Versete călăuzitoare: Evrei 9.24-28; 10.19-25; 13.11-16

Când noi cu câtva timp în urmă prin harul Domnului am avut posibilitatea să începem această serie de prelegeri, am avut o temă în care era vorba să prezentăm adevărul lui Dumnezeu într-un mod potrivit pentru creştinii tineri; pentru oameni, care probabil în inima lor sunt prea tineri ca să înţeleagă adevărul în dimensiunea lui mare, deplină şi bogată în binecuvântare. Dar cu ajutorul Domnului doresc în seara aceasta şi în serile următoare, în care vom fi împreună, să prezint alte domenii şi alte părţi ale aceluiaşi adevăr. În privinţa aceasta doresc, în măsura în care este posibil şi nesistematic, să continui începând de acolo de unde am rămas atunci. Pentru seara aceasta mi-am propus însă să mă ocup mai îndeaproape cu fundamentul, decât o voi face în serile următoare. Ţelul meu este – ca să spun mai dinainte -, să vă prezint ce este poziţia unui creştin în cer şi pe pământ. Văd aici înaintea mea pe unii, care după părerea mea nu mai pot fi denumiţi creştini tineri. Însă consider că ei – chiar dacă în sensul acesta nu mai sunt tineri – nu gândesc, că ei sunt mai presus de lucrurile foarte simple, asupra cărora Domnul ne lasă să medităm în seara aceasta. În orice caz nu mi-am propus să depăşesc cadrul adevărurilor celor mai simple şi al celui mai simplu mod de prezentare al lor.

Să trecem la primul punct şi prin aceasta la o întrebare importantă pentru fiecare din noi: Ce este poziţia unui creştin cu privire la Dumnezeu – înaintea Lui? Aceasta este aşa de importantă, deoarece nu se poate avea o înţelegere clară a poziţiei proprii pentru Dumnezeu pe pământ, dacă nu se are o înţelegere clară a poziţiei proprii înaintea lui Dumnezeu în cer. De aceea această întrebare este deosebit de serioasă şi importantă.

În seara aceasta, prieteni dragi, mă adresez conştiinţe voastre şi sufletelor voastre  şi vă întreb: înţelegeţi voi foarte clar şi pricepeţi voi în sens spiritual ce este cu adevărat poziţia voastră înaintea lui Dumnezeu? Cunoaşteţi voi adânc în sufletul vostru locul acesta? Despre aceasta este vorba aici. Puteţi fi siguri, că se poate rezista în încercare numai cu exerciţii adânci ale sufletului. Voi mi-aţi putea spune: „Eu înţeleg adevăruri avansate”. Dar eu am cunoscut oameni care într-adevăr au afirmat aceasta, dar în sufletul lor nu erau câtuşi de puţin mişcaţi de ele. Ceea ce vreau să vă spun, este simplu situaţia, că sufletul înţelege pe deplin prin Duhul Sfânt această poziţie minunată înaintea lui Dumnezeu. Un lucru vă pot spune: Nimic nu este mai clar şi mai bătător la ochi, ca atunci când cineva simte adânc în sufletul său bucurie cu privire la această poziţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva decât simpla înţelegere cu mintea. Astfel un credincios simplu ar putea spune: „Da, sufletul meu cunoaşte bine această poziţie, chiar dacă probabil eu nu o pot explica.” Aceasta este de înţeles. Realmente este aşa: cu cât ceva este ancorat mai adânc în suflet, cu atât este mai greu de explicat acel ceva. Ceea ce eu înţeleg cu mintea pot să-l fac înţeles şi altora – dacă mie însumi îmi este clar; dar când este vorba de sufletul meu, atunci nu îmi este aşa uşor să-l explic. Prin aceasta nu vreau să subevaluez înţelegerea intelectuală a adevărului. Să mă ferească Dumnezeu! Mi-ar părea foarte rău să degradez înţelegerea cu mintea. Dar ceea ce spun, dragi prieteni, este următorul lucru: în zilele actuale nimic nu are statornicie, în afară de ceea ce sufletul înţelege. Cu alte cuvinte: dacă noi nu am înţeles profund în sufletele noastre aceste lucruri, deci poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu vom avea o poziţie stabilă. O rafală de vânt va fi de ajuns să ne alunge de pe locul nostru. Puţină apăsare, numai pentru scurt timp, ne va răpi deja toată înţelegerea.

Noi avem nevoie de ceva durabil; de ceva, care rezistă încurcăturii şi presiunii cărora suntem expuşi într-un timp ca acesta: şi anume ca prin lucrarea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, sufletul să înţeleagă clar şi precis lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru aceia care Îl iubesc. Dumnezeu, Duhul, să dăruiască tuturor sufletelor prezente aici această înţelegere clară şi să ne facă pe fiecare din noi să savurăm bucuria posedării acestora!

Ce este deci poziţia mea înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru, pe care eu trebuie să-l învăţ (aşa citesc eu în Scriptură), este, că eu trebuie să fiu apt pentru Dumnezeu. Eu cu conştiinţa mea trebuie să fiu făcut apt pentru această poziţie înaintea lui Dumnezeu în cer şi de aceea locul acesta este total diferit de starea mea naturală. Conştiinţa mea trebuie făcută aptă, prin aceea că ea este curăţită. Eu trebuie să am o conştiinţă, care se potriveşte în totalitate şi pe deplin cu acest loc minunat şi cu această parte înaintea lui Dumnezeu. Ca să scot aceasta în evidenţă, am citit mai înainte versetele din Evrei 9. Acestea trebuie luate în consideraţie în mod deosebit. La sfârşitul capitolului apostolul vorbeşte despre trei arătări diferite ale lui Hristos. Mai întâi Hristos s-a arătat „la sfârşitul veacurilor”, aceasta înseamnă, la sfârşit, la împlinirea tuturor veacurilor ale istoriei umane, care au fost înainte de lucrarea lui Hristos. El spune: „dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată” (în contrast cu de mai multe ori) „pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.” Aceasta este lucrarea (vorbesc numai despre lucrare) care în momentul în care eu cred în Domnul Isus Hristos îmi dă o conştiinţă, care nu mă condamnă în prezenţa luminii pătrunzătoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului sfânt. Aceasta este cel dintâi lucru, zic eu. Dacă nu am aceasta, atunci nu am nimic. Conştiinţa mea trebuie să fi devenit complet eliberată de fiecare lucru, care era pe ea. Primul lucru, pe care Dumnezeu îl face în noi, este, să ne pună ceva pe conştiinţă, şi anume prin lucrarea Duhului Sfânt. Ce este acel ceva, pe care El îl pune pe conştiinţă? Moarte şi judecată. El pune moartea şi judecata înaintea ochilor conştiinţei. Aceasta este prima lucrare în sufletul unui om. La ce serveşte aceasta? Ca ea să poată să mă conducă la pocăinţă şi credinţă în Mântuitorul preaslăvit, care a făcut lucrarea, singura care poate să ia moartea şi judecata de pe conştiinţa mea. Despre această lucrare citim aici în capitolul al nouălea: „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (şi El a făcut lucrarea prin care au loc toate acestea). Cum pot eu avea foloase din aceasta? În momentul în care eu cred în El, eu sunt îndreptăţit să ştiu cu privire la conştiinţa mea, că eu sunt înaintea lui Dumnezeu alb ca zăpada. Aceasta este prima mare realitate şi ea este deosebit de importantă pentru noi toţi. Ea este baza pentru toate. Şi, prieteni dragi, în general ea este baza care se clatină la oameni; şi tocmai în locul acesta încearcă satan să semene îndoială.

Deci acesta este începutul – baza. Această temă am tratat-o detaliat altă dată, dar fac aceasta, fără să ezit, încă o dată. Ea este aşa de importantă, că mereu trebuie repetată. Şi vă rog insistent (în mod deosebit pe creştinii credincioşi tineri), să căutaţi ca această chestiune să fie clară şi hotărâtă pentru conştiinţe voastre; ca voi să puteţi spune înaintea lui Dumnezeu, fără a avea nici cel mai mic sentiment de aroganţă: „Mulţumesc, Dumnezeule; pe conştiinţa mea nu este nici măcar o singură pată.” Puteţi voi spune sincer aceasta? Puteţi privi spre Dumnezeu şi spune: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că nu mai am nici un păcat pe conştiinţa mea”? Pe ce bază poate fi o astfel de certitudine? Însă ce fericire, că sângele Domnului Isus Hristos îmi dă „îndrăzneală”, atunci când cu conştiinţa mea înţeleg această lucrare preţioasă. De aceea am citit versetul din capitolul 10, unde găsim urmarea, concluzia divină, ca să zicem aşa, rezumatul lucrării lui Hristos plină de binecuvântare, terminată. Deci noi avem „îndrăzneală”. Este îndrăzneala de a spera? Nici un cuvânt de aşa ceva. De a aştepta ca Dumnezeu să vină şi să ne dea binecuvântarea Sa? Nu, de asemenea nu; ci îndrăzneală „să intrăm în Sfânta sfintelor”. Ce minunat este când simt în suflet puterea pentru aceasta şi acţionez corespunzător! Dacă fac aceasta, atunci nu mă târăsc pe genunchi cu capul plecat în Sfânta sfintelor, ca şi cum nu aş avea nici un drept să fiu acolo; de asemenea eu nu merg acolo şi mă scuz înaintea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, pentru că apar acolo, ca şi cum n-aş avea nici un drept. Nu, eu intru în Sfânta sfintelor cu îndrăzneală.

Dragi prieteni, de acum încolo nu voi vorbi despre nimic altceva, decât despre această bază bogată în binecuvântare, despre acest fundament, pe care se sprijină totul. Urmare acestei lucrări terminate, desăvârşite şi nespus de minunată eu am îndrăzneală să intru în Sfânta sfintelor; şi aceasta, aşa cum am spus, nicidecum nu este nici măcar cea mai mică aroganţă din partea mea să intru acolo, sau ca şi cum intrarea mea ar dezonora pe Dumnezeu. Încă o dată: Dumnezeu nu Se simte dezonorat, şi eu nu sunt arogant, dacă intru. Este drept din partea lui Dumnezeu, să mă primească, şi pentru mine este o onoare să mă plec înaintea acestei dreptăţi. Aceasta este baza pe care se sprijină totul. Eu pot intra cu îndrăzneală în Sfânta sfintelor şi să merg acolo ca adorator. Acesta este adevărul măreţ, care este prezentat aici: că eu am privilegiul să stau acolo; că acolo este locul meu – aceasta este un aspect al acestui adevăr. Şi pentru ce sunt eu acolo? Ca să mă rog pentru iertarea păcatelor mele? Eu nici măcar nu aş putea fi acolo, dacă mai înainte eu nu aş fi primit iertarea păcatelor, preamărit să-I fie Numele! Toate păcatele mele au fost deja şterse, înainte ca eu să pot intra acolo; şi apoi eu sunt acolo şi mă plec în adorare înaintea feţei Aceluia care m-a curăţit de orice pată. Eu merg ca adorator, eu intru acolo ca plin de bucurie să cad la picioarele Aceluia care a înlăturat totul din cale, pentru ca El Însuşi să poată umple în mine locul, care mai înainte avea lucruri care mă ţineau captiv. Aceasta este baza, acesta este principiul de bază.

Doresc să adâncesc puţin tema aceasta sub aspect practic şi, dacă este posibil, într-un mod mult mai simplu. Este frumos şi bine, să vorbim despre aceasta şi să fim încântaţi de ea: „Cât de minunat este să intri în Sfânta sfintelor!”, şi aşa mai departe; dar cum stau în privinţa aceasta lucrurile în practică cu privire la noi? Aceasta este o întrebare. Cum stau lucrurile cu conştiinţa noastră? Stă ceva pe ea înaintea lui Dumnezeu? Nu mă refer acum la întinarea, pe care cineva dintre noi ca credincios ar putea s-o atragă asupra lui; nu vorbesc acum nici celor răzvrătiţi – mi-am pus pe inimă să vorbesc despre aceasta în altă seară -; mă adresez acum cu întrebarea la o conştiinţă curată. Mai împovărează ceva conştiinţa voastră cu privire la primirea voastră? Dacă pe conştiinţa voastră mai este o cât de mică umbră sau pată de vreo natură oarecare, atunci puteţi fi siguri că nu aveţi claritate înaintea lui Dumnezeu să înţelegeţi plinătatea locului vostru din cer şi privilegiul bogat în binecuvântare al locului vostru pe pământ. Domnul să dea darul tuturor celor prezenţi aici, care nu au claritate în privinţa aceasta, să înţeleagă valoarea nespus de mare, desăvârşită a jertfei desăvârşite adusă o singură dată, care curăţă conştiinţa de orice pată şi orice cusur şi care face ca Dumnezeu să ne primească fără nici o rezervă în prezenţa Sa divină, aşa că noi suntem îndreptăţiţi să spunem: „Avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor”.

Părăsesc acest punct şi mă îndrept pentru un moment spre un alt aspect mai înalt al poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Să ne ocupăm cu un alt loc din Scriptură: sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol din epistola către Efeseni. Aici găsim un cu totul alt aspect referitor la poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Adevărul, despre care am vorbit până acum, este, că noi suntem curaţi înaintea lui Dumnezeu – şi este ceva minunat, să fii curat în felul acesta -: dar aici primim mai mult decât aceasta. În acest loc din Scriptură de la sfârşitul capitolului întâi al epistolei către Efeseni este descris Domnul Isus Hristos ca Omul glorificat, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi – deci a folosit puterea Sa mare, ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în cer. Aceasta este foarte bogat în binecuvântare pentru noi, dar doresc să spun, că noi, înainte să putem spune ceva despre binecuvântarea noastră – fie sub aspectul descris în epistola către Evrei, fie sub aspectul descris în epistola către Efeseni -, trebuie să vedem înainte de toate, ce loc ocupă Hristos. Este ceva minunat să şti că binecuvântarea noastră este în legătură cu toată această glorie minunată a persoanei Sale precum şi cu plinătatea lucrării Sale. Aici în epistola către Efeseni Îl vedem ca Omul glorificat – Cel preamărit, Cel care ca Om a fost înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea divină a lucrat în Hristos, care era mort – la care noi eram morţi în păcate, însă El era mort pentru păcatele noastre. Nu era nici un motiv pentru El, ca din propria vină să meargă în moarte. Noi eram acolo din cauza stării noastre, şi anume noi era, „morţi în greşeli şi păcate”. Însă Hristos a mers în moarte şi prin har a ocupat loc acolo, şi anume spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi; căci noi citim despre puterea lui Dumnezeu „faţă de noi” (Efeseni 1.19), „şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;” (Efeseni 1.19-23). Cu alte cuvinte: Acest Preamărit, care spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi a ocupat locul Lui în moarte, a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu – prin „mărimea nespus de mare a puterii Sale”. Ce cuvinte minunate sunt acestea! Această lucrare minunată a fost făcută asupra lui Hristos, asupra Aceluia care era mort pentru noi. Această putere mare a lui Dumnezeu lucrează ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în glorie.

Probabil vă întrebaţi, de ce insist aşa de mult la această temă. Deoarece în capitolul 2 este aceeaşi putere care aduce la viaţă pe un credincios, care era mort în greşeli şi păcate, în timp ce el era în această stare. Aceeaşi putere, care a adus la viaţă pe Hristos din locul morţii, unde El prin har S-a dus din cauza noastră, ne trezeşte din starea de moarte morală, în care ne aflăm, ca să ne dea un loc în Hristos şi în final la Hristos. Ce fericire măreaţă este să şti aceasta – că în noi lucrează o putere, care nu este mai mică decât mărimea nespus de mare a acelei puteri care a lucrat în acest Om minunat, preamărit, atunci când El a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din cauza păcatelor noastre! Aceeaşi putere, care L-a înviat pe El şi L-a aşezat în glorie, lucrează acum, având ţelul acesta: să ne dea un loc în Hristos, şi anume în locul unde Se află El. Aceasta este dezvăluit în epistola către Efeseni, în locul acesta binecunoscut din Scriptură, care, aşa cum presupun, este cunoscut de noi toţi: „Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.4-6]. Nu poate fi greu să se vadă ce mare îmbunătăţire este aceasta faţă de ce am studiat mai înainte, faţă de ce este descris în epistola către Evrei 10. Evrei 10 îmi arată cum eu pot fi eliberat de vină şi cum poate fi curăţită conştiinţa mea; cum noi suntem făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu în lumină, apţi pentru sfinţenia lui Dumnezeu în Sfânta sfintelor. Dar dacă mergem în epistola către Efeseni, acolo citim despre o creaţie nouă, despre o schimbare totală a stării noastre. În cuvintele Scripturii: „Cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17) – şi anume, pentru credinţă. Eu las înapoi în moarte starea în care eram înainte, cu privire la tot ce am pierdut, şi primesc un loc cu totul nou într-un Mântuitor înviat, glorificat. Citim aceasta în epistola către Efeseni. În epistola către Evrei capitolele 9 şi 10 sunt descrise trei mari realităţi ca urmare a lucrării lui Hristos: acces direct la Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o mântuire veşnică. Învăţătura referitoare la aceasta este prezentată în capitolul 9, şi capitolul 10 este aplicarea acestei învăţături. Duhul Sfânt împovărează mai întâi conştiinţa; aceasta înseamnă că El aduce asupra noastră sentinţa de moarte şi judecată. Şi nu este un lucru uşor, dacă conştiinţa cuiva este împovărată în felul acesta. Prin simpla intonare a unei cântări nu este uşurată povara unui suflet. Dacă conştiinţa cuiva stă sub sentinţa morţii şi judecăţii, deoarece Dumnezeu l-a declarat vinovat şi l-a convins de vinovăţia lui, atunci nimic altceva mai puţin nu poate elibera conştiinţa de această povară, decât numai o înţelegere adânc ancorată în suflet referitoare la suficienţa şi eficacitatea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Toate celelalte încercări de a uşura conştiinţa le consider nu numai fără valoare, ci şi dăunătoare şi nimicitoare. Astfel de încercări aduc cel mult o pauză scurtă de linişte şi conduc la o captivitate şi mai mare. De aceea spun: sufletul trebuie să cunoască eficacitatea minunată, nespus de mare a acestui sânge, care a îndeplinit toate cerinţele tronului lui Dumnezeu în cea mai sfântă maiestate şi care la fel poate satisface nevoia mare a conştiinţei noastre.

În epistola către Efeseni avem, aşa cum am spus, cu totul altceva, şi anume o scoatere desăvârşită din starea în care ne-am aflat – „morţi în greşeli şi păcate”, fără nici o scânteie de viaţă spirituală spre Dumnezeu. În epistola către Romani este vorba până la capitolul 5.12 de vinovăţie, de păcat; în epistola către Efeseni se spune „morţi în greşeli şi păcate”; şi nimic altceva mai puţin nu este suficient pentru noi, decât scoaterea totală şi deplină din această stare. Şi ce putere ne scoate din această stare? Aceeaşi putere – ce minunat! -, care a adus la viaţă pe Hristos, atunci când El era mort din cauza noastră. Dacă vorbesc în felul acesta, sper ca nimeni să nu înţeleagă greşit. Dacă vorbesc despre Hristos ca Om mort, spun aceasta cu toată reverenţa care se cuvine din partea noastră faţă de El – faţă de El, Cel care era Dumnezeul puternic şi a devenit Om şi ca Om a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din pricina păcatelor noastre. Este deci aceeaşi putere care a adus pe Hristos la viaţă şi L-a înviat din locul în care L-a condus harul şi dragostea inimii Sale, şi care ne aduce şi pe noi la viaţă şi ne dă un loc cu totul nou, un loc cu totul nou în Hristos, în Cel înviat. Această putere ne scoate din starea în care ne aflam, deci din starea în Adam, şi ne aşează în Hristos, în Omul înviat, şi anume, aşa cum am văzut, în locul unde El este. Ea ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti [conform cu Efeseni 2.5,6]. Nu este aceasta lucrul cel mai mare, pentru care sufletul nostru poate deveni sensibil? Gândiţi-vă la faptul, că voi sunteţi acum în Hristos în cer! Voi aparţineţi acum cerului, şi aceasta cu o dreptate care vine de la Dumnezeu! Despre „dreptatea lui Dumnezeu” citim şi în versetul frumos din 2 Corinteni 5.21: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El”. El întră în glorie, pentru ca prin aceasta sfinţii Lui sărmani să aibă prin Duhul lui Dumnezeu un loc la El în toată binecuvântarea şi gloria care Îi aparţin. El nu ţine nimic pentru Sine, decât numai gloria specifică Fiinţei Lui şi Dumnezeirea Lui. El ne leagă cu Sine într-o unitate vie în toate, în afară de acest singur punct. Nu este aceasta bogăţie? Nu este aceasta plinătate? Aceasta este ceea ce Dumnezeu dă; şi cine în afară de Dumnezeu ar putea da aceasta?

Vreau deci să vă explic, pe cât pot de simplu, cum a devenit posibil aceasta. Vrem să urmărim cum a fost câştigată, dobândită această poziţie minunată, descrisă în Efeseni 2. Pentru aceasta să privim două locuri din Scriptură. Mai întâi: evanghelia după Ioan 20. La sfârşitul acestui capitol citim cum Domnul Isus Hristos, înviat dintre morţi, a făcut cunoscut două comunicări bogate în binecuvântare, ca să zicem aşa de pe tribuna învierii. Ar trebui să acordăm mare atenţie acestora. Prima comunicare este: „Pace vouă!” Cuvinte minunate! Ce binecuvântare adâncă, nesfârşită, cuprind ele! Este ca şi cum El ar fi spus: „Nu am lăsat nici un vrăjmaş să existe, nici un singur adversar, care ar putea să conteste dreptul vostru la odihna veşnică plină de pace.” De unde deduc eu toate acestea? Toate acestea sunt incluse în cuvântul „pace”. Ce altceva, dacă nu acesta este înţelesul păcii? „Pace vouă!” Acum nu se mai arată nici un vrăjmaş, nici o factură nu a rămas neachitată, nici o revendicare nu a rămas neîmplinită; chiar şi cei mai tineri pot înţelege aceasta. Nu mai este nimic şi nimeni care să fie împotriva ta. Ce har minunat! Şi acum gândeşte-te la ce L-a costat pe El ca să rezolve această revendicare! Ce la costat pe Fiul lui Dumnezeu să dea la o parte pentru totdeauna această factură, pe care noi nu putem s-o plătim! Cât a trebuit El să suporte pentru aceasta! Ce noapte a fost aceea, înainte să vină dimineaţa, acea dimineaţă a învierii! El a fost în întunericul judecăţii, a fost cufundat în suferinţele morţii, şi în felul acesta El singur a anulat tot ce era împotriva poporului Său şi le-a pironit pe crucea Sa. Şi acum El stă acolo înaintea ucenicilor Săi şi aici înaintea noastră în gloria învierii şi vesteşte: „Nu mai există nimic, care să fie împotriva voastră.” Toate revendicările au fost satisfăcute şi înlăturate. „Pace vouă!” Dar aici este mai mult decât aceasta, şi aşa se face că în dimineaţa învierii Sale El spune Mariei Magdalena, care se agaţă de El cu tot ce este ea, atât în moarte cât şi în viaţă: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Eu nu am ieşit singur din moarte, ci împreună cu Mine am scos şi pe alţii. Cine sunt aceşti alţii? „Du-te la fraţii Mei”, spune El. Un cuvânt ca acesta nu a existat până atunci. Până atunci citim numai despre El singur; singuratic pe vârfurile muntelui şi în văile lumii acesteia sărmane. Oriunde Îl căutăm în evanghelii, totdeauna Îl găsim pe Hristos singur, care până în momentul acesta nu a adus pe nimeni în poziţia Sa proprie înaintea lui Dumnezeu. Însă acum El poate spune: „Du-te la fraţii Mei”. Şi nu este numai aceasta, ci pe baza a tot ce El a suferit şi dobândit, noi avem acum o relaţie identică; de aceea se spune: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ce bogat în binecuvântare este aceasta, ce realitate preţioasă! Ce minunat este felul în care noi ajungem la ce se spune în Efeseni 2! Încerc cu ajutorul Domnului să vă conduc foarte simplu la Efeseni 2; şi aici este punctul de plecare măreţ. Este un pas minunat, dar nici chiar acesta nu este totul. Cine ar putea descrie aşa cum se cuvine, cât de bogat în binecuvântare este să vezi pe Hristos scăpat din moarte şi pe alţii împreună cu El pe un fundament total nou! Însă există ceva mai mult decât aceasta, căci încă nu suntem la unitatea cu Hristos. Relaţia, despre care auzim aici, este, aşa cum am spus, ceva minunat: să vezi pe Tatăl Său ca Tată al nostru, pe Dumnezeul Său ca Dumnezeu al nostru. Însă aceasta nu este unitate, unire.

 Dacă acum mergem la un alt loc din Scriptură, şi anume în Faptele Apostolilor 2, găsim veriga următoare a lanţului. Cel Preaslăvit a vestit pacea nu numai pe baza realizării biruinţei Sale; El a explicat Mariei Magdalena că nu numai că de aceea El avea însoţitori, da, „fraţi”; ci urmează mai mult: El Se înalţă în glorie, El Se înalţă la cer. Până acum am vorbit numai despre învierea Sa şi despre ce a spus El pe pământ după înviere. El a fost patruzeci de zile pe pământ, după ce El a înviat dintre morţi; şi aceste zile trebuie să fi fost minunate, zilele în care ucenicii Lui L-au văzut, înainte ca El să se suie în glorie. Dar acum El S-a suit; şi pe cât este de sigur că El S-a suit, tot aşa de sigur a coborât Duhul Sfânt. Şi cine dintre noi nu are un simţământ despre cât de deosebit de important era faptul că Duhul Sfânt a coborât? Aceia care prin biruinţa şi triumful lui Hristos au primit o relaţie cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Său şi Tatăl Său, aceia sunt uniţi acum prin acelaşi Duh, care locuieşte în Hristos, cu El în cer. Şi în felul acesta obţinem ce se spune în epistola către Efeseni 2. Permite-ţi să repet: noi avem nu numai pace cu Dumnezeu şi o relaţie cu El, ci noi suntem şi una cu Hristos. Duhul Sfânt a coborât şi a botezat pe ucenici într-un singur trup şi în felul acesta i-a unit nu numai cu Domnul Isus Hristos, Capul în cer, ci şi unii cu alţii, ca mădulare ale unui singur trup pe pământ. Aşadar fiecare credincios, în care locuieşte Duhul Sfânt, este una cu Hristos în cer prin lucrarea acestui Duh preamărit. Ah, care inimă poate înţelege această minune? Este aceasta o chestiune fără importanţă pentru gândurile noastre şi cunoaşterea noastră? Nu, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (şi fie ca niciunul dintre noi să nu fie inconştient de aceasta), nu este aceasta o realitate nespus de minunată? Se poate imagina ceva care să aibă aceeaşi însemnătate cu această realitate măreaţă? Să ai convingerea, că sunt una cu Omul înviat, glorificat, pe locul unde El Se află – că El şi noi suntem realmente una!

Dragii mei, noi auzim despre aceasta şi vorbim unii cu alţi despre aceasta; dar am înţeles noi cu adevărat în adâncul sufletului nostru măreţia nespus de mare a acestei realităţi? Niciodată nu putem (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, niciodată) uita binecuvântarea, pe care a primit-o sufletul nostru, când am aflat prima dată despre aceasta. Momentul în care a început pentru prima dată să ni se lumineze că noi suntem una cu Hristos în cer, nu-l vom putea uita niciodată. Este un moment decisiv în istoria unui om. Preamărit fie momentul în care sufletul – asemenea unei flori înaintea soarelui – se deschide faţă de adevărul că Hristos şi noi ai Săi suntem una, şi aceasta pentru veşnicie! Şi chiar dacă aici noi suntem slabi şi neputincioşi şi El este în gloria cerească în înălţime, totuşi cât vezi cu ochii ziua strălucitoare a gloriei este deja pe sosire, în care El va arăta universului cuprins de uimire, că El este una cu noi. Numai aceasta poate arunca umbra pe tot ce este pământesc, căci noi avem destul, şi chiar mai mult decât destul în El. Aceasta este cu totul altceva decât atunci când noi trebuie să ne desprindem de lucrurile de care este legată inima noastră. Văd cum unii privesc mai mult înapoi cu priviri dornice, şi aceasta îmi arată cât de puţin ei sunt cuprinşi de această realitate nespus de mare, aceea de a fi una cu Hristos în cer. Dacă am savurat aceasta, atunci în acest loc întinat nu va mai fi nimic care să fie destul de bun pentru noi; şi totuşi noi suntem mulţumiţi şi ne aşezăm, ca să zicem aşa, pe păşuni pline de iarbă verde. Domnul să dea fiecăruia dintre noi, ca să savurăm ceva din aceasta. „Credinţa este din auzire” [Romani 10.17]; aceasta este mângâiere bogată pentru noi toţi. Ah, fie simţământul pentru această unitate, chiar dacă niciodată înainte nu a fost, să vină în seara aceasta la voi, când auziţi despre el! Şi aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu ni-l pune aşa de simplu înaintea ochilor: facă Domnul ca fiecare, care este prezent în seara aceasta aici, să-l guste în inima lui!

După ce am încheiat această parte a temei noastre, şi anume locul nostru înaintea lui Dumnezeu, vreau să spun ceva despre partea a doua, şi anume locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ. Şi dacă timpul nu ne permite, să ne ocupăm în detaliu de aceasta, aşa cum necesită această temă importantă şi serioasă, atunci, dacă Dumnezeu va voi, o vom continua altă dată. Dacă citim Evrei capitolul 12 şi 13, vom constata care este adevăratul nostru loc pe pământ, şi după părerea mea aceasta este cealaltă latură a adevărului că noi „şedem”, şi anume, că noi „alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă înainte”. În epistola către Efeseni se spune, că noi „şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.6]; în epistola către Evrei noi „alergăm” [Evrei 12.1]. Alergarea este opusul şederii. Noi şedem în lumea cerească şi alergăm pe pământ; şi noi trebuie să alergăm cu stăruinţă, cu răbdare alergarea, care ne stă înainte. Dacă ne gândim la locul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci noi şedem în lumea cerească, nu numai curăţiţi şi primiţi pe deplin, ci una cu El. Dar dacă ne gândim la locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ, atunci acesta este descris în Evrei 12 ca alergare şi în Evrei 13 ca ieşire din tabără afară la Isus [Evrei 13.13]. Noi nu trebuie să ne stabilim aici sau să căutăm un port sigur sau un loc de refugiu; nu trebuie să ne aşteptăm să găsim un loc comod, unde putem să petrecem restul vieţii, ci noi trebuie să alergăm. Prin urmare drumul credinciosului prin lumea aceasta este o alergare. Totul luptă împotriva noastră aici, prieteni dragi; şi noi suntem aici, ca să zicem aşa, să exprimăm această mişcare, această acţiune nouă în lumea aceasta. Suntem aici ca să lăsăm totul înapoia noastră. Aceasta este, ceea ce face un alergător: el lasă totul în urma lui, bune şi rele; ochii lui sunt îndreptaţi spre ţel şi spre răsplată, şi pista de alergare rămâne tot mai mult în urma lui, şi fiecare pas, pe care îl face, lasă în urma lui o altă porţiune din pista de alergare.

În epistola către Evrei 13 este prezentat un alt punct. Mă refer la versetul 13. În acesta se cuprinde o noţiune puternică, pe care vreau să vi-o aduc cu adevărat aproape. Fie ca fiecare să pună la inimă seriozitatea acestor două cuvinte din versetul acesta, care descriu poziţia noastră aici pe pământ cu o aşa mare putere de expresie, şi anume „ocara Lui”! Acestea sunt cuvinte serioase: „ocara Lui”! Şi, dragii mei, cât de mult se diferenţiază acestea de părerile noastre! Acela, căruia Dumnezeu îi oferă posibilitatea să poarte acum „ocara Lui”, primeşte o onoare deosebită. Veşnicia nu va oferi vreodată nici unuia dintre noi un astfel de moment. Noi vom domni împreună cu Hristos în cer; dar numai aici pe pământ putem suferi împreună cu El. Dacă împrejurările cuiva sunt de aşa natură, că el din cauza locului său şi a chemării sale pentru Hristos şi la Hristos, deci din cauza acestui loc bogat în binecuvântare înaintea lui Dumnezeu în cer şi pentru că el este trimis aici ca să menţină acesta în mod practic (vezi Ioan 17.18) – că el deci a trebuit să întoarcă spatele la tot ce îl ţinea legat până acum, şi anume aşa fel că este însoţit de cheltuieli şi ocară, atunci acela ştie ceva, ce înseamnă „ocara Lui”. (Chiar dacă din motive de simplificare am folosit numai forma masculină, această frază este desigur valabilă şi pentru femei.) Ce gând bogat în binecuvântare este că eu sunt aşezat aici pe pământ ca un pom ale cărui rădăcini sunt în cer şi mugurii şi florile lui sunt toate aici pe pământ; şi că aici nu se găseşte nimic altceva decât lucruri care împiedică coacerea roadelor. Toate sunt împotriva maturizării. Nu este nici măcar o singură influenţă, care aparţine lumii acesteia şi care să nu fie împotriva noastră, fie împotriva alergării noastre sau împotrivă, că noi purtăm ocara lui Hristos. Toate de pe pământul acesta trag în jos şi au influenţă distrugătoare asupra noastră ca creaturi noi în Hristos Isus. Este bine pentru mine, dacă cunosc, că eu nu pot primi nici un ajutor de la lumea aceasta. Obstacole peste măsură şi tot felul de împotriviri din toate direcţiile, dar nici un ajutor, nici o încurajare, nici o sprijinire, nici o consolare. Totul aici năzuieşte să ne ţină jos şi să împiedice progresarea noastră; însă noi trebuie să fim „ca un pom plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17.8). Deci noi trebuie să trăim aici, după cum vedeţi, ca fiind totdeauna verzi în gerul şi zăpada lumii acesteia ca iarna, să alergăm prin ea şi să purtăm ocara Lui.

Doresc să amintesc aici două lucruri, prieteni dragi, două exerciţii, care caracterizează istoria copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie şi care după părerea mea sunt deosebit de remarcabile şi importante pentru comportarea noastră pe pământ. Care sunt acestea? Unul era întreţinerea vieţii, de exemplu prin mana; celălalt era împotrivirea, de exemplu prin Amalec (vezi Exod capitolele 16 şi 17). Acestea sunt, cred eu, cele două însuşiri mari ale vieţii în pustie: întreţinerea vieţii şi împotrivirea. Şi nu trebuie şi pentru noi să fie la fel? Dacă aceste două lucruri nu merg împreună, cu greu se va putea cunoaşte cum ocupăm noi locul la care Dumnezeu ne-a chemat. Dacă nu suntem hrăniţi din cer şi nu suntem menţinuţi în viaţă şi nu ne împotrivim pe pământul acesta, cum stăm noi atunci aici pentru Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului? Domnul să trezească în inima fiecăruia din noi simţământul pentru aceasta! El Însuşi să vă arate, că aici nu se găseşte nimic, care ar putea să vă ajute, ci că voi trebuie să vă procuraţi din afară toate cele necesare existenţei şi că voi numai aşa vă puteţi împotrivi, dacă sunteţi aprovizionaţi în felul acesta. Momentan sunt două feluri contrare de împotriviri, care deviază pe mulţi copii ai lui Dumnezeu de pe cale, şi anume ademenirile şi strâmtorările. Sunt din aceia care gândesc că strâmtorările pe cale sunt prea mari pentru ei şi că drumul este prea îngust; alţii dimpotrivă sunt înfrânţi de ademeniri, de ispitele păcatului, care le apar dulci, şi ei sunt luaţi captivi de ele, aşa că ei nu mai pot duce această luptă îngrozitoare. Atmosfera veacului nostru ademeneşte la somn; se devine uşor somnoros şi se cedează dorinţei de a dormi, dar este somnul morţii.

Dar cine poate descrie cât de deosebit de minunat, de fericit este, când se deschid ochii cuiva pentru un loc în care totul este desăvârşit şi unde se află Hristos în toată frumuseţea şi gloria Sa ca mângâiere veşnică a inimii, aşa că noi posedăm libertatea să întoarcem spatele celor mai bune lucruri de aici de pe pământul acesta şi să ştim şi, pentru că noi suntem una cu Hristos, că pe pământ cu adevărat nu se găseşte nimic pe care noi ni l-am putea dori alături de El. Gândiţi voi că acesta este un teren prea înalt, pe care eu stau? Da, dar este terenul lui Dumnezeu, punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi aceasta contează. Există ceva aici pe pământul acesta pentru Hristos? Dragi prieteni, noi nu numai suntem una cu El, ci noi rezultăm din El [cum este planta nouă din grăuntele de sămânţă] (Ioan 12.24). Voi aţi putea spune, că aceasta este ceva uimitor. Da, este uimitor; nu tăgăduiesc aceasta. Este realitatea cea mai uimitoare şi cea mai minunată, pe care inima o poate înţelege; şi eu mă rog în seara aceasta, da, mă rog, ca fiecare din noi să primească în inima lui un simţământ nou şi înnoit despre aceasta. Ştiu cât de puţin se simte aceasta de cele mai multe ori – cum se spune, aşa frumos? „Rece este gândul meu cel mai cald” -, şi cu cât un lucru este mai mare, cu atât mai puţin este simţit din păcate de cele mai multe ori. Însă în orice caz Domnul poate dărui inimilor noastre darul ca ele să guste din aceasta, şi eu mă rog ca El să dea fiecăruia prezent astăzi aici un aperitiv (un aperitiv înnoit, dacă voi aţi avut mai înainte unul) al locului bogat, în care El ne-a dus, prin aceea că El nu numai ne-a curăţit de toate, ci ne-a făcut una cu Acela care ne-a curăţit, aşa că inima noastră poate spune: „Doamne Isuse, este o bucurie pentru noi să mergem aici pe calea Ta, o bucurie să purtăm ocara Ta.” Ah, dacă am putea fi ca Moise, ai cărui părinţi au văzut în el un copil frumos, unul, care era frumos pentru Dumnezeu! Ei nu l-au privit cu ochi naturali, ci cu ochii credinţei, şi de aceea nu au luat în considerare porunca împăratului. Şi când copilul a devenit matur, credinţa părinţilor lui s-a împlinit în el; şi astfel citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire” (Evrei 11.24-26). Să observăm aceste trei lucruri: a refuzat; a preferat să sufere; şi el a socotit ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.

Domnul să dăruiască prin Duhul Său, ca în seara aceasta să fie cel puţin câţiva, care să refuze aşa cum a refuzat Moise. Nu este aşa cum a afirmat cineva odată: „Aceste lucruri nu sunt pentru mine”; nu, ele trebuie refuzate. Moise a refuzat chiar şi ceea ce i-a dăruit providenţa. Eu am voie să spun, că aici între noi sunt mulţi care nu pot atribui aşa de clar providenţei ceea ce ei au; dar Moise a putut s-o facă şi cu toate acestea a refuzat şi a ales drumul plin de suferinţe, extenuant, chinuitor, el l-a preferat în locul „plăcerii trecătoare a păcatului”.

Domnul să ne acorde favoarea, ca inimile noastre să probeze această realitate. El ne-a descoperit mult mai mult decât ştia Moise la timpul lui. Fie ca noi prin Duhul să înţelegem aceasta, aşa ca noi din pricina Domnului Isus Hristos să mergem pe cale cu simplă dăruire de inimă.

Te aştept să vii la mine, / Tu, Isus, din înălţime,
Să mă duci la Tine sus.
Doamne, Tu ai fost cu mine / Pe acest drum prin pustie.
Patria mi-ai pregătit-o sus.

Până-atunci pe-a Ta cărare, / Mângâierea Ta cea mare
Mă înviorează-aici.
Despărţit de-această lume, / Mulţumit sunt cu toiagul,
Până când la Tine Tu mă duci.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.9-14

2 Împăraţi 2.9-14: 9. Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ 10. Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. 11. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. 12. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. 13. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut.

Introducere

Doresc cu plăcere să-ţi pun o întrebare: Presupunem că Domnul Isus încă nu S-a înălţat la cer şi noi am fi însoţitorii Lui, aşa cum erau ucenicii Lui pe drumul Său binecuvântat aici pe pământ. Dacă Domnul Isus în seara aceasta, în seara dinainte de ziua când El va părăsi pământul, ne-ar spune: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte de a fi luat de la tine – ce răspuns I-ai da tu? Am dorinţa sinceră, ca în privinţa aceasta fiecare inimă de aici să se gândească serios la această întrebare. Căci, gândeşte-te bine: indiferent care ar fi rugămintea voastră, orice natură ar avea ea, rugăciunea voastră ar arăta clar spre ce este îndreptată inima voastră; rugămintea voastră ar exprima ce este în inima voastră. De aceea rugăciunile noastre lasă să se recunoască mai mult decât orice adevărata stare a sufletelor noastre, chiar mai mult decât discuţiile noastre. În rugăciune se arată, mai mult decât ne dăm noi seama, ce este cu adevărat în inimile noastre, ce ne impulsionează, arată spre ce sunt îndreptate sentimentele noastre.

Care ar fi fost rugămintea ta?

Deci dacă voi v-aţi putea pune pentru un moment în situaţia ca Domnul Isus să vă pună această întrebare: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte să fiu luat de la tine – pentru ce te-ai ruga tu? Vă puteţi da seama, că aceasta este o întrebare solemnă. Vă întreb: Ce vă este cel mai drag, ce vă stă mai mult pe inimă? – Pasajul, pe care l-am citit, va răspunde la întrebarea, pentru ce să ne rugăm, dacă Hristos ar fi totul pentru noi: eu doresc să Te reprezint pe pământ. – Aceasta stătea înapoia rugăminţii lui Elisei, şi aceasta ar sta înapoia rugăminţii oricărei inimi de aici care aparţine cu adevărat lui Hristos, dacă tu ai fi cu adevărat sincer şi devotat. Dacă ai iubi cu adevărat pe Domnul Isus – nu mă refer la sentimente naturale; acestea nu ar avea nici o valoare -, dacă L-ai iubi dumnezeieşte, dacă ai avea simţăminte cereşti pentru Hristos, atunci singura dorinţă dominantă a inimii tale ar fi: Doamne Isuse, am dorinţa să Te reprezint aici, în timp ce Tu nu eşti în lumea aceasta. Aceasta era dorinţa lui Elisei cu privire la Ilie, aşa cum se poate vedea în capitolul de faţă.

Vreau să te reprezint

Aşa cum ştiţi, Ilie era aproape de momentul să fie luat şi Elisei să fie lăsat singur în urmă. Elisei era legat de Ilie, nu voia să-l părăsească. El a spus realmente: Nu te voi lăsa. Atâta timp cât tu eşti aici, rămân cu tine. – Dar, spune Ilie, în curând voi fi luat de la tine, ce vei face atunci? – Atunci, a replicat Elisei, dacă nu te mai pot avea, permite-mi să te reprezint. – Este minunat să medităm la aceasta: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“, ceea ce nu înseamnă numai o cantitate de două ori mai mult, în înţelesul obişnuit, ci ca şi cum el ar fi spus: dorinţa inimii mele este, ca atunci când vei fi luat, să fie aşa ca şi cum tu ai fi încă aici la mine. – Eu cred că acesta este gândul, prieteni dragi: ca eu să te pot reprezenta aşa de clar, ca şi cum pe pământ ar fi o copie a celui absent. Aceasta este dorinţa mea, gândul şi râvna inimii mele.

Puterea există

Deci el cere putere, şi despre aceasta încerc să vorbesc acum. În seara trecută am vorbit despre poziţia noastră atât în cer cât şi pe pământ, şi în seara aceasta doresc să studiem ce rezultă din aceasta: puterea. Eu nu am nevoie de putere, ca să-mi păstrez poziţia din cer. Dar noi suntem încă în lume, ca să reprezentăm pe Hristos (şi fie ca noi toţi să simţim mai mult aceasta şi să devenim mai mult conştienţi în inimile noastre de acest fapt), unde suntem total lipsiţi de ajutor, în ceea ce priveşte locul ca atare. Nu ar trebui să ne aşteptăm la altceva decât la respingere din partea lumii acesteia; pretutindeni sunt numai încercări, greutăţi şi obstacole; şi aceasta nu numai din partea lucrurilor rele, ci şi a celor bune. Tendinţa tuturor, chiar şi a celor mai bune de pe pământ, este să ne facă să uităm că noi nu aparţinem pământului. Veţi gândi probabil, că aceasta este formulat la modul foarte general, dar repet: indiferent ce este – chiar şi cele mai bune, care aparţin lumii acesteia -, năzuieşte să ne facă să uităm, că noi nu îi aparţinem. De aceea toate sunt o încercare pentru noi: dovezile de har ne pun la probă, situaţiile favorabile ne încearcă; şi noi recunoaştem că nici un moment nu ne putem baza pe noi înşine.

Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire

Sunt două lucruri, care caracterizează viaţa noastră, aşa cum a fost şi în cazul poporului Israel în pustie: ajutorul şi împotrivirea. Ajutorul este necesar, pentru ca noi să ne putem împotrivi cu succes; nu să ne odihnim şi să spunem: „Împotrivirea a trecut”, ci ca să ne putem împotrivi mai mult. Cu cât suntem ajutaţi mai mult, cu atât mai mult ne putem împotrivi, şi cu cât ne împotrivim mai mult, cu atât mai mult vom fi ajutaţi. S-ar putea părea ciudat, dar efectul este reciproc. Nu este aşa, cum gândesc mulţi oameni, că, dacă ai ajuns la un anumit moment în viaţa ta, poţi să-ţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te aşezi liniştit. Eu gândesc că până la sfârşitul călătoriei este împotrivire, şi sunt convins: cu cât mergi mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să te aştepţi că împotrivirea creşte, în loc să scadă.

Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan

Primul punct din pasajul citit, la care vreau să mă refer, şi la care voi trebuie să fiţi foarte atenţi, este: mai întâi Ilie, prin puterea care este în el, îl trece pe Elisei peste Iordan. El ia mantaua lui şi loveşte apa, şi îl duce pe Elisei cu sine pe cealaltă parte. Fiecare copil al lui Dumnezeu a fost trecut peste Iordan în moartea Domnului nostru Isus şi prin puterea Sa, în ceea ce priveşte poziţia, desigur. Dacă eşti un creştin credincios, atunci tu eşti de partea cealaltă a Iordanului. El te-a dus dincolo. Observă, că o discuţie între Ilie şi Elisei are loc abia după ce au traversat râul. Când au trecut peste Iordan, este ca şi cum Ilie spune: tu vei fi lăsat curând în urmă fără mine. Tu va trebui să fii singur în lumea aceasta; tu nu mă mai poţi avea la tine sau să te mai bazezi pe protecţia mea. Până aici ai avut sprijinul meu, ajutorul meu personal, dar acum aceasta nu mai este posibil; şi înainte ca eu să plec „cere-mi, ce să fac pentru tine”. Răspunsul lui Elisei este: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi Ilie spune: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.” Aici avem deci subiectul despre care vreau să vorbesc, şi anume: puterea. Ceea ce Elisei voia şi ce el a cerut era puterea, pentru ca el să poată fi un adevărat reprezentant al celui absent. Şi aceasta este ce îşi doreşte un adevărat sfânt al lui Dumnezeu; este râvna tuturor acelora care s-au devotat pentru Hristos.

El nu spune: doresc tot felul de binecuvântări – siguranţa că voi merge în cer şi că totul va fi bine în viitor, dar fără să gândească în vreo privinţă la prezent. Aceasta nu este devotament faţă de Hristos, nu este credincioşie şi simţăminte pentru El. Unul care spune cam aşa: sunt bucuros să pot lua în posesiune toate binecuvântările, toată bunătatea care rezultă din moartea lui Hristos, toate avantajele, care se revarsă spre mine prin ceea ce a făcut El: voi fi cu Hristos în cer, cu El în glorie; dar cu privire la lumea aceasta, El nu aşteaptă nimic de la mine, decât numai să dau ce este cel mai bun al meu – o astfel de persoană nu are nici o loialitate, nici un devotament sau credincioşie faţă de Domnul său lepădat.

Adevărata credincioşie spune altfel: mă bucur, că El m-a aşezat în toate binecuvântările; dar în acelaşi timp inima mea doreşte să fiu aici pentru El. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru El aici nu era nimic altceva decât respingere. – Nu este ceva minunat să gândeşti, că înainte ca Domnul preamărit să ia în posesiune tronul Său de domnie în lumea aceasta – acum El nu are încă nici un tron în ea, dar îl va avea -, El Se coboară şi ocupă un tron de domnie în inimile noastre sărmane? Şi unul, care Îi este cu adevărat credincios, se bucură să spună: înainte ca El să aibă aici tronul Său de domnie (aceasta va fi în Împărăţia de o mie de ani), eu îi dau tronul inimii mele. Mă bucur, antedatând în gând ziua în care El va extinde acea domnie în tot universul. Îmi doresc ca El să facă aceasta acum în inima mea – Hristos să fie în ea Domnul oricărui impuls, Comandantul inimii mele; să nu fie în ea nici un singur impuls, al cărui imbold şi izvor şi satisfacţie nu este El.

Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …

De aceea inima îşi doreşte să-L reprezinte aici. Ea ştie, că El ne-a trimis aici, ca să fim pentru El, şi ea doreşte să acţioneze corespunzător voinţei Sale; de aceea ea doreşte să fie în mod practic prietenul lui Hristos. Aceasta este adevărata credincioşie faţă de Domnul Isus. Desigur această credincioşie se arată în cel mai bun caz sub o formă slabă, sărăcăcioasă; dar indiferent cât este ea de slabă, El priveşte la inimă. Gândeşte-te că poate fi o mulţime de show şi afirmaţii solemne însoţite de jurăminte, care nu sunt veritabile; dar dacă El vede că noi dăm totul, oricât ar costa, ca să-L prezentăm în lumea aceasta, atunci inima Lui se bucură.

Aceasta era, ceea ce Elisei avea nevoie şi pentru care s-a rugat. Nu a cerut nimic altceva – nu a cerut să fie folositor, nu ca să fie marele binefăcător al veacului său, să fie o persoană minunată, la care să privească toţi şi să-l vadă ca dătător de binecuvântare pentru sute şi mii de semeni ai lui. Nici un cuvânt despre aşa ceva; era ceva mult mai mare decât acestea, şi era exprimat în aceste cuvinte simple: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Răspunsul lui Ilie este la fel de simplu, şi anume: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi.“ Ceea ce noi avem nevoie pentru aceasta este puterea, aşa cum am amintit deja. De aceea noi, dacă venim la învăţătura Noului Testament, găsim, că Duhul Sfânt a coborât când Domnul Isus Hristos a plecat din lumea aceasta. Este deosebit de interesant şi totodată important pentru noi să studiem această ordine în cartea Faptele Apostolilor capitolul 1. Acolo găsim cuvântul „a luat” , care este folosit aici în 2 Împăraţi („dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”), nu mai puţin de patru ori. Aceasta are loc în legătură cu înălţarea la cer a Domnului Isus. „El a fost înălţat” – gândul acesta se întâlneşte în tot acest capitol. După aceea a coborât Duhul Sfânt. Aşa a coborât mantaua lui Ilie, când Ilie a fost înălţat.

„Eu nu pot” nu există!

Dacă eşti un creştin credincios, în tine locuieşte Duhul Sfânt, de aceea nimeni să nu se dea înapoi şi să spună: eu nu pot reprezenta pe Hristos. Expresia „eu nu pot” nu ar trebui să fie vocabularul nostru. Gândeşte-te că trupul tău este un „templu al Duhului Sfânt”! Îţi poţi imagina ceva mai copleşitor de emoţionant sau mai solemn decât aceasta, că trupurile noastre slabe, sărmane trebuie să fie locuinţa Duhului Sfânt? Se mai pune întrebare referitoare la putere, în timp ce puterea lui Dumnezeu locuieşte în trupul meu? Întrebarea adevărată este: Cum o folosesc eu? Eu nu trebuie să rog pe Dumnezeu pentru putere, căci puterea a coborât deja; greutatea şi încurcătura în care se află unii creştini este din cauză că ei roagă pe Dumnezeu pentru putere şi prin aceasta tăgăduiesc puterea prezentă, care este gata să lucreze. Mă tem că necazul obişnuit este din cauză că crucea lui Hristos a fost dată practic la o parte, se poartă grijă de lume, felul de a fi al lumii este preluat, şi apoi rugăm pe Dumnezeul sfânt să ne dea putere. Vai, dacă ne comportăm în felul acesta, atunci întristăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care este puterea. Eu spun, puterea a coborât, şi aceasta în nici un fel mai neînsemnat decât în Persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în trupurile noastre. De aceea putem spune că pentru un creştin credincios este disponibilă orice cantitate de putere.

Putere prin împotrivire

Permiteţi-mi să scot în evidenţă două sau trei lucruri referitoare la această putere, care fac chestiunea mai simplă. Această putere lucrează în două feluri şi în două cercuri, şi noi avem o ilustrare despre aceasta în capitolul nostru. Primul fel este prin împotrivire. Aceasta are loc în mod foarte liniştit; nu este o prezentare mare sau o realizare fantastică, care zguduie tot oraşul. Puterea în sine este foarte liniştită. Dacă priveşti elementele încărcate cu electricitate şi auzi zgomotul tunetului puternic peste capul tău, s-ar putea gândi, cât de mare este puterea prezentată acolo. Dar nu este aşa. Puterea este înainte, după aceea puterea a trecut, ea nu este în zgomot. Puterea este în fulger, nu în tunet. Ea este fără zgomot, dar irezistibilă. Deci, aşa cum am spus, această putere spirituală se opune. Permiteţi-mi să ilustrez aceasta: la înot sunt două acţiuni aproximativ diferite. Prima acţiune este o împotrivire faţă de elementul în care se află înotătorul. Dacă el nu se împotriveşte, el se va scufunda. Căci el se află într-un element advers, care l-ar înghiţi. Aceasta este prima acţiune. Dar acum priveşte cealaltă acţiune: el trebuie să facă o mişcare nouă în acest element. El introduce un principiu nou, care cu adevărat este un aspect nou de putere. El se împotriveşte elementului în care el este, dar cu ajutorul unei puteri cu totul nouă.

Deci acestea sunt cele două lucruri, care sunt legate cu putere: mai întâi împotrivire şi apoi opunere la împotrivire. Există împotrivire din partea elementului care se află acolo şi introducerea unei mişcări noi, care este total străină de cea care se află acolo. De aceea, dacă tu vezi un om umblând pe pământul acesta în puterea Duhului lui Dumnezeu, vei găsi aceste două lucruri: nu numai împotrivire faţă de influenţele care îl înconjoară, ci în acelaşi timp şi introducerea unui principiu nou de acţiune.

Deci, prieteni dragi, prezentăm noi în afară această putere? Aceasta este întrebarea. Să-mi fie permis să întreb pe fraţii tineri şi pe surorile tinere, care sunt în seara aceasta aici, câţi dintre ei se îngrijorează de influenţele care îi înconjoară în lumea aceasta. Principiul suprem al siguranţei este să ne temem de vrăjmăşia elementului care ne înconjoară. Totdeauna te bucuri când vezi o teamă divină, sfântă, copilărească şi cutremur; şi simţi totdeauna un sentiment neplăcut îndoielnic, când pe de altă parte vezi încredere exagerată. Afirm, că un creştin, care se teme de influenţele care îl înconjoară, este veghetor faţă de pericolele prin care merge. În partea opusă este unul care nu are grijă în pericolele mari, să nu se scufunde în torentul veacului acesta.

Cel mai greu pas în jos este primul pas

Dacă te temi, atunci te vei împotrivi. „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Psalm 112.1). Am auzit, că diferenţa între un peşte mort şi unul viu constă în aceea, că peştele viu înoată împotriva curentului iar peştele mort în direcţia curentului. Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinii credincioşi. Şi de aceea ne impresionează puterea acestui cuvânt: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (Efeseni 5.14)! Domnul să dea fiecăruia de aici această teamă sfântă, veghetoare asupra tuturor celor care ne înconjoară: căci noi ne aflăm într-un element îngrozitor, plin de capcane şi pericole, plin de lucruri care au scopul să conducă pe căi lăturalnice pe cei ce sunt fără grijă şi neatenţi. De aceea şi Duhul Sfânt spune: „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2.12). De ce? Deoarece noi suntem în ţara vrăjmaşului, duşmăniţi la fiecare pas. Şi de aceea repet şi accentuez insistent aceasta. Primul lucru, pe care sufletul tău trebuie să-l înveţe, dacă doreşti să lucrezi aici cu putere pentru Hristos, este să te împotriveşti. Fii sigur, că dacă cedezi în cele mici, curând vei ceda şi în alte lucruri mai importante! Pasul cel mai greu în jos este primul pas, ceilalţi urmează nespus de uşor. Ce gând îngrozitor! Domnul să-ţi îndrepte inima, ca tu să trebuiască să te împotriveşti, ca să trăieşti pentru Hristos în putere pe pământ.

Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important

Şi apoi găsim o expresie a acestei energii noi şi minunate în istoria lui Elisei. Ce a făcut el mai întâi, atunci când mantaua lui Ilie a căzut peste el, în timp ce Ilie se urca spre cer? Cum a arătat el, că o măsură dublă din duhul lui a venit peste el, care l-a făcut apt să fie un reprezentant demn al lui Ilie înălţat la cer? Care a fost prima dovadă? „Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi.” Aici eu găsesc aşa-numitul primul cer. Şi o spun accentuat: dacă tu nu te împotriveşti în cercul dinăuntru, nu o vei face niciodată în cercul exterior. Mulţi oameni spun: tu nu cunoşti situaţia mea grea; tu nu şti cum îmi merge în mediul meu familiar, în cercul cunoscuţilor mei, la locul de muncă, şi aşa mai departe. Oricât de grele ar putea fi toate acestea şi oricât de mult v-aţi afla în situaţii grele, permiteţi-mi să vă spun, prieteni dragi: cu toate acestea, dacă aţi învăţat în sufletul vostru mai întâi să vă împotriviţi la ceea ce vine dinăuntru, atunci veţi cunoaşte cât de plini de putere şi de hotărâţi puteţi să vă împotriviţi la cele din afară. De aceea eu cred că primul cerc este cel mai greu. Vorbind simbolic, Elisei dă la o parte mai întâi ce îi era cel mai apropiat – ca să zicem aşa, ceea ce îl caracteriza, şi anume mantaua proprie.

Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, în evanghelia după Luca capitolul 9 găsim un răspuns la aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Se spune aşa? Nu direct, căci aceasta ar fi ce este în afară; ci se spune şi: „să se lepede de sine însuşi”, acesta este cercul lăuntric. Abia după aceea urmează „să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.” În privinţa aceasta aveţi ambele cercuri; cel interior şi cel exterior. Şi acolo unde este o dorinţă sinceră de a reprezenta pe Hristos în puterea care ne-a dat-o El, atunci eu trebuie mai întâi să sfâşii mantaua mea proprie, trebuie să renunţ la mine însumi. După părerea mea, aceasta înseamnă „să se lepede de sine însuşi”. Nu să ne reţinem de la anumite lucruri, ci să renunţăm la eul propriu. Minunată libertate! Eu nu cunosc ceva mai frumos decât aceasta: eu renunţ la eul meu în totalitate, pe deplin, Eu primesc motivaţii noi, impuls, gânduri şi ţeluri de la altcineva, şi de aceea eu pot să mă lepăd de mine, să-mi iau crucea şi să urmez pe Isus.

Voi primiţi aceste lucruri prezentate aici într-o imagine impresionantă: Elisei a apucat hainele sale şi le-a rupt în două bucăţi. După aceea ridică mantaua lui Ilie şi spune cam aşa: acum nu mă dau înapoi de frica Iordanului. Acum pot întâmpina moartea. Nu mă uimeşte durerea, suferinţa şi ruşinea care mă înconjoară în lumea aceasta. Şi pot să mulţumesc Aceluia care îmi dăruieşte să accept toate acestea, pentru că dorinţa inimii mele este: doresc să reprezint pe Acela care nu este aici.

Depinde de ceea ce vedem

Dar permiteţi-mi să mă ocup cu un alt punct important. Cineva ar putea să mă întrebe: Cum primesc eu această putere? Pe de o parte noi posedăm, aşa cum am amintit deja, toată această putere. Prin harul minunat al lui Dumnezeu şi marea Lui bunătate Duhul Sfânt a coborât ca să locuiască în noi. Dar cum se face cunoscută această putere a Duhului Sfânt practic în noi şi prin noi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în trupurile noastre. Dar cum este practicată puterea, şi care este principiul în acest caz? Este foarte frumos să vedem ilustrarea de aici. Nimic mai simplu decât aceasta; răspunsul este: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Sunt conştient că simplitatea acestei afirmaţii este o piatră de poticnire pentru unii. „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Noi nu citim, că el l-ar mai fi văzut şi altă dată după aceea, ci dimpotrivă: „Şi nu l-a mai văzut.” Dar el a văzut cum a fost luat Ilie de la el, şi aceasta este important. Acum vă întreb: vă puteţi imagina ceva mai minunat? Arată-mi pe domnitorul, deţinătorul puterii lumii acesteia, care ar fi putut vreodată spune celui supus lui: dacă tu mă vezi într-o anumită poziţie, atunci vreau să-ţi dau ceva din mine însumi. Exact aceasta găsim aici: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.”

Singura întrebare era: Îşi va îndrepta el ochii spre el? Va accepta el provocarea mare a lui Ilie în înălţarea lui la cer şi îşi va ţine permanent ochii îndreptaţi ţintă spre el, când el va pleca? Aceasta este întrebarea. Doresc să vă arăt pe baza Scripturii, cum principiul acesta străbate toată Biblia. Este realitatea binecuvântată să nu mai priveşti la tine însuţi şi nici la toate celelalte, ci la Hristos. Dacă ochiul nu mai priveşte la toate celelalte şi se îndreaptă spre El, atunci găsim puterea Duhului Sfânt în acţiune. Ce minunat de simplu este aceasta!

Petru priveşte la Isus

Doresc să vă dau şi alte exemple de aceeaşi natură:

Să ne îndreptăm spre întâmplarea relatată în evanghelia după Matei capitolul 14 şi să privim pe Petru. Ce spune el? „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape.” Domnul Isus îi cere; „Vino!” Petru a coborât din corabie şi a mers pe ape, ca să ajungă la Isus. Şi este minunat să medităm la aceasta: atâta timp cât privirea lui se odihnea pe Domnul binecuvântat, el a mers pe ape fără nici un efort, ca şi Hristos Însuşi. Nu se punea nici o întrebare referitoare la prezenţa puterii; aceasta era evident prezentă. Cum ar putea un om să meargă pe apă, dacă nu printr-o putere supranaturală? Tocmai despre această putere vorbesc eu, despre puterea supranaturală; nu nenaturală ci supranaturală, o putere dinafara naturii întregi. Dar priviţi, prieteni dragi: vântul şi valurile devin acum furtunoase şi Petru începe să se scufunde, atunci când priveşte la vânt. Atâta timp cât privirea lui era umplută numai de Domnul Isus, el mergea peste apele învolburate sub protecţia Domnului Însuşi. Era o călătorie fără efort; şi eu afirm, nu contează greutăţile, ele trebuie să dea naştere numai la preocuparea cu Domnul. Dacă avem ochii îndreptaţi spre El, greutăţile nu ne vor birui. Oamenii îmi spun deseori: Dacă voi merge pe drumul acesta sau acela, voi pierde totul. – Bine şi frumos, răspund eu, presupunând că este aşa. Nu merită Hristos totul? În afară de aceasta niciodată nu veţi avea o altă posibilitate atât să dovediţi cât şi să arătaţi că Hristos singur vă este de ajuns.

Şi mai este altceva: în măsura în care voi pierdeţi ceva din pricina lui Hristos, veţi trăi bucuria cea mai minunată şi mai binecuvântată, pe care Domnul Însuşi v-o dăruieşte. Voi veţi primi returnat înmiit sub altă formă. Depăşeşte orice imaginaţie omenească, că în momentul în care ochiul meu se odihneşte pe Hristos în gloria Lui actuală, eu pot accepta aici totul: ocara, batjocura, ura, respingerea. De ce? Deoarece puterea lui Hristos este de partea mea. Eu pot accepta locul Lui pe pământ – şi de ce? Deoarece eu Îl văd în glorie şi eu sunt cu El acolo.

Ştefan vede pe Isus

Să luăm un alt exemplu: acela al lui Ştefan din cartea Faptele Apostolilor capitolul 7. Nimeni nu s-a mai aflat de atunci încoace în aceleaşi împrejurări ca el. Să-l privim pentru un moment. El stă acolo în mijlocul mulţimi furioase, care setoase de sânge se năpustesc asupra Lui şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El privea ţintă spre cer şi vede gloria lui Dumnezeu şi pe Isus. Nimic nu îl oprea de la aceasta. El îngenunche şi se roagă pentru ucigaşii lui şi îşi încredinţează duhul în mâinile Domnului Isus. De unde a primit el puterea pentru aceasta? Plin de Duhul Sfânt a privit ţintă spre Unul care a fost luat. Aşa cum Elisei a văzut pe Ilie când a fost luat şi a primit mantaua lui, tot aşa Ştefan, când a privit spre Domnul Său, a putut să-şi lase viaţa aici. El a putut suporta toată ura îngrozitoare, pietrele, atacurile ucigaşe ale vrăjmaşilor săi şi a putut îngenunchea să se roage pentru oamenii care îl omorau.

Moise priveşte într-un anumit sens la Isus

În acest contest este o chestiune care este foarte importantă pentru inimile noastre, şi anume cum se desfăşoară această putere. Presupunem că puterea este prezentă, cum se manifestă ea caracteristic? După părerea mea Evrei 11.27 clarifică aceasta. Când Duhul Sfânt vorbeşte despre istoria lui Moise, El spune: „[El, Moise] a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Cuvântul decisiv aici, care descrie clar şi precis exercitarea puterii, este „a rezista”. Cum se realizează aceasta? Aceasta se poate urmări în istoria lui Moise. Ce a făcut el mai întâi? El a refuzat. Tocmai despre aceasta am vorbit: el s-a împotrivit împrejurărilor sale. Ştiu că oamenii spun mereu cu privire la împrejurările lor: Dumnezeu m-a pus în ele. Tu şti că providenţa m-a aşezat în această situaţie neobişnuită, şi de ce gândeşti tu acum, că eu trebuie să-i întorc spatele? Hotărârea lui Dumnezeu m-a pus în locul acesta. – Eu nu cunosc o persoană în viaţă, care mi-ar putea arăta o hotărâre divină mai clară şi mai pregnantă decât Moise. Era hotărârea divină, care l-a salvat din groapa cu apă în coşuleţul din răchită, care a trimis pe fiica monarhului la malul râului, i-a deschis inima şi a trezit în ea compătimire pentru copilaşul sărman. Era providenţa divină, care l-a aşezat pe Moise în poziţia unui copil adoptiv al fiicei monarhului. Totul a fost călăuzire divină, de la început şi până la sfârşit.

Dar, prieteni dragi, a fost o zi, în care a început credinţa; şi aceasta se uită repede. De îndată ce credinţa a început să lucreze în inima lui Moise, el a respins cea mai bună poziţie, pe care un om o putea avea. El a respins exact postul, pe care oricine l-ar fi ocupat cu lăcomie în mod normal în interesele poporului său. S-ar putea spune şi probabil s-a spus: el este cel potrivit, ca să elibereze pe Israel. Priviţi la poziţia lui: el este fiul respectabil al fiicei monarhului, marele bărbat în Egipt alături de împărat. El ne va aduce o eliberare minunată. – Dar gândiţi-vă la aceasta: el renunţă la toate: „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” El este ca înotătorul în elementul vrăjmaş, şi el i se împotriveşte. În cazul lui, împrejurările păreau să fie favorabile, cu toate că în realitate erau vrăjmaşe. Aceasta este partea rea. Ele par favorabile, dar în realitate erau vitrege. Ce face el după aceea? El alege suferinţa. Renunţă la comoditate şi alege inconvenientul. Renunţă la lux şi alege starea de umilinţă. El renunţă exact la ceea ce inima s-ar bucura, şi alege exact ceea ce pentru carne şi natura noastră este respingător. El se împotriveşte comodităţii de la curtea lui Faraon, el respinge demnitatea unui fiu al fiicei împăratului şi alege suferinţa şi necazul cu oamenii cei mai mult jupuiţi, care au existat vreodată. Şi tocmai de la acest popor a avut el de suferit în timpul întregii lui vieţi. Şi care este comentariul Duhului Sfânt referitor la această atitudine? Ce valoare avea ea din punctul de vedere al lui Dumnezeu? Cum o evaluează Dumnezeu? Găsim aceasta în epistola către Evrei 11.26. Era „ocara lui Hristos”, pe care Moise a considerat-o o bogăţie mult mai mare decât comorile Egiptului. Ce minunat, că Duhul Sfânt poate da o astfel de mărturie la fapta lui Moise!

Şi apoi a mai fost ceva: Moise a părăsit Egiptul. Mai întâi el renunţă la luxul de acolo şi alege necazul împreună cu poporul lui Dumnezeu; şi acum el întoarce spatele la toată chestiunea. Ce putere era aceea, care l-a făcut să suporte toate acestea? El a văzut pe Unul, care a fost luat: pe Dumnezeul nevăzut: „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Tot aşa este şi cu noi; forţa nevăzută lucrează în noi, acolo unde cu ochii credinţei noi vedem pe Hristos Cel nevăzut. Aşa cum ochiul nostru priveşte pe Hristos în cer, care este de toţi nevăzut, în afară de omul credinţei, tot aşa lucrează în noi forţa nevăzută.

Noi trebuie să privim la Isus

Dar eu doresc să vă îndrept atenţia în mod deosebit la acest exemplu despre Moise, căci ştiu că el atenţionează cu privire la capcanele şi pericolele pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre, în mod deosebit pentru cei mai tineri. Şi observaţi, că momentan nu atât de mult lucrurile rele ale lumii acesteia sunt o capcană – trebuie să recunosc, că sunt mulţi care au o conştiinţă care îi reţine să vrea să facă răul. Însă sunt lucrurile bune ale lumii acesteia, după care aleargă aşa de mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Afirm cu toată severitatea, că în felul acesta este total tăgăduită calea lui Hristos a suferinţei şi lepădării. Cât de cu totul altfel ar fi toate, dacă tu ai putea spune sincer Domnului Isus (cu aceasta am început în seara aceasta): doresc să Te reprezint pe pământul acesta. Este dorinţa inimii mele, să Te reproduc. De aceea îmi doresc mult o îndoită măsură din Duhul Tău, aici unde Tu ai părăsit acum scena aceasta, pentru ca eu să pot fi aici expresia fidelă, interpretul şi mesagerul Tău, şi anume exact în lumea care Te-a respins!

Perimteţi-mi să spun un cuvânt de încurajare, care să bucure inimile noastre. Este o mare mângâiere să şti că puterea se obţine aşa de simplu: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. L-ai privit tu vreodată prin credinţă, acolo sus în gloria Sa? Tu vei replica: tu nu cunoşti greutăţile mele şi ce vrea să mă ducă la cădere. – Dar ai probat tu puterea? Aceasta este întrebarea. Ţi-ai luat tu vreodată privirea de la toate şi în mod simplu ai îndreptat-o spre Hristos în cer? Şi mi-ai putea tu spune în seara aceasta, că tu cu adevărat ai făcut aceasta şi ţi-a lipsit puterea? Dragă prietene, sunt sigur, că nu vei putea spune. Una urmează inevitabil pe cealaltă.

Dumnezeu să vă dăruiască o inimă, care să bată pentru Hristos pe pământul acesta. Ocazia pentru aceasta niciodată nu va fi dată în cer. Acolo este glorie şi binecuvântări, dar momentul acesta nu va mai reveni niciodată. Eu am numai această unică viaţă, şi pentru ce? Pentru un moment scurt eu sunt pus în această lume vrăjmaşă, de neîmpăcat, ca pe această scenă să merg pe calea Acelui binecuvântat, ca să-L reprezint în lumea care nu a vrut să-L aibă. Tocmai aici El a fost urât, dispreţuit şi răstignit. Acesta este cu adevărat un moment cu cea mai mare însemnătate. Nu mă îndoiesc nicidecum că vom avea pierderi; dar dacă ele ar fi din pricina lui Hristos? O pierdere în lume din dragoste pentru Hristos! Nu este nimeni, care are dragoste sau sentimente pentru El, care nu s-ar bucura, dacă Dumnezeu l-ar considera demn să sufere pentru Numele Lui. Nu ai suferi tu pentru cineva de pe pământ, pe care îl iubeşti? Ce fel de sentiment pentru Hristos este acela, dacă nu ai putea suferi pentru El?

Domnul să dea prin Duhul Său simţământul inimilor noastre a ceea ce înseamnă să fii aici ca vase ale puterii lui Dumnezeu! Dacă privesc la Domnul Isus Hristos, dacă privirea se odihneşte pe El prin credinţă şi eu nu mă gândesc la mine, atunci vine puterea care mă face capabil să-L reprezint. Nu este o chestiune legată de aptitudinile mele, sau cum eu pot trece prin greutăţi. Nu-mi va folosi niciodată, să mă sprijin pe acestea. Nu vei ajunge la ţintă dacă gândeşti să ajungi la ţel. Dar dacă ochiul tău priveşte numai la Hristos, crucea îţi va deveni subiectul cel mai plăcut (ce este mai frumos, decât faptul că eu am voie să merg pe calea Domnului Isus prin lumea aceasta?). Şi suferinţa va deveni dulce şi ocara va deveni o nimic, din cauza bucuriei să fiu cu El mai presus de toate acestea, acolo unde este El. În felul acesta sufletul ia tot mai mult în posesiune plinătatea binecuvântată şi gloria nesfârşită a locului acela. Aşa a fost cu Avraam şi Lot. Lot – modelul unui creştin lumesc – a primit cetăţile câmpiei. Când a ajuns acolo şi apoi a avut ceea ce ochii lui au văzut şi ce inima lui dorea, i-a dăruit probleme de la început până la sfârşit. Însă lui Avraam Dumnezeu îi spune: „Ridică-ţi privirea”. Şi el îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi are parte toate aceste discuţii divine şi de asemenea şi de călăuzire divină. El devine prietenul lui Dumnezeu şi are dreptul să savureze părtăşia cea mai intimă cu Dumnezeul preamărit.

Domnul să îmbărbăteze prin Duhul Său fiecare inimă şi să facă pe Hristos centrul sufletelor noastre, ca fiecare să poată spune: dorinţa mea cea mai mare este să reprezint pe Domnul Isus în lumea aceasta rea. – Şi fie ca noi să cunoaştem personal această putere minunată. Domnul să consolideze legământul fiecărei inimi cu El, pentru ca noi nu numai să vedem ca misiune a noastră, ci ca unul din privilegiile cele mai mari, care ne-ar putea fi dat: să fi trimis acolo unde Hristos a fost respins şi să fii chezaş pentru El într-un timp tău.

Versete călăuzitoare: 1 Samuel 17.48; 18.4; 31.1-6; 2 Samuel 1.11-27; Ioan 20.11-18

Două feluri de devotament

Tema noastră din seara aceasta este: sursa adevărată şi motivul devotamentului şi cum este răsplătit devotamentul. Pentru aceasta doresc să vă îndrept atenţia spre locurile din Biblie [de mai sus], pe care tocmai le-am citit înaintea voastră. Ele arată două feluri sau două aspecte de devotament, care se găsesc în Biblie. Domnul a vrut ca aceste aspecte să conducă unul la celălalt. Căci dacă un aspect este numai pentru sine însuşi, deci nu conduce spre celălalt, atunci noi nu putem cunoaşte pe deplin gândurile lui Hristos referitor la ele. Pe lângă aceasta, omul, în care este numai un aspect al dăruirii, nu poate fi păzit faţă de pericolele şi minciunile vrăjmaşului. Desigur, această dăruire, să-i spunem „mai joasă”, este cât de cât reală, căci persoana, care posedă această dăruire, nu este infidelă. Fără îndoială rezultă din aceasta, că omul, care posedă numai această însuşire mai inferioară a devotamentului, în momentul acesta nu este încă un prieten al lui Hristos. El nu cunoaşte taina Domnului şi nu este în siguranţă faţă de ademenirile din jurul lui. Ţelul şi gândurile lui Dumnezeu sunt, ca o însuşire să conducă la cealaltă. Este bine să posezi deja dăruirea „mai joasă”, dar este periculos să te mulţumeşti numai cu ea. Dacă inima se mulţumeşte cu aceasta şi nu se străduieşte să obţină treapta mai superioară, să ajungă la dăruirea deplină, atunci inima nu este sigură.

Devotamentul lui Ionatan

Voi încerca să-ţi explic aceste două feluri de devotament. În 1 Samuel 18.4 avem o ilustrare minunată a primului fel, a devotamentului mai de jos. Acest devotament rezultă simplu din faptul cunoaşterii că ai avut parte de ajutor; dar el nu cunoaşte persoana care a dat acest ajutor, a făcut această slujbă. Aceasta era natura, fiinţa dăruirii lui Ionatan. Fără îndoială mulţi dintre voi ştiu că devotamentul lui Ionatan este prezentat deseori ca cel mai mare exemplu de dăruire din Biblie. Eu sunt însă convins că nu este aşa. Acest devotament în sine este minunat, însă el este limitat, el nu merge foarte departe; şi el nu este desăvârşit, tocmai pentru că este limitat. El eşuează într-o însuşire esenţială: şi anume că el nu este total şi complet. Nicidecum nu vreau să subapreciez valoarea devotamentului pe care Ionatan îl arată aici la început, însă istoria însăşi ne va arăta dimensiunea sentimentelor lui. Este trist să vezi un astfel de bărbat, care era aşa de legat cu salvatorul lui Israel, mergând spre un aşa sfârşit. Găsim aceasta în capitolul 31 al primei cărţi a lui Samuel.

Se pare că Ionatan nu a cunoscut pe David mai înainte, ei nu au avut nici un fel de legătură unul cu altul. David însă a realizat această salvare minunată a lui Israel, a poporului Domnului, căci pentru aceasta a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Gândesc că tocmai această salvare de filisteni realizată de unul singur, pe care David a obţinut-o prin credinţa simplă în Domnul, l-a impresionat pe Ionatan aşa de mult, că inima lui s-a legat de inima lui David, atunci când el a văzut semnele morţii în mâna acestui tânăr simplu din Iuda. Realmente aici salvatorul stătea înaintea naţiunii.

Primele versete din 1 Samuel 18 înseamnă simplu următoarele: Ionatan a văzut pe David cu semnele biruinţei, cu capul filisteanului în mâna sa, şi ca să zicem aşa şi-a zis în sine însuşi: „Acolo este salvatorul meu”. Şi în această primă oră a libertăţii, prin această cucerire minunată „sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul lui” (1 Samuel 18.1). Sentimentul produs de această lucrare în inima lui era aşa de copleşitor (el avea o cunoaştere clară a acestei binecuvântări minunate, de care Israel a avut parte, şi a acestei eliberări, care a fost realizată), că inima lui s-a legat cu inima lui David. Şi nu numai aceasta: el se dezbracă – el dă lui David ceea ce îl caracteriza pe el ca războinic. El nici nu ar fi putut da destul lui David. Cu toate acestea trebuie remarcat, că el nu s-a dat pe sine însuşi. El a dat posesiunile sale, însă s-a păstrat pe sine însuşi pentru sine. Gândeşte-te la ce a reţinut pentru sine! El a dat tot ce avea, el s-a dezbrăcat pe sine însuşi. Recunosc, aceasta arată o preţuire minunată a persoanei lui David. Ea este minunată la locul ei; dar ceea ce Ionatan a reţinut pentru sine era de mii de ori mai preţios decât ceea ce a dat. Şi te asigur, că acesta este felul în care Dumnezeu evaluează ceea ce noi dăm: nu pe baza a ceea ce dăm, ci pe baza a ceea ce reţinem. Acesta este etalonul divin.

Şi acum îţi pun o întrebare: Ce reţii tu? Nu enumera ce ai dat. Poate ai dat arcul şi centura sau ceva asemănător; poate ai dat averile tale; poate te-ai debarasat de toate, poate deseori te-ai sacrificat. Ai putea spune: „Tot ce posed în lumea aceasta este lipsit de importanţă în comparaţie cu dragostea Sa minunată, şi inima mea cunoaşte lucrarea, pe care El a făcut-o pentru mine. Nu era El, Cel care prin moartea Sa a anihilat forţa puternică a marelui Goliat, sub a cărui influenţă noi toţi am stat cândva? Nu era Domnul Isus Hristos, Cel care a înfrânt puterea lui satan, păcatul şi moartea? David a lucrat realmente o eliberare minunată; însă Salvatorul nostru a obţinut biruinţa, prin faptul că El Şi-a dat viaţa, Prin faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi. Tu ai putea şti în inima ta, că El te-a scos din necaz, din nenorocire şi din păcat. Şi salvarea este aşa de minunată că tu Îi dai tot ce ai. Dar dacă te sustragi pe tine însuţi, dacă nu te dai pe tine însuţi Lui, atunci aceasta nu corespunde a ceea ce El Îşi doreşte şi ceea ce El doreşte să posede.

Ai putea să mă întrebi, cum pot eu dovedi că Ionatan nu s-a dat pe sine însuşi? Foarte simplu: Ionatan nu s-a decis să împartă aceeaşi soartă cu David, el nu s-a pus niciodată cu totul de partea lui David: în timp ce David este respins, Ionatan este la curtea lui Saul; în timp ce David este în peşteră, Ionatan este alături de scaunul de domnie; în timp ce David este în pericol, Ionatan este în siguranţă în palatul lui Saul. Ionatan nu s-a identificat niciodată pe deplin, niciodată public, niciodată evident cu David cel respins, vânat, dispreţuit, alungat. Nu spun că el nu a avut nici o simpatie pentru David. Însă aceasta nu a fost vizibilă public, totul era ascuns. Eu recunosc desigur că Ionatan avea simpatie pentru David, însă el niciodată nu o va arăta înaintea lumii şi va spune: „Doresc să-l am mai bine pe David decât curtea împărătească a lui Saul.” Niciodată nu a făcut aceasta şi consecinţa era, că atunci când filistenii (vrăjmaşii care se aflau în mijlocul lui Israel şi pe care Dumnezeu i-a folosit împotriva lui Israel din cauza păcatelor lor) s-au întărit şi au învins armata lui Israel, printre morţi se afla nu numai împăratul, ci şi Ionatan.

Şi de aceea am citit la început din 2 Samuel 1, un cântec de jale foarte melancolic şi impresionant, o plângere a unuia care iubea cu adevărat pe Ionatan. Cât de mult se cuprinde în cuvintele acestea: „Frumuseţea ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale!” (2 Samuel 1.19)! Ionatan nu a părăsit niciodată înălţimile, pentru a merge pe locurile de respingere. David era, să spunem aşa, respins şi Ionatan se afla la curtea împăratului, şi aşa a căzut Ionatan. De aceea spun: cu toate că devotamentul lui Ionatan faţă de David este minunat în sine însuşi, aceasta nu a împiedicat ca David şi Ionatan să fie despărţiţi. Poate aceasta să fie forma cea mai înaltă a dragostei, care este mulţumită, dacă ea este despărţită de ceea ce iubeşte? Şi cu toate acestea găsim aici un bărbat, care a putut să se despartă de tot ce are valoare şi să le dea aceluia care l-a salvat; care a rămas în continuare la curtea împăratului lui David, în timp ce acesta era respins, izgonit de toţi – o adevărată imagine despre Domnul Isus Hristos în timpul actual. Fiţi siguri, iubiţi prieteni: dacă pe voi nu vă leagă de Hristos nimic mai mult decât sentimentul că El a făcut o slujbă, o lucrare pentru voi, atunci niciodată voi nu vă veţi devota cu adevărat! Trebuie eu să minimalizez această slujbă, această lucrare? Dumnezeu să mă ferească! Să îndepărtez eu ceva din mărimea acestei lucrări? Dumnezeu să mă ferească! Însă eu doresc ca voi să ştiţi ce este mai mare: lucrarea, sau Acela care a făcut lucrarea. Aceasta este întrebarea.

Care este deci diferenţa între treapta mai joasă a devotamentului, pe care am studiat-o acum, şi treapta mai superioară a lui? Nu este vorba de faptul să năzuim să dăm ceva lui Hristos, ci este vorba de conştienţa că noi am primit totul în Hristos, respectiv de la Hristos, aşa că El înlocuieşte totul din inimile noastre. Treapta mai joasă de devotament rezultă din slujire; ea spune: „Eu doresc să-Ţi dau în schimb tot ce am.” Treapta mai înaltă spune: „Eu primesc de la Tine, pentru ca Tu personal să înlocuieşti în sentimentele mele tot ce ar putea avea un loc acolo.” Exact aceasta este diferenţa între o persoană care cunoaşte lucrarea lui Hristos, şi o persoană care cunoaşte pe Hristos personal.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare de aici care cunoaşte lucrarea lui Hristos; dar ţelul meu mare este să vă fac să înţelegeţi binecuvântarea nespus de mare a intimităţii personale cu Acela, care a făcut această lucrare pentru tine. Şi îmi doresc aceasta pentru tine, căci ştiu că tu niciodată nu vei fi sigur înaintea amăgirilor, provocărilor şi ademenirilor lumii acesteia, până când nu vei cunoaşte pe Acela care pentru tine a pus în umbră toate acestea. Sunt două puteri; una din ele hotărăşte în fiecare inimă: o putere este lumea, cealaltă putere este Hristos. Şi poţi fi sigur, că nu vei fi la adăpost faţă de una, dacă nu ai găsit pe cealaltă.

Ai putea acum să-mi spui, că tu şti, că toate păcatele tale au fost iertate. Eu nu tăgăduiesc aceasta: aceasta produce uşurare. Tu spui, este o uşurare minunată. Şi eu recunosc aceasta şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar dacă până acum tu nu ai cunoscut pe Acela care Şi-a vărsat sângele preţios, ca să-ţi ierte păcatele, atunci nu vei fi sigur înaintea tuturor provocărilor timpului acesta. Cunosc multe neamuri iubite ale mele, care sunt conştiente de iertarea păcatelor lor, şi cu toate acestea sunt aşa de apropiate de lume, cum nu se poate fi mai aproape. Cu siguranţă ele nu pun la îndoială iertarea păcatelor lor; şi ele pot numi o bază divină pentru siguranţa lor, tot aşa ca şi voi, care sunteţi în seara aceasta aici; mai mult, ei se bucură de aceasta. Nu vreau să minimalizez aceasta, însă îţi spun, ei se bucură şi de lume. Ei au iertarea păcatelor lor şi savurează acest fapt; ei cunosc slujirile, pe care le face Hristos, şi se bucură de ele; şi ei îţi spun mereu, că este minunat să vezi păcatul, moartea, satan, iadul şi toate biruite şi cucerite de Hristos; ei ştiu să preţuiască toate acestea. Însă ei niciodată nu au cunoscut binecuvântarea care este legată de acestea atunci când persoana proprie este dată în schimbul acestora. Atunci se cunoaşte Persoana care poate să înlăture toate din inimă, deoarece El Însuşi posedă inima. Ei nu ştiu nimic despre aceasta, ei niciodată nu au ştiut nimic despre aceasta şi nici în viitor nu vor şti nimic despre aceasta. Când vei vorbi creştinilor despre Hristos, atunci ei nu vor avea interese mari să te asculte.

Mă adresez aici cu toată seriozitatea la fiecare de aici. Te întreb: Dacă ne-am aşeza, ca să vorbim împreună despre Domnul Isus Hristos, cât de bine te pricepi tu în acest domeniu? Dacă aş vorbi cu tine despre slujba Lui, te pricepi? Dar dacă am vorbi despre El Însuşi, te pricepi şi atunci? Ar fi aceasta o temă, la care inima ta să se reverse – desăvârşirile diferite ale Aceluia, al cărui har permite să ne numească prietenii Lui? Pentru fiecare din noi aceasta este o chestiune serioasă. Care ar fi răspunsul tău, dacă eu spun: să vorbim despre Acel Sfânt, care a părăsit tronul lui Dumnezeu şi a coborât pe pământ, ca să devină Om, ca să reveleze dragostea Tatălui Său unui sărman ca mine – că El ar lua inima mea sărmană, suferindă şi ar câştiga-o pentru Sine? Dacă El a câştigat inima mea şi inima ta, atunci cu siguranţă vom putea vorbi despre Acela, care pentru ţelul nostru comun a luat această poziţie.

Deseori sunt uimit cât de puţini credincioşi sunt personal apropiaţi de Hristos: să cunoşti personal pe Hristos şi să te bucuri de El Însuşi ca Persoană şi nu numai de o învăţătură referitoare la El. Aproape că nu se cunoaşte mai mult decât o învăţătură referitoare la El; s-a înţeles foarte puţin că un Om viu stă pe tronul lui Dumnezeu în cer – o Persoană iubitoare, care poate satisface orice dorinţă a inimii şi pe care eu Îl cunosc ca Dumnezeu într-un Om; aceasta este partea minunată în această chestiune. Eu cunosc pe Dumnezeu în Isus. Cum altfel aş putea eu cunoaşte pe Dumnezeu? Numai în acest Unul sfânt, preaiubiţi prieteni, pot eu cunoaşte pe Dumnezeu; aceasta este partea minunată. Om adevărat, Om real şi totuşi Dumnezeul puternic. Dumnezeu în Om. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Aceasta este singura cale pe care eu pot cunoaşte pe Dumnezeu; eu văd pe Dumnezeu în Hristos; eu cunosc pe Dumnezeu prin acest Om; şi eu sunt adus la Dumnezeu prin El. Ce binecuvântare! Numai aceasta mă mântuie şi nimic altceva nu mă poate salva.

Doresc să-ţi pun pe inimă – tu nu eşti sigur, inima ta nu este apărată, dacă Hristos nu este singurul Stăpân, căruia Îi aparţine tronul. Dacă El domneşte personal pe tronul inimii tale, atunci ai motivul adevărat, izvorul adevărat, puterea adevărată pentru drum şi pentru mărturia pentru El aici pe pământ. Aceasta era ceea ce îi lipsea lui Ionatan. Nu vreau să par unilateral; recunosc că devotamentul lui, pe cât era posibil, era real şi minunat; însă devotamentul lui nu s-a ridicat peste treapta de jos. În privinţa aceasta era insuficient, căci ceea ce dorea sufletul lui David nu i-a fost dat. Aceasta ceste ceea ce caută Hristos cu privirea; El doreşte să aibă inima ta – cu alte cuvinte, pe tine însuţi; de aceea Duhul Sfânt spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4.23).

Devotamentul lui Rut

Doresc să vă îndrept atenţia spre o altă întâmplare din Vechiul Testament. Ea este total opusă de cele spuse până aici şi ea va clarifica mai mult istoria lui Ionatan. Mergem la istoria lui Rut; gândesc că voi toţi cunoaşteţi istoria. În cazul lui Rut nu era vorba de slujire. Naomi i-a făcut parte de tot ce era posibil; zilele ei de slujire trecuseră; aşa începe cartea Rut. Găsim o văduvă săracă, singuratică, una care de două ori a rămas singură – o femeie care şi-a pierdut soţul şi copiii, care spune: „Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic” (Rut 1.21). Ea ar fi putut la fel de bine să spună: „Am terminat cu lumea aceasta; soarele meu a apus, pe când era încă ziuă; eu nu mai pot face nimic pentru tine; du-te înapoi la dumnezeii tăi; eu nu-ţi mai pot da nimic; nu mai pot face nici o slujbă pentru tine; sora ta s-a întors înapoi; întoarce-te şi tu.” Ce gândeşti tu, care a fost răspunsul la aceasta? Ce a trezit această afirmaţie în inima lui Rut? Care a fost efectul acestei solicitări? Deci, această solicitare a arătat realitatea simplă, că persoana lui Naomi era, ca să zicem aşa, ancorată în inima moabitei. În fond răspunsul lui Rut a fost: „Tu eşti aceea pe care eu o vreau, eu te preţuiesc. Este persoana ta de care sunt legată, nu de slujire, eu nu vreau s-o mai am. Tu mi-ai dat tot ce puteai să-mi dai, însă eu nu doresc să te părăsesc, nici în viaţă nici în moarte nu mă pot despărţi de tine. Te-am cunoscut când îţi mergea bine, şi vreau să fiu cu tine şi atunci când ai parte de nenorocire. Te-am cunoscut în zilele bune, nu doresc niciodată să te părăsesc în zilele întunecate.

Observă diferenţa. Nu era nici slujirea de care Rut a avut parte de la Naomi, şi nici dorinţa ei după altă slujire în continuare de la Naomi. Şi eu spun aceasta, deoarece cunosc oameni care gândesc: dacă ziua întreagă o petrec în slujire, dacă sunt deosebit de activ, dacă merg aici şi acolo, atunci sunt foarte devotat. – Însă eu nicidecum nu pot spune aşa ceva. Probabil tu eşti aşa, şi poate chiar mai mult; probabil ai umplut cu pliante toate restaurantele din oraş, şi cu toate acestea nu posezi nici măcar o singură însuşire a devotamentului care bucură inima Domnului Isus Hristos. S-ar putea să fi o persoană care lucrează din greu – şi nu doresc să desconsider aceasta, să mă ferească Dumnezeu -, dar este o mare diferenţă între această chestiune şi o persoană care trăieşte în intimitatea apropierii personale de Domnul Isus Hristos, aşa că El poate spune despre ea: „Aici este cineva care preţuieşte gândurile Mele mai mult decât orice în lume; Eu îl numesc prietenul Meu şi Eu îi voi face cunoscut gândurile Mele.” Nu este aceasta cu totul altceva? Eu niciodată nu aş putea spune, că cineva care se află în această poziţie ar fi mai puţin avansat în slujirea lui; însă diferenţa este simplă, că slujirea poartă caracterul gândurilor lui Hristos şi nu preferinţele noastre proprii. Atunci ne vom gândi la preferinţa Lui şi la ceea ce El vrea să aibă.

Nu doresc să micşorez în inimile voastre dragostea voastră pentru slujire, ci doresc ca voi să luaţi seama ca slujirea voastră să fie o buna plăcere pentru Hristos şi nu numai bucuria voastră proprie. Aceasta este ceea ce caracterizează o persoană deplin devotată. Această persoană se bucură să cerceteze ce Îi place Domnului. Există ceva, care aduce mai multă binecuvântare, decât să cercetezi ce Îi place Aceluia care este ţelul nostru? Ce va dori El? Mă gândesc cu plăcere la Saul din Tars. Care a fost primul lucru, pe care el l–a spus după convertirea lui? „Doamne ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9.6). Gândul lui este: eu am acum pe Domnul Isus Hristos, El a înlocuit totul în inima mea, m-a împăcat cu Sine Însuşi, şi acum eu cercetez ce Îi place Aceluia care este în cer, pe care eu L-am prigonit odinioară.

Priveşte acum celălalt aspect, pe care îl găsim în istoria lui Rut; nu este el minunat? În capitolul următor găseşti că ea slujeşte cu bucurie chiar şi pe căldura dogoritoare a zilei, şi ea lucrează şi se osteneşte pentru o persoană faţă de care ea era devotată; însă mai întâi a venit devotamentul. Este ca şi cum ea ar spune: „Îngrijesc pentru tine; aceasta este primul lucru. Şi eu arăt această purtare de grijă nu pentru ceva, pe care tu mi l-ai putea da sau doreşti să mi-l dai; ci eu exprim devotamentul meu prin aceea că eu – cu toate că tu eşti numai o văduvă sărmană – nu te pot părăsi.” – „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” (Rut 1.17). Acesta este devotamentul adevărat, preaiubiţi prieteni. Nu trebuie să urmăresc istoria în continuare, dar ce primeşte ea în final? Este foarte interesant să urmărim aceasta. Ea primeşte pe Boaz, şi ce înseamnă numele acesta? Tărie.

Şi acum permiteţi-mi să leg de aceasta un loc din Biblie – un loc minunat, dar timpul nu permite să ne ocupăm detaliat cu el. Domnul Isus Hristos spune credincioşilor din Filadelfia, săraci, slabi şi totuşi plini de devotament: „Pe învingător îl voi face un stâlp [aceasta înseamnă, un „Boaz”] în templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3.12). „Pe învingător”, aceasta înseamnă, „Cine este plin de devotament; cine nu tăgăduieşte Numele meu; cine Mă preţuieşte printre cei răi şi printre cei buni mai mult decât orice din lume, pe Mine, Cel sfânt şi Cel adevărat – chiar dacă acum el ar putea fi expulzat, totuşi Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu. El ar putea fi un expulzat; un om sărac, nenorocit, exclus; un om la care se priveşte ca la unul care răstoarnă toate rânduielile religioase şi toate celelalte; totuşi „Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi niciodată el nu va mai ieşi afară; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).

Devotamentul Mariei Magdalena

Nu merg mai departe în privinţa aceasta, preaiubiţi prieteni, ci mă reîntorc la Noul Testament, la Maria Magdalena. Aici vedem o persoană, căreia Isus Hristos i-a slujit, exact aşa cum David a slujit lui Ionatan, şi este foarte interesant să urmărim această istorisire. Desigur a fost slujirea, cea care a adus-o înainte de toate la Domnul. Era Salvatorul ei, El a alungat din ea o legiune de demoni; aceasta rezultă clar din afirmaţiile care le citim. Însă ceea ce noi găsim după aceea, este interesant pentru fiecare dintre noi. Dacă urmăreşti în evanghelii întreaga ei istorie – şi te rog insistent să faci aceasta -, dacă cercetezi istoria Mariei Magdalena, vei constata, că din momentul când ea a avut partP6e de puterea eliberatoare, această femeie a fost prezentă în orice situaţie de viaţă a Domnului Isus Hristos. Ea I s-a devotat fără rezerve – ea s-a dat pe sine însăşi, toată existenţa ei; ea este amintită ca una care Îi slujea; ea L-a servit. Ea s-a dat pe sine însuşi şi a dat tot ce avea. Tu o vei găsi în viaţa Lui, ea a fost cu El la cruce, ea a fost ultima cu El la mormânt şi a fost prima la mormânt în prima zi a săptămânii. O istorie foarte interesantă! Oriunde ai căuta în Noul Testament, vei găsi pe Maria Magdalena în legătură cu istoria Domnului Isus Hristos începând din momentul când ea a avut parte de puterea Lui eliberatoare. El a eliberat-o şi El era Salvatorul ei – a alungat pe cei şapte demoni din ea -, şi ea s-a simţit atrasă de El Însuşi prin această lucrare; acesta este esenţialul, şi ea nu L-a părăsit niciodată. Şi ce mă impresionează aşa de mult, este faptul că ea se leagă strâns de El; în suferinţă, în ruşine şi ocară la cruce precum şi în alte situaţii de viaţă.

Adevărata încercare pentru devotament este aceea, dacă o persoană stă de partea lui Hristos în timpuri întunecate. Va veni ziua în care Hristos va avea toate, aşa cum vrea El, şi este o binecuvântare să te bucuri deja de aceasta; dar cât sunt de mulţi acum cu El în duh şi în inimă, când El încă nu are propriile drepturi şi titluri? Aceasta este o întrebare serioasă! Pe deplin devotaţi sunt aceia care rămân la Hristos, în timp ce El este lepădat, şi aceasta este tocmai încercarea din timpul de acum. Dacă Hristos ar fi la putere, dacă acum totul ar fi într-o ordine divină, dacă totul ar fi aşa cum vrea El să le aibă, aşa cum va fi într-o zi, atunci n-ar mai fi nici o cruce, nici o încercare, nici o ispită; fiecare ar avea parte cu El. Însă încercarea constă în faptul, dacă eu împart cu El soarta mea în lepădarea Sa; şi aceasta nu are a face, aşa cum am spus mai înainte, numai cu un om, căruia i s-a iertat, care are iertarea păcatelor.

Probabil tu ai savurat iertarea, aşa cum şi Ionatan a savurat foloasele biruinţei lui David, şi cu toate acestea el nu a petrecut nici un moment cu David în timpul lepădării lui. Şi aceasta este valabil pentru mulţi din timpul nostru. Ei spun: „Eu am iertarea păcatelor mele”, şi ei se opresc aici. Însă întrebarea este: Unde este Hristos acum? Am întrebat aceasta cândva pe cineva şi el a replicat: „Unde este Hristos? Ce vrei să spui prin aceasta?” Prin aceasta vreau să spun: Ce poziţie are Hristos astăzi în epoca aceasta în momentul actual? Cum este preţuit adevărul lui Hristos, Cuvântul lui Hristos? Sunt sfinţii adânciţi în lucrurile pe care El le preţuieşte cel mai mult şi le iubeşte? Voi ştiţi, că lucrurile stau cu totul altfel. Nu este nimeni care să contrazică, că Hristos astăzi nu este cunoscut cu adevărat. Generaţia aceasta a lepădat pe Hristos şi L-a expulzat. Noi trăim în lumea în care El a fost omorât, şi generaţia ucigaşilor Lui este la putere; acolo trăim noi. Hristos a fost lepădat, expulzat şi pretutindeni respins. Recunosc, că sunt din aceia care sunt deosebit de bucuroşi să poată monopoliza avantajele „planului de mântuire”. Realmente egoismul este exact principiul, principiul ascuns al inimii omeneşti. Oamenii sunt bucuroşi să primească avantajele lucrării lui Hristos, sunt bucuroşi să fie siguri, că ei nu merg în iad, atunci când vor muri; se bucură să fie siguri că nu merg la judecată. Însă marea întrebare, care se pune astăzi, când aşa de puţin se gândeşte la interesele şi la adevărul şi la Cuvântul lui Hristos, este: În ce măsură ocupi loc împreună cu El? Aceasta este proba pentru adevărata credincioşie şi adevăratul devotament faţă de El. Eşti tu gata în timpul de acum, să fii de partea Lui, legat cu preţul, pierderea, suferinţa şi ocara?

Sunt mulţi care se dau înapoi îngroziţi; dar cu toate acestea nu pot contesta, că ei nu sunt creştini. Însă spun: aceştia nu sunt devotaţi pentru Hristos. Merg chiar mai departe şi spun: aceia care înţeleg poziţia, pe care Hristos o ocupă acum în cer, precum şi lepădarea actuală a Lui de către lume, preţuiesc să fie în situaţii, la locul lor de muncă, acasă la ei, acele persoane care se potrivesc pentru un astfel de Hristos. Ei simt că este potrivit, atunci când crucea aruncă o umbră peste toate împrejurările. Pe ei nu-i interesează numai să profite de binele lucrării de la cruce şi de aceea să meargă în cer, ci ei vor acum să fie la Hristos; dorinţa lor este să-I răspundă acum la gândurile Lui, aici în prezent. Dacă El nu a avut nici un loc, unde să-Şi poată pune capul, dacă El a avut numai o iesle la naştere şi o cruce între doi tâlhari în moartea Sa şi mormântul lui Iosif la înmormântarea Sa – atunci cât pot să dorească aceia care Îl iubesc, să posede în lumea aceasta? O, de ar fi drumul nostru spre Dumnezeu puţin mai mult format în asemănare cu drumul Său! Cât de cu totul altfel ne-ar merge, dacă ar fi aşa! Şi nu am voie să spun fiecăruia dintre voi: că voi aveţi acum o posibilitate minunată, să arătaţi, că Hristos ocupă în inimile voastre locul de domnie, chiar dacă cu fiecare zi devine tot mai greu să fi în lumea aceasta o mărturie pentru Domnul şi Hristosul lepădat? Ce binecuvântare, că Dumnezeu a permis, să vină astfel de timpuri peste noi; este plăcerea cea mai mare, pe care El ne-o poate face. Este minunat, că El ne permite să fim în orele cele mai întunecate ale nopţii, pentru ca prin aceasta noi să dovedim valoarea şi binecuvântarea şi plinătatea despre El, Cel care este singura lumină a inimii noastre. Nu doreşti tu să suferi pentru persoana pe care o iubeşti? Este vorba de a da numai ceea ce nu te costă nimic?

Nu doresc să detaliez aceasta, dar dacă Domnul permite, doresc să mă ocup într-o altă seară cu răsplata acestui devotament. Este bine să se studieze aceasta în context cu Ioan 20, unde plata, pe care această femeie deplin devotată o primeşte, are caracter dublu. Ea primeşte o plată dublă. Pe de o parte ea aude numele ei, rostit de buzele Sale înviate. Ce moment de binecuvântare pentru inima ei! Te-ai gândit vreodată ce a însemnat aceasta pentru sufletul ei, când acest Sfânt, pe care ea Îl considera mort, stătea acum viu înaintea ei? Îngerii au văzut-o plângând, dar şi El a văzut-o. Şi El cunoştea valoarea lacrimilor ei şi i-a zis: „Maria!” Nu este aceasta o plată, prieteni preaiubiţi? Ce izvor trebuie să fi deschis aceasta în inima ei! „Rabuni!”, a răspuns ea, când plină de bucurie L-a recunoscut. Dar El merge mai departe. El spune acum: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17). Aceasta înseamnă: „Mergi şi du fraţilor Mei vestea cea mai bună, care a fost făcută cunoscut vreodată de buze omeneşti inimilor omeneşti.”

Trăim în timpuri în care diavolul se osteneşte cu toată puterea să înlocuiască totul; să înlăture ceea ce este numărul unu în gândurile lui Dumnezeu. Ţelul lui suprem este să strice ordinea divină! El este iniţiatorul tuturor acestor lucruri. Privesc la Maria Magdalena şi văd cum ea se agaţă cu devotament de Hristos, şi văd cum pentru dăruirea ei ea este răsplătită într-un aşa fel, că o inimă plină de devotament se bucură. Hristos n-a trimis-o să predice în afară – eforturile mari şi ţelul diavolului este să scoată pe oameni din sfera lor, să scoată lucrurile din ordinea lor -; ea nu a fost trimisă să predice lumii. Ea a fost trimisă la fraţii lui Hristos, ca să le transmită vestea cea mai bună, care a venit vreodată de pe buzele omeneşti; ea a fost trimisă să le spună, că Hristos a înviat dintre morţi şi că Întâiul-născut dintre mulţi fraţi va merge la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Nu era aceasta o plată mare? Prima ei plată era personală; a doua ei plată era în legătură cu alţii. Ea era o oaie a lui Hristos şi de aceea El a strigat-o cu numele ei; ea era un prieten al lui Hristos şi de aceea El îi aduce vestea cea mai bună.

Devotamentul deplin faţă de Hristos

Domnul să te facă să savurezi astăzi plăcerea acestui devotament, al cărei început este Hristos Însuşi. În felul acesta vei rămâne protejat, vei găsi ceea ce dezobişnuieşte inima ta de celelalte lucruri. Nu tăgăduiesc, că lumea este atrăgătoare sau că credincioşii trăiesc în timpuri de ispite; sunt convins de aceasta. Să nu crezi, că toate greutăţile au trecut, dacă ai avut cândva a face cu Hristos; până atunci ele nici nu au început încă cu adevărat. Niciodată nu ai astfel de greutăţi, niciodată aşa de multe probleme, o muncă aşa de chinuitoare, ca atunci când stai de partea lui Hristos. Şi de ce? Toate aceste greutăţi şi această muncă este astăzi din cauză că Hristos încă nu este la putere şi satan încă mai are voie să lucreze. Rămâne însă adevărat: El merită, da, El merită, ca eu să fiu simplu şi cu totul pentru El în această lume săracă, nenorocită, care L-a respins. De aceea mă rog stăruitor pentru tine şi pentru mine (în mod deosebit vă pun aceasta pe inimă, fraţii mei), ca noi să ne comportăm mai mult în chip demn de Hristos Cel lepădat, ca persoana noastră, casele noastre şi discuţiile noastre  şi comportarea noastră să păstreze mărturia. Este adevărat, că noi trebuie să trăim în lumea în care Domnul nostru a fost omorât, şi avem a face cu o generaţie de oameni care a făcut aceasta. Însă noi suntem despărţiţi de lume, noi nu îi aparţinem, ci aparţinem unei scene şi Unuia care Se află pe această scenă.

Facă Domnul prin Duhul Său ca fiecare să guste bucuria de a avea pe Hristos şi de a fi devotat Lui, aşa fel ca în noi să se găsească ceea ce face bucurie lui Hristos; din pricina Numelui Său.

Versete călăuzitoare: Iosua 7

Cunoaştem bine istoria. Ea este prezentată în Iosua 7. Acan a păcătuit, prin aceea că a luat anumite lucruri de valoare şi le-a ascuns în cortul lui, contrar poruncii Domnului. Ştia familia lui de faptul acesta? Probabil. Dar probabil nu ştia. Din mărturisirea lui Acan „[Eu] am păcătuit” (Iosua 7.20) putem probabil deduce că el era singurul vinovat sau vinovatul principal. Restul naţiunii israeliene nu ştia nimic despre păcatul lui Acan. Însă sentinţa Domnului era: „Israel a păcătuit” (Iosua 7.11). Ce lecţie găsim aici pentru noi cei de astăzi? Dacă comparăm naţiunea Israel cu Biserica lui Hristos, ne creăm probleme serioase: ar fi un credincios adevărat stricat, nedescoperit, prilej ca întreaga Biserică a lui Hristos de pe întreg pământul să stea sub sentinţa lui Dumnezeu? Dacă aceasta ar fi adevărat, atunci Biserica pe pământ ar sta mereu sub judecata lui Dumnezeu. Această părere nu poate fi sprijinită prin Noul Testament.

Ce înseamnă, dacă noi comparăm naţiunea Israel cu adunarea locală? Este atunci mai bine? Un credincios stricat, nedescoperit, din adunarea din care faci parte, ar conduce ca întreaga adunare locală să stea sub judecata lui Dumnezeu? Dacă este ascuns, nu poate fi judecat de adunare. Chiar dacă iau naştere zvonuri rele despre un frate sau o soră, ordinul nou-testamental dat bisericii este ca noi să ne rugăm, ca să se caute doi sau trei martori; abia după aceea noi putem şi trebuie să acţionăm. Atunci adunarea trebuie să se cureţe singură. Însă până atunci adunarea ca întreg este nevinovată înaintea Domnului.

Ah, unii ar putea propune, că naţiunea Israel ar reprezenta probabil părtăşia universală a adunărilor. De aceea noi ar trebui să trimitem delegaţii de fraţi în lume, ca să identifice pe „Acan” şi ca să cureţe adunările de rău. Aşa cum a făcut apostolul Pavel cu păcătosul din Corint. Însă păcatul lui Acan era ascuns. El nu era cunoscut nimănui. Aş putea aici să dau o listă urâcioasă cu numele a cel puţin cinci fraţi perverşi sexual, care au fost în părtăşie fericită mulţi ani în adunările noastre, în timp ce ei practicau activ perversiunea lor (cel puţin unul din ei este astăzi la închisoare, şi un altul a fost omorât de concubinul lui de parte bărbătească – am fost la înmormântarea lui). Este adunarea locală, grupa (’reţeaua’) noastră de adunări sau întreaga Biserică a lui Dumnezeu întinată din cauza acestei perversiuni ascunse şi stă ea sub judecata lui Dumnezeu? Categoric, nu.

Ce putem învăţa din această parte a istoriei lui Israel? Cititorul meu drag, ce se petrece în viaţa ta personală, privată? Ai început tu să tolerezi în gândurile tale fantezii sexuale care întinează? Flirtezi tu puţin cu soţia altuia? Gândeşti tu serios la o relaţie cu un/o prieten/prietenă necredincios/necredincioasă? Ce ne permitem nouă înşine să privim la televizor? Suntem noi corecţi la declararea impozitului? Spunem noi tot adevărul, chiar dacă doare? Vorbim (sau scriem) noi rău despre alţi sfinţi? Purtăm amărăciune în inimile noastre? Din afară s-ar putea ca credincioşii de seama noastră să te privească şi să mă privească ca soldaţi de valoare ai lui Isus Hristos. Soldatul Acan şi-a riscat viaţa, atunci când a luptat pentru Domnul în Ierihon şi Ai. Dar slujba şi jertfa nu înlocuiesc niciodată curăţia personală. Este important ce se petrece în gândurile noastre, în inimile noastre şi în viaţa noastră personală, privată. Este deosebit de important. Noi nu suntem insule, noi influenţăm oamenii din jur. Gradul nostru de spiritualitate influenţează familia noastră şi adunarea din care facem parte. Indolenţa noastră spirituală influenţează deciziile noastre. Amărăciunea mea jefuieşte pe cei ce trăiesc aproape de mine de bucurie, prospeţime şi creativitate. Vorbirea de rău (cârtirea sau scrierea) face slujba unui frate să aibă de suferit. Multe familii au pierdut părinţii lor, mulţi oameni au fost grav răniţi de păcatul personal, privat al lui Acan.

Dragă frate şi dragă soră, depinde de viaţa noastră personală. „Iată, Ţie Îţi place adevărul în omul dinăuntru” (Psalmul 51.6). Cu siguranţă Vechiul Testament vorbeşte şi astăzi încă inimii creştinilor. Folosit corect, el este foarte puternic. Şi el este puternic, deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu.

Verset ajutător: Faptele apostolilor 19,16

Faptele apostolilor 19.16: … au fugit din casa aceea dezbrăcaţi …

Probabil numai persoanele deranjate grav mintal găsesc plăcere să fugă dezbrăcate din casă. Pentru cei mai mulţi dintre noi chiar şi numai gândul la aceasta este un gând îngrozitor de alarmant. Este interesant că în Biblie se întâlnesc de aproximativ o sută de ori cuvintele gol sau goliciune, începând din cartea Geneza şi până în cartea Apocalipsa. Este un cuvânt cu conţinut foarte bogat şi emoţional, care este folosit cu puternic efect figurativ. Uneori este folosit în sens pozitiv, ca să exprime intimitatea sexuală, realismul sau transparenţa (Leviticul 18.16; Evrei 4.13). Este folosit şi în sens negativ, ca să arate ce înseamnă sărăcie, lipsa de protecţie, singurătate, înfrângere sau umilire. Profetul Naum profeţeşte despre cetatea Ninive: „Iată, Eu sunt împotriva ta, zice Domnul oştirilor, şi-ţi voi ridica poalele peste faţa ta şi voi arăta naţiunilor goliciunea ta şi împăraţilor ruşinea ta” (Naum 3.5).

Dar expresia este folosită şi în sens textual. Ştim că Adam şi Eva la început au fost goi. Ei se aflau într-o stare de inocenţă. Citim despre un om, care trăia într-un cimitir. El era posedat de demoni (Luca 8.27). Însă oarecum ne pune probabil puţin în încurcătură, când citim că împăratul Saul „s-a dezbrăcat de haine şi a profeţit şi el înaintea lui Samuel şi a stat pe jos dezbrăcat toată ziua aceea şi toată noaptea” (1 Samuel 19.24) sau că profetul Mica a informat, că el voia „să umble desculţ şi gol” (Mica 1.8), sau că Domnul Însuşi i-a cerut lui Isaia, ca semn profetic impresionant să umble trei ani gol şi desculţ (Isaia 20.2,3). Acestea sunt feluri de exprimare textuală, însă ele trebuie înţelese în contextul lor. Cuvântul gol poate însemna şi: „numai în lenjerie de corp”, sau: „îmbrăcat neîndestulător şi sărăcăcios”. Felul lor de comportare a atras desigur atenţia publică asupra lor, dar ea nu a fost văzută ca fiind imorală. Următoarele cinci situaţii ne dau unele lecţii utile:

1. Fără ruşine

„Şi erau amândoi goi, omul şi soţia sa, şi nu se ruşinau” (Geneza 2.25). Acesta era planul iniţial al lui Dumnezeu. Însă noi am păcătuit, ochii noştri s-au deschis, şi stilul nostru de viaţă gol a devenit un motiv de ruşinare. Ruşinea a condus la teamă, şi noi am simţit necesitatea de a ne acoperi şi a ne ascunde. Ruşinea şi teama au devenit unelte în mâinile lui satan, ca să schilodească şi să paralizeze poporul răscumpărat al lui Dumnezeu. Noi ne facem griji cu privire la prestigiul nostru, la înfăţişarea noastră. Ne temem că ceilalţi ar putea să descopere, că noi nu suntem aşa de buni, aşa de altruişti sau aşa de spirituali, precum probabil gândesc ei. Această teamă ne determină să înşelăm pe alţii, să coasem laolaltă frunze de smochin religioase şi să acoperim această goliciune. „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Geneza 3.21). De îndată ce noi mărturisim păcatul nostru ascuns şi renunţăm la el, de îndată ce noi acceptăm iertarea deplină a lui Dumnezeu, ruşinea şi teama sunt înlocuite prin pace şi bucurie. Când Dumnezeu priveşte la noi, El vede jertfa lui Hristos. Când ceilalţi privesc la noi, vor vedea ce face încă Hristos în noi. Dacă ne simţim deplin acceptaţi de Hristos, va dispare imboldul de a ascunde ceva şi a înşela. Stăm liberi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

2. Ocazii irosite

După ce El a instaurat Masa Domnului în acea cameră de sus, Isus a mers cu ucenicii Săi într-o grădină. Acolo era şi locul unde Iuda L-a sărutat pe Domnul, ca să-L trădeze. În locul acesta evanghelistul Marcu, nu unul din cei doisprezece, adaugă două versete: „Şi un tânăr Îl urma, cu o învelitoare de in aruncată pe trupul gol; şi ei l-au apucat; dar el, lăsând învelitoarea de in în urmă, a fugit gol” (Marcu 14.51,52). Cine era acest tânăr? Ce făcea el acolo, pe când umbla noaptea învelit într-o învelitoare? Pentru ce stau aceste două versete în Biblie? Comentatorii dau să se înţeleagă, că Marcu vorbeşte aici probabil despre sine însuşi. Era felul lui de a pune iniţialele sale pe tablou, felul lui de a spune: „Şi eu am fost de faţă.” Marcu era probabil fiul proprietarului casei mari, în care a avut loc Cina Domnului (Marcu 14.14; Faptele apostolilor 12.12). El s-a trezit, deoarece a auzit zgomote ciudate venind din grădina Ghetsimani, a luat o învelitoare, care era în apropiere, şi a ieşit în grabă din casă, ca să vadă ce se petrecea afară. Oricine ar fi fost el, el era curios, rău pregătit, şi în final a părăsit scena, fugind gol.

Ne întâmpină probabil posibilităţi noi pentru slujire, în timp ce dormim şi suntem nepregătiţi? Petru i-a încurajat pe credincioşi: „Fiţi întotdeauna gata pentru a da răspuns” (1 Petru 3.15). Poţi urma tradiţii religioase şi să le aperi, fără să gândeşti asupra lor. Dar să dobândeşti convingeri biblice reale, aceasta costă. Părtăşia cu Hristos trebuie întreţinută. Aceia care numai participă împreună cu ceilalţi, deoarece ei caută aventuri religioase pentru ei înşişi, vor pleca în curând înapoi. Suntem noi pregătiţi să fim pentru Isus, atunci când alţii ameninţă, râd sau fug? În afară de aceasta Domnul pune înaintea noastră lucrări bune (Efeseni 2.10). Ne pregătim noi, să ne angajăm în ele? Dezvoltăm credinţa noastră? Creştem în continuare? Pavel l-a îndemnat pe Timotei, „să fie folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună”, şi să „stăruie la timp şi ne-la-timp” (2 Timotei 2.21; 4.2). Dacă aşteptăm până când suntem suficient de „profesionali”, înainte de a încerca de a sluji Domnului, probabil vom începe târziu şi prin mulţumirea noastră de sine vom îngrădi pe Domnul. Pe de altă parte ar fi foarte regretabil, dacă în ocaziile interesante oferite pentru slujire am fugi de ele goi, din simplul motiv că nu suntem pregătiţi.

3. Întâmpinarea demoniei

„Şi unii dintre exorciştii iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei care aveau duhuri rele, spunând: Vă jur pe Isus, pe care-L predică Pavel! Şi erau unii, şapte fii ai lui Sceva, mare preot iudeu, care făceau aceasta. Dar duhul rău, răspunzând, le-a spus: Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi? Şi omul în care era duhul rău, sărind asupra lor şi stăpânindu-i pe amândoi, a avut putere împotriva lor, încât au fugit din casa aceea dezbrăcaţi şi răniţi.” (Faptele apostolilor 19.13-16) Mai sunt demoni? Pot ei să chinuie şi astăzi pe oameni?

Demonia are parte de multă atenţie în cercurile creştine din vest, în mod deosebit în ultimii douăzeci sau treizeci de ani. Probabil aceasta este expresia tendinţei crescânde spre practicile păcătoase şi oculte din vest. Unii creştini reacţionează la aceasta cu entuziasm supradimensional, care ajunge până la exteriorizări teatrale. Unii merg aşa de departe, să explice totul prin demonie. Dar sunt şi din acei creştini, care sunt adepţii unei teologii academice, care explică celor răniţi, că ei nu sunt răniţi. Unor astfel de creştini nu le lipseşte dragostea. Felul lor de a încadra Biblia într-un sistem, aproape că îi conduce în mod necesar să nege acţiunea apăsătoare a demonilor în timpul actual. Ca să exprimăm în modul general: creştinii cred în existenţa îngerilor aici acasă şi în existenţa demonilor în depărtare mare – în mod obişnuit pe un câmp de misiune îndepărtat.

Ca şi creştini, noi toţi ştim că Hristos este singurul răspuns. Suntem convinşi că în numele Isus este putere, dar … cum putem noi ajuta acelora care sunt apăsaţi, chinuiţi şi captivi, ca să ajungă în libertate? S-ar putea să fii înclinat să gândeşti în noţiuni cum ar fi timpuri de mântuire [dispensaţii] sau probabil legăminte. Aceste asocieri doctrinare arată clar cum Dumnezeu a schimbat felul Său de a lucra cu oamenii pe parcursul timpului. Dar niciuna din acestea nu exclude posibilitatea, că demonii sunt şi astăzi activi. Biblia vorbeşte foarte natural despre existenţa duhurilor rele. Ele sunt o parte a creaţiei lui Dumnezeu, aşa cum sunt stelele, copacii, animalele şi îngerii; indiferent dacă tu eşti carismatic sau eşti anti-carismatic. Eu sunt de părerea că nu aparţine dezbaterilor carismatice să ajuţi la eliberarea acelora care sunt chinuiţi de demoni, nu aparţine „darurilor Duhului”.

Este foarte evident, că această temă conduce la unele controverse. Când a devenit cunoscut public, că Isus a alungat un demon, unii farisei au ajuns la concluzia, că pentru aceasta Isus S-a folosit de puterea lui satan (Matei 9.32-34). Unii iudei gândeau, că Isus Însuşi era posedat de un demon (Ioan 10.19,20). Dacă încercăm să ajutăm pe oameni, în mod deosebit pe aceia dintr-un plan secund greu, probabil vom întâlni indicii referitoare la activităţi demonice. Ce trebuie să facem noi atunci? Să negăm, ceea ce stă clar înaintea noastră? Să fugim? Să le propunem, să meargă în altă parte?

Cu siguranţă Domnul ne poate conduce la o rezolvare reală. Să imităm atunci, ce fac alţii? Cei şapte fii ai lui Sceva erau iudei, nu creştini, şi ei au avut succes până la un anumit nivel în alungarea demonilor. Unii, care nu-L urmau pe Isus, de asemenea au alungat demoni (Marcu 9.38). O atenţionare clară, că nu trebuie să imităm tot ce „funcţionează”, o găsim în Matei 7.22,23: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am profeţit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere? Şi atunci le voi spune deschis: Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii.” Aceasta dă de înţeles, că demonii dispar uneori, când cei care nu sunt creştini folosesc Numele Isus. Nu tot ce „arată succes” ar trebui imitat. Aceasta înseamnă, oamenii cu inima de păstor, aşa cum este Isus, îşi vor face mai multe gânduri în a ajuta pe alţi oameni să devină liberi în Hristos, decât ar putea să evite o posibilă controversă. Dacă în privinţa aceasta nu găsim o rezolvare eficientă şi biblică, atunci vom lăsa pe cei răniţi în continuare în durerea lor, sau noi înşine vom experimenta cum noi la următoarea situaţie dificilă vom fugi goi.

4. Îmbrăcăminte pentru un anumit timp

Apostolul practic, Iacov, face foarte clară obligaţia creştină faţă de un frate sau o soră care „sunt fără îmbrăcăminte [sau: goi, cum stă textual în limba greacă!] şi lipsiţi de hrana zilnică” (Iacov 2.15). Noi trebuie să purtăm de grijă ca el/ea să nu rămână gol/goală şi flămând/flămândă. Realmente Domnul Se identifică aşa de mult cu credincioşii, care suferă dureros, că El spune: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; dezbrăcat şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în închisoare şi aţi venit la Mine. … Adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici [neînsemnaţi] fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25.35-40). Dacă aceste cuvinte ale Domnului Isus nu ne determină să ne îngrijim de alţii, să ne interesăm de ei şi să fim mărinimoşi faţă de ei, probabil atunci suntem morţi lăuntric!

Împăratul Solomon a ajuns la concluzia: „Cum a ieşit gol din pântecele mamei lui, aşa se va întoarce, cum a venit; şi nu va lua nimic din truda lui, să ducă în mâna lui” (Eclesiastul 5.15). Acum câteva săptămâni socrul meu a plecat la Domnul. Ca şi creştin el a fost un muncitor conştiincios şi a trăit bine din munca lui. Însă el nu a putut lua nimic cu sine din lucrurile materiale. Tu şi eu îl vom urma în curând. Cum privim noi lucrurile materiale, pe care le posedăm? Noi suntem administratori pentru un timp.

5. Amăgire colectivă

Probabil ai auzit odată istorisirea „Hainele noi ale împăratului” a povestitorului danez Andersen (1837). Doi escroci au venit într-un oraş, au ţesut acolo materiale invizibile şi apoi au vândut împăratului un costum invizibil splendid. Fiecare ştia, că numai „cei proşti” nu pot vedea materialul invizibil. Împăratul într-adevăr nu avea nici o îndoială, însă el voia ca nimeni să nu ştie, că el era prost. Escrocii l-au ajutat să îmbrace hainele invizibile, şi apoi el s-a arătat poporului său. Toţi şi-au arătat admiraţia lor pentru astfel de culori fine şi un model aşa de drăguţ. Nimeni nu era prost. În cele din urmă un copil a strigat: „Dar el nu are nimic pe el!” Atunci ochii celor mai mulţi s-au deschis! – Această poveste ne face să ne gândim la credincioşii din Laodiceea. Acolo nu era un copil, ci Hristos Însuşi, care a exclamat: „Eşti gol!” (Apocalipsa 3.14-16). Credincioşii din Laodiceea şi-au insuflat reciproc convingerea, că ei sunt total în ordine.

Probabil încă gândim la început, că o anumită practică sau interpretare este cam „ciudată”. Însă la scurt timp după aceea suntem surprinşi, că noi o acceptăm, o repetăm şi o justificăm. Noi toţi cităm aceleaşi comentarii, zâmbim unii altora la conferinţe, dăm din cap în semn de aprobare, şi o practicăm sau o repetăm mereu. Numai „proştii” şi „cei nespirituali” nu pot vedea aşa ca noi. Dacă ne place sau nu, gândirea noastră este influenţată prin această presiune socială. Această răstălmăcire tristă a realităţii, aşa cum ea devine clar în Laodiceea, este la fel de răspândită în bisericile conservative ca şi în cele liberale. Domnul să ne îndepărteze teama şi să ne deschidă ochii, pentru ca să vedem realitatea şi s-o acceptăm aşa cum o vede El. Probabil mulţi oameni admiră argumentele noastre şi doctrina noastră, mulţi sunt entuziasmaţi de slujba noastră prietenoasă şi „efectivă”, mulţi invidiază biserica noastră în creştere şi totuşi, dacă Domnul spune: „Eşti gol”, atunci aceasta este realitatea. Nu va avea loc nici o schimbare spre bine atâta timp cât noi nu acceptăm cu smerenie sentinţa Lui.

Încheiere

Privit în sens negativ, noi ar trebui să învăţăm şi să lucrăm şi prin aceasta să ne pregătim ca să îndeplinim slujba şi să facem toate lucrările bune, pe care Domnul vrea să ne lase să le facem conform voii Sale. Ar trebui să ne punem ca ţel, să nu trebuiască să fugim goi din astfel de ocazii.

Privit în sens pozitiv, goliciunea este o chemare de a fi real, să cauţi sincer adevărul şi realitatea şi să le accepţi şi să recunoaştem dependenţa noastră absolută de Domnul. „Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13).

Versete călăuzitoare: Mica 7.6-19

Mica 7.18,19: Cine este Dumnezeu asemenea Ţie, care iartă nelegiuirea şi trece cu vederea fărădelegile rămăşiţei moştenirii Sale? El nu-Şi ţine mânia pentru totdeauna, pentru că Îi place îndurarea. El va avea din nou milă de noi, va călca sub picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca toate păcatele lor în adâncul mării.

Introducere

Un deţinut, care este graţiat, este eliberat de sentinţa dată lui de societate, fără să plătească pedeapsa valabilă pentru infracţiunea comisă. Graţierea este acordată unui deţinut pe baza unui număr de motive: comportare bună, nevoi stringente în familie sau presiune politică. Însă în orice caz, unde a fost acordată o graţiere juridică, aceasta nu are loc pentru că delicventul a fost găsit nevinovat – căci atunci n-ar fi graţiere. În cazul unei graţieri se anulează pedeapsa celui vinovat, dar el nu este achitat.

Mai mult decât graţiere

Când Dumnezeu ne iartă, atunci iertarea Lui este mai mult decât o graţiere. Nouă nu numai ni se anulează pedeapsa, ci noi suntem şi achitaţi. Noi am fost îndreptăţiţi, în ochii lui Dumnezeu am devenit corecţi. Epistola 2 Corinteni spune că noi în Hristos „devenim dreptate a lui Dumnezeu”. Să înţelegi că eşti conform cerinţelor lui Dumnezeu este desigur mai mult decât graţiere! Cum este posibil aceasta? Pentru că Fiul lui Dumnezeu fără cusur a suferit pe cruce în locul nostru pedeapsa cu moartea pentru păcatele noastre. Romani 3.25,26 explică, că deoarece Hristos a împlinit cerinţele lui Dumnezeu referitoare la îndreptăţirea păcatelor noastre, „El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus”. Prin aceasta credincioşii primesc mult mai mult decât graţierea de consecinţele greşelilor lor împotriva unui Dumnezeu sfânt. Iertarea în sine ar fi deja ceva măreţ, însă în Hristos greşelile noastre au fost desăvârşit îndepărtate, şi noi suntem denumiţi drepţi – aşa ca şi cum noi niciodată nu am fi păcătuit. Ce minunat! Ce mare este Dumnezeul nostru!

Profetul Mica scrie despre acest adevăr măreţ în ultimul capitol al profeţiei sale. În două versete sub formă de poezie ebraică Mica înalţă plin de bucurie pe Dumnezeul nostru, care ne dăruieşte mai mult decât graţiere. În context, aceste dorinţe de binecuvântare sunt adresate poporului evreu, pe baza făgăduinţei pe care Dumnezeu le-a dat-o prin Avraam. În Mica 7.20 citim: „Vei împlini lui Iacov adevărul, şi lui Avraam îndurarea, pe care le-ai jurat părinţilor noştri din zilele din vechime.” Această făgăduinţă dată iudeilor se va împlini în lucrarea terminată a lui Mesia, a Domnului Isus Hristos. Însă aceste binecuvântări măreţe sunt şi pentru toţi care cred în Domnul Isus. Ca şi creştini credincioşi posedăm deja poziţia nemeritată, având mai mult decât îndurarea (graţierea) de la Dumnezeu Însuşi.

Fundalul istoric

Profetul Mica a trăit într-un timp în care cei mai mulţi oameni din împărăţiile lui Israel şi Iuda nu urmau pe Domnul. Realmente a fost aşa, că în timpul de acţiune al lui Mica Dumnezeu a permis ca imperiul din nord să cadă în mâinile asirienilor. Aceasta a avut loc aproximativ în jurul anului 722 înainte de Hristos. Împlinirea profeţiilor lui Mica referitoare la sentinţa asupra Samariei, capitala imperiului din nord, pot fi văzute şi astăzi: „De aceea, voi face Samaria ca o grămadă de pe câmp, ca nişte plantaţii de vie; şi-i voi rostogoli pietrele în vale şi-i voi dezgoli temeliile” (Mica 1.6). Vizitatorii Samariei antice văd împlinită această profeţie înaintea ochilor lor. Viţa de vie şi pomi roditori cresc în mijlocul pietrelor căzute şi a temeliilor dezgolite ale cetăţii mândre de odinioară.

Imperiul de sud al lui Iuda a supravieţuit aproximativ o sută cincizeci de ani mai mult decât imperiul de nord al lui Israel. Slujba lui Mica a avut loc în timpul de domnie a trei împăraţi ai lui Iuda (Mica 1.1). Cu toate că Iotam şi Ezechia au fost împăraţi buni, totuşi lor nu le-a reuşit să conducă poporul înapoi la Dumnezeu. Chiar dacă în timpul lui Ezechia a avut loc o trezire deosebită prin slujba lui Mica (Ieremia 26.18,19), nu a fost suficient ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Efectele generale ale trezirii au fost numai de scurtă durată şi poporul a continuat să umble pe cărările imoralităţii şi idolatriei. Pe acest fundal Mica a predicat în continuare despre judecată. Iuda a căzut în cele din urmă sub imperiul babilonian aflat în creştere în anul 586 înainte de Hristos – aproximativ o sută de ani după predica lui Mica.

Comparaţie cu zilele noastre

Morala şi condiţiile spirituale sunt astăzi uimitor de asemănătoare. Cu toate că noi avem încă conducători de stat care cred în Biblie [se referă la preşedintele SUA; nota redacţiei], cu toate că avem încă în ţară mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu şi multe femei temătoare de Dumnezeu, naţiunea noastră ca întreg se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Cu toate că jurăm credincioşie „naţiunii unite sub Dumnezeu” şi folosim încă valută cu inscripţia „noi ne încredem în Dumnezeu” şi încă cântăm „Dumnezeu să binecuvânteze America”, naţiunea noastră continuă să se îndepărteze rapid de la etaloanele morale ale lui Dumnezeu. „Năzuinţa după fericire” este invocată ca posibilitate sau scuză pentru „ca fiecare să facă ce este drept în ochii lui”. Ca rezultat al acestui fapt continuă să crească numărul avorturilor. Mişcarea homosexuală este acceptată tot mai mult în populaţie. Practicile păgâne se înmulţesc. Brutalitatea şi sexul nepermis inundă mediile noastre. Avem nevoie de o mare trezire spirituală în America – o trezire care începe la bază şi se transmite în toată ţara. Aceasta ar putea avea loc! Să ne rugăm pentru o mare trezire, pentru a amâna judecata lui Dumnezeu peste această ţară şi prin aceasta mulţi oameni lipsiţi de speranţă să cunoască că Dumnezeu încă mai dăruieşte mai mult decât graţierea.

Mica era un contemporan cu profetul cunoscut pretutindeni Isaia. În timp ce Isaia era un foarte bun cunoscător al chestiunilor internaţionale şi deseori a vorbit celor aflaţi în funcţii înalte, Mica era mai degrabă un predicator şi un profet din ţară. Însă aceasta nu dăunează cu nimic profeţiilor! Ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu ele au aceeaşi eficacitate ca şi profeţiile lui Isaia. În timp ce o mare parte a cărţii lui Mica se caracterizează prin acuzaţii şi condamnări, sunt totuşi şi pasaje despre har şi glorie. Dumnezeu este nu numai un Dumnezeu care trebuie să pedepsească păcatele poporului Său – El este şi un Dumnezeu care poate răscumpăra cu îndurare pe poporul Său şi îl poate restabili. Profeţia cea mai mult cunoscută a lui Mica este aceea a mesajului despre binecuvântările viitoare. În Mica 5 este profeţit Betleem ca loc de naştere al lui Mesia. Accentul acestei profeţii nu este locul unde Mesia Se va naşte, ci ce va face El pentru poporul Său, Israel. El Se va ridica şi va conduce pe poporul Său şi îi va elibera de toţi vrăjmaşii lor. Zilele cele mai măreţe pentru Israel urmează să vină.

Noi avem deja parte de îndurare

Textul nostru din Mica 7 este de asemenea preluat din profeţia unei binecuvântări. S-a amintit deja, că binecuvântările, care sunt promise aici, îşi vor avea împlinirea definitivă în viitor. O parte din Israel, numită aici „rămăşiţa moştenirii Sale”, va recunoaşte că Dumnezeul, pe care ei L-au respins în Hristos, este un Dumnezeu milos şi care simte împreună cu ei, care dăruieşte mai mult decât graţiere. Şi noi, care am cunoscut deja pe Hristos ca adevăratul Mesia, avem parte chiar acum de aceste binecuvântări, care sunt „mai-mult-decât-graţiere”. Învăţăm din Mica 7 că păcatele noastre au fost biruite. În timpurile de demult, vrăjmaşul era denumit ca fiind „la pământ”, dacă era biruit, şi la fel au fost şi păcatele noastre călcate în picioare de Stăpânul nostru biruitor. Domnul nu numai a trecut peste păcatele noastre, ci El a privit păcatele noastre ca fiind propriul Său vrăjmaş şi l-a biruit. Şi acestui vrăjmaş biruit nu-i este permis să se încolăcească în jurul porţilor cerului şi să ne chinuie cu amintiri rele. Toate păcatele noastre „au fost aruncate în adâncurile mării”. Ele au fost desăvârşit înlăturate şi niciodată nu vor fi aduse înapoi şi folosite ca să ne simuleze vină. Şi aceasta este adevăr pentru credinciosul de acum şi pentru credinciosul care va veni după noi! Noi nu trebuie să aşteptăm până vom fi în cer, ca Domnul să uite păcatele noastre. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi” (Psalmul 103.12). În tribunalul lui Dumnezeu deja nu se mai aduce aminte de păcatele noastre. Judecătorul drept Însuşi ne iubeşte şi nu Îşi va schimba părerea cu privire la păcatele noastre. Ele au fost înlăturate pentru totdeauna, şi „El se bucură în dragostea Lui neschimbătoare”. Noi vom lăuda pentru totdeauna pe Dumnezeu, care ne-a dăruit mai mult decât graţierea.

Şi noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat

În timp ce mesajul lui Mica dă naştere pe de o parte la mulţumire nespus de mare şi adorare aduse lui Dumnezeu, noi ar trebui să ne gândim cum ar trebui să se manifeste mesajul acesta asupra relaţiilor noastre cu alţi oameni. În Coloseni 3.12-14 ni se spune: „Îmbrăcaţi-vă deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat, aşa şi voi; iar peste toate acestea, îmbrăcaţi dragostea, care este legătura desăvârşirii.” Noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat nouă! Aparent o poruncă imposibilă! Însă exact aceasta este, ce Dumnezeu cere de la noi.

Având în vedere mărimea şi dragostea iertării lui Dumnezeu, ar trebui să revizuim cu grijă relaţiile noastre. Este cineva, împotriva căruia am ceva? Este cineva, pe care port pică – poate de mult timp? Este vreo situaţie în viaţa mea, în care mă simt incapabil să iert şi să mă împac? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi trebuie să iertăm – aşa cum ne-a iertat Dumnezeu! Probabil acum ai putea spune: „Însă eu am fost lezat! Eu am fost tratat nedrept!” S-ar putea să fie aşa, dar cât de des a fost Dumnezeu întristat şi tratat nedrept prin păcatele noastre şi prin eşecul nostru? Şi dragostea Lui pentru noi este încă neschimbătoare, şi iertarea greşelilor noastre dăruită de El este mult mai mult decât numai o simplă graţiere!

Noi toţi suntem înclinaţi să atribuim responsabilitatea „celorlalţi participanţi”, ei trebuie să întreprindă ceva în direcţia care ne ajută să avem un duh de scuză şi împăcare. Însă trebuie să ne gândim, că Dumnezeu a luat singur iniţiativa faţă de noi. Şi după aceea greutatea ca şi creştin credincios, că noi nu numai avem inimi şi buze, care aduc lui Dumnezeu mulţumire şi adorare pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Şi viaţa noastră trebuie să-L laude, prin aceea că ea reflectă fiecăruia (inclusiv acelora cu care noi avem greutăţi) dragostea „mai-mult-decât-graţiere” neschimbătoare a Sa.

Versete călăuzitoare: Romani 12.14-21

Dacă privim în jurul nostru ai părerea că creştinii şi creştinismul stau permanent înaintea unei lupte noi. În şcolile noastre, la locul de muncă, în vecinătate sau chiar înaintea uşii casei trebuie să auzim, că credinţa nu poate deveni vizibilă sub nici o formă. Probabil uneori prin aceasta ne simţim descurajaţi, inferiori şi ameninţaţi. Apostolul Pavel ne dă sub călăuzirea Duhului Sfânt unele linii directoare, cum noi putem (şi trebuie) face cunoscută zilnic credinţa noastră, aşa că „adversarul” nu ne poate ataca.

Planul secund

În Romani 12.14-21 citim cum noi ca credincioşi putem trăi într-o societate cu gânduri duşmănoase şi cum putem face oamenilor cunoştinţă cu Isus, oameni care sunt împotriva credinţei creştine. În timpul când Pavel a scris această epistolă, vrăjmăşia împotriva creştinilor din Roma creştea tot mai mult. De pe acest fundal Pavel dă indicaţii, atât creştinilor din Roma din primul secol cât şi nouă astăzi, referitoare la relaţiile noastre cu cei necredincioşi.

Învăţături

1. Nu vorbi prea repede despre alţi oameni

Romani 12.14: Binecuvântaţi pe cei care vă persecută; binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Domnul Isus spune în Matei 5.44: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă.” Să ne gândim la cuvintele lui Ştefan, când a fost torturat până la moarte pentru credinţa lui: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” (Faptele apostolilor 7.60). Această rugăciune pentru iertare stătea în legătură cu mântuirea lui Pavel! Pavel a prigonit odinioară pe creştini; deci el avea experienţă cu ambele părţi (compară cu Faptele apostolilor 9.1). El nu a dat mai departe „informaţii pentru insider”, cum să te răzbuni pe aceia care prigonesc pe creştini. În loc de aceasta ne cere să binecuvântăm pe cei care sunt împotriva noastră şi ne resping.

2. Pune-te în situaţia altor oameni

Romani 12.15: Bucuraţi-vă cu cei care se bucură; plângeţi cu cei care plâng.

Uneori aceasta nu este chiar aşa de simplu, în mod deosebit atunci când pare că necreştinii din jur savurează mai mult succes şi trăiesc timpuri mai bune, în timp ce noi trebuie să îndurăm mai mult încercări. Însă în final toţi vom avea parte în viaţă de probleme şi bucurii asemănătoare. De aceea ar trebui să ne ostenim să ne punem în situaţia altora, atât în timpuri bune cât şi în timpuri rele. Dacă realizăm o relaţie cu ei şi ascultăm punctul lor de vedere (chiar dacă el nu corespunde în totul poziţiei noastre creştine), putem câştiga prietenia lor şi ne vom pregăti dreptul de a ni se cere cândva sfatul.

3. Nu te considera ceva mai bun decât alţii

Romani 12.16: Gândiţi acelaşi lucru unii faţă de alţii, nu gândind la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi; nu fiţi înţelepţi în ochii voştri.

Ne preocupăm noi de oamenii săraci, handicapaţi, înfometaţi sau bolnavi, şi le dăruim preţuirea noastră? Respectăm noi părerile oamenilor cu alte convingeri sau altă origine? Afirmaţia „nu fiţi înţelepţi în ochii voştri” înseamnă: „Nu fiţi închipuiţi!” Manifestările de protest, blogurile online şi comentariile arată că unii oameni gândesc în zilele noastre, că părerea lor este singura părere corectă. Ei sunt înclinaţi să dispreţuiască pe oricine şi să facă de batjocură pe oricine nu este de acord cu ei. Ar trebui să nu ne luăm aceasta ca model. Numai gândurile lui Dumnezeu sunt valabile, însă ar trebui să le prezentăm altora cu respect. Atitudinea „eu sunt mai sfânt decât tine” va răni mai mult decât orice altceva pe cei care sunt necredincioşi.

4. Nu încerca să plăteşti altuia cu aceeaşi monedă

Romani 12.17a: Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.

În mod trist noi toţi am avut parte cândva de vrăjmăşie, care nu se bazează pe nimic altceva decât pe cuvinte care rănesc şi fapte de răzbunare. Părţile implicate sunt deseori pline de amărăciune. De fapt acest cerc vicios ar putea fi întrerupt prin fapte sincere, prieteneşti (Romani 12.21). Proverbele 15.1 ne aminteşte că „un răspuns blând abate furia, dar un cuvânt aspru stârneşte mânia”.

5. Evită neîncrederea

Romani 12.17b: îngrijind de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor.

Noi ar trebui să facem totul, ca să evităm chiar şi numai presupunerea că noi am face ceva greşit sau nedrept. Probabil gândim, că nu joacă nici un rol, cum ajung acţiunile noastre la alţii, atâta timp cât ele „sunt privite ca fiind corecte” înaintea lui Dumnezeu. Însă Biblia ne învaţă, că totuşi joacă un rol felul în care alţii ne văd. În vecinătate ar trebui de exemplu să fim atenţi, cum procedăm cu casa noastră şi cu proprietatea noastră. La locul de muncă ar trebui să ne ferim să „ne însuşim” proprietatea firmei sau să folosim timpul de lucru pentru interese personale. Aşa cum de exemplu probabil am fi şocaţi, dacă unul din conducătorii noştri de biserică ar „înşela sistemul”, la fel necreştinii ar gândi şi despre noi, dacă prin şiretlicuri ne-am crea avantaje financiare sau am ocoli prescripţiile locului de muncă.

Indicaţii practice

Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală la tine.

Romani 12.21: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Versetul acesta sintetizează toate cele spuse. Să birui înseamnă nu numai să eviţi răul sau să-l ocoleşti, ci înseamnă de asemenea să te împotriveşti răului şi să-l birui! Suntem noi dominaţi de gândurile sau acţiunile noastre negative sau le învingem cu atitudini şi acţiuni pozitive, asemănătoare lui Hristos? Cu certitudine nu este simplu să se urmeze aceste indicaţii, în mod deosebit atunci când ne lovim de împotrivire. Ne putem însă gândi la ceea ce Domnul a spus acelora care L-au atacat. Dacă ne luăm pe Domnul ca model, atunci credinţa noastră va deveni vizibilă.

Isus spune în Luca 6.27: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc.” Să ne imaginăm idei creative şi bogate, cu care putem câştiga pe necredincioşi, în mod deosebit pe aceia care nu sunt prietenoşi faţă de noi. Du o ceaşcă cu cafea unui coleg dificil; pune în ordine grădina din faţa casei, care deranjează pe vecinul tău; trimite o ilustraţie sau un e-mail încurajator; sau vizitează oameni care sunt întristaţi sau bolnavi, şi du-le ceva de mâncare pentru cină. În cele mai multe cazuri ne va uimi răspunsul lor la dragostea lui Hristos, care prin noi s-a văzut în afară. Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală înapoi!

Versete călăuzitoare: Judecători 4.8,14;5.16-23; Filipeni 2

Judecători 4.8,14: Barac i-a zis: Dacă vii tu cu mine mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.” … Atunci Debora a zis lui Barac: „Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta.”

Judecători 5.16-23: Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor să asculţi behăitul turmelor? La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile! Galaadul de dincolo de Iordan nu şi-a părăsit locuinţa. Pentru ce a stat Dan pe corăbii? Aşer a stat pe malul mării, şi s-a odihnit în limanurile lui. Zabulon este un popor care a înfruntat moartea, şi Neftali la fel, pe înălţimile din câmpie. … Blestemaţi pe Meroza, a zis îngerul Domnului. Blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui! căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului, printre oamenii viteji.

Introducere

Noi am fost chemaţi de Dumnezeu la părtăşie. 1 Corinteni 1.9 ne spune: »Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.« Versetele 26 şi 28 ne arată cine sunt cei care sunt părtaşi. Nu sunt mulţi înţelepţi, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, lucrurile de jos ale lumii, lucrurile dispreţuite şi cele care nu sunt. Vreau să pun întrebarea: Suntem noi părtaşi liniştiţi (leneşi) sau suntem părtaşi activi? O albină a zumzăit toată săptămâna aceasta în urechea mea. Am citit de mai multe ori cântarea Deborei. Numele ei înseamnă „o albină”, şi unele din cuvintele ei au făcut o impresie adâncă asupra mea. Această albină era necesară, ca să-l încurajeze pe Barac. Cu toate că numele lui înseamnă „revărsat al zorilor”, el avea nevoie de o femeie, care să-l trezească şi să facă în el schimbarea, ca el dintr-un părtaş liniştit (leneş) să devină un conducător în Israel. Dumnezeu a chemat pe Israel cu o chemare minunată (cu toate că această chemare nu este aşa de minunată ca a noastră), atunci când le-a dat o ţară în care curgea lapte şi miere. Ea le aparţinea potrivit cu hotărârea lui Dumnezeu, dar ei trebuiau să ia în posesiune posesiunea lor, ei trebuiau să intre şi să pună mâna pe ceea ce le-a dat Dumnezeu.

Uitarea luării în posesiune

Dar în această privinţă ei au greşit. Primul capitol din cartea Judecători ne arată că Beniamin locuia la Iebusiţi (Judecători 1.21), pe care el nu i-a alungat din Ierusalim, că Dan a fost împins de amoriţi în ţinuturile deluroase (Judecători 1.34) şi el nu îndrăznea să coboare în câmpie. Duşmanul era pretutindeni şi niciuneia din cele douăsprezece seminţii nu i-a reuşit să ia pe deplin în posesiune partea care i-a căzut prin sorţi (Judecători 1.21-34). Nu tot aşa este şi astăzi la mulţi dintre noi? Noi am fost chemaţi cu o chemare cerească şi ţara este înaintea noastră. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos, însă nouă ne lipseşte energia spirituală şi drept urmare în prezent nu ne bucurăm de aceste binecuvântări. Avem nevoie de nădejde spirituală, ca să ne însuşim tot la ceea ce ne-a chemat Dumnezeu. Strigătul de trezire al Deborei era: »Scoală-te, pentru că aceasta este ziua în care a dat Domnul pe Sisera în mâna ta! N-a ieşit Domnul înaintea ta?« (Judecători 4.14). Tot aşa şi noi avem nevoie de strigătul de trezire insistent: »Trezeşte-te, tu care dormi, scoală-te dintre cei morţi, şi Hristos îţi va lumina« (Efeseni 5.14).

Ce tablou de deplâns oferea vechiul popor al lui Dumnezeu duşmanilor săi. Străzile erau pustiite, poporul, care trebuia să ia ţara în posesiune, s-a ascuns în peşteri şi văgăuni şi nu îndrăznea să se arate, ci trăia în ţara sa ca o naţiune înfrântă. Nu este deseori tot aşa şi la noi? În loc să ne bucurăm de tot ce ne-a dăruit Dumnezeu, în loc să avem acum un ospăţ de sărbătoare din roadele ţării cereşti, suntem sărăciţi şi apăsaţi şi deseori ne asemănăm cu un popor înfrânt. »Drumurile erau părăsite, şi călătorii apucau pe căi strâmbe. Satele încetaseră să existe.« (Judecători 5.6-7) Ţara dată de Dumnezeu a fost luată în posesiune de un neam de pribegi. Nu există în zilele noastre ceva asemănător? Vai, aşa este. Adunarea lui Dumnezeu nu are o prezentare triumfătoare a intrării ei victorioase în binecuvântările cereşti, ci de cele mai multe ori pare că se ceartă cu privire la existenţa reală a acestor binecuvântări.

Pe cine ne bazăm noi?

Cuvântul unei femei trezeşte pe Barac din inactivitatea lui, cu toate că el îi spune: »Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.« Chiar şi Barac – oricât de măreţ conducător era – avea nevoie de o femeie, care să înainteze împreună cu el, ca să-l ajute în lipsa lui de curaj. Se pare că lui i-a fost mai uşor să creadă o femeie, decât pe Dumnezeu. Cât de des şi noi ne uităm după cineva, care să ne conducă, după unul, care să fie cu noi, în loc să ne încredem în Cuvântul Domnului. »N-a ieşit Domnul înaintea ta?« (Judecători 4.14) Ne vine greu să ne punem încrederea în Omul hotărârilor Sale, în Hristos, care nu poate greşi şi care ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul timpurilor. »Aceasta este ziua în care Domnul a dat pe Sisera în mâna ta« (Judecători 4.14). Acest strigăt de tânguire al profetesei a mişcat nu numai pe Barac, ci şi pe alţi conducători ai poporului, aşa că aceştia şi-au oferit de bună voie ajutorul lor.

Nu ar trebui şi astăzi să fie la noi o dorinţă înnoită de a ne scula din adormire, să ieşim din indiferenţa sufocată, moartă, să ascultăm de strigătul de trezire al Domnului nostru iubit: să ne îndeplinim obligaţiile ca oameni, fiind conştienţi că El ne va da victoria şi ne va face capabili să intrăm în posesiunile noastre cereşti? Ce înseamnă pentru conducători şi pentru popor să se ofere de bună voie? Jertfă! Este acesta motivul pentru care aşa de mulţi dintre noi sunt părtaşi liniştiţi şi leneşi? Nicio afacere, nicio părtăşie nu va aduce foloase, dacă sunt numai părtaşi liniştiţi, şi cât de mare este numărul creştinilor, care trebuie numiţi aşa, pur şi simplu oameni care nu fac nimic. Dumnezeu vrea să ne oferim de bună voie în duhul lui Pavel, atunci când a spus: »Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.« (Filipeni 2.17) Acesta a fost rezultatul faptului că el cunoştea jertfa minunată, dăruirea de bună voie a lui Hristos. »… măcar că avea Chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, … S-a făcut ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce.« Dacă noi am fi permanent în prezenţa Domnului slavei, care a adus această jertfă minunată, atunci ne vom însuşi ceva din felul Lui de gândire şi din Duhul Lui. Noi nu dorim să fim conducători, însă mai mult decât aceştia sunt necesari. Barac nu a câştigat singur victoria. Au fost zece mii de viteji necunoscuţi cu el – în formaţie – pe care el i-a pus înaintea celor nouă sute de cară de fier ale lui Sisera. Tot aşa vorbeşte şi marele apostol în chip frumos despre  tovarăşii lui de lucru necunoscuţi »ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii«. Dacă privim la puternicele cară de luptă ale oştirilor celui rău, care vin să nimicească credinţa noastră, ne vom teme şi vom tremura la gândul cât de slabi suntem noi. Însă Dumnezeu este cu noi, şi cu siguranţă El va conduce pe poporul Său la victorie. Să fim asemenea lui Pavel, gata de a ne pune pe altar şi să fim vărsaţi, pentru ca voia lui Dumnezeu să se împlinească prin noi.

Duşmanul vrea totdeauna numai să despartă

Ce a făcut duşmanul lui Israel? Dacă vei privi harta Palestinei, vei vedea că între locuitorii din nord şi cei din sud a fost împinsă o pană de despicat, care trebuia să conducă la despărţirea lor. Duşmanul lui Dumnezeu este totdeauna preocupat să despartă pe poporul Său, căci despărţirile pricinuiesc slăbiciune. Sisera a înaintat în Valea Chison cu toate mijloacele sale de război, pe care le foloseşte şi în ziua de astăzi, însă prin strigătul Deborei poporul trezit s-a pornit în întâmpinarea oştirilor puternice, şi cu toate că nu avea nimic în afară de credinţă, aceasta a fost deajuns ca să pună pe delin duşmanul în încurcătură. Tu nu ai nevoie de niciuna din mijloacele de înarmare ale calificării teologice din zilele noastre, ca să fi capabil de luptă. De ceea ce ai nevoie este »scutul credinţei, cu care veţi fi în stare să stingeţi toate săgeţile arzătoare ale celui rău.«

Isahar, Zabulon şi Neftali au venit cu partea lor la cei zece mii de viteji, care au obţinut victoria. Dar erau şi adormiţi. Conducătorul lor era Ruben. »Tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele. Întâiul în vrednicie, şi întâiul în putere.« Însă »năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea.« (Geneza 49.3-4). Ne amintim că Ruben şi Gad, pe când copiii lui Israel erau gata de a intra în ţară, au dezamăgit foarte mult pe conducătorul lor Moise, rostind dorinţa să se stabilească pe partea stângă a Iordanului. Le-a fost permis, însă rezultatul a fost că ei au fost primii care au fost duşi în captivitate. De aceea, cât de necesar este şi astăzi să atenţionăm categoric pe cei care se apropie de lume, pe cei care nu vor să traverseze Iordanul, pe cei care sunt mulţumiţi să fie salvaţi din Egipt şi din necazul lor, dar care nu au dorinţa să locuiască în ţara cerească. Aceştia nu fac nici pe una, nici pe cealaltă, nu sunt nici calzi, nici reci, despre ei Domnul spune: »Te voi vărsa din gura Mea.« Ruben era prea leneş, nefolositor şi fără curaj, ca prin cuvintele Deborei să devină impulsionat pentru a lucra. El era unul din aceia care totdeauna stau înapoia zidului de apărare, care se aseamănă unei comisii care permanent face şedinţe, ca să aducă dovezi, dar care niciodată nu duce ceva folositor la îndeplinire. Cât de mulţi fraţi nu înaintează în lucrarea Domnului, deoarece îşi petrec viaţa să selecţioneze dovezile pentru despărţirile lor nefericite şi prin aceasta nu ajung niciodată la un rezultat final. »La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile inimii« (Judecători 5.16). El a rămas acasă, ca să-şi păzească oile, probabil a avut un mic conflict cu vecinul său, ca să rămână în exerciţiu, în loc să lupte cu duşmanii Domnului. Cât de des poporul lui Dumnezeu şi-a îndreptat armele unul împotriva altuia, în timp ce ar fi trebuit să pornească la luptă împotriva oştirilor puternice ale întunericului.

Un popor de oameni care nu fac nimic

»Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor, să asculţi behăitul turmelor?« Ruben a căutat ce era al lui, nu după lucrurile Domnului. Cât de cu totul altfel era duhul lui Timotei, care căuta lucrurile lui Hristos, care făcea lucrare de sclav în Evanghelie. El a învăţat de la Marele Slujitor, de la Domnul Isus, care a spus: »Vin să fac voia Ta, Dumnezeule«, şi care nu Şi-a plăcut Lui Însuşi. Timotei a inspirat ceva din Duhul harului Aceluia care a murit pe cruce, şi prin aceasta a fost în opoziţie cu mulţi contemporani ai săi cu adevărat îngrijorat de starea sfinţilor. Ce era cu Dan? El avea corăbiile lui, de care trebuia să îngrijească (Judecători 5.17). Ce era cu Aşer? El a rămas pe ţărmul mării, probabil să prindă peşte şi să repare mrejele (Judecători 5.17). Ce era cu Galaadul? El se odihnea de partea cealaltă a Iordanului şi savura comoditatea (Judecători 5.17). Aceşti oameni comozi nu aveau niciun interes de unitatea poporului, cu toate că aceasta era hotărârea lui Dumnezeu. Toţi urmăreau interesele proprii. Iordanul era adânc şi periculos, oile lor, corăbiile lor, mrejile lor aveau prioritate pentru ei şi constituiau interesele lor primordiale, şi ei gândeau că interesele Domnului se vor rezolva de la sine.

Versetul 23 al acetei cântări minunate s-a întipărit adânc în mintea mea din zilele tinereţii mele, când am citit un pliant al cărui conţinut l-am uitat, însă nu discuţia de pe reversul pliantului, care se baza pe acest verset:

”Blestemaţi pe Meroza”, zice Îngerul Domnului. „De ce, ce a făcut Meroza?” „Nimic!” „De ce să fie atunci blestemat Meroza?” „Pentru că ei nu au făcut nimic.”

Victoria lui Wellington la Salamanca nu a fost aşa de deplină, cum şi-a dorit el, deoarece un tovarăş de legământ, de care el era dependent, „nu a făcut nimic”, şi victoria de pe Muntele Tabor poate fi nesigură, deoarece Meroza era unul care nu a făcut nimic. Urmarea acestui fapt a fost, că el a fost lovit de blestemul greu. Mă mir, cum mulţi dintre noi pot să fie unii care nu fac nimic? Probabil vei răspunde: „Nu pot să predic.” Nu se cere, ca tu să predici, dar eşti solicitat să ajuţi Domnului, să fi cu El împotriva celor puternici. „Dar”, spui tu, „dacă El este puternic, atunci poate să-Şi facă singur lucrarea.” Desigur, însă fără să ţină seama de aceasta, El a aşteptat ca Meroza să vină în ajutorul Lui, şi tot aşa aşteaptă şi de la tine. Spui probabil: „Sunt aşa de slab, nu sunt nimic”? Nu ai auzit, că Dumnezeu foloseşte pe cei slabi, ca să pună în încurcătură pe cei puternici? El Îşi alege părtaşii dintre aceia care nu sunt nimic, însă El nu câştigă victoriile cu aceia care nu fac nimic. Domnul era mai puternic decât Sisera cu toate carăle lui, şi totuşi El S-a coborât până acolo, că a folosit oameni slabi pentru a obţine o victorie măreaţă.

Oameni pe care Dumnezeu poate să-i folosească

Dar ce fel de oameni a folosit El? Pe aceia care au luat pericolul asupra lor. »Zabulon este un popor care şi-a primejduit viaţa până la moarte; asemenea şi Neftali, pe înălţimile din câmpie« (Judecători 5.18). În zilele noastre auzim deseori cuvântul: „Mai întâi siguranţă!” Avem noi în viaţa noastră de credinţă a face cu siguranţa noastră? Ne temem că vom pierde oile noastre, corăbiile noastre, bunurile noastre şi punem pe prim plan afacerile noastre ca şi Aşer & Co.? Să ne amintim că interesul nostru cel mai înalt trebuie să fie lucrarea Domnului, şi după aceea depinde de El să ne ocupăm şi cu afacerile noastre. Ce diferenţă între vitejii Zabulon şi Neftali, care şi-au pus viaţa în joc, ca să lupte luptele Domnului pe partea dreaptă a Iordanului, şi leneşii Ruben şi Galaad, care şedeau comozi pe partea stângă a Iordanului.

În Filipeni 2 avem un exemplu frumos despre un adevărat, eroic, duh creştin. Acolo spune apostolul Pavel, că el este gata să moară, dacă moartea lui ar contribui ca chemarea lui Dumnezeu să devină cunoscută şi planul lui Dumnezeu s-ar împlini. Avem apoi în Timotei un om, care nu a fost chemat să moară, dar care era gata să ducă o viaţă de dăruire altruistă, pentru ca Biserica să fie binecuvântată şi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească. Şi în sfârşit, avem pe Epafrodit, al cărui nume derivă de la Epafrodita, zeiţa greacă a întâmplării, zeiţa jucătorilor. Copiii lumi îşi pun viaţa în joc pentru lucruri mărunte, însă mulţi creştini nu îndrăznesc să facă nimic pentru instaurarea Împărăţiei minunate a Domnului nostru şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Pavel spune despre Epafrodit: »Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte.« El se asemăna cu un om care umbla la confluenţa pieselor de artilerie, punându-şi viaţa în joc, pentru ca »să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine«. A luat pericole asupra sa, şi-a pus viaţa nu într-un duh de lăudăroşenie temerară, ci pentru scopul simplu, ca slujba sfinţilor din Filipi sub forma de ajutorare cu bani a conducătorului să poată avea loc. El s-a declarat de bună voie pentru aceasta, şi acum stătea într-o temniţă romană. Filipenii nu au fost părtaşi liniştiţi. În capitolul 1 Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu, că din prima zi ei au dovedit că iau parte la Evanghelie, şi încă o dată s-au arătat ca părtaşi activi. Ce duh minunat.

Întrebarea este, dacă noi suntem gata să ieşim din camera noastră şi să schimbăm canapeaua plăcută dinaintea televizorului cu lucrarea pentru Domnul, uneori obositoare. S-ar putea pune şi întrebarea, dacă aceasta este cu adevărat o viaţă, despre care la sfârşit putem spune înaintea Domnului „am făcut ce am putut” şi ce ar fi dacă ai auzi din gura Domnului »bine rob bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău« – atunci viaţa s-a meritat cu adevărat. Deci jos de pe canapea şi întreabă pe Domnul unde vrea să te folosească în Împărăţia Sa. Ai au dar al harului, care numai tu îl ai!

Mersul pe urmele lui Isus

În Noul Testament sunt unsprezece locuri, care vorbesc despre faptul că Domnul Isus cu poruncă directă şi personală „Urmează-Mă!” a chemat diferiţi oameni la ucenicie consecventă. Sunt următoarele versete: Matei 8.22; 9.9; 19.21; Marcu 2.14; 8.34; 10.21; Luca 5.27; 9.59; 18.22; Ioan 1.43 şi Ioan 21.19.

Pentru oamenii din timpul acela solicitarea „urmează-mă!” era ceva intim. În vorbirea obişnuită din timpul acela în Israel era o vorbire curentă. Cu acest strigăt – în ebraică „lech acharaj!” – rabinii (= cărturarii iudei) chemau pe tineri la studiul scrierilor sfinte în şcoala lor. Astfel rabinii aveau fiecare „ucenicii” proprii. (Cuvântul tradus în Noul Testament cu „ucenic” înseamnă de altfel în principiu „elev” sau „student”.)

Însă, atenţie: rabinii nu se considerau ca simpli transmiţători de cunoştinţe în sensul în care probabil astăzi se văd majoritatea învăţătorilor din societatea noastră. Nu, ei voiau efectiv să fie modele morale, care trebuiau să fie imitaţi de studenţii lor. Ei mergeau înainte, studenţii îi urmau.

Domnul Isus, Rabinul din Galileea, aştepta de la ucenicii Lui ca ei să înveţe de la El să înţeleagă bine Cuvântul lui Dumnezeu. Ce înseamnă pentru tine astăzi „studiul biblic”? Faci tu studiu biblic alături de citirea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu? Te consideri tu un elev al Domnului Isus? Înveţi tu de la El?

Domnul Isus nu doreşte ca noi numai să ne umplem capul cu realităţi şi adevăruri din Biblie. El doreşte ca noi să trăim în ele, prin aceea că mergem pe urmele Lui şi în felul acesta imităm exemplul Lui (1 Petru 2.21).

De aceea între „capul” şi „picioarele” unui ucenic trebuie să existe o relaţie corectă. Dacă capul devine tot mai mare prin multă ştiinţă şi picioarele rămân constante în mărimea lor, devine periculos. Centrul de greutate fizic al corpului se deplasează tot mai mult în sus – şi deodată se ajunge la o răsturnare fatală! Ucenicia în şcoala Domnului Isus este însă o chestiune unitară: dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi dorinţa mare de a trăi zilnic cu credincioşie învăţătura Domnului prin puterea lui Dumnezeu.

Este un privilegiu nespus de mare să fi în şcoala celui mai mare Rabin dintre toţi rabinii! Să ne gândim: Domnul Isus nu este un om oarecare. El este Dumnezeul veşnic, care „a venit în carne”! Despre El este valabilă afirmaţia din cartea Iov: „Iată, Dumnezeu este înălţat în puterea Sa; cine învaţă pe alţii ca El?” (Iov 36.22). De aceea trebuie să se spună: Domnul Isus nu este un rabin între rabini. El este Învăţătorul! Aceasta devine clar şi din Matei 23.8; „dar voi să nu fiţi numiţi Rabi; pentru că unul singur este Învăţătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi.” Te bucuri tu să ai privilegiul să înveţi de la El? (Matei 11.29.30)

Versete călăuzitoare: Romani 12.2; 2 Corinteni 10.5; Filipeni 2.3; 4.8; 1 Petru 1.13

Introducere

Titlul „Controlul gândurilor”[1] nu trebuie să dea impresia unei transe hipnotice sau a spălării minţii comuniste. Ea are a face cu responsabilitatea creştinilor, de a-şi controla gândirea. Biblia arată că viaţa gândurilor unui creştin născut din nou joacă un rol decisiv. Ceea ce suntem noi este influenţat în cea mai mare parte prin ceea ce gândim şi cum gândim. Proverbele 23.7 spune: „Aşa cum gândeşte [omul] în sufletul său, aşa este el.” Sfânta Scriptură ne arată nu numai responsabilitatea  asupra gândurilor noastre, ci şi unele linii directoare clare, care atrag după sine o viaţă a gândurilor ordonată şi plăcută lui Dumnezeu. Să studiem mai exact unele locuri din Biblie, care se preocupă cu controlul gândurilor.

Înnoirea minţii

Romani 12.2: … fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii …

În Romani 12.2 suntem solicitaţi să ne schimbăm felul de gândire. Noi nu trebuie să gândim aşa cum gândeşte lumea, ci aşa cum gândeşte Dumnezeu. Să observăm că prin expresia „lumea” nu este vorba numai de lucruri fără valoare sau de o listă de tabu. „Lumea” este în principiu un sistem de valori, care stă în contrast cu valorile biblice. Felul nostru de gândire trebuie să fie subordonat felului de gândire dumnezeiesc. De exemplu lumea spune, că tu trebuie să fii primul, dacă vrei să fi mare. Porneşte, la lucru, fi numărul unu! Însă Dumnezeu spune: dacă cineva vrea să fie cu adevărat mare, „să fie slujitorul tuturor” (Matei 20.25-28). Ne-am adaptat noi la sistemul de valori ale lumii sau ne-am transformat după felul de gândire al lui Dumnezeu? Slujim noi unii altora, sau ne manipulăm unii pe alţii? Care este adevărata noastră motivare, atunci când aspirăm la poziţii de conducere?

Observăm că deseori creştinii acţionează mai uşor conform etaloanelor lumeşti decât conform etaloanelor biblice. De cele mai multe ori nu avem probleme cu alcoolul şi drogurile, însă suntem ca mai înainte carnali, dacă năzuim după mărire, în loc să slujim unii altora. Acesta este numai un exemplu, care arată cum valorile lui Dumnezeu se deosebesc de cele ale lumii. Putem privi şi alte valori biblice în Matei 6.32,33 şi Luca 6.38 şi vom vedea cât de mult se deosebesc ele de sistemele de valori ale lumii. Creştinii trebuie să verifice permanent motivele, părerile şi convingerile lor, căci satan este un maestru al înşelătoriei, amăgindu-ne că cele două etaloane ale valorii nu ar fi aşa de diferite.

În afară de aceasta Romani 12.2 ne spune că înnoirea permanentă a minţii noastre este singura posibilitate prin care gândirea noastră se schimbă de la asemănarea cu sistemul de valori al lumii. Înnoirea gândirii noastre conţine o hrănire permanentă cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Digerarea” constantă a etaloanelor biblice va înnoi mintea noastră şi o va controla. Gândirea noastră precum şi faptele noastre nu vor mai fi determinate de lume, ci tot mai mult de voia lui Dumnezeu – „cea bună, plăcută şi desăvârşită.”

Gândurile luate în robie

2 Corinteni 10.5: … înrobind orice gând ascultării de Hristos.

Un alt principiu al controlului gândurilor este luarea în captivitate a gândurilor. În 2 Corinteni 10.5 citim că noi trebuie să facem fiecare gând rob al ascultării de Hristos. Gândurile imorale şi egoiste trebuie ţinute sub control, aşa cum erau ţinuţi prizonierii în timpuri de război. Ia seama că în contextul acestui pasaj biblic este vorba de ducerea luptei spirituale (2 Corinteni 10.3-5). Ne este aproape imposibil să oprim gândurile păcătoase să nu vină în mintea noastră, însă noi putem veghea, ca să nu ne preocupăm cu gânduri păcătoase. Martin Luther a spus odată: „Tu nu poţi opri păsările să nu zboare deasupra capului tău, dar le poţi interzice să-şi facă cuib pe capul tău.” Noi putem înceta să fantazăm. Putem înceta să citim anumite cărţi. Putem înceta să privim anumite filme, care strică gândurile noastre – la fel unele shows la televizor! Pe scurt spus, noi putem păzi mintea noastră să se preocupe cu gânduri care nu onorează pe Domnul Isus. Putem controla o mulţime de lucruri, care pătrund în gândurile noastre, şi putem controla foarte sigur, cu ce se preocupă gândurile noastre. Să nu permitem gândurilor dăunătoare să preia controlul asupra vieţii gândurilor noastre!

Să considerăm pe altul mai presus de noi înşine

Filipeni 2.3: … în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi.

Un fel de gândire smerit este de asemenea o parte importantă a controlului gândurilor. Cu toate că este mai uşor să vorbim despre responsabilitatea de a stăvili mândria noastră, decât de a o practica, Filipeni 2.2-4 ne dă anumite linii de ghidare clare, cum putem obţine smerenia. Versetul 3 ne dă unele sfaturi foarte practice, cum se poate stăvili mândria. Niciodată să nu gândeşti despre tine mai bine sau mai sus decât despre omul cu care ai a face – chiar dacă tu eşti mai iscusit sau mai bogat sau mai în vârstă sau mai frumos sau mai sportiv, şi aşa mai departe. Totdeauna să-l consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Cu toate că Dumnezeu a creat pe toţi oamenii la fel, totuşi El ne spune în locul acesta din Scriptură că este o cheie pentru controlul gândurilor în domeniul mândriei; să consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Aceste versete au fost adresate iniţial la credincioşi. Cu siguranţă în Filipi erau unii credincioşi mai talentaţi decât alţii, unii purtau mai mult povara lucrului decât alţii, şi unii erau „mai spirituali” decât alţii. Şi tocmai în această situaţie îndrumarea dată de Dumnezeu era pentru fiecare, să considere pe celălalt mai presus de sine însuşi! Poţi fi sigur, că noi am avea mândria mai mult sub control, dacă am respecta această îndrumare şi am avea gândurile noastre mai mult sub control. Un creştin mândru pare să aibă totul sub control, dar mândria necontrolată se extinde întotdeauna în valuri distrugătoare asupra altor oameni şi este un semn sigur al unei lumi a gândurilor necontrolate înaintea lui Dumnezeu.

Renunţare la prejudecăţi

Filipeni 4.8: … dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi

La fel de necesară este învingerea prejudecăţilor faţă de alţii. Această răspundere se întâlneşte în Filipeni 4.8, unde versetul acesta este studiat pe baza întregului plan secund al întregii epistole către Filipeni. Un motiv, pentru care apostolul scrie epistola aceasta, era începutul unei sciziuni în biserică. Motivul acestei sciziuni este necunoscut, dar nu este vorba de învăţătura de bază. Se pare că era vorba de un lucru secundar, în care biserica nu putea ajunge la unison – probabil o decizie financiară! În orice caz pare aşa că frecuşurile au condus la rivalitate şi atitudini negative între credincioşii din Filipi. Două femei pline de râvnă, Evodia şi Sintihia, erau active în mod deosebit în privinţa aceasta (Filipeni 4.2,3). Pavel ştia foarte bine, că dintr-un ţânţar se putea face un elefant. De aceea el solicita pe filipeni în întreaga scrisoare să iubească dezinteresat pe celălalt (vezi de exemplu şi contextul cunoscutului loc hristologic din Filipeni 2.5-11).

În Filipeni 4 se continuă îndemnurile referitoare la unitate:

• Filipenii erau solicitaţi ca împreună cu toţi credincioşii să practice blândeţea (stăpânirea de sine în cazul provocărilor; Filipeni 4.5)
• Ei nu ar trebui să se îngrijoreze de ceva în împrejurările în care se aflau – chiar dacă lucrurile nu se desfăşurau conform cu părerea lor (Filipeni 4.6).
• Pacea gândurilor şi inimii prin rugăciune (şi nu prin vorbiri manipulatoare ale altora) era calea de urmat (Filipeni 4.6,7).

Şi acum în Filipeni 4.8 li se dă filipenilor o ultimă „recomandare” pe calea lor spre o unitate mai mare. Ei trebuiau să gândească pozitiv unii despre alţii! Aceasta este valabil şi pentru noi! Noi nu trebuie să lăsăm gândurile noastre să se învârtă în jurul greşelilor fraţilor şi surorilor, ci să ne amintim de însuşirile lor bune. Să ne îndreptăm atenţia spre însuşirile nobile şi onorabile ale fratelui de care ne frecăm. Trebuie să fie ceva bun la el! Să ne gândim la ce este sincer şi demn de iubit la sora care ne vorbeşte pe la spate. Şi ea are unele însuşiri de valoare! Cu cea mai mică aparenţă de caracter ales sau cu cel mai mic aspect, pe care îl putem lăuda, ar trebui să ne preocupăm cu gândurile noastre. Fiecare credincios are slăbiciuni şi tării – şi tu! Dar dacă ne ostenim să ne îndreptăm privirea spre partea bună şi nu spre slăbiciunea unei persoane, vom observa că este posibil să anulăm prejudecăţile fraţilor noştri şi ale surorilor noastre. Încearcă să faci o listă, pe care să notezi toate aspectele pozitive ale omului care momentan de deranjează, şi observă ce efect are aceasta în controlul mult mai mare al gândurilor tale faţă de alţii. Acest fel de control al gândurilor va aduce nu numai pace în comunitatea ta, ci va aduce şi prezenţa lui Dumnezeu în inima ta (Filipeni 4.7), deoarece Îi place lui Dumnezeu când tu birui prejudecăţile (Filipeni 4.9).

Stabileşte priorităţi

1 Petru 1.13: Încingeţi-vă coapsele minţii voastre.

Un alt principiu al controlului gândurilor este stabilirea de priorităţi corecte, aşa cum vedem în 1 Petru 1.13. Să „încingi coapsele minţii” înseamnă să gândeşti disciplinat. Această expresie descinde din timpurile biblice, când oamenii îşi suflecau hainele sau le încingeau, ca să se poată mişca uşor. Prea multe lucruri secundare pot împiedica gândirea noastră şi priorităţile noastre şi pot avea efect negativ asupra lor. Privind la măreaţa noastră mântuire (1 Petru 1.3-12), trebuie „de aceea” să disciplinăm corespunzător gândurile noastre şi să stabilim corespunzător priorităţile noastre. Cât de mult timp risipim gândind la lucruri care în o sută de ani nu vor mai juca nici un rol – sau chiar numai într-un an!? De ce nu ne îndreptăm gândurile la adevărurile veşnice, aşa cum ne îndeamnă versetul acesta? Nu este vorba că noi nu avem voie să gândim la modă, la acţiuni, la Superbowl[2] sau alte teme lumeşti, ci că noi avem mult mai multă nevoie să ne obişnuim să gândim la lucruri care sunt cu adevărat importante. Probabil ar trebui să începem să practicăm prioritatea de a petrece zilnic un timp numai cu Domnul – prin citirea în Cuvântul Său şi prin vorbirea cu El în rugăciune. Să menţii un timp regulat de linişte cu Dumnezeu nu este o obişnuinţă uşoară, dar un astfel de control disciplinat al gândurilor este de cea mai mare importanţă, deoarece ne face să transpunem în practică toate celelalte principii ale controlului gândurilor.

Nu uita: Lumea gândurilor tale este importantă! Menţine-o sub control!

Adnotare

Tradus de la: Kontrolliere deine Gedankenwelt

Titlul original: „Mind Controll”
Sursa: www.growingchristians.org

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 22.16,17

Apocalipsa 22.16,17: Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt rădăcina şi vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.

Introducere

Aici avem ultima menţionare a Duhului Sfânt în Biblie, şi este o revelare pentru noi despre activitatea Lui neobosită. Ea ne arată de asemenea ce este „unitatea Duhului” în sens practic, exprimată în strigătul întreit din gura şi inima acelora în care El locuieşte şi pe care El îi aduce în armonie cu Sine Însuşi.

Strigătul Duhului este adresat lui Isus, Domnul nostru. El luminează în cer ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă. „Duhul şi Mireasa [Îi] spun: Vino!”, atunci când gloria Lui răsare în suflet. Al doilea strigăt este îndreptat spre aceia care Îl iubesc pe Isus şi a căror dragoste El o doreşte foarte mult, dar ale căror inimi au devenit somnoroase; lor le strigă: „Cine aude să spună: Vino!” Al treilea strigăt se îndreaptă spre cercul mare din afară al unei lumi nevoiaşe. Inima lui Dumnezeu este plină de compasiune faţă de ea, şi aceasta este exprimat în ultimul strigăt al Evangheliei din Biblie: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.”

Strigătul adresat Domnului

Duhul adevărului, Mângâietorul, a venit ca să ne arate lucrurile referitoare la Isus Hristos şi să-L onoreze. El are succes în lucrarea Sa, şi Hristos este glorificat, dacă inimile poporului Său răscumpărat sunt captivate de El aşa de mult, că celelalte lucruri pierd tot mai mult puterea lor de atracţie şi ele au nevoie numai de El şi îşi unesc pe deplin glasul cu ceilalţi având marea dorinţă, ca El să vină curând. Dacă inimile sfinţilor lui Dumnezeu se unesc în strigătul „Vino!”, atunci nu este nici un dezacord şi nici o contradicţie între dorinţa Duhului şi dorinţa acelora în care El locuieşte. Aceasta este unitatea Duhului. Duhul doreşte în orice moment ca Hristos să vină, şi începând din zilele de Rusalii El a lucrat neîncetat în privinţa aceasta, însă au trecut secole şi Hristos încă nu a venit. Oamenii au batjocorit mereu această speranţă măreaţă, însă Duhul nu S-a descurajat din cauză că a trecut aşa mult timp, ci El Îşi continuă lucrarea şi o va face până în momentul când ea va fi încununată definitiv şi veşnic cu succes, şi această ultimă menţionare în Cuvântul lui Dumnezeu a eforturilor Sale pune clar înaintea noastră această zi a gloriei.

Motivul principal, pentru care Hristos încă nu a venit, este, pentru că în primul rând El Îşi revendică dreptul asupra miresei Sale. La timpul potrivit El va primi Împărăţia, gloria şi omagierea generală, dar mai înainte El trebuie să aibă mireasa Sa, o Biserică desăvârşită şi corespunzătoare Lui. Până acum aceasta nu a fost posibil, căci Biserica nu este încă completă; însă Duhul nu va înceta lucrul Lui, până se va realiza aceasta şi ea va fi gata pentru a fi prezentată lui Hristos „fără pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta”. Atunci nu va mai fi nici o amânare. Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei cu o izbucnire de bucurie şi triumf, care va trezi pe sfinţii adormiţi şi va transforma pe cei în viaţă şi îi va strânge pe amândoi într-un întreg, Biserica nedivizibilă, pentru ca ea să-L întâmpine în văzduh. Este evident că această zi s-a apropiat. Noi credem că realitatea vorbeşte pentru aceasta, că dorinţa după venirea Domnului a crescut foarte mult şi astăzi mai mult decât oricând mai multe inimi spun: „Vino, Doamne Isus”! Duhul uneşte sentimentele Bisericii şi face ca ele să se contopească împreună în această unitate, al cărei urzitor şi susţinător este El. Şi El va continua această lucrare, până când El va fi străpuns nenumăratele oştiri care vor înconjura pe Miel, încununat cu bucurie şi lumină nepieritoare, ca să-L salute, pe El, marele „Eu sunt”.

Strigătul îndreptat spre cei care Îl iubesc

Este imposibil ca Duhul să Se fi putut odihni de lucrarea Sa, în timp ce aşa de mulţi, pentru care Hristos au murit şi pe care El îi iubeşte cu o dragoste care niciodată nu poate înceta, să fie indiferenţi faţă de El şi de venirea Lui. El trebuie să lucreze, ca să zguduie inimile din această stare de indiferenţă, pentru ca ei să se unească în strigătul Duhului. Şi aceia, care sunt în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu, vor spune: Duhul lucrează până acum, şi de asemenea şi noi trebuie să lucrăm; noi nu ne putem deda la odihnă până când toţi cei care au urechi de auzit vor fi aduşi în aceeaşi unitate a inimii şi cu acelaşi glas spun: Vino, Doamne Isus!

Cât de străin ne pare acea stare a inimii, pe care o găsim uneori, care este aşa de indiferentă cu privire la sentimentul credincioşilor noştri faţă de Hristos. Cât de total în afara unităţii practice a Duhului este aceasta, şi cât de mult trebuie aceasta să descurajeze pe slujitorii Domnului, care merg la nord şi la sud, la răsărit şi la apus cu strigătul: „Iată, Mirele. Ieşiţi în întâmpinarea Lui!” O astfel de indiferenţă faţă de o chestiune de cea mai mare importanţă arată că inima nu este în concordanţă cu Duhul Sfânt şi are puţină înţelegere pentru dorinţa Domnului pentru sfinţi. Fie ca scriitorul şi cititorul să fie păziţi prin marea îndurare a lui Dumnezeu de o astfel de stare. Să auzim adevărul şi să ne bucurăm de el: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre.” Biserica lui Dumnezeu este o singură Biserică, un singur Duh locuieşte în ea, şi Mielul, care a murit ca s-o răscumpere, este singura ei speranţă măreaţă. Fie ca această realitate mare să cuprindă inimile noastre şi să-i acorde locul ei adevărat în viaţa noastră; atunci vom fi activi  pentru înviorarea strigătului Duhului în inimile tuturor sfinţilor.

Strigătul adresat lumii

Inima care este în unison cu Duhul va fi nu numai fidelă faţă de Hristos şi va aştepta venirea Lui, şi totodată va purta grijă de cei care cred împreună cu ea, ca ei să nu adoarmă, aşa cum adorm unii, ci ea se va osteni pentru salvarea sufletelor, va da lumii lipsită de mângâiere şi de speranţă o invitaţie solemnă. S-a spus că un bărbat al bisericii fidel va fi şi un evanghelist fidel, şi aceasta este adevărat. Nimeni nu a intrat mai mult în unitatea Duhului decât apostolul Pavel; nimeni nu a lucrat şi a slujit cu râvnă mai mare, pentru ca sfinţii să fie aduşi într-o stare potrivită pentru venirea Domnului. Căci din ce inimă caldă, plină şi totuşi îngrijorată trebuie să fi venit strigătul: „Sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos. Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos.”! Şi totuşi el era bărbatul care din cetate în cetate, dintr-o ţară în alta a îndurat necazuri nespus de mari, ca să predice vestea bună fiecărei făpturi de sub cer. Mântuitorul şi Domnul lui dorea să salveze suflete, atunci când El era aici pe pământ, şi la Pavel a fost la fel, căci viaţa Domnului Isus a devenit vizibilă în trupul lui muritor, şi compasiunea lui Dumnezeu a umplut sufletul său. El era un vas predat pe deplin Domnului său, prin care Duhul putea vorbi şi lucra; el era un om umplut cu Duhul Sfânt.

Au trecut aproape două mii de ani de când Duhul a încredinţat prin acel vas mesajul harului urechilor unei lumi lipsită de speranţă, şi El caută încă oameni care în concordanţă cu El lasă să răsune strigarea: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.” Inima lui Dumnezeu nu este încă satisfăcută, izvorul apei vieţii ţâşneşte încă proaspăt ca întotdeauna. Până când Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei, această sferă de influenţă stă deschisă pentru toţi cei care caută să păstreze unitatea Duhului. Sunt realmente aceste două sfere: Biserica şi lumea, şi binecuvântat va fi slujitorul pe care Domnul la venirea Lui îl va găsi preocupat cu interesele Sale în aceste două sfere de acţiune.

Versete călăuzitoare: Ioan 7.37-39

Ioan 7.37-39: În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.

Duminica trecută am studiat despre Duhul Sfânt în tabloul izvorului de apă. În seara aceasta Domnul nostru ne prezintă în capitolul citit darul Duhului Sfânt, însă noi vom vedea, că El o face nu în tabloul izvorului de apă, care curge în viaţa veşnică, ci noi vedem prezentat un trup, din care curg râuri de apă vie. Ne găsim încă în această parte a evangheliei după Ioan într-un domeniu în care Domnul foloseşte tablouri în vorbirea Sa. Dacă vom merge puţin mai departe în această evanghelie vedem că această vorbire în imagini încetează şi vom găsi afirmaţii foarte simple şi clare ale Domnului despre Duhul lui Dumnezeu Însuşi, despre venirea Sa, despre caracterul Său şi despre ceea ce El va face după venirea Sa. Dar aici ne găsim încă în domeniul tablourilor şi putem fi siguri că prin aceasta Domnul urmăreşte un scop foarte înţelept, atunci când vorbeşte în felul acesta.

Ce frumoase şi atrăgătoare sunt cuvintele lui simbolice: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a spus Scriptura.”« Nu este lăsat pe seama noastră să ghicim sau să deducem care este înţelesul acestor cuvinte, ci este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care prin evanghelist dă înţelesul. «Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.«

În capitolul 4 al evangheliei după Ioan citim despre viaţa în puterea Duhului Sfânt, care va fi dată ca un izvor de apă şi stă în legătură cu prezenţa Mântuitorului smerit, cu gânduri smerite, milos şi totuşi respins, care S-a coborât ca să vină pe pământul acesta. În acest capitol găsim, că primirea Duhului Sfânt de către credincioşi este strâns legată atât de lepădarea pe pământ a Fiului Omului cât şi de înălţarea Lui în slava cerească. Pe de o parte lumea, care nu Îl vrea, pe de altă parte cerul, care Îl revendică pentru sine. În acest loc din Scriptură vedem că darul Duhului este legat direct cu locul actual în slava cerească, pe care Domnul Isus ca Om l-a ocupat. Înainte să încercăm cu ajutorul Domnului să cercetăm mai îndeaproape acest text, probabil ar trebui să prezint contextul în care el stă. Totul în Scriptură stă într-o ordine minunată şi dumnezeiască. Şi cei care au fost prezenţi aici în serile anterioare, vor vedea că există o lumină crescândă, o dezvoltare a adevărului în legătură cu ceea ce Domnul nostru prezintă în locul acesta, dacă comparăm cu ceea ce avem deja. Care sunt condiţiile cadru, pe care le găsim aici? Este faptul trist şi serios, că lumea nu voia să aibă nimic cu Hristos. Lumea nu voia să primească binecuvântările de la El. Şi acesta este de fapt motivul pentru care El părăseşte complet scena şi spune că El va merge la locul care I se cuvenea şi va binecuvânta peste măsură de mult pe cei care Îl vor urma în acest loc.

Capitolul 7 începe cu următoarele cuvinte: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare.« (Ioan 7.1) El ştia exact, că moartea Sa era un lucru hotărât din partea iudeilor şi de aceea a plecat din Iudeea. Citim în continuare: »Şi sărbătoarea iudeilor, a corturilor, era aproape.« În capitolul anterior găsim în versetul patru cuvintele: »Dar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape« (Ioan 6.4). Gândeşti tu, că este o simplă întâmplare că în capitolul 6 citim despre sărbătoarea Paştelor şi despre sărbătoarea corturilor în capitolul 7? Imposibil! Ambele sunt simboluri importante şi ambele ocupă o poziţie mare şi importantă în scrierile Vechiului Testament. Paştele prezintă moartea Domnului Isus. Nu trebuie să ne îndoim deloc de aceasta, deoarece apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 5.7: »Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.« Dacă mergem în cartea Deuteronom capitolul 16, vedem trei ocazii în care iudeul trebuia să apară înaintea Domnului. Aceste ocazii erau Paştele, sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea corturilor. Aşa cum am spus deja, Paştele era un tablou al morţii Domnului şi prin aceasta un tablou al crucii. Sărbătoarea săptămânilor corespunde clar rusaliilor şi prin aceasta venirii Duhului Sfânt (compară cu Leviticul 23.15-20; Faptele apostolilor 2.1-4). Sărbătoarea corturilor este un tablou al Împărăţiei de o mie de ani. Ea constă din pace, odihnă şi glorie sub guvernarea Domnului Isus. În evanghelia după Ioan citim despre respectarea sărbătorii Paştelui şi a sărbătorii corturilor. Dar nu găsim nici o menţionare a sărbătorii săptămânilor. Şi motivul pentru aceasta trebuie căutat în aceea, că sărbătoarea săptămânilor era umbra a ceva care mai trebuia să vină, şi anume Rusaliile, venirea Duhului Sfânt. Contraimaginea sărbătorii corturilor este scena binecuvântării şi gloriei, când Numele Domnului va da naştere în cele din urmă la bucurie mare şi fericire mare în toată lumea. Aceasta este încă o chestiune de viitor. De aceea sărbătoarea corturilor nu are nici o replică sau contraimagine în creştinătate. Împlinirea ei încă nu a avut loc şi ea va avea loc când va veni Împărăţia Domnului Isus.

În capitolul 6 al evangheliei după Ioan întâlnim dorinţa lor de a face pe Domnul Isus Împărat. În versetul 15 citim: »Isus deci, ştiind că ei vor veni să-L ia ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur.« (Ioan 6.15) Dar cum era posibil să se instaureze împărăţia acolo unde păcatul domnea neînfrânat şi starea lumii acesteia era aşa fel, cum o vedem şi astăzi? Imposibil. Şi acesta este şi motivul pentru care puţin mai târziu în capitolul 6 Îl vedem pe Domnul cum El arată clar poporului, că El trebuia să moară şi ei, dacă nu vor mânca carnea Lui şi nu vor bea sângele Lui, nu vor avea viaţă. »Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă« (Ioan 6.53). Acestea sunt cuvintele Lui. Se poate spune că cuvintele Lui n-au fost recunoscute atunci şi chiar şi astăzi nu găsesc o acceptare generală.

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor, că ceea ce noi găsim aici în capitolul 6 este contraimaginea manei, a pâinii, pe care israeliţii au avut-o în pustiu. Nu mă îndoiesc, că în Ioan 5; 6; 7 avem un tablou remarcabil a aceea ce fiecare iudeu ar înţelege imediat. În capitolul 5 îi găsim întrucâtva în Egipt, în robie. În capitolul 6 îi găsim în pustiu cu mana în mijlocul lor. Şi în capitolul 7 ei sunt în Canaan şi sărbătoresc sărbătoarea corturilor. Dar s-ar putea pune întrebarea: de ce îi găsim în capitolul 5 în Egipt? Ce vedem acolo? Vedem acolo câţiva schilozi, care sunt vindecaţi prin Domnul de bolile şi durerile lor. Exact aceasta era ce a avut loc în istoria lui Israel. Ei au fost eliberaţi din Egipt prin puterea harului lui Dumnezeu şi aici avem un om, a cărui suferinţă se asemăna cu a lor, şi pe Domnul Isus, DOMNUL IEHOVA, care acum El Însuşi Se afla pe pământ şi care vindeca în chip desăvârşit. În capitolul 6 Domnul face aluzie la experienţa lor din pustiu. Nu au avut ei acolo mana? Ba da. Şi apoi El spune: »Eu sunt pâinea vieţii«. Eu sunt adevărata mana. Voi trebuie să Mă mâncaţi pe Mine, voi trebuie să Mă posedaţi pe Mine. Atunci ei resping aceasta şi cârtesc împotriva Lui, aşa că atunci când mergem în capitolul 7, unde se aminteşte sărbătoarea corturilor şi care într-o oarecare măsură este şi ţinută, Domnul refuză să recunoască sărbătoarea prin prezenţa Sa. De aceea ziua instaurării ei este amânată. Bucuria pe pământ trebuie schimbată cu bucuria în cer, care stă în legătură cu Fiul Omului lepădat pe pământ, dar încununat în cer.

Domnul era afară şi aceia, care voiau să-L urmeze, trebuiau să întrerupă relaţiile cu ceea ce era de la om şi de la lume, ca să se alipească de Cel lepădat. Duhul lui Dumnezeu consideră important să numească acest eveniment, sărbătoarea corturilor, ca fiind sărbătoarea iudeilor. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la paşte, care de asemenea este numit sărbătoarea iudeilor. Cei care cunosc Scriptura îşi vor aminti că în capitolul 23 din cartea Leviticul, unde găsim o relatare detaliată a instaurării acestor sărbători, se spune mereu că sunt sărbătorile Domnului. Aici în evanghelia după Ioan Duhul lui Dumnezeu le declară exclusiv ca sărbători ale iudeilor. Totul era fals, fără conţinut, neveritabil şi cu regret aceasta este exact ceea ce noi astăzi găsim în creştinism. El, Cel care este suma şi substanţa a toate, şi prin aceasta şi contraimaginea a acestor simboluri, Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu era prezent. În El ar fi putut să aibă loc împlinirea lor. Dar ce pagubă, că ei nu L-au recunoscut şi El era Cel nedorit, Cel ne-binevenit şi Cel necunoscut. Dar nu numai aceasta, El era şi Cel urât, Acela a cărui moarte au pregătit-o iudeii în timp ce ţineau sărbătoarea care se referea la El. De aceea El a plecat.

Capitolul nostru începe cu motivarea acestei acţiuni: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.« În continuare vedem cum fraţii Lui vin la El şi spun: »Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.« El a făcut dintr-o cantitate mică, care consta din 5 pâini şi 2 peşti, mai mult decât era necesar, ca să sature o mare mulţime de oameni. Aşa cum ne relatează versetul 5, nici fraţii Lui de trup nu credeau în El (Ioan 7.4,5), dar cu toate acestea ei s-ar fi bucurat foarte mult, dacă ei prin legătura lor cu El, care putea face astfel de lucrări copleşitoare, ar fi primit un impuls în lume. Ce trist este să vezi, că omul foloseşte cu uşurătate Numele lui Hristos pentru a-şi mări popularitatea în lume. Aceasta este inima omului. Fraţii Lui spun în continuare: »căci nimeni nu face ceva în ascuns, ci caută să fie cunoscut în public; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.« Arată-Ţi valoarea, exercită adevărata sărbătoare a corturilor şi întemeiază Împărăţia. Arată-Te lumii, ocupă-Ţi locul în lume, căci prin aceasta vom profita şi noi. Aceasta este ceea ce gândeau ei în realitate. Dar care este răspunsul Lui? »Timpul Meu n-a sosit încă, dar timpul vostru totdeauna este gata.«

Acesta este un cuvânt foarte serios pentru cel necredincios. Timpul tău este totdeauna gata. Tu, cel neîntors la Dumnezeu, astăzi este timpul tău. Ziua de astăzi aparţine timpului lumii. Este foarte impresionant, când vedem aici cuvântul Domnului cu privire la sine Însuşi: »Timpul Meu n-a sosit încă«. El Se referă la moartea Sa. Dar cât de cu totul altfel este afirmaţia Lui cu privire la ei. Acum este vorba de timpul lumii, de ziua lumii şi de ziua omului. Timpul vostru însă este permanent gata. Lumea nu vă poate urî pe voi, lumea iubeşte ce este al ei. Tu eşti o parte şi un element al ei. Ea nu te urăşte. Tu eşti o parte integrantă a ei. Probabil eşti necesar pentru progresul ei. Pe Mine însă ea Mă urăşte, deoarece mărturisesc despre ea, că faptele ei sunt rele. Duceţi-vă voi la sărbătoare. Lumea şi religia ei s-au potrivit atunci ca şi acum foarte bine una cu alta şi fiecare creştin ar trebui să se gândească foarte bine dacă el contribuie sau nu contribuie la reînvierea scenei din Ioan 7. Este vorba de înfăţişarea exterioară de bucurie lipsită de orice realitate. Era un simplu formalism exterior şi religios; mort, deoarece era fără Hristos. Nu exista nimic care putea să satisfacă sufletul.

Dar Domnul răspunde fraţilor Săi cu cuvintele: »… Suiţi-vă voi la sărbătoarea aceasta. Eu nu Mă sui la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă timpul.« Când după aceea fraţii Lui s-au suit, S-a dus şi El – dar pe ascuns. Nu ca să Se ataşeze de ei, ci să apară ca Martor împotriva a ceea ce avea loc. El merge direct în Templu, ca să vorbească public. Erau deja multe discuţii cu privire la Persoana Sa şi poporul nu era unanim în privinţa aceasta. Aceasta este totdeauna aşa. Dar nici în această hală oamenii nu sunt una cu privire la El. Sunt inimi care Îl iubesc şi se bucură de El, şi sunt inimi care nicidecum nu se interesează de El, şi să şti, că tu aparţii acestora din urmă, dacă nu eşti încă mântuit. »Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El.« Ei nu aveau nici o certitudine. Ce era El? Şi: Cine era El? Acestea erau întrebări care îi preocupau. Era El Fiul lui Dumnezeu? Hristosul? Un Om bun sau era numai un înşelător? Nimeni nu ştia. Însă El s-a urcat la Templu şi i-a învăţat. »Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?«

Aceasta era întrebarea următoare. O astfel de slujbă n-au auzit niciodată. El nu a stat niciodată la picioarele cărturarilor. El nu a vizitat niciodată o instituţie de pregătire teologică, şi nici institutele rabinice, şi de aceea Îşi pun întrebarea: »Cum ştie Acesta carte?« Este o realitate că omul gândeşte, că este imposibil să fi un om cult dacă tu însuţi nu te-ai străduit să înveţi sau să mergi la o şcoală. Dumnezeu este dat la o parte şi Duhul Său este ignorat. Isus a răspuns: »Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis.« Ce har se cuprinde în răspunsul Său! Hristos Se ascunde singur înapoia lui Dumnezeu Tatăl. Este de asemenea remarcabil, cât de clar Îl vedem aici ca Trimisul lui Dumnezeu. Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. »Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.« Pe de altă parte îi este posibil oricui care vrea să cunoască voia lui Dumnezeu. »Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Trimisul lui Dumnezeu a venit ca să prezinte inima şi gândurile lui Dumnezeu şi natura Lui, planul Lui şi intenţiile Lui, precum şi să desfăşoare dragostea lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu a fost motivul şi ţelul Său. Egoismul era străin lui Isus. El a vorbit totdeauna despre Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi astfel citim: »dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Să ne oprim la acest loc. Ţelul lui Isus, când El a mers prin lumea aceasta era să reveleze natura lui Dumnezeu şi să dezvăluie ce era în inima Tatălui şi să aducă omului ce avea el nevoie în ruina sa, în suferinţa sa, în necazul său şi în păcatul său. Toate acestea ar fi imposibile dacă El Şi-ar întemeia împărăţia. El ştia, că nimic altceva decât numai moartea Sa putea să împlinească cerinţele lui Dumnezeu şi nevoia omului. Şi El de aceea a venit, ca să facă voia Aceluia care L-a trimis. În alt loc citim cuvintele Sale: »căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia mea, ci voia Celui care M-a trimis.«

Domnul întreabă acum care sunt motivele furiei lor împotriva Lui. El a vindecat un sărman olog, care 38 de ani la lacul Betesda nu a avut parte de nimic altceva decât numai de dezamăgiri. Când un om primeşte circumcizia în ziua de sabat, pentru ca Legea să nu fie încălcată, vă mâniaţi pe Mine dacă am făcut un om deplin sănătos în ziua de sabat? În capitolul 5 versetul 17 citim: »Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez.« Cum putea Dumnezeu să Se odihnească într-o lume de păcat, unde răul se răspândea nestingherit, unde domina satan, guverna moartea şi omul era nenorocit şi nefericit – cum putea Dumnezeu să se odihnească acolo? Natura Lui de dragoste făcea aceasta imposibil. Şi de aceea cuvintele: »Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez«. Acesta este răspunsul lui Hristos. Este imposibil să excluzi înlăuntrul lui Dumnezeu şi tot aşa de imposibil este să opreşti revărsarea harului Său şi bunătăţii Sale. Şi astfel vedem aici pe Fiul Tatălui, expresia binecuvântată şi vie a Dumnezeului minunat, care umple inima lui Dumnezeu, spunând: »Nu judecaţi după aparenţă, ci judecaţi după dreptate.« Rezultatul a fost că au luat naştere mai multe discuţii cu privire la El şi fariseii au trimis slujitori, ca să-L prindă. Ei s-au hotărât să-L omoare, dar nu ştiau cum să înceapă. Nimeni nu a pus mâna pe El, căci ceasul Lui încă nu venise. Ceasul în care El Îşi va da viaţa pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru salvarea oamenilor, pentru îndepărtarea păcatului şi distrugerea puterii lui satan.

Situaţia însă a evoluat spre o criză. Mai marii sărbătorii corturilor s-au unit în omorârea Sa. Şi când au venit slujitorii, ca să înlăture Martorul credincios al lui Dumnezeu, după porunca lor, observă ce spune El: »Mai sunt cu voi puţin timp şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni.« El nu spune aceasta cu privire la un suflet care Îl caută insistent. Această afirmaţie nu este valabilă pentru o inimă care Îl iubeşte. Nu este vorba de cineva care tânjeşte după mântuire, care caută har. Nu, aceste cuvinte sunt adresate duşmanilor Săi de moarte, care cereau sângele Lui. »Unde sunt Eu, voi nu puteţi veni. Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi?”« Este vorba de faptul că El Se întoarce acolo de unde a venit. Şi când El va face aceasta, El va deschide un drum spre Dumnezeu, aşa că oricine Îl urmează într-acolo o poate face pe baza legitimă a lucrării de mântuire înfăptuite. Adversarii Lui sunt total derutaţi de cuvintele Lui şi arată aceasta prin întrebarea lor: »Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci! Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni”?«

Aceasta ne conduce la cuvintele remarcabile, pe care dorim să le studiem mai detaliat: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.”« Sărbătoarea a durat deja 7 zile şi aceasta era ziua a opta. Şapte este în Scriptură numărul caracterului complet, în timp ce ziua a opta este legată cu binecuvântările învierii. Era în ziua a opta, prima zi a unei săptămâni noi, când Domnul a înviat din morţi. Era la opt zile după ceea ce ne este relatat în Luca 9.23-24, că El a fost văzut în glorie pe muntele schimbării la faţă. De aceea tu vei găsi în Scriptură că ziua a opta stă în legătură cu binecuvântările şi cu gloria învierii.

Sărbătoarea corturilor ne arată două aspecte. Tipologic arată spre venirea Împărăţiei şi aminteşte de intrarea lui Israel în Canaan. Dumnezeu a îndemnat categoric pe poporul Său, care a ieşit din Egipt, a călătorit prin pustiu şi a ajuns în ţara făgăduită, ca o dată pe an, la sfârşitul recoltării şi culesului viilor să sărbătorească timp de şapte zile o sărbătoare. Ce înseamnă în acest context recolta şi culesul viilor? Nu am nici o îndoială cu privire la ceea ce reprezintă ele. Recolta este în Scriptură un tablou al judecăţii, pe care Domnul o va face odată asupra lumii. O judecată de diferenţiere, în care El va salva pe cei drepţi, şi pe cei răi îi va strânge, conform cu Matei 13.38-43. După aceea vine culesul viilor, şi ce simbolizează el? Este vorba de judecata fără nici o diferenţiere, pe care Fiul Omului o va vărsa peste o lume vinovată şi pătată de sânge, precum şi peste aceia care poartă Numele Lui într-un chip fals şi nevrednic. După acest cules al viilor vedem cum este prezentată Împărăţia Sa şi cum va fi ea instaurată şi de aceea sărbătoarea corturilor nu trebuia sărbătorită mai înainte ca să se fi încheiat recoltarea şi culesul viilor (compară cu Deuteronomul 16.13). Prin această sărbătoare Israel exprima în ce fel ei au fost eliberaţi din Egipt şi din sclavie, cum Domnul i-a condus în timpul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustiu şi cum în cele din urmă El i-a strămutat în ţara făgăduită, unde El a pregătit un loc pentru ei, care corespundea inimii Lui pline de dragoste. Era o sărbătoare a bucuriei. Ea trebuia caracterizată de veselie. »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii … «Să observăm că numai la această sărbătoare se afla o zi suplimentară în afara celor şapte zile planificate, în care fiecare era plin de bucurie. Dar unde era Hristos? El era afară şi total despărţit de ceea ce avea loc. »Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.« El ştia, că cu toată festivitatea, care se oferea ochilor, El era înconjurat de inimi epuizate, suferinde şi însetate. El ştia că în mulţimea mare, care participa la slujba religioasă, se găseau multe suflete nesatisfăcute, goale şi însetate. Şi nu vedem noi şi astăzi mii de suflete în aceeaşi stare? Ce sete şi suferinţă, da, ce necaz al inimii se arată în mijlocul unei formalităţi religioase, supra îmbelşugate. Ce binecuvântat este să auzi cuvintele Mântuitorului: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Ce vrea El să spună prin cuvintele »dacă cineva«? Aş dori cu plăcere să ştiu, pe cine nu include El în aceste cuvinte. Este un suflet însetat aici? Da? Atunci El Se referă chiar la tine. S-ar putea ca tu să întrebi: nu se referă aceasta la sfinţi şi la credincioşi, la aceia care au nevoie de înviorare şi de aceea ei trebuie să vină la Isus şi să bea? S-ar putea că şi la aceasta se referă, dar vreau să mă feresc să limitez Scriptura la aceasta. Eu citesc aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« »Să vină la Mine«, spune Isus. Dar s-ar putea, ca tu să-mi spui acum, că aici este vorba de aceia care după venirea Duhului Sfânt trebuiau să fie umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aici se pleacă de la faptul că Isus S-a reîntors deja în cer.

Corect, dar nu poate fi nici o îndoială, că Salvatorul nostru, care acum era înălţat la cer şi glorificat, în timp ce El era aici şi mergea prin această lume întunecată, epuizată, neliniştită şi însetată, invita pe toţi. Oricine voia, să vină, ca să bea. Şi orice inimă nefericită, care în această seară aparţine acestei societăţi de însetaţi, să ia seama ce spune El aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Desigur recunosc, că aici este presupusă existenţa setei, a unei nevoi şi că noi trebuie să venim la El, dacă însetăm. Şi este Persoana Sa care astâmpără setea aceasta. Nimeni nu vine la El, dacă nu se simte însetat. Şi trebuie să recunosc, că Duhul lui Dumnezeu trezeşte această sete, acest simţământ al suferinţei şi al nemulţumirii. Avem noi în seara aceasta astfel de inimi printre noi? Ascultă, prietenul meu: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea«. Şi ce vei găsi, atunci când vii: că El te face mulţumit şi îţi astâmpără setea? Mult mai mult decât aceasta! O înghiţitură de apă rece va potoli setea. Ce spune El aici? Îţi voi astâmpăra setea? Nu, ci El spune: te voi face capabil să stingi setea multora. Te voi face ceva. Nu izvorul, căci El este izvorul, ci un canal de binecuvântare pentru alţii. Tu vii la Mine şi Eu vreau mai întâi să-ţi potolesc setea sufletului tău şi după aceea vei deveni un canal prin care râurile lui Dumnezeu vor curge spre cei însetaţi, precum şi spre ceilalţi nevoiaşi. Când inima bea din ceea ce este în Isus şi devine satisfăcută, atunci apele se revarsă şi înviorează alte suflete însetate. Mărturia devine simplă şi naturală. Aici ajungem la o temă minunată şi aproape că îmi este teamă să o ating. Este aşa de măreaţă, aşa de desăvârşită şi de binecuvântată. Tu vii în suferinţa ta, în necazul tău şi cu nevoia ta la Isus, şi ce găseşti? Tot ce inima îşi poate dori. Şi după aceea devii un canal al celor mai bogate binecuvântări pentru alţii.

În privinţa aceasta toate depind de Duhul Sfânt, »pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El«. Nu este liniştită numai setea, ci din »trupul aceluia« vor curge şi râuri de apă vie. Este clar, că aceasta este posibil numai prin puterea Duhului Sfânt, care vine din gloria în care este Hristos, ca să umple cu gloria Sa inima credinciosului în care El a intrat. Sunt cuvinte minunate, pe care noi le citim în versetele 38 şi 39: »din inima (sau: trupul) lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era (dat), fiindcă Isus nu fusese încă slăvit« (Ioan 7.38,39). Ce putea să fie mai potrivit pentru lumea aceasta, care se asemăna cu un pustiu uscat, decât »râurile de apă vie«, care curg prin ea? Noi putem numai să ne minunăm, că suntem aceste canale, prin care trebuie să curgă aceste râuri. Dar tocmai acesta este scopul pentru care noi după întoarcerea noastră la Dumnezeu am fost lăsaţi încă aici. Noi trebuie să fim martori ai Domnului nostru, care nu mai este aici. Acest tablou de aici stă în opoziţie evidentă cu cel din capitolul trei, în care naşterea noastră din nou este descrisă ca fiind »prin apă şi prin Duhul«. Nu este nici vorba de »izvoare de apă, care ţâşnesc în viaţa veşnică« (Ioan 4.14), care este un tablou al puterii Duhului în cel credincios, căruia îi dăruieşte bucuria conştienţei de legătura lui cu Tatăl şi cu Fiul, prin care credinciosul ajunge să savureze lucruri pe care el nu le poate vedea, deoarece ele sunt cereşti şi veşnice (Ioan 4). Nu, fără îndoială »râurile de apă vie» din capitolul şapte sunt legate mai mult de slujire decât de adorare. În afară de aceasta ele ne fac să ne gândim la Izvorul inepuizabil a întăririi (înviorării) permanente, care conduc pe credincios prin Duhul să se ridice deasupra împrejurărilor care acţionează asupra lui. De ce îţi amintesc apele vii? Nu este un tablou al binecuvântării bogate? Gândesc, că acest gând conţine o înviorare deplină.

Să observăm, că Domnul Isus spune, că »cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Se exprimă Scriptura cu adevărat aşa? Nu cunosc nici un loc din Scriptură, care redă în felul acesta. De aceea trebuie să fie duhul mărturiei Scripturii, la care Se referă Domnul nostru. Un exemplu pentru aceasta găsim în Proverbe 18.4: »Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una.« Un alt loc este în Isaia 58.11: »Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul în secetă şi va da din nou putere oaselor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu înşeală.« Este bogat în învăţătură să cercetăm cum este folosit cuvântul »râu« în Scriptură. Dacă deschidem la Psalmul 46, citim în versetul 4: »Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sanctuarul locuinţelor Celui-Prea-Înalt». Este deci ceva, care porneşte direct de la Dumnezeu. În versetul 9 al Psalmului 65 se spune: »Tu cercetezi pământul, îl adăpi şi-l umpli cu bogăţii: râul lui Dumnezeu este plin de apă.« (Psalmul 65.9) Dacă încă nu ai băut niciodată din acest râu şi încă nu ai fost adus niciodată la el, ca să înţelegi însemnătatea lui, atunci trebuie să-ţi spun, că ai pierdut o mare binecuvântare.

»Râul« se întâlneşte deja pe primele pagini ale Bibliei şi este un tablou remarcabil. Să cercetăm puţin »râul lui Dumnezeu« în Cuvântul Său. Vom constata că, canalele acestui râu iau forme diferite în funcţie de perioade, cu toate că este acelaşi râu care le alimentează. Să mergem în cartea Geneza capitolul 2, unde avem prima numire în Eden. În versetul 10 este descrisă binecuvântarea creaţiei: »Un fluviu ieşea din eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru râuri». Este deci râul lui Dumnezeu, care duce binecuvântare şi înviorare în toată lumea. Era o perioadă de har precum şi a binelui pe pământ şi fericirea omului era strâns legată cu creaţia şi cu Dumnezeu, Creatorul ei.

Dar după aceea a venit căderea în păcat şi ea durează (după cât ştiu eu) până în capitolul 17 al cărţii Exodul (cartea care ne prezintă simbolic salvarea prin sânge), când citim iarăşi ceva despre râu. În capitolul citat găsim pe israeliţi în pustiu. Fără apă! Ce se întâmplă? În versetul 5 citim indicaţiile date lui Moise: »Şi Domnul i-a zis lui Moise: „treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi pleacă. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; şi tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.«

Să mergem în Psalmul 78, ca să aflăm ce spune Duhul Sfânt despre această întâmplare. El o descrie în cuvinte impresionante: »A despicat stânci în pustiu şi le-a dat să bea ca din adâncuri, din belşug; şi a făcut să ţâşnească izvoare din stâncă şi a făcut să curgă apă ca râuri. Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat râuri« (Psalmul 78.15,16,20). A fost realmente aşa, că robul a lovit stânca şi din ea a curs înviorarea, pe care Dumnezeu voia s-o dea poporului Său epuizat. Pe tot parcursul călătoriei lor prin pustiu i-a însoţit acest râu de binecuvântare, deoarece ei erau poporul salvat al Domnului. Este posibil, că existau multe canale, prin care curgea binecuvântarea, ca să astâmpere setea acestui popor mare al lui Dumnezeu, însă era un Izvor: stânca lovită. Din 1 Corinteni 10 învăţăm să cunoaştem înţelesul  acestei stânci: »şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească, care îi însoţea; şi stânca era Hristos.« Stânca era Hristos şi apa era Duhul lui Dumnezeu. Recunosc că este un tablou (şi cât de potrivit se folosesc tablourile în Scriptură) despre Duhul Sfânt, care urma să coboare, ca să glorifice pe Hristos. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine dintr-un Hristos viu, ca să învioreze sufletele, care vin la El şi cred în El, cu binecuvântări inepuizabile, ca să facă din ele un canal de binecuvântare prin care curge binecuvântarea spre alţii.

Când Israel s-a stabilit în ţara făgăduită, atunci acolo a fost şi locul locuinţei Domnului şi El a udat ţara cu »ploaia cerului«. Aici, în Ioan 7, ne găsim însă într-un timp în care sosise momentul să părăsească din nou ţara Canaan, deoarece a devenit o ţară uscată, privită duhovniceşte, şi râul lui Dumnezeu nu mai putea fi găsit acolo. Începând de acum acest râu, potrivit cuvintelor Domnului nostru, va curge din Fiul Omului glorificat şi prin canale cu totul noi, pentru poporul Său credincios de pe pământ, spre înviorarea celor ce au nevoi spirituale. Pământul ca atare va fi în continuare lepădat. Perioada de timp actuală este caracterizată prin binecuvântări spirituale în locurile cereşti şi nu pământul, ca să rămânem la prezentarea simbolică, este udat, ci poporul lui Dumnezeu, Biserica, care există de la coborârea Duhului Sfânt şi locuirea Lui în cei credincioşi. Acesta este înţelesul învăţăturii date de Domnul în acest capitol. Când Biserica va fi luată în cer, atunci Râul lui Dumnezeu va găsi alte canale, ca să binecuvânteze din nou pământul. Aceasta va avea loc în Împărăţia viitoare a Domnului. În cartea Apocalipsa capitolul 22 aflăm ceva despre partea cerească a acestei Împărăţii şi vedem acolo că »râurile apei vieţii« ies din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apocalipsa 22.1-2), ca să menţină totul în prospeţime şi bucurie. Când privim în Împărăţia de o mie de ani de pe pământ vom observa cum acest râu iese »de sub pragul casei» Sionului pământesc, ca să ude nu numai Ierusalimul, ci întreg pământul (compară cu Apocalipsa 7.17; Ezechiel 47.1-12; Ioel 3.18; Zaharia 14.8). Va fi un timp minunat al gloriei cereşti şi pământeşti, care va corespunde Râului lui Dumnezeu, care este plin de apă (un tablou al Duhului Sfânt). Râurile vor curge nestingherit în toate direcţiile posibile, deşi caracterul binecuvântărilor nu va atinge profunzimea şi plinătatea perioadei actuale de timp.

Dar să revenim la Râu. De unde curge acest râu astăzi? El curge din inima Fiului Omului înviat, aflat în glorie, care dă Duhul Sfânt oricărui suflet care vine cu adevărat la El. Orice îndoială în privinţa aceasta este înlăturată, dacă citim: »Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.« Aici nu este vorba de ceva material din creaţie. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine de la un Salvator înălţat la cer, ca să fie Martorul gloriei Sale şi puterea care ne face capabili să savurăm tot ce curge spre noi din gloria în care El se află acum. Pe baza mântuirii înfăptuite noi primim iertare, justificare, pace, primire şi conştienţa relaţiei noastre cu Dumnezeu ca Tată al nostru. Prin primirea Duhului Sfânt noi am fost aşezaţi în poziţia creştină. Întrebarea se ocupă acum nu numai cu potolirea şi stingerea setei, ci şi, după ce setea a fost stinsă, ca sufletul să fie umplut şi în cele din urmă să ajungă, ca din el să curgă »râuri de apă vie«.

Această afirmaţie este foarte puternică. Sunt convins că în seara aceasta în această sală sunt oameni însetaţi. Ei au devenit vii prin Duhul şi doresc după Hristos. Ei sunt îngrijoraţi, încercaţi, probabil evlavioşi şi oameni ai rugăciunii, aşa cum era Corneliu. Cu toate acestea nu au linişte, deoarece încă nu posedă Duhul lui Dumnezeu. Ei au cunoscut numai o alergare neîntreruptă şi niciodată nu vor avea pace în sufletul lor, atâta timp cât nu au ajuns la capăt cu eul propriu, nu s-au plecat înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, care s-a arătat aşa de deplin la cruce, şi nu recunosc că tot ce sunt ei şi tot ce au făcut ei a fost înlăturat prin cruce. Pentru ei este vorba de faptul să vadă că Dumnezeu i-a primit în Hristos, care a murit la cruce şi a înviat.

Fiecare credincios în parte primeşte Duhul, care este dat din gloria în care este Hristos în momentul când el primeşte mărturia lui Dumnezeu despre lucrarea pe care el a fost aşezat (Efeseni 1.13). Duhul lui Dumnezeu devine prin aceasta pecetea credinţei, prin aceea că se primeşte mărturia lui Dumnezeu dată lucrării lui Hristos şi este puterea bucuriei asupra poziţiei produse, ceea ce constituie poziţia creştină normală. Dacă vorbesc despre poziţia creştină, vreau să explic pe scurt la ce mă refer prin aceasta. Este locul nou, al cărui etalon şi caracteristică este Hristos, care a înviat dintre cei morţi şi pe baza lucrării de mântuire ocupă ca Om înaintea lui Dumnezeu un loc nou, unde El va duce pe toţi ai Săi. În această poziţie credinciosul este făcut conştient de Duhul care locuieşte în el, cu rezultatul că pe el îl înconjoară o pace deplină, căci ce ar mai putea împiedica această pace?

Este adevărat, că noi primim totul în Hristos şi prin Hristos. La început stă iertarea păcatelor. Setea noastră este stâmpărată şi noi primim Duhul Sfânt, care în caracterul »apei vii« curge prin noi spre alţii. Când mergem la Domnul şi inimile noastre sunt binecuvântate, înviorate şi sprijinite prin perceperea harului Său, noi suntem chemaţi să-L prezentăm aici pe pământ. Prin Duhul lui Dumnezeu suntem făcuţi capabili să fim canale de binecuvântare pentru alţii, care sunt în jurul nostru. Izvorul este Salvatorul aflat în glorie, în timp ce credinciosul reprezintă aici pe pământ canalul acestor »râuri de apă vie«, sprijinit prin puterea Duhului Sfânt. Întâlnim aici gândul referitor la slujire şi mărturie pentru Hristos. Dacă am primit Duhul Sfânt şi ne folosim de acest Izvor infailibil al apei vieţii prin părtăşia zilnică, da, în fiecare ceas, cu Domnul, atunci va avea loc ce este descris aici prin cuvintele: »din trupul lui vor curge râuri de apă vie«. Venim din bucuria părtăşiei, în care mai întâi noi am fost aduşi în inimile noastre proprii, şi rezultatul este mărturie şi lucrare, prin aceea că noi vestim Evanghelia, slujim în Cuvânt, păşunăm mieluşeii şi oile turmei lui Hristos, căutăm pe cei pierduţi, aducem pe drumul cel bun pe cei rătăciţi, vizităm pe bolnavi, pe săraci, pe cei întristaţi, pe văduve şi orfani. Realmente orice ramură a slujirii creştine este inclusă, începând de la paharul cu apă rece »în numele unui ucenic« şi până la formele cele mai înalte ale slujirii spirituale.

Este energia care se revarsă a Duhului lui Dumnezeu, care vine din gloria lui Hristos şi este legată cu ea în modul cel mai intim, care lucrează în inima credinciosului şi îl conduce să fie un canal permanent de binecuvântare, oriunde s-ar afla el. Duhul îi deschide buzele şi îi formează viaţa, aşa că el este o mărturie vie faţă de toţi care vin în contact cu el. El devine o ilustrare a ceea ce Petru exprimă prin cuvintele: »Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată« (1 Petru 2.9). Este ceva minunat să fi nu numai un »preot sfânt« în adorare, ci şi un »preot împărătesc« în lucrare. Pe primul îl găsim prezentat în Ioan 4, pe ultimul în Ioan 7.

Doresc să citez încă o dată cuvântul Domnului: »dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Probabil gândeşti, că nu ai nici cea mai vagă idee despre aceasta. Atunci este momentul culminant să te preocupi detaliat cu aceasta, ca să primeşti cunoştinţă despre aceasta. Şi aceasta este ceea eu doresc să dau fiecăruia dintre voi. Nu gândiţi şi voi, că este ceva minunat de frumos să fi numit aşa într-o lume întunecată, suferindă, stricată, împovărată de păcat şi condusă de satan? Nu ar fi minunat să fi umplut cu Hristos şi cu Duhul Sfânt? Şi de asemenea nu ar fi grandios să mergi prin lumea aceasta în părtăşie cu Hristos, să primeşti totul de la El, ca să fi în mâna Lui unealta pentru ajutorarea şi binecuvântarea altora? Aceasta ar genera o diferenţă mare în viaţa ta. Stau sub impresia că cei mai mulţi creştini în privinţa lucrurilor spirituale doresc mai mult să primească decât să dea. Este în ordine să primeşti, însă dacă stăvilarele nu sunt deschise, ca să las să curgă binecuvântarea prin mine, în curând bucuria inimii va fi învinsă.

Dacă ne-am gândi mai mult la faptul că noi posedăm totul în Hristos şi că noi suntem numai canale de comunicare, ca să luăm din depozitele inepuizabile ale harului, care se găsesc în El, şi să le călăuzim spre inimile nevoiaşe din jurul nostru – ce schimbare s-ar constata în viaţa noastră zilnică şi ce bucurie ar caracteriza viaţa noastră! Domnul să dăruiască har fiecăruia dintre noi, ca noi să mergem la El, ca să bem din harul Său şi din Duhul Său, pentru ca să devenim pe pământul acesta martori ai dragostei Sale, eliberaţi şi capabili să lăsăm să strălucească frumuseţea şi puterea de atracţie a acestui har, prin care El ne-a chemat la astfel de privilegii minunate.

Versete călăuzitoare: Luca 9.28-36

Luca 9.28-36: Şi a fost că, la aproape opt zile după cuvintele acestea, luându-i cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi a fost că, pe când Se ruga El, chipul feţei Lui s-a făcut altul, şi îmbrăcămintea Lui, albă strălucitoare. Şi, iată, vorbeau cu El doi bărbaţi, care erau Moise şi Ilie, care, arătându-se în glorie, vorbeau despre plecarea Lui, pe care urma s-o împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei împreună cu el erau îngreuiaţi de somn; şi, trezindu-se deplin, au văzut gloria Lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu El. Şi a fost că, pe când se despărţeau de El, Petru I-a zis lui Isus: „Stăpâne, este bine ca noi să fim aici şi să facem trei corturi: unul pentru Tine şi unul pentru Moise şi unul pentru Ilie“, neştiind ce spune. Şi, pe când spunea el acestea, a venit un nor şi i-a umbrit; şi s-au temut când ei au intrat în nor. Şi a venit un glas din nor, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!“ Şi, pe când era glasul acesta, Isus S-a aflat singur. Şi ei au tăcut şi n-au spus nimănui nimic în acele zile despre ce văzuseră.

Glorii pe munte

Dacă noi Îl însoţim pe Domnul pe drumul Lui desăvârşit, atunci în evanghelia după Luca capitolul 9 suntem conduşi la două scene cu o deosebită însemnătate. Una are loc pe muntele transfigurării, cealaltă pe câmpia din Galileea. Pe munte ne aflăm împreună cu Hristos într-o sferă cerească, şi primim o privire în inima Tatălui. Pe câmpie avem pe Hristos la noi în mijlocul suferinţelor acestui pământ, pentru ca în prezenţa harului inimii Sale să primim o privire în propria noastră inimă.

Este spre folosul şi prosperitatea sufletelor noastre, dacă ne luăm timp să ne ocupăm puţin cu aceste două evenimente. Trebuie însă ca mai întâi să ne preocupăm cu muntele, înainte de a ne preocupa cu câmpia. Inimile noastre trebuie să fie asigurate că au parte de slăvile de pe munte, înainte ca să putem întâmpina suferinţele din câmpie.

Dorim astfel, ca pentru un timp să ne îndepărtăm de om şi de lumea lui mică, şi, ca să zicem aşa, să ne urcăm pe munte, pentru ca în Duhul să inspirăm aerul lui sfânt şi să bucurăm sufletele noastre cu slăvile multiple.

Nu este lăsat în seama capacităţii noastre de decizie spirituală să interpretăm scena de pe munte, căci noi avem relatarea inspirată de la unul care a fost prezent acolo. Prin faptul că Petru se referă la timpul când el împreună cu ceilalţi au fost „pe muntele sfânt”, el poate spune: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ‚Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.’” (2 Petru 1.16-17) În felul acesta Petru ne spune foarte clar, că muntele sfânt ne dă un gust anticipat al gloriilor şi bucuriilor, de care noi vom avea parte împreună cu Domnul la venirea Sa. Mult timp El nu a fost prezent, dar când în cele din urmă El va veni, atunci vom vedea maiestatea Sa. Noi, cei care am văzut cum El a fost acoperit peste măsură de mult de către oameni cu ocară şi dezonorare, vom vedea cu bucurie mare că El primeşte de la Tatăl „cinste şi slavă”. Împreună cu Hristos vom fi duşi în prezenţa Tatălui şi vom auzi glasul Tatălui, care ne vorbeşte despre plăcerea Lui faţă de Fiul Său preaiubit.

Muntele sfânt ne dă un gust anticipat despre slăvile care vor veni. Aici noi ne vom sătura de belşugul casei Sale şi vom fi adăpaţi din şuvoiul desfătărilor Lui (Psalmul 36.8).

Chiar de la începutul acestei scene a binecuvântării ne lovim de o taină sfântă, căci această „greutate veşnică de slavă” este introdusă cu un Om care se roagă. „Cam la opt zile … Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei.” Suferinţele pământului se datorează neascultării şi independenţei unui singur om. Gloriile lumii viitoare încep cu ascultarea şi dependenţa unui singur Om. Slăvile care vor veni ale cerului au ca punct central un Om care se roagă pe pământul acesta.

Şi când apoi privim cu mare bucurie la Domnul în rugăciune, avem dreptul să vedem cum Omul care Se roagă devine transformat în Omul glorificat. „Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea Lui I s-a făcut albă, strălucitoare.” Când omul a devenit independent de Dumnezeu, el a încetat să proslăvească pe Dumnezeu şi a devenit un om dezonorat (Romani 1.31-32). Aici găsim pe Unul, care a devenit Omul dependent, care a glorificat pe Dumnezeu şi El Însuşi a fost glorificat de Dumnezeu. Pe acest pământ vedem slava omului, care – aşa cum ne aminteşte Petru – este ca floarea ierbii, căci ea „a căzut”. Dar pe munte privim împreună cu Petru o prezentare de scurtă durată a unei slăvi care niciodată nu va înceta. Noi vedem „maiestatea Sa” şi slava Sa.

Dar pe munte ne sunt arătate şi alte binecuvântări, căci nu numai ni se spune, că noi vom vedem slava Sa, ci şi că noi vom avea parte împreună cu El de slava Sa. Noi vom fi nu numai spectatori entuziasmaţi, ci şi părtaşi privilegiaţi. Şi de aceea citim: „Doi bărbaţi stăteau de vorbă cu El”. Să fi numai spectatorul unei scene de glorie inegalabilă nu ar satisface dorinţa profundă a inimii. Dar şi să fi părtaşi al unei glorii fără Hristos, nu ar fi de ajuns. Însă harul, care ne conduce la slavă, ne dăruieşte ca noi să contemplăm slava, să avem parte de slavă şi să avem parte de ea împreună cu El.

În continuare, pe munte ne este făcut cunoscută o altă realitate binecuvântată: noi nu numai vom fi la El, ci noi vom fi ca El. De aceea noi nu numai citim că s-a arătat Moise şi Ilie, ci şi că ei „s-au arătat în slavă”. Noi nu numai vom vedea slava şi vom avea parte de ea, ci noi vom fi făcuţi potriviţi (corespunzători) acestei slăvi. Moise nu mai are nevoie de toiagul pustiei; Ilie a dezbrăcat mantaua lui de proroc. Zilele smereniei lor au trecut pentru totdeauna, şi ei apar în slavă. Ei nu numai sunt la Hristos, ci ei sunt ca Hristos, şi sunt făcuţi potriviţi pentru prezenţa lui Hristos, deoarece ei sunt ca Hristos. Pe pământul acesta nu este încă vizibil ce vom fi noi, dar pe munte primim o imagine despre ce vom fi, atunci când El va apărea. Noi vom fi ca El, căci Îl vom vedea cum este (1 Ioan 3.2).

Dar aceasta nu este totul, căci muntele ne dezvăluie o altă taină. Noi nu vom fi numai părtaşi la slavă şi făcuţi potriviţi pentru slavă, ci în slavă noi vom fi acasă. Căci noi citim despre Moise şi Ilie, că ei „vorbeau cu El”. Aceasta vorbeşte despre relaţia sfântă, fericită a sfinţilor în slavă. Dacă aici ar sta numai, că El a vorbit cu ei, ne-am putea gândi că ei sunt ascultători făcuţi fericiţi, dar tăcuţi. Dar dacă ei pot vorbi cu El, atunci orice distanţă şi reţinere este îndepărtată. Ucenicii au avut pe pământ relaţii fericite cu Hristos, dar uneori cu o anumită sfială şi reţinere. În slavă însă relaţiile cu Domnul vor fi sfinte, fericite şi fără nici o urmă de reţinere.

În continuare vedem nu numai că în slavă va fi numai părtăşie fericită şi deschisă, ci noi aflăm şi care este tema mare a discuţiilor din cer. „Vorbeau despre plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”. Nemijlocit, înainte şi după scena de pe munte, Domnul vorbeşte despre moartea Sa (Luca 9.22,44), însă noi citim: „Dar ei nu înţelegeau cuvintele acestea” (Luca 9.45). În vale ucenicii sunt greu la auzire; pe munte se arată înţelegere divină pentru felul de gândire al cerului şi pentru inima lui Isus. Acolo Moise şi Ilie au părtăşie cu Hristos în ceea ce Îi umple inima Lui. Ei pierd din ochi vrăjmăşia oamenilor; ei nu se mai gândesc la moartea lui Hristos ca fiind provocată de mâinile oamenilor răi, ci mai degrabă la „plecarea Sa, care avea să ajungă la împlinire”. Rolul omului în această întâmplare strigă tare după judecata asupra lumii acesteia. Ce a făcut El transmite vestea bună până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului. Totodată ei văd, că plecarea Lui va trebui să aibă loc „în Ierusalim”. Cât de ciudat pentru un iudeu. În acelaşi loc, din care Mesia va domni şi unde El va primi scaunul Lui de domnie şi coroana Sa, acolo trebuie să aibă loc plecarea Lui şi o cruce şi un mormânt va fi partea Sa. Dar pe munte se vorbeşte despre aceste lucruri fără uimire. Acolo totul este clar.

Slava Împărăţiei trebuie instaurată în dreptate. Ca să satisfacă cerinţele drepte ale lui Dumnezeu, El trebuie să împlinească plecarea Lui. Suferinţele trebuie să aibă loc înaintea slavei. Dreptatea trebuie satisfăcută prin moartea lui Hristos în Ierusalim, dacă harul lui Dumnezeu trebuie să se reverse în toată lumea „începând din Ierusalim” (Luca 24.47).

Moise a dat Legea, dar nimeni nu a ştiut mai bine decât Moise cât de total a eşuat poporul sub Lege. Ilie a fost chemat să readucă poporul Israel rebel înapoi la Domnul; însă s-a dovedit nimic altceva decât numai starea lui lipsită de speranţă. Hristos Însuşi a venit plin de har şi de adevăr, numai ca să fie lepădat pe deplin. Moise, Ilie, şi mai presus de toţi Hristos Însuşi sunt martori ai vinei poporului şi a necesităţii de neocolit a suferinţelor lui Hristos, dacă trebuia să se ajungă la slăvile Împărăţiei. Moise nu mai numeşte poporul „împotrivitori”; Ilie nu mai acuză pe copiii lui Israel că au părăsit legământul, că au dărâmat altarele şi au omorât cu sabia pe proroci. Ei au privit mai dinainte dincolo de moartea lui Hristos, spre slavă; noi vom privi din slavă înapoi spre plecarea pe care El a împlinit-o. Aceasta era tema lor pe munte, ea va fi cântarea noastră în slavă, despre care muntele ne dă numai o conturare binecuvântată.

În final noi suntem aşezaţi în această scenă măreaţă într-o slavă care depăşeşte slava Împărăţiei, căci noi vom fi conduşi în casa Tatălui. „A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui.” Ei au fost înconjuraţi şi acoperiţi de un nor.

Aceşti ucenici iudei puteau înţelege foarte bine însemnătatea norului, el era un indiciu spre slava „şehinei”, care în timpurile vechi a umplut locaşul locuinţei lui Dumnezeu şi vorbea despre prezenţa lui Dumnezeu. În zilele călătoriei prin pustie norul era peste Israel, dar ei nu puteau niciodată să intre în nor. Aici pe munte, Moise şi Ilie au putut pe baza morţii lui Hristos, a plecării, pe care El era gata tocmai s-o facă, să intre în casa Tatălui împreună cu Hristosul glorificat. Şi în casa Tatălui ei aud glasul Tatălui, şi acest glas exprimă ce este în inima Tatălui. Ei aud pe Tatăl spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit; de El să ascultaţi.” Tatăl nu spune: „Acesta este Fiul pe care voi trebuie să-L adoraţi şi să-L admiraţi”, ci El exprimă propriile Lui gânduri cu privire la El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”.

Nouă nu ni se aminteşte simplu, că Hristos este Preaiubitul nostru, aşa cum poate spune mireasa în Cântarea Cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a Lui”, ci noi auzim pe Tatăl spunând: „Acesta este Preaiubitul Meu.” Preaiubit pe baza caracterului Său excepţional, dar „Preaiubit” şi din cauza plecări pe care el o va face. „De aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.” Tocmai am aflat mai înainte, că inima Fiului este preocupată cu ascultarea dragostei pentru Tatăl, prin aceea că El merge în moarte, şi acum auzim că inima Tatălui Se bucură de Fiul.

În felul acesta este privilegiul nostru să avem părtăşie cu Persoane dumnezeieşti: părtăşie cu Fiul în gândurile Lui cu privire la ascultarea desăvârşită de voia Tatălui, şi părtăşie cu Tatăl în plăcerea Lui pentru Fiul.

Ce parte şi ce perspectivă se deschide aici credinciosului prin plecarea pe care Hristos trebuia s-o facă în Ierusalim şi prin slava lui Hristos, care va rezulta din aceasta – perspectiva, că nouă ne-a fost dăruit să intrăm în casa Tatălui şi să auzim glasul Lui, care ne revelează inima Lui!

Încă o dată noi trebuie să spunem: ce scenă măreaţă, care ne aduce în legătură cu „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” pregătite de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc! Cu adevărat un gust anticipat al universului plin de fericire, unde omul va fi adus la Dumnezeu într-o intimitate, într-o scenă a slavei, cu Hristos şi ca El. Acolo vom fi cu Hristos „acasă”, vom vorbi despre tot ce este în inima Lui şi vom cunoaşte tainele inimii Tatălui.

Noi putem cunoaşte numai într-o mică măsură cât de binecuvântat este acest fapt. Ca şi la ucenici, şi asupra noastră sunt sarcinile acestui pământ şi slăbiciunile corpului ne împiedică, aşa că noi putem privi numai puţin în adâncul acestor taine cereşti. Însă spre mângâierea noastră citim: „Dar când s-au deşteptat bine, au văzut slava Lui”.

Cât de des este şi cu noi tot aşa, căci apostolul spune: „Deşteaptă-te, tu care dormi, şi Hristos te va lumina!” Şi în lumina Lui vom vedea lumina; vom vedea slăvile viitoare, noi vom privi peste umbrele văii şi vom vedea lumina soarelui pe coline, dar înainte de toate vom vedea „pe Împărat în frumuseţea Lui”, pe Unul care „Se deosebeşte din zece mii” şi la care totul este plăcut.

Versete călăuzitoare: Luca 9.36-45

Luca 9.36-45: Şi, pe când era glasul acesta, Isus S-a aflat singur. Şi ei au tăcut şi n-au spus nimănui nimic în acele zile despre ce văzuseră. Şi a fost că, în ziua următoare, când au coborât de pe munte, L-a întâmpinat o mare mulţime. Şi, iată, un om din mulţime a strigat, spunând: „Învăţătorule, Te rog, uită-Te la fiul meu, pentru că este singurul meu copil; şi, iată, un duh îl apucă şi deodată strigă şi-l scutură cu spume şi cu greu pleacă de la el, după ce l-a zdrobit. Şi i-am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată şi n-au putut“. Şi Isus, răspunzând, a spus: „O, generaţie necredincioasă şi stricată, până când voi fi cu voi şi vă voi îngădui? Adu-l aici pe fiul tău!“ Şi, pe când venea el, demonul l-a trântit şi l-a zguduit puternic; şi Isus a mustrat duhul necurat şi a vindecat copilul şi l-a dat înapoi tatălui său. Şi toţi erau uimiţi de măreţia lui Dumnezeu. Şi, pe când toţi se minunau de tot ce făcea Isus, le-a zis ucenicilor Săi: „Să pătrundă în urechile voastre cuvintele acestea; pentru că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor“. Dar ei nu înţelegeau vorbirea aceasta şi le era ascunsă, ca să nu o priceapă; şi se temeau să-L întrebe despre vorbirea aceasta.

 Suferinţele din câmpie

Muntele, cu gustul lui anticipat referitor la slăvile viitoare, este pentru suflet un loc fericit, pe care el are voie să-l caute. Dar câmpia, cu suferinţele ei, este soarta noastră zilnică, în timp ce noi mergem pe drumul nostru prin lumea aceasta. Însă cu toate că noi trebuie să părăsim muntele şi să ne îndreptăm spre câmpie, noi nu avem nici un motiv să ne despărţim de Domnul Isus; căci noi citim: „Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur”. Viziunea slavei păleşte, norul s-a ridicat, glasul a amuţit, dar Domnul Isus rămâne, şi El rămâne singur cu ucenicii Săi.

Domnul Isus a luat pe ucenici cu Sine pe munte; acum ucenicii Îl vor avea cu ei în câmpie. Ei întâmpină ce vine asupra lor în câmpie cu taina în inima lor a ceea ce ei au trăit pe munte: o taină pe care ei în acele zile au păstrat-o în inimile lor, căci ei n-au spus nimănui ceva despre ce au văzut. Slăvile, spre care ei au privit, locul, unde au stat, şi glasul, pe care l-au auzit, depăşesc capacitatea de înţelegere şi dorinţele minţii naturale. Însă va veni ziua, când Petru nu va mai ţine ascuns această trăire, ci va vesti acelora, care au primit o credinţă la fel de preţioasă, despre maiestatea Domnului, despre slava plină de măreţie şi despre glasul Tatălui. Dezvăluirea acestei taine prin Petru va vorbi şi despre impresia permanentă, pe care a făcut-o vizita pe munte asupra sufletelor ucenicilor. De aici înainte este Isus Cel smerit, pe care ei Îl vor urma, Unul, pe care ei L-au văzut în putere şi slavă, şi cu toate că uneori cărarea lor de pelerini poate fi întunecată, ea va fi luminată de lumina slavei, spre care ea duce. Ce diferenţă este şi pentru noi, când am văzut pe Împărat în frumuseţea Lui şi mergem pe drumul nostru prin suferinţele câmpiei în lumina lui Hristos de pe munte.

Astfel ucenicii şi noi suntem gata să privim cu îndrăzneală câmpia cu suferinţele ei. Când ei s-au coborât de pe munte, au fost întâmpinaţi de „o mulţime mare” de popor, ei întâmpină un copil, singurul fiu al tatălui său, care stătea sub puterea diavolului, şi întâlnesc şi ucenici necredincioşi (Luca 9.37-41). Ei se văd puşi faţă în faţă cu o lume suferind de necazuri, aflată sub puterea diavolului, şi cu necredinţa cărnii.

Aceste suferinţe ale câmpiei îşi găsesc exprimarea în cazul compătimitor al omului care imploră pe Domnul să privească la singurul lui fiu. Inima tatălui este chinuită de durere, trupul fiului său este mistuit de diavolul, mulţimea poporului este indiferentă, şi ucenicii Domnului nu pot ajuta! Ce tablou potrivit al lumii în care trăim! În jurul nostru o lume suferindă, dar lipsită de sentimente, diavolul împotriva noastră, şi carnea în noi. Şi totuşi noi avem, ca şi ucenicii, pe Domnul în tot harul Său cu noi, şi pe Domnul cu slava Sa viitoare înaintea noastră. Este, ca şi cum El ar spune: v-am arătat pe muntele slava, la care vă voi duce; acum în câmpie vreau să vă arăt harul care vă poate păzi la fiecare pas pe drumul spre slavă.

Şi totuşi, pentru a cunoaşte harul care se revarsă al inimii Sale, noi trebuie să cunoaştem atât slăbiciunea noastră, ca să ne sprijinim pe puterea Lui, cât şi să vedem nevoile noastre, ca să luăm în posesiune harul Său. De aceea Domnul descopere ucenicilor, şi totodată şi nouă, adevăratul caracter al cărnii (Luca 9.41-45); diferitele forme de egoism, pe care ea le are (Luca 9.46-56); şi în final arată cum noi putem fi împiedicaţi în diverse feluri prin natura noastră veche (Luca 9.57-62).

Mai întâi avem prezentarea cărnii în necredinţa ei (Luca 9.40,41). Având în vedere incapacitatea ucenicilor de a alunga demonul, Domnul trebuie să spună: „O, generaţie necredincioasă şi pornită la rău, până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” (Luca 9.41). Vedem la copilul posedat de duhul rău nevoia lipsită de speranţă; în Persoana Domnului Isus este prezent harul, ca să întâmpine această nevoie; ucenicii chemaţi ai Domnului sunt de faţă, dar, vai, lumea priveşte în zadar spre ei. Ei sunt lipsiţi de ajutor din cauza necredinţei cărnii, care îi face incapabili să folosească puterea Domnului, care le stă la dispoziţie, şi din cauza stricăciunii cărnii, care nu poate trage nici un folos din dovezile minunate ale puterii şi harului Său.

Domnul rezumă într-o singură frază scurtă rezultatul grav al necredinţei ucenicilor Săi chemaţi. El spune: „Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” Aceste cuvinte arată că timpul prezenţei Domnului în har se apropia de sfârşit, şi că va veni sfârşitul, nu prin răul din lume, şi nici prin puterea îngrozitoare a lui satana, ci pentru că aceia care mărturiseau Numele Său, erau incapabili să  folosească harul şi puterea, pe care Hristos le-a adus în lume. Domnul nu spune: „O, lume nevoiaşă, până când voi fi cu voi?”, căci a fost nevoia ei cea care L-a adus în lume, ci El întreabă pe ucenicii necredincioşi: „Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” Aceasta ar trebui să ne dea şi nouă mult de gândit, căci şi astăzi, în ziua harului, nu este altfel. Este eşecul creştinătăţii cu numele de pe pământul acesta, care va încheia această perioadă de timp; căci noi citim: „bunătate faţă de tine (creştinătate cu numele), dacă rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu” (Romani 11.22). Această perioadă de timp a început cu puterea şi bunătatea lui Dumnezeu; ea va fi încheiată, deoarece aceia, care au mărturisit că sunt de partea Numelui lui Hristos, sunt incapabili să folosească puterea şi harul Său.

Însă spre mângâierea noastră să remarcăm, că eşecul acelora care poartă Numele lui Hristos, serveşte numai să aducă la lumină izvoarele de ajutor infailibile ale Domnului Isus pentru aceia care se încred în El. Aceasta se exprimă foarte frumos în această scenă remarcabilă. După ce Domnul a vorbit despre necredinţa noastră şi despre atitudinea noastră greşită, El adaugă imediat: „Adu aici pe fiul tău”. Prima parte a versetului dă pe faţă inimile noastre, partea a doua revelează inima Sa. Este ca şi cum El ar fi spus: „Nereuşita voastră poate fi destul de mare, în Mine veţi găsi un izvor infailibil de ajutor. De aceea, orice aţi putea găsi în inimile voastre şi oricare ar fi nevoile voastre, veniţi la Mine, aduceţi totul la Mine”.

Această perioadă de timp mergea spre sfârşitul ei, însă atâta timp cât Domnul era prezent, toţi, cei care îşi aduceau nevoile lor înaintea Lui, puteau avea parte de harul şi puterea Sa. Tot aşa este şi astăzi. Iarăşi perioada de timp merge spre sfârşitul ei, umbrele devin tot mai lungi şi întunericul devine tot mai mare, dar aşa cum cineva pe drept a spus: „Atâta timp cât harul lui Hristos este la lucru, şi chiar dacă ar fi numai un singur sfânt pe pământ, acesta va experimenta că puterea lui Hristos este gata să acţioneze pentru el.” Cât de mângâietor este prin aceasta adevărul care stă la baza cuvintelor Domnului: „Adu aici pe fiul tău!” Fie ca partea noastră fericită să fie, să avem parte de savurarea acestora, prin aceea că noi aducem la Hristos nevoile, îngrijorările, problemele şi greutăţile noastre. Însă faptul că aducem problemele noastre la Hristos, poate face ca greutăţile noastre să pară şi mai mari. Aşa a fost în acest caz, căci atunci când ei la cuvântul Domnului au adus copilul la El, citim: „Demonul l-a trântit la pământ şi l-a scuturat cu putere.” Nimic nu face pe diavolul aşa de mânios, ca atunci când un credincios se adresează în rugăciune Domnului. Aceasta ar putea să ofere diavolului ocazia pentru o nouă desfăşurare înverşunată de împotrivire, ceea ce face ca problema, de care noi dorim să fim eliberaţi, să devină mai gravă. Dar rezultatul final va fi numai glorificarea harului şi puterii, care devin active pentru eliberarea noastră.

Din păcate revelarea harului şi puterii Domnului devine o ocazie nouă să arate necredinţa inimii omeneşti, căci noi citim: „Şi toţi au rămas uimiţi de măreţia lui Dumnezeu”. Şi iarăşi: „Dar pe când toţi se minunau de toate câte făcea El (Isus) …” Cât de umilitoare era această uimire şi minunare. Cât de mult trebuie să se fi îndepărtat omul de Dumnezeu, dacă el nu arată nici o uimire faţă de puterea diavolului, dar este uimit când Dumnezeu Îşi desfăşoară puterea. Deoarece Dumnezeu era prezent în Persoana Domnului Isus, ar fi fost uimitor dacă El nu ar fi acţionat cu putere. S-ar putea ca noi să fim uimiţi de puterea diavolului şi de neputinţa ucenicilor, dar numai necredinţa putea să se uimească de puterea lui Dumnezeu.

Aşa ne-a prezentat Domnul necredinţa cărnii. Apoi, după ce El a acţionat cu putere şi a alungat demonul, Domnul foloseşte ocazia să ne atenţioneze de o altă formă a cărnii, şi anume îngâmfarea cărnii, care cu plăcere ar folosi ocazia desfăşurării de putere ca să se laude pe sine însuşi (Luca 9.43,44). Această desfăşurare de putere ar putea duce la gândul, că Hristos ar fi onorat în lumea aceasta şi ar fi dat uitării, că El a fost lepădat de oameni. Domnul împiedică acest gând, prin aceea că El spune ucenicilor Săi: „Ascultaţi bine ce vă spun: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor”. Ucenicii aşteptau o Împărăţie în putere. Domnul avea înaintea Sa răstignirea în slăbiciune. Atitudinea lor morală era să se laude în slava şi puterea Împărăţiei. Atitudinea Lui morală smerită era să Se smerească pe Sine Însuşi până la moarte. Ei aşteptau desfăşurarea puterii înaintea oamenilor; El aştepta lepădarea Lui de către oameni. Împărăţia va veni în putere, aşa cum scena de pe munte ne dă asigurarea, dar ea va fi obţinută prin lepădarea Lui de către oameni şi prin suferinţele crucii.

În afară de aceasta, înapoia îngâmfării cărnii stă neştiinţa cărnii; căci noi citim: „Dar ei nu înţelegeau cuvintele acestea” (Luca 9.45). Cât de puţin sunt înţelese şi astăzi cuvintele Domnului chiar şi de mulţi creştini serioşi! Câte eforturi nu se fac chiar şi de creştini, ca prin desfăşurări exterioare de putere să se exercite forţe de atracţie – puterea clădirilor impozante, puterea muzicii, puterea darului vorbirii, puterea erudiţiei. Cât de puţin suntem noi gata să primim crucea şi lepădarea lui Hristos, şi să ocupăm locul de ocară şi slăbiciune în afara taberei, în societatea celor săraci, slabi şi dispreţuiţi ai acestei lumi.

Pe lângă acestea înapoia neştiinţei cărnii stă neîncrederea cărnii. Ucenicii erau nu numai neştiutori, ci noi mai citim şi că: „se temeau să-L întrebe în privinţa acestor cuvinte.” Lor le lipsea încrederea în Hristos, care i-ar fi condus să-I aducă greutăţile lor. Dar cu regret deseori şi nouă ne merge ca lui Petru în odaia de sus, că noi nu suntem suficient de aproape de Domnul, ca să-I spunem toate greutăţile noastre. Dacă noi, ca şi Ioan, ne-am odihni în dragostea Lui, cât de uşor ar fi atunci să-I aducem toate întrebările noastre fără răspuns.

Astfel Domnul în această scurtă secţiune ne-a prezentat carnea în necredinţa ei, în aroganţa ei, neştiinţa ei şi neîncrederea ei. Ucenicii erau necredincioşi faţă de puterea şi harul lui Hristos, neştiutori faţă de felul de gândire al lui Hristos şi nu aveau încredere în inima lui Hristos. Cu toate acestea este mângâietor pentru noi să ştim că dacă Hristos foloseşte suferinţele câmpiei ca să dezvăluie inimile noastre, aceasta are loc numai ca El să ne poată revela harul inimii Sale. Când El descopere tot răul din noi, atunci aceasta are loc în prezenţa unui har care întâmpină tot răul.

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.1-6

Înainte de a ne ocupa cu subiectul darurilor slujirii, care este pus înaintea privirii noastre pe parcursul capitolului, Duhul Sfânt se preocupă mai întâi cu unitatea, de care au parte astăzi sfinţii lui Dumnezeu în Hristos. Era necesar ca această unitate să fie prezentată ca o mare platformă. Pe această platformă şi în legătură cu ea are loc slujirea. Căci slujirea scoate pe prim plan mai mult pe fiecare mădular al lui Hristos, şi nu atât de mult trupul ca întreg. Căci cu toate că există o afirmaţie cunoscută, că Biserica dă învăţătură, în realitate ea este total nejustificată. Da, este chiar aşa, că gândul că Biserica ar da învăţătură conduce la aroganţa infailibilităţii; aceasta o găsim exprimată cel mai clar în catolicism.

Adevărul este, că Biserica niciodată nu dă învăţătură, ci dimpotrivă, trupul primeşte învăţătură; trupul nu dă învăţătură. Fără îndoială Biserica are slujitori, care sunt puşi de Domnul. Însă ea însăşi este ogorul lui Dumnezeu sau locul unde Dumnezeu lucrează, ca să dea naştere la rod pentru El Însuşi. Acesta este un adevăr practic important; el nimiceşte orice pretenţie din partea Bisericii de a crea învăţături sau de a le defini. Biserica este numită stâlpul şi temelia adevărului; ea are datoria să poarte grijă într-o disciplinare sfântă, ca în ea să nu fie tolerat ceva care este împotriva adevărului. Adunarea lui Dumnezeu nu se poate sustrage de la această responsabilitate. Această responsabilitate se referă la întreaga părtăşie creştină. Trebuie să fie această corporaţie, care să prezinte pe pământ adevărul înaintea oamenilor şi în care noi trebuie să intrăm, dacă vrem cu adevărat să acţionăm conform adevărului, după ce l-am crezut.

Deci în timp ce responsabilitatea se referă la întreaga corporaţie, totuşi calea, pe care lui Dumnezeu I-a plăcut să lucreze pentru răspândirea adevărului Său, ca să lucreze la conştiinţe, sunt fiecare mădular al Bisericii Sale, care a fost făcut capabili pentru acest scop special. Aptitudinea de a da învăţătură depinde de darul care a fost dat prin harul suveran. Nu este o chestiune a unui drept general, că cineva poate predica sau da învăţătură, dacă el doreşte. O astfel de permisiune nu este în Biserica lui Dumnezeu. Domnul Isus are dreptul să cheme şi să mijlocească pe baza Duhului Sfânt, aşa cum vrea El. Biserica nu este o societate de oameni care au anumite păreri despre una sau alta; şi cu atât mai puţin ea este o întrunire lumească. Este Adunarea lui Dumnezeu, adunarea acelora pe care El îi cheamă şi în care El locuieşte.

În ceea ce priveşte întregul în totalitatea lui, este adevărat că totul aparţine lui Dumnezeu. Este Dumnezeu Cel care formează Adunarea, şi o ocroteşte şi menţine în ea propria Lui sfinţenie şi glorie. Însă la fel este şi cu privire la lucrarea de slujire: ea este o misiune foarte importantă, care este păstrată în mod deosebit mădularelor Bisericii. Este deci o unitate, pe care o au astăzi credincioşii în Hristos Isus şi în baza căreia există Adunarea lui Dumnezeu – unitatea comună a binecuvântării, în care toţi credincioşii stau astăzi şi care, dacă am voie să spun aşa, este baza a toate. Însă în legătură cu aceasta este lucrarea de slujire, care aparţine anumitor mădulare şi nu Bisericii în totalitatea ei. Darurile sunt prin unii şi de la unii pentru folosul tuturor.

Aceasta subîmparte primul pasaj în două părţi. În versetele de introducere până la sfârşitul versetului 6 găsim preponderent unitatea Duhului, începând cu versetul 7 găsim caracterul diferit al mădularelor lui Hristos. Să observăm mai întâi, că Duhul Sfânt ne-a adus acum pe terenul îndemnului şi avertizării. Învăţătura o avem în primele trei capitole.

Acum venim la practică:

Efeseni 4.1: Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi,

În detaliu această chemare constă din două părţi. În primul rând sfinţii, toţi cei care astăzi cunosc pe Domnul Isus, alcătuiesc împreună un trup în El. În al doilea rând ei sunt locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Deci cu toate că Adunarea lui Dumnezeu este un trup, care există pe pământ, totuşi acest trup este întemeiat pe privilegii cereşti. Este trupul lui Hristos, care ne arată binecuvântările noastre comune. Locuinţa lui Dumnezeu în Duhul pune înaintea privirii noastre mai mult responsabilitatea noastră, pe care noi o avem ca unii în mijlocul cărora locuieşte Dumnezeu.

Este mai mult decât clar, că chiar şi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu înţeleg puţin aceste două realităţi. Când ei aud despre trupul lui Hristos, atunci gândurile lor se îndreaptă deseori nu mai departe de faptul că ei au iertarea, că sunt copii ai lui Dumnezeu şi vor merge în cer. Cât de puţin are aceasta a face cu trupul lui Hristos! Mulţi credincioşi adevăraţi gândesc, că în cazul trupului lui Hristos este vorba de mulţimea tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu, de cei care au parte de favoarea Sa, pe care El nu-i va lăsa să moară în păcatele lor. Dar se pot avea toate aceste privilegii fără să ai vreo însuşire caracteristică trupului lui Hristos sau a locuinţei lui Dumnezeu prin Duhul. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fie aşa, ar fi fost foarte posibil ca creştinii să fie conştienţi de răscumpărarea lor şi că sunt copii ai lui Dumnezeu, ca ei să fi cunoscut filiaţiunea lor şi să fi aşteptat să fie glorificaţi în cer cu Hristos şi cu toate acestea niciodată să nu fie legaţi între ei ca trup al lui Hristos, în care Dumnezeu locuieşte printre ei prin prezenţa deosebită a Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer. Acesta era un privilegiu care le-a fost dat mult mai presus decât răscumpărarea prin sângele lui Hristos. Chiar dacă vom cerceta întreg Vechiul Testament, niciunde nu vom găsi că despre sfinţii lui Dumnezeu se vorbeşte ca fiind mădulare ale trupului lui Hristos sau ca locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Însă mai mult decât aceasta: profeţii sunt plini de faptul că încă o dată va veni un timp minunat pe pământ, atunci când Domnul va lega puterea lui satan. Va veni un timp în care nu-i va mai fi permis răului să se desfăşoare fără a fi pedepsit şi nici nu va mai fi permis ca cel bun să sufere aici. Şi când va veni această zi: Scriptura spune foarte clar că, chiar dacă atunci Dumnezeu va avea pe pământ un popor pentru Sine Însuşi, ei nu vor fi legaţi într-un singur trup şi nici nu vor constitui locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Între cele două veniri ale lui Hristos – între harul, care a fost arătat, şi gloria, care se va arăta (Tit 2.11-13) – auzim despre chemarea deosebită, cu care am fost chemaţi. Şi permiteţi să studiem ce este trupul lui Hristos: trupul Său. Desigur eu nu mă refer la ceea ce vorbeşte despre El personal, ci ca trup care este constituit din toţi şi aplicat la toţi cei care astăzi cred în Hristos: această corporaţie spirituală, căreia îi aparţin toţi credincioşii adevăraţi, care trăiesc astăzi pe pământ şi au trăit începând cu ziua de Rusalii.

Care sunt binecuvântările, care aparţin la aceasta? Ce vrea să spună Duhul Sfânt prin expresia mădular al acestui trup? Crucea ca martor şi expresie a vinei iudeilor (fără îndoială şi a vinei tuturor oamenilor în general, însă în mod deosebit a iudeilor) a oferit lui Dumnezeu ocazia să renunţe total pentru timpul de acum la locul deosebit al privilegiului pe care poporul iudeu l-a posedat înainte. Dumnezeu Însuşi a şters graniţele care despărţeau pe Israel de naţiuni, şi în loc să facă pe Israel un canal al făgăduinţei Sale, dimpotrivă şuvoiul binecuvântării se revarsă consecvent şi clar spre naţiuni. El adună un popor pentru Numele Său dintre iudei şi păgâni şi această alegere din cei doi, care cred, îi adună laolaltă ca să le dăruiască privilegii noi, pe care niciodată înainte nu le-a dat sub această formă şi cu această mărime.

Una din însuşirile cele mai remarcabile ale binecuvântării este, că s-a înlăturat diferenţierea între iudei şi naţiuni. La cruce ei s-au unit în răutatea lor împotriva lui Dumnezeu. Dar pentru ce a folosit-o Dumnezeu? Este ca şi cum El ar spune: Eu voi lua tocmai această cruce, pe care omul a folosit-o ca o răzvrătire monstruoasă împotriva Mea – crucea, care a dovedit că poporul Meu vechi a ajuns într-o vrăjmăşie cruntă împotriva Mea (în Persoana Fiului Meu). Şi tocmai această cruce o voi face centrul de unde va veni binecuvântare mai deplină şi mai bogată decât credincioşii ar fi sperat vreodată. Aşa cum odinioară satan a făcut crucea punct de adunare pentru oameni într-o unire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu şi a Fiului Său, aşa o face Dumnezeu un centru preţios, unde El îi face un trup nou pe iudeii şi naţiunile care cred în Fiul Său, în care dispar pentru totdeauna toate diferenţele. Dacă lui Dumnezeu Îi place să strângă un popor, pentru ca el să dea o mărturie practică a acestei realizări noi, cine vrea să se împotrivească?

Legea este dreaptă; şi ar fi o nelegiuire faţă de Dumnezeu să aduci cea mai mică pată pe cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Însă în timp ce porunca este sfântă, dreaptă şi bună, harul aduce ceva care este mai înalt şi mai bun. Desigur este drept şi corect, că eu, dacă fac binele, să fiu răsplătit pentru aceasta. Dar nu este mai binecuvântat, că eu, dacă fac binele şi sufăr din cauza aceasta, să-l suport cu răbdare? Aceasta este har, plăcut lui Dumnezeu, şi principiul practic, la care El a chemat pe copiii Săi să acţioneze acum. Nu era principiul de guvernare public ca în timpurile Vechiului Testament, ci era contrariul acestuia. Se contrazice Dumnezeu pe Sine Însuşi? Nicidecum. Dumnezeu poate avea un anumit drum, pe care El acţionează cu poporul iudeu; şi apoi El poate stabili un alt fel de a proceda cu creştinii. Şi realmente, cine poate tăgădui, că El a făcut aşa? Iudeii s-ar fi făcut vinovaţi de un păcat greu, dacă nu s-ar fi circumcis. Şi eu cred, în ceea ce priveşte pământul, că chiar în acea zi minunată care va veni iudeul va avea ţara lui, cetatea lui, preoţii lui, templul lui, şi aşa mai departe. Voia lui Dumnezeu pentru iudei va rămâne fundamental neschimbată. Eu găsesc în profeţii o stare a lucrurilor în care se va împlini tot ceea ce Dumnezeu a rânduit. Până acum nu a avut loc aceasta. Să nu cred eu pe Dumnezeu, până când nu voi vedea că toate profeţiile au devenit realitate? Noi nu tratăm aşa cuvântul unui om normal. Dar dacă primim mărturia de la oameni, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Şi dacă cineva ia pe Samuel şi pe împăraţi, dar nu crede pe Ezechiel sau Osea, atunci el tratează pe Dumnezeu aşa cum ar trata un om obişnuit.

Dar dacă eu cred tot ce El a spus, atunci sunt principii deosebite ale lui Dumnezeu pentru iudei, care încă trebuie împlinite prin Mesia, când El va domni cu putere în timpul când diavolul va fi legat. Dumnezeu va împlini tot ce a vorbit prin profeţi, când zilele cerului vor veni pe pământ. Însă între timp Mesia, care va trebui să aducă gloria, a fost lepădat. În loc ca El să primească un scaun de domnie, a primit crucea; şi în loc să ia pământul ca posesiune a Sa, El a fost alungat de pe pământ şi a plecat în cer. Urmare acestui fapt s-a deschis o stare nouă a lucrurilor. Şi pentru această ordine, care este total diferită de aceea pe care o găsim în general în profeţi, avem revelaţia Noului Testament. În ea găsim ceea ce probabil în Vechiul Testament ici şi acolo se face vreo oarecare aluzie, dar care în acelaşi timp introduce o scenă ca întreg, care nu are nici un antemergător şi nici un urmaş şi unde Dumnezeu prezintă privilegii, care niciodată înainte nu au fost gustate, şi unde El caută o umblare pe care niciodată înainte nu a cerut-o de la credincioşi.

Sunt desigur anumite principii, care au valabilitate permanentă şi de aceea rămân valabile. Dumnezeu niciodată nu sfinţeşte o minciună sau lăcomie sau răutate: nici o epocă nu poate neutraliza sau slăbi marea diferenţă morală între ceea ce este corect şi ce este fals. Însă Dumnezeu, care a lucrat în putere pământească ca să protejeze poporul Său şi pe care l-ar fi protejat şi în continuare, dacă ei ar fi rămas credincioşi sub Lege, cheamă acum pe poporul Său să sufere în har. Acelaşi Dumnezeu, care i-a ocrotit şi i-a trecut prin Marea Roşie şi care nu ar permite ca vreo putere să obţină domnia universală pe pământ, până când Israel însuşi s-a dovedit necredincios – acelaşi Dumnezeu permite apoi, când ei s-au dovedit total nedemni, ca Babilon, cea mai rea putere dintre naţiuni, să-i biruie. Şi după aceea a urmat o împărăţie după alta, până când în cele din urmă sub romani s-au unit atât iudeii cât şi naţiunile să răstignească pe Domnul gloriei. Prin aceasta soarta lumii a fost pecetluită; clopotul de moarte al judecăţii a răsunat de pe crucea lui Isus.

Dacă Dumnezeu ar fi acţionat imediat după principiile dreptăţii, atunci s-ar fi putut aştepta ca El să zguduie imediat universul sau cel puţin în mare mânie să distrugă Ierusalimul şi Roma. Însă a avut loc exact contrariul: cerul se deschide – dar, ca să primească pe Isus Cel răstignit şi nu ca să judece pe ucigaşii Lui; în afară de aceasta pe pământ este trimis Duhul Sfânt, ca prin har să alcătuiască acest trup nou al Bisericii lui Dumnezeu. Tocmai aceşti ucigaşi răi ai lui Isus puteau, dacă Îl primeau, să fie aduşi pe un loc al binecuvântării, a cărei lăţime şi lungime şi adâncime şi înălţime niciodată înainte nu a fost savurată sau cunoscută măcar. Şi aceasta este har.

„Legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1.17). Evanghelia harului lui Dumnezeu este propovăduită, însă nu numai pentru a salva suflete – ea le adună, le uneşte la Hristos şi le face mădulare ale Lui şi unele altora. Vechea poziţie iniţială iudaică privilegiată a dispărut. Privilegiile levitice au fost total înlăturate, în ceea ce priveşte Biserica. Naţiunile s-au cufundat în idolatrie şi iudeii erau mulţumiţi cu ei înşişi sub Legea lui Dumnezeu, pe care nu au îndeplinit-o. Dar ambii sunt aduşi prin Duhul prin intermediul credinţei în Hristos în acest trup nou şi se închină lui Dumnezeu pe aceeaşi bază comună a harului. Ei sunt zidiţi împreună „pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22). Aceasta este „chemarea cu care [noi] am fost chemaţi”.

„Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi” (versetul 1). Apostolul Pavel arată aici din nou spre cicatricea onorabilă. Această cicatrice a primit-o prin vrăjmăşia lumii, deoarece el a făcut clar în mod practic care este consecinţa acestei chemări în lumea aceasta – chiar şi pentru cel mai mare slujitor al lui Dumnezeu, care a trăit vreodată (după Hristos, desigur). Cu toate acestea el era un întemniţat al Domnului. Ce onoare minunată! Nu erau cară de foc şi cai, care îl înconjurau, aşa cum era în cazul lui Ilie; nu a fost pusă la dispoziţie nici o putere, ca să-l protejeze. El sufere din cauza aceluiaşi imperiu, care a răstignit pe Domnul gloriei. Şi din închisoarea în care se afla încurajează pe credincioşi să umble în chip vrednic de aceeaşi chemare! Lumea este biruită chiar acum; ce va fi, când Hristos va veni?

În orice caz Cuvântul spune:

Efeseni 4.2: … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste …

Exista pericolul să aibă loc contrariul: se putea abuza de privilegiul spiritual, ca sfinţii să se umfle de mândrie. De aceea apostolul Pavel preîntâmpină acest pericol şi arată singura atitudine potrivită, care se cuvine pentru creştini: „cu toată smerenia şi blândeţea”. Este frumos dacă găsim râvnă. Dar ce poate vindeca umblarea unui creştin care a eşuat în a arăta smerenie şi blândeţe? Este un timp în care trebuie să stăm tari, şi este un timp când trebuie să cedăm; însă nici darul şi nici poziţia nu poate îndreptăţi pe aceia care par să gândească că în cazul lor nu este necesar îndemnul la smerenie şi blândeţe. Pe de altă parte trebuie să fim atenţi, că nu este vorba numai de smerenie în comportare sau de blândeţe în cuvânt, căci Dumnezeu se uită la adevărul din inimă. Prea des se poate constata că smerenia este numai o hăinuţă pentru mândria cea mai profundă, şi acolo unde se vorbeşte cel mai mult despre dragostea şi Duhul lui Hristos în realitate ea se găseşte cel mai puţin. Noi vrem să ne păzim de o astfel de prefăcătorie.

Efeseni 4.3: … străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.

Dar să presupunem că noi găsim la celălalt ceva pe care nu putem să-l trecem cu vederea, deoarece este împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Cum trebuie să ne comportăm atunci? Fără îndoială trebuie să fie în acest caz un cuvânt potrivit de mustrare, dacă este necesar. Dar trebuie să fie şi „îndelungă-răbdare”. Şi îndelunga-răbdare este necesară în mod deosebit atunci când răul ne priveşte personal. Noi nu trebuie să tolerăm răul îndreptat împotriva Domnului; dar dacă este ceva, care ne lezează personal, atunci trebuie să arătăm îndelungă-răbdare şi să ne iertăm unii pe alţii şi în dragoste să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii (versetul 3). Aici nu este vorba numai de har smerit şi răbdare, pe care creştinul trebuie să le ţină sus, ci de purtare de grijă spirituală, cu care el a fost chemat să ţină cu tărie la aceasta, ceea ce este deosebit de preţios înaintea lui Dumnezeu aici pe pământ.

„… străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii”. Cât de desăvârşită este Scriptura! Ea nu spune: „… unitatea trupului”, cu toate că aceasta este inclusă. Dar dacă ar sta scris: „… unitatea trupului”, atunci oamenii ar fi alcătuit o instanţă exterioară (aşa cum au făcut de fapt) şi ar fi făcut din ea o chestiune de viaţă sau moarte, care nu poate fi despărţită de aceasta. Dar ceea ce Duhul Sfânt pune pe inima acelora care aparţin lui Hristos este, „să se străduiască” – aceasta înseamnă, că noi avem nevoie de suficientă seriozitate în privinţa aceasta –, nu să facem unitatea Duhului, ci s-o păstrăm. Este vorba de ceva care a fost făcut deja prin Duhul, pe care noi trebuie acum să-l păstrăm. Nu este vorba numai ca noi acum să avem sentimente de dragoste pentru cei care sunt creştini ca noi. Aceasta poate exista în mii de corporaţii diferite. Dar oricâtă îngrijire s-ar acorda sentimentelor, aceasta nu ar fi păstrarea „unităţii Duhului”.

Ce vrea deci să se spună prin aceasta? Unitatea Duhului Sfânt, care a fost deja formată, cuprinde toate mădularele lui Hristos. Şi unde găsim mădularele lui Hristos? Într-un anumit sens, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pretutindeni; într-un alt sens, cu regret, undeva. Oriunde Hristos este propovăduit şi sufletele Îl primesc, acolo sunt mădularele Sale. Şi ce avem noi de făcut? Să păstrăm cu grijă unitatea, care cuprinde pe oricine aparţine lui Hristos – „în legătura păcii”. Aici se vorbeşte de pace. În privinţa aceasta nu este vorba în primul rând de pacea pentru sufletele noastre cu Dumnezeu, ci mai degrabă de a savura practic şi a promova unitatea între sfinţii lui Dumnezeu. Carnea este fricoasă şi neliniştită: un duh plin de pace este rodul Duhului Sfânt şi contribuie foarte mult la aducerea împreună practică a inimilor. Duhul lui Dumnezeu nu este preocupat numai să dea idei corecte despre anumite teme; El are intenţii mult mai profunde. El doreşte ca sufletele să se supună lui Hristos şi să-L înalţe pe Hristos în ochii lor. Dar să aduci un singur suflet din întuneric la lumină sau să-l aduci din puţină lumină la lumină mai strălucitoare, este desigur ceva preţios. Şi aceasta este cu ceea ce Dumnezeu Însuşi Se preocupă. Vom face bine, în timp ce ţinem cu tărie la libertatea noastră pentru Hristos, să nu ţinem seama de barierele care le-au ridicat oamenii, ci să le tratăm ca fiind fără valoare.

Se spune deseori, fiecare are dreptul la părerea proprie. Aceasta trebuie s-o neg complet. Nimeni nu are dreptul să aibă o părere personală în lucrurile divine. Numai Dumnezeu singur este suveran şi îndreptăţit să facă cunoscut gândurile Sale. Ceea ce noi avem de făcut, este să ne dăm la o parte, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată străluci în inimile copiilor Săi. Oamenii în îngâmfarea lor fac numai ca umbrele lor întunecate să cadă totdeauna asupra lor înşişi şi asupra altora. Prin aceasta împiedică medierea adevărului divin, în loc să ajute ca adevărul divin să fie dat mai departe. Să fie oare zadarnică dorinţa unui slujitor al lui Hristos, ca Dumnezeu să conducă mai departe şi să întărească pe copiii Săi? Niciodată. Însă în momentul în care se începe strângerea oamenilor în jurul unei persoane deosebite, în jurul unei păreri sau a unui sistem, se constituie o sectă. Chiar dacă într-o grupare sunt multe mădulare ale lui Hristos, ea constituie numai o partidă, dacă baza unirii lor nu este Hristos, ci ea s-a realizat pe baza diferenţelor de păreri, fiind prin acesta un semn de recunoaştere special şi un mijloc de recunoaştere, care să ducă la despărţiri între copiii lui Dumnezeu.

Biserica apostolică niciodată nu a provocat credinţa unui convertit cu privire la biserica înaltă (aceasta este fracţiunea catolicizantă a bisericii anglicane) sau cu privire la biserica protestantă liberă – ea niciodată nu a întrebat: crezi tu în episcopat[1], în voluntarism [2] sau în Biserica lui Dumnezeu? Este adevărat că în timpurile de odinioară cineva, care mărturisea pe Hristos, era alungat afară de iudei şi de naţiuni şi devenea subiectul vrăjmăşiei pentru toată lumea. Şi nu era un mijloc de protecţie neînsemnat, dacă oamenii mărturiseau pe Hristos, dar ei nu credeau cu adevărat în El. Dar dacă un om prin auzirea cu credinţă primea Duhul Sfânt, el era imediat un mădular al acestui singur trup şi era recunoscut ca atare. De ce aceasta să nu fie valabil şi astăzi? Sunt eu nemulţumit cu înţelepciunea lui Dumnezeu? Vreau eu să înlocuiesc Cuvântul Său sau am îndeajuns fără El sau sunt chiar împotriva Lui?

Nu se constituie o sectă, dacă se acţionează potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Dar este o sectă dacă se fac abateri de la Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea întrebarea este: Care este intenţia lui Dumnezeu referitoare la Biserica Sa? Cum doreşte El, ca noi să ne strângem? Vreau eu să primesc pe toţi creştinii adevăraţi – persoane, despre care toţi cred că sunt întorşi la Dumnezeu? Fără îndoială este necesar să fie daţi afară, dacă dovedesc că nu sunt întorşi la Dumnezeu; căci nu există nici un caz posibil de rău, la care să nu se poată aplica Cuvântul lui  Dumnezeu. Astfel nu există nici cel mai neînsemnat motiv să se introducă vreo regulă nouă sau prescripţie din partea oamenilor. Dacă oamenii nu sunt spirituali, nu vor păstra mult timp unitatea Duhului. Curând vor găsi un motiv să descopere ceva fals. Însă aceia care ţin cu tărie, că Hristos este centrul unităţii Duhului, nu sunt o sectă şi nici nu pot deveni, oricât de grav ar fi cu despărţirile, partidele şi sectele împotrivitorilor lor. Este foarte trist că sunt din aceia care se condamnă singuri, prin aceea că pleacă, însă este cu atât mai binecuvântat pentru aceia care rămân, şi cu toate acestea au credinţă, răbdare şi har. Apostolul spune, când scrie credincioşilor din Corint: „Trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate între voi cei aprobaţi” (1 Corinteni 11.19). Aceştia erau oameni care în timpul acela au rămas cu hotărâre tare de inimă la Domnul. Fie ca şi despre noi astăzi să fie adevărat aceasta! Eu resping faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este făcut fără efect sau că eu astăzi în vreun fel oarecare sunt mai mult legat de păcat decât atunci.

Unitatea Duhului, pe care credincioşii din Efes ar fi trebuit s-o păstreze, este unitatea pe care Dumnezeu o pune pe toţi copiii Săi. Dacă Cuvântul a născut din nou sufletul meu prin Duhul Sfânt; dacă prin Cuvânt eu cunosc pe Mântuitorul meu şi pe Tatăl meu; dacă ştiu că eu am nevoie de Cuvânt pentru curăţirea zilnică a sufletului meu, ca mijloc pe care Dumnezeu l-a dat în acest scop – să spun eu atunci, că eu nu trebuie să împlinesc Cuvântul ca mădular al trupului lui Hristos în Adunarea lui Dumnezeu, unde El locuieşte în Duhul? Dacă sufletul meu recunoaşte autoritatea divină a Cuvântului, vai de mine, dacă nu mă orientez în toate lucrurile după acest Cuvânt. Dumnezeu doreşte ca noi să fim atenţi şi cu grijă să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Nu este unitatea duhurilor noastre, ci este unitatea Duhului. Nu este un gând serios faptul, că Duhul Sfânt este cel care face unitatea? Nu ar trebui să ne păzim de tot ce ar putea să-L întristeze? Domnul nostru a acordat o importanţă deosebită tuturor celor referitoare la Duhul Sfânt. Şi noi ar trebui să facem la fel, dacă suntem înţelepţi. Dacă Duhul Sfânt este pe pământ cu scopul acesta, El va fi un test divin, dacă noi suntem gata să-L onorăm sau nu. Unii ar putea spune acum: cine primeşte pe toţi creştinii, fără să ceară de la ei o promisiune pentru viitor, acela va primi tacit sau probabil categoric şi pe un soţinianer sau arianer. Însă pe aceştia eu nici măcar nu i-aş recunoaşte ca creştini.

Pe ce este Biserica întemeiată? „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?”, întreabă Domnul în acelaşi capitol în care El pentru prima dată se referă la faptul că El doreşte să zidească Adunarea. „Tu eşti Hristosul”, spune un ucenic, „Fiul Dumnezeului celui viu.” Şi ce răspunde Domnul? „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.15-18). Aceasta ne arată, că noi ar trebui să ne preocupăm foarte intens cu sufletele, dacă ele cu adevărat cred şi mărturisesc în faptă şi adevăr gloria divină a Domnului Isus Hristos. Dacă în privinţa aceasta descoperim cea mai neînsemnată nepăsare, ar trebui să avem îndoieli cu privire la acest suflet. Noi nu avem nici o bază să primim pe cineva ca creştin, care lezează curăţia, gloria sau puritatea Persoanei lui Hristos. Biserica este întemeiată pe Hristos Fiul lui Dumnezeu: dacă această stâncă este zguduită, atunci totul este zadarnic: „Dacă sunt distruse temeliile, ce va face cel drept?” (Psalmul 11.3). Să lezezi pe Hristos înseamnă să lezezi fundamentul pe care se sprijină Biserica lui Dumnezeu.

Dar acolo unde cineva mărturiseşte cu adevărat şi sincer pe Hristos şi prin această mărturisire se recomandă conştiinţei voastre ca fiind de la Dumnezeu, atunci primiţi-l, căci şi Dumnezeu l-a primit. El poate fi un baptist sau unul care botează copiii; nu contează, primiţi-l. Dacă el trăieşte în păcat, mai trebuie eu atunci să spun că Hristos şi beţia şi aşa mai departe, nu se potrivesc împreună? Credinţa în Fiul lui Dumnezeu nu se potriveşte umblării în întuneric. Indiferent cum cineva vorbeşte despre Hristos, dacă el cu această mărturisire leagă desconsiderarea gloriei morale a lui Dumnezeu, prin faptul acesta el dovedeşte că el nu este născut din Dumnezeu. Simon vrăjitorul gândea că el ar putea primi cu bani darul lui Dumnezeu. Acum cineva va spune: aceasta era o greşeală. Desigur era o greşeală, însă această greşeală era decisivă şi a dovedit că el nu putea avea viaţă din Dumnezeu. De aceea el, cu toate că era botezat, nu a fost primit ca mădular al trupului lui Hristos. Nu avem nici un motiv să presupunem că el a luat parte la frângerea pâinii. În astfel de împrejurări botezul nu ar fi nici un motiv ca Adunarea să primească pe cineva, pe care ea nu-l vede ca fiind credincios.

Aceasta arată într-o oarecare măsură caracterul sau limitele unităţii Duhului. Căci Duhul Sfânt, care cheamă sufletele şi le face capabile să mărturisească pe Hristos, niciodată nu-i lasă să umble în murdăria răutăţii lor proprii. Dacă un credincios cade într-un păcat, care are un anumit caracter, el trebuie dat afară. Ceea ce este strict personal, ar trebui tratat personal. Ar fi revoltător, dacă toate greşelile le-am trata la fel. Dorinţa noastră cea mai nobilă ar trebui să fie, prin aceea că îndreptăţim pe Dumnezeu, să aducem din nou pe cineva pe drumul corect.

Biserica mărturiseşte despre harul dumnezeiesc, şi misiunea ei este atât să caute binecuvântarea celor nemântuiţi, cât şi restabilirea creştinilor care s-au abătut. Năzuim noi, să păstrăm unitatea Duhului? Cum s-a ajuns, ca creştinii să alcătuiască asociaţii diferite? Pentru ce au ei nevoie de regulamente omeneşti şi de organizaţii noi, dacă doresc să trăiască cu orice preţ Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ne dă o poruncă, atunci nu mai avem nevoie de alte porunci. Eu am nevoie de porunca Lui în toată puterea ei, pentru ca să fiu capabil să prezint oamenilor adevărul şi să le spun: „Aceasta este voia lui Dumnezeu”. Este bine sau înţelept să se renunţe la aceasta? Dumnezeu a scris ceva cu privire la toate întrebările morale, prin care El vrea să conducă pe copiii Săi. Acţionăm noi conform acesteia? Cineva ar putea întreba: Şi tu, eşti tu desăvârşit? Eu răspund: noi ne ostenim să păstrăm unitatea Duhului în pace. Căutăm sincer să ne supunem voii lui Dumnezeu. Te osteneşti şi tu?

Întrebarea centrală pentru fiecare copil al lui Dumnezeu este: mă ostenesc eu să păstrez unitatea Duhului? Şi o fac potrivit lui Dumnezeu sau după propriile păreri? M-am predat eu voii Sale? Noi trebuie să fim ascultători de El. Avem poruncile Lui, şi suntem răspunzători să le împlinim, prin aceea că ne supunem Aceluia căruia Îi aparţinem şi căruia trebuie să-I slujim. Este valabil, să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Dumnezeu formează Adunarea Sa din toţi aceia care Îi aparţin. Unitatea nu constă în aceea, că creştinii ţin cu tărie la părerile lor personale despre una sau alta; ea constă mai degrabă în aceea, că Duhul ţine cu tărie la propria Sa unitate, respectiv la ceea ce Hristos este pentru ei, şi nu la punctele în care ei se deosebesc.

Dacă vrem să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii, atunci trebuie să fim conştienţi că Duhul Sfânt glorifică numai pe Hristos. Noi nu putem provoca mai multă bucurie Tatălui, ca atunci când înălţăm pe Fiul; şi noi nu putem să-L întristăm mai mult, decât atunci când desconsiderăm pe Fiul Său. Dacă ne ţinem cu tărie de Hristos, atunci totul este în siguranţă. Prin aceasta unitatea ajunge la acelaşi numitor.

Nu este vorba de a constrânge pe oameni să renunţe la convingerile lor şi să primească pe ale noastre, oricât de corecte ar fi acestea. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă în Numele lui Hristos baza pe care noi putem cuprinde pe toţi credincioşii, chiar dacă ei sunt slabi şi plini de prejudecăţi. Vrem să ne păzim, să fim îngrijoraţi mai mult de prestigiul nostru sau de ceea ce ne place, decât să facem voia Sa. Nu vrem să fim mândri de cunoaşterea noastră sau de ceea ce am realizat probabil în practică. În loc de aceasta vrem mai bine să privim la Domnul, pentru ca noi în credinţă, îndelungă-răbdare şi răbdare să recunoaştem pe fiecare mădular adevărat al lui Hristos precum şi pe fiecare din slujitorii Lui, oriunde s-ar afla ei. Să ţinem în felul acesta la unitatea Duhului în legătura păcii şi să fim atenţi s-o păzim, oricare ar fi greutăţile; şi cu siguranţă ele sunt mari. Credinţa nu vede un singur Duh şi trupuri diferite; ea cunoaşte numai un singur trup. Vrem să avem răbdare cu alţii, care în privinţa aceasta nu văd clar sau văd dublu; vrem să ţinem cu tărie la Numele lui Hristos, şi vrem să fim foarte precauţi cu noi înşine, să nu numim bun ceea ce este împotriva Lui.

Efeseni 4.4-6: Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi.

Aceasta este binecuvântarea noastră vie în Hristos: „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5.30). Imediat se adaugă: „un Duh”; căci Duhul Sfânt a realizat aceasta. Şi noi sperăm să putem savura în curând la Hristos ceea ce suntem acum prin puterea Duhului Sfânt. Această unitate o vom realiza pe deplin şi desăvârşit în cer în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este prima unitate.

Este o diferenţă faţă de versetele următoare. Versetul 4 este un caracter al unităţii, versetul 5 este un alt caracter şi versetul 6 este al treilea caracter; aceste unităţi concentrice devin mai cuprinzătoare. „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre.” Acestui trup nu-i aparţine niciunul care nu a fost născut din nou şi botezat prin Duhul Sfânt. Acest un singur trup este fără îndoială pe pământ. El este acum o realitate divină independent de gloria pe care el o va avea cândva în viitor. Însă în versetul 5 avem mai mult o unitate în exterior, un domeniu al mărturisirii, care este mai mare decât puterea spirituală reală. Aici apare „Domnul” pe prim plan; şi cândva vor fi mulţi care vor spune: „Doamne, Doamne, nu am prorocit noi în Numele Tău?”

De aceea auzim în continuare despre „un singur Duh”, prin care se înţelege credinţa creştină. Când vorbim despre credinţă ca mijloc prin care noi venim în relaţie cu Hristos şi prin harul lui Dumnezeu devenim salvaţi, atunci aceasta niciodată nu este numită o singură credinţă. Prin această expresie se exprimă credinţa comună, pe care toţi creştinii o mărturisesc, şi anume în contrast cu religia sau cu Legea iudeilor şi cu idolatria păgânilor. Corespunzător la „un singur Domn, o singură credinţă” urmează „un singur botez”, căci fiecare, care a mărturisit că crede în Hristos, a fost botezat cu apă. Simon vrăjitorul a mărturisit cu numele că aparţine lui Hristos şi a fost botezat, cu toate că el a dovedit curând că nu era creştin. Deci versetul 5 nu ne dă unitatea a ceea ce este real şi sfânt şi de durată, ci unitatea mărturisirii creştine.

În continuare avem în final: „… un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi” (versetul 6). Este clar, că aici avem un domeniu şi mai larg. Sunt o mulţime mare de oameni care nicidecum nu mărturisesc pe Hristos. Majoritatea oamenilor trăieşte în continuare cu idolii lor, cu toate că există Legea şi Evanghelia. Nu este aici nici o revendicare? Noi cunoaştem „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi”. Aceasta înseamnă, că există un Dumnezeu personal: în nici un caz nu este gândul că totul este Dumnezeu. Aceasta este necredinţă în forma cea mai gravă sau pantheism. Noi cunoaştem „un singur Dumnezeu”, nu o mulţime de zeităţi ca păgânii, ci „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor”. Iudeii nu au crezut, că El era Tatăl tuturor, şi nici măcar Tatăl naţiunii alese, ci mai degrabă Domnitorul lor, şi anume Jahve. Revelaţia creştină aduce pe Dumnezeu şi pentru noi la lumină într-un caracter nespus de mare, precum şi mult mai intim. Dar şi mai mare în sensul că El cuprinde toate creaturile: „… un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi (autoritatea Sa supremă şi purtarea de grijă, dar mai mult decât aceasta) şi în noi toţi”. Aici avem o legătură strânsă cu unii şi nu cu toţi. Căci nu se spune: „în toţi”, ci: „în noi toţi”. Duhul Sfânt vorbeşte despre relaţia minunată cu Hristos. Cât de desăvârşită, de frumoasă şi ordonată este această prezentare a unităţii în Hristos şi în jurul lui Hristos, Domnul nostru.

Adnotare

Tradus de la: Die Einheit des Geistes

Preluuat din: Lectures on the Epistle of Paul, the Apostle, to the Ephesians, with a new Translation.

Traducere: Ion Simionescu

„Ce citesc?” – „Ce ar trebui de fapt să citesc?” – Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare credincios. Întrebările acestea conţin mai mult decât noi vrem să recunoaştem. Fiecare din noi trebuie să-şi răspundă sincer la aceste întrebări. Un proverb cunoscut spune: Arată-mi prietenii tăi şi eu îţi spun ce eşti tu. Noi am putea să spunem la fel de bine: Arată-mi raftul tău de cărţi şi eu îţi spun unde te afli. Sau exprimat altfel: Arată-mi ce cărţi, ce publicaţii şi ce ziare citeşti şi eu îţi spun care este starea ta spirituală.

Un indiciu alarmant

În mod deosebit creştinii tineri simt deseori o împotrivire lăuntrică faţă de lectura creştină sănătoasă (aceasta se întâlneşte de astfel şi la creştinii în vârstă!). Lectura creştină bună stă neluată în seamă pe raftul de cărţi, în timp ce ziarele, publicaţiile şi romanele sunt devorate în mod regulat – o dovadă că viaţa spirituală este pe un nivel foarte scăzut. Care este situaţia cu viaţa mea spirituală dacă eu nu găsesc niciun moment să citesc Biblia, însă petrec ore în şir citind alte lecturi? Dacă spun că Îl iubesc pe Domnul Isus, dar nu iubesc cuvântul Lui, atunci ceva la mine nu este în ordine.

Cititul este hrană

Ceea ce eu citesc arată starea mea morală, spirituală şi sufletească; pe de altă parte, o carte, pe care eu o citesc, îmi dă hrană. Prin citit omul meu lăuntric este hrănit. De aceea aceste întrebări sunt aşa de importante pentru un creştin: Ce citesc? Cu ce este hrănit omul meu lăuntric? Dau eu hrană naturii vechi sau naturii noi?

Sunt eu maturizat spiritual?

„Ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi” (1 Petru 2.2). Aşa precum este normal ca un copil să crească corporal, la fel este normal ca un credincios să crească spiritual. Dacă un credincios nu creşte spiritual, nu este în ordine cu el. Desigur pentru aceasta sunt multe motive. Dar o cauză constă fără îndoială în aceea că un astfel de credincios nu doreşte (asemenea unui prunc nou-născut) după laptele bun, nefalsificat al Cuvântului lui Dumnezeu. Urmarea este: el are puţină cunoaştere de adevărurile Bibliei. Să ne întrebăm personal: Cum pot eu creşte spiritual, dacă eu neglijez cititul în Biblie, însă devorez regulat alte cărţi, publicaţii, ziare?

Înseamnă atunci că eu nu mai am voie să citesc altceva?

Dacă vreau să dau hrană naturii mele noi, atunci eu nu pot citi publicaţii şi lecturi superficiale. Desigur poate fi necesar pentru pregătirea mea, pentru profesia mea sau în contextul unor obligaţii oficiale să citesc un ziar, o anumită publicaţie sau anumite cărţi. Însă întrebarea este dacă eu găsesc cu adevărat desfătare, plăcere, bucurie şi deconectare în astfel de lectură. Devin eu întărit spiritual prin astfel de lectură? „Mana ascunsă” sau „grâul ţării Canaan” nu le voi găsi în astfel de lectură (Apocalipsa 2.17; Iosua 5.11).

Urmarea hrănirii false

De ce viaţa noastră spirituală se află deseori pe un nivel aşa de scăzut? Cauza poate consta în aceea, că noi ne hrănim cu hrană falsă. Citim prea puţin în Biblie şi ne adâncim prea mult în literatură fără valoare! Cum ar putea să-i meargă bine sufletului meu (simţămintelor mele, dorinţelor mele, poftelor mele), dacă viaţa divină nu creşte în mine, dacă eu nu iubesc Biblia sau cărţile care explică Biblia? De fapt eu nu-mi pot imagina că un creştin, care se află într-o stare spirituală bună, citeşte cu mai multă plăcere lectură superficială decât de exemplu o carte care poate întări viaţa spirituală.

O stare spirituală normală

Sunt convins că un creştin sincer este acela care iubeşte pe Hristos; este acela care vrea să crească în lucrurile spirituale; este acela care doreşte cerul şi lucrurile cereşti; este acela care citeşte cu râvnă Sfânta Scriptură; este acela care se foloseşte recunoscător de cărţile bune. El doreşte să fie „înţelept faţă de bine şi simplu în ce priveşte răul” (Romani 16.19b). El ştie că el trebuie „să se ferească de orice formă a răului” (1 Tesaloniceni 5.22). Aceste lucruri sunt de cea mai mare importanţă pentru fiecare credincios. Am sentimentul că eu trebuie să scriu despre această temă în mod deosebit cu privire la scaunul de judecată al lui Hristos, înaintea căruia noi toţi vom sta odată. Iubite cititor, te rog să eviţi lectura uşoară, superficială; ţine-te departe de astfel de lectură!

Unele întrebări

Dacă vreau să iau în mână o carte, un ziar sau o publicaţie, atunci ar trebui să mă întreb întâi pe mine însumi:

• Doresc eu ca Domnul să găsească aceasta în mâna mea, când El revine?
• Pot eu duce această lectură în prezenţa lui Dumnezeu?
• Pot eu să-I mulţumesc pentru ea?
• Pot eu să-L rog pentru binecuvântare, dacă citesc această carte? Pot citi eu această lectură spre glorificarea Numelui Domnului Isus?

Dacă nu pot răspunde cu „da” la aceste întrebări, atunci ar fi mai bine să las la o parte această lectură şi să mă ocup cu Cuvântul lui Dumnezeu sau cu o carte spirituală bună. Atunci sufletul meu va primi hrană, voi creşte în har, şi va creşte cunoaşterea mea, dragostea mea pentru Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos şi în viaţa mea vor creşte roadele dreptăţii – spre glorificarea lui Dumnezeu.

Trebuie să citim numai Biblia?

Sunt şi credincioşi care vor să citească numai Biblia şi resping orice altă lectură. Ei sunt de părerea că tot ce ei au nevoie pot găsi în cartea unică în felul ei a lui Dumnezeu; că Duhul Sfânt vrea să-i călăuzească în tot adevărul şi că scrierile omeneşti ar fi mai degrabă un obstacol decât un ajutor. Aceasta trebuie s-o decidă fiecare pentru sine însuşi. Eu personal nu am această părere. Cineva, care vrea să fie aşa de independent, face o mare eroare. Eu mulţumesc Domnului în fiecare zi pentru mijloacele de ajutor, pe care El ni le-a dat prin scrierile slujitorilor Lui. Dacă cineva refuză să citească scrierile celor credincioşi împreună cu el, atunci el ar trebui de fapt să refuze să asculte mesajele acestor credincioşi, atunci când ei slujesc prin cuvânt!

Pe de altă parte noi nu ar trebui să cădem de pe cal şi să facem greşeala să gândim că noi nu mai trebuie să citim Biblia, dacă mergem cu fidelitate la orele de strângere laolaltă, când mergem să ascultăm predici şi când studiem cărţi spirituale. Aceasta este desigur la fel de greşit. Biblia însăţi trebuie să rămână numărul unu. Noi trebuie să cunoaştem Biblia ca ghid pentru viaţa noastră şi ca armă împotriva atacurilor duşmanului. Noi trebuie să fim aşa cum erau credincioşii din Bereea şi zilnic să cercetăm Scripturile să vedem dacă cele spuse sunt în concordanţă cu Ele (Faptele apostolilor 17.11).

Noi avem nevoie unul de altul

Noi avem nevoie unul de altul, noi trebuie să ne ajutăm reciproc. Căci noi suntem legaţi unul cu altul „prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei” (Efeseni 4.16). Dumnezeu a dat Adunării păstori şi învăţători. Ei ne îndreaptă atenţia spre concordanţa cărţilor Bibliei, ei ne explică texte grele, ei ne păzesc şi ne păşunează prin Sfânta Scriptură. În felul acesta credincioşii ne pot vorbi, chiar dacă ei au murit. Mulţi credincioşi vor lăuda pe Dumnezeu în veşnicie şi vor mulţumi pentru binecuvântarea pe care ei au primit-o prin cărţi şi pliante. Unii nu au primit niciodată o altă slujbă spirituală decât aceea care a venit la ei prin cărţi şi scrieri.

Nu este Biblia de ajuns?

Desigur, Biblia este absolut suficientă. Dar nu fiecare este aşa de învăţat şi de educat ca să cerceteze adâncimile Bibliei sau să înţeleagă gloriile morale. Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi pe câmpiile verzi ale Sfintei Scripturi, atunci când nu putem auzi nici o predică şi nu putem citi nici o scriere spirituală. Dar nimeni nu va tăgădui că Duhul Sfânt va folosi scrierile slujitorilor lui Dumnezeu ca să întărească pe copiii lui Dumnezeu în credinţa lor. Duhul Sfânt foloseşte slujba verbală şi scrisă a slujitorilor Săi, ca să binecuvânteze pe oameni şi să răspândească adevărul. Eu sunt de părere că cineva face o greşeală fatală dacă el desconsideră slujba prin scrieri. Am observat deseori că cineva devine mărginit, limitat, nematurizat în credinţă şi foarte unilateral, dacă el respinge ajutorul pe care el l-ar putea primi din scrierile oamenilor. De aceasta nu trebuie să ne mirăm, căci un astfel de om nu ţine seama că slujba în scris este o metodă a lui Dumnezeu prin care El vrea să instruiască pe copiii Lui. Noi vrem să ne ajutăm şi să ne sprijinim reciproc şi în această privinţă.

Tradus de la: Was lese ich?

Tradus de la: „What should I read?“

Traducere: Ion Simionescu