Preaiubitul Tatălui – aşa Îl cunoaştem noi astăzi pe Domnul Isus -, şi pentru că noi suntem în Fiul şi am primit viaţa Fiului, Tatăl ne iubeşte la fel cum iubeşte pe Fiul (Ioan 17). Nici un credincios din timpul Vechiului Testament nu a savurat această „nemărginită bogăţie a harului Său în bunătate faţă de noi” (Efeseni 2.7), şi Cuvântul tace cu privire la o astfel de apropiere în Împărăţia păcii care va veni. În mod nemeritat noi am venit în savurarea unei relaţii, care mai mare nu poate fi şi pentru care noi putem numai să ne plecăm genunchii în adorarea Fiului şi a Tatălui.
Adnotare
[1]Diferite locuri din Scriptură ar părea să spună, că Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este pusă astăzi totuşi în legătură cu Persoana Domnului: Efeseni 5.5; Evrei 1.8; 2 Timotei 4.1,18; 2 Petru 1.11; Apocalipsa 11.15. O cercetare mai îndeaproape a acestor locuri artă, că este totuşi Împărăţia viitoare, când toate cele din cer şi de pe pământ vor fi supuse lui Hristos.
[2]Citeşte în privinţa aceasta articolul: „De ce eu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare”
[3]Citeşte în privinţa aceasta articolul: „Sunt mai multe Evanghelii, decât numai una singură?”
Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi?
Apocalipsa 19.7,8
A.J. Atkins
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7,8
Apocalipsa 19.7,8: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.
Introducere
Domnul vine! Şi El vine, aşa cum credem noi, foarte curând (Apocalipsa 3.11). Aceasta pare să fie pretutindeni convingerea fermă a creştinilor spirituali. A trecut aproape un secol[1] de când în creştinătate a răsunat strigătul: „Iată, Mirele”. Începând de atunci semnele s-a înmulţit ca număr şi importanţă. Acum ele sunt foarte numeroase. Deja lumea simte demult că ceva trebuie să aibă loc. Biserica (Adunarea) nu are nevoie de semne, însă ele apar şi sunt ca nişte semnale luminoase şi atenţionează pe toţi care au ochi să vadă, că s-a apropiat ora arătării revenirii vizibile a lui Hristos. Dacă răpirea sfinţilor precede revenirea vizibilă a lui Hristos în putere şi glorie mare, atunci semnele apropierii ultimului eveniment trebuie să fie şi semnele apropierii ceasului răpirii, conform cu 1 Tesaloniceni 4.
Făcut potrivit
Deoarece venirea Lui este aşa de apropiată, se pune cu mare urgenţă întrebarea: „Suntem noi gata?”
Într-un anumit sens este aşa pentru fiecare credincios adevărat, căci noi citim: „Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1.12). Da, ca „spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru” fiecare sfânt este pregătit pentru răpire în glorie, şi în această privinţă niciodată el nu va fi făcut mai potrivit, căci aceasta este o chestiune cu totul a harului divin. Nici o lucrare, pe care noi am putea-o face, nu are vreo însemnătate în privinţa aceasta. Dreptul nostru la glorie constă numai în sângele lui Hristos şi în nimic altceva.
A fi practic potrivit
Există însă şi o altă latură. Dacă citim corect Scriptura, găsim că există şi o vrednicie practică, o pregătire a inimii şi o îndreptare a drumurilor, pe care le arată mai multe pasaje. Citim de exemplu, printre altele: „Nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19.7). Această pregătire, ca toate celelalte, este rodul harului, bazat pe marea lucrare de la Golgota, dar deoarece este o pregătire practică are ca premisă o lucrare în care este necesară conlucrarea noastră. Căci ia seama la cuvântul: „s-a pregătit”. Aceasta este ceea ce vrem să accentuăm, o chestiune serioasă şi urgentă de cea mai mare importanţă pentru fiecare creştin născut din nou.
Să privim mai îndeaproape ce include în sine acest „s-a pregătit” şi cum are loc această pregătire. Înainte de toate este o pregătire a inimii şi a sentimentelor. Cunoaşterea profetică a Cuvântului este bună şi chiar necesară. De asemenea şi diferenţierea adevărului referitor la administrarea timpului este esenţial pentru înţelegerea corectă a lucrurilor credinţei. Însă Domnul se uită în primul rând la dragostea şi dorinţa după El. Nimic nu poate înlocui lipsa acestora. Dar dacă este prezentă dragostea, atunci cu siguranţă aceasta se arată într-o aşteptare cu bucurie a revenirii Sale (1 Tesaloniceni 1.9,10), într-o străduinţă în a-I sluji, şi în aceea că avem un simţământ pentru ceea ce este cu adevărat important pentru El.
Este deci bine să ne punem din inimă şi sincer întrebarea: Este ceva între inimile noastre şi El? Sunt lucruri ascunse în sufletele noastre? Am planificat noi lucruri care fac ca gândul la venirea Sa să fie amânat în inimile noastre? Suntem noi încurcaţi în afaceri, de care cu plăcere dorim să fim eliberaţi dacă am şti că El ar reveni mâine? Suntem noi legaţi cu anumite străduinţe, cu prietenii neplăcute sau cu lucruri care ne-ar face să ne ruşinăm la venirea Lui? El să ne dea har să fim bine pregătiţi în privinţa aceasta şi, dacă este necesar, în prezenţa Lui să fim curaţi, pentru ca noi să trăim în dragoste de El cu inimi care nu ne condamnă şi să ne ostenim cu râvnă să-I fim plăcuţi, şi să aşteptăm cu bucurie Împărăţia şi gloria Lui. Aceasta înseamnă, spus pe scurt, să fim pregătiţi în privinţa sentimentului nostru.
Haina de in subţire
Însă aceasta nu este totul. Citim cu privire la soţia Mielului: „Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.” (Apocalipsa 19.8). „Inul subţire” aminteşte de Cortul întâlnirii, unde a ocupat un loc bătător la ochi şi se referea la Hristos şi prezenta curăţia Lui desăvârşită şi nepătată ca „Cel drept”. Cât de mult iubeşte El dreptatea şi urăşte fărădelegea. Însă aici în cartea Apocalipsa vedem că ceea ce era adevărat fără îngrădire cu privire la El, a devenit adevărat în ceea ce priveşte starea pentru aceia care vor fi veşnic alături de El. Haina, pe care ei o vor purta atunci, se pregăteşte acum. Orice acţiune dreaptă, făcută pe pământ de cei sfinţi, adaugă ceva la ţesătură şi la frumuseţea ei. Se spune: „Soţia Lui s-a pregătit”, şi în Psalmul 45.14 se spune: „Ea va fi adusă Împăratului în veşminte brodate”. Hainele sunt acele lucruri cu care noi apărem înaintea altora. Simbolic ele vorbesc despre umblarea noastră şi de drumurile noastre. Domnul doreşte să fim într-o activitate care arată că noi suntem gata şi cu privire la comportarea noastră.
Însă comportarea, umblarea şi drumurile sunt ceva exterior şi mărturisesc despre ceea ce noi suntem lăuntric. De aceea o stare lăuntrică potrivită este la fel de necesară ca şi una exterioară, sfinţenia la fel de mult ca şi dreptatea. De aceea citim: „Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). „Fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Domnul”, aceasta este o necesitate absolut necesară, şi totuşi, potrivit gloriei harului lui Dumnezeu noi vom fi ca El, căci „Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3.3). Perspectiva aceasta – şi cât de mare este acest „nu s-a arătat încă ce vom fi” – este o speranţă care ascunde în sine o putere minunată de transformare şi are efect curăţitor. Este cu adevărat o speranţă binecuvântată, dar şi una curăţitoare. Noi trebuie să fim pregătiţi şi din punct de vedere al caracterului, şi dacă medităm la această speranţă şi îi oferim loc să ne influenţeze, atunci aceasta va realiza acea curăţie personală, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
Candele pregătite
Dorim apoi să ne ocupăm cu un alt gând referitor la a fi pregătit, care este necesar cu privire la revenirea Domnului. El este cuprins în parabola cu cele zece fecioare din evanghelia după Matei 25. Este adevărat că această parabolă vorbeşte despre Împărăţia cerurilor şi nu despre Biserică (Adunare) şi că fecioarele nu simbolizează Biserica. Însă pe de altă parte cele zece fecioare prezintă o relaţie, în care sunt aduşi aceia care aparţin Bisericii. Din acest motiv această parabolă are să ne spună şi nouă ceva. Citim: „Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele.” Fecioarele chibzuite aveau candele, aveau untdelemn, era lumină, dar lumina a ajuns difuză, deoarece fitilul nu era în ordine. Are puţină valoare să aduci fitilul în ordine, dacă nu este untdelemn, şi invers, dacă untdelemnul este prezent trebuie şi fitilul să fie în ordine, dacă lumina trebuie să strălucească. Lumina vorbeşte despre mărturie. Noi suntem puşi ca lumină, ca să luminăm în această lume întunecată, „prezentând Cuvântul vieţii”. Facem noi aceasta? Dacă nu facem, nu este atunci în zadar toată cunoştinţa noastră despre venirea Domnului? Căci numai atunci când ne comportăm corespunzător acestui adevăr este prezentă acea putere, cum nu este alta asemenea ei, ca să influenţăm poporul lui Dumnezeu cu privire la Evanghelie.
Aşa cum citim în Apocalipsa 22.17, mireasa în armonie cu Duhul strigă: „Vino!” Însă apoi ea priveşte şi la necazul din lume şi strigă: „Cine însetează, să vină!” Acesta este ultimul strigăt al Evangheliei în Scriptură, şi locul unde se află este deosebit de impresionant. Fie ca noi toţi, individual sau în părtăşie, să avem har să dăm la o parte tot ce împiedică strălucirea luminii, ca să fim o mărturie permanentă despre Hristosul care va veni, care a rezolvat toate nevoile noastre şi care este suficient de mare şi de milos ca să rezolve nevoile lumii. Să luăm seama, ca să audă de venirea Lui şi cei din jurul nostru. Numai Dumnezeu ştie cât de mulţi dintre ei se vor trezi în ultimul ceas prin mărturia acestui adevăr. În felul acesta vom fi pregătiţi cu privire la mărturie, şi când Îl vom vedem, inimile noastre nu ne vor condamna.
Rebeca ca simbol al Bisericii (Adunării)
În final vrem să facem o aluzie frumoasă, pe care ne-o dă relatarea despre Rebeca. Chiar dacă nu este exact simbolic, totuşi istoria ei este un indiciu frumos referitor la Biserică, care este călăuzită prin pustie de către slujitorul credincios, ca s-o aducă împreună cu fiul preaiubit al tatălui. Pentru ea a sosit momentul când lunga călătorie s-a sfârşit şi de departe a văzut pe acela a cărui mireasă va fi în curând. Citim acolo că ea s-a coborât de pe cămilă şi şi-a luat voalul ca să se învelească. Dacă privim peste acest obicei oriental, nu vedem noi în aceasta castitatea adevăratei dragoste din zilele noastre? Vedem în jurul nostru aşa de multe biserici false laodiceene, care în delirul mare al bogăţiei lor aparente se laudă şi în autoînşelarea lor şi lipsa lor de ruşine dau pradă lumi lucrurile lor sfinte. Este o mare mângâiere să şti că adevărata Biserică, Adunarea lui Dumnezeu, care în curând va fi răpită, devine tot mai mult conştientă de revenirea apropiată a Mirelui ei. Inima ei bate mai tare, ea are dorinţa să fie o însoţitoare potrivită Lui, ea se pregăteşte, se îmbracă.
Fie ca noi să avem parte de har, ca în concordanţă cu aceasta să învăluim în moartea Sa eul nostru, tot ce ne oferă prestigiu ca oameni în carne. Şi dacă Domnul nostru va veni, fie ca noi să fim pregătiţi având sentimentul dragostei şi adorării. Să facă Domnul ca inimile alor Săi de pretutindeni să fie profund mişcate de venirea Sa şi să se pregătească, ca astfel să fie gata pentru El în ceea ce priveşte simţămintele, comportarea, curăţia, mărturia şi sensibilitatea. Totul, repetăm aceasta, este prin har, însă acest har, care ne dă un drept desăvârşit şi în mod desăvârşit poartă grijă, lucrează în noi, aşa că prin Duhul Sfânt se arată o pregătire practică şi o stare corespunzătoare pentru locul pregătit dinainte pentru noi, care este al nostru deoarece facem parte din aceia pe care El îi numeşte „Biserica Mea”. Fie ca noi să fim un popor pregătit pentru Domnul.
Adnotare
[1]Remarca redacţiei: Articolul a fost scris înainte de 1930.
Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ?
Apocalipsa 19.7-9
SoundWords
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7-9
Apocalipsa 19.7-9: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!“
Întrebare: Uneori se spune [de exemplu A. G. Fruchtenbaum în “Handbuch für biblische Prophetie”, pag. 150] că ceremonia de nuntă va avea loc în cer, şi sărbătoarea nunţii respectiv masa de nuntă va avea loc pe pământ. Este corect aceasta?
Răspuns: Unii vor să vadă nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii, respectiv masa de nuntă o transpun pe pământ, deoarece nu se vede că în momentul nunţii în cer sunt deja credincioşi din Vechiul Testament. Este adevărat că potrivit obiceiurilor iudaice nunta şi masa de nuntă nu trebuie să aibă loc în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Din acest motiv se vrea plasarea nunţii în casa Tatălui şi masa de nuntă în Împărăţia de o mie de ani pe pământ. După convingerea noastră aceasta nu este posibil din mai multe motive. Ar fi pe de o parte o amestecătură fatală între chemarea crească şi chemarea pământească, dacă mireasa cerească nu ar sărbători acolo unde este patria ei, cetăţenia ei, şi aceasta chiar după ce ea a fost la Mirele ei în patria cerească, în casa Tatălui. Pe de altă parte ar fi şi o desconsiderare a miresei pământeşti Ierusalimul, dacă Hristos ar sărbători pe pământ masa de nuntă cu mireasa cerească.
Profeţia este plină de descrieri ale miresei pământeşti Ierusalimul şi despre faptul că Dumnezeul legământului Iehova Se va îndura de ea (de exemplu Psalmul 45; Isaia 49.14-18; 54.1-8; 62.1-5; Ieremia 2.2). Să renunţe Domnul Isus la acest plan cu mireasa Sa pământească, în timp ce Ierusalimul este numit „cetatea marelui Împărat! (compară cu Psalm 48.2; Matei 5.35)? În afară de aceasta este puţin convingător, că mireasa cerească trebuie să fie într-un fel oarecare un „înlocuitor” pentru mireasa Ierusalim. Căci atunci toate profeţiile s-ar interpreta literalmente şi numai profeţiile despre mireasa pământească Ierusalim ar fi interpretate spiritual. Gândesc aceşti comentatori cu adevărat, că ar putea fi pe pământ simultan două mirese? (În paragraful § 7 ne ocupăm detaliat cu principiile de interpretare a profeţiei.)
În afară de aceasta, aceia care plasează masa de nuntă pe pământ trebuie să explice de ce această scenă se termină abrupt pe pământ cu Apocalipsa 19.9 şi de ce noi în versetul 11 suntem conduşi deodată înapoi în timp şi ne regăsim iarăşi în cer – însă nimic din textul nostru nu arată spre o astfel de schimbare.
Deseori se mai afirmă că fericirile rostite în Apocalipsa 19.9 şi în alte locuri din cartea Apocalipsa (compară cu Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 20.6; 22.7,14) ar avea a face numai cu pământul. Nici argumentul acesta nu este convingător. Cel puţin Apocalipsa 20,6 ar fi o altă excepţie, căci acolo sunt numiţi fericiţi sfinţii glorificaţi în cer. Pe de altă parte nu surprinde că rostirile de fericire în Apocalipsa au mult a face cu pământul, căci în cele din urmă totul din această carte stă în legătură cu evoluţia căilor lui Dumnezeu pe pământ.[1] Şi nunta Mielului este amintită aici numai ca rezultat al judecăţii asupra „miresei” false, curva, creştinismul decăzut pe pământ.[2] Abia după ce mireasa falsă a fost judecată, poate avea loc nunta Mielului cu mireasa adevărată, Biserica. Dacă vom compara numărul de versete referitoare la judecata asupra curvei cu numărul de versete care relatează despre nunta Mielului cu mireasa Sa vom vedea unde este aici centrul de greutate.
Adnotare
[1]Citim în Apocalipsa că pământul va fi curăţit, că pe el va fi instaurată domnia lui Dumnezeu şi Împărăţia păcii şi cum va arăta pe pământ în timpul stării veşnice. Dar ceea ce are loc în cer ne este făcut cunoscut numai în măsura în care este interesant în legătură cu derularea evenimentelor pe pământ. De aceea căutăm zadarnic în cartea Apocalipsa arătarea credincioşilor înaintea scaunului de judecată, precum şi casa Tatălui.
[2]Însă desigur aceasta nu înseamnă că nunta va avea loc numai pentru că a avut loc judecata asupra miresei false. Nunta este amintită aici în cartea Apocalipsa mai mult pentru că ea are loc în timp după judecata asupra miresei false. Recunoaşterea publică a miresei adevărate aşteaptă condamnarea miresei false. Acesta este şi aspectul propriu-zis al nunţii aici: este vorba de preţuirea publică. Alte aspecte ale nunţii – care sunt mai mult personale – putem recunoaşte şi la Rusalii şi la răpire.
Satan şi iazul de foc
Apocalipsa 19.20; 20.10
Frederick Charles Jennings
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.20; 20.10
Apocalipsa 19.20: Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
Apocalipsa 20.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.
Vrem să ne ocupăm cu expresia producătoare de groază „iazul de foc”, în măsura în care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să ne relateze despre ea în Cuvântul Său sfânt.
Expresia „iazul de foc” se întâlneşte numai în cartea Apocalipsa, şi anume în total de şase ori în ultima parte a cărţii. Primii care vor fi aruncaţi în iazul de foc sunt »fiara şi prorocul mincinos« (Apocalipsa 19.20). Fără să treacă prin moartea trupului, ei vor fi daţi de vii chinurilor iazului de foc. Relatările Scripturii nu lasă nici un loc pentru posibilitatea ca cei doi condamnaţi să fie nimiciţi prin foc; căci după domnia de o mie de ani a lui Mesia îi găsim încă în iazul de foc, şi anume în starea de deplină conştienţă; »Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor« (Apocalipsa 20.10). Deci focul nu are caracterul de mistuire, de distrugere, aşa cum îl cunoaştem de la focul natural. Este într-adevăr vorba de focul natural?
Mai întâi trebuie să ne fie clar, că toate, care ne înconjoară în această creaţie, nu a fost create pur şi simplu ca noi să le putem percepe prin organele noastre de simţ. Lucrurile vizibile constituie oarecum numai curtea din faţă. Ca să înţelegem sensul lor profund trebuie să intrăm în Locul preasfânt. Lumina dumnezeiască ne poate învăţa. Întreaga creaţie, începând cu soarele, luna şi stelele până la cele mai mici animale târâtoare, constituie pentru noi o carte plină de taine. Totul din creaţia lui Dumnezeu depune mărturie despre adevăruri spirituale, veşnice. Domnul în timpul vieţii Lui pe pământ ne-a învăţat unele lecţii preţioase din această carte a creaţiei.
Astfel nu ar fi imposibil să se presupună că focul natural a fost creat, deoarece numai în felul acesta s-a putut transmite înţelegerii noastre ceva din lumea invizibilă. Biblia foloseşte noţiuni pământeşti în informaţiile care ni le dă despre lucrurile cereşti, veşnice.
Afirmaţia Domnului, că focul iadului a fost pregătit »diavolului şi îngerilor lui« (Matei 25.41) conţine cel puţin două adevăruri importante. În primul rând nu a fost nicidecum intenţia iniţială a lui Dumnezeu să facă pe oameni să aibă parte de focul iadului. După aceea din acest loc devine clar, că nu este vorba de focul pe care Dumnezeu l-a pus în slujba omului. Focul judecăţii este „pregătit” categoric pentru duhurile căzute; el îşi exercită efectul nu asupra materiei, ci asupra duhului.
În Vechiul Testament găsim tablouri şi simboluri asemănătoare, cu scopul de a ne transmite adevăruri invizibile şi veşnice. Astfel iadul este denumit în ebraică „gheena”, tradus textual „Valea Hinomului”. Acesta era locul din afara Ierusalimului, unde se ardeau gunoaiele cetăţii. În evanghelia după Marcu 9.43 şi versetele următoare, unde Domnul foloseşte cuvântul gheenă (iad), evident El se referă la Isaia 66.24, când vorbeşte despre viermele care nu moare şi despre focul, care nu se stinge: »Şi vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi un dezgust pentru orice făptură.« Cadavrele, viermele şi focul se pot înţelege în primul rând pe deplin textual şi material. Însă cadavrul arată simbolic spre »moartea a doua«; viermele arată spre conştiinţa fiecărui condamnat în parte, care roade, acuză, care niciodată nu poate fi adusă la tăcere; focul arată spre suferirea veşnică a mâniei lui Dumnezeu, un foc care nu poate fi stins prin nimic. Mânia lui Dumnezeu este totdeauna comparată cu focul; citim despre aprinderea mâniei Sale, despre mânia Lui aprinsă şi despre efectul ei mistuitor (compară de exemplu cu Evrei 12.29).
În focul iazului de foc vedem un tablou al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu, care potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu niciodată nu ar fi trebuit să lovească pe om. Această mânie a lui Dumnezeu a lovit pe Fiul Său preaiubit pe cruce în judecată în timpul acelor trei ore de întuneric. Focul literalmente, prin care era mistuită jertfa pentru păcat în Vechiul Testament, şi-a găsit acolo contraimaginea în judecata mistuitoare, pe care Dumnezeu a executat-o asupra Fiului Său. Nimeni dintre noi nu va tăgădui, că Domnul nostru preaslăvit a gustat pe cruce judecata şi moartea, pe care noi ca păcătoşi am meritat-o (Evrei 9.27). Însă Domnul în acele ore ale judecăţii nu a fost supus focului în sensul lui literar. Deoarece această judecată ar fi fost partea noastră, putem deduce logic că şi judecata noastră ar fi constat în mânia lui Dumnezeu şi nu în foc, în sensul propriu-zis al cuvântului.
De ce denumirea de »iaz«? Ea arată spre o îngrădire, o delimitare. Să ne gândim la Marea Moartă (de fapt un lac); ea ne oferă un exemplu bun. Ea nu are scurgere! »Râul morţii« (Iordanul) se varsă permanent în acest lac, dar nu există nici o scurgere. În felul acesta răul este îngrădit veşnic în iazul de foc, limitat pe toate părţile prin puterea Aceluia care a spus odată: »Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale« (Iov 38.11). Acolo nu este nici un scaun de domnie, căci stăpânirea diavolului s-a sfârşit. El, cel care a căzut de la mare înălţime, se adânceşte mai profund decât toate celelalte creaturi în ocara şi chinul iazului de foc.
Este o realitate faptul că Dumnezeu niciodată nu va restabili starea de odinioară, care a fost stricată prin păcat. El face totdeauna ceva mai bun. Înainte să se găsească răul în satan, creaţia se afla într-o stare caracterizată de Dumnezeu ca »foarte bună«. În starea veşnică este cel puţin într-un loc prezent răul – în iazul de foc; acolo este »plânsul şi scrâşnirea dinţilor« şi acolo se află fiara, prorocul mincinos, satan cu îngerii lui şi în curând şi toţi aceia »care nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii«. Se poate aceasta numi o îmbunătăţire faţă de starea primară a creaţiei, aşa cum a ieşit ea din mâna Creatorului? Nu ar fi mai bine o înlăturare totală a iazului de foc, a acelui bazin de acumulare a tuturor necurăţiilor, aşa cum este prezentat simbolic în „Tofet” în Valea Hinom? Deci, chiar numai faptul că Dumnezeu nu înlătură acest loc al pedepsei, este pentru credinţa copilărească o dovadă suficientă, că nu ar fi mai bine să fie înlăturat; căci El totdeauna a făcut ce este bine. Distrugerea totală a oricărui rău ar diminua glorificarea lui Dumnezeu (compară cu Psalmul 76.10). Este permanent felul Lui ca »din cel ce mănâncă să scoată ce se mănâncă« şi »din cel tare dulceaţă« (Judecători 14.14).
Iazul de foc completează într-o oarecare măsură scena fericirii universale, veşnice. Pe de o parte el arată spre Fiinţa dumnezeiască, care în starea de fericire veşnică nu şi-ar mai găsi expresia. Toate vestesc bunătatea lui Dumnezeu; iazul de foc însă vorbeşte despre severitatea Lui, şi aceasta este tot spre glorificarea Sa (Romani 11.22). În timpul stării lipsite de păcat a primei creaţii a rămas deschisă întrebarea, cum va acţiona Dumnezeu dacă va fi împotrivire faţă de voia Sa şi răul va pătrunde. Îl vor birui sau El nu va putea face altceva, decât să nimicească întreaga creaţie? Căderea în păcat a intervenit şi ea a trebuit să slujească la revelarea lui Dumnezeu în desăvârşirea felului Lui de a acţiona. El iubea. El iubea lumea aşa de mult, că a dat pe singurul Său Fiu la moarte. El a găsit drumul să păstreze legătura cu creaţia Lui decăzută, fără să lezeze sfinţenia Sa. După ce s-au încheiat toate socotelile, a răsunat cântarea de laudă, care în creaţia de la început niciodată nu s-a auzit – »cântarea nouă« a păcătoşilor, care au fost salvaţi prin moartea Fiului Său; şi aceasta este fără îndoială »mult mai bună«.
Astfel crearea şi existenţa lui lucifer, »luceafărul strălucitor de dimineaţă«, care acum este diavolul, satan, balaurul, şarpele cel vechi, Beelzebub, Apolion, leviatan, Abadon – existenţa lui (ca şi a lui faraon, care era un tablou al lui) este îndreptăţită prin aceea, că el rămâne o mărturie veşnică pentru puterea, sfinţenia şi asprimea lui Dumnezeu. Şi genunchii lui se vor pleca, şi limba lui ca contribui la mărturisirea universală, că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl. Totul va justifica căile Lui din veşnicie în veşnicie. Acum însă vedem încă »printr-o oglindă, neclar« (1 Corinteni 13).
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că »fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu« (Romani 14.12). Însă această dare de socoteală nu are loc pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Cu privire la inegalităţile şi nedreptăţile, care aici pe pământ niciodată nu s-au egalizat pe deplin sau corectat, a trebuit deja cel mai înţelept dintre fiii oamenilor să spună: »Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune« (Eclesiastul 8.14). Deja moartea pare să fie »nedreaptă«, căci cel drept şi cel păcătos sunt »deopotrivă« prada ei (Eclesiastul 9.2-3).
Nu, aici pe pământ nu vedem nici o egalizare, nici un semn al unei domnii morale desăvârşite în soarta oamenilor. Această realitate a pregătit pe parcursul mileniilor bătăi de cap în mod deosebit acelora care în derularea evenimentelor acestui timp au fost conştienţi de existenţa unui Creator şi Dumnezeu atotputernic şi bun. Ei au ajuns la concluzia – făcând abstracţie totală de o revelare – că semănăturii omului din timpul acesta trebuie să-i urmeze o recoltă pe un alt nivel la un alt moment. »Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, … dar să şti că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată« (Eclesiastul 11.9). Dar fără o revelare dumnezeiască specială noi nu mai putem spune că »Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.« (Eclesiastul 12.14). În timpul Vechiului Testament toată omenirea – în măsura în care ea nu se afla în starea de adormire morală sau de moarte – aştepta pe Unul şi Singurul care putea să aducă »viaţa şi neputrezirea la lumină«; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, că le-a adus la lumină. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Noul Testament pentru a găsi un verset ca bază pentru cercetările noastre în continuare, ca acesta: »Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.« (Galateni 6.7-8).
Dar dacă orice sămânţă semănată aici, orice cuvânt conduce la o recoltă viitoare, atunci soarta veşnică a fiecăruia ar trebui să fie foarte diferită. Căci nimeni nu a semănat numai binele, aşa după cum nimeni nu a semănat numai răul. Şi cum se împacă atunci aceasta cu starea fericirii depline pentru unii şi pedeapsa generală, veşnică în iazul de foc pentru alţii? De aceea noi trebuie să căutăm în Scriptură după un etalon care diferenţiază, care este mai mult decât marea despărţire „fericire-condamnare”; şi acesta îl găsim scris în Scriptură ca principiu important. Dumnezeu nu numai ia cunoştinţă de faptele omului (principiul: semănat şi recoltă), ci şi de ceea ce el este înlăuntrul fiinţei lui. Epistola către Romani se preocupă până la capitolul 5 versetul 11 cu ceea ce am făcut eu, cu fărădelegile mele. După aceea ea se îndreaptă spre rădăcina din care iese păcatul, deci spre starea mea păcătoasă, spre ceea ce eu sunt. Ca să rezolve fărădelegile noastre în chip dumnezeiesc, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre; ca să rezolve problema păcatului care locuieşte înlăuntrul meu, El a fost făcut păcat ( 2 Corinteni 5.21).
Scriptura cunoaşte întrucâtva numai doi oameni diferiţi, pe „primul Adam” şi pe „ultimul Adam”, pe „primul om” şi pe „Omul al doilea”. Natura celui dintâi se arată prin dragostea faţă de păcat, în ura şi duşmănia faţă de Dumnezeu, »căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate« (Romani 8.7). Felul de gândire al celui de-al doilea este exact opusul şi constă din orice bunătate şi părtăşie cu Dumnezeu; »nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 3.9). Vedem aici o linie de despărţire clară. Aceşti doi oameni nu pot petrece veşnicia împreună; unul ar fi ne la locul lui în cer aşa cum ar fi celălalt în iad. Despărţirea lor este pentru Dumnezeu, care »nu este un Dumnezeu al neorânduielii«, o necesitate morală absolută.
În cartea Levitic ne este prezentat leprosul (Leviticul 13). El este tabloul »omului în carne«. Exteriorul lui dă mărturie despre starea lui de necurăţie, cu toate că el s-ar putea să nu fi făcut nimic condamnabil. Era misiunea preotului care făcea cercetarea să dea o sentinţă despre starea lui (nu despre faptele lui). Dacă era găsit că nu este curat, atunci locul lui era în afara taberei. Acolo el nu primea o pedeapsă, ca de exemplu sub forma de bătaie sau ucidere cu pietre; nu, el era acolo nu din cauza unor delicte, ci din cauza stării lui. Prezenţa lui în tabără, în al cărei mijloc locuia Dumnezeu, era incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.
Cu siguranţă în aceasta putem vedea un tablou al acelei zile în care »cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«; şi »El va locui cu ei« (Apocalipsa 21.3). Şi atunci tot ce este necurat va trebui în mod necesar îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu – nu numai în afara taberei, ci să fie exclus de la fericirea veşnică. Căci numai posedarea vieţii dumnezeieşti de la »al doilea Adam« va face pe om capabil să locuiască la Dumnezeul cel viu; dacă această viaţă lipseşte, atunci »moartea a doua« este soarta lui irevocabilă.
Deoarece viaţa dumnezeiască se poate obţine numai prin Hristos şi în Hristos, linia de despărţire clară, pregnantă între oameni decurge potrivit atitudinii lor şi relaţiei lor faţă de Fiul lui Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos: »Cine are pe Fiul are viaţa«; »el nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5). Nimeni care posedă pe Hristos, şi prin aceasta viaţa veşnică, nu va gusta »moartea a doua«; pe de altă parte nimeni, care părăseşte scena pământului acesta într-o stare moartă spiritual, nu va putea avea intrare în sfera luminii în prezenţa lui Dumnezeu.
Deci destinaţia veşnică a oamenilor se stabileşte în primul rând prin ceea ce sunt ei, nu prin ceea ce au făcut ei. Dar desigur ambele principii ale judecăţii dumnezeieşti nu se pot contrazice. Dacă un om are în Hristos viaţa dumnezeiască, atunci natura dumnezeiască se va revela la el prin dezvoltarea luminii şi dragostei (1 Ioan 3.7; 4.7,8).
Prin preocuparea noastră cu această temă încă nu am înlăturat toate greutăţile. Căci nu chiar şi credincioşii seamănă »în firea lor«? Nu găsim noi la Petru şi la Ioan cedarea ocazională faţă de fire, şi nu a trebuit preaiubitul nostru apostol Pavel cu regret să primească înapoi ce a strigat înaintea sinedriului: »Dumnezeu te va bate, perete văruit!«? Dacă aceasta s-a putut petrece chiar apostolilor, unde să rămânem noi cu deraierile noastre? Dacă noi trebuie să »culegem stricăciunea« pentru tot ce semănăm în firea noastră păcătoasă (Galateni 6.8), unde rămâne atunci fericirea netulburată a veşniciei?
Cuvântul lui Dumnezeu ne dă şi în privinţa aceasta informaţii clare. Şi cei născuţi din Dumnezeu trebuie mai întâi să fie descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (potrivit cu locul din Scriptură din 2 Corinteni 5.10), înainte ca ei să poată fi arătaţi împreună cu Hristos în slavă (Coloseni 3.4). În acea lumină dumnezeiască, sfântă, pătrunzătoare se va clarifica, că credincioşii sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Ei vor revela faptele care au fost făcute prin natura dumnezeiască. Fiecare credincios va trebui înaintea scaunului de judecată în mod necesar să prezinte aceste două însuşiri ale naşterii din nou: mărturisirea păcatelor lui şi judecata de sine. Ochiul Marelui Preot, pe baza acestor însuşiri, va declara pe credincios liber de orice bănuială de „lepră” şi îl va putea declara ca fiind curat (Leviticul 13.37). Toate faptele din viaţa dinainte de întoarcerea la Dumnezeu şi – din păcate – multele din timpul de după întoarcerea la Dumnezeu vor fi recunoscute ca »fapte moarte« şi vor arde. Desigur unora le va merge conform cuvântului Scripturii: »Dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc« (1 Corinteni 3,15).
»Va secera din firea păcătoasă stricăciunea« nu este acelaşi lucru cu pedeapsa veşnică în iazul de foc. Este însă clar, că acela care în viaţa lui a semănat spini şi pălămidă, va culege neapărat spini şi pălămidă. Fără discuţii el va suferi pierdere, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta.
Deci cele două mari linii călăuzitoare ale pedepsei dumnezeieşti, respectiv ale răsplătiri nu se contrazic nicidecum una cu alta. Căci există nu numai linia de despărţire categorică: aici viaţă – dincolo moarte (despărţire de Dumnezeu). Mai mult chiar, atât în soarta unora cât şi a celorlalţi vor fi o mulţime de diferenţe şi trepte; ele vor corespunde umblării fiecăruia în viaţă, aşa cum recolta corespunde semănăturii.
Să ne îndreptăm spre un cuvânt al Domnului Isus, care se referă nemijlocit la tema noastră: »Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult.« (Luca 12.47-48). Prin aceasta pedeapsa va fi corespunzătoare luminii spirituale, pe care a primit-o fiecare în parte. Aici Domnul Se referă la Deuteronomul 25.1-3. La o ceartă dintre oameni, cel vinovat putea fi pedepsit cu până la patruzeci de lovituri. Cât de frumos este să vedem grija lui Dumnezeu chiar şi pentru cel vinovat: »… ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.« Avem voie să deducem din aceasta, că Dumnezeu nu rânduieşte o pedeapsă nelimitată pentru o vină limitată? Dar cum se poate aduce la unison realitatea unei pedepse limitate cu o judecată care durează veşnic? Răspunsul este simplu. În cadrul unei veşnicii nelimitate în timp măsura de pedeapsă, intensitatea pedepsei nu are voie să fie nelimitată în mărime. Chiar şi într-o perioadă de douăzeci de ani de pedeapsă prin închisoare, împrejurările pedepsei pot fi măsurate foarte diferit. S-ar putea imagina o executare normală a pedepsei, o pedeapsă în lagăr de concentrare cu muncă grea sau chiar cu pedepsiri corporale zilnice, săptămânale sau lunare, şi aşa mai departe, fără ca măsurarea temporală a pedepsei să fie schimbată.
Şederea celor care nu se pocăiesc va fi prin urmare veşnică, însă măsura de pedeapsă va fi în relaţie dreaptă cu lumina respinsă, cu dragostea dumnezeiască lepădată. Cuvintele Domnului ne confirmă, că nimeni nu va primi lovituri pentru necunoaşterea nevinovată. El va fi lovit numai pentru faptele care erau în contradicţie cu lumina pe care el a primit-o prin revelarea ei din partea lui Dumnezeu în creaţia Sa (Romani 1). Conştiinţa lui îl va acuza şi va confirma dreptatea deplină a sentinţei primite.
Vrem să ne amintim şi faptul că descrierile cele mai profunde ale judecăţii drepte ne sunt puse înaintea ochilor din punctul de vedere dumnezeiesc şi prin aceasta din singurul punct de vedere corect. Şederea veşnică în prezenţa Domnului ne este prezentată din punctul de vedere dumnezeiesc ca fiind o fericire netulburată. Dar ce va fi ea pentru un păcătos aflat sub povara vinei neiertate? El va căuta cu o frică de moarte, ca şi acel împărat lepros în Locul preasfânt (2 Cronici 26.20), o ieşire, ca să fugă de prezenţa sfântă a Domnului. Tot aşa despărţirea veşnică de Dumnezeu, blestemul mâniei Sale şi conştiinţa care roade reprezintă din punctul de vedere dumnezeiesc suferinţa cea mai îngrozitoare pentru o creatură, care a fost creată pentru a savura veşnic dragostea Sa. Măsura suferinţelor pe care le îndură un păcătos va fi în orice caz pe deplin corespunzătoare măsurii de lumină şi dragostei dumnezeieşti pe care el le-a respins în timpul vieţii sale.
Flăcările iazului de foc – un tablou al mâniei dumnezeieşti – nu vor produce la toţi aceleaşi suferinţe. »În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon« decât pentru aceia care au lepădat privilegiile. Cine a cunoscut revelarea deplină a dragostei lui Dumnezeu şi totuşi s-a îndepărtat de ea, va fi expus celor mai mari suferinţe sub judecata mâniei; cine a primit cea mai multă lumină va suferi cel mai mult, în comparaţie cu cei care au fost în întunericul de afară.
Leprosul trebuia să stea în afara taberei »în tot timpul leprei sale«. O graţiere a celor pierduţi ar fi posibilă numai atunci când lepra lor ar putea fi vindecată prin introducerea unei naturi noi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă în nici un loc o speranţă în acest sens.
Satan, odinioară creatura cea mai superioară, va fi atunci cel mai nenorocit dintre toţi. Dar şi el este numai o creatură. Însă este Unul, care nu este o creatură limitată, ci nemărginită: Domnul Isus. Întunericul groaznic de pe Golgota a fost pentru El o suferinţă nesfârşită. Pentru El, Cel care din veşnicie a savurat lumina nesfârşită şi dragostea nesfârşită, valurile şi talazurile judecăţii în ultimele trei ceasuri de pe cruce au fost suferinţe nesfârşite, de nemăsurat de mari. El a fost acolo cu adevărat singur, părăsit de Dumnezeu, asemenea într-un iaz de foc al judecăţii. Când primul om a fost încercat, el a căzut. Dar Omul al doilea nu a căzut, El a rămas statornic. În supunere sfântă El a justificat pe Dumnezeu, cu toate că a fost în necazul cel mai mare: »Totuşi Tu eşti sfânt« (Psalmul 22). »Trei ceasuri« de suferinţe nesfârşite au fost suficiente să-L reveleze pe deplin. Numai El singur este »demn«, în toată veşnicia va fi preamărit.
Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan
O sărbătoare pentru Domnul în pustie
Charles Henry Mackintosh
Versete călăuzitoare: Exodul 5.1; 8.25,28; 10.8-11,24
Exodul 5.1: Şi, după aceea, Moise şi Aaron au intrat şi au zis lui faraon: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: »Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.«”
Un popor eliberat şi pus deoparte
Ce plinătate de adevăruri sunt incluse în această poruncă scurtă a Domnului! Acesta este unul din acele locuri bogate în idei, cuprinzătoare, care se regăsesc ici şi acolo în Cuvântul lui Dumnezeu şi care deschid înaintea ochilor noştri şi inimilor noastre un câmp larg de adevăruri preţioase. Într-o vorbire simplă, concisă, ni se face cunoscut planul binecuvântat al Dumnezeului lui Israel, acela de a elibera deplin pe poporul Său din Egipt, din casa robiei, pentru ca el să serbeze în pustie o sărbătoare pentru El. Nimic nu putea satisface inima Lui cu privire la popor, decât numai despărţirea totală de ţara morţii şi întunericului. El voia nu numai să-l elibereze de cuptoarele de cărămizi şi vătafii de clăcaşi ai Egiptului, ci şi de templele şi altarele lui, de toate deprinderile şi legăturile lui, de principiile şi obiceiurile locuitorilor săi. Cu un cuvânt: el trebuia să fie un popor cu totul pus deoparte, înainte ca el să poată ţine o sărbătoare pentru El în pustie.
Şi aşa cum a fost odinioară cu Israel, tot aşa este astăzi cu noi. Şi noi trebuie să fim un popor eliberat pe deplin şi conştient, înainte ca să putem sluji lui Dumnezeu cu adevărat, să-L adorăm şi să umblăm cu El. Nu este suficient că noi cunoaştem iertarea păcatelor noastre şi eliberarea noastră deplină de vină, mânie, judecată şi condamnare, ci noi trebuie să fim eliberaţi şi de actualul veac rău şi de tot ce îi aparţine, înainte ca noi să putem sluji cu judecată Domnului. Lumea este pentru creştin ce a fost Egiptul pentru Israel, desigur cu deosebirea că despărţirea noastră de lume nu este locală sau fizică, ci morală şi spirituală. Israel a părăsit Egiptul corporal; noi părăsim lumea din punct de vedere spiritual şi al principiilor ei călăuzitoare. Israel a părăsit realmente Egiptul, noi părăsim lumea în credinţă. Pentru popor a fost o despărţire reală, decisivă, şi tot aşa este şi pentru noi. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.”
Prima obiecţie a lui satan
Împotriva unei astfel de despărţiri categorice, aşa cum tuturor ne este cunoscut, satan face mereu multe obiecţii. Prima obiecţie, pe care el a ridicat-o atunci prin gura lui faraon, este:
Exodul 8.25: Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară!
Acestea erau cuvinte bine gândite, viclene, foarte plăcut impresionante, ca să înşele inima care nu sta în părtăşie strânsă cu Dumnezeu şi nu cunoştea gândurile Lui. Nu este foarte conciliant – aşa s-ar putea aparent pe drept întreba – din partea împăratului Egiptului să vă ofere toleranţă pentru felul vostru deosebit de serviciu divin? Nu este o dovadă mare de generozitate şi bunăvoinţă, că el vrea să dea religiei voastre un loc în împărăţia lui? Desigur, voi puteţi practica religia voastră aşa cum fac şi ceilalţi oameni. Aici este loc pentru toţi. De ce cereţi despărţirea? De ce nu vreţi să vă puneţi pe acelaşi teren cu vecinul vostru? Un astfel de egoism, aşa cum îl arătaţi voi, este de prisos şi greşit.
Astfel de cuvinte pot părea foarte logice şi înţelepte. Dar ce înseamnă ele faţă de cuvintele clare şi precise ale Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece!”? Nici mai mult nici mai puţin decât neascultare. Cuvintele Domnului nu lăsau nici o interpretare greşită; ele nu puteau fi înţelese greşit. Era imposibil faţă de o poruncă aşa de clară să rămâi în Egipt. Motivele raţionale cele mai convingătoare dispăreau ca ceaţa în prezenţa glasului poruncitor al Domnului Dumnezeului lui Israel. Dacă El spune: „Lasă pe poporul Meu să plece!”, atunci noi trebuie să plecăm, şi chiar dacă toată puterea pământului şi a iadului, a oamenilor şi a diavolului ar fi împotriva noastră. Toată chibzuiala, cearta sau disputele sunt fără rost; noi trebuie să ascultăm. Egiptenii pot face aşa cum gândesc ei; dar Domnul gândeşte pentru Israel şi urmările vor arăta cine dintre cei doi are dreptate.
Cititorul să-mi permită să spun pe scurt un cuvânt despre „egoismul creştin”, despre care auzim vorbindu-se aşa de mult în zilele noastre. Întrebarea propriu-zisă este de fapt: Cine are dreptul să stabilească limitele sau barierele credinţei creştine? Un om sau Dumnezeu, părerile omeneşti sau revelaţiile dumnezeieşti? De îndată ce această întrebare este rezolvată, toată chestiunea nu mai pare grea. Mulţi se dau înapoi speriaţi dinaintea cuvântului simplu „egoism”. Ce este de fapt egoismul şi ce este generozitatea? Noi credem că adevăratul egoism se găseşte acolo unde se refuză acceptarea adevărului întreg al lui Dumnezeu şi unde nu se lasă călăuzit de acest adevăr. O inimă care se lasă stăpânită de păreri omeneşti şi raţionamente complicate, de principii lumeşti, amor propriu şi încăpăţânare, pe o astfel de inimă o numim fără ezitare o inimă mărginită. Pe de altă parte o inimă care se supune autorităţii lui Hristos şi se pleacă cu reverenţă înaintea glasului Sfintei Scripturi, care nici măcar cât un fir de păr nu se abate de la voia lui Dumnezeu revelată, de la Cuvântul scris, o inimă care respinge fără excepţie tot ce nu se întemeiază pe „Aşa vorbeşte Domnul!” – o astfel de inimă este largă.
Nu este aceasta pe deplin corect, dragul meu cititor? Nu este Cuvântul lui Dumnezeu – gândurile Sale şi voia Sa – mult mai cuprinzător şi mai deplin decât cuvântul şi duhul omului? Nu se găseşte în scrierile sfinte o nespus de mare înălţime, adâncime şi lăţime decât în scrierile omeneşti ale lumii? Nu este necesară o deschidere mult mai largă a inimii şi o dăruire mult mai intimă a sufletului dacă te laşi condus prin gândurile lui Dumnezeu decât prin propriile gânduri sau prin gândurile semenilor noştri? La această întrebare este numai un singur răspuns: şi de aceea toată chestiunea se lasă rezumată în cuvântul simplu, dar elocvent: „Noi trebuie să fim aşa de strâmţi cum este Hristos şi aşa de largi cum este El.”
Da, în aceasta constă rezolvarea acestei greutăţi, ca şi a oricărei alteia. Noi trebuie să privim totul din acest punct de vedere; atunci privirea noastră va fi clară şi sentinţa noastră sănătoasă. Dar dacă omul sau eul propriu constituie punctul de pornire, dacă de aici privim totul din jurul nostru, atunci nu suntem capabili să rostim o sentinţă sănătoasă. Ochii noştri sunt fără orizont şi orbiţi, inima noastră şi duhul nostru sunt fără lumina divină, adevărată. Noi evaluăm şi privim totul greşit.
Un ochi curat şi o inimă sinceră va înţelege toate acestea şi le va recunoaşte fără ezitare. Şi cu adevărat, dacă ochiul nu este curat şi conştiinţa nu s-a supus Cuvântului, dacă inima nu bate cu adevărat pentru Hristos, este timp şi efort pierdut să vrei să te laşi convins de adevărul celor spuse. Ce foloase s-ar putea avea, să te cerţi cu un bărbat, care în loc să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, încearcă numai să ciuntească severitatea Cuvântului? Nici cel mai mic folos! Este o misiune lipsită de speranţă să vrei să convingi pe cineva care nu a cunoscut puterea morală şi însemnătatea cuvântului „ascultare”.
În răspunsul lui Moise la primul reproş al lui satan este ceva deosebit de frumos. El spune: „Nu se cuvine să facem aşa, pentru că am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune egiptenilor; iată, dacă vom aduce jertfe care sunt o urâciune egiptenilor, înaintea ochilor lor, nu ne vor ucide ei cu pietre? Vom merge cale de trei zile în pustie şi vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit.” (Exod 8.26,27). Elementele închinării egiptene erau total nepotrivite să fie aduse ca jertfă Domnului. Dar nu numai aceasta; mult mai important era faptul că Egiptul nu era locul potrivit pentru ca acolo să se ridice un altar Dumnezeului adevărat. Avraam nu a avut nici un altar atunci când s-a coborât în Egipt. El a părăsit serviciul lui divin şi ţara în care trăia ca străin, atunci când s-a îndreptat spre sud; şi dacă Avraam nu a putut acolo să aducă adorare, atunci nici sămânţa lui nu a putut. Un egiptean putea să întrebe: De ce nu? Dar una este să pui o întrebare, decât să înţelegi răspunsul. Cum putea un egiptean să înţeleagă motivele care călăuzeau pe un izraelit adevărat, credincios în comportarea lui? Imposibil. Cum putea el pricepe înţelesul acelor „trei zile de călătorie”? „De aceea nu ne cunoaşte lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El” (1 Ioan 3.1). Motivaţiile, care îl călăuzesc pe credinciosul adevărat, şi lucrurile, care îl însufleţesc, sunt mult în afara orizontului intelectual al lumii. Putem fi siguri că un creştin, cu cât mai mult lumea poate înţelege şi preţui motivaţiile lui, cu atât mai puţin el este credincios Domnului său.
Desigur vorbim despre adevăratele motivaţii ale unui creştin. Fără îndoială în viaţa unui creştin sunt multe lucruri pe care lumea le poate admira şi respecta. Cinstea, onestitatea, dragostea de adevăr, amabilitatea dezinteresată, grija pentru săraci, lepădarea de sine – toate acestea sunt lucruri pe care lumea le poate înţelege şi preţui. Cu toate acestea repetăm cu toată seriozitatea cuvintele apostolului: „Lumea nu ne cunoaşte”. Dacă dorim să umblăm cu Dumnezeu, dacă vrem să ţinem o sărbătoare pentru El, dacă este dorinţa sinceră şi serioasă a inimii noastre să avem cu adevărat o umblare cerească, atunci trebuie s-o rupem pe deplin cu lumea şi cu eul propriu şi să ne ocupăm locul în afara taberei împreună cu Hristos lepădat de lume, dar primit în cer. Să facem aceasta cu deplină hotărâre a inimii spre glorificarea Numelui Său glorios şi sfânt!
A doua obiecţie a lui satan
A doua obiecţie a lui satan este foarte înrudită cu prima. Dacă nu îi reuşeşte să-l ţină pe Israel cu totul în Egipt, atunci va încerca să-l ţină cât se poate de aproape:
Exodul 8.28: Şi faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în pustie, numai nu mergeţi foarte departe.”
Lucrarea lui Hristos are mult mai mult de suferit prin renunţarea aparentă, parţială, pe jumătate la lume, decât rămânerea deplină în ea. Un mărturisitor nedecis, nestatornic slăbeşte mărturia şi dezonorează pe Domnul mult mai mult decât unul care niciodată nu s-a despărţit de lume. De asemenea putem spune că este o foarte mare diferenţă între renunţarea la anumite lucruri lumeşti şi renunţarea la lumea însăşi. S-ar putea ca cineva să renunţe la anumite forme lumeşti şi cu toate acestea în acelaşi timp să păstreze pentru lume un loc în adâncul fiinţei lui. S-ar putea ca el să renunţe la teatru, la sala de dans, la salonul de jocuri şi la mass-media, radio, ziare, reviste, şi cu toate acestea să atârne de lume. Da, noi suntem în stare să tăiem unele dintre ramurile cele mai rele, pentru ca să ţinem cu o tenacitate mult mai mare la vechea tulpină. Aceasta este valoarea noastră cea mai remarcabilă. Ceea ce au nevoie sute de creştini mărturisitori este, potrivit convingerii noastre, s-o rupă pe deplin cu lumea – da, cu lumea în totalitatea ei, în sensul cel mai larg al cuvântului. Nu este nicidecum posibil să se facă un început bun sau chiar progrese spirituale, atâta timp cât inima în acelaşi timp se joacă cu cerinţele sfinte ale lui Hristos. Afirmăm cu toată fermitatea: în mii de cazuri în care sufletele se plâng de temeri şi îndoială, de nelinişte şi depresiuni, de lipsă de lumină, de mângâiere, pace şi bucurie, cauza trebuie căutată în aceea, că ele niciodată nu au rupt-o realmente cu lumea. Ori ele caută să serbeze o sărbătoare pentru Domnul în Egipt, ori ele rămân aşa de aproape de Egipt că pot uşor să cadă iarăşi înapoi, aşa de aproape că ele nu sunt nici una nici alta, nici reci nici calzi, şi că toată influenţa, pe care ei ar putea s-o aibă, este împotriva lui Hristos şi pentru vrăjmaşul sufletelor.
Cum pot astfel de suflete să fie fericite? Cum poate pacea lor să curgă ca un râu? Cum pot ele să umble în lumina feţei lui Dumnezeu Tatăl sau în savurarea prezenţei Domnului? Cum pot razele binecuvântate ale acelui Soare, care străluceşte în creaţia nouă, să le ajungă în atmosfera sufocantă care învăluie ţara morţii şi întunericului? Imposibil! Ele trebuie s-o rupă cu lumea şi să se predea lui Hristos cu toată inima şi cu toată fermitatea. Trebuie să fie, dacă avem voie să spunem aşa, un Hristos întreg pentru inimă şi o inimă întreagă pentru Hristos. În aceasta constă marea taină a progresului unui creştin. Noi trebuie să facem un început corect, înainte să putem face progrese, şi ca să începem corect trebuie să rupem toate legăturile care ne leagă cu lumea, sau mai bine spus, trebuie să credem faptul şi să-l practicăm efectiv, că Dumnezeu le-a rupt pentru noi în moartea Domnului nostru Isus Hristos. Crucea ne-a despărţit pentru totdeauna de veacul actual rău. Ea nu numai ne-a eliberat de urmările veşnice ale păcatelor noastre, ci şi de puterea şi domnia păcatului şi de principiile şi practicile unei lumi aflate în mâinile celui rău.
Este una din abilităţile lui satan, că el face pe creştinii mărturisitori să se mulţumească cu o privire spre cruce pentru salvarea lor, în timp ce rămân în lume sau totuşi „nu se îndepărtează prea mult de ea”. Nu putem să atenţionăm suficient de serios pe cititorul creştin cu privire la această cursă periculoasă. Numai dăruirea sinceră a inimii faţă de un Hristos lepădat şi glorificat şi părtăşia intimă cu El ne pot păzi de această cursă. Pentru ca să umblăm cu Hristos, să ne bucurăm de El şi să ne putem hrăni cu El, trebuie să fim despărţiţi de această lume păcătoasă şi rea – despărţiţi de ea în gândurile şi caracterul nostru, în înclinaţiile inimii noastre, despărţiţi nu numai de răul ei evident, de nebunia şi deşertăciunea ei, ci şi de religia ei, de toate faptele şi pornirile ei.
În privinţa aceasta ni s-ar putea pune întrebarea: „Nu este creştinismul nimic altceva decât renunţare, deşertare şi abandonare? Constă el numai din interdicţii şi negaţii?” Noi replicăm cu bucurie adâncă a inimii: Nu! De o mie de ori nu! Creştinismul este predominant afirmativ, absolut real, satisfăcător în chip divin. Care sunt lucrurile pe care el ni le ia? El ne dă „bogăţii nespus de mari” în locul „murdăriei şi gunoiului”. El ne dă „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se vestejeşte, păstrată în ceruri”, în locul nimicurilor deşarte, care dispar repede. El ne dă pe Hristos, desfătarea inimii lui Dumnezeu, subiectul adorării cerului şi al cântărilor îngerilor, lumina veşnică a creaţiei noi, în locul unor plăceri păcătoase temporale şi al desfătărilor vinovate. El ne dă în cele din urmă o veşnicie de cea mai curată bucurie şi cele mai preţioase binecuvântări în casa Tatălui, în locul unei veşnicii de chinuri îngrozitoare în flăcările iadului.
Ce spui tu despre aceste lucruri, iubitul meu cititor? Nu este acesta un schimb bun? Nu găseşti tu în acestea motivele cele mai puternice ca să renunţi la lume? Uneori auzim creştini care enumeră motivele pentru care ei au renunţat la una sau alta din conformările cu lumea; dar noi gândim că toate aceste motive ar trebui să se contopească în unul singur, şi acesta trebuie să fie: „Eu am găsit pe Hristos, şi de aceea am renunţat la lume.” Nimeni nu consideră greu să renunţe la cărbune pentru diamante, la cenuşă pentru perle, la gunoi pentru aur. Şi tot aşa pentru omul care a gustat şi aflat odată scumpătatea lui Hristos nu este greu să renunţe la lume. Nu, ar fi o greutate pentru el, dacă ar trebui să rămână în ea. Dacă Hristos umple inima, atunci lumea este exclusă nu numai pentru un timp, ci ea va fi permanent ţinută departe. Noi nu numai întoarcem spatele ţării Egipt, ci şi ne îndepărtăm suficient de mult, pentru ca niciodată să nu ne mai reîntoarcem acolo. Şi în ce scop facem aceasta? Ca să punem mâinile la piept şi să nu facem nimic? Ca să pierdem tot şi să nu mai posedăm nimic? Ca să fim doborâţi, apăsaţi, trişti şi melancolici? O, nu, ci ca să „ţinem o sărbătoare pentru Domnul”. Noi ţinem într-adevăr această sărbătoare încă în pustie, dar dacă avem pe Hristos la noi, atunci nu mai dorim altceva. Noi avem destul în El, şi pustia devine cer. El este – preamărit să-I fie Numele – lumina ochilor noştri, bucuria inimii noastre, hrana sufletelor noastre; fără El cerul nu ar mai fi cer pentru noi, dar în părtăşia Lui minunată, înviorătoare, chiar şi pustia se transformă în curtea din faţă a cerului. Noi savurăm mai dinainte ceva din lucrurile binecuvântate care în veşnicie vor fi partea noastră.
Însă aceasta nu este totul. Nu numai că inima este umplută şi satisfăcută pe deplin de Hristos, ci şi sufletul este pe deplin liniştit cu privire la toate detaliile drumului nostru prin lume: cu privire la greutăţi; la întrebările, care se pot pune; realizarea, căreia sunt expuşi permanent toţi aceia care nu cunosc binecuvântarea mare, de a face din Hristos totul şi de a privi totul în legătură directă cu El. Dacă de exemplu sunt chemat într-o situaţie oarecare să acţionez pentru Hristos, şi eu privesc problema din punctul de vedere al urmărilor ei pentru mine, în loc s-o evaluez simplu după însemnătatea ei pentru El şi pentru glorificarea Lui, cu siguranţă voi cădea în întuneric şi încurcătură lipsită de speranţă şi la un final greşit. Dar dacă privesc simplu la El şi cercetez cum problema poate să fie rezolvată spre glorificarea Sa, atunci nu numai voi vedea clar, ci şi cu inima fericită şi hotărâre fermă voi merge pe cărarea binecuvântată, care va fi luminată de razele feţei lui Dumnezeu Tatăl. Un ochi curat nu va privi niciodată la urmări, ci nemijlocit spre Hristos, şi atunci totul este clar şi simplu; tot trupul este plin de lumină, şi cărarea va fi caracterizată printr-o hotărâre de nezguduit.
Aceasta este ce ne creează foarte multe greutăţi în aceste zile de religiozitate lumească, de eforturi egoiste şi goană după ovaţii din partea oamenilor. Noi avem nevoie să facem din Hristos singurul nostru punct de vedere; pornind de la El să privim eul propriu, lumea şi aşa-numita biserică; să-L avem pe El ca punct central, în jurul căruia toate se învârt; pornind de la El să evaluăm totul, fără să ne gândim câtuşi de puţin la urmări. Dacă stăm şi acţionăm în concordanţă cu gândurile Lui, atunci putem liniştiţi să lăsăm urmările în seama Lui. Ah, de ar fi aşa cu noi! De am permite harului nemărginit şi neschimbător al lui Dumnezeu să lucreze în inimile noastre şi să dea naştere la ceea ce Îi este plăcut Lui! Atunci vom înţelege ceva din plinătatea, frumuseţea şi puterea Cuvântului cu care începe acest studiu: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie!”
Este ciudat, şi totuşi nu este ciudat să vedem cum satan apără cu înverşunare fiecare palmă de teren, atunci când este vorba de eliberarea lui Israel din ţara Egiptului. El a fost gata să le permită să practice serviciul lor divin în ţară sau cel puţin în apropierea ţării, dar el se împotriveşte cu toată puterea eliberării lor depline şi absolute din ţară. El foloseşte toate mijloacele ca să-i împiedice.
Însă Domnul – preamărit să-I fie Numele! – este mai presus de marele vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu; El vrea să vadă poporul Său eliberat şi El Îşi îndeplineşte planul în ciuda puterii unite a lui satan şi a omului. Cerinţele lui Dumnezeu nu pot fi diminuate nici cât o lăţime de păr. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.” Aşa era porunca Domnului, şi ea trebuia îndeplinită, chiar dacă vrăjmaşul ar fi făcut zece mii de obiecţii. Gloria divină stătea în legătură strânsă cu despărţirea definitivă a lui Israel de Egipt şi de toate popoarele de pe suprafaţa pământului. Israel trebuia să locuiască singur şi nu trebuia socotit între popoarele pământului. Vrăjmaşul se împotrivea acestui fapt şi el a întrebuinţat toată puterea şi viclenia lui, ca să împiedice aceasta. Două din obiecţiile lui le-am studiat deja, ajungem acum la a treia obiecţie.
A treia obiecţie a lui satan
Exodul 10.8-11: Şi i-au întors pe Moise şi pe Aaron la faraon. Şi el le-a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge?” Şi Moise a zis: „Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre, cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul!” Şi el le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi.” Şi au fost daţi afară dinaintea feţei lui faraon.
Aceste cuvinte conţin o învăţătură serioasă pentru inimile tuturor părinţilor creştini şi dezvăluie totodată intenţia vicleană a lui satan. Dacă satan nu poate ţine părinţii în Egipt, el încearcă să reţină cel puţin copiii, pentru ca în felul acesta să slăbească mărturia pentru adevărul lui Dumnezeu, să împiedice glorificarea lui Dumnezeu în poporul Său şi poporului însuşi să-i răpească binecuvântarea. Părinţii în pustie şi copiii în Egipt, ce contradicţie! Aceasta este cu totul contrar gândurilor lui Dumnezeu şi face imposibilă glorificarea Sa în umblarea poporului Său.
Cât de straniu este, că părinţii creştini pot uita pentru un moment că copiii lor sunt o parte din ei înşişi! Mâna creatoare a lui Dumnezeu i-a făcut pentru aceasta, şi cu siguranţă, Salvatorul nu va despărţi ceea ce Creatorul a unit. De aceea găsim mereu în Scriptură că Dumnezeu leagă pe om cu casa sa. „Tu şi casa ta” este un cuvânt cu înţeles practic adânc. El include urmările cele mai importante şi conţine mângâiere deplină pentru fiecare inimă de părinte creştin; şi noi avem voie să adăugăm, că neglijarea acestui adevăr a condus la urmări triste în mii de familii.
Vai, cât de mulţi părinţi creştini au permis copiilor lor, urmare aplicării pe deplin greşite a învăţăturii despre har, să crească în egoism şi în asemănare cu lumea! Şi în timp ce au făcut aceasta s-au consolat cu gândul că ei nu pot face nimic şi că Dumnezeu la timpul Său va mântui pe copiii lor, dacă de altfel sunt cuprinşi în planul Său veşnic. Ei au pierdut realmente din vedere marele adevăr practic, că Dumnezeu, care a hotărât sfârşitul, arată şi mijloacele prin care se ajunge la final, şi că este cea mai mare nebunie să vrei să ajungi la sfârşit fără să foloseşti vreunul din acele mijloace.
Înseamnă aceasta că toţi copiii părinţilor creştini în mod necesar aparţin numărului aleşilor lui Dumnezeu, că ei neapărat vor trebui mântuiţi şi că vina este numai la părinţi, dacă ei merg la pierzare? Nicidecum aşa ceva! În privinţa aceasta nu ştim nimic despre planurile şi hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Numai Lui Îi sunt cunoscute toate lucrările Sale începând de la întemeierea lumii. Nici un ochi muritor nu a avut vreodată o privire în cartea planurilor tainice ale lui Dumnezeu. Dimensiunea expresiei „tu şi casa ta” nu se întinde aşa de departe. Cu toate acestea ea ne învaţă două lucruri deosebit de importante. Mai întâi ne face cunoscut un privilegiu preţios, dar apoi şi o responsabilitate sfântă. Fără îndoială este privilegiul tuturor părinţilor creştini să se bazeze pe Dumnezeu cu privire la copiii lor; totodată este obligaţia lor clară, să-i educe pentru Dumnezeu.
Acestea sunt cele două laturi ale acestei probleme importante. Cuvântul Lui Dumnezeu nu desparte pe tatăl casei de casa sa. „Astăzi a venit mântuirea în casa aceasta” – „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.” (Luca 19; Faptele Apostolilor 16). Dacă se acţionează după aceste principii importante, atunci fără ezitare trebuie să ne aşezăm pe terenul lui Dumnezeu pentru copiii noştri şi să-i educăm cu grijă pentru El, iar rezultatul îl lăsăm în seama Lui. Noi trebuie să începem de la prima respiraţie a lor şi să continuăm această educare a lor după acest principiu săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Aşa cum un grădinar iscusit şi grijuliu îndreaptă pomişorii lui fructiferi, cât sunt încă tineri şi mlădioşi, de-a lungul zidului, ca să aibă parte de razele de soare înviorătoare şi dătătoare de căldură, tot aşa şi noi ar trebui să formăm copiii noştri, atâta timp cât sunt tineri şi primitori, pentru Dumnezeu. Nu ar fi o nebunie dacă acel grădinar ar aştepta până când ramurile au îmbătrânit şi au devenit noduroase? Să vrei atunci să le îndoi şi să le dai o direcţie, aceasta ar fi un efort zadarnic. Şi tot aşa s-ar dovedi cel mai înalt grad de nebunie, dacă noi ani la rând am vrut să lăsăm copiii noştri să-i formeze mâna lui satan, a lumii şi a păcatului, şi apoi să începem cu educarea lor pentru Domnul.
Dar să nu fim greşit înţeleşi! Nicidecum nu ne gândim că harul s-ar moşteni sau că prin anumite acţiuni sau prin educare am putea face copiii să devină creştini. Nicidecum aşa ceva! Copiii părinţilor creştini trebuie la fel ca şi ceilalţi să se nască din apă şi din Duh, căci altfel nu pot să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, şi nici să intre în ea. Toate acestea sunt aşa de clare, cum numai Scriptura o poate face; dar tot aşa de clar şi precis vorbeşte Scriptura pe de altă parte despre obligaţiile părinţilor să-şi crească copiii „în disciplina şi sub mustrarea Domnului”.
Ce înseamnă aceste cuvinte? În ce constă această educare? Acestea sunt cu adevărat întrebări importante pentru inima şi conştiinţa părinţilor creştini. Este de temut că puţini dintre noi înţeleg cu adevărat ce este educarea creştină şi cum ea trebuie făcută. Ea nu constă în aceea că noi punem pe copiii noştri să înveţe pe de rost o mulţime de versete biblice şi cântări spirituale şi totodată să facem din Biblie o carte de teme pentru ei. Cu toate că este foarte bine să întipărim în mintea copilului versete biblice şi cântări bune, trebuie totuşi să ne ferim să facem creştinismul pentru copil o chestiune împovărătoare, obositoare. Ceea ce ne creează greutăţi este să înconjurăm pe copiii noştri cu o atmosferă pe deplin creştină. Ei ar trebui să inspire permanent aerul curat al noii creaţii şi să vadă în părinţii lor roadele minunate ale unei vieţi spirituale – dragoste, pace, curăţie, gingăşie, amabilitate, altruism, răbdare şi o purtare de grijă plină de dragoste faţă de alţii. Aceste lucruri exercită o influenţă morală puternică asupra sufletului primitor al copilului, şi cu siguranţă Duhul lui Dumnezeu le va folosi ca să atragă inima lui spre Hristos, spre punctul central şi de început al tuturor acestor însuşiri plăcute.
Pe de altă parte, cine ar putea descrie efectul distrugător, care trebuie să se exercite asupra copiilor noştri, când ei descoperă la noi egoism, mânie, asemănare cu lumea sau dacă ei constată că noi năzuim după bunuri pământeşti? Vom putea noi să scoatem pe copiii noştri din Egipt, dacă principiile şi obiceiurile Egiptului se văd în toată comportarea noastră? Probabil le spunem că noi nu aparţinem lumii, că ea este o pustie pentru noi şi noi ne aflăm în călătorie spre Canaanul ceresc; dar la ce foloseşte aceasta, dacă drumurile noastre, ce facem şi ce nu facem stau în totală contradicţie cu mărturisirea noastră? Copiii noştri vor descoperi curând această contradicţie; ei au un ochi foarte ager în privinţa aceasta. Şi cât de fatale şi nimicitoare sunt urmările putem vedea în fiecare zi.
Probabil că ni se va replica, copiii sunt totuşi răspunzători, chiar dacă părinţii nu îşi îndeplinesc menirea. Aceasta este adevărat; dar poate aceasta să scuze chiar şi numai pentru un moment pe astfel de părinţi, sau să le micşoreze responsabilitatea? Este grav pentru noi dacă scoatem în evidenţă responsabilitatea copiilor noştri din cauză că noi nu am corespuns responsabilităţii noastre. Fără îndoială ei sunt răspunzători; dar şi noi suntem răspunzători. Şi dacă noi omitem să oferim copiilor noştri dovezile vii şi incontestabile, că noi am părăsit pentru totdeauna Egiptul, să ne mai mirăm atunci că ei rămân acolo? La ce foloseşte să vorbeşti despre pustie sau despre Canaan, în timp ce întreaga noastră viaţă trădează prezenţa duhului lumii? Viaţa noastră vorbeşte un limbaj mai pătrunzător decât cuvintele noastre, şi viaţa dovedeşte cuvintele noastre că sunt minciuni. Copiii noştri judecă însă în mod normal după comportarea noastră, nu după vorbirea buzelor noastre. Dacă cele două nu sunt în concordanţă, ce altceva se poate produce în copiii noştri decât numai aversiune împotriva oricărei instruiri spirituale şi gândul că creştinismul este o simplă aparenţă?
Cât de deosebit de serios sunt toate acestea! Cum ar trebui toţi părinţii creştini să se verifice cu sinceritate în prezenţa lui Dumnezeu, dacă ei într-adevăr îşi educă copiii în dependenţa de Dumnezeu şi în toate privinţele le sunt un model credincios! Problema educării copiilor noştri este mult mai importantă decât pare să fie pentru unii dintre noi. Numai puterea Duhului Sfânt ne poate face în aceste ultime zile grele apţi pentru lucrarea importantă şi sfântă. Însă harul lui Dumnezeu este suficient şi în această privinţă. Noi putem avea încrederea deplină, că Dumnezeu va binecuvânta eforturile noastre cele mai slabe, dacă noi dorim sincer să scoatem copiii noştri din Egipt. Însă aceste eforturi trebuie să aibă loc, şi anume cu hotărârea reală şi serioasă a inimii noastre. Totodată dorim aici cu toată dragostea frăţească să amintim tuturor părinţilor creştini, cât de important este să-i obişnuim pe copiii noştri cu ascultarea necondiţionată, începând din tinereţea cea mai fragedă. Credem că în această privinţă şi între noi se fac multe greşeli şi în privinţa aceasta trebuie să ne judecăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Din cauza unei afecţiuni false sau şi din cauza neglijenţei lăsăm deseori pe copiii noştri să facă ce vor şi ce le place; şi dacă le-am permis odată să meargă pe acest drum, atunci ei vor înainta cu paşi mari pe el. Şi care este sfârşitul acestui drum? Unul deosebit de trist! Cum au ajuns unii fii pe acest drum să dispreţuiască mustrările părinţilor lor, să respingă total autoritatea lor, să calce în picioare ordinea sfântă a lui Dumnezeu şi să facă cercul familiar scena unor reprezentări de deplâns!
Nu trebuie să spunem cât de îngrozitor este aceasta şi cât de mult stă în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum El ni le-a revelat în Cuvântul Său. Dar părinţii unor astfel de copii nu au nimic să-şi reproşeze? Dumnezeu a dat frâiele guvernării şi nuiaua autorităţii în mâinile părinţilor; dacă din neglijenţă ei lasă să le scape aceste frâie din mâini sau din afecţiuni false şi slăbiciune nu folosesc nuiaua, să ne mirăm atunci de rezultate? O educare bună exercită o influenţă nespus de mare asupra caracterului şi sufletului copilului. Putem stabili ca o regulă – cu toate că ici şi acolo pot exista excepţii – că mai mult sau mai puţin copiii noştri vor fi, ceea ce noi facem din ei. Dacă îi ţinem ascultători, atunci vor fi ascultători; dacă le permitem să facă ce vor, rezultatul va fi contrar.
Să tragem atunci puternic frâiele şi să folosim neîncetat nuiaua? Nicidecum. Un tratament prea aspru este la fel de greşit ca şi unul cu multă afectivitate. Un copil trebuie învăţat din cea mai fragedă tinereţe, că părinţii lui îi vor binele suprem, dar şi că voia părinţilor trebuie împlinită în orice împrejurare. Nimic nu este mai simplu decât aceasta. Pentru un copil bine educat este suficientă o privire sau un cuvânt, ca să-l reţină de la lucruri greşite. Adevărata taină a unei educări de succes constă după părerea noastră în folosirea corectă a severităţii şi afecţiunii. Dacă părinţi menţin de la început autoritatea lor, atunci ei pot dovedi dragoste şi afecţiune cât de mult doreşte inima lor. Dacă copilul primeşte cu adevărat sentimentul şi conştientizarea că frâul şi nuiaua stau sub călăuzirea unei sentinţe sănătoase şi a dragostei adevărate, atunci el se va lăsa relativ uşor educat.
Cu un cuvânt: fermitatea şi dragostea afectivă sunt cele două principii esenţiale ale unei educări sănătoase – o fermitate care niciodată nu se lasă zguduită prin egoismul copilului şi nici prin sentimentul afectivităţii false, şi o dragoste care corespunde oricărei nevoi adevărate şi oricărei dorinţe justificate a copilului. Tot aşa procedează şi Tatăl nostru ceresc cu noi, şi în privinţa aceasta, ca în toate celelalte privinţe, El este modelul nostru desăvârşit. După cum este scris: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate”, tot aşa stă scris şi: „Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi” (Coloseni 3.20,21). Şi dacă într-un alt loc se spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, pentru că aceasta este drept”, atunci se adaugă imediat: „Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului” (Efeseni 6.1,4). Pe scurt, copilul trebuie să înveţe să asculte, însă totodată copilul ascultător trebuie să savureze privilegiul de a umbla în lumina soarelui afecţiunii părinteşti. Aceasta este părerea noastră despre educaţia creştină. Sperăm înaintea Domnului, că studiile de mai sus sunt spre binecuvântarea inimilor şi conştiinţelor multor părinţi creştini, ca să trezească în ei cunoştinţa adâncă despre responsabilitatea mare şi sfântă pe care o au cu privire la copiii lor dragi. În timp ce părăsim acest subiect trecem la ultima obiecţie a lui satan faţă de porunca Domnului.
A patra obiecţie a lui satan
Exodul 10.24: Şi faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână; chiar şi pruncii voştri vor merge cu voi”.
Ce înverşunare! Faraon recunoaşte acum, că copiii trebuie să meargă cu părinţii; el nu-i mai poate reţine. Mâna lui Dumnezeu apasă prea greu asupra lui şi asupra întregii sale ţări. Dar vrăjmaşul mai are o ultimă obiecţie. Dacă nu poate reţine din popor nici un singur mădular, să rămână totuşi cel puţin turmele şi cirezile. În felul acesta el vrea să-i jefuiască de posibilitatea şi de mijloacele cu care să slujească Domnului; el vrea să-i lase să plece cu mâna goală. Dar să observăm cuvântul nobil al lui Moise, slujitorul credincios al Domnului. El are o frumuseţe morală deosebită: „Şi Moise a zis: »Tu să ne dai şi jertfe şi arderi-de-tot în mâinile noastre, ca să jertfim Domnului Dumnezeului nostru; turmele noastre vor merge de asemenea cu noi, nici o copită nu va rămâne, pentru că din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru” – să evaluăm aceste cuvinte bogate în conţinut! – „şi nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo” (Exodul 10.25-26).
Noi trebuie să stăm totalmente şi deplin conştienţi pe terenul divin, înainte ca noi să ne putem forma vreo sentinţă adevărată despre natura şi dimensiunea cerinţelor Sale. Atâta timp cât noi ne mişcăm într-o atmosferă lumească şi ne lăsăm călăuziţi printr-un duh lumesc, prin principii şi elemente lumeşti, este total imposibil să avem o cunoaştere corectă despre ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi potrivit pentru El. Noi trebuie să stăm pe terenul unei salvări înfăptuite, în lumina deplină a noii creaţii, despărţiţi de actualul veac rău, înainte ca să putem sluji Domnului aşa cum se cuvine. Numai atunci când prin acţiunea puternică a Duhului care locuieşte în noi putem cunoaşte unde am fost aduşi prin moartea şi învierea lui Isus Hristos, când înţelegem importanţa celor „trei zile de călătorie”, suntem capabili să deosebim în ce constă adevărata slujbă creştină. Însă atunci vom înţelege şi vom cunoaşte pe deplin şi că tot ce suntem şi avem Îi aparţin Lui. „Nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo”. Cuvinte minunate, preţioase! Fie ca noi să înţelegem mai bine puterea lor şi aplicarea lor practică! Moise, omul lui Dumnezeu, întâmpină toate obiecţiile lui satan prin aceea că el ţine cu toată hotărârea la porunca Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie!”
Acesta este singurul principiu adevărat valabil în toate timpurile şi în toate împrejurările. Altfel nu este posibil să slujeşti lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim complet despărţiţi de Egipt şi de influenţele lui dăunătoare. Porunca şi etalonul lui Dumnezeu trebuie respectate în ciuda tuturor obiecţiilor şi împotrivirilor vrăjmaşului. De îndată ce noi părăsim acest etalon, chiar şi numai cu lăţimea unui păr, satan a câştigat jocul, şi slujirea creştină adevărată şi mărturia adevărată pentru Dumnezeu au fost făcute imposibile. De aceea, fie ca noi „să ne ţinem neîntinaţi de lume”, ca să slujim Domnului nostru în chip vrednic, până El va veni!
Lanţuri multe, lanţuri grele m-au ţinut legat odată,
Dar Domnul le-a rupt pe toate!
Mă păzeşte! mă fereşte! Doamne vreau ca niciodată
S-ajung iar rob la păcate.
Tradus de la: Das Gebot des Herrn und die Einwände Satans
Titlul original: „Das Gebot Jehovas und die Einwürfe Satans“
din Botschafter des Heils in Christus, 1883, pag. 197–208, 225–236;
Titlul original în engleză: „Jehovah’s Demand and Satan’s Objections“
din Miscellaneous Writings, vol. 6
Traducere: Ion Simionescu
Pe drumul eşecului
Geneza 13.12; 14.12; 19.1
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Geneza 13.12; 14.12; 19.1
Geneza 13.12: Avram a locuit în ţara Canaanului, iar Lot a locuit în cetăţile câmpiei şi şi-a întins corturile până la Sodoma.
Geneza 14.12: Şi au luat pe Lot, fiul fratelui lui Avram, şi bogăţiile lui şi au plecat; pentru că el locuia în Sodoma.
Geneza 19.1: Cei doi îngeri au venit la Sodoma. Şi Lot şedea la poarta Sodomei.
Introducere
Studenţi eşuează din multe motive. Însă una au comun: ei nu eşuează dintr-o dată şi nemijlocit. Eşecul este întotdeauna un proces. Aceasta este la fel valabil şi când un creştin eşuează. Creştinii în maturizare nu eşuează deodată, ci înaintează permanent pas cu pas pe drumul eşecului.
În istoria lui Lot din cartea Geneza găsim cazul trist al unui credincios care a eşuat. Lot era foarte clar un credincios. În 2 Petru 2.7,8 Lot este numit de trei ori „drept”. Însă Lot cel „drept” a eşuat în a trăi viaţa pentru Dumnezeu. El a călătorit pe drumul ratării. Fiecare creştin poate astăzi să facă la fel. El ori trăieşte o viaţă, care are valoare pentru Dumnezeu, ori eşuează în viaţa sa, în ceea ce priveşte valorile veşnice (vezi 1 Corinteni 3.11-15). Cât de tragic şi de ruşinos va fi pentru el, când el va sta înaintea Domnului şi va trebui să dea socoteală pentru o viaţă goală şi irosită (vezi 2 Corinteni 5.10). Cu toate că acest fel de eşec nu influenţează soarta veşnică a unui creştin adevărat – dacă el va merge în cer sau în iad -, în Scriptură sunt totuşi unele pasaje de atenţionare. Ele au scopul de a determina foarte serios pe credinciosul neascultător să-şi verifice mărturia lui că el aparţine lui Hristos şi să se asigure că el este cu adevărat mântuit (vezi Ioan 15.4-6; Coloseni 1.23). Dorim ca şi creştini în maturizare să ne ostenim să evităm drumul eşecului.
Perspective false – Lot
Primul pas în direcţia eşecului Lot l-a făcut atunci când a privit lucrurile dintr-o perspectivă falsă. El a făcut o alegere egoistă: El „şi-a ales pentru sine …” (Geneza 13.11). Alegerea lui s-a bazat numai pe ce arăta a fi cel mai bun: El a văzut „toată câmpia Iordanului, care era bine udată peste tot” (Geneza 13.10). Perspectiva lui nu a ţinut seama că cetăţile rele ale văii urmau să fie distruse: aceasta era „înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora” (Geneza 13.10). Lot avea perspectiva falsă, deoarece el nu era în părtăşie cu Dumnezeu. Un creştin, care trăieşte în afara părtăşiei cu Hristos, are privirea îndreptată ca şi Lot: egoistă, lumească şi mărginită.
Ca şi la Lot, drumul eşecului începe pentru mulţi creştini prin aceea că ei „îşi ridică ochii” (Geneza 13.10) şi văd toate posibilităţile şi ocaziile pe care le oferă lumea aceasta. Este foarte natural dacă aleg ceea ce îmi oferă cele mai multe plăceri şi cele mai multe posesiuni şi cea mai mare autoritate. Însă aceasta este perspectiva falsă. Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar, că lumea aceasta şi tot ce oferă ea merge spre pierzare (vezi 1 Corinteni 7.31; 1 Ioan 2.17). Ca şi Sodoma şi Gomora, lumea aceasta este destinată pentru judecată. Este numai o chestiune de timp, până când pământul va fi distrus şi înlocuit prin „ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (vezi 2 Petru 3.10-13).
Nici un creştin cu mintea clară nu va depune acţiuni în sistemul mondial actual. Ai depune tu bani la o bancă, despre care şti foarte bine că mâine va da faliment? Ai cumpăra tu o casă în avalul unui dig, care conform autorităţilor este deosebit de nesigur? Desigur, nu! Însă aceasta ilustrează foarte bine ceea ce fac unii creştini cu viaţa lor, deoarece ei au o perspectivă lumească şi naturală: ei investesc timpul şi energia lor în ceva care va fi total şters şi nu are valoare veşnică. Un creştin cu perspectivă falsă a început în viaţa lui să meargă pe un drum al eşecului.
Perspectiva corectă – Avraam
Ce contrast vedem între Lot şi Avraam! Avraam era un credincios fidel, care avea perspectiva corectă. El era în părtăşie cu Dumnezeu. Cu toate că Avraam şi Lot aveau aceeaşi moştenire biologică, acelaşi fundal social, acelaşi mediu cultural (vezi Geneza 11-12), Avraam avea o cu totul altă privire asupra lucrurilor, deoarece el umbla cu Domnul. Să citim Geneza 13.3-5, unde Avram (Dumnezeu i-a schimbat numele în Avraam) s-a închinat Domnului, atunci când ei au ajuns la altarul din Betel. Şi Lot era un credincios, însă nu citim că el s-a închinat Domnului sau că a chemat pe Domnul. Citim numai că şi el „avea oi şi boi şi corturi”.
Cum stau lucrurile cu noi? Întâmpinăm noi viaţa cu perspectiva lui Avraam sau cu perspectiva lui Lot? În Evrei 11.10 citim că Avraam „aştepta cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. Avraam avea perspectiva corectă. Prin credinţă se odihnea pe făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu date lui (Geneza 12.1-3). Avraam nu era interesat de cele pământeşti şi de cetăţile făcute de oameni, ca Sodoma şi Gomora. El se preocupa cu fundamente mai de încredere: cu valorile veşnice ale lui Dumnezeu. Spre care cetate priveşti tu?
Lot cocheta cu lumea
Al doilea pas al lui Lot pe drumul eşecului îl găsim în Geneza 13.12: el „şi-a întins corturile până la Sodoma”. El nu a intrat în Sodoma, însă el a cochetat cu lumea.
În mod normal acesta este pasul următor, atunci când un creştin eşuează. În aspectul acesta nicidecum nu este vorba că un creştin credincios trăieşte într-un păcat evident; este numai o orientare în direcţie falsă: ocupi un loc de muncă bine plătit, care te implică în practici imorale; eşti atras în activităţi de vacanţă palpitante, care răpesc timpul şi talentul, care apoi vor lipsi grupei creştine de pe uni-campus; te îndrăgosteşti de un necredincios „căruia nu te poţi împotrivi” – toate acestea pot fi mişcări „nevinovate” în direcţie falsă. Este numai o chestiune de timp, până când creştinul eşuat „va intra” în Sodoma, aşa cum a făcut Lot. În Geneza 14.12 Lot trăieşte în Sodoma.
… şi Avraam?
Ce contrast vedem la Avraam! În Geneza 13.18 vedem şi la el că îşi deplasează cortul, dar nu în direcţia Sodoma: El s-a dus spre Hebron în ţinutul muntos şi „acolo a zidit un altar Domnului”. În Sodoma nu era nici un altar! De asemenea citim, că Domnul a făgăduit lui Avraam toată ţara (Geneza 13.14-18).
Ce lecţie! Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar, că Domnul Isus va reveni într-o zi şi va instaura Împărăţia Lui pe pământul acesta (2 Timotei 4.1). Acelor creştini, care în viaţa aceasta sunt fideli şi rămân consecvenţi, le este făgăduită o parte nespus de bogată în Împărăţia aceea (Iacov 2.5; 2 Petru 1.11; 2 Timotei 2.12). Să nu pierdem răsplata!
Implicaţiile din Sodoma
În Geneza 14 vedem că problemele Sodomei au devenit şi problemele lui Lot, deoarece el era legat cu această cetate rea. Pe de altă parte, Avraam era scutit de toată neliniştea şi cearta şi problemele Sodomei. Desigur nu era scutit, pentru a fi nepăsător, nu, Avraam era foarte îngrijorat de problemele oamenilor din Sodoma – şi în mod foarte deosebit de situaţia celui care era credincios împreună cu el şi rudă apropiată a lui, Lot. Şi el a făcut ceva!
Aici avem iarăşi o lecţie despre adevărata legătură a creştinilor cu lumea aceasta. O umblare în temere de Dumnezeu ne va elibera de multă nelinişte şi haos al acestui sistem al lumii. Însă noi avem o responsabilitate în a ajuta oamenilor, care sunt prinşi în capcanele ei, şi noi ar trebui să facem tot ce ne stă în putere (prin puterea lui Dumnezeu!), ca să „salvăm” pe fraţii şi surorile noastre în Hristos care au eşuat. Ca şi Avraam, noi nu trebuie să devenim parte a sistemului Sodoma, ca să ajutăm oamenilor de acolo. Suntem liberi ca să ajutăm tocmai pe baza faptului că nu suntem parte a acestui sistem. Domnul nostru Isus a spus, că noi desigur suntem în lume, dar nu suntem parte a acestui sistem rău al lumii (Ioan 17.9-23). Să observăm, că Avraam nu s-a lăsat înşelat prin împăratul Sodomei şi prada biruinţei (Geneza 14.21-24). Nu era întâmplare că a venit Melhisedec, cel temător de Dumnezeu, ca să binecuvânteze pe Avraam şi să-l încurajeze. Dumnezeu are întotdeauna căi să ne întărească în timpurile noastre grele.
Staţia finală: lumea (în porţile Sodomei)
În Geneza 19 vedem că Lot a fost deplin amestecat în afacerile Sodomei. Acesta este un alt pas următor logic pe calea eşecului. Ne-am fi gândit că prin scăparea cu greu, de care a avut parte în capitolul 14, şi-a învăţat lecţia, sau cel puţin din dragostea, pe care Avraam i-a dovedit-o. Însă credincioşii care eşuează sunt deseori indiferenţi şi insensibili pentru dragoste şi minte omenească sănătoasă. Cât de mult trebuie să-l fi întristat aceasta pe Avraam! Mulţi dintre noi pot simţi împreună cu Avraam în privinţa aceasta. Uneori este nevoie de un eveniment cutremurător şi traumatic, pentru a scoate un credincios din Sodoma. Îngeri şi foc din cer l-au scos în cele din urmă pe Lot din Sodoma. Însă chiar şi atunci, aceasta nu a avut loc fără luptă mare, ezitare şi pierdere (Geneza 19.15-29).
Aversiunea lui Lot de a părăsi Sodoma nu este singurul indiciu că el era implicat în Sodoma. Dacă studiem mai îndeaproape capitolele, găsim dovezi că Lot era probabil căsătorit cu o femeie din Sodoma. El a părăsit cortul său şi şi-a cumpărat o casă în Sodoma. El a crescut familia lui în Sodoma, şi rădăcinile familiale sunt greu de desprins. În afară de aceasta pare că Lot era implicat în corupţia politică din Sodoma. „Şederea în porţile Sodomei” (Geneza 19.1) poate însemna că Lot participa la treburile administraţiei cetăţii Sodoma. Probabil Lot a încercat să introducă reforme în cetate, dar este foarte interesant că Avraam, care trăia în afara cetăţii, era o mărturie mult mai mare pentru împăratul Sodomei într-o singură zi, decât era Lot tot timpul vieţii lui în cetate.
Ca şi Lot, sunt mulţi creştini care nu neapărat sunt amestecaţi în păcatele „grosolane” ale lumii acesteia, cum ar fi homosexualitatea şi brutalitatea (Geneza 19.2-9), însă gândirea lor este sucită şi deformată (vezi Geneza 19.8), deoarece ei au pierdut contactul cu Dumnezeu. Ce a mai rămas din mărturia lor este denaturat şi confuz (Geneza 19.14). Un credincios eşuat ajuns pe această treaptă este cu adevărat o imagine tristă.
Scena finală a lui Lot este tragică. Prin îndurarea lui Dumnezeu viaţa i-a fost salvată, dar el a pierdut totul: lucrul său, casa sa, averile lui, soţia. Da, Lot a putut scoate pe cele două fiice ale lui din cetate, însă el nu a mai putut îndepărta Sodoma din fiicele lui (Geneza 19.30-38). Din această legătură de incest a rezultat Moab şi Amon – două naţiuni care pe parcursul anilor au fost o plagă pentru poporul lui Dumnezeu.
Eşecul lui Lot, care a început cu o alegere, a avut urmări devastatoare pentru el însuşi, pentru familia lui şi în cele din urmă pentru întregul Israel. Istoria lui este o atenţionare clară şi severă pentru orice creştin aflat în maturizare. Nu umbla pe căile eşecului!
Deschide-ţi casa pentru bine
3 Ioan 8
John Thomas Mawson
Verset călăuzitor: 3 Ioan 8
3 Ioan 8: Noi, deci, suntem datori să primim bine pe unii ca aceştia, ca să fim împreună lucrători cu adevărul.
Oricât de important este să ne închidem casa faţă de învăţăturile greşite şi să păstrăm adevărul despărţit de toate întinările (vezi articolul: Încuie-ţi casa ca să nu intre răul), aşa că prin aceasta putem merge pe drumul nostru spre bucuria noastră proprie şi spre onoarea Domnului, totuşi aceasta nu este totul. Fără îndoială aceasta are prioritate, şi fără aceasta toate celelalte, oricât de plăcute ar fi pentru oameni, ajung mai mult sau mai puţin să fie dezaprobate de Domnul. Însă mai există altceva şi la locul lui aceasta are aceeaşi importanţă, şi acest altceva este subiectul celei de-a 3-a epistole a lui Ioan. Evanghelia trebuie să fie activă şi adevărul trebuie să fie la lucru. El este la lucru, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, şi atâta timp cât Duhul Sfânt – Slujitorul neobosit al gloriei Domnului Isus – rămâne aici, Evanghelia va fi propovăduită şi glorificată, şi fiecare creştin, care iubeşte adevărul şi îl foloseşte cu înţelepciune, va dori din inimă să fie în deplină armonie cu el.
Drumul pe care Dumnezeu în înţelepciunea Lui nemărginită l-a ales să trimită adevărul, pentru ca să aibă biruinţe în lume, este predica. „Dumnezeu a avut plăcerea să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării” (1 Corinteni 1.21). „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice? Şi cum vor predica dacă n-au fost trimişi? După cum este scris: »Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc evanghelia păcii, ale celor ce vestesc lucrurile bune!«” (Romani 10.14-15).
Apostolul Ioan scrie a treia lui scrisoare adresând-o lui Gaius, ca să-i recomande să devină conlucrător al adevărului în caracterul activ al adevărului şi să se întovărăşească cu aceia care propovăduiesc adevărul. Deci Gaius umbla în adevăr, şi omul lui dinăuntru se maturiza. Aceasta s-a văzut clar în dragostea lui şi prin unirea din inimă cu aceia care au plecat pentru adevăr. El nu se putea mulţumi numai să-i cunoască. Adevărul l-a adus în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, şi în această părtăşie el a căpătat pricepere în gândurile lui Dumnezeu. De aceea el a zis bun venit în casa sa a acelor fraţi străini, care au plecat pentru adevăr din pricina Numelui Domnului. El a luat parte mare la lucrarea lor şi la prosperarea lor, şi el i-a însoţit pe drumul lor într-un fel demn de Dumnezeu. Şi prin faptul că a făcut aceasta, el era un împreună-lucrător la adevăr.
În biserica/adunarea din care el făcea parte domina Diotref. Era o biserică/adunare în decădere, care nici nu l-a instruit şi nici nu l-a încurajat pe Gaius în ceea ce făcea el. Acolo nu era nici o concordanţă cu adevărul în forma lui activă, predicatorii ei nu au fost primiţi, nici apostolii şi nici scrisorile lor inspirate divin. Tradiţia şi părerile preconcepute şi voinţa omului dominau în ea, şi aceia, care acţionau potrivit cu adevărul şi în puterea vieţii dumnezeieşti, au fost excluşi. O stare tristă a lucrurilor, şi aceasta cu atât mai mult cu cât este singura menţionare a bisericii/adunării în scrierile lui Ioan, în afară de Apocalipsa. Însă şi aici găsim, că atunci când biserica/adunarea eşuează, este casa lui Hristos, în care se îndeplinesc gândurile lui Dumnezeu, şi urmarea era, că în această casă sufletele se maturizau, în timp ce în biserică/adunare domina voia omului şi ca urmare răul se extindea şi intervenea stagnarea spirituală.
Nu toţi creştinii trăiesc în situaţia lui Gaius, şi ocaziile pe care el le avea, probabil sunt puţini care le au. Însă toţi ar trebui să aibă interese active în mărturia pentru Domnul, toţi ar trebui să se facă una cu adevărul în acţiunile lui şi în felul acesta să fie „împreună-lucrători ai adevărului”.
Noi nu avem voie să permitem vreodată ca ceva să ne împiedice să acţionăm în căldura şi puterea vieţii divine şi a dragostei, şi aceste epistole scurte ne-au fost date, pentru ca noi să ne încurajăm să umblăm în adevăr, şi să ne atenţioneze cu privire la lucruri care ar putea să ne împiedice la aceasta. Ele sunt cele mai scurte epistole ale Noului Testament, şi de aceea este uşor posibil să le acordăm importanţă mică, însă învăţăturile cuprinse în ele au pentru noi cea mai mare importanţă şi în mod deosebit în zilele noastre. Dacă nu le luăm în seamă, atunci vom înceta să umblăm în adevăr.
Noi suntem solicitaţi să ne închidem faţă de rău şi să ne deschidem pentru bine, intransigent să excludem din părtăşia noastră tot ce nu aduce învăţătura lui Hristos, dar să primim deschis pe fraţii străini, care din pricina Numelui Său pleacă să ducă mărturia Lui, dependenţi de Dumnezeu şi independenţi de lume, să nu avem nici o legătură, nici măcar sub formă de bună purtare, cu un om care subminează credinţa noastră preasfântă, dar să dovedim primire cordială acelora care sunt activi într-un fel demn de Dumnezeu să răspândească Cuvântul şi să zidească sufleteşte pe sfinţi prin Cuvânt. Pe scurt spus: după ce am primit adevărul noi trebuie să intervenim în puterea şi bucuria, pe care el le produce în noi, pentru apărarea şi răspândirea lui; aceasta ar trebui să fie una din primele noastre preocupări de viaţă. Noi nu suntem capabili în înţelepciune omenească să facem aceasta, însă noi avem „ungerea Celui sfânt”. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, ca să ne conducă în tot adevărul şi să dea naştere în sufletele noastre la sentimente divine şi să ne pregătească să devenim canale adevărate prin care să curgă aceste sentimente, şi ultimul lucru, pe care El îl face, este acela, că El ne dă înţelegere despre lucrurile scrise. „Preaiubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu.”
Încuie-ţi casa ca să nu intre răul
2 Ioan 10
John Thomas Mawson
Verset călăuzitor: 2 Ioan 10
2 Ioan 10: Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi.
Aceasta este o scrisoare inspirată adresată unei femei şi copiilor ei! Aceasta merită atenţia noastră şi ar trebui să ne facă să cercetăm motivul pentru aceasta, căci această epistolă scurtă (2 Ioan) este singura în Noul Testament în această privinţă.
Ca una din ultimele epistole (scrisori) inspirate ea accentuează la sfârşitul Sfintei Scripturi, ceea ce permanent Sfânta Scriptură învaţă, că Dumnezeu Îşi arată puterea Sa în slăbiciune şi din gura copiilor şi a pruncilor care sug Şi-a scos un temei de laudă (Psalmul 8). Când în timpurile vechi bărbaţii au renunţat la adevăr şi din cauza laşităţii lor sau plăcerii de sine au tăgăduit pe Domnul, femeile au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu. Vedem aceasta în timpul primei venirii a Domnului, când femei temătoare de Dumnezeu au aşteptat permanent şi cu credincioşie venirea Salvatorului lui Israel şi când Maria din Betania, văzând mai dinainte lepădarea şi moartea lui Hristos, cu o lepădare de sine sfântă a vărsat untdelemnul ei preţios peste El, în timp ce ucenicii Săi se certau cu privire la cine va fi mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi când Maria Magdalena stătea plângând şi singură la mormântul gol, ceilalţi căutau locuinţa şi comoditatea propriei case. Acestea sunt exemple de dăruire, care niciodată nu vor trece în uitare, şi în acelaşi fel trebuie să se amintească de credincioşia unei femei al cărei nume nu este dat, care a s-a păstrat pe sine şi casa ei pentru Domnul.
Probabil ea a trăit într-un oraş mare păgân, în care probabil era o adunare creştină, asemenea aceleia descrisă în scrisoarea lui Ioan adresată lui Gaius, din care oamenii evlavioşi au fost excluşi şi în care nici apostolii şi nici scrierile lor inspirate nu au fost primite.
Foarte curând în istoria Bisericii cetatea a fost predată duşmanului şi drapelul adevărului coborât şi aşezat în praf. A fost cu adevărat aşa? Da, cel puţin în ceea ce priveşte majoritatea, care s-a supus altei autorităţi decât Domnului şi a renunţat la adevăr, însă această femeie şi copiii ei nu s-au predat împotrivitorului. Ei au lăsat steagul adevărului să fluture. Când Biserica a greşit, cei din familia creştină au intrat în breşă. Ei nu s-au predat duşmanului, ci au păstrat cetatea pentru Domnul şi pentru adevăr.
Tu spui, este ziua lucrurilor mici şi pline de slăbiciune. Desigur este aşa, şi totuşi, cu toate că sunt mici, cu siguranţă nu sunt fără putere.
Pentru credincios ca individ nu este un lucru mic sau lipsit de importanţă, să fie înconjurat de decădere de la adevăr şi el însuşi să rămână de partea lui Hristos. Dacă o părtăşie de creştini au pe drumul lor ca ţel, ca Domnul să fie în centru şi Cuvântul Său este firul călăuzitor, atunci aceasta este foarte bine şi spre binecuvântare, dar în cazul cu care ne preocupăm era numai o familie care umbla în adevăr şi aceasta a bucurat inima apostolului inspirat într-o măsură foarte mare.
Această lecţie nu trebuie trecută cu vederea de nici o părtăşie de creştini, fie ea mare sau mică, dacă ea doreşte să stăruiască cu credincioşie înaintea Domnului, căci fără excluderea fără compromise a învăţăturii fundamental rele, despre care este vorba aici, este imposibil să se respecte principiile divine. Cu adevărat, o biserică care deschide uşile ei unui om care tăgăduieşte credinţa, acea biserică a trecut cu totul de partea duşmanului, ea ia parte la lucrările lui rele (2 Ioan 11). Această constatare nu este de răstălmăcit şi nu i se pot face compromise. Pot fi situaţii în care noi putem fi nepărtinitori, dar aici nu este permis. Însă această epistolă nu a fost scrisă la o părtăşie de creştini, în care erau bărbaţi creştini tari şi bine instruiţi, ci unei femei – probabil o văduvă – şi copiilor ei. Aşa cum am spus deja, atunci când biserica a eşuat, familia creştină a intrat în breşă şi a lăsat steagul adevărului să fluture. Aceasta ar trebui să fie o încurajare mare pentru noi, căci ea ne arată ce poate face harul şi puterea lui Dumnezeu pentru aceia care se ţin strâns de El.
Încercările duşmanului de a prăbuşi credincioşia acestei femei faţă de Hristos, au eşuat; el nu a fost în stare să cucerească casa ei. Ea s-a împotrivit atacurilor lui, asemenea unei fortificaţii bine consolidate şi de aceea el şi-a schimbat tactica de luptă şi a hotărât să realizeze prin viclenie ceea ce nu a putut realiza prin forţă. Deoarece apostolul ştia aceasta, i-a scris, ca s-o atenţioneze, să închidă imediat uşile casei, dacă cineva ar veni în casa ei în înfăţişarea unui slujitor creştin şi cu toate acestea nu ar aduce învăţătura lui Hristos.
Însă mai era şi un alt pericol, care ameninţa dinăuntru, şi de aceea era necesar să i se amintească de porunca Domnului. Apostolul Ioan a accentuat de multe ori aceasta, atunci când el a fost la ei, însă acum, când nu era de faţă, el le scrie aceleaşi lucruri, „să se iubească unii pe alţii”. Dragostea este natura divină, ea este şi atmosfera în care trăiesc şi prosperă adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ea este puterea care dă naştere la toate activităţile lucrative, şi ea nu poate fi leneşă, acolo unde este ea se va arăta totdeauna o lucrare altruistă. Despărţit de aceasta omul nu este nimic, chiar dacă el intervine foarte plin de râvnă pentru curăţia învăţăturii. Ar putea Domnul Isus să aibă bucurie de un creştin care, chiar dacă respinge orice părtăşie cu o învăţătură greşită, nu iubeşte pe credincioşii de seama lui? Cu siguranţă, nu, căci cine nu iubeşte pe fratele său, acela nu împlineşte poruncile Domnului, şi cine nu face aceasta, nu-L iubeşte pe El (Ioan 14.21-24). Un astfel de om ar fi un simplu fariseu, cu toată râvna lui pentru curăţia învăţăturii.
Acolo unde porunca Domnului este împlinită, fie în Biserică sau în familie, acolo El are întâietatea, însă aici nu este vorba numai de porunca Domnului, ci şi de porunca Tatălui. Ce mare lucru, că harul aduce pe creştin pe drumul ascultării de voia Tatălui, deci pe un drum, pe care Domnul a mers în chip desăvârşit, atunci când El a fost aici, şi pe care noi trebuie să fim urmaşii Lui. În ascultare desăvârşită de poruncile Tatălui, El a fost menţinut prin mâna Tatălui şi tot timpul a rămas în dragostea Tatălui. Şi tot aşa este şi la noi; dacă inimile noastre doresc să meargă pe drumul acesta, primim din acelaşi izvor sprijin mare, căci să observăm cum este alcătuit salutul: „Harul, îndurarea şi pacea să fie cu voi, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi dragoste.”
Ajutorul vine de sus, din cer, el vine din veşnicie şi anume, conform revelării depline a adevărului de la Dumnezeu, Tatăl şi de la Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos. Având în vedere caracterul duşmănos al diavolului, pentru noi este pe deplin suficient să umblăm în adevăr şi să fim umpluţi cu putere şi bucurie pentru adevăr. Acest salut este unul din cele mai frumoase saluturi din epistolele Noului Testament, şi volume de cărţi nu ar fi suficiente să descrie binecuvântarea cuprinsă în el. El vorbeşte despre realităţi mari, de care poate avea parte şi cel mai slab dintre noi. El vorbeşte despre cele mai mari izvoare de ajutor din partea Tatălui, care ne-au fost dezvelite în Domnul Isus – harul, îndurarea şi pacea – şi ne spune că acestea stau la dispoziţia acelora care doresc din inimă să umble conform adevărului. Să privim aceasta în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi să nu ne temem nici de puterea şi nici de viclenia duşmanului, căci salutul ne învaţă că Biserica/Adunarea, familia sau fiecare credincios în parte, care vor să umble în adevăr, sunt subiectul purtării de grijă deosebită a Tatălui.
„A umbla în adevăr” nu înseamnă că noi respectăm nevătămată învăţătura creştinismului – aceasta este inclusă, desigur, dar este mai mult: este ascultare faţă de Tatăl şi dragoste unii pentru alţii şi de asemenea, aşa cum epistola dezvăluie, împotrivire faţă de orice încercare de a introduce o învăţătură care este împotriva a ceea ce noi am învăţat de la început.
Ascultarea de poruncile Tatălui va da naştere la dragoste unii pentru alţii şi ne va întări pentru adevăr. Adevărata dragoste nu închide ochii faţă de rău. Ea nu este aşa numita dragoste slabă şi falsă, care predică un ecumenism general şi care merge cu orice om care are o fiinţă plăcută şi este iubit, indiferent ce crede el şi cărei învăţături slujeşte. O astfel de dragoste este diabolică, care ia naştere în patul ruşinos al toleranţei indiferente. Ce lucru uimitor este totuşi că în creştinătate au putut să-şi găsească un cămin orice fel de dezonorare a lui Dumnezeu şi orice fel de tăgăduire a lui Hristos, care au fost răspândite vreodată sub soare prin învăţături false. Însă aceasta este împlinirea pildei despre copacul mare, în ale cărui ramuri păsările cerului şi-au făcut cuiburi (Matei 13.31-32). Deci nu trebuie să ne surprindă, dacă astăzi vedem lucrurile în felul acesta.
Adevărata dragoste este sinceră şi se interesează serios pentru adevăr, ea nu va transmite salutări învăţătorului de învăţături false, ea se va depărta de el şi va evita orice fel de părtăşie în care el este tolerat, căci cel care tăgăduieşte adevărul este un înşelător şi un antihrist, şi păstrarea legăturii cu el ar însemna să aprobi pe trădătorul Domnului. Adevărata dragoste închide uşa faţă de învăţătorul fals, căci ea ştie, că dacă Hristos trebuie să fie înăuntru, atunci înşelătorul şi antihrist trebuie să rămână afară; ea ştie de asemenea că dacă învăţătura rea este permisă, adevăratele izvoare ale vieţii sunt otrăvite şi toată evlavia adevărată se va veșteji şi va muri, căci „cine nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu”, şi dacă Dumnezeu este luat de la noi, ce viaţă vom avea noi atunci? Vrem noi să renunţăm la Tatăl şi la Fiul? Aşa cum o mamă ar refuza să vină în casa ei sau pe masa ei, la care mănâncă copii ei, hrană murdărită sau otrăvită, aşa adevărata dragoste ţine departe tot ce nu corespunde adevărului. Şi dacă aceasta nu are loc în mare în Biserică/Adunare, atunci trebuie să aibă loc în familia creştină. Este privilegiul şi responsabilitatea capului precum şi al fiecărui membru al familiei, să fie tare şi zelos în această privinţă. Fie ca harul şi îndurarea lui Dumnezeu Tatăl, şi a Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui, să păstreze pe mulţi în adevăr, până când noi vom vedea pe Domnul faţă către faţă, când bucuria noastră va fi deplină.
Cunoşti tu poziţia ta înaintea lui Dumnezeu?
Poziţia creştinului în cer şi pe pământ
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Evrei 9.24-28; 10.19-25; 13.11-16
Când noi cu câtva timp în urmă prin harul Domnului am avut posibilitatea să începem această serie de prelegeri, am avut o temă în care era vorba să prezentăm adevărul lui Dumnezeu într-un mod potrivit pentru creştinii tineri; pentru oameni, care probabil în inima lor sunt prea tineri ca să înţeleagă adevărul în dimensiunea lui mare, deplină şi bogată în binecuvântare. Dar cu ajutorul Domnului doresc în seara aceasta şi în serile următoare, în care vom fi împreună, să prezint alte domenii şi alte părţi ale aceluiaşi adevăr. În privinţa aceasta doresc, în măsura în care este posibil şi nesistematic, să continui începând de acolo de unde am rămas atunci. Pentru seara aceasta mi-am propus însă să mă ocup mai îndeaproape cu fundamentul, decât o voi face în serile următoare. Ţelul meu este – ca să spun mai dinainte -, să vă prezint ce este poziţia unui creştin în cer şi pe pământ. Văd aici înaintea mea pe unii, care după părerea mea nu mai pot fi denumiţi creştini tineri. Însă consider că ei – chiar dacă în sensul acesta nu mai sunt tineri – nu gândesc, că ei sunt mai presus de lucrurile foarte simple, asupra cărora Domnul ne lasă să medităm în seara aceasta. În orice caz nu mi-am propus să depăşesc cadrul adevărurilor celor mai simple şi al celui mai simplu mod de prezentare al lor.
Să trecem la primul punct şi prin aceasta la o întrebare importantă pentru fiecare din noi: Ce este poziţia unui creştin cu privire la Dumnezeu – înaintea Lui? Aceasta este aşa de importantă, deoarece nu se poate avea o înţelegere clară a poziţiei proprii pentru Dumnezeu pe pământ, dacă nu se are o înţelegere clară a poziţiei proprii înaintea lui Dumnezeu în cer. De aceea această întrebare este deosebit de serioasă şi importantă.
În seara aceasta, prieteni dragi, mă adresez conştiinţe voastre şi sufletelor voastre şi vă întreb: înţelegeţi voi foarte clar şi pricepeţi voi în sens spiritual ce este cu adevărat poziţia voastră înaintea lui Dumnezeu? Cunoaşteţi voi adânc în sufletul vostru locul acesta? Despre aceasta este vorba aici. Puteţi fi siguri, că se poate rezista în încercare numai cu exerciţii adânci ale sufletului. Voi mi-aţi putea spune: „Eu înţeleg adevăruri avansate”. Dar eu am cunoscut oameni care într-adevăr au afirmat aceasta, dar în sufletul lor nu erau câtuşi de puţin mişcaţi de ele. Ceea ce vreau să vă spun, este simplu situaţia, că sufletul înţelege pe deplin prin Duhul Sfânt această poziţie minunată înaintea lui Dumnezeu. Un lucru vă pot spune: Nimic nu este mai clar şi mai bătător la ochi, ca atunci când cineva simte adânc în sufletul său bucurie cu privire la această poziţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva decât simpla înţelegere cu mintea. Astfel un credincios simplu ar putea spune: „Da, sufletul meu cunoaşte bine această poziţie, chiar dacă probabil eu nu o pot explica.” Aceasta este de înţeles. Realmente este aşa: cu cât ceva este ancorat mai adânc în suflet, cu atât este mai greu de explicat acel ceva. Ceea ce eu înţeleg cu mintea pot să-l fac înţeles şi altora – dacă mie însumi îmi este clar; dar când este vorba de sufletul meu, atunci nu îmi este aşa uşor să-l explic. Prin aceasta nu vreau să subevaluez înţelegerea intelectuală a adevărului. Să mă ferească Dumnezeu! Mi-ar părea foarte rău să degradez înţelegerea cu mintea. Dar ceea ce spun, dragi prieteni, este următorul lucru: în zilele actuale nimic nu are statornicie, în afară de ceea ce sufletul înţelege. Cu alte cuvinte: dacă noi nu am înţeles profund în sufletele noastre aceste lucruri, deci poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu vom avea o poziţie stabilă. O rafală de vânt va fi de ajuns să ne alunge de pe locul nostru. Puţină apăsare, numai pentru scurt timp, ne va răpi deja toată înţelegerea.
Noi avem nevoie de ceva durabil; de ceva, care rezistă încurcăturii şi presiunii cărora suntem expuşi într-un timp ca acesta: şi anume ca prin lucrarea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, sufletul să înţeleagă clar şi precis lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru aceia care Îl iubesc. Dumnezeu, Duhul, să dăruiască tuturor sufletelor prezente aici această înţelegere clară şi să ne facă pe fiecare din noi să savurăm bucuria posedării acestora!
Ce este deci poziţia mea înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru, pe care eu trebuie să-l învăţ (aşa citesc eu în Scriptură), este, că eu trebuie să fiu apt pentru Dumnezeu. Eu cu conştiinţa mea trebuie să fiu făcut apt pentru această poziţie înaintea lui Dumnezeu în cer şi de aceea locul acesta este total diferit de starea mea naturală. Conştiinţa mea trebuie făcută aptă, prin aceea că ea este curăţită. Eu trebuie să am o conştiinţă, care se potriveşte în totalitate şi pe deplin cu acest loc minunat şi cu această parte înaintea lui Dumnezeu. Ca să scot aceasta în evidenţă, am citit mai înainte versetele din Evrei 9. Acestea trebuie luate în consideraţie în mod deosebit. La sfârşitul capitolului apostolul vorbeşte despre trei arătări diferite ale lui Hristos. Mai întâi Hristos s-a arătat „la sfârşitul veacurilor”, aceasta înseamnă, la sfârşit, la împlinirea tuturor veacurilor ale istoriei umane, care au fost înainte de lucrarea lui Hristos. El spune: „dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată” (în contrast cu de mai multe ori) „pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.” Aceasta este lucrarea (vorbesc numai despre lucrare) care în momentul în care eu cred în Domnul Isus Hristos îmi dă o conştiinţă, care nu mă condamnă în prezenţa luminii pătrunzătoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului sfânt. Aceasta este cel dintâi lucru, zic eu. Dacă nu am aceasta, atunci nu am nimic. Conştiinţa mea trebuie să fi devenit complet eliberată de fiecare lucru, care era pe ea. Primul lucru, pe care Dumnezeu îl face în noi, este, să ne pună ceva pe conştiinţă, şi anume prin lucrarea Duhului Sfânt. Ce este acel ceva, pe care El îl pune pe conştiinţă? Moarte şi judecată. El pune moartea şi judecata înaintea ochilor conştiinţei. Aceasta este prima lucrare în sufletul unui om. La ce serveşte aceasta? Ca ea să poată să mă conducă la pocăinţă şi credinţă în Mântuitorul preaslăvit, care a făcut lucrarea, singura care poate să ia moartea şi judecata de pe conştiinţa mea. Despre această lucrare citim aici în capitolul al nouălea: „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (şi El a făcut lucrarea prin care au loc toate acestea). Cum pot eu avea foloase din aceasta? În momentul în care eu cred în El, eu sunt îndreptăţit să ştiu cu privire la conştiinţa mea, că eu sunt înaintea lui Dumnezeu alb ca zăpada. Aceasta este prima mare realitate şi ea este deosebit de importantă pentru noi toţi. Ea este baza pentru toate. Şi, prieteni dragi, în general ea este baza care se clatină la oameni; şi tocmai în locul acesta încearcă satan să semene îndoială.
Deci acesta este începutul – baza. Această temă am tratat-o detaliat altă dată, dar fac aceasta, fără să ezit, încă o dată. Ea este aşa de importantă, că mereu trebuie repetată. Şi vă rog insistent (în mod deosebit pe creştinii credincioşi tineri), să căutaţi ca această chestiune să fie clară şi hotărâtă pentru conştiinţe voastre; ca voi să puteţi spune înaintea lui Dumnezeu, fără a avea nici cel mai mic sentiment de aroganţă: „Mulţumesc, Dumnezeule; pe conştiinţa mea nu este nici măcar o singură pată.” Puteţi voi spune sincer aceasta? Puteţi privi spre Dumnezeu şi spune: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că nu mai am nici un păcat pe conştiinţa mea”? Pe ce bază poate fi o astfel de certitudine? Însă ce fericire, că sângele Domnului Isus Hristos îmi dă „îndrăzneală”, atunci când cu conştiinţa mea înţeleg această lucrare preţioasă. De aceea am citit versetul din capitolul 10, unde găsim urmarea, concluzia divină, ca să zicem aşa, rezumatul lucrării lui Hristos plină de binecuvântare, terminată. Deci noi avem „îndrăzneală”. Este îndrăzneala de a spera? Nici un cuvânt de aşa ceva. De a aştepta ca Dumnezeu să vină şi să ne dea binecuvântarea Sa? Nu, de asemenea nu; ci îndrăzneală „să intrăm în Sfânta sfintelor”. Ce minunat este când simt în suflet puterea pentru aceasta şi acţionez corespunzător! Dacă fac aceasta, atunci nu mă târăsc pe genunchi cu capul plecat în Sfânta sfintelor, ca şi cum nu aş avea nici un drept să fiu acolo; de asemenea eu nu merg acolo şi mă scuz înaintea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, pentru că apar acolo, ca şi cum n-aş avea nici un drept. Nu, eu intru în Sfânta sfintelor cu îndrăzneală.
Dragi prieteni, de acum încolo nu voi vorbi despre nimic altceva, decât despre această bază bogată în binecuvântare, despre acest fundament, pe care se sprijină totul. Urmare acestei lucrări terminate, desăvârşite şi nespus de minunată eu am îndrăzneală să intru în Sfânta sfintelor; şi aceasta, aşa cum am spus, nicidecum nu este nici măcar cea mai mică aroganţă din partea mea să intru acolo, sau ca şi cum intrarea mea ar dezonora pe Dumnezeu. Încă o dată: Dumnezeu nu Se simte dezonorat, şi eu nu sunt arogant, dacă intru. Este drept din partea lui Dumnezeu, să mă primească, şi pentru mine este o onoare să mă plec înaintea acestei dreptăţi. Aceasta este baza pe care se sprijină totul. Eu pot intra cu îndrăzneală în Sfânta sfintelor şi să merg acolo ca adorator. Acesta este adevărul măreţ, care este prezentat aici: că eu am privilegiul să stau acolo; că acolo este locul meu – aceasta este un aspect al acestui adevăr. Şi pentru ce sunt eu acolo? Ca să mă rog pentru iertarea păcatelor mele? Eu nici măcar nu aş putea fi acolo, dacă mai înainte eu nu aş fi primit iertarea păcatelor, preamărit să-I fie Numele! Toate păcatele mele au fost deja şterse, înainte ca eu să pot intra acolo; şi apoi eu sunt acolo şi mă plec în adorare înaintea feţei Aceluia care m-a curăţit de orice pată. Eu merg ca adorator, eu intru acolo ca plin de bucurie să cad la picioarele Aceluia care a înlăturat totul din cale, pentru ca El Însuşi să poată umple în mine locul, care mai înainte avea lucruri care mă ţineau captiv. Aceasta este baza, acesta este principiul de bază.
Doresc să adâncesc puţin tema aceasta sub aspect practic şi, dacă este posibil, într-un mod mult mai simplu. Este frumos şi bine, să vorbim despre aceasta şi să fim încântaţi de ea: „Cât de minunat este să intri în Sfânta sfintelor!”, şi aşa mai departe; dar cum stau în privinţa aceasta lucrurile în practică cu privire la noi? Aceasta este o întrebare. Cum stau lucrurile cu conştiinţa noastră? Stă ceva pe ea înaintea lui Dumnezeu? Nu mă refer acum la întinarea, pe care cineva dintre noi ca credincios ar putea s-o atragă asupra lui; nu vorbesc acum nici celor răzvrătiţi – mi-am pus pe inimă să vorbesc despre aceasta în altă seară -; mă adresez acum cu întrebarea la o conştiinţă curată. Mai împovărează ceva conştiinţa voastră cu privire la primirea voastră? Dacă pe conştiinţa voastră mai este o cât de mică umbră sau pată de vreo natură oarecare, atunci puteţi fi siguri că nu aveţi claritate înaintea lui Dumnezeu să înţelegeţi plinătatea locului vostru din cer şi privilegiul bogat în binecuvântare al locului vostru pe pământ. Domnul să dea darul tuturor celor prezenţi aici, care nu au claritate în privinţa aceasta, să înţeleagă valoarea nespus de mare, desăvârşită a jertfei desăvârşite adusă o singură dată, care curăţă conştiinţa de orice pată şi orice cusur şi care face ca Dumnezeu să ne primească fără nici o rezervă în prezenţa Sa divină, aşa că noi suntem îndreptăţiţi să spunem: „Avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor”.
Părăsesc acest punct şi mă îndrept pentru un moment spre un alt aspect mai înalt al poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Să ne ocupăm cu un alt loc din Scriptură: sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol din epistola către Efeseni. Aici găsim un cu totul alt aspect referitor la poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Adevărul, despre care am vorbit până acum, este, că noi suntem curaţi înaintea lui Dumnezeu – şi este ceva minunat, să fii curat în felul acesta -: dar aici primim mai mult decât aceasta. În acest loc din Scriptură de la sfârşitul capitolului întâi al epistolei către Efeseni este descris Domnul Isus Hristos ca Omul glorificat, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi – deci a folosit puterea Sa mare, ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în cer. Aceasta este foarte bogat în binecuvântare pentru noi, dar doresc să spun, că noi, înainte să putem spune ceva despre binecuvântarea noastră – fie sub aspectul descris în epistola către Evrei, fie sub aspectul descris în epistola către Efeseni -, trebuie să vedem înainte de toate, ce loc ocupă Hristos. Este ceva minunat să şti că binecuvântarea noastră este în legătură cu toată această glorie minunată a persoanei Sale precum şi cu plinătatea lucrării Sale. Aici în epistola către Efeseni Îl vedem ca Omul glorificat – Cel preamărit, Cel care ca Om a fost înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea divină a lucrat în Hristos, care era mort – la care noi eram morţi în păcate, însă El era mort pentru păcatele noastre. Nu era nici un motiv pentru El, ca din propria vină să meargă în moarte. Noi eram acolo din cauza stării noastre, şi anume noi era, „morţi în greşeli şi păcate”. Însă Hristos a mers în moarte şi prin har a ocupat loc acolo, şi anume spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi; căci noi citim despre puterea lui Dumnezeu „faţă de noi” (Efeseni 1.19), „şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;” (Efeseni 1.19-23). Cu alte cuvinte: Acest Preamărit, care spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi a ocupat locul Lui în moarte, a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu – prin „mărimea nespus de mare a puterii Sale”. Ce cuvinte minunate sunt acestea! Această lucrare minunată a fost făcută asupra lui Hristos, asupra Aceluia care era mort pentru noi. Această putere mare a lui Dumnezeu lucrează ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în glorie.
Probabil vă întrebaţi, de ce insist aşa de mult la această temă. Deoarece în capitolul 2 este aceeaşi putere care aduce la viaţă pe un credincios, care era mort în greşeli şi păcate, în timp ce el era în această stare. Aceeaşi putere, care a adus la viaţă pe Hristos din locul morţii, unde El prin har S-a dus din cauza noastră, ne trezeşte din starea de moarte morală, în care ne aflăm, ca să ne dea un loc în Hristos şi în final la Hristos. Ce fericire măreaţă este să şti aceasta – că în noi lucrează o putere, care nu este mai mică decât mărimea nespus de mare a acelei puteri care a lucrat în acest Om minunat, preamărit, atunci când El a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din cauza păcatelor noastre! Aceeaşi putere, care L-a înviat pe El şi L-a aşezat în glorie, lucrează acum, având ţelul acesta: să ne dea un loc în Hristos, şi anume în locul unde Se află El. Aceasta este dezvăluit în epistola către Efeseni, în locul acesta binecunoscut din Scriptură, care, aşa cum presupun, este cunoscut de noi toţi: „Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.4-6]. Nu poate fi greu să se vadă ce mare îmbunătăţire este aceasta faţă de ce am studiat mai înainte, faţă de ce este descris în epistola către Evrei 10. Evrei 10 îmi arată cum eu pot fi eliberat de vină şi cum poate fi curăţită conştiinţa mea; cum noi suntem făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu în lumină, apţi pentru sfinţenia lui Dumnezeu în Sfânta sfintelor. Dar dacă mergem în epistola către Efeseni, acolo citim despre o creaţie nouă, despre o schimbare totală a stării noastre. În cuvintele Scripturii: „Cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17) – şi anume, pentru credinţă. Eu las înapoi în moarte starea în care eram înainte, cu privire la tot ce am pierdut, şi primesc un loc cu totul nou într-un Mântuitor înviat, glorificat. Citim aceasta în epistola către Efeseni. În epistola către Evrei capitolele 9 şi 10 sunt descrise trei mari realităţi ca urmare a lucrării lui Hristos: acces direct la Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o mântuire veşnică. Învăţătura referitoare la aceasta este prezentată în capitolul 9, şi capitolul 10 este aplicarea acestei învăţături. Duhul Sfânt împovărează mai întâi conştiinţa; aceasta înseamnă că El aduce asupra noastră sentinţa de moarte şi judecată. Şi nu este un lucru uşor, dacă conştiinţa cuiva este împovărată în felul acesta. Prin simpla intonare a unei cântări nu este uşurată povara unui suflet. Dacă conştiinţa cuiva stă sub sentinţa morţii şi judecăţii, deoarece Dumnezeu l-a declarat vinovat şi l-a convins de vinovăţia lui, atunci nimic altceva mai puţin nu poate elibera conştiinţa de această povară, decât numai o înţelegere adânc ancorată în suflet referitoare la suficienţa şi eficacitatea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Toate celelalte încercări de a uşura conştiinţa le consider nu numai fără valoare, ci şi dăunătoare şi nimicitoare. Astfel de încercări aduc cel mult o pauză scurtă de linişte şi conduc la o captivitate şi mai mare. De aceea spun: sufletul trebuie să cunoască eficacitatea minunată, nespus de mare a acestui sânge, care a îndeplinit toate cerinţele tronului lui Dumnezeu în cea mai sfântă maiestate şi care la fel poate satisface nevoia mare a conştiinţei noastre.
În epistola către Efeseni avem, aşa cum am spus, cu totul altceva, şi anume o scoatere desăvârşită din starea în care ne-am aflat – „morţi în greşeli şi păcate”, fără nici o scânteie de viaţă spirituală spre Dumnezeu. În epistola către Romani este vorba până la capitolul 5.12 de vinovăţie, de păcat; în epistola către Efeseni se spune „morţi în greşeli şi păcate”; şi nimic altceva mai puţin nu este suficient pentru noi, decât scoaterea totală şi deplină din această stare. Şi ce putere ne scoate din această stare? Aceeaşi putere – ce minunat! -, care a adus la viaţă pe Hristos, atunci când El era mort din cauza noastră. Dacă vorbesc în felul acesta, sper ca nimeni să nu înţeleagă greşit. Dacă vorbesc despre Hristos ca Om mort, spun aceasta cu toată reverenţa care se cuvine din partea noastră faţă de El – faţă de El, Cel care era Dumnezeul puternic şi a devenit Om şi ca Om a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din pricina păcatelor noastre. Este deci aceeaşi putere care a adus pe Hristos la viaţă şi L-a înviat din locul în care L-a condus harul şi dragostea inimii Sale, şi care ne aduce şi pe noi la viaţă şi ne dă un loc cu totul nou, un loc cu totul nou în Hristos, în Cel înviat. Această putere ne scoate din starea în care ne aflam, deci din starea în Adam, şi ne aşează în Hristos, în Omul înviat, şi anume, aşa cum am văzut, în locul unde El este. Ea ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti [conform cu Efeseni 2.5,6]. Nu este aceasta lucrul cel mai mare, pentru care sufletul nostru poate deveni sensibil? Gândiţi-vă la faptul, că voi sunteţi acum în Hristos în cer! Voi aparţineţi acum cerului, şi aceasta cu o dreptate care vine de la Dumnezeu! Despre „dreptatea lui Dumnezeu” citim şi în versetul frumos din 2 Corinteni 5.21: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El”. El întră în glorie, pentru ca prin aceasta sfinţii Lui sărmani să aibă prin Duhul lui Dumnezeu un loc la El în toată binecuvântarea şi gloria care Îi aparţin. El nu ţine nimic pentru Sine, decât numai gloria specifică Fiinţei Lui şi Dumnezeirea Lui. El ne leagă cu Sine într-o unitate vie în toate, în afară de acest singur punct. Nu este aceasta bogăţie? Nu este aceasta plinătate? Aceasta este ceea ce Dumnezeu dă; şi cine în afară de Dumnezeu ar putea da aceasta?
Vreau deci să vă explic, pe cât pot de simplu, cum a devenit posibil aceasta. Vrem să urmărim cum a fost câştigată, dobândită această poziţie minunată, descrisă în Efeseni 2. Pentru aceasta să privim două locuri din Scriptură. Mai întâi: evanghelia după Ioan 20. La sfârşitul acestui capitol citim cum Domnul Isus Hristos, înviat dintre morţi, a făcut cunoscut două comunicări bogate în binecuvântare, ca să zicem aşa de pe tribuna învierii. Ar trebui să acordăm mare atenţie acestora. Prima comunicare este: „Pace vouă!” Cuvinte minunate! Ce binecuvântare adâncă, nesfârşită, cuprind ele! Este ca şi cum El ar fi spus: „Nu am lăsat nici un vrăjmaş să existe, nici un singur adversar, care ar putea să conteste dreptul vostru la odihna veşnică plină de pace.” De unde deduc eu toate acestea? Toate acestea sunt incluse în cuvântul „pace”. Ce altceva, dacă nu acesta este înţelesul păcii? „Pace vouă!” Acum nu se mai arată nici un vrăjmaş, nici o factură nu a rămas neachitată, nici o revendicare nu a rămas neîmplinită; chiar şi cei mai tineri pot înţelege aceasta. Nu mai este nimic şi nimeni care să fie împotriva ta. Ce har minunat! Şi acum gândeşte-te la ce L-a costat pe El ca să rezolve această revendicare! Ce la costat pe Fiul lui Dumnezeu să dea la o parte pentru totdeauna această factură, pe care noi nu putem s-o plătim! Cât a trebuit El să suporte pentru aceasta! Ce noapte a fost aceea, înainte să vină dimineaţa, acea dimineaţă a învierii! El a fost în întunericul judecăţii, a fost cufundat în suferinţele morţii, şi în felul acesta El singur a anulat tot ce era împotriva poporului Său şi le-a pironit pe crucea Sa. Şi acum El stă acolo înaintea ucenicilor Săi şi aici înaintea noastră în gloria învierii şi vesteşte: „Nu mai există nimic, care să fie împotriva voastră.” Toate revendicările au fost satisfăcute şi înlăturate. „Pace vouă!” Dar aici este mai mult decât aceasta, şi aşa se face că în dimineaţa învierii Sale El spune Mariei Magdalena, care se agaţă de El cu tot ce este ea, atât în moarte cât şi în viaţă: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Eu nu am ieşit singur din moarte, ci împreună cu Mine am scos şi pe alţii. Cine sunt aceşti alţii? „Du-te la fraţii Mei”, spune El. Un cuvânt ca acesta nu a existat până atunci. Până atunci citim numai despre El singur; singuratic pe vârfurile muntelui şi în văile lumii acesteia sărmane. Oriunde Îl căutăm în evanghelii, totdeauna Îl găsim pe Hristos singur, care până în momentul acesta nu a adus pe nimeni în poziţia Sa proprie înaintea lui Dumnezeu. Însă acum El poate spune: „Du-te la fraţii Mei”. Şi nu este numai aceasta, ci pe baza a tot ce El a suferit şi dobândit, noi avem acum o relaţie identică; de aceea se spune: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ce bogat în binecuvântare este aceasta, ce realitate preţioasă! Ce minunat este felul în care noi ajungem la ce se spune în Efeseni 2! Încerc cu ajutorul Domnului să vă conduc foarte simplu la Efeseni 2; şi aici este punctul de plecare măreţ. Este un pas minunat, dar nici chiar acesta nu este totul. Cine ar putea descrie aşa cum se cuvine, cât de bogat în binecuvântare este să vezi pe Hristos scăpat din moarte şi pe alţii împreună cu El pe un fundament total nou! Însă există ceva mai mult decât aceasta, căci încă nu suntem la unitatea cu Hristos. Relaţia, despre care auzim aici, este, aşa cum am spus, ceva minunat: să vezi pe Tatăl Său ca Tată al nostru, pe Dumnezeul Său ca Dumnezeu al nostru. Însă aceasta nu este unitate, unire.
Dacă acum mergem la un alt loc din Scriptură, şi anume în Faptele Apostolilor 2, găsim veriga următoare a lanţului. Cel Preaslăvit a vestit pacea nu numai pe baza realizării biruinţei Sale; El a explicat Mariei Magdalena că nu numai că de aceea El avea însoţitori, da, „fraţi”; ci urmează mai mult: El Se înalţă în glorie, El Se înalţă la cer. Până acum am vorbit numai despre învierea Sa şi despre ce a spus El pe pământ după înviere. El a fost patruzeci de zile pe pământ, după ce El a înviat dintre morţi; şi aceste zile trebuie să fi fost minunate, zilele în care ucenicii Lui L-au văzut, înainte ca El să se suie în glorie. Dar acum El S-a suit; şi pe cât este de sigur că El S-a suit, tot aşa de sigur a coborât Duhul Sfânt. Şi cine dintre noi nu are un simţământ despre cât de deosebit de important era faptul că Duhul Sfânt a coborât? Aceia care prin biruinţa şi triumful lui Hristos au primit o relaţie cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Său şi Tatăl Său, aceia sunt uniţi acum prin acelaşi Duh, care locuieşte în Hristos, cu El în cer. Şi în felul acesta obţinem ce se spune în epistola către Efeseni 2. Permite-ţi să repet: noi avem nu numai pace cu Dumnezeu şi o relaţie cu El, ci noi suntem şi una cu Hristos. Duhul Sfânt a coborât şi a botezat pe ucenici într-un singur trup şi în felul acesta i-a unit nu numai cu Domnul Isus Hristos, Capul în cer, ci şi unii cu alţii, ca mădulare ale unui singur trup pe pământ. Aşadar fiecare credincios, în care locuieşte Duhul Sfânt, este una cu Hristos în cer prin lucrarea acestui Duh preamărit. Ah, care inimă poate înţelege această minune? Este aceasta o chestiune fără importanţă pentru gândurile noastre şi cunoaşterea noastră? Nu, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (şi fie ca niciunul dintre noi să nu fie inconştient de aceasta), nu este aceasta o realitate nespus de minunată? Se poate imagina ceva care să aibă aceeaşi însemnătate cu această realitate măreaţă? Să ai convingerea, că sunt una cu Omul înviat, glorificat, pe locul unde El Se află – că El şi noi suntem realmente una!
Dragii mei, noi auzim despre aceasta şi vorbim unii cu alţi despre aceasta; dar am înţeles noi cu adevărat în adâncul sufletului nostru măreţia nespus de mare a acestei realităţi? Niciodată nu putem (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, niciodată) uita binecuvântarea, pe care a primit-o sufletul nostru, când am aflat prima dată despre aceasta. Momentul în care a început pentru prima dată să ni se lumineze că noi suntem una cu Hristos în cer, nu-l vom putea uita niciodată. Este un moment decisiv în istoria unui om. Preamărit fie momentul în care sufletul – asemenea unei flori înaintea soarelui – se deschide faţă de adevărul că Hristos şi noi ai Săi suntem una, şi aceasta pentru veşnicie! Şi chiar dacă aici noi suntem slabi şi neputincioşi şi El este în gloria cerească în înălţime, totuşi cât vezi cu ochii ziua strălucitoare a gloriei este deja pe sosire, în care El va arăta universului cuprins de uimire, că El este una cu noi. Numai aceasta poate arunca umbra pe tot ce este pământesc, căci noi avem destul, şi chiar mai mult decât destul în El. Aceasta este cu totul altceva decât atunci când noi trebuie să ne desprindem de lucrurile de care este legată inima noastră. Văd cum unii privesc mai mult înapoi cu priviri dornice, şi aceasta îmi arată cât de puţin ei sunt cuprinşi de această realitate nespus de mare, aceea de a fi una cu Hristos în cer. Dacă am savurat aceasta, atunci în acest loc întinat nu va mai fi nimic care să fie destul de bun pentru noi; şi totuşi noi suntem mulţumiţi şi ne aşezăm, ca să zicem aşa, pe păşuni pline de iarbă verde. Domnul să dea fiecăruia dintre noi, ca să savurăm ceva din aceasta. „Credinţa este din auzire” [Romani 10.17]; aceasta este mângâiere bogată pentru noi toţi. Ah, fie simţământul pentru această unitate, chiar dacă niciodată înainte nu a fost, să vină în seara aceasta la voi, când auziţi despre el! Şi aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu ni-l pune aşa de simplu înaintea ochilor: facă Domnul ca fiecare, care este prezent în seara aceasta aici, să-l guste în inima lui!
După ce am încheiat această parte a temei noastre, şi anume locul nostru înaintea lui Dumnezeu, vreau să spun ceva despre partea a doua, şi anume locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ. Şi dacă timpul nu ne permite, să ne ocupăm în detaliu de aceasta, aşa cum necesită această temă importantă şi serioasă, atunci, dacă Dumnezeu va voi, o vom continua altă dată. Dacă citim Evrei capitolul 12 şi 13, vom constata care este adevăratul nostru loc pe pământ, şi după părerea mea aceasta este cealaltă latură a adevărului că noi „şedem”, şi anume, că noi „alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă înainte”. În epistola către Efeseni se spune, că noi „şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.6]; în epistola către Evrei noi „alergăm” [Evrei 12.1]. Alergarea este opusul şederii. Noi şedem în lumea cerească şi alergăm pe pământ; şi noi trebuie să alergăm cu stăruinţă, cu răbdare alergarea, care ne stă înainte. Dacă ne gândim la locul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci noi şedem în lumea cerească, nu numai curăţiţi şi primiţi pe deplin, ci una cu El. Dar dacă ne gândim la locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ, atunci acesta este descris în Evrei 12 ca alergare şi în Evrei 13 ca ieşire din tabără afară la Isus [Evrei 13.13]. Noi nu trebuie să ne stabilim aici sau să căutăm un port sigur sau un loc de refugiu; nu trebuie să ne aşteptăm să găsim un loc comod, unde putem să petrecem restul vieţii, ci noi trebuie să alergăm. Prin urmare drumul credinciosului prin lumea aceasta este o alergare. Totul luptă împotriva noastră aici, prieteni dragi; şi noi suntem aici, ca să zicem aşa, să exprimăm această mişcare, această acţiune nouă în lumea aceasta. Suntem aici ca să lăsăm totul înapoia noastră. Aceasta este, ceea ce face un alergător: el lasă totul în urma lui, bune şi rele; ochii lui sunt îndreptaţi spre ţel şi spre răsplată, şi pista de alergare rămâne tot mai mult în urma lui, şi fiecare pas, pe care îl face, lasă în urma lui o altă porţiune din pista de alergare.
În epistola către Evrei 13 este prezentat un alt punct. Mă refer la versetul 13. În acesta se cuprinde o noţiune puternică, pe care vreau să vi-o aduc cu adevărat aproape. Fie ca fiecare să pună la inimă seriozitatea acestor două cuvinte din versetul acesta, care descriu poziţia noastră aici pe pământ cu o aşa mare putere de expresie, şi anume „ocara Lui”! Acestea sunt cuvinte serioase: „ocara Lui”! Şi, dragii mei, cât de mult se diferenţiază acestea de părerile noastre! Acela, căruia Dumnezeu îi oferă posibilitatea să poarte acum „ocara Lui”, primeşte o onoare deosebită. Veşnicia nu va oferi vreodată nici unuia dintre noi un astfel de moment. Noi vom domni împreună cu Hristos în cer; dar numai aici pe pământ putem suferi împreună cu El. Dacă împrejurările cuiva sunt de aşa natură, că el din cauza locului său şi a chemării sale pentru Hristos şi la Hristos, deci din cauza acestui loc bogat în binecuvântare înaintea lui Dumnezeu în cer şi pentru că el este trimis aici ca să menţină acesta în mod practic (vezi Ioan 17.18) – că el deci a trebuit să întoarcă spatele la tot ce îl ţinea legat până acum, şi anume aşa fel că este însoţit de cheltuieli şi ocară, atunci acela ştie ceva, ce înseamnă „ocara Lui”. (Chiar dacă din motive de simplificare am folosit numai forma masculină, această frază este desigur valabilă şi pentru femei.) Ce gând bogat în binecuvântare este că eu sunt aşezat aici pe pământ ca un pom ale cărui rădăcini sunt în cer şi mugurii şi florile lui sunt toate aici pe pământ; şi că aici nu se găseşte nimic altceva decât lucruri care împiedică coacerea roadelor. Toate sunt împotriva maturizării. Nu este nici măcar o singură influenţă, care aparţine lumii acesteia şi care să nu fie împotriva noastră, fie împotriva alergării noastre sau împotrivă, că noi purtăm ocara lui Hristos. Toate de pe pământul acesta trag în jos şi au influenţă distrugătoare asupra noastră ca creaturi noi în Hristos Isus. Este bine pentru mine, dacă cunosc, că eu nu pot primi nici un ajutor de la lumea aceasta. Obstacole peste măsură şi tot felul de împotriviri din toate direcţiile, dar nici un ajutor, nici o încurajare, nici o sprijinire, nici o consolare. Totul aici năzuieşte să ne ţină jos şi să împiedice progresarea noastră; însă noi trebuie să fim „ca un pom plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17.8). Deci noi trebuie să trăim aici, după cum vedeţi, ca fiind totdeauna verzi în gerul şi zăpada lumii acesteia ca iarna, să alergăm prin ea şi să purtăm ocara Lui.
Doresc să amintesc aici două lucruri, prieteni dragi, două exerciţii, care caracterizează istoria copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie şi care după părerea mea sunt deosebit de remarcabile şi importante pentru comportarea noastră pe pământ. Care sunt acestea? Unul era întreţinerea vieţii, de exemplu prin mana; celălalt era împotrivirea, de exemplu prin Amalec (vezi Exod capitolele 16 şi 17). Acestea sunt, cred eu, cele două însuşiri mari ale vieţii în pustie: întreţinerea vieţii şi împotrivirea. Şi nu trebuie şi pentru noi să fie la fel? Dacă aceste două lucruri nu merg împreună, cu greu se va putea cunoaşte cum ocupăm noi locul la care Dumnezeu ne-a chemat. Dacă nu suntem hrăniţi din cer şi nu suntem menţinuţi în viaţă şi nu ne împotrivim pe pământul acesta, cum stăm noi atunci aici pentru Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului? Domnul să trezească în inima fiecăruia din noi simţământul pentru aceasta! El Însuşi să vă arate, că aici nu se găseşte nimic, care ar putea să vă ajute, ci că voi trebuie să vă procuraţi din afară toate cele necesare existenţei şi că voi numai aşa vă puteţi împotrivi, dacă sunteţi aprovizionaţi în felul acesta. Momentan sunt două feluri contrare de împotriviri, care deviază pe mulţi copii ai lui Dumnezeu de pe cale, şi anume ademenirile şi strâmtorările. Sunt din aceia care gândesc că strâmtorările pe cale sunt prea mari pentru ei şi că drumul este prea îngust; alţii dimpotrivă sunt înfrânţi de ademeniri, de ispitele păcatului, care le apar dulci, şi ei sunt luaţi captivi de ele, aşa că ei nu mai pot duce această luptă îngrozitoare. Atmosfera veacului nostru ademeneşte la somn; se devine uşor somnoros şi se cedează dorinţei de a dormi, dar este somnul morţii.
Dar cine poate descrie cât de deosebit de minunat, de fericit este, când se deschid ochii cuiva pentru un loc în care totul este desăvârşit şi unde se află Hristos în toată frumuseţea şi gloria Sa ca mângâiere veşnică a inimii, aşa că noi posedăm libertatea să întoarcem spatele celor mai bune lucruri de aici de pe pământul acesta şi să ştim şi, pentru că noi suntem una cu Hristos, că pe pământ cu adevărat nu se găseşte nimic pe care noi ni l-am putea dori alături de El. Gândiţi voi că acesta este un teren prea înalt, pe care eu stau? Da, dar este terenul lui Dumnezeu, punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi aceasta contează. Există ceva aici pe pământul acesta pentru Hristos? Dragi prieteni, noi nu numai suntem una cu El, ci noi rezultăm din El [cum este planta nouă din grăuntele de sămânţă] (Ioan 12.24). Voi aţi putea spune, că aceasta este ceva uimitor. Da, este uimitor; nu tăgăduiesc aceasta. Este realitatea cea mai uimitoare şi cea mai minunată, pe care inima o poate înţelege; şi eu mă rog în seara aceasta, da, mă rog, ca fiecare din noi să primească în inima lui un simţământ nou şi înnoit despre aceasta. Ştiu cât de puţin se simte aceasta de cele mai multe ori – cum se spune, aşa frumos? „Rece este gândul meu cel mai cald” -, şi cu cât un lucru este mai mare, cu atât mai puţin este simţit din păcate de cele mai multe ori. Însă în orice caz Domnul poate dărui inimilor noastre darul ca ele să guste din aceasta, şi eu mă rog ca El să dea fiecăruia prezent astăzi aici un aperitiv (un aperitiv înnoit, dacă voi aţi avut mai înainte unul) al locului bogat, în care El ne-a dus, prin aceea că El nu numai ne-a curăţit de toate, ci ne-a făcut una cu Acela care ne-a curăţit, aşa că inima noastră poate spune: „Doamne Isuse, este o bucurie pentru noi să mergem aici pe calea Ta, o bucurie să purtăm ocara Ta.” Ah, dacă am putea fi ca Moise, ai cărui părinţi au văzut în el un copil frumos, unul, care era frumos pentru Dumnezeu! Ei nu l-au privit cu ochi naturali, ci cu ochii credinţei, şi de aceea nu au luat în considerare porunca împăratului. Şi când copilul a devenit matur, credinţa părinţilor lui s-a împlinit în el; şi astfel citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire” (Evrei 11.24-26). Să observăm aceste trei lucruri: a refuzat; a preferat să sufere; şi el a socotit ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.
Domnul să dăruiască prin Duhul Său, ca în seara aceasta să fie cel puţin câţiva, care să refuze aşa cum a refuzat Moise. Nu este aşa cum a afirmat cineva odată: „Aceste lucruri nu sunt pentru mine”; nu, ele trebuie refuzate. Moise a refuzat chiar şi ceea ce i-a dăruit providenţa. Eu am voie să spun, că aici între noi sunt mulţi care nu pot atribui aşa de clar providenţei ceea ce ei au; dar Moise a putut s-o facă şi cu toate acestea a refuzat şi a ales drumul plin de suferinţe, extenuant, chinuitor, el l-a preferat în locul „plăcerii trecătoare a păcatului”.
Domnul să ne acorde favoarea, ca inimile noastre să probeze această realitate. El ne-a descoperit mult mai mult decât ştia Moise la timpul lui. Fie ca noi prin Duhul să înţelegem aceasta, aşa ca noi din pricina Domnului Isus Hristos să mergem pe cale cu simplă dăruire de inimă.
Te aştept să vii la mine, / Tu, Isus, din înălţime,
Să mă duci la Tine sus.
Doamne, Tu ai fost cu mine / Pe acest drum prin pustie.
Patria mi-ai pregătit-o sus.
Până-atunci pe-a Ta cărare, / Mângâierea Ta cea mare
Mă înviorează-aici.
Despărţit de-această lume, / Mulţumit sunt cu toiagul,
Până când la Tine Tu mă duci.
O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?
Ilie şi Elisei
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.9-14
2 Împăraţi 2.9-14: 9. Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ 10. Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. 11. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. 12. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. 13. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut.
- Introducere
- Care ar fi fost rugămintea ta?
- Vreau să te reprezint
- Puterea există
- Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire
- Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan
- Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …
- „Eu nu pot” nu există!
- Putere prin împotrivire
- Cel mai greu pas în jos este primul pas
- Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important
- Depinde de ceea ce vedem
- Noi trebuie să privim la Isus
Introducere
Doresc cu plăcere să-ţi pun o întrebare: Presupunem că Domnul Isus încă nu S-a înălţat la cer şi noi am fi însoţitorii Lui, aşa cum erau ucenicii Lui pe drumul Său binecuvântat aici pe pământ. Dacă Domnul Isus în seara aceasta, în seara dinainte de ziua când El va părăsi pământul, ne-ar spune: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte de a fi luat de la tine – ce răspuns I-ai da tu? Am dorinţa sinceră, ca în privinţa aceasta fiecare inimă de aici să se gândească serios la această întrebare. Căci, gândeşte-te bine: indiferent care ar fi rugămintea voastră, orice natură ar avea ea, rugăciunea voastră ar arăta clar spre ce este îndreptată inima voastră; rugămintea voastră ar exprima ce este în inima voastră. De aceea rugăciunile noastre lasă să se recunoască mai mult decât orice adevărata stare a sufletelor noastre, chiar mai mult decât discuţiile noastre. În rugăciune se arată, mai mult decât ne dăm noi seama, ce este cu adevărat în inimile noastre, ce ne impulsionează, arată spre ce sunt îndreptate sentimentele noastre.
Care ar fi fost rugămintea ta?
Deci dacă voi v-aţi putea pune pentru un moment în situaţia ca Domnul Isus să vă pună această întrebare: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte să fiu luat de la tine – pentru ce te-ai ruga tu? Vă puteţi da seama, că aceasta este o întrebare solemnă. Vă întreb: Ce vă este cel mai drag, ce vă stă mai mult pe inimă? – Pasajul, pe care l-am citit, va răspunde la întrebarea, pentru ce să ne rugăm, dacă Hristos ar fi totul pentru noi: eu doresc să Te reprezint pe pământ. – Aceasta stătea înapoia rugăminţii lui Elisei, şi aceasta ar sta înapoia rugăminţii oricărei inimi de aici care aparţine cu adevărat lui Hristos, dacă tu ai fi cu adevărat sincer şi devotat. Dacă ai iubi cu adevărat pe Domnul Isus – nu mă refer la sentimente naturale; acestea nu ar avea nici o valoare -, dacă L-ai iubi dumnezeieşte, dacă ai avea simţăminte cereşti pentru Hristos, atunci singura dorinţă dominantă a inimii tale ar fi: Doamne Isuse, am dorinţa să Te reprezint aici, în timp ce Tu nu eşti în lumea aceasta. Aceasta era dorinţa lui Elisei cu privire la Ilie, aşa cum se poate vedea în capitolul de faţă.
Vreau să te reprezint
Aşa cum ştiţi, Ilie era aproape de momentul să fie luat şi Elisei să fie lăsat singur în urmă. Elisei era legat de Ilie, nu voia să-l părăsească. El a spus realmente: Nu te voi lăsa. Atâta timp cât tu eşti aici, rămân cu tine. – Dar, spune Ilie, în curând voi fi luat de la tine, ce vei face atunci? – Atunci, a replicat Elisei, dacă nu te mai pot avea, permite-mi să te reprezint. – Este minunat să medităm la aceasta: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“, ceea ce nu înseamnă numai o cantitate de două ori mai mult, în înţelesul obişnuit, ci ca şi cum el ar fi spus: dorinţa inimii mele este, ca atunci când vei fi luat, să fie aşa ca şi cum tu ai fi încă aici la mine. – Eu cred că acesta este gândul, prieteni dragi: ca eu să te pot reprezenta aşa de clar, ca şi cum pe pământ ar fi o copie a celui absent. Aceasta este dorinţa mea, gândul şi râvna inimii mele.
Puterea există
Deci el cere putere, şi despre aceasta încerc să vorbesc acum. În seara trecută am vorbit despre poziţia noastră atât în cer cât şi pe pământ, şi în seara aceasta doresc să studiem ce rezultă din aceasta: puterea. Eu nu am nevoie de putere, ca să-mi păstrez poziţia din cer. Dar noi suntem încă în lume, ca să reprezentăm pe Hristos (şi fie ca noi toţi să simţim mai mult aceasta şi să devenim mai mult conştienţi în inimile noastre de acest fapt), unde suntem total lipsiţi de ajutor, în ceea ce priveşte locul ca atare. Nu ar trebui să ne aşteptăm la altceva decât la respingere din partea lumii acesteia; pretutindeni sunt numai încercări, greutăţi şi obstacole; şi aceasta nu numai din partea lucrurilor rele, ci şi a celor bune. Tendinţa tuturor, chiar şi a celor mai bune de pe pământ, este să ne facă să uităm că noi nu aparţinem pământului. Veţi gândi probabil, că aceasta este formulat la modul foarte general, dar repet: indiferent ce este – chiar şi cele mai bune, care aparţin lumii acesteia -, năzuieşte să ne facă să uităm, că noi nu îi aparţinem. De aceea toate sunt o încercare pentru noi: dovezile de har ne pun la probă, situaţiile favorabile ne încearcă; şi noi recunoaştem că nici un moment nu ne putem baza pe noi înşine.
Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire
Sunt două lucruri, care caracterizează viaţa noastră, aşa cum a fost şi în cazul poporului Israel în pustie: ajutorul şi împotrivirea. Ajutorul este necesar, pentru ca noi să ne putem împotrivi cu succes; nu să ne odihnim şi să spunem: „Împotrivirea a trecut”, ci ca să ne putem împotrivi mai mult. Cu cât suntem ajutaţi mai mult, cu atât mai mult ne putem împotrivi, şi cu cât ne împotrivim mai mult, cu atât mai mult vom fi ajutaţi. S-ar putea părea ciudat, dar efectul este reciproc. Nu este aşa, cum gândesc mulţi oameni, că, dacă ai ajuns la un anumit moment în viaţa ta, poţi să-ţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te aşezi liniştit. Eu gândesc că până la sfârşitul călătoriei este împotrivire, şi sunt convins: cu cât mergi mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să te aştepţi că împotrivirea creşte, în loc să scadă.
Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan
Primul punct din pasajul citit, la care vreau să mă refer, şi la care voi trebuie să fiţi foarte atenţi, este: mai întâi Ilie, prin puterea care este în el, îl trece pe Elisei peste Iordan. El ia mantaua lui şi loveşte apa, şi îl duce pe Elisei cu sine pe cealaltă parte. Fiecare copil al lui Dumnezeu a fost trecut peste Iordan în moartea Domnului nostru Isus şi prin puterea Sa, în ceea ce priveşte poziţia, desigur. Dacă eşti un creştin credincios, atunci tu eşti de partea cealaltă a Iordanului. El te-a dus dincolo. Observă, că o discuţie între Ilie şi Elisei are loc abia după ce au traversat râul. Când au trecut peste Iordan, este ca şi cum Ilie spune: tu vei fi lăsat curând în urmă fără mine. Tu va trebui să fii singur în lumea aceasta; tu nu mă mai poţi avea la tine sau să te mai bazezi pe protecţia mea. Până aici ai avut sprijinul meu, ajutorul meu personal, dar acum aceasta nu mai este posibil; şi înainte ca eu să plec „cere-mi, ce să fac pentru tine”. Răspunsul lui Elisei este: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi Ilie spune: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.” Aici avem deci subiectul despre care vreau să vorbesc, şi anume: puterea. Ceea ce Elisei voia şi ce el a cerut era puterea, pentru ca el să poată fi un adevărat reprezentant al celui absent. Şi aceasta este ce îşi doreşte un adevărat sfânt al lui Dumnezeu; este râvna tuturor acelora care s-au devotat pentru Hristos.
El nu spune: doresc tot felul de binecuvântări – siguranţa că voi merge în cer şi că totul va fi bine în viitor, dar fără să gândească în vreo privinţă la prezent. Aceasta nu este devotament faţă de Hristos, nu este credincioşie şi simţăminte pentru El. Unul care spune cam aşa: sunt bucuros să pot lua în posesiune toate binecuvântările, toată bunătatea care rezultă din moartea lui Hristos, toate avantajele, care se revarsă spre mine prin ceea ce a făcut El: voi fi cu Hristos în cer, cu El în glorie; dar cu privire la lumea aceasta, El nu aşteaptă nimic de la mine, decât numai să dau ce este cel mai bun al meu – o astfel de persoană nu are nici o loialitate, nici un devotament sau credincioşie faţă de Domnul său lepădat.
Adevărata credincioşie spune altfel: mă bucur, că El m-a aşezat în toate binecuvântările; dar în acelaşi timp inima mea doreşte să fiu aici pentru El. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru El aici nu era nimic altceva decât respingere. – Nu este ceva minunat să gândeşti, că înainte ca Domnul preamărit să ia în posesiune tronul Său de domnie în lumea aceasta – acum El nu are încă nici un tron în ea, dar îl va avea -, El Se coboară şi ocupă un tron de domnie în inimile noastre sărmane? Şi unul, care Îi este cu adevărat credincios, se bucură să spună: înainte ca El să aibă aici tronul Său de domnie (aceasta va fi în Împărăţia de o mie de ani), eu îi dau tronul inimii mele. Mă bucur, antedatând în gând ziua în care El va extinde acea domnie în tot universul. Îmi doresc ca El să facă aceasta acum în inima mea – Hristos să fie în ea Domnul oricărui impuls, Comandantul inimii mele; să nu fie în ea nici un singur impuls, al cărui imbold şi izvor şi satisfacţie nu este El.
Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …
De aceea inima îşi doreşte să-L reprezinte aici. Ea ştie, că El ne-a trimis aici, ca să fim pentru El, şi ea doreşte să acţioneze corespunzător voinţei Sale; de aceea ea doreşte să fie în mod practic prietenul lui Hristos. Aceasta este adevărata credincioşie faţă de Domnul Isus. Desigur această credincioşie se arată în cel mai bun caz sub o formă slabă, sărăcăcioasă; dar indiferent cât este ea de slabă, El priveşte la inimă. Gândeşte-te că poate fi o mulţime de show şi afirmaţii solemne însoţite de jurăminte, care nu sunt veritabile; dar dacă El vede că noi dăm totul, oricât ar costa, ca să-L prezentăm în lumea aceasta, atunci inima Lui se bucură.
Aceasta era, ceea ce Elisei avea nevoie şi pentru care s-a rugat. Nu a cerut nimic altceva – nu a cerut să fie folositor, nu ca să fie marele binefăcător al veacului său, să fie o persoană minunată, la care să privească toţi şi să-l vadă ca dătător de binecuvântare pentru sute şi mii de semeni ai lui. Nici un cuvânt despre aşa ceva; era ceva mult mai mare decât acestea, şi era exprimat în aceste cuvinte simple: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Răspunsul lui Ilie este la fel de simplu, şi anume: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi.“ Ceea ce noi avem nevoie pentru aceasta este puterea, aşa cum am amintit deja. De aceea noi, dacă venim la învăţătura Noului Testament, găsim, că Duhul Sfânt a coborât când Domnul Isus Hristos a plecat din lumea aceasta. Este deosebit de interesant şi totodată important pentru noi să studiem această ordine în cartea Faptele Apostolilor capitolul 1. Acolo găsim cuvântul „a luat” , care este folosit aici în 2 Împăraţi („dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”), nu mai puţin de patru ori. Aceasta are loc în legătură cu înălţarea la cer a Domnului Isus. „El a fost înălţat” – gândul acesta se întâlneşte în tot acest capitol. După aceea a coborât Duhul Sfânt. Aşa a coborât mantaua lui Ilie, când Ilie a fost înălţat.
„Eu nu pot” nu există!
Dacă eşti un creştin credincios, în tine locuieşte Duhul Sfânt, de aceea nimeni să nu se dea înapoi şi să spună: eu nu pot reprezenta pe Hristos. Expresia „eu nu pot” nu ar trebui să fie vocabularul nostru. Gândeşte-te că trupul tău este un „templu al Duhului Sfânt”! Îţi poţi imagina ceva mai copleşitor de emoţionant sau mai solemn decât aceasta, că trupurile noastre slabe, sărmane trebuie să fie locuinţa Duhului Sfânt? Se mai pune întrebare referitoare la putere, în timp ce puterea lui Dumnezeu locuieşte în trupul meu? Întrebarea adevărată este: Cum o folosesc eu? Eu nu trebuie să rog pe Dumnezeu pentru putere, căci puterea a coborât deja; greutatea şi încurcătura în care se află unii creştini este din cauză că ei roagă pe Dumnezeu pentru putere şi prin aceasta tăgăduiesc puterea prezentă, care este gata să lucreze. Mă tem că necazul obişnuit este din cauză că crucea lui Hristos a fost dată practic la o parte, se poartă grijă de lume, felul de a fi al lumii este preluat, şi apoi rugăm pe Dumnezeul sfânt să ne dea putere. Vai, dacă ne comportăm în felul acesta, atunci întristăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care este puterea. Eu spun, puterea a coborât, şi aceasta în nici un fel mai neînsemnat decât în Persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în trupurile noastre. De aceea putem spune că pentru un creştin credincios este disponibilă orice cantitate de putere.
Putere prin împotrivire
Permiteţi-mi să scot în evidenţă două sau trei lucruri referitoare la această putere, care fac chestiunea mai simplă. Această putere lucrează în două feluri şi în două cercuri, şi noi avem o ilustrare despre aceasta în capitolul nostru. Primul fel este prin împotrivire. Aceasta are loc în mod foarte liniştit; nu este o prezentare mare sau o realizare fantastică, care zguduie tot oraşul. Puterea în sine este foarte liniştită. Dacă priveşti elementele încărcate cu electricitate şi auzi zgomotul tunetului puternic peste capul tău, s-ar putea gândi, cât de mare este puterea prezentată acolo. Dar nu este aşa. Puterea este înainte, după aceea puterea a trecut, ea nu este în zgomot. Puterea este în fulger, nu în tunet. Ea este fără zgomot, dar irezistibilă. Deci, aşa cum am spus, această putere spirituală se opune. Permiteţi-mi să ilustrez aceasta: la înot sunt două acţiuni aproximativ diferite. Prima acţiune este o împotrivire faţă de elementul în care se află înotătorul. Dacă el nu se împotriveşte, el se va scufunda. Căci el se află într-un element advers, care l-ar înghiţi. Aceasta este prima acţiune. Dar acum priveşte cealaltă acţiune: el trebuie să facă o mişcare nouă în acest element. El introduce un principiu nou, care cu adevărat este un aspect nou de putere. El se împotriveşte elementului în care el este, dar cu ajutorul unei puteri cu totul nouă.
Deci acestea sunt cele două lucruri, care sunt legate cu putere: mai întâi împotrivire şi apoi opunere la împotrivire. Există împotrivire din partea elementului care se află acolo şi introducerea unei mişcări noi, care este total străină de cea care se află acolo. De aceea, dacă tu vezi un om umblând pe pământul acesta în puterea Duhului lui Dumnezeu, vei găsi aceste două lucruri: nu numai împotrivire faţă de influenţele care îl înconjoară, ci în acelaşi timp şi introducerea unui principiu nou de acţiune.
Deci, prieteni dragi, prezentăm noi în afară această putere? Aceasta este întrebarea. Să-mi fie permis să întreb pe fraţii tineri şi pe surorile tinere, care sunt în seara aceasta aici, câţi dintre ei se îngrijorează de influenţele care îi înconjoară în lumea aceasta. Principiul suprem al siguranţei este să ne temem de vrăjmăşia elementului care ne înconjoară. Totdeauna te bucuri când vezi o teamă divină, sfântă, copilărească şi cutremur; şi simţi totdeauna un sentiment neplăcut îndoielnic, când pe de altă parte vezi încredere exagerată. Afirm, că un creştin, care se teme de influenţele care îl înconjoară, este veghetor faţă de pericolele prin care merge. În partea opusă este unul care nu are grijă în pericolele mari, să nu se scufunde în torentul veacului acesta.
Cel mai greu pas în jos este primul pas
Dacă te temi, atunci te vei împotrivi. „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Psalm 112.1). Am auzit, că diferenţa între un peşte mort şi unul viu constă în aceea, că peştele viu înoată împotriva curentului iar peştele mort în direcţia curentului. Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinii credincioşi. Şi de aceea ne impresionează puterea acestui cuvânt: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (Efeseni 5.14)! Domnul să dea fiecăruia de aici această teamă sfântă, veghetoare asupra tuturor celor care ne înconjoară: căci noi ne aflăm într-un element îngrozitor, plin de capcane şi pericole, plin de lucruri care au scopul să conducă pe căi lăturalnice pe cei ce sunt fără grijă şi neatenţi. De aceea şi Duhul Sfânt spune: „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2.12). De ce? Deoarece noi suntem în ţara vrăjmaşului, duşmăniţi la fiecare pas. Şi de aceea repet şi accentuez insistent aceasta. Primul lucru, pe care sufletul tău trebuie să-l înveţe, dacă doreşti să lucrezi aici cu putere pentru Hristos, este să te împotriveşti. Fii sigur, că dacă cedezi în cele mici, curând vei ceda şi în alte lucruri mai importante! Pasul cel mai greu în jos este primul pas, ceilalţi urmează nespus de uşor. Ce gând îngrozitor! Domnul să-ţi îndrepte inima, ca tu să trebuiască să te împotriveşti, ca să trăieşti pentru Hristos în putere pe pământ.
Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important
Şi apoi găsim o expresie a acestei energii noi şi minunate în istoria lui Elisei. Ce a făcut el mai întâi, atunci când mantaua lui Ilie a căzut peste el, în timp ce Ilie se urca spre cer? Cum a arătat el, că o măsură dublă din duhul lui a venit peste el, care l-a făcut apt să fie un reprezentant demn al lui Ilie înălţat la cer? Care a fost prima dovadă? „Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi.” Aici eu găsesc aşa-numitul primul cer. Şi o spun accentuat: dacă tu nu te împotriveşti în cercul dinăuntru, nu o vei face niciodată în cercul exterior. Mulţi oameni spun: tu nu cunoşti situaţia mea grea; tu nu şti cum îmi merge în mediul meu familiar, în cercul cunoscuţilor mei, la locul de muncă, şi aşa mai departe. Oricât de grele ar putea fi toate acestea şi oricât de mult v-aţi afla în situaţii grele, permiteţi-mi să vă spun, prieteni dragi: cu toate acestea, dacă aţi învăţat în sufletul vostru mai întâi să vă împotriviţi la ceea ce vine dinăuntru, atunci veţi cunoaşte cât de plini de putere şi de hotărâţi puteţi să vă împotriviţi la cele din afară. De aceea eu cred că primul cerc este cel mai greu. Vorbind simbolic, Elisei dă la o parte mai întâi ce îi era cel mai apropiat – ca să zicem aşa, ceea ce îl caracteriza, şi anume mantaua proprie.
Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, în evanghelia după Luca capitolul 9 găsim un răspuns la aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Se spune aşa? Nu direct, căci aceasta ar fi ce este în afară; ci se spune şi: „să se lepede de sine însuşi”, acesta este cercul lăuntric. Abia după aceea urmează „să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.” În privinţa aceasta aveţi ambele cercuri; cel interior şi cel exterior. Şi acolo unde este o dorinţă sinceră de a reprezenta pe Hristos în puterea care ne-a dat-o El, atunci eu trebuie mai întâi să sfâşii mantaua mea proprie, trebuie să renunţ la mine însumi. După părerea mea, aceasta înseamnă „să se lepede de sine însuşi”. Nu să ne reţinem de la anumite lucruri, ci să renunţăm la eul propriu. Minunată libertate! Eu nu cunosc ceva mai frumos decât aceasta: eu renunţ la eul meu în totalitate, pe deplin, Eu primesc motivaţii noi, impuls, gânduri şi ţeluri de la altcineva, şi de aceea eu pot să mă lepăd de mine, să-mi iau crucea şi să urmez pe Isus.
Voi primiţi aceste lucruri prezentate aici într-o imagine impresionantă: Elisei a apucat hainele sale şi le-a rupt în două bucăţi. După aceea ridică mantaua lui Ilie şi spune cam aşa: acum nu mă dau înapoi de frica Iordanului. Acum pot întâmpina moartea. Nu mă uimeşte durerea, suferinţa şi ruşinea care mă înconjoară în lumea aceasta. Şi pot să mulţumesc Aceluia care îmi dăruieşte să accept toate acestea, pentru că dorinţa inimii mele este: doresc să reprezint pe Acela care nu este aici.
Depinde de ceea ce vedem
Dar permiteţi-mi să mă ocup cu un alt punct important. Cineva ar putea să mă întrebe: Cum primesc eu această putere? Pe de o parte noi posedăm, aşa cum am amintit deja, toată această putere. Prin harul minunat al lui Dumnezeu şi marea Lui bunătate Duhul Sfânt a coborât ca să locuiască în noi. Dar cum se face cunoscută această putere a Duhului Sfânt practic în noi şi prin noi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în trupurile noastre. Dar cum este practicată puterea, şi care este principiul în acest caz? Este foarte frumos să vedem ilustrarea de aici. Nimic mai simplu decât aceasta; răspunsul este: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Sunt conştient că simplitatea acestei afirmaţii este o piatră de poticnire pentru unii. „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Noi nu citim, că el l-ar mai fi văzut şi altă dată după aceea, ci dimpotrivă: „Şi nu l-a mai văzut.” Dar el a văzut cum a fost luat Ilie de la el, şi aceasta este important. Acum vă întreb: vă puteţi imagina ceva mai minunat? Arată-mi pe domnitorul, deţinătorul puterii lumii acesteia, care ar fi putut vreodată spune celui supus lui: dacă tu mă vezi într-o anumită poziţie, atunci vreau să-ţi dau ceva din mine însumi. Exact aceasta găsim aici: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.”
Singura întrebare era: Îşi va îndrepta el ochii spre el? Va accepta el provocarea mare a lui Ilie în înălţarea lui la cer şi îşi va ţine permanent ochii îndreptaţi ţintă spre el, când el va pleca? Aceasta este întrebarea. Doresc să vă arăt pe baza Scripturii, cum principiul acesta străbate toată Biblia. Este realitatea binecuvântată să nu mai priveşti la tine însuţi şi nici la toate celelalte, ci la Hristos. Dacă ochiul nu mai priveşte la toate celelalte şi se îndreaptă spre El, atunci găsim puterea Duhului Sfânt în acţiune. Ce minunat de simplu este aceasta!
Petru priveşte la Isus
Doresc să vă dau şi alte exemple de aceeaşi natură:
Să ne îndreptăm spre întâmplarea relatată în evanghelia după Matei capitolul 14 şi să privim pe Petru. Ce spune el? „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape.” Domnul Isus îi cere; „Vino!” Petru a coborât din corabie şi a mers pe ape, ca să ajungă la Isus. Şi este minunat să medităm la aceasta: atâta timp cât privirea lui se odihnea pe Domnul binecuvântat, el a mers pe ape fără nici un efort, ca şi Hristos Însuşi. Nu se punea nici o întrebare referitoare la prezenţa puterii; aceasta era evident prezentă. Cum ar putea un om să meargă pe apă, dacă nu printr-o putere supranaturală? Tocmai despre această putere vorbesc eu, despre puterea supranaturală; nu nenaturală ci supranaturală, o putere dinafara naturii întregi. Dar priviţi, prieteni dragi: vântul şi valurile devin acum furtunoase şi Petru începe să se scufunde, atunci când priveşte la vânt. Atâta timp cât privirea lui era umplută numai de Domnul Isus, el mergea peste apele învolburate sub protecţia Domnului Însuşi. Era o călătorie fără efort; şi eu afirm, nu contează greutăţile, ele trebuie să dea naştere numai la preocuparea cu Domnul. Dacă avem ochii îndreptaţi spre El, greutăţile nu ne vor birui. Oamenii îmi spun deseori: Dacă voi merge pe drumul acesta sau acela, voi pierde totul. – Bine şi frumos, răspund eu, presupunând că este aşa. Nu merită Hristos totul? În afară de aceasta niciodată nu veţi avea o altă posibilitate atât să dovediţi cât şi să arătaţi că Hristos singur vă este de ajuns.
Şi mai este altceva: în măsura în care voi pierdeţi ceva din pricina lui Hristos, veţi trăi bucuria cea mai minunată şi mai binecuvântată, pe care Domnul Însuşi v-o dăruieşte. Voi veţi primi returnat înmiit sub altă formă. Depăşeşte orice imaginaţie omenească, că în momentul în care ochiul meu se odihneşte pe Hristos în gloria Lui actuală, eu pot accepta aici totul: ocara, batjocura, ura, respingerea. De ce? Deoarece puterea lui Hristos este de partea mea. Eu pot accepta locul Lui pe pământ – şi de ce? Deoarece eu Îl văd în glorie şi eu sunt cu El acolo.
Ştefan vede pe Isus
Să luăm un alt exemplu: acela al lui Ştefan din cartea Faptele Apostolilor capitolul 7. Nimeni nu s-a mai aflat de atunci încoace în aceleaşi împrejurări ca el. Să-l privim pentru un moment. El stă acolo în mijlocul mulţimi furioase, care setoase de sânge se năpustesc asupra Lui şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El privea ţintă spre cer şi vede gloria lui Dumnezeu şi pe Isus. Nimic nu îl oprea de la aceasta. El îngenunche şi se roagă pentru ucigaşii lui şi îşi încredinţează duhul în mâinile Domnului Isus. De unde a primit el puterea pentru aceasta? Plin de Duhul Sfânt a privit ţintă spre Unul care a fost luat. Aşa cum Elisei a văzut pe Ilie când a fost luat şi a primit mantaua lui, tot aşa Ştefan, când a privit spre Domnul Său, a putut să-şi lase viaţa aici. El a putut suporta toată ura îngrozitoare, pietrele, atacurile ucigaşe ale vrăjmaşilor săi şi a putut îngenunchea să se roage pentru oamenii care îl omorau.
Moise priveşte într-un anumit sens la Isus
În acest contest este o chestiune care este foarte importantă pentru inimile noastre, şi anume cum se desfăşoară această putere. Presupunem că puterea este prezentă, cum se manifestă ea caracteristic? După părerea mea Evrei 11.27 clarifică aceasta. Când Duhul Sfânt vorbeşte despre istoria lui Moise, El spune: „[El, Moise] a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Cuvântul decisiv aici, care descrie clar şi precis exercitarea puterii, este „a rezista”. Cum se realizează aceasta? Aceasta se poate urmări în istoria lui Moise. Ce a făcut el mai întâi? El a refuzat. Tocmai despre aceasta am vorbit: el s-a împotrivit împrejurărilor sale. Ştiu că oamenii spun mereu cu privire la împrejurările lor: Dumnezeu m-a pus în ele. Tu şti că providenţa m-a aşezat în această situaţie neobişnuită, şi de ce gândeşti tu acum, că eu trebuie să-i întorc spatele? Hotărârea lui Dumnezeu m-a pus în locul acesta. – Eu nu cunosc o persoană în viaţă, care mi-ar putea arăta o hotărâre divină mai clară şi mai pregnantă decât Moise. Era hotărârea divină, care l-a salvat din groapa cu apă în coşuleţul din răchită, care a trimis pe fiica monarhului la malul râului, i-a deschis inima şi a trezit în ea compătimire pentru copilaşul sărman. Era providenţa divină, care l-a aşezat pe Moise în poziţia unui copil adoptiv al fiicei monarhului. Totul a fost călăuzire divină, de la început şi până la sfârşit.
Dar, prieteni dragi, a fost o zi, în care a început credinţa; şi aceasta se uită repede. De îndată ce credinţa a început să lucreze în inima lui Moise, el a respins cea mai bună poziţie, pe care un om o putea avea. El a respins exact postul, pe care oricine l-ar fi ocupat cu lăcomie în mod normal în interesele poporului său. S-ar putea spune şi probabil s-a spus: el este cel potrivit, ca să elibereze pe Israel. Priviţi la poziţia lui: el este fiul respectabil al fiicei monarhului, marele bărbat în Egipt alături de împărat. El ne va aduce o eliberare minunată. – Dar gândiţi-vă la aceasta: el renunţă la toate: „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” El este ca înotătorul în elementul vrăjmaş, şi el i se împotriveşte. În cazul lui, împrejurările păreau să fie favorabile, cu toate că în realitate erau vrăjmaşe. Aceasta este partea rea. Ele par favorabile, dar în realitate erau vitrege. Ce face el după aceea? El alege suferinţa. Renunţă la comoditate şi alege inconvenientul. Renunţă la lux şi alege starea de umilinţă. El renunţă exact la ceea ce inima s-ar bucura, şi alege exact ceea ce pentru carne şi natura noastră este respingător. El se împotriveşte comodităţii de la curtea lui Faraon, el respinge demnitatea unui fiu al fiicei împăratului şi alege suferinţa şi necazul cu oamenii cei mai mult jupuiţi, care au existat vreodată. Şi tocmai de la acest popor a avut el de suferit în timpul întregii lui vieţi. Şi care este comentariul Duhului Sfânt referitor la această atitudine? Ce valoare avea ea din punctul de vedere al lui Dumnezeu? Cum o evaluează Dumnezeu? Găsim aceasta în epistola către Evrei 11.26. Era „ocara lui Hristos”, pe care Moise a considerat-o o bogăţie mult mai mare decât comorile Egiptului. Ce minunat, că Duhul Sfânt poate da o astfel de mărturie la fapta lui Moise!
Şi apoi a mai fost ceva: Moise a părăsit Egiptul. Mai întâi el renunţă la luxul de acolo şi alege necazul împreună cu poporul lui Dumnezeu; şi acum el întoarce spatele la toată chestiunea. Ce putere era aceea, care l-a făcut să suporte toate acestea? El a văzut pe Unul, care a fost luat: pe Dumnezeul nevăzut: „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Tot aşa este şi cu noi; forţa nevăzută lucrează în noi, acolo unde cu ochii credinţei noi vedem pe Hristos Cel nevăzut. Aşa cum ochiul nostru priveşte pe Hristos în cer, care este de toţi nevăzut, în afară de omul credinţei, tot aşa lucrează în noi forţa nevăzută.
Noi trebuie să privim la Isus
Dar eu doresc să vă îndrept atenţia în mod deosebit la acest exemplu despre Moise, căci ştiu că el atenţionează cu privire la capcanele şi pericolele pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre, în mod deosebit pentru cei mai tineri. Şi observaţi, că momentan nu atât de mult lucrurile rele ale lumii acesteia sunt o capcană – trebuie să recunosc, că sunt mulţi care au o conştiinţă care îi reţine să vrea să facă răul. Însă sunt lucrurile bune ale lumii acesteia, după care aleargă aşa de mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Afirm cu toată severitatea, că în felul acesta este total tăgăduită calea lui Hristos a suferinţei şi lepădării. Cât de cu totul altfel ar fi toate, dacă tu ai putea spune sincer Domnului Isus (cu aceasta am început în seara aceasta): doresc să Te reprezint pe pământul acesta. Este dorinţa inimii mele, să Te reproduc. De aceea îmi doresc mult o îndoită măsură din Duhul Tău, aici unde Tu ai părăsit acum scena aceasta, pentru ca eu să pot fi aici expresia fidelă, interpretul şi mesagerul Tău, şi anume exact în lumea care Te-a respins!
Perimteţi-mi să spun un cuvânt de încurajare, care să bucure inimile noastre. Este o mare mângâiere să şti că puterea se obţine aşa de simplu: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. L-ai privit tu vreodată prin credinţă, acolo sus în gloria Sa? Tu vei replica: tu nu cunoşti greutăţile mele şi ce vrea să mă ducă la cădere. – Dar ai probat tu puterea? Aceasta este întrebarea. Ţi-ai luat tu vreodată privirea de la toate şi în mod simplu ai îndreptat-o spre Hristos în cer? Şi mi-ai putea tu spune în seara aceasta, că tu cu adevărat ai făcut aceasta şi ţi-a lipsit puterea? Dragă prietene, sunt sigur, că nu vei putea spune. Una urmează inevitabil pe cealaltă.
Dumnezeu să vă dăruiască o inimă, care să bată pentru Hristos pe pământul acesta. Ocazia pentru aceasta niciodată nu va fi dată în cer. Acolo este glorie şi binecuvântări, dar momentul acesta nu va mai reveni niciodată. Eu am numai această unică viaţă, şi pentru ce? Pentru un moment scurt eu sunt pus în această lume vrăjmaşă, de neîmpăcat, ca pe această scenă să merg pe calea Acelui binecuvântat, ca să-L reprezint în lumea care nu a vrut să-L aibă. Tocmai aici El a fost urât, dispreţuit şi răstignit. Acesta este cu adevărat un moment cu cea mai mare însemnătate. Nu mă îndoiesc nicidecum că vom avea pierderi; dar dacă ele ar fi din pricina lui Hristos? O pierdere în lume din dragoste pentru Hristos! Nu este nimeni, care are dragoste sau sentimente pentru El, care nu s-ar bucura, dacă Dumnezeu l-ar considera demn să sufere pentru Numele Lui. Nu ai suferi tu pentru cineva de pe pământ, pe care îl iubeşti? Ce fel de sentiment pentru Hristos este acela, dacă nu ai putea suferi pentru El?
Domnul să dea prin Duhul Său simţământul inimilor noastre a ceea ce înseamnă să fii aici ca vase ale puterii lui Dumnezeu! Dacă privesc la Domnul Isus Hristos, dacă privirea se odihneşte pe El prin credinţă şi eu nu mă gândesc la mine, atunci vine puterea care mă face capabil să-L reprezint. Nu este o chestiune legată de aptitudinile mele, sau cum eu pot trece prin greutăţi. Nu-mi va folosi niciodată, să mă sprijin pe acestea. Nu vei ajunge la ţintă dacă gândeşti să ajungi la ţel. Dar dacă ochiul tău priveşte numai la Hristos, crucea îţi va deveni subiectul cel mai plăcut (ce este mai frumos, decât faptul că eu am voie să merg pe calea Domnului Isus prin lumea aceasta?). Şi suferinţa va deveni dulce şi ocara va deveni o nimic, din cauza bucuriei să fiu cu El mai presus de toate acestea, acolo unde este El. În felul acesta sufletul ia tot mai mult în posesiune plinătatea binecuvântată şi gloria nesfârşită a locului acela. Aşa a fost cu Avraam şi Lot. Lot – modelul unui creştin lumesc – a primit cetăţile câmpiei. Când a ajuns acolo şi apoi a avut ceea ce ochii lui au văzut şi ce inima lui dorea, i-a dăruit probleme de la început până la sfârşit. Însă lui Avraam Dumnezeu îi spune: „Ridică-ţi privirea”. Şi el îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi are parte toate aceste discuţii divine şi de asemenea şi de călăuzire divină. El devine prietenul lui Dumnezeu şi are dreptul să savureze părtăşia cea mai intimă cu Dumnezeul preamărit.
Domnul să îmbărbăteze prin Duhul Său fiecare inimă şi să facă pe Hristos centrul sufletelor noastre, ca fiecare să poată spune: dorinţa mea cea mai mare este să reprezint pe Domnul Isus în lumea aceasta rea. – Şi fie ca noi să cunoaştem personal această putere minunată. Domnul să consolideze legământul fiecărei inimi cu El, pentru ca noi nu numai să vedem ca misiune a noastră, ci ca unul din privilegiile cele mai mari, care ne-ar putea fi dat: să fi trimis acolo unde Hristos a fost respins şi să fii chezaş pentru El într-un timp tău.
Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului?
Modele biblice de dăruire
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: 1 Samuel 17.48; 18.4; 31.1-6; 2 Samuel 1.11-27; Ioan 20.11-18
Două feluri de devotament
Tema noastră din seara aceasta este: sursa adevărată şi motivul devotamentului şi cum este răsplătit devotamentul. Pentru aceasta doresc să vă îndrept atenţia spre locurile din Biblie [de mai sus], pe care tocmai le-am citit înaintea voastră. Ele arată două feluri sau două aspecte de devotament, care se găsesc în Biblie. Domnul a vrut ca aceste aspecte să conducă unul la celălalt. Căci dacă un aspect este numai pentru sine însuşi, deci nu conduce spre celălalt, atunci noi nu putem cunoaşte pe deplin gândurile lui Hristos referitor la ele. Pe lângă aceasta, omul, în care este numai un aspect al dăruirii, nu poate fi păzit faţă de pericolele şi minciunile vrăjmaşului. Desigur, această dăruire, să-i spunem „mai joasă”, este cât de cât reală, căci persoana, care posedă această dăruire, nu este infidelă. Fără îndoială rezultă din aceasta, că omul, care posedă numai această însuşire mai inferioară a devotamentului, în momentul acesta nu este încă un prieten al lui Hristos. El nu cunoaşte taina Domnului şi nu este în siguranţă faţă de ademenirile din jurul lui. Ţelul şi gândurile lui Dumnezeu sunt, ca o însuşire să conducă la cealaltă. Este bine să posezi deja dăruirea „mai joasă”, dar este periculos să te mulţumeşti numai cu ea. Dacă inima se mulţumeşte cu aceasta şi nu se străduieşte să obţină treapta mai superioară, să ajungă la dăruirea deplină, atunci inima nu este sigură.
Devotamentul lui Ionatan
Voi încerca să-ţi explic aceste două feluri de devotament. În 1 Samuel 18.4 avem o ilustrare minunată a primului fel, a devotamentului mai de jos. Acest devotament rezultă simplu din faptul cunoaşterii că ai avut parte de ajutor; dar el nu cunoaşte persoana care a dat acest ajutor, a făcut această slujbă. Aceasta era natura, fiinţa dăruirii lui Ionatan. Fără îndoială mulţi dintre voi ştiu că devotamentul lui Ionatan este prezentat deseori ca cel mai mare exemplu de dăruire din Biblie. Eu sunt însă convins că nu este aşa. Acest devotament în sine este minunat, însă el este limitat, el nu merge foarte departe; şi el nu este desăvârşit, tocmai pentru că este limitat. El eşuează într-o însuşire esenţială: şi anume că el nu este total şi complet. Nicidecum nu vreau să subapreciez valoarea devotamentului pe care Ionatan îl arată aici la început, însă istoria însăşi ne va arăta dimensiunea sentimentelor lui. Este trist să vezi un astfel de bărbat, care era aşa de legat cu salvatorul lui Israel, mergând spre un aşa sfârşit. Găsim aceasta în capitolul 31 al primei cărţi a lui Samuel.
Se pare că Ionatan nu a cunoscut pe David mai înainte, ei nu au avut nici un fel de legătură unul cu altul. David însă a realizat această salvare minunată a lui Israel, a poporului Domnului, căci pentru aceasta a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Gândesc că tocmai această salvare de filisteni realizată de unul singur, pe care David a obţinut-o prin credinţa simplă în Domnul, l-a impresionat pe Ionatan aşa de mult, că inima lui s-a legat de inima lui David, atunci când el a văzut semnele morţii în mâna acestui tânăr simplu din Iuda. Realmente aici salvatorul stătea înaintea naţiunii.
Primele versete din 1 Samuel 18 înseamnă simplu următoarele: Ionatan a văzut pe David cu semnele biruinţei, cu capul filisteanului în mâna sa, şi ca să zicem aşa şi-a zis în sine însuşi: „Acolo este salvatorul meu”. Şi în această primă oră a libertăţii, prin această cucerire minunată „sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul lui” (1 Samuel 18.1). Sentimentul produs de această lucrare în inima lui era aşa de copleşitor (el avea o cunoaştere clară a acestei binecuvântări minunate, de care Israel a avut parte, şi a acestei eliberări, care a fost realizată), că inima lui s-a legat cu inima lui David. Şi nu numai aceasta: el se dezbracă – el dă lui David ceea ce îl caracteriza pe el ca războinic. El nici nu ar fi putut da destul lui David. Cu toate acestea trebuie remarcat, că el nu s-a dat pe sine însuşi. El a dat posesiunile sale, însă s-a păstrat pe sine însuşi pentru sine. Gândeşte-te la ce a reţinut pentru sine! El a dat tot ce avea, el s-a dezbrăcat pe sine însuşi. Recunosc, aceasta arată o preţuire minunată a persoanei lui David. Ea este minunată la locul ei; dar ceea ce Ionatan a reţinut pentru sine era de mii de ori mai preţios decât ceea ce a dat. Şi te asigur, că acesta este felul în care Dumnezeu evaluează ceea ce noi dăm: nu pe baza a ceea ce dăm, ci pe baza a ceea ce reţinem. Acesta este etalonul divin.
Şi acum îţi pun o întrebare: Ce reţii tu? Nu enumera ce ai dat. Poate ai dat arcul şi centura sau ceva asemănător; poate ai dat averile tale; poate te-ai debarasat de toate, poate deseori te-ai sacrificat. Ai putea spune: „Tot ce posed în lumea aceasta este lipsit de importanţă în comparaţie cu dragostea Sa minunată, şi inima mea cunoaşte lucrarea, pe care El a făcut-o pentru mine. Nu era El, Cel care prin moartea Sa a anihilat forţa puternică a marelui Goliat, sub a cărui influenţă noi toţi am stat cândva? Nu era Domnul Isus Hristos, Cel care a înfrânt puterea lui satan, păcatul şi moartea? David a lucrat realmente o eliberare minunată; însă Salvatorul nostru a obţinut biruinţa, prin faptul că El Şi-a dat viaţa, Prin faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi. Tu ai putea şti în inima ta, că El te-a scos din necaz, din nenorocire şi din păcat. Şi salvarea este aşa de minunată că tu Îi dai tot ce ai. Dar dacă te sustragi pe tine însuţi, dacă nu te dai pe tine însuţi Lui, atunci aceasta nu corespunde a ceea ce El Îşi doreşte şi ceea ce El doreşte să posede.
Ai putea să mă întrebi, cum pot eu dovedi că Ionatan nu s-a dat pe sine însuşi? Foarte simplu: Ionatan nu s-a decis să împartă aceeaşi soartă cu David, el nu s-a pus niciodată cu totul de partea lui David: în timp ce David este respins, Ionatan este la curtea lui Saul; în timp ce David este în peşteră, Ionatan este alături de scaunul de domnie; în timp ce David este în pericol, Ionatan este în siguranţă în palatul lui Saul. Ionatan nu s-a identificat niciodată pe deplin, niciodată public, niciodată evident cu David cel respins, vânat, dispreţuit, alungat. Nu spun că el nu a avut nici o simpatie pentru David. Însă aceasta nu a fost vizibilă public, totul era ascuns. Eu recunosc desigur că Ionatan avea simpatie pentru David, însă el niciodată nu o va arăta înaintea lumii şi va spune: „Doresc să-l am mai bine pe David decât curtea împărătească a lui Saul.” Niciodată nu a făcut aceasta şi consecinţa era, că atunci când filistenii (vrăjmaşii care se aflau în mijlocul lui Israel şi pe care Dumnezeu i-a folosit împotriva lui Israel din cauza păcatelor lor) s-au întărit şi au învins armata lui Israel, printre morţi se afla nu numai împăratul, ci şi Ionatan.
Şi de aceea am citit la început din 2 Samuel 1, un cântec de jale foarte melancolic şi impresionant, o plângere a unuia care iubea cu adevărat pe Ionatan. Cât de mult se cuprinde în cuvintele acestea: „Frumuseţea ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale!” (2 Samuel 1.19)! Ionatan nu a părăsit niciodată înălţimile, pentru a merge pe locurile de respingere. David era, să spunem aşa, respins şi Ionatan se afla la curtea împăratului, şi aşa a căzut Ionatan. De aceea spun: cu toate că devotamentul lui Ionatan faţă de David este minunat în sine însuşi, aceasta nu a împiedicat ca David şi Ionatan să fie despărţiţi. Poate aceasta să fie forma cea mai înaltă a dragostei, care este mulţumită, dacă ea este despărţită de ceea ce iubeşte? Şi cu toate acestea găsim aici un bărbat, care a putut să se despartă de tot ce are valoare şi să le dea aceluia care l-a salvat; care a rămas în continuare la curtea împăratului lui David, în timp ce acesta era respins, izgonit de toţi – o adevărată imagine despre Domnul Isus Hristos în timpul actual. Fiţi siguri, iubiţi prieteni: dacă pe voi nu vă leagă de Hristos nimic mai mult decât sentimentul că El a făcut o slujbă, o lucrare pentru voi, atunci niciodată voi nu vă veţi devota cu adevărat! Trebuie eu să minimalizez această slujbă, această lucrare? Dumnezeu să mă ferească! Să îndepărtez eu ceva din mărimea acestei lucrări? Dumnezeu să mă ferească! Însă eu doresc ca voi să ştiţi ce este mai mare: lucrarea, sau Acela care a făcut lucrarea. Aceasta este întrebarea.
Care este deci diferenţa între treapta mai joasă a devotamentului, pe care am studiat-o acum, şi treapta mai superioară a lui? Nu este vorba de faptul să năzuim să dăm ceva lui Hristos, ci este vorba de conştienţa că noi am primit totul în Hristos, respectiv de la Hristos, aşa că El înlocuieşte totul din inimile noastre. Treapta mai joasă de devotament rezultă din slujire; ea spune: „Eu doresc să-Ţi dau în schimb tot ce am.” Treapta mai înaltă spune: „Eu primesc de la Tine, pentru ca Tu personal să înlocuieşti în sentimentele mele tot ce ar putea avea un loc acolo.” Exact aceasta este diferenţa între o persoană care cunoaşte lucrarea lui Hristos, şi o persoană care cunoaşte pe Hristos personal.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare de aici care cunoaşte lucrarea lui Hristos; dar ţelul meu mare este să vă fac să înţelegeţi binecuvântarea nespus de mare a intimităţii personale cu Acela, care a făcut această lucrare pentru tine. Şi îmi doresc aceasta pentru tine, căci ştiu că tu niciodată nu vei fi sigur înaintea amăgirilor, provocărilor şi ademenirilor lumii acesteia, până când nu vei cunoaşte pe Acela care pentru tine a pus în umbră toate acestea. Sunt două puteri; una din ele hotărăşte în fiecare inimă: o putere este lumea, cealaltă putere este Hristos. Şi poţi fi sigur, că nu vei fi la adăpost faţă de una, dacă nu ai găsit pe cealaltă.
Ai putea acum să-mi spui, că tu şti, că toate păcatele tale au fost iertate. Eu nu tăgăduiesc aceasta: aceasta produce uşurare. Tu spui, este o uşurare minunată. Şi eu recunosc aceasta şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar dacă până acum tu nu ai cunoscut pe Acela care Şi-a vărsat sângele preţios, ca să-ţi ierte păcatele, atunci nu vei fi sigur înaintea tuturor provocărilor timpului acesta. Cunosc multe neamuri iubite ale mele, care sunt conştiente de iertarea păcatelor lor, şi cu toate acestea sunt aşa de apropiate de lume, cum nu se poate fi mai aproape. Cu siguranţă ele nu pun la îndoială iertarea păcatelor lor; şi ele pot numi o bază divină pentru siguranţa lor, tot aşa ca şi voi, care sunteţi în seara aceasta aici; mai mult, ei se bucură de aceasta. Nu vreau să minimalizez aceasta, însă îţi spun, ei se bucură şi de lume. Ei au iertarea păcatelor lor şi savurează acest fapt; ei cunosc slujirile, pe care le face Hristos, şi se bucură de ele; şi ei îţi spun mereu, că este minunat să vezi păcatul, moartea, satan, iadul şi toate biruite şi cucerite de Hristos; ei ştiu să preţuiască toate acestea. Însă ei niciodată nu au cunoscut binecuvântarea care este legată de acestea atunci când persoana proprie este dată în schimbul acestora. Atunci se cunoaşte Persoana care poate să înlăture toate din inimă, deoarece El Însuşi posedă inima. Ei nu ştiu nimic despre aceasta, ei niciodată nu au ştiut nimic despre aceasta şi nici în viitor nu vor şti nimic despre aceasta. Când vei vorbi creştinilor despre Hristos, atunci ei nu vor avea interese mari să te asculte.
Mă adresez aici cu toată seriozitatea la fiecare de aici. Te întreb: Dacă ne-am aşeza, ca să vorbim împreună despre Domnul Isus Hristos, cât de bine te pricepi tu în acest domeniu? Dacă aş vorbi cu tine despre slujba Lui, te pricepi? Dar dacă am vorbi despre El Însuşi, te pricepi şi atunci? Ar fi aceasta o temă, la care inima ta să se reverse – desăvârşirile diferite ale Aceluia, al cărui har permite să ne numească prietenii Lui? Pentru fiecare din noi aceasta este o chestiune serioasă. Care ar fi răspunsul tău, dacă eu spun: să vorbim despre Acel Sfânt, care a părăsit tronul lui Dumnezeu şi a coborât pe pământ, ca să devină Om, ca să reveleze dragostea Tatălui Său unui sărman ca mine – că El ar lua inima mea sărmană, suferindă şi ar câştiga-o pentru Sine? Dacă El a câştigat inima mea şi inima ta, atunci cu siguranţă vom putea vorbi despre Acela, care pentru ţelul nostru comun a luat această poziţie.
Deseori sunt uimit cât de puţini credincioşi sunt personal apropiaţi de Hristos: să cunoşti personal pe Hristos şi să te bucuri de El Însuşi ca Persoană şi nu numai de o învăţătură referitoare la El. Aproape că nu se cunoaşte mai mult decât o învăţătură referitoare la El; s-a înţeles foarte puţin că un Om viu stă pe tronul lui Dumnezeu în cer – o Persoană iubitoare, care poate satisface orice dorinţă a inimii şi pe care eu Îl cunosc ca Dumnezeu într-un Om; aceasta este partea minunată în această chestiune. Eu cunosc pe Dumnezeu în Isus. Cum altfel aş putea eu cunoaşte pe Dumnezeu? Numai în acest Unul sfânt, preaiubiţi prieteni, pot eu cunoaşte pe Dumnezeu; aceasta este partea minunată. Om adevărat, Om real şi totuşi Dumnezeul puternic. Dumnezeu în Om. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Aceasta este singura cale pe care eu pot cunoaşte pe Dumnezeu; eu văd pe Dumnezeu în Hristos; eu cunosc pe Dumnezeu prin acest Om; şi eu sunt adus la Dumnezeu prin El. Ce binecuvântare! Numai aceasta mă mântuie şi nimic altceva nu mă poate salva.
Doresc să-ţi pun pe inimă – tu nu eşti sigur, inima ta nu este apărată, dacă Hristos nu este singurul Stăpân, căruia Îi aparţine tronul. Dacă El domneşte personal pe tronul inimii tale, atunci ai motivul adevărat, izvorul adevărat, puterea adevărată pentru drum şi pentru mărturia pentru El aici pe pământ. Aceasta era ceea ce îi lipsea lui Ionatan. Nu vreau să par unilateral; recunosc că devotamentul lui, pe cât era posibil, era real şi minunat; însă devotamentul lui nu s-a ridicat peste treapta de jos. În privinţa aceasta era insuficient, căci ceea ce dorea sufletul lui David nu i-a fost dat. Aceasta ceste ceea ce caută Hristos cu privirea; El doreşte să aibă inima ta – cu alte cuvinte, pe tine însuţi; de aceea Duhul Sfânt spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4.23).
Devotamentul lui Rut
Doresc să vă îndrept atenţia spre o altă întâmplare din Vechiul Testament. Ea este total opusă de cele spuse până aici şi ea va clarifica mai mult istoria lui Ionatan. Mergem la istoria lui Rut; gândesc că voi toţi cunoaşteţi istoria. În cazul lui Rut nu era vorba de slujire. Naomi i-a făcut parte de tot ce era posibil; zilele ei de slujire trecuseră; aşa începe cartea Rut. Găsim o văduvă săracă, singuratică, una care de două ori a rămas singură – o femeie care şi-a pierdut soţul şi copiii, care spune: „Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic” (Rut 1.21). Ea ar fi putut la fel de bine să spună: „Am terminat cu lumea aceasta; soarele meu a apus, pe când era încă ziuă; eu nu mai pot face nimic pentru tine; du-te înapoi la dumnezeii tăi; eu nu-ţi mai pot da nimic; nu mai pot face nici o slujbă pentru tine; sora ta s-a întors înapoi; întoarce-te şi tu.” Ce gândeşti tu, care a fost răspunsul la aceasta? Ce a trezit această afirmaţie în inima lui Rut? Care a fost efectul acestei solicitări? Deci, această solicitare a arătat realitatea simplă, că persoana lui Naomi era, ca să zicem aşa, ancorată în inima moabitei. În fond răspunsul lui Rut a fost: „Tu eşti aceea pe care eu o vreau, eu te preţuiesc. Este persoana ta de care sunt legată, nu de slujire, eu nu vreau s-o mai am. Tu mi-ai dat tot ce puteai să-mi dai, însă eu nu doresc să te părăsesc, nici în viaţă nici în moarte nu mă pot despărţi de tine. Te-am cunoscut când îţi mergea bine, şi vreau să fiu cu tine şi atunci când ai parte de nenorocire. Te-am cunoscut în zilele bune, nu doresc niciodată să te părăsesc în zilele întunecate.
Observă diferenţa. Nu era nici slujirea de care Rut a avut parte de la Naomi, şi nici dorinţa ei după altă slujire în continuare de la Naomi. Şi eu spun aceasta, deoarece cunosc oameni care gândesc: dacă ziua întreagă o petrec în slujire, dacă sunt deosebit de activ, dacă merg aici şi acolo, atunci sunt foarte devotat. – Însă eu nicidecum nu pot spune aşa ceva. Probabil tu eşti aşa, şi poate chiar mai mult; probabil ai umplut cu pliante toate restaurantele din oraş, şi cu toate acestea nu posezi nici măcar o singură însuşire a devotamentului care bucură inima Domnului Isus Hristos. S-ar putea să fi o persoană care lucrează din greu – şi nu doresc să desconsider aceasta, să mă ferească Dumnezeu -, dar este o mare diferenţă între această chestiune şi o persoană care trăieşte în intimitatea apropierii personale de Domnul Isus Hristos, aşa că El poate spune despre ea: „Aici este cineva care preţuieşte gândurile Mele mai mult decât orice în lume; Eu îl numesc prietenul Meu şi Eu îi voi face cunoscut gândurile Mele.” Nu este aceasta cu totul altceva? Eu niciodată nu aş putea spune, că cineva care se află în această poziţie ar fi mai puţin avansat în slujirea lui; însă diferenţa este simplă, că slujirea poartă caracterul gândurilor lui Hristos şi nu preferinţele noastre proprii. Atunci ne vom gândi la preferinţa Lui şi la ceea ce El vrea să aibă.
Nu doresc să micşorez în inimile voastre dragostea voastră pentru slujire, ci doresc ca voi să luaţi seama ca slujirea voastră să fie o buna plăcere pentru Hristos şi nu numai bucuria voastră proprie. Aceasta este ceea ce caracterizează o persoană deplin devotată. Această persoană se bucură să cerceteze ce Îi place Domnului. Există ceva, care aduce mai multă binecuvântare, decât să cercetezi ce Îi place Aceluia care este ţelul nostru? Ce va dori El? Mă gândesc cu plăcere la Saul din Tars. Care a fost primul lucru, pe care el l–a spus după convertirea lui? „Doamne ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9.6). Gândul lui este: eu am acum pe Domnul Isus Hristos, El a înlocuit totul în inima mea, m-a împăcat cu Sine Însuşi, şi acum eu cercetez ce Îi place Aceluia care este în cer, pe care eu L-am prigonit odinioară.
Priveşte acum celălalt aspect, pe care îl găsim în istoria lui Rut; nu este el minunat? În capitolul următor găseşti că ea slujeşte cu bucurie chiar şi pe căldura dogoritoare a zilei, şi ea lucrează şi se osteneşte pentru o persoană faţă de care ea era devotată; însă mai întâi a venit devotamentul. Este ca şi cum ea ar spune: „Îngrijesc pentru tine; aceasta este primul lucru. Şi eu arăt această purtare de grijă nu pentru ceva, pe care tu mi l-ai putea da sau doreşti să mi-l dai; ci eu exprim devotamentul meu prin aceea că eu – cu toate că tu eşti numai o văduvă sărmană – nu te pot părăsi.” – „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” (Rut 1.17). Acesta este devotamentul adevărat, preaiubiţi prieteni. Nu trebuie să urmăresc istoria în continuare, dar ce primeşte ea în final? Este foarte interesant să urmărim aceasta. Ea primeşte pe Boaz, şi ce înseamnă numele acesta? Tărie.
Şi acum permiteţi-mi să leg de aceasta un loc din Biblie – un loc minunat, dar timpul nu permite să ne ocupăm detaliat cu el. Domnul Isus Hristos spune credincioşilor din Filadelfia, săraci, slabi şi totuşi plini de devotament: „Pe învingător îl voi face un stâlp [aceasta înseamnă, un „Boaz”] în templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3.12). „Pe învingător”, aceasta înseamnă, „Cine este plin de devotament; cine nu tăgăduieşte Numele meu; cine Mă preţuieşte printre cei răi şi printre cei buni mai mult decât orice din lume, pe Mine, Cel sfânt şi Cel adevărat – chiar dacă acum el ar putea fi expulzat, totuşi Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu. El ar putea fi un expulzat; un om sărac, nenorocit, exclus; un om la care se priveşte ca la unul care răstoarnă toate rânduielile religioase şi toate celelalte; totuşi „Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi niciodată el nu va mai ieşi afară; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).
Devotamentul Mariei Magdalena
Nu merg mai departe în privinţa aceasta, preaiubiţi prieteni, ci mă reîntorc la Noul Testament, la Maria Magdalena. Aici vedem o persoană, căreia Isus Hristos i-a slujit, exact aşa cum David a slujit lui Ionatan, şi este foarte interesant să urmărim această istorisire. Desigur a fost slujirea, cea care a adus-o înainte de toate la Domnul. Era Salvatorul ei, El a alungat din ea o legiune de demoni; aceasta rezultă clar din afirmaţiile care le citim. Însă ceea ce noi găsim după aceea, este interesant pentru fiecare dintre noi. Dacă urmăreşti în evanghelii întreaga ei istorie – şi te rog insistent să faci aceasta -, dacă cercetezi istoria Mariei Magdalena, vei constata, că din momentul când ea a avut partP6e de puterea eliberatoare, această femeie a fost prezentă în orice situaţie de viaţă a Domnului Isus Hristos. Ea I s-a devotat fără rezerve – ea s-a dat pe sine însăşi, toată existenţa ei; ea este amintită ca una care Îi slujea; ea L-a servit. Ea s-a dat pe sine însuşi şi a dat tot ce avea. Tu o vei găsi în viaţa Lui, ea a fost cu El la cruce, ea a fost ultima cu El la mormânt şi a fost prima la mormânt în prima zi a săptămânii. O istorie foarte interesantă! Oriunde ai căuta în Noul Testament, vei găsi pe Maria Magdalena în legătură cu istoria Domnului Isus Hristos începând din momentul când ea a avut parte de puterea Lui eliberatoare. El a eliberat-o şi El era Salvatorul ei – a alungat pe cei şapte demoni din ea -, şi ea s-a simţit atrasă de El Însuşi prin această lucrare; acesta este esenţialul, şi ea nu L-a părăsit niciodată. Şi ce mă impresionează aşa de mult, este faptul că ea se leagă strâns de El; în suferinţă, în ruşine şi ocară la cruce precum şi în alte situaţii de viaţă.
Adevărata încercare pentru devotament este aceea, dacă o persoană stă de partea lui Hristos în timpuri întunecate. Va veni ziua în care Hristos va avea toate, aşa cum vrea El, şi este o binecuvântare să te bucuri deja de aceasta; dar cât sunt de mulţi acum cu El în duh şi în inimă, când El încă nu are propriile drepturi şi titluri? Aceasta este o întrebare serioasă! Pe deplin devotaţi sunt aceia care rămân la Hristos, în timp ce El este lepădat, şi aceasta este tocmai încercarea din timpul de acum. Dacă Hristos ar fi la putere, dacă acum totul ar fi într-o ordine divină, dacă totul ar fi aşa cum vrea El să le aibă, aşa cum va fi într-o zi, atunci n-ar mai fi nici o cruce, nici o încercare, nici o ispită; fiecare ar avea parte cu El. Însă încercarea constă în faptul, dacă eu împart cu El soarta mea în lepădarea Sa; şi aceasta nu are a face, aşa cum am spus mai înainte, numai cu un om, căruia i s-a iertat, care are iertarea păcatelor.
Probabil tu ai savurat iertarea, aşa cum şi Ionatan a savurat foloasele biruinţei lui David, şi cu toate acestea el nu a petrecut nici un moment cu David în timpul lepădării lui. Şi aceasta este valabil pentru mulţi din timpul nostru. Ei spun: „Eu am iertarea păcatelor mele”, şi ei se opresc aici. Însă întrebarea este: Unde este Hristos acum? Am întrebat aceasta cândva pe cineva şi el a replicat: „Unde este Hristos? Ce vrei să spui prin aceasta?” Prin aceasta vreau să spun: Ce poziţie are Hristos astăzi în epoca aceasta în momentul actual? Cum este preţuit adevărul lui Hristos, Cuvântul lui Hristos? Sunt sfinţii adânciţi în lucrurile pe care El le preţuieşte cel mai mult şi le iubeşte? Voi ştiţi, că lucrurile stau cu totul altfel. Nu este nimeni care să contrazică, că Hristos astăzi nu este cunoscut cu adevărat. Generaţia aceasta a lepădat pe Hristos şi L-a expulzat. Noi trăim în lumea în care El a fost omorât, şi generaţia ucigaşilor Lui este la putere; acolo trăim noi. Hristos a fost lepădat, expulzat şi pretutindeni respins. Recunosc, că sunt din aceia care sunt deosebit de bucuroşi să poată monopoliza avantajele „planului de mântuire”. Realmente egoismul este exact principiul, principiul ascuns al inimii omeneşti. Oamenii sunt bucuroşi să primească avantajele lucrării lui Hristos, sunt bucuroşi să fie siguri, că ei nu merg în iad, atunci când vor muri; se bucură să fie siguri că nu merg la judecată. Însă marea întrebare, care se pune astăzi, când aşa de puţin se gândeşte la interesele şi la adevărul şi la Cuvântul lui Hristos, este: În ce măsură ocupi loc împreună cu El? Aceasta este proba pentru adevărata credincioşie şi adevăratul devotament faţă de El. Eşti tu gata în timpul de acum, să fii de partea Lui, legat cu preţul, pierderea, suferinţa şi ocara?
Sunt mulţi care se dau înapoi îngroziţi; dar cu toate acestea nu pot contesta, că ei nu sunt creştini. Însă spun: aceştia nu sunt devotaţi pentru Hristos. Merg chiar mai departe şi spun: aceia care înţeleg poziţia, pe care Hristos o ocupă acum în cer, precum şi lepădarea actuală a Lui de către lume, preţuiesc să fie în situaţii, la locul lor de muncă, acasă la ei, acele persoane care se potrivesc pentru un astfel de Hristos. Ei simt că este potrivit, atunci când crucea aruncă o umbră peste toate împrejurările. Pe ei nu-i interesează numai să profite de binele lucrării de la cruce şi de aceea să meargă în cer, ci ei vor acum să fie la Hristos; dorinţa lor este să-I răspundă acum la gândurile Lui, aici în prezent. Dacă El nu a avut nici un loc, unde să-Şi poată pune capul, dacă El a avut numai o iesle la naştere şi o cruce între doi tâlhari în moartea Sa şi mormântul lui Iosif la înmormântarea Sa – atunci cât pot să dorească aceia care Îl iubesc, să posede în lumea aceasta? O, de ar fi drumul nostru spre Dumnezeu puţin mai mult format în asemănare cu drumul Său! Cât de cu totul altfel ne-ar merge, dacă ar fi aşa! Şi nu am voie să spun fiecăruia dintre voi: că voi aveţi acum o posibilitate minunată, să arătaţi, că Hristos ocupă în inimile voastre locul de domnie, chiar dacă cu fiecare zi devine tot mai greu să fi în lumea aceasta o mărturie pentru Domnul şi Hristosul lepădat? Ce binecuvântare, că Dumnezeu a permis, să vină astfel de timpuri peste noi; este plăcerea cea mai mare, pe care El ne-o poate face. Este minunat, că El ne permite să fim în orele cele mai întunecate ale nopţii, pentru ca prin aceasta noi să dovedim valoarea şi binecuvântarea şi plinătatea despre El, Cel care este singura lumină a inimii noastre. Nu doreşti tu să suferi pentru persoana pe care o iubeşti? Este vorba de a da numai ceea ce nu te costă nimic?
Nu doresc să detaliez aceasta, dar dacă Domnul permite, doresc să mă ocup într-o altă seară cu răsplata acestui devotament. Este bine să se studieze aceasta în context cu Ioan 20, unde plata, pe care această femeie deplin devotată o primeşte, are caracter dublu. Ea primeşte o plată dublă. Pe de o parte ea aude numele ei, rostit de buzele Sale înviate. Ce moment de binecuvântare pentru inima ei! Te-ai gândit vreodată ce a însemnat aceasta pentru sufletul ei, când acest Sfânt, pe care ea Îl considera mort, stătea acum viu înaintea ei? Îngerii au văzut-o plângând, dar şi El a văzut-o. Şi El cunoştea valoarea lacrimilor ei şi i-a zis: „Maria!” Nu este aceasta o plată, prieteni preaiubiţi? Ce izvor trebuie să fi deschis aceasta în inima ei! „Rabuni!”, a răspuns ea, când plină de bucurie L-a recunoscut. Dar El merge mai departe. El spune acum: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17). Aceasta înseamnă: „Mergi şi du fraţilor Mei vestea cea mai bună, care a fost făcută cunoscut vreodată de buze omeneşti inimilor omeneşti.”
Trăim în timpuri în care diavolul se osteneşte cu toată puterea să înlocuiască totul; să înlăture ceea ce este numărul unu în gândurile lui Dumnezeu. Ţelul lui suprem este să strice ordinea divină! El este iniţiatorul tuturor acestor lucruri. Privesc la Maria Magdalena şi văd cum ea se agaţă cu devotament de Hristos, şi văd cum pentru dăruirea ei ea este răsplătită într-un aşa fel, că o inimă plină de devotament se bucură. Hristos n-a trimis-o să predice în afară – eforturile mari şi ţelul diavolului este să scoată pe oameni din sfera lor, să scoată lucrurile din ordinea lor -; ea nu a fost trimisă să predice lumii. Ea a fost trimisă la fraţii lui Hristos, ca să le transmită vestea cea mai bună, care a venit vreodată de pe buzele omeneşti; ea a fost trimisă să le spună, că Hristos a înviat dintre morţi şi că Întâiul-născut dintre mulţi fraţi va merge la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Nu era aceasta o plată mare? Prima ei plată era personală; a doua ei plată era în legătură cu alţii. Ea era o oaie a lui Hristos şi de aceea El a strigat-o cu numele ei; ea era un prieten al lui Hristos şi de aceea El îi aduce vestea cea mai bună.
Devotamentul deplin faţă de Hristos
Domnul să te facă să savurezi astăzi plăcerea acestui devotament, al cărei început este Hristos Însuşi. În felul acesta vei rămâne protejat, vei găsi ceea ce dezobişnuieşte inima ta de celelalte lucruri. Nu tăgăduiesc, că lumea este atrăgătoare sau că credincioşii trăiesc în timpuri de ispite; sunt convins de aceasta. Să nu crezi, că toate greutăţile au trecut, dacă ai avut cândva a face cu Hristos; până atunci ele nici nu au început încă cu adevărat. Niciodată nu ai astfel de greutăţi, niciodată aşa de multe probleme, o muncă aşa de chinuitoare, ca atunci când stai de partea lui Hristos. Şi de ce? Toate aceste greutăţi şi această muncă este astăzi din cauză că Hristos încă nu este la putere şi satan încă mai are voie să lucreze. Rămâne însă adevărat: El merită, da, El merită, ca eu să fiu simplu şi cu totul pentru El în această lume săracă, nenorocită, care L-a respins. De aceea mă rog stăruitor pentru tine şi pentru mine (în mod deosebit vă pun aceasta pe inimă, fraţii mei), ca noi să ne comportăm mai mult în chip demn de Hristos Cel lepădat, ca persoana noastră, casele noastre şi discuţiile noastre şi comportarea noastră să păstreze mărturia. Este adevărat, că noi trebuie să trăim în lumea în care Domnul nostru a fost omorât, şi avem a face cu o generaţie de oameni care a făcut aceasta. Însă noi suntem despărţiţi de lume, noi nu îi aparţinem, ci aparţinem unei scene şi Unuia care Se află pe această scenă.
Facă Domnul prin Duhul Său ca fiecare să guste bucuria de a avea pe Hristos şi de a fi devotat Lui, aşa fel ca în noi să se găsească ceea ce face bucurie lui Hristos; din pricina Numelui Său.
Visători creştini
Judecători 5.16
William John Hocking
Verset călăuzitor: Judecători 5.16
Judecători 5.16: De ce ai rămas între staule, ca să auzi fluierăturile turmelor? La pâraiele lui Ruben au fost mari sfaturi ale inimii!
Diferite seminţii ale lui Israel au intrat în luptă, însă rubeniţii nu au intrat în luptă. Ei s-au consfătuit şi au discutat atâta timp, până când lupta s-a terminat. Nu este problema aceasta actuală şi astăzi? Nu sunt din aceia, care visează, în loc să meargă, să intervină şi să fie activi?
Aproape că nu găseşti pe nimeni care să aibă intenţii mai bune decât aceşti visători. Ei plănuiesc nenumărate fapte ale slujirii dezinteresate. Însă – cu regret – ei înşişi practică rareori una din ele. Ei visează să viziteze bolnavi, să se intereseze de fraţii şi de surorile care se retrag şi să îmbărbăteze pe cei întristaţi. Şi după aceea se trezesc din aceste activităţi diferite – şi iată, a fost numai un vis. Alţi urmaşi ai Domnului Isus stau în mijlocul arşiţei luptei şi slujirii creştine. Însă aceşti oameni cu intenţii bune au în loc de aceasta „sfaturi mari ale inimii”, aşa cum a avut odinioară Ruben la pâraie. Ei întocmesc planuri mari şi rămân totuşi acasă în fotoliul lor comod.
Aceşti visători nu dorm bine. Însă de fapt nu sunt nici treji. Inima lor este împărţită. Ei sunt căldicei. Ştiu foarte bine că este mult de lucru. Din toate părţile vin apeluri la râvnă mare în Numele Domnului. Dar chiar dacă ei nu cad într-un somn adânc, continuă totuşi să dormiteze. Se învârt în patul lor ca uşa în balamale şi visează cu ochii deschişi, cu toate că ei ştiu că Numele lui Hristos este dezonorat, că sufletele pier în păcatele lor şi că satan stă în curtea credincioşilor. Însă ei îşi încrucişează braţele şi se fac puţin mai comozi. Totodată visează despre tot ceea ce ei vor începe „atunci” să facă.
Nu ni se potriveşte tuturor într-un anumit sens această acuzare? Câţi dintre noi se pot declara nevinovaţi de această visare deşartă? Nu a fost tocmai ieri, că am devenit conştienţi de posibilitatea unei slujiri utile? Însă astăzi am renunţat la acest plan, poate chiar l-am uitat. Cât de des am spus probabil, ca şi fiul din parabolă, „Mă duc, doamne”, şi totuşi încă nu am plecat – am plecat numai în visarea noastră! Ah, de am deveni asemenea Aceluia care a îndeplinit tot ce a hotărât în inima Lui să facă, care în toate era ceea ce El a spus. Să ne amintim şi de cuvintele Lui: „Eu trebuie să lucrez lucrările Celui care M-a trimis, cât timp este zi: vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9.4).
Oameni de care se bucură Dumnezeu
Psalmul 1
Dirk Schürmann
Principiile prezentate în acest Psalm se potrivesc pentru toţi cei care se tem de Dumnezeu în timpul lepădării Domnului Isus. Cu toate acestea acest Psalm, interpretat în sens strict, are în vedere rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu, care ea însăşi se află în mijlocul unei naţiuni care stă în răzvrătire publică faţă de Dumnezeu şi faţă de Unsul Său. El arată trăsăturile de caracter morale ale acestei rămăşiţe temătoare de Dumnezeu şi acţiunea lui Dumnezeu, prin care răul este judecat şi cei temători de Dumnezeu sunt introduşi în binecuvântare pe pământ.
Omul descris aici este numit „fericit”. În mod normal a fi fericit este o stare de trăire pozitivă. Însă pe baza faptului că lumea este principial o vale a plângerii, deseori în cadrul noţiunii de a fi fericit se gândeşte la lipsa stărilor negative: lipsa durerii, a întristării, a bolilor, a dezamăgirilor. În privinţa aceasta Dumnezeu Se pleacă chiar până la slăbiciunea noastră şi descrie starea viitoare veşnică a stării de a fi fericit cu cuvintele: „Moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi.”
Sursa tuturor acestor stări de nefericire este păcatul. Dacă păcatul nu ar fi venit în lume, nu ar fi nici o durere şi nici o nefericire. Atunci nu ar fi curs nici o lacrimă. Însă de când păcatul este în lume, nu mai există nici o posibilitate să scapi de aceste urmări, nici măcar prin îndepărtarea personală de păcat. Cea mai mare dovadă pentru aceasta este Cel care „nu a făcut nici un păcat şi în gura Căruia nu s-a găsit vicleşug”. El era „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Dar se îndoieşte cineva de starea Lui de fericire? Şi chiar dacă acest Psalm din principiu se poate aplica la orice om temător de Dumnezeu, s-ar putea totuşi pune întrebarea: a existat până acum vreodată vreun om la care acest Psalm se potrivea pe deplin? Şi va exista unul în viitor?
Răspunsul ne este desigur clar. Acest caracter moral s-a găsit în forma lui desăvârşită numai în Hristos, care El Însuşi S-a identificat aici pe pământ cu rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a iudeilor – aşa cum de exemplu rămăşiţa ne este arătată în Luca 1 în Zaharia, Elisabeta şi Maria – şi privind în viitor şi cu rămăşiţa iudaică a zilelor viitoare. Deci chiar dacă Psalmul nu se referă personal la Hristos, totuşi el arată pe Hristos din punct de vedere moral. Deci Psalmul 1 ne arată bucuria pe care Dumnezeu o are cu privire la Omul desăvârşit Hristos Isus, care totdeauna a fost pe deplin despărţit de rău şi era în deplină dăruire faţă de Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel putem înţelege că Psalmul 2 ne arată că Dumnezeu a destinat pe acest Om pentru tron. Dacă ne gândim la propriul nostru eşec, totuşi ne face fericiţi faptul că Dumnezeu avea totuşi un Om, care L-a glorificat desăvârşit prin viaţa Sa, care I-a dat tot ce Dumnezeu poate preţui la un om. Şi cu cât mai mult vom fi noi ca creştini fericiţi, dacă ne gândim la ceea ce nu au avut credincioşii Vechiului Testament: şi anume că noi suntem în Hristos, că Dumnezeu, atunci când ne priveşte, vede pe Hristos în toată frumuseţea Lui morală.
Versetul 1
Psalmii 1.1: Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori;
Psalmul nu începe aşa, cum probabil noi ne-am fi aşteptat: ferice de omul care nu are parte de dureri, care nu trebuie să verse lacrimi şi care nu trebuie să sufere pierderi. Nu! „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori.” Aici ne sunt prezentate trei trepte de dezvoltare ale păcătoşilor Aceste trei trepte par să arate o creştere. Mai întâi în felul în care ei sunt prezentaţi: răi – păcătoşi – batjocoritori. Însă apoi şi cu privire la comportarea lor: umblă – stă – se aşează. Şi în al treilea rând în preocuparea lor: ei au sfaturile lor; calea pe care ei îşi îndeplinesc planurile lor; şi ei şed în linişte la un loc de putere, batjocorind autoritatea lui Dumnezeu. Ei nu au nevoie de El. Şi nu au nevoie de: „Dacă Dumnezeu îmi va ajuta”.
- „Cei fără Dumnezeu” sunt cei mai puţin vinovaţi în această enumerare a răului. Problema constă în aceea, că ei nu cunosc pe Dumnezeu, nu-L iubesc şi nu-L onorează. El nu există în gândurile lor. Ei nu vor să li se amintească de El, să cunoască voia Lui sau să asculte de poruncile Lui. „Fără Dumnezeu în lume” – acesta este portretul serios al stării lor. Astfel de oameni au sfatul lor, consfătuirile lor – filozofia lor, „motivarea ştiinţifică a acţiunilor lor” – codexul lor moral. Însă în toate acestea Dumnezeu nu are nici un loc (conştient sau inconştient): ei sunt fără Dumnezeu, despărţiţi de Dumnezeu. Aceşti oameni nu sunt caracterizaţi de păcate grosolane; nu, sunt cei onorabili, cei care în sfătuirile lor chibzuiesc ce fac. Dar sursa acţiuni lor nu este Dumnezeu şi Cuvântul Său, ci ei înşişi: sfatul lor propriu.
Chiar şi la distanţarea de păcatele grosolane este aşa. Astfel de oameni nu fac tâlhării. Ei ştiu că în cele mai multe cazuri oricum vor fi prinşi. Sfatul lor le spune că este neînţelept să încerci să faci aşa ceva. Ei nu se îmbată – aceasta le dăunează sănătăţii şi prestigiului lor. Dar prestigiul lor ar fi lezat şi dacă ei ar merge la o oră de rugăciune împreună cu oamenii cei mai simpli într-o curte interioară. De aceea aceasta nu poate fi luată în discuţie. O slujbă religioasă în domul din Köln? Da, aceasta este cu totul altceva. Aceasta este la fel de respectabil ca şi participarea la o reprezentaţie teatrală sau a unui muzical, cu toate că ar preferea pe ultima, căci ea le oferă mai multă distracţie. Pentru toate ei au justificări culturale, ştiinţifice sau etice – este sfatul lor. Însă în acestea Dumnezeu nu joacă nici un rol.
- „Păcătoşii” adaugă nelegiuirii şi alte căi rele, pentru ca să obţină ţelurile lor. Înşelătoria, viclenia, violenţa, excesul, lăcomia, minciuna sunt folosite acolo unde li se par a fi de folos, ca să obţină scopul. Colegul, care îi fac concurenţă, este făcut mat prin mobbing. În felul acesta se înaintează mai repede în carieră. Cu mituire, lucru la negru şi înşelătorie la impozitare, casa proprietate personală este construită mai ieftin.
- „Batjocoritorii” s-au împietrit aşa de mult faţă de Dumnezeu, că au satisfacţii faţă de păcat, iau în derâdere evlavia celor temători de Dumnezeu şi se amuză de lucrurile sfinte. Atenţionările profeţilor lui Dumnezeu cu privire la judecata care va veni sunt respinse batjocoritor ca fiind o gândire fundamentalistă, apocaliptică. „Cunoscând întâi aceasta, că în zilele din urmă vor veni batjocoritori cu batjocură, umblând potrivit propriilor lor pofte şi spunând: «Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»” (2 Petru 3.3,4).
Aceste trei grupe caracterizează în mod deosebit anumite grupe de oameni. Astfel se spune
- despre păgâni, că ei erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12)
- despre iudei: „ne-am întors fiecare la calea lui” (Isaia 53.6) – păcătoşi
- despre punctul culminant al răului, că el se va aşeza în Templu şi va afirma că el ar fi Dumnezeu ( 2 Tesaloniceni 2.4) – forma cea mai înaltă de batjocorire a lui Dumnezeu.
Punctul culminant, care rezultă din comportarea celor nelegiuiţi, este la fel de îngrozitor.
Atâta timp cât mai există mişcare, „se duce”, există probabil o mică speranţă de întoarcere. Dar dacă cineva a ales conştient drumul rău şi stă pe el, atunci nu mai este departe până când el se va aşeza deplin liniştit cu o conştiinţă împietrită pe scaunul celor batjocoritori, unde Dumnezeu şi Hristos, cerul şi iadul sunt probabil numite numai în legătură cu o anecdotă. Aceasta este încununarea comportării unde binele este numit rău şi răul este numit bine.
Cum arată în astfel de împrejurări viaţa exterioară, viaţa interioară şi evoluţia celui temător de Dumnezeu? În exterior viaţa lui este caracterizată prin aceea că el se ţine departe de cercul persoanelor amintite mai înainte. Nu se caută prietenii cu astfel de oameni (cu excepţia cunoscuţilor pentru ai câştiga pentru Evanghelie). De asemenea cel temător de Dumnezeu nu va lua parte la sfaturile lor, la căile lor sau la odihna lor nelegiuită.
Versetul 2
Psalmii 1.2: ci plăcerea lui este în Legea Domnului şi cugetă la Legea Lui zi şi noapte.
Cel temător de Dumnezeu nu se ţine departe de aceste lucruri numai în exterior şi formal. El se deschide mai degrabă în viaţa lăuntrică dăruirii pentru Dumnezeu. Cel temător de Dumnezeu îşi are bucuria – adevărata taină pentru fericirea lui – în Cuvântul (Legea) Domnului.
Omul este dotat cu minte şi sentimente şi acestea au nevoie de un subiect cu care ele se pot preocupa. Gândurile noastre trebuie să aibă ceva, la care ele pot lucra. Şi de felul acestei preocupări a gândurilor noastre depinde mai mult sau mai puţin dacă noi suntem sau nu fericiţi. Luxul sau cel puţin comoditatea sau bunăstarea corporală singure nu ne fac cu adevărat fericiţi. Când dimpotrivă sentimentele noastre şi gândurile noastre au subiectul lor potrivit, foarte des împrejurările sunt pe locul doi. Cei logodiţi, care deseori trebuie să ia asupra lor eforturi mari, ca să se vadă, pot relata unele lucruri în privinţa aceasta.
O preocupare netrecătoare şi care stă totdeauna la dispoziţia gândurilor şi simţămintelor noastre este Cuvântul lui Dumnezeu, care aici este numit „Legea Domnului”. Cu privire la expresia „Lege” nu ar trebui să ne gândim în mod strict la Legea mozaică sau chiar la cele zece porunci, ci la faptul că Thora cuprinde întreg Cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine la un anumit moment. Este Legea „Domnului”, a lui Dumnezeu, faţă de care Israel stă într-o anumită relaţie (chiar dacă în timpul Adunării Israel este un popor lepădat, totuşi Dumnezeu Îşi aminteşte de legământul Lui), Dumnezeul despre care Israel ştia că El voia să aibă o relaţie cu el. Şi dragostea pentru acest Dumnezeu l-a făcut să iubească şi Legea Sa.
Cum cunoaştem noi creştinii pe Dumnezeu? Ca un Dumnezeu care a intrat cu noi într-o relaţie de legământ? Mult mai mult decât aceasta! Noi Îl cunoaştem ca Dumnezeu, care S-a revelat ca dragoste în Persoana Fiului Său, ca Dumnezeu, care în Hristos a devenit Tatăl nostru, la care noi putem veni şi Îl putem numi „Ava, Tată”. Aşa cunoaştem noi revelarea lui Dumnezeu în Persoana Fiului lui Dumnezeu Însuşi ca Acela pe care noi Îl cunoaştem ca Domnul şi Mântuitorul nostru şi Îl iubim pe El, şi nu numai Legea – Cuvântul scris –, şi noi cunoaştem pe Dumnezeu nu numai ca Domnul (IEHOVA), ci ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Cuvântul, de care el se bucură, devine subiectul la care el meditează ziua şi noaptea. Înseamnă aceasta că acum el nu mai lucrează şi nu mai doarme, ci că el stă douăzeci şi patru de ore în fotoliu şi meditează? Desigur nu! Nici Domnul Isus nu a făcut aceasta. Cine a lucrat aşa de mult ca El? Parţial El nu a ajuns nici măcar să mănânce, deoarece a lucrat aşa de mult (Marcu 3.20). Însă aceasta înseamnă că cel temător de Dumnezeu este permanent preocupat să se întrebe: cum gândeşte Dumnezeu despre ceea ce eu văd, aud, simt, trăiesc etc.? Care este misiunea mea astăzi? Ce îmi arată Domnul despre aceasta în Cuvântul Său?
Primul lucru pe care noi îl citim despre ce a făcut Domnul Isus pe pământ este, că El era preocupat cu lucrurile în care Tatăl Său voia să-L aibă – aşa cum El spune părinţilor Lui: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” Când diavolul I-a cerut înainte de începerea publică a lucrării Sale să facă pâine din pietre, El nu a făcut, deoarece în privinţa aceasta nu avea nici o misiune din partea Tatălui, şi a răspuns diavolului cu un cuvânt din Legea lui Dumnezeu. Şi acolo a fost întrebarea în inima Sa: Este voia Dumnezeului Meu, a Tatălui Meu, să potolesc în felul acesta foamea Mea?
Lucrurile cele mai simple, locul Lui de şedere, mâncarea Lui – totul era pentru El o întrebare după Cuvântul şi voia Dumnezeului Său. Ca Împărat al lui Israel El a făcut realmente ceea ce era prescris în Lege pentru împărat: „Şi ea să fie cu el şi să citească în ea în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul său; ca să păzească toate cuvintele Legii acesteia şi rânduielile acestea, ca să le facă” (Deuteronom 17.19). Ca Om aflat sub responsabilitate, care era născut sub Lege, El a luat Legea Domnului ca îndrumător. El putea spune: „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele” (Psalm 40.8). Da, era mâncarea Lui, să facă voia Aceluia care L-a trimis (Ioan 4.34). Ce tragedie ciudată, căci tocmai asupra Lui, singurul care a iubit şi împlinit această Lege în măsura cea mai deplină, a venit blestemul Legii!
Versetul 3
Psalmii 1.3: Şi el este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui şi a cărui frunză nu se vestejeşte; şi tot ce face prosperă.
În continuare viaţa celui temător de Dumnezeu este o viaţă de dependenţă de izvoarele de ajutor ale lui Dumnezeu, care niciodată nu eşuează, aşa cum un pom sădit lângă pâraie de apă nu este dependent de faptul că plouă sau nu, ci materiile hrănitoare şi apa stau totdeauna proaspete în apropierea lui. Deoarece omul temător de Dumnezeu nu se încrede în oameni, ci în Dumnezeu, el nu este dependent de dispoziţiile sau aptitudinile schimbătoare ale semenilor lui.
Compararea omului temător de Dumnezeu cu un pom ne arată desigur şi stabilitatea cu care acesta este echipat; rămânerea din versetul 6 este prin aceasta deja anticipată. În contrast cu aceasta stă – în comparaţie cu vântul – pleava spulberată la cel nelegiuit: o comparaţie convingătoare, ca să arate instabilitatea. Aceasta este o încurajare deosebită într-un timp în care în afară se arată mai degrabă opusul.
Ţinerea departe de rău, dăruirea faţă de Dumnezeu şi dependenţa de Dumnezeu constituie împreună un rod de care Dumnezeu Se bucură. Şi acest rod corespunde unei creşteri normale dată de Dumnezeu şi de aceea vine la timpul său. Aici nu este nimic artificial, nimic învăţat formal, o simplă parafrazare, ci un caracter spiritual format de Dumnezeu, care se recunoaşte că vine din apropierea lui Dumnezeu. Dar nici înaintea oamenilor mărturia evlaviei – aşa cum ea ne este prezentată în frunze – nu este vătămată sau stricată („vestejit”) prin comportare nestatornică şi contradictorie.
În final tot ce face prosperă. Desigur aceasta este o afirmaţie greoaie, când ne gândim la unii credincioşi fideli care practică această ţinere departe de rău şi trăiesc în părtăşie cu Dumnezeu şi la care totuşi pare ca aceasta să nu fie aşa. Desigur, un Iosif şi un Daniel au experimentat în realitate această afirmaţie. Dar dacă ceva nu reuşeşte, înseamnă atunci aceasta că noi nu ne-am ţinut suficient de departe de rău sau că părtăşia nu a fost în totul în ordine? Desigur nu neapărat. Cea mai bună dovadă în sensul acesta este Domnul Isus Însuşi, care în Isaia 49 spune profetic: „În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos” – ceea ce era valabil de exemplu şi pentru Ieremia în timpul său. Şi totuşi: cât de măreţ este în cele din urmă rodul pe care El l-a adus şi îl va mai aduce! Da, noi înşine avem voie să ştim, că suntem o parte a acestui rod. Însă toate acestea sunt valabile şi pentru toţi care se încred în Dumnezeu. Ieremia 17.7-8 spune: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod”.
Deci trebuie să ne gândim din nou, când este vorba de a-prospera-în-toate, că Psalmii fac parte din Lege şi sunt valabili pentru aceia care stau sub Lege. Lor le-a fost făgăduit, că ei vor avea această reuşită, dacă vor fi ascultători. Găsim prezentat detaliat aceasta în Deuteronom 28.1-14. Aceasta era o făgăduinţă pe care Israel ca întreg până acum nu putea s-o ia în posesiune, deoarece ei nu au îndeplinit condiţiile. În curând însă va fi o rămăşiţă – care se va deosebi de partea rea a poporului prin aceea că ea va purta caracterul acestui individual temător de Dumnezeu – naţiunea Israel, când judecata va fi măturat pe cei fără Dumnezeu. Prin aceasta chiar şi pentru naţiunea credincioasă din viitor această afirmaţie va deveni realitate abia atunci când judecata lui Dumnezeu asupra necredincioşilor a avut loc.
Pentru noi credincioşii astăzi – care nu avem ca izraeliţii principial făgăduinţe pământeşti – acest verset este valabil într-o formă derivată. Noi avem voie să ştim, „că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”, şi: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” În tot ce este bine pentru noi, El ne va lăsa să avem reuşită.
Versetele 4 şi 5
Psalmii 1.4,5: Nu tot aşa sunt cei răi; ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. De aceea cei răi nu vor rămâne în picioare la judecată, nici păcătoşii în adunarea celor drepţi.
Cu totul altfel este cu cei lumeşti – ei sunt la plural. Cel drept (singular!) trebuie căutat. Nelegiuitul sunt mulţi. Uneori pare aşa, ca şi cum ei ar fi confirmaţi la locul autorităţii, când sunt văzuţi şezând acolo în linişte. Când însă Dumnezeu va prelua domnia pe pământ, ei vor fi ca pleava pe care o spulberă vântul. Ce diferenţă între cele două tablouri: pleavă, spulberată de vânt, şi un pom, sădit lângă pâraie de apă.
În prezent s-ar putea ca răul să prospere şi cei temători de Dumnezeu trebuie să sufere, şi se pare că domnia lui Dumnezeu ar fi eşuat, ca şi cum Dumnezeu ar fi pierdut lucrurile de sub control. Însă aceasta revelează principiul important, că noi trebuie să aşteptăm desfăşurarea deplină a domniei sfinte a lui Dumnezeu – fie în binecuvântare pentru cel care se teme de Dumnezeu, fie în acţiunea cu răul –, până când Dumnezeu va veni în viitor cu judecata. Atunci se va vedea, că cel fără Dumnezeu nu poate rămâne în picioare la judecată, în timp cel care se teme de Dumnezeu primeşte moştenirea sa şi va fi recunoscut de Dumnezeu şi va avea parte de binecuvântare în adunarea celor drepţi. Aceasta este judecata din Luca 17.24-37 respectiv Matei 24.37-41.
Speranţa creştinului este opusă: el nu aşteaptă ca cei răi să fie îndepărtaţi din lume şi ca să rămână numai el însuşi, ca să obţină binecuvântarea, ci el aşteaptă să fie răpit în cer, unde sunt toate binecuvântările sale, şi ca cei răi să rămână aici pentru judecată.
Acum trebuie să se vorbească despre cel drept la singular, „el”, în timp ce despre cel rău se vorbeşte la plural. Într-adevăr am văzut că acest Psalm se referă în chip desăvârşit numai la un singur Om drept. Dar şi aceia, care Îl urmează şi arată în viaţa lor ceva din această temere de Dumnezeu, se simt deseori singuratici şi singuri în mijlocul unei cete mari de oameni fără Dumnezeu. Va veni însă un timp când raportul se va inversa. Atunci nelegiuiţii vor pieri şi va fi o adunare a celor drepţi. Pentru creştini această Adunare are încă caracterul deosebit că ea este adunarea celor întâi-născuţi (Evrei 12.23), şi în Duhul noi am venit deja acum în ea. Pentru Israel va urma să fie, că după judecată întreg poporul va consta numai din oameni drepţi (Isaia 60.21).
Versetul 6
Psalmii 1.6: Pentru că Domnul cunoaşte calea celor drepţi, dar calea celor răi va pieri.
În timpul de acum cel temător de Dumnezeu îşi are mângâierea în părtăşia ascunsă cu Domnul, căci Domnul cunoaşte calea celui drept. Şi ceea ce Domnul confirmă, va rămâne. Toate celelalte vor pieri. „Lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Da, contează sfârşitul drumului. După aceasta se orientează, dacă drumul va avea durabilitate. Unele drumuri ale credincioşilor apar astăzi foarte încolăcite, foarte anevoioase şi promit puţin succes. Însă ceea ce contează este sfârşitul: rămâne drumul sau el trebuie să piară! Şi Domnul cunoaşte orice porţiune de drum întunecată, ştie de orice ocoliş anevoios, pe care noi trebuie să mergem. Aceasta este mângâierea noastră, atâta timp cât nu am ajuns la sfârşitul drumului.
Slava morală a Domnului Isus (5)
În felul cum reacţionează la critică
John Gifford Bellett
Text călăuzitor: Ioan 11 şi altele
Ori de câte ori Domnul Isus, şi aceasta a avut de multe ori loc, a fost acuzat de ucenicii Săi sau de adversarii Săi, El nu a căutat niciodată să se dezvinovăţească.
- Într-o anumită situaţie ucenicii Lui se plâng de El, spunând: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” (Marcu 4.38). Dar El nu Se gândeşte să justifice somnul, pe care ei îl deranjau în felul acesta.
- Altă dată ei fac următoarea remarcă: „Învăţătorule, mulţimile Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi Tu zici: »Cine s-a atins de Mine?«” (Luca 8.45). Că această remarcă a fost inutilă, o arată vindecarea imediată a femeii.
- Şi cu altă ocazie Marta Îi zice: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (Ioan 11.21). Dar El nu Se scuză pentru întârzierea mare, ci o învaţă pe Marta despre caracterul minunat, pe care întârzierea Sa l-a oferit acestei ore: „Fratele tău va învia” (Ioan 11.23). Şi cât de minunat a fost îndreptăţită întârzierea Sa!
Aşa a fost în toate celelalte ocazii asemănătoare. Dacă El era acuzat sau mustrat, El nu a dezminţit cu nici un cuvânt, nu a dat niciodată un pas înapoi. El a pedepsit orice voce care şi-a permis să-L poată condamna.
- Mama Lui Îl atenţionează în evanghelia după Luca 2.48; dar în loc să poată să justifice acuzarea ei, ea a trebuit să se lase convinsă de El cu privire la gândurile ei întunecate şi rătăcite.
- Petru îşi permite să-L atenţioneze cu cuvintele: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Matei 16.22). Dar el a trebuit să înveţe, că satan însuşi era cel care i-a insuflat acest sfat.
- Slujitorul din palatul marelui preot merge mai departe, prin aceea că el mustră aspru pe Domnul şi i-a dat o palmă (Ioan 18). Dar în timpul şedinţei de judecată şi la tribunal este dovedit vinovat de încălcarea legilor.
Toate acestea arată drumul Învăţătorului desăvârşit. Aparenţa ar părea câteodată să fie împotriva Lui.
- De ce a dormit El în corabie, în timp ce vântul şi valurile urlau?
- De ce S-a lăsat reţinut pe drum, în timp ce fiica lui Iair era pe moarte?
- De ce El a rămas în locul unde era, în timp ce prietenul Său Lazăr zăcea bolnav în Betania îndepărtată? …
Realmente aparenţele erau împotriva Lui; dar numai aparenţele, şi acestea numai pentru un timp scurt. Am auzit despre aceste căi ale lui Isus, despre somnul Lui, despre întârzierea pe drum şi despre rămânerea Lui într-o localitate. Dar noi am văzut şi finalul acestor drumuri, că în toate s-a arătat numai desăvârşirea Sa. Şi în zilele patriarhilor aparenţa era împotriva Dumnezeului lui Iov. Un mesaj trist venea după altul, nu părea aceasta dur şi crunt? Dar Dumnezeul lui Iov avea tot aşa de puţine motive să Se scuze ca şi Isus al evangheliilor. Toţi care au îndrăznit, atunci când El era aici pe pământ, să-L mustre şi să-L învinovăţească au trebuit să plece pedepsiţi şi ruşinaţi de sine însuşi.
Toate aceste exemple ne dau sfatul bun, că pentru noi este mult mai bine să ne comportăm ca spectatori liniştiţi şi să nu deranjăm cu nimic pe Domnul în ceea ce face. Noi avem voie să privim şi să adorăm, dar să nu ne amestecăm şi să-L întrerupem, aşa cum au făcut vrăjmaşii, rudele şi chiar ucenicii din timpul acela. Ei nu au putut să facă această lumină strălucitoare să strălucească mai mult; de aceea ei puteau numai să se bucure de această lumină şi să umble în razele ei, fără să vrea să cureţe sau să pregătească lampa. Fie ca ochii noştri să fie simpli; atunci cu siguranţă lampa Domnului, aşezată pe sfeşnic, va umple tot trupul nostru de lumină!
Slava morală a Domnului Isus (18)
În comportarea Sa faţă de satan
John Gifford Bellett
Versete călăuzitoare: Matei 4.1; 12.29; Efeseni 5.11
Matei 4.1: Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul.
Matei 12.29: Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare?
Vrem acum să ne ocupăm cu slujba Domnului în legătura Sa cu satan. În primul rând Isus îl întâmpină, şi anume la timpul potrivit, în momentul când El Şi-a început lucrarea publică, ca ispititor. Satan a încercat în pustie să prăbuşească pe Domnul în aceeaşi stricăciune morală în care el prin şiretenia lui l-a prăbuşit pe Adam şi natura umană în totalitatea ei. Biruinţa asupra ispititorului constituia pregătirea dreaptă, necesară pentru toate lucrările şi acţiunile Domnului. De aceea citim şi, că era Duhul, Cel care L-a dus să întâmpine pe ispititor: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul.” (Matei 4.1) Înainte ca Fiul Omului să poată intra în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, El a trebuit să lege pe cel tare (Matei 12.29). Înainte ca Isus să poată osândi „lucrările neroditoare ale întunericului” (Efeseni 5.11), El a trebuit să arate că El nu are nici o părtăşie cu ele. Înainte ca El să poată intra în împărăţia vrăjmaşului, ca să-i distrugă lucrările, El a trebuit să-l înfrunte şi să-l ţină departe de Sine.
Isus l-a adus la tăcere pe satan. El l-a legat. Satan a trebuit să se retragă ca ispititor total biruit. El nu a putut să aducă nimic din el însuşi în Isus. Dimpotrivă, el a trebuit să recunoască că tot ce a fost găsit în Isus, era din Dumnezeu. Hristos a ţinut departe de Sine tot ce Adam într-o ispitire asemănătoare a lăsat să intre în el; şi după ce El în felul acesta S-a dovedit curat şi a trecut cu succes proba, acum El posedă un drept moral desăvârşit, ca să pedepsească tot ce nu este curat. „Piele pentru piele!” (Iov 2.4) ar putea să spună satan, acuzatorul, cu privire la un alt om – Iov – şi prin astfel de cuvinte şi altele asemănătoare poate acuza natura stricată a omului decăzut. Dar ca acuzator al lui Isus el nu poate face nimic înaintea tronului lui Dumnezeu; el a fost redus total la tăcere. Prin aceasta începe relaţia dintre Isus şi satan.
Pasul următor este, că Domnul intră în casa celui tare şi îi jefuieşte gospodăria. Lumea este această casă, şi aici vedem pe Domnul în slujba Sa cum înlătură multiplele şi adânc lăsate urme ale puterii vrăjmaşului. Toţi surzii şi orbii, care au fost vindecaţi, toţi leproşii, care au fost curăţiţi, toate lucrările lui Isus de refacere şi vindecare, de orice natură ar fi ele, sunt mărturii despre jefuirea lui satan în propria lui casă. După ce El a legat pe satan, Isus îi jefuieşte bunurile.
Urmează apoi pasul al treilea. Satan avea „puterea morţii”. Şi în final Isus Se predă lui, ca aceluia care are această putere (Evrei 2.14). Golgota era ceasul „puterii întunericului” (Luca 22.53). Acolo satan s-a folosit de toate mijloacele lui de ajutor şi a pus în acţiune toată şiretenia sa; dar el a fost biruit: Captivul său aparent a devenit biruitorul lui. Tocmai prin moarte Isus a nimicit pe cel care avea puterea morţii. Prin jertfirea Sa de Sine, El a îndepărtat păcatul; capul şarpelui a fost zdrobit, şi astfel, aşa cum a spus cineva, „nu Omul, ci moartea a devenit fără putere”.
În felul acesta deci Isus, Fiul lui Dumnezeu, a aruncat la pământ pe diavolul, după ce mai înainte El l-a legat şi apoi i-a jefuit gospodăria.
Însă şi o altă slavă morală se vede strălucind în slujba lui Hristos, cu privire la relaţia Sa cu satan. Hristos niciodată nu permite lui satan să dea mărturie despre El. Mărturia poate fi adevărată şi, aşa cum spunem noi, exprimată prin cele mai linguşitoare expresii, ca de exemplu: „Te ştiu cine eşti: Eşti sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1.24). Dar cu toate acestea Isus îi porunceşte să tacă. Slujba Domnului era pe cât de curată pe atât de plină de har. În nici un fel El nu a luat în slujba Sa ajutor de la acela pentru care venise să-l nimicească. Atât în fiinţa Sa cât şi în slujba Sa El nu putea avea părtăşie cu întunericul. La El scopul nu putea sfinţi mijloacele; şi astfel diavolul, ca răspuns la mărturia sa, a fost pedepsit şi adus la tăcere.
În măsura în care evangheliile vorbesc despre slujba Domnului cu privire la relaţia Sa cu satan, ele Îl prezintă ca Acela care doboară pe satan la pământ, îl leagă şi îi jefuieşte gospodăria. Cartea Apocalipsa ne arată şi alte comportări ale lui Isus faţă de acelaşi împotrivitor. Acolo vedem cum „satan va fi aruncat pe pământ” (Apocalipsa 12.9) şi cum Isus, când va fi venit timpul, îl aruncă „legat în adânc” şi în cele din urmă în „iazul de foc şi de pucioasă” (Apocalipsa 20.10). Prin aceasta noi putem urmări biruinţa Domnului Isus asupra lui satan începând din pustie, locul ispitirii, şi până la iazul de foc.
Slava morală a Domnului Isus (17)
Cum El niciodată nu a uitat revendicările lui Dumnezeu
John Gifford Bellett
Versete călăuzitoare: Marcu 2; Matei 15; Luca 19; Marcu 10
Slujire fără să aştepţi iubire împărtăşită
Domnul Isus a dat fără încetare, dar rareori a găsit recunoştinţă la cei care au primit. El a dăruit din belşug, dar a avut puţin parte de părtăşie. Aceasta duce numai la mărirea şi glorificarea bunătăţii Sale. Aici practic nu era nimic care să-L poată determina să arate bunătatea Sa; şi cu toate acestea El a dăruit mereu. El era ca Tatăl, care este în ceruri, despre care El Însuşi a spus: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5.45). Aceasta ne spune,
- spre slava Sa, ce este El,
- spre ruşinarea noastră, ce suntem noi.
Fiinţa Sa: necunoscută
Isus era în acest timp nu numai la fel ca Tatăl din ceruri, imaginea lui Dumnezeu în acţiunile Sale, ci
- El era în lumea aceasta în acelaşi timp „Dumnezeul necunoscut”, despre care Pavel vorbeşte (Faptele apostolilor 17.23);
- întunericul nu L-a înţeles;
- lumea nu L-a cunoscut nici prin religia ei
- şi nici prin înţelepciunea ei;
- bogăţiile nespus de mari ale harului Său, curăţia Împărăţiei Sale, fundamentul şi drepturile exclusive pe care se putea baza slava, pe care El a căutat-o într-o lume ca aceasta, toate acestea au rămas o enigmă de nerezolvat pentru fiii oamenilor.
Luca 19: Intrarea în Ierusalim
Acestea arată suficient rătăcirile şi greşelile grosolane în care ei au căzut permanent. Când de exemplu mulţimea entuziasmată a onorat pe Isus ca Împărat şi în Persoana Sa Împărăţia (Luca 19), fariseii au zis: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” Ei nu puteau suporta gândul că scaunul de domnie trebuia să aparţină unui Om cum era El. După părerea lor era o aroganţă din partea Lui, a lui Isus din Nazaret, să permită ca strigătele de bucurie regale să-L înconjoare. Ei nu au recunoscut taina mărimii adevărate în această lume decăzută, falsă. Ei nu au înţeles taina „Lăstarului din pământ uscat” şi duhul lor nu au putut nici să deosebească „braţul Domnului” (Isaia 53). Numai acolo unde Duhul Domnului călăuzeşte inimile se fac descoperiri referitoare la Isus – descoperiri care sunt tot aşa de preţioase pe cât sunt de diferite în mărimea lor.
Marcu 1 şi 2: leprosul, paraliticul şi Levi
În evanghelia după Marcu capitolul 1 se face uz din multe părţi de lucrarea harului şi puterii Domnului. Bolnavi de tot felul vin la El. Mulţimea Îl ascultă şi recunoaşte autoritatea cu care El vorbea. Un lepros aduce boala lui înaintea Sa şi prin aceasta recunoaşte în El pe Dumnezeul lui Israel. În momentul acela era prezentă o oarecare cunoaştere diferită ca mărime despre Isus, fie cu privire la cine era El sau cu privire la ce poseda El.
Dar în capitolul doi al aceleiaşi evanghelii întâlnim o cunoaştere despre El, care s-a făcut cunoscut într-un fel mult mai viu şi mai potrivit, precum şi exemple de credinţă care a înţeles pe Isus. Bărbaţii din Capernaum, care aduc la El pe prietenul lor paralitic, înţeleg pe Domnul şi se folosesc de El. Ei înţeleg, gândesc eu, ce este El în Sine Însuşi, în caracterul Său, în obiceiurile Sale şi în sentimentele sufletului Său. Deja felul în care ei au căutat să se apropie de El, ne arată aceasta. Ei nu vin îndoielnici sau timizi şi fricoşi, ei fac mai degrabă ca Iacov, când a spus: „Nu Te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta! (Geneza 32) Să te apropii în felul acesta de El este plăcut Domnului şi corespunde felului în care El vede cu plăcere dragostea din noi care lucrează în felul acesta. Ei nu cer permisiunea, nu deranjează, ci fără multă vorbă desfac acoperişul casei, ca să vină la El. Toate acestea ne arată că ei cunoşteau pe Domnul şi se foloseau de El. Ei ştiau că era bucuria Lui, când cei în suferinţă se încredeau în harul Său şi fără rezerve se foloseau de puterea Lui. Levi procedează la fel câteva clipe mai târziu. El pregăteşte o masă pentru oaspeţi şi lasă să se aducă vameşi şi păcătoşi în apropierea lui Isus. Şi din aceasta rezultă că Levi cunoştea pe Oaspetele lui. El ştia pe cine a invitat, aşa cum Pavel ştia „în cine a crezut” (2 Timotei 1.12).
Marcu 10: Bartimeu
Această cunoaştere a Domnului este cu adevărat binecuvântată; ea este dumnezeiască. Carnea şi sângele nu o pot da. Fraţii lui Isus nu o posedau; căci pe când Domnul Se ostenea în lucrarea Sa, ei au zis: „Şi-a ieşit din minţi!” (Marcu 3.21). Dar cu privire la Isus credinţa face descoperiri mari şi acţionează corespunzător. S-ar putea uneori să pară că ea a depăşit limitele şi ne-a făcut să depăşim măsura care se cuvine; dar potrivit cu sentinţa lui Dumnezeu nu este aşa. Mulţimea a poruncit orbului Bartimeu să tacă; dar el a refuzat, deoarece El cunoştea pe Isus (Marcu 10), aşa cum L-a cunoscut şi Levi.
Nevoile oamenilor şi drepturile care se cuvin lui Dumnezeu
Plinătatea celor pe care le face Domnul, depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere; şi totuşi tocmai în această plinătate constă slava a ceea ce face El. Mântuitorul ne întâmpină în toate nevoile noastre; dar în acelaşi timp El aduce pe Dumnezeu în aceste situaţii. Isus a vindecat bolnavii, dar El a predicat şi Împărăţia. Însă aceasta nu a fost pe placul omului, oricât de ciudat ar părea aceasta, căci de altfel el ştie să preţuiască bine ce este în avantajul lui. Omul cunoaşte bucuria sănătăţii redobândite. Dar vrăjmăşia inimii carnale împotriva lui Dumnezeu merge aşa de departe, că de îndată ce binecuvântarea este în legătură cu prezenţa lui Dumnezeu, ea nu mai este binevenită. Dar deoarece ţelul lui Hristos este atât glorificarea lui Dumnezeu cât şi salvarea păcătosului, binecuvântarea din partea Lui poate fi văzută numai în această legătură. Dumnezeu a fost dezonorat în lumea aceasta, şi omul s-a stricat în ea. Domnul, deci, Cel care vindecă ruptura, face o lucrare desăvârşită, prin aceea că pe de o parte păstrează nelezat Numele şi adevărul lui Dumnezeu, vesteşte Împărăţia Sa şi drepturile ei şi revelează slava Sa şi pe de altă parte prin aceea că El salvează pe păcătosul pierdut, mort şi îl aduce la viaţă.
Matei 15: femeia canaaneacă
Dar, aşa cum am spus, aceasta nu place omului. Într-adevăr, el vrea să fie ajutat, dar nu vrea să ştie nimic de slava lui Dumnezeu. Aşa este omul. Dar ce scenă frumoasă când inima unui păcătos sărman prin credinţă gândeşte altfel şi el se poate bucura cu adevărat de slavă! Femeia canaaneacă ne oferă un exemplu în privinţa aceasta. Slava lucrării lui Hristos a mişcat viu şi puternic sufletul ei. Totuşi Domnul, cu toată tristeţea femeii sărmane, respectă principiile lui Dumnezeu şi o respinge cu cuvintele: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, şi: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Matei 15.24-26). Însă femeia se supune acestei sentinţe. Ea recunoaşte pe Domnul ca Administrator al adevărului lui Dumnezeu şi nici o clipă nu consideră că El, pentru ajutorarea ei, va tăgădui ceea ce I s-a încredinţat, adevărul şi principiile lui Dumnezeu. Ea vrea ca Dumnezeu să fie glorificat conform planurilor Sale proprii şi ca Isus să continue să fie Martorul credincios al acestor planuri şi Slujitorul bunei plăceri a lui Dumnezeu, indiferent de felul cum se va rezolva problema ei. „Da, Doamne!”, spune ea şi confirmă deci tot ce a spus Domnul, adaugă însă în deplină concordanţă cu cuvintele Domnului: „dar şi căţeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Cât de plăcut sunt toate acestea! Era roada luminii lui Dumnezeu în suflet.
Mama lui Isus în Luca 2 este mai prejos decât această femeie păgână. Maria nu ştia că El „trebuia să fie în cele ale Tatălui Său”, în timp ce femeia canaaneacă a cunoscut că nimic altceva decât aceasta putea să constituie preocuparea Sa. Ea dorea glorificarea căilor lui Dumnezeu prin mâna credincioasă a lui Hristos, chiar dă ea în nevoia ei va fi pusă la o parte prin aceasta. Aceasta însemna să cunoască pe Hristos şi să-L primească în plinătatea lucrării Sale ca pe Acela care într-o lume decăzută Şi-a ocupat locul atât pentru Dumnezeu cât şi pentru păcătosul nedemn, stricat prin sine însuşi.
Comuniştii şi satanismul
După filozofii iluminişti, promotorii satanismului sunt socialiştii şi comuniştii de toate nuanţele şi culorile: utopici, anarhici, nihilişti, atei militanţi, precum Saint-Simon, Proudhon, Marx, Engels ş.a. Semnificative sunt titlurile publicaţiilor lor: Satana, Lucifer, Anticristul, Ateul etc.
Scria Buharin, cel care a creat împreună cu Marx şi Engels prima internaţională comunistă: „Satan este primul liber-cugetător şi mântuitor al omenirii. El îl eliberează pe Adam şi îi imprimă sigiliul umanităţii pe frunte, făcându-l neascultător”.
Au făcut parte părinţii comunismului din secte satanice? Având în vedere caracterul strict secret al acestor secte, nu se poate face dovada absolută a apartenenţei lor la sectele satanice, dar scrierile şi viaţa lor fac foarte probabilă această ipoteză.
Buharin, secretarul general al internaţionalei comuniste, nota în biografia lui Marx pe care a scris-o, că acesta la vârsta de 12 ani, după ce a citit Cartea Apocalipsului, era stăpânit de dorinţa de a deveni Anticristul. Aflând din Biblie că Anticristul trebuia să fie fiul marii prostituate din Apocalipsă, Marx insista ca mama sa să mărturisească deschis că a fost o prostituată.
În poezia Strigătul unui deznădăjduit, Marx scrie:
Astfel un dumnezeu mi-a smuls totul
În blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile s-au dus fără întoarcere!
Nimic nu mi-a mai rămas, nimic decât răzbunarea.
Îmi voi construi tronul pe înălţimi,
Pe un vârf rece şi gigantic.
Ne stăruie încă pe retină portretul lui Marx pe care ani la rând am fost obligaţi să-l privim: barba stufoasă, părul lung. La vremea când a trăit el, barba şi părul în felul acesta îl purtau numai adepţii Ioanei Suthcott, o preoteasă a lui Satana, care se considera a fi în legătură cu demonul Shiloh.
Familia lui Marx, ca orice familie în care stăpâneşte duhul întunericului, s-a aflat sub blestem. Trei copii ai lui Marx (alcoolic în veşnică lipsă de bani) au murit de subnutriţie. Fiica sa, Laura, căsătorită cu socialistul Leforgue, şi-a îngropat, de asemenea, trei copii. După care ea şi soţul ei s-au sinucis. O altă fiică, Eleonora, a hotărât să facă acelaşi lucru împreună cu soţul ei. Ea a murit. El s-a răzgândit în ultimul moment.
Despre Lenin şi Stalin, de asemenea, sunt motive suficiente să credem că au practicat satanismul. Lenin a fost adus la putere în Rusia de lojile masonice occidentale. Acelaşi Buharin care a scris biografia lui Marx nota despre Stalin: „El nu este un om, ci un diavol”. Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost în limba gruză: Demonoşvili (îndrăcitul) şi Besoşvili (diabolicul).
E lucru sigur că în Uniunea Sovietică bolşevicii au practicat cultul satanist. Ziarul Pravoslavnaia scria în 1977: „Catedrala ortodoxă din Odessa, atât de iubită de locuitorii oraşului, a devenit un loc de întruniri sataniste la puţin timp după luarea puterii de comunişti. Ei se mai întruneau şi la Slobodka – Romanovka şi în vechea casă a contelui Tolstoi”. În continuare, sunt descrise cu detalii slujbele satanice.
Zeci de asemănări şocante între Stalin şi Hitler… Atunci, de ce istoricii îi mai diferenţiază pe cei doi mari criminali ai lumii?
Istoricii tot încearcă să ne convingă că între comunism şi fascism ar fi mari diferenţe, că Hitler (dictatorul Germaniei) e complet diferit de Stalin (dictatorul URSS). Dar asemănările dintre cei doi sunt prea evidente pentru a nu fi observate. Şi am să vă enumăr o listă întreagă de asemănări…
Hitler avea un steag roșu. Și Stalin avea un steag roșu. Hitler a condus în numele clasei muncitorilor, partidul său numindu-se Partidul Muncitorilor. Stalin a domnit și el în numele clasei muncitorilor, sistemul său de putere purtând oficial titlul de „Dictatură a proletariatului”.
Hitler ura democrația și lupta împotriva ei. Stalin ura democrația și s-a luptat şi el împotriva ei. Hitler construia socialismul. Și Stalin construia socialismul. Sub titlul socialismului, Hitler vedea o societate fără clase. Și Stalin, sub titlul de socialism, vedea o societate fără clase sociale. În mijlocul societății fără clase construită de Hitler și în cea construită de Stalin, a înflorit sclavia în adevăratul sens al cuvântului. Hitler credea că drumul către socialism ca fiind singurul corect, celelalte căi fiind „distorsiuni”. Stalin percepea şi el drumul către socialism ca fiind unicul corect, toate celelalte căi fiind devieri de la linia principală.
Hitler şi-a distrus fără milă toți tovarășii săi de partid, cum ar fi Roehm și adepții săi, când aceştia s-au îndepărtat de „calea corectă”. Stalin, de asemenea, fără milă, i-a distrus pe toți cei care s-au îndepărtat de calea corectă, cum ar fi Troţki.
Hitler avea un plan de 4 ani, pe când Stalin de 5 ani. În Germania lui Hitler, un partid era la putere, iar celelalte în închisoare. Și în URSS-ul lui Stalin, un partid era la putere, iar celelalte la pușcărie. Partidul lui Hitler stătea deasupra națiunii, la fel ca şi partidul lui Stalin.
Cele mai importante sărbători din imperiul sovietic al lui Stalin au fost 1 mai și 7–8 noiembrie. În imperiul lui Hitler, sărbătorile importante erau 1 mai și 8 – 9 noiembrie. Titlul oficial al lui Stalin era cel de „lider”, pe când al lui Hitler era de „Fuehrer”, care în traducere înseamnă tot lider.
Hitler iubea structurile grandioase. El a pus la Berlin temelia celei mai mari clădiri din lume – Casa Parlamentului. Sala principală trebuia să aibă capacitatea de a primi 150.000 de oameni. Şi Stalin iubea structurile grandioase. El a pus la Moscova temelia celei mai mari clădiri din lume – Palatul Sovietelor. Sala principală a lui Stalin era mai mică decât cea a lui Hitler, dar întregul edificiu era mult mai mare. Hitler plănuia să dărâme Berlinul, iar în locul său să ridice un nou oraș. Şi Stalin plănuia să dărâme Moscova și în locul ei să ridice un nou oraș.
Uneori, în rare ocazii, Stalin invita vizitatori străini în apartamentul său din Kremlin. Mulţi au fost șocați de modestia interioarelor: o masă simplă, un dulap, un pat de fier. Hitler a ordonat presei să facă fotografii a camerei sale de locuit. Lumea era șocată de modestia în care trăia: o masă simplă, un dulap, un pat de fier.
Hitler și-a început guvernarea cu sloganul „Germania vrea pace”. În final, el a ocupat jumătate din Europă. Stalin a luptat pentru „securitatea colectivă a Europei”; la final, el a ocupat jumătate din Europă.
Hitler avea ca şi serviciu secret Gestapo-ul. Stalin avea ca serviciu secret NKVD. Hitler a avut lagăre ca de concentrare Auschwitz, Buchenwald și Dachau. Stalin a avut GULAG – un sistem de lagăre de concentrare. Hitler a masacrat oamenii de milioane. Stalin, de asemenea, a ucis milioane de oameni.
Mai există deosebiri dintre cei doi? Da, la aspect fizic. Deşi ambii purtau mustaţă, cea a lui Hitler era deosebită de cea a lui Stalin…
EXCLUSIV! China este o dictatură a unei tehnocraţii malefice, aşa cum şi-a dorit Rockefeller prin organizaţia sa secretă „Comisia Trilaterală”! Modelul chinez se vrea exportat în toată lumea…(pentru globalizarea Apocalipsei)
După cum spune şi Wikipedia, în 1973, miliardarul David Rockefeller, unul din membrii Ocultei Mondiale (cea care îşi doreşte un guvern unic mondial) creează organizaţia secretă „Comisia Trilaterală„, care iniţial avea 300 de membri – oameni de afaceri, politicieni, intelectuali cu putere de decizie din trei zone geostrategice: Europa, America și Asia.
În anii 1978-1979, profesorul Antony C. Sutton, împreună cu Patrick Wood scriu o carte intitulată „Comisia Trilaterală asupra Washington-ului”, în care arată că cei din Oculta Mondială, sub umbrela „Comisiei Trilaterale” au luat hotărârea de a ajuta la dezvoltarea tehnologică a Chinei. Culmea este că această previziune s-a îndeplinit în totalitate în ziua de azi, China devenind astăzi dintr-o ţară pur comunistă într-una tehnocrată.
Dar, ce se putea face, pentru că în anii ’70, conducerea comunistă a Chinei nu ştia nimic despre capitalism și liberalism? Odată ce relațiile diplomatice ale Occidentului au fost normalizate cu China, corporațiile globaliste conectate la Comisia Trilaterală s-au grăbit să construiască în China infrastructura, fabricile, facilităţile de învățământ, centrele financiare şi altele. Astfel, într-o perioadă de 20 de ani, din 1980 până în 2000, a avut loc o transformare majoră a Chinei, care nu a fost considerată altceva decât un „miracol economic”. Însă, nu a fost meritul Chinei, ci a experţilor tehnocraţi din rândul Comisiei Trilaterale.
În anul 2001, în celebra revistă „Time” a apărut un articol intitulat „Made in China – The Revenge of the Nerds” / „Made in China – răzbunarea tocilarilor”. A nu se uita că editorul revistei „Time” din acea perioadă era Hedley Donovan, fost membru fondator al Comisiei Trilaterale. Articolul respectiv dezvăluie cu exactitate ceea ce a avut loc în primii 20 de ani în China. Citim din articol:
„În cei 20 de ani de când au început reformele lui Deng Xiaoping, componența conducerii chineze s-a schimbat semnificativ în favoarea tehnocraților. Nu este exagerat să descriem regimul actual din China ca o tehnocrație. După ce nebunia maoistă s-a stins și Deng Xiaoping a inaugurat o serie de reforme care au început la sfârșitul anului 1978, specialiştii din domeniul ştiinţei şi tehnologiei au fost printre primii care au fost reabilitați, fiind readuşi în prim plan (…) Voi cere scepticilor şi criticilor mei să nu mai insiste că China este o dictatură comunistă, și nu o tehnocrație”.
Astăzi, China este o dictatură tehnologică. Într-un articol pe care l-am scris acum 2 luni (Supravegherea totală a populaţiei naşte monştri: în China trebuie să ţi se scaneze faţa, dacă vrei să ai acces la Internet ori dacă vrei să foloseşti toaleta publică!), vorbeam despre această dictatură tehnologică în China. De exemplu, pe 1 decembrie 2019 a intrat în vigoare o lege prin care toţi cetățenii vor trebui să folosească tehnologia de recunoaștere a feței pentru a putea accesa Internetul (care este deja controlat). Încă din 2015, cetățenii chinezi sunt obligați să își arate cărțile de identitate pentru a accesa Internetul.
Pe de altă parte, China a cheltuit 10,6 miliarde de dolari pentru echipamente de supraveghere video în anul 2018, aceste cheltuieli preconizându-se a ajunge până la 20 de miliarde de dolari în anul 2023. Astfel, China va avea instalate 2,76 miliarde de camere de supraveghere până în 2022.
Şi asta nu e tot. China este actualmente lider mondial în 5G, în Inteligenţă Artificială, în calculatoare cuantice. Asta e China pe care miliardarul Rockefeller şi-a dorit-o, cea în care cetăţeanul e supravegheat non-stop de o Tehnocraţie care tinde că devină una malefică. Iar acest model al Chinei tinde să se extindă, ca şi model, în alte ţări din lume, ca India, Vietnam, Pakistan etc.
În concluzie, a trăi într-o asemenea tehnocraţie poate fi mai rău decât a trăi în socialism, comunism sau fascism…
Dacă ar fi adevărată, această ştire ar fi una şocantă: preşedintele ales al SUA, Donald Trump, ar putea fi membru Illuminati, fiind rudă de sânge cu familia Rothschild!
Se crede de mult timp că puterea nu este câștigată în țările occidentale prin mijloace democratice sau prin meritul individual, ci printr-o organizație ocultă numită Illuminati, cea care determină care conducători să ajungă la putere.
În contextul agitatei campanii electorale prezidenţiale din SUA, au existat zvonuri că unul din candidaţi, Hillary Clinton, împreună cu soțul ei, fostul preşedinte Bill Clinton, ar face parte de ani întregi din organizaţia Illuminati. Dar celălalt candidat, Donald Trump, cel care a şocat lumea cu un discurs anti-globalizare (aşadar, anti-Illuminati), n-ar fi şi el membru secret al aceleiaşi organizaţii Illuminati?
S-a sugerat că Trump este membru demult al acestei organizații din umbră, şi asta datorită tatălui său, Frederick Trump, care ar proveni dintr-o familie foarte bogată, de elită, din Germania. Tot din Germania, în secolele trecute, provine şi familia Rothschild, fondatoarea organizaţiei Illuminati; se mai spune chiar că ar exista o legătură de rudenie de sânge dintre familia Trump şi familia Rothschild (deocamdată nu există totuşi dovezi genealogice).
Candidatul Partidului Libertarian la preşedinţia SUA, Gary Johnson, a avertizat faptul că ambii favoriţi la alegerile din SUA din 8 noiembrie 2016 (Hillary Clinton şi Donald Trump) ar fi membri Illuminati, pentru că întotdeauna celor din această organizaţie ocultă le-a plăcut să-i finanţeze pe toţi…
Oculta Mondială şi-a ales deja sediul viitorului guvern unic mondial? În Canberra, capitala Australiei?
Canberra, cu o populaţie de numai 367.000 de locuitori, este capitala Australiei. Locația orașului Canberra a fost aleasă pentru amplasarea capitalei națiunii în 1908 ca un compromis între Sydney și Melbourne, primele două mari orașe din Australia.
Încă din ani ’80-’90, există informaţii conform cărora Canberra ar urma să devină sediu al guvernului mondial al Ocultei Mondiale. De ce ar fi fost ales Canberra ca sediu al guvernului mondial? Pentru că Australia, pur și simplu, este o țară cu foarte puțini indigeni ce pot deveni recalcitranți și, mai ales, pentru că limba este engleza. Nicio țară de o altă limbă engleză nu oferă securitatea pe care o oferă Australia, în timpul instaurării guvernului mondial. În America sau în Europa, manifestațiile sunt mai mult decât probabile, iar America de Sud nu e numai că nu doar anglofonă, dar înclinația locuitorilor de aici pentru revoluții și tulburări sociale este evidentă.
Suspiciunile au început odată cu construcția clădirii Parlamentului din Canberra, în 1988, care a costat Australia sume imense de bani. Acest edificiu enorm, vast și somptuos ar putea fi ușor pe placul SUA sau Rusiei, care au sute de milioane de locuitori. Clădirea ar fi, deci, ideală pentru un guvern mondial.
Un înalt funcționar australian, Peter Sawyer, vorbea în anii ’90 de un anumit număr de fapte concrete constatate în timp ce era în serviciu. El amintea, în special, de o centrală telefonică construită la Canberra, numită Deacon Centre. Acest centru este construit din beton, are ziduri de 1,20 m grosime, a costat sute de milioane de dolari și, în afară de aparatura telefonică, este echipat cu numeroase calculatoare aflate pe patru nivele, al căror cost depășește 150 milioane de dolari. Căutând să afle de ce era necesar un asemenea echipament în capitala unei țări cu 25 milioane de locuitori, el a descoperit că acele calculatoare erau legate la toate băncile, birourile poștale, centralele telefonice, mașinile utilizând cartele magnetice de distribuit bani, la toate posturile de poliție și, mai ales, la alte departamente de centralizare a informațiilor despre cetățenii privați din Statele Unite și Europa.
Peter Sawyer a mai descoperit că Rockfeller, președintele Fundației cu același nume, a venit într-un sejur prelungit în Australia, pentru a superviza personal construcția a 20 de reședințe de lux la Canberra, în minunatul Parc Național, unde, în principiu, n-are voie nimeni să construiască.
Faptele permit a estima că aceste clădiri sunt, de fapt, destinate să adăpostească viitorul guvern mondial, iar cele 20 de reședințe de lux vor fi afectate diferiților membri străini ai acestui guvern.
GLOBALIZAREA, UN MODEL EŞUAT
„Haideţi spre altă flacără!”
Panait Istrati
Încă din faza ei iniţială, globalizarea s-a dovedit a fi unul dintre experimentele social-culturale supuse pe deplin eşecului. Şi nu pentru că aceasta nu a constituit, practic, dintotdeauna, un proces firesc, multimilenar de interconectare civilizaţională, dacă privim întregul traseu de până acum al istoriei lumii, ci dintr-o cauză stigmatizantă, am putea-o defini, şi o reparametrizare a răului, care au erodat continuu la temelia bunelor intenţii primare (pornind de la ideea că ele au existat). Excluderea definitivă a Fiinţei umane din filosofia sa specifică, iată prioritatea globalizării, în numele unui pretext deloc persuasiv al progresului colectiv necesar (am mai abordat cu ani în urmă un asemenea subiect complex). După ce şi-a desacralizat, prin varii modalităţi de exploatare, propria-i creaţie brutală de laborator – individul-marfă -, noului pattern empiric nu i-a mai rămas ca ultimă opţiune de anvergură decât să alunge în mod făţiş din perimetrul ontologic al actualităţii Omul-Fiinţă – singura entitate conştientă de faptul că trebuie să valorizeze, în integralitatea lor, resorturile încărcate de fineţe ale verbului „a gândi”. Perspectiva noii forme de imperializare postmodernă (cu alte cuvinte, vorbim aici despre o construcţie conjuncturală, alcătuită dintr-o serie de structuri monolitice, uniformizante, de mare influenţă şi dominaţie, analoage fostelor imperii din trecut) denotă, evident, epuizarea tuturor variantelor posibile de organizare superioară a lumii Pământului şi, implicit, suficienţa vizionară a celor care, actualmente, o conduc. A-ţi închipui numai că e cu putinţă să topeşti instantaneu, împotriva legilor firii şi prin nenumărate constrângeri antiumane, diversitatea în unitate, după ce, secole la rând, te-ai căznit să aduci în prim-plan, pe baza unui şir de motive politico-economice diverse şi cadre filmice întotdeauna cu aspect revoluţionar, viceversa, nu face altceva decât să arate că globalizarea cu orice preţ se comportă, din păcate, ca un discutabil punct final în evoluţia culturală a umanităţii. Sau poate că, dimpotrivă, ea va ajunge, într-un târziu, la adevărata esenţă a lucrurilor, însă nicidecum alegând calea anatemizării declarate a templului axiologic precedent, ci propunând, întru sporirea concretă a cunoaşterii generale, ca să-l parafrazez pe Solomon Marcus, o perpetuă şi lucidă „navetă” între civilizaţiile terestre.
Ridicată, din raţiuni precise, pe deconstrucţie totală şi ateizare, prezenta neostructură de tip imperialist îşi dezechilibrează de una singură fundaţia lipsită de rezistenţă, prin intermediul unor metode de limitare totală a gradelor de libertate ale Persoanei, metode pe care le doreşte cât mai grabnic instaurate la nivel planetar. Adoptând, ca manieră de manipulare a maselor, caracterul dual al acţiunii (prin fixarea în mentalul colectiv a unui anumit sens al lucrurilor, potenţat intens şi cu destul de multă convingere în cadrul discursului mediatic obişnuit, un sens de strictă aparenţă doar, în spatele căruia se află, desigur, dimensiunea corectă şi înţelesul real al faptelor), globalizarea anulează din ce în ce mai vădit semantica generoasă a factorului democratic şi încearcă din răsputeri să instituie un control sever asupra populaţiilor Terrei. Ne aflăm, practic, în era când o minciună o înveleşte pe alta, iar ambele acoperă, totdeodată, adevărul intrinsec – o schemă nouă de dictatură mondială, putem spune, unde ceea ce s-a acceptat cu stricteţe de-a lungul timpului ca fiind drepturi universal-umane se va transforma, încetul cu încetul, în direcţii filozofice cu un pur facies utopic, iar democraţia într-o noţiune vagă, de faţadă, ambiguă chiar, a unei comunicări publice minimale şi nimic altceva.
Dincolo însă de toate lucrurile negative, pe care le-a generat cu sau fără voie experimentul eşuat al globalizării, metamorfozelor ample de tot soiul nu a fost supusă în vreme doar latura materială a existenţei, ci, aşa cum era de aşteptat, ţinta primordială a constituit-o, cu precădere, natura profundă, spirituală a Fiinţei umane, iată, deja obligate să adopte în pantheonul ei cultural complex un restrictiv eşantion valoric al postmodernităţii („valori” relative, din păcate, cu o vădită esenţă duplicitar-idolatră, ce încearcă să substituie nefondat şi zadarnic, până la urmă, o multitudine de adevăruri milenare imuabile). Căci cum se mai poate discuta în acest context palid nuanţat despre construcţie identitară şi alteritate, atâta timp cât anularea definitivă a unicităţii Persoanei şi, deopotrivă, a noţiunii de conştiinţă individuală, excluderea raportării Omului la Dumnezeul-Creator şi, implicit, neatribuirea Creaţiei universale în integralitatea sa divinităţii, eliminarea din existenţa mundană a Iubirii ca formă superioară de a trăi şi a liniilor de forţă ale moralităţii, damnarea făţişă, până la oprobiul public, evident, şi includerea în arealul vetustului (catalogat, întotdeauna, drept involuant) a Persoanei care alege să meargă pe direcţiile anterior menţionate, pornografizarea cu intenţie a spectacolului existenţial, distrugerea programată a sacrului din constituţia funciară a umanităţii şi aşa mai departe, reprezintă doar câteva dintre ţintele extrem de periculoase, promovate până la cel mai fin detaliu în ziua de azi împotriva Fiinţei, în genere?!…
E-adevărat, diversitatea sperie şi acum, în postmodernitate, aşa cum variaţiunile pe tema schimbării au născut în permanenţă un important factor destabilizator pentru echilibrul precar al imperiilor de odinioară. Filozofii globalizării se străduiesc asiduu actualmente să compună în mod paradoxal, prin concepte făţiş dizarmonice, o „simfonie”, evident, zgomotoasă a iraţionalului tutelar, bătând monedă pe faptul că actuala formă de înfrăţire mondială – de anulare, mai corect zis, a diferenţelor specifice dintre naţiuni şi de renunţare totală la divinitate – se vrea a fi, de fapt, trecerea la un etaj evolutiv superior al întregii omeniri. Înlocuirea binelui cu răul dominant, a păcii cu haosul, a moralităţii cu opusul ei, a Iubirii cu sexul şi perversiunile sale felurite, a Omului cu tehnologia, a Luminii cu întunericul etc. fac dimpreună referire directă la politica generală de distrugere programată a axiologiei prezente, în vederea instaurării unei alte noi ordini planetare (cu făţiş iz imperialist), unde statul în sine şi naţiunile ca atare nu mai reprezintă organisme vii, distincte, cu structură culturală şi lingvistică omogenă, cu particularităţi esenţiale şi dinamici identitare complexe, ci, din contră, obstacole majore în reiterarea aceluiaşi proiect abracadabrant al construcţiei satului global. O fatală eroare de manageriat al lumii, dar şi unul dintre cele mai inconsistente puncte de inflexiune ale istoriei, un proces în curs de desfăşurare din care capii conducători ai societăţii contemporane se vede că nu şi-au însuşit, în detrimentul umanităţii, nimic.
În momentul actual, terorismul dă impresia că face şi el în mod organic parte din filozofia de lucru a globalizării, nemaiputând fi abordat, în condiţiile date, doar ca formă primitivă, dar concretă, pentru a distruge comandat, sub două dintre dimensiunile sale proprii – fizic şi, mai ales, psihic -, Fiinţa umană. El trebuie analizat acum într-o cheie carateristică aproape atipică, ţinând cont nu numai de efectivele care acţionează la vedere, militarizat, prin acţiuni extrem de violente la adresa umanităţii şi a extinsei comunităţi creştine, în special, aşa cum s-a declarat în ultima vreme, ci şi de masa specifică a finanţatorilor lui reali şi de multiplele ei interese concrete. De la bun început, se impune a observa un aspect definitoriu pentru problematica vizată, anume că absolut toate constructele belicoase şi deviante de laborator – nerecunoscute, desigur, la nivel internaţional, de genul S.I. -, nu sunt agăţate de carcasa ateismului (aparent viril, din prezent), ci de corpusul religios (în speţă, al uneia dintre marile religii ale lumii – islamul), o conexiune care, cel puţin la nivel de mentalitate evoluată a secolului XXI, ridică foarte multe semne de întrebare pentru raţiunea omenească. Pare şi aceasta o vădită intenţie de a arunca în derizoriu factorul funciar, care a salvat de milenii lumea – spiritualitatea -, iscând un brutal „război” interreligios, în spatele căruia, de fapt, adevăratul substrat este cu totul şi cu totul de alt ordin.
Să încerci a face trimitere la un Ricoeur, Benveniste, Morin sau Lévinas, plecând de la condiţiile iniţiale şi la limită ale modelului studiat?!… Nu cred că are vreun temei, fiindcă orice abordare mai mult sau mai puţin detaliată a modalităţilor de realizare a construcţiei identitare sau a cunoscutei ecuaţii a alterităţii iese completamente din calcul aici. Dintr-o dată, pronumele personale „eu” şi „tu” îmbracă ambele roluri noi, ieşite definitiv din schema filozofică menţionată. Reflecţia asupra caracterului intercultural, la ce dimensiune se produce el azi şi cât de interesate mai sunt comunităţile în a asimila produsele create de Celălalt, ar trebui să constituie însă un subiect fundamental, deoarece se observă că interacţiunea directă dintre două grupuri diferite, aflate pe un teritoriu comun, nu are întotdeauna o rezultantă pozitivă în raport cu procesul de construcţie al identităţii colective (a se vedea, în speţă, două exemple antagonice – cel belgian şi cel românesc -, definitivate, desigur, în intervale de timp specifice, ultimul fiind un model benefic de integrare a comunităţii musulmane în arborele identitar principal, acceptor).
Totdeodată, trebuie privit cu mare atenţie şi asupra unei alte laturi grave a teatrului mundan cu scene de martiraj în grup, la care asistă în prezent, neputincioasă, omenirea. Este vorba despre faptul că tot ceea ce se derulează cu o precizie aproape matematică la nivel de regie a atacului terorist a devenit, practic, echivalent cu bătălia decisivă pentru stabilirea coordonatelor exacte ale unui perimetru atrofiat ca structură identitară, profund antiuman şi anticivilizaţional, bazat pe o arhitectură social-culturală completamente greşită, repet, aşa-numitul „sat global”, care va sfârşi, indubitabil, în iţele propriei lui strategii macabre, cu mult înainte de a-şi începe reprezentaţia decisivă. În cazul terorismului conjunctural postmodern, să-l numim, nu se poate discuta vreo clipă despre „construirea de cogniţii adaptate scopurilor practice şi filozofice ale subiecţilor” implicaţi, conform lui Ferréol şi Jucquois, tocmai fiindcă nu ai termeni adecvaţi pentru a dezvolta o argumentaţie solidă în vederea justificării unor astfel de acţiuni ucigaşe la nivel planetar. Ca să nu mai aducem în discuţie şi gradul de iraţionalitate a creierului uman capabil să proiecteze scheme geno- şi etnocidare repetitive – şi mă gândesc aici la distrugerea recentă a unor mărturii istorice semnificative pentru întreaga istorie a lumii, la Palmira, în Siria (de către actanţii S.I.). Evenimentele negative ale contemporaneităţii, indiferent de structura vizibilă sau ascunsă, care le declanşează, desigur, nu au nicio legătură cu naveta între civilizaţii sau cu vreo altă ţintă nobilă (cu toate că s-a folosit, în mesajele de ameninţare teroristă din ultimul timp, cuvântul „demnitate”). Dimpotrivă. Rezultanta finală a acestei desfăşurări de violenţă maximă a momentului nu presupune naşterea unei anumite identităţi colective bine structurate, marcante, deşi ea poate premerge dezvoltarea acesteia într-un viitor nu foarte îndepărtat – să nu neglijăm acest lucru -, ci doar atingerea unor scopuri precise de grup, „legitimate” în sfera globală prin crimă.
Libertatea, ca expresie totală a divinului fiinţial, şi drepturile Omului, în toată plenitudinea lor, am din ce în ce mai mult sentimentul că vor deveni, cât de curând, un condamnabil „lux teoretic” şi nicidecum un mod firesc de a trăi. Iar teoria din spaţiul public legată de faptul că, pentru umanitate, efectele negative ale terorismului contemporan vor căpăta, practic, un caracter de banalitate în viitorul apropiat (banalitate la care contribuie din plin şi selecţia mediatică a evenimentelor sângeroase) nu reprezintă altceva decât o viziune reducţionistă asupra unui fenomen periculos, anume acela de a se ajunge în punctul de acceptare a crimei de către comunitatea globală ca pe o formă de „normalitate” existenţială. După cum se ştie, explorând cronologic firul istoriei, creionarea oricărui construct planetar antisocial, fundamentat tocmai pe această consimţire impusă a violenţei dominante şi pe lipsa de reacţie imediată a Persoanei contra ascensiunii rapide a răului absolut, echivalează cu întoarcerea bruscă a umanităţii postmoderne în Evul Mediu întunecat, unde viaţa oricărei Fiinţe cu raţiune şi afect nu valora aproape nimic în aburii încolăciţi ai decadenţei generale. Şi atunci, trebuie menţionat acest fapt, crima era un lucru la ordinea zilei, iar demnitatea o simplă „piatră filozofală”, pe care nu şi-o „permiteau” foarte mulţi. Dar, oricare-ar fi motivele din spatele generării, formării şi întreţinerii pe actuala piaţă a războiului global a unor produse humanoid-robotizate de tip terorist, lumea are datoria să-şi articuleze gândirea către calea benefică a Luminii şi a echilibrului firesc. În caz contrar, nu e greu de prezis nici care va fi drumul acesteia în viitorul imediat şi nici traseele de forţă ale noii sale paradigme culturale.
Ca o concluzie restrânsă a celor analizate anterior, se poate afirma că nu ne stă deloc aşezat dinaintea ochilor un tablou completamente atipic, impersonal, cu adresabilitate direcţionată numai către cei „iniţiaţi”, din contră, avem de-a face cu un careu complet neiluzoriu, explicit, doar în aparenţă cifrat, bine pus la punct, unde modalitatea de a construi linii şi crome pare desprinsă dintr-o geometrie neeuclidiană, opusă cu vehemenţă Luminii. Instituirea unui pretext anume pentru ca Omul să demoleze cu sânge o realitate distinctă spre a instaura o alta, cu parametri radical modificaţi, a fost o practică permanent folosită de-a lungul istoriei (a se vedea, spre exemplu, ceea ce a stat, iniţial, la baza declanşării apocalipsei mijlocului de secol XX, denumită generic Al Doilea Război Mondial), iar entitatea artificială de laborator S.I. nu face, evident, nici ea excepţie. Totdeauna s-a întâmplat aşa, numai mijloacele de acţiune au fost diferite.
De ce răul a constituit tot timpul piatra de mormânt trântită asurzitor peste sufletul zbuciumat al istoriei lumii?!… Din simplul motiv că niciodată nu ar fi adus beneficii imediate (de putere personală şi financiare) lipsiţilor de viziune pozitivă conducători ai planetei Pământ un proiect generos de pace globală, din structura căruia controlul abuziv şi sclavizarea forţată a Fiinţei umane ar fi dispărut, bineînţeles, definitiv. Căci, dominaţi de foarte multe neajunsuri lăuntrice, printre care şi cel neostoit al vanităţii, vremelnicii pseudomanageri succesivi au pierdut din vedere, în autosuficienţa-le dovedită permanent, că nu ei au inventat în Univers forţa gravitaţională, apa, ce se vede şi ce nu se vede. Nimic din toate acestea nu face parte integrantă din proiectul lor colectiv macabru. Ca indivizi, s-au legat însă ombilical de anumite concepte (multe dintre ele inventate din aşa-zise necesităţi conjuncturale), cu scopul vizibil de a distruge o lume care nu este a lor, care nu le aparţine şi ai cărei protopărinţi, diacronic vorbind, nu pot fi cu niciun chip, tocmai pentru că posibilitatea de a contribui în mod concret la actul iniţial al formării sale nu există, cu toţii făcând parte din statistica generală obişnuită a cetăţenilor Terrei.
Cristos, Mahomed, Budha etc. – topiţi cu toţii în pelteaua uniformizantă a unui prezent căruia i se sugrumă conştient istoria… Căci globalizarea nu implică Iubire, Lumină dumnezeească sau umanitarism, ci contrariul lor. Din acest motiv, cea mai bună lecţie de recomandat instrumentelor văzute şi nevăzute ale diavolului înşelător nu e alta decât gândirea novatoare a Părintelui Stăniloae, un savant al tărâmului teologic, cu traiect destinic pornit din punctul fierbinte al îndoielii de Dumnezeu şi ajuns, finalmente, la înţelegerea superioară a semnificaţiei, printre altele, a două dintre entităţile lingvistice fundamentale, le-aş numi, din vocabularul creştinismului – verbele „a via” şi „a învia”. De ce tocmai teologia Iubirii, aşa cum a perceput-o prin har divin, în adâncul sufletului şi al minţii sale, Dumitru Stăniloae, să constituie reperul singular de ordin practic întru demontarea, bucată cu bucată, a proiectului antiuman şi neosclavagist denumit filozofard „globalizare”?!… Fiindcă există o necesitate vizibilă de a ajuta în aceste momente Fiinţa umană spre a nu se transforma, indirect, într-o secvenţă debusolată din lanţul putred al comunicării şi al propriei existenţe, dar şi spre a nu se mai ataşa singură, din felurite cauze endo- şi exogene, limitatului şi limitativului mod binar de a gândi şi de a fiinţa, mod binar ce generează, implicit, o serie de consecinţe negative periculoase pe termen mediu şi lung, cum ar fi, de pildă, anularea memoriei istorice durabile şi înlocuirea ei cu memoria virtuală, înecată totalmente-n efemer. Omenirea nu are nevoie de un asemenea experiment păgubos, cum nici cultura sa nu trebuie să devină ostatică în perimetrul de acţiune al unor combatanţi ignari.
Văzute lucrurile din unghiul dimensiunii lor pur spirituale, e necesar să amintim aici de înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai creştinătăţii, care au menţionat constant faptul că trăim unele dintre cele mai bune timpuri, când se poate învăţa cu temeinicie arta veritabilă a vieţuirii, dar, totdeodată, şi cele mai instabile, când Persoana îşi poate pierde cu uşurinţă sufletul, dacă se lasă prinsă (cu sau fără voie) în mrejele ademenitoare ale orgiilor întunericului, devenite brusc modalităţi fireşti de a exista. O altă direcţie pe care n-au înţeles-o deloc căpeteniile neluminii, însă deosebit de relevantă în complexitatea ei, face referire concretă la gradul de evoluţie spirituală a lumii (şi a Universului, în genere), ce nu poate fi controlat discreţionar de mintea umană, el constituind acea variabilă absolut independentă faţă de toate formele de organizare politico-socială închipuite de stratégii zeului NOM. Dacă ar fi plecat la drum cu preceptul lipsit de violenţă al păcii globale, dar şi cu ideea că nu poţi scoate din ecuaţia existenţei umane factorul spiritual prin simplă lichidare fizică, răspândirea maladiei fricii şi inducerea ideii de acceptare a carnagiului în grup ca pe un fapt divers la nivel de mentalitate comunitară, cu certitudine că raţiunile lor subţiratice s-ar fi vindecat o dată pentru totdeauna de filonul macabru, ce le stăpâneşte în integralitate fiinţa.
Elaborarea proiectului hibrid numit globalizare nu s-a sprijinit deloc pe respectul cuvenit alterităţii şi, bineînţeles, templului axiologic anterior conceput de umanitate. Ceea ce s-a încercat din răsputeri a fost maltratarea voită a istoriei lumii, ştiindu-se foarte bine că, dând definitiv la o adevărurile primordiale, se va fi anulat din start însuşi viitorul ei palpabil. Este şi motivul pentru care s-a pus şi se va mai pune pe tapet şi de aici înainte problema gravă a procesului de anulare a conştiinţei individuale şi, implicit, a celei de neam, doi vectori consacraţi întru definirea profilului sui-generis al fiecărei entităţi statale în parte. Se poate vorbi chiar despre configurarea unui tip de marcaje aproape fictive interţări, să le numim, în viitorul apropiat, care să transforme patriile în teritorii şi naţiunile în populaţii (acestea din urmă cu o dinamică analoagă întrucâtva uneia dintre proprietăţile fizice ale fluidelor – miscibilitatea acestora -, dacă privim către migraţia dirijată din prezent, şi un comportament liniar, robotizat, o involuţie, cu alte cuvinte, la nivel general, a societăţii omeneşti în ansamblul său). Noua reconfigurare a hărţii planetare în raport cu bogăţiile solice şi subsolice, neepuizate momentan, se va realiza, din păcate, într-un dezacord flagrant cu substratul genetic propriu fiecărei naţiuni. E şi acesta unul dintre punctele principale de erodare a întregii concepţii globaliste, ce vizează, printre altele, dezintegrarea în sine pentru dominaţie şi, deopotrivă, supravieţuire. Un exemplu de construcţie politico-economică şi multiculturală aflată, actualmente, din cauze cunoscute, în echilibru instabil îl reprezintă edificiul şubred al Uniunii Europene. Uitându-ne puţin înspre istoria recentă a Europei secolului XX, merită să facem trimitere la atitudinea generalului Charles de Gaulle, care adopta, la vremea respectivă, o poziţie singulară, dar fermă, în privinţa supranaţionalităţii ca atare şi a instituţiilor de acest gen, ambele neconsonante cu viziunea fostului preşedinte francez despre suveranitate naţională. După atâţia ani, se poate observa cu relativă uşurinţă un fenomen de o evidenţă clară, ce are în vedere ca acestei noţiuni fundamentale (suveranitatea naţională) să i se reconfigureze definiţia specifică prin mijloace felurite de parametrizare circumstanţială a sa. Mai putem nădăjdui că, în viitor, gândind lucrurile într-o perspectivă bine delimitată istoric, acest concept nu va fi obligat să iasă definitiv din vocabularul curent al limbilor lumii?!… După starea de lucruri din prezent, răspunsul adecvat se construieşte, cred, de la sine.
Încercarea de amestec uman de o eterogenitate evidentă între limitele fizice ale unui Turn Babel postmodern, unde să fie diluate cu bruscheţe destinele istorice ale statelor naţionale, denotă un alt tip de procedeu empiric la care e supusă azi umanitatea. O umanitate neîntrebată în mod categoric de către reprezentanţii ei, dacă doreşte sau nu să fie parte activă dintr-un astfel de plan conceput, fără nici cea mai vagă urmă de dubiu, taman împotriva sa. Altfel spus, lumea e plesnită peste faţă cu propiile-i mâini, în cea mai uluitoare formă de legalitate. Cu toate astea, aidoma scriitorului român Panait Istrati, „Cred în această omenire. Ea există astăzi, ca şi soarele în timpul nopţii.” („Spovedanie pentru învinşi”), deşi, sşa cum se prezintă, deocamdată, pare a fi cel mai mare rateu al Omului însuşi, vremurile contemporane reprezentând nimic altceva decât proiecţia finală a tuturor acţiunilor negative puse la cale de acesta în cămările ascunse ale propriei sale conştiinţe obediente neluminii. Cei care vor să schimbe lumea nu au avut şi nici nu vor avea vreodată o adeziune majoră la nivel colectiv – de altfel, în mod firesc – faţă de tot ce întreprind prin forţă multiplicată de ură, dezinformare şi sânge. Substituirea constantă până la anulare de identitate, aderenţa iluzorie a umanului la sfera anostă a materialităţii (care nu construieşte neapărat civilizaţie, ci doar confort efemer), transferul vizibil de putere de la nivelul inteligenţei şi virtuţilor personale la cel al acumulărilor nelegale de capital, reducţionismul retardant, ce încearcă din răsputeri să menţină calitatea vieţii unei persoane în intervalul închis al satisfacerii exclusive de nevoi primare (dacă ne raportăm la geometria fixă a piramidei lui A. Maslow), suprimându-i acesteia dreptul firesc la cunoaştere pe verticală, iată doar câteva dintre multele căi distructive spre care e îndreptată fraudulos omenirea de către conducătorii ei circumstanţiali.
Cu alte cuvinte, dacă, utopic abordând problema, mulţimea aceasta limitată şi limitativă (ca, de altfel, şi modul ei binar de gândire şi de viaţă propus întregii societăţi) a managerilor planetari ar fi avut constant raţiunea calată numai pe stabilirea unor ţinte benefice pentru omenire, cu siguranţă că toată cavalcada feluritelor schimbări, care i-au călcat acesteia permanent în picioare sufletul, nu s-ar mai fi produs niciodată, curgerea firească a istoriei reţinând, în acest caz ipotetic, un alt rost general – meritoriu, fireşte – în scriptele ei, în sfârşit, complet nemistificate. Dar, cum sălăşluim în perimetrul strâmt al Realiei terestre şi nu al Utopiei, evident că lucrurile stau, din păcate, exact invers. Iar greşeala fundamentală îi revine în totalitate doar Fiinţei umane, care a acceptat tăcută de-a lungul vremilor nu numai varii seturi de legi impuse fără drept de apel de către casta conducătoare a momentului (în numele evitării unor posibile episoade anarhice şi al respectării aşa-zisei ordini social-conjuncturale), dar şi dezvoltarea, până la urmă, a unei asemenea structuri dominatoare. La fel se întâmplă şi în contemporaneitate, când rotativa istoriei macină dur în măruntaiele ei tocite viaţa, iar efectele globalizării vin ca un vârtej ameninţător peste destinul fiecăruia dintre noi, chiar dacă ele sunt sau nu conştientizate la dimensiunea lor concretă acum.
Sigur că, în anii ce vor urma, dacă nu chiar mult mai repede, şubrezenia unui astfel de model, ce a clamat intens multiculturalitatea – el fiind, după cum se poate observa, complet acultural, în sensul strict al dizolvării tuturor culturilor naţionale într-o masă amorfă, nonidentitară -, îşi va spune cu certitudine cuvântul, deoarece globalizarea e ameninţată chiar din interior de către propria sa filozofie anticonstructivă. Cred în omenire, repet acest lucru, nu şi în cei care o conduc, motiv pentru care fac parte din segmentul larg al scepticilor, atunci când vine vorba despre textura şi destinul modelului anterior menţionat. Căci, atâta vreme cât au existat nu de mult, în falsa lor grandoare, două experimente dure ale istoriei – nazismul şi comunismul -, pe ale căror coordonate intrinseci, iată, pare că aceasta se sprijină din plin, singurele cuvinte salvatoare rămân cele ale autorului „Ciulinilor Bărăganului”: „Haideţi spre altă flacără!” Dacă omenirea nu va conştientiza în clipa de faţă că orologiul libertăţii sale îi sună ameninţător finalul, atunci vina pentru prăbuşirea ei viitoare nu va mai aparţine doar procentului infim de vătafi oportunişti ai momentului. Sper că nu se va ajunge într-o zi ca istoria să diagnosticheze globalizarea, în raport cu amintitele constructe social-politice ale secolului XX, drept noua formă planetară de societate închisă, unde monstrul dictaturii oarbe să aibă, de astă dată, numai un singur cap. Mă tem de un singur lucru însă, anume că, dincolo de o figură de stil sau alta, aşa se va şi întâmpla.
Magdalena ALBU
Bucureşti, martie 2016
GLOBALIZAREA ȘI ECUMENISMUL: două coarne ale
antihristului, două pârghii de putere ale satanei!
Scopul masonilor-sataniști este să conducă omenirea prin globalizare, să-i transforme pe toți în robii antihristului, iar prin ecumenism să creeze o „biserică” unită și religia lui antihrist.
În Rusia globalizarea a început prin buletinul de identitate al Federației Ruse, CNP și polița medicală cu cod individual (SNILS). În buletinul sunt multe ornamente. Printre ele este și ornamentul celor trei de șase, despre care în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan Teologul se spune că este numele numeric al lui antihrist.
Creștinii Ortodocși nu trebuie să ia și să aibă un astfel de pașaport! Chiar dacă cei trei de șase nu se află pe trupul omului, totuși primirea lor, semnând chiar cu propria mână un astfel de document, este un mare păcat. Toată greutatea acestui păcat astăzi îl cunoaște doar Dumnezeu și conștiința Ortodoxă vie a Creștinului.
În Rusia acesta e CNP, SNILS, УНЗР (în Ucraina), УНП – numărul contabil al contribuabilului (în Belarus), codul numeric personal (în România), матични број (în Serbia), პირადინომერი (în Georgie), προσωπικός αριθμός (în Grecia), ЕГН (în Bulgaria), rodné číslo (în Slovacia), osobisty numer (în Polonia), personal number (în SUA) etc. Dar toate acestea sunt denumirile numelui numeric unic, pe care slugile antihristului îl atribuie omului în calculatorul global numit „fiara”.
Codul de barereprezintă o inscripție tehnică, un semn. Codul de bare în care cel mai des apar cei trei de 6 este EAN-13. Codul de bare e alcătuit din linii de diferite grosimi – subțiri, medii și groase. Acestea sunt separate de trei perechi de linii înguste mai lungi, pe fiecare dintre ele scanerul citindu-le ca cifra 6.
Un cod de o generație nouă este așa-numitul cod QR. În codul QR sunt trei pătrate mari, așezate în colțurile codului, care în esență sunt purtătoare a cifrei 6. Așadar cele trei pătrate din codul QR sunt tot trei de șase – numele numeric al lui antihrist.
Codurile de bare și cele de tip QR se aplică pe toate produsele și mărfurile, pe bilete și pe documentele personale: pe pașaport, permis și chiar pe diamonitirion – permisul de intrare pe muntele Athos. Astăzi pelerinii ortodocși care vin în Sfântul Munte Athos sunt constrânși să primească permis de intrare cu cod QR, adică cu cei tre de șase. Pentru a ajunge în Grădina Maicii Domnului trebuie să ai pașaport cu trei de șase, pașaport biometric, viză biometrică, iar într-un final trebuie să primești cei trei de șase încă o dată pe Athos! Priviți în colțul stânga-jos de pe diamonitirion.
Prin toate aceste inscripții „tehnice” – coduri de bare și coduri QR – semnul fiarei deja astăzi este aplicat pe toate produsele, lucrurile și documentele. Astăzi noi vedem deja deschis în viața noastră numărul antihristoului – 666. Noi vedem că satana înseamnă totul și vrea să-și atribuie tot și toate. Deși noi știm că toate aceste produse le-a crescut și ni le-a dăruit Dumnezeu, satana mereu și pretutindeni se împotrivește și pretinde: „asta e al meu”. Să nu dea Domnul!
Oamenii care aplică aceste coduri pe produse pentru că așa le este serviciul probabil nici nu își pun problema despre un oarecare pericol ascuns, ci pur și simplu se gândesc că aceasta e o necesitate tehnică. Iar cei care introduc toate acestea în viața noastră cotidiană – masonii – știu bine că de asta are nevoie „dumnezeul” lor – satana. Masonii știu că asta e necesar pentru înșelarea oamenilor, ca ei să se învețe și să se obișnuiască cu semnul fiarei, astfel încât ulterior antihristuui să-i fie ușor și comod să conducă oamenii.
Verigile acestui lanț diavolesc de aplicare a semnului fiarei – peceții lui antihrist pe fruntea sau mâna omului sunt:
- Voința liberă a omului și acordul său personal pentru primirea semnului, astfel încât să poată vinde și cumpăra în continuare. Aceasta poate fi semnătura personală în
cardul electronic sau în pașaportul biometric, acordul de a oferi date biometrice personale, acordul la colectarea și prelucrare datelor cu caracter personal. - Primirea numelui numeric al fiarei – al antihristului – 666. Aceasta poate fi primirea codului de bare, codului QR sau a unui semn-tatuaj „invizibil” făcut cu laser.
- Primirea numelui numeric al omului. Aceasta poate fi primirea codului numeric personal.
- La preluarea biometriei cea mai importantă informație dintre toate datele biometrice despre om este algoritmul individual al funcțiilor creierului uman.
Toate aceste componente luate la un loc vor alcătui semnul fiarei (cf. Apoc. 13:16-18).
Sataniștii-masoni încearcă treptat și progresiv, prin diferite rețele globale, să prindă și să înghită omenirea, să-i aducă pe oameni la satanism și să îi conducă precum pe niște bioroboți.
Globalizatorii introduc astăzi tot felul de cipuri peste tot: în dispozitive electronice, în electrocasnice, în haine, în mâncare, dar de asemenea ei le introduc și în carduri electronice și în pașapoarte biometrice. În multe țări ale lumii cipurile sunt introduse deja în implanturile de dinți, în articulațiile artificiale, în cardiostimulatori, în mâinile și trupul oamenilor. Oamenii primesc tatuaje laser – semne pe frunte sau pe mână, care și este acel semn al fiarei despre care Domnul ne avertizează în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan Teologul (cf. Apoc. 13:16-18). Slugile lui antihrist – guvernul mondial – impun prin globalizare tuturor statelor să accepte și să introducă un standard unic de documente pentru întreaga omenire.
Noi vedem că toate planurile și cerințele sataniștilor sunt înfăptuite și totul se petrece în fața ochilor noștri. Puteți lua de sine stătător pașapoartele sau cardurile electronice din diferite țări ale lumii pentru a le compara. Ele au un model comun. Pentru a-i înșela și a-i liniști pe oameni totul se oferă într-un ambalaj frumos, rapid și comod. Dar nu uitați: caşcavalul e gratis doar în cursa de şoareci!
Mulți Creștini Ortodocși nu cunosc asta, căci ei nu sunt avertizați de arhipăstorii și păstorii lor despre marea primejdie pe care o ascunde globalizarea și, în particular, primirea actelor biometrice cu cip. Astăzi mulți Ortodocși se bucură că au posibilitatea să călătorească peste hotare, că ei nu mai au nevoie de viză pentru călătorie, că noul pașaport este valabil nu 5 ani, ci 10.
Dar foarte puțini cunosc că în timpul fotografierii și preluării datelor biometrice ale omului există metode pentru aplicarea semnului-peceții laser pe frunte. Majoritatea Creștinilor Ortodocși nu știu că scanarea biometrică laser și primirea acestui semn-pecete este pierzătoare de suflet. Ei nu cunosc acestea pentru că lor nu le explică nimeni și nici măcar nu se vorbește despre asta. Sau, și mai rău, neștiind ei înșiși toate acestea, păstorii neinformați despre această problemă pur și simplu îi adorm pe oameni.
Ei le spun: „nu e nimic grav”, „aceasta e doar o necesitate tehnică a timpului nostru”, „globalizarea și preluarea biometriei e o etapă a progresului tehnic al omenirii”, „asta e foarte comod și accelerează lucrul vameșilor și a altor servicii care verifică documentele personale”, „acestea sunt necesare pentru lupta împotriva terorismului și a criminalității în lume” ș.a.m.d.
Aplicarea semnului laser, a tatuajului laser se face la distanță, nu este dureroasă și însuși semnul rămâni invizibil pentru ochiul liber. Semnul se poate citi doar printr-o scanare specială cu laser. Spre exemplu în unele aeroporturi deja sunt astfel de cabine speciale în care are loc scanarea laser a feței omului și citirea semnului „invizibil” pentru ochiul liber. Astfel de dispozitive, scanere, sunt în toate secțiile în care se face „fotografierea” pentru pașaportul biometric, iar de fapt acolo are loc aplicarea semnului fiarei și identificarea algoritmului individual al funcțiilor creierului omului pentru influența și înrobirea ulterioară a omului însuși.
Orificiul rotund mai mare din partea de jos este cameră foto, iar cel mai mic de sus este pentru laser.
Oamenilor care au primit semnul sau cipul și la care a fost identificat algoritmul individual al funcțiilor creierului, li se poate introduce un program informatic, le pot fi influențate emoțiile, simțurile, gândurile și voința. Astfel majoritatea oamenilor nu discern când diavolul îi ispitește prin gânduri, căci oamenii acceptă gândurile vrăjmașului ca și cum ar fi ale lor proprii. Asemenea și în cazul influenței prin calculator. Pentru majoritatea oamenilor această manipulare tehnică a omenirii rămâne ascunsă – taina fărădelegii. Principalul scop al influenței tehnice asupra conștiinței și voinței omului este de a face din el un biorobot lipsit de voință pentru vicleanul antihrist ce va să vină.
Înșelările globaliste sunt foarte diverse, dar pentru oameni ele sunt foarte atractive, comode și profitabile. Astfel prin polița medicală, în care este folosit numărul SNILS – numele numeric personal, care în calculator se citește prin trei de șase, numele antihristului – oamenii beneficiază de ajutor medical. Prin cardurile electronice, pașapoarte biometrice, pașapoarte cu trei de șase – numele antihristului, poți cumpăra și vinde, poți să iei bani din bancă, să călătorești în diferite țări, să vorbești la telefon la un tarif convenabil etc.
În genere în curând globaliștii-sataniști vor scoate din circuit banii obișnuiți, iar toate vânzările și cumpărările se vor face prin cipuri și carduri cu numele lui antihrist – 666.
Oamenii neîmbisericiți și cei neduhovnicești pot spune: „Și ce? E o nimica toată, numele numeric al lui antihrist, mie chiar mi-e foarte comod și convenabil să trăiesc cu aceste documente electronice”.
Dar oamenii care cred și îl iubesc pe Dumnezeu gândesc așa: „Eu nu pot să primesc aceste documente drăcești. Nu pot să fiu un vânzător și un trădător de Hristos”. Omul ortodox ține minte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos spuse în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan Teologul: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). Iar soarta vânzătorilor și trădătorilor este focul veșnic.
Nouă, ortodocșilor, ne e foarte neconvenabil să fim cu antihrist.
Nouă, ortodocșilor, ne este chiar foarte convenabil să fim cu Hristos și să nu-l primim pe antihrist, să nu nimerim în cursele globale antihristice, în închisoarea globalistă, în focul veșnic.
În timpul apropiat sataniștii masoni vor să îi numeroteze și să le implanteze cip tuturor oamenilor, să-i pecetluiască pe toți cu semnul fiarei. Dacă unele suflete după primirea semnului sau cipului se vor ruga cu osârdie și se vor împotrivi inoculărilor făcute prin calculator și cip, atunci astfel de oameni vor fi pur și simplu „deconectați” din societate. Culegând numele numeric al acelui om, slugile lui antihrist vor putea să-l omoare, transmițând un semnal către cipul său sau, cunoscând algoritmul individual al funcțiilor creierului acestui om, îi vor opri inima sau îi vor face hemoragie cerebrală.
Foarte important!!! Principala informație biometrică despre om nu este amprenta irisului, nici biometria feței sau a degetelor, principala informație biometrică despre om este algoritmul individual al funcțiilor creierului. În timpul așa-numitei preluări a datelor biometrice are loc aplicarea unui semn laser și identificarea acestui algoritm al funcțiilor creierului care este unic pentru fiecare om.
După asta se săvârșește o deplină supunere duhovnicescă a libretății omului, omul nimerește în cursele magiei tehnotronice, se stabilește legătura creierului uman cu calculatorul mondial pe nume „fiara”, un astfel de om va deveni un bioobiect lipsit de voință – rob al lui antihrist.
Creștini Ortodocși, nu primi codurile personale, nu dați datele biometrice, nu luați pașapoarte biometrice și alte carduri și documente electronice, nu luați cipuri!
Fiți credincioși Domnului nostru Iisus Hristos! Mântuiți-vă sufletele!
Ortodocși, auziți încă și încă o dată: nu luați codurile personale, nu dați acordul pentru preluarea datelor biometrice, nu luați actele biometrice! Nu schimbați veșnicia fericită pe o lingură de terci drăcesc! Aceasta e calea spre veșnica pierzanie a sufletului vostru nemuritor! Acesta e un mijloc pentru a vă prinde în cursele satanice și a vă despărți de Domnul Iisus Hristos!
Astăzi Ortodocșii trebuie să înceteze orice călătorii dacă plata pentru aceste călătorii este primirea pașaportului biometric, a vizei biometrice, a permisului de conducere biometric, primirea numărului și semnului fiarei, adică necredința și trădarea de Hristos!
Astăzi Ortodocșii care vor să-și păstreze sufletele pentru Hristos nu mai pot merge nici în Athos, nici în Ierusalim. Pentru a merge în Sfântul Munte este nevoie de pașaport cu trei de șase, viză biometrică sau pașaport biometric, trebuie primit diamonitirionul cu trei de șase. Pentru a merge în Țara Sfântă e suficient un pașaport simplu, dar pentru a ieși din Israel deja se solicită datele biometrice. Atenție, capcana se închide!
Astăzi e mai bine ca Ortodocșii să stea locului, să trăiască și să lucreze în sate, să se roage și să fie cu Dumnezeul cel Viu – să se mântuiască pentru Împărăția Cerurilor, decât să călătorească, să cumpere și să vândă, dar să-și piardă sufletul și să ardă veșnic în gheenă cu satana!
Globalizarea este legată nemijlocit cu ecumenismul. Globalizarea și ecumenismul sunt cele două coarne ale lui antihrist, două pârghii ale puterii lui satana!
Masonii îmbrăcați în rasă aflați în funcții înalte au primit comandă de la masonii-sataniști să creeze o religie unică și „biserica” lui antihrist. Dogma pseudo-bisericii și pseudo-religiei lui antihrist este aceasta: un singur „dumnezeu” pentru toate religiile și popoarele, pentru „ortodocși” și alți „creștini”, pentru iudei, musulmani, buddiști, hinduiști, șamani și tot felul de vrăjitori. Anume asta propovăduiesc astăzi papa de la Roma, papa de la Moscova și papa de la Istanbul.
Anume cu acest scop ereticii-ecumeniști au „adoptat sobornicește” ecumenismul ca învățătură a Bisericii Ortodoxe la Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016 și la pseudo-sinodul din Creta din 17-26 iunie 2016. Panerezia ecumenistă deschide ușa pentru toate ereziile osândite de Biserica noastră și pentru satanism, care astăzi este mărturisit în taină de Vatican și papa Romei.
În sec. XX flecarii ecumeniști ne spuneau cum că Biserica lui Hristos s-a împărțit în multe ramuri și că scopul ecumenismului este să refacă Biserica prin unirea tuturor confesiunilor și religiilor. Asta e erezie! E minciună și hulă!
Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16:18). Iar ereticii ecumeniști Îl hulesc pe Domnul, de parcă Dumnezeu a spus un neadevăr.
Iar starea lucrurilor de fapt este aceasta: timp de două milenii mulți eretici diavolești s-au ridicat la luptă pentru a vătăma și a distruge Biserica lui Hristos, dar întotdeauna se ridicau râvnitorii pentru curăția Ortodoxiei și la cele Șapte Soboare Ecumenice Sfinții Părinți au apărat curăția învățăturii Bisericii. Și câte au trebuit să îndure?! Mărturisitorii Ortodoxiei erau bătuți, chinuiți, li se tăia limba și mâinile, erau întemnițați, surghiuniți, înfometați și executați. Dar Ortodoxia a biruit și va și birui!
Astăzi Ortodocșii au slăbit duhovnicește, Ortodocșii pierd sarea. Însă „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit” (Gal. 6:7)! Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16:18). Prin mila lui Dumnezeu sunt și astăzi mărturisitori și râvnitori Ortodocși! Curăția Ortodoxiei va birui și astăzi! Iar fiara-antihrist cu coarnele rupte ale ecumenismului și globalismului împreună cu satana vor fi aruncați de vii în iezerul de foc (cf. Apoc. 20:10).
Ereticii-reformatori ai Bisericii aflați în funcții înalte, adică distrugătorii Bisericii, acționează cu curaj și îndrăzneală, iar episcopii care sunt chemați și puși de Dumnezeu să păzească Biserica și să păstorească oile lui Hristos, au căzut într-o frică mută. Preoții sunt nedumeriți: unii deschid ochii și devin mărturisitori și nu pomenesc pe ereticii-ecumeniști conform canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol și canonului 3 al Soborului III Ecumenic; alții nu numai că nu calcă pe calea mărturisirii, ci chiar devin prigonitori ai mărturisitorilor Ortodocși; alții continuă să fie în nedumerire și continuă să aștepte ceva.
Mulți preoți care au tăcut și nu s-au împotrivit episcopilor ce s-au depărtat de Ortodoxie, episcopii care au „adoptat sobornicește” panerezia ecumenistă, astăzi pierd frica de Dumnezeu și evlavia, iar în bisericile lui Dumnezeu organizează concerte blasfemiatoare, spectacole, dansuri și prezentări acrobatice, arată filme și desene animate. Noi vedem cum roadele amare, otrăvitoare și întristătoare ale apostaziei – trădarea Credinței, ereziile, biruința duhului celui viclean, cuprind ca niște buruieni, ciulini și spini pe preoțimea care tace în fața apostaților ecumeniști.
Sărmanul popor ortodox la fel a obosit și e derutat, încercând să înțeleagă cine are dreptate și cine nu. Acei mireni ortodocși care s-au lămurit deja și înțeleg bine totul, se întreabă: unde să mergem? Unde și cum putem găsi un preot ce nu pomenește pe eretici?
Dragi frați și surori întru Hristos, uniți-vă întru Hristos, creați comunități Ortodoxe, rugați-vă sobornicește și căutați un preot credincios. Astfel de preoți există și ei vor deveni tot mai mulți și mai mulți. Rugați-vă cu osârdie către Dumnezeu și Maica Domnului, răbdați totul cu rugăciune, Domnul vă va trimite ajutor și mângâiere, vă va trimite un păstor Ortodox, Dumnezeu și Împărăteasa Cerurilor niciodată nu vă vor lăsa pentru credința voastră.
Răbdați, căci aveți pentru ce să răbdați. În curând situația se va schimba radical în întreaga lume. Va veni un Țar Ortodox Rus, care va zdrobi noua ordine mondială antihristică și va distruge globalizarea.Va veni un Țar Ortodox Rus care va face ordine în Biserica Ortodoxă, ecumenismul, globalismul, masoneria, satanismul și toate ereziile și apostaziile contemporane vor fi osândite, ereticii ecumeniști și pseudo-păstorii care tac vor fi înlăturați din catedrele arhierești și din parohii.
Ortodoxia va birui cu o putere mare și plină de har! La slujirea Bisericii lui Hristos vor fi puși Arhipăstori și păstori noi, adevărați, credincioși lui Dumnezeu și iubitori de Hristos. Va avea loc ultima propovăduire a Evangheliei lui Hristos în duhul Sfintei Ortodoxii în întreaga lume! Se va face o uniune va popoarelor frățești Ortodoxe! Ortodocși din toate țările, uniți-vă întru Hristos!
Peste 40 de soroace
Va veni un Țar, sluga lui Hristos!
Citește despre el în Biblie
Și așteaptă venirea sa!
Versuri de monah Mihail, 9.01.2017
Fraților și surorilor ortodocși, răbdați cu rugăciunea lui Iisus, nu acceptați numele numerice, nu acceptați actele electronice cu biometrie și cip, nu-i urmați pe ecumeniști și nu-i pomeniți. Fiți credincioși Domnului nostru Iisus Hristos, mergeți pe calea mărturisirii, rugați-vă pentru sănătatea Țarului Ortodox Rus ce va veni și pentru unitatea tuturor popoarelor Ortodoxe întru Hristos! Amin.
Ieroschim. Rafail (Berestov)
Ieroschim. Onufrie (Stebelev-Velasques)
3/16 iunie 2017
Pomenirea cuv. Varlaam de Hutin
Mutarea moaștelor sf. binecredinciosului țar Dimitrie de Uglici
(Apocalipsa dupa Ioanii-pensionarii speciali) Securişti care anchetau români ce ascultau Europa Liberă (II)
Ofiţeri de Securitate care au anchetat cetăţeni români bănuiţi că au legătură cu posturile de radio străine care transmit în limba română
Astfel, în 12 iunie 1981, generalul-maior Gherguţ Dumitru, locţiitorul şefului Direcţiei III a Departamentului Securităţii Statului (DSS), transmitea un ordin circular către toate Inspectoratele Judeţene de Securitate:
“În conformitate cu ordinele din Programul de măsuri al Departamentului Securităţii Statului privind contactarea şi neutralizarea activităţii ostile desfăşurată de posturile de radio străine, în special de Europa Liberă, până la 15 iunie 1981 se va analiza baza de lucru în vederea stabilirii persoanelor care în cadrul dosarelor de obiectiv-problemă vor constitui capitolul Persoane care întreţin legături cu posturile de radio străine (“ETERUL”).
- Moga – în 1978 era general DSS (Departamentul Securităţii Statului), UM 0544
La 11 noiembrie 1978 primeşte o notă referitoare la sursele de informare ale subredacţiei “Europa Liberă” de la Paris. - Vlad Iulian – în 1978 era general-locotenent (gen.-lt.).
La 18 noiembrie 1978 semnează o rezoluţie pe nota DSS, UM 0544, din 11 noiembrie 1978: “Vă rog să analizaţi informaţia şi să raportaţi măsurile ce le veţi întreprinde”. - Gherguţ Dumitru – în 1981 era general-maior (gen.-mr.), locţiitor şef Direcţia III DSS.
La 12 iunie 1981 trimite o notă către toate Inspectoratele Judeţene MI, Securitate, serv. III: “În conformitate cu ordinele din Programul de măsuri al Departamentului Securităţii Statului privind contactarea şi neutralizarea activităţii ostile desfăşurată de posturile de radio străine, în special de Europa Liberă, până la 15 iunie 1981 se va analiza baza de lucru în vederea stabilirii persoanelor care în cadrul dosarelor de obiectiv-problemă vor constitui capitolul Persoane care întreţin legături cu posturile de radio străine(“ETERUL”). - Dumitrescu Dumitru – în 1981 era colonel (col.), şeful Inspectoratului Judeţean Alba.
La 13 iunie 1981 semnează o notă în care identifică “persoane din judeţ care întreţin sau manifestă intenţii de a lua legătura direct sau prin intermediari cu posturi de radio străine” şi “rude ale colaboratorilor sau angajaţilor posturilor de radio străine”. - Brihac Florian – în 1981 este locotenent-colonel (lt.-col.), şeful Securităţii, Inspectoratul Judeţean Alba, serviciul III.
La 13 iunie 1981 identifică “persoane din judeţ care întreţin sau manifestă intenţii de a lua legătura direct sau prin intermediari cu posturi de radio străine” şi “rude ale colaboratorilor sau angajaţilor posturilor de radio străine”. - Coser Ioan – în 1981 era col., şeful Securităţii judeţului Arad, Inspectoratul Judeţean Arad, serviciul III.
La 12 iunie 1981 dă printr-o notă informaţii despre “elemente ce întreţin legături sau manifestă interes de a lua legătura cu posturi de radio străine; se ocupă de culegerea şi transmiterea de informaţii la aceste posturi de radio; sunt rude ale colaboratorilor sau angajaţilor acestor posturi”. - Moţ Ioan – în 1981 era maior, şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Arad.
La 12 iunie 1981 semnează o notă care conţine informaţii despre “elemente ce întreţin legături sau manifestă interes de a lua legătura cu posturi de radio străine; se ocupă de culegerea şi transmiterea de informaţii la aceste posturi de radio; sunt rude ale colaboratorilor sau angajaţilor acestor posturi”. - Câmpeanu Romeo – în 1981 era colonel, şeful Inspectoratului, Inspectoratul Judeţean Artgeş.
În iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Argeş care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Lazăr Ioan – în 1981 era colonel, şeful Securităţii judeţului Bacău, Inspectoratul Judeţean Bacău.
La 18 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Bacău care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Preoteasa Emil – în 1981 era lt.-col., şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Bacău.
La 18 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Bacău care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Sima Traian – în 1981 era lt.-col., şeful Securităţii judeţului Bihor.
La 18 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Bihor care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Aronescu Constantin – în 1981 era colonel, şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Bihor, Securitate, serviciul III.
La 12 iunie 1981 identifică într-o notă persoanele din judeţul Bihor care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Kuludaş Constantin – în 1981 era colonel, şeful Securităţii judeţului Botoşani, DSS, Inspectoratul Judeţean Botoşani.
La 16 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Botoşani care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Galiano Cornel – în 1981 era lt.-col., şeful Biroului III DSS, Inspectoratul Judeţean Botoşani.
La 16 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Botoşani care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Şerban Dumitru – în 1981 era gen.-mr., şeful Inspectoratului Judeţean Braşov.
La 15 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Braşov care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Neculicioiu Victor – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Braşov.
La 15 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Braşov care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Călinescu Gheorghe – în 1981 era lt.-col., şeful Securităţii Brăila, Inspectoratul Judeţean Brăila, Securitate.
Printr-o notă din iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Brăila care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Chivu Ion – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Buzău, Inspectoratul Judeţean Buzău, Securitate.
Printr-o notă din iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Buzău care sunt cercetate în problema “Eterul”. - David Ştefan – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Caraş-Severin, Inspectoratul Judeţean Caraş-Severin, Securitate.
Printr-o notă din iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Caraş-Severin care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Badea Constantin – în 1981 era lt.-col., şeful serviciului III, Inspectoratul Judeţean Caraş-Severin, Securitate.
Printr-o notă din iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Caraş-Severin care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Gheorghiţă Chivu – în 1981 era lt.-col., şeful Securităţii Constanţa, Inspectoratul Judeţean Constanţa, Securitate.
La 19 iunie 1981 semnează o notă îbn care identifică persoanele din judeţul Constanţa care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Florescu George – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Galaţi, Inspectoratul Judeţean Galaţi.
Într-o notă din 15 iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Galaţi care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Vasiliu Marcel – în 1981 era lt.-col., şeful serviciului III, Inspectoratul Judeţean Galaţi.
La 15 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Galaţi care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Bucura Vasile – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Gorj, Inspectoratul Judeţean Gorj.
La 12 iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Gorj care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Cioana Gheorhe – în 1981 era căpitan, şeful Biroului III, Inspectoratul Judeţean Gorj.
Printr-o notă din iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Gorj care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Simon Gheorghe – în 1972 era colonel, inspector-şef, Inspectoratul de Securitate al judeţului Hunedoara.
La 17 mai 1972 semnează o notă în care oferă Inspectoratului de Securitate al judeţului Maramureş informaţii despre anumite persoane din judeţul Hunedoara. - Ivan Ioan – în 1981 era lt.-col., şeful serviciului III, Inspectoratul Judeţean Hunedoara.
La 15 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Hunedoara care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Bunta F. – în 1981 este lt.-col., şeful Securităţii Ialomiţa, Inspectoratul Judeţean Ialomiţa.
La 12 iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Ialomiţa care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Ciumacenco I. – în 1981 era lt.-col., şeful serviciului III, Inspectoratul Judeţean Ialomiţa.
La 12 iunie 1981 identifică persoanele din judeţul Ialomiţa care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Mihalcea Aurel – în 1981 era colonel, şeful Securităţii, Inspectoratul Judeţean Neamţ, Securitate.
La 13 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Galaţi care sunt cercetate în problema “Eterul”.
La 2 octombrie 1984 semnează o notă în care afirmă: “Urzică Vasile va fi urmărit în continuare în dosar informativ”. - Sterparu Toderiţă – în 1981 era lt.-col., şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Neamţ.
La 13 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Neamţ care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Raţiu Gheorghe – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Olt.
La 13 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Olt care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Zărnescu Nicolae – în 1981 era lt.-col., şeful Biroului III, Inspectoratul Judeţean Olt.
La 13 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Olt care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Raduţă Ioan – în 1981 era lt.-col., şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Prahova.
La 12 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Prahova care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Toie Petru – în 1981 era căpitan, şeful Biroului III, Inspectoratul Judeţean Sălaj.
La 15 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Sălaj care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Andre Mihail – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Sibiu, Inspectoratul Judeţean Sibiu.
Identifică persoanele din judeţul Sibiu care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Smaranda Laurenţiu – în 1981 era maior, şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Sibiu.
La 15 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Sibiu care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Gruia Gheorghe – în 1981 era colonel, şeful serviciului III, Inspectoratul Judeţean Timiş.
La 12 iunie 1981 semnează o notă în care identifică persoanele din judeţul Timiş care sunt cercetate în problema “Eterul”. - Ştirbu Doina – în 1986 era lt.-col., şeful Serviciului 14 DSS, Direcţia III.
La 18 decembrie 1986 solicită o serie de rapoarte privind Programul de măsuri “Eterul”; printre altele, se cere să se prezinte “în ce cazuri s-au iniţiat măsuri de compromitere a unor angajaţi şi colaboratori ai posturilor de radio străine”, “câte surse au plecat în exterior cu sarcini pe lângă angajaţi şi colaboratori ai posturilor de radio străine în baza instructajului comun cu UM 0544/255”. - Pungă Traian – în 1980 era maior, ofiţer specialist II, DSS, Direcţia III.
La 26 februarie 1980 semnează o notă de analiză a problemei “emisarilor postului de radio Europa Liberă de la Paris”. - Brestoiu M. – în 1981 era colonel, şeful Securităţii Iaşi, Inspectoratul Judeţean Iaşi.
La 1 octombrie 1981 oferă informaţii referitoare la Virgil Tănase. - Boţîrlan M. – în 1981 este lt.-col., şeful Serviciului III, Inspectoratul Judeţean Iaşi.
La 1 octombrie 1981 oferă informaţii referitoare la Virgil Tănase. - Zacoveanu Gheorghe – în 1980 era general-maior, secretar de stat, UM 0544.
La 11 august 1980 semnează o notă în care afirmă: “Deţinem date din care rezultă că postul de radio francez RADIO FRANCE INTERNATIONALintenţionează să-şi reia emisiunile în limba română căutând pentru aceasta să-şi creeze un colectiv de emigranţi români, recent sosiţi în Franţa şi să racoleze corespondenţi în România”.
Citeste si articolele:
Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei
PACTUL MORUZOV – FORIS: DE CE A FOST LICHIDAT ALEXANDRU ILIESCU?
In schimb, Alexandru Iliescu „Ignat” – ramas in U.R.S.S., dupa incheierea Congresului, timp de alti patru ani – scapa miraculos de epurari. Vechile legaturi de familie cu Boris Stefanov il propulsase in P.C.d.R., in timp ce comunistii Romani de origine maghiara si evreiasea, cum am vazut, ajung fie in fata plutonului de executie, fie in Siberia pentru multi ani. Mai mult, ca o dovada a increderii depline a Moscovei si a lui Boris Stefanov, Alexandru Iliescu „Ignat” este trimis in Romania, in 1935, cu misiunea expresa de a pune in aplicare planurile Komintern-ului in chestiunea nationala: dezmembrarea Romaniei prin insurectie, conform schemei lui Kolarov. Este insa arestat si condamnat pentru trei ani dar, potrivit vecinilor, Alexandru Iliescu isi facea inchisoarea cu intermitente. In realitate, Alexandru Iliescu se pare ca devenise unul dintre informatorii recrutati de SSI din interiorul P.C.d.R., in urma pactului incheiat in 1937 de Mihail Moruzov, seful SSI, cu un grup de comunisti dirijati de Stefan Foris, a caror misiune era de a-i spiona pe ceilalti detinuti politici. Pactul va fi reinnoit de urmasul lui Moruizov la conducerea SSI, Eugen Cristescu, in 1942, cand misiunea oamenilor lui Foris – infiltrati prin inchisori si lagare – consta mai ales in supravegherea detinutilor legionari, condamnati in urma rebeliunii din 1941 dar si a unor grupuri de comunisti, ca de pilda cel al lui Gheorghiu-Dej, in lagarul de la Targu Jiu.
Dupa august 1944, Gheorghiu-Dej se pare ca a descoperit tradarea lui Stefan Foris si a lui Alexandru Iliescu. Este momentul, de aitfel, al declansarii conflictului dintre factiunea comunistilor ramasi in tara condusa de Dej („doftanistii”) si cei sositi din U.R.S.S., odata cu Armata Rosie. Dupa cei patru ani petrecuti in U.R.S.S. (1931-1935), Alexandru Iliescu se bucura nu numai de increderea sovieticilor care ocupasera Romania, ci si de aceea a comunistilor veniti din U.R.S.S. impreuna cu ocupantul. In primul rand, de increderea Anei Pauker. Fapt care il transforma insa intr-un indezirabil in ochii lui Dej, preocupat sa-si intareasca pozitia in Partid prin oamenii sai (Gh. Apostol, Chivu Stoica, Nicolae Ceausescu, Emil Bodnaras etc). Au circulat mai multe legende in legatura cu moartea lui Alexandru Iliescu. Unele puse in circulatie recent, ca accea lansata de Ioan Talpes (un apropiat al lui Ion Iliescu dupa ’90, fost sef al Serviciului de Informatii Externe pana in 1997), potrivit careia „Ignat” ar fi fost ucis pentru ca, vezi Doamne, se impotrivise in 1945 sovicticilor si promovarii comunistilor formati, ca si el, in U.R.S.S. (!) Un lucru este cert: Alexandru Iliescu a fost lichidat prin impuscare, in 1945, de catre persoane ramase neidentificate, ceea ce indica o rafuiala politica, avand in vedere intreg trecutul istoric al lui „Ignat”, inclusiv cel de delator al propriilor tovarasi de drum din grupul lui Stefan Foris, comunistul care a incheiat pacte de colaborare atat cu Moruzov, cat si cu Cristescu, sefi SSI.
Cum vedem, telenovela „Viata unui ceferist” – pe care ne-o serveste Ion Iliescu, atunci cand vine vorba de trecutul Kominternist al propriului tata – difera serios de adevarul istoric. Pentru biografia post-decembrista a lui Ion Iliescu nu dadea insa bine – ba, ca sa citam din clasici, suna ca dracu’- faptul ca primul presedinte emanat, dupa o revolutie zisa anticomunista, descindea, de fapt, dintr-un Kominternist. Refugiat timp de patru ani in U.R.S.S. – in anii’ 30, in plin stalinism – care intrase la Gorikovo in C.C. al P.C.d.R., partid a carui misiune istorica, fixata de Moscova, era Dezmembrarea Romaniei. Misiune la care pusesera umarul – pe langa P.C.d.R. – si cateva structuri de spionaj si terorism sovietice ori aflate sub mantie sovietica: NKVD, GRU, DRO, Zacordat, toate foarte active in Romania in anii ’20-’30. Asa incat, Ion Iliescu si-a cosmetizat putin biografia. Cum ar zice Caragiale p-aici, p-acolo, prin partile esentiaie. Dar, sa fim optimisti. Ca si in cazul recentei afaceri a firului rosu, n-ar fi exclus ca Ion Iliescu sa exclame din nou: Acum mi-am amintit!
Probabil ca la toate acestea facea aluzie Ceausescu in 1955, in calitatea sa de secretar cu problemele de cadre al P.M.R., atunci cand adnota pe fisa lui Ion Iliescu: „Despre tatal sau atat se cunoaste?” Evident, se stiau mult mai multe. Dar in 1955 Ion Iliescu fusese selectionat de Kremlin pentru o misiune mult mai importanta: el urma sa activeze in cadrul Uniunii Internationale a Studentilor (UIS), cunoscuta organizatie de front a propagandei sovietice, cu sediul formal la Praga, dar in realitate condusa de la Moscova, de catre Sectia Internationala a C.C. al PCUS si de catre Directoratul (PGU) al KGB, specializat in operatiuni externe.
ADOLESCENTA STALINISTA: ILIESCU SI „SANTIERISMUL” DE TIP GULAG
AUGUST ’44: ADOLESCENTUL ILIESCU PUNE UMARUL LA SOVIETIZAREA ROMANIEI
Recomandarea 10 975 din 22 iulie 1955 (vezi Anexa 8) a C.C. al P.M.R., prin care Ion Iliescu era propulsat in structura unei organizatii de front a UR.S.S. – asa cum era Uniunea Internationla a Studentior, cu sediul formal la Praga – dezvaluie cateva amanunte extrem de interesante despre biografia fostului presedinte, ascunse cu grija pana in prezent. Astfel, raportul mentioneaza:
Dupa 23 august 1944 [Ion Iliescu n.n.] s-a inscris in U.T C. Uniunea Tineretului Comunist) si a activat in cadrul organizatiei U.T.C. a elevilor: A participat la diferite actiuni ale partidului. Dupa autodizolvarea U.T. C. -ului, a continuat sa activeze in organizatia tineretului progresist si a U.T.M.. A fost ales in biroul organizatiei de elevi pe langa comitetul capitalei al U.T.M..
Cu alte cuvinte, atunci cand Romanii incercau sa se opuna ocupatiei sovietice – multi dintre ei cu arma in mana, in munti (barbati, femei, tineri sau batrani) – adolescentul Ion Iliescu se inscria, inca din august 1944, in U.T.C., organism comunist. Sa observam ca Iliescu avea doar 14 ani si ca el participa, deja, la diferite actiuni ale partidulul comunist, nespecificate insa in referat. In conditiile ocupatiei sovietice a Romaniei, a participa la diferite actiuni ale unui partid controlat si dirijat, de sus si pana jos, de sovietici, nu era decat o forma de ate pune in slujba inamicului, a ocupantului strain. Altfel spus, o forma de colaborationism. Dar cu un tata si un unchi formati in U.R.S.S., adolescentul Ion Iliescu prezenta in ochii sovieticilor toate garantiile pentru a fi promovat si utilizat, in actiunea generala de acaparare a puterii de catre Partidul Comunist si de sovietizare a Romaniei.
Filiera era una tipic sovietica: prin pepiniera U.T.M., organizatie de tineret structurata dupa modelul similar sovietic: Komsomol. Sfera de actiune initiala a adolescentului-activist Ion Iliescu: elevii, liceenli. Racolarea acestora se pare ca a dat rezultate, fiindca Iliescu este mentionat in referat ca fiind membru al Comitetului pe capitala al U.T.M.. Nu era insa decat primul pas al ascensiunii adolescentului Iliescu, regizata formal de Romani, in umbra acesteia aflandu-se, in realitate, ocupantul sovietic, cu politica sa de cadre. Comunisti Romani nu erau decat simpli executanti, timorati si obedienti, ai ordinelor date de consilierii sovietici, instalati in Romania odata cu Armata Rosie. Ca lucrurile stateau asa, anume cs adolescentul Iliescu devenise un fel de ienicer sovietic, in care se puneau sperante, o dovedeste un alt detaliu din raport.
ALBANIA, „MON AMOUR”: BRIGADA KOMSOMOLISTA „VASILE ROMTA”
„In vacanta de vara a anului 1947 (Ion Iliescu n.n.) a plecat voluntar in brigada de munca „Vasile Roaita”, in Albania, unde a lucrat pe Santierul National al Cailor ferate.”
Respectand riguros grafia documentului, nu-ti poti reprima cateva intrebari, absolut firesti. Ce cauta, oare, adolescentul Ion Iliescu tocmai in Albania? Si inca in vacanta de vara cand, de regula, adolescentii prefera sa faca excursii, sport sau orice altceva, decat sa mearga sa construiasca o cale ferata! Si unde? Tocmai in Albania, ca si cum – daca adolescentul Ion Iliescu tinea mortis, n-ar fi gasit de lucru si in Romania. Ce-l mana oare pe adolescentul Ion Iliescu, de numai saptesprezece ani, in Albania, inregimentat in ‘brigada de munca Vasile Roaita? Nu mai staruim asupra umorului involuntar al numelui cu care fusese botezata, pompos, brigada. Se stie ca, dupa vreo doua decenii de comunism, s-a descoperit, intamplator, ca ceferistul Vasile Roaita nu trasese sirena la Grivita in timpul grevei din 1933, ca sa-i alerteze pe ceferistii din cartier, ci ca sa alerteze politia, al carei informator zelos s-a descoperit ca fusese bravul ceferist. Prin urmare, adolescentul Ion Iliescu – in vacanta de vara 1947- nu merge si el intr-o excursie, nu se duce si el la pescuit, nu se plimba si el cu o fata, nu da si el cu piciorul intr-o minge – nu, adolescentul Ion Iliescu pleaca intr-o brigada de munca, taman in Albania, sa construiasca o cale ferata! Un comportament, la prima vedere, cel putin straniu. Care sa fie misterul etapei albaneze din viata lui Ion Iliescu? Mai intai, trebuie precizat Ca fenomenul asa-ziselor brigazi de munca si cel al santierelor tineretului era unul inventat de propaganda sovietica si practicat intens, ca factor de indoctrinare si spalare a creierelor, inca din anii ’20. In realitate, brigazile de munca, santierismul si stahanovismul (celebrele spargeri de norma), constituiau un mijloc prin care cadrele de perspectiva ale partidului comunist erau antrenate sa conduca, sa mobilizeze, sa influenteze propagandistic, intr-un cuvant, sa manipuleze o masa de indivizi, intr-o anume situatie data. Sovieticii au constituit brigada de munca „Vasile Roaita” in Romania, tot asa cum au constituit brigazi similare si in alte tari ocupate, pe cale de sovietizare. Calea ferata Tirana-Duress facea parte din ajutorul sovietic, fratesc, acordat Albaniei, iar brigazile Komsomoliste venite in Albania constituiau retortele de laborator in care se forjau viitorii sefi comunisti. Ion Iliescu si alti cativa fusesera expediati in Albania, in primul rand, pentru a fi antrenati in munca de cadre, instruiti acolo de sovietici cum sa comande si sa manipuleze o comunitate de indivizi. Este cunoscut faptul ca NKVD-ul si GRU-ul si-au recrutat cei mai importanti spioni (cartite) in cursul Razboiului civil din Spania din anii ’30, exact din randurile asa-ziselor brigazi internationale, care au actionat, dirijate de Komintern, NKVD si GRU, impotriva lui Franco. Fenomenul a continuat dupa 1945, numai ca acum acestea erau botezate brigazi de munca. PMR a urmat si el, riguros, expenenta sovietica, infiintand dupa 1947 santiere de tip Salva-Viseu, Agnita-Botorca, ori Bumbesti-Livezeni. Ca Ion Iliescu a trecut testul albanez in ochii sovieticilor, o probeaza urmatorul pasaj din raport.
Citeste si articolele:
Ion Iliescu a contribuit direct la mecanismul terorii comuniste…
LA MOSCOVA, ILIESCU A DEVENIT „INGINER AL SUFLETELOR” SI EXPERT IN „MASKIROVKA” LA 19 ANI, MEMBRU C.C. AL U.T.M., ILIESCU VINA „COSMOPOLITII”, „MALAGAMBISTII” SI „CODASII”, EXPEDIATI ULTERIOR LA CANAL
In 1950, Ion Iliescu – membru C.C. la U.T.M., Sectia „Invatamant Mediu si Superior” – intra la Facultatea de Hidrotehnica din Bucuresti. Ca si la bacalaureat, el era in pozitia de a fi sefu’ pe linia ideologica, al profesorilor sai. Conform sistemului de subordonare al momentului, Ministerul Educatiei si Invatamantului nu juca decat rolul unei simple anexe a Sectiei „Invamant Mediu si Superior” din C.C. al U.T.M., sectia care transpunea in viata (in scoli, licee, facultati etc) politica partidului in randul tineretului studios. Mai exact, Ministerul invatamantului nu era decat o simpla curea de transmisie a ordinelor si directivelor primite de la sectia sus-amintita, angrenata pana peste cap cu aplicarea reformei invamantului introdusa in 1948. Un amplu plan de epurari (dupa modelul sovietic) a programelor de invatamant, dar si al elevilor, studentlor si profesorilor cu pete la dosar. Pe 25 mai 1949, printr-o hotarare a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. – la indicatia expresa data de Stalin lui Gheorghiu-Dej, de a elimina din societatea romaneasca orice forma de rezistenta la procesul de sovietizare – se anunta, triumfator, deschiderea lucrarilor la Canalul Dunare-Marea Neagra. Vastul sistem al lagarelor de munca fortata, dupa modelul Gulagului sovietic, in care isi vor lasa oasele, exterminati fizic, cateva zeci de mii de Romani, in numai cativa ani. lar U.T.M.-ul, in a carei conducere facea parte din martie 1949 si Ion Iliescu, urma sa-si aduca o contributie specifica la planul de exterminare al Romanilor, intruchipat de Canal. Sa observam ca U.T.M.-ul aparea ca organizatie unica de manipulare a tineretului din Romania in martie ’49 iar Canalul Dunare-Marea Neagra, cu coloniile sale penitenciare, doua luni mai tarziu, in mai ’49, ca sa intelegem astfel legatura stransa dintre cele doua evenimente. Epurarea invatamantului romanesc, la toate nivelurile si pe toate planurile, constituia sarcina specifica incredintata de P.M.R.U.T. M.-ului, sustinut de „DOSP”, infiintat – coincidenta – cu cateva luni inaintea constituini U.T.M.-ului, in august ’48. Practic, U.T.M.-ul (in conducerea caruia se afla Ion Iliescu), Canalul Dunare-Marea Neagra (vastul sistem concentrationar de exterminare a romanilor, conceput dupa modelul Gulagului sovietic) si „Directia Generala a Securitatii Poporului” (in care activa Eftimie Iliescu, unchiul bravului utemist-sef Ion Iliescu) – apar toate trei aproape concomitent, intr-un rastimp de numai cateva luni. Mecanismul fusese, asadar, pus la punct: ceea ce epura U.T.M.-ul in randul elevilor, studentilor si al profesorilor, cu ajutorul neprecupetit al DGPS-ului, inghitea – de multe ori pe veci – Canalul. Ce ne spune Ion Iliescu despre aceasta penoada prodigioasa din existenta sa? Despre rolul sau, ca membru al C.C. al U.T.M. („Sectia Invatamant Mediu si Superior”), in epurarea liceelor si facultatilor de aceia considerati ca avand origine nesanatoasa, de cosmopoliti, de malagambisti ori de asa-zisii codasi (cei care se opuneau stahanovismului, spargerii normelor de munca in stil sovietic)?
Despre toate acestea Ion al nostru nu sufla o vorba. Sa nu fi fost nici membru C.C. al U.T.M.? Sa nu fi participat nici, ca membru al „Sectiei invatamant Mediu si Superior”, la aplicarea reformei invatamantului in licee si facultati? Iata cum isi rezuma activitatea din acei ani Ion Iliescu: „Am intrat la Politehnica, la Facultatea de Hidrotehnica din Bucuresti, ca bursier. Peste un an, am fost cooptat intr-un grup de studenti bursieri pentru studii in strainatate, la Moscova.” Nici o vorba despre alegerea sa in C.C. al U.T.M., nici o vorba despre epurarile din invatamant! Si – mai ales – nici o vorba despre Canal si tinerii expediati, acolo, via DGPS. Ce treaba avea cu toate astea el, Ion Iliescu? Baiat studios, Ion intra in 1949, ca bursier, la Politehnica. Peste un an, in 1950, era cooptat (interesanta exprimare!) intr-un grup de studenti bursieri pentru studii in strainatate. Unde? La Moscova. Sa retinem insistenta lui Iliescu pe cuvantul bursier, care induce in constunte ideea de tanar studios: a intrat la Politehnica ca bursier, a fost cooptat, intr-un grup de bursieri, pentru studii in strainatate. Ion al nostru era chiar bursier. Numai ca la Politelinica, Iliescu a intrat in 1949 in calitate de membru in C.C. al U.T.M.. Ce sanse avea sa cada la examenul de admitere de la Pohtchnica, in 1950, un membru C.C. al U.T.M.? Aceleasi pe care le avea un membru C.C. al P.M.R. Adica: vai de mama profesorilor aceia! La fel stateau lucrurile si cu cooptarea lui Iliescu pentru studii in strainatate. Mai exact, la Moscova. Desi nu ni se spune cine anume il cooptase pe Iliescu pentru studii la Moscova, nu este prea greu de dedus: consilierii sovictici. Era cat se poate de normal, la urma urmelor, ca un tanar care din 1944 (de la 14 ani) se implicase in activitatea tineretului comunist, participand la diferite actiuni ale partidului (nespecificate in referatul din iulie 1955), care condusese U.A.E.R., iar vara mergea cu brigada „Vasile Roaita”, la reciclare in Albania, si care devenise membru al C.C. al U.T.M. (Komsomolul romanesc) sa fie cooptat pentru studii in U.R.S.S..
Ce a mai uitat Ion Iliescu sa spuna? Citim in referatul din 1955: „In noiembrie acelasi an (1949 n.n.), cu ocazia saptamanii internationale a studentilor de la Praga, a fost trimis in R. S. Cehoslovaca, ca delegat C.C. al U.T.M.”.
Altfel spus, Iliescu avea activitate internationalista inca de la 19 ani! (Cam tarziu, vor marai poate unii, familiarizati cu biografia celui dinaintea lui Iliescu si legenda revolutionarului in pantaloni scurti). De ce oare uita Iliescu sa includa episodul „Praga, 1949” in biografia sa post comunista? Poate pentru ca „Saptamana tineretului studentesc” de la Praga era organiata de UIS (Uniunea lnternationala a Studentilor) cea care, cum aratam anterior, nu era altceva decat o organizatie de front a Moscovei, impanzita de submarine, cum ii numea Joel Kotek, ale serviciilor secrete sovietice. si, adaugam, o organizatie in conducerea careia Iliescu insusi va fi propulsat, cativa ani mai tarziu. Acum pare mai usor de inteles cine anume l-a cooptat pe Ion Iliescu pentru studii la Moscova. Si, mai ales, pentru ce anume urma el sa fie pregatit in U.R.S.S.. Pentru a deveni, ulterior – la randul sau – un submarin al sovieticilor.
LA MOSCOVA, ION ILIESCU – SECRETARUL „SOVIETULUI UNIONAL AL STUDENTILOR SI ASPIRANTILOR ROMANI DIN U.R.S.S. – TINEA LEGATURA CU SECTIA A -IX-A (STUDENTII STRMNI), DIRECTORATUL II CONTRAINFORMATII AL KGB
A fost Ion Iliescu un student obisnuit, ca multi altii, in anii cand a avut – cum spunea el la acea vreme – marea bucurie de a invata si trai in U.R.S.S.?” Asa lasa, recent, sa se inteeleaga fostul presedinte, atunci cand evoca conditiile de viata ale studentilor straini, aflati la studii in U.R.S.S.. „Stateam in niste conditii mai mult decat modeste, intr-un camin in care studentii de azi nici n-ar calca. Eram cinci baieti intr-o camera, cu grup sanitar la capatul etajului. Aveam o bursa insa mancam la cantina studenteasca si cheltuiam acolo mai mult din jumatate din bani, pentru ca aveam asigurata doar cazarea. Masa ne-o plateam noi”.
Sa observam insa ca, la inceputul anilor ’50 – si chiar ani de zile mai tarziu – nici studentii din Romania nu aveau alte conditii in camine si ca se inghesuiau, mai multi, intr-o camera. si ei aveau grupul sanitar la capatul etajului. Fara sa se planga din cauza aceasta. Mai mult, ceea ce Ion Iliescu ar fi trebuit sa stie: in acea perioada, aceleasi conditii de viata le aveau milioane de romani, siliti de politica partidului sa se inghesuie la comun prin apartamente, unde mai multe familii utilizau de regula unul si acelasi grup sanitar, una si acceasi bucatarie, una si acceasi camara. Cat despre camerele de trecere, nu de putine ori se intampla ca accasta sa coincida cu dormitorul unei alte familii, inghesuita la comun. Promiscuitatea epocii era, asadar, generala.
Ceea ce incearca insa Iliescu sa sugereze, in context postdecembrist, este conditia sa de student „cinstit si sarac”, pe care ar fi avut-o in tot timpul studiilor de la Moscova. Ca de obicei, Iliescu uita sa ne spuna esentialul. Anume, ca el nu a fost in U.R.S.S. un student oarccare, ci unul cu insarcinari speciale. Mai exact, Ion Iliescu a fost pe timpul studiilor in U.R.S.S. secretarul „Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura -subordonata direct conducerii Komsomolului. cu alte cuvinte, Ion Iliescu a fost – in timpul studiilor sale in U.R.S.S. – secretarul unei organizatii sovietice a studentilor si aspirantilor Romani. Altfel spus, Ion al nostru nu era la Moscova doar un biet student roman, ci un slujbas sovietic, subordonat ierarhiilor sovietice. In ultima instanta, statului sovietic. Ion Iliescu, pe timpul studiilor sale in U.R.S.S., a fost de fapt un cetatean roman in slujba statului sovietic.
Exact ca si tatal, Alexandru Iliescu, cel care in calitate de conducator Kominternist al Partidului Comunist din Romania (P.C.d.R.), aflat in U.R.S.S. la inceputul anilor ’30, nu era altceva decat un slujbas al guvernului sovietic. Mai exact, al unui departament din Ministerul de Exteme sovietic: cel care conducea si remunera activitatea Komintern-ului, a angajatilor sai.
Daca Alexandru Iliescu se subordonase in anii 30, in U.R.S.S., institutiei sovietice numita Komintern, Ion Iliescu s-a subordonat in anii ’50, tot in U.R.S.S., altei institutii sovietice, numita Komsomol.
Faptul ca un presedinte al Romaniei a fost, anterior, conducatorul unei organizatii sovietice – subordonata nemijlocit Statului sovietic – comporta implicatii nu numai foarte grave, in plan juridic ori constitutional, dar si cu adevarat dramatice pentru Statul roman. Dramatice, in primul rand, prin consecintele pe care le-a avut subordonarca lui Ion Iliescu in anii ’50, la Moscova, in calitatea sa de secretar al „Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani”, fata de unele persoane si institutii sovictice. Sa remarcam ca referatul din iulie 1955, mentionat anterior, folosesc cu abilitate exprimarea comitet unional, in locul celei reale, de soviet unional, pentru a ascunde astfel caracterul pur sovietic al organizatiei. Prima consecinta a caracterului sovietic al organizatiei conduse la Moscova de Ion Iliescu: seful direct al acestuia, omul caruia ii dadea raportul si de la care Iliescu primea directive, era insusi secretarul Komsomolului sovietic; in acel moment, Alexandr Selepin. Cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de Presedinte al KGB.
Ca Ion Iliescu a corespuns complet exigentelor sovietice in tot timpul studiior sale la Moscova – de fapt, in functia de secretar al sovietului unional – o dovedeste urmatorul pasaj din referatul de cadre din 1955: „Ca urmare a muncii pozitive depuse si a rezultatelor bune obtinute la studii, a primit diploma de onoare a C.C. al U.T.M. iar in 1953 a fost primit candidat de partid. La conferinta pe tara a U.T.M. din 1954 a fost reales in C.C. al U.T.M. si membru supleant in birou.”
Referatul face clar distinctia intre munca pozitiva depusa si rezultatele bune obtinute la studii de catre Ion Iliescu. Adica intre activitatea de secretar al sovietului unional al studentilor si aspirantilor romani din U.R.S.S. si activitatea studenteasca, proprin-zisa, a lui Iliescu.
Ca subordonat al conducerii Komsomolului, Ion Iliescu avea ca principala misiune sa faca propaganda sovietica printre studentii si aspirantii Romani din U.R.S.S..
Altfel spus, Ion Iliescu era agentul de influenta principal al Komsomolului, in randul studentilor si aspirantilor romani, aflati la studii Uniunea Sovietica. Omul care transmitea studentilor si aspirantilor Romani consemnele Moscovei; omul care indeplinea, printre tinerii romani, ordinele Kremlinului, omul care ii subordona ideologic, pe cei ce studiau la Moscova, comandamentelor Komsomolului sovietic.
O a doua consecinta, determinata de caracterul pur sovietic al organizatiei conduse de Ion Iliescu la Moscova, in anii ’50: Colaborarea cu KGB-ul! Mai exact, cu Sectia a IX-a (studenti straini), din cadrul Directoratului II (Contrainformatii) al KGB. Studentii si aspirannii straini, aflati la studii in U.R.S.S., faceau obiectul activitatii Sectiei a IX-a, din cadrul Directoratului II al KGB, prin prisma a doua unghiuri: primul, cel contrainformativ, urmarea sa previna infiltrarea unor agenti ai serviciilor secrete occidentale in Uniunea Sovietica, sub acoperirca de studenti sau aspiranti. Pe de alta parte, Sectia a IX-a urmarea si recrutarea cat mai multor studenti si aspiranti straini aflati in U.R.S.S. drept viitoare cartite ale KGB-ului, care urmau sa fie utilizate de sovietici dupa reintoarcerca acestora in tara. In principiu, studentii si aspirantii selectionati si expediati in Uniunea Sovietica la studii trebuiau sa formeze, dupa revenirea in tara de bastina, noua elita sovietizata si, totodata, sovietizanta – care urma sa preia locul vechii elite nationale, de regula marginalizata ori exterminata in tarile Europei de Est. Aceasta veritabila coloana a V-a sovietica, era, ulterior, promovata prin intermediul consilierilor sovietici, si infiltrata in absolut toate punctele-cheie ale structurilor de stat din tarile aflate sub ocupatia militara de Armatei Rosii. Studiile in U.R.S.S. reprezentau, de aceca, un fel de pasaport in alb: studentul sau aspirantul, care se reintorcea dupa studii in U.R.S.S., nu era doar un simplu specialist intr-un domeniu sau altul, ci un veritabil homo sovieticus. Un individ format sa gandeasca si sa reactioneze conform modelului sovietic, un element recrutat dintre bastinasi dar instruit in Uniunea Sovietica pentru a deveni factor activ al procesului de sovietizare, indiferent de domeniul de activitate. Un soldat devotat al Moscovei care, in orice moment ar fi putut exclama, fara mustrari de constiinta: servesc Uniunea Sovietica. Acelasi lucru se petrecea si cu studentii ori aspirantii din Lumea a Treia, veniti la studii in U.R.S.S., de regula, recomandati de partidele comuniste ori alte grupari pro-sovietice din tarile lor. Pe langa pregatirea profesionala, tinerii din Lumea a Treia – provenind din tari subdezvoltate – mai erau instruiti, in secret, in tehnicile de gherila si terorism, pentru a putea deveni ulterior conducatorii politici sau militari ai unor asa¬-zise fronturi populare ori miscari de eliberare – manipulate, finantate si inarmate de KGB ori GRU – care sa preia puterea intr-o tara sau alta, instaland o conducere formata din cadrele devotate Moscovei si intereselor geopolitice ale Kremlinului. Cateva exemple, notorii, de studenti si aspiranti formati in U.R.S.S.: Nelson Mandela, Yasser Arafat, Carlos „Sacalul”. Pana la prabusirea comunismului in Europa de Est si dezmembrarea U.R.S.S., ei mentinusera permanent firul rosu cu Moscova, indeplinind ordinele si consemnele Kremiinului, de multe ori prin intermediul unor servicli secrete din tarile comuniste, aliate Moscovei. Sunt notorii, in acest context, relatiile lui Ceausescu si serviciilor sale secrete cu Arafat, Carlos ori diversi alti lideri marxisti din Africa, Asia ori ai unor partide comuniste occidentale.
Pentru a selectiona o viitoare cartita dintre studentii si aspirantii trimisi la studii in U.R.S.S. – verificati si trecuti, in prealabil, prin sita serviciior secrete comuniste din tarile lor – Sectia a IX-a a Directoratului II KGB se baza, ca principal colaborator, pe secretarul sovietului unional al studentilor si aspirantilor din tara respectiva. Ofiterii Sectiei a IX-a aveau, asadar, obligatia profesionala de a se intalni in mod regulat cu fiecare secretar de soviet unional studentesc, pentru a se informa (si, la randul sau, a face mai departe raport) asupra starii de spirit din randul studentilor si aspirantilor provenind dintr-o tara sau alta, pentru a lua relatii privind pe unul sau altul dintre studentii vizati spre recrutare de KGB sau pentru a trasa noi ordine.
Secretaral unui soviet unional studentese dintr-o tara sau alta, subordonat direct conduceni Komsomolului, constituia deci principala parghie a KGB-ului in recrutarea, dintre studentii si aspirantii aflati in U.R.S.S., a viitoarelor cartite. Acestea urmau apoi, in secret, o pregatire speciala intr-una dintre scolile KGB-ului, in paralel cu studule profesionale, in functie de profilul pe care KGB-ul urma sa i-l imprime: agent de spionaj, agent de dezinformare, agent de influenta politica etc. Fara exceptie, TOTI CONDUCATORII STATELOR COMUNISTE DIN EUROPA DE EST AU FOST INSTRUITI, ANTERIOR, IN U.R.S.S., cu consecintele de rigoare.
Prima generatie de conducatori comunisti din Europa de Est, si nomenclatura rosie din aceste tari ocupate de sovietici, a fost recrutata dintre fostii Kominternisti care petrecusera ani de zile in U.R.S.S., inainte de a reveni in tarile lor de bastina, odata cu tancurile Armatei Rosii, ori dintre comunistii autohtoni, instruiti de ofiteri ai NKVD-ulni, aflati in misiune sub acoperire.
Astfel, Gherghiu-Dej, alias „Ivanov”, fusese instruit in anii ’30 de colonelul Dimitri Fedicikin, rezidentul NKVD-ului in Romania, omul care a coordonat „greva” de la Grivita din 1933, si care va reveni, in calitate de rezident, la Bucuresti intre 1944 si 1947. (Va organiza, impreuna cu diviziiie „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, formate in U.R.S.S., puciul de la 30 decembrie 1947).
La randul sau, nationalistul Nicolae Ceausescu – precedesorul lui Iliescu – fusese instruit, tot in anii ’30, de Vladimii Tarnovski, alt ofiter NKVD aflat sub acoperire in Romania, condamnat in procesul de la Brasov din 1936. Eliberat apoi, in urma unui schimb de detinuti, dupa care Tarnovski si-a reluat activitatea normala, in cadrul NKVD-ului. In nici o carte sau articol despre procesul de la Brasov din 1936, nu apare numele lui Vladimir Tarnovski ca ofiterul-instructor NKVD al grupului, tocmai pentru ca romanii sa nu descopere ca “marele carmaci” a actionat, in anii ’30, intr-o celula conspirativa, Kominternista, condusa de un ofiter NKVD aflat in misiune sub acoperire in Romania. Asadar, ca Ceausescu lucra, inca de atunci, pentru sovietici. Intre anii 1951 si 1952- cate doua luni succesiv – Ceausescu a frecventat cursurile speciale, rezervate viitorilor lideri comunisti din tarile fratesti (ale Tratatului de la Varsovia), de la Academia Militara „M. Frunze” din Moscova.
Dar Ion Iliescu? Ce rol viitor ii pregatea KGB-ul „secretarului sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani”, aflati la studii in U.R.S.S.? Raspunsul il descoperim in referatul de cadre din 22 iulie 1955: Ion Iliescu urma sa fie propulsat in conducerea „Uniunii Internationale a Studentilor” (UIS). Asadar, intr-o organizatie de front a Kremlinului, devenind astfel unul dintre acele submarine ale KGB-ului, cum ii numeste Joel Kotek pe agentii de influenta ai Moscovei, instruiti in U.R.S.S. In materie de dezinformare, provocare si razboi psihologic. Intr-un cuvant, in ceea ce generalul Ogarkov – tatal dezinformarii de tip sovietic – numea, eufemistic, maskirovka: tehnica sovietica a dezinformarii si manipularii in masa.
Citeste si articolele:
- Ion Iliescu trimis la studii in URSS
- Tanarul Ion Iliescu in slujba comunismului sovietic
- Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei
- Tatal lui Ion Iliescu, propagandist de frunte al URSS in Romania
- Partidul Comunist Roman avea drept obiectiv principal, stabilit de Moscova, dezmembrarea Romaniei
Ion Iliescu şi Securitatea: o dragoste din tinereţe
Suntem în 25 aprilie, anul 1968. Este ultima zi a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român. O Plenară cu un caracter special şi rezultate spectaculoase: reabilitări ale victimelor Securităţii, începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnarea practicilor abuzive ale acesteia din primele două decenii ale regimului comunist, precum şi găsirea unui ţap ispăşitor, în persoana lui Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Plenara s-a încheiat cu excluderea lui Drăghici din Comitetul Central (CC) şi trimiterea lui la “munca de jos”, ca director de IAS (Întreprindere Agricolă de Stat – n.m.) la margine de Bucureşti. S-a ţinut cont de pasiunea lui: îşi transformase curtea vilei de serviciu într-o adevărată crescătorie de găini.
După care, s-a pus problema locului rămas vacant în CC. Cităm din stenograma secretă a lucrărilor Plenarei:
”Tov. Nicolae Ceauşescu: (…) Având în vedere că Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca să alegem ca membru plin, sau să trecem din cadrul membrilor supleanţi, ca membru al Comitetului Central plin pe tovarăşul Iliescu Ion. Îl cunoaşteţi, tovarăşi?
Toţi tovarăşii: Da.
Tov. Nicolae Ceauşescu: E vreo obiecţiune, tovarăşi?
Toţi tovarăşii: Nu.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să nu spună cineva că a votat numai pentru că s-a făcut propunerea. Atunci cine e pentru, tovarăşi? Mulţumesc. E cineva împotrivă? Se abţine cineva? Atunci în unanimitate tovarăşul Iliescu a fost trecut în rândul membrilor Comitetului Central al partidului.”
După Plenară, pe tot parcursul lunii mai, în şedinţe închise, a început “prelucrarea” cadrelor partidului, cărora li s-a dezvăluit o parte dintre crimele şi abuzurile din trecut ale Securităţii. La una dintre acestea, de pildă, maiorul Vasile Nicolae de la Inspectoratul de Securitate Prahova arăta cum, prin 1958, doi ofiţeri de Securitate din Târgovişte “au răpit un cetăţean” pentru a încerca recrutarea sa ca informator, “însă după două zile de presiuni acesta s-a sinucis. Pentru a ascunde adevărul, cu aprobarea şefului Direcţiei regionale, cadavrul a fost dus în pădure, unde a fost simulată sinuciderea prin spânzurare”. Nu este pomenit numele victimei şi nici al făptaşilor. Şi, în urma unei hotărâri a Comitetului Central din care făcea parte şi Ion Iliescu, nu avea să existe vreun proces, nici împotriva lor şi nici împotriva altor criminali din Securitate.
Peste două decenii, în 1989, graţie aceluiaşi Ion Iliescu, care a apelat la experienţa sa de succesor al lui Alexandru Drăghici, dovedindu-se un protector grijuliu al Securităţii, securiştii au fost absolviţi din nou de orice vină. Marea lor dilemă din zilele revoluţiei, dacă aveau sau nu să fie traşi la răspundere pentru faptele din trecut, şi-a găsit rapid rezolvarea: s-au ales doar cu spaima. (Marius Oprea)
Citeste si articolele:
Cum făceau poliţie politică securiştii criminali, după 1989, din interiorul SRI
Ovidiu Soare a fost ofiţer de Securitate în Direcţia V, pază demnitari. S-a ocupat de protecţia lui Nicu Ceauşescu (fiul dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu, violator de minore, autor a numeroase accidente de circulaţie, muşamalizate de Miliţie, doar România comunistă era ţara lu’ tăticu’, “prinţişorul” pe care familia Ceauşescu dorea să-l lase moştenitor pe tronul României comuniste, într-un comunism dinastic, unic în Europa, dar inspirat de modelul nord-coreean; era un alcoolist notoriu, murind dealtfel din cauza unei ciroze – n.m.) şi a Alexandrinei Găinuşe (fost ministru ceauşist al Învăţământului, dacă nu greşesc – n.m.).
În timpul revoluţiei, care l-a prins cu gradul de căpitan, s-a refugiat în Circa I Miliţie din Bdul Ana Ipătescu, pentru a nu fi lapidat de mase.
Va fi reţinut de autorităţile militare, împreună cu 346 de cadre ale UM 0666, din care făcea parte. Membrii acestei unităţi au fost consideraţi terorişti.
Părerea noastră este că parte dintre ofiţerii acestei unităţi cu numărul de cod al Fiarei apocaliptice au făcut poliţie politică.
În prezent (era anul 2004, cu PSD = ciuma roşie = mafia la guvernare – n.m.), Soare este şeful Diviziunii A, “Apărarea Constitiţiei”, şi face poliţie politică. Pentru el, a apăra Constituţia înseamnă să ordone interceptarea telefoanelor ziariştilor incomozi. Dosarul acestora cuprinde câteva zeci de ţinte, numai în Bucureşti.
Îi furnizează informaţii lui Corneliu Vadim Tudor (fost pupincurist al Elenei Ceauşescu înainte de 1989, apărător al dictaturi comuniste, în special al celei ceauşişte, şi al securiştilor criminali după 1989 – n.m.).
A fost pus în discuţia consiliului de onoare al SRI de nenumărate ori, pentru că îşi declară simpatia faţă de PRM (Partidul România Mare, format din scursuri ale Securităţii şi Partidului Comunist Român, formaţiune catalogată extremistă în cancelariile occidentale şi în mediile academice româneşti; în frunte cu paranoicul Vadim Tudor, membrii PRM, pe lângă apărarea comuniştilor criminali şi a securiştilor odioşi, au avut un discurs anti-maghiar şi anti-evreiesc, n.m.), dar a căzut în picioare de fiecare dată, inclusiv în timpul “marii vânători de vrăjitoare”, promovată de colegiul director al SRI.
“Marea vânătoare” a fost demarată de Virgil Măgureanu (şeful SRI în perioada 1990 – 1997, n.m.) şi continuată cu succes de Costin Georgescu (şeful SRI în mandatul lui Emil Constantinescu, 1997 – 2000, n.m.). Ea a constat într-o operaţiune de supraveghere informativă a ofiţerilor care furnizau date României Mari. În timpul mandatului lui Costin Georgescu, au fost surprinşi în flagrant 14 ofiţeri, demişi pe loc şi trecuţi fără menajamente în rezervă.
Cum Ovidiu Soare este general (era în 2004 – n.m.), dădea ordin ca datele să-i fie transmise tri(ne)bunului Vadim Tudor prin intermediul subalternilor. (“Academia Caţavencu”, nr. 637/2004)
MOARTEA CHINEZEASCA vine pe un cal APOCALIPTIC (AP.6/8) ca sa calareasca lumea si…anunta ca isi amplifica „propaganda” la nivel global: „Strainii sa inteleaga ca Partidul Comunist Chinez urmareste fericirea poporului chinez”…
China trebuie sa-si imbunatateasca modul in care isi spune ‘naratiunile’ unei audiente globale in contextul in care cauta sa dezvolte o voce internationala care sa-i reflecte statutul pe scena mondiala, a afirmat presedintele Xi Jinping, potrivit agentiei de presa Xinhua, transmite miercuri Reuters, citata de Agerpres.
Vorbind la o reuniune de lucru a Partidului Comunist Chinez, Xi a spus ca este crucial pentru tara sa sa-si amelioreze capacitatea de a-si propaga mesajele in intreaga lume pentru a prezenta o ‘China adevarata, tridimensionala si complexa’.
China trebuie sa dezvolte o ‘voce internationala’ pe masura fortei sale nationale si a statutului sau global, a subliniat Xi, citat de Xinhua.
De asemenea, trebuie sa intensifice eforturile de propaganda pentru a-i ajuta pe straini sa inteleaga Partidul Comunist Chinez si felul in care acesta ‘urmareste fericirea poporului chinez’.
China are nevoie sa creeze o echipa de profesionisti si sa adopte ‘metode precise de comunicare’ pentru diferite regiuni, a mai spus presedintele Xi.
Relatiile Chinei cu media straine au devenit tot mai tensionate in ultimii ani, organe locale de presa precum cotidianul de limba engleza Global Times semnalandu-i pe reporterii straini ‘vinovati’ de relatari partinitoare si incorecte, scrie Reuters.
Mai multi jurnalisti care lucrau pentru institutii de presa americane au fost expulzati anul trecut in contextul deteriorarii relatiilor dintre cele doua state.
De asemenea, China a interzis BBC World News de la difuzare pe retelele chineze de televiziune in urma relatarilor critice ale canalului britanic cu privire la situatia drepturilor omului in regiunea nord-vestica Xinjiang si originile pandemiei de COVID-19.
Noua descoperire in SUA. Marimea pupilei indica gradul de inteligenta: „Fereastra catre creier, nu numai catre suflet”
S-a spus ca „ochii sunt fereastra sufletului”, dar noi cercetari sugereaza ca acestia ar putea fi si o fereastra catre creier, scrie Scientific American.
Pupilele noastre raspund la mai mult decat la lumina. Ele indica excitare, interes sau epuizare mentala. Dilatarea pupilelor este folosita chiar si de FBI pentru a detecta minciunile.
Studii efectuate recent de Institutul de Tehnologie din Georgia sugereaza ca dimensiunea de baza a pupilelor este strans legata de diferentele individuale in ceea ce priveste inteligenta. Cu cat pupilele sunt mai mari, cu atat inteligenta este mai mare, asa cum este masurata prin teste de rationament, atentie si memorie.
In cadrul a trei studii, s-aconstatat ca diferenta de dimensiune a pupilelor intre persoanele care au obtinut cele mai bune rezultate la testele cognitive si cele care au obtinut cele mai slabe rezultate a fost suficient de mare pentru a fi detectata cu ochiul liber.
„Am descoperit pentru prima data aceasta relatie surprinzatoare in timp ce studiam diferentele in ceea ce priveste cantitatea de efort mental pe care oamenii o foloseau pentru a finaliza sarcinile de memorie. Am folosit dilatarea pupilelor ca indicator al efortului, o tehnica pe care psihologul Daniel Kahneman a popularizat-o in anii 1960 si 1970. Cand am descoperit o relatie intre dimensiunea de baza a pupilei si inteligenta, nu eram siguri daca era reala sau ce insemna.
Intrigat, am efectuat mai multe studii la scara larga in care am recrutat peste 500 de persoane cu varste cuprinse intre 18 si 35 de ani din comunitatea din Atlanta. Am masurat dimensiunea pupilei participantilor cu ajutorul unui dispozitiv de urmarire a ochilor, un dispozitiv care capteaza reflexia luminii pe pupila si cornee cu ajutorul unei camere de mare putere si a unui computer. Am masurat pupilele participantilor in repaus, in timp ce acestia priveau fix un ecran de calculator gol timp de pana la patru minute. In tot acest timp, dispozitivul de urmarire a ochilor inregistra. Cu ajutorul urmaritorului, am calculat apoi dimensiunea medie a pupilei fiecarui participant.
Pentru a fi clar, dimensiunea pupilei se refera la diametrul deschiderii circulare negre din centrul ochiului. Aceasta poate varia intre aproximativ doi si opt milimetri. Pupila este inconjurata de zona colorata cunoscuta sub numele de iris, care este responsabila pentru controlul dimensiunii pupilei. Pupilele se contracta, printre altele, ca raspuns la lumina puternica, asa ca am pastrat laboratorul in intuneric pentru toti participantii”, au relatat cercetatorii pentru publicatia americana.
In urmatoarea parte a experimentului, participantii au completat o serie de teste cognitive menite sa masoare „inteligenta fluida”, capacitatea de a rationaliza probleme noi, „capacitatea memoriei de lucru”, abilitatea de a retine informatii pe o perioada de timp, si „controlul atentiei”, abilitatea de a-si concentra atentia in mijlocul distragerilor si interferentelor.
„Dar de ce se coreleaza dimensiunea pupilei cu inteligenta? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa intelegem ce se intampla in creier. Dimensiunea pupilei este legata de activitatea din locus coeruleus, un nucleu situat in partea superioara a trunchiului cerebral cu conexiuni neuronale de mare anvergura cu restul creierului.
Locus coeruleus elibereaza norepinefrina, care functioneaza atat ca neurotransmitator, cat si ca hormon in creier si in organism, si care regleaza procese precum perceptia, atentia, invatarea si memoria. De asemenea, ajuta la mentinerea unei organizari sanatoase a activitatii cerebrale, astfel incat regiunile cerebrale indepartate sa poata lucra impreuna pentru a indeplini sarcini si obiective provocatoare.
Disfunctia locus coeruleus, si defectiunea rezultata a activitatii organizate a creierului, a fost legata de mai multe afectiuni, inclusiv de boala Alzheimer si de tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie. De fapt, aceasta organizare a activitatii este atat de importanta incat creierul isi dedica cea mai mare parte a energiei sale pentru a o mentine, chiar si atunci cand nu facem absolut nimic – cum ar fi atunci cand privim la un ecran alb de calculator minute in sir.
Una dintre ipoteze este ca persoanele care au pupile mai mari in repaus au o mai buna reglare a activitatii de catre locus coeruleus, ceea ce aduce beneficii performantelor cognitive si functiilor cerebrale in stare de repaus. Sunt necesare cercetari suplimentare pentru a explora aceasta posibilitate si pentru a determina de ce pupilele mai mari sunt asociate cu o inteligenta fluida si un control al atentiei mai mari”, concluzioneaza cercetatorii.
Globalizarea căderii omului în animalitate
Căderea omului în asemănarea cu animalele are şi consecinţe sociale, nu numai individuale. Omul a devenit mai fiară decât fiarele sălbatice, ucigând mânat de ură, mânie, invidie (irascibilitate) şi de plăcerea de a ucide. Pentru a nu fi societatea o junglă în care să funcţioneze selecţia naturală, Dumnezeu a prevăzut posibilitatea gestionării sociale a căderii prin principiul supunerii faţă de autorităţile lăsate de Dumnezeu.
Omul-fiară a fost îmblânzit şi căderea omului continuu stăvilită social până ce Diavolul a fost legat din punct de vedere social (Apoc 20,3: ca să nu mai înşele neamurile). Diavolul „legat” social o lungă perioadă de timp (o mie de ani) de către structurile sociale şi religioase creştine, va fi dezlegat ca să globalizeze social căderea (Apoc 20,7: înşelând neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului), prin crearea unor structurii social-politice, culturale şi cultuale mondiale de tip fiară: imperiul colonial mondial satanist numit simbolic „Fiara din mare” (Apoc 13,1-10); imperiul ateist cultural massmedist şi cultual satanist numit „Fiara de pe uscat” (Apoc 13,11-18) şi imperiul financiar şi comercial mondial („o peşteră de tâlhari”: Mt 21,13), cu amanţii săi împăraţii adulterini şi negustorii pământului (Apoc 18,3), numit simbolic „Babilonul cel mare” (Apoc 17-18).
1. Gestionarea socială a căderii omului în animalitate.
Pentru a face posibilă supravieţuirea omului în condiţiile căderii şi a stăvili consecinţele sociale ale căderii, Dumnezeu a instituit principiul puterii, al autorităţii (stăpânirii, dominaţiei), încă din familia protopărinţilor Adam şi Eva, când a spus Evei: „te vei întoarce spre bărbatul tău şi el îţi va fi stăpân” (Gen 3,16). Aşa se gestionează căderea în familia umană. Bărbatul stăpâneşte, domină, comandă, iar femeia ascultă, se supune şi serveşte pe bărbat fiind proiectată ca ajutor potrivit asemenea bărbatului (Gen 2,18-20). Din familie, principiul stăpânirii se extinde şi la nivel social, pentru a face posibilă viaţa socială în condiţiile căderii şi a frâna căderea.
Isus Cristos recunoaşte principiul dominaţiei în societatea umană căzută, puterea politică şi ierarhia socială, când spune: „regii neamurilor domnesc peste ele (le guvernează); şi cei ce au putere asupra lor se numesc binefăcători” (Lc 22,25) sau „ştiţi că cei priviţi drept ocârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le stăpânesc cu autoritate (putere)” (Mc 10.42). De fapt, autoritatea supremă (stăpânirea) este a lui Dumnezeu şi autorităţile politice ar trebui s-o recunoască, aşa cum a recunoscut-o Nabucodonosor când a fost pedepsit pedagogic până ce a cunoscut că „Cel Preaînalt domneşte peste împărăţia oamenilor, şi cui va voi el i-o va da” (Dan 4,25 Th). Deci puterea politică vine de la Dumnezeu (nu cea demono-kratică), pentru a gestiona umanitatea căzută şi a stăvili căderea în cascadă, lăudând pe făcătorii de bine şi pedepsind pe făcătorii de rele (1 Pt 2,14; Rm 13,4).
Apostolul Pavel înţelegând planul lui Dumnezeu de gestionare a căderii, nu din oportunism, a scris romanilor: „fiecare să se supună autorităţilor constituite, pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu şi cele ce există sunt stabilite de Dumnezeu; de aceea cine se opune autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu, […] de aceea trebuie să fiţi supuşi autorităţii, nu numai de frica pedepsei ci şi din raţiuni de conştiinţă” (Rm 13,1-2.5). Principiul dominaţiei, valabil parţial şi în Bisericile împărăteşti cu episcopat monarhic auto sau monocefal, nu ar trebui să fie valabil în umanitatea restaurată, mântuită de Isus Cristos, în familiile şi comunităţile creştine mesianice: „la voi nu va fi aşa, ci, dacă unul vrea să fie mai mare printre voi, să fie servitorul vostru şi dacă unul vrea să fie primul între voi, să fie robul vostru” (Mt 20,26-27).
În această viaţă, în bisericile creştine, slujirea este generalizată. Nu femeia este emancipată şi făcută „doamnă”, ci bărbatul este coborât la condiţia de slujitor (rob). Supunerea şi slujirea jertfelnică gratuită (deci de rob), trebuie să fie reciproce (Ef 5,21), după exemplul „ierarhului” Isus Cristos, Fiul omului, care „n-a venit să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,28). Ca şi pentru Isus Cristos Înviatul, făcut Domn şi Mesia după răstignire şi înviere (Fapte 2,36), şi pentru noi domnia va începe după înviere. Pentru cei care se grăbesc să ajungă la domnie adevărată soluţia este numai una: să moară martiri pentru Cristos şi vor avea parte de „prima înviere” domnind preoţeşte cu Cristos (Apoc 20,4-6).
2. Globalizarea căderii omului în animalitate.
Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, Samariteanul milostiv, prin slujirea sa jertfelnică de rob al lui Dumnezeu, a cărui menire era să facă voia celui care L-a trimis şi să împlinească lucrarea Lui (In 4,34), n-a frânat doar căderea, ci a deschis calea înălţării omului căzut între tâlhari încredinţând Bisericii lui Dumnezeu grija pentru vindecarea şi înălţarea omului rănit în urma căderii (Lc 10,30-35). Bisericile împărăteşti şi împărăţiile creştine conlucrând la înălţarea omului căzut au împiedicat generalizarea socială a căderii, globalizarea căderii, legând social pe Diavol ca să nu mai înşele neamurile (Apoc 20,3). Într-adevăr puterea politică împărătească (scaunul de domnie a lui David) şi puterea religioasă (preoţii şi leviţii) asociate, nu au lipsit în tot timpul premodernităţii (creştinismului), timpul mântuirii mesianice promise de Dumnezeu (Ier 33,14-18).
Modernitatea în faza sa acută (postmodernitatea) oferă posibilitatea generalizării sociale a căderii omului în animalitate, globalizarea căderii, prin crearea unor structuri imperiale globale, politice, sociale, culturale şi cultuale de tip animalic (fiare), numite simbolic: „Fiara din mare” (Apoc 13,1-10: un imperiu colonial mondial satanist); „Fiara de pe uscat” (Apoc 13,11-18: un imperiu mondial cultural ateist şi cultual satanist); „Babilonul cel mare” (Apoc 17-18: un imperiu mondial financiar şi comercial). Prezentăm globalizarea căderii omului în animalitate confruntând semnificaţiile căderii (prezentate în articolul „Căderea omului în animalitate”), cu câteva caracteristici generale ale lumii moderne sau p(r)ost-moderne în care trăim: democraţie ateistă; capitalismul consumist; cunoaştere numai senzorială; virusul minciunii; cultul trupului.
a) Globalizarea căderii omului în animalitate prin democraţie ateistă.
Neascultarea este una din cauzele căderii omului în animalitate. Neascultarea constă în a nu lua în seamă porunca lui Dumnezeu şi a decide fără Dumnezeu, autonom, ce e bine şi ce e rău, căzând în orgoliu luciferic. Autonomia (ateismul) puterii politice democratice care vine de la oameni prin vot universal şi nu de la Dumnezeu este una din căile globalizării căderii omenirii în animalitate. Cum a ajuns puterea politică care era „de la Dumnezeu”, autonomă, ateistă? În prima etapă puterea politică exercitată în numele lui Dumnezeu, în ascultare de Dumnezeu (fapt subliniat de ungerea împăratului de către patriarh), a fost disociată, a fost divorţată de puterea bisericească, guvernând numai cu putere de la oameni (democratic). Puterea politică nu ascultă de Dumnezeu, este de fapt atee („animalică”, pentru că animalele nu cred în Dumnezeu), fie în democraţiile populare ale comunismului ateu militant care luptă împotriva lui Dumnezeu, fie în democraţiile capitalismului ateu practic care lucrează fără Dumnezeu.
Pericolul este ca puterea politică atee, divorţată de cea religioasă creştină să se recăsătorească (asocieze) cu o puterea „religioasă” satanistă (Apoc 13,2), să comită adulter (Apoc 18,3.9), redevenind „credincioasă” prin credite (împrumuturi). Miza acestei căsătorii, din interes, nu din iubire, este promisiunea obţinerii, în schimbul închinării sataniste, a dominaţiei mondiale peste toate împărăţiile lumii (Mt 4,8-9), peste orce seminţie, popor, limbă şi neam (Apoc 13,7). La această perspectivă vor contribui conducătorii cu autoritate împărătească de un ceas, adică de scurtă durată, de o legistatură (preşedinţii republicilor democratice?), uniţi în intenţia lor de a transfera imperiului mondial satanist puterea şi autoritatea lor (Apoc 17,12-13).
b) Globalizarea căderii în animalitate prin capitalismul consumist.
O altă cauză a căderii omului în animalitate este viciul neabstinenţei, prada şi risipa bunăstării capitalismului consumist. Sistemul politic democratic cu instrumentul său economic capitalismul nu mai pune frâu căderii, nu mai îngrădeşte căderea omului. Libertatea democratică este libertatea de a fi căzut şi de a mai cădea până la prăbuşirea finală. Spre deosebire de regimul monarhic care contribuia la înălţarea omului cultivând virtuţile, regimul democratic contribue la căderea omului cultivând viciile (patimile), începând cu mama tuturor viciilor, iubirea trupească de sine, şi cu rădăcina tuturor relelor, iubirea de arginţi (1 Tim 6,10). Capitalismul, prin mecanismul pieţei libere, înfăptuieşte „minunea” transformării viciilor individuale (private) în virtuţi sociale (publice). Consumismul trufaş este păcatul Sodomii, caracterizat de pradă, risipă şi desfătare în „belşug de pâine şi în preaplin de vin”, fără „a întinde o mână celui sărac şi nevoiaş” (Iez 16,49 LXX). Din viciu individual consumismul devine virtute socială pentru contribuţia sa la bunăstarea generală.
Se adevereşte spusa psalmistului (Ps 48,13.21 LXX), că omul în bunăstare şi cinste s-a animalizat, s-a făcut asemenea „vitelor fără minte” (TM: „mute”).
c) Globalizarea căderii în animalitate prin cunoaştere strict senzorială.
O altă cauză a căderii omului în animalitate este refuzarea cunoaşterii globale şi alegerea cunoaşterii parţiale, numai senzoriale (alegerea părţii nu a întregului), simbolizată de „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău” (Gen 2,9). Căderea în asemănarea cu animalele se globalizează şi printr-un învăţământ şi o cultură tehnico-ştinţifice atee bazate numai pe cunoaştere materială, senzorială, animalică. Diplomele de maturitate, licenţă sau doctorat sunt în mare parte diplome de dobitoci. În fizica modernă, cunoaşterea tehnico-ştinţifică s-a dovedit ateistă, văzând în creaţie nu pe Creator (ca în fizica spirituală creştină), ci numai molecule, electroni, protoni, neutroni, etc. Trecând prin ştiinţele naturii şi umaniste, când a ajuns la teologie, cu metoda istorico-critică, cunoaşterea ştiinţifică ateistă şi-a dezvăluit şi faţa ei satanistă, mincinoasă, vorbind ca un balaur (Apoc 13,11), adică aşa cum a vorbit Şarpele cel vechi Evei. „Minunile” tehnicii, care fac comodă numai viaţa trupului, contribuie la globalizarea căderii omului, la închinarea în faţa Fiarei sataniste a tuturor locuitorilor pământului (Apoc 13,12). Acesta este apogeul căderii. Oamenii dobitoace, ucişi spiritual în urma închinării sataniste, vor fi ucişi probabil şi fizic ca să nu consume inutil resursele împuţinate ale pământului.
d) Globalizarea căderii în animalitate prin virusul minciunii.
Se repetă la scară globală ispita satanistă, minciuna că vom „fi ca nişte dumnezei”, de la căderea protopărinţilor Eva şi Adam (Gen 3,5). Progresul cunoaşterii ştiinţifice a lumii materiale face pe om atotştiutor. Mijloacele televizuale oferă omului posibilitatea tehnică să fie atotvăzător ca Dumnezeu. Revoluţia tehnică a făcut pe om atotputernic ca şi Dumnezeu. Puterea „vie”, fizică a omului şi a animalelor, măsurată în „cai putere”, a devenit atotputernică prin puterea „moartă” a motoarelor electrice sau cu ardere internă care folosesc combustibil fosil (din „fântâna Adâncului”: Apoc 9,1-2, locul simbolic al închisorii demonilor de unde se ridică fiara satanistă: Lc 8,31; Apoc 11,7; 17,8; 20,3), combustibil care datorită poluării agresive ar putea aduce moartea naturii vii.
În atotputernicia sa, omul modern nu acceptă lumea aşa cum a creat-o Dumnezeu şi o recreează după plăcerea animalică şi comoditatea trupească proprie, creând tehnic o lume nouă şi un om nou luciferic, deocamdată ca imagine („realitate”) virtuală. Simbolul lumii reconstruite ca „paradis” virtual mincinos este Disneyland-ul. A fost acreditată şi crezută ca adevăr absolut chiar şi minciuna progresului continuu. Creşterea economică continuă s-a dovedit mincinoasă pentru că a ajuns să se bazeze nu pe muncă şi economii, ca în capitalismul iniţial, ci pe joc şi speculaţie bursieră, pe credite („credinţă” în bani mincinoşi), ca în capitalismul actual. Nu munca produce valori (bani, capital), ci banii inventaţi (investiţiile) oferă loc de muncă.
Moneda, banul, a cărui iubire este rădăcina tuturor relelor şi a apostaziei (1 Tim 6,10), din etalon de schimb pentru a uşura comerţul, a ajuns să exprime valoarea tuturor produselor comerciale, lichefiind şi valorile imobiliare. Apoi a devenit o „minciună” de când nu mai are acoperire în aurul etalon. Valoarea de schimb a valutelor de referinţă transformate în marfă, valoare care se schimbă zilnic, valoare fără totală acoperire în realitatea economică, deci mincinoasă, o hotărăşte cererea şi oferta, bursa şi băncile naţionale şi mondiale. Rezerva Federală a Statelor Unite ale Americii, bancă privatizată din 1912, necontrolată de nici una dintre puterile independente ale statului democratic (parlament, guvern, magistratură), practic poate tipări şi credita cu dolari „mincinoşi” când şi cât doreşte. Să fie banul mincinos un element al marii lucrări de rătăcire, al credinţei într-o minciună, a celor care n-au iubit adevărul ca să fie mântuiţi (2 Tes 2,10-12)? În ce pericol şi cât de nesigură poate ajunge viaţa majorităţii orăşenilor, a oamenilor salariaţi, viaţă care, spre deosebire de viaţa gospodarilor, care e dependentă de roadele pământului şi de Dumnezeu care dă creşterea (1 Cor 3,6-7), depinde numai de banii şi de „dumnezeii” lumii acesteia care creditează ca să dea creştere economică, depinde de atotputernicile instituţii financiare mondiale (Rezerva Federală, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană)!
e) Globalizarea căderii în animalitate prin cultul trupului.
Din punct de vedere al structurii omului, căderea omului în animalitate ar consta dintr-o lovitură de stat a trupului împotriva spiritului uman. Spiritul omului a fost detronat şi trupul a luat conducerea omului. Patronul, stăpânul, cere cult, admiraţie, închinare. Trupul, partea animalică din om, a devenit stăpân totalitar înrobind sufletul şi spiritul omului. Dar robii trebuie să dea cult stăpânului. Astfel patronul trup a devenit obiect de admiraţie şi adoraţie. Este înfrumuseţat estetic prin schimbarea la faţă cosmetică sau prin chirurgie estetică sau este ajustat funcţional prin substituire de organe sau schimbare a sexului. În mod special trupul feminin înfrumuseţat estetic şi parţial acoperit este expus spre adorare universală prin toate mijloacele de comunicare în masă vizuale. Renaşte globalizată prostituţia „sacră” într-o lume bazată pe seducţie.
Câştigă alegerile candidatul care seduce mai mulţi votanţi. În supermagazine se vinde mai bine marfa care, împachetată mai strălucitor, seduce mai mulţi cumpărători. Au audienţă mai mare canalele televizuale care seduc mai mulţi telespectatori etc. Animalitatea trupului stăpân, pentru care unii îşi sacrifică toată viaţa pământească, a fost descătuşată prin prostituţie generalizată, sexualitate dezordonată, homosexualitate şi lesbianism, autoerotism, pedofilie, zoofilie etc.
Ce foloseşte omului să câştige toată lumea şi chiar să-şi salveze trupul trecător, dacă îşi pierde sufletul nemuritor (cf. Mc 8,36)?
SONDAJ- Ce aleg românii între SUA și UE / Rusia, considerată cel mai mare dușman al României/ Cine are dreptate în conflictul dintre Israel și Hamas
26% dintre români cred că Statele Unite sunt cel mai bun prieten al României, iar 19% spun că Germania, se arată într-un sondaj realizat de Avangarde în colaborare cu News Hour with CNN, emisiune difuzată zilnic de Antena 3 începând cu orele 18.
Potrivit sondajului, Rusia este considerată cel mai important dușman al României (24%).
27% dintre români cred că faptul că Joe Biden e noul președinte al SUA reprezintă un lucru bun pentru România, iar 33% nici bun, nici rău. Dintre țările vecine, Republica Moldova e considerată cel mai bun prieten (45%), urmată de Bulgaria (11%) și Serbia (8%).
Dacă personal ați putea decide privind strategie pe următorii 10 ani privind politica externă a României, pe ce axă de putere ați prefera să meargă România? 29% aleg axa Londra – Washington, 28% aleg Paris – Berlin și 8% Moscova – Beijing.
59% dintre românii chestionați de Avangarde declară că au încredere în UE, doar 23% spun că nu au încredere. Cu toate acestea, 60% dintre cei chestionați declară că nu vor să treacă la moneda unică Euro, doar 23% sunt de acord.
La întrebarea ”Credeți că UE tratează cetățenii români în mod egal în comparație cu cetățenii altor state”, 48% răspund cu Nu, 29% cred că Da.
Intrarea României în spațiul Schengen e considerată de 57% dintre respondenți o chestiune mai importantă decât ridicarea vizelor de către SUA (31%).
Dacă ar fi să opteze între apartenența la UE și Parteneriatul Strategic cu SUA, românii ar alege prima variantă (53%), și 19% a doua variantă.
Dacă ar fi să aleagă între apartenența la UE și apartenența la NATO, 49% aleg UE și 23% aleg NATO.
Dacă ar fi să aleagă între relații mai bune cu Rusia și relații mai bune cu China, 36% – prima variantă, 19% – a doua. 45% spun că nu pot alege.
21% dintre cei chestionați cred că Israelul are dreptate în conflictul cu Hamas, 3% spun că Hamas are dreptate, dar procentul celor care nu pot aprecia e foarte mare, de 76%.
La întrebarea: în cazul conflictului între Israel – Palestina, dvs personal credeți că România ar trebui să își susțină public, la cel mai înalt nivel, interesele: Israelului – 10%, Palestinei – 1%, ambelor – 5%, iar 54% au bifat ”nimănui, să nu ne amestecăm”.
36% dintre cei chestionați cred că europarlamentarii români nu reprezintă bine România la Bruxelles, iar 34% cred că o reprezintă bine.
Sondajul a fost realizat în perioada 25 – 31 Mai, pe un eșantion de 950 de persoane, prin metoda CATI (interviuri telefonice), cu o marjă de eroare de 3, 5%
…“Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid…
După o jumătate de secol de reeducare socialistă a naţiunilor occidentale şi după trecerea statelor naţionale – încă suverane – sub controlul unor structuri de guvernare regională şi/sau globală precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, efectele sunt vizibile.
“După victoria clasei muncitoare …. nu vor mai exista în nicio ţară cauze de natură socială, naţională sau de o altă natură pentru izbucnirea războaielor. Dar acest lucru va fi posibil doar atunci când întreaga lume va fi adusă sub controlul total al sistemului socialist-comunist. Întreaga omenire se va uni într-o comunitate adevărată de naţiuni egale”, spunea Nikita Hruşciov, şeful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964.
Internaţionismul a fost întotdeauna unul dintre fundamentele marxismului, deoarece, potrivit pionierilor acestei ideologii, caracteristicile naţionale sau etnice nu determină apartenenţa unui individ la un grup social mai mare. Dimpotrivă, ceea ce contează este cărei clase sociale îi aparţine un individ, căci, indiferent de identitatea lor naţională sau etnică, clasele inferioare ale societăţii vor fi întotdeauna exploatate şi oprimate de clasele superioare.
Pe baza acestor afirmaţii, în Manifestul Comunist, Karl Marx a chemat “proletarii din toate ţările” să se unească şi să răstoarne ordinea socială existentă printr-o revoluţie violentă.
Prima asociaţie, pretinzând că a apărat interesele proletariatului internaţional, s-a întemeiat în 1864 sub forma “Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, în a cărei declaraţie fondatoare Marx a scris că “emanciparea clasei muncitoare nu este nici locală, nici naţională, ci o sarcină socială care cuprinde toate ţările”.
În concepţia lui Marx, această primă „Internaţională” ar fi reprezentat organul central de conducere al “partidelor muncitoreşti” ce urmau să fie formate în statele naţionale, dar acest lucru a eşuat din cauza disputelor interne ce au dus, în cele din urmă, la destrămarea primei „Internaţionale”.
La Congresul Socialist Internaţional din 1889, la iniţiativa lui Friedrich Engels, s-a înfiinţat cea de-a doua “Internaţională”, care a existat până la Primului Război Mondial şi a contribuit la izbucnirea Revoluţiei din Octombrie.
Politica de destindere a lui Lenin: o înşelăciune la scară mondială
După ce Revoluţia din Octombrie a creat pentru prima oară un stat în Rusia Sovietică, Lenin a înfiinţat în anul 1919 cea de-a treia Internaţională (Komintern), al cărei scop era clonarea revoluţiei bolşevice în alte state aflate în afara sferei de influenţă sovietice şi în cele din urmă extinderea Revoluţiei din Octombrie la un „Octombrie Mondial”.
Dar înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul cu Polonia din anul 1921 şi în special eşecul „Octombriei germane” din anul 1923 au reprezentat un recul puternic pentru ambiţiile marxiste.
Contrar aşteptărilor comuniştilor şi promisiunilor personale ale lui Lenin, Primul Război Mondial nu a escaladat într-o revoluţie mondială, iar „epoca de aur a comunismului mondial” întârzia.
Mai rău, economia planificată sovietică a aşa-numitului “comunism de război”, care se caracteriza prin exproprieri, colectivizare şi teroare, se afla, la începutul anilor 1920, aproape de colaps.
În 1921, forţat de împrejurări, Lenin a introdus “Noua Politică Economică” (NEP), care prevedea o liberalizare amplă şi reintroducerea elementelor de piaţă în economia centralizată sovietică – măsură care, pe de o parte, a evitat prăbuşirea totală a sistemului sovietic, şi pe de alta a dat impresia că Rusia se abate de la ideologia comunistă.
În ceea ce priveşte relaţiile externe, prin conceptul lui Lenin de „coexistenţă paşnică” cu statele vestice, s-a reuşit depăşirea, în mijlocul anilor 1920, izolării politice a URSS.
Dar aceast lucru nu a schimbat nimic din obiectivul „celei de a treia Internaţionale”, coordonate de Moscova, care lucra la prăbuşirea statelor naţionale individuale.
Lenin anunţase în 1923 că mai întâi va fi cucerită Europa de Est, apoi ţările Asiei şi în cele din urmă chiar Statele Unite vor fi încercuite – SUA fiind considerată ultimul bastion al capitalismului.
Conform planurilor comuniste, SUA nici nu ar fi trebuit atacate, ele ar fi căzut în mâinile bolşevicilor ca un fruct copt.
Până atunci, conceptul de “coexistenţă paşnică”, plus Noua Politică Economică, ar fi trebuit să ofere Uniunii Sovietice un “răgaz” pentru a ridica nivelul de dezvoltare economică al Estului la nivelul ţărilor industrializate occidentale. Numai atunci când acest obiectiv ar fi fost atins, potrivit planului lui Lenin, ar fi trebuit să înceapă “a doua fază a socialismului”, şi, odată cu ea “reactivarea potenţialului revoluţionar din lumea occidentală”. Asta înseamna că doar atunci ar fi trebuit să aibă loc reîntoarcerea la lupta de clasă deschisă şi, odată cu aceasta, băile de sânge care au fost caracteristice Revoluţiei din Octombrie.
Troţki împotriva lui Stalin
După moartea lui Lenin, în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-a ajuns la o dispută asupra direcţiei acestuia, care a escaladat într-o luptă de putere între noul Secretar General Josef Stalin şi Ministrul Războiului Leo Troţki.
Deşi Troţki şi Stalin aveau viziuni similare asupra scopului strategiei comuniste – crearea guvernului global – modul în care acest obiectiv se voia implementat a devenit mărul discordiei. În timp ce Stalin plănuia construirea socialismului „ţară cu ţară”, Troţki pleda pentru conceptul „revoluţiei permanente la scară mondială”. Asta însemnând că Stalin dorea instaurarea ordinii sociale comuniste în Uniunea Sovietică pentru a extinde apoi revoluţia la alte state.
Troţki a insistat asupra conceptului său de „revoluţie permanentă” prin care, tranziţia de la capitalism la comunism prin socialism nu putea funcţiona decât la scară mondială. Cu alte cuvinte, subminarea intenţionată a ordinii sociale tradiţionale, bazate pe economia de piaţă, ar fi trebuit să creeze o “situaţie revoluţionară” în toate ţările lumii, înainte ca o revoluţie ulterioară să cuprindă întreaga lume şi să supună toate naţiunile dictatului unui consiliu de guvernare global.
După cum se ştie, Stalin a rămas la putere, iar Troţki a fost exilat, iar apoi asasinat. Astfel că planul stalinist a prevalat.
“Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.” – Nikita Hrusciov către un secretar american de stat, în 1959
Astfel că de atunci, comunismul există în paralel cu capitalismul. Aceasta conduce la o concurenţă inevitabilă între cele două sisteme sociale, în care – aşa cum o demonstrează practica – comunismul rămâne permanent în urmă.
Stalin deturnează agenda globalistă
După ce Stalin s-a impus în faţa lui Troţki în a doua jumătate a anilor 1920, a început perioada stalinistă.
În încercarea de a consolida ordinea socială comunistă mai întâi în Uniunea Sovietică, Stalin a anulat Noua Politică Economică şi conceptul de “coexistenţă paşnică” cu vecinii. S-a întors la metodele brutale ale comunismului, care au avut consecinţe devastatoare pentru economia sovietică – dar pe care Stalin a încercat să le contracareze cu deportarea în masă şi lagăre de muncă forţată – cu alte cuvinte, folosind mai multe crime.
În loc să inspire clasa muncitoare la o revoluţie mondială globală, crimele comunismului şi ameninţarea regimului stalinist au condus la o reacţie anticomunistă care a fost exprimată în Europa sub forma fascismului, socialismului naţional şi a franciscanismului – şi, ulterior, în Statele Unite a McCarthyism-ului.
Ca efect al politicii staliniste, lagărul comunist la începuturile anilor 1950 semăna cu cel al anilor 1920. Economia planificată sovietică nu putea concura cu cea a statelor occidentale, iar la începutul Războiului Rece comunismul era discreditat ideologic şi izolat politic – bineînţeles, cu excepţia intelectualilor occidentali de stânga.
Strategia pe termen lung, relansată
După moartea lui Stalin în anul 1953 lupta pentru putere de la vârful regimului sovietic a reizbucnit şi l-a avut câştigător pe Nikita Hruşciov. Cu intenţia de a reînvia revoluţia mondială, Hruşciov nu numai că a readus la viaţă conceptele leniniste ale Noii Politici Economice şi de „coexistenţă paşnică”, ci a integrat şi conceptul lui Trotski de „revoluţie permanentă” într-o nouă strategie sovietică pe termen lung, care, începând cu cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 tindea spre unificarea lumii sub un consiliu socialist global.
Hruşciov a început schimbarea strategiei prin declararea lui Stalin drept ţap ispăşitor pentru crimele regimului comunist şi a iniţiat un proces pe termen lung de destalinizare, al cărui scop a fost ulterior comentat de Andrei Saharov:
„Suntem convinşi că opinia publică mondială comunistă dezaprobă toate încercările de restaurare a stalinismului în ţara noastră. Ar fi o lovitură îngrozitoare împotriva puterii de atragere a ideilor comuniste în întreaga lume. La vizita din 1959 în Statele Unite, Hruşciov a dezvăluit în mod surprinzător şi deschis modul în care funcţiona în practică conceptul împrumutat de la Trotski de „revoluţie permanentă la scară mondială” în noua strategie sovietică pe termen lung. Hruşciov i-a spus Ministrului Agriculturii, Ezra Taft Benson, că nepoţii săi vor trăi în comunism. Atunci când Benson l-a contrazis, Hruşciov i-a spus:
„Voi americanii sunteţi atât de naivi!…. Nu! Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism, constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă – şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.”
Andrei Saharov, aşa numitul „tată al bombei cu hidrogen a Uniunii Sovietice”, care în anul 1968 cerea terminarea Războiului Rece şi integrarea internaţională a Estului şi a Occidentului într-o ordine socialistă globală, a devenit şi mai explicit vorbind despre conceptul de “atitudine psihologică”a popoarelor occidentale.
El credea că popoarele occidentale ar trebui să fie „setate psihologic”, încât să sprijine „de bună voie” redistribuirea internaţională a venitului lor şi construirea unui guvern mondial. Această „modificare a psihicului poporului” necesară pentru „creştere paşnică” în cadrul socialismului global ar trebui să fie făcută “pe o bază general democratică, controlată de opinia publică, prin toate mijloacele democratice, precum alegerile, publicaţiile etc şi să joace un rol esenţial în ceea ce se presupune că este cauzat de efectul de seră al dioxidului de carbon industrial, care necesită înfiinţarea unei economii globale socialiste. Dacă, în ciuda acestei reeducări sistematice, popoarele occidentale refuză să-şi abandoneze „ideologia laşă şi egoist mic-burgheză” cu care au fost îndoctrinate de „militarism, naţionalism, fascism şi revanşism”, atunci distrugerea civilizaţiei umane ar fi ameninţată de războiul nuclear.
Infiltrarea Occidentului
O jumătate de secol mai târziu, reeducarea socialistă a popoarelor occidentale şi transferul treptat al fostelor naţiuni suverane sub controlul guvernării regionale şi globale, precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt evidente.
Mai puţin evident este că această evoluţie a fost efectiv realizată de Moscova încă din anii 1950. La un sfert de secol după presupusa “prăbuşire a Uniunii Sovietice”, ameninţarea comunistă din conştiinţa publică a dispărut aproape complet. Ca urmare, unui observator neavizat îi rămân ascunse acţiunile subtile dar concertare ale Moscovei, care împing lent statele occidentale către socialismul global.
La prima vedere protagoniştii acestei evoluţii par să aparţină altor coloraturi politice. Acest lucru se explică prin faptul că „Revoluţia permanentă” a lui Troţki conţine conceptul de „entrism”, care prevede infiltrarea partidelor şi organizaţiilor deja existente cu agenţi sovietici de influenţă sau înfiinţarea de organizaţii care să apară pe nebănuite pentru a pune în aplicare – sub ecranul lor artificial – agenda comunistă sub un steag fals.
Abia atunci când cineva cunoaşte obiectivele strategiei sovietice pe termen lung şi este familiarizat cu conceptul Troţkian de “entrism”, poate înţelege de exemplu de ce „neoconismul” american (cu trecut troţkian) a târât occidentul într-un război lipsit de sens şi fără ieşire cu Islamul. De ce aparente „extreme drepte” (cu trecut comunist!) cer desfiinţarea NATO, de ce pretinşii „sprijinitori ai mediului” (cu trecut comunist!) depun eforturi în introducerea unei economii planificate sau chiar şefi de guverne pretinşi conservatori (cu trecut comunist!) deschid graniţele statului naţional şi promovează emigrarea masivă de străini care nu sunt integrabili în ordinea socială tradiţională.
Există nenumărate exemple care arată cum, sub acoperirea diferitelor partide şi organizaţii, este pusă în aplicare agenda strategiei sovietice pe termen lung.
Efectele „permanentei revoluţii” a lui Trotski sunt evidente. Cel mai vizibile sunt efectele în integrarea europeană şi în aşa numitul proces Rio, care foloseşte ca paravan „protecţia internaţională a climei” pentru a transforma ONU într-un veritabil guvern mondial şi pentru a stabili o ordine internaţională socialistă.
În decursul acestei „revoluţii permanente” organele de guvernare ale statelor naţionale sunt aduse mai întâi la stadiul de simple agenţii de sprijin pentru guvernul regional şi/sau mondial. Acest lucru continuă până când fostele state naţionale – iniţial echilibrate din punct de vedere etnic şi cultural – sunt aduse în stare de haos, descompuse, ruinate economic şi financiar şi făcute incapabile de a se apăra – în momentul în care tensiunile sociale apărute ca urmare al acestui proces ajung să dea naştere unei „situaţii revoluţionare” care – evident – va facilita prăbuşirea ordinii sociale tradiţionale la scară mondială prin evenimente de genul războaielor civile.
Iar acest lucru nu face altceva decât să pregătească instalarea definitivă a unui guvern mondial. Care are mari şanse să fie socialist.
Originile comuniste ale grupului extremist Antifa…
Organizaţia a făcut iniţial parte din frontul operaţiunilor Uniunii Sovietice care avea drept scop implementarea dictaturii comuniste în Germania şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a eticheta toate partidele rivale ca “fasciste”.
Organizaţia poate fi regăsită în “frontul unic” al Internaţionalei Comuniste din Uniunea Sovietică (Comintern) în timpul celui de-al Treilea Congres Mondial din Moscova, în iunie şi iulie 1921, potrivit broşurii germane “80 de ani de acţiune antifascistă” de Bernd Langer, publicată de Asociaţia pentru Promovarea Culturii Anti-Fasciste. Langer a fost membru al organizaţiei Autonome Antifa, care a fost una dintre cele mai mari organizaţii Antifa din Germania, şi care a dispărut în 2004.
Uniunea Sovietică a fost una dintre cele mai violente dictaturi ale lumii, ucigând aproximativ 20 de milioane de oameni, potrivit “Cărţii Negre a Comunismului”. Din acest punct de vedere regimul sovietic se situează pe cel de-al doilea loc, după Partidul Comunist Chinez, care, sub Mao Zedong, a ucis aproximativ 65 de milioane de oameni.
Ideea strategiei unite a fost aceea de a reuni organizaţiile de stânga pentru a incita la revoluţia comunistă. Sovieticii credeau că, după revoluţia din Rusia din 1917, comunismul se va răspândi apoi în Germania, din moment ce Germania avea cel de-al doilea partid comunist ca mărime, KPD (Partidul Comunist din Germania).
La cel de-al patrulea Congres Mondial al Cominternului, în 1922, planul a luat amploare. Moscova a creat sloganul “Pentru mase” pentru strategia sa unită şi a încercat să unească diferitele partide comuniste şi muncitoreşti din Germania sub un singur banner ideologic pe care l-a controlat.
“Prin urmare, ‘frontul unificat’ nu reprezenta o cooperare egală între diferite organizaţii, ci dominarea mişcării muncitoreşti de către comunişti”, scrie Langer.
Benito Mussolini, un marxist şi socialist care a fost expulzat din rândurile Partidului Socialist din Italia în 1914 pentru sprijinul său acordat Primului Război Mondial, a fondat ulterior mişcarea fascistă ca propriul său partid politic. El a preluat puterea prin “Marşul asupra Romei”, în octombrie 1922.
În Germania, Adolf Hitler a devenit şeful Partidului Naţional al Muncitorilor din Germania (Partidul nazist) în 1921 şi a încercat o acţiune similară cu cea a lui Mussolini printr-o încercare de lovitură de stat în 1923.
KPD a decis să folosească banner-ul anti-fascismului pentru a forma o mişcare. Langer notează totuşi că, pentru KPD, ideile “fascismului” şi “anti-fascismului” erau “nediferenţiate”, iar termenul “fascism” a servit doar ca o retorică menită să le susţină opoziţia agresivă.
Atât sistemele comuniste, cât şi cele fasciste, s-au bazat pe colectivism şi pe economia planificată de stat. Ambele au propus sisteme în care individul a fost puternic controlat de un stat puternic, ele fiind responsabile pentru atrocităţi pe scară largă şi genocid.
Raportul anual din 2016 al Serviciului intern de informaţii al Germaniei, Biroul Federal pentru Protecţia Constituţiei (BfV), menţionează acelaşi aspect: Din punctul de vedere al “extremistului stâng”, eticheta “fascismului” aşa cum a fost agresiv promovată de Antifa, adesea nu se referă la fascismul real, ci este doar o etichetă atribuită “capitalismului”.
Cu toate că extremiştii de stânga pretind că luptă împotriva “fascismului” în timp ce lansează atacuri împotriva altor grupuri, raportul afirmă că termenul “fascism” are un dublu înţeles sub ideologia de extremă stânga, indicând “lupta împotriva sistemului capitalist”.
Acest lucru era valabil de la început, potrivit lui Langer. Pentru comuniştii din Germania, “anti-fascismul” înseamnă doar “anti-capitalism”. El observă că etichetele au servit ca şi “concepte de luptă” ale “vocabularului politic”.
O descriere a Antifa de pe site-ul BfV arată că organizaţia deţine încă aceeaşi definiţie de bază a capitalismului ca fiind “fascism”…… Cont pe https://epochtimes-romania.com/news/originile-comuniste-ale-grupului-extremist-antifa—266098
Mineriada=PeSeDiada din iunie ’90. Ortacii care i-au zdrobit cu pumnii pe români, hrăniţi şi îmbrăcaţi de Armată
adauga un comentariu
Bună!
Esti interesat de obținerea unui împrumut de pornire la rata dobânzii de 3%? Oricare ar fi nevoile dumneavoastra de împrumut sunt; personal,
de investiții, de refinanțare, începerea unei noi afaceri? Noi va putem ajuta cu un plan.Your re-plata istoriilor de credit flexibilă în pofida; ne-ar lua în considerare cu plăcere cererea dvs. de împrumut. Furnizați detaliile de mai jos
pentru revizuire:
1. Numele complet ……………..
2. Suma de împrumut Necesare? ………………………..
3. Scopul creditului: …………………………….
4.Loan Durata: ………………………..
5.Country: …………………………………..
6.City: ……………………………………..
7.Phone Numar: ……………………….
8. Răspuns prin e-mail meu personal daca sunteti interesati (harrysmith00003@gmail.com)
cu sinceritate
Mr.harry smith…
va propunem sapostati orice la noi la
Anunturi Gratuite Multumim
sau https://www.facebook.com/informatii.agrorurale/notifications/