… ROMÂNIA FURATĂ | Legăturile din dosarul lui Sebastian Ghiță – din Emirate până la Guvern…Cum s-a „evaporat” berea românească…= Dimensiunea jafului din ultimii 30 de ani: 113 miliarde de dolari…Cum a dispărut flota de pescuit oceanic a României?… Petromidia, privatizare cu dedicație… Industria amară a zahărului: furturi, evaziune, nepăsare…Razboiul viitorului: Tunul electromagnetic care revoluţionează artileria, arma laser care vânează drone şi satelitul antisatelit…Actorul Victor Rebengiuc, despre (Lovi)-Revo-luţie: „A fost o mare păcăleală”. Despre Ion Iliescu: „Când l-am văzut zâmbind cu gura până la urechi, nu mi-a mai plăcut”
.
DIFERENȚA DINTRE RELIGIE ȘI SPIRITUALITATE… Ce înseamnă păcatul lui Acan pentru noi?… şi ce nu înseamnă el! de Philip Nunn… Cum ne transformă Dumnezeu, de Ney Bailey… Principii de credinta… Ce citesc? Ce citesc arată ce sunt, de Charles Henry Mackintosh… Unitatea Dunhului, de William Kelly… Pe munte şi în câmpie (1-3) Suferinţele din câmpie: Luca 9.36-45,de Hamilton Smith… Râuri de apă vie, Ioan 7.37-39 si Consecinţa umplerii cu Duhul- Walter Thomas Prideaux Wolston… Căderea în Duhul, Un studiu biblic, de Karel van Berghem…
Controlează lumea gândurilor tale- Sunt eu răspunzător de gândurile mele? „Învinge răul prin bine” Romani 12.14-21, Cei graţiaţi ar trebui să practice harul- Mica 7.6-19, de David R. Reid… „Urmează-Mă!” Mersul pe urmele lui Isus, de Roger Liebi… Sunt prea mulţi cei care nu fac nimic în Adunare- Judecători 4.8,14;5.16-23; Filipeni 2, de SoundWords… Ce înseamnă învierea? Ioan 20.1-20, de James Butler Stoney… Cunoşti tu poziţia ta înaintea lui Dumnezeu?Poziţia creştinului în cer şi pe pământ…O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu? Ilie şi Elisei, de Walter Thomas Turpin…
PATRIARHUL DANIEL CIOBOTEA ȘI LEGĂTURILE SALE STRÂNSE CU MASONERIA… – Mișcarea pentru Apărarea Ortodoxiei…Lăturile idolatriei distruge Romania…DOCUMENT Teodosie, criticat dur de Patriarhul Daniel într-o scrisoare oficială prin care îi e refuzată avansarea în ierarhia bisericii: Răzvrătire, sfidează Patriarhia, atitudine provocatoare, permite doctorate plagiate. Plus acuzații că nu-și plătește facturile de aproape jumătate de milion de lei … Radacinile comune ale Bisericii si Masoneriei...
În calitate de „preot komunist”- turnător la securitate a semenilor şi prigonitor al pocăiţilor, pe care i-am poreclit– sectanţi, stingători de lumini, ca să se fesenizeze între ei… Ca preot hapsân după câştiguri mârşave, i-am prostit pe oameni să înlocuiască Lumina lumii, (adică pe Iisus), cu lumânări, pentru a rentabiliza fabricile bisericilor; Tot pentru a-i manipula, am înlocuit hrănitoarea Paine a vieţii ( Ioan6/48-58)cu pomeni, pentru a câştiga bani prin capuşatele firme ale preoţilor… Tot eu l-am înlocuit pe Făcătorul infinit cu nişte făcături omeneşti-foto/picturi iconate de făcut bani, dar mute surde, şchioape (Ps.115,135)… Şi pentru alte păcate îmi cer iertare de la toate victimile, pentru că şi pe mine m-a iertat Iisus, prin pocăinţa Cristică, fiindcă aceasta este o oportunitate unică, gratuită, prin care omul se deslipeşte de satan, îi întoarce spatele şi se face una cu Adevăratul Tată, în care îşi ancorează pe veci inima şi- şi lipeşte privirea de El, pentru a-i da LUI toate răutăţile, mizeriile, neputinţele, vicleniile celui rău, ca să fie umplut cu Plinătatea Dumnezeirii! Prin Harul şi părtăşia Duhovnicească, pot totul în Hristos, ( prin Harul lui) fiindcă El trăieşte prioritar suveran, integru, integral şi total în mine, căci în El am fost dezbrăcat de zdrenţele adamice şi am fost îmbrăcat cu toată Armatura Biblică,(Ef. cap. 6) pentru apărare şi atac, (Mat. cap.4//1-11) dimpreună cu Biruitorul care rămâne pentru veşnicie –CAP, nu coadă…
Cunoşti tu poziţia ta înaintea lui Dumnezeu?
Poziţia creştinului în cer şi pe pământ
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Evrei 9.24-28; 10.19-25; 13.11-16
Când noi cu câtva timp în urmă prin harul Domnului am avut posibilitatea să începem această serie de prelegeri, am avut o temă în care era vorba să prezentăm adevărul lui Dumnezeu într-un mod potrivit pentru creştinii tineri; pentru oameni, care probabil în inima lor sunt prea tineri ca să înţeleagă adevărul în dimensiunea lui mare, deplină şi bogată în binecuvântare. Dar cu ajutorul Domnului doresc în seara aceasta şi în serile următoare, în care vom fi împreună, să prezint alte domenii şi alte părţi ale aceluiaşi adevăr. În privinţa aceasta doresc, în măsura în care este posibil şi nesistematic, să continui începând de acolo de unde am rămas atunci. Pentru seara aceasta mi-am propus însă să mă ocup mai îndeaproape cu fundamentul, decât o voi face în serile următoare. Ţelul meu este – ca să spun mai dinainte -, să vă prezint ce este poziţia unui creştin în cer şi pe pământ. Văd aici înaintea mea pe unii, care după părerea mea nu mai pot fi denumiţi creştini tineri. Însă consider că ei – chiar dacă în sensul acesta nu mai sunt tineri – nu gândesc, că ei sunt mai presus de lucrurile foarte simple, asupra cărora Domnul ne lasă să medităm în seara aceasta. În orice caz nu mi-am propus să depăşesc cadrul adevărurilor celor mai simple şi al celui mai simplu mod de prezentare al lor.
Să trecem la primul punct şi prin aceasta la o întrebare importantă pentru fiecare din noi: Ce este poziţia unui creştin cu privire la Dumnezeu – înaintea Lui? Aceasta este aşa de importantă, deoarece nu se poate avea o înţelegere clară a poziţiei proprii pentru Dumnezeu pe pământ, dacă nu se are o înţelegere clară a poziţiei proprii înaintea lui Dumnezeu în cer. De aceea această întrebare este deosebit de serioasă şi importantă.
În seara aceasta, prieteni dragi, mă adresez conştiinţe voastre şi sufletelor voastre şi vă întreb: înţelegeţi voi foarte clar şi pricepeţi voi în sens spiritual ce este cu adevărat poziţia voastră înaintea lui Dumnezeu? Cunoaşteţi voi adânc în sufletul vostru locul acesta? Despre aceasta este vorba aici. Puteţi fi siguri, că se poate rezista în încercare numai cu exerciţii adânci ale sufletului. Voi mi-aţi putea spune: „Eu înţeleg adevăruri avansate”. Dar eu am cunoscut oameni care într-adevăr au afirmat aceasta, dar în sufletul lor nu erau câtuşi de puţin mişcaţi de ele. Ceea ce vreau să vă spun, este simplu situaţia, că sufletul înţelege pe deplin prin Duhul Sfânt această poziţie minunată înaintea lui Dumnezeu. Un lucru vă pot spune: Nimic nu este mai clar şi mai bătător la ochi, ca atunci când cineva simte adânc în sufletul său bucurie cu privire la această poziţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva decât simpla înţelegere cu mintea. Astfel un credincios simplu ar putea spune: „Da, sufletul meu cunoaşte bine această poziţie, chiar dacă probabil eu nu o pot explica.” Aceasta este de înţeles. Realmente este aşa: cu cât ceva este ancorat mai adânc în suflet, cu atât este mai greu de explicat acel ceva. Ceea ce eu înţeleg cu mintea pot să-l fac înţeles şi altora – dacă mie însumi îmi este clar; dar când este vorba de sufletul meu, atunci nu îmi este aşa uşor să-l explic. Prin aceasta nu vreau să subevaluez înţelegerea intelectuală a adevărului. Să mă ferească Dumnezeu! Mi-ar părea foarte rău să degradez înţelegerea cu mintea. Dar ceea ce spun, dragi prieteni, este următorul lucru: în zilele actuale nimic nu are statornicie, în afară de ceea ce sufletul înţelege. Cu alte cuvinte: dacă noi nu am înţeles profund în sufletele noastre aceste lucruri, deci poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu vom avea o poziţie stabilă. O rafală de vânt va fi de ajuns să ne alunge de pe locul nostru. Puţină apăsare, numai pentru scurt timp, ne va răpi deja toată înţelegerea.
Noi avem nevoie de ceva durabil; de ceva, care rezistă încurcăturii şi presiunii cărora suntem expuşi într-un timp ca acesta: şi anume ca prin lucrarea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, sufletul să înţeleagă clar şi precis lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru aceia care Îl iubesc. Dumnezeu, Duhul, să dăruiască tuturor sufletelor prezente aici această înţelegere clară şi să ne facă pe fiecare din noi să savurăm bucuria posedării acestora!
Ce este deci poziţia mea înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru, pe care eu trebuie să-l învăţ (aşa citesc eu în Scriptură), este, că eu trebuie să fiu apt pentru Dumnezeu. Eu cu conştiinţa mea trebuie să fiu făcut apt pentru această poziţie înaintea lui Dumnezeu în cer şi de aceea locul acesta este total diferit de starea mea naturală. Conştiinţa mea trebuie făcută aptă, prin aceea că ea este curăţită. Eu trebuie să am o conştiinţă, care se potriveşte în totalitate şi pe deplin cu acest loc minunat şi cu această parte înaintea lui Dumnezeu. Ca să scot aceasta în evidenţă, am citit mai înainte versetele din Evrei 9. Acestea trebuie luate în consideraţie în mod deosebit. La sfârşitul capitolului apostolul vorbeşte despre trei arătări diferite ale lui Hristos. Mai întâi Hristos s-a arătat „la sfârşitul veacurilor”, aceasta înseamnă, la sfârşit, la împlinirea tuturor veacurilor ale istoriei umane, care au fost înainte de lucrarea lui Hristos. El spune: „dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată” (în contrast cu de mai multe ori) „pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.” Aceasta este lucrarea (vorbesc numai despre lucrare) care în momentul în care eu cred în Domnul Isus Hristos îmi dă o conştiinţă, care nu mă condamnă în prezenţa luminii pătrunzătoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului sfânt. Aceasta este cel dintâi lucru, zic eu. Dacă nu am aceasta, atunci nu am nimic. Conştiinţa mea trebuie să fi devenit complet eliberată de fiecare lucru, care era pe ea. Primul lucru, pe care Dumnezeu îl face în noi, este, să ne pună ceva pe conştiinţă, şi anume prin lucrarea Duhului Sfânt. Ce este acel ceva, pe care El îl pune pe conştiinţă? Moarte şi judecată. El pune moartea şi judecata înaintea ochilor conştiinţei. Aceasta este prima lucrare în sufletul unui om. La ce serveşte aceasta? Ca ea să poată să mă conducă la pocăinţă şi credinţă în Mântuitorul preaslăvit, care a făcut lucrarea, singura care poate să ia moartea şi judecata de pe conştiinţa mea. Despre această lucrare citim aici în capitolul al nouălea: „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (şi El a făcut lucrarea prin care au loc toate acestea). Cum pot eu avea foloase din aceasta? În momentul în care eu cred în El, eu sunt îndreptăţit să ştiu cu privire la conştiinţa mea, că eu sunt înaintea lui Dumnezeu alb ca zăpada. Aceasta este prima mare realitate şi ea este deosebit de importantă pentru noi toţi. Ea este baza pentru toate. Şi, prieteni dragi, în general ea este baza care se clatină la oameni; şi tocmai în locul acesta încearcă satan să semene îndoială.
Deci acesta este începutul – baza. Această temă am tratat-o detaliat altă dată, dar fac aceasta, fără să ezit, încă o dată. Ea este aşa de importantă, că mereu trebuie repetată. Şi vă rog insistent (în mod deosebit pe creştinii credincioşi tineri), să căutaţi ca această chestiune să fie clară şi hotărâtă pentru conştiinţe voastre; ca voi să puteţi spune înaintea lui Dumnezeu, fără a avea nici cel mai mic sentiment de aroganţă: „Mulţumesc, Dumnezeule; pe conştiinţa mea nu este nici măcar o singură pată.” Puteţi voi spune sincer aceasta? Puteţi privi spre Dumnezeu şi spune: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că nu mai am nici un păcat pe conştiinţa mea”? Pe ce bază poate fi o astfel de certitudine? Însă ce fericire, că sângele Domnului Isus Hristos îmi dă „îndrăzneală”, atunci când cu conştiinţa mea înţeleg această lucrare preţioasă. De aceea am citit versetul din capitolul 10, unde găsim urmarea, concluzia divină, ca să zicem aşa, rezumatul lucrării lui Hristos plină de binecuvântare, terminată. Deci noi avem „îndrăzneală”. Este îndrăzneala de a spera? Nici un cuvânt de aşa ceva. De a aştepta ca Dumnezeu să vină şi să ne dea binecuvântarea Sa? Nu, de asemenea nu; ci îndrăzneală „să intrăm în Sfânta sfintelor”. Ce minunat este când simt în suflet puterea pentru aceasta şi acţionez corespunzător! Dacă fac aceasta, atunci nu mă târăsc pe genunchi cu capul plecat în Sfânta sfintelor, ca şi cum nu aş avea nici un drept să fiu acolo; de asemenea eu nu merg acolo şi mă scuz înaintea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, pentru că apar acolo, ca şi cum n-aş avea nici un drept. Nu, eu intru în Sfânta sfintelor cu îndrăzneală.
Dragi prieteni, de acum încolo nu voi vorbi despre nimic altceva, decât despre această bază bogată în binecuvântare, despre acest fundament, pe care se sprijină totul. Urmare acestei lucrări terminate, desăvârşite şi nespus de minunată eu am îndrăzneală să intru în Sfânta sfintelor; şi aceasta, aşa cum am spus, nicidecum nu este nici măcar cea mai mică aroganţă din partea mea să intru acolo, sau ca şi cum intrarea mea ar dezonora pe Dumnezeu. Încă o dată: Dumnezeu nu Se simte dezonorat, şi eu nu sunt arogant, dacă intru. Este drept din partea lui Dumnezeu, să mă primească, şi pentru mine este o onoare să mă plec înaintea acestei dreptăţi. Aceasta este baza pe care se sprijină totul. Eu pot intra cu îndrăzneală în Sfânta sfintelor şi să merg acolo ca adorator. Acesta este adevărul măreţ, care este prezentat aici: că eu am privilegiul să stau acolo; că acolo este locul meu – aceasta este un aspect al acestui adevăr. Şi pentru ce sunt eu acolo? Ca să mă rog pentru iertarea păcatelor mele? Eu nici măcar nu aş putea fi acolo, dacă mai înainte eu nu aş fi primit iertarea păcatelor, preamărit să-I fie Numele! Toate păcatele mele au fost deja şterse, înainte ca eu să pot intra acolo; şi apoi eu sunt acolo şi mă plec în adorare înaintea feţei Aceluia care m-a curăţit de orice pată. Eu merg ca adorator, eu intru acolo ca plin de bucurie să cad la picioarele Aceluia care a înlăturat totul din cale, pentru ca El Însuşi să poată umple în mine locul, care mai înainte avea lucruri care mă ţineau captiv. Aceasta este baza, acesta este principiul de bază.
Doresc să adâncesc puţin tema aceasta sub aspect practic şi, dacă este posibil, într-un mod mult mai simplu. Este frumos şi bine, să vorbim despre aceasta şi să fim încântaţi de ea: „Cât de minunat este să intri în Sfânta sfintelor!”, şi aşa mai departe; dar cum stau în privinţa aceasta lucrurile în practică cu privire la noi? Aceasta este o întrebare. Cum stau lucrurile cu conştiinţa noastră? Stă ceva pe ea înaintea lui Dumnezeu? Nu mă refer acum la întinarea, pe care cineva dintre noi ca credincios ar putea s-o atragă asupra lui; nu vorbesc acum nici celor răzvrătiţi – mi-am pus pe inimă să vorbesc despre aceasta în altă seară -; mă adresez acum cu întrebarea la o conştiinţă curată. Mai împovărează ceva conştiinţa voastră cu privire la primirea voastră? Dacă pe conştiinţa voastră mai este o cât de mică umbră sau pată de vreo natură oarecare, atunci puteţi fi siguri că nu aveţi claritate înaintea lui Dumnezeu să înţelegeţi plinătatea locului vostru din cer şi privilegiul bogat în binecuvântare al locului vostru pe pământ. Domnul să dea darul tuturor celor prezenţi aici, care nu au claritate în privinţa aceasta, să înţeleagă valoarea nespus de mare, desăvârşită a jertfei desăvârşite adusă o singură dată, care curăţă conştiinţa de orice pată şi orice cusur şi care face ca Dumnezeu să ne primească fără nici o rezervă în prezenţa Sa divină, aşa că noi suntem îndreptăţiţi să spunem: „Avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor”.
Părăsesc acest punct şi mă îndrept pentru un moment spre un alt aspect mai înalt al poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Să ne ocupăm cu un alt loc din Scriptură: sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol din epistola către Efeseni. Aici găsim un cu totul alt aspect referitor la poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Adevărul, despre care am vorbit până acum, este, că noi suntem curaţi înaintea lui Dumnezeu – şi este ceva minunat, să fii curat în felul acesta -: dar aici primim mai mult decât aceasta. În acest loc din Scriptură de la sfârşitul capitolului întâi al epistolei către Efeseni este descris Domnul Isus Hristos ca Omul glorificat, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi – deci a folosit puterea Sa mare, ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în cer. Aceasta este foarte bogat în binecuvântare pentru noi, dar doresc să spun, că noi, înainte să putem spune ceva despre binecuvântarea noastră – fie sub aspectul descris în epistola către Evrei, fie sub aspectul descris în epistola către Efeseni -, trebuie să vedem înainte de toate, ce loc ocupă Hristos. Este ceva minunat să şti că binecuvântarea noastră este în legătură cu toată această glorie minunată a persoanei Sale precum şi cu plinătatea lucrării Sale. Aici în epistola către Efeseni Îl vedem ca Omul glorificat – Cel preamărit, Cel care ca Om a fost înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea divină a lucrat în Hristos, care era mort – la care noi eram morţi în păcate, însă El era mort pentru păcatele noastre. Nu era nici un motiv pentru El, ca din propria vină să meargă în moarte. Noi eram acolo din cauza stării noastre, şi anume noi era, „morţi în greşeli şi păcate”. Însă Hristos a mers în moarte şi prin har a ocupat loc acolo, şi anume spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi; căci noi citim despre puterea lui Dumnezeu „faţă de noi” (Efeseni 1.19), „şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;” (Efeseni 1.19-23). Cu alte cuvinte: Acest Preamărit, care spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi a ocupat locul Lui în moarte, a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu – prin „mărimea nespus de mare a puterii Sale”. Ce cuvinte minunate sunt acestea! Această lucrare minunată a fost făcută asupra lui Hristos, asupra Aceluia care era mort pentru noi. Această putere mare a lui Dumnezeu lucrează ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în glorie.
Probabil vă întrebaţi, de ce insist aşa de mult la această temă. Deoarece în capitolul 2 este aceeaşi putere care aduce la viaţă pe un credincios, care era mort în greşeli şi păcate, în timp ce el era în această stare. Aceeaşi putere, care a adus la viaţă pe Hristos din locul morţii, unde El prin har S-a dus din cauza noastră, ne trezeşte din starea de moarte morală, în care ne aflăm, ca să ne dea un loc în Hristos şi în final la Hristos. Ce fericire măreaţă este să şti aceasta – că în noi lucrează o putere, care nu este mai mică decât mărimea nespus de mare a acelei puteri care a lucrat în acest Om minunat, preamărit, atunci când El a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din cauza păcatelor noastre! Aceeaşi putere, care L-a înviat pe El şi L-a aşezat în glorie, lucrează acum, având ţelul acesta: să ne dea un loc în Hristos, şi anume în locul unde Se află El. Aceasta este dezvăluit în epistola către Efeseni, în locul acesta binecunoscut din Scriptură, care, aşa cum presupun, este cunoscut de noi toţi: „Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.4-6]. Nu poate fi greu să se vadă ce mare îmbunătăţire este aceasta faţă de ce am studiat mai înainte, faţă de ce este descris în epistola către Evrei 10. Evrei 10 îmi arată cum eu pot fi eliberat de vină şi cum poate fi curăţită conştiinţa mea; cum noi suntem făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu în lumină, apţi pentru sfinţenia lui Dumnezeu în Sfânta sfintelor. Dar dacă mergem în epistola către Efeseni, acolo citim despre o creaţie nouă, despre o schimbare totală a stării noastre. În cuvintele Scripturii: „Cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17) – şi anume, pentru credinţă. Eu las înapoi în moarte starea în care eram înainte, cu privire la tot ce am pierdut, şi primesc un loc cu totul nou într-un Mântuitor înviat, glorificat. Citim aceasta în epistola către Efeseni. În epistola către Evrei capitolele 9 şi 10 sunt descrise trei mari realităţi ca urmare a lucrării lui Hristos: acces direct la Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o mântuire veşnică. Învăţătura referitoare la aceasta este prezentată în capitolul 9, şi capitolul 10 este aplicarea acestei învăţături. Duhul Sfânt împovărează mai întâi conştiinţa; aceasta înseamnă că El aduce asupra noastră sentinţa de moarte şi judecată. Şi nu este un lucru uşor, dacă conştiinţa cuiva este împovărată în felul acesta. Prin simpla intonare a unei cântări nu este uşurată povara unui suflet. Dacă conştiinţa cuiva stă sub sentinţa morţii şi judecăţii, deoarece Dumnezeu l-a declarat vinovat şi l-a convins de vinovăţia lui, atunci nimic altceva mai puţin nu poate elibera conştiinţa de această povară, decât numai o înţelegere adânc ancorată în suflet referitoare la suficienţa şi eficacitatea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Toate celelalte încercări de a uşura conştiinţa le consider nu numai fără valoare, ci şi dăunătoare şi nimicitoare. Astfel de încercări aduc cel mult o pauză scurtă de linişte şi conduc la o captivitate şi mai mare. De aceea spun: sufletul trebuie să cunoască eficacitatea minunată, nespus de mare a acestui sânge, care a îndeplinit toate cerinţele tronului lui Dumnezeu în cea mai sfântă maiestate şi care la fel poate satisface nevoia mare a conştiinţei noastre.
În epistola către Efeseni avem, aşa cum am spus, cu totul altceva, şi anume o scoatere desăvârşită din starea în care ne-am aflat – „morţi în greşeli şi păcate”, fără nici o scânteie de viaţă spirituală spre Dumnezeu. În epistola către Romani este vorba până la capitolul 5.12 de vinovăţie, de păcat; în epistola către Efeseni se spune „morţi în greşeli şi păcate”; şi nimic altceva mai puţin nu este suficient pentru noi, decât scoaterea totală şi deplină din această stare. Şi ce putere ne scoate din această stare? Aceeaşi putere – ce minunat! -, care a adus la viaţă pe Hristos, atunci când El era mort din cauza noastră. Dacă vorbesc în felul acesta, sper ca nimeni să nu înţeleagă greşit. Dacă vorbesc despre Hristos ca Om mort, spun aceasta cu toată reverenţa care se cuvine din partea noastră faţă de El – faţă de El, Cel care era Dumnezeul puternic şi a devenit Om şi ca Om a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din pricina păcatelor noastre. Este deci aceeaşi putere care a adus pe Hristos la viaţă şi L-a înviat din locul în care L-a condus harul şi dragostea inimii Sale, şi care ne aduce şi pe noi la viaţă şi ne dă un loc cu totul nou, un loc cu totul nou în Hristos, în Cel înviat. Această putere ne scoate din starea în care ne aflam, deci din starea în Adam, şi ne aşează în Hristos, în Omul înviat, şi anume, aşa cum am văzut, în locul unde El este. Ea ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti [conform cu Efeseni 2.5,6]. Nu este aceasta lucrul cel mai mare, pentru care sufletul nostru poate deveni sensibil? Gândiţi-vă la faptul, că voi sunteţi acum în Hristos în cer! Voi aparţineţi acum cerului, şi aceasta cu o dreptate care vine de la Dumnezeu! Despre „dreptatea lui Dumnezeu” citim şi în versetul frumos din 2 Corinteni 5.21: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El”. El întră în glorie, pentru ca prin aceasta sfinţii Lui sărmani să aibă prin Duhul lui Dumnezeu un loc la El în toată binecuvântarea şi gloria care Îi aparţin. El nu ţine nimic pentru Sine, decât numai gloria specifică Fiinţei Lui şi Dumnezeirea Lui. El ne leagă cu Sine într-o unitate vie în toate, în afară de acest singur punct. Nu este aceasta bogăţie? Nu este aceasta plinătate? Aceasta este ceea ce Dumnezeu dă; şi cine în afară de Dumnezeu ar putea da aceasta?
Vreau deci să vă explic, pe cât pot de simplu, cum a devenit posibil aceasta. Vrem să urmărim cum a fost câştigată, dobândită această poziţie minunată, descrisă în Efeseni 2. Pentru aceasta să privim două locuri din Scriptură. Mai întâi: evanghelia după Ioan 20. La sfârşitul acestui capitol citim cum Domnul Isus Hristos, înviat dintre morţi, a făcut cunoscut două comunicări bogate în binecuvântare, ca să zicem aşa de pe tribuna învierii. Ar trebui să acordăm mare atenţie acestora. Prima comunicare este: „Pace vouă!” Cuvinte minunate! Ce binecuvântare adâncă, nesfârşită, cuprind ele! Este ca şi cum El ar fi spus: „Nu am lăsat nici un vrăjmaş să existe, nici un singur adversar, care ar putea să conteste dreptul vostru la odihna veşnică plină de pace.” De unde deduc eu toate acestea? Toate acestea sunt incluse în cuvântul „pace”. Ce altceva, dacă nu acesta este înţelesul păcii? „Pace vouă!” Acum nu se mai arată nici un vrăjmaş, nici o factură nu a rămas neachitată, nici o revendicare nu a rămas neîmplinită; chiar şi cei mai tineri pot înţelege aceasta. Nu mai este nimic şi nimeni care să fie împotriva ta. Ce har minunat! Şi acum gândeşte-te la ce L-a costat pe El ca să rezolve această revendicare! Ce la costat pe Fiul lui Dumnezeu să dea la o parte pentru totdeauna această factură, pe care noi nu putem s-o plătim! Cât a trebuit El să suporte pentru aceasta! Ce noapte a fost aceea, înainte să vină dimineaţa, acea dimineaţă a învierii! El a fost în întunericul judecăţii, a fost cufundat în suferinţele morţii, şi în felul acesta El singur a anulat tot ce era împotriva poporului Său şi le-a pironit pe crucea Sa. Şi acum El stă acolo înaintea ucenicilor Săi şi aici înaintea noastră în gloria învierii şi vesteşte: „Nu mai există nimic, care să fie împotriva voastră.” Toate revendicările au fost satisfăcute şi înlăturate. „Pace vouă!” Dar aici este mai mult decât aceasta, şi aşa se face că în dimineaţa învierii Sale El spune Mariei Magdalena, care se agaţă de El cu tot ce este ea, atât în moarte cât şi în viaţă: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Eu nu am ieşit singur din moarte, ci împreună cu Mine am scos şi pe alţii. Cine sunt aceşti alţii? „Du-te la fraţii Mei”, spune El. Un cuvânt ca acesta nu a existat până atunci. Până atunci citim numai despre El singur; singuratic pe vârfurile muntelui şi în văile lumii acesteia sărmane. Oriunde Îl căutăm în evanghelii, totdeauna Îl găsim pe Hristos singur, care până în momentul acesta nu a adus pe nimeni în poziţia Sa proprie înaintea lui Dumnezeu. Însă acum El poate spune: „Du-te la fraţii Mei”. Şi nu este numai aceasta, ci pe baza a tot ce El a suferit şi dobândit, noi avem acum o relaţie identică; de aceea se spune: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ce bogat în binecuvântare este aceasta, ce realitate preţioasă! Ce minunat este felul în care noi ajungem la ce se spune în Efeseni 2! Încerc cu ajutorul Domnului să vă conduc foarte simplu la Efeseni 2; şi aici este punctul de plecare măreţ. Este un pas minunat, dar nici chiar acesta nu este totul. Cine ar putea descrie aşa cum se cuvine, cât de bogat în binecuvântare este să vezi pe Hristos scăpat din moarte şi pe alţii împreună cu El pe un fundament total nou! Însă există ceva mai mult decât aceasta, căci încă nu suntem la unitatea cu Hristos. Relaţia, despre care auzim aici, este, aşa cum am spus, ceva minunat: să vezi pe Tatăl Său ca Tată al nostru, pe Dumnezeul Său ca Dumnezeu al nostru. Însă aceasta nu este unitate, unire.
Dacă acum mergem la un alt loc din Scriptură, şi anume în Faptele Apostolilor 2, găsim veriga următoare a lanţului. Cel Preaslăvit a vestit pacea nu numai pe baza realizării biruinţei Sale; El a explicat Mariei Magdalena că nu numai că de aceea El avea însoţitori, da, „fraţi”; ci urmează mai mult: El Se înalţă în glorie, El Se înalţă la cer. Până acum am vorbit numai despre învierea Sa şi despre ce a spus El pe pământ după înviere. El a fost patruzeci de zile pe pământ, după ce El a înviat dintre morţi; şi aceste zile trebuie să fi fost minunate, zilele în care ucenicii Lui L-au văzut, înainte ca El să se suie în glorie. Dar acum El S-a suit; şi pe cât este de sigur că El S-a suit, tot aşa de sigur a coborât Duhul Sfânt. Şi cine dintre noi nu are un simţământ despre cât de deosebit de important era faptul că Duhul Sfânt a coborât? Aceia care prin biruinţa şi triumful lui Hristos au primit o relaţie cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Său şi Tatăl Său, aceia sunt uniţi acum prin acelaşi Duh, care locuieşte în Hristos, cu El în cer. Şi în felul acesta obţinem ce se spune în epistola către Efeseni 2. Permite-ţi să repet: noi avem nu numai pace cu Dumnezeu şi o relaţie cu El, ci noi suntem şi una cu Hristos. Duhul Sfânt a coborât şi a botezat pe ucenici într-un singur trup şi în felul acesta i-a unit nu numai cu Domnul Isus Hristos, Capul în cer, ci şi unii cu alţii, ca mădulare ale unui singur trup pe pământ. Aşadar fiecare credincios, în care locuieşte Duhul Sfânt, este una cu Hristos în cer prin lucrarea acestui Duh preamărit. Ah, care inimă poate înţelege această minune? Este aceasta o chestiune fără importanţă pentru gândurile noastre şi cunoaşterea noastră? Nu, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (şi fie ca niciunul dintre noi să nu fie inconştient de aceasta), nu este aceasta o realitate nespus de minunată? Se poate imagina ceva care să aibă aceeaşi însemnătate cu această realitate măreaţă? Să ai convingerea, că sunt una cu Omul înviat, glorificat, pe locul unde El Se află – că El şi noi suntem realmente una!
Dragii mei, noi auzim despre aceasta şi vorbim unii cu alţi despre aceasta; dar am înţeles noi cu adevărat în adâncul sufletului nostru măreţia nespus de mare a acestei realităţi? Niciodată nu putem (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, niciodată) uita binecuvântarea, pe care a primit-o sufletul nostru, când am aflat prima dată despre aceasta. Momentul în care a început pentru prima dată să ni se lumineze că noi suntem una cu Hristos în cer, nu-l vom putea uita niciodată. Este un moment decisiv în istoria unui om. Preamărit fie momentul în care sufletul – asemenea unei flori înaintea soarelui – se deschide faţă de adevărul că Hristos şi noi ai Săi suntem una, şi aceasta pentru veşnicie! Şi chiar dacă aici noi suntem slabi şi neputincioşi şi El este în gloria cerească în înălţime, totuşi cât vezi cu ochii ziua strălucitoare a gloriei este deja pe sosire, în care El va arăta universului cuprins de uimire, că El este una cu noi. Numai aceasta poate arunca umbra pe tot ce este pământesc, căci noi avem destul, şi chiar mai mult decât destul în El. Aceasta este cu totul altceva decât atunci când noi trebuie să ne desprindem de lucrurile de care este legată inima noastră. Văd cum unii privesc mai mult înapoi cu priviri dornice, şi aceasta îmi arată cât de puţin ei sunt cuprinşi de această realitate nespus de mare, aceea de a fi una cu Hristos în cer. Dacă am savurat aceasta, atunci în acest loc întinat nu va mai fi nimic care să fie destul de bun pentru noi; şi totuşi noi suntem mulţumiţi şi ne aşezăm, ca să zicem aşa, pe păşuni pline de iarbă verde. Domnul să dea fiecăruia dintre noi, ca să savurăm ceva din aceasta. „Credinţa este din auzire” [Romani 10.17]; aceasta este mângâiere bogată pentru noi toţi. Ah, fie simţământul pentru această unitate, chiar dacă niciodată înainte nu a fost, să vină în seara aceasta la voi, când auziţi despre el! Şi aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu ni-l pune aşa de simplu înaintea ochilor: facă Domnul ca fiecare, care este prezent în seara aceasta aici, să-l guste în inima lui!
După ce am încheiat această parte a temei noastre, şi anume locul nostru înaintea lui Dumnezeu, vreau să spun ceva despre partea a doua, şi anume locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ. Şi dacă timpul nu ne permite, să ne ocupăm în detaliu de aceasta, aşa cum necesită această temă importantă şi serioasă, atunci, dacă Dumnezeu va voi, o vom continua altă dată. Dacă citim Evrei capitolul 12 şi 13, vom constata care este adevăratul nostru loc pe pământ, şi după părerea mea aceasta este cealaltă latură a adevărului că noi „şedem”, şi anume, că noi „alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă înainte”. În epistola către Efeseni se spune, că noi „şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.6]; în epistola către Evrei noi „alergăm” [Evrei 12.1]. Alergarea este opusul şederii. Noi şedem în lumea cerească şi alergăm pe pământ; şi noi trebuie să alergăm cu stăruinţă, cu răbdare alergarea, care ne stă înainte. Dacă ne gândim la locul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci noi şedem în lumea cerească, nu numai curăţiţi şi primiţi pe deplin, ci una cu El. Dar dacă ne gândim la locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ, atunci acesta este descris în Evrei 12 ca alergare şi în Evrei 13 ca ieşire din tabără afară la Isus [Evrei 13.13]. Noi nu trebuie să ne stabilim aici sau să căutăm un port sigur sau un loc de refugiu; nu trebuie să ne aşteptăm să găsim un loc comod, unde putem să petrecem restul vieţii, ci noi trebuie să alergăm. Prin urmare drumul credinciosului prin lumea aceasta este o alergare. Totul luptă împotriva noastră aici, prieteni dragi; şi noi suntem aici, ca să zicem aşa, să exprimăm această mişcare, această acţiune nouă în lumea aceasta. Suntem aici ca să lăsăm totul înapoia noastră. Aceasta este, ceea ce face un alergător: el lasă totul în urma lui, bune şi rele; ochii lui sunt îndreptaţi spre ţel şi spre răsplată, şi pista de alergare rămâne tot mai mult în urma lui, şi fiecare pas, pe care îl face, lasă în urma lui o altă porţiune din pista de alergare.
În epistola către Evrei 13 este prezentat un alt punct. Mă refer la versetul 13. În acesta se cuprinde o noţiune puternică, pe care vreau să vi-o aduc cu adevărat aproape. Fie ca fiecare să pună la inimă seriozitatea acestor două cuvinte din versetul acesta, care descriu poziţia noastră aici pe pământ cu o aşa mare putere de expresie, şi anume „ocara Lui”! Acestea sunt cuvinte serioase: „ocara Lui”! Şi, dragii mei, cât de mult se diferenţiază acestea de părerile noastre! Acela, căruia Dumnezeu îi oferă posibilitatea să poarte acum „ocara Lui”, primeşte o onoare deosebită. Veşnicia nu va oferi vreodată nici unuia dintre noi un astfel de moment. Noi vom domni împreună cu Hristos în cer; dar numai aici pe pământ putem suferi împreună cu El. Dacă împrejurările cuiva sunt de aşa natură, că el din cauza locului său şi a chemării sale pentru Hristos şi la Hristos, deci din cauza acestui loc bogat în binecuvântare înaintea lui Dumnezeu în cer şi pentru că el este trimis aici ca să menţină acesta în mod practic (vezi Ioan 17.18) – că el deci a trebuit să întoarcă spatele la tot ce îl ţinea legat până acum, şi anume aşa fel că este însoţit de cheltuieli şi ocară, atunci acela ştie ceva, ce înseamnă „ocara Lui”. (Chiar dacă din motive de simplificare am folosit numai forma masculină, această frază este desigur valabilă şi pentru femei.) Ce gând bogat în binecuvântare este că eu sunt aşezat aici pe pământ ca un pom ale cărui rădăcini sunt în cer şi mugurii şi florile lui sunt toate aici pe pământ; şi că aici nu se găseşte nimic altceva decât lucruri care împiedică coacerea roadelor. Toate sunt împotriva maturizării. Nu este nici măcar o singură influenţă, care aparţine lumii acesteia şi care să nu fie împotriva noastră, fie împotriva alergării noastre sau împotrivă, că noi purtăm ocara lui Hristos. Toate de pe pământul acesta trag în jos şi au influenţă distrugătoare asupra noastră ca creaturi noi în Hristos Isus. Este bine pentru mine, dacă cunosc, că eu nu pot primi nici un ajutor de la lumea aceasta. Obstacole peste măsură şi tot felul de împotriviri din toate direcţiile, dar nici un ajutor, nici o încurajare, nici o sprijinire, nici o consolare. Totul aici năzuieşte să ne ţină jos şi să împiedice progresarea noastră; însă noi trebuie să fim „ca un pom plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17.8). Deci noi trebuie să trăim aici, după cum vedeţi, ca fiind totdeauna verzi în gerul şi zăpada lumii acesteia ca iarna, să alergăm prin ea şi să purtăm ocara Lui.
Doresc să amintesc aici două lucruri, prieteni dragi, două exerciţii, care caracterizează istoria copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie şi care după părerea mea sunt deosebit de remarcabile şi importante pentru comportarea noastră pe pământ. Care sunt acestea? Unul era întreţinerea vieţii, de exemplu prin mana; celălalt era împotrivirea, de exemplu prin Amalec (vezi Exod capitolele 16 şi 17). Acestea sunt, cred eu, cele două însuşiri mari ale vieţii în pustie: întreţinerea vieţii şi împotrivirea. Şi nu trebuie şi pentru noi să fie la fel? Dacă aceste două lucruri nu merg împreună, cu greu se va putea cunoaşte cum ocupăm noi locul la care Dumnezeu ne-a chemat. Dacă nu suntem hrăniţi din cer şi nu suntem menţinuţi în viaţă şi nu ne împotrivim pe pământul acesta, cum stăm noi atunci aici pentru Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului? Domnul să trezească în inima fiecăruia din noi simţământul pentru aceasta! El Însuşi să vă arate, că aici nu se găseşte nimic, care ar putea să vă ajute, ci că voi trebuie să vă procuraţi din afară toate cele necesare existenţei şi că voi numai aşa vă puteţi împotrivi, dacă sunteţi aprovizionaţi în felul acesta. Momentan sunt două feluri contrare de împotriviri, care deviază pe mulţi copii ai lui Dumnezeu de pe cale, şi anume ademenirile şi strâmtorările. Sunt din aceia care gândesc că strâmtorările pe cale sunt prea mari pentru ei şi că drumul este prea îngust; alţii dimpotrivă sunt înfrânţi de ademeniri, de ispitele păcatului, care le apar dulci, şi ei sunt luaţi captivi de ele, aşa că ei nu mai pot duce această luptă îngrozitoare. Atmosfera veacului nostru ademeneşte la somn; se devine uşor somnoros şi se cedează dorinţei de a dormi, dar este somnul morţii.
Dar cine poate descrie cât de deosebit de minunat, de fericit este, când se deschid ochii cuiva pentru un loc în care totul este desăvârşit şi unde se află Hristos în toată frumuseţea şi gloria Sa ca mângâiere veşnică a inimii, aşa că noi posedăm libertatea să întoarcem spatele celor mai bune lucruri de aici de pe pământul acesta şi să ştim şi, pentru că noi suntem una cu Hristos, că pe pământ cu adevărat nu se găseşte nimic pe care noi ni l-am putea dori alături de El. Gândiţi voi că acesta este un teren prea înalt, pe care eu stau? Da, dar este terenul lui Dumnezeu, punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi aceasta contează. Există ceva aici pe pământul acesta pentru Hristos? Dragi prieteni, noi nu numai suntem una cu El, ci noi rezultăm din El [cum este planta nouă din grăuntele de sămânţă] (Ioan 12.24). Voi aţi putea spune, că aceasta este ceva uimitor. Da, este uimitor; nu tăgăduiesc aceasta. Este realitatea cea mai uimitoare şi cea mai minunată, pe care inima o poate înţelege; şi eu mă rog în seara aceasta, da, mă rog, ca fiecare din noi să primească în inima lui un simţământ nou şi înnoit despre aceasta. Ştiu cât de puţin se simte aceasta de cele mai multe ori – cum se spune, aşa frumos? „Rece este gândul meu cel mai cald” -, şi cu cât un lucru este mai mare, cu atât mai puţin este simţit din păcate de cele mai multe ori. Însă în orice caz Domnul poate dărui inimilor noastre darul ca ele să guste din aceasta, şi eu mă rog ca El să dea fiecăruia prezent astăzi aici un aperitiv (un aperitiv înnoit, dacă voi aţi avut mai înainte unul) al locului bogat, în care El ne-a dus, prin aceea că El nu numai ne-a curăţit de toate, ci ne-a făcut una cu Acela care ne-a curăţit, aşa că inima noastră poate spune: „Doamne Isuse, este o bucurie pentru noi să mergem aici pe calea Ta, o bucurie să purtăm ocara Ta.” Ah, dacă am putea fi ca Moise, ai cărui părinţi au văzut în el un copil frumos, unul, care era frumos pentru Dumnezeu! Ei nu l-au privit cu ochi naturali, ci cu ochii credinţei, şi de aceea nu au luat în considerare porunca împăratului. Şi când copilul a devenit matur, credinţa părinţilor lui s-a împlinit în el; şi astfel citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire” (Evrei 11.24-26). Să observăm aceste trei lucruri: a refuzat; a preferat să sufere; şi el a socotit ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.
Domnul să dăruiască prin Duhul Său, ca în seara aceasta să fie cel puţin câţiva, care să refuze aşa cum a refuzat Moise. Nu este aşa cum a afirmat cineva odată: „Aceste lucruri nu sunt pentru mine”; nu, ele trebuie refuzate. Moise a refuzat chiar şi ceea ce i-a dăruit providenţa. Eu am voie să spun, că aici între noi sunt mulţi care nu pot atribui aşa de clar providenţei ceea ce ei au; dar Moise a putut s-o facă şi cu toate acestea a refuzat şi a ales drumul plin de suferinţe, extenuant, chinuitor, el l-a preferat în locul „plăcerii trecătoare a păcatului”.
Domnul să ne acorde favoarea, ca inimile noastre să probeze această realitate. El ne-a descoperit mult mai mult decât ştia Moise la timpul lui. Fie ca noi prin Duhul să înţelegem aceasta, aşa ca noi din pricina Domnului Isus Hristos să mergem pe cale cu simplă dăruire de inimă.
Te aştept să vii la mine, / Tu, Isus, din înălţime,
Să mă duci la Tine sus.
Doamne, Tu ai fost cu mine / Pe acest drum prin pustie.
Patria mi-ai pregătit-o sus.
Până-atunci pe-a Ta cărare, / Mângâierea Ta cea mare
Mă înviorează-aici.
Despărţit de-această lume, / Mulţumit sunt cu toiagul,
Până când la Tine Tu mă duci.
O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?
Ilie şi Elisei
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.9-14
2 Împăraţi 2.9-14: 9. Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ 10. Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. 11. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. 12. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. 13. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut.
- Introducere
- Care ar fi fost rugămintea ta?
- Vreau să te reprezint
- Puterea există
- Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire
- Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan
- Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …
- „Eu nu pot” nu există!
- Putere prin împotrivire
- Cel mai greu pas în jos este primul pas
- Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important
- Depinde de ceea ce vedem
- Noi trebuie să privim la Isus
Introducere
Doresc cu plăcere să-ţi pun o întrebare: Presupunem că Domnul Isus încă nu S-a înălţat la cer şi noi am fi însoţitorii Lui, aşa cum erau ucenicii Lui pe drumul Său binecuvântat aici pe pământ. Dacă Domnul Isus în seara aceasta, în seara dinainte de ziua când El va părăsi pământul, ne-ar spune: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte de a fi luat de la tine – ce răspuns I-ai da tu? Am dorinţa sinceră, ca în privinţa aceasta fiecare inimă de aici să se gândească serios la această întrebare. Căci, gândeşte-te bine: indiferent care ar fi rugămintea voastră, orice natură ar avea ea, rugăciunea voastră ar arăta clar spre ce este îndreptată inima voastră; rugămintea voastră ar exprima ce este în inima voastră. De aceea rugăciunile noastre lasă să se recunoască mai mult decât orice adevărata stare a sufletelor noastre, chiar mai mult decât discuţiile noastre. În rugăciune se arată, mai mult decât ne dăm noi seama, ce este cu adevărat în inimile noastre, ce ne impulsionează, arată spre ce sunt îndreptate sentimentele noastre.
Care ar fi fost rugămintea ta?
Deci dacă voi v-aţi putea pune pentru un moment în situaţia ca Domnul Isus să vă pună această întrebare: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte să fiu luat de la tine – pentru ce te-ai ruga tu? Vă puteţi da seama, că aceasta este o întrebare solemnă. Vă întreb: Ce vă este cel mai drag, ce vă stă mai mult pe inimă? – Pasajul, pe care l-am citit, va răspunde la întrebarea, pentru ce să ne rugăm, dacă Hristos ar fi totul pentru noi: eu doresc să Te reprezint pe pământ. – Aceasta stătea înapoia rugăminţii lui Elisei, şi aceasta ar sta înapoia rugăminţii oricărei inimi de aici care aparţine cu adevărat lui Hristos, dacă tu ai fi cu adevărat sincer şi devotat. Dacă ai iubi cu adevărat pe Domnul Isus – nu mă refer la sentimente naturale; acestea nu ar avea nici o valoare -, dacă L-ai iubi dumnezeieşte, dacă ai avea simţăminte cereşti pentru Hristos, atunci singura dorinţă dominantă a inimii tale ar fi: Doamne Isuse, am dorinţa să Te reprezint aici, în timp ce Tu nu eşti în lumea aceasta. Aceasta era dorinţa lui Elisei cu privire la Ilie, aşa cum se poate vedea în capitolul de faţă.
Vreau să te reprezint
Aşa cum ştiţi, Ilie era aproape de momentul să fie luat şi Elisei să fie lăsat singur în urmă. Elisei era legat de Ilie, nu voia să-l părăsească. El a spus realmente: Nu te voi lăsa. Atâta timp cât tu eşti aici, rămân cu tine. – Dar, spune Ilie, în curând voi fi luat de la tine, ce vei face atunci? – Atunci, a replicat Elisei, dacă nu te mai pot avea, permite-mi să te reprezint. – Este minunat să medităm la aceasta: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“, ceea ce nu înseamnă numai o cantitate de două ori mai mult, în înţelesul obişnuit, ci ca şi cum el ar fi spus: dorinţa inimii mele este, ca atunci când vei fi luat, să fie aşa ca şi cum tu ai fi încă aici la mine. – Eu cred că acesta este gândul, prieteni dragi: ca eu să te pot reprezenta aşa de clar, ca şi cum pe pământ ar fi o copie a celui absent. Aceasta este dorinţa mea, gândul şi râvna inimii mele.
Puterea există
Deci el cere putere, şi despre aceasta încerc să vorbesc acum. În seara trecută am vorbit despre poziţia noastră atât în cer cât şi pe pământ, şi în seara aceasta doresc să studiem ce rezultă din aceasta: puterea. Eu nu am nevoie de putere, ca să-mi păstrez poziţia din cer. Dar noi suntem încă în lume, ca să reprezentăm pe Hristos (şi fie ca noi toţi să simţim mai mult aceasta şi să devenim mai mult conştienţi în inimile noastre de acest fapt), unde suntem total lipsiţi de ajutor, în ceea ce priveşte locul ca atare. Nu ar trebui să ne aşteptăm la altceva decât la respingere din partea lumii acesteia; pretutindeni sunt numai încercări, greutăţi şi obstacole; şi aceasta nu numai din partea lucrurilor rele, ci şi a celor bune. Tendinţa tuturor, chiar şi a celor mai bune de pe pământ, este să ne facă să uităm că noi nu aparţinem pământului. Veţi gândi probabil, că aceasta este formulat la modul foarte general, dar repet: indiferent ce este – chiar şi cele mai bune, care aparţin lumii acesteia -, năzuieşte să ne facă să uităm, că noi nu îi aparţinem. De aceea toate sunt o încercare pentru noi: dovezile de har ne pun la probă, situaţiile favorabile ne încearcă; şi noi recunoaştem că nici un moment nu ne putem baza pe noi înşine.
Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire
Sunt două lucruri, care caracterizează viaţa noastră, aşa cum a fost şi în cazul poporului Israel în pustie: ajutorul şi împotrivirea. Ajutorul este necesar, pentru ca noi să ne putem împotrivi cu succes; nu să ne odihnim şi să spunem: „Împotrivirea a trecut”, ci ca să ne putem împotrivi mai mult. Cu cât suntem ajutaţi mai mult, cu atât mai mult ne putem împotrivi, şi cu cât ne împotrivim mai mult, cu atât mai mult vom fi ajutaţi. S-ar putea părea ciudat, dar efectul este reciproc. Nu este aşa, cum gândesc mulţi oameni, că, dacă ai ajuns la un anumit moment în viaţa ta, poţi să-ţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te aşezi liniştit. Eu gândesc că până la sfârşitul călătoriei este împotrivire, şi sunt convins: cu cât mergi mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să te aştepţi că împotrivirea creşte, în loc să scadă.
Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan
Primul punct din pasajul citit, la care vreau să mă refer, şi la care voi trebuie să fiţi foarte atenţi, este: mai întâi Ilie, prin puterea care este în el, îl trece pe Elisei peste Iordan. El ia mantaua lui şi loveşte apa, şi îl duce pe Elisei cu sine pe cealaltă parte. Fiecare copil al lui Dumnezeu a fost trecut peste Iordan în moartea Domnului nostru Isus şi prin puterea Sa, în ceea ce priveşte poziţia, desigur. Dacă eşti un creştin credincios, atunci tu eşti de partea cealaltă a Iordanului. El te-a dus dincolo. Observă, că o discuţie între Ilie şi Elisei are loc abia după ce au traversat râul. Când au trecut peste Iordan, este ca şi cum Ilie spune: tu vei fi lăsat curând în urmă fără mine. Tu va trebui să fii singur în lumea aceasta; tu nu mă mai poţi avea la tine sau să te mai bazezi pe protecţia mea. Până aici ai avut sprijinul meu, ajutorul meu personal, dar acum aceasta nu mai este posibil; şi înainte ca eu să plec „cere-mi, ce să fac pentru tine”. Răspunsul lui Elisei este: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi Ilie spune: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.” Aici avem deci subiectul despre care vreau să vorbesc, şi anume: puterea. Ceea ce Elisei voia şi ce el a cerut era puterea, pentru ca el să poată fi un adevărat reprezentant al celui absent. Şi aceasta este ce îşi doreşte un adevărat sfânt al lui Dumnezeu; este râvna tuturor acelora care s-au devotat pentru Hristos.
El nu spune: doresc tot felul de binecuvântări – siguranţa că voi merge în cer şi că totul va fi bine în viitor, dar fără să gândească în vreo privinţă la prezent. Aceasta nu este devotament faţă de Hristos, nu este credincioşie şi simţăminte pentru El. Unul care spune cam aşa: sunt bucuros să pot lua în posesiune toate binecuvântările, toată bunătatea care rezultă din moartea lui Hristos, toate avantajele, care se revarsă spre mine prin ceea ce a făcut El: voi fi cu Hristos în cer, cu El în glorie; dar cu privire la lumea aceasta, El nu aşteaptă nimic de la mine, decât numai să dau ce este cel mai bun al meu – o astfel de persoană nu are nici o loialitate, nici un devotament sau credincioşie faţă de Domnul său lepădat.
Adevărata credincioşie spune altfel: mă bucur, că El m-a aşezat în toate binecuvântările; dar în acelaşi timp inima mea doreşte să fiu aici pentru El. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru El aici nu era nimic altceva decât respingere. – Nu este ceva minunat să gândeşti, că înainte ca Domnul preamărit să ia în posesiune tronul Său de domnie în lumea aceasta – acum El nu are încă nici un tron în ea, dar îl va avea -, El Se coboară şi ocupă un tron de domnie în inimile noastre sărmane? Şi unul, care Îi este cu adevărat credincios, se bucură să spună: înainte ca El să aibă aici tronul Său de domnie (aceasta va fi în Împărăţia de o mie de ani), eu îi dau tronul inimii mele. Mă bucur, antedatând în gând ziua în care El va extinde acea domnie în tot universul. Îmi doresc ca El să facă aceasta acum în inima mea – Hristos să fie în ea Domnul oricărui impuls, Comandantul inimii mele; să nu fie în ea nici un singur impuls, al cărui imbold şi izvor şi satisfacţie nu este El.
Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …
De aceea inima îşi doreşte să-L reprezinte aici. Ea ştie, că El ne-a trimis aici, ca să fim pentru El, şi ea doreşte să acţioneze corespunzător voinţei Sale; de aceea ea doreşte să fie în mod practic prietenul lui Hristos. Aceasta este adevărata credincioşie faţă de Domnul Isus. Desigur această credincioşie se arată în cel mai bun caz sub o formă slabă, sărăcăcioasă; dar indiferent cât este ea de slabă, El priveşte la inimă. Gândeşte-te că poate fi o mulţime de show şi afirmaţii solemne însoţite de jurăminte, care nu sunt veritabile; dar dacă El vede că noi dăm totul, oricât ar costa, ca să-L prezentăm în lumea aceasta, atunci inima Lui se bucură.
Aceasta era, ceea ce Elisei avea nevoie şi pentru care s-a rugat. Nu a cerut nimic altceva – nu a cerut să fie folositor, nu ca să fie marele binefăcător al veacului său, să fie o persoană minunată, la care să privească toţi şi să-l vadă ca dătător de binecuvântare pentru sute şi mii de semeni ai lui. Nici un cuvânt despre aşa ceva; era ceva mult mai mare decât acestea, şi era exprimat în aceste cuvinte simple: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Răspunsul lui Ilie este la fel de simplu, şi anume: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi.“ Ceea ce noi avem nevoie pentru aceasta este puterea, aşa cum am amintit deja. De aceea noi, dacă venim la învăţătura Noului Testament, găsim, că Duhul Sfânt a coborât când Domnul Isus Hristos a plecat din lumea aceasta. Este deosebit de interesant şi totodată important pentru noi să studiem această ordine în cartea Faptele Apostolilor capitolul 1. Acolo găsim cuvântul „a luat” , care este folosit aici în 2 Împăraţi („dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”), nu mai puţin de patru ori. Aceasta are loc în legătură cu înălţarea la cer a Domnului Isus. „El a fost înălţat” – gândul acesta se întâlneşte în tot acest capitol. După aceea a coborât Duhul Sfânt. Aşa a coborât mantaua lui Ilie, când Ilie a fost înălţat.
„Eu nu pot” nu există!
Dacă eşti un creştin credincios, în tine locuieşte Duhul Sfânt, de aceea nimeni să nu se dea înapoi şi să spună: eu nu pot reprezenta pe Hristos. Expresia „eu nu pot” nu ar trebui să fie vocabularul nostru. Gândeşte-te că trupul tău este un „templu al Duhului Sfânt”! Îţi poţi imagina ceva mai copleşitor de emoţionant sau mai solemn decât aceasta, că trupurile noastre slabe, sărmane trebuie să fie locuinţa Duhului Sfânt? Se mai pune întrebare referitoare la putere, în timp ce puterea lui Dumnezeu locuieşte în trupul meu? Întrebarea adevărată este: Cum o folosesc eu? Eu nu trebuie să rog pe Dumnezeu pentru putere, căci puterea a coborât deja; greutatea şi încurcătura în care se află unii creştini este din cauză că ei roagă pe Dumnezeu pentru putere şi prin aceasta tăgăduiesc puterea prezentă, care este gata să lucreze. Mă tem că necazul obişnuit este din cauză că crucea lui Hristos a fost dată practic la o parte, se poartă grijă de lume, felul de a fi al lumii este preluat, şi apoi rugăm pe Dumnezeul sfânt să ne dea putere. Vai, dacă ne comportăm în felul acesta, atunci întristăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care este puterea. Eu spun, puterea a coborât, şi aceasta în nici un fel mai neînsemnat decât în Persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în trupurile noastre. De aceea putem spune că pentru un creştin credincios este disponibilă orice cantitate de putere.
Putere prin împotrivire
Permiteţi-mi să scot în evidenţă două sau trei lucruri referitoare la această putere, care fac chestiunea mai simplă. Această putere lucrează în două feluri şi în două cercuri, şi noi avem o ilustrare despre aceasta în capitolul nostru. Primul fel este prin împotrivire. Aceasta are loc în mod foarte liniştit; nu este o prezentare mare sau o realizare fantastică, care zguduie tot oraşul. Puterea în sine este foarte liniştită. Dacă priveşti elementele încărcate cu electricitate şi auzi zgomotul tunetului puternic peste capul tău, s-ar putea gândi, cât de mare este puterea prezentată acolo. Dar nu este aşa. Puterea este înainte, după aceea puterea a trecut, ea nu este în zgomot. Puterea este în fulger, nu în tunet. Ea este fără zgomot, dar irezistibilă. Deci, aşa cum am spus, această putere spirituală se opune. Permiteţi-mi să ilustrez aceasta: la înot sunt două acţiuni aproximativ diferite. Prima acţiune este o împotrivire faţă de elementul în care se află înotătorul. Dacă el nu se împotriveşte, el se va scufunda. Căci el se află într-un element advers, care l-ar înghiţi. Aceasta este prima acţiune. Dar acum priveşte cealaltă acţiune: el trebuie să facă o mişcare nouă în acest element. El introduce un principiu nou, care cu adevărat este un aspect nou de putere. El se împotriveşte elementului în care el este, dar cu ajutorul unei puteri cu totul nouă.
Deci acestea sunt cele două lucruri, care sunt legate cu putere: mai întâi împotrivire şi apoi opunere la împotrivire. Există împotrivire din partea elementului care se află acolo şi introducerea unei mişcări noi, care este total străină de cea care se află acolo. De aceea, dacă tu vezi un om umblând pe pământul acesta în puterea Duhului lui Dumnezeu, vei găsi aceste două lucruri: nu numai împotrivire faţă de influenţele care îl înconjoară, ci în acelaşi timp şi introducerea unui principiu nou de acţiune.
Deci, prieteni dragi, prezentăm noi în afară această putere? Aceasta este întrebarea. Să-mi fie permis să întreb pe fraţii tineri şi pe surorile tinere, care sunt în seara aceasta aici, câţi dintre ei se îngrijorează de influenţele care îi înconjoară în lumea aceasta. Principiul suprem al siguranţei este să ne temem de vrăjmăşia elementului care ne înconjoară. Totdeauna te bucuri când vezi o teamă divină, sfântă, copilărească şi cutremur; şi simţi totdeauna un sentiment neplăcut îndoielnic, când pe de altă parte vezi încredere exagerată. Afirm, că un creştin, care se teme de influenţele care îl înconjoară, este veghetor faţă de pericolele prin care merge. În partea opusă este unul care nu are grijă în pericolele mari, să nu se scufunde în torentul veacului acesta.
Cel mai greu pas în jos este primul pas
Dacă te temi, atunci te vei împotrivi. „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Psalm 112.1). Am auzit, că diferenţa între un peşte mort şi unul viu constă în aceea, că peştele viu înoată împotriva curentului iar peştele mort în direcţia curentului. Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinii credincioşi. Şi de aceea ne impresionează puterea acestui cuvânt: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (Efeseni 5.14)! Domnul să dea fiecăruia de aici această teamă sfântă, veghetoare asupra tuturor celor care ne înconjoară: căci noi ne aflăm într-un element îngrozitor, plin de capcane şi pericole, plin de lucruri care au scopul să conducă pe căi lăturalnice pe cei ce sunt fără grijă şi neatenţi. De aceea şi Duhul Sfânt spune: „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2.12). De ce? Deoarece noi suntem în ţara vrăjmaşului, duşmăniţi la fiecare pas. Şi de aceea repet şi accentuez insistent aceasta. Primul lucru, pe care sufletul tău trebuie să-l înveţe, dacă doreşti să lucrezi aici cu putere pentru Hristos, este să te împotriveşti. Fii sigur, că dacă cedezi în cele mici, curând vei ceda şi în alte lucruri mai importante! Pasul cel mai greu în jos este primul pas, ceilalţi urmează nespus de uşor. Ce gând îngrozitor! Domnul să-ţi îndrepte inima, ca tu să trebuiască să te împotriveşti, ca să trăieşti pentru Hristos în putere pe pământ.
Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important
Şi apoi găsim o expresie a acestei energii noi şi minunate în istoria lui Elisei. Ce a făcut el mai întâi, atunci când mantaua lui Ilie a căzut peste el, în timp ce Ilie se urca spre cer? Cum a arătat el, că o măsură dublă din duhul lui a venit peste el, care l-a făcut apt să fie un reprezentant demn al lui Ilie înălţat la cer? Care a fost prima dovadă? „Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi.” Aici eu găsesc aşa-numitul primul cer. Şi o spun accentuat: dacă tu nu te împotriveşti în cercul dinăuntru, nu o vei face niciodată în cercul exterior. Mulţi oameni spun: tu nu cunoşti situaţia mea grea; tu nu şti cum îmi merge în mediul meu familiar, în cercul cunoscuţilor mei, la locul de muncă, şi aşa mai departe. Oricât de grele ar putea fi toate acestea şi oricât de mult v-aţi afla în situaţii grele, permiteţi-mi să vă spun, prieteni dragi: cu toate acestea, dacă aţi învăţat în sufletul vostru mai întâi să vă împotriviţi la ceea ce vine dinăuntru, atunci veţi cunoaşte cât de plini de putere şi de hotărâţi puteţi să vă împotriviţi la cele din afară. De aceea eu cred că primul cerc este cel mai greu. Vorbind simbolic, Elisei dă la o parte mai întâi ce îi era cel mai apropiat – ca să zicem aşa, ceea ce îl caracteriza, şi anume mantaua proprie.
Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, în evanghelia după Luca capitolul 9 găsim un răspuns la aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Se spune aşa? Nu direct, căci aceasta ar fi ce este în afară; ci se spune şi: „să se lepede de sine însuşi”, acesta este cercul lăuntric. Abia după aceea urmează „să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.” În privinţa aceasta aveţi ambele cercuri; cel interior şi cel exterior. Şi acolo unde este o dorinţă sinceră de a reprezenta pe Hristos în puterea care ne-a dat-o El, atunci eu trebuie mai întâi să sfâşii mantaua mea proprie, trebuie să renunţ la mine însumi. După părerea mea, aceasta înseamnă „să se lepede de sine însuşi”. Nu să ne reţinem de la anumite lucruri, ci să renunţăm la eul propriu. Minunată libertate! Eu nu cunosc ceva mai frumos decât aceasta: eu renunţ la eul meu în totalitate, pe deplin, Eu primesc motivaţii noi, impuls, gânduri şi ţeluri de la altcineva, şi de aceea eu pot să mă lepăd de mine, să-mi iau crucea şi să urmez pe Isus.
Voi primiţi aceste lucruri prezentate aici într-o imagine impresionantă: Elisei a apucat hainele sale şi le-a rupt în două bucăţi. După aceea ridică mantaua lui Ilie şi spune cam aşa: acum nu mă dau înapoi de frica Iordanului. Acum pot întâmpina moartea. Nu mă uimeşte durerea, suferinţa şi ruşinea care mă înconjoară în lumea aceasta. Şi pot să mulţumesc Aceluia care îmi dăruieşte să accept toate acestea, pentru că dorinţa inimii mele este: doresc să reprezint pe Acela care nu este aici.
Depinde de ceea ce vedem
Dar permiteţi-mi să mă ocup cu un alt punct important. Cineva ar putea să mă întrebe: Cum primesc eu această putere? Pe de o parte noi posedăm, aşa cum am amintit deja, toată această putere. Prin harul minunat al lui Dumnezeu şi marea Lui bunătate Duhul Sfânt a coborât ca să locuiască în noi. Dar cum se face cunoscută această putere a Duhului Sfânt practic în noi şi prin noi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în trupurile noastre. Dar cum este practicată puterea, şi care este principiul în acest caz? Este foarte frumos să vedem ilustrarea de aici. Nimic mai simplu decât aceasta; răspunsul este: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Sunt conştient că simplitatea acestei afirmaţii este o piatră de poticnire pentru unii. „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Noi nu citim, că el l-ar mai fi văzut şi altă dată după aceea, ci dimpotrivă: „Şi nu l-a mai văzut.” Dar el a văzut cum a fost luat Ilie de la el, şi aceasta este important. Acum vă întreb: vă puteţi imagina ceva mai minunat? Arată-mi pe domnitorul, deţinătorul puterii lumii acesteia, care ar fi putut vreodată spune celui supus lui: dacă tu mă vezi într-o anumită poziţie, atunci vreau să-ţi dau ceva din mine însumi. Exact aceasta găsim aici: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.”
Singura întrebare era: Îşi va îndrepta el ochii spre el? Va accepta el provocarea mare a lui Ilie în înălţarea lui la cer şi îşi va ţine permanent ochii îndreptaţi ţintă spre el, când el va pleca? Aceasta este întrebarea. Doresc să vă arăt pe baza Scripturii, cum principiul acesta străbate toată Biblia. Este realitatea binecuvântată să nu mai priveşti la tine însuţi şi nici la toate celelalte, ci la Hristos. Dacă ochiul nu mai priveşte la toate celelalte şi se îndreaptă spre El, atunci găsim puterea Duhului Sfânt în acţiune. Ce minunat de simplu este aceasta!
Petru priveşte la Isus
Doresc să vă dau şi alte exemple de aceeaşi natură:
Să ne îndreptăm spre întâmplarea relatată în evanghelia după Matei capitolul 14 şi să privim pe Petru. Ce spune el? „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape.” Domnul Isus îi cere; „Vino!” Petru a coborât din corabie şi a mers pe ape, ca să ajungă la Isus. Şi este minunat să medităm la aceasta: atâta timp cât privirea lui se odihnea pe Domnul binecuvântat, el a mers pe ape fără nici un efort, ca şi Hristos Însuşi. Nu se punea nici o întrebare referitoare la prezenţa puterii; aceasta era evident prezentă. Cum ar putea un om să meargă pe apă, dacă nu printr-o putere supranaturală? Tocmai despre această putere vorbesc eu, despre puterea supranaturală; nu nenaturală ci supranaturală, o putere dinafara naturii întregi. Dar priviţi, prieteni dragi: vântul şi valurile devin acum furtunoase şi Petru începe să se scufunde, atunci când priveşte la vânt. Atâta timp cât privirea lui era umplută numai de Domnul Isus, el mergea peste apele învolburate sub protecţia Domnului Însuşi. Era o călătorie fără efort; şi eu afirm, nu contează greutăţile, ele trebuie să dea naştere numai la preocuparea cu Domnul. Dacă avem ochii îndreptaţi spre El, greutăţile nu ne vor birui. Oamenii îmi spun deseori: Dacă voi merge pe drumul acesta sau acela, voi pierde totul. – Bine şi frumos, răspund eu, presupunând că este aşa. Nu merită Hristos totul? În afară de aceasta niciodată nu veţi avea o altă posibilitate atât să dovediţi cât şi să arătaţi că Hristos singur vă este de ajuns.
Şi mai este altceva: în măsura în care voi pierdeţi ceva din pricina lui Hristos, veţi trăi bucuria cea mai minunată şi mai binecuvântată, pe care Domnul Însuşi v-o dăruieşte. Voi veţi primi returnat înmiit sub altă formă. Depăşeşte orice imaginaţie omenească, că în momentul în care ochiul meu se odihneşte pe Hristos în gloria Lui actuală, eu pot accepta aici totul: ocara, batjocura, ura, respingerea. De ce? Deoarece puterea lui Hristos este de partea mea. Eu pot accepta locul Lui pe pământ – şi de ce? Deoarece eu Îl văd în glorie şi eu sunt cu El acolo.
Ştefan vede pe Isus
Să luăm un alt exemplu: acela al lui Ştefan din cartea Faptele Apostolilor capitolul 7. Nimeni nu s-a mai aflat de atunci încoace în aceleaşi împrejurări ca el. Să-l privim pentru un moment. El stă acolo în mijlocul mulţimi furioase, care setoase de sânge se năpustesc asupra Lui şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El privea ţintă spre cer şi vede gloria lui Dumnezeu şi pe Isus. Nimic nu îl oprea de la aceasta. El îngenunche şi se roagă pentru ucigaşii lui şi îşi încredinţează duhul în mâinile Domnului Isus. De unde a primit el puterea pentru aceasta? Plin de Duhul Sfânt a privit ţintă spre Unul care a fost luat. Aşa cum Elisei a văzut pe Ilie când a fost luat şi a primit mantaua lui, tot aşa Ştefan, când a privit spre Domnul Său, a putut să-şi lase viaţa aici. El a putut suporta toată ura îngrozitoare, pietrele, atacurile ucigaşe ale vrăjmaşilor săi şi a putut îngenunchea să se roage pentru oamenii care îl omorau.
Moise priveşte într-un anumit sens la Isus
În acest contest este o chestiune care este foarte importantă pentru inimile noastre, şi anume cum se desfăşoară această putere. Presupunem că puterea este prezentă, cum se manifestă ea caracteristic? După părerea mea Evrei 11.27 clarifică aceasta. Când Duhul Sfânt vorbeşte despre istoria lui Moise, El spune: „[El, Moise] a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Cuvântul decisiv aici, care descrie clar şi precis exercitarea puterii, este „a rezista”. Cum se realizează aceasta? Aceasta se poate urmări în istoria lui Moise. Ce a făcut el mai întâi? El a refuzat. Tocmai despre aceasta am vorbit: el s-a împotrivit împrejurărilor sale. Ştiu că oamenii spun mereu cu privire la împrejurările lor: Dumnezeu m-a pus în ele. Tu şti că providenţa m-a aşezat în această situaţie neobişnuită, şi de ce gândeşti tu acum, că eu trebuie să-i întorc spatele? Hotărârea lui Dumnezeu m-a pus în locul acesta. – Eu nu cunosc o persoană în viaţă, care mi-ar putea arăta o hotărâre divină mai clară şi mai pregnantă decât Moise. Era hotărârea divină, care l-a salvat din groapa cu apă în coşuleţul din răchită, care a trimis pe fiica monarhului la malul râului, i-a deschis inima şi a trezit în ea compătimire pentru copilaşul sărman. Era providenţa divină, care l-a aşezat pe Moise în poziţia unui copil adoptiv al fiicei monarhului. Totul a fost călăuzire divină, de la început şi până la sfârşit.
Dar, prieteni dragi, a fost o zi, în care a început credinţa; şi aceasta se uită repede. De îndată ce credinţa a început să lucreze în inima lui Moise, el a respins cea mai bună poziţie, pe care un om o putea avea. El a respins exact postul, pe care oricine l-ar fi ocupat cu lăcomie în mod normal în interesele poporului său. S-ar putea spune şi probabil s-a spus: el este cel potrivit, ca să elibereze pe Israel. Priviţi la poziţia lui: el este fiul respectabil al fiicei monarhului, marele bărbat în Egipt alături de împărat. El ne va aduce o eliberare minunată. – Dar gândiţi-vă la aceasta: el renunţă la toate: „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” El este ca înotătorul în elementul vrăjmaş, şi el i se împotriveşte. În cazul lui, împrejurările păreau să fie favorabile, cu toate că în realitate erau vrăjmaşe. Aceasta este partea rea. Ele par favorabile, dar în realitate erau vitrege. Ce face el după aceea? El alege suferinţa. Renunţă la comoditate şi alege inconvenientul. Renunţă la lux şi alege starea de umilinţă. El renunţă exact la ceea ce inima s-ar bucura, şi alege exact ceea ce pentru carne şi natura noastră este respingător. El se împotriveşte comodităţii de la curtea lui Faraon, el respinge demnitatea unui fiu al fiicei împăratului şi alege suferinţa şi necazul cu oamenii cei mai mult jupuiţi, care au existat vreodată. Şi tocmai de la acest popor a avut el de suferit în timpul întregii lui vieţi. Şi care este comentariul Duhului Sfânt referitor la această atitudine? Ce valoare avea ea din punctul de vedere al lui Dumnezeu? Cum o evaluează Dumnezeu? Găsim aceasta în epistola către Evrei 11.26. Era „ocara lui Hristos”, pe care Moise a considerat-o o bogăţie mult mai mare decât comorile Egiptului. Ce minunat, că Duhul Sfânt poate da o astfel de mărturie la fapta lui Moise!
Şi apoi a mai fost ceva: Moise a părăsit Egiptul. Mai întâi el renunţă la luxul de acolo şi alege necazul împreună cu poporul lui Dumnezeu; şi acum el întoarce spatele la toată chestiunea. Ce putere era aceea, care l-a făcut să suporte toate acestea? El a văzut pe Unul, care a fost luat: pe Dumnezeul nevăzut: „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Tot aşa este şi cu noi; forţa nevăzută lucrează în noi, acolo unde cu ochii credinţei noi vedem pe Hristos Cel nevăzut. Aşa cum ochiul nostru priveşte pe Hristos în cer, care este de toţi nevăzut, în afară de omul credinţei, tot aşa lucrează în noi forţa nevăzută.
Noi trebuie să privim la Isus
Dar eu doresc să vă îndrept atenţia în mod deosebit la acest exemplu despre Moise, căci ştiu că el atenţionează cu privire la capcanele şi pericolele pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre, în mod deosebit pentru cei mai tineri. Şi observaţi, că momentan nu atât de mult lucrurile rele ale lumii acesteia sunt o capcană – trebuie să recunosc, că sunt mulţi care au o conştiinţă care îi reţine să vrea să facă răul. Însă sunt lucrurile bune ale lumii acesteia, după care aleargă aşa de mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Afirm cu toată severitatea, că în felul acesta este total tăgăduită calea lui Hristos a suferinţei şi lepădării. Cât de cu totul altfel ar fi toate, dacă tu ai putea spune sincer Domnului Isus (cu aceasta am început în seara aceasta): doresc să Te reprezint pe pământul acesta. Este dorinţa inimii mele, să Te reproduc. De aceea îmi doresc mult o îndoită măsură din Duhul Tău, aici unde Tu ai părăsit acum scena aceasta, pentru ca eu să pot fi aici expresia fidelă, interpretul şi mesagerul Tău, şi anume exact în lumea care Te-a respins!
Perimteţi-mi să spun un cuvânt de încurajare, care să bucure inimile noastre. Este o mare mângâiere să şti că puterea se obţine aşa de simplu: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. L-ai privit tu vreodată prin credinţă, acolo sus în gloria Sa? Tu vei replica: tu nu cunoşti greutăţile mele şi ce vrea să mă ducă la cădere. – Dar ai probat tu puterea? Aceasta este întrebarea. Ţi-ai luat tu vreodată privirea de la toate şi în mod simplu ai îndreptat-o spre Hristos în cer? Şi mi-ai putea tu spune în seara aceasta, că tu cu adevărat ai făcut aceasta şi ţi-a lipsit puterea? Dragă prietene, sunt sigur, că nu vei putea spune. Una urmează inevitabil pe cealaltă.
Dumnezeu să vă dăruiască o inimă, care să bată pentru Hristos pe pământul acesta. Ocazia pentru aceasta niciodată nu va fi dată în cer. Acolo este glorie şi binecuvântări, dar momentul acesta nu va mai reveni niciodată. Eu am numai această unică viaţă, şi pentru ce? Pentru un moment scurt eu sunt pus în această lume vrăjmaşă, de neîmpăcat, ca pe această scenă să merg pe calea Acelui binecuvântat, ca să-L reprezint în lumea care nu a vrut să-L aibă. Tocmai aici El a fost urât, dispreţuit şi răstignit. Acesta este cu adevărat un moment cu cea mai mare însemnătate. Nu mă îndoiesc nicidecum că vom avea pierderi; dar dacă ele ar fi din pricina lui Hristos? O pierdere în lume din dragoste pentru Hristos! Nu este nimeni, care are dragoste sau sentimente pentru El, care nu s-ar bucura, dacă Dumnezeu l-ar considera demn să sufere pentru Numele Lui. Nu ai suferi tu pentru cineva de pe pământ, pe care îl iubeşti? Ce fel de sentiment pentru Hristos este acela, dacă nu ai putea suferi pentru El?
Domnul să dea prin Duhul Său simţământul inimilor noastre a ceea ce înseamnă să fii aici ca vase ale puterii lui Dumnezeu! Dacă privesc la Domnul Isus Hristos, dacă privirea se odihneşte pe El prin credinţă şi eu nu mă gândesc la mine, atunci vine puterea care mă face capabil să-L reprezint. Nu este o chestiune legată de aptitudinile mele, sau cum eu pot trece prin greutăţi. Nu-mi va folosi niciodată, să mă sprijin pe acestea. Nu vei ajunge la ţintă dacă gândeşti să ajungi la ţel. Dar dacă ochiul tău priveşte numai la Hristos, crucea îţi va deveni subiectul cel mai plăcut (ce este mai frumos, decât faptul că eu am voie să merg pe calea Domnului Isus prin lumea aceasta?). Şi suferinţa va deveni dulce şi ocara va deveni o nimic, din cauza bucuriei să fiu cu El mai presus de toate acestea, acolo unde este El. În felul acesta sufletul ia tot mai mult în posesiune plinătatea binecuvântată şi gloria nesfârşită a locului acela. Aşa a fost cu Avraam şi Lot. Lot – modelul unui creştin lumesc – a primit cetăţile câmpiei. Când a ajuns acolo şi apoi a avut ceea ce ochii lui au văzut şi ce inima lui dorea, i-a dăruit probleme de la început până la sfârşit. Însă lui Avraam Dumnezeu îi spune: „Ridică-ţi privirea”. Şi el îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi are parte toate aceste discuţii divine şi de asemenea şi de călăuzire divină. El devine prietenul lui Dumnezeu şi are dreptul să savureze părtăşia cea mai intimă cu Dumnezeul preamărit.
Domnul să îmbărbăteze prin Duhul Său fiecare inimă şi să facă pe Hristos centrul sufletelor noastre, ca fiecare să poată spune: dorinţa mea cea mai mare este să reprezint pe Domnul Isus în lumea aceasta rea. – Şi fie ca noi să cunoaştem personal această putere minunată. Domnul să consolideze legământul fiecărei inimi cu El, pentru ca noi nu numai să vedem ca misiune a noastră, ci ca unul din privilegiile cele mai mari, care ne-ar putea fi dat: să fi trimis acolo unde Hristos a fost respins şi să fii chezaş pentru El într-un timp tău.
Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului?
Modele biblice de dăruire
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: 1 Samuel 17.48; 18.4; 31.1-6; 2 Samuel 1.11-27; Ioan 20.11-18
Două feluri de devotament
Tema noastră din seara aceasta este: sursa adevărată şi motivul devotamentului şi cum este răsplătit devotamentul. Pentru aceasta doresc să vă îndrept atenţia spre locurile din Biblie [de mai sus], pe care tocmai le-am citit înaintea voastră. Ele arată două feluri sau două aspecte de devotament, care se găsesc în Biblie. Domnul a vrut ca aceste aspecte să conducă unul la celălalt. Căci dacă un aspect este numai pentru sine însuşi, deci nu conduce spre celălalt, atunci noi nu putem cunoaşte pe deplin gândurile lui Hristos referitor la ele. Pe lângă aceasta, omul, în care este numai un aspect al dăruirii, nu poate fi păzit faţă de pericolele şi minciunile vrăjmaşului. Desigur, această dăruire, să-i spunem „mai joasă”, este cât de cât reală, căci persoana, care posedă această dăruire, nu este infidelă. Fără îndoială rezultă din aceasta, că omul, care posedă numai această însuşire mai inferioară a devotamentului, în momentul acesta nu este încă un prieten al lui Hristos. El nu cunoaşte taina Domnului şi nu este în siguranţă faţă de ademenirile din jurul lui. Ţelul şi gândurile lui Dumnezeu sunt, ca o însuşire să conducă la cealaltă. Este bine să posezi deja dăruirea „mai joasă”, dar este periculos să te mulţumeşti numai cu ea. Dacă inima se mulţumeşte cu aceasta şi nu se străduieşte să obţină treapta mai superioară, să ajungă la dăruirea deplină, atunci inima nu este sigură.
Devotamentul lui Ionatan
Voi încerca să-ţi explic aceste două feluri de devotament. În 1 Samuel 18.4 avem o ilustrare minunată a primului fel, a devotamentului mai de jos. Acest devotament rezultă simplu din faptul cunoaşterii că ai avut parte de ajutor; dar el nu cunoaşte persoana care a dat acest ajutor, a făcut această slujbă. Aceasta era natura, fiinţa dăruirii lui Ionatan. Fără îndoială mulţi dintre voi ştiu că devotamentul lui Ionatan este prezentat deseori ca cel mai mare exemplu de dăruire din Biblie. Eu sunt însă convins că nu este aşa. Acest devotament în sine este minunat, însă el este limitat, el nu merge foarte departe; şi el nu este desăvârşit, tocmai pentru că este limitat. El eşuează într-o însuşire esenţială: şi anume că el nu este total şi complet. Nicidecum nu vreau să subapreciez valoarea devotamentului pe care Ionatan îl arată aici la început, însă istoria însăşi ne va arăta dimensiunea sentimentelor lui. Este trist să vezi un astfel de bărbat, care era aşa de legat cu salvatorul lui Israel, mergând spre un aşa sfârşit. Găsim aceasta în capitolul 31 al primei cărţi a lui Samuel.
Se pare că Ionatan nu a cunoscut pe David mai înainte, ei nu au avut nici un fel de legătură unul cu altul. David însă a realizat această salvare minunată a lui Israel, a poporului Domnului, căci pentru aceasta a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Gândesc că tocmai această salvare de filisteni realizată de unul singur, pe care David a obţinut-o prin credinţa simplă în Domnul, l-a impresionat pe Ionatan aşa de mult, că inima lui s-a legat de inima lui David, atunci când el a văzut semnele morţii în mâna acestui tânăr simplu din Iuda. Realmente aici salvatorul stătea înaintea naţiunii.
Primele versete din 1 Samuel 18 înseamnă simplu următoarele: Ionatan a văzut pe David cu semnele biruinţei, cu capul filisteanului în mâna sa, şi ca să zicem aşa şi-a zis în sine însuşi: „Acolo este salvatorul meu”. Şi în această primă oră a libertăţii, prin această cucerire minunată „sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul lui” (1 Samuel 18.1). Sentimentul produs de această lucrare în inima lui era aşa de copleşitor (el avea o cunoaştere clară a acestei binecuvântări minunate, de care Israel a avut parte, şi a acestei eliberări, care a fost realizată), că inima lui s-a legat cu inima lui David. Şi nu numai aceasta: el se dezbracă – el dă lui David ceea ce îl caracteriza pe el ca războinic. El nici nu ar fi putut da destul lui David. Cu toate acestea trebuie remarcat, că el nu s-a dat pe sine însuşi. El a dat posesiunile sale, însă s-a păstrat pe sine însuşi pentru sine. Gândeşte-te la ce a reţinut pentru sine! El a dat tot ce avea, el s-a dezbrăcat pe sine însuşi. Recunosc, aceasta arată o preţuire minunată a persoanei lui David. Ea este minunată la locul ei; dar ceea ce Ionatan a reţinut pentru sine era de mii de ori mai preţios decât ceea ce a dat. Şi te asigur, că acesta este felul în care Dumnezeu evaluează ceea ce noi dăm: nu pe baza a ceea ce dăm, ci pe baza a ceea ce reţinem. Acesta este etalonul divin.
Şi acum îţi pun o întrebare: Ce reţii tu? Nu enumera ce ai dat. Poate ai dat arcul şi centura sau ceva asemănător; poate ai dat averile tale; poate te-ai debarasat de toate, poate deseori te-ai sacrificat. Ai putea spune: „Tot ce posed în lumea aceasta este lipsit de importanţă în comparaţie cu dragostea Sa minunată, şi inima mea cunoaşte lucrarea, pe care El a făcut-o pentru mine. Nu era El, Cel care prin moartea Sa a anihilat forţa puternică a marelui Goliat, sub a cărui influenţă noi toţi am stat cândva? Nu era Domnul Isus Hristos, Cel care a înfrânt puterea lui satan, păcatul şi moartea? David a lucrat realmente o eliberare minunată; însă Salvatorul nostru a obţinut biruinţa, prin faptul că El Şi-a dat viaţa, Prin faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi. Tu ai putea şti în inima ta, că El te-a scos din necaz, din nenorocire şi din păcat. Şi salvarea este aşa de minunată că tu Îi dai tot ce ai. Dar dacă te sustragi pe tine însuţi, dacă nu te dai pe tine însuţi Lui, atunci aceasta nu corespunde a ceea ce El Îşi doreşte şi ceea ce El doreşte să posede.
Ai putea să mă întrebi, cum pot eu dovedi că Ionatan nu s-a dat pe sine însuşi? Foarte simplu: Ionatan nu s-a decis să împartă aceeaşi soartă cu David, el nu s-a pus niciodată cu totul de partea lui David: în timp ce David este respins, Ionatan este la curtea lui Saul; în timp ce David este în peşteră, Ionatan este alături de scaunul de domnie; în timp ce David este în pericol, Ionatan este în siguranţă în palatul lui Saul. Ionatan nu s-a identificat niciodată pe deplin, niciodată public, niciodată evident cu David cel respins, vânat, dispreţuit, alungat. Nu spun că el nu a avut nici o simpatie pentru David. Însă aceasta nu a fost vizibilă public, totul era ascuns. Eu recunosc desigur că Ionatan avea simpatie pentru David, însă el niciodată nu o va arăta înaintea lumii şi va spune: „Doresc să-l am mai bine pe David decât curtea împărătească a lui Saul.” Niciodată nu a făcut aceasta şi consecinţa era, că atunci când filistenii (vrăjmaşii care se aflau în mijlocul lui Israel şi pe care Dumnezeu i-a folosit împotriva lui Israel din cauza păcatelor lor) s-au întărit şi au învins armata lui Israel, printre morţi se afla nu numai împăratul, ci şi Ionatan.
Şi de aceea am citit la început din 2 Samuel 1, un cântec de jale foarte melancolic şi impresionant, o plângere a unuia care iubea cu adevărat pe Ionatan. Cât de mult se cuprinde în cuvintele acestea: „Frumuseţea ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale!” (2 Samuel 1.19)! Ionatan nu a părăsit niciodată înălţimile, pentru a merge pe locurile de respingere. David era, să spunem aşa, respins şi Ionatan se afla la curtea împăratului, şi aşa a căzut Ionatan. De aceea spun: cu toate că devotamentul lui Ionatan faţă de David este minunat în sine însuşi, aceasta nu a împiedicat ca David şi Ionatan să fie despărţiţi. Poate aceasta să fie forma cea mai înaltă a dragostei, care este mulţumită, dacă ea este despărţită de ceea ce iubeşte? Şi cu toate acestea găsim aici un bărbat, care a putut să se despartă de tot ce are valoare şi să le dea aceluia care l-a salvat; care a rămas în continuare la curtea împăratului lui David, în timp ce acesta era respins, izgonit de toţi – o adevărată imagine despre Domnul Isus Hristos în timpul actual. Fiţi siguri, iubiţi prieteni: dacă pe voi nu vă leagă de Hristos nimic mai mult decât sentimentul că El a făcut o slujbă, o lucrare pentru voi, atunci niciodată voi nu vă veţi devota cu adevărat! Trebuie eu să minimalizez această slujbă, această lucrare? Dumnezeu să mă ferească! Să îndepărtez eu ceva din mărimea acestei lucrări? Dumnezeu să mă ferească! Însă eu doresc ca voi să ştiţi ce este mai mare: lucrarea, sau Acela care a făcut lucrarea. Aceasta este întrebarea.
Care este deci diferenţa între treapta mai joasă a devotamentului, pe care am studiat-o acum, şi treapta mai superioară a lui? Nu este vorba de faptul să năzuim să dăm ceva lui Hristos, ci este vorba de conştienţa că noi am primit totul în Hristos, respectiv de la Hristos, aşa că El înlocuieşte totul din inimile noastre. Treapta mai joasă de devotament rezultă din slujire; ea spune: „Eu doresc să-Ţi dau în schimb tot ce am.” Treapta mai înaltă spune: „Eu primesc de la Tine, pentru ca Tu personal să înlocuieşti în sentimentele mele tot ce ar putea avea un loc acolo.” Exact aceasta este diferenţa între o persoană care cunoaşte lucrarea lui Hristos, şi o persoană care cunoaşte pe Hristos personal.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare de aici care cunoaşte lucrarea lui Hristos; dar ţelul meu mare este să vă fac să înţelegeţi binecuvântarea nespus de mare a intimităţii personale cu Acela, care a făcut această lucrare pentru tine. Şi îmi doresc aceasta pentru tine, căci ştiu că tu niciodată nu vei fi sigur înaintea amăgirilor, provocărilor şi ademenirilor lumii acesteia, până când nu vei cunoaşte pe Acela care pentru tine a pus în umbră toate acestea. Sunt două puteri; una din ele hotărăşte în fiecare inimă: o putere este lumea, cealaltă putere este Hristos. Şi poţi fi sigur, că nu vei fi la adăpost faţă de una, dacă nu ai găsit pe cealaltă.
Ai putea acum să-mi spui, că tu şti, că toate păcatele tale au fost iertate. Eu nu tăgăduiesc aceasta: aceasta produce uşurare. Tu spui, este o uşurare minunată. Şi eu recunosc aceasta şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar dacă până acum tu nu ai cunoscut pe Acela care Şi-a vărsat sângele preţios, ca să-ţi ierte păcatele, atunci nu vei fi sigur înaintea tuturor provocărilor timpului acesta. Cunosc multe neamuri iubite ale mele, care sunt conştiente de iertarea păcatelor lor, şi cu toate acestea sunt aşa de apropiate de lume, cum nu se poate fi mai aproape. Cu siguranţă ele nu pun la îndoială iertarea păcatelor lor; şi ele pot numi o bază divină pentru siguranţa lor, tot aşa ca şi voi, care sunteţi în seara aceasta aici; mai mult, ei se bucură de aceasta. Nu vreau să minimalizez aceasta, însă îţi spun, ei se bucură şi de lume. Ei au iertarea păcatelor lor şi savurează acest fapt; ei cunosc slujirile, pe care le face Hristos, şi se bucură de ele; şi ei îţi spun mereu, că este minunat să vezi păcatul, moartea, satan, iadul şi toate biruite şi cucerite de Hristos; ei ştiu să preţuiască toate acestea. Însă ei niciodată nu au cunoscut binecuvântarea care este legată de acestea atunci când persoana proprie este dată în schimbul acestora. Atunci se cunoaşte Persoana care poate să înlăture toate din inimă, deoarece El Însuşi posedă inima. Ei nu ştiu nimic despre aceasta, ei niciodată nu au ştiut nimic despre aceasta şi nici în viitor nu vor şti nimic despre aceasta. Când vei vorbi creştinilor despre Hristos, atunci ei nu vor avea interese mari să te asculte.
Mă adresez aici cu toată seriozitatea la fiecare de aici. Te întreb: Dacă ne-am aşeza, ca să vorbim împreună despre Domnul Isus Hristos, cât de bine te pricepi tu în acest domeniu? Dacă aş vorbi cu tine despre slujba Lui, te pricepi? Dar dacă am vorbi despre El Însuşi, te pricepi şi atunci? Ar fi aceasta o temă, la care inima ta să se reverse – desăvârşirile diferite ale Aceluia, al cărui har permite să ne numească prietenii Lui? Pentru fiecare din noi aceasta este o chestiune serioasă. Care ar fi răspunsul tău, dacă eu spun: să vorbim despre Acel Sfânt, care a părăsit tronul lui Dumnezeu şi a coborât pe pământ, ca să devină Om, ca să reveleze dragostea Tatălui Său unui sărman ca mine – că El ar lua inima mea sărmană, suferindă şi ar câştiga-o pentru Sine? Dacă El a câştigat inima mea şi inima ta, atunci cu siguranţă vom putea vorbi despre Acela, care pentru ţelul nostru comun a luat această poziţie.
Deseori sunt uimit cât de puţini credincioşi sunt personal apropiaţi de Hristos: să cunoşti personal pe Hristos şi să te bucuri de El Însuşi ca Persoană şi nu numai de o învăţătură referitoare la El. Aproape că nu se cunoaşte mai mult decât o învăţătură referitoare la El; s-a înţeles foarte puţin că un Om viu stă pe tronul lui Dumnezeu în cer – o Persoană iubitoare, care poate satisface orice dorinţă a inimii şi pe care eu Îl cunosc ca Dumnezeu într-un Om; aceasta este partea minunată în această chestiune. Eu cunosc pe Dumnezeu în Isus. Cum altfel aş putea eu cunoaşte pe Dumnezeu? Numai în acest Unul sfânt, preaiubiţi prieteni, pot eu cunoaşte pe Dumnezeu; aceasta este partea minunată. Om adevărat, Om real şi totuşi Dumnezeul puternic. Dumnezeu în Om. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Aceasta este singura cale pe care eu pot cunoaşte pe Dumnezeu; eu văd pe Dumnezeu în Hristos; eu cunosc pe Dumnezeu prin acest Om; şi eu sunt adus la Dumnezeu prin El. Ce binecuvântare! Numai aceasta mă mântuie şi nimic altceva nu mă poate salva.
Doresc să-ţi pun pe inimă – tu nu eşti sigur, inima ta nu este apărată, dacă Hristos nu este singurul Stăpân, căruia Îi aparţine tronul. Dacă El domneşte personal pe tronul inimii tale, atunci ai motivul adevărat, izvorul adevărat, puterea adevărată pentru drum şi pentru mărturia pentru El aici pe pământ. Aceasta era ceea ce îi lipsea lui Ionatan. Nu vreau să par unilateral; recunosc că devotamentul lui, pe cât era posibil, era real şi minunat; însă devotamentul lui nu s-a ridicat peste treapta de jos. În privinţa aceasta era insuficient, căci ceea ce dorea sufletul lui David nu i-a fost dat. Aceasta ceste ceea ce caută Hristos cu privirea; El doreşte să aibă inima ta – cu alte cuvinte, pe tine însuţi; de aceea Duhul Sfânt spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4.23).
Devotamentul lui Rut
Doresc să vă îndrept atenţia spre o altă întâmplare din Vechiul Testament. Ea este total opusă de cele spuse până aici şi ea va clarifica mai mult istoria lui Ionatan. Mergem la istoria lui Rut; gândesc că voi toţi cunoaşteţi istoria. În cazul lui Rut nu era vorba de slujire. Naomi i-a făcut parte de tot ce era posibil; zilele ei de slujire trecuseră; aşa începe cartea Rut. Găsim o văduvă săracă, singuratică, una care de două ori a rămas singură – o femeie care şi-a pierdut soţul şi copiii, care spune: „Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic” (Rut 1.21). Ea ar fi putut la fel de bine să spună: „Am terminat cu lumea aceasta; soarele meu a apus, pe când era încă ziuă; eu nu mai pot face nimic pentru tine; du-te înapoi la dumnezeii tăi; eu nu-ţi mai pot da nimic; nu mai pot face nici o slujbă pentru tine; sora ta s-a întors înapoi; întoarce-te şi tu.” Ce gândeşti tu, care a fost răspunsul la aceasta? Ce a trezit această afirmaţie în inima lui Rut? Care a fost efectul acestei solicitări? Deci, această solicitare a arătat realitatea simplă, că persoana lui Naomi era, ca să zicem aşa, ancorată în inima moabitei. În fond răspunsul lui Rut a fost: „Tu eşti aceea pe care eu o vreau, eu te preţuiesc. Este persoana ta de care sunt legată, nu de slujire, eu nu vreau s-o mai am. Tu mi-ai dat tot ce puteai să-mi dai, însă eu nu doresc să te părăsesc, nici în viaţă nici în moarte nu mă pot despărţi de tine. Te-am cunoscut când îţi mergea bine, şi vreau să fiu cu tine şi atunci când ai parte de nenorocire. Te-am cunoscut în zilele bune, nu doresc niciodată să te părăsesc în zilele întunecate.
Observă diferenţa. Nu era nici slujirea de care Rut a avut parte de la Naomi, şi nici dorinţa ei după altă slujire în continuare de la Naomi. Şi eu spun aceasta, deoarece cunosc oameni care gândesc: dacă ziua întreagă o petrec în slujire, dacă sunt deosebit de activ, dacă merg aici şi acolo, atunci sunt foarte devotat. – Însă eu nicidecum nu pot spune aşa ceva. Probabil tu eşti aşa, şi poate chiar mai mult; probabil ai umplut cu pliante toate restaurantele din oraş, şi cu toate acestea nu posezi nici măcar o singură însuşire a devotamentului care bucură inima Domnului Isus Hristos. S-ar putea să fi o persoană care lucrează din greu – şi nu doresc să desconsider aceasta, să mă ferească Dumnezeu -, dar este o mare diferenţă între această chestiune şi o persoană care trăieşte în intimitatea apropierii personale de Domnul Isus Hristos, aşa că El poate spune despre ea: „Aici este cineva care preţuieşte gândurile Mele mai mult decât orice în lume; Eu îl numesc prietenul Meu şi Eu îi voi face cunoscut gândurile Mele.” Nu este aceasta cu totul altceva? Eu niciodată nu aş putea spune, că cineva care se află în această poziţie ar fi mai puţin avansat în slujirea lui; însă diferenţa este simplă, că slujirea poartă caracterul gândurilor lui Hristos şi nu preferinţele noastre proprii. Atunci ne vom gândi la preferinţa Lui şi la ceea ce El vrea să aibă.
Nu doresc să micşorez în inimile voastre dragostea voastră pentru slujire, ci doresc ca voi să luaţi seama ca slujirea voastră să fie o buna plăcere pentru Hristos şi nu numai bucuria voastră proprie. Aceasta este ceea ce caracterizează o persoană deplin devotată. Această persoană se bucură să cerceteze ce Îi place Domnului. Există ceva, care aduce mai multă binecuvântare, decât să cercetezi ce Îi place Aceluia care este ţelul nostru? Ce va dori El? Mă gândesc cu plăcere la Saul din Tars. Care a fost primul lucru, pe care el l–a spus după convertirea lui? „Doamne ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9.6). Gândul lui este: eu am acum pe Domnul Isus Hristos, El a înlocuit totul în inima mea, m-a împăcat cu Sine Însuşi, şi acum eu cercetez ce Îi place Aceluia care este în cer, pe care eu L-am prigonit odinioară.
Priveşte acum celălalt aspect, pe care îl găsim în istoria lui Rut; nu este el minunat? În capitolul următor găseşti că ea slujeşte cu bucurie chiar şi pe căldura dogoritoare a zilei, şi ea lucrează şi se osteneşte pentru o persoană faţă de care ea era devotată; însă mai întâi a venit devotamentul. Este ca şi cum ea ar spune: „Îngrijesc pentru tine; aceasta este primul lucru. Şi eu arăt această purtare de grijă nu pentru ceva, pe care tu mi l-ai putea da sau doreşti să mi-l dai; ci eu exprim devotamentul meu prin aceea că eu – cu toate că tu eşti numai o văduvă sărmană – nu te pot părăsi.” – „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” (Rut 1.17). Acesta este devotamentul adevărat, preaiubiţi prieteni. Nu trebuie să urmăresc istoria în continuare, dar ce primeşte ea în final? Este foarte interesant să urmărim aceasta. Ea primeşte pe Boaz, şi ce înseamnă numele acesta? Tărie.
Şi acum permiteţi-mi să leg de aceasta un loc din Biblie – un loc minunat, dar timpul nu permite să ne ocupăm detaliat cu el. Domnul Isus Hristos spune credincioşilor din Filadelfia, săraci, slabi şi totuşi plini de devotament: „Pe învingător îl voi face un stâlp [aceasta înseamnă, un „Boaz”] în templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3.12). „Pe învingător”, aceasta înseamnă, „Cine este plin de devotament; cine nu tăgăduieşte Numele meu; cine Mă preţuieşte printre cei răi şi printre cei buni mai mult decât orice din lume, pe Mine, Cel sfânt şi Cel adevărat – chiar dacă acum el ar putea fi expulzat, totuşi Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu. El ar putea fi un expulzat; un om sărac, nenorocit, exclus; un om la care se priveşte ca la unul care răstoarnă toate rânduielile religioase şi toate celelalte; totuşi „Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi niciodată el nu va mai ieşi afară; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).
Devotamentul Mariei Magdalena
Nu merg mai departe în privinţa aceasta, preaiubiţi prieteni, ci mă reîntorc la Noul Testament, la Maria Magdalena. Aici vedem o persoană, căreia Isus Hristos i-a slujit, exact aşa cum David a slujit lui Ionatan, şi este foarte interesant să urmărim această istorisire. Desigur a fost slujirea, cea care a adus-o înainte de toate la Domnul. Era Salvatorul ei, El a alungat din ea o legiune de demoni; aceasta rezultă clar din afirmaţiile care le citim. Însă ceea ce noi găsim după aceea, este interesant pentru fiecare dintre noi. Dacă urmăreşti în evanghelii întreaga ei istorie – şi te rog insistent să faci aceasta -, dacă cercetezi istoria Mariei Magdalena, vei constata, că din momentul când ea a avut partP6e de puterea eliberatoare, această femeie a fost prezentă în orice situaţie de viaţă a Domnului Isus Hristos. Ea I s-a devotat fără rezerve – ea s-a dat pe sine însăşi, toată existenţa ei; ea este amintită ca una care Îi slujea; ea L-a servit. Ea s-a dat pe sine însuşi şi a dat tot ce avea. Tu o vei găsi în viaţa Lui, ea a fost cu El la cruce, ea a fost ultima cu El la mormânt şi a fost prima la mormânt în prima zi a săptămânii. O istorie foarte interesantă! Oriunde ai căuta în Noul Testament, vei găsi pe Maria Magdalena în legătură cu istoria Domnului Isus Hristos începând din momentul când ea a avut parte de puterea Lui eliberatoare. El a eliberat-o şi El era Salvatorul ei – a alungat pe cei şapte demoni din ea -, şi ea s-a simţit atrasă de El Însuşi prin această lucrare; acesta este esenţialul, şi ea nu L-a părăsit niciodată. Şi ce mă impresionează aşa de mult, este faptul că ea se leagă strâns de El; în suferinţă, în ruşine şi ocară la cruce precum şi în alte situaţii de viaţă.
Adevărata încercare pentru devotament este aceea, dacă o persoană stă de partea lui Hristos în timpuri întunecate. Va veni ziua în care Hristos va avea toate, aşa cum vrea El, şi este o binecuvântare să te bucuri deja de aceasta; dar cât sunt de mulţi acum cu El în duh şi în inimă, când El încă nu are propriile drepturi şi titluri? Aceasta este o întrebare serioasă! Pe deplin devotaţi sunt aceia care rămân la Hristos, în timp ce El este lepădat, şi aceasta este tocmai încercarea din timpul de acum. Dacă Hristos ar fi la putere, dacă acum totul ar fi într-o ordine divină, dacă totul ar fi aşa cum vrea El să le aibă, aşa cum va fi într-o zi, atunci n-ar mai fi nici o cruce, nici o încercare, nici o ispită; fiecare ar avea parte cu El. Însă încercarea constă în faptul, dacă eu împart cu El soarta mea în lepădarea Sa; şi aceasta nu are a face, aşa cum am spus mai înainte, numai cu un om, căruia i s-a iertat, care are iertarea păcatelor.
Probabil tu ai savurat iertarea, aşa cum şi Ionatan a savurat foloasele biruinţei lui David, şi cu toate acestea el nu a petrecut nici un moment cu David în timpul lepădării lui. Şi aceasta este valabil pentru mulţi din timpul nostru. Ei spun: „Eu am iertarea păcatelor mele”, şi ei se opresc aici. Însă întrebarea este: Unde este Hristos acum? Am întrebat aceasta cândva pe cineva şi el a replicat: „Unde este Hristos? Ce vrei să spui prin aceasta?” Prin aceasta vreau să spun: Ce poziţie are Hristos astăzi în epoca aceasta în momentul actual? Cum este preţuit adevărul lui Hristos, Cuvântul lui Hristos? Sunt sfinţii adânciţi în lucrurile pe care El le preţuieşte cel mai mult şi le iubeşte? Voi ştiţi, că lucrurile stau cu totul altfel. Nu este nimeni care să contrazică, că Hristos astăzi nu este cunoscut cu adevărat. Generaţia aceasta a lepădat pe Hristos şi L-a expulzat. Noi trăim în lumea în care El a fost omorât, şi generaţia ucigaşilor Lui este la putere; acolo trăim noi. Hristos a fost lepădat, expulzat şi pretutindeni respins. Recunosc, că sunt din aceia care sunt deosebit de bucuroşi să poată monopoliza avantajele „planului de mântuire”. Realmente egoismul este exact principiul, principiul ascuns al inimii omeneşti. Oamenii sunt bucuroşi să primească avantajele lucrării lui Hristos, sunt bucuroşi să fie siguri, că ei nu merg în iad, atunci când vor muri; se bucură să fie siguri că nu merg la judecată. Însă marea întrebare, care se pune astăzi, când aşa de puţin se gândeşte la interesele şi la adevărul şi la Cuvântul lui Hristos, este: În ce măsură ocupi loc împreună cu El? Aceasta este proba pentru adevărata credincioşie şi adevăratul devotament faţă de El. Eşti tu gata în timpul de acum, să fii de partea Lui, legat cu preţul, pierderea, suferinţa şi ocara?
Sunt mulţi care se dau înapoi îngroziţi; dar cu toate acestea nu pot contesta, că ei nu sunt creştini. Însă spun: aceştia nu sunt devotaţi pentru Hristos. Merg chiar mai departe şi spun: aceia care înţeleg poziţia, pe care Hristos o ocupă acum în cer, precum şi lepădarea actuală a Lui de către lume, preţuiesc să fie în situaţii, la locul lor de muncă, acasă la ei, acele persoane care se potrivesc pentru un astfel de Hristos. Ei simt că este potrivit, atunci când crucea aruncă o umbră peste toate împrejurările. Pe ei nu-i interesează numai să profite de binele lucrării de la cruce şi de aceea să meargă în cer, ci ei vor acum să fie la Hristos; dorinţa lor este să-I răspundă acum la gândurile Lui, aici în prezent. Dacă El nu a avut nici un loc, unde să-Şi poată pune capul, dacă El a avut numai o iesle la naştere şi o cruce între doi tâlhari în moartea Sa şi mormântul lui Iosif la înmormântarea Sa – atunci cât pot să dorească aceia care Îl iubesc, să posede în lumea aceasta? O, de ar fi drumul nostru spre Dumnezeu puţin mai mult format în asemănare cu drumul Său! Cât de cu totul altfel ne-ar merge, dacă ar fi aşa! Şi nu am voie să spun fiecăruia dintre voi: că voi aveţi acum o posibilitate minunată, să arătaţi, că Hristos ocupă în inimile voastre locul de domnie, chiar dacă cu fiecare zi devine tot mai greu să fi în lumea aceasta o mărturie pentru Domnul şi Hristosul lepădat? Ce binecuvântare, că Dumnezeu a permis, să vină astfel de timpuri peste noi; este plăcerea cea mai mare, pe care El ne-o poate face. Este minunat, că El ne permite să fim în orele cele mai întunecate ale nopţii, pentru ca prin aceasta noi să dovedim valoarea şi binecuvântarea şi plinătatea despre El, Cel care este singura lumină a inimii noastre. Nu doreşti tu să suferi pentru persoana pe care o iubeşti? Este vorba de a da numai ceea ce nu te costă nimic?
Nu doresc să detaliez aceasta, dar dacă Domnul permite, doresc să mă ocup într-o altă seară cu răsplata acestui devotament. Este bine să se studieze aceasta în context cu Ioan 20, unde plata, pe care această femeie deplin devotată o primeşte, are caracter dublu. Ea primeşte o plată dublă. Pe de o parte ea aude numele ei, rostit de buzele Sale înviate. Ce moment de binecuvântare pentru inima ei! Te-ai gândit vreodată ce a însemnat aceasta pentru sufletul ei, când acest Sfânt, pe care ea Îl considera mort, stătea acum viu înaintea ei? Îngerii au văzut-o plângând, dar şi El a văzut-o. Şi El cunoştea valoarea lacrimilor ei şi i-a zis: „Maria!” Nu este aceasta o plată, prieteni preaiubiţi? Ce izvor trebuie să fi deschis aceasta în inima ei! „Rabuni!”, a răspuns ea, când plină de bucurie L-a recunoscut. Dar El merge mai departe. El spune acum: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17). Aceasta înseamnă: „Mergi şi du fraţilor Mei vestea cea mai bună, care a fost făcută cunoscut vreodată de buze omeneşti inimilor omeneşti.”
Trăim în timpuri în care diavolul se osteneşte cu toată puterea să înlocuiască totul; să înlăture ceea ce este numărul unu în gândurile lui Dumnezeu. Ţelul lui suprem este să strice ordinea divină! El este iniţiatorul tuturor acestor lucruri. Privesc la Maria Magdalena şi văd cum ea se agaţă cu devotament de Hristos, şi văd cum pentru dăruirea ei ea este răsplătită într-un aşa fel, că o inimă plină de devotament se bucură. Hristos n-a trimis-o să predice în afară – eforturile mari şi ţelul diavolului este să scoată pe oameni din sfera lor, să scoată lucrurile din ordinea lor -; ea nu a fost trimisă să predice lumii. Ea a fost trimisă la fraţii lui Hristos, ca să le transmită vestea cea mai bună, care a venit vreodată de pe buzele omeneşti; ea a fost trimisă să le spună, că Hristos a înviat dintre morţi şi că Întâiul-născut dintre mulţi fraţi va merge la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Nu era aceasta o plată mare? Prima ei plată era personală; a doua ei plată era în legătură cu alţii. Ea era o oaie a lui Hristos şi de aceea El a strigat-o cu numele ei; ea era un prieten al lui Hristos şi de aceea El îi aduce vestea cea mai bună.
Devotamentul deplin faţă de Hristos
Domnul să te facă să savurezi astăzi plăcerea acestui devotament, al cărei început este Hristos Însuşi. În felul acesta vei rămâne protejat, vei găsi ceea ce dezobişnuieşte inima ta de celelalte lucruri. Nu tăgăduiesc, că lumea este atrăgătoare sau că credincioşii trăiesc în timpuri de ispite; sunt convins de aceasta. Să nu crezi, că toate greutăţile au trecut, dacă ai avut cândva a face cu Hristos; până atunci ele nici nu au început încă cu adevărat. Niciodată nu ai astfel de greutăţi, niciodată aşa de multe probleme, o muncă aşa de chinuitoare, ca atunci când stai de partea lui Hristos. Şi de ce? Toate aceste greutăţi şi această muncă este astăzi din cauză că Hristos încă nu este la putere şi satan încă mai are voie să lucreze. Rămâne însă adevărat: El merită, da, El merită, ca eu să fiu simplu şi cu totul pentru El în această lume săracă, nenorocită, care L-a respins. De aceea mă rog stăruitor pentru tine şi pentru mine (în mod deosebit vă pun aceasta pe inimă, fraţii mei), ca noi să ne comportăm mai mult în chip demn de Hristos Cel lepădat, ca persoana noastră, casele noastre şi discuţiile noastre şi comportarea noastră să păstreze mărturia. Este adevărat, că noi trebuie să trăim în lumea în care Domnul nostru a fost omorât, şi avem a face cu o generaţie de oameni care a făcut aceasta. Însă noi suntem despărţiţi de lume, noi nu îi aparţinem, ci aparţinem unei scene şi Unuia care Se află pe această scenă.
Facă Domnul prin Duhul Său ca fiecare să guste bucuria de a avea pe Hristos şi de a fi devotat Lui, aşa fel ca în noi să se găsească ceea ce face bucurie lui Hristos; din pricina Numelui Său.
Ce înseamnă păcatul lui Acan pentru noi?
… şi ce nu înseamnă el!
Philip Nunn
Versete călăuzitoare: Iosua 7
Cunoaştem bine istoria. Ea este prezentată în Iosua 7. Acan a păcătuit, prin aceea că a luat anumite lucruri de valoare şi le-a ascuns în cortul lui, contrar poruncii Domnului. Ştia familia lui de faptul acesta? Probabil. Dar probabil nu ştia. Din mărturisirea lui Acan „[Eu] am păcătuit” (Iosua 7.20) putem probabil deduce că el era singurul vinovat sau vinovatul principal. Restul naţiunii israeliene nu ştia nimic despre păcatul lui Acan. Însă sentinţa Domnului era: „Israel a păcătuit” (Iosua 7.11). Ce lecţie găsim aici pentru noi cei de astăzi? Dacă comparăm naţiunea Israel cu Biserica lui Hristos, ne creăm probleme serioase: ar fi un credincios adevărat stricat, nedescoperit, prilej ca întreaga Biserică a lui Hristos de pe întreg pământul să stea sub sentinţa lui Dumnezeu? Dacă aceasta ar fi adevărat, atunci Biserica pe pământ ar sta mereu sub judecata lui Dumnezeu. Această părere nu poate fi sprijinită prin Noul Testament.
Ce înseamnă, dacă noi comparăm naţiunea Israel cu adunarea locală? Este atunci mai bine? Un credincios stricat, nedescoperit, din adunarea din care faci parte, ar conduce ca întreaga adunare locală să stea sub judecata lui Dumnezeu? Dacă este ascuns, nu poate fi judecat de adunare. Chiar dacă iau naştere zvonuri rele despre un frate sau o soră, ordinul nou-testamental dat bisericii este ca noi să ne rugăm, ca să se caute doi sau trei martori; abia după aceea noi putem şi trebuie să acţionăm. Atunci adunarea trebuie să se cureţe singură. Însă până atunci adunarea ca întreg este nevinovată înaintea Domnului.
Ah, unii ar putea propune, că naţiunea Israel ar reprezenta probabil părtăşia universală a adunărilor. De aceea noi ar trebui să trimitem delegaţii de fraţi în lume, ca să identifice pe „Acan” şi ca să cureţe adunările de rău. Aşa cum a făcut apostolul Pavel cu păcătosul din Corint. Însă păcatul lui Acan era ascuns. El nu era cunoscut nimănui. Aş putea aici să dau o listă urâcioasă cu numele a cel puţin cinci fraţi perverşi sexual, care au fost în părtăşie fericită mulţi ani în adunările noastre, în timp ce ei practicau activ perversiunea lor (cel puţin unul din ei este astăzi la închisoare, şi un altul a fost omorât de concubinul lui de parte bărbătească – am fost la înmormântarea lui). Este adunarea locală, grupa (’reţeaua’) noastră de adunări sau întreaga Biserică a lui Dumnezeu întinată din cauza acestei perversiuni ascunse şi stă ea sub judecata lui Dumnezeu? Categoric, nu.
Ce putem învăţa din această parte a istoriei lui Israel? Cititorul meu drag, ce se petrece în viaţa ta personală, privată? Ai început tu să tolerezi în gândurile tale fantezii sexuale care întinează? Flirtezi tu puţin cu soţia altuia? Gândeşti tu serios la o relaţie cu un/o prieten/prietenă necredincios/necredincioasă? Ce ne permitem nouă înşine să privim la televizor? Suntem noi corecţi la declararea impozitului? Spunem noi tot adevărul, chiar dacă doare? Vorbim (sau scriem) noi rău despre alţi sfinţi? Purtăm amărăciune în inimile noastre? Din afară s-ar putea ca credincioşii de seama noastră să te privească şi să mă privească ca soldaţi de valoare ai lui Isus Hristos. Soldatul Acan şi-a riscat viaţa, atunci când a luptat pentru Domnul în Ierihon şi Ai. Dar slujba şi jertfa nu înlocuiesc niciodată curăţia personală. Este important ce se petrece în gândurile noastre, în inimile noastre şi în viaţa noastră personală, privată. Este deosebit de important. Noi nu suntem insule, noi influenţăm oamenii din jur. Gradul nostru de spiritualitate influenţează familia noastră şi adunarea din care facem parte. Indolenţa noastră spirituală influenţează deciziile noastre. Amărăciunea mea jefuieşte pe cei ce trăiesc aproape de mine de bucurie, prospeţime şi creativitate. Vorbirea de rău (cârtirea sau scrierea) face slujba unui frate să aibă de suferit. Multe familii au pierdut părinţii lor, mulţi oameni au fost grav răniţi de păcatul personal, privat al lui Acan.
Dragă frate şi dragă soră, depinde de viaţa noastră personală. „Iată, Ţie Îţi place adevărul în omul dinăuntru” (Psalmul 51.6). Cu siguranţă Vechiul Testament vorbeşte şi astăzi încă inimii creştinilor. Folosit corect, el este foarte puternic. Şi el este puternic, deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu.
Au fugit dezbrăcaţi
Philip Nunn
Verset ajutător: Faptele apostolilor 19,16
Faptele apostolilor 19.16: … au fugit din casa aceea dezbrăcaţi …
Probabil numai persoanele deranjate grav mintal găsesc plăcere să fugă dezbrăcate din casă. Pentru cei mai mulţi dintre noi chiar şi numai gândul la aceasta este un gând îngrozitor de alarmant. Este interesant că în Biblie se întâlnesc de aproximativ o sută de ori cuvintele gol sau goliciune, începând din cartea Geneza şi până în cartea Apocalipsa. Este un cuvânt cu conţinut foarte bogat şi emoţional, care este folosit cu puternic efect figurativ. Uneori este folosit în sens pozitiv, ca să exprime intimitatea sexuală, realismul sau transparenţa (Leviticul 18.16; Evrei 4.13). Este folosit şi în sens negativ, ca să arate ce înseamnă sărăcie, lipsa de protecţie, singurătate, înfrângere sau umilire. Profetul Naum profeţeşte despre cetatea Ninive: „Iată, Eu sunt împotriva ta, zice Domnul oştirilor, şi-ţi voi ridica poalele peste faţa ta şi voi arăta naţiunilor goliciunea ta şi împăraţilor ruşinea ta” (Naum 3.5).
Dar expresia este folosită şi în sens textual. Ştim că Adam şi Eva la început au fost goi. Ei se aflau într-o stare de inocenţă. Citim despre un om, care trăia într-un cimitir. El era posedat de demoni (Luca 8.27). Însă oarecum ne pune probabil puţin în încurcătură, când citim că împăratul Saul „s-a dezbrăcat de haine şi a profeţit şi el înaintea lui Samuel şi a stat pe jos dezbrăcat toată ziua aceea şi toată noaptea” (1 Samuel 19.24) sau că profetul Mica a informat, că el voia „să umble desculţ şi gol” (Mica 1.8), sau că Domnul Însuşi i-a cerut lui Isaia, ca semn profetic impresionant să umble trei ani gol şi desculţ (Isaia 20.2,3). Acestea sunt feluri de exprimare textuală, însă ele trebuie înţelese în contextul lor. Cuvântul gol poate însemna şi: „numai în lenjerie de corp”, sau: „îmbrăcat neîndestulător şi sărăcăcios”. Felul lor de comportare a atras desigur atenţia publică asupra lor, dar ea nu a fost văzută ca fiind imorală. Următoarele cinci situaţii ne dau unele lecţii utile:
1. Fără ruşine
„Şi erau amândoi goi, omul şi soţia sa, şi nu se ruşinau” (Geneza 2.25). Acesta era planul iniţial al lui Dumnezeu. Însă noi am păcătuit, ochii noştri s-au deschis, şi stilul nostru de viaţă gol a devenit un motiv de ruşinare. Ruşinea a condus la teamă, şi noi am simţit necesitatea de a ne acoperi şi a ne ascunde. Ruşinea şi teama au devenit unelte în mâinile lui satan, ca să schilodească şi să paralizeze poporul răscumpărat al lui Dumnezeu. Noi ne facem griji cu privire la prestigiul nostru, la înfăţişarea noastră. Ne temem că ceilalţi ar putea să descopere, că noi nu suntem aşa de buni, aşa de altruişti sau aşa de spirituali, precum probabil gândesc ei. Această teamă ne determină să înşelăm pe alţii, să coasem laolaltă frunze de smochin religioase şi să acoperim această goliciune. „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Geneza 3.21). De îndată ce noi mărturisim păcatul nostru ascuns şi renunţăm la el, de îndată ce noi acceptăm iertarea deplină a lui Dumnezeu, ruşinea şi teama sunt înlocuite prin pace şi bucurie. Când Dumnezeu priveşte la noi, El vede jertfa lui Hristos. Când ceilalţi privesc la noi, vor vedea ce face încă Hristos în noi. Dacă ne simţim deplin acceptaţi de Hristos, va dispare imboldul de a ascunde ceva şi a înşela. Stăm liberi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
2. Ocazii irosite
După ce El a instaurat Masa Domnului în acea cameră de sus, Isus a mers cu ucenicii Săi într-o grădină. Acolo era şi locul unde Iuda L-a sărutat pe Domnul, ca să-L trădeze. În locul acesta evanghelistul Marcu, nu unul din cei doisprezece, adaugă două versete: „Şi un tânăr Îl urma, cu o învelitoare de in aruncată pe trupul gol; şi ei l-au apucat; dar el, lăsând învelitoarea de in în urmă, a fugit gol” (Marcu 14.51,52). Cine era acest tânăr? Ce făcea el acolo, pe când umbla noaptea învelit într-o învelitoare? Pentru ce stau aceste două versete în Biblie? Comentatorii dau să se înţeleagă, că Marcu vorbeşte aici probabil despre sine însuşi. Era felul lui de a pune iniţialele sale pe tablou, felul lui de a spune: „Şi eu am fost de faţă.” Marcu era probabil fiul proprietarului casei mari, în care a avut loc Cina Domnului (Marcu 14.14; Faptele apostolilor 12.12). El s-a trezit, deoarece a auzit zgomote ciudate venind din grădina Ghetsimani, a luat o învelitoare, care era în apropiere, şi a ieşit în grabă din casă, ca să vadă ce se petrecea afară. Oricine ar fi fost el, el era curios, rău pregătit, şi în final a părăsit scena, fugind gol.
Ne întâmpină probabil posibilităţi noi pentru slujire, în timp ce dormim şi suntem nepregătiţi? Petru i-a încurajat pe credincioşi: „Fiţi întotdeauna gata pentru a da răspuns” (1 Petru 3.15). Poţi urma tradiţii religioase şi să le aperi, fără să gândeşti asupra lor. Dar să dobândeşti convingeri biblice reale, aceasta costă. Părtăşia cu Hristos trebuie întreţinută. Aceia care numai participă împreună cu ceilalţi, deoarece ei caută aventuri religioase pentru ei înşişi, vor pleca în curând înapoi. Suntem noi pregătiţi să fim pentru Isus, atunci când alţii ameninţă, râd sau fug? În afară de aceasta Domnul pune înaintea noastră lucrări bune (Efeseni 2.10). Ne pregătim noi, să ne angajăm în ele? Dezvoltăm credinţa noastră? Creştem în continuare? Pavel l-a îndemnat pe Timotei, „să fie folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună”, şi să „stăruie la timp şi ne-la-timp” (2 Timotei 2.21; 4.2). Dacă aşteptăm până când suntem suficient de „profesionali”, înainte de a încerca de a sluji Domnului, probabil vom începe târziu şi prin mulţumirea noastră de sine vom îngrădi pe Domnul. Pe de altă parte ar fi foarte regretabil, dacă în ocaziile interesante oferite pentru slujire am fugi de ele goi, din simplul motiv că nu suntem pregătiţi.
3. Întâmpinarea demoniei
„Şi unii dintre exorciştii iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei care aveau duhuri rele, spunând: Vă jur pe Isus, pe care-L predică Pavel! Şi erau unii, şapte fii ai lui Sceva, mare preot iudeu, care făceau aceasta. Dar duhul rău, răspunzând, le-a spus: Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi? Şi omul în care era duhul rău, sărind asupra lor şi stăpânindu-i pe amândoi, a avut putere împotriva lor, încât au fugit din casa aceea dezbrăcaţi şi răniţi.” (Faptele apostolilor 19.13-16) Mai sunt demoni? Pot ei să chinuie şi astăzi pe oameni?
Demonia are parte de multă atenţie în cercurile creştine din vest, în mod deosebit în ultimii douăzeci sau treizeci de ani. Probabil aceasta este expresia tendinţei crescânde spre practicile păcătoase şi oculte din vest. Unii creştini reacţionează la aceasta cu entuziasm supradimensional, care ajunge până la exteriorizări teatrale. Unii merg aşa de departe, să explice totul prin demonie. Dar sunt şi din acei creştini, care sunt adepţii unei teologii academice, care explică celor răniţi, că ei nu sunt răniţi. Unor astfel de creştini nu le lipseşte dragostea. Felul lor de a încadra Biblia într-un sistem, aproape că îi conduce în mod necesar să nege acţiunea apăsătoare a demonilor în timpul actual. Ca să exprimăm în modul general: creştinii cred în existenţa îngerilor aici acasă şi în existenţa demonilor în depărtare mare – în mod obişnuit pe un câmp de misiune îndepărtat.
Ca şi creştini, noi toţi ştim că Hristos este singurul răspuns. Suntem convinşi că în numele Isus este putere, dar … cum putem noi ajuta acelora care sunt apăsaţi, chinuiţi şi captivi, ca să ajungă în libertate? S-ar putea să fii înclinat să gândeşti în noţiuni cum ar fi timpuri de mântuire [dispensaţii] sau probabil legăminte. Aceste asocieri doctrinare arată clar cum Dumnezeu a schimbat felul Său de a lucra cu oamenii pe parcursul timpului. Dar niciuna din acestea nu exclude posibilitatea, că demonii sunt şi astăzi activi. Biblia vorbeşte foarte natural despre existenţa duhurilor rele. Ele sunt o parte a creaţiei lui Dumnezeu, aşa cum sunt stelele, copacii, animalele şi îngerii; indiferent dacă tu eşti carismatic sau eşti anti-carismatic. Eu sunt de părerea că nu aparţine dezbaterilor carismatice să ajuţi la eliberarea acelora care sunt chinuiţi de demoni, nu aparţine „darurilor Duhului”.
Este foarte evident, că această temă conduce la unele controverse. Când a devenit cunoscut public, că Isus a alungat un demon, unii farisei au ajuns la concluzia, că pentru aceasta Isus S-a folosit de puterea lui satan (Matei 9.32-34). Unii iudei gândeau, că Isus Însuşi era posedat de un demon (Ioan 10.19,20). Dacă încercăm să ajutăm pe oameni, în mod deosebit pe aceia dintr-un plan secund greu, probabil vom întâlni indicii referitoare la activităţi demonice. Ce trebuie să facem noi atunci? Să negăm, ceea ce stă clar înaintea noastră? Să fugim? Să le propunem, să meargă în altă parte?
Cu siguranţă Domnul ne poate conduce la o rezolvare reală. Să imităm atunci, ce fac alţii? Cei şapte fii ai lui Sceva erau iudei, nu creştini, şi ei au avut succes până la un anumit nivel în alungarea demonilor. Unii, care nu-L urmau pe Isus, de asemenea au alungat demoni (Marcu 9.38). O atenţionare clară, că nu trebuie să imităm tot ce „funcţionează”, o găsim în Matei 7.22,23: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am profeţit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere? Şi atunci le voi spune deschis: Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii.” Aceasta dă de înţeles, că demonii dispar uneori, când cei care nu sunt creştini folosesc Numele Isus. Nu tot ce „arată succes” ar trebui imitat. Aceasta înseamnă, oamenii cu inima de păstor, aşa cum este Isus, îşi vor face mai multe gânduri în a ajuta pe alţi oameni să devină liberi în Hristos, decât ar putea să evite o posibilă controversă. Dacă în privinţa aceasta nu găsim o rezolvare eficientă şi biblică, atunci vom lăsa pe cei răniţi în continuare în durerea lor, sau noi înşine vom experimenta cum noi la următoarea situaţie dificilă vom fugi goi.
4. Îmbrăcăminte pentru un anumit timp
Apostolul practic, Iacov, face foarte clară obligaţia creştină faţă de un frate sau o soră care „sunt fără îmbrăcăminte [sau: goi, cum stă textual în limba greacă!] şi lipsiţi de hrana zilnică” (Iacov 2.15). Noi trebuie să purtăm de grijă ca el/ea să nu rămână gol/goală şi flămând/flămândă. Realmente Domnul Se identifică aşa de mult cu credincioşii, care suferă dureros, că El spune: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; dezbrăcat şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în închisoare şi aţi venit la Mine. … Adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici [neînsemnaţi] fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25.35-40). Dacă aceste cuvinte ale Domnului Isus nu ne determină să ne îngrijim de alţii, să ne interesăm de ei şi să fim mărinimoşi faţă de ei, probabil atunci suntem morţi lăuntric!
Împăratul Solomon a ajuns la concluzia: „Cum a ieşit gol din pântecele mamei lui, aşa se va întoarce, cum a venit; şi nu va lua nimic din truda lui, să ducă în mâna lui” (Eclesiastul 5.15). Acum câteva săptămâni socrul meu a plecat la Domnul. Ca şi creştin el a fost un muncitor conştiincios şi a trăit bine din munca lui. Însă el nu a putut lua nimic cu sine din lucrurile materiale. Tu şi eu îl vom urma în curând. Cum privim noi lucrurile materiale, pe care le posedăm? Noi suntem administratori pentru un timp.
5. Amăgire colectivă
Probabil ai auzit odată istorisirea „Hainele noi ale împăratului” a povestitorului danez Andersen (1837). Doi escroci au venit într-un oraş, au ţesut acolo materiale invizibile şi apoi au vândut împăratului un costum invizibil splendid. Fiecare ştia, că numai „cei proşti” nu pot vedea materialul invizibil. Împăratul într-adevăr nu avea nici o îndoială, însă el voia ca nimeni să nu ştie, că el era prost. Escrocii l-au ajutat să îmbrace hainele invizibile, şi apoi el s-a arătat poporului său. Toţi şi-au arătat admiraţia lor pentru astfel de culori fine şi un model aşa de drăguţ. Nimeni nu era prost. În cele din urmă un copil a strigat: „Dar el nu are nimic pe el!” Atunci ochii celor mai mulţi s-au deschis! – Această poveste ne face să ne gândim la credincioşii din Laodiceea. Acolo nu era un copil, ci Hristos Însuşi, care a exclamat: „Eşti gol!” (Apocalipsa 3.14-16). Credincioşii din Laodiceea şi-au insuflat reciproc convingerea, că ei sunt total în ordine.
Probabil încă gândim la început, că o anumită practică sau interpretare este cam „ciudată”. Însă la scurt timp după aceea suntem surprinşi, că noi o acceptăm, o repetăm şi o justificăm. Noi toţi cităm aceleaşi comentarii, zâmbim unii altora la conferinţe, dăm din cap în semn de aprobare, şi o practicăm sau o repetăm mereu. Numai „proştii” şi „cei nespirituali” nu pot vedea aşa ca noi. Dacă ne place sau nu, gândirea noastră este influenţată prin această presiune socială. Această răstălmăcire tristă a realităţii, aşa cum ea devine clar în Laodiceea, este la fel de răspândită în bisericile conservative ca şi în cele liberale. Domnul să ne îndepărteze teama şi să ne deschidă ochii, pentru ca să vedem realitatea şi s-o acceptăm aşa cum o vede El. Probabil mulţi oameni admiră argumentele noastre şi doctrina noastră, mulţi sunt entuziasmaţi de slujba noastră prietenoasă şi „efectivă”, mulţi invidiază biserica noastră în creştere şi totuşi, dacă Domnul spune: „Eşti gol”, atunci aceasta este realitatea. Nu va avea loc nici o schimbare spre bine atâta timp cât noi nu acceptăm cu smerenie sentinţa Lui.
Încheiere
Privit în sens negativ, noi ar trebui să învăţăm şi să lucrăm şi prin aceasta să ne pregătim ca să îndeplinim slujba şi să facem toate lucrările bune, pe care Domnul vrea să ne lase să le facem conform voii Sale. Ar trebui să ne punem ca ţel, să nu trebuiască să fugim goi din astfel de ocazii.
Privit în sens pozitiv, goliciunea este o chemare de a fi real, să cauţi sincer adevărul şi realitatea şi să le accepţi şi să recunoaştem dependenţa noastră absolută de Domnul. „Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13).
Paște oile Mele
Ioan 21.15-23
Philip Nunn
Versete călăuzitoare: Ioan 21.15-23
Ioan 21.15-23: 15. Deci, după ce au mâncat, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ El I-a spus: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. El·i-a spus: „Paşte mieluşeii Mei“. 16. El i-a spus din nou, a doua oară: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?“ El I-a spus: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. El i-a spus: „Păstoreşte oile Mele“. 17. El i-a spus a treia oară: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?“ Petru s-a întristat că i-a spus a treia oară: „Mă iubeşti?“ şi I-a spus: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc“. Isus i-a spus: „Paşte oile Mele! 18. Adevărat, adevărat îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti“. 19. Dar a spus aceasta, arătând cu ce moarte Îl va glorifica el pe Dumnezeu. Şi, după ce a spus aceasta, i-a zis: „Urmează-Mă!“ 20. Petru, întorcându-se, l-a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care-l iubea Isus şi care se rezemase la cină pe pieptul Lui şi spusese: „Doamne, cine este cel care Te va vinde?“ 21. Petru, văzându-l, I-a spus lui Isus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?“ 22. Isus i-a spus: „Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă“. 23. A ieşit deci cuvântul acesta între fraţi: „Ucenicul acela nu va muri“. Dar Isus nu i-a spus: „Nu va muri“, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie?“
Ultima discuţie a Domnului Isus cu Petru
Aşa cum ştim foarte bine, Petru L-a tăgăduit pe Domnul lui de trei ori în acea noapte tristă. Înainte a exprimat pregătirea lui de a-şi da viaţa pentru Domnul Isus, dar după aceea a eşuat. Începând de atunci, de fiecare dată când cânta un cocoş, îşi amintea de acea noapte rece, de teama lui, de trădarea lui, de ratarea lui. Îl va mai putea folosi Domnul? Apoi – dimineaţa devreme, pe malul Mării din Galileea, a venit Domnul Isus să vadă pe Petru. Domnul intenţiona să reabiliteze pe Petru, ca să-i dea o funcţie spirituală, care îl va face folositor şi îl va preocupa până la bătrâneţe. Aceasta este scena ultimei discuţii între Isus şi Petru aşa cum ea ne este descrisă în evanghelia după Ioan 21.
1. Mai marele Păstor posedă o turmă
Prima întâlnire a Domnului Isus cu Petru a avut de asemenea loc la Marea Galileii. Petru era preocupat împreună cu fratele lui Andrei să prindă peşte, pe când Isus umblând pe lângă mare a venit la ei. „Veniţi după Mine”, a zis Isus, „şi vă voi face pescari de oameni.” Domnul Isus avea planuri pentru viaţa lui Petru. Petru a lăsat plasele lui şi L-a urmat pe Isus (Matei 4.18-20). Când acum El a reabilitat pe Petru, El nu a vorbit despre plase şi peşti, ci despre miei, oi, despre păzire şi păşunare. Domnul avea o misiune nouă pentru Petru, însă înainte să-l însărcineze pe Petru cu aceasta, trebuiau clarificate unele puncte importante:
- Miei şi oi
Imaginea despre păstor şi o turmă este folosită cu plăcere în Vechiul şi în Noul Testament. Oile reprezintă pe poporul lui Dumnezeu; şi în cadrul unei turme este o mare diversitate. Dacă am fost prevăzuţi să fim păstori buni în poporul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne amintim, că acolo sunt credincioşi tineri şi în vârstă, jucăuşi şi comozi, entuziaşti şi gânditori, activi şi harnici. Noi trebuie să învăţăm să recunoaştem diferenţele şi să le preţuim, ca apoi să căutăm posibilităţi cum putem să le păzim şi să le păşunăm pe toate. - Posesiunea
După ce ai dăruit unei turme câţiva ani de dragoste, purtare de grijă şi hrană, este „omeneşte” să gândeşti că ai dobândit unele drepturi între credincioşi. Unii încep foarte nevinovaţi să vorbească despre „grupa mea”, „adepţii mei” şi „biserica mea”. Chiar de la început Domnul face foarte clar lui Petru acest aspect: tu eşti invitat să slujeşti poporului Meu, însă ei sunt şi rămân totdeauna mieii Mei şi oile Mele. Este turma Mea. Clarificarea pretenţiilor de posesiune este atât o protecţie pentru turmă cât şi o încurajare pentru fraţi şi surori să dea ce este mai bun al lor având inima unui păstor.
2. Turma are multe nevoi
Îngrijirea cu succes a unei turme necesită să dedici acesteia la timpul potrivit atenţia necesară. Descrierea „păstorului nebun”, pe care o găsim în Zaharia 11.16, ilustrează patru misiuni cheie ale păstorului bun: (1) grija pentru cele pierdute, (2) să caute pe cele împrăştiate, (3) să vindece pe cele bolnave şi (4) să îngrijească de cele sănătoase. La această discuţie scurtă, Domnul Isus îl face conştient pe Petru de unele nevoi ale turmei:
- Hrana
Ce a poruncit Domnul lui Petru, că el trebuie să facă? „Paște mieluşeii Mei” (Ioan 21.15), „păstoreşte oile Mele” (Ioan 21.16) şi „paşte oile Mele” (Ioan 21.17). Turma are nevoie de îngrijire şi de hrană. Mamele bune ştiu că o alimentaţie bună şi echilibrată este baza pentru creşterea sănătoasă a unei familii. Fiecare predicator are temele lui preferate. Dar ce nevoi are biserica ta în momentul actual? Este echilibrat studiul biblic în grupa ta de tineret sau în şcoala duminicală? Creştinii în creştere au nevoie de hrană regulată şi echilibrată. Şi să fi conştient că unele oi probabil au nevoie un timp de dietă. - „Cel care hrăneşte”
Cu luni în urmă Domnul Isus a îndreptat atenţia ucenicilor spre unele păsări, care zburau pe câmp şi căutau hrană: „Uitaţi-vă la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în grânare şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6.26). Da, sunt timpuri în care Tatăl nostru ceresc hrăneşte pe sfinţii Săi pe căi directe. Dar în această discuţie Domnul Isus arată clar lui Petru, că turma Sa are de asemenea nevoie de bărbaţi şi femei, care se preocupă suficient de miei şi de oi, ca să le conducă la păşuni verzi, care ţin seama de nevoile lor şi pregătesc hrană pentru ele. Turma are nevoie de aceia care o hrănesc. Ai fost tu chemat să hrăneşti pe alţii cu Cuvântul lui Dumnezeu? Pe copiii tăi? Un cerc de studiu biblic în familie? O biserică? Rămâi în această lucrare bună! Continuă să dai ce este cel mai bun al tău! În cel mai mult timp cei mai mulţi dintre noi sunt şi de partea celor care primesc. Şi cei care hrănesc trebuie să mănânce, şi deseori Tatăl nostru ceresc ne hrăneşte prin alţii. Permiţi tu altora să te hrănească? Dacă tu eşti un învăţător dotat, sau dacă tu preferi să asculţi un anumit vorbitor, atunci gândeşte-te că răspunsul la întrebarea „Ce este hrana bună?” este mai important decât întrebarea „Cine dă hrana?”
3. „Hrănitori” deosebiţi ai turmei
Multe regimuri au prescripţii de igienă destul de rigide pentru bucătării, şcoli, spitale şi restaurante. În mod obişnuit este necesar nu numai un certificat, care confirmă că se este în stare să se pregătească un număr oarecare de mâncăruri gustoase. Înainte ca Domnul Isus să dea lui Petru misiunea importantă de a se îngriji de turma Lui şi să-i dea hrană, El i-a pus o întrebare energică:
- „Mă iubeşti?”
De trei ori Domnul l-a întrebat pe Petru despre starea inimii lui (Ioan 21.15-17). Aflăm, că Petru s-a simţit foarte lezat, când Isus „i-a spus a treia oară: ‚Mă iubeşti?’” (Ioan 21.17). De ce a insistat Domnul Isus la aceasta? De ce a lezat El pe Petru? Mai marele Păstor doreşte evident să nu încredinţeze turma Sa unuia care nu este legat cu El în dragoste înflăcărată. Dacă Îl iubim cu adevărat, atunci vom iubi şi poporul Său. Dacă vom încerca să hrănim o turmă fără să avem dragoste pentru Hristos şi pentru turma Sa, vom fi ispitiţi să batem oile, să strigăm la ele sau să le manipulăm. Miei şi oile pot câteodată să fie animale încăpăţânate. Dacă te îndoieşti, priveşte scurt la tine însuţi! Fără să fi primit un răspuns cu adevărat pozitiv din partea lui Petru, Domnul i-a încredinţat turma Lui, ca s-o aprovizioneze cu hrană şi să îngrijească de ea. Eşti tu pătruns de dragoste, atunci când împarţi hrana [spirituală]? - „Urmează-Mă”
După ce Domnul i-a încredinţat lui Petru hrănirea şi îngrijirea de oile Sale, Domnul i-a făcut cunoscut lui Petru unele lucruri referitoare la viitorul lui: „Dar a spus aceasta, arătând cu ce moarte va glorifica el pe Dumnezeu” (Ioan 21.19). Ţi-ar place dacă ţi s-ar da semne când şi în ce fel vei muri? Este bine să se ştie, că noi putem glorifica pe Dumnezeu şi prin moartea noastră. După ce El a dat lui Petru informaţii cu privire la partea lui personală, Domnul a adăugat: „Urmează-Mă!” (Ioan 21.19). Dacă suntem destinaţi să glorificăm pe Dumnezeu prin viaţa noastră şi prin moartea noastră, atunci trebuie să-L urmăm. Dacă Îl urmăm pe Domnul Isus, vom îmbărbăta şi pe miei şi pe oi să-L urmeze pe Isus. Noi conducem, prin aceea că dăm exemplu. „Hrănitorii” care Îl urmează pe Isus, care se bucură să petreacă timp împreună cu El şi Cuvântul Său, vor primi de la El hrană proaspătă, ca să hrănească turma.
4. „Împreună păstori”
În acest stadiu al discuţiei, Petru a primit de la Păstorul bun misiunea să hrănească miei Săi şi oile Sale şi să îngrijească de ele. Lui i-a fost făcut cunoscut şi felul prin ce formă de moarte el va glorifica pe Dumnezeu. După aceea apostolul Ioan a venit la discuţia dintre Isus şi Petru. Şi Petru a devenit curios, şi a întrebat, arătând spre Ioan: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” (Ioan 21.21).
- Comparaţii
Era şi Ioan însărcinat să alimenteze turma, să se îngrijească de ea? Va muri el tânăr sau bătrân? Va muri el ca Petru? Eşti şi tu probabil uneori curios sau critic sau judeci cu privire la slujba altora? Gândeşti tu, că ceilalţi ar trebui să slujească Domnului în felul care îl faci tu? Gândeşti tu uneori probabil, că tu eşti în întrecere cu o slujbă asemănătoare sau cu un credincios ca tine? Din fericire putem învăţa unii de la alţii, dar fi prudent cu comparaţiile. Astfel de comparaţii pot uşor să facă să ia naştere mândria în inima noastră sau să conducă la gânduri depresive şi descurajatoare. Răspunsul, pe care Domnul îl dă lui Petru, este simplu şi plin de învăţătură: „Ce-ţi pasă ţie?” (Ioan 21.22). Să ne concentrăm la propria chemare, la slujba proprie, la domeniul nostru propriu, la responsabilitatea noastră proprie. Noi toţi putem fi păstori ai unei părţi mici a turmei, dar Domnul Isus, Mai marele Păstor, rămâne răspunzător pentru turma întreagă – inclusiv de cei care sunt „împreună păstori” cu tine. - Succes
Petru era acum reabilitat, a primit o misiune şi a fost îndemnat să nu se amestece în afara domeniului lui şi a responsabilităţii lui. După aceea au urmat ultimele cuvinte adresate de Isus lui Petru: „Tu urmează-Mă!” (Ioan 21.22) Ele se aseamănă foarte mult cu primele cuvinte, pe care El le-a adresat lui Petru, atunci când l-a întâlnit pentru prima dată: „Veniţi după Mine!” (Matei 4.19). Succesul nu se măsoară după câţi peşti Petru a putut aduce la mal, nu este dependent de mărimea turmei, de care porţi grijă, şi nici de părerea oilor, lupilor sau celor ce sunt „împreună păstori”. Mai marele Păstor doreşte deseori ca turma Lui să fie aprovizionată cu hrană şi îngrijită de păstori omeneşti, ca tine şi mine. Succesul este rezultatul natural al unei vieţi care Îl urmează consecvent pe Isus.
Rezumat
Te simţi probabil obosit prin hrănirea acelor miei şi a acelor oi, care te înconjoară în domeniul tău de influenţă? Aminteşte-ţi, că acei credincioşi bătrâni, acei copii, acele familii sunt mieii Lui, oile Lui, parte a turmei Lui mari. Turma Lui are nevoie de hrană bună, hrană care vine din timpul pe care noi îl petrecem cu Domnul şi Cuvântul Său. Turma Lui are nevoie de „hrănitori” buni, „hrănitori” care iubesc cu adevărat pe Domnul, Îl urmează şi iubesc poporul Lui. Te-a chemat Domnul să dai hrană unor oi ale Sale? Domnul Isus iubeşte şi Se îngrijeşte de fiecare miel al Lui şi de fiecare oaie a Lui, de aceea ţine cu tărie, să te hrăneşti pe tine şi pe alţii. Dă ce este cel mai bun! Cel care te-a chemat veghează şi asupra ta. „Şi, când Se va arăta mai-marele Păstor, veţi primi cununa, care nu se vestejeşte, a gloriei” (1 Petru 5.4).
Ce înseamnă învierea?
Ioan 20.1-20
James Butler Stoney
- Introducere
- 1. Ce înseamnă învierea pentru Dumnezeu?
- 2. Ce înseamnă învierea pentru Hristos?
- 3. Ce atitudine are Dumnezeu pe baza învierii faţă de credincios?
- 4. Ce înseamnă învierea pentru credincios în relaţia lui cu Dumnezeu?
- 5. Ce înseamnă învierea pentru puterea răului?
- 6. Ce înseamnă învierea pentru creaţia întreagă?
Versete călăuzitoare: Ioan 20.1-20
Introducere
Doresc cu plăcere cu ajutorul Domnului să studiez împreună cu voi în aceste prelegeri ceea ce eu doresc să numesc cu plăcere „mărturia finală”. Este vorba de felul cum noi suntem pregătiţi pentru venirea Domnului. Biserica ca „sfeşnic” a eşuat complet. Vedem în adunarea din Efes că ea „a părăsit dragostea dintâi” şi o ameninţa luarea sfeşnicului din locul lui. Sfeşnic înseamnă că pe pământul acesta se răspândeşte lumină din Biserică. Când apoi în Tiatira lucrurile devin şi mai grave, nu mai este vorba de sfeşnic, ci se spune: „Îi voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa 2.28). Noi ar trebui să fim caracterizaţi numai prin aceea, că avem privirea îndreptată spre venirea Domnului. Luceafărul de dimineaţă anunţă venirea zilei. Oricine este familiarizat cu observarea luceafărului de dimineaţă ştie că în curând va veni ziua, dacă răsare luceafărul de dimineaţă. Însă nu este ziua însăşi, ci numai venirea zilei. De aceea Petru spune: „… şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1.19).
Doresc să vă prezint întrucâtva cum arată pregătirea voastră pentru venirea Domnului. În Luca 12.47 citim despre „robul care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc”. Nu vorbesc acum despre răpire, ci despre a fi pregătit, că Domnul poate veni când vrea El, şi noi ne pregătim pentru El. „Duhul şi mireasa zic: ‚Vino!’” (Apocalipsa 22.17). Eu nu cred că oricine este calificat să spună „Vino!”, decât numai mireasa. Aşa cum Scriptura prezintă, nimeni nu poate spune „Vino!”, decât numai mireasa. Aici nu este vorba numai de a rosti cuvântul „Vino!”. Toate fecioarele au ieşit să întâmpine pe mire. Însă întrebarea este, dacă tu ai ajuns să înţelegi tot ce este inclus în această invitaţie minunată „Vino!”. Dacă tu cu adevărat rogi pe Domnul în inima ta să Se reîntoarcă pe pământul acesta? Este o chestiune foarte serioasă pentru fiecare, să spună „Vino!”. Ai putea întreba: Nu este corect să se spună „Vino!”? Dacă se spune cu inima sinceră, desigur este corect. Dar adu-ţi aminte, că este Duhul şi mireasa care spun „Vino!”, şi rezultatul este că şi alţii sunt îndemnaţi să spună la fel.
În aceste prelegeri doresc să vă conduc, ca să vedeţi cum este chemată mireasa. Încep cu învierea, şi ca să fac tema mai simplă, doresc s-o împart pe capitole. Primul capitol este:
1. Ce înseamnă învierea pentru Dumnezeu?
Vă rog să nu vă miraţi dacă voi înainta încet şi dacă probabil nu întotdeauna voi diferenţia foarte clar punctele. Tema, aşa cum o prezint acum, este şi pentru mine nouă, şi trebuie să vorbesc atent. Dar văd importanţa ei covârşitoare, şi aceasta doresc cu plăcere să vi-o fac cunoscut. În prima parte este deci vorba de a înţelege ce înseamnă învierea pentru Dumnezeu.
Învierea este o dovadă că un Om a glorificat pe Dumnezeu. Eu nu pot prezenta fiecare loc din Scriptură care are a face cu această temă. Vreau însă să amintesc cel puţin capitolele. Domnul spune în evanghelia după Ioan capitolul 12: „Tată, scapă-Mă din ceasul acesta … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău! Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: ‚L-am preamărit şi Îl voi mai preamări.’” (Ioan 12.27b,28) Fiul lui Dumnezeu a fost preamărit, atunci când El a înviat pe Lazăr, şi apoi, când El Însuşi a fost înviat. Aşa cum citim într-un alt loc, că „Hristos a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui” (Romani 6.4). Ioan 13.31 vă dă toate acestea în rezumat scurt: „După ce a ieşit el, Isus a zis: ‚Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El. Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi-L va preamări îndată.’” Doresc să vă rog, să meditaţi la faptul că un Om a glorificat pe Dumnezeu. Cred că ceva măreţ este inclus în aceasta. Un Om a glorificat pe Dumnezeu, şi slava şi-a revendicat dreptul asupra acestui Om.
Doresc să vă rog, să rămânem un moment la ceea ce însemnă aceasta pentru Dumnezeu. Este vorba nu numai de faptul că Hristos a venit atunci când omul a eşuat în toate punerile lui la probă. Cine studiază istoria omului, aşa cum o relatează Scriptura, va vedea: cu cât Dumnezeu i S-a revelat mai mult (şi cu fiecare economie Dumnezeu S-a revelat mai mult decât S-a revelat în economia anterioară), cu atât omul a eşuat mai mult. Şi aşa spune Domnul la sfârşit: „Degeaba M-am muncit, pentru nimic şi fără folos Mi-am epuizat puterea” (Isaia 49.4). Dar acum, ce a venit acum? Dumnezeu S-a rezemat pe Acela care este puternic. „Dreapta Sa şi braţul Său cel sfânt I-au venit în ajutor” (Psalm 98.1). El a trimis pe Fiul Său şi Fiul Său a zis: „Vin, să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalm 40.7,8). Nu numai că El în domeniul particular şi în public a făcut totul spre mulţumirea deplină a lui Dumnezeu – El a legat orice ruptură –, ci după ce El timp de treizeci de ani pe tot drumul Său şi în toată comportarea Lui a fost spre bucuria lui Dumnezeu în viaţa Sa particulară, El a prezentat pe Dumnezeu în slujba Sa publică aşa fel, că pe muntele sfânt a venit un glas din nori: „Acesta este Fiul meu preaiubit; de El să ascultaţi” (Luca 9.35). Punctul culminant îl găsim pe muntele transfigurării, unde slava însăşi L-a cuprins. Şi tocmai din acest punct El a coborât ca să moară. El nu numai a fost frumos pentru Dumnezeu în orice privinţă pe pământul acesta ca Om. Dar acum El vrea şi să poarte judecata, pe care o merită omul. Această judecată este moartea. Pe om sunt nu numai păcate, ci şi moartea. De aceea Domnul coboară de pe muntele sfânt, ca să moară, şi El spune: „Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22.53).
Ştim că în grădina Ghetsimani acest Om desăvârşit – plăcerea lui Dumnezeu ca Om aici pe pământ – a gustat ca un gust anticipat judecata îngrozitoare, pe care El voia s-o poarte. Însă oricât de mare ar fi fost aceasta, nu era totul. Lucrarea minunată era că El nu numai a purtat judecata, care era partea omului, ci totodată El a glorificat pe Dumnezeu, prin faptul că El a purtat judecata. Rezultatul acesteia îl vom vedea în curând. El nu numai a purtat judecata, care trebuia să vină asupra omului, nu numai Şi-a dat viaţa, de care păcatul putea fi ataşat, ci El putea spune: „Din pricina aceasta Tatăl Mă iubeşte: pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10.17). El a purtat grijă într-un fel aşa de neclintit de toate câte se cuvin lui Dumnezeu în acest moment îngrozitor, a glorificat pe Dumnezeu aşa de mult, că El „a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui” (Romani 6.4).
Priviţi acum învierea ca ceea ce ea înseamnă pentru Dumnezeu! Dumnezeu nu Se mai comportă cu omul aşa cum S-a comportat până acum cu el. El nu mai exercită influenţă asupra omului, nu îl mai pune la probă – s-a terminat cu aceasta. Însă Dumnezeu (preamărit să-I fie Numele!) lucrează acum pornind de la El Însuşi. Dacă înţelegeţi aceasta, va fi un mare ajutor pentru voi: Dumnezeu lucrează aici jos printr-un Om aflat în slavă. Dacă înţelegeţi aceasta veţi primi o idee vagă despre ceea ce înseamnă învierea pentru Dumnezeu. El lucrează acum din cer pe pământ, şi nimeni nu va fi mântuit decât prin lumina care vine din slava lui Dumnezeu, care se odihneşte pe un Om aflat la dreapta lui Dumnezeu. Este lumina care vine din cer. Şi de aceea, „dacă Evanghelia noastră este acoperită” – ia seama bine la această expresie – „este acoperită pentru cei ce pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4.3,4). Omul este complet stricat sub judecata morţii. Dar noi privim acum ce înseamnă învierea pentru Dumnezeu.
Sper ca voi să puteţi vedea, că El lucrează acum printr-un alt Om. Încă nu mă refer la ceea ce înseamnă învierea cu privire la credincioşi, ci la ceea ce este ea pentru Dumnezeu: şi anume atunci când Hristos a purtat judecata care era partea omului, care a dezonorat pe Dumnezeu, atunci El a glorificat pe Dumnezeu aşa de mult, că omul – şi anume în Persoana Sa preaslăvită – stă acum chiar la dreapta lui Dumnezeu, în loc ca omul să fie la cea mai mare depărtare de Dumnezeu. Şi din locul acesta lucrează Dumnezeu astăzi. Dacă înţelegeţi aceasta, atunci veţi observa că aceasta înseamnă o comunicare minunată pentru sufletul vostru şi o bucurie pentru inima voastră. Învierea include, că moartea a fost acolo (moartea este judecata lui Dumnezeu asupra lui Adam şi a urmaşilor lui). Dar ea ne garantează şi că Omul, care a murit, a înviat dintre morţi, „fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu” (Romani 6.10). Omul, care era sub judecată, este în ochii lui Dumnezeu judecat pentru totdeauna. Dar acum vin la ceea ce de fapt aparţine unui alt capitol. Atât aici despre capitolul 1, şi am încrederea că voi veţi medita la aceasta, căci dacă veţi face aşa – sunt sigur de aceasta – veţi avea mai mult decât v-am spus eu.
Merg acum la capitolul 2:
2. Ce înseamnă învierea pentru Hristos?
Primul lucru este că El prin înviere a deschis drumul pentru Dumnezeu, pentru ca inima Sa să Se exprime spre cea mai mare satisfacţie a Sa. Ceea ce pentru fratele mai mare al fiului pierdut era o problemă, devine acum clar că acela care era o ruşine pentru familie este salutat acum cu cea mai mare simpatie şi este aşezat pe locul cel mai înalt şi că el, cel care totdeauna s-a comportat corect, nu primeşte nimic de felul acesta. De ce a avut loc aceasta? Deoarece fiul pierdut este adus înăuntru pe baza Omului glorificat! Celălalt vine pe baza caracterului lui bun. Oamenii se preocupă mult cu importanţa iertării. Dar iertarea – un har aşa de mare, precum este ea – este o parte foarte mică a Evangheliei. Căci Evanghelia nu este numai folos şi câştig pentru păcătos, ci în ea este inclusă şi partea lui Dumnezeu. Aşa cum Hristos a zis după discuţia Lui cu femeia din Samaria: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi. … Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4.32,34). El zice, ca să spunem aşa: Doresc ca inima Tatălui Meu să se poată deschide în toată mărimea ei şi să se poată exprima faţă de un fiu pierdut, sărman. Nu cred că noi putem înţelege corect ce bucurie era pentru Hristos, atunci când a zis: „Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17.4).
Acesta este primul punct în legătură cu învierea, ca ceea ce ea înseamnă pentru Hristos. Al doilea punct este, că El are acum urmaşi noi. El spune în evanghelia după Ioan 12.24: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă.” Şi iarăşi în capitolul 20: „Du-te la fraţii Mei”. Un lucru îl ştiu bine, şi doresc ca şi voi să reţineţi aceasta: desigur fiecare doreşte cu plăcere iertarea, dar în ceea ce priveşte învierea, este o mare împotrivire în natura noastră s-o accepte. De ce? Deoarece noi nu mai putem continua să lucrăm cu omul vechi, dacă acceptăm învierea. Nouăzeci de procente din credincioşii care cred în puterea sângelui nu au luat în posesiune prin credinţă învierea. Desigur au primit din partea lui Dumnezeu foloasele învierii, chiar dacă ei nu au luat-o cu adevărat în posesiune pentru ei sau nu şi-au însuşit-o. Şi este o mare mângâiere să şti că primirea mea înaintea lui Dumnezeu este potrivit desăvârşirii lucrării lui Hristos şi nu după măsura în care eu mi-am însuşit-o. Primirea la Dumnezeu nu se schimbă. Ea nici nu poate fi îmbunătăţită. Savurarea ei de către voi se poate îmbunătăţii, dar voi nu puteţi îmbunătăţii primirea la Dumnezeu.
Acum m-am depărat de fapt de subiect. Am vorbit despre înviere în legătură cu ceea ce este ea pentru Hristos. Este consecinţa faptului că El a fost ascultat când era între coarnele bivolului şi că acum El ocupă locul Său în mijlocul Bisericii (Adunării). Şi după aceea El face cunoscut: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei.” Acum El are fraţi, „atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească fraţi” (Evrei 2.11). Aceştia sunt urmaşii noi, multele spice rezultate din grăuntele de grâu. De aceea El spune Mariei Magdalena: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Acum El poate spune Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei” (Psalmul 22.22). Sau aşa cum stă scris în evanghelia după Ioan 17: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” S-a arătat, că El are acum o societate, care este din El sau aşa cum citim într-un alt loc: „Este o taină mare”. Noi nu găsim taina în epistola către Evrei, dar marea taină este că noi suntem din carnea Lui, suntem mădulare ale trupului Său. Nu este aşa, că El este din noi, ci noi suntem din El. „Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Efeseni 5.32).
Privesc acum învierea cu privire la ceea ce este ea pentru El. Apoi [în al treilea rând] cu privire la Israel este valabil, că – cu toate că El a renunţat la toate câte El era îndreptăţit să le aibă ca Om – se spune totuşi: „Dar că L-a înviat dintre cei morţi, ca să nu Se mai întoarcă în putrezire, a spus-o astfel: ‚Vă voi da lucrurile sfinte pe care le-am asigurat lui David’” (Faptele apostolilor 13.34). Şi în Psalmul 2 Dumnezeu Îi zice: „Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da popoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Psalmul 2.7,8). Doresc cu plăcere, ca cel mai tânăr de aici să înţeleagă ce schimbare minunată a avut loc cu privire la tot ce este pe pământul acesta din cauza învierii Lui. Gândesc că noi nu putem înţelege pe deplin aceasta. Vorbesc despre mine însumi. Eu învăţ, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, şi sunt tot mai impresionat – şi de aceea mulţumitor – de mărimea lucrurilor care urmează pe baza învierii. Dar aşa cum am spus mai înainte, eu cred că în noi este o împotrivire naturală să primim acestea.
Capitolul următor:
3. Ce atitudine are Dumnezeu pe baza învierii faţă de credincios?
Am văzut că omul, care stă sub judecata morţii, a dispărut în judecata de la crucea lui Hristos. Şi Omul care a purtat judecata, şi astfel a înlăturat-o, este singurul Om care rămâne înaintea ochilor lui Dumnezeu, aşa că Dumnezeu „să fie drept şi să îndreptăţească pe cel care crede în Isus” (Romani 3.26). Am vorbit deja despre fratele mai mare: cât de nepotrivit i s-a părut lui, că fiul pierdut, care era o ruşine şi un scandal, a fost primit cu cea mai mare simpatie şi atenţie. Aceasta are loc numai de aceea că el este primit pe baza Omului glorificat şi nu numai pe baza unui păcătos, căruia i s-a iertat. Dumnezeu poate acum în plinătatea inimii Sale să iese în întâmpinarea oricărui om care se întoarce înapoi, deoarece El ne primeşte „în Preaiubitul”. Nimeni nu poate înţelege pe deplin mărimea acestei primiri, cum Dumnezeu poate saluta pe fiul pierdut reîntors. Citim despre aceasta ca parabolă. Dar este o comunicare de mare binecuvântare pentru noi. Noi nu puteam fi primiţi mai bine. Aceasta nu poate fi mai mult îmbunătăţită.
Următorul pas este că tu trebuie să savurezi această primire. Aceasta este partea ta şi este cu totul altceva. Doresc să spun fiecăruia dintre voi cu toată insistenţa (veţi cunoaşte importanţa mare a acestui fapt!): nu amestecaţi savurarea primirii cu primirea însăşi. Primirea a avut loc potrivit cu mărimea a ceea ce Hristos este pentru Dumnezeu. Savurarea acesteia de către voi corespunde măsurii în care voi umblaţi în Duhul. Una a avut loc din cauza a tot ce s-a făcut [prin Hristos], cealaltă are loc în funcţie de cât voi prin Duhul cunoaşteţi conştient harul lui Dumnezeu. Credinţa voastră trebuie mai întâi să fie simplă şi clară, că aşa cum Dumnezeu v-a primit nu putea fi mai mult decât este. După aceea urmează savurarea. Dar aceasta este o cu totul alta chestiune. La început fiul pierdut nici nu a savurat primirea, dar el a fost adus în domeniul savurării ei. El trebuia mai întâi să fie făcut potrivit pentru a putea savura. Dar acest „a fi potrivit” nu a îmbunătăţit sub nici o formă primirea lui. Ea l-a făcut numai capabil să savureze primirea lui. Vorbesc acum despre înviere. Cum Dumnezeu Se comportă faţă de credincios pe baza învierii: „omul aflat sub judecată” a dispărut în judecata de la crucea Domnului Isus Hristos, care a glorificat acolo pe Dumnezeu. Dar omul aflat sub judecată nu numai a fost înlăturat la cruce, ci în această moarte Hristos a glorificat totodată pe Dumnezeu. Domnul preaslăvit a păstrat în chip neclintit ceea ce se cuvenea lui Dumnezeu. În acest cel mai întunecat loc al depărtării veşnice de Dumnezeu El a glorificat pe Dumnezeu şi de aceea El a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui. Din aceasta puteţi vedea ce înseamnă învierea pentru Dumnezeu faţă de noi.
Mă îndrept acum spre punctul patru:
4. Ce înseamnă învierea pentru credincios în relaţia lui cu Dumnezeu?
Această temă este deosebit de importantă pentru fiecare. Nu mă îndoiesc că lipsa de putere şi bucurie divină în credincioşi este cauzată de faptul că ei nu înţeleg prin credinţă învierea sub aspectul ce înseamnă ea pentru ei în legătură cu Dumnezeu. Sper să nu confundaţi aceasta cu ceea ce este învierea pentru Dumnezeu cu privire la voi. Aici este vorba de însemnătatea învierii pentru voi în relaţia voastră cu Dumnezeu. Sper că aţi văzut, că „omul aflat sub judecată” a dispărut dinaintea ochilor lui Dumnezeu. Dacă priviţi la Hristos ca siguranţă a omului, atunci Îl vedeţi ca Acela care în moartea Sa a înlăturat pe „omul aflat sub judecată”. Dar El, Cel care a purtat judecata, a înviat dintre morţi. Pentru credincios „omul aflat sub judecată” a dispărut dinaintea ochilor lui Dumnezeu în această judecată. Şi singurul om, care este acum înaintea lui Dumnezeu, este „Omul Hristos Isus”, care L-a glorificat pe Dumnezeu, prin aceea că El a purtat judecata. Şi El este la dreapta lui Dumnezeu, şi de acolo de la El din glorie lucrează Dumnezeu acum, prin aceea că El deschide ochi şi inimi şi le aduce de la întuneric la lumină. Aceasta este partea lui Dumnezeu.
Dar acum despre partea voastră. În primul rând voi trebuie să vă daţi seama că este un har deosebit faptul că omul nostru vechi a fost răstignit împreună cu Hristos şi a fost înlăturat. Din cauza aceasta ne putem aştepta să fie împotrivire faţă de primirea adevărului referitor la înviere. Nu se poate sta înaintea lui Dumnezeu în omul care a fost înlăturat în judecata de la crucea lui Hristos. Niciodată Dumnezeu nu revine la un astfel de om. Aceasta trebuie ţinut cu tărie clar prin credinţă. Nu permiteţi vrăjmaşului să vă abată de la faptul că „omul aflat sub judecată” a fost îndepărtat dinaintea ochilor lui Dumnezeu şi că singurul Om, care este acum înaintea ochilor Lui, pentru fiecare credincios este Omul care L-a glorificat. Acesta este un pas foarte important. Aceasta se primeşte prin credinţă. Acum vine partea ta. Tu trebuie să fi în concordanţă cu primirea la care ţii cu tărie prin credinţă. Şi acum nu este vorba de faptul că prin credinţă voi vă vedeţi liberi de legea păcatului şi a morţii, ci că voi sunteţi aşa prin legea Duhului de viaţă în Hristos Isus.
Mulţi sunt împiedicaţi şi au probleme în privinţa aceasta. Ei încearcă să fie liberi prin credinţă, pentru ca să fie liberi, în loc ca ei să fie cu adevărat liberi prin harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are două părţi. Aceasta trebuie s-o păstraţi în memorie. Pe de o parte El a îndepărtat la cruce dinaintea ochilor Săi pe „omul aflat sub judecată”, şi în măsura cum voi aveţi credinţă, veţi savura acest fapt. După aceea El dă pe Duhul Sfânt, puterea lui Dumnezeu, pentru ca voi să fiţi păstraţi, în timp ce trăiţi în concordanţă cu felul în care El v-a primit în Hristos. De aceea găsim în epistola către Romani 5, că noi am fost îndreptăţiţi prin credinţă, şi apoi în Romani 8.2: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” – „Dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”; atunci totul este clar. Este pur şi simplu minunat de frumos. Dumnezeu a îndepărtat totul dinaintea ochilor Săi. Aceasta ar trebui s-o ţineţi cu tărie totdeauna prin credinţă, aceasta este nemodificabil.
Probabil va spune cineva: da, dar încă nu a dispărut dinaintea ochilor mei. Eu sunt ca fiul pierdut, sunt îngrijorat, că sunt aşa de nepotrivit. Dar Dumnezeu ţi-a dat Duhul, pentru ca tu să poţi fi în Hristos înaintea Lui în putere divină şi astfel liber de omul vechi în practică, aşa cum tu eşti acum înaintea ochilor lui Dumnezeu pe baza lucrării lui Hristos. Vorbesc acum despre poziţia nouă, pe care voi o posedaţi prin Duhul lui Dumnezeu; aceasta este partea noastră. Ea este realitate numai dacă umblăm în Duhul, dacă nu împlinim poftele cărnii. Probabil va spune cineva: astăzi dimineaţa am pierdut răbdarea. Atunci nu ai umblat în Duhul. Credinţa este aceea care totdeauna ia pentru sine ceea ce este partea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu Se schimbă. Tu rămâi totdeauna în primirea de care ai avut parte. Dumnezeu nu Se întoarce niciodată la ce este vechi, la rânduiala veche. El niciodată nu o trezeşte iarăşi. Prin aceasta nu spun că El nu vede, că tu trăieşti în carne; El vede aceasta şi pentru aceasta te va judeca, dacă tu însuţi nu te judeci. Aşa citim de exemplu despre un om care a fost dat pe mâna lui satan pentru nimicirea cărnii. Dacă prin har înţelegi poziţia ta nouă, atunci vei recunoaşte că tu ai fost eliberat de omul vechi prin moartea lui Hristos. Tu eşti mort împreună cu Hristos şi despărţit de „omul aflat sub judecată”. Şi acum înveţi să spui: „Eu am fost răstignit împreună cu Hristos, dar cu toate acestea nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Aceasta este latura practică. Omul aflat sub judecată a dispărut prin judecată dinaintea ochilor lui Dumnezeu, şi el niciodată nu ar mai trebui să revină pentru credincios. După aceasta trebuie să ne orientăm. Probabil vei spune: da, dar el revine totuşi. Aceasta este numai din cauză că tu nu umbli în Duhul. Dacă ai umbla în Duhul, nu ai împlini poftele cărnii. Şi tu vei umbla în Duhul, dacă Hristos este totul pentru tine. Nimic nu poate fi mai minunat decât poziţia în care te-a aşezat Dumnezeu în harul Său.
În final noi avem încă un câştig mare pentru noi de la înviere. Noi vom avea un trup glorificat, care este ca trupul Lui de slavă (oricât de puţin am şti noi ce înseamnă aceasta): „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Corinteni 15.21). Hristos este cel dintâi rod al celor adormiţi.
Am vorbit despre patru teme, şi acum voi vorbi despre a cincea, pe care trebuie să le păstrăm în memorie:
5. Ce înseamnă învierea pentru puterea răului?
Prin faptul că Hristos a înviat dintre morţi, El a biruit toată puterea răului. Dacă veţi privi dimensiunea mare a ceea ce cuprinde învierea, veţi avea foloase mari din aceasta. „Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2.14). El a împlinit făgăduinţa dată în Eden, că Unul, care se va naşte dintr-o femeie, va trebui să zdrobească capul şarpelui. El putea spune: „Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22.53). Dar aşa cum citim în Coloseni 2, în moarte El a triumfat peste toţi [duşmanii], şi El îi spune lui Ioan pe insula Patmos: „Eu am cheile locuinţei morţi şi ale morţii”. Nu trebuie să citez şi alte pasaje. Dar veţi vedea, că El trebuie să domnească, până când toţi vrăjmaşii vor fi puşi sub picioarele Lui. „Căci El a supus totul sub picioarele Lui” (1 Corinteni 15.27). „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” Şi voi vedeţi în epistola către Efeseni 1.19, care este partea noastră cu El în puterea învierii Sale: „… şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1.19-21). Mă veţi aproba: prin învierea Omului Isus Hristos dintre morţi a fost creată o poziţie minunată. Un Om în persoana lui Hristos a biruit toată puterea lui satan. El S-a supus până la extrem puterii lui satan, şi apoi El a biruit-o. În moarte El a biruit puterea morţii. Dumnezeu a fost întotdeauna – aceasta nu trebuie s-o spun – mai mare decât satan. Dar în evanghelii vedem realitatea minunată, că un Om are putere mai mare decât satan, aşa că diavolul însuşi a exclamat: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3.11). Dar acum Hristos a înviat dintre morţi. El „a nimicit pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi a eliberat pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2.14,15).
Curând, când copilul de parte bărbătească va fi luat în cer, satan va fi dezlegat. Aceasta nu se va împlini, aşa cum cred eu, înainte ca Biserica să fie luată, ca să fie la Hristos. Atunci satan va fi aruncat pe pământ. Dar şi acum, când noi suntem încă în lume, când satan dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită: „împotriviţi-vă tari în credinţă”; „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4.7). De ce? Deoarece el găseşte pe Hristos în voi. Dar aceasta nu este totul. Să citim Efeseni 6.10,11: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” Puterea voastră este în Acela care a înviat dintre morţi. El a glorificat pe Dumnezeu, şi El a adus multă roadă – fraţii Săi –, şi El ne-a aşezat pe acest loc de superioritate faţă de satan. Noi suntem deseori atacaţi de satan. Însă Domnul permite ca să fim atacaţi, pentru ca El să poată dovedi, că noi prin puterea Sa suntem mai tari. Când Pavel era în închisoarea din Roma, se părea că puterea răului ar fi câştigat. Însă Domnul a folosit aceasta ca o ocazie să reveleze pe deplin gândurile Sale.
Ultimul pasaj:
6. Ce înseamnă învierea pentru creaţia întreagă?
O imagine despre aceasta primiţi din capitolul pe care l-am citit, în cuvintele „În ziua dintâi a săptămânii”. Citim despre Domnul nostru preamărit, că El „este începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Totul din creaţie va fi corespunzător Lui. Dimensiunea acestei teme depăşeşte aptitudinea mea de explicare. Mai bine poţi medita asupra ei, decât s-o explici. Şi eu cred, că cu cât voi meditaţi mai mult asupra ei, cu atât mai mult ea se va deschide pentru voi şi voi veţi vedea minunata ordine nouă a lucrurilor, care a venit prin înviere. Căci voi vedeţi ce este înviere pentru Dumnezeu cu privire la noi, că El ne poate primi cu deplină simpatie şi favoare, deoarece Hristos L-a glorificat, atunci când El a purtat judecata care se cuvenea omului. El v-a dat Duhul, aşa că voi puteţi spune: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8.2). De asemenea Hristos este mai tare decât toată puterea diavolului şi El este începutul creaţiei lui Dumnezeu şi El va face toate lucrurile noi. Dacă veţi citi ultimul capitol din epistola a doua a lui Petru, veţi găsi că nu se face nici o referire la Împărăţia de o mie de ani. Acolo se spune numai că „vor fi ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea”. Acelaşi lucru găsim în epistola către Coloseni, unde citim că El va împăca toate lucrurile cu Sine, cele din ceruri şi cele de pe pământ (Coloseni 1.20). Aceasta a fost prezentat simbolic în Levitic 16. Vă dau capitolul, deoarece am încredere că Domnul vă va conduce pe toţi să studiaţi acest subiect. Cred că marea lipsă în suflete este, că ele nu meditează destul asupra acestor lucruri. Sunt trei lucruri, care sunt necesare, pentru a avea câştig. Primul este: primirea; al doilea este: meditarea asupra celor primite, rumegarea; al treilea este: să ni le însuşim. Ele trebuie să devină substanţa proprie! Dar niciodată nu vor deveni substanţă proprie, dacă noi nu le rumegăm!
Nu trebuie să spun mai mult. Dar am încrederea că Domnul va conduce pe fiecare din voi să aibă o înţelegere mai profundă şi mai deplină despre mărimea învierii. Şi sunt sigur şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, că cu cât mai mult vă preocupaţi cu ceea ce este învierea pentru Dumnezeu şi ce stă în legătură cu ea pentru voi înşivă, cu atât mai mult veţi fi impresionaţi de binecuvântarea mare care este în legătură cu ea – din pricina Numelui Său.
El a înviat cu adevărat
Werner Mücher
- Maria Magdalena şi cealaltă Marie merg sâmbătă seara la mormânt
- Maria Magdalena vine foarte devreme în dimineaţa următoare la mormânt
- Celelalte femei vin la mormânt
- Petru şi Ioan aleargă la mormânt
- Maria Magdalena rămâne singură lângă mormânt
- Femeile relatează acum ucenicilor
- Domnul Se arată acestor femei
- Domnul Se arată lui Petru
- Domnul Se arată ucenicilor care mergeau spre Emaus
- Domnul păşeşte în mijlocul ucenicilor adunaţi
Versete călăuzitoare: Matei 24; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20
Învierea Domnului Isus este unul din fundamentele tari ale credinţei creştine. Numai credinţa într-un Domn mort şi înviat deschide omului calea spre mântuire şi glorie veşnică. Învierea în sine a Domnului Isus nu o găsim descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu – cum ar putea fi posibil aceasta -, însă faptele şi împrejurările însoţitoare sunt desigur făcute cunoscut. Se merită osteneala să citim încă odată ce au scris evangheliştii despre evenimentele în legătură cu învierea Domnului.
La o comparare a relatărilor individuale pare la prima vedere să fie contradicţii. De aceea în acest articol vrem să încercăm să tratăm fiecare eveniment în ordinea lui succesivă.
Maria Magdalena şi cealaltă Marie merg sâmbătă seara la mormânt
Relatarea despre evenimentele în legătură cu învierea începe în evanghelia după Matei cu cuvintele: „Iar târziu, în sabat, pe când se însera spre ziua întâi a săptămânii, Maria din Magdala şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28.1). Unii gândesc că această relatare se referă la duminica dimineaţa, dimineaţa învierii, însă o comparaţie cu Marcu 16.1 nu permite nici o îndoială că Maria Magdalena şi cealaltă Marie au mers încă o dată la mormânt sâmbătă seara. „Cealaltă Marie” era mama lui Iose (Marcu 15.47). Despre amândouă femeile citim în Marcu 15.47 că ele au fost de faţă când trupul lui Isus a fost pus în mormânt. Maria Magdalena iese în evidenţă de la început prin participarea intensă la evenimente. Probabil ea a stat cel mai mult timp lângă cruce, pe când Domnul atârna pe cruce (Ioan 19.25).
În Marcu 16.1 este vorba de faptul că Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, şi Salome de asemenea sâmbătă seara au cumpărat miresmele cu care ele voiau să ungă pe Domnul. Ele puteau să facă aceasta abia acum, căci sabatul se terminase. Intenţia lor era să facă îmbălsămarea în dimineaţa următoare (compară cu Marcu 16.2-8).
Maria Magdalena vine foarte devreme în dimineaţa următoare la mormânt
Maria Magdalena a avut multe evenimente de prelucrat lăuntric în zilele trecute şi în mod deosebit în ultima zi. Oare o fi dormit ea mult în noaptea aceasta? Ea a participat intens la tot ce s-a petrecut. Ştim că mai demult Maria a fost posedată de şapte demoni, înainte ca ea să întâlnească pe Domnul Isus şi ca El să alunge demonii din ea (Luca 8.2; Marcu 16.9). Cu siguranţă ea a preţuit şi a iubit în mod deosebit pe Domnul. Cât de mult i-a schimbat El viaţa! Ea se scoală foarte devreme în această dimineaţă nouă. Ea încă nu ştie ce a avut loc scurt înainte. Ea pleacă din casă şi se îndreaptă din nou spre mormânt. Este încă întuneric. Dar ce este aceasta? Cu cât se apropie mai mult de mormânt vede că piatra mare era dată la o parte de la intrarea în mormânt. Ce înseamnă aceasta? Desigur ea trebuie să relateze ucenicilor despre aceasta.
Celelalte femei vin la mormânt
Între timp soarele a răsărit. Maria, mama lui Iacov, şi Salome au pornit la drum, ca să ungă trupul Domnului. Maria Magdalena este deja la mormânt. Femeile discutau pe drum şi se întrebau cum vor putea da piatra la o parte. Este totul aşa de neînţeles pentru ele, că Domnul a fost executat cu două zile în urmă. Deodată privesc în sus. Ce este? Piatra a fost deja rostogolită la o parte.
Mergând aşa mai departe şi intrând în mormânt văd acolo un tânăr şezând.[1] Femeile sunt cuprinse de spaimă. Însă îngerul li se adresează cu cuvintele: „Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit. El a înviat! Nu este aici. Iată locul unde fusese pus. Dar duceţi-vă, spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16.2-7). El a înviat? Cuprinse de spaimă şi tremur ele fug de la mormânt. Pentru un moment ele nu pot relata nimic despre cele trăite.
Petru şi Ioan aleargă la mormânt
Nu putem spune cu certitudine dacă Maria Magdalena a auzit ce a spus îngerul femeilor. În orice caz ea a plecat de la mormânt după un timp şi a alergat la Petru şi la Ioan, ca să le povestească cele trăite: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20.1-3). Ea spune: „Noi nu ştim”, în mod evident ea include şi pe celelalte femei, care veniseră între timp. Deci ea trebuie să le fi întâlnit pe acestea la mormânt, înainte ca acestea să fugă pline de spaimă.
După ce Maria a relatat lui Petru şi lui Ioan cele petrecute, cei doi pornesc neîntârziat spre mormânt. Ioan nu mai poate aştepta. El fuge mai repede decât Petru. Asupra lui Petru apasă o povară grea. Au trecut puţin mai mult de 48 de ore, de când el a tăgăduit pe Domnul. Ioan este primul care ajunge la mormânt şi se pleacă să privească în mormânt, rămânând afară. Ce vede el? Mormântul este gol! Priveşte atent făşiile de pânză de in.
Între timp a ajuns şi Petru. El nu rămâne afară. El intră în mormânt. Şi el vede făşiile de pânză de in – acolo este şi ştergarul, cu care era acoperit capul Domnului. Însă acesta nu este împreună cu făşiile de pânză de in, ci este înfăşurat şi pus într-un alt loc. Ce înseamnă toate acestea?
Acum şi Ioan intră în mormânt. Pentru el este clar, că Domnul a înviat. El a văzut şi a crezut. Ce a simţit Petru în momentele acestea şi ce a gândit el, nu ştim.
Amândoi pleacă acasă. Comportare de neexplicat! Maria Magdalena a revenit, rămâne afară lângă mormânt şi plânge. Trupul Domnului ei nu mai este acolo.
Maria Magdalena rămâne singură lângă mormânt
Maria Magdalena este încă în apropierea mormântului. Ea plânge. Acum ea se pleacă spre mormânt şi vede doi îngeri în haine albe şezând în mormânt; unul acolo unde a fost capul lui Isus, celălalt la picioare Lui. Cei doi îngeri se adresează Mariei cu cuvintele: „Femeie, de ce plângi?”, la care Maria răspunde: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”
După aceea ea se întoarce şi vede pe Domnul, fără să-L recunoască. Ea gândea că este grădinarul. Ea are numai o singură dorinţă: să ajungă în posesia trupului lui Isus. Gândul, că oamenii ar putea maltrata acest trup, îi părea de nesuportat. Ce preţuire a lui Isus se exprimă prin acţiunea şi vorbirea ei. Femeile fugiseră. Ioan şi Petru plecaseră din nou acasă. Maria Magdalena a rămas acolo. Comportarea acestei femei vorbeşte mult inimilor noastre.
Cu siguranţă Maria Magdalena a avut cu mult mai puţină înţelegere cu privire la Persoana lui Isus decât Maria din Betania, care în presimţământul ei corect – fără ca ea însăşi să fi ştiut – a îmbălsămat trupul Domnului cu o săptămână înainte. Dragostea Mariei Magdalena faţă de Domnul nu o lasă să părăsească mormântul. Ea este stăpânită de un singur gând, să găsească trupul Domnului. Este atunci de mirare că Domnul Isus Se arată ei după înviere, ea fiind primul om care are parte de aceasta? „Iar după ce a înviat dis-de-dimineaţă, în întâia zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei din Magdala, din care scosese şapte demoni” (Marcu 16.9).
Domnul Isus îi rosteşte numele: „Maria!” Şi în acelaşi moment ea se întoarce şi Îi zice: „Rabuni!” El sta acolo, Cel pe care ea Îl credea încă mort, viu înaintea ei. Odată El a întâmpinat-o când El a eliberat-o de sub domnia demonilor. Atunci ea L-a cunoscut ca Salvatorul ei. Acum ea Îl întâmpină ca Cel înviat. Ea este aceea care după aceea va trebui să vestească vestea bună ucenicilor, pe care Domnul îi numeşte aici „fraţii Mei”, că El Se va sui la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Aceasta este o veste a cărei profunzime şi fericire noi nu le vom putea epuiza în veşnicie.
Femeile relatează acum ucenicilor
Maria Magdalena a căutat deja odată pe ucenicii Petru şi Ioan, ca să le relateze despre mormântul gol. Acum ea porneşte la drum pentru a doua oară, ca să ducă mesajul Domnului Isus, aşa cum El i-a spus. Este foarte posibil ca pe acest drum să se fi întâlnit cu celelalte femei, care fugiseră de la mormânt (Marcu 16.8). Luca relatează aceeaşi întâmplare, şi el este de asemenea unul din cei care scrie că Maria Magdalena şi Ioana şi Maria, mama lui Iacov, au fost împreună şi au informat pe apostoli despre tot ce ele au trăit (Luca 24.10).
Domnul Se arată acestor femei
Însă înainte ca aceste femei multe să ajungă la ucenici, Domnul li se arată pe drum: „Şi, plecând de la mormânt, …, ele au alergat să dea de veste ucenicilor Săi. Şi iată, Isus le-a întâmpinat, spunând: «Bucuraţi-vă!»” Ele cad înaintea Lui şi Îi cuprind picioarele. Acum El le dă misiunea să meargă şi să relateze fraţilor Lui, că El va merge în Galileea şi că ei Îl vor vedea acolo (Matei 28.9,10). Luca relatează că femeile au vestit ucenicilor tot ce ele au văzut şi au auzit (Luca 24.10). Luca relatează mai departe că toată această vorbire părea un basm pentru apostoli şi ei nu au crezut.
Domnul Se arată lui Petru
Relatează Luca în capitolul 24,12 (Luca 24.12) despre acelaşi eveniment pe care Ioan îl descrie în capitolul 20.2-10 (Ioan 20.2-10)?[2] Sau Petru a mers a doua oară la mormânt, probabil cu dorinţa să întâlnească acolo pe Domnul înviat? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm deschis. Din 1 Corinteni 15.5 ştim însă că în această zi Domnul Isus S-a arătat lui Petru personal. Noi presupunem că cu această ocazie s-au discutat lucrurile care au luat naştere între Petru şi Domnul ca urmare a tăgăduirii de trei ori de către Petru. Scena de la Marea Tiberiadei, unde Domnul a „reabilitat” oficial pe Petru, a avut loc în orice caz mai târziu.
Domnul Se arată ucenicilor care mergeau spre Emaus
Luca relatează în continuare, cum în această zi a învierii doi ucenici mergeau de la Ierusalim spre Emaus (Luca 24.13-35). Ei erau descurajaţi. Nici ei nu L-au recunoscut pe Domnul de la început. Abia după ce El le-a înflăcărat inimile, prin aceea că El le-a explicat pe baza Scripturilor necesitatea morţii Sale şi S-a făcut că vrea să meargă mai departe, El a acceptat rugămintea lor stăruitoare şi a mers cu ei şi li S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii. Cu inima fericită au plecat imediat să relateze ucenicilor din Ierusalim cele trăite. Acolo erau adunaţi cei zece ucenici, Toma nu era cu ei.[3] Şi de îndată cei doi ucenici ajung, ca să relateze despre experienţele lor, ei aud că Domnul S-a arătat lui Petru. Acum şi aceşti doi ucenici din Emaus relatează cele trăite de ei.
Domnul păşeşte în mijlocul ucenicilor adunaţi
Ei nu au terminat de relatat, că Domnul stă deodată în mijlocul ucenicilor adunaţi cu cuvintele „Pace vouă!” (Luca 24.36-49; Ioan 20.19-23). Ce moment, să aibă iarăşi pe Domnul în mijloc!
Ucenicii se înspăimântă, sunt umpluţi de frică şi cred că văd un duh. Toate acestea sunt de neînţeles. Poate fi aşa ceva? Domnul cunoaşte gândurile lor. El le arată mâinile şi picioarele străpunse. De bucurie ei nici nu pot încă crede. Este totul aşa de ireal. Toate acestea sunt în afara domeniului lor de experienţă. Domnul le vine în ajutor. El îi roagă pentru ceva mâncare. Ei Îi dau peşte prăjit şi dintr-un fagure de miere. El mănâncă înaintea ochilor lor. Niciodată ucenicii nu vor uita aceste impresii şi cuvintele pe care Domnul li le-a spus.
Ce zi deosebită în istoria omenirii: ziua învierii Domnului nostru. „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20.29).
Adnotare
[1]Luca relatează că erau doi îngeri în mormânt. Matei şi Marcu amintesc numai un înger, şi anume, pe acela care a vorbit cu ele. Pe celălalt nu-l amintesc.
[2]Este specific lui Luca, că el deseori nu ţine seama se succesiunea cronologică.
[3]Luca scrie într-adevăr despre cei unsprezece, care erau adunaţi (Luca 24.33), fără să amintească situaţia deosebită, că Toma nu era prezent.
Petru şi privirea Domnului
Luca 22.60,61
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Luca 22.60,61
Luca 22.60,61: Şi Petru a spus: „Omule, nu ştiu ce spui”. Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru Şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori”.
În această parte serioasă şi zguduitoare din istoria lui Petru găsim cum Domnul a lucrat la inima şi la conştiinţa lui Petru, căci la fiecare restabilire adevărată El lucrează în ambele privinţe. Este binecuvântare să se ia seama atent la căile Lui desăvârşite de har cu ai Săi. Rădăcina căderii lui Petru era încrederea în sine însuşi, dar ce natură avea această încredere în sine însuşi? Nu cred că ea consta în acea părere generală înaltă despre sine însuşi, aşa cum ea se găseşte cu regret aşa de des printre credincioşi şi chiar printre slujitorii Domnului. Încrederea lui de sine era de o altă natură şi de o natură mult mai vicleană. Domnul a câştigat cu adevărat sentimentele lui Petru, aşa că Petru iubea în faptă şi adevăr pe Domnul lui, chiar dacă era încă într-un mod natural. În aceasta constă şi latura gravă a căderii lui: el a tăgăduit pe Acela de care inima lui era legată cel mai mult. Ce imagine a omului este aceasta, da, să nu spun: ce imagine a noastră, a fiecăruia?
Rădăcina tăgăduirii lui Hristos de către Petru era încrederea pe care el o avea în dragostea lui pentru Domnul. Aceasta rezultă clar din comportarea Domnului în evanghelia după Ioan 21, atunci când El a restabilit pe deplin pe Petru. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Această întrebare a atins natura cea mai lăuntrică a păcatului lui. Domnul a spus ucenicilor înainte de ceasul încercării, că va veni un timp de cernere, da, El le-a făcut chiar cunoscut, că satan voia să-i primească pe toţi în mâinile lui, dar că El în mod deosebit S-a rugat pentru Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta” (Luca 22.31,32). Petru nici măcar nu a fost atent şi nu a devenit neîncrezător faţă de sine însuşi prin aceste cuvinte şi prin răspunsul lui arată nebunia inimii lui: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte” (Luca 22.33); la care Domnul îi spune ce va avea loc în realitate. Dar toate acestea erau în zadar pentru Petru; el iubea cu adevărat şi din inimă pe Domnul lui; el s-a încrezut deplin în această dragoste; alţii pot tăgădui sau părăsi pe Domnul, el niciodată nu va face aşa; nu, mai degrabă el ar muri împreună cu El, decât să-l tăgăduiască. Oricât de ciudat ar părea: tocmai în aceasta constă puterea lui satan asupra ucenicului sărman; puterea vrăjmaşului consta în faptul că slujitorul iubea pe Stăpânul lui şi el se baza pe aceasta. Aceasta era încrederea lui Petru, protecţia şi sprijinul lui, atunci când i s-a făcut cunoscut ceasul încercării. Dragostea lui adevărată şi devotată va putea să reziste celor mai aprige atacuri ale duşmanului în lupta înfierbântată, aşa credea el.
Însă Petru era nu numai plin de încredere în dragostea lui pentru Domnul, ci el era şi înfocat, şi satan a lucrat şi prin aceasta. În ambele atitudini el a găsit prilej şi ocazie pentru atacurile sale. Poate fi de folos şi pentru noi să observăm paşii care l-au dus pe Petru la cădere. Vom vedea cât de orbit a fost el prin încrederea în dragostea lui pentru Hristos, căci orice treaptă în jos ar fi putut să-i deschidă ochii, dacă el ar fi avut urechi să audă glasul de atenţionare:
- Primul pas este notat în Luca 22.46; compară cu Marcu 14.37: „Simone, dormi?” Ce cuvinte venite de pe buzele lui Isus în momentele de groază ale morţii Sale şi când sudoarea Lui cădea la pământ ca picături mari de sânge! Cât de mult vorbesc ele, dar cu regret ele au fost rostite în zadar.
- Pasul următor îl găsim în Luca 22.54: „Şi Petru Îl urma de departe.” După ce el a dormit în timp ce Stăpânul lui Se lupta, el a părăsit pe Domnul, fugind împreună cu celălalt ucenic, şi îl găsim acum urmându-L pe Domnul „de departe”. Este aceasta tăria dragostei lui cu care s-a lăudat, care a promis Domnului să-L urmeze în închisoare şi în moarte? Cât de mult Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cine suntem?
- Apoi citim cum Petru şedea la foc printre duşmanii lui Isus: „Şi aprinzând un foc în mijlocul curţii şi aşezându-se ei împreună, Petru s-a aşezat între ei” (Luca 22.55). Petru este „departe” de Stăpânul lui şi se încălzeşte „între aceia” care L-au urât şi L-au lepădat. Nu este aceasta la fel şi astăzi la mulţi credincioşi?
În legătură cu aceasta doresc să pun cu seriozitate un alt gând pe inima şi conştiinţa cititorilor mei: cât de repede o astfel de poziţie ne face familiarizaţi cu ceea ce este din lume. Gândurile, obiceiurile, vorbirea lumii acesteia ne vor deveni repede naturale şi familiare; nu ne simţim străini, nu suntem în afara elementului nostru, ci ne obişnuim repede cu această atmosferă. Când am ajuns într-o astfel de poziţie falsă şi ochii noştri nu mai privesc la Hristos, atunci un lucru lipsit de importanţă ne poate conduce să tăgăduim complet pe Domnul. La Petru era simpla poziţie a unei slujnice, afirmaţia unui om şi confirmarea acesteia de către alţii, care l-a condus la tăgăduirea totală, repetată: „Omule, nu ştiu ce spui!” Atunci a avut loc semnul despre care Domnul a vorbit mai dinainte: „Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul” (Luca 22.60). Aceasta a trezit în sfârşit conştiinţa lui, prin aceea că Petru „şi-a amintit cuvântul Domnului”. Încrederea în dragostea lui pentru Isus l-a orbit pe Petru în aşa măsură că el nu numai că nu a luat în seamă cuvintele Domnului, care l-au atenţionat cu privire la furtuna care va veni, ci el chiar s-a împotrivit lor. Dar cât de bine a ştiut dragostea lui Hristos să-i pună pe conştiinţă aceste cuvinte. Cât de des este şi la noi aşa, că uităm atenţionările Domnului, până când El Însuşi – probabil printr-un mijloc simplu, ca aici – lasă ca ele să lovească în conştiinţa noastră.
Însă noi avem aici şi o altă expresie a purtării de grijă adânci, duioase a lui Isus pentru ucenicul Său sărman – privirea Domnului: „Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru” (Luca 22.61). Ce copleşitoare este această dragoste minunată, care nu se schimbă, care nu renunţă la noi! După ce tocmai trecuse prin întristarea până la moarte şi ca subiect al trădării fără inimă a lui Iuda a ajuns în mâinile duşmanilor Săi, Domnul poate totuşi să Se gândească la ucenicul Său rătăcit. Ce mângâiere este şi pentru noi în aceasta! Această privire a lui Isus a avut efect dublu: ea a zdrobit inima lui Petru, dar ea l-a condus înapoi la Domnul lui, chiar dacă întoarcerea a avut loc cu lacrimi amare: „Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar” (Luca 22.62). Harul şi gingăşia acestei priviri a deschis izvorul inimii sale. Cuvântul Domnului, de care el şi-a amintit, a trezit conştiinţa lui, însă privirea Domnului a lucrat la inima lui. În aceasta era inclusă atât mângâiere cât şi durere, căci Petru a trăit din această privire până când el a revăzut pe Domnul lui în înviere. Această faţă, care era aşa de desfigurată, ca a niciunui alt om, şi această privire erau săpate şi păstrate în amintirea lui până în acea dimineaţă minunată, când Isus a înviat triumfător şi S-a arătat mai întâi numai lui Petru dintre cei doisprezece (Luca 24.34; 1 Corinteni 15.5).
Aşa sunt faţă de noi căile minunate de har ale Domnului şi bunătatea lui neschimbătoare. Fie ca încrederea în El să se adâncească în inimile noastre, în timp ce renunţăm la orice părere cu privire la aşa-zisa dragoste a noastră, ca să ne odihnim în dragostea Sa, care niciodată nu uită pe ai Săi şi nu oboseşte cu privire la ei.
Cei graţiaţi ar trebui să practice harul
Mica 7.6-19
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Mica 7.6-19
Mica 7.18,19: Cine este Dumnezeu asemenea Ţie, care iartă nelegiuirea şi trece cu vederea fărădelegile rămăşiţei moştenirii Sale? El nu-Şi ţine mânia pentru totdeauna, pentru că Îi place îndurarea. El va avea din nou milă de noi, va călca sub picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca toate păcatele lor în adâncul mării.
Introducere
Un deţinut, care este graţiat, este eliberat de sentinţa dată lui de societate, fără să plătească pedeapsa valabilă pentru infracţiunea comisă. Graţierea este acordată unui deţinut pe baza unui număr de motive: comportare bună, nevoi stringente în familie sau presiune politică. Însă în orice caz, unde a fost acordată o graţiere juridică, aceasta nu are loc pentru că delicventul a fost găsit nevinovat – căci atunci n-ar fi graţiere. În cazul unei graţieri se anulează pedeapsa celui vinovat, dar el nu este achitat.
Mai mult decât graţiere
Când Dumnezeu ne iartă, atunci iertarea Lui este mai mult decât o graţiere. Nouă nu numai ni se anulează pedeapsa, ci noi suntem şi achitaţi. Noi am fost îndreptăţiţi, în ochii lui Dumnezeu am devenit corecţi. Epistola 2 Corinteni spune că noi în Hristos „devenim dreptate a lui Dumnezeu”. Să înţelegi că eşti conform cerinţelor lui Dumnezeu este desigur mai mult decât graţiere! Cum este posibil aceasta? Pentru că Fiul lui Dumnezeu fără cusur a suferit pe cruce în locul nostru pedeapsa cu moartea pentru păcatele noastre. Romani 3.25,26 explică, că deoarece Hristos a împlinit cerinţele lui Dumnezeu referitoare la îndreptăţirea păcatelor noastre, „El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus”. Prin aceasta credincioşii primesc mult mai mult decât graţierea de consecinţele greşelilor lor împotriva unui Dumnezeu sfânt. Iertarea în sine ar fi deja ceva măreţ, însă în Hristos greşelile noastre au fost desăvârşit îndepărtate, şi noi suntem denumiţi drepţi – aşa ca şi cum noi niciodată nu am fi păcătuit. Ce minunat! Ce mare este Dumnezeul nostru!
Profetul Mica scrie despre acest adevăr măreţ în ultimul capitol al profeţiei sale. În două versete sub formă de poezie ebraică Mica înalţă plin de bucurie pe Dumnezeul nostru, care ne dăruieşte mai mult decât graţiere. În context, aceste dorinţe de binecuvântare sunt adresate poporului evreu, pe baza făgăduinţei pe care Dumnezeu le-a dat-o prin Avraam. În Mica 7.20 citim: „Vei împlini lui Iacov adevărul, şi lui Avraam îndurarea, pe care le-ai jurat părinţilor noştri din zilele din vechime.” Această făgăduinţă dată iudeilor se va împlini în lucrarea terminată a lui Mesia, a Domnului Isus Hristos. Însă aceste binecuvântări măreţe sunt şi pentru toţi care cred în Domnul Isus. Ca şi creştini credincioşi posedăm deja poziţia nemeritată, având mai mult decât îndurarea (graţierea) de la Dumnezeu Însuşi.
Fundalul istoric
Profetul Mica a trăit într-un timp în care cei mai mulţi oameni din împărăţiile lui Israel şi Iuda nu urmau pe Domnul. Realmente a fost aşa, că în timpul de acţiune al lui Mica Dumnezeu a permis ca imperiul din nord să cadă în mâinile asirienilor. Aceasta a avut loc aproximativ în jurul anului 722 înainte de Hristos. Împlinirea profeţiilor lui Mica referitoare la sentinţa asupra Samariei, capitala imperiului din nord, pot fi văzute şi astăzi: „De aceea, voi face Samaria ca o grămadă de pe câmp, ca nişte plantaţii de vie; şi-i voi rostogoli pietrele în vale şi-i voi dezgoli temeliile” (Mica 1.6). Vizitatorii Samariei antice văd împlinită această profeţie înaintea ochilor lor. Viţa de vie şi pomi roditori cresc în mijlocul pietrelor căzute şi a temeliilor dezgolite ale cetăţii mândre de odinioară.
Imperiul de sud al lui Iuda a supravieţuit aproximativ o sută cincizeci de ani mai mult decât imperiul de nord al lui Israel. Slujba lui Mica a avut loc în timpul de domnie a trei împăraţi ai lui Iuda (Mica 1.1). Cu toate că Iotam şi Ezechia au fost împăraţi buni, totuşi lor nu le-a reuşit să conducă poporul înapoi la Dumnezeu. Chiar dacă în timpul lui Ezechia a avut loc o trezire deosebită prin slujba lui Mica (Ieremia 26.18,19), nu a fost suficient ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Efectele generale ale trezirii au fost numai de scurtă durată şi poporul a continuat să umble pe cărările imoralităţii şi idolatriei. Pe acest fundal Mica a predicat în continuare despre judecată. Iuda a căzut în cele din urmă sub imperiul babilonian aflat în creştere în anul 586 înainte de Hristos – aproximativ o sută de ani după predica lui Mica.
Comparaţie cu zilele noastre
Morala şi condiţiile spirituale sunt astăzi uimitor de asemănătoare. Cu toate că noi avem încă conducători de stat care cred în Biblie [se referă la preşedintele SUA; nota redacţiei], cu toate că avem încă în ţară mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu şi multe femei temătoare de Dumnezeu, naţiunea noastră ca întreg se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Cu toate că jurăm credincioşie „naţiunii unite sub Dumnezeu” şi folosim încă valută cu inscripţia „noi ne încredem în Dumnezeu” şi încă cântăm „Dumnezeu să binecuvânteze America”, naţiunea noastră continuă să se îndepărteze rapid de la etaloanele morale ale lui Dumnezeu. „Năzuinţa după fericire” este invocată ca posibilitate sau scuză pentru „ca fiecare să facă ce este drept în ochii lui”. Ca rezultat al acestui fapt continuă să crească numărul avorturilor. Mişcarea homosexuală este acceptată tot mai mult în populaţie. Practicile păgâne se înmulţesc. Brutalitatea şi sexul nepermis inundă mediile noastre. Avem nevoie de o mare trezire spirituală în America – o trezire care începe la bază şi se transmite în toată ţara. Aceasta ar putea avea loc! Să ne rugăm pentru o mare trezire, pentru a amâna judecata lui Dumnezeu peste această ţară şi prin aceasta mulţi oameni lipsiţi de speranţă să cunoască că Dumnezeu încă mai dăruieşte mai mult decât graţierea.
Mica era un contemporan cu profetul cunoscut pretutindeni Isaia. În timp ce Isaia era un foarte bun cunoscător al chestiunilor internaţionale şi deseori a vorbit celor aflaţi în funcţii înalte, Mica era mai degrabă un predicator şi un profet din ţară. Însă aceasta nu dăunează cu nimic profeţiilor! Ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu ele au aceeaşi eficacitate ca şi profeţiile lui Isaia. În timp ce o mare parte a cărţii lui Mica se caracterizează prin acuzaţii şi condamnări, sunt totuşi şi pasaje despre har şi glorie. Dumnezeu este nu numai un Dumnezeu care trebuie să pedepsească păcatele poporului Său – El este şi un Dumnezeu care poate răscumpăra cu îndurare pe poporul Său şi îl poate restabili. Profeţia cea mai mult cunoscută a lui Mica este aceea a mesajului despre binecuvântările viitoare. În Mica 5 este profeţit Betleem ca loc de naştere al lui Mesia. Accentul acestei profeţii nu este locul unde Mesia Se va naşte, ci ce va face El pentru poporul Său, Israel. El Se va ridica şi va conduce pe poporul Său şi îi va elibera de toţi vrăjmaşii lor. Zilele cele mai măreţe pentru Israel urmează să vină.
Noi avem deja parte de îndurare
Textul nostru din Mica 7 este de asemenea preluat din profeţia unei binecuvântări. S-a amintit deja, că binecuvântările, care sunt promise aici, îşi vor avea împlinirea definitivă în viitor. O parte din Israel, numită aici „rămăşiţa moştenirii Sale”, va recunoaşte că Dumnezeul, pe care ei L-au respins în Hristos, este un Dumnezeu milos şi care simte împreună cu ei, care dăruieşte mai mult decât graţiere. Şi noi, care am cunoscut deja pe Hristos ca adevăratul Mesia, avem parte chiar acum de aceste binecuvântări, care sunt „mai-mult-decât-graţiere”. Învăţăm din Mica 7 că păcatele noastre au fost biruite. În timpurile de demult, vrăjmaşul era denumit ca fiind „la pământ”, dacă era biruit, şi la fel au fost şi păcatele noastre călcate în picioare de Stăpânul nostru biruitor. Domnul nu numai a trecut peste păcatele noastre, ci El a privit păcatele noastre ca fiind propriul Său vrăjmaş şi l-a biruit. Şi acestui vrăjmaş biruit nu-i este permis să se încolăcească în jurul porţilor cerului şi să ne chinuie cu amintiri rele. Toate păcatele noastre „au fost aruncate în adâncurile mării”. Ele au fost desăvârşit înlăturate şi niciodată nu vor fi aduse înapoi şi folosite ca să ne simuleze vină. Şi aceasta este adevăr pentru credinciosul de acum şi pentru credinciosul care va veni după noi! Noi nu trebuie să aşteptăm până vom fi în cer, ca Domnul să uite păcatele noastre. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi” (Psalmul 103.12). În tribunalul lui Dumnezeu deja nu se mai aduce aminte de păcatele noastre. Judecătorul drept Însuşi ne iubeşte şi nu Îşi va schimba părerea cu privire la păcatele noastre. Ele au fost înlăturate pentru totdeauna, şi „El se bucură în dragostea Lui neschimbătoare”. Noi vom lăuda pentru totdeauna pe Dumnezeu, care ne-a dăruit mai mult decât graţierea.
Şi noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat
În timp ce mesajul lui Mica dă naştere pe de o parte la mulţumire nespus de mare şi adorare aduse lui Dumnezeu, noi ar trebui să ne gândim cum ar trebui să se manifeste mesajul acesta asupra relaţiilor noastre cu alţi oameni. În Coloseni 3.12-14 ni se spune: „Îmbrăcaţi-vă deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat, aşa şi voi; iar peste toate acestea, îmbrăcaţi dragostea, care este legătura desăvârşirii.” Noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat nouă! Aparent o poruncă imposibilă! Însă exact aceasta este, ce Dumnezeu cere de la noi.
Având în vedere mărimea şi dragostea iertării lui Dumnezeu, ar trebui să revizuim cu grijă relaţiile noastre. Este cineva, împotriva căruia am ceva? Este cineva, pe care port pică – poate de mult timp? Este vreo situaţie în viaţa mea, în care mă simt incapabil să iert şi să mă împac? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi trebuie să iertăm – aşa cum ne-a iertat Dumnezeu! Probabil acum ai putea spune: „Însă eu am fost lezat! Eu am fost tratat nedrept!” S-ar putea să fie aşa, dar cât de des a fost Dumnezeu întristat şi tratat nedrept prin păcatele noastre şi prin eşecul nostru? Şi dragostea Lui pentru noi este încă neschimbătoare, şi iertarea greşelilor noastre dăruită de El este mult mai mult decât numai o simplă graţiere!
Noi toţi suntem înclinaţi să atribuim responsabilitatea „celorlalţi participanţi”, ei trebuie să întreprindă ceva în direcţia care ne ajută să avem un duh de scuză şi împăcare. Însă trebuie să ne gândim, că Dumnezeu a luat singur iniţiativa faţă de noi. Şi după aceea greutatea ca şi creştin credincios, că noi nu numai avem inimi şi buze, care aduc lui Dumnezeu mulţumire şi adorare pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Şi viaţa noastră trebuie să-L laude, prin aceea că ea reflectă fiecăruia (inclusiv acelora cu care noi avem greutăţi) dragostea „mai-mult-decât-graţiere” neschimbătoare a Sa.
„Învinge răul prin bine”
Romani 12.14-21
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Romani 12.14-21
Dacă privim în jurul nostru ai părerea că creştinii şi creştinismul stau permanent înaintea unei lupte noi. În şcolile noastre, la locul de muncă, în vecinătate sau chiar înaintea uşii casei trebuie să auzim, că credinţa nu poate deveni vizibilă sub nici o formă. Probabil uneori prin aceasta ne simţim descurajaţi, inferiori şi ameninţaţi. Apostolul Pavel ne dă sub călăuzirea Duhului Sfânt unele linii directoare, cum noi putem (şi trebuie) face cunoscută zilnic credinţa noastră, aşa că „adversarul” nu ne poate ataca.
Planul secund
În Romani 12.14-21 citim cum noi ca credincioşi putem trăi într-o societate cu gânduri duşmănoase şi cum putem face oamenilor cunoştinţă cu Isus, oameni care sunt împotriva credinţei creştine. În timpul când Pavel a scris această epistolă, vrăjmăşia împotriva creştinilor din Roma creştea tot mai mult. De pe acest fundal Pavel dă indicaţii, atât creştinilor din Roma din primul secol cât şi nouă astăzi, referitoare la relaţiile noastre cu cei necredincioşi.
Învăţături
1. Nu vorbi prea repede despre alţi oameni
Romani 12.14: Binecuvântaţi pe cei care vă persecută; binecuvântaţi şi nu blestemaţi.
Domnul Isus spune în Matei 5.44: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă.” Să ne gândim la cuvintele lui Ştefan, când a fost torturat până la moarte pentru credinţa lui: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” (Faptele apostolilor 7.60). Această rugăciune pentru iertare stătea în legătură cu mântuirea lui Pavel! Pavel a prigonit odinioară pe creştini; deci el avea experienţă cu ambele părţi (compară cu Faptele apostolilor 9.1). El nu a dat mai departe „informaţii pentru insider”, cum să te răzbuni pe aceia care prigonesc pe creştini. În loc de aceasta ne cere să binecuvântăm pe cei care sunt împotriva noastră şi ne resping.
2. Pune-te în situaţia altor oameni
Romani 12.15: Bucuraţi-vă cu cei care se bucură; plângeţi cu cei care plâng.
Uneori aceasta nu este chiar aşa de simplu, în mod deosebit atunci când pare că necreştinii din jur savurează mai mult succes şi trăiesc timpuri mai bune, în timp ce noi trebuie să îndurăm mai mult încercări. Însă în final toţi vom avea parte în viaţă de probleme şi bucurii asemănătoare. De aceea ar trebui să ne ostenim să ne punem în situaţia altora, atât în timpuri bune cât şi în timpuri rele. Dacă realizăm o relaţie cu ei şi ascultăm punctul lor de vedere (chiar dacă el nu corespunde în totul poziţiei noastre creştine), putem câştiga prietenia lor şi ne vom pregăti dreptul de a ni se cere cândva sfatul.
3. Nu te considera ceva mai bun decât alţii
Romani 12.16: Gândiţi acelaşi lucru unii faţă de alţii, nu gândind la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi; nu fiţi înţelepţi în ochii voştri.
Ne preocupăm noi de oamenii săraci, handicapaţi, înfometaţi sau bolnavi, şi le dăruim preţuirea noastră? Respectăm noi părerile oamenilor cu alte convingeri sau altă origine? Afirmaţia „nu fiţi înţelepţi în ochii voştri” înseamnă: „Nu fiţi închipuiţi!” Manifestările de protest, blogurile online şi comentariile arată că unii oameni gândesc în zilele noastre, că părerea lor este singura părere corectă. Ei sunt înclinaţi să dispreţuiască pe oricine şi să facă de batjocură pe oricine nu este de acord cu ei. Ar trebui să nu ne luăm aceasta ca model. Numai gândurile lui Dumnezeu sunt valabile, însă ar trebui să le prezentăm altora cu respect. Atitudinea „eu sunt mai sfânt decât tine” va răni mai mult decât orice altceva pe cei care sunt necredincioşi.
4. Nu încerca să plăteşti altuia cu aceeaşi monedă
Romani 12.17a: Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.
În mod trist noi toţi am avut parte cândva de vrăjmăşie, care nu se bazează pe nimic altceva decât pe cuvinte care rănesc şi fapte de răzbunare. Părţile implicate sunt deseori pline de amărăciune. De fapt acest cerc vicios ar putea fi întrerupt prin fapte sincere, prieteneşti (Romani 12.21). Proverbele 15.1 ne aminteşte că „un răspuns blând abate furia, dar un cuvânt aspru stârneşte mânia”.
5. Evită neîncrederea
Romani 12.17b: îngrijind de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor.
Noi ar trebui să facem totul, ca să evităm chiar şi numai presupunerea că noi am face ceva greşit sau nedrept. Probabil gândim, că nu joacă nici un rol, cum ajung acţiunile noastre la alţii, atâta timp cât ele „sunt privite ca fiind corecte” înaintea lui Dumnezeu. Însă Biblia ne învaţă, că totuşi joacă un rol felul în care alţii ne văd. În vecinătate ar trebui de exemplu să fim atenţi, cum procedăm cu casa noastră şi cu proprietatea noastră. La locul de muncă ar trebui să ne ferim să „ne însuşim” proprietatea firmei sau să folosim timpul de lucru pentru interese personale. Aşa cum de exemplu probabil am fi şocaţi, dacă unul din conducătorii noştri de biserică ar „înşela sistemul”, la fel necreştinii ar gândi şi despre noi, dacă prin şiretlicuri ne-am crea avantaje financiare sau am ocoli prescripţiile locului de muncă.
Indicaţii practice
Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală la tine.
Romani 12.21: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.
Versetul acesta sintetizează toate cele spuse. Să birui înseamnă nu numai să eviţi răul sau să-l ocoleşti, ci înseamnă de asemenea să te împotriveşti răului şi să-l birui! Suntem noi dominaţi de gândurile sau acţiunile noastre negative sau le învingem cu atitudini şi acţiuni pozitive, asemănătoare lui Hristos? Cu certitudine nu este simplu să se urmeze aceste indicaţii, în mod deosebit atunci când ne lovim de împotrivire. Ne putem însă gândi la ceea ce Domnul a spus acelora care L-au atacat. Dacă ne luăm pe Domnul ca model, atunci credinţa noastră va deveni vizibilă.
Isus spune în Luca 6.27: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc.” Să ne imaginăm idei creative şi bogate, cu care putem câştiga pe necredincioşi, în mod deosebit pe aceia care nu sunt prietenoşi faţă de noi. Du o ceaşcă cu cafea unui coleg dificil; pune în ordine grădina din faţa casei, care deranjează pe vecinul tău; trimite o ilustraţie sau un e-mail încurajator; sau vizitează oameni care sunt întristaţi sau bolnavi, şi du-le ceva de mâncare pentru cină. În cele mai multe cazuri ne va uimi răspunsul lor la dragostea lui Hristos, care prin noi s-a văzut în afară. Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală înapoi!
Sunt prea mulţi cei care nu fac nimic în Adunare
Judecători 4.8,14;5.16-23; Filipeni 2
SoundWords
Versete călăuzitoare: Judecători 4.8,14;5.16-23; Filipeni 2
Judecători 4.8,14: Barac i-a zis: Dacă vii tu cu mine mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.” … Atunci Debora a zis lui Barac: „Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta.”
Judecători 5.16-23: Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor să asculţi behăitul turmelor? La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile! Galaadul de dincolo de Iordan nu şi-a părăsit locuinţa. Pentru ce a stat Dan pe corăbii? Aşer a stat pe malul mării, şi s-a odihnit în limanurile lui. Zabulon este un popor care a înfruntat moartea, şi Neftali la fel, pe înălţimile din câmpie. … Blestemaţi pe Meroza, a zis îngerul Domnului. Blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui! căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului, printre oamenii viteji.
Introducere
Noi am fost chemaţi de Dumnezeu la părtăşie. 1 Corinteni 1.9 ne spune: »Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.« Versetele 26 şi 28 ne arată cine sunt cei care sunt părtaşi. Nu sunt mulţi înţelepţi, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, lucrurile de jos ale lumii, lucrurile dispreţuite şi cele care nu sunt. Vreau să pun întrebarea: Suntem noi părtaşi liniştiţi (leneşi) sau suntem părtaşi activi? O albină a zumzăit toată săptămâna aceasta în urechea mea. Am citit de mai multe ori cântarea Deborei. Numele ei înseamnă „o albină”, şi unele din cuvintele ei au făcut o impresie adâncă asupra mea. Această albină era necesară, ca să-l încurajeze pe Barac. Cu toate că numele lui înseamnă „revărsat al zorilor”, el avea nevoie de o femeie, care să-l trezească şi să facă în el schimbarea, ca el dintr-un părtaş liniştit (leneş) să devină un conducător în Israel. Dumnezeu a chemat pe Israel cu o chemare minunată (cu toate că această chemare nu este aşa de minunată ca a noastră), atunci când le-a dat o ţară în care curgea lapte şi miere. Ea le aparţinea potrivit cu hotărârea lui Dumnezeu, dar ei trebuiau să ia în posesiune posesiunea lor, ei trebuiau să intre şi să pună mâna pe ceea ce le-a dat Dumnezeu.
Uitarea luării în posesiune
Dar în această privinţă ei au greşit. Primul capitol din cartea Judecători ne arată că Beniamin locuia la Iebusiţi (Judecători 1.21), pe care el nu i-a alungat din Ierusalim, că Dan a fost împins de amoriţi în ţinuturile deluroase (Judecători 1.34) şi el nu îndrăznea să coboare în câmpie. Duşmanul era pretutindeni şi niciuneia din cele douăsprezece seminţii nu i-a reuşit să ia pe deplin în posesiune partea care i-a căzut prin sorţi (Judecători 1.21-34). Nu tot aşa este şi astăzi la mulţi dintre noi? Noi am fost chemaţi cu o chemare cerească şi ţara este înaintea noastră. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos, însă nouă ne lipseşte energia spirituală şi drept urmare în prezent nu ne bucurăm de aceste binecuvântări. Avem nevoie de nădejde spirituală, ca să ne însuşim tot la ceea ce ne-a chemat Dumnezeu. Strigătul de trezire al Deborei era: »Scoală-te, pentru că aceasta este ziua în care a dat Domnul pe Sisera în mâna ta! N-a ieşit Domnul înaintea ta?« (Judecători 4.14). Tot aşa şi noi avem nevoie de strigătul de trezire insistent: »Trezeşte-te, tu care dormi, scoală-te dintre cei morţi, şi Hristos îţi va lumina« (Efeseni 5.14).
Ce tablou de deplâns oferea vechiul popor al lui Dumnezeu duşmanilor săi. Străzile erau pustiite, poporul, care trebuia să ia ţara în posesiune, s-a ascuns în peşteri şi văgăuni şi nu îndrăznea să se arate, ci trăia în ţara sa ca o naţiune înfrântă. Nu este deseori tot aşa şi la noi? În loc să ne bucurăm de tot ce ne-a dăruit Dumnezeu, în loc să avem acum un ospăţ de sărbătoare din roadele ţării cereşti, suntem sărăciţi şi apăsaţi şi deseori ne asemănăm cu un popor înfrânt. »Drumurile erau părăsite, şi călătorii apucau pe căi strâmbe. Satele încetaseră să existe.« (Judecători 5.6-7) Ţara dată de Dumnezeu a fost luată în posesiune de un neam de pribegi. Nu există în zilele noastre ceva asemănător? Vai, aşa este. Adunarea lui Dumnezeu nu are o prezentare triumfătoare a intrării ei victorioase în binecuvântările cereşti, ci de cele mai multe ori pare că se ceartă cu privire la existenţa reală a acestor binecuvântări.
Pe cine ne bazăm noi?
Cuvântul unei femei trezeşte pe Barac din inactivitatea lui, cu toate că el îi spune: »Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.« Chiar şi Barac – oricât de măreţ conducător era – avea nevoie de o femeie, care să înainteze împreună cu el, ca să-l ajute în lipsa lui de curaj. Se pare că lui i-a fost mai uşor să creadă o femeie, decât pe Dumnezeu. Cât de des şi noi ne uităm după cineva, care să ne conducă, după unul, care să fie cu noi, în loc să ne încredem în Cuvântul Domnului. »N-a ieşit Domnul înaintea ta?« (Judecători 4.14) Ne vine greu să ne punem încrederea în Omul hotărârilor Sale, în Hristos, care nu poate greşi şi care ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul timpurilor. »Aceasta este ziua în care Domnul a dat pe Sisera în mâna ta« (Judecători 4.14). Acest strigăt de tânguire al profetesei a mişcat nu numai pe Barac, ci şi pe alţi conducători ai poporului, aşa că aceştia şi-au oferit de bună voie ajutorul lor.
Nu ar trebui şi astăzi să fie la noi o dorinţă înnoită de a ne scula din adormire, să ieşim din indiferenţa sufocată, moartă, să ascultăm de strigătul de trezire al Domnului nostru iubit: să ne îndeplinim obligaţiile ca oameni, fiind conştienţi că El ne va da victoria şi ne va face capabili să intrăm în posesiunile noastre cereşti? Ce înseamnă pentru conducători şi pentru popor să se ofere de bună voie? Jertfă! Este acesta motivul pentru care aşa de mulţi dintre noi sunt părtaşi liniştiţi şi leneşi? Nicio afacere, nicio părtăşie nu va aduce foloase, dacă sunt numai părtaşi liniştiţi, şi cât de mare este numărul creştinilor, care trebuie numiţi aşa, pur şi simplu oameni care nu fac nimic. Dumnezeu vrea să ne oferim de bună voie în duhul lui Pavel, atunci când a spus: »Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.« (Filipeni 2.17) Acesta a fost rezultatul faptului că el cunoştea jertfa minunată, dăruirea de bună voie a lui Hristos. »… măcar că avea Chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, … S-a făcut ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce.« Dacă noi am fi permanent în prezenţa Domnului slavei, care a adus această jertfă minunată, atunci ne vom însuşi ceva din felul Lui de gândire şi din Duhul Lui. Noi nu dorim să fim conducători, însă mai mult decât aceştia sunt necesari. Barac nu a câştigat singur victoria. Au fost zece mii de viteji necunoscuţi cu el – în formaţie – pe care el i-a pus înaintea celor nouă sute de cară de fier ale lui Sisera. Tot aşa vorbeşte şi marele apostol în chip frumos despre tovarăşii lui de lucru necunoscuţi »ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii«. Dacă privim la puternicele cară de luptă ale oştirilor celui rău, care vin să nimicească credinţa noastră, ne vom teme şi vom tremura la gândul cât de slabi suntem noi. Însă Dumnezeu este cu noi, şi cu siguranţă El va conduce pe poporul Său la victorie. Să fim asemenea lui Pavel, gata de a ne pune pe altar şi să fim vărsaţi, pentru ca voia lui Dumnezeu să se împlinească prin noi.
Duşmanul vrea totdeauna numai să despartă
Ce a făcut duşmanul lui Israel? Dacă vei privi harta Palestinei, vei vedea că între locuitorii din nord şi cei din sud a fost împinsă o pană de despicat, care trebuia să conducă la despărţirea lor. Duşmanul lui Dumnezeu este totdeauna preocupat să despartă pe poporul Său, căci despărţirile pricinuiesc slăbiciune. Sisera a înaintat în Valea Chison cu toate mijloacele sale de război, pe care le foloseşte şi în ziua de astăzi, însă prin strigătul Deborei poporul trezit s-a pornit în întâmpinarea oştirilor puternice, şi cu toate că nu avea nimic în afară de credinţă, aceasta a fost deajuns ca să pună pe delin duşmanul în încurcătură. Tu nu ai nevoie de niciuna din mijloacele de înarmare ale calificării teologice din zilele noastre, ca să fi capabil de luptă. De ceea ce ai nevoie este »scutul credinţei, cu care veţi fi în stare să stingeţi toate săgeţile arzătoare ale celui rău.«
Isahar, Zabulon şi Neftali au venit cu partea lor la cei zece mii de viteji, care au obţinut victoria. Dar erau şi adormiţi. Conducătorul lor era Ruben. »Tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele. Întâiul în vrednicie, şi întâiul în putere.« Însă »năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea.« (Geneza 49.3-4). Ne amintim că Ruben şi Gad, pe când copiii lui Israel erau gata de a intra în ţară, au dezamăgit foarte mult pe conducătorul lor Moise, rostind dorinţa să se stabilească pe partea stângă a Iordanului. Le-a fost permis, însă rezultatul a fost că ei au fost primii care au fost duşi în captivitate. De aceea, cât de necesar este şi astăzi să atenţionăm categoric pe cei care se apropie de lume, pe cei care nu vor să traverseze Iordanul, pe cei care sunt mulţumiţi să fie salvaţi din Egipt şi din necazul lor, dar care nu au dorinţa să locuiască în ţara cerească. Aceştia nu fac nici pe una, nici pe cealaltă, nu sunt nici calzi, nici reci, despre ei Domnul spune: »Te voi vărsa din gura Mea.« Ruben era prea leneş, nefolositor şi fără curaj, ca prin cuvintele Deborei să devină impulsionat pentru a lucra. El era unul din aceia care totdeauna stau înapoia zidului de apărare, care se aseamănă unei comisii care permanent face şedinţe, ca să aducă dovezi, dar care niciodată nu duce ceva folositor la îndeplinire. Cât de mulţi fraţi nu înaintează în lucrarea Domnului, deoarece îşi petrec viaţa să selecţioneze dovezile pentru despărţirile lor nefericite şi prin aceasta nu ajung niciodată la un rezultat final. »La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile inimii« (Judecători 5.16). El a rămas acasă, ca să-şi păzească oile, probabil a avut un mic conflict cu vecinul său, ca să rămână în exerciţiu, în loc să lupte cu duşmanii Domnului. Cât de des poporul lui Dumnezeu şi-a îndreptat armele unul împotriva altuia, în timp ce ar fi trebuit să pornească la luptă împotriva oştirilor puternice ale întunericului.
Un popor de oameni care nu fac nimic
»Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor, să asculţi behăitul turmelor?« Ruben a căutat ce era al lui, nu după lucrurile Domnului. Cât de cu totul altfel era duhul lui Timotei, care căuta lucrurile lui Hristos, care făcea lucrare de sclav în Evanghelie. El a învăţat de la Marele Slujitor, de la Domnul Isus, care a spus: »Vin să fac voia Ta, Dumnezeule«, şi care nu Şi-a plăcut Lui Însuşi. Timotei a inspirat ceva din Duhul harului Aceluia care a murit pe cruce, şi prin aceasta a fost în opoziţie cu mulţi contemporani ai săi cu adevărat îngrijorat de starea sfinţilor. Ce era cu Dan? El avea corăbiile lui, de care trebuia să îngrijească (Judecători 5.17). Ce era cu Aşer? El a rămas pe ţărmul mării, probabil să prindă peşte şi să repare mrejele (Judecători 5.17). Ce era cu Galaadul? El se odihnea de partea cealaltă a Iordanului şi savura comoditatea (Judecători 5.17). Aceşti oameni comozi nu aveau niciun interes de unitatea poporului, cu toate că aceasta era hotărârea lui Dumnezeu. Toţi urmăreau interesele proprii. Iordanul era adânc şi periculos, oile lor, corăbiile lor, mrejile lor aveau prioritate pentru ei şi constituiau interesele lor primordiale, şi ei gândeau că interesele Domnului se vor rezolva de la sine.
Versetul 23 al acetei cântări minunate s-a întipărit adânc în mintea mea din zilele tinereţii mele, când am citit un pliant al cărui conţinut l-am uitat, însă nu discuţia de pe reversul pliantului, care se baza pe acest verset:
”Blestemaţi pe Meroza”, zice Îngerul Domnului. „De ce, ce a făcut Meroza?” „Nimic!” „De ce să fie atunci blestemat Meroza?” „Pentru că ei nu au făcut nimic.”
Victoria lui Wellington la Salamanca nu a fost aşa de deplină, cum şi-a dorit el, deoarece un tovarăş de legământ, de care el era dependent, „nu a făcut nimic”, şi victoria de pe Muntele Tabor poate fi nesigură, deoarece Meroza era unul care nu a făcut nimic. Urmarea acestui fapt a fost, că el a fost lovit de blestemul greu. Mă mir, cum mulţi dintre noi pot să fie unii care nu fac nimic? Probabil vei răspunde: „Nu pot să predic.” Nu se cere, ca tu să predici, dar eşti solicitat să ajuţi Domnului, să fi cu El împotriva celor puternici. „Dar”, spui tu, „dacă El este puternic, atunci poate să-Şi facă singur lucrarea.” Desigur, însă fără să ţină seama de aceasta, El a aşteptat ca Meroza să vină în ajutorul Lui, şi tot aşa aşteaptă şi de la tine. Spui probabil: „Sunt aşa de slab, nu sunt nimic”? Nu ai auzit, că Dumnezeu foloseşte pe cei slabi, ca să pună în încurcătură pe cei puternici? El Îşi alege părtaşii dintre aceia care nu sunt nimic, însă El nu câştigă victoriile cu aceia care nu fac nimic. Domnul era mai puternic decât Sisera cu toate carăle lui, şi totuşi El S-a coborât până acolo, că a folosit oameni slabi pentru a obţine o victorie măreaţă.
Oameni pe care Dumnezeu poate să-i folosească
Dar ce fel de oameni a folosit El? Pe aceia care au luat pericolul asupra lor. »Zabulon este un popor care şi-a primejduit viaţa până la moarte; asemenea şi Neftali, pe înălţimile din câmpie« (Judecători 5.18). În zilele noastre auzim deseori cuvântul: „Mai întâi siguranţă!” Avem noi în viaţa noastră de credinţă a face cu siguranţa noastră? Ne temem că vom pierde oile noastre, corăbiile noastre, bunurile noastre şi punem pe prim plan afacerile noastre ca şi Aşer & Co.? Să ne amintim că interesul nostru cel mai înalt trebuie să fie lucrarea Domnului, şi după aceea depinde de El să ne ocupăm şi cu afacerile noastre. Ce diferenţă între vitejii Zabulon şi Neftali, care şi-au pus viaţa în joc, ca să lupte luptele Domnului pe partea dreaptă a Iordanului, şi leneşii Ruben şi Galaad, care şedeau comozi pe partea stângă a Iordanului.
În Filipeni 2 avem un exemplu frumos despre un adevărat, eroic, duh creştin. Acolo spune apostolul Pavel, că el este gata să moară, dacă moartea lui ar contribui ca chemarea lui Dumnezeu să devină cunoscută şi planul lui Dumnezeu s-ar împlini. Avem apoi în Timotei un om, care nu a fost chemat să moară, dar care era gata să ducă o viaţă de dăruire altruistă, pentru ca Biserica să fie binecuvântată şi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească. Şi în sfârşit, avem pe Epafrodit, al cărui nume derivă de la Epafrodita, zeiţa greacă a întâmplării, zeiţa jucătorilor. Copiii lumi îşi pun viaţa în joc pentru lucruri mărunte, însă mulţi creştini nu îndrăznesc să facă nimic pentru instaurarea Împărăţiei minunate a Domnului nostru şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Pavel spune despre Epafrodit: »Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte.« El se asemăna cu un om care umbla la confluenţa pieselor de artilerie, punându-şi viaţa în joc, pentru ca »să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine«. A luat pericole asupra sa, şi-a pus viaţa nu într-un duh de lăudăroşenie temerară, ci pentru scopul simplu, ca slujba sfinţilor din Filipi sub forma de ajutorare cu bani a conducătorului să poată avea loc. El s-a declarat de bună voie pentru aceasta, şi acum stătea într-o temniţă romană. Filipenii nu au fost părtaşi liniştiţi. În capitolul 1 Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu, că din prima zi ei au dovedit că iau parte la Evanghelie, şi încă o dată s-au arătat ca părtaşi activi. Ce duh minunat.
Întrebarea este, dacă noi suntem gata să ieşim din camera noastră şi să schimbăm canapeaua plăcută dinaintea televizorului cu lucrarea pentru Domnul, uneori obositoare. S-ar putea pune şi întrebarea, dacă aceasta este cu adevărat o viaţă, despre care la sfârşit putem spune înaintea Domnului „am făcut ce am putut” şi ce ar fi dacă ai auzi din gura Domnului »bine rob bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău« – atunci viaţa s-a meritat cu adevărat. Deci jos de pe canapea şi întreabă pe Domnul unde vrea să te folosească în Împărăţia Sa. Ai au dar al harului, care numai tu îl ai!
„Urmează-Mă!”
Mersul pe urmele lui Isus
Roger Liebi
Mersul pe urmele lui Isus
În Noul Testament sunt unsprezece locuri, care vorbesc despre faptul că Domnul Isus cu poruncă directă şi personală „Urmează-Mă!” a chemat diferiţi oameni la ucenicie consecventă. Sunt următoarele versete: Matei 8.22; 9.9; 19.21; Marcu 2.14; 8.34; 10.21; Luca 5.27; 9.59; 18.22; Ioan 1.43 şi Ioan 21.19.
Pentru oamenii din timpul acela solicitarea „urmează-mă!” era ceva intim. În vorbirea obişnuită din timpul acela în Israel era o vorbire curentă. Cu acest strigăt – în ebraică „lech acharaj!” – rabinii (= cărturarii iudei) chemau pe tineri la studiul scrierilor sfinte în şcoala lor. Astfel rabinii aveau fiecare „ucenicii” proprii. (Cuvântul tradus în Noul Testament cu „ucenic” înseamnă de altfel în principiu „elev” sau „student”.)
Însă, atenţie: rabinii nu se considerau ca simpli transmiţători de cunoştinţe în sensul în care probabil astăzi se văd majoritatea învăţătorilor din societatea noastră. Nu, ei voiau efectiv să fie modele morale, care trebuiau să fie imitaţi de studenţii lor. Ei mergeau înainte, studenţii îi urmau.
Domnul Isus, Rabinul din Galileea, aştepta de la ucenicii Lui ca ei să înveţe de la El să înţeleagă bine Cuvântul lui Dumnezeu. Ce înseamnă pentru tine astăzi „studiul biblic”? Faci tu studiu biblic alături de citirea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu? Te consideri tu un elev al Domnului Isus? Înveţi tu de la El?
Domnul Isus nu doreşte ca noi numai să ne umplem capul cu realităţi şi adevăruri din Biblie. El doreşte ca noi să trăim în ele, prin aceea că mergem pe urmele Lui şi în felul acesta imităm exemplul Lui (1 Petru 2.21).
De aceea între „capul” şi „picioarele” unui ucenic trebuie să existe o relaţie corectă. Dacă capul devine tot mai mare prin multă ştiinţă şi picioarele rămân constante în mărimea lor, devine periculos. Centrul de greutate fizic al corpului se deplasează tot mai mult în sus – şi deodată se ajunge la o răsturnare fatală! Ucenicia în şcoala Domnului Isus este însă o chestiune unitară: dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi dorinţa mare de a trăi zilnic cu credincioşie învăţătura Domnului prin puterea lui Dumnezeu.
Este un privilegiu nespus de mare să fi în şcoala celui mai mare Rabin dintre toţi rabinii! Să ne gândim: Domnul Isus nu este un om oarecare. El este Dumnezeul veşnic, care „a venit în carne”! Despre El este valabilă afirmaţia din cartea Iov: „Iată, Dumnezeu este înălţat în puterea Sa; cine învaţă pe alţii ca El?” (Iov 36.22). De aceea trebuie să se spună: Domnul Isus nu este un rabin între rabini. El este Învăţătorul! Aceasta devine clar şi din Matei 23.8; „dar voi să nu fiţi numiţi Rabi; pentru că unul singur este Învăţătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi.” Te bucuri tu să ai privilegiul să înveţi de la El? (Matei 11.29.30)
Controlează lumea gândurilor tale
Sunt eu răspunzător de gândurile mele?
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Romani 12.2; 2 Corinteni 10.5; Filipeni 2.3; 4.8; 1 Petru 1.13
Introducere
Titlul „Controlul gândurilor”[1] nu trebuie să dea impresia unei transe hipnotice sau a spălării minţii comuniste. Ea are a face cu responsabilitatea creştinilor, de a-şi controla gândirea. Biblia arată că viaţa gândurilor unui creştin născut din nou joacă un rol decisiv. Ceea ce suntem noi este influenţat în cea mai mare parte prin ceea ce gândim şi cum gândim. Proverbele 23.7 spune: „Aşa cum gândeşte [omul] în sufletul său, aşa este el.” Sfânta Scriptură ne arată nu numai responsabilitatea asupra gândurilor noastre, ci şi unele linii directoare clare, care atrag după sine o viaţă a gândurilor ordonată şi plăcută lui Dumnezeu. Să studiem mai exact unele locuri din Biblie, care se preocupă cu controlul gândurilor.
Înnoirea minţii
Romani 12.2: … fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii …
În Romani 12.2 suntem solicitaţi să ne schimbăm felul de gândire. Noi nu trebuie să gândim aşa cum gândeşte lumea, ci aşa cum gândeşte Dumnezeu. Să observăm că prin expresia „lumea” nu este vorba numai de lucruri fără valoare sau de o listă de tabu. „Lumea” este în principiu un sistem de valori, care stă în contrast cu valorile biblice. Felul nostru de gândire trebuie să fie subordonat felului de gândire dumnezeiesc. De exemplu lumea spune, că tu trebuie să fii primul, dacă vrei să fi mare. Porneşte, la lucru, fi numărul unu! Însă Dumnezeu spune: dacă cineva vrea să fie cu adevărat mare, „să fie slujitorul tuturor” (Matei 20.25-28). Ne-am adaptat noi la sistemul de valori ale lumii sau ne-am transformat după felul de gândire al lui Dumnezeu? Slujim noi unii altora, sau ne manipulăm unii pe alţii? Care este adevărata noastră motivare, atunci când aspirăm la poziţii de conducere?
Observăm că deseori creştinii acţionează mai uşor conform etaloanelor lumeşti decât conform etaloanelor biblice. De cele mai multe ori nu avem probleme cu alcoolul şi drogurile, însă suntem ca mai înainte carnali, dacă năzuim după mărire, în loc să slujim unii altora. Acesta este numai un exemplu, care arată cum valorile lui Dumnezeu se deosebesc de cele ale lumii. Putem privi şi alte valori biblice în Matei 6.32,33 şi Luca 6.38 şi vom vedea cât de mult se deosebesc ele de sistemele de valori ale lumii. Creştinii trebuie să verifice permanent motivele, părerile şi convingerile lor, căci satan este un maestru al înşelătoriei, amăgindu-ne că cele două etaloane ale valorii nu ar fi aşa de diferite.
În afară de aceasta Romani 12.2 ne spune că înnoirea permanentă a minţii noastre este singura posibilitate prin care gândirea noastră se schimbă de la asemănarea cu sistemul de valori al lumii. Înnoirea gândirii noastre conţine o hrănire permanentă cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Digerarea” constantă a etaloanelor biblice va înnoi mintea noastră şi o va controla. Gândirea noastră precum şi faptele noastre nu vor mai fi determinate de lume, ci tot mai mult de voia lui Dumnezeu – „cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
Gândurile luate în robie
2 Corinteni 10.5: … înrobind orice gând ascultării de Hristos.
Un alt principiu al controlului gândurilor este luarea în captivitate a gândurilor. În 2 Corinteni 10.5 citim că noi trebuie să facem fiecare gând rob al ascultării de Hristos. Gândurile imorale şi egoiste trebuie ţinute sub control, aşa cum erau ţinuţi prizonierii în timpuri de război. Ia seama că în contextul acestui pasaj biblic este vorba de ducerea luptei spirituale (2 Corinteni 10.3-5). Ne este aproape imposibil să oprim gândurile păcătoase să nu vină în mintea noastră, însă noi putem veghea, ca să nu ne preocupăm cu gânduri păcătoase. Martin Luther a spus odată: „Tu nu poţi opri păsările să nu zboare deasupra capului tău, dar le poţi interzice să-şi facă cuib pe capul tău.” Noi putem înceta să fantazăm. Putem înceta să citim anumite cărţi. Putem înceta să privim anumite filme, care strică gândurile noastre – la fel unele shows la televizor! Pe scurt spus, noi putem păzi mintea noastră să se preocupe cu gânduri care nu onorează pe Domnul Isus. Putem controla o mulţime de lucruri, care pătrund în gândurile noastre, şi putem controla foarte sigur, cu ce se preocupă gândurile noastre. Să nu permitem gândurilor dăunătoare să preia controlul asupra vieţii gândurilor noastre!
Să considerăm pe altul mai presus de noi înşine
Filipeni 2.3: … în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi.
Un fel de gândire smerit este de asemenea o parte importantă a controlului gândurilor. Cu toate că este mai uşor să vorbim despre responsabilitatea de a stăvili mândria noastră, decât de a o practica, Filipeni 2.2-4 ne dă anumite linii de ghidare clare, cum putem obţine smerenia. Versetul 3 ne dă unele sfaturi foarte practice, cum se poate stăvili mândria. Niciodată să nu gândeşti despre tine mai bine sau mai sus decât despre omul cu care ai a face – chiar dacă tu eşti mai iscusit sau mai bogat sau mai în vârstă sau mai frumos sau mai sportiv, şi aşa mai departe. Totdeauna să-l consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Cu toate că Dumnezeu a creat pe toţi oamenii la fel, totuşi El ne spune în locul acesta din Scriptură că este o cheie pentru controlul gândurilor în domeniul mândriei; să consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Aceste versete au fost adresate iniţial la credincioşi. Cu siguranţă în Filipi erau unii credincioşi mai talentaţi decât alţii, unii purtau mai mult povara lucrului decât alţii, şi unii erau „mai spirituali” decât alţii. Şi tocmai în această situaţie îndrumarea dată de Dumnezeu era pentru fiecare, să considere pe celălalt mai presus de sine însuşi! Poţi fi sigur, că noi am avea mândria mai mult sub control, dacă am respecta această îndrumare şi am avea gândurile noastre mai mult sub control. Un creştin mândru pare să aibă totul sub control, dar mândria necontrolată se extinde întotdeauna în valuri distrugătoare asupra altor oameni şi este un semn sigur al unei lumi a gândurilor necontrolate înaintea lui Dumnezeu.
Renunţare la prejudecăţi
Filipeni 4.8: … dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi
La fel de necesară este învingerea prejudecăţilor faţă de alţii. Această răspundere se întâlneşte în Filipeni 4.8, unde versetul acesta este studiat pe baza întregului plan secund al întregii epistole către Filipeni. Un motiv, pentru care apostolul scrie epistola aceasta, era începutul unei sciziuni în biserică. Motivul acestei sciziuni este necunoscut, dar nu este vorba de învăţătura de bază. Se pare că era vorba de un lucru secundar, în care biserica nu putea ajunge la unison – probabil o decizie financiară! În orice caz pare aşa că frecuşurile au condus la rivalitate şi atitudini negative între credincioşii din Filipi. Două femei pline de râvnă, Evodia şi Sintihia, erau active în mod deosebit în privinţa aceasta (Filipeni 4.2,3). Pavel ştia foarte bine, că dintr-un ţânţar se putea face un elefant. De aceea el solicita pe filipeni în întreaga scrisoare să iubească dezinteresat pe celălalt (vezi de exemplu şi contextul cunoscutului loc hristologic din Filipeni 2.5-11).
În Filipeni 4 se continuă îndemnurile referitoare la unitate:
- Filipenii erau solicitaţi ca împreună cu toţi credincioşii să practice blândeţea (stăpânirea de sine în cazul provocărilor; Filipeni 4.5)
- Ei nu ar trebui să se îngrijoreze de ceva în împrejurările în care se aflau – chiar dacă lucrurile nu se desfăşurau conform cu părerea lor (Filipeni 4.6).
- Pacea gândurilor şi inimii prin rugăciune (şi nu prin vorbiri manipulatoare ale altora) era calea de urmat (Filipeni 4.6,7).
Şi acum în Filipeni 4.8 li se dă filipenilor o ultimă „recomandare” pe calea lor spre o unitate mai mare. Ei trebuiau să gândească pozitiv unii despre alţii! Aceasta este valabil şi pentru noi! Noi nu trebuie să lăsăm gândurile noastre să se învârtă în jurul greşelilor fraţilor şi surorilor, ci să ne amintim de însuşirile lor bune. Să ne îndreptăm atenţia spre însuşirile nobile şi onorabile ale fratelui de care ne frecăm. Trebuie să fie ceva bun la el! Să ne gândim la ce este sincer şi demn de iubit la sora care ne vorbeşte pe la spate. Şi ea are unele însuşiri de valoare! Cu cea mai mică aparenţă de caracter ales sau cu cel mai mic aspect, pe care îl putem lăuda, ar trebui să ne preocupăm cu gândurile noastre. Fiecare credincios are slăbiciuni şi tării – şi tu! Dar dacă ne ostenim să ne îndreptăm privirea spre partea bună şi nu spre slăbiciunea unei persoane, vom observa că este posibil să anulăm prejudecăţile fraţilor noştri şi ale surorilor noastre. Încearcă să faci o listă, pe care să notezi toate aspectele pozitive ale omului care momentan de deranjează, şi observă ce efect are aceasta în controlul mult mai mare al gândurilor tale faţă de alţii. Acest fel de control al gândurilor va aduce nu numai pace în comunitatea ta, ci va aduce şi prezenţa lui Dumnezeu în inima ta (Filipeni 4.7), deoarece Îi place lui Dumnezeu când tu birui prejudecăţile (Filipeni 4.9).
Stabileşte priorităţi
1 Petru 1.13: Încingeţi-vă coapsele minţii voastre.
Un alt principiu al controlului gândurilor este stabilirea de priorităţi corecte, aşa cum vedem în 1 Petru 1.13. Să „încingi coapsele minţii” înseamnă să gândeşti disciplinat. Această expresie descinde din timpurile biblice, când oamenii îşi suflecau hainele sau le încingeau, ca să se poată mişca uşor. Prea multe lucruri secundare pot împiedica gândirea noastră şi priorităţile noastre şi pot avea efect negativ asupra lor. Privind la măreaţa noastră mântuire (1 Petru 1.3-12), trebuie „de aceea” să disciplinăm corespunzător gândurile noastre şi să stabilim corespunzător priorităţile noastre. Cât de mult timp risipim gândind la lucruri care în o sută de ani nu vor mai juca nici un rol – sau chiar numai într-un an!? De ce nu ne îndreptăm gândurile la adevărurile veşnice, aşa cum ne îndeamnă versetul acesta? Nu este vorba că noi nu avem voie să gândim la modă, la acţiuni, la Superbowl[2] sau alte teme lumeşti, ci că noi avem mult mai multă nevoie să ne obişnuim să gândim la lucruri care sunt cu adevărat importante. Probabil ar trebui să începem să practicăm prioritatea de a petrece zilnic un timp numai cu Domnul – prin citirea în Cuvântul Său şi prin vorbirea cu El în rugăciune. Să menţii un timp regulat de linişte cu Dumnezeu nu este o obişnuinţă uşoară, dar un astfel de control disciplinat al gândurilor este de cea mai mare importanţă, deoarece ne face să transpunem în practică toate celelalte principii ale controlului gândurilor.
Nu uita: Lumea gândurilor tale este importantă! Menţine-o sub control!
Adnotare
[1]Mind Control în originalul în engleză; nota redacţiei
[2]Superbowl este jocul final din campionatul de fotbal american; nota redacţiei.
Tradus de la: Kontrolliere deine Gedankenwelt
Titlul original: „Mind Controll”
Sursa: www.growingchristians.org
Căderea în Duhul
Un studiu biblic
Karel van Berghem
Spune Biblia ceva despre „căderea sau odihnirea în Duhul”? În unele cazuri Biblia numeşte oameni care au căzut în prezenţa lui Dumnezeu. Dar este aceasta în concordanţă cu ceea ce se înţelege în zilele noastre prin „căderea în Duhul”?
Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu
- Dumnezeu Se arată lui Avraam şi acesta a căzut cu faţa la pământ (Geneza 17.1-3). Dumnezeu preia iniţiativa şi face chiar un legământ cu el.
- Moise primeşte o descoperire a Domnului, atunci când s-a dus să vadă rugul arzând (Exodul 3.5). Dumnezeu Se revelează ca EU SUNT. În aceasta vedem o arătare anticipată a Domnului Isus.
- Iosua stă ca şi comandant de oşti înaintea porţilor Ierihonului şi cineva i se adresează. Când l-a întrebat pe necunoscut, cine este, i se spune: EU am venit. – Este Căpetenia oştirii Domnului, altfel spus, Domnul Isus Însuşi. Drept urmare Iosua a căzut cu faţa la pământ. Apoi i se porunceşte să-şi scoată sandalele din picioare, deoarece el stă pe teren sfânt (Iosua 5.14,15).
- Poporul israel primeşte mesajul, că Domnul i Se va arăta în gloria Sa. Focul din cer mistuie jertfa de pe altar. Poporul a strigat de bucurie, şi toţi au căzut cu feţele la pământ (Leviticul 9.4,23,24).
- Şi cunoscutul Balaam cu măgăriţa lui vorbitoare a trăit aşa ceva. Măgarul, pe care el şedea, a văzut pe îngerul Domnului cu sabia învăpăiată stând în drumul lui. Animalul s-a abătut. Balaam, care nu vede nimic, bate animalul, până când Dumnezeu îi deschide ochii. El îşi îndoaie genunchii şi s-a aruncat cu faţa la pământ (Numeri 22.31).
- În cartea Judecători citim despre Manoah, viitorul tată al lui Samson. Îngerul Domnului S-a arătat încă o dată soţiei lui, la dorinţa acesteia. Ea merge şi îl cheamă pe soţul ei. Ei i se face cunoscut că va rămâne însărcinată cu un fiu. Când ea se scoală, ca să aducă o jertfă, aceasta este primită. Când apoi îngerul Se înalţă în flacără, perechea recunoaşte minunea. Ei au văzut pe Dumnezeu şi au căzut cu faţa la pământ (Judecători 13.20).
- Ilie se află pe Carmel, unde are loc confruntarea între Dumnezeul lui Israel şi Baal. Baal nu se lasă auzit, nici măcar atunci când sute din preoţii lui şi-au făcut tăieturi cu cuţitele, ca să-l determine să intervină. Poporul, care a trăit mult timp în decădere mare de Dumnezeu, stă alături nedecis. Când în cele din urmă Ilie strigă pe Dumnezeu, din cer cade foc şi mistuie jertfa de pe altar. Când întreg poporul a văzut aceasta, au căzut cu feţele la pământ şi au zis: DOMNUL, El este Dumnezeu! (1 Împăraţi 18.21,39).
- Şi împăratul David poate fi numit. El şi bătrânii au căzut cu feţele la pământ, când a văzut pe îngerul Domnului cu sabia scoasă stând între cer şi pământ ca să îndeplinească sentinţa (1 Cronici 21.16).
- La sfinţirea Templului apare slava Domnului într-un nor, care a umplut toată casa. Preoţii nu au putut să mai stea să slujească, din cauza norului. Nu se spune că ei au căzut, probabil ei au putut să se retragă. Din text nu rezultă clar aceasta (2 Cronici 5.14).
- Când profetul Ezechiel vede gloria lui Dumnezeu, el cade cu faţa la pământ în trei situaţii succesive (Ezechiel 1.28; 3.23; 44.4,5). Gloria a devenit vizibilă (Ezechiel 11.22). Duhul nu permite ca el să rămână culcat, ci îl face să se ridice cu putere nouă (Ezechiel 2.1; 3.24).
- Daniel are o întâlnire cu îngerul Gabriel. El are o viziune şi aude şi vede conştient. El devine neputincios şi cade cu faţa la pământ (Daniel 8.1). Când după săptămâni de jale are din nou o viziune, o vede numai el. După aceea Daniel rămâne fără putere şi culoarea feţei lui s-a schimbat. El a auzit cuvinte şi a căzut neputincios cu faţa la pământ. El este atins şi a trebuit să se scoale imediat, şi pentru aceasta i s-a dat putere. El se ridică, mâinile şi picioarele tremură (Daniel 10.2-10). El primeşte profeţii referitoare la evenimentele de pe pământ.
- În evanghelia după Matei este relatată întâmplarea transfigurării lui Isus pe munte. Când Dumnezeu vorbeşte, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au temut foarte mult (Matei 17.6).
- În evanghelia după Marcu sunt descrişi demonii care s-au aruncat înaintea lui Isus şi au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 3.11).
- În evanghelia după Luca găsim relatarea despre îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. El era dominat de duhuri rele şi a căzut înaintea lui Isus. Duhurile rele l-au făcut să strige: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiu al Dumnezeului celui Preaînalt?” (Luca 8.28).
- În cartea Faptele apostolilor se relatează că Pavel pe drumul spre Damasc a văzut o lumină din cer căzând spre pământ. El a căzut la pământ şi a fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat nimic (Faptele apostolilor 9.9; 22.6).
- Apostolul Ioan pe insula Patmos a căzut ca mort la picioarele lui Isus, atunci când L-a văzut pe Isus glorificat (Apocalipsa 1.17).
- Cele patru fiinţe vii şi cei 24 de bătrâni se prostern înaintea Mielului (Apocalipsa 5.8). Ei s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat (Apocalipsa 5.14). Ei se aruncă cu faţa la pământ (Apocalipsa 7.11; 11.16; 19.4).
- Când Ioan în uimirea lui vrea să se închine unui înger, el este imediat respins (Apocalipsa 19.10). El este aşa de copleşit de ceea ce vede, că încearcă încă o dată s-o facă. Şi de data aceasta i se interzice s-o facă (Apocalipsa 22.8).
Reacţii la arătarea lui Dumnezeu
În Biblie se arată că oamenii – atât în cer cât şi pe pământ – reacţionează în acelaşi fel la arătarea lui Dumnezeu şi a gloriei Sale: ei cad în închinare înaintea Lui. Din cele relatate în Biblie rezultă că cei care au avut parte de astfel de momente au o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu, începând din momentul întâlnirii neobişnuite, pe care înainte nu au avut-o. O linişte mare cade asupra acestor oameni. Ei primesc o misiune, care este descrisă chiar în detalii:
- Avraam trebuie să se circumcidă, el şi ai lui, ca semn al legământului. Acest eveniment are încă consecinţe pentru urmaşii lui Avraam.
- Moise trebuie să meargă la faraon, care probabil îl caută încă din cauza omorârii egipteanului. El este trimis cu mesajul, că Dumnezeu vrea să scoată pe poporul Său din Egipt.
- Iosua trebuia să meargă în jurul cetăţii, până când zidurile Ierihonului vor cădea. Dumnezeu era pe punctul să dea poporului ţara făgăduită, şi pentru aceasta Ierihonul trebuia să cadă.
- Balaam este trimis de Dumnezeu, contrar oricărei intenţii a lui Balac, să rostească binecuvântare în loc de blestem asupra lui Israel.
- Lui Manoah şi soţiei lui li se spune că fiul lor Samson va începe eliberarea lui Israel de vrăjmaşii lui.
- Împăratul David a atras asupra lui sentinţa lui Dumnezeu, din cauza numărării poporului. Îngerul vine să facă judecata. David vede îngerul şi imploră, ca poporul să fie cruţat.
- Ilie stă singur pe Carmel, ca să pregătească sfârşitul idolatriei împăratului Ahab şi al împărătesei Izabela, prin care cei doi au dus poporul în rătăcire. După ce a căzut foc din cer, poporul mărturiseşte: Domnul, El este Dumnezeu.
- Experienţa lui Ezechiel este aşa de impresionantă că timp de şapte zile a stat uimit (Ezechiel 3.15). El trebuia să vorbească poporului. Într-o altă ocazie el începe să strige implorând şi mijlocind, când a văzut că Dumnezeu a omorât pe cineva prin judecată (Ezechiel 11.15,13). Întregul Israel era în joc.
- Daniel primeşte mesajul referitor la timpul din urmă şi este bolnav din cauza celor întâmplate, când a trebuit ca el să îndure toate. El trebuia să ducă mesajul la mai mulţi împăraţi succesivi. Dumnezeu îi revelează schema mare a evenimentelor mondiale, până la timpul din urmă, când omenirea întreagă va fi implicată.
În convieţuirea actuală individualizată, când fiecare se preocupă cu sine însuşi, trebuie atrasă atenţia, că în toate aceste locuri din Scriptură este vorba de colectivitate. Nu este vorba de experienţe strict individuale şi care se delimitează la aceia care au parte de ele. Este vorba de evenimente care au consecinţe asupra grupelor, până la naţiuni întregi. Nu întotdeauna este vorba de acum şi aici, ci de evenimente escatologice din viitorul îndepărtat. Acestea sunt evenimente care au a face cu viitorul.
Unele concluzii
Din exemplele din Biblie, discutate mai înainte, putem trage unele concluzii.
- Toate persoanele amintite cad înainte (cu capul înainte) în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerului Domnului (o apariţie anticipată a Domnului Isus) sau a unui arhanghel.
- În Biblie – aceasta este foarte important – oamenii nu cad prin mijlocirea unui om. Ei cad ca urmare a întâlnirii directe cu Dumnezeirea sau cu un înger; niciodată nu vine suplimentar o a treia persoană. Niciodată ei nu cad prin punerea mâinilor sau prin aceea că se arată cu degetul spre persoana care trebuie să cadă.
- Căderea înapoi (pe spate) are loc când împotrivitorii lui Dumnezeu primesc o sentinţă de judecată sau sunt înlăturaţi. În Biblie se întâlneşte de patru ori căderea pe spate, ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu, şi anume din cauza necredinţei sau a păcatului:Geneza 49.17: Călăreţul cade pe spate.1 Samuel 4.18: Marele preot Eli cade pe spate de pe scaunul său şi şi-a frânt gâtul.Isaia 28.13: Conducătorii Ierusalimului vor cădea pe spate şi vor fi zdrobiţi.
Ioan 18.6: Soldaţii, care voiau să prindă pe Isus, s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ.
- Iniţiativa pentru astfel de evenimente porneşte întotdeauna de la Dumnezeu. Niciodată nu vedem în Biblie un om care să dorească astfel de experienţe. Ele surprind pe oameni, ei nu caută o astfel de experienţă. În Biblie nu se dă nici o încurajare în acest sens, şi nici nu se cere sau se provoacă la astfel de experienţe. Cei implicaţi ar fi dorit cu plăcere să nu aibă parte de ele.
- Niciunde în Biblie o adunare este convocată, ca în ea să se organizeze sau să aibă loc „căderea sau odihnirea în Duhul”.
- Întotdeauna când în Biblie oamenii au căzut cu faţa la pământ, nu le este permis să rămână culcaţi. Ei trebuie imediat să se ridice şi pentru aceasta primesc putere, după caz şi prin repetare. Unii dintre ei sunt confuzi şi uluiţi multe zile din cauza celor întâmplate.
- Întotdeauna când în Biblie oamenii „cad”, aceasta are loc nu pentru eliberare sau pentru ca viaţa lor spirituală să funcţioneze mai bine. Ea nu este destinată în particular, ci întotdeauna pentru colectivitate. Practica, printre altele a lui John Wimber, unde oamenii ore în şir stau culcaţi pe spate sau cu faţa în jos, şi se simt liniştiţi şi simt un sentiment măreţ de indiferenţă faţă de împrejurări, trebuie radical respins din punctul de vedere al Bibliei. Că nu sunt nici un fel de consecinţe, nici bune şi nici rele, este evident neadevărat.
- În Biblie este vorba de frică mare la oamenii care au parte de aşa ceva. Ei au o întâlnire cu Dumnezeirea sau cu un înger. Aceasta este aşa de copleşitor, că un om nu poate rămâne pe picioare. Deseori ei devin neputincioşi şi se prostern în adorare cu faţa la pământ. În cele mai multe cazuri ei sunt treziţi, ca să nu se teamă.
- În mai multe cazuri devine vizibilă gloria lui Dumnezeu. Când şi alţii sunt prezenţi – cum este în cazul lui Daniel şi a lui Saul din Tars -, cei din jur devin conştienţi de evenimentele supranaturale şi s-au îngrozit şi au căzut la pământ.
- Întâlnirea, pe care Dumnezeu o are cu omul şi la care iniţiativa porneşte întotdeauna de la El, are un scop precis. Cei care au parte de un astfel de eveniment, primesc o misiune şi/sau se prostern în adorare înaintea gloriei lui Dumnezeu. Misiunea pe pământ se îndeplineşte deseori în împrejurări grele şi (uneori) cu suferinţă mare. Ceea ce aceşti chemaţi au trăit în întâlnirea directă cu Dumnezeu îi face capabili să îndeplinească misiunea. Ei sunt echipaţi cu putere, ca să îndeplinească misiunea şi, dacă este necesar, să suporte suferinţe care o însoţesc.
- Biblia arată un context între „a fi plin cu Duhul Sfânt” sau „vindecare, însănătoşire” şi „căderea înaintea feţei lui Dumnezeu”. Aici este vorba de căderea înaintea lui Dumnezeu biblică. Căderea înapoi, mijlocită de un om prin punerea mâinilor, atingere sau ceva asemănător, lipseşte total în Biblie.
Evaluări
Înfăţişarea „căderii în Duhul”, aşa cum ea se întâlneşte în cercurile carismatice, nu este sprijinită de Biblie. De aceea se pune întrebarea, cum trebuie înţeleasă această înfăţişare. Ea se poate explica prin aceea că oamenii se lasă uşor influenţaţi. Într-o mulţime mare de oameni ea poate cuprinde întreaga mulţime.
Este însă şi o altă explicaţie, care este deosebit de îngrijorătoare. Apariţia căderii este cunoscută în hinduism. Acolo ea este denumită Shakti Pat. Fostul hindu rabinul Maharaj descrie în cartea sa[1] această noţiune în felul următor:
Shakti Pat, „o noţiune folosită prin atingerea printr-un guru – în mod deosebit cu mâna sa – pe fruntea adoratului, ceea ce dă naştere la efecte supranaturale. Shakti înseamnă de fapt, „putere, tărie”, şi în formularea Shakti Pat guru devine canalul forţei primare, al forţei cosmice, care stă la baza universului şi care este întruchipată de zeiţa Shakti – soţia lui Shiva. Ca efect supranatural al lui Shakti prin atingerea făcută de guru, adoratorul poate cădea la pământ sau el poate vedea o lumină strălucitoare şi poate avea experienţa unei iluminări lăuntrice sau o altă experienţă sufletească mistică.” Aici se are a face cu un medium. Un medium este cineva care dă mai departe forţe ale duhurilor rele.
Maharaj relatează în aceeaşi carte că el a dat oamenilor „Shakti Pat” abia la vârsta de treisprezece ani. Cu această ocazie arată clar, că Shakti este unul din numele lui Kali. Ea este soţia criminală şi băutoare de sânge a lui Shiva, zeiţa mamă a forţelor, care oferă forţa primară, care curge prin inima universului. În timpul acela era pentru Maharaj un gând palpitant, că el trebuia să devină „canalul” forţei ei.[2]
Căderea în Duhul, aşa cum ea are loc în întrunirile carismatice, nu are absolut nici o bază biblică. Ea este însă cunoscută în hinduism. Forţele, care lucrează acolo, sunt sufleteşti şi foarte probabil oculte.
Adnotare
[1]Rabi Maharaj, De Goeroe is dod [versiunea germană poartă titlul Tod eines Guru], Culemborg, Internationaler Bibelbund, 1981, pag. 247.
[2]Rabi Maharaj, De Goeroe is dod, pag. 86.
Tradus de la: Fallen im Geist
Titlul original: „Vallen in de Geest“
Sursa: www.oudesporen.nl
Traducere: Ion Simionescu
Consecinţa umplerii cu Duhul
Apocalipsa 22.16,17
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 22.16,17
Apocalipsa 22.16,17: Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt rădăcina şi vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.
Introducere
Aici avem ultima menţionare a Duhului Sfânt în Biblie, şi este o revelare pentru noi despre activitatea Lui neobosită. Ea ne arată de asemenea ce este „unitatea Duhului” în sens practic, exprimată în strigătul întreit din gura şi inima acelora în care El locuieşte şi pe care El îi aduce în armonie cu Sine Însuşi.
Strigătul Duhului este adresat lui Isus, Domnul nostru. El luminează în cer ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă. „Duhul şi Mireasa [Îi] spun: Vino!”, atunci când gloria Lui răsare în suflet. Al doilea strigăt este îndreptat spre aceia care Îl iubesc pe Isus şi a căror dragoste El o doreşte foarte mult, dar ale căror inimi au devenit somnoroase; lor le strigă: „Cine aude să spună: Vino!” Al treilea strigăt se îndreaptă spre cercul mare din afară al unei lumi nevoiaşe. Inima lui Dumnezeu este plină de compasiune faţă de ea, şi aceasta este exprimat în ultimul strigăt al Evangheliei din Biblie: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.”
Strigătul adresat Domnului
Duhul adevărului, Mângâietorul, a venit ca să ne arate lucrurile referitoare la Isus Hristos şi să-L onoreze. El are succes în lucrarea Sa, şi Hristos este glorificat, dacă inimile poporului Său răscumpărat sunt captivate de El aşa de mult, că celelalte lucruri pierd tot mai mult puterea lor de atracţie şi ele au nevoie numai de El şi îşi unesc pe deplin glasul cu ceilalţi având marea dorinţă, ca El să vină curând. Dacă inimile sfinţilor lui Dumnezeu se unesc în strigătul „Vino!”, atunci nu este nici un dezacord şi nici o contradicţie între dorinţa Duhului şi dorinţa acelora în care El locuieşte. Aceasta este unitatea Duhului. Duhul doreşte în orice moment ca Hristos să vină, şi începând din zilele de Rusalii El a lucrat neîncetat în privinţa aceasta, însă au trecut secole şi Hristos încă nu a venit. Oamenii au batjocorit mereu această speranţă măreaţă, însă Duhul nu S-a descurajat din cauză că a trecut aşa mult timp, ci El Îşi continuă lucrarea şi o va face până în momentul când ea va fi încununată definitiv şi veşnic cu succes, şi această ultimă menţionare în Cuvântul lui Dumnezeu a eforturilor Sale pune clar înaintea noastră această zi a gloriei.
Motivul principal, pentru care Hristos încă nu a venit, este, pentru că în primul rând El Îşi revendică dreptul asupra miresei Sale. La timpul potrivit El va primi Împărăţia, gloria şi omagierea generală, dar mai înainte El trebuie să aibă mireasa Sa, o Biserică desăvârşită şi corespunzătoare Lui. Până acum aceasta nu a fost posibil, căci Biserica nu este încă completă; însă Duhul nu va înceta lucrul Lui, până se va realiza aceasta şi ea va fi gata pentru a fi prezentată lui Hristos „fără pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta”. Atunci nu va mai fi nici o amânare. Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei cu o izbucnire de bucurie şi triumf, care va trezi pe sfinţii adormiţi şi va transforma pe cei în viaţă şi îi va strânge pe amândoi într-un întreg, Biserica nedivizibilă, pentru ca ea să-L întâmpine în văzduh. Este evident că această zi s-a apropiat. Noi credem că realitatea vorbeşte pentru aceasta, că dorinţa după venirea Domnului a crescut foarte mult şi astăzi mai mult decât oricând mai multe inimi spun: „Vino, Doamne Isus”! Duhul uneşte sentimentele Bisericii şi face ca ele să se contopească împreună în această unitate, al cărei urzitor şi susţinător este El. Şi El va continua această lucrare, până când El va fi străpuns nenumăratele oştiri care vor înconjura pe Miel, încununat cu bucurie şi lumină nepieritoare, ca să-L salute, pe El, marele „Eu sunt”.
Strigătul îndreptat spre cei care Îl iubesc
Este imposibil ca Duhul să Se fi putut odihni de lucrarea Sa, în timp ce aşa de mulţi, pentru care Hristos au murit şi pe care El îi iubeşte cu o dragoste care niciodată nu poate înceta, să fie indiferenţi faţă de El şi de venirea Lui. El trebuie să lucreze, ca să zguduie inimile din această stare de indiferenţă, pentru ca ei să se unească în strigătul Duhului. Şi aceia, care sunt în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu, vor spune: Duhul lucrează până acum, şi de asemenea şi noi trebuie să lucrăm; noi nu ne putem deda la odihnă până când toţi cei care au urechi de auzit vor fi aduşi în aceeaşi unitate a inimii şi cu acelaşi glas spun: Vino, Doamne Isus!
Cât de străin ne pare acea stare a inimii, pe care o găsim uneori, care este aşa de indiferentă cu privire la sentimentul credincioşilor noştri faţă de Hristos. Cât de total în afara unităţii practice a Duhului este aceasta, şi cât de mult trebuie aceasta să descurajeze pe slujitorii Domnului, care merg la nord şi la sud, la răsărit şi la apus cu strigătul: „Iată, Mirele. Ieşiţi în întâmpinarea Lui!” O astfel de indiferenţă faţă de o chestiune de cea mai mare importanţă arată că inima nu este în concordanţă cu Duhul Sfânt şi are puţină înţelegere pentru dorinţa Domnului pentru sfinţi. Fie ca scriitorul şi cititorul să fie păziţi prin marea îndurare a lui Dumnezeu de o astfel de stare. Să auzim adevărul şi să ne bucurăm de el: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre.” Biserica lui Dumnezeu este o singură Biserică, un singur Duh locuieşte în ea, şi Mielul, care a murit ca s-o răscumpere, este singura ei speranţă măreaţă. Fie ca această realitate mare să cuprindă inimile noastre şi să-i acorde locul ei adevărat în viaţa noastră; atunci vom fi activi pentru înviorarea strigătului Duhului în inimile tuturor sfinţilor.
Strigătul adresat lumii
Inima care este în unison cu Duhul va fi nu numai fidelă faţă de Hristos şi va aştepta venirea Lui, şi totodată va purta grijă de cei care cred împreună cu ea, ca ei să nu adoarmă, aşa cum adorm unii, ci ea se va osteni pentru salvarea sufletelor, va da lumii lipsită de mângâiere şi de speranţă o invitaţie solemnă. S-a spus că un bărbat al bisericii fidel va fi şi un evanghelist fidel, şi aceasta este adevărat. Nimeni nu a intrat mai mult în unitatea Duhului decât apostolul Pavel; nimeni nu a lucrat şi a slujit cu râvnă mai mare, pentru ca sfinţii să fie aduşi într-o stare potrivită pentru venirea Domnului. Căci din ce inimă caldă, plină şi totuşi îngrijorată trebuie să fi venit strigătul: „Sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos. Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos.”! Şi totuşi el era bărbatul care din cetate în cetate, dintr-o ţară în alta a îndurat necazuri nespus de mari, ca să predice vestea bună fiecărei făpturi de sub cer. Mântuitorul şi Domnul lui dorea să salveze suflete, atunci când El era aici pe pământ, şi la Pavel a fost la fel, căci viaţa Domnului Isus a devenit vizibilă în trupul lui muritor, şi compasiunea lui Dumnezeu a umplut sufletul său. El era un vas predat pe deplin Domnului său, prin care Duhul putea vorbi şi lucra; el era un om umplut cu Duhul Sfânt.
Au trecut aproape două mii de ani de când Duhul a încredinţat prin acel vas mesajul harului urechilor unei lumi lipsită de speranţă, şi El caută încă oameni care în concordanţă cu El lasă să răsune strigarea: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.” Inima lui Dumnezeu nu este încă satisfăcută, izvorul apei vieţii ţâşneşte încă proaspăt ca întotdeauna. Până când Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei, această sferă de influenţă stă deschisă pentru toţi cei care caută să păstreze unitatea Duhului. Sunt realmente aceste două sfere: Biserica şi lumea, şi binecuvântat va fi slujitorul pe care Domnul la venirea Lui îl va găsi preocupat cu interesele Sale în aceste două sfere de acţiune.
Râuri de apă vie
Ioan 7.37-39
Walter Thomas Prideaux Wolston
Versete călăuzitoare: Ioan 7.37-39
Ioan 7.37-39: În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.
Duminica trecută am studiat despre Duhul Sfânt în tabloul izvorului de apă. În seara aceasta Domnul nostru ne prezintă în capitolul citit darul Duhului Sfânt, însă noi vom vedea, că El o face nu în tabloul izvorului de apă, care curge în viaţa veşnică, ci noi vedem prezentat un trup, din care curg râuri de apă vie. Ne găsim încă în această parte a evangheliei după Ioan într-un domeniu în care Domnul foloseşte tablouri în vorbirea Sa. Dacă vom merge puţin mai departe în această evanghelie vedem că această vorbire în imagini încetează şi vom găsi afirmaţii foarte simple şi clare ale Domnului despre Duhul lui Dumnezeu Însuşi, despre venirea Sa, despre caracterul Său şi despre ceea ce El va face după venirea Sa. Dar aici ne găsim încă în domeniul tablourilor şi putem fi siguri că prin aceasta Domnul urmăreşte un scop foarte înţelept, atunci când vorbeşte în felul acesta.
Ce frumoase şi atrăgătoare sunt cuvintele lui simbolice: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a spus Scriptura.”« Nu este lăsat pe seama noastră să ghicim sau să deducem care este înţelesul acestor cuvinte, ci este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care prin evanghelist dă înţelesul. «Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.«
În capitolul 4 al evangheliei după Ioan citim despre viaţa în puterea Duhului Sfânt, care va fi dată ca un izvor de apă şi stă în legătură cu prezenţa Mântuitorului smerit, cu gânduri smerite, milos şi totuşi respins, care S-a coborât ca să vină pe pământul acesta. În acest capitol găsim, că primirea Duhului Sfânt de către credincioşi este strâns legată atât de lepădarea pe pământ a Fiului Omului cât şi de înălţarea Lui în slava cerească. Pe de o parte lumea, care nu Îl vrea, pe de altă parte cerul, care Îl revendică pentru sine. În acest loc din Scriptură vedem că darul Duhului este legat direct cu locul actual în slava cerească, pe care Domnul Isus ca Om l-a ocupat. Înainte să încercăm cu ajutorul Domnului să cercetăm mai îndeaproape acest text, probabil ar trebui să prezint contextul în care el stă. Totul în Scriptură stă într-o ordine minunată şi dumnezeiască. Şi cei care au fost prezenţi aici în serile anterioare, vor vedea că există o lumină crescândă, o dezvoltare a adevărului în legătură cu ceea ce Domnul nostru prezintă în locul acesta, dacă comparăm cu ceea ce avem deja. Care sunt condiţiile cadru, pe care le găsim aici? Este faptul trist şi serios, că lumea nu voia să aibă nimic cu Hristos. Lumea nu voia să primească binecuvântările de la El. Şi acesta este de fapt motivul pentru care El părăseşte complet scena şi spune că El va merge la locul care I se cuvenea şi va binecuvânta peste măsură de mult pe cei care Îl vor urma în acest loc.
Capitolul 7 începe cu următoarele cuvinte: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare.« (Ioan 7.1) El ştia exact, că moartea Sa era un lucru hotărât din partea iudeilor şi de aceea a plecat din Iudeea. Citim în continuare: »Şi sărbătoarea iudeilor, a corturilor, era aproape.« În capitolul anterior găsim în versetul patru cuvintele: »Dar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape« (Ioan 6.4). Gândeşti tu, că este o simplă întâmplare că în capitolul 6 citim despre sărbătoarea Paştelor şi despre sărbătoarea corturilor în capitolul 7? Imposibil! Ambele sunt simboluri importante şi ambele ocupă o poziţie mare şi importantă în scrierile Vechiului Testament. Paştele prezintă moartea Domnului Isus. Nu trebuie să ne îndoim deloc de aceasta, deoarece apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 5.7: »Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.« Dacă mergem în cartea Deuteronom capitolul 16, vedem trei ocazii în care iudeul trebuia să apară înaintea Domnului. Aceste ocazii erau Paştele, sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea corturilor. Aşa cum am spus deja, Paştele era un tablou al morţii Domnului şi prin aceasta un tablou al crucii. Sărbătoarea săptămânilor corespunde clar rusaliilor şi prin aceasta venirii Duhului Sfânt (compară cu Leviticul 23.15-20; Faptele apostolilor 2.1-4). Sărbătoarea corturilor este un tablou al Împărăţiei de o mie de ani. Ea constă din pace, odihnă şi glorie sub guvernarea Domnului Isus. În evanghelia după Ioan citim despre respectarea sărbătorii Paştelui şi a sărbătorii corturilor. Dar nu găsim nici o menţionare a sărbătorii săptămânilor. Şi motivul pentru aceasta trebuie căutat în aceea, că sărbătoarea săptămânilor era umbra a ceva care mai trebuia să vină, şi anume Rusaliile, venirea Duhului Sfânt. Contraimaginea sărbătorii corturilor este scena binecuvântării şi gloriei, când Numele Domnului va da naştere în cele din urmă la bucurie mare şi fericire mare în toată lumea. Aceasta este încă o chestiune de viitor. De aceea sărbătoarea corturilor nu are nici o replică sau contraimagine în creştinătate. Împlinirea ei încă nu a avut loc şi ea va avea loc când va veni Împărăţia Domnului Isus.
În capitolul 6 al evangheliei după Ioan întâlnim dorinţa lor de a face pe Domnul Isus Împărat. În versetul 15 citim: »Isus deci, ştiind că ei vor veni să-L ia ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur.« (Ioan 6.15) Dar cum era posibil să se instaureze împărăţia acolo unde păcatul domnea neînfrânat şi starea lumii acesteia era aşa fel, cum o vedem şi astăzi? Imposibil. Şi acesta este şi motivul pentru care puţin mai târziu în capitolul 6 Îl vedem pe Domnul cum El arată clar poporului, că El trebuia să moară şi ei, dacă nu vor mânca carnea Lui şi nu vor bea sângele Lui, nu vor avea viaţă. »Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă« (Ioan 6.53). Acestea sunt cuvintele Lui. Se poate spune că cuvintele Lui n-au fost recunoscute atunci şi chiar şi astăzi nu găsesc o acceptare generală.
Trebuie să păstrăm înaintea ochilor, că ceea ce noi găsim aici în capitolul 6 este contraimaginea manei, a pâinii, pe care israeliţii au avut-o în pustiu. Nu mă îndoiesc, că în Ioan 5; 6; 7 avem un tablou remarcabil a aceea ce fiecare iudeu ar înţelege imediat. În capitolul 5 îi găsim întrucâtva în Egipt, în robie. În capitolul 6 îi găsim în pustiu cu mana în mijlocul lor. Şi în capitolul 7 ei sunt în Canaan şi sărbătoresc sărbătoarea corturilor. Dar s-ar putea pune întrebarea: de ce îi găsim în capitolul 5 în Egipt? Ce vedem acolo? Vedem acolo câţiva schilozi, care sunt vindecaţi prin Domnul de bolile şi durerile lor. Exact aceasta era ce a avut loc în istoria lui Israel. Ei au fost eliberaţi din Egipt prin puterea harului lui Dumnezeu şi aici avem un om, a cărui suferinţă se asemăna cu a lor, şi pe Domnul Isus, DOMNUL IEHOVA, care acum El Însuşi Se afla pe pământ şi care vindeca în chip desăvârşit. În capitolul 6 Domnul face aluzie la experienţa lor din pustiu. Nu au avut ei acolo mana? Ba da. Şi apoi El spune: »Eu sunt pâinea vieţii«. Eu sunt adevărata mana. Voi trebuie să Mă mâncaţi pe Mine, voi trebuie să Mă posedaţi pe Mine. Atunci ei resping aceasta şi cârtesc împotriva Lui, aşa că atunci când mergem în capitolul 7, unde se aminteşte sărbătoarea corturilor şi care într-o oarecare măsură este şi ţinută, Domnul refuză să recunoască sărbătoarea prin prezenţa Sa. De aceea ziua instaurării ei este amânată. Bucuria pe pământ trebuie schimbată cu bucuria în cer, care stă în legătură cu Fiul Omului lepădat pe pământ, dar încununat în cer.
Domnul era afară şi aceia, care voiau să-L urmeze, trebuiau să întrerupă relaţiile cu ceea ce era de la om şi de la lume, ca să se alipească de Cel lepădat. Duhul lui Dumnezeu consideră important să numească acest eveniment, sărbătoarea corturilor, ca fiind sărbătoarea iudeilor. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la paşte, care de asemenea este numit sărbătoarea iudeilor. Cei care cunosc Scriptura îşi vor aminti că în capitolul 23 din cartea Leviticul, unde găsim o relatare detaliată a instaurării acestor sărbători, se spune mereu că sunt sărbătorile Domnului. Aici în evanghelia după Ioan Duhul lui Dumnezeu le declară exclusiv ca sărbători ale iudeilor. Totul era fals, fără conţinut, neveritabil şi cu regret aceasta este exact ceea ce noi astăzi găsim în creştinism. El, Cel care este suma şi substanţa a toate, şi prin aceasta şi contraimaginea a acestor simboluri, Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu era prezent. În El ar fi putut să aibă loc împlinirea lor. Dar ce pagubă, că ei nu L-au recunoscut şi El era Cel nedorit, Cel ne-binevenit şi Cel necunoscut. Dar nu numai aceasta, El era şi Cel urât, Acela a cărui moarte au pregătit-o iudeii în timp ce ţineau sărbătoarea care se referea la El. De aceea El a plecat.
Capitolul nostru începe cu motivarea acestei acţiuni: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.« În continuare vedem cum fraţii Lui vin la El şi spun: »Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.« El a făcut dintr-o cantitate mică, care consta din 5 pâini şi 2 peşti, mai mult decât era necesar, ca să sature o mare mulţime de oameni. Aşa cum ne relatează versetul 5, nici fraţii Lui de trup nu credeau în El (Ioan 7.4,5), dar cu toate acestea ei s-ar fi bucurat foarte mult, dacă ei prin legătura lor cu El, care putea face astfel de lucrări copleşitoare, ar fi primit un impuls în lume. Ce trist este să vezi, că omul foloseşte cu uşurătate Numele lui Hristos pentru a-şi mări popularitatea în lume. Aceasta este inima omului. Fraţii Lui spun în continuare: »căci nimeni nu face ceva în ascuns, ci caută să fie cunoscut în public; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.« Arată-Ţi valoarea, exercită adevărata sărbătoare a corturilor şi întemeiază Împărăţia. Arată-Te lumii, ocupă-Ţi locul în lume, căci prin aceasta vom profita şi noi. Aceasta este ceea ce gândeau ei în realitate. Dar care este răspunsul Lui? »Timpul Meu n-a sosit încă, dar timpul vostru totdeauna este gata.«
Acesta este un cuvânt foarte serios pentru cel necredincios. Timpul tău este totdeauna gata. Tu, cel neîntors la Dumnezeu, astăzi este timpul tău. Ziua de astăzi aparţine timpului lumii. Este foarte impresionant, când vedem aici cuvântul Domnului cu privire la sine Însuşi: »Timpul Meu n-a sosit încă«. El Se referă la moartea Sa. Dar cât de cu totul altfel este afirmaţia Lui cu privire la ei. Acum este vorba de timpul lumii, de ziua lumii şi de ziua omului. Timpul vostru însă este permanent gata. Lumea nu vă poate urî pe voi, lumea iubeşte ce este al ei. Tu eşti o parte şi un element al ei. Ea nu te urăşte. Tu eşti o parte integrantă a ei. Probabil eşti necesar pentru progresul ei. Pe Mine însă ea Mă urăşte, deoarece mărturisesc despre ea, că faptele ei sunt rele. Duceţi-vă voi la sărbătoare. Lumea şi religia ei s-au potrivit atunci ca şi acum foarte bine una cu alta şi fiecare creştin ar trebui să se gândească foarte bine dacă el contribuie sau nu contribuie la reînvierea scenei din Ioan 7. Este vorba de înfăţişarea exterioară de bucurie lipsită de orice realitate. Era un simplu formalism exterior şi religios; mort, deoarece era fără Hristos. Nu exista nimic care putea să satisfacă sufletul.
Dar Domnul răspunde fraţilor Săi cu cuvintele: »… Suiţi-vă voi la sărbătoarea aceasta. Eu nu Mă sui la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă timpul.« Când după aceea fraţii Lui s-au suit, S-a dus şi El – dar pe ascuns. Nu ca să Se ataşeze de ei, ci să apară ca Martor împotriva a ceea ce avea loc. El merge direct în Templu, ca să vorbească public. Erau deja multe discuţii cu privire la Persoana Sa şi poporul nu era unanim în privinţa aceasta. Aceasta este totdeauna aşa. Dar nici în această hală oamenii nu sunt una cu privire la El. Sunt inimi care Îl iubesc şi se bucură de El, şi sunt inimi care nicidecum nu se interesează de El, şi să şti, că tu aparţii acestora din urmă, dacă nu eşti încă mântuit. »Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El.« Ei nu aveau nici o certitudine. Ce era El? Şi: Cine era El? Acestea erau întrebări care îi preocupau. Era El Fiul lui Dumnezeu? Hristosul? Un Om bun sau era numai un înşelător? Nimeni nu ştia. Însă El s-a urcat la Templu şi i-a învăţat. »Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?«
Aceasta era întrebarea următoare. O astfel de slujbă n-au auzit niciodată. El nu a stat niciodată la picioarele cărturarilor. El nu a vizitat niciodată o instituţie de pregătire teologică, şi nici institutele rabinice, şi de aceea Îşi pun întrebarea: »Cum ştie Acesta carte?« Este o realitate că omul gândeşte, că este imposibil să fi un om cult dacă tu însuţi nu te-ai străduit să înveţi sau să mergi la o şcoală. Dumnezeu este dat la o parte şi Duhul Său este ignorat. Isus a răspuns: »Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis.« Ce har se cuprinde în răspunsul Său! Hristos Se ascunde singur înapoia lui Dumnezeu Tatăl. Este de asemenea remarcabil, cât de clar Îl vedem aici ca Trimisul lui Dumnezeu. Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. »Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.« Pe de altă parte îi este posibil oricui care vrea să cunoască voia lui Dumnezeu. »Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Trimisul lui Dumnezeu a venit ca să prezinte inima şi gândurile lui Dumnezeu şi natura Lui, planul Lui şi intenţiile Lui, precum şi să desfăşoare dragostea lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu a fost motivul şi ţelul Său. Egoismul era străin lui Isus. El a vorbit totdeauna despre Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi astfel citim: »dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Să ne oprim la acest loc. Ţelul lui Isus, când El a mers prin lumea aceasta era să reveleze natura lui Dumnezeu şi să dezvăluie ce era în inima Tatălui şi să aducă omului ce avea el nevoie în ruina sa, în suferinţa sa, în necazul său şi în păcatul său. Toate acestea ar fi imposibile dacă El Şi-ar întemeia împărăţia. El ştia, că nimic altceva decât numai moartea Sa putea să împlinească cerinţele lui Dumnezeu şi nevoia omului. Şi El de aceea a venit, ca să facă voia Aceluia care L-a trimis. În alt loc citim cuvintele Sale: »căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia mea, ci voia Celui care M-a trimis.«
Domnul întreabă acum care sunt motivele furiei lor împotriva Lui. El a vindecat un sărman olog, care 38 de ani la lacul Betesda nu a avut parte de nimic altceva decât numai de dezamăgiri. Când un om primeşte circumcizia în ziua de sabat, pentru ca Legea să nu fie încălcată, vă mâniaţi pe Mine dacă am făcut un om deplin sănătos în ziua de sabat? În capitolul 5 versetul 17 citim: »Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez.« Cum putea Dumnezeu să Se odihnească într-o lume de păcat, unde răul se răspândea nestingherit, unde domina satan, guverna moartea şi omul era nenorocit şi nefericit – cum putea Dumnezeu să se odihnească acolo? Natura Lui de dragoste făcea aceasta imposibil. Şi de aceea cuvintele: »Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez«. Acesta este răspunsul lui Hristos. Este imposibil să excluzi înlăuntrul lui Dumnezeu şi tot aşa de imposibil este să opreşti revărsarea harului Său şi bunătăţii Sale. Şi astfel vedem aici pe Fiul Tatălui, expresia binecuvântată şi vie a Dumnezeului minunat, care umple inima lui Dumnezeu, spunând: »Nu judecaţi după aparenţă, ci judecaţi după dreptate.« Rezultatul a fost că au luat naştere mai multe discuţii cu privire la El şi fariseii au trimis slujitori, ca să-L prindă. Ei s-au hotărât să-L omoare, dar nu ştiau cum să înceapă. Nimeni nu a pus mâna pe El, căci ceasul Lui încă nu venise. Ceasul în care El Îşi va da viaţa pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru salvarea oamenilor, pentru îndepărtarea păcatului şi distrugerea puterii lui satan.
Situaţia însă a evoluat spre o criză. Mai marii sărbătorii corturilor s-au unit în omorârea Sa. Şi când au venit slujitorii, ca să înlăture Martorul credincios al lui Dumnezeu, după porunca lor, observă ce spune El: »Mai sunt cu voi puţin timp şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni.« El nu spune aceasta cu privire la un suflet care Îl caută insistent. Această afirmaţie nu este valabilă pentru o inimă care Îl iubeşte. Nu este vorba de cineva care tânjeşte după mântuire, care caută har. Nu, aceste cuvinte sunt adresate duşmanilor Săi de moarte, care cereau sângele Lui. »Unde sunt Eu, voi nu puteţi veni. Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi?”« Este vorba de faptul că El Se întoarce acolo de unde a venit. Şi când El va face aceasta, El va deschide un drum spre Dumnezeu, aşa că oricine Îl urmează într-acolo o poate face pe baza legitimă a lucrării de mântuire înfăptuite. Adversarii Lui sunt total derutaţi de cuvintele Lui şi arată aceasta prin întrebarea lor: »Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci! Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni”?«
Aceasta ne conduce la cuvintele remarcabile, pe care dorim să le studiem mai detaliat: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.”« Sărbătoarea a durat deja 7 zile şi aceasta era ziua a opta. Şapte este în Scriptură numărul caracterului complet, în timp ce ziua a opta este legată cu binecuvântările învierii. Era în ziua a opta, prima zi a unei săptămâni noi, când Domnul a înviat din morţi. Era la opt zile după ceea ce ne este relatat în Luca 9.23-24, că El a fost văzut în glorie pe muntele schimbării la faţă. De aceea tu vei găsi în Scriptură că ziua a opta stă în legătură cu binecuvântările şi cu gloria învierii.
Sărbătoarea corturilor ne arată două aspecte. Tipologic arată spre venirea Împărăţiei şi aminteşte de intrarea lui Israel în Canaan. Dumnezeu a îndemnat categoric pe poporul Său, care a ieşit din Egipt, a călătorit prin pustiu şi a ajuns în ţara făgăduită, ca o dată pe an, la sfârşitul recoltării şi culesului viilor să sărbătorească timp de şapte zile o sărbătoare. Ce înseamnă în acest context recolta şi culesul viilor? Nu am nici o îndoială cu privire la ceea ce reprezintă ele. Recolta este în Scriptură un tablou al judecăţii, pe care Domnul o va face odată asupra lumii. O judecată de diferenţiere, în care El va salva pe cei drepţi, şi pe cei răi îi va strânge, conform cu Matei 13.38-43. După aceea vine culesul viilor, şi ce simbolizează el? Este vorba de judecata fără nici o diferenţiere, pe care Fiul Omului o va vărsa peste o lume vinovată şi pătată de sânge, precum şi peste aceia care poartă Numele Lui într-un chip fals şi nevrednic. După acest cules al viilor vedem cum este prezentată Împărăţia Sa şi cum va fi ea instaurată şi de aceea sărbătoarea corturilor nu trebuia sărbătorită mai înainte ca să se fi încheiat recoltarea şi culesul viilor (compară cu Deuteronomul 16.13). Prin această sărbătoare Israel exprima în ce fel ei au fost eliberaţi din Egipt şi din sclavie, cum Domnul i-a condus în timpul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustiu şi cum în cele din urmă El i-a strămutat în ţara făgăduită, unde El a pregătit un loc pentru ei, care corespundea inimii Lui pline de dragoste. Era o sărbătoare a bucuriei. Ea trebuia caracterizată de veselie. »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii … «Să observăm că numai la această sărbătoare se afla o zi suplimentară în afara celor şapte zile planificate, în care fiecare era plin de bucurie. Dar unde era Hristos? El era afară şi total despărţit de ceea ce avea loc. »Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.« El ştia, că cu toată festivitatea, care se oferea ochilor, El era înconjurat de inimi epuizate, suferinde şi însetate. El ştia că în mulţimea mare, care participa la slujba religioasă, se găseau multe suflete nesatisfăcute, goale şi însetate. Şi nu vedem noi şi astăzi mii de suflete în aceeaşi stare? Ce sete şi suferinţă, da, ce necaz al inimii se arată în mijlocul unei formalităţi religioase, supra îmbelşugate. Ce binecuvântat este să auzi cuvintele Mântuitorului: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Ce vrea El să spună prin cuvintele »dacă cineva«? Aş dori cu plăcere să ştiu, pe cine nu include El în aceste cuvinte. Este un suflet însetat aici? Da? Atunci El Se referă chiar la tine. S-ar putea ca tu să întrebi: nu se referă aceasta la sfinţi şi la credincioşi, la aceia care au nevoie de înviorare şi de aceea ei trebuie să vină la Isus şi să bea? S-ar putea că şi la aceasta se referă, dar vreau să mă feresc să limitez Scriptura la aceasta. Eu citesc aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« »Să vină la Mine«, spune Isus. Dar s-ar putea, ca tu să-mi spui acum, că aici este vorba de aceia care după venirea Duhului Sfânt trebuiau să fie umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aici se pleacă de la faptul că Isus S-a reîntors deja în cer.
Corect, dar nu poate fi nici o îndoială, că Salvatorul nostru, care acum era înălţat la cer şi glorificat, în timp ce El era aici şi mergea prin această lume întunecată, epuizată, neliniştită şi însetată, invita pe toţi. Oricine voia, să vină, ca să bea. Şi orice inimă nefericită, care în această seară aparţine acestei societăţi de însetaţi, să ia seama ce spune El aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Desigur recunosc, că aici este presupusă existenţa setei, a unei nevoi şi că noi trebuie să venim la El, dacă însetăm. Şi este Persoana Sa care astâmpără setea aceasta. Nimeni nu vine la El, dacă nu se simte însetat. Şi trebuie să recunosc, că Duhul lui Dumnezeu trezeşte această sete, acest simţământ al suferinţei şi al nemulţumirii. Avem noi în seara aceasta astfel de inimi printre noi? Ascultă, prietenul meu: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea«. Şi ce vei găsi, atunci când vii: că El te face mulţumit şi îţi astâmpără setea? Mult mai mult decât aceasta! O înghiţitură de apă rece va potoli setea. Ce spune El aici? Îţi voi astâmpăra setea? Nu, ci El spune: te voi face capabil să stingi setea multora. Te voi face ceva. Nu izvorul, căci El este izvorul, ci un canal de binecuvântare pentru alţii. Tu vii la Mine şi Eu vreau mai întâi să-ţi potolesc setea sufletului tău şi după aceea vei deveni un canal prin care râurile lui Dumnezeu vor curge spre cei însetaţi, precum şi spre ceilalţi nevoiaşi. Când inima bea din ceea ce este în Isus şi devine satisfăcută, atunci apele se revarsă şi înviorează alte suflete însetate. Mărturia devine simplă şi naturală. Aici ajungem la o temă minunată şi aproape că îmi este teamă să o ating. Este aşa de măreaţă, aşa de desăvârşită şi de binecuvântată. Tu vii în suferinţa ta, în necazul tău şi cu nevoia ta la Isus, şi ce găseşti? Tot ce inima îşi poate dori. Şi după aceea devii un canal al celor mai bogate binecuvântări pentru alţii.
În privinţa aceasta toate depind de Duhul Sfânt, »pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El«. Nu este liniştită numai setea, ci din »trupul aceluia« vor curge şi râuri de apă vie. Este clar, că aceasta este posibil numai prin puterea Duhului Sfânt, care vine din gloria în care este Hristos, ca să umple cu gloria Sa inima credinciosului în care El a intrat. Sunt cuvinte minunate, pe care noi le citim în versetele 38 şi 39: »din inima (sau: trupul) lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era (dat), fiindcă Isus nu fusese încă slăvit« (Ioan 7.38,39). Ce putea să fie mai potrivit pentru lumea aceasta, care se asemăna cu un pustiu uscat, decât »râurile de apă vie«, care curg prin ea? Noi putem numai să ne minunăm, că suntem aceste canale, prin care trebuie să curgă aceste râuri. Dar tocmai acesta este scopul pentru care noi după întoarcerea noastră la Dumnezeu am fost lăsaţi încă aici. Noi trebuie să fim martori ai Domnului nostru, care nu mai este aici. Acest tablou de aici stă în opoziţie evidentă cu cel din capitolul trei, în care naşterea noastră din nou este descrisă ca fiind »prin apă şi prin Duhul«. Nu este nici vorba de »izvoare de apă, care ţâşnesc în viaţa veşnică« (Ioan 4.14), care este un tablou al puterii Duhului în cel credincios, căruia îi dăruieşte bucuria conştienţei de legătura lui cu Tatăl şi cu Fiul, prin care credinciosul ajunge să savureze lucruri pe care el nu le poate vedea, deoarece ele sunt cereşti şi veşnice (Ioan 4). Nu, fără îndoială »râurile de apă vie» din capitolul şapte sunt legate mai mult de slujire decât de adorare. În afară de aceasta ele ne fac să ne gândim la Izvorul inepuizabil a întăririi (înviorării) permanente, care conduc pe credincios prin Duhul să se ridice deasupra împrejurărilor care acţionează asupra lui. De ce îţi amintesc apele vii? Nu este un tablou al binecuvântării bogate? Gândesc, că acest gând conţine o înviorare deplină.
Să observăm, că Domnul Isus spune, că »cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Se exprimă Scriptura cu adevărat aşa? Nu cunosc nici un loc din Scriptură, care redă în felul acesta. De aceea trebuie să fie duhul mărturiei Scripturii, la care Se referă Domnul nostru. Un exemplu pentru aceasta găsim în Proverbe 18.4: »Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una.« Un alt loc este în Isaia 58.11: »Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul în secetă şi va da din nou putere oaselor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu înşeală.« Este bogat în învăţătură să cercetăm cum este folosit cuvântul »râu« în Scriptură. Dacă deschidem la Psalmul 46, citim în versetul 4: »Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sanctuarul locuinţelor Celui-Prea-Înalt». Este deci ceva, care porneşte direct de la Dumnezeu. În versetul 9 al Psalmului 65 se spune: »Tu cercetezi pământul, îl adăpi şi-l umpli cu bogăţii: râul lui Dumnezeu este plin de apă.« (Psalmul 65.9) Dacă încă nu ai băut niciodată din acest râu şi încă nu ai fost adus niciodată la el, ca să înţelegi însemnătatea lui, atunci trebuie să-ţi spun, că ai pierdut o mare binecuvântare.
»Râul« se întâlneşte deja pe primele pagini ale Bibliei şi este un tablou remarcabil. Să cercetăm puţin »râul lui Dumnezeu« în Cuvântul Său. Vom constata că, canalele acestui râu iau forme diferite în funcţie de perioade, cu toate că este acelaşi râu care le alimentează. Să mergem în cartea Geneza capitolul 2, unde avem prima numire în Eden. În versetul 10 este descrisă binecuvântarea creaţiei: »Un fluviu ieşea din eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru râuri». Este deci râul lui Dumnezeu, care duce binecuvântare şi înviorare în toată lumea. Era o perioadă de har precum şi a binelui pe pământ şi fericirea omului era strâns legată cu creaţia şi cu Dumnezeu, Creatorul ei.
Dar după aceea a venit căderea în păcat şi ea durează (după cât ştiu eu) până în capitolul 17 al cărţii Exodul (cartea care ne prezintă simbolic salvarea prin sânge), când citim iarăşi ceva despre râu. În capitolul citat găsim pe israeliţi în pustiu. Fără apă! Ce se întâmplă? În versetul 5 citim indicaţiile date lui Moise: »Şi Domnul i-a zis lui Moise: „treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi pleacă. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; şi tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.«
Să mergem în Psalmul 78, ca să aflăm ce spune Duhul Sfânt despre această întâmplare. El o descrie în cuvinte impresionante: »A despicat stânci în pustiu şi le-a dat să bea ca din adâncuri, din belşug; şi a făcut să ţâşnească izvoare din stâncă şi a făcut să curgă apă ca râuri. Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat râuri« (Psalmul 78.15,16,20). A fost realmente aşa, că robul a lovit stânca şi din ea a curs înviorarea, pe care Dumnezeu voia s-o dea poporului Său epuizat. Pe tot parcursul călătoriei lor prin pustiu i-a însoţit acest râu de binecuvântare, deoarece ei erau poporul salvat al Domnului. Este posibil, că existau multe canale, prin care curgea binecuvântarea, ca să astâmpere setea acestui popor mare al lui Dumnezeu, însă era un Izvor: stânca lovită. Din 1 Corinteni 10 învăţăm să cunoaştem înţelesul acestei stânci: »şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească, care îi însoţea; şi stânca era Hristos.« Stânca era Hristos şi apa era Duhul lui Dumnezeu. Recunosc că este un tablou (şi cât de potrivit se folosesc tablourile în Scriptură) despre Duhul Sfânt, care urma să coboare, ca să glorifice pe Hristos. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine dintr-un Hristos viu, ca să învioreze sufletele, care vin la El şi cred în El, cu binecuvântări inepuizabile, ca să facă din ele un canal de binecuvântare prin care curge binecuvântarea spre alţii.
Când Israel s-a stabilit în ţara făgăduită, atunci acolo a fost şi locul locuinţei Domnului şi El a udat ţara cu »ploaia cerului«. Aici, în Ioan 7, ne găsim însă într-un timp în care sosise momentul să părăsească din nou ţara Canaan, deoarece a devenit o ţară uscată, privită duhovniceşte, şi râul lui Dumnezeu nu mai putea fi găsit acolo. Începând de acum acest râu, potrivit cuvintelor Domnului nostru, va curge din Fiul Omului glorificat şi prin canale cu totul noi, pentru poporul Său credincios de pe pământ, spre înviorarea celor ce au nevoi spirituale. Pământul ca atare va fi în continuare lepădat. Perioada de timp actuală este caracterizată prin binecuvântări spirituale în locurile cereşti şi nu pământul, ca să rămânem la prezentarea simbolică, este udat, ci poporul lui Dumnezeu, Biserica, care există de la coborârea Duhului Sfânt şi locuirea Lui în cei credincioşi. Acesta este înţelesul învăţăturii date de Domnul în acest capitol. Când Biserica va fi luată în cer, atunci Râul lui Dumnezeu va găsi alte canale, ca să binecuvânteze din nou pământul. Aceasta va avea loc în Împărăţia viitoare a Domnului. În cartea Apocalipsa capitolul 22 aflăm ceva despre partea cerească a acestei Împărăţii şi vedem acolo că »râurile apei vieţii« ies din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apocalipsa 22.1-2), ca să menţină totul în prospeţime şi bucurie. Când privim în Împărăţia de o mie de ani de pe pământ vom observa cum acest râu iese »de sub pragul casei» Sionului pământesc, ca să ude nu numai Ierusalimul, ci întreg pământul (compară cu Apocalipsa 7.17; Ezechiel 47.1-12; Ioel 3.18; Zaharia 14.8). Va fi un timp minunat al gloriei cereşti şi pământeşti, care va corespunde Râului lui Dumnezeu, care este plin de apă (un tablou al Duhului Sfânt). Râurile vor curge nestingherit în toate direcţiile posibile, deşi caracterul binecuvântărilor nu va atinge profunzimea şi plinătatea perioadei actuale de timp.
Dar să revenim la Râu. De unde curge acest râu astăzi? El curge din inima Fiului Omului înviat, aflat în glorie, care dă Duhul Sfânt oricărui suflet care vine cu adevărat la El. Orice îndoială în privinţa aceasta este înlăturată, dacă citim: »Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.« Aici nu este vorba de ceva material din creaţie. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine de la un Salvator înălţat la cer, ca să fie Martorul gloriei Sale şi puterea care ne face capabili să savurăm tot ce curge spre noi din gloria în care El se află acum. Pe baza mântuirii înfăptuite noi primim iertare, justificare, pace, primire şi conştienţa relaţiei noastre cu Dumnezeu ca Tată al nostru. Prin primirea Duhului Sfânt noi am fost aşezaţi în poziţia creştină. Întrebarea se ocupă acum nu numai cu potolirea şi stingerea setei, ci şi, după ce setea a fost stinsă, ca sufletul să fie umplut şi în cele din urmă să ajungă, ca din el să curgă »râuri de apă vie«.
Această afirmaţie este foarte puternică. Sunt convins că în seara aceasta în această sală sunt oameni însetaţi. Ei au devenit vii prin Duhul şi doresc după Hristos. Ei sunt îngrijoraţi, încercaţi, probabil evlavioşi şi oameni ai rugăciunii, aşa cum era Corneliu. Cu toate acestea nu au linişte, deoarece încă nu posedă Duhul lui Dumnezeu. Ei au cunoscut numai o alergare neîntreruptă şi niciodată nu vor avea pace în sufletul lor, atâta timp cât nu au ajuns la capăt cu eul propriu, nu s-au plecat înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, care s-a arătat aşa de deplin la cruce, şi nu recunosc că tot ce sunt ei şi tot ce au făcut ei a fost înlăturat prin cruce. Pentru ei este vorba de faptul să vadă că Dumnezeu i-a primit în Hristos, care a murit la cruce şi a înviat.
Fiecare credincios în parte primeşte Duhul, care este dat din gloria în care este Hristos în momentul când el primeşte mărturia lui Dumnezeu despre lucrarea pe care el a fost aşezat (Efeseni 1.13). Duhul lui Dumnezeu devine prin aceasta pecetea credinţei, prin aceea că se primeşte mărturia lui Dumnezeu dată lucrării lui Hristos şi este puterea bucuriei asupra poziţiei produse, ceea ce constituie poziţia creştină normală. Dacă vorbesc despre poziţia creştină, vreau să explic pe scurt la ce mă refer prin aceasta. Este locul nou, al cărui etalon şi caracteristică este Hristos, care a înviat dintre cei morţi şi pe baza lucrării de mântuire ocupă ca Om înaintea lui Dumnezeu un loc nou, unde El va duce pe toţi ai Săi. În această poziţie credinciosul este făcut conştient de Duhul care locuieşte în el, cu rezultatul că pe el îl înconjoară o pace deplină, căci ce ar mai putea împiedica această pace?
Este adevărat, că noi primim totul în Hristos şi prin Hristos. La început stă iertarea păcatelor. Setea noastră este stâmpărată şi noi primim Duhul Sfânt, care în caracterul »apei vii« curge prin noi spre alţii. Când mergem la Domnul şi inimile noastre sunt binecuvântate, înviorate şi sprijinite prin perceperea harului Său, noi suntem chemaţi să-L prezentăm aici pe pământ. Prin Duhul lui Dumnezeu suntem făcuţi capabili să fim canale de binecuvântare pentru alţii, care sunt în jurul nostru. Izvorul este Salvatorul aflat în glorie, în timp ce credinciosul reprezintă aici pe pământ canalul acestor »râuri de apă vie«, sprijinit prin puterea Duhului Sfânt. Întâlnim aici gândul referitor la slujire şi mărturie pentru Hristos. Dacă am primit Duhul Sfânt şi ne folosim de acest Izvor infailibil al apei vieţii prin părtăşia zilnică, da, în fiecare ceas, cu Domnul, atunci va avea loc ce este descris aici prin cuvintele: »din trupul lui vor curge râuri de apă vie«. Venim din bucuria părtăşiei, în care mai întâi noi am fost aduşi în inimile noastre proprii, şi rezultatul este mărturie şi lucrare, prin aceea că noi vestim Evanghelia, slujim în Cuvânt, păşunăm mieluşeii şi oile turmei lui Hristos, căutăm pe cei pierduţi, aducem pe drumul cel bun pe cei rătăciţi, vizităm pe bolnavi, pe săraci, pe cei întristaţi, pe văduve şi orfani. Realmente orice ramură a slujirii creştine este inclusă, începând de la paharul cu apă rece »în numele unui ucenic« şi până la formele cele mai înalte ale slujirii spirituale.
Este energia care se revarsă a Duhului lui Dumnezeu, care vine din gloria lui Hristos şi este legată cu ea în modul cel mai intim, care lucrează în inima credinciosului şi îl conduce să fie un canal permanent de binecuvântare, oriunde s-ar afla el. Duhul îi deschide buzele şi îi formează viaţa, aşa că el este o mărturie vie faţă de toţi care vin în contact cu el. El devine o ilustrare a ceea ce Petru exprimă prin cuvintele: »Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată« (1 Petru 2.9). Este ceva minunat să fi nu numai un »preot sfânt« în adorare, ci şi un »preot împărătesc« în lucrare. Pe primul îl găsim prezentat în Ioan 4, pe ultimul în Ioan 7.
Doresc să citez încă o dată cuvântul Domnului: »dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Probabil gândeşti, că nu ai nici cea mai vagă idee despre aceasta. Atunci este momentul culminant să te preocupi detaliat cu aceasta, ca să primeşti cunoştinţă despre aceasta. Şi aceasta este ceea eu doresc să dau fiecăruia dintre voi. Nu gândiţi şi voi, că este ceva minunat de frumos să fi numit aşa într-o lume întunecată, suferindă, stricată, împovărată de păcat şi condusă de satan? Nu ar fi minunat să fi umplut cu Hristos şi cu Duhul Sfânt? Şi de asemenea nu ar fi grandios să mergi prin lumea aceasta în părtăşie cu Hristos, să primeşti totul de la El, ca să fi în mâna Lui unealta pentru ajutorarea şi binecuvântarea altora? Aceasta ar genera o diferenţă mare în viaţa ta. Stau sub impresia că cei mai mulţi creştini în privinţa lucrurilor spirituale doresc mai mult să primească decât să dea. Este în ordine să primeşti, însă dacă stăvilarele nu sunt deschise, ca să las să curgă binecuvântarea prin mine, în curând bucuria inimii va fi învinsă.
Dacă ne-am gândi mai mult la faptul că noi posedăm totul în Hristos şi că noi suntem numai canale de comunicare, ca să luăm din depozitele inepuizabile ale harului, care se găsesc în El, şi să le călăuzim spre inimile nevoiaşe din jurul nostru – ce schimbare s-ar constata în viaţa noastră zilnică şi ce bucurie ar caracteriza viaţa noastră! Domnul să dăruiască har fiecăruia dintre noi, ca noi să mergem la El, ca să bem din harul Său şi din Duhul Său, pentru ca să devenim pe pământul acesta martori ai dragostei Sale, eliberaţi şi capabili să lăsăm să strălucească frumuseţea şi puterea de atracţie a acestui har, prin care El ne-a chemat la astfel de privilegii minunate.
Pe munte şi în câmpie (1)
Gloriile de pe munte: Luca 9.28-36
Hamilton Smith
Versete călăuzitoare: Luca 9.28-36
Luca 9.28-36: Şi a fost că, la aproape opt zile după cuvintele acestea, luându-i cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi a fost că, pe când Se ruga El, chipul feţei Lui s-a făcut altul, şi îmbrăcămintea Lui, albă strălucitoare. Şi, iată, vorbeau cu El doi bărbaţi, care erau Moise şi Ilie, care, arătându-se în glorie, vorbeau despre plecarea Lui, pe care urma s-o împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei împreună cu el erau îngreuiaţi de somn; şi, trezindu-se deplin, au văzut gloria Lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu El. Şi a fost că, pe când se despărţeau de El, Petru I-a zis lui Isus: „Stăpâne, este bine ca noi să fim aici şi să facem trei corturi: unul pentru Tine şi unul pentru Moise şi unul pentru Ilie“, neştiind ce spune. Şi, pe când spunea el acestea, a venit un nor şi i-a umbrit; şi s-au temut când ei au intrat în nor. Şi a venit un glas din nor, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!“ Şi, pe când era glasul acesta, Isus S-a aflat singur. Şi ei au tăcut şi n-au spus nimănui nimic în acele zile despre ce văzuseră.
Glorii pe munte
Dacă noi Îl însoţim pe Domnul pe drumul Lui desăvârşit, atunci în evanghelia după Luca capitolul 9 suntem conduşi la două scene cu o deosebită însemnătate. Una are loc pe muntele transfigurării, cealaltă pe câmpia din Galileea. Pe munte ne aflăm împreună cu Hristos într-o sferă cerească, şi primim o privire în inima Tatălui. Pe câmpie avem pe Hristos la noi în mijlocul suferinţelor acestui pământ, pentru ca în prezenţa harului inimii Sale să primim o privire în propria noastră inimă.
Este spre folosul şi prosperitatea sufletelor noastre, dacă ne luăm timp să ne ocupăm puţin cu aceste două evenimente. Trebuie însă ca mai întâi să ne preocupăm cu muntele, înainte de a ne preocupa cu câmpia. Inimile noastre trebuie să fie asigurate că au parte de slăvile de pe munte, înainte ca să putem întâmpina suferinţele din câmpie.
Dorim astfel, ca pentru un timp să ne îndepărtăm de om şi de lumea lui mică, şi, ca să zicem aşa, să ne urcăm pe munte, pentru ca în Duhul să inspirăm aerul lui sfânt şi să bucurăm sufletele noastre cu slăvile multiple.
Nu este lăsat în seama capacităţii noastre de decizie spirituală să interpretăm scena de pe munte, căci noi avem relatarea inspirată de la unul care a fost prezent acolo. Prin faptul că Petru se referă la timpul când el împreună cu ceilalţi au fost „pe muntele sfânt”, el poate spune: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ‚Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.’” (2 Petru 1.16-17) În felul acesta Petru ne spune foarte clar, că muntele sfânt ne dă un gust anticipat al gloriilor şi bucuriilor, de care noi vom avea parte împreună cu Domnul la venirea Sa. Mult timp El nu a fost prezent, dar când în cele din urmă El va veni, atunci vom vedea maiestatea Sa. Noi, cei care am văzut cum El a fost acoperit peste măsură de mult de către oameni cu ocară şi dezonorare, vom vedea cu bucurie mare că El primeşte de la Tatăl „cinste şi slavă”. Împreună cu Hristos vom fi duşi în prezenţa Tatălui şi vom auzi glasul Tatălui, care ne vorbeşte despre plăcerea Lui faţă de Fiul Său preaiubit.
Muntele sfânt ne dă un gust anticipat despre slăvile care vor veni. Aici noi ne vom sătura de belşugul casei Sale şi vom fi adăpaţi din şuvoiul desfătărilor Lui (Psalmul 36.8).
Chiar de la începutul acestei scene a binecuvântării ne lovim de o taină sfântă, căci această „greutate veşnică de slavă” este introdusă cu un Om care se roagă. „Cam la opt zile … Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei.” Suferinţele pământului se datorează neascultării şi independenţei unui singur om. Gloriile lumii viitoare încep cu ascultarea şi dependenţa unui singur Om. Slăvile care vor veni ale cerului au ca punct central un Om care se roagă pe pământul acesta.
Şi când apoi privim cu mare bucurie la Domnul în rugăciune, avem dreptul să vedem cum Omul care Se roagă devine transformat în Omul glorificat. „Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea Lui I s-a făcut albă, strălucitoare.” Când omul a devenit independent de Dumnezeu, el a încetat să proslăvească pe Dumnezeu şi a devenit un om dezonorat (Romani 1.31-32). Aici găsim pe Unul, care a devenit Omul dependent, care a glorificat pe Dumnezeu şi El Însuşi a fost glorificat de Dumnezeu. Pe acest pământ vedem slava omului, care – aşa cum ne aminteşte Petru – este ca floarea ierbii, căci ea „a căzut”. Dar pe munte privim împreună cu Petru o prezentare de scurtă durată a unei slăvi care niciodată nu va înceta. Noi vedem „maiestatea Sa” şi slava Sa.
Dar pe munte ne sunt arătate şi alte binecuvântări, căci nu numai ni se spune, că noi vom vedem slava Sa, ci şi că noi vom avea parte împreună cu El de slava Sa. Noi vom fi nu numai spectatori entuziasmaţi, ci şi părtaşi privilegiaţi. Şi de aceea citim: „Doi bărbaţi stăteau de vorbă cu El”. Să fi numai spectatorul unei scene de glorie inegalabilă nu ar satisface dorinţa profundă a inimii. Dar şi să fi părtaşi al unei glorii fără Hristos, nu ar fi de ajuns. Însă harul, care ne conduce la slavă, ne dăruieşte ca noi să contemplăm slava, să avem parte de slavă şi să avem parte de ea împreună cu El.
În continuare, pe munte ne este făcut cunoscută o altă realitate binecuvântată: noi nu numai vom fi la El, ci noi vom fi ca El. De aceea noi nu numai citim că s-a arătat Moise şi Ilie, ci şi că ei „s-au arătat în slavă”. Noi nu numai vom vedea slava şi vom avea parte de ea, ci noi vom fi făcuţi potriviţi (corespunzători) acestei slăvi. Moise nu mai are nevoie de toiagul pustiei; Ilie a dezbrăcat mantaua lui de proroc. Zilele smereniei lor au trecut pentru totdeauna, şi ei apar în slavă. Ei nu numai sunt la Hristos, ci ei sunt ca Hristos, şi sunt făcuţi potriviţi pentru prezenţa lui Hristos, deoarece ei sunt ca Hristos. Pe pământul acesta nu este încă vizibil ce vom fi noi, dar pe munte primim o imagine despre ce vom fi, atunci când El va apărea. Noi vom fi ca El, căci Îl vom vedea cum este (1 Ioan 3.2).
Dar aceasta nu este totul, căci muntele ne dezvăluie o altă taină. Noi nu vom fi numai părtaşi la slavă şi făcuţi potriviţi pentru slavă, ci în slavă noi vom fi acasă. Căci noi citim despre Moise şi Ilie, că ei „vorbeau cu El”. Aceasta vorbeşte despre relaţia sfântă, fericită a sfinţilor în slavă. Dacă aici ar sta numai, că El a vorbit cu ei, ne-am putea gândi că ei sunt ascultători făcuţi fericiţi, dar tăcuţi. Dar dacă ei pot vorbi cu El, atunci orice distanţă şi reţinere este îndepărtată. Ucenicii au avut pe pământ relaţii fericite cu Hristos, dar uneori cu o anumită sfială şi reţinere. În slavă însă relaţiile cu Domnul vor fi sfinte, fericite şi fără nici o urmă de reţinere.
În continuare vedem nu numai că în slavă va fi numai părtăşie fericită şi deschisă, ci noi aflăm şi care este tema mare a discuţiilor din cer. „Vorbeau despre plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”. Nemijlocit, înainte şi după scena de pe munte, Domnul vorbeşte despre moartea Sa (Luca 9.22,44), însă noi citim: „Dar ei nu înţelegeau cuvintele acestea” (Luca 9.45). În vale ucenicii sunt greu la auzire; pe munte se arată înţelegere divină pentru felul de gândire al cerului şi pentru inima lui Isus. Acolo Moise şi Ilie au părtăşie cu Hristos în ceea ce Îi umple inima Lui. Ei pierd din ochi vrăjmăşia oamenilor; ei nu se mai gândesc la moartea lui Hristos ca fiind provocată de mâinile oamenilor răi, ci mai degrabă la „plecarea Sa, care avea să ajungă la împlinire”. Rolul omului în această întâmplare strigă tare după judecata asupra lumii acesteia. Ce a făcut El transmite vestea bună până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului. Totodată ei văd, că plecarea Lui va trebui să aibă loc „în Ierusalim”. Cât de ciudat pentru un iudeu. În acelaşi loc, din care Mesia va domni şi unde El va primi scaunul Lui de domnie şi coroana Sa, acolo trebuie să aibă loc plecarea Lui şi o cruce şi un mormânt va fi partea Sa. Dar pe munte se vorbeşte despre aceste lucruri fără uimire. Acolo totul este clar.
Slava Împărăţiei trebuie instaurată în dreptate. Ca să satisfacă cerinţele drepte ale lui Dumnezeu, El trebuie să împlinească plecarea Lui. Suferinţele trebuie să aibă loc înaintea slavei. Dreptatea trebuie satisfăcută prin moartea lui Hristos în Ierusalim, dacă harul lui Dumnezeu trebuie să se reverse în toată lumea „începând din Ierusalim” (Luca 24.47).
Moise a dat Legea, dar nimeni nu a ştiut mai bine decât Moise cât de total a eşuat poporul sub Lege. Ilie a fost chemat să readucă poporul Israel rebel înapoi la Domnul; însă s-a dovedit nimic altceva decât numai starea lui lipsită de speranţă. Hristos Însuşi a venit plin de har şi de adevăr, numai ca să fie lepădat pe deplin. Moise, Ilie, şi mai presus de toţi Hristos Însuşi sunt martori ai vinei poporului şi a necesităţii de neocolit a suferinţelor lui Hristos, dacă trebuia să se ajungă la slăvile Împărăţiei. Moise nu mai numeşte poporul „împotrivitori”; Ilie nu mai acuză pe copiii lui Israel că au părăsit legământul, că au dărâmat altarele şi au omorât cu sabia pe proroci. Ei au privit mai dinainte dincolo de moartea lui Hristos, spre slavă; noi vom privi din slavă înapoi spre plecarea pe care El a împlinit-o. Aceasta era tema lor pe munte, ea va fi cântarea noastră în slavă, despre care muntele ne dă numai o conturare binecuvântată.
În final noi suntem aşezaţi în această scenă măreaţă într-o slavă care depăşeşte slava Împărăţiei, căci noi vom fi conduşi în casa Tatălui. „A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui.” Ei au fost înconjuraţi şi acoperiţi de un nor.
Aceşti ucenici iudei puteau înţelege foarte bine însemnătatea norului, el era un indiciu spre slava „şehinei”, care în timpurile vechi a umplut locaşul locuinţei lui Dumnezeu şi vorbea despre prezenţa lui Dumnezeu. În zilele călătoriei prin pustie norul era peste Israel, dar ei nu puteau niciodată să intre în nor. Aici pe munte, Moise şi Ilie au putut pe baza morţii lui Hristos, a plecării, pe care El era gata tocmai s-o facă, să intre în casa Tatălui împreună cu Hristosul glorificat. Şi în casa Tatălui ei aud glasul Tatălui, şi acest glas exprimă ce este în inima Tatălui. Ei aud pe Tatăl spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit; de El să ascultaţi.” Tatăl nu spune: „Acesta este Fiul pe care voi trebuie să-L adoraţi şi să-L admiraţi”, ci El exprimă propriile Lui gânduri cu privire la El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”.
Nouă nu ni se aminteşte simplu, că Hristos este Preaiubitul nostru, aşa cum poate spune mireasa în Cântarea Cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a Lui”, ci noi auzim pe Tatăl spunând: „Acesta este Preaiubitul Meu.” Preaiubit pe baza caracterului Său excepţional, dar „Preaiubit” şi din cauza plecări pe care el o va face. „De aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.” Tocmai am aflat mai înainte, că inima Fiului este preocupată cu ascultarea dragostei pentru Tatăl, prin aceea că El merge în moarte, şi acum auzim că inima Tatălui Se bucură de Fiul.
În felul acesta este privilegiul nostru să avem părtăşie cu Persoane dumnezeieşti: părtăşie cu Fiul în gândurile Lui cu privire la ascultarea desăvârşită de voia Tatălui, şi părtăşie cu Tatăl în plăcerea Lui pentru Fiul.
Ce parte şi ce perspectivă se deschide aici credinciosului prin plecarea pe care Hristos trebuia s-o facă în Ierusalim şi prin slava lui Hristos, care va rezulta din aceasta – perspectiva, că nouă ne-a fost dăruit să intrăm în casa Tatălui şi să auzim glasul Lui, care ne revelează inima Lui!
Încă o dată noi trebuie să spunem: ce scenă măreaţă, care ne aduce în legătură cu „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” pregătite de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc! Cu adevărat un gust anticipat al universului plin de fericire, unde omul va fi adus la Dumnezeu într-o intimitate, într-o scenă a slavei, cu Hristos şi ca El. Acolo vom fi cu Hristos „acasă”, vom vorbi despre tot ce este în inima Lui şi vom cunoaşte tainele inimii Tatălui.
Noi putem cunoaşte numai într-o mică măsură cât de binecuvântat este acest fapt. Ca şi la ucenici, şi asupra noastră sunt sarcinile acestui pământ şi slăbiciunile corpului ne împiedică, aşa că noi putem privi numai puţin în adâncul acestor taine cereşti. Însă spre mângâierea noastră citim: „Dar când s-au deşteptat bine, au văzut slava Lui”.
Cât de des este şi cu noi tot aşa, căci apostolul spune: „Deşteaptă-te, tu care dormi, şi Hristos te va lumina!” Şi în lumina Lui vom vedea lumina; vom vedea slăvile viitoare, noi vom privi peste umbrele văii şi vom vedea lumina soarelui pe coline, dar înainte de toate vom vedea „pe Împărat în frumuseţea Lui”, pe Unul care „Se deosebeşte din zece mii” şi la care totul este plăcut.
Pe munte şi în câmpie (2)
Suferinţele din câmpie: Luca 9.36-45
Hamilton Smith
Versete călăuzitoare: Luca 9.36-45
Luca 9.36-45: Şi, pe când era glasul acesta, Isus S-a aflat singur. Şi ei au tăcut şi n-au spus nimănui nimic în acele zile despre ce văzuseră. Şi a fost că, în ziua următoare, când au coborât de pe munte, L-a întâmpinat o mare mulţime. Şi, iată, un om din mulţime a strigat, spunând: „Învăţătorule, Te rog, uită-Te la fiul meu, pentru că este singurul meu copil; şi, iată, un duh îl apucă şi deodată strigă şi-l scutură cu spume şi cu greu pleacă de la el, după ce l-a zdrobit. Şi i-am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată şi n-au putut“. Şi Isus, răspunzând, a spus: „O, generaţie necredincioasă şi stricată, până când voi fi cu voi şi vă voi îngădui? Adu-l aici pe fiul tău!“ Şi, pe când venea el, demonul l-a trântit şi l-a zguduit puternic; şi Isus a mustrat duhul necurat şi a vindecat copilul şi l-a dat înapoi tatălui său. Şi toţi erau uimiţi de măreţia lui Dumnezeu. Şi, pe când toţi se minunau de tot ce făcea Isus, le-a zis ucenicilor Săi: „Să pătrundă în urechile voastre cuvintele acestea; pentru că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor“. Dar ei nu înţelegeau vorbirea aceasta şi le era ascunsă, ca să nu o priceapă; şi se temeau să-L întrebe despre vorbirea aceasta.
Suferinţele din câmpie
Muntele, cu gustul lui anticipat referitor la slăvile viitoare, este pentru suflet un loc fericit, pe care el are voie să-l caute. Dar câmpia, cu suferinţele ei, este soarta noastră zilnică, în timp ce noi mergem pe drumul nostru prin lumea aceasta. Însă cu toate că noi trebuie să părăsim muntele şi să ne îndreptăm spre câmpie, noi nu avem nici un motiv să ne despărţim de Domnul Isus; căci noi citim: „Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur”. Viziunea slavei păleşte, norul s-a ridicat, glasul a amuţit, dar Domnul Isus rămâne, şi El rămâne singur cu ucenicii Săi.
Domnul Isus a luat pe ucenici cu Sine pe munte; acum ucenicii Îl vor avea cu ei în câmpie. Ei întâmpină ce vine asupra lor în câmpie cu taina în inima lor a ceea ce ei au trăit pe munte: o taină pe care ei în acele zile au păstrat-o în inimile lor, căci ei n-au spus nimănui ceva despre ce au văzut. Slăvile, spre care ei au privit, locul, unde au stat, şi glasul, pe care l-au auzit, depăşesc capacitatea de înţelegere şi dorinţele minţii naturale. Însă va veni ziua, când Petru nu va mai ţine ascuns această trăire, ci va vesti acelora, care au primit o credinţă la fel de preţioasă, despre maiestatea Domnului, despre slava plină de măreţie şi despre glasul Tatălui. Dezvăluirea acestei taine prin Petru va vorbi şi despre impresia permanentă, pe care a făcut-o vizita pe munte asupra sufletelor ucenicilor. De aici înainte este Isus Cel smerit, pe care ei Îl vor urma, Unul, pe care ei L-au văzut în putere şi slavă, şi cu toate că uneori cărarea lor de pelerini poate fi întunecată, ea va fi luminată de lumina slavei, spre care ea duce. Ce diferenţă este şi pentru noi, când am văzut pe Împărat în frumuseţea Lui şi mergem pe drumul nostru prin suferinţele câmpiei în lumina lui Hristos de pe munte.
Astfel ucenicii şi noi suntem gata să privim cu îndrăzneală câmpia cu suferinţele ei. Când ei s-au coborât de pe munte, au fost întâmpinaţi de „o mulţime mare” de popor, ei întâmpină un copil, singurul fiu al tatălui său, care stătea sub puterea diavolului, şi întâlnesc şi ucenici necredincioşi (Luca 9.37-41). Ei se văd puşi faţă în faţă cu o lume suferind de necazuri, aflată sub puterea diavolului, şi cu necredinţa cărnii.
Aceste suferinţe ale câmpiei îşi găsesc exprimarea în cazul compătimitor al omului care imploră pe Domnul să privească la singurul lui fiu. Inima tatălui este chinuită de durere, trupul fiului său este mistuit de diavolul, mulţimea poporului este indiferentă, şi ucenicii Domnului nu pot ajuta! Ce tablou potrivit al lumii în care trăim! În jurul nostru o lume suferindă, dar lipsită de sentimente, diavolul împotriva noastră, şi carnea în noi. Şi totuşi noi avem, ca şi ucenicii, pe Domnul în tot harul Său cu noi, şi pe Domnul cu slava Sa viitoare înaintea noastră. Este, ca şi cum El ar spune: v-am arătat pe muntele slava, la care vă voi duce; acum în câmpie vreau să vă arăt harul care vă poate păzi la fiecare pas pe drumul spre slavă.
Şi totuşi, pentru a cunoaşte harul care se revarsă al inimii Sale, noi trebuie să cunoaştem atât slăbiciunea noastră, ca să ne sprijinim pe puterea Lui, cât şi să vedem nevoile noastre, ca să luăm în posesiune harul Său. De aceea Domnul descopere ucenicilor, şi totodată şi nouă, adevăratul caracter al cărnii (Luca 9.41-45); diferitele forme de egoism, pe care ea le are (Luca 9.46-56); şi în final arată cum noi putem fi împiedicaţi în diverse feluri prin natura noastră veche (Luca 9.57-62).
Mai întâi avem prezentarea cărnii în necredinţa ei (Luca 9.40,41). Având în vedere incapacitatea ucenicilor de a alunga demonul, Domnul trebuie să spună: „O, generaţie necredincioasă şi pornită la rău, până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” (Luca 9.41). Vedem la copilul posedat de duhul rău nevoia lipsită de speranţă; în Persoana Domnului Isus este prezent harul, ca să întâmpine această nevoie; ucenicii chemaţi ai Domnului sunt de faţă, dar, vai, lumea priveşte în zadar spre ei. Ei sunt lipsiţi de ajutor din cauza necredinţei cărnii, care îi face incapabili să folosească puterea Domnului, care le stă la dispoziţie, şi din cauza stricăciunii cărnii, care nu poate trage nici un folos din dovezile minunate ale puterii şi harului Său.
Domnul rezumă într-o singură frază scurtă rezultatul grav al necredinţei ucenicilor Săi chemaţi. El spune: „Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” Aceste cuvinte arată că timpul prezenţei Domnului în har se apropia de sfârşit, şi că va veni sfârşitul, nu prin răul din lume, şi nici prin puterea îngrozitoare a lui satana, ci pentru că aceia care mărturiseau Numele Său, erau incapabili să folosească harul şi puterea, pe care Hristos le-a adus în lume. Domnul nu spune: „O, lume nevoiaşă, până când voi fi cu voi?”, căci a fost nevoia ei cea care L-a adus în lume, ci El întreabă pe ucenicii necredincioşi: „Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” Aceasta ar trebui să ne dea şi nouă mult de gândit, căci şi astăzi, în ziua harului, nu este altfel. Este eşecul creştinătăţii cu numele de pe pământul acesta, care va încheia această perioadă de timp; căci noi citim: „bunătate faţă de tine (creştinătate cu numele), dacă rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu” (Romani 11.22). Această perioadă de timp a început cu puterea şi bunătatea lui Dumnezeu; ea va fi încheiată, deoarece aceia, care au mărturisit că sunt de partea Numelui lui Hristos, sunt incapabili să folosească puterea şi harul Său.
Însă spre mângâierea noastră să remarcăm, că eşecul acelora care poartă Numele lui Hristos, serveşte numai să aducă la lumină izvoarele de ajutor infailibile ale Domnului Isus pentru aceia care se încred în El. Aceasta se exprimă foarte frumos în această scenă remarcabilă. După ce Domnul a vorbit despre necredinţa noastră şi despre atitudinea noastră greşită, El adaugă imediat: „Adu aici pe fiul tău”. Prima parte a versetului dă pe faţă inimile noastre, partea a doua revelează inima Sa. Este ca şi cum El ar fi spus: „Nereuşita voastră poate fi destul de mare, în Mine veţi găsi un izvor infailibil de ajutor. De aceea, orice aţi putea găsi în inimile voastre şi oricare ar fi nevoile voastre, veniţi la Mine, aduceţi totul la Mine”.
Această perioadă de timp mergea spre sfârşitul ei, însă atâta timp cât Domnul era prezent, toţi, cei care îşi aduceau nevoile lor înaintea Lui, puteau avea parte de harul şi puterea Sa. Tot aşa este şi astăzi. Iarăşi perioada de timp merge spre sfârşitul ei, umbrele devin tot mai lungi şi întunericul devine tot mai mare, dar aşa cum cineva pe drept a spus: „Atâta timp cât harul lui Hristos este la lucru, şi chiar dacă ar fi numai un singur sfânt pe pământ, acesta va experimenta că puterea lui Hristos este gata să acţioneze pentru el.” Cât de mângâietor este prin aceasta adevărul care stă la baza cuvintelor Domnului: „Adu aici pe fiul tău!” Fie ca partea noastră fericită să fie, să avem parte de savurarea acestora, prin aceea că noi aducem la Hristos nevoile, îngrijorările, problemele şi greutăţile noastre. Însă faptul că aducem problemele noastre la Hristos, poate face ca greutăţile noastre să pară şi mai mari. Aşa a fost în acest caz, căci atunci când ei la cuvântul Domnului au adus copilul la El, citim: „Demonul l-a trântit la pământ şi l-a scuturat cu putere.” Nimic nu face pe diavolul aşa de mânios, ca atunci când un credincios se adresează în rugăciune Domnului. Aceasta ar putea să ofere diavolului ocazia pentru o nouă desfăşurare înverşunată de împotrivire, ceea ce face ca problema, de care noi dorim să fim eliberaţi, să devină mai gravă. Dar rezultatul final va fi numai glorificarea harului şi puterii, care devin active pentru eliberarea noastră.
Din păcate revelarea harului şi puterii Domnului devine o ocazie nouă să arate necredinţa inimii omeneşti, căci noi citim: „Şi toţi au rămas uimiţi de măreţia lui Dumnezeu”. Şi iarăşi: „Dar pe când toţi se minunau de toate câte făcea El (Isus) …” Cât de umilitoare era această uimire şi minunare. Cât de mult trebuie să se fi îndepărtat omul de Dumnezeu, dacă el nu arată nici o uimire faţă de puterea diavolului, dar este uimit când Dumnezeu Îşi desfăşoară puterea. Deoarece Dumnezeu era prezent în Persoana Domnului Isus, ar fi fost uimitor dacă El nu ar fi acţionat cu putere. S-ar putea ca noi să fim uimiţi de puterea diavolului şi de neputinţa ucenicilor, dar numai necredinţa putea să se uimească de puterea lui Dumnezeu.
Aşa ne-a prezentat Domnul necredinţa cărnii. Apoi, după ce El a acţionat cu putere şi a alungat demonul, Domnul foloseşte ocazia să ne atenţioneze de o altă formă a cărnii, şi anume îngâmfarea cărnii, care cu plăcere ar folosi ocazia desfăşurării de putere ca să se laude pe sine însuşi (Luca 9.43,44). Această desfăşurare de putere ar putea duce la gândul, că Hristos ar fi onorat în lumea aceasta şi ar fi dat uitării, că El a fost lepădat de oameni. Domnul împiedică acest gând, prin aceea că El spune ucenicilor Săi: „Ascultaţi bine ce vă spun: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor”. Ucenicii aşteptau o Împărăţie în putere. Domnul avea înaintea Sa răstignirea în slăbiciune. Atitudinea lor morală era să se laude în slava şi puterea Împărăţiei. Atitudinea Lui morală smerită era să Se smerească pe Sine Însuşi până la moarte. Ei aşteptau desfăşurarea puterii înaintea oamenilor; El aştepta lepădarea Lui de către oameni. Împărăţia va veni în putere, aşa cum scena de pe munte ne dă asigurarea, dar ea va fi obţinută prin lepădarea Lui de către oameni şi prin suferinţele crucii.
În afară de aceasta, înapoia îngâmfării cărnii stă neştiinţa cărnii; căci noi citim: „Dar ei nu înţelegeau cuvintele acestea” (Luca 9.45). Cât de puţin sunt înţelese şi astăzi cuvintele Domnului chiar şi de mulţi creştini serioşi! Câte eforturi nu se fac chiar şi de creştini, ca prin desfăşurări exterioare de putere să se exercite forţe de atracţie – puterea clădirilor impozante, puterea muzicii, puterea darului vorbirii, puterea erudiţiei. Cât de puţin suntem noi gata să primim crucea şi lepădarea lui Hristos, şi să ocupăm locul de ocară şi slăbiciune în afara taberei, în societatea celor săraci, slabi şi dispreţuiţi ai acestei lumi.
Pe lângă acestea înapoia neştiinţei cărnii stă neîncrederea cărnii. Ucenicii erau nu numai neştiutori, ci noi mai citim şi că: „se temeau să-L întrebe în privinţa acestor cuvinte.” Lor le lipsea încrederea în Hristos, care i-ar fi condus să-I aducă greutăţile lor. Dar cu regret deseori şi nouă ne merge ca lui Petru în odaia de sus, că noi nu suntem suficient de aproape de Domnul, ca să-I spunem toate greutăţile noastre. Dacă noi, ca şi Ioan, ne-am odihni în dragostea Lui, cât de uşor ar fi atunci să-I aducem toate întrebările noastre fără răspuns.
Astfel Domnul în această scurtă secţiune ne-a prezentat carnea în necredinţa ei, în aroganţa ei, neştiinţa ei şi neîncrederea ei. Ucenicii erau necredincioşi faţă de puterea şi harul lui Hristos, neştiutori faţă de felul de gândire al lui Hristos şi nu aveau încredere în inima lui Hristos. Cu toate acestea este mângâietor pentru noi să ştim că dacă Hristos foloseşte suferinţele câmpiei ca să dezvăluie inimile noastre, aceasta are loc numai ca El să ne poată revela harul inimii Sale. Când El descopere tot răul din noi, atunci aceasta are loc în prezenţa unui har care întâmpină tot răul.
Pe munte şi în câmpie (3)
Suferinţele din câmpie: Luca 9.46-62
Hamilton Smith
Versete călăuzitoare: Luca 9.46-62
Luca 9.46-62: Şi a pătruns în ei un gând: cine ar fi mai mare între ei. Şi Isus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copilaş şi l-a pus lângă El; şi le-a spus: „Oricine va primi pe acest copilaş în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă va primi pe Mine Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine; pentru că cine este mai mic între voi toţi acela este mare“. Şi Ioan, răspunzând, a spus: „Stăpâne, am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu Te urmează cu noi“. Şi Isus i-a zis: „Nu-l opriţi; pentru că cine nu este împotriva voastră este pentru voi“. Şi a fost că, pe când se împlineau zilele înălţării Sale, El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim şi a trimis soli înaintea feţei Sale; şi ei, ducându-se, au intrat într-un sat de samariteni, ca să facă pregătiri pentru El. Şi nu L-au primit, pentru că faţa Lui era îndreptată să meargă la Ierusalim. Şi ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, văzând aceasta, au spus: „Doamne, vrei să spunem să coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Dar El, întorcându-Se, i-a mustrat şi a spus: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi; pentru că Fiul Omului n-a venit ca să piardă vieţile oamenilor, ci ca să le mântuiască“. Şi au mers în alt sat. Şi, pe când mergeau pe drum, cineva I-a zis: „Te voi urma oriunde vei merge, Doamne“. Şi Isus i-a spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul“. Şi a zis altuia: „Urmează-Mă!“ Dar el a spus: „Doamne, dă-mi voie întâi să merg ca să-l înmormântez pe tatăl meu“. Dar Isus i-a spus: „Lasă morţii să-şi înmormânteze morţii lor, iar tu mergi şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu“. Şi un altul, de asemenea, a spus: „Te voi urma, Doamne; dar întâi dă-mi voie să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea“. Dar Isus i-a zis: „Nimeni, care şi-a pus mâna pe plug şi priveşte înapoi, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu“.
Suferinţele din câmpie
Cum se face, că noi în timpul nostru cu privilegiile lui aşa de mari suntem aşa de des caracterizaţi de necredinţă, aroganţă, neştiinţă, lipsă de încredere în Domnul? Nu este din cauză că noi punem pe prim plan eu-l nostru şi nu pe Hristos? Aceasta ne este prezentat impresionant în secţiunea următoare a capitolului nostru (Luca 9.46-56). Duhul Sfânt ne prezintă în aceste versete cum se poate manifesta egoismul sub diferite forme.
Prima formă este egoismul propriu (Luca 9.46-48). Ucenicii au discutat unii cu alţii, cine dintre ei ar fi cel mai mare. Ei măsurau mărimea în felul oamenilor; dar cât de mare este diferenţa între mărimea omului şi mărimea lui Dumnezeu! Mărimea omului îşi găseşte expresia în aceea că el încearcă să se înalţe pe sine însuşi pe locul cel mai înalt în detrimentul altora, în societate cu persoanele cele mai cu vază. Mărimea lui Dumnezeu îşi găseşte expresia într-un Om, care se smereşte pe locul cel mai de jos şi se uneşte cu cei mai neînsemnaţi şi cei mai dispreţuiţi. Acesta este drumul spre adevărata mărime, şi Hristos a mers pe acest drum în desăvârşire. De aceea Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dat un Nume, care este mai presus de orice nume (Filipeni 2.5-9).
A doua formă de egoism este duhul de partidă (Luca 9.49,50). Citim că Ioan a răspuns şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând demoni în Numele Tău şi L-am oprit, pentru că nu merge după noi”. Evident Ioan nu se gândeşte aici la sine personal, ci la toţi care erau cu el, căci el spune „după noi”. Aceasta este o formă rafinată de egoism, în comparaţie cu prima, căci ea creează impresia că se ignorează eul în favoarea grupei în a cărei societate te afli. În realitate înapoia acesteia stă dorinţa de a înălţa grupa, ca să se facă ceva din ea însăşi. În realitate este duh de partidă. Ioan şi ceilalţi, care erau cu el, au interzis omului să scoată demoni, nu pentru că aceasta era ceva nedrept, care nu trebuia făcut, ci pentru că el nu mergea cu ei. Ce a făcut omul putea efectiv să fie spre glorificarea lui Hristos şi spre binecuvântarea oamenilor, dar nu avea loc în legătură cu „noi”, şi de aceea nu aducea nici un avantaj pentru noi; şi din cauza aceasta trebuia să fie condamnat, după cum vedea Ioan. Dar prin faptul că a gândit şi a vorbit aşa, Ioan avea înaintea sa pe ucenici şi importanţa lor, în loc de Hristos şi onoarea Sa. În răspunsul Său Domnul foloseşte în mod gingaş cuvintele lui Ioan, mustră însă gândul lui Ioan. „Nu-l opriţi, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi”. Domnul nu spune, omul este „cu voi”, ci „pentru voi”. Ucenicii erau realmente ambele: „cu Hristos” şi „pentru Hristos”. Omul era „pentru” Hristos, şi în acest sens el era „pentru” ucenici, căci şi ei erau „pentru” Hristos. Este un lucru binecuvântat să fi ca ucenicii în adevăratul sens cu Hristos pe locul de batjocură. Dacă noi suntem astfel de oameni, atunci să fim atenţi, să nu dispreţuim pe cei care sunt „pentru” Hristos, chiar dacă noi nu putem merge împreună cu ei din cauza legăturilor lor.
Ultima formă de egoism este lauda de sine sub pretextul râvnei pentru Domnul (Luca 9.51-56). Am văzut egoism în râvnă pentru sine însuşi; apoi egoism care se ascunde în râvna pentru o grupă; acum avem egoism care se ascunde sub masca râvnei pentru Domnul. Acest egoism este cel mai perfid şi cel mai greu de constatat între toate celelalte forme de egoism, căci cine poate acuza râvna pentru Domnul sau să spună că ea este greşită? Şi totuşi înapoia râvnei pentru Domnul se poate ascunde un egoism pentru sine însuşi. În cazul, pe care îl avem aici înaintea noastră, a fost aşa.
Drumul Domnului pe acest pământ se apropia de sfârşit. El era în momentul când să fie luat în cer, şi şi-a îndreptat hotărât faţa să se urce la Ierusalim. Cărarea Lui trecea prin satele samaritenilor, şi ei nu voiau să-L primească. Părinţii lor au lepădat odinioară pe Ilie, acum copiii lepădau pe Domnul şi Învăţătorul lui Ilie. Ucenicii, care s-au revoltat din cauza jignirii aduse Învăţătorului lor, voiau să implore coborârea judecăţii din cer asupra acestor respingători ai lui Hristos, aşa cum Ilie a făcut să se coboare foc din cer asupra vrăjmaşilor lui. Râvna pentru Hristos dorea pedeapsa vrăjmaşilor Lui, dreptatea părea să ceară aceasta şi un cuvânt din Scriptură anterior părea să sprijine o astfel de acţiune; însă Domnul mustră pe ucenicii Lui, spunând: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi”. Ascuns sub râvna lor, Domnul descopere şi dă pe faţă un duh care era complet străin de El. Domnul a revelat puterea Sa în har, ca să întâmpine nevoile omului. Ucenicii voiau să exercite puterea în judecată, ca să scoată în evidenţă importanţa lor. El voia să dea altora har spre binecuvântare. Ei erau gata să exercite judecata, ca să se scoată pe ei înşişi în evidenţă.
Lepădarea Domnului şi Învăţătorului lor, cu tot harul şi puterea Sa, de către aceşti samariteni, a provocat necaz şi respingere la ucenici, căci ei voiau să apere importanţa lor proprie, şi această importanţă de sine a fost desconsiderată prin jignirea adusă Învăţătorului lor. Ucenicii voiau să folosească răutatea acestor oameni, ca să exercite o judecată, pe care ei au meritat-o, dar voiau să facă aceasta într-un duh de răzbunare. Eul propriu stătea înapoia propunerii lor, dar ascuns sub masca râvnei pentru Domnul.
Ce diferenţă faţă de felul de gândire al Domnului, al Aceluia al cărui har a fost aşa de dispreţuit! Cu toate că Domnul era peste toate, aici El a fost cu o inimă plină de gingăşie şi cu un fel de gândire smerit şi nu voia să menţină în vigoare importanţa de Sine. De aceea lepădarea, care la ucenici a dat naştere la revoltă, a revelat numai răbdarea Sa şi supunerea în linişte, aşa cum ceva mai târziu lepădarea Sa în Ierusalim a pricinuit lacrimile Sale. Iacov şi Ioan ar fi lăsat cu plăcere ca oamenii, care au respins pe Învăţătorul lor, să fie mistuiţi de foc, aşa cum mai târziu Petru a luptat cu sabia împotriva lor. Dar Hristos merge mai departe, fără mânie şi fără intenţii de răzbunare, într-un alt sat.
Mai este un alt mare obstacol pentru slujba şi mărturia noastră pentru Domnul. Nu numai carnea cu diversele ei forme de egoism, ci şi natura cu pretenţiile ei poate fi un obstacol important. Vedem aceasta în versetele din capitolul nostru.
În primul rând învăţăm că energia naturii omeneşti nu este suficientă pe drumul adevăratei ucenicii. Cineva vine la Domnul şi spune: „Te voi urma oriunde vei merge”. Aceasta era probabil rezultatul unui impuls nobil, care l-a mânat pe om la Domnul. Totodată el trădează nechibzuinţa omului natural, care nu a înţeles cine era Domnul, încotro mergea El, sau pe ce drum umbla El. El era cu adevărat Omul lepădat; El era „pe drumul”, ca să fie luat într-o lume a slavei, dar pe drumul în lumea actuală El nu avea o locuinţă. Numai o cruce şi un mormânt stăteau înaintea Lui. Ar fi fost mai înţelept să te duci la vulpi, pentru o vizuină, sau la păsări, pentru un cuib, decât să vii la Fiul Omului pentru o locuinţă pe pământ. Oricât de veritabilă ar fi energia naturii omeneşti, ea nu era pregătită pentru un astfel de drum. Natura poate multe, dar ea nu se poate lepăda de sine însuşi, nu poate renunţa la confortul şi plăcerile ei, ca să urmeze un Domn lepădat. Şi de aceea nu mai auzim nimic despre acest voluntar, după ce i s-a prezentat drumul.
Noi mai învăţăm şi că legăturile de familie naturale pot fi un obstacol real în slujba pentru Domnul (Luca 9.59-60). În acest caz Domnul Însuşi cheamă omul să-L urmeze. Primul om acţionează în nechibzuinţa naturii lui şi nu vede nici un fel de greutăţi; acesta aici, care este chemat de Domnul, este imediat conştient de greutăţi. Aceasta ne aminteşte de Moise în timpurile de început, când el a acţionat în energia naturii proprii şi a gândit că este un lucru simplu să rezolvi cum se cuvine problemele din poporul lui Dumnezeu; dar când a fost chemat de Dumnezeu, el nu a putut vedea nimic altceva decât numai greutăţi. Aşa este aici la acest om în timpul Domnului Isus; problema lui pare să fie mare – un tată înaintat în vârstă, aproape de mormânt şi dependent de fiul lui. Aflat în faţa acestor greutăţi este ca şi cum omul ar spune: „Sunt gata să ascult de chemarea Ta, dar permite-mi să aştept până când tatăl meu a murit şi eu mi-am împlinit ultimele mele obligaţii în legătură cu aceste drepturi naturale.” Aceasta sună realmente înţelept, căci în ceea ce priveşte viaţa naturală, tatăl avea prioritate. Însă în viaţa nouă trebuie Hristos să aibă prioritatea; şi era o chestiune de viaţă şi de moarte. Aşa cum cineva a spus: Domnul Şi-a revendicat drepturile asupra vieţii pe care El a dat-o, o viaţă care cerea ca Hristos şi drepturile Sale să fie pe primul loc. Omul pune pe prim plan drepturile mortului, când spune: „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Domnul nici nu contestă drepturile naturale şi nici nu le anulează, dar El aşează drepturile Sale pe primul loc. Omul nu a recunoscut, că dacă Domnul cheamă, drepturile Lui trebuie puse pe prim loc, şi că Acela care cheamă poate să poarte grijă de tatăl rămas în urmă.
În final aflăm că sentimentele naturale pot deveni obstacole reale în slujba pentru Domnul (Luca 9.61-62). Acest om avea şi el dorinţa să urmeze pe Domnul, dar doreşte mai înainte să-şi ia rămas bun de la ai săi. Cu toate că aceasta pare foarte natural, privirea pătrunzătoare a Domnului arată că inima lui nu se poate desprinde de căminul lui. El ar pune cu plăcere mâna pe plug – să devină activ în slujbă – dar inima lui „privea înapoi” spre casa sa, şi noi mergem în direcţia spre care privim. Este imposibil pentru un ţăran să are brazde drepte, dacă el priveşte în altă direcţie decât aceea în care merge. Slujba pentru Domnul cere o inimă neîmpărţită.
În felul acesta noi suntem învăţaţi că relaţiile naturale pot fi un adevărat obstacol în slujba pentru Domnul. Domnul nu înlătură binefacerile făcute într-o casă pe pământ, şi nici drepturile şi obligaţiile care sunt legate de relaţiile naturale de rudenie, sau sentimentele legate de acestea, dar El pune drepturile Sale pe prim loc şi aşteaptă o dăruire, care din dragoste pentru El renunţă la toate. Numai aşa sunt ucenicii „potriviţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceste ultime cuvinte ne aşează înapoi pe munte, unde ucenicii au văzut Împărăţia lui Dumnezeu în slava ei (Luca 9.27). Numai în lumina slavei lui Hristos în Împărăţia lui Dumnezeu şi în puterea harului lui Hristos vom fi noi capabili în câmpie să respingem carnea sub diversele ei forme, egoismul inimii noastre şi pretenţiile naturii.
Unitatea Dunhului
William Kelly
Versete călăuzitoare: Efeseni 4.1-6
Înainte de a ne ocupa cu subiectul darurilor slujirii, care este pus înaintea privirii noastre pe parcursul capitolului, Duhul Sfânt se preocupă mai întâi cu unitatea, de care au parte astăzi sfinţii lui Dumnezeu în Hristos. Era necesar ca această unitate să fie prezentată ca o mare platformă. Pe această platformă şi în legătură cu ea are loc slujirea. Căci slujirea scoate pe prim plan mai mult pe fiecare mădular al lui Hristos, şi nu atât de mult trupul ca întreg. Căci cu toate că există o afirmaţie cunoscută, că Biserica dă învăţătură, în realitate ea este total nejustificată. Da, este chiar aşa, că gândul că Biserica ar da învăţătură conduce la aroganţa infailibilităţii; aceasta o găsim exprimată cel mai clar în catolicism.
Adevărul este, că Biserica niciodată nu dă învăţătură, ci dimpotrivă, trupul primeşte învăţătură; trupul nu dă învăţătură. Fără îndoială Biserica are slujitori, care sunt puşi de Domnul. Însă ea însăşi este ogorul lui Dumnezeu sau locul unde Dumnezeu lucrează, ca să dea naştere la rod pentru El Însuşi. Acesta este un adevăr practic important; el nimiceşte orice pretenţie din partea Bisericii de a crea învăţături sau de a le defini. Biserica este numită stâlpul şi temelia adevărului; ea are datoria să poarte grijă într-o disciplinare sfântă, ca în ea să nu fie tolerat ceva care este împotriva adevărului. Adunarea lui Dumnezeu nu se poate sustrage de la această responsabilitate. Această responsabilitate se referă la întreaga părtăşie creştină. Trebuie să fie această corporaţie, care să prezinte pe pământ adevărul înaintea oamenilor şi în care noi trebuie să intrăm, dacă vrem cu adevărat să acţionăm conform adevărului, după ce l-am crezut.
Deci în timp ce responsabilitatea se referă la întreaga corporaţie, totuşi calea, pe care lui Dumnezeu I-a plăcut să lucreze pentru răspândirea adevărului Său, ca să lucreze la conştiinţe, sunt fiecare mădular al Bisericii Sale, care a fost făcut capabili pentru acest scop special. Aptitudinea de a da învăţătură depinde de darul care a fost dat prin harul suveran. Nu este o chestiune a unui drept general, că cineva poate predica sau da învăţătură, dacă el doreşte. O astfel de permisiune nu este în Biserica lui Dumnezeu. Domnul Isus are dreptul să cheme şi să mijlocească pe baza Duhului Sfânt, aşa cum vrea El. Biserica nu este o societate de oameni care au anumite păreri despre una sau alta; şi cu atât mai puţin ea este o întrunire lumească. Este Adunarea lui Dumnezeu, adunarea acelora pe care El îi cheamă şi în care El locuieşte.
În ceea ce priveşte întregul în totalitatea lui, este adevărat că totul aparţine lui Dumnezeu. Este Dumnezeu Cel care formează Adunarea, şi o ocroteşte şi menţine în ea propria Lui sfinţenie şi glorie. Însă la fel este şi cu privire la lucrarea de slujire: ea este o misiune foarte importantă, care este păstrată în mod deosebit mădularelor Bisericii. Este deci o unitate, pe care o au astăzi credincioşii în Hristos Isus şi în baza căreia există Adunarea lui Dumnezeu – unitatea comună a binecuvântării, în care toţi credincioşii stau astăzi şi care, dacă am voie să spun aşa, este baza a toate. Însă în legătură cu aceasta este lucrarea de slujire, care aparţine anumitor mădulare şi nu Bisericii în totalitatea ei. Darurile sunt prin unii şi de la unii pentru folosul tuturor.
Aceasta subîmparte primul pasaj în două părţi. În versetele de introducere până la sfârşitul versetului 6 găsim preponderent unitatea Duhului, începând cu versetul 7 găsim caracterul diferit al mădularelor lui Hristos. Să observăm mai întâi, că Duhul Sfânt ne-a adus acum pe terenul îndemnului şi avertizării. Învăţătura o avem în primele trei capitole.
Acum venim la practică:
Efeseni 4.1: Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi,
În detaliu această chemare constă din două părţi. În primul rând sfinţii, toţi cei care astăzi cunosc pe Domnul Isus, alcătuiesc împreună un trup în El. În al doilea rând ei sunt locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Deci cu toate că Adunarea lui Dumnezeu este un trup, care există pe pământ, totuşi acest trup este întemeiat pe privilegii cereşti. Este trupul lui Hristos, care ne arată binecuvântările noastre comune. Locuinţa lui Dumnezeu în Duhul pune înaintea privirii noastre mai mult responsabilitatea noastră, pe care noi o avem ca unii în mijlocul cărora locuieşte Dumnezeu.
Este mai mult decât clar, că chiar şi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu înţeleg puţin aceste două realităţi. Când ei aud despre trupul lui Hristos, atunci gândurile lor se îndreaptă deseori nu mai departe de faptul că ei au iertarea, că sunt copii ai lui Dumnezeu şi vor merge în cer. Cât de puţin are aceasta a face cu trupul lui Hristos! Mulţi credincioşi adevăraţi gândesc, că în cazul trupului lui Hristos este vorba de mulţimea tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu, de cei care au parte de favoarea Sa, pe care El nu-i va lăsa să moară în păcatele lor. Dar se pot avea toate aceste privilegii fără să ai vreo însuşire caracteristică trupului lui Hristos sau a locuinţei lui Dumnezeu prin Duhul. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fie aşa, ar fi fost foarte posibil ca creştinii să fie conştienţi de răscumpărarea lor şi că sunt copii ai lui Dumnezeu, ca ei să fi cunoscut filiaţiunea lor şi să fi aşteptat să fie glorificaţi în cer cu Hristos şi cu toate acestea niciodată să nu fie legaţi între ei ca trup al lui Hristos, în care Dumnezeu locuieşte printre ei prin prezenţa deosebită a Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer. Acesta era un privilegiu care le-a fost dat mult mai presus decât răscumpărarea prin sângele lui Hristos. Chiar dacă vom cerceta întreg Vechiul Testament, niciunde nu vom găsi că despre sfinţii lui Dumnezeu se vorbeşte ca fiind mădulare ale trupului lui Hristos sau ca locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.
Însă mai mult decât aceasta: profeţii sunt plini de faptul că încă o dată va veni un timp minunat pe pământ, atunci când Domnul va lega puterea lui satan. Va veni un timp în care nu-i va mai fi permis răului să se desfăşoare fără a fi pedepsit şi nici nu va mai fi permis ca cel bun să sufere aici. Şi când va veni această zi: Scriptura spune foarte clar că, chiar dacă atunci Dumnezeu va avea pe pământ un popor pentru Sine Însuşi, ei nu vor fi legaţi într-un singur trup şi nici nu vor constitui locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Între cele două veniri ale lui Hristos – între harul, care a fost arătat, şi gloria, care se va arăta (Tit 2.11-13) – auzim despre chemarea deosebită, cu care am fost chemaţi. Şi permiteţi să studiem ce este trupul lui Hristos: trupul Său. Desigur eu nu mă refer la ceea ce vorbeşte despre El personal, ci ca trup care este constituit din toţi şi aplicat la toţi cei care astăzi cred în Hristos: această corporaţie spirituală, căreia îi aparţin toţi credincioşii adevăraţi, care trăiesc astăzi pe pământ şi au trăit începând cu ziua de Rusalii.
Care sunt binecuvântările, care aparţin la aceasta? Ce vrea să spună Duhul Sfânt prin expresia mădular al acestui trup? Crucea ca martor şi expresie a vinei iudeilor (fără îndoială şi a vinei tuturor oamenilor în general, însă în mod deosebit a iudeilor) a oferit lui Dumnezeu ocazia să renunţe total pentru timpul de acum la locul deosebit al privilegiului pe care poporul iudeu l-a posedat înainte. Dumnezeu Însuşi a şters graniţele care despărţeau pe Israel de naţiuni, şi în loc să facă pe Israel un canal al făgăduinţei Sale, dimpotrivă şuvoiul binecuvântării se revarsă consecvent şi clar spre naţiuni. El adună un popor pentru Numele Său dintre iudei şi păgâni şi această alegere din cei doi, care cred, îi adună laolaltă ca să le dăruiască privilegii noi, pe care niciodată înainte nu le-a dat sub această formă şi cu această mărime.
Una din însuşirile cele mai remarcabile ale binecuvântării este, că s-a înlăturat diferenţierea între iudei şi naţiuni. La cruce ei s-au unit în răutatea lor împotriva lui Dumnezeu. Dar pentru ce a folosit-o Dumnezeu? Este ca şi cum El ar spune: Eu voi lua tocmai această cruce, pe care omul a folosit-o ca o răzvrătire monstruoasă împotriva Mea – crucea, care a dovedit că poporul Meu vechi a ajuns într-o vrăjmăşie cruntă împotriva Mea (în Persoana Fiului Meu). Şi tocmai această cruce o voi face centrul de unde va veni binecuvântare mai deplină şi mai bogată decât credincioşii ar fi sperat vreodată. Aşa cum odinioară satan a făcut crucea punct de adunare pentru oameni într-o unire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu şi a Fiului Său, aşa o face Dumnezeu un centru preţios, unde El îi face un trup nou pe iudeii şi naţiunile care cred în Fiul Său, în care dispar pentru totdeauna toate diferenţele. Dacă lui Dumnezeu Îi place să strângă un popor, pentru ca el să dea o mărturie practică a acestei realizări noi, cine vrea să se împotrivească?
Legea este dreaptă; şi ar fi o nelegiuire faţă de Dumnezeu să aduci cea mai mică pată pe cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Însă în timp ce porunca este sfântă, dreaptă şi bună, harul aduce ceva care este mai înalt şi mai bun. Desigur este drept şi corect, că eu, dacă fac binele, să fiu răsplătit pentru aceasta. Dar nu este mai binecuvântat, că eu, dacă fac binele şi sufăr din cauza aceasta, să-l suport cu răbdare? Aceasta este har, plăcut lui Dumnezeu, şi principiul practic, la care El a chemat pe copiii Săi să acţioneze acum. Nu era principiul de guvernare public ca în timpurile Vechiului Testament, ci era contrariul acestuia. Se contrazice Dumnezeu pe Sine Însuşi? Nicidecum. Dumnezeu poate avea un anumit drum, pe care El acţionează cu poporul iudeu; şi apoi El poate stabili un alt fel de a proceda cu creştinii. Şi realmente, cine poate tăgădui, că El a făcut aşa? Iudeii s-ar fi făcut vinovaţi de un păcat greu, dacă nu s-ar fi circumcis. Şi eu cred, în ceea ce priveşte pământul, că chiar în acea zi minunată care va veni iudeul va avea ţara lui, cetatea lui, preoţii lui, templul lui, şi aşa mai departe. Voia lui Dumnezeu pentru iudei va rămâne fundamental neschimbată. Eu găsesc în profeţii o stare a lucrurilor în care se va împlini tot ceea ce Dumnezeu a rânduit. Până acum nu a avut loc aceasta. Să nu cred eu pe Dumnezeu, până când nu voi vedea că toate profeţiile au devenit realitate? Noi nu tratăm aşa cuvântul unui om normal. Dar dacă primim mărturia de la oameni, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Şi dacă cineva ia pe Samuel şi pe împăraţi, dar nu crede pe Ezechiel sau Osea, atunci el tratează pe Dumnezeu aşa cum ar trata un om obişnuit.
Dar dacă eu cred tot ce El a spus, atunci sunt principii deosebite ale lui Dumnezeu pentru iudei, care încă trebuie împlinite prin Mesia, când El va domni cu putere în timpul când diavolul va fi legat. Dumnezeu va împlini tot ce a vorbit prin profeţi, când zilele cerului vor veni pe pământ. Însă între timp Mesia, care va trebui să aducă gloria, a fost lepădat. În loc ca El să primească un scaun de domnie, a primit crucea; şi în loc să ia pământul ca posesiune a Sa, El a fost alungat de pe pământ şi a plecat în cer. Urmare acestui fapt s-a deschis o stare nouă a lucrurilor. Şi pentru această ordine, care este total diferită de aceea pe care o găsim în general în profeţi, avem revelaţia Noului Testament. În ea găsim ceea ce probabil în Vechiul Testament ici şi acolo se face vreo oarecare aluzie, dar care în acelaşi timp introduce o scenă ca întreg, care nu are nici un antemergător şi nici un urmaş şi unde Dumnezeu prezintă privilegii, care niciodată înainte nu au fost gustate, şi unde El caută o umblare pe care niciodată înainte nu a cerut-o de la credincioşi.
Sunt desigur anumite principii, care au valabilitate permanentă şi de aceea rămân valabile. Dumnezeu niciodată nu sfinţeşte o minciună sau lăcomie sau răutate: nici o epocă nu poate neutraliza sau slăbi marea diferenţă morală între ceea ce este corect şi ce este fals. Însă Dumnezeu, care a lucrat în putere pământească ca să protejeze poporul Său şi pe care l-ar fi protejat şi în continuare, dacă ei ar fi rămas credincioşi sub Lege, cheamă acum pe poporul Său să sufere în har. Acelaşi Dumnezeu, care i-a ocrotit şi i-a trecut prin Marea Roşie şi care nu ar permite ca vreo putere să obţină domnia universală pe pământ, până când Israel însuşi s-a dovedit necredincios – acelaşi Dumnezeu permite apoi, când ei s-au dovedit total nedemni, ca Babilon, cea mai rea putere dintre naţiuni, să-i biruie. Şi după aceea a urmat o împărăţie după alta, până când în cele din urmă sub romani s-au unit atât iudeii cât şi naţiunile să răstignească pe Domnul gloriei. Prin aceasta soarta lumii a fost pecetluită; clopotul de moarte al judecăţii a răsunat de pe crucea lui Isus.
Dacă Dumnezeu ar fi acţionat imediat după principiile dreptăţii, atunci s-ar fi putut aştepta ca El să zguduie imediat universul sau cel puţin în mare mânie să distrugă Ierusalimul şi Roma. Însă a avut loc exact contrariul: cerul se deschide – dar, ca să primească pe Isus Cel răstignit şi nu ca să judece pe ucigaşii Lui; în afară de aceasta pe pământ este trimis Duhul Sfânt, ca prin har să alcătuiască acest trup nou al Bisericii lui Dumnezeu. Tocmai aceşti ucigaşi răi ai lui Isus puteau, dacă Îl primeau, să fie aduşi pe un loc al binecuvântării, a cărei lăţime şi lungime şi adâncime şi înălţime niciodată înainte nu a fost savurată sau cunoscută măcar. Şi aceasta este har.
„Legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1.17). Evanghelia harului lui Dumnezeu este propovăduită, însă nu numai pentru a salva suflete – ea le adună, le uneşte la Hristos şi le face mădulare ale Lui şi unele altora. Vechea poziţie iniţială iudaică privilegiată a dispărut. Privilegiile levitice au fost total înlăturate, în ceea ce priveşte Biserica. Naţiunile s-au cufundat în idolatrie şi iudeii erau mulţumiţi cu ei înşişi sub Legea lui Dumnezeu, pe care nu au îndeplinit-o. Dar ambii sunt aduşi prin Duhul prin intermediul credinţei în Hristos în acest trup nou şi se închină lui Dumnezeu pe aceeaşi bază comună a harului. Ei sunt zidiţi împreună „pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22). Aceasta este „chemarea cu care [noi] am fost chemaţi”.
„Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi” (versetul 1). Apostolul Pavel arată aici din nou spre cicatricea onorabilă. Această cicatrice a primit-o prin vrăjmăşia lumii, deoarece el a făcut clar în mod practic care este consecinţa acestei chemări în lumea aceasta – chiar şi pentru cel mai mare slujitor al lui Dumnezeu, care a trăit vreodată (după Hristos, desigur). Cu toate acestea el era un întemniţat al Domnului. Ce onoare minunată! Nu erau cară de foc şi cai, care îl înconjurau, aşa cum era în cazul lui Ilie; nu a fost pusă la dispoziţie nici o putere, ca să-l protejeze. El sufere din cauza aceluiaşi imperiu, care a răstignit pe Domnul gloriei. Şi din închisoarea în care se afla încurajează pe credincioşi să umble în chip vrednic de aceeaşi chemare! Lumea este biruită chiar acum; ce va fi, când Hristos va veni?
În orice caz Cuvântul spune:
Efeseni 4.2: … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste …
Exista pericolul să aibă loc contrariul: se putea abuza de privilegiul spiritual, ca sfinţii să se umfle de mândrie. De aceea apostolul Pavel preîntâmpină acest pericol şi arată singura atitudine potrivită, care se cuvine pentru creştini: „cu toată smerenia şi blândeţea”. Este frumos dacă găsim râvnă. Dar ce poate vindeca umblarea unui creştin care a eşuat în a arăta smerenie şi blândeţe? Este un timp în care trebuie să stăm tari, şi este un timp când trebuie să cedăm; însă nici darul şi nici poziţia nu poate îndreptăţi pe aceia care par să gândească că în cazul lor nu este necesar îndemnul la smerenie şi blândeţe. Pe de altă parte trebuie să fim atenţi, că nu este vorba numai de smerenie în comportare sau de blândeţe în cuvânt, căci Dumnezeu se uită la adevărul din inimă. Prea des se poate constata că smerenia este numai o hăinuţă pentru mândria cea mai profundă, şi acolo unde se vorbeşte cel mai mult despre dragostea şi Duhul lui Hristos în realitate ea se găseşte cel mai puţin. Noi vrem să ne păzim de o astfel de prefăcătorie.
Efeseni 4.3: … străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.
Dar să presupunem că noi găsim la celălalt ceva pe care nu putem să-l trecem cu vederea, deoarece este împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Cum trebuie să ne comportăm atunci? Fără îndoială trebuie să fie în acest caz un cuvânt potrivit de mustrare, dacă este necesar. Dar trebuie să fie şi „îndelungă-răbdare”. Şi îndelunga-răbdare este necesară în mod deosebit atunci când răul ne priveşte personal. Noi nu trebuie să tolerăm răul îndreptat împotriva Domnului; dar dacă este ceva, care ne lezează personal, atunci trebuie să arătăm îndelungă-răbdare şi să ne iertăm unii pe alţii şi în dragoste să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii (versetul 3). Aici nu este vorba numai de har smerit şi răbdare, pe care creştinul trebuie să le ţină sus, ci de purtare de grijă spirituală, cu care el a fost chemat să ţină cu tărie la aceasta, ceea ce este deosebit de preţios înaintea lui Dumnezeu aici pe pământ.
„… străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii”. Cât de desăvârşită este Scriptura! Ea nu spune: „… unitatea trupului”, cu toate că aceasta este inclusă. Dar dacă ar sta scris: „… unitatea trupului”, atunci oamenii ar fi alcătuit o instanţă exterioară (aşa cum au făcut de fapt) şi ar fi făcut din ea o chestiune de viaţă sau moarte, care nu poate fi despărţită de aceasta. Dar ceea ce Duhul Sfânt pune pe inima acelora care aparţin lui Hristos este, „să se străduiască” – aceasta înseamnă, că noi avem nevoie de suficientă seriozitate în privinţa aceasta –, nu să facem unitatea Duhului, ci s-o păstrăm. Este vorba de ceva care a fost făcut deja prin Duhul, pe care noi trebuie acum să-l păstrăm. Nu este vorba numai ca noi acum să avem sentimente de dragoste pentru cei care sunt creştini ca noi. Aceasta poate exista în mii de corporaţii diferite. Dar oricâtă îngrijire s-ar acorda sentimentelor, aceasta nu ar fi păstrarea „unităţii Duhului”.
Ce vrea deci să se spună prin aceasta? Unitatea Duhului Sfânt, care a fost deja formată, cuprinde toate mădularele lui Hristos. Şi unde găsim mădularele lui Hristos? Într-un anumit sens, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pretutindeni; într-un alt sens, cu regret, undeva. Oriunde Hristos este propovăduit şi sufletele Îl primesc, acolo sunt mădularele Sale. Şi ce avem noi de făcut? Să păstrăm cu grijă unitatea, care cuprinde pe oricine aparţine lui Hristos – „în legătura păcii”. Aici se vorbeşte de pace. În privinţa aceasta nu este vorba în primul rând de pacea pentru sufletele noastre cu Dumnezeu, ci mai degrabă de a savura practic şi a promova unitatea între sfinţii lui Dumnezeu. Carnea este fricoasă şi neliniştită: un duh plin de pace este rodul Duhului Sfânt şi contribuie foarte mult la aducerea împreună practică a inimilor. Duhul lui Dumnezeu nu este preocupat numai să dea idei corecte despre anumite teme; El are intenţii mult mai profunde. El doreşte ca sufletele să se supună lui Hristos şi să-L înalţe pe Hristos în ochii lor. Dar să aduci un singur suflet din întuneric la lumină sau să-l aduci din puţină lumină la lumină mai strălucitoare, este desigur ceva preţios. Şi aceasta este cu ceea ce Dumnezeu Însuşi Se preocupă. Vom face bine, în timp ce ţinem cu tărie la libertatea noastră pentru Hristos, să nu ţinem seama de barierele care le-au ridicat oamenii, ci să le tratăm ca fiind fără valoare.
Se spune deseori, fiecare are dreptul la părerea proprie. Aceasta trebuie s-o neg complet. Nimeni nu are dreptul să aibă o părere personală în lucrurile divine. Numai Dumnezeu singur este suveran şi îndreptăţit să facă cunoscut gândurile Sale. Ceea ce noi avem de făcut, este să ne dăm la o parte, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată străluci în inimile copiilor Săi. Oamenii în îngâmfarea lor fac numai ca umbrele lor întunecate să cadă totdeauna asupra lor înşişi şi asupra altora. Prin aceasta împiedică medierea adevărului divin, în loc să ajute ca adevărul divin să fie dat mai departe. Să fie oare zadarnică dorinţa unui slujitor al lui Hristos, ca Dumnezeu să conducă mai departe şi să întărească pe copiii Săi? Niciodată. Însă în momentul în care se începe strângerea oamenilor în jurul unei persoane deosebite, în jurul unei păreri sau a unui sistem, se constituie o sectă. Chiar dacă într-o grupare sunt multe mădulare ale lui Hristos, ea constituie numai o partidă, dacă baza unirii lor nu este Hristos, ci ea s-a realizat pe baza diferenţelor de păreri, fiind prin acesta un semn de recunoaştere special şi un mijloc de recunoaştere, care să ducă la despărţiri între copiii lui Dumnezeu.
Biserica apostolică niciodată nu a provocat credinţa unui convertit cu privire la biserica înaltă (aceasta este fracţiunea catolicizantă a bisericii anglicane) sau cu privire la biserica protestantă liberă – ea niciodată nu a întrebat: crezi tu în episcopat[1], în voluntarism [2] sau în Biserica lui Dumnezeu? Este adevărat că în timpurile de odinioară cineva, care mărturisea pe Hristos, era alungat afară de iudei şi de naţiuni şi devenea subiectul vrăjmăşiei pentru toată lumea. Şi nu era un mijloc de protecţie neînsemnat, dacă oamenii mărturiseau pe Hristos, dar ei nu credeau cu adevărat în El. Dar dacă un om prin auzirea cu credinţă primea Duhul Sfânt, el era imediat un mădular al acestui singur trup şi era recunoscut ca atare. De ce aceasta să nu fie valabil şi astăzi? Sunt eu nemulţumit cu înţelepciunea lui Dumnezeu? Vreau eu să înlocuiesc Cuvântul Său sau am îndeajuns fără El sau sunt chiar împotriva Lui?
Nu se constituie o sectă, dacă se acţionează potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Dar este o sectă dacă se fac abateri de la Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea întrebarea este: Care este intenţia lui Dumnezeu referitoare la Biserica Sa? Cum doreşte El, ca noi să ne strângem? Vreau eu să primesc pe toţi creştinii adevăraţi – persoane, despre care toţi cred că sunt întorşi la Dumnezeu? Fără îndoială este necesar să fie daţi afară, dacă dovedesc că nu sunt întorşi la Dumnezeu; căci nu există nici un caz posibil de rău, la care să nu se poată aplica Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel nu există nici cel mai neînsemnat motiv să se introducă vreo regulă nouă sau prescripţie din partea oamenilor. Dacă oamenii nu sunt spirituali, nu vor păstra mult timp unitatea Duhului. Curând vor găsi un motiv să descopere ceva fals. Însă aceia care ţin cu tărie, că Hristos este centrul unităţii Duhului, nu sunt o sectă şi nici nu pot deveni, oricât de grav ar fi cu despărţirile, partidele şi sectele împotrivitorilor lor. Este foarte trist că sunt din aceia care se condamnă singuri, prin aceea că pleacă, însă este cu atât mai binecuvântat pentru aceia care rămân, şi cu toate acestea au credinţă, răbdare şi har. Apostolul spune, când scrie credincioşilor din Corint: „Trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate între voi cei aprobaţi” (1 Corinteni 11.19). Aceştia erau oameni care în timpul acela au rămas cu hotărâre tare de inimă la Domnul. Fie ca şi despre noi astăzi să fie adevărat aceasta! Eu resping faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este făcut fără efect sau că eu astăzi în vreun fel oarecare sunt mai mult legat de păcat decât atunci.
Unitatea Duhului, pe care credincioşii din Efes ar fi trebuit s-o păstreze, este unitatea pe care Dumnezeu o pune pe toţi copiii Săi. Dacă Cuvântul a născut din nou sufletul meu prin Duhul Sfânt; dacă prin Cuvânt eu cunosc pe Mântuitorul meu şi pe Tatăl meu; dacă ştiu că eu am nevoie de Cuvânt pentru curăţirea zilnică a sufletului meu, ca mijloc pe care Dumnezeu l-a dat în acest scop – să spun eu atunci, că eu nu trebuie să împlinesc Cuvântul ca mădular al trupului lui Hristos în Adunarea lui Dumnezeu, unde El locuieşte în Duhul? Dacă sufletul meu recunoaşte autoritatea divină a Cuvântului, vai de mine, dacă nu mă orientez în toate lucrurile după acest Cuvânt. Dumnezeu doreşte ca noi să fim atenţi şi cu grijă să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Nu este unitatea duhurilor noastre, ci este unitatea Duhului. Nu este un gând serios faptul, că Duhul Sfânt este cel care face unitatea? Nu ar trebui să ne păzim de tot ce ar putea să-L întristeze? Domnul nostru a acordat o importanţă deosebită tuturor celor referitoare la Duhul Sfânt. Şi noi ar trebui să facem la fel, dacă suntem înţelepţi. Dacă Duhul Sfânt este pe pământ cu scopul acesta, El va fi un test divin, dacă noi suntem gata să-L onorăm sau nu. Unii ar putea spune acum: cine primeşte pe toţi creştinii, fără să ceară de la ei o promisiune pentru viitor, acela va primi tacit sau probabil categoric şi pe un soţinianer sau arianer. Însă pe aceştia eu nici măcar nu i-aş recunoaşte ca creştini.
Pe ce este Biserica întemeiată? „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?”, întreabă Domnul în acelaşi capitol în care El pentru prima dată se referă la faptul că El doreşte să zidească Adunarea. „Tu eşti Hristosul”, spune un ucenic, „Fiul Dumnezeului celui viu.” Şi ce răspunde Domnul? „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.15-18). Aceasta ne arată, că noi ar trebui să ne preocupăm foarte intens cu sufletele, dacă ele cu adevărat cred şi mărturisesc în faptă şi adevăr gloria divină a Domnului Isus Hristos. Dacă în privinţa aceasta descoperim cea mai neînsemnată nepăsare, ar trebui să avem îndoieli cu privire la acest suflet. Noi nu avem nici o bază să primim pe cineva ca creştin, care lezează curăţia, gloria sau puritatea Persoanei lui Hristos. Biserica este întemeiată pe Hristos Fiul lui Dumnezeu: dacă această stâncă este zguduită, atunci totul este zadarnic: „Dacă sunt distruse temeliile, ce va face cel drept?” (Psalmul 11.3). Să lezezi pe Hristos înseamnă să lezezi fundamentul pe care se sprijină Biserica lui Dumnezeu.
Dar acolo unde cineva mărturiseşte cu adevărat şi sincer pe Hristos şi prin această mărturisire se recomandă conştiinţei voastre ca fiind de la Dumnezeu, atunci primiţi-l, căci şi Dumnezeu l-a primit. El poate fi un baptist sau unul care botează copiii; nu contează, primiţi-l. Dacă el trăieşte în păcat, mai trebuie eu atunci să spun că Hristos şi beţia şi aşa mai departe, nu se potrivesc împreună? Credinţa în Fiul lui Dumnezeu nu se potriveşte umblării în întuneric. Indiferent cum cineva vorbeşte despre Hristos, dacă el cu această mărturisire leagă desconsiderarea gloriei morale a lui Dumnezeu, prin faptul acesta el dovedeşte că el nu este născut din Dumnezeu. Simon vrăjitorul gândea că el ar putea primi cu bani darul lui Dumnezeu. Acum cineva va spune: aceasta era o greşeală. Desigur era o greşeală, însă această greşeală era decisivă şi a dovedit că el nu putea avea viaţă din Dumnezeu. De aceea el, cu toate că era botezat, nu a fost primit ca mădular al trupului lui Hristos. Nu avem nici un motiv să presupunem că el a luat parte la frângerea pâinii. În astfel de împrejurări botezul nu ar fi nici un motiv ca Adunarea să primească pe cineva, pe care ea nu-l vede ca fiind credincios.
Aceasta arată într-o oarecare măsură caracterul sau limitele unităţii Duhului. Căci Duhul Sfânt, care cheamă sufletele şi le face capabile să mărturisească pe Hristos, niciodată nu-i lasă să umble în murdăria răutăţii lor proprii. Dacă un credincios cade într-un păcat, care are un anumit caracter, el trebuie dat afară. Ceea ce este strict personal, ar trebui tratat personal. Ar fi revoltător, dacă toate greşelile le-am trata la fel. Dorinţa noastră cea mai nobilă ar trebui să fie, prin aceea că îndreptăţim pe Dumnezeu, să aducem din nou pe cineva pe drumul corect.
Biserica mărturiseşte despre harul dumnezeiesc, şi misiunea ei este atât să caute binecuvântarea celor nemântuiţi, cât şi restabilirea creştinilor care s-au abătut. Năzuim noi, să păstrăm unitatea Duhului? Cum s-a ajuns, ca creştinii să alcătuiască asociaţii diferite? Pentru ce au ei nevoie de regulamente omeneşti şi de organizaţii noi, dacă doresc să trăiască cu orice preţ Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ne dă o poruncă, atunci nu mai avem nevoie de alte porunci. Eu am nevoie de porunca Lui în toată puterea ei, pentru ca să fiu capabil să prezint oamenilor adevărul şi să le spun: „Aceasta este voia lui Dumnezeu”. Este bine sau înţelept să se renunţe la aceasta? Dumnezeu a scris ceva cu privire la toate întrebările morale, prin care El vrea să conducă pe copiii Săi. Acţionăm noi conform acesteia? Cineva ar putea întreba: Şi tu, eşti tu desăvârşit? Eu răspund: noi ne ostenim să păstrăm unitatea Duhului în pace. Căutăm sincer să ne supunem voii lui Dumnezeu. Te osteneşti şi tu?
Întrebarea centrală pentru fiecare copil al lui Dumnezeu este: mă ostenesc eu să păstrez unitatea Duhului? Şi o fac potrivit lui Dumnezeu sau după propriile păreri? M-am predat eu voii Sale? Noi trebuie să fim ascultători de El. Avem poruncile Lui, şi suntem răspunzători să le împlinim, prin aceea că ne supunem Aceluia căruia Îi aparţinem şi căruia trebuie să-I slujim. Este valabil, să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Dumnezeu formează Adunarea Sa din toţi aceia care Îi aparţin. Unitatea nu constă în aceea, că creştinii ţin cu tărie la părerile lor personale despre una sau alta; ea constă mai degrabă în aceea, că Duhul ţine cu tărie la propria Sa unitate, respectiv la ceea ce Hristos este pentru ei, şi nu la punctele în care ei se deosebesc.
Dacă vrem să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii, atunci trebuie să fim conştienţi că Duhul Sfânt glorifică numai pe Hristos. Noi nu putem provoca mai multă bucurie Tatălui, ca atunci când înălţăm pe Fiul; şi noi nu putem să-L întristăm mai mult, decât atunci când desconsiderăm pe Fiul Său. Dacă ne ţinem cu tărie de Hristos, atunci totul este în siguranţă. Prin aceasta unitatea ajunge la acelaşi numitor.
Nu este vorba de a constrânge pe oameni să renunţe la convingerile lor şi să primească pe ale noastre, oricât de corecte ar fi acestea. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă în Numele lui Hristos baza pe care noi putem cuprinde pe toţi credincioşii, chiar dacă ei sunt slabi şi plini de prejudecăţi. Vrem să ne păzim, să fim îngrijoraţi mai mult de prestigiul nostru sau de ceea ce ne place, decât să facem voia Sa. Nu vrem să fim mândri de cunoaşterea noastră sau de ceea ce am realizat probabil în practică. În loc de aceasta vrem mai bine să privim la Domnul, pentru ca noi în credinţă, îndelungă-răbdare şi răbdare să recunoaştem pe fiecare mădular adevărat al lui Hristos precum şi pe fiecare din slujitorii Lui, oriunde s-ar afla ei. Să ţinem în felul acesta la unitatea Duhului în legătura păcii şi să fim atenţi s-o păzim, oricare ar fi greutăţile; şi cu siguranţă ele sunt mari. Credinţa nu vede un singur Duh şi trupuri diferite; ea cunoaşte numai un singur trup. Vrem să avem răbdare cu alţii, care în privinţa aceasta nu văd clar sau văd dublu; vrem să ţinem cu tărie la Numele lui Hristos, şi vrem să fim foarte precauţi cu noi înşine, să nu numim bun ceea ce este împotriva Lui.
Efeseni 4.4-6: Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi.
Aceasta este binecuvântarea noastră vie în Hristos: „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5.30). Imediat se adaugă: „un Duh”; căci Duhul Sfânt a realizat aceasta. Şi noi sperăm să putem savura în curând la Hristos ceea ce suntem acum prin puterea Duhului Sfânt. Această unitate o vom realiza pe deplin şi desăvârşit în cer în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este prima unitate.
Este o diferenţă faţă de versetele următoare. Versetul 4 este un caracter al unităţii, versetul 5 este un alt caracter şi versetul 6 este al treilea caracter; aceste unităţi concentrice devin mai cuprinzătoare. „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre.” Acestui trup nu-i aparţine niciunul care nu a fost născut din nou şi botezat prin Duhul Sfânt. Acest un singur trup este fără îndoială pe pământ. El este acum o realitate divină independent de gloria pe care el o va avea cândva în viitor. Însă în versetul 5 avem mai mult o unitate în exterior, un domeniu al mărturisirii, care este mai mare decât puterea spirituală reală. Aici apare „Domnul” pe prim plan; şi cândva vor fi mulţi care vor spune: „Doamne, Doamne, nu am prorocit noi în Numele Tău?”
De aceea auzim în continuare despre „un singur Duh”, prin care se înţelege credinţa creştină. Când vorbim despre credinţă ca mijloc prin care noi venim în relaţie cu Hristos şi prin harul lui Dumnezeu devenim salvaţi, atunci aceasta niciodată nu este numită o singură credinţă. Prin această expresie se exprimă credinţa comună, pe care toţi creştinii o mărturisesc, şi anume în contrast cu religia sau cu Legea iudeilor şi cu idolatria păgânilor. Corespunzător la „un singur Domn, o singură credinţă” urmează „un singur botez”, căci fiecare, care a mărturisit că crede în Hristos, a fost botezat cu apă. Simon vrăjitorul a mărturisit cu numele că aparţine lui Hristos şi a fost botezat, cu toate că el a dovedit curând că nu era creştin. Deci versetul 5 nu ne dă unitatea a ceea ce este real şi sfânt şi de durată, ci unitatea mărturisirii creştine.
În continuare avem în final: „… un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi” (versetul 6). Este clar, că aici avem un domeniu şi mai larg. Sunt o mulţime mare de oameni care nicidecum nu mărturisesc pe Hristos. Majoritatea oamenilor trăieşte în continuare cu idolii lor, cu toate că există Legea şi Evanghelia. Nu este aici nici o revendicare? Noi cunoaştem „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi”. Aceasta înseamnă, că există un Dumnezeu personal: în nici un caz nu este gândul că totul este Dumnezeu. Aceasta este necredinţă în forma cea mai gravă sau pantheism. Noi cunoaştem „un singur Dumnezeu”, nu o mulţime de zeităţi ca păgânii, ci „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor”. Iudeii nu au crezut, că El era Tatăl tuturor, şi nici măcar Tatăl naţiunii alese, ci mai degrabă Domnitorul lor, şi anume Jahve. Revelaţia creştină aduce pe Dumnezeu şi pentru noi la lumină într-un caracter nespus de mare, precum şi mult mai intim. Dar şi mai mare în sensul că El cuprinde toate creaturile: „… un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi (autoritatea Sa supremă şi purtarea de grijă, dar mai mult decât aceasta) şi în noi toţi”. Aici avem o legătură strânsă cu unii şi nu cu toţi. Căci nu se spune: „în toţi”, ci: „în noi toţi”. Duhul Sfânt vorbeşte despre relaţia minunată cu Hristos. Cât de desăvârşită, de frumoasă şi ordonată este această prezentare a unităţii în Hristos şi în jurul lui Hristos, Domnul nostru.
Adnotare
[1]În privinţa aceasta este vorba de instalarea de episcopi pentru rezolvarea chestiunilor bisericeşti.
[2]Este vorba de respingerea amestecului statului în chestiunile bisericeşti.
Tradus de la: Die Einheit des Geistes
Preluuat din: Lectures on the Epistle of Paul, the Apostle, to the Ephesians, with a new Translation.
Traducere: Ion Simionescu
Ce citesc?
Ce citesc arată ce sunt.
Charles Henry Mackintosh
„Ce citesc?” – „Ce ar trebui de fapt să citesc?” – Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare credincios. Întrebările acestea conţin mai mult decât noi vrem să recunoaştem. Fiecare din noi trebuie să-şi răspundă sincer la aceste întrebări. Un proverb cunoscut spune: Arată-mi prietenii tăi şi eu îţi spun ce eşti tu. Noi am putea să spunem la fel de bine: Arată-mi raftul tău de cărţi şi eu îţi spun unde te afli. Sau exprimat altfel: Arată-mi ce cărţi, ce publicaţii şi ce ziare citeşti şi eu îţi spun care este starea ta spirituală.
Un indiciu alarmant
În mod deosebit creştinii tineri simt deseori o împotrivire lăuntrică faţă de lectura creştină sănătoasă (aceasta se întâlneşte de astfel şi la creştinii în vârstă!). Lectura creştină bună stă neluată în seamă pe raftul de cărţi, în timp ce ziarele, publicaţiile şi romanele sunt devorate în mod regulat – o dovadă că viaţa spirituală este pe un nivel foarte scăzut. Care este situaţia cu viaţa mea spirituală dacă eu nu găsesc niciun moment să citesc Biblia, însă petrec ore în şir citind alte lecturi? Dacă spun că Îl iubesc pe Domnul Isus, dar nu iubesc cuvântul Lui, atunci ceva la mine nu este în ordine.
Cititul este hrană
Ceea ce eu citesc arată starea mea morală, spirituală şi sufletească; pe de altă parte, o carte, pe care eu o citesc, îmi dă hrană. Prin citit omul meu lăuntric este hrănit. De aceea aceste întrebări sunt aşa de importante pentru un creştin: Ce citesc? Cu ce este hrănit omul meu lăuntric? Dau eu hrană naturii vechi sau naturii noi?
Sunt eu maturizat spiritual?
„Ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi” (1 Petru 2.2). Aşa precum este normal ca un copil să crească corporal, la fel este normal ca un credincios să crească spiritual. Dacă un credincios nu creşte spiritual, nu este în ordine cu el. Desigur pentru aceasta sunt multe motive. Dar o cauză constă fără îndoială în aceea că un astfel de credincios nu doreşte (asemenea unui prunc nou-născut) după laptele bun, nefalsificat al Cuvântului lui Dumnezeu. Urmarea este: el are puţină cunoaştere de adevărurile Bibliei. Să ne întrebăm personal: Cum pot eu creşte spiritual, dacă eu neglijez cititul în Biblie, însă devorez regulat alte cărţi, publicaţii, ziare?
Înseamnă atunci că eu nu mai am voie să citesc altceva?
Dacă vreau să dau hrană naturii mele noi, atunci eu nu pot citi publicaţii şi lecturi superficiale. Desigur poate fi necesar pentru pregătirea mea, pentru profesia mea sau în contextul unor obligaţii oficiale să citesc un ziar, o anumită publicaţie sau anumite cărţi. Însă întrebarea este dacă eu găsesc cu adevărat desfătare, plăcere, bucurie şi deconectare în astfel de lectură. Devin eu întărit spiritual prin astfel de lectură? „Mana ascunsă” sau „grâul ţării Canaan” nu le voi găsi în astfel de lectură (Apocalipsa 2.17; Iosua 5.11).
Urmarea hrănirii false
De ce viaţa noastră spirituală se află deseori pe un nivel aşa de scăzut? Cauza poate consta în aceea, că noi ne hrănim cu hrană falsă. Citim prea puţin în Biblie şi ne adâncim prea mult în literatură fără valoare! Cum ar putea să-i meargă bine sufletului meu (simţămintelor mele, dorinţelor mele, poftelor mele), dacă viaţa divină nu creşte în mine, dacă eu nu iubesc Biblia sau cărţile care explică Biblia? De fapt eu nu-mi pot imagina că un creştin, care se află într-o stare spirituală bună, citeşte cu mai multă plăcere lectură superficială decât de exemplu o carte care poate întări viaţa spirituală.
O stare spirituală normală
Sunt convins că un creştin sincer este acela care iubeşte pe Hristos; este acela care vrea să crească în lucrurile spirituale; este acela care doreşte cerul şi lucrurile cereşti; este acela care citeşte cu râvnă Sfânta Scriptură; este acela care se foloseşte recunoscător de cărţile bune. El doreşte să fie „înţelept faţă de bine şi simplu în ce priveşte răul” (Romani 16.19b). El ştie că el trebuie „să se ferească de orice formă a răului” (1 Tesaloniceni 5.22). Aceste lucruri sunt de cea mai mare importanţă pentru fiecare credincios. Am sentimentul că eu trebuie să scriu despre această temă în mod deosebit cu privire la scaunul de judecată al lui Hristos, înaintea căruia noi toţi vom sta odată. Iubite cititor, te rog să eviţi lectura uşoară, superficială; ţine-te departe de astfel de lectură!
Unele întrebări
Dacă vreau să iau în mână o carte, un ziar sau o publicaţie, atunci ar trebui să mă întreb întâi pe mine însumi:
- Doresc eu ca Domnul să găsească aceasta în mâna mea, când El revine?
- Pot eu duce această lectură în prezenţa lui Dumnezeu?
- Pot eu să-I mulţumesc pentru ea?
- Pot eu să-L rog pentru binecuvântare, dacă citesc această carte? Pot citi eu această lectură spre glorificarea Numelui Domnului Isus?
Dacă nu pot răspunde cu „da” la aceste întrebări, atunci ar fi mai bine să las la o parte această lectură şi să mă ocup cu Cuvântul lui Dumnezeu sau cu o carte spirituală bună. Atunci sufletul meu va primi hrană, voi creşte în har, şi va creşte cunoaşterea mea, dragostea mea pentru Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos şi în viaţa mea vor creşte roadele dreptăţii – spre glorificarea lui Dumnezeu.
Trebuie să citim numai Biblia?
Sunt şi credincioşi care vor să citească numai Biblia şi resping orice altă lectură. Ei sunt de părerea că tot ce ei au nevoie pot găsi în cartea unică în felul ei a lui Dumnezeu; că Duhul Sfânt vrea să-i călăuzească în tot adevărul şi că scrierile omeneşti ar fi mai degrabă un obstacol decât un ajutor. Aceasta trebuie s-o decidă fiecare pentru sine însuşi. Eu personal nu am această părere. Cineva, care vrea să fie aşa de independent, face o mare eroare. Eu mulţumesc Domnului în fiecare zi pentru mijloacele de ajutor, pe care El ni le-a dat prin scrierile slujitorilor Lui. Dacă cineva refuză să citească scrierile celor credincioşi împreună cu el, atunci el ar trebui de fapt să refuze să asculte mesajele acestor credincioşi, atunci când ei slujesc prin cuvânt!
Pe de altă parte noi nu ar trebui să cădem de pe cal şi să facem greşeala să gândim că noi nu mai trebuie să citim Biblia, dacă mergem cu fidelitate la orele de strângere laolaltă, când mergem să ascultăm predici şi când studiem cărţi spirituale. Aceasta este desigur la fel de greşit. Biblia însăţi trebuie să rămână numărul unu. Noi trebuie să cunoaştem Biblia ca ghid pentru viaţa noastră şi ca armă împotriva atacurilor duşmanului. Noi trebuie să fim aşa cum erau credincioşii din Bereea şi zilnic să cercetăm Scripturile să vedem dacă cele spuse sunt în concordanţă cu Ele (Faptele apostolilor 17.11).
Noi avem nevoie unul de altul
Noi avem nevoie unul de altul, noi trebuie să ne ajutăm reciproc. Căci noi suntem legaţi unul cu altul „prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei” (Efeseni 4.16). Dumnezeu a dat Adunării păstori şi învăţători. Ei ne îndreaptă atenţia spre concordanţa cărţilor Bibliei, ei ne explică texte grele, ei ne păzesc şi ne păşunează prin Sfânta Scriptură. În felul acesta credincioşii ne pot vorbi, chiar dacă ei au murit. Mulţi credincioşi vor lăuda pe Dumnezeu în veşnicie şi vor mulţumi pentru binecuvântarea pe care ei au primit-o prin cărţi şi pliante. Unii nu au primit niciodată o altă slujbă spirituală decât aceea care a venit la ei prin cărţi şi scrieri.
Nu este Biblia de ajuns?
Desigur, Biblia este absolut suficientă. Dar nu fiecare este aşa de învăţat şi de educat ca să cerceteze adâncimile Bibliei sau să înţeleagă gloriile morale. Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi pe câmpiile verzi ale Sfintei Scripturi, atunci când nu putem auzi nici o predică şi nu putem citi nici o scriere spirituală. Dar nimeni nu va tăgădui că Duhul Sfânt va folosi scrierile slujitorilor lui Dumnezeu ca să întărească pe copiii lui Dumnezeu în credinţa lor. Duhul Sfânt foloseşte slujba verbală şi scrisă a slujitorilor Săi, ca să binecuvânteze pe oameni şi să răspândească adevărul. Eu sunt de părere că cineva face o greşeală fatală dacă el desconsideră slujba prin scrieri. Am observat deseori că cineva devine mărginit, limitat, nematurizat în credinţă şi foarte unilateral, dacă el respinge ajutorul pe care el l-ar putea primi din scrierile oamenilor. De aceasta nu trebuie să ne mirăm, căci un astfel de om nu ţine seama că slujba în scris este o metodă a lui Dumnezeu prin care El vrea să instruiască pe copiii Lui. Noi vrem să ne ajutăm şi să ne sprijinim reciproc şi în această privinţă.
Tradus de la: Was lese ich?
Tradus de la: „What should I read?“
Traducere: Ion Simionescu
DIFERENȚA DINTRE RELIGIE ȘI SPIRITUALITATE
Fotografii de OnlyByGrace & Mitchell Joyce
Aveam de mult în minte ideea de a scrie un articol pe tema diferenței între religie și spiritualitate. Am amânat în primă instanță pentru că nu eram convins de utilitatea și valoarea pe care ar aduce-o în viața ta aceste informații.
Astăzi mi-a revenit în minte ideea. Privind retrospectiv mi-am dat seama că articolul pe această temă se cere scris așa că am trecut la treabă.
Între religie și spiritualitate există o diferență. Cunoașterea acesteia îți crește gradul de conștiență, te face să alegi înțelept, îți dă o privire de ansamblu și nu în ultimul rând îți deschide noi perspective. Intenția mea a fost aceea de a crea un articol cât mai complet și mai clar. Tu ești singurul care poate aprecia dacă mi-a ieșit sau nu, iar de aceea nu o să mai lungesc introducerea, ci o să intru direct în subiect…
Să aruncăm o privire asupra religiilor
Potrivit statisticilor, pe planetă există aproximativ 4200 de religii. Fiecare are sistemul propriu de credințe și dogme, iar majoritatea dintre ele au atât instituții care le reprezintă cât și preoți specifici. Din cele 4200 mi-a fost ușor să aleg unele denumiri de religii de care, cel mai probabil, nu ai auzit niciodată. Am făcut și o listă ca să ne distrăm puțin:
- Babism
- Waldensianism
- Metodism
- Nontrinitarism
- Yazidism
- Tariqahism
- Druzeism
- Din-e Ilahi
- Radnovery
- Dudeism
Mai sus am selectat doar zece denumiri care mi-au atras atenția din cele 4200.
Poate te întrebi cum pot fi atât de multe. Explicația este simplă. Marea lor majoritate sunt derivate din marile religii de bază: creștinism, religia musulmană, hinduism, buddhism și iudaism.
Numele acestora din urmă este posibil să îți sune cunoscut. Ele sunt religiile cele mai răspândite la nivel planetar, iar în cele ce urmează o să le fac o scurtă caracterizare.
Descriere minimală a celor 5 religii majore
1. Hinduism
- Universul este respirația lui Brahman, ființă impersonală, creatoare a Universului.
- Toți zeii religiei nu sunt decât încarnări ale lui Brahman.
- „Salvarea” este reprezentată de eliberarea de lumea fizică.
2. Religia musulmană
- Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, iar Muhammad este ultimul profet mesager al lui Allah.
- Religia musulmană crede și în toți profeții care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Muhammad.
- Dumnezeu nu poate avea fii și este unic(monoteism radical)
3. Creștinism
- Religie monoteistă, însă, unicitatea lui Dumnezeu include divinitatea Fiului Său și divinitatea Duhului Sfânt.
- Mărturisirea credinței în Iisus Hristos.
- Adepții sunt păcătoși chiar din naștere și trebuie să se mântuiască pe parcursul vieții.
4. Iudaism
- Una din cele trei religii mari monoteiste alături de creștinism și religia musulmană.
- Iudaismul începe cu legământul dintre Dumnezeu și Abraham, iar principiile sale de bază se regăsesc în biblia ebraică și Talmud.
- Este religia poporului evreu, și stă cumva la baza creștinismului și islamului.
5. Buddhism
- Inițiatorul poartă numele de Siddhartha Gautama(Buddha).
- Buddha(sau cel iluminat) nu a fost singurul buddha. Se crede că au existat mulți înaintea lui și vor mai exista mulți după el.
- Pilonii învățăturii sunt cele 4 adevăruri nobile.
De ce ți-am spus toate astea? Pentru a deveni conștient de faptul că pe pământ nu există doar câteva zeci de religii, ci mii, fiecare cu sute de mii de adepți.
Acum, după această deschidere de perspectivă, hai să ne îndreptăm puțin privirea asupra spiritualității.
Ce este spiritualitatea?
Urmăream cândva un interviu luat lui Wayne Dyer în care reporterul l-a întrebat care ar fi diferența între religie și spiritualitate. Mi-a plăcut simplitatea și adevărul răspunsului așa că l-am împrumutat.
Dacă ar fi să spun în cuvinte cât mai simple care este diferența între spiritualitate și religie aș spune că religia înseamnă dezbinare, iar spiritualitatea înseamnă unitate.
Nu există o definiție general acceptată a noțiunii de spiritualitate. Sociologii au caracterizat-o cam în felul următor:
Căutare a sacrului. O dimensiune transcendentă în experiența umană descoperită în momentele în care întrebările individuale cu privire la scop și existență își găsesc un răspuns.
Prin urmare dacă ar fi să fac o scurtă sinteză în trei puncte așa cum am făcut pentru cele 5 mari religii aș spune despre spiritualitate următoarele:
- Acceptă toate religiile împrumutând din fiecare anumite aspecte
- Îndeamnă individul la găsirea propriilor răspunsuri
- Nu este insituționalizată
Cu ceea ce ai putut citi până aici, sunt convins că ți-ai cam format deja o idee cu privire la asemănările și deosebirile între cele două noțiuni. Eu am mai făcut totuși o listă edificatoare pentru a elimina orice nedumerire.
Diferențe punctuale între spiritualitate și religie
- Religia are cler. Clerul înseamnă totalitatea preoților unei biserici sau a unui cult.
- Spiritualitatea nu are cler.
- Religia este o instituție. Are clădiri în care adepții se întâlnesc pentru a face diverse activități
- Spiritualitatea nu este o instituție. Templul său este întreg Universul.
- Religia pretinde că deține adevărul absolut. Fiecare dintre religii se pretinde unica cunoscătoare de adevăr.
- Spiritualitatea acceptă că întotdeauna există lucruri noi de înțeles, și acceptă că parte din adevăr există și în religii.
- Religia este închisă noului. Indiferent de noile descoperiri științifice sau de evoluția tehnicii, religia este ne neclintit.
- Spiritualitatea este deschisă noului. Aceasta integrează adevărul religiilor, cel al experienței personale, dar și cel științific.
- Religia este dezbinare. S-au purtat multe războaie în numele lui Iisus Hristos, și au murit oameni. Islamul își poartă și astăzi așa zisul „război sfânt” etc.
- Spiritualitatea este unitate. Ea acceptă că adevărul este atât în întreg cât și în părțile care îl constituie.
- Religii sunt aproximativ 4200.
- Spiritualitatea este una singură.
- Religia te îndeamnă să obții îndrumare de la ceilalți.
- Spiritualitatea te îndeamnă să găsești îndrumare în tine însuți ascultându-ți vocea interioară.
- Religia are un set de legi care nu pot fi puse sub semnul întrebării.
- Spiritualitatea te invită să pui sub semnul întrebării orice după bunul plac, conștient fiind că fiecare acțiune a ta are anumite consecințe.
- Religia te învață frica de Dumnezeu.
- Spiritualitatea te învață iubirea de Dumnezeu și te îndeamnă să îți cauți și să îți găsești pacea interioară.
- Religia încurajează noțiunea de păcat și vină pentru faptele tale trecute.
- Spiritualitatea te invită să trăiești în prezent.
- Religia îți este atribuită la naștere.
- Spiritualitatea este cea pe care tu însuți o găsești.
- Religia te învață ce să faci.
- Spiritualitatea îți sugerează să fii.
- Religia este orientată înspre un rai la care poți ajunge în momentul morții fizice.
- Spiritualitatea te ajută să înțelegi că te-ai născut în acest rai și vei continua să exiști în el chiar și după moartea fizică.
Și lista rămâne deschisă…
În loc de final
Viața este frumoasă pentru că este în totalitate alegerea ta. Și odată ce ai devenit conștient de asta ai făcut un mare pas în drumul tău spre împlinire. Poate pe parcursul articolului ai fost contrariat, nu ți-a venit să crezi sau poate uneori te-ai întrebat unde vreau să ajung sau care este intenția mea.
Am scris articolul pentru că am observat puțină confuzie chiar și în oamenii care citesc acest blog. De multe ori citeam comentariile primite la articole și îmi dădeam seama că persoana respectivă nu prea face diferența între religie și spiritualitate. Așa că mi-am zis că un articol pe această temă este util și poate aduce claritate în viețile multor oameni.
Poți contribui și tu la mai multă claritate în viețile celorlalți printr-un share. Îl poți da foarte simplu folosind butonul din josul paginii. Astfel informația va ajunge la mai multă lume, iar cei care își doreau mai multă claritate în viața lor îți vor fi recunoscători.
Și încă un gând…
Pentru că simt să o fac, țin să îți reamintesc că:
Ești o ființă minunată, parte a întregului în care te-ai născut.
Ești frumos și unic.
Ai capacitatea de a înmulți iubirea dăruind-o.
Nu te subestima, ci trăiește-ți viața experimentând cât mai mult. Fii iubire în mișcare!
Cu drag,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
Principii de credinta

1. Scriptura inspirataSfânta Scriptura, atât Vechiul cât si Noul Testament este inspiratia verbala si plenara a lui Dumnezeu si revelatia sa pentru omenire; un ghid infailibil si autoritar de credinta si conduita. (2Timotei 3:15-17; 1 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:12)
2. Singurul Dumnezeu adevarat Singurul Dumnezeu adevarat s-a revelat pe sine în calitate de Creator al cerului si pamântului si Rascumparator al omenirii. Ulterior s-a revelat ca Dumnezeu în trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. (Deuteronom 6:4; Isaia 43:10,11; Matei 28:19; Luca 3:22)
3. Divinitatea Domnului Isus Hristos Domnul Isus Hristos este Fiul etern al lui Dumnezeu. Scriptura declara: a) nasterea sa din fecioara (Matei 1:23; Luca 1:31, 35) b) viata sa lipsita de pacat (Evrei 7:26; 1 Petru 2:22) c) minunile sale (Faptele Apostolilor 2:22; 10:38) d) lucrarea sa mântuitoare de pe cruce (1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:21) e) învierea sa în trup (Matei 28:6; Luca 24:39; 1 Corinteni 15:4) f) înaltarea sa la dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:9, 11; Faptele Apostolilor 2:33)
4. Caderea omului Omul a fost creat neprihanit, pentru ca Dumnezeu a zis sa: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra!“ Totusi, omul prin propria sa alegere a cazut si a atras dupa sine atât moartea fizica, cât si cea spirituala, care înseamna despartire de Dumnezeu. (Genesa 1:26, 27; 2:17; 3:6; Romani 5:12-19)
5. Mântuirea omului Singura speranta de rascumparare a omului este credinta în sângele jertfei a Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. a) Conditiile mântuirii Mântuirea este primita prin pocainta înaintea lui Dumnezeu si prin credinta în Isus Hristos. Prin spalarea nasterii din nou si înnoirea facuta de Duhul Sfânt, cel credincios este îndreptatit prin har si credinta si devine astfel un mostenitor al lui Dumnezeu potrivit cu nadejdea vietii vesnice. (Luca 24:47, Ioan 3:3; Romani10:13-15 Efeseni 2:8; Tit 2:12; Tit 3:5) b) Dovada mântuirii Marturia interioara a mântuirii este confirmarea directa a Duhului ca suntem fiii lui Dumnezeu. (Romani 8:16) Marturia exterioara consta în trairea unei vieti de dreptate si evlavie. (Efeseni 4:24; Tit 2:12)
6. Actele de cult ale Bisericii a) Botezul în apa Actul botezului prin scufundare în apa a fost poruncit în Scriptura. Toti cei care se pocaiesc si cred în Hristos ca Domn si Mântuitor pot sa fie botezati. Astfel, ei declara înaintea martorilor vazuti si nevazuti ca au murit împreuna cu Hristos si au înviat împreuna cu El la o viata noua. (Matei 28:19; Marcu 16.16; Fapte 10:47-48; Romani 6:4) b) Cina Domnului Cina Domnului este un simbol care exprima împartasirea noastra cu trupul si sângele Domnului Isus reprezentate de pâine si rodul vitei (2 Petru 1:4); o aducere aminte a suferintei si mortii sale (1 Corinteni 11:26); si o partasie a tuturor credinciosilor „pâna la venirea sa“.
7. Botezul cu Duhul Sfânt Toti credinciosii sunt îndreptatiti si trebuie sa caute cu staruinta fagaduinta Tatalui, adica botezul cu Duhul Sfânt, potrivit spuselor Domnului Isus. Aceasta a fost o experienta a bisericii primare. Atunci a venit îmbracarea cu putere pentru o viata de slujire, împartirea darurilor duhovinicesti si folosirea lor în lucrare (Luca 24:49; Faptele Apostolilor 1:4; 8; 1 Corinteni 12:1-31). Aceasta experienta este distincta si ulterioara actului nasterii din nou(Faptele Apostolilor 8:12-17;10:44-46; 15:7-9). Odata cu botezul Duhului Sfânt se experimenteaza o umplere cu Duhul (Ioan 7:37-39; Faptele Apostolilor 4:8), o închinare cu reverenta înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:43; Evrei 12:28; Ioan 4:23, 24), o consacrare reala fata de Dumnezeu si lucrarea sa (Faptele Apostolilor 2:42), o dragoste vie pentru Hristos, pentru Cuvântul sau si pentru cei pierduti (Marcu 16:20).
8. Dovezi fizice ale botezului cu Duhul Sfânt Botezul credinciosilor cu Duhul Sfânt este confirmat de semnul vorbirii în alte limbi dupa cum da Duhul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:4). Aceasta vorbire în limbi este aceeasi în esenta cu darul limbilor, dar diferita în scop si folosire. (1 Corinteni 12:4-10, 28)
9. Sfintirea Sfintirea este un act de separare de ceea ce este rau si dedicare fata de Dumnezeu. (Romani 12:1-2; 1 Tesaloniceni 5:23; Evrei 13:12) Scriptura vorbeste despre o viata de sfintire „fara care nimeni nu-L va vedea pe Dumnezeu“. (Evrei 12:14) Prin puterea Duhului Sfânt, suntem capabili sa împlinim porunca: „Fiti sfinti, caci Eu sunt sfânt“. (1Petru 1:15, 16) Sfintirea se realizeaza înlauntrul celui credincios prin identificarea acestuia cu Hristos în moartea si învierea sa, prin credinta zilnica în Fiul lui Dumnezeu si prin dedicarea întregii fiinte Duhului Sfânt. (Romani 6:1-11,13; 8:1-2, l3; Ga1ateni 2:20; Filipeni 2:12-13; 1 Petru 1:5)
10. Biserica si misiunea ei Biserica este trupul lui Hristos, o locuinta a lui Dumnezeu prin Duhul, având ungerea divina pentru împlinirea misiunii sale. Fiecare credincios, nascut din Duhul este o parte integranta a Adunarii lui Dumnezeu si a Bisericii celor întâi nascuti, care sunt scrisi în ceruri. (Efeseni 1:22, 23; 2:22; Evrei 12:23) Scopul lui Dumnezeu cu privire la omenire este sa caute si sa mântuiasca ce este pierdut, sa i se aduca închinare si sa-i zideasca pe credinciosi dupa chipul Fiului sau, prioritatea existentei Adunarii lui Dumnezeu ca parte a Bisericii este: a) sa fie mesagerul lui Dumnezeu pentru evanghelizarea lumii. (Faptele Apostolilor 1:8; Matei 28: 19, 20; Marcu 16:15,16) b) sa fie un singur trup în care omul se poate închina lui Dumnezeu. (1 Corinteni 12:13) c) Sa fie un canal al lui Dumnezeu pentru zidirea trupului de credinciosi dupa chipul Fiului sau. (Efeseni 4:11-16; 1 Corinteni 12:28; 14:12) Adunarile lui Dumnezeu exista pentru a continua modelul apostolic nou- testamental prin învatarea si încurajarea credinciosilor ca sa fie botezati cu Duhul Sfânt. Aceasta experienta îi împuterniceste: 1) sa evanghelizeze lumea prin puterea Duhului Sfânt însotita de semne supranaturale. (Marcu 16:15-20; Faptele Apostolilor 4:29-31; Evrei 2:3,4) 2) sa experimenteze o alta dimensiune a închinarii înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10-16; 1 Corinteni 12, 13, 14) 3) sa fie receptivi fata de lucrarea deplina a Duhului Sfânt prin manifestarea roadelor si a darurilor si sa lucreze la zidirea Trupului lui Isus Hristos. (Galateni 5:22-26; 1 Corinteni 14:12; Efeseni 4:11, 12; 1 Corinteni 12:28; Coloseni 1:29)
11. Lucrarea credinciosului Domnul Isus a facut chemarea si a pregatit aceasta lucrare din doua motive: evanghelizarea lumii si zidirea Trupului lui Hristos. (Marcu 16:15-20; Efeseni 4:11-13)
12. Vindecarea Divina Vindecarea divina este o parte integranta a Evangheliei. Eliberarea din suferinta se afla în rascumparare si toti credinciosii beneficieaza de aceasta. (Isaia 53:4,5; Matei 8:16, 17; Iacov 5:14-16)
13. Nadejdea binecuvântata Învierea celor care au adormit în Hristos si înaltarea lor împreuna cu cei vii, care au ramas pâna la venirea Domnului, este nadejdea binecuvântata a Bisericii. (1 Tesaloniceni 4:16, 17; Romani 8:23; Tit 2:13; 1 Corinteni 15:51,52)
14. Domnia de 1000 de ani a lui Hristos Cea de-a doua venire a lui Hristos include rapirea sfintilor, care este nadejdea noastra binecuvântata, urmata de întoarcerea vizibila a lui Hristos împreuna cu sfintii lui, pentru a domni pe pamânt timp de 1000 de ani. (Zaharia 14:5; Matei 24:27,30; Apocalipsa 1:7; 19:11-14; 20:1-6) Aceasta domnie milenara va aduce mântuirea natiunii israelite (Ezechiel 37:21, 22; Tefania 3:19-20;Romani 11:26, 27) si instaurarea pacii universale. (Isaia 11:6-9; Psalmul 72:3-8; Mica 4:3, 4)
15. Judecata finala Va fi o judecata finala în care cei mortii vor învia si vor fi judecati dupa faptele lor. Toti cei care nu vor fi gasiti scrisi în Cartea Vietii, vor fi pedepsiti în iazul de foc si pucioasa, care este moartea a doua, împreuna cu diavolul si îngerii lui, cu fiara si profetul mincinos. (Matei 24:46; Marcu 9:43-48; Apocalipsa 19:20; 20:11-15; 21:8).
16. Cerul nou si pamântul nou„Dar noi, dupa fagaduinta lui, asteptam ceruri noi si un pamânt nou în care va locui neprihanirea“. (Isaia 66:22, 23; 2 Petru 3:13; Apocalipsa 21:1)
Cum ne transformă Dumnezeu
de Ney Bailey
Din când în când, cu toţii vedem în viaţa noastră domenii cu care ne luptăm, identificăm aspecte care am dori să fie diferite. Ar putea fi eşecuri morale sau deprinderi care ne-au făcut să descurajăm. Cum doreşte Dumnezeu să abordăm aceste domenii? Există cu adevărat o modalitate de a găsi libertatea şi schimbare adevărată? Da. Ceea ce am înţeles despre harul lui Dumnezeu mi-a dăruit o nouă perspectivă asupra vieţii mele. Şi cred că aceeaşi schimbare majoră se poate petrece şi în viaţa ta.
Când auzi cuvântul „har”, ce îţi vine în minte? Cred că cea mai bună definiţie pe care am găsit-o este cea a autorului Joseph Cooke: „Harul nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât chipul pe care îl poartă dragostea când întâlneşte imperfecţiunea, slăbiciunea, greşeala, păcatul” (Joseph R. Cooke, Free For The Taking – The Life-Changing Power of Grace).
Ce este harul?
Harul este acea calitate din inima lui Dumnezeu care Îl determină să nu se poarte cu noi conform păcatelor noastre, sau să se răzbune împotriva noastră datorită imoralităţii noastre. Este credincioşia lui Dumnezeu faţă de noi, chiar şi atunci când noi nu suntem credincioşi. De fapt, este ceea ce dragostea trebuie să fie întotdeauna când întâlneşte antipatia, neputinţa, insuficienţa, nemeritatul şi condamnabilul. Dumnezeu doreşte să răspundă nevoii fără a face referire la merite. Este un favor nemeritat.
Harul lui Dumnezeu revarsă dragoste, blândeţe, favoare tuturor celor care se încred în El. Nu trebuie să-l dobândeşti. Pentru a putea avea harul lui Dumnezeu, trebuie ca între tine şi El să fie o relaţie de comuniune.
Majoritatea dintre noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu când ne preocupă aspecte din viaţa noastră care ştim că sunt greşite – lucruri precum: decizii neînţelepte, deprinderi, comportament de care ne ruşinăm, domenii în care dorim ca Dumnezeu să ne schimbe, dar unde s-ar putea să ne fie teamă de condamnarea Sa. Dacă L-am primit pe Iisus în inimile noastre, am fost declaraţi ai Lui, iertaţi şi suntem acum sub harul Său. Este harul Său care ne eliberează şi ne schimbă. De aceea este foarte important să cunoaştem ce spune Scriptura despre harul lui Dumnezeu.
Cu toţii suntem conştienţi că înăuntrul nostru avem o parte bună şi o parte rea. Avem o parte pe care am dori să o vadă lumea – atunci când ne comportăm cel mai bine. Şi avem o parte pe care am dori mai degrabă să o ascundem – lucruri de care ne ruşinăm.
Trăim într-o cultură orientată înspre perfecţionare personală. Acordăm o mare parte din timpul şi energia noastră analizându-ne şi încercând să găsim soluţii prin care să facem ca partea rea să devină mai bună. Mergem la cumpărături sau ne concentrăm timpul, energia, banii pentru gimnastică, considerând că aici este partea mai rea, domeniul ce trebuie „perfecţionat”. Şi partea din viaţa noastră pe care nu o putem perfecţiona, sau nu am perfecţionat-o încă, încercăm să o ascundem.
Ascunzându-ne în ruşine
Ai fost vreodată într-o situaţie în care începi să cunoşti pe cineva, şi în gândul tău cel mai profund spui: „Sper că nu va afla acest lucru despre mine?” Sau îi spui unui prieten bun: „Te rog, nu spune aceasta nimănui despre mine.” Când ne începem relaţia cu Dumnezeu am putea gândi că El este ca noi. Credem că este posibil să ne ascundem părţile rele de El. Însă dacă încercăm să ascundem aspecte inacceptabile ale personalităţii noastre, putem pierde legătura cu adevăratul nostru sine şi totodată putem pierde legătura cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu este ca noi. Căile Lui sunt diferite de căile noastre. El nu acceptă partea bună din noi, respingând-o însă pe cea rea. El ne vede ca un întreg. Nu ne vede ca având o personalitate împărţită. El spune: „Nu încerca să faci partea rea mai bună. Este imposibil de unul singur. Nu contează cât de bine poţi face aceasta, niciodată nu va fi suficient de bine, pentru că Eu sunt desăvârşit. Dă-mi Mie atât partea pună, cât şi pe cea rea, şi lasă-mă pe Mine să mă raportez la tine ca la o fiinţă unitară. ”
Cum putem experimenta harul lui Dumnezeu?
Este dificil să înţelegi harul fără să înţelegi legea. Noi vedem legea perfectă a lui Dumnezeu, poruncile Sale, cum doreşte El să trăim… şi dacă suntem oneşti, recunoaştem că nu ne ridicăm la standardul cerut de lege. Ce facem cu legea, cu poruncile lui Dumnezeu? Legea este ca o oglindă pentru noi. Când priveşti într-o oglindă poţi vedea chipul acoperit de noroi şi tu nu ştiai că era acolo. Oglinda nu ne poate scăpa de noroi, dar tu te bucuri cu adevărat că te-ai uitat în oglindă înainte ca să ieşi pe uşă. În acelaşi mod, legea lui Dumnezeu ne descoperă neajunsurile, păcatele, şi noi suntem mulţumitori să le vedem, pentru că astfel le putem aduce înaintea lui Dumnezeu, care se raportează la noi în termenii harului Său. Galateni 3:24 spune: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi drepţi prin credinţă.” Când venim la Hristos ştim că avem nevoie de un Salvator. Adevărul este că pentru întreaga noastră viaţă noi vom avea totdeauna nevoie de un Salvator.
Textul din Evrei 4:13-16 spune: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”
Umblaţi în adevăr şi umilinţă
Putem beneficia de harul divin atunci când venim la tronul harului în adevăr şi cu umilinţă. A nu veni înaintea lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a încerca să ne ascundem şi să fugim de lumina divină.
Voi fi sinceră şi voi împărtăşi cu voi un aspect din viaţa mea pe care a trebuit să îl aduc înaintea Domnului, la tronul harului Său. Domeniul hranei a reprezentat pentru mine o provocare toată viaţa. Nu-mi amintesc să fi avut probleme cu greutatea la vârsta copilăriei, dar îmi amintesc că prin clasa a zecea le auzeam pe prietenele mele de la liceu (care cântăreau mai puţin decât mine) plângându-se de faptul că erau grase. Şi m-am gândit: „Dacă ele cred că sunt grase, iar eu cântăresc mai mult, înseamnă că eu sunt într-adevăr grasă!” Cred că în acel moment cântăream cam 54 de kilograme. Îmi amintesc că de atunci hrana a devenit o problemă constantă în viaţa mea. Iar când mă gândeam la ce nu ar trebui să mănânc, gândul în sine mă făcea să mănânc mai mult.
Mama îmi spunea adesea lucruri de genul: „Cred că hainele ar sta mai bine pe tine ai arăta mai bine în hainele tale dacă nu ai mânca aceasta. De ce nu încerci să slăbeşti?” M-a dus chiar la un medic nutriţionist. Când am plecat la colegiu, ştiind că nu ar trebui să mănânc anumite lucruri, cumpăram mâncarea şi apoi o ascundeam. Ascundeam în dulap batoane de ciocolată Hershey. Odată am ascuns o întreagă prăjitură sub pat. Iar dacă cineva îmi spunea nu ar trebui să mănânc aşa ceva, acest fapt mă făcea să doresc să mănânc de zece ori mai mult din lucrul ce îmi era interzis. Aveam două locuri aproape de campus de unde puteam cumpăra hamburger. Îmi amintesc că mergeam la unul şi comandam cheeseburger, cartofi prăjiţi şi o cola – şi le mâncam acolo. Apoi mă urcam în maşină şi mergeam la celălalt loc de unde puteam cumpăra hamburger şi comandam un alt cheeseburger, cartofi şi un shake. Îmi era jenă să iau aşa de multă mâncare din acelaşi loc, aşa că mergeam în două locuri diferite. Dacă nu aveam prea mult timp la dispoziţie mergeam într-un singur loc şi spuneam: „Să vedem. Eu aş vrea un cheeseburger, cartofi şi o cola.” Apoi spuneam: „Acum, oare el ce spunea că vroia? A, mi-am amintit, el dorea un hamburger, o cola şi cartofi.” Mă purtam ca şi cum aş fi comandat pentru două persoane. Apoi mergeam şi mâncam eu singură totul. Dar eram conştientă că mă ascunsesem şi că minţisem.
Eliberată de ascunzişuri
Când m-am întors la Hristos, El m-a acceptat aşa cum eram şi cu trecerea anilor s-a produs o vindecare treptată a aceste pofte excesive de mâncare. Înainte de convertire, mâncatul excesiv reprezenta o reală patimă, dar cu trecerea anilor Domnul a îndepărtat din viaţa mea, în cea mai marea parte, această problemă
Dar din când în când trebuie să lupt, în special cu gândurile mele. De exemplu, ştiam că voi vorbi în Keystone (Colorado) la o conferinţă importantă a persoanelor necăsătorite şi m-am gândit: „Trebui să slăbesc până merg la Keystone.” Aş fi putut încerca şi chiar aş fi reuşit. Aşa că am gândit: „Bine, voi începe lunea viitoare.” Şi timpul se apropia când trebuia să plec la conferinţă, iar eu încă doream să slăbesc cu aproximativ 5 kilograme. Cu cât încercam mai mult, cu atât realizam de fapt mai puţin. I-am mărturisit frământările mele unei prietene apropiate: „Ştii Kay, sunt într-adevăr descurajată din cauza greutăţii mele. Nu mă simt bine. Mi-ar plăcea să slăbesc măcar cu 5 kilograme înainte de a merge la Keystone.” I-am spus cât cântăream. Ea s-a uitat la mine si m-a întrebat: „Ney, crezi că te vor iubi mai mult la acea conferinţă dacă vei fi ceva mai slabă?” M-am tulburat şi am răspuns: „De fapt, cred că există ceva în mine care crede acest lucru.” Ea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ney, eu te preţuiesc aşa cum eşti. Nu îmi pasă de câte kilograme ai.” Am început să plâng. Prietena mea Kay mi-a arătat ce însemna harul; iar aceasta pentru că mă smerisem şi spusesem adevărul. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Am descoperit o nouă motivaţie lăuntrică, ceea ce m-a ajutat şi să pierd din greutate.
Ceea ce nu a făcut legea, a făcut harul. În Evrei 13:9 ni se spune: „ …căci este bine ca inima să fie întărită prin har.” Dumnezeu va face la fel pentru noi, dacă venim la El cu sinceritate.
Citiţi cu atenţie textul din Evanghelia lui Luca 18: 9-14, unde Iisus rosteşte următoarea pildă: „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”
Umblaţi cu cinste şi credinţă
Dacă refuzăm să ne smerim şi să primim harul lui Dumnezeu, atunci nu poate exista o relaţie între noi şi El. Atunci când venim la Domnul şi îi spunem cât de repede ne prăbuşim în domeniile respective, atunci El ne va răspunde nevoilor noastre prin harul Său. Dumnezeu nu ne porunceşte să ne schimbăm singuri. În schimb, El ne cere să venim la El cu sinceritate şi credinţă, aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre (1 Petru 5:5-7).
Oamenii cei mai sănătoşi sunt oamenii care sunt conştienţi unde greşesc şi în loc să se dezvinovăţească, ei sunt capabili să rostească: „Doamne, ai milă de mine, sunt un păcătos.”
Fariseii încercau din greu să fie sfinţi, să păzească legea, dar motivaţia lor era să îi impresioneze pe ceilalţi. Iisus i-a numit „morminte văruite.” Ei arătau bine pe dinafară, dar înăuntrul lor erau morţi şi în inimile lor erau porniţi împotriva lui Iisus. De exemplu, ei au mers până la extremă în aplicarea legii „să nu faci nici un lucru în ziua de Sabat.” Atunci când Iisus a vindecat pe cineva în ziua de Sabat, fariseii, lipsiţi de orice compasiune, au condamnat gestul lui Iisus.
Uneori ne este mai uşor să avem o relaţie cu legea decât să avem o relaţie cu Domnul. Şi Satana ar prefera mai mult să ne îndreptăm atenţia asupra legii (poruncile lui Dumnezeu) decât să ne îndreptăm atenţia la Dumnezeu.
Dorim să avem parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Atunci trebuie să umblăm în adevăr şi în umilinţă. Apostolul Iacov, în epistola sa, spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (4:6).
Cu câţiva ani în urmă, la sfârşitul unui seminar, a venit la mine o femeie tânără. Faţa ei era întunecată şi părea foarte împovărată şi condamnată. În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că Domnul Hristos era prezent în viaţa ei, dar avea un obicei de care se ruşina foarte mult. A încercat zadarnic, de nenumărate ori, să scape de acel obicei. Nu se putea împotrivi.
În ciuda tuturor eforturilor şi juruinţelor pe care şi le-a făcut, nu se putea desprinde de acel obicei. Iar atunci când ceda ispitei, se simţea îngrozitor şi se considera condamnată. I-am explicat că Satana iubeşte faptul că noi păcătuim şi el iubeşte să ne lovească amintindu-ne acest fapt şi iubeşte să ne condamne. Am întrebat-o dacă i-a spus Domnului vreodată această problemă. Ea a spus că nu. Îi era foarte ruşine de ceea ce făcea, astfel că niciodată nu a venit la Domnul cu problema ei.
[imagine] „……..” (1 Ioan 4:10)
I-am dat următorul sfat: „Data viitoare când se mai întâmplă acest lucru, în loc să stai izolată, în loc să te condamni, aş vrea să îţi foloseşti păcatul pentru a-ţi aminti de dragostea lui Dumnezeu.” I-am spus că următoarea dată când se va confrunta cu aceeaşi problemă, va trebui să o aducă explicit înaintea lui Dumnezeu, spunând ceva de genul: „Doamne, Îţi mulţumesc că Îţi aparţin. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Doamne, sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat. Îmi recunosc păcatul, dar nu pot face alt fel până nu mă învredniceşti Tu. Doamne, îmi încredinţez Ţie voinţa; mă dăruiesc Ţie şi Cuvântului Tău. Oare vei face Tu în mine şi prin mine prin puterea Duhului Tău ceea ce eu nu pot face pentru mine însumi?”
Ne-am rugat împreună şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru harul şi pacea Sa. Era foarte evident pentru mine faptul că ea dorea să se pocăiască de acest păcat şi aşa a fost. Câteva luni mai târziu am primit un bilet de la ea, pentru că o rugasem să îmi scrie despre starea ei. În scrisoarea ei, mi-a spus că a făcut ceea ce i-am spus să facă. Ea a spus: „Ney, sunt uimită de felul cum în aceste câteva luni tot ceea ce mă tulbura a fost diminuat mult, foarte mult comparativ cu ceea ce se întâmpla înainte.” A fost dominată de păcat, dar atunci era în afara harului. În momentul când s-a smerit înaintea Domnului şi înaintea mea şi a adus păcatul în lumina harului divin, Dumnezeu i-a ieşit în întâmpinar.
Crede şi vei primi
„Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.” (Evrei 4:13). Textul din Romani 5:20 spune: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Harul lui Dumnezeu este prezent, dar noi trebui să credem pentru a-l primi. Trebuie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, fiind convinşi că El este gata să ne facă dăruiască harul său. Cineva a spus că trebuie să îndeplinim în mod absolut o condiţie inevitabilă pentru ca harul să producă schimbe în viaţa noastră – trebuie să ne încredem în harul lui Dumnezeu. Ceea ce se cere din partea noastră este să răspundem lui Dumnezeu prin a ne încrede în El. Iar această încredere a noastră în El va declanşa lucrarea Sa de înnoire a vieţii noastre.
Dacă ştiu că Dumnezeu este pe deplin credincios, dragostea Sa este pe deplin reală, bunătatea Sa este de o sinceritate desăvârşită, şi că preocuparea Sa pentru mine înseamnă cu adevărat o viaţă din abundenţă, atunci am credinţa că El va lucra într-un mod care este în armonie cu natura Sa. El se va coborî în adâncul fiinţei mele, acolo unde locuiesc eu cu adevărat. Harul Său mă poate transforma. Această transformare poate atinge cele mai profunde forţe interioare ale inimii mele, dorinţele mele cele mai adânci, şi El mă poate face o persoana nouă. Acesta este lucrul cel mai important pe care Dumnezeu promite să ni-l ofere. El spune: „voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Prin harul Său, Dumnezeu va face în vieţile noastre ceea ce legile exterioare niciodată vor putea face.
Apostolul Pavel le scrie credincioşilor din Corint: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Transformarea este un proces. Atunci când ne vom încrede în Dumnezeu şi vom crede promisiunile Cuvântului Său, El va avea libertatea de a lucra la transformarea inimilor şi minţilor noastre. Dar trebuie înţeles că această transformare nu apare imediat. Ea reprezintă mai degrabă un proces.
Lewis Sperry Chaffe a scris un studiu amplu despre har. La un moment dat, el face următoarea afirmaţie: „Mărturia copleşitoare a Cuvântului lui Dumnezeu este aceea că fiecare dimensiune a mântuirii, fiecare binecuvântare a harului divin în timp şi în eternitate este condiţionată doar de ceea ce este crezut.”
Dumnezeu ne transformă prin harul Său
Atunci cum putem avea parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Venim la Domnul cu slăbiciunile noastre, cu incapacitatea noastră, cu păcatul nostru şi cu eşecul nostru. Alegem să credem dragostea Sa şi capacitatea Sa de a ne schimba, atunci când noi ne odihnim în harul Său. Această alegere a credinţei noastre are drept rezultat creşterea noastră spirituală.
Apostolul Petru le adresează destinatarilor epistolei sale următorul îndemn: „creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3:18).
În pilda Fiului risipitor din Luca 15, fiul risipitor a plecat de acasă, a risipit averea tatălui său, pentru ca în final să realizeze nevoia sa şi posibila bunătate a tatălui său (v.17-19). „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Fiul s-a umilit, s-a ridicat şi a plecat spre casă. Acolo a fost primit cu încredere de tatăl său, dar fratelui mai mare nu i-a displăcut atitudinea tatălui lor. Fratele mai mare, care l-a mustrat aspru pe tatăl său pentru că şi-a revărsat harul peste fiul risipitor, reprezintă legalismul. În spatele atitudinii fratelui mai mare era logica legii: nu a ţinut legea, nu merită harul tău. Dar tatăl continua să îşi iubească fiul risipitor indiferent de ceea ce făcuse acesta
Relaţia cu Dumnezeu este mult mai puternică decât legea. Satanei i-ar plăcea să ne ţină mai mult preocupaţi de lege, cufundaţi în legalism, aşa încât să ne simţim vinovaţi şi condamnaţi tot timpul. Dar Cuvântul Domnului spune în Romani 8:1 „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus.” Sub har noi avem mai mult decât propriile noastre resurse. Avem Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care ne împuterniceşte să facem voia Sa. Viaţa plină de Duhul înseamnă a fi conştient în fiecare clipă de realitatea harului Său. Viaţa plină de Duhul înseamnă să îmi recunosc vina când greşesc şi să vin mereu înaintea lui Dumnezeu cu greşelile mele. Creştem spiritual doar atunci când ne asumăm responsabilitatea păcatului nostru şi îi cerem lui Dumnezeu să ne schimbe.
Pe cruce, Iisus a murit pentru păcatele noastre, pentru răutatea noastră. Noi eram vinovaţi şi El a plătit vina păcatului nostru. Când ne mărturisim păcatele, noi identificăm lucrurile care sunt greşite în viaţa noastră – lucruri pentru care preţul iertării a fost deja plătit prin cruce. A fi un om al lui Dumnezeu înseamnă să rămâne umil şi sincer cu privire la păcatul tău şi a accepta harul divin şi lucrarea de creştere spirituală pe care el o realizează în noi.
John Powell a spus următoarele: „Credem că trebuie să ne schimbăm, să creştem şi să fim buni pentru ca să fim iubiţi. Dar mai degrabă suntem iubiţi şi primim harul Său ca să ne putem schimba, să putem creşte şi să fim mai buni.”
Singurul lucru care limitează vindecarea în viaţa noastră este dat de refuzul nostru de a ne deschide. Pentru a creşte trebuie să rămânem mereu lângă ceea ce este adevărat. Harul lui Dumnezeu ne dă libertatea de a sta înaintea lui Dumnezeu şi totodată de a sta faţă în faţă cu adevărul despre noi înşine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ştiind că suntem iubiţi şi acceptaţi de El pe deplin, El ne cheamă să venim la El cu tot ce avem, pentru a ne putea ajuta să trăim o viaţă de libertate (Ioan 8:32) şi abundenţă (Ioan 10:10).
Nu mai suntem condamnaţi
Îmi aduc aminte de o femeie tânără care a venit la mine pentru consiliere. Descriindu-şi starea, ea îmi spunea că stomacul îi era numai noduri, vina era copleşitoare, şi nu mai putea să doarmă. Era plină de condamnări, o frică şi o umilire incredibilă. Motivul pentru care se simţea astfel se datora faptului că era implicată în imoralitate. Ştia faptul că acea relaţie nu îi era îngăduită. Era prinsă ca într-o plasă, şi îi era teamă să spună cuiva pentru că se temea de o atitudine de respingere. Cu capul plecat, şi-a depănat întreaga istorie. Nu a ascuns nimic pentru că avea nevoie de ajutor. Era plină de remuşcări datorită păcatului ei. S-a căit şi în prezenţa mea şi-a mărturisit păcatul Domnului şi a primit iertarea şi harul Său. Mi-a spus mai târziu că atunci când a venit la mine era într-o închisoare emoţională lăuntrică. Şi ce a găsit când a venit, în loc de respingere a fost dragoste şi acceptare.
Câteva luni mai târziu am primit o scrisoare de la ea, în care spunea: „Lanţurile mele au căzut, uşa închisorii s-a deschis larg. Am înţeles ce înseamnă libertate şi prospeţime. Când am fost în prezenţa ta, eu nu am făcut nimic. Ceea ce mi s-a întâmplat s-a datorat ţie şi a ceea ce eşti tu. Mi-ai arătat dragostea care vine de la Dumnezeu, acceptarea şi iertarea păcatelor mele.” Îi cerusem atunci să fie responsabilă faţă de mine şi mai târziu mi-a spus că nu a perceput responsabilitatea ca o povară. Mai degrabă s-a simţit în siguranţă pentru că a continuat să dea socoteală faţă de persoana care i-a arătat har. A continuat să primească ajutor şi a început să-şi înţeleagă mai bine nevoile personale. A mărturisit că harul a devenit ceva mai mult decât un concept teologic atunci când l-a experimentat în viaţa ei.
Legea care este bună, sfântă şi perfectă i-a descoperit păcatul ca într-o oglindă. S-a umilit şi şi-a mărturisit vina. Şi-a spus adevărul sieşi, mie şi Domnului. Ea a experimentat lucrarea harului atunci când avea cea mai mare nevoie. Aducându-şi păcatul la lumină şi mărturisindu-l înaintea Domnului cu umilinţă şi sinceritate, ea a putut beneficia de harul Său şi a primit eliberarea pentru a putea creşte.
[imagine] Nu există nici o condamnare (Romani 8:1)
Gândeşte-te la propriile tale domenii unde te simţi condamnat sau te temi de respingere… unde simţi că eşti departe de a fi perfect. Avem nevoie să venim la Dumnezeu cu umilinţă şi în adevăr, aducând înaintea Lui acele lucruri în care ştim că ne îndepărtăm cu uşurinţă de legea Sa. Nu trebuie să ne ascundem. Nu trebuie să minţim. Nu trebuie să ne simţim condamnaţi.
„Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)
„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:5-7)
„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Hristos …mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? …Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, …nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:31-39)
Acest articol este extras dintr-o carte publicată de WaterBrook Press © 2004 Ney Bailey. Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă, indiferent de formă sau mijloace, fără o permisiune scrisă. Este permisă trimisă trimiterea acestui articol şi altor persoane, însă doar dacă articolul este însoţit şi de această notă referitoare la drepturile de autor.
Ney Bailey este autoarea cărţii Faith Is Not a Feeling [Credinţa nu este un sentiment] (WaterBrook Press).
Harul lui Dumnezeu
Toţi oamenii cu bun simţ, doresc să fie cinstiţi şi drepţi, având anumite principii în viaţă după care se ghidează. Dar a-i simţit vreodată iubite cititor, că nu poţi fi pe deplin drept ori cât de mult ţi-ai dori acest lucru? Ai simţit vreodată că parcă nicicodată nu este suficient de bine, binele pe care îl faci? Dacă sunteţi o persoană religioasă, ai simţit vreodată că nu puteţi respecta întru-totul legile lui Dumnezeu? Că oricât bine faceţi, tot nu este suficient, sau că puteaţi face mai mult?
Draga cititor, dacă simţi astfel, să şti că există o soluţie la această problemă a imperfecţiuni omului, la sentimentele lui de inferioritate, ineficienţă sau insuficienţă, această soluţie este: Harul lui Dumnezeu!
Astfel pe parcursul acestui material vom vedea câteva aspecte legate de har după cum urmează:
» Ce este harul lui Dumnezeu?
» Cum putem primi harul lui Dumnezeu?
» Cum putem rămâne în har?
» Harul împlineşte toate nevoile omului
» Cum este viaţa trăită prin har şi cum este fără har
- Ce este harul lui Dumnezeu?
Cuvântul „har” din limba română, aşa cum apare el în Biblie vine din grecescul[1]: „kharis” care înseamnă: graţie, dulceaţă, farmec, favoare sau bunătate ne-meritată şi se referă la a primi ceva fără să meriţi, fără să o obţii prin eforturi sau realizări proprii, se mai poate referi la graţiere sau iertare ne-meritată. Iar în ebraică[2] este cuvântul: „heşed”, care este tradus prin: bunătate, bunăvoinţă, favoare (Estera 2:9,Estera 2:17; 2Samuel 2:5; 9:1,3; Psalm 25:6,Psalm 25:7).
Un pasaj biblic care evidenţiază ce este harul, este cel din Romani 6:23, unde se spune: Fiindcă plata [opsonia] păcatului este moartea, dar darul harului [kharisma] lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus”[3]. Astfel plata în greacă „opsonia”, înseamnă literalmente: soldă, acest cuvânt se folosea la plata pe care o primeau soldaţii adică salariu regulat, în contrast cu „kharisma”, care era un dar primit din bunăvoinţa Stăpânului, ca atunci când un soldat primeşte ca primă, o sumă suplimentară ce depinde în întregime de favoarea (harul) Stăpânului.
Pentru a înţelege şi mai bine harul vom apela la două ilustrări pe care le-a dat Domnul Isus. Prima care este şi foarte scurtă însă exprimă bine harul, apare în Luca 7:41-42, unde se spune: „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă nu aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi…”. Observăm din această pildă, dispoziţia cămătarului care îl reprezintă pe Dumnezeu, de a ierta, fără ca datornicii să fi făcut ceva pentru a merita această iertare. Datornicii doar au recunoscut neputinţa lor de a-şi plăti datoriile, au fost iertaţi prin har adică fără ca ei să merite, această pildă o vom dezbate mai pe larg mai târziu. Astfel ideea prezentă în mintea multor oameni, că oamenii vor fi iertaţi după câte fapte bune fac, astfel dacă fac mai multe fapte bune decât rele, la judecată vor primi viaţa veşnică, iar dacă dimpotrivă au făcut mai multe fapte rele decât bune vor merge în pierzare veşnică este falsă!
Acest principiu se aplică în vechiul legământ şi la judecata finală, dar el nu se aplică în epoca creştină, adică de la moartea lui Cristos încoace. Observăm acest lucru din pildă de mai sus, că datornicii nu au avut nimic să-i ofere cămătarului şi au fost iertaţi din bunătate ne-meritată.
O altă parabolă care reliefează bine harul lui Dumnezeu, este cea despre Fiul risipitor, consemnată în Luca 15:11-32, aici se relatează despre un fiu care a cerut de la tatăl său, partea sa de moştenire, iar după ce a primit-o, a plecat într-o ţară îndepărtată unde a risipit toată moştenirea câştigată cu trudă de tatăl său, trăind în destrăbălare. După aceea a început să ducă lipsă şi a fost pus într-o poziţie dezonorantă de porcar pentru a-şi câştiga existenţa. Văzând starea lui umilitoare şi de sărăcie, căci suferea de foame, dorind să se sature cu mâncarea ce o mâncau porcii şi-a venit în fire, dându-şi seama de păcatul lui, şi s-a gândit să se întoarcă la tatăl lui. Cu siguranţă din cauza ruşinii făcute tatălui său şi a risipirii averii lui, cât şi pentru că a dispreţuit privilegiu şi poziţia din casa tatălui şi a desconsiderat educaţia pe care a primit-o, fiul risipitor nu merita să mai fie reprimit.
Cu toate acestea tatăl la primit cu toată iubirea, ba chiar l-a aşteptat întâmpinându-l cu dragoste, îmbrăţişându-l şi acoperindu-l cu sărutări. Ba mai mult, i-a dat îmbrăcăminte şi încălţăminte scumpă, a dat un ospăţ în cinstea reîntoarcerii lui, arătând astfel că-l primeşte nu ca sclav; ci, cu toate drepturile de mai înainte. Acesta este harul, să iubeşti ceea ce nu merită iubit, să ierţi pe cineva care nu poate să-şi răscumpere greşeala prin contra servicii. Această pildă, ilustrează bine căderea omului în păcat şi salvarea lui prin harul lui Dumnezeu. Atunci înţelegem că Dumnezeu întreabă mereu: Unde pot să iert ceva ? Unde pot să-mi pun în aplicare harul? Unde pot vindeca şi ajuta? Dorinţa şi disponibilitatea lui Dumnezeu sunt mereu prezente şi nu este legată de cât de spirituali suntem, însă îndurarea lui devine activă când recunoaştem că nu putem nimic fără harul său. Prin har nu doar suntem iartaţi, ci orice cadou care este bun şi perfect vine prin harul lui Dumnezeu (Iacov 1:16,17), El dăruieşte cadouri pe care noi nu le merităm, şi pe care noi nu le putem plăti şi nu avem voie să le plătim, tot ce ne dă Dumnezeu este har, cine combină harul cu merite personale stinge harul (Romani 11:6). Dumnezeu care este dătătorul harului, ştie exact de ce daruri avem nevoie şi ne oferă binefacerile sale într-o anumită succesiune în raport cu gradul nostru de maturitate spirituală.
Pentru a înţelege cât de mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu şi de ce avem nevoie de el, în primul rând să vedem natura omului şi păcatul.
Omul a fost creat perfect (Deuteronom 32:4), fiind coroana creaţiei lui Dumnezeu, şi o fiinţă superioară faţă de animale (Matei 6:26), deoarece am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26,Geneza 1:27), fiind astfel înzestraţi astfel cu calităţi morale şi spirituale (Coloseni 3:10), ceea ce animalele nu au. Oamenii au fost înzestraţi cu voinţă liberă, astfel ei puteau alege liber binele sau răul (Geneza 2:16,Geneza 2:17; Deuteronomul 30:19), deoarece Dumnezeu doreşte o slujire care să fie de bunăvoie nu robotică (Iosua 24:15). Astfel primii noştri părinţi Adam şi Eva aveau totul la dispoziţie, aveau o grădină, un paradis şi nu duceau lipsă de nimic, cu o singură interdicţie: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:8-24). Din păcate ei au ales neascultarea adică păcatul, care a dus la consecinţe dezastruoase (Ecleziast 7:29; Geneza 3:1-19). Una din consecinţele cele mai dramatice ale păcatului este descrisă în Romani 5:12, şi anume că păcatul duce la moarte, iar aceste consecinţe rele, au fost transmise urmaşilor lui Adam şi al Evei. Astfel păcatul primilor oameni, a făcut ca omenirea să fie despărţită de Dumnezeu din punct de vedere spiritual, şi i-a adus pe oameni într-o stare de degradare spirituală, morală şi fizică care atrage după sine: boala, bătrâneţea şi moartea.
Biblia afirmă următoarele despre oameni: „Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar…căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:9-12,Romani 3:23). de aceea Sfânta Scriptură îl descrie pe om ca fiind: păcătos, nelegiuit, nedrept, viclean şi vrăşmaş cu Dumnezeu (Romani 3:9-12,Romani 8:7; 1Petru 3:18; 4:4), astfel el prin natura lui, prin purtarea lui sau prin anumite fapte bune, cum ar fi mersul la biserică, nu se poate împăca cu Dumnezeu. Biblia arată că omul este corupt, în Iov 14:4; 15:14,16, se precizează: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat ? Nici unul măcar!…cu cât mai puţin fiinţă urâcioasă şi coruptă-omul, care bea nelegiuirea ca apa!”Astfel omul este o fiinţă coruptă, deoarece a moştenit imperfecţiunea de la părinţi noştri: Adam şi Eva, dar şi mai mult decât atât, omul putea de multe ori sa se stăpânească, dar a dat curs păcatului, arătând că inima lui este rea şi nespus de înşelătoare (Ieremia 17:9), iar din ea ies, cum a spus Domnul Isus: „gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7:21,Marcu 7:22). Apăcatele tale au creat o despărţitură între tine, o fiinţă păcătoasă, şi Dumnezeu care este sfânt prin excelenţă. Această prăpastie şi anume păcatul, te desparte de Dumnezeul luminii, slavei si dreptăţii (Isaia 6:3; 59:2; Deuteronomul 32:4; 1Ioan 1:5). Poate crezi că termeni ca: păcătos, necurat, corupt, duşman cu Dumnezeu sunt o exagerare pentru a caracteriza natura umană, dar Biblia nu minte, de asemenea gândeşte-te la faptele şi atitudinile pe care le descrie ca fiind păcat, după cum urmează: uciderea, adulterul, desfrânare, minciuna, furtul, înşelăciunea, lăcomia de bani, zgârcenia, mânia, vorbirea injurioasă, invidia, certurile, vrăjitoria, beţia, petreceri dezmăţate, etc., toate acestea sunt păcate de moarte. (1Corinteni 6:9,1Corinteni 6:10; Galateni 5:19-21; 1:29-32) Este vreun om care să nu fi făcut nici unul din aceste păcate? Iar dacă a făcut cel puţin unul atunci a încălcat toată legea căci este scris: „Căci, cine va păzi toată legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Din această cauză te afli sub condamnarea morţii, deoarece: „plata păcatului este moartea”. moartea în însăşi genele tale fiindcă ai moştenit păcatul după cum se spune în Romani 5:12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.”Situaţia decăderii omului este cu atât mai tragică cu cât nimeni nu se poate auto-salva, sau să răscumpere pe aproapele lui (Psalm 49:6-9).
Este demn de reţinut că nu numai că am moştenit păcatul; ci, de multe ori am dat curs păcatului când puteam să ne stăpânim (1Corinteni 9:24-27).
Având în vedere această situaţie fără ieşire din punct de vedere uman, Dumnezeu în harul lui a intervenit pentru a ne salva din păcat şi moarte, El a făcut aceasta trimiţându-l pe fiul său Isus Cristos care a luat asupra Sa toate păcatele noastre şi a murit în locul nostru, primind pedeapsa pe care noi trebuia să o primim (Isaia 53:3-5). Astfel moartea sa de jertfă a făcut posibilă răscumpărarea omenirii (Romani 5:15-19; Isaia 53:4,Isaia 53:5,Isaia 53:8; Marcu 10:45).
Astfel iubirea cea mare a lui Dumnezeu l-a împins să-şi sacrifice Fiul său cel preaiubit, dând tot ce avea mai scump ca să te împace cu El. Însă cu toate că noi nu meritam,căci suntem păcătoşi, totuşi iubirea lui prin excelenţă, după cum este descrisă în Romani 5:7,Romani 5:8, la împins la acest gest suprem de iubire: „Pentru un om drept, cu greu ar muri cineva; dar pentru cel bun poate că cineva ar avea curajul să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea sa faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”În acest text se scoate în evidenţă faptul că oamenii fac bine şi se sacrifică pentru cei care le-au făcut bine înainte, dar Isus a fost trimis să moară pentru cei păcătoşi care îl întristau şi supărape Dumnezeu, iar Isus rin jertfa lui a constituit un preţ de răscumpărare pentru toţi (1Timotei 2:5). El a murit în locul tău şi al meu, şi astfel noi nu mai trebuie să murim pentru păcatele noastre, ce eliberare! Această jertfă de ispăşire este manifestarea harului lui Dumnezeu (Efeseni 1:6; 2:7).
Dar cum putem să apucăm harul şi binefacerile jertfei lui Cristos?
- Cum putem primi harul lui Dumnezeu?
În primul rând, pentru a primi harul lui Dumnezeu noi trebuie să-l cunoaştem, pentru ca apoi să poată fie luat prin credinţă, acest lucru este subliniat bine în textul din Coloseni 1:5,Coloseni 1:6 unde se precizează: „…aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr.” În acest text se face o legătură indisolubilă între cunoaşterea prin auzirea adevărului şi obţinerea harului, astfel numai cunoscând harul exprimat prin sacrificiul Domnului Isus îl poţi obţine (Ioan 1:16,Ioan 1:17; Romani 3:24). Pentru a înţelege mai bine să facem o ilustrare: închipuie-ţi că stai pe o bancă în parc şi vezi pe jos în jurul tău bucăţi de hârtii împrăştiate, probabil eşti nepăsător faţă de ele sau poate chiar ai un sentiment de repulsie faţă de această dezordine, însă când te uiţi mai bine acele bucăţi de hârtie nu sunt simple hârtii; ci, bancnote de mare valoare, în momentul când conştientizezi sari ca ars şi începi să le aduni, tot aşa este cu harul lui Dumnezeu, cunoştinţa despre har, duce la preţuirea harului şi în final luarea harului, de aceea trebuie să vedem ce ne spune Biblia despre har pentru a-l cunoaşte şi astfel a-l apuca.
Este clar că harul lui Dumnezeu, manifestat prin Cristos, nu îl putem primi prin propriile noastre eforturi, realizări sau fapte bune, căci atunci harul nu ar mai fi har (favoare ne-meritată – Romani 4:2-4; 11:6). Astfel Scripturile precizează clar acest lucru prin cuvintele din Efeseni 2:8,Efeseni 2:9: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: NU PRIN FAPTE, ca să nu se laude nimeni.” Observăm din text, că harul nu-l putem obţine prin faptele noastre; ci, este ceva ce primim în dar fără ca să merităm, deoarece Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ne dă salvarea gratis, în dar. Şi nu numai salvarea ci şi alte daruri, Biblia spune că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl luminilor (Iacov 1:16,17). Ba mai mult, toate lucrurile lucrează spre binele celor cel iubesc pe Dumnezeu, acelor ce sunt chemaţi după planul Său. Sau în versiunea Jerusalem Bible: „Dar ştim că, întorcând totul spre binele lor, Dumnezeu colaborează cu toţi aceia care îl iubesc” ― Romani 8:29. Datorită bunătăţii nemeritate Dumnezeu face ca orice lucru rău să lucreze spre binele nostru. Aleluia!
Iar harul este pentru toţi oamenii, indiferent de naţiune, sex, vârstă, stare socială, etc. (Tit 2:11; Romani 3:22-24). Pentru a primi harul trebuie să ai în vedere următoarele lucruri:
» În primul rând, să recunoşti că eşti păcătos, că nu poţi să te salvezi prin propriile tale eforturi sau fapte bune, tu nu poţi cu nici un chip să-ţi plăteşti răscumpărarea (Psalm 49:7-9). De aceea Dumnezeu nu poate să salveze pe cineva care nu se consideră păcătos, adică nelegiuit şi netrebnic, după cum se spune în Romani 3:10-12 : „…Nu este nici un om drept, nici unul măcar…Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici …”. Doar Duhul Sfânt, te poate convinge că eşti păcătos, poerdut, despărţit de Dumnezeu cu toată religiozitatea ta, doar lucrarea Duhului Sfânt ne poate face să conştientizăm starea noastră de păcătoşi şi vinovăţia noastră în faţa Sfântului Dumnezeu (Ioan 16:8). Numai Duhul Sfânt ne poate ajuta să ne vedem în realitate cum suntem. Fără a avea această experienţă în care să vedem mărimea păcatului şi a întunericului din viaţa noastră, nu putem avea apoi revelaţia pe deplină a harului care acoperă toate aceste păcate din viaţa noastră.
După ce Duhul Sfânt, ne convinge de păcatul nostru, atunci când auzim Evanghelia, acesta ne va îndemna să ne pocăim din toată inimă şi cu sinceritate, adică să ne căim profund, să ne pară rău de gândurile, vorbele şi faptele noastre rele pe care le-am comis, să le regretăm, să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu, cerându-ne iertare de la El prin Domnul nostru Isus care este mijlocitor la Tatăl (Fapte 3:21,Fapte 1Ioan 2:1-2). Apoi să ne schimbăm modul de a gândi şi de a vieţui, să urâm păcatul, să avem scârbă de păcat (Fapte 26:20; Romani 12:9). Să iubim ce iubeşte Dumnezeu şi să urâm ce urăşte El (Psalm 97:10). Pocăinţa adevărată vine ca urmare conştientizării stării noastre de păcat, atunci înţelegem că nu avem merite, şi chiar faptele noastre cele mai bune sunt tot imperfecte, căci nu poate dintr-o fiinţă necurată să iasă fapte curate şi perfecte (Iov 14:4). De aceea, chiar faptele noastre bune făcute înainte de convertire, sunt ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu (Isaia 64:4). De aceea o calitate indispensabilă pentru pentru a ne pocăii sincer, este smerenie şi umilinţa. După aceea, bineînţeles, nu vom mai practica ceea ce este rău, abandonând orice conduită păcătoasă, arătând astfel că ne-am căit cu adevărat de acele păcate, şi Dumnezeu ne va ajuta prin puterea sa în această privinţă (Proverbe 28:13; 1Petru 5:10).
Prin credinţa în jertfa Lui putem fi salvaţi şi declaraţi drepţi, după cum se subliniază în Romani 3:21-25: „Dar acum s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu…,prin credinţa în Isus Cristos, către toţi şi peste toţi cei care cred: nu este nici o deosebire; căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu l-a rânduit să fie ispăşire prin credinţa în sângele lui…”. Astfel credinţa în Isus Cristos, pe lângă pocăinţă ne ajută să obţinem harul şi iertarea lui Dumnezeu. De fapt, Domnul Isus este dreptul tuturor la har, căci jertfa Lui este pentru toţi oamenii, şi ea este completă, perfectă, şi nu mai are nevoie de complectare, ajustare sau perfecţionare, şi îi justifică pe oameni în faţa lui Dumnezeu, oamenii fiind socotiţi drepţi, sfinţi şi perfecţi pe baza acestei jertfe (Evrei 10:10,Evrei 10:14). În consecinţă, nu putem să ne completăm îndreptăţirea prin Cristos cu faptele noastre, căci suntem declaraţi drepţi fără plată, DOAR prin harul jertfei lui Cristos (Romani 3:21-24; 5.12-19; 1Corinteni 130-31).
» Să Îl mărturisim cu gura noastră pe Isus Cristos ca Domn, aceasta este un efect al credinţei din inima noastră (Romani 10:9,Romani 10:10). Astfel pocăinţa şi credinţa se vor manifesta în exterior prin vorbirea noastră, noi pentru că am crezut în Isus vorbim despre Isus (comp. cu 2Corinteni 4:13).
Un alt efect al credinţei noastre şi al căinţei este ascultarea (Ioan 3:36; 14:15), astfel în accepţiunea Bibliei cine nu ascultă nu a primit harul lui Dumnezeu, de ce? Răspunsul îl găsim în parabola din Luca 7:41-47, la care am făcut referire în parte la începutul acestui material, aici se prezintă următorul principiu pe care îl vom parafraza: cui I se iartă puţin iubeşte puţin, iar cui I se iartă mult, iubeşte mult; deci cine a primit harul adică a fost iertat, iubeşte pe Dumnezeu, iar iubirea se manifestă prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu (Ioan 14:15; 1Ioan 5:3), prin urmare primeşti harul (acest cadou extraordinar) acesta produce în tine recunoştinţă, apreciere, care te duce la ascultare de Dumnezeu.
» Următorul pas pentru a intra în harul lui Cristos şi care derivă din ascultare este botezul în apă, pe care îl faci la porunca lui Cristos. Botezul este o scufundare completă în apă, care se face în Numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ (Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:2; 1Corinteni 1:12-13; Galateni 3:27). Botezul în apă este o moarte faţă de păcat şi lume, o îngropare cu Cristos, şi o înviere la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2-3,Romani 6:11; Coloseni 2:12), el duce la îmbrăcarea noastră cu Cristos (Galateni 3:27), şi el mai este răspunsul dat de o conştiinţă bună la dragostea lui Dumnezeu (1Petru 3:21). În botez are loc lucrarea Duhului Sfânt de regenerare, sfinţire şi mântuire (Tit 3:5). Botezul se poate face doar la o vârstă în care poţi înţelege cu adevărat, ce este căinţa, credinţa şi ascultarea şi deci nu poate fi făcut de copiii mici (Fapte 8:12).
În botez, experimentăm naşterea din nou, duhul nostru este curăţit, regenerat, sfinţit, şi noi din acel moment va locui Duhul Sfânt (1Corinteni 6:11; 7:17; 1Petru 1:2; Evrei 10:22). Duhul Sfânt va lucra în botez şi ungerea, înfierea ca copil al lui Dumnezeu, sigilarea, şi vei primi tot atunci arvuna Duhului, gustând în mod anticipat din lucrurile cereşti (2Corinteni 1:20-22; Romani 8:15-17; Efeseni 1:13-14; Evrei 6:4-5; 2Timotei 1:14), cum ar fi: bucuria, pacea şi dragostea (Romani 5:5; 14:17; 2Timotei 1:7).
Acesta lucrare din botez, este o manifestarea a harului, căci atunci simţi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu în inima ta, care este turnată prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Cel care a fost născut din Duhul Sfânt se poate observa din comportamentul lui, care reflectă roada Spiritului, şi pentru că are pe Duhul Sfânt în el, primeşte putere de a nu practica păcatul (Galateni 5:22-23; 1Ioan 3:7-10). Astfel acea persoană care se naşte din nou, care devine o făptură nouă (2Corinteni 5:17), creată după chipul lui Cristos, care va produce fapte bune după cum se spune în Efeseni 2:10: „Căci noi suntem lucrarea lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Deci credinciosul face fapte bune după ce a fost salvat, devenind o creaţie în Cristos şi nu înainte de a deveni o creaţie nouă, şi nu face fapte bune pentru a fi salvat, căci salvarea o primeşte în dar ca favoare ne-meritată; ci, face fapte bune pentru că este salvat din recunoştinţă (2Timotei 1:9; Tit 3:5), de aceea este bine ca toate acţiunile noastre să fie un rezultat al primirii harului.
Până aici am văzut câţiva paşi pe care trebuie să-I facă cineva pentru a primi harul lui Dumnezeu, însă poate cineva s-ar întreba: Dacă harul este favoare ne-meritată, dacă este un cadou pe care îl primeşti fără să-l meriţi, atunci de ce trebuie să ne pocăim de păcate, să credem, să mărturisim cu gura, să ne botezăm?
Pentru a răspunde la această întrebare voi utiliza o ilustrare: undele radio se propagă peste tot, însă ca să beneficiezi de ele pentru a asculta un post de radio, trebuie să deschizi aparatul, să ridici antena, să cauţi frecvenţa respectivă, în mod asemănător harul lui Dumnezeu se răspândeşte peste tot şi se revarsă faţă de toţi oamenii (Psalm 145:9; Romani 3:24; Tit 2:11), dar din păcate, doar unii îl găsesc, doar cei ce deschid radioul, ridică antena şi reglează aparatul pentru a găsi postul de radio potrivit, adică doar cei ce se pocăiesc, cred şi se botează. Astfel cu toate că harul este gratuit, Dumnezeu nu cere nimic conta cost, totuşi ca să apucăm harul, trebuie să ne pocăim, să credem, să mărturisim cu gura noastră, să ne botezăm (Fapte 2:38; Romani 10:9-10), ca şi în cazul undelor, noi trebuie să deschidem radioul, să ridicăm antena, ca să prinem undele şi să beneficiem de radio.
Harul şi salvarea nu ni se dă pentru că noi ne pocăim, credem, mărturisim cu gura noastră sau pentru că ne botezăm, NU. Căci după cum cei de transmit undele radio, nu le transmit deoarece tu sau eu am deschis radioul, ele sunt transmise indiferent de ce fac eu, însă eu nu le pot capta dacă nu fac ceea ce trebuie.
În mod asemănător, harul şi salvarea sunt gratuite, ele pot fi comparate cu un colet poştal, trimis în dar, cadou, dar degeaba este gratuit, dacă nu i-au buletinul de identitate şi nu merg la poştă să scot coletul! Însă nu primesc coletul deoarece am luat buletinul în mână şi am mers la poştă; ci datorită bunătăţii celui care înainte ca eu să-l cunosc sau să fac ceva pentru el, el a trimis coletul. În mod asemănător, Dumnezeu în bunătatea Lui faţă de omenire, L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele mele şi a deschis astfel posibilitatea de a primi viaţa veşnică (comp. cu Romani 5:6-8), indiferent sau independent de ceea ce fac eu. Însă chiar dacă salvarea (mântuirea) este gratuită, este prin har, însă ea nu poate fi obţinută fără pocăinţă, credinţă, mărturisirea cu gura, botez în apă, care sunt mijloace prin care apucăm harul.
Atunci am înţeles cum putem intra sub incidenţa harului lui Dumnezeu, dar să vedem în continuare cum putem rămâne în harul divin? Nu înainte de a a-ţi pune sincer stimate cititor următoarele întrebări: Eşti ferm convins că nu ai merite în faţa lui Dumnezeu şi că eşti salvat doar prin har? Ai crezut în jertfa lui Isus Cristos ca fiind singura modalitate de a primi harul lui Dumnezeu, sau ai încercat să câştigi bunăvoinţa Tatălui ceresc şi prin faptele tale?Iubite cititor, ai recunoştinţă faţă de Dumnezeu ducând o viaţă de ascultare şi sfinţire? Te-ai botezat în apă la o vârstă când a-i înţeles harul lui Cristos şi îmboldit de acesta, ca un semn al recunoştinţei tale faţă de bunătatea ne-meritată a lui Dumnezeu?
- Cum putem rămâne în harul lui Dumnezeu?
Există câteva extreme în această privinţă, unii care susţin că o dată primit harul nu poate fi mai pierdut, unii chiar susţin că noi nu trebuie să facem nimic, căci harul nu este condiţionat de reacţia noastră la har; în timp ce alţii cu toate că predică salvarea prin har, totuşi de multe ori se cade din har, deoarece se caută păstrarea harului prin intermediul fapte, fie din Vechiul Legământ, fie din Noul Legământ.
Trebuie să precizăm din start, că este insuficient să primeşti harul lui Dumnezeu, dacă nu-l păstrezi şi nu rămâi în el, deoarece harul şi salvarea se poate pierde (Galateni 5:4; Evrei 6:4-6; 10:26-29).
Expresia salvare sau mântuire în Scripturi, apare raportat la un credincios, la trecut (2Timotei 1:9; Tit 3:5), la prezent (Filipeni 2:12) şi la viitor (Evrei 10:39). Astfel un om când a crezut în Domnul Isus a fost salvat (Fapte 16:30,Fapte 16:31), dar salvarea fiindcă se poate pierde, trebuie păstrată şi dusă la capăt, rămânând până la capăt în Cristos (Filipeni 2:12; 1Petru 1:9; Ioan 15:1-8), şi în final vom primi salvarea eternă, adică salvarea definitivă fără pericolul de a o pierde. Astfel în viitor creştinii vor primii această salvare definitivă, la venirea lui Isus Cristos, când cei morţi în Domnul vor învia, şi cei vii vor fi răpiţi primind un trup nou glorios şi nemuritor (Evrei 9:28; 1Petru 1:5).
Astfel chiar dacă salvarea şi răscumpărarea se primeşte prin credinţă (Romani 3); noi trebuie să rămânem în Cristos, orice mlădiţă din vie care este tăiată din vie, cu timpul se usucă şi moare, doar rămânând în vie ea are viaţă. Cristos este butucul şi El este viaţa veşnică, rămânând în El, rămânem în viaţa veşnică şi în salvare, dacă păcatul ne desparte de El, atunci pierdem harul şi salvarea (Ioan 15:1-8).
În concluzie, nimeni nu poate rămâne în salvare, dacă după ce a fost salvat, începe să-şi facă de cap, să nu mai fie în unitate cu Fiul. Chiar dacă ai fost salvat dar dacă prin neascultarea ta ai ieşit din Fiul, din butucul de vie, din viaţa veşnică, atunci tu ai luat în zadar harul lui Dumnezeu (2Corinteni 6:1; Tit 2:11). Este ca şi cum ai primi un cadou în care este o Biblie, dar după un timp ai pune Biblia în bibliotecă, s-ar umple de praf, în concluzie ai primit cadoul în zadar, nu-ţi foloseşte, şi prin urmare îl pierzi prin nefolosire, pierzi bogăţia spirituală din Biblie prin necitirea ei.
Însă nu străduinţa ta, nu răspunsul tău la har, îl impresionează pe Dumnezeu, sau Îl obligă să-ţi dea în continuare harul, nu. Factorul primordial de a rămâne în harul lui Dumnezeu este tot harul Său, este faptul că atunci când păcătuieşti apelezi ca la început din nou şi din nou, tot la harul lui Dumnezeu Său, tot la îndreptăţirea prin har şi prin credinţă. Astfel, trebuie să înţelegem din start, că nu putem să ne păstrăm în har, decât trăind prin har, căci dacă încercăm să ne îndreptăţim prin realizări proprii, chiar după ce am fost salvaţi prin har, riscăm să cădem din har sub lege (Galateni 2:21; 3:21).
Astfel dacă noi încercăm să ne păstrăm în har prin fapte bune, atunci harul nu ar mai fi har, după cum se precizează în Romani 11:6: „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul nu ar mai fi har.” Astfel harul rămâne har şi după ce l-am primit, el nu devine favoare meritată, ci este tot nemeritată, să ilustrăm: Un tânăr îi cumpără logodnicei sale un inel, dar îi spune ţi-l dau dacă faci curăţenie prin casă, sapi în grădină, faci de mâncare, etc. Atunci acest inel nu ar mai fi un dar dat din iubire (har), însă dacă îi dă inelul fără să-i ceară nimic în schimb, nici un serviciu, acesta ar fi har. Totuşi logodnica lui văzând că are nevoie de ajutor în gospodărie îi sare bucuroasă în ajutor, aceasta ilustrează bine efectul pe care trebuie să-l aibă harul în cel ce l-a primit, însă ce s-ar întâmpla dacă după ce îşi ajută logodnicul să-i bată apropouri de a-i mai cumpăra ceva pentru că l-a ajutat, oare cum s-ar simţi El? Aceasta facem noi când credem că putem rămâne în har prin fapte, este ca şi cum am încerca să obţinem cadouri de la Dumnezeu forţându-i mâna prin ceea ce facem noi pentru El. Însă deoarece toate cadourile lui Dumnezeu se primesc doar prin har, noi singuri ne lipsim de harul lui, ba mai mult îl jignim pe Dumnezeu, ca şi cum i-am spune: Dumnezeule darurile tale nu sunt ne-meritate, vezi câte am făcut pentru tine ca să-mi dai ceva.
Ba mai mult, insulţi jertfa lui Cristos, căci socoteşti că ea nu-I complectă pentru a obţine favoarea lui Dumnezeu; ci, că tu mai trebuie să o mai complectezi cu eforturi proprii, ceea ce este fals. Acest spirit de a rămâne în har prin fapte, realizări sau lucrări proprii, denotă mândrie, căci cum poţi tu crede că o fiinţă necurată să producă fapte absolut curate? Chiar şi după ce începi să umbli pe cărările dreptăţii şi după ce te-ai deprins cu ele, ai tot nevoie de harul lui Dumnezeu ca să fi socotit drept şi perfect, deoarece nimeni nici după 80 de ani de pocăinţă, nu umblă perfect.
Este adevărat pentru a accepta acest lucru că putem rămâne în har doar prin har, este nevoie de umilinţă, este necesar să-l cunoaştem bine pe Dumnezeu şi dragostea Sa, deoarece ne vine greu să credem că totul Dumnezeu vrea să ne dea gratuit, trebuind doar să acceptăm acest adevăr. Cu siguranţă nu suntem obişnuiţi cu o astfel de bunătate care nu o vedem în lume, poate nici chiar în familiile noastre, de aceea numai cei ce-l cunosc pe Dumnezeu vor primi harul lui şi vor rămâne în el.
Poate ne este greu să acceptăm o astfel de învăţătură, fie că am fost direcţionaţi greşiţi de învăţăturile religiei noastre, fie ne place să ne lăudăm cu realizările noastre spirituale, cu virtuţile noastre, cu teologia pe care o cunoaştem, poate nu ne lăudăm cu voce tare, însă inima noastră este lipită de auto-realizări, însă trăind prin har, toate aceste motive de laudă dispar, după cum se spune în 1Corinteni 1:30-31: „pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: <cine se laudă să se laude în DOMNUL>.” Prin urmare, orice motiv de laudă este îndepărtat, noi putem rămâne în har, acceptând că Cristos este meritul nostru şi factorul care ne menţine în har, de fapt noi trebuie să ne golim de noi înşine, pentru a rămâne în har, cu cât ne golim mai mult de eul nostru, de mândria noastră, cu atâta harul locuieşte în noi.
De aceea, cu cât murim faţă de noi, cu atât Cristos (harul) va locui în noi, după cum se spune în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine. Nu leapăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.” Deci simplu spus cheia pentru a rămâne în har, este să-l laşi pe Cristos să trăiască în tine, murind faţă de păcat şi faţă de orice tendinţă de îndreptăţire prin lege, prin auto-realizări. Iar harul va lucra în noi, după cum se spune în Tit 2:11-12: „Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Da într-adevăr harul este un învăţător prin excelenţă, care ne formează după caracterul Domnului nostru Isus Cristos, dându-ne o gândire cumpătată despre noi (Romani 12:3), o dreptate prin Cristos şi o evlavie care nu atrage atenţia asupra noastră, dar ne îndeamnă la lucrări radicale: „s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie”. Putem trage următoarea concluzie din acest verset, toţi cei care trăiesc în păcat sunt lipsiţi de harul lui Dumnezeu, toţi cei care au harul sunt învăţaţi şi ei o rup cu poftele lumeşti şi trăiesc în epoca actuală cu cumpătare, evlavie şi dreptate. Faptele noastre demonstrază cât de mult ascultăm de har, cât de mult acesta are impact în viaţa noastră. Dar chiar dacă harul va avea multe roade bune în noi, nu ne vom mândri, ci vom spune ca şi apostolul Pavel: „…Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mult mai mult decât ei toţi (decât toţi apostolii la un loc), dar NU EU, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine”.(1Corinteni 15:9-10).
Înainte de a merge mai departe, este esenţial să răspundem la întrebarea: de ce majoritatea oamenilor nu trăiesc prin har, având în vedere că harul este atât de minunat, simplu şi bun?
Motivul pentru care oamenii nu acceptă harul lui Dumnezeu (pe lângă faptul că mulţi nu îl cunosc), este MÂNDRIA, fie mândria de a accepta că eşti păcătos, corupt şi netrebnic în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:9-12,Romani 3:23; Iov 15:16), fie mândria unei persoană religioase, care spune, nu am ucis pe nimeni, nu am dat în cap la nimeni, nu am dat foc la casă la nimeni, sunt mai drept ca majoritatea oamenilor, unui astfel de om este greu să accepte că este păcătos, căci El se consideră mai drept ca alţii. Unde greşeşte el? Că noi nu trebuie să fim mai drepţi ca alţii ca să fim aprobaţi de Dumnezeu, ci noi trebuie să fim drepţi exact ca şi Cristos, care a fost fără păcat numai o astfel de persoană va fi aprobată de Dumnezeu (comp. Matei 3:17 cu Evrei 4:15; 7:25-26)! Este cineva fără păcat? NU! „Căci toţi au păcătuit” (Romani 3:23), şi este suficient să ai o singură călcare a legi lui Dumnezeu, căci ai călcat întreaga lege, conform gândirii divine (Iacob 2:10). Astfel mândria merge înaintea căderii, un astfel de om mândru, nu poate primi viaţa veşnică, căci Dumnezeu o dă doar prin har, celor ce nu o merită şi care recunosc lucrul acesta (Romani 6:23). Unii credincioşi se amăgesc şi cred, că datorită fapte bune evlavioase, datorită lucrarea de predicare a evangheliei, ajutorarea săracilor, sau lucrarea legii, ţinerea sabatului a sărbătorilor, pe care o promovează unele religii, abţinerea de la anumite alimente, diferite posturi, etc. au primit harul, şi nu datorită lucrării complecte de pe Golgota, unde Cristos a furnizat o ispăşire şi îndreptăţire completă şi perfectă, fără a mai fi nevoie de ajustări. Astfel unii se amăgesc şi cred că sunt în har datorită activismului lor, lucrării care o fac, şi uităm că lucrarea pentru Dumnezeu trebuie să fie un rezultat al primirii harului şi nu activăm ca să avem har mai mult, ci activăm după măsura harului primit.
De fapt este o mare diferenţă în a face fapte bune impulsionat de har, atunci acele fapte au un efect maxim, căci tu faci puţin iar puterea lui Dumnezeu se manifestă din plin, pe când, când faci fapte neimpulsionat de har, tu faci aproape totul singur fără Duhul Sfânt şi ajungi la oboseală, trudă şi surmenaj iar efectul este foarte slab sau deloc.
De aceea să dăm la o parte mândria, căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6; 1Petru 5:5), nu este uşor să fim smeriţi, să acceptăm sfinţenia, îndreptăţirea, răscumpărarea, cadou, când putem şi noi să arătăm realizările noastre, nu-i aşa? Problema principală a vieţii noastre este refuzul nostru încăpăţânat de a primi cadouri nemeritate, dorind mereu să obţinem totul noi înşine, să merităm totul prin realizările noastre, să aducem contribuţia noastră, pentru ca apoi să primim cinste pentru ea, astfel harul iese în afara cadrului gândirii noastre. Chiar dacă cel mândru caută ajutor şi cere har, acesta o face în mod formal, cu coada ochiului se uită, dacă nu cumva Dumnezeu îi dă ceva pentru curăţiea lui. Omul mândru, nu a părăsit starea lui de independenţă de mentalitate merituasă, prin urmare acel apel la har, este mai mult sau mai puţin, o propunere de târguială, indicând spre calităţile lui şi după aceea aşteaptă o reacţie de har de la Dumnezeu, ceea ce nu se poate întâmpla căci atunci harul nu ar mai fi har.
În contrast smerenia autentică duce la har, căci prin umilinţă declarăm dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, ea recunoaşte neputinţa şi nevoile noastre şi încetăm să mai ne încredem în noi şi în neprihănirea noastră proprie. Însă Diavolul care este duşmanul nostru şi al harului, încearcă să ne distorsioneze imaginea despre har încercând să ne spună că darurile lui Dumnezeu nu sunt în realitate cadouri, ci note de plată neachitate, sau ne atacă în permanenţă cu ideea: crezi că Dumnezeu este îţi dă viaţa veşnică în dar? Sau crezi că binecuvântările materiale ţi le dă prin har şi nu pe baza faptelor tale bune?
Să fim fermi convinşi de bunătatea lui Dumnezeu crezându-l pe cuvânt, căci indiferent cât de ascultători am fi, binecuvântarea Lui se dă tot prin har, izvorăşte din dragostea Lui necondiţionată. Dumnezeu nu ne dă vreun dar pentru meritele noastre persoanale, ci doar datorită dragostei Lui cele mari.
Trebuie să fim încredinţaţi de asemenea, că harul nu atentează la identitatea noastră, la valoarea noastră ca persoane, ci El ne oferă cea mai bună poziţie, cea mai sigură şi plină de tihnă identitate, identitatea mea datorită harului nu se schimbă, dar dacă identitatea mea este la cheremul faptelor mele, for fi zile când voi fi sus cu moralul (şi pe nedrept aş fi sus căci cu siguranţă în accea zi nu am umblat perfect în dreptate) şi zile când voi fi jos, deprimat şi descurajat (şi pe drept ar trebui să fiu şi mai descurajat de cum sunt, căci fără har, şi nu mai prin faptele mele sunt mai jos decât cred).
Să ilustrăm cum ne ajută harul să avem o identitate stabilă în Cristos. Să ne închipuim o şcoală, unde toţi elevi din prima zi primesc nota 10 în catalog, fără ca să merite, iar atât timp cât ei frecventeaza şcoala unde ei sunt învăţaţi, disciplinaţi, corectaţi, nota rămâne în catalog şi nu se schimbă. Chiar dacă vor fi zile când vor face greşeli, când vor uita lecţia, sau nu o vor şti cum trebuie, când vor falimenta, vor eşua în a se ridica la nivelul cerinţelor profesorului, nota rămâne în catalog şi este un imbold continuu, ca elevii să rămână în şcoală, şi să înveţe, ca ei să se corecteze, să se perfecţioneze. Lupta lor de perfecţionare nu va fi pentru a câştiga nota 10, ci lupta lor va fi să răspundă cu încredere şi recunoştinţă, profesorului care le-a dat nota 10. Să-l cinstească aşa cum el i-a cinstit când le-a trecut nota fără ca ei să merite. Doar dacă ei renunţă, şi părăsesc şcoala pierd nota.
În mod similar, intrând în şcoala lui Cristos prin harul Lui, avem nota 10 în catalog, suntem declaraţi: drepţi, sfinţi, perfecţi prin jertfa Lui (Evrei 10:10,Evrei 10:14; 1Corinteni 1:30-31). Noi trebuie să rămânem în şcoala Lui, să ne lăsăm învăţaţi de El, chiar dacă vor fi zile când vom asculta sau zile când nu vom asculta, când vom asculta pe jumătate, sau când vom eşua, când vom falimenta în viaţa de creştin, nota rămâne în catalog, atât timp cât eu rămân în şcoala Lui, şi doresc să fiu învăţat de El, doresc să mă corectez, să mă perfecţionez, să cresc, să învăţ din greşeli. Doresc această creştere nu ca să-mi obţin nota, nici măcar ca să m-o menţin în catalog, ci doresc să răspund cu încredere şi recunoştinţă, Învăţătorului cel mare, care mi-a dat harul de fi socotit drept şi perfect în faţa Tatălui. Să-l cinstească aşa cum el m-a cinstit, când a trecut în dreptul meu dreptatea Lui, în dreptul fărădelegilor mele, sfinţenia Lui, şi când El a luat nelegiuirea mea şi mizeria mea, şi mi-a dat curăţirea Lui, fără ca eu să merit. Doar în momentul în care nu mai mă las învăţat de El, ies din şcoala Lui, predau armele şi nu mai mă lupt pentru creşterea mea spirituală în Cristos şi voi rămâne în această stare, în afara şcolii lui Cristos, voi pierde HARUL şi Îl voi pierde şi pe Învăţătorul şi Salvatorul.
Trebuie să înţelegem, că nu datorită ascultării mele Dumnezeu continuă să-mi lase acest dar: salvarea; ci, datorită bunătăţii Lui nemeritate, însă dacă eu nu răspund, dacă eu nu reacţionez continuu prin ascultare la acest dar, în final îl voi pierde. După cum un om pierde programul de la radio, dacă nu continuă să ţină radioul deschis. Salvarea este prin har, gratuită, un dar fără plată, ne-meritat, un cadou, dar fără ca eu să reacţionez la har, nu pot fi salvat, fără ca eu să mă las continuu învăţat de harul lui Dumnezeu
Întreabă-te sincer la următoarele întrebări: Activezi în biserica ta pentru că doreşti să primeşti mai mult har, sau slujeşti datorită harului primit? Ai gânduri de superioritate faţă de alţii pentru că faci mai mult pentru Dumnezeu decât alţi? Faci fapte bune ca să-ţi menţi nota din catalog? Dar nu ţi-o poţi menţine, pentru că nota 10 este doar pentru profesor, nici un elev nu o poate obţine? Sau te străduieşti, te sileşti la fapte bune, pentru ca să-L onorezi pe Cel ce ţi-a dat harul şi darul fără plată: viaţa veşnică?
- Harul împlineşte toate nevoile omului
Putem spune pe drept cuvânt că Harul lui Dumnezeu este singurul remediu la toate problemele omului, căci viaţa fără har duce la boli spirituale, fizice, sentimentale, psihice, şi singurul lucru care împlineşte toate nevoile omului într-un mod desăvârşit este harul care satisface nevoile fizice, afective şi spirituale ale omului.
Harul satisface nevoile fizice deoarece prin bunătatea lui Dumnezeu există alimentele, această planetă, viaţa, etc.(Psalm 145:7-16; Iacob 1:16-17). Încă de la creiere, omul pe lângă necesităţile fizice a fost inoculat în El, înclinaţia de a se închina unei divinităţi, de a avea o relaţie cu Dumnezeu, de a asculta de porunca lui (Geneza 2:15-17), de asemenea, o altă necesitate a lui, este aceea a propriei valori, a avea o identitate un rost, căci omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27). O altă înclinaţie a omului este de a trăi într-o comunitate, de a avea relaţii cu semenii lui, după cum a avut Adam s-a bucurat când a avut-o pe Eva (Geneza 2:23), ba mai mult Dumnezeu declară: „Nu este bine ca omul să fie singur.” (Geneza 2:18). Să vedem în continuare cum harul împlineşte toate aceste nevoi ale omului.
» Harul ne ajută să avem o bună relaţie cu Dumnezeu: Deoarece harul este o însuşire a Fiinţei lui Dumnezeu (Psalm 145:8; 1Ioan 4:8), astfel a trăi prin har te apropie de Dumnezeu. În primul rând, acceptarea harului şi darul te împacă cu Dumnezeu, şi începi o relaţie prin Cristos. Tot harul te ajută să duci la capăt această relaţie cu Dumnezeu, căci păcatele tale te despart de Dumnezeu (Isaia 59:2), şi după ce ai primit harul, dacă nu apelezi din nou la har vei fi despărţit de Dumnezeu în final. Oare nu dorim noi să fim prieten cu o persoană atât de bună, cu izvorul harului ? Astfel doar prin har ni se împlineşte această necesitate fundamentală a omului: închinarea şi relaţia cu divinitatea.
» Harul ne ajută să avem propria identitate şi valoare: Toţi oamenii îşi caută propria identitate, adică rostul în viaţă, dorim să fim preţuiţi pentru ceea ce suntem, apreciaţi şi doriţi, vrem ca ceilalţi să cunoască propria valoare a fiinţei noastre, iar pentru aceasta apelăm de multe ori fie direct sau indirect, fie pe faţă sau mascat, la a ne scoate în evidenţă valoarea prin realizările noastre. Din păcate toată această muncă obositoare, interminabilă şi plină de eşecuri de a ne scoate în evidenţă valoarea, nu duce la un respect de sine corezpunzător şi la găsirea identităţii şi semnificaţiei noastre. De ce? Pentru că am fost creaţi ca Dumnezeu să stabilească valoarea şi locul nostru, şi El să fie Cel ce ne înalţă şi ne acordă poziţia şi rolul nostru (1Petru 5:6). Da prin harul Său, Dumnezeu vrea să ne încununeze, acesta este răspunsul lui Dumnezeu la sentimentele noastre de inferioritate de nesiguranţă, de respect de sine scăzut. Mai ales cei ce în copilărie au suferit răni sentimentale din lipsa dragostei, a respingerii, a dispreţului, cu mult mai mult aceştia au sentimentul că sunt lipsiţi de valoare, de importanţă şi îi poate împinge în timpul vieţii, la a demonstra celorlalţi, că se înşeală, încercând prin fapte să arate că au valoare. Dar acest spirit de a fi apreciat, de a fi în centrul atenţiei mai mult sau mai puţin, apare în gândurile tuturor oamenilor şi în viaţa lor. Singurul leac pentru această muncă de auto-înălţare epuizantă şi deprimantă (căci aproape niciodată cei din jur nu te vor aprecia la adevărata valoare), este HARUL, dacă acceptăm oferta lui Dumnezeu, că El personal vrea să ne înalţe capul (Psalm 89:17; 103:4), că El este mai interesat ca tu să-ţi afli propria valoare şi identitate, decât eşti chiar tu. Harul te smereşte făcându-te dependent de Dumnezeu şi înălţarea Lui, însă cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat (Luca 14:11; Iacob 4:6). Acest tip de înălţare prin har, nu produce din cel înălţat un despot, un om mândru, deoarece El nu are motive să se laude, să facă pe superiorul căci nu este meritul lui să fie înălţat, căci dacă are valoare sau este cineva, este prin sacrificiul lui Isus şi prin harul lui Dumnezeu (1Corinteni 15:10). Pe lângă aceasta, pentru un om care este înălţat prin har, nu este important ceea ce gândesc oamenii despre El, ci ceea ce gândeşte Dumnezeu despre El. Ba mai mult, când cineva îl desconsideră şi atentează la drepturile sale, la poziţia sa, la valoarea sa, El nu este frustrat, deprimat, căci îşi cunoaşte exact poziţia în Cristos[4] şi ştie că prin har este ce este, şi se uită la propria lui valoare prin ochii lui Dumnezeu, nu prin ochii oamenilor.
» Harul ne ajută să avem bune relaţii cu semenii: Cu siguranţă dacă avem o bună relaţie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus pe care nu-I vedem, vom avea bune relaţii cu semenii noştri pe care îi vedem şi care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:27; 1Ioan 4:20-21). În plus, dacă ne cunoaştem exact poziţia noastră în Cristos, fiind conştienţi de propria valoare, deoarece ne privim prin optica lui Dumnezeu vom putea la rândul nostru să acordăm preţuire, cinste şi iubire, căci simţim preţuirea Tatălui ceresc (Matei 10:29-31). Harul prin excelenţă ne duce la bune relaţii cu alţii, la prietenii, la a avea o comunitate, un cerc tot mai mare de prieteni, deoarece orice creştin este un mădular în trupul lui Isus Cristos, iar trupul lui Cristos reprezintă adunarea tuturor creştinilor, iar un mădular nu poate trăi dacă se izolează, ci doar în legătură strânsă cu celelalte mădulare se poate dezvolta armonios (1Corinteni 12:12-30; Efeseni 4:11-16). Ba din contră dacă cineva care a primit harul lui Dumnezeu se izolează, el cade din har, de ce ? Să lăsăm ca însuşi Biblia să ne dea răspunsul la această întrebare, ea ne spune în 2Corinteni 6:1 NW, „Colaborând cu El (Isus), vă implorăm, de asemenea, să nu acceptaţi bunătatea nemeritată (harul) a lui Dumnezeu şi să-I rataţi scopul.” Una din modalităţile prin care poţi primi harul lui Dumnezeu dar să-i ratezi scopul şi astfel să-l pierzi este să nu-l dai mai departe, la alţi oameni (comp. cu Efeseni 4:29)! Dacă nu-l dăm mai departe, nu-L imităm pe Dumnezeu (Efeseni 5:1), ne punem în opoziţie cu caracterul lui Dumnezeu, care vrea să reverse har, iar tu în loc de conductă de har, devii un blocaj al harului divin pentru ceilalţi. În acest caz, tu l-ai primit harul lui Dumnezeu, dar în zadar, dacă nu manifeşti iertare şi har faţă de semenii tăi. Ba mai mult, cădem din har şi suntem daţi pe mâna chinuitorilor (sentimentelor negative şi demonii), dacă nu dăm mai departe har, ca şi robul nemilostiv din parabola consemnată în Matei 18:21-35, care cu toate că i s-a arătat har acordându-se o mare iertare, cu toate că avea o mare datorie, la rândul lui nu a mai dat iertare (har) şi astfel a căzut din har fiind pedepsit, fiind dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datorează.
De aceea, putem spune ca a trai prin har, duce la cele mai bune relatii cu semenii si vom avea sigur prieteni fiindu-ne satisfacuta astfel si aceasta necesitate de baza a omului.
- Cum este viaţa trăită prin har şi cum este fără har
După cum am văzut efectele prezenţei harului în viaţa omului sunt foarte benefice, iar lipsa de har are efecte catastrofale, ducând la nefericire, suferinţă şi în final moarte veşnică (Romani 6:23) şi chin veşnic până va plăti tot ceea ce datorează la Dumnezeu (comp. cu Matei 18:21-35).
Un exemplu Biblic care ilustrează acest lucru este Cel al Fiului celui mare din parabola cu Fiul risipitor (Luca 15:11-32), din care am dezbătut o latură la început. Dar să examinăm viaţa şi atitudinea Fiului Cel mare, care nu avea nevoie într-o măsură aşa de mare, de harul tatălui ca fiul risipitor. Dar fiul cel mare, s-a lipsit de har, necunoscând ce este acesta, pentru că nu îl cunoştea bine nici pe tatăl său. De unde ştim? Din atitudinea lui diferită de a Tatălui faţă de fratele lui (fiul risipitor). Ba chiar acesta este surprins, când Tatăl îl primeşte pe acest fiu cu toate onorurile, în inima lui nu era loc de har, de aceea îl numeşte pe acesta: „acest fiu al tău”, de parcă nu ar fi fost fratele lui. Acest fiu mare care aparent avea o trăire dreaptă, căci nu a călcat nici o poruncă a Tatălui, totuşi era lipsit de har, de fericire, deoarece lui îi aparţinea tot ce avea Tatăl său, dar el nu ştia lucrul acesta. Să ai totul şi să nu ştii lucrul acesta, deoarece o condiţionezi de ascultare, aceasta este o viaţă de rob, o viaţă lipsită sau săracă în har. Fiul cel mare era înconjurat de harul tatălui şi de cadourile lui, dar El a dus o viaţă lipsită de cadourile tatălui său. Pentru că nu l-a cunoscut pe Tatăl său, ca fiind un Tată bun, care poate oricând să-i dea un miel să se veselească cu prietenii lui, astfel El era plin de amărăciune, invidios şi slujea fără bucurie, ducând o muncă obositoare, el încerca prin propriile eforturi să câştige aprobarea Tatălui şi cadourile acestuia, ceea ce nu a reuşit, căci El nu cunoştea îndurarea Tatălui. În mod virtual el era bogat (căci tot ce avea Tatăl erau şi ale lui), şi totuşi în realitate, el era foarte sărac, neavând îndrăzneala să ceară un miel din turma tatălui său).
Această ilustrare scoate bine în evidenţă nefericirea de a trăi departe de Tatăl ceresc şi departe de harul lui, cu porci (demonii), dar şi fericirea şi împlinirea de a apela la har, de care a avut parte fiul risipitor când s-a întors la Tatăl, har de care a avut parte, fără ca să-l cunoască, căci el crede că tatăl lui îl va face din milă un argat al lui. Dar harul tatălui i-a dat o mare surpriză, tatăl l-a primit cu toate onorurile (dându-i inelul, sandalele, o haină scumpă şi tăind viţelul cel îngrăşat), şi i-a dat din nou statutul de fiu al lui. Parabola ilustrează şi nefericirea celui ce nu trăieşte prin har, de care a avut parte fiul cel mare, care a fost plin de amărăciune necunoscând harul şi încercând să dobândească totul prin fapte.
Credincioşii care sunt plini de har se pot recunoaşte după caracterul lor, prietenos, relaxat, blând şi natural, el dă har mai departe manifestând îndurare zilnic. El nu este blând şi îndurător în sens lumesc, adică pasiv, dezinteresat, îngăduitor cu păcatul, tolerând răul, nu ci El are pacea lui Dumnezeu ştiind că totul este sub controlul lui şi că toate lucrurile lucrează spre binele celor Cel iubesc (Matei 11:28-29; Romani 8:28). Când se întâmplă ca un plan sau acţiune să fie zădărnicite, el nu devine plin de amărăciune şi gălăgios, deoarece el ştie că nu efortul propriu este responsabil pentru această acţiune, el ştie că Dumnezeu acţionează în fiecare caz şi toate lucrurile se vor dovedi în final bune (2Corinteni 4:15). El nu se îngrijorează căci are încredere în mila lui Dumnezeu şi în planul lui de salvare. Un alt aspect este că Cel plin de har îşi recunoaşte uşor vina, deoarece harul este strâns legat de adevăr (Ioan 1:17), şi deoarece a gustat din dulceaţa harului, dorind să apeleze din nou la har, nu pentru a continua în păcat, ci pentru a se bucura de binefacerile harului.
De asemenea, cu toate că păcatul ne îngenunchiază de atâtea ori, uneori împotriva voinţei noastre (Romani 7:17-20), totuşi pentru omul care a ales să trăiască prin har, consideră păcatul ca o invitaţie la a lua har, de a învăţa din greşeală şi de a nu se mai lăsa îngenunchiat. El este conştient, că doar harul are puterea să dezbrace păcatul de puterea lui (Romani 6:14), căci harul ca iubirea, nu piere niciodată şi nu dă greş niciodată (Psalmul 89:2). Pe când un om care trăieşte prin lege, îmbracă păcatul cu mai multă putere (Romani 6:8-11), pentru că puterea păcatului este legea (1Corinteni 15:56).
Cel care trăieşte prin har se bucură pentru fericirea altora, în contrast cu cei săraci în har care nu se bucură de binecuvântările altora, de aici se desprinde un principiu: cine dobândeşte fericirea singur nu suportă fericirea altora, mai ales dacă acela a obţinut-o uşor fără merite. Prin urmare, numai Cel ce este absolut convins că trăieşte doar prin daruri, se bucură de solidaritate sinceră de fericirea altora. Însă dacă toate lucrurile sunt realizările noastre, fericirea altora este percepută ca fiind o ameninţare, astfel cei ambiţioşi nu se pot bucura cu alţii. Doar dacă te bucuri împreună cu alţii dovedeşti că eşti plin de har, numai aceştia sunt capabili de unitate, deoarece tot ce au (cunoştinţă, sfinţenie, dreptate, bunuri materiale), le au pentru că le-au primit, nu pentru că le-au câştigat prin eforturi proprii (1Corinteni 4:7). În consecinţă, El le poate împărţi cu alţii ceea ce are, devenind prieten cu oricine. Dimpotrivă un creştin sărac în har, care şi-a zidit opera vieţii sale prin eforturi proprii, simte în relaţia cu alţii, că realizările lui nu sunt suficiente, iar în cadrul părtăşiei cu alţii dispare însemnătatea sa, particularitatea sa, deoarece El este împins de ambiţia ascunsă de a face impresie prin propria capacitate, iar opera sa şi superioritatea sa ar fi pusă sub semnul întrebării. El cu gura se bucură cu alţii, însă în inima lui se descoperă adevărata sa atitudine, lui îi este teamă de har, are o relaţie tulburată cu harul, deoarece harul îi răpeşte plăcerea succesului propriu.
În contrast, cel plin de har este lipsit de griji, aceasta nu înseamnă că este neglijent sau delăsător, dar El cunoaşte premisele şi izvoarele harului, având încredere în Dumnezeul Dragostei, care s-a angajat să-i dea totul prin har adică gratuit, astfel această mentalitate evită pericolul epuizării şi al surmenajului, deoarece nu acţionăm ca să câştigăm bunăvoinţa Stăpânului sau să rămânem în ea, ci acţionăm căci bunăvoinţa lui este deja peste cei ce au crezut în Domnul Isus Cristos.
Numai când suntem săturaţi de har şi trăim în prosperitate, putem să ne lipsim de poftele şi dorinţele noastre naturale, dacă încercăm prin proprie putere să le stăpânim nu vom reuşi decât temporar, în plus vom dezvolta un caracter de sclavie şi luptă obositoare presărată cu bătălii pierdute, pe când prin har ne vom înfrâna în mod natural fără să mă forţez, căci avem ceva mai bun decât gunoaiele lumii (comp. cu Isaia 55:1-3). Ilustrare: dacă am frigiderul plin cu bunătăţi, nu mai caut în gunoaie, dacă eu sunt împlinit de harul lui Dumnezeu, şi acesta îmi este suficient, şi harul mă îndeamnă la acţiune, atunci pot să mă înfrânez, prin har lupt de pe poziţia de biruitor, şi pentru un scop nobil a-L onora pe dătătorul harului.
Faptele mele în raport cu harul, cel mult pot indica, că sunt capabil să administrez ceea ce Dumnezeu îmi dă (comp. cu Fapte 10:2,Fapte 10:4,Fapte 10:45-46), dar Dumnezeu nu-mi va da ceva datorită a ceea ce eu sunt, sau fac, ci datorită lui Cristos şi a harului Său.
Probabil ne-am dat seama făcând doar o trecere în revistă, că cu toţii avem nevoie să trăim mai mult prin har, ce putem face ? Răspunsul constă în a ne antrena pentru trăirea prin har, făcând următoarele exerciţii:
Exerciţii de a trăi prin har:
Recunosc din inimă sărăcia mea în ce priveşte trăirea prin har.
Iau decizia ca de acum înainte să trăiesc exclusiv prin har.
Studiez versetele care vorbesc despre har din Biblie.
Îmi umplu mintea şi inima cu principiile harului.
Îmi reînnoiesc zilnic decizia de a trăi doar prin har şi a da la rândul meu har altora.
În acest antrenament este inevitabil căderea în vechiul sistem fără har, dar nu trebuie să ne descurajăm ci să apelăm la har ori de câte ori o luăm razna. Da trebuie să luăm decizia de a trăi prin har căci este singura cale spre salvare şi fericire, după cum se sublinează şi în Evrei 12:15-17: „Vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare…ca nu cumva să fie printre voi un desfrânat sau vreun lumesc…”. Observăm din acest pasaj că lipsa de har aduce amărăciune, ca o rădăcină care devine amară, iar tot ce trece prin ea se amărăşte, iar aceasta, dă lăstari, care împiedică fericirea, unitatea, sfinţenia, ba mai mult ea aduce tulburare, desfrânare şi o viaţă lumească care dispreţuieşte lucrurile sacre.
De aceea să alegem: Ori dorim în inima noastră să crească rădăcinile dragostei, înţelegerii şi îndurării în toate dimensiunile şi formele (Efeseni 3:17,Efeseni 3:18), ori să avem o inimă, unde cresc rădăcinile amărăciunii, tulburării, frustrării?
De fapt, harul lui Dumnezeu, este un scut care ne fereşte de toate atacurile celui rău şi ne întăreşte inima (Psalm 5:12; Evrei 13:9) să rămânem în El şi să creştem în har cu mulţumiri, la Dumnezeu dătătorul Lui prin Domnul Cristos (Romani 5:1,Romani 5:11; Coloseni 2:6-7; 1Tesaloniceni 5:9).
De aceea în final alege:
TRĂIESC CU DUMNEZEU DOAR PRIN HAR
TRĂIESC DOAR PRIN EFORTURI PROPRI
[1] Scrierea originală a Scripturilor Creştine (Noului Testament) a fost scris în greacă.
[2] Scrierea originală a Scripturilor Ebraice (Vechiului Testament) a fost scris în ebraică.
[3] Dacă nu este prezentat vreun simbol, citatele sunt luate din Biblia Cornilescu sau Cornilescu Revizuită.
[4] Biblia arată că creştinii au o poziţie extraordinar de mare în faţa lui Dumnezeu, ei sunt una cu Tatăl şi Fiul, fiind trupul lui Cristos, şi sunt deasupra oricărei domni, stăpâniri şi autorităţi (Coloseni 3:3; Evrei 2:11; Efeseni 1:17-2:7), ei sunt deja un regat de preoţi (Apocalipsa 1:5,Apocalipsa 1:6).
……… Harul divin pe care încă mi-e greu să-l înțeleg
“Harul” este un cuvânt extraordinar. Conceptul de har divin m-a fascinat dintotdeauna. M-am gândit adesea la el. Am simţit tot timpul că am nevoie de el.
Conform celei mai răspândite definiții, harul este “un dar nemeritat”.
Eu pot să mărturisesc în favoarea harului divin. La fel ca mulți alți cunoscuți ai mei. Am făcut și studii despre har. Dar încă mi-e greu să-l înțeleg. Și mai ales să-l aplic.
Dumnezeu e gata acum să-şi ofere harul Său homosexualului din blocul de alături. Sau violatorilor din Vaslui. Sau ateului care luptă deschis împotriva predării religiei în școli. Sau musulmanilor imigranți care în aceste zile invadează Europa. Sau țiganilor de pe stradă care stresează trecătorii. Sau pedofilului care își caută următoarea pradă. Sau bărbatului care îşi înşeală soţia cu 2-3 amante. Sau politicianului corupt care își urmărește doar interesul propriu.
Eu nu aș fi gata să fac la fel. Meditând la exemplele de mai sus îmi vine să exclam, “Dar e atât de nedrept să acorzi har acestor oameni! Ei merită pedeapsă, nu har!”
Dar tocmai aceasta este şi ideea harului. Înseamnă să dăruiești ceva care este nemeritat. Dacă mă răzbun împotriva celor ce mi-au greşit, caut doar dreptatea. Dar a le arăta har este ceva superior.
Dumnezeu va pedepsi odată pe toți cei care fac răul. Dar aici pe pământ, câtă vreme mai au suflare în ei, harul divin le este încă disponibil.
E disponibil chiar și pentru tine, indiferent în ce situație te afli acum. Harul Său nu este doar pentru cei cuminţi şi fără pată. Ce bine că Dumnezeu este plin de un har care nu este oprit de eşecurile sau defectele mele!
Cred că am făcut progrese în a înțelege acest concept. Nu mai chem la fel de iute judecata divină asupra celor ce greșesc. Dar încă mai am de mers pe această cale.
Când mă uit la viața mea, trebuie să recunosc că pun limite harului. De fiecare dată când mă întreb, “Cât har acord eu în relaţiile mele?”, răspunsul nu este prea satisfăcător.
Mă irit degrabă când soţia mea face ceva care mă deranjează. Nu mai am încredere în prietenul care mi-a greşit deja de două ori. Îl consider fără speranţă pe colegul care se comportă imatur.
E uşor să spui că eşti plin de har faţă de alţii… până eşti pus în situaţia să o dovedești. Mai ales în situațiile cotidiene, când nu mai ai timp să îți pui masca de om cumsecade.
Cu cât trece timpul mai mult, cu atât realizez că modul în care eu acord har altora este direct proporțional cu modul în care conștientizez harul pe care l-am primit.
Dar acesta este și motivul care îmi dă speranță. Dacă voi medita mai mult la nevoia mea zilnică de har, atunci poate voi reuși să îl și manifest mai des în relațiile mele cu ceilalți.
………… România furată | Cum a dispărut flota de pescuit oceanic a României?
“Nicio masă fără peşte!” era reclama omniprezentă în programele televiziunii comuniste româneşti. Peştele, congelat sau conservat, era singurul aliment pe care îl găseai în toate alimentarele. Iar asta pentru că România avea, încă din anii ’60, flotă de pescuit oceanic.
Întreprinderea de Pescuit Oceanic, cu sediul la Tulcea, a fost înfiinţată în 1964. Era în subordinea Centralei de Pescuit din Ministerul Agriculturii.
64 de nave erau în patrimoniul pescarilor. Toate au funcţionat în 1989. Averea plasa întreprinderea între primele cinci flote de pescuit oceanic din lume.
Cele 49 de pescadoare super-trawlere, 12 polare – nave frigorifice de stocaj şi transport – şi trei tancuri aveau misiuni pe toate oceanele planetei. Navele fuseseră construite, la comanda statului comunist, în Japonia, Germania, Polonia şi Rusia. O parte dintre ele au fost făcute România, în şantierele navale de la Constanţa, Tulcea sau Mangalia.
La Revoluţie, Întreprinderea avea în proprietate şi baza navală Midia, care era, încă, în construcţie.
„Până în ’77-’78 s-a ajuns la 64 de nave. Apogeul a fost 64 de nave, în care erau incluse şi 12 nave de transport frigorific. Din scripte, în jur de 5.700 de angajaţi,” spune Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic.
Navele aduceau în România stavrid, macrou, sardină, cod şi hering. În total, pentru o producţie zilnică de 500 de tone de peşte lucrau 6 mii de oameni.
Ioan Giurgiuvanu: “Valoarea unui pescador era contat în jur de 12 milioane de dolari la vremea respectivă. Deci, dacă înmulţim 50 de pescadoare, să zicem, cu o valoare medie de 10 milioane înseamnă 500 de milioane de dolari, care la vremea respectivă a fost o sumă foarte mare. Polarele costau în jur de 14 milioane de dolari un polar. Pe baza a ceea ce am auzit eu peste 1 miliard de dolari, la vremea respectivă, cu tot cu investiţia de la Midia.”
Ion Văduva, fost comandant de navă: „Incomensurabilă, inestimabilă, o valoare… Aproape toată ţara se hrănea cu peşte, eu ţin minte când aduceau polarele peşte şi veneau la intervale destul de dese de timp, erau magazinele pline de peşte.”
Navele erau adevărate uzine plutitoare, iar Securitatea lui Ceauşescu le supraveghea îndeaproape.
Nicolae Zărnescu, fost adjunct al şefului Securităţii Tulcea: „Era o întreprindere unicat în economia românească. Avea un patrimoniu colosal. Un pescador era considerat o unitate economică. Avea depozite frigorifice, avea instalaţii de brichetat, avea instalaţii de produs făină de peşte şi instalaţii de ulei de peşte. Un polar era o navă gigant. Avea un înmagazinaj enorm, aducea în ţară 700 de vagoane de peşte, congelat, brichetat, pe care îl prelua de la pescadoare şi îl aducea în ţară.”
Dan Bălan, fost administrator Compania de Pescuit: „Mai lucra şi fabrica de plase din Galaţi pentru IPO, lucra şi Frigoriferul, fabrica de conserve de peşte pe care o aveţi în spate, aici, de la Tulcea, apoi fabrica de conserve de peşte de la Sulina, lucrau şi hrănea IPO toate complexele de animale, pentru că aici se aducea făină de peşte masiv şi era peşte pentru populaţie. Valoarea companiei era, dacă ţinem cont că avea în jur de 60 de nave, cu clădirile din Tulcea, cu baza Midia, ar fi fost la un miliard… Un miliard de dolari.”
Şantierele navale din Galaţi, Brăila, Tulcea şi Constanţa primeau şi ele comenzi de la Întreprinderea de Pescuit Oceanic.
Regimul comunist dădea la schimb, pentru licenţele de pescuit în apele ţărilor africane, arme. Marinarii povestesc că unele misiuni de pescuit erau doar o acoperire pentru transportul de armament.
Ion Văduva: „Câteva transporturi de armament s-au făcut şi cu două nave de-ale mele, în Rwanda. În acte, ceea ce am văzut şi eu, era trecut săpun. Noi îi ziceam săpun exploziv.”
Florin Adetu, fost director executiv al Companiei de Pescuit Oceanic: „În schimbul licenţelor de pescuit pe care le acordau Republica Mauritania şi Republica Angola, care aveau zonele de pescuit oceanic, statul român, în compensaţie, le furniza material militar.”
Nicolae Zărnescu, fost adjunct al şefului Securităţii Tulcea: “Se făcea, că asta era, cu Polarele se transporta şi armament. Se dădea tot felul de armament, armament ce era disponibil. Era vorba de armament uşor, lansatoare de grenade, automate, mitraliere, cartuşe, deci gloanţe.”
Pescuitul în zona Africii a generat şi incidente.
Nicolae Zărnescu: „Zona, în perioada aia, era sub controlul luptătorilor Frontului aşa-zis Polisario. Şi s-au trezit cu nava atacată cu, cam cu tot felul de armament. Nava a fost atacată şi a fost preluată de luptători şi ăsta a fost un eveniment deosebit. Noi întreţineam relaţii apropiate cu conducătorii acestui Front, Polisario. Şi s-a intervenit, sigur, s-a deplasat în zonă şi a eliberat nava.”
Pescuitul oceanic a mers bine şi în primii doi ani de după Revoluţie. Problemele au început să apară la sfârşitul lui 1991, când vasele care erau în larg nu au mai fost aprovizionate cu alimente, plase de pescuit sau piese de schimb din ţară. Au început să apară nemulţumiri printre marinari şi în rândurile familiilor acestora, din România.
Florin Lupaşcu era ofiţer de comunicaţii şi sindicalist, în anii 1990. El îşi aminteşte că în zona Africii conflictele militare începuseră să se înteţească. În plus, pescadoarele româneşti nu mai erau aprovizionate, la timp, nici măcar cu apă şi hrană.
Florin Lupașcu, lider Sindicatul Liber al Marinarilor: „Iniţial a fost o acţiune, dacă vreţi, spontană a navigatorilor, noi am coordonat-o, în final, că trebuia, nu puteam să o lăsăm haotic, nefiind plătiţi marinarii, erau sub tirul, mă rog, avioanelor de prin Mauritania, care, nu ştiu dacă chiar aveau de gând să le scufunde, dar trăgeau tiruri la nivelul cabinelor, la nivelul… Nici măcar să pescuiască de hrană. Se minţea că au hrană, dar, de fapt, era cămilă moartă, nu aveau apă.”
Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic: “S-au adus navele acasă. S-a făcut oarecum presiune şi pe Guvernul de atunci, s-a organizat o delegaţie, ca să spunem aşa, de soţii nemulţumite că le-au rămas bărbaţii pe afară, prin porturi… Şi s-au deplasat la Bucureşti, au făcut o mică demonstraţie. Şi au fost chemate navele acasă. Toate navele au fost trimise acasă, pe rând. Logica a fost să vină aici, să fie conservate şi să se găsească un partener. Dar până s-a găsit partenerul au fost devalizate, devastate, vândute la fier vechi.”
Odată revenite în România, câteva dintre vase au fost închiriate către diferite companii. A fost singura soluţie găsită pentru ca întreprinderea, devenită, între timp, Compania Română de Pescuit Oceanic, în subordinea Fondului Proprietăţii de Stat, să supravieţuiască. Asta până la găsirea unor investitori externi.
Partenerul britanic adus în 1994 de Consiliul de Administraţie nu a fost ceea ce sperau marinarii români. Offshore-ul Manley Hopkins, care fusese botezat după numele unui poet britanic celebru, a devenit asociatul Companiei de Pescuit Oceanic. Împreună au înfiinţat Tulcea Shipping Company, cu sediul în Liberia. Noua firmă a preluat opt nave din patrimoniul IPO, vase pe care le-a ipotecat. Banii ar fi fost necesari pentru repornirea activităţii. Ratele nu au fost, însă, plătite la timp, iar banca a vândut navele pentru a-şi recupera împrumutul nerambursat.
Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic: “O firmă din Anglia, nişte firme mai mult fantome decât realitate, şi din momentul ăla s-au acumulat nişte datorii fantastice asupra navelor, iar în ’98, dacă nu mă înşel, banca Raiffeisen Bank din Londra, care acordase un împrumut, în totalitate 8,5 milioane de dolari, a scos toate navele la pachet la vânzare, le-a vândut şi de atunci s-a terminat. În realitate, acolo a fost numai o… Hai să-i spunem, cuvânt marinăresc, o prăduială. Pentru că noi nu am mai văzut niciun ban.”
15 ani mai târziu, un raport final de lichidare a întregii companii arată că “Firma engleză Manley nu a participat cu fonduri băneşti, dar faptul că a asigurat managementul şi evidenţa contabilă a dispus în mod vădit în defavoarea SC. CRPO SA Tulcea, de cheltuirea creditelor, fără să poată justifica cu documente cui au fost făcute plăţile şi dacă erau aferente activităţii pentru care s-a încheiat asocierea (…). Creditele au fost cheltuite fără ca SC CRPO Tulcea să aibă controlul, iar veniturile din activitatea de pescuit nu s-au reflectat şi transmisîn contabilitatea SC CRPO SA Tulcea, ceea ce a dus, în final, la pierderea flotei de pescuit oceanic, întrucât creditele nu au mai putut fi rambursate”. (Sursa: Raportul Final de Lichidare)
O ultimă încercare de găsire a unui nou partener extern s-a soldat cu un alt eşec. Investitorii greci Iannis Diamakos şi Theodoros Ladas, reprezentanţi ai societăţii Harmony Shipping International, şi-au anunţat în 1996 intenţia de a cumpăra 51% din Compania Română de Pescuit Oceanic. Ar fi depus şi garanţii.
Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic: “Ei au venit să privatizeze imediat după aventura cu englezii. Au depus un CEC, echivalent a 1 milion de dolari, un CEC în drahme. A fost luat de bun CEC-ul, deşi era emis pe data de 31 aprilie, şi aprilie are 30 de zile dintotdeauna, n-a observat nimeni la vremea respectivă.”
În schimb, grecii au primit mai multe nave pe care au promis că le duc în străinătate, la retehnologizare.
Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic: “Ei, de fapt, voiau navele să le ducă la tăiat. Au apucat să scoată câteva nave pentru inspecţie, pentru inspecţia comunităţii europene, care să fie făcută în Pireu, că, vezi Doamne, în Pireu erau mai multe posibilităţi. În realitate, ei au scos navele la remorcă din România şi la Cons… La Aliaga, după ce au trecut Bosforul le-au deturnat, le-au dus la Aliaga la tăiat.”
Pe fir au intrat procurorii de la Parchetul Curţii de Apel Constanţa. Cei doi greci şi directorul român al societăţii, Ion Crişan, au fost reţinuţi şi condamnaţi, ulterior, la închisoare, între 13 si 15 ani, pentru delapidare. Eliberat, între timp, fostul director, Ion Crişan, se consideră ţapul ispăşitor.
Ion Crișan, fost director Compania de Pescuit Oceanic: „Cele patru nave s-au vândut de către greci, cu aprobarea directă a FPS Bucureşti. Deci ei au aprobat să vândă nu 4, ci 10 nave. Nu am avut nicio legătură cu vânzarea navelor şi cu eventuala, ştiu eu, ridicare a banilor în mod ilicit. M-au acuzat de luare de mită, că grecii mi-au promis că mă menţin în continuare în funcţia de director după ce se privatizează şi cumpără acţiunile şi că, dacă merge treaba bine, îmi dau 10% din acţiuni.”
“FPS a agreat începerea unor negocieri cu persoanele de cetăţenie elenă Ioannis Dimakos şi Theodor Lados, pentru vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, 51%, al SC CRPO SA Tulcea, existând în acest sens şi hotărârea Consiliului de Administraţie al FPS. Cei doi aşa-zişi investitori, care s-au dovedit în timp a fi de rea credinţă, au fost abilitaţi să trateze alături de Crişan Ion, managerul general de atunci, toate problemele companiei cu terţii, situaţie care a favorizat o serie de acţiuni total păgubitoare pentru această companie, mergându-se până la falsuri şi vânzări ilicite de nave din patrimoniul acesteia.” (Sursa: Raportul Final de Lichidare a Companiei de Pescuit)
În mai 2003, Ioannis Dimakos cerea, fără succes, Tribunalului Galaţi, să fie eliberat, pentru a putea aduce, în România, banii încasaţi pe navele vândute la fier vechi.
“Din februarie 1998 la Banca Eurobank, filiala Pireus Grecia, există suma de 815.000 dolari US, în cont de tranzit (…). Aceşti bani pot fi ridicaţi, transferaţi de către Consiliul de Administraţie al societăţilor din Cipru, prin reprezentantul legal al acestora Ioannis Dimakos. (…) Aceşti bani reprezintă valoarea navelor Cerna, Căliman, Rodna şi Rarău, care au fost valorificate ca <<scrap>>. Menţionez că nu am reuşit transferul banilor, fiindcă am fost arestat”. (Sursa: scrisoare a lui Ioannis Dimakos către Tribunalul Galaţi)
Autorităţile române au încercat să recupereze prejudiciul de la cei doi cetăţeni eleni, însă,
“Societatea de avocatură din Grecia ne-a informat că decizia de executare nu fusese comunicată în mod legal şi oficial către cei doi cetăţeni greci, întrucât fie nu se cunoaşte domiciliul acestora, fie acesta nu este corect. Prin urmare, procedurile de executare nu puteau fi iniţiate, deoarece nici Dimakos Ioannis, nici Ladas Theodoros nu au putut fi găsiţi”. (Sursa: Raport Final de Lichidare a Companiei de Pescuit)
Afacerea cu grecii a fost lovitura de graţie pentru Compania Română de Pescuit Oceanic.
Dan Bălan, fost administrator Compania de Pescuit: „Eu am fost ultimul administrator al Companiei Române de Pescuit Oceanic pus de FPS, pentru că după aceea, după ce nu am mai fost administrator, Compania a intrat în faliment. Eu am stat vreo trei luni, doar atât, pentru că, v-am zis, în naivitatea mea am crezut că pot să fac ceva. Începuse epoca fierului vechi, nu, aici, şi Slavă Domnului că era mult fier vechi la Compania Română de Pescuit Oceanic. FPS-ul, după ce m-a pus acolo, chiar nu a mai avut, s-a arătat total dezinteresat de activitatea de la Compania Română de Pescuit Oceanic, în sensul că nu a vrut să depunem plan de reorganizare, pur şi simplu nu l-a mai interesat nimic.”
Preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat era, la vremea respectivă, Sorin Dimitriu, în prezent preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti. El a refuzat să discute cu reporterii Digi24 în legătură cu flota de pescuit oceanic. Sorin Dimitriu este trimis în judecată de DNA, într-un alt dosar, care vizează deturnarea de fonduri europene, în calitatea sa de preşedinte al Camerei de Comerţ.
Privatizările eşuate au adus Compania Română de Pescuit Oceanic în stare de insolvenţă, care a fost deschisă în 1997, prin decizie a Curţii Supreme de Justiţie. Navele rămase, deşi unele erau încă funcţionale, au fost vândute la preţ de fier vechi, la fel ca şi celelalte active ale companiei.
Ion Văduva, fost comandant de navă: „Nava Ialomiţa care, v-am spus cam cât costa nouă, s-a vândut, îi puseseră patru auxiliare noi, s-o pregătească de a pleca în producţie, s-a vândut cu valoarea unui auxiliar, 120.000, 90.000… Un auxiliar nou costa 120.000 de dolari, s-a vândut cu 90.000 de dolari. Un exemplu, Polarul 2 s-a vândut cu 70.000 de dolari.”
Dan Bălan, fost administrator Compania de Pescuit: „Am avut o navă în şantierul Midia care era complet echipată, care putea să plece, oricând, la pescuit. Toate s-au vândut la fier vechi. O navă vândută undeva la câteva zeci de mii de dolari, un sediu vândut la o sută şi ceva de mii de dolari, un sediu cu şapte etaje.”
Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic: „De când a început reorganizarea a început lichidarea bucată cu bucată, ca să spun aşa. Nava Dâmboviţa a fost vândută iniţial cu 15.000 de dolari. Nava Polar 3, spre exemplu, care a fost vândută de aici, de la Tulcea, la fier vechi, a venit scoasă de pe doc din Constanţa, din reparaţie capitală, a acostat-o la estacadă, deci la cheul nostru de aici din Tulcea, ca s-o încarce cu materiale ca să plece în zonă. A acostat şi de aici a mai plecat la remorcă. Devastată total.”
Potrivit Raportului de Lichidare al Companiei de Pescuit Oceanic, nava Polar 3 a fost vândută în 2003 cu 550.000 de lei, adică 158.000 de dolari americani. Pescadoarele Jijia şi Pietrosu au fost vândute la mai puţin de jumătate din acest preţ, adică 240.000 lei şi 250.000 lei, sub 70.000 de dolari. Asta în condiţiile în care o navă polar costase România 14 milioane de dolari americani, iar un pescador – 12 milioane.
Florin Adetu a fost director executiv al Companiei Române de Pescuit Oceanic, în perioada de insolvenţă.
Florin Adetu, fost director executiv al Companiei de Pescuit Oceanic: „Deciziile noastre au privit vânzarea unor piese şi subansamble de pe navele de pescuit oceanic şi a unor piese şi subansamble aflate în magazii, conservate, dar care erau pentru repararea unor nave pe care noi nu le mai aveam deja, modelul de nave respectiv nu mai era, fusese deja casat de prin 90, vândute la fier vechi. Deci am vândut numai motorul unei nave cu un preţ mai mare decât a vândut lichidatorul un vapor întreg. Da, da, am vândut motorul, deşi nava era casată, ca şi cealaltă, noi am vândut motorul cu 88.000 şi ei au vândut vaporul întreg de aceeaşi categorie cu 82.000. Macaraua era nefuncţională pe cheu de 15 ani de zile, imediat după Revoluţie n-a mai fost funcţională. Iar noi a trebuit să o vindem în pierdere acea macara, pentru că eram obligaţi, am primit somaţie de la Mediu, de la Pompieri, nu era ISU la vremea aia constituit, constituia pericol de prăbuşire şi nu oricine putea să o dezasambleze, ci firmă specializată şi a trebuit să plătim la acea firmă cât ne-a cerut.”
Sindicaliştii au formulat mai multe plângeri penale pe numele lui Florin Adetu, după vânzarea activelor companiei. Într-un final Adetu a fost condamnat la şase luni de închisoare, cu suspendare.
Florin Adetu: “Da, am avut dosar penal, personal, ne-am judecat vreo 11 ani, am suferit o condamnare, dar nu pentru presupusele pagube aduse CRPO, Flotei, ci pentru că am plătit un avocat, ca să ne apere într-un proces de calomnie. L-am plătit din fondurile CRPO. Au fost nave care s-au vândut de patru ori până la, până a ajunge să fie dezmembrat, deci şi ca fier vechi au fost vândute la sub-preţul pieţei, ma-nţelegeţi. S-a mers pe o speculaţie, a zis că nu se vând ca fier vechi, se vând ca nave scrap, un termen din aşa-zisa industrie navală şi scrap-ul nu e egal cu fierul vechi, e altceva, presupune dezmembrarea întâi, scoţi fiecare parte, aia presupune cheltuieli, şi de aia se vinde sub preţul de cântar.”
Compania Română de Pescuit Oceanic nu mai are, astăzi, nicio navă.
Ioan Giurgiuvanu: “Ultima navă m-am întâlnit eu cu ea, în… vă şi spun, fostul Polar 6, în 2011, în Montevideo. Era sub pavilion panamez atunci, echipaj ucrainean pe ea. Era la reparat, deci dacă o reparau înseamnă că încă mai avea viaţă, că se izbise de un iceberg.”
Baza navală Midia a fost vândută de lichidatorul judiciar către Rompetrol, cu 500.000 de dolari americani.
Ioan Giurgiuvanu: “Acolo a fost o investiţie enormă. S-a lucrat foarte mult, a fost ceva cum vedem acum prin Dubai, bine, nu la scara asta. Au scos pământ din mare, deci a fost o investiţie, nu jucărie.”
Tot ceea ce a mai rămas din Compania Română de Pescuit Oceanic este estacada, adică o bucată de beton în apele Dunării, unde acostau navele atunci când veneau la descărcat. Şi macheta unei nave.
Florin Lupașcu, lider Sindicatul Liber al Marinarilor: „Este, după opinia mea, ultima navă care poate fi vizualizată ca obiect plutitor, şi la propriu şi la figurat. Este vorba de macheta navei Coştila.”
Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic: „Azi nu mai e nimic. S-a lichidat!”
Ion Văduva, fost comandant de navă: „Este, sunt convins de faptul că este cel mai mare jaf de după Revoluţie.”
Chiar şi după achitarea tuturor datoriilor, în conturile Companiei Române de Pescuit Oceanic au mai rămas bani. Este vorba despre aproximativ 200.000 de dolari, pe care îi revendică, acum, câteva zeci de foşti angajaţi. Aceştia sunt reprezentaţi de fostul director condamnat, acum lider de Sindicat, Florin Adetu, care îşi dispută şefia Sindicatului Liber al Marinarilor cu Florin Lupaşcu.
Florin Adetu, fost director executiv al Companiei de Pescuit Oceanic: „S-au formulat mai multe contestaţii, care reprezintă mai mult drepturi salariale pretinse de foşti angajaţi. Lichidatorul judiciar din necunoaştere, din nedorinţă, nu ştiu dacă e corect termenul, practic o ignorare a scriptelor nu a dorit să le achite aceste drepturi salariale foştilor angajaţi şi, pe cale de consecinţă, au continuat contestaţiile, tocmai mergând pe principiul că după ce s-au achitat toate creanţele mai există sume în cont.”
Florin Lupacu, lider Sindicatul Liber al Marinarilor: „Marinarii sunt creditori privilegiaţi de rang unu. După Finanţe, următorii care trebuiesc plătiţi obligatoriu, conform Legii 85, sunt angajaţii, navigatorii. Ei au sentinţă definitivă, irevocabilă.”
Lichidatorul judiciar a virat, însă, suma în contul ANAF şi a închis procedura de faliment, care a fost încuviinţată de instanţă. Compania Română de Pescuit Oceanic a fost oficial radiată de la Registrul Comerţului în martie 2016. Marinarii contestă decizia în instanţă şi au depus mai multe plângeri penale la DNA.
Lichidatorul judiciar Dumitru Bălescu nu doreşte să comenteze situaţia.
Dumitru Bălescu,lichidator judiciar: „S-a închis procedura, s-a radiat societatea, la Registrul Comerţului e radiată, dacă intraţi pe portalul Ministerului de Finanţe, Registrului Comerţului e radiată! Ce rost are să pierdem timpul împreună, da!?”
Marinarii spun că se vor adresa, în paralel, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Curţii Europene a Drepturilor Omului. La CEDO au ajuns şi investitorii greci. Ei au primit în 2010 despăgubiri de 6.000 de euro pentru condiţiile proaste din închisorile româneşti. Armatorii s-au plâns că statul român nu le-a dat acces permanent la apă.
…………… România furată, bilanț la doi ani | Dimensiunea jafului din ultimii 26 de ani: 113 miliarde de dolari…
Oricât de multe informaţii sunt descoperite şi adunate de reporteri în fiecare anchetă jurnalistică din proiect, există bani pierduţi sau furaţi cărora li s-a pierdut urma.
La fel cum există o certitudine: s-a furat de peste tot. Industrie, sănătate, educaţie, cercetare, agricultură – peste tot au fost şi încă mai sunt afaceri necurate. Avem, aşadar, o estimare jurnalistică şi intermediară a pagubelor de după 1989.
Ca să obţinem o imagine mai clară, vă propunem o comparaţie. Avem Casa Poporului. Pentru prima dată ştim cât valorează: 2,2 miliarde de dolari. Şi acum, comparaţia: în ultimul sfert de secol, România a fost furată de 51 de Case ale Poporului! Şi e ceea ce reiese doar din calculele proiectului Digi24.
România furată | “Pionierul”, un mormânt colectiv
30 octombrie 2015. Zece şi jumătate seara. Centrul Bucureştilor. Club Colectiv. Aproape 400 de oameni sunt la concertul trupei Goodbye to Gravity care îşi lansează cel de-al doilea album. Nimic nu prevesteşte dezastrul. În câteva minute, totul e scrum. Şi oameni, şi încăpere.
Noiembrie 2015. În centrul Capitalei, pe strada Tăbăcarilor numărul 7, ard mii de lumânări. Până atunci, aici mocnea doar o afacere imobiliară prosperă, ridicată în ultimii şapte ani pe cenuşa unei mari fabrici a României socialiste: Întreprinderea de Pielărie şi Încălţăminte „Pionierul”.
Ruinele fostelor ateliere din care ieşeau, în anii ’70, pantofi de sport de marcă pentru export au ajuns, cu implicarea foştilor şefi de la „Pionierul” şi a unui businessman israelian, doar o afacere imobiliară controlată printr-un offshore cipriot.
Înainte de 1970, aici se făceau pantofi, pâslari şi galoşi pentru piaţa internă. Contractul cu Adidas, semnat în anii ’80, o transformă în cel mai mare exportator de încalţaminte de sport al României.
Citiți continuarea aici România furată | „Pionierul”, un mormânt colectiv
Fortus, cimitirul de utilaj greu
Fortus Iaşi este ultimul Combinat de Utilaj Greu din România, rămas în picioare aşa cum a fost construit. În faţa porţii, se adună zilnic 470 de oameni. Nu vin la muncă, ci la protest. Blochează străzi, cer explicaţii şi 5 milioane de euro. Sunt salariile neprimite în ultimii trei ani.
Din mai 2015, combinatul nu mai produce, deşi cerere pentru utilaje grele încă există. Rămas fără curent şi fără pază, aşteaptă în beznă ca statul şi creditorii să îl vândă pe bucăţi. Decizia întârzie. Iar fiecare zi înseamnă noi salarii pe hârtie, chiar dacă nimeni nu munceşte. Înseamnă furturi de cupru şi vânzări de fier vechi. Înseamnă straturi de rugină sub care se îngroapă un gigant.
„Munca în această secţie s-a oprit exact pe data de 8 mai 2015, ora 8 şi 5 minute. (…) S-a oprit, pur şi simplu, curentul”, spune ing. Constantin Ciubotaru, şeful secţiei Mecano-sudură
De opt ani, de când este în insolvenţă, combinatul se goleşte treptat. De oameni şi de utliaje. În anii ’80, aici se făceau, la adăpost de ochii lumii, piese de tanc româneşti.
Până să fabrice carcasele de tanc, Mecano-sudura a fost secţia din care s-a ridicat timp de patru ani, după 1976, întregul combinat întins pe 126 de hectare. Prim-secretar al judeţului Iaşi după 1975, Ion Iliescu e printre primii la care ajunge proiectul.
„Era ideea ca pe lângă UMG-ul de la Bucureşti să fie una la Iaşi, una la Cluj şi una la Craiova. Dintre cele trei, cea de la Iaşi avea dimenisiunea cea mai mare”, spune Ion Iliescu, prim-secretar şi preşedinte CJ Iaşi.
Finalizat în anii ’80 în apropierea Krivoi Rog-ului, care urma să-i livreze peletele de minereu, Combinatul de Utilaj Greu de la Iaşi era visat de regimul comunist o putere metalurgică pentru mulţi ani de atunci înainte. Urma să umple de utilaje combinatele siderurguce de la Galaţi şi Călăraşi, să fabrice piese de schimb pentru metalurgia sovietică şi să exporte în China. Mult timp, aşa s-a şi întâmplat.
Citiți continuarea aici România furată | Fortus, cimitirul de utilaj greu
Cine “a stricat” motorul românesc
În vara anului 1975, la câţiva ani de la inaugurarea primelor întreprinderi din industria constructoare de maşini, comuniştii decid înfiinţarea unei baze de cercetare pentru motoare. Primul obiectiv al Institutului Naţional de Motoare Termice este concentrarea în acelaşi loc a specialiştilor din şase uzine considerate strategice: „23 August” şi „Timpuri Noi” din Capitală, „Tractorul” şi „Roman” din Braşov, „Dacia” Piteşti şi „ARO” Câmpulung.
„La suprafaţă a fost dezvoltare… Institutul naţional de motoare termice, dar principala lui misiune a fost motorul de tanc”, spune cdor. (r) Ion Niţu, fost director I.N.M.T. 1992-2000.
Prin decretul 71 din 23 iunie 1975 Institutului i se stabileşte obiectul principal de activitate. Institutul naţional de motoare termice are următorul obiect de activitate: „ (…) cercetarea şi proiectarea într-o viziune unitară, în familii, a noilor generaţii de motoare termice cu piston şi turbomotoare, inclusiv a unor echipamente specifice acestora (…) pentru uz general sau cu destinaţie specială, folosind şi documentaţiile achiziţionate pe bază de licenţe.”
Institutul trebuia, deci, să conceapă, să testeze şi să omologeze, într-un timp scurt, noi tehnologii pentru motoare. Erau destinate autoturismelor, camioanelor, autobuzelor, tractoarelor, navelor, echipamentelor de foraj ori generatoarelor electrice. Iar sintagma “destinaţie specială” face referire la nevoile Armatei romane.
Odată cu înfiinţarea, primeşte, de la bugetul de stat 200 de milioane de dolari doar pentru dotări tehnice. Primii bani sunt cheltuiți pe standuri de încercări.
Evenimentele de la Praga din 1968 aduc o schimbare radicală a poziţiei României faţă de Moscova şi implicit faţă de prevederile Pactului de la Varşovia. Acesta presupunea şi o dependenţă tacită faţă de industria militară sovietică.
Nicolae Ceauşescu dictează o politică de stat de orientare spre Mişcarea de Nealiniere. Consecinţa este luarea unor decizii privind dezvoltarea unei industrii proprii de armament, inclusiv creşterea finanţării cercetării în domeniul militar.
Citiți continuarea aici România furată | Vânzări auto și imobiliare în loc de cercetare. Ce a mai rămas din institutul care a conceput motoarele Armatei
Institutul Lemnului, afacere imobiliară
Institutul Naţional al Lemnului a reprezentat pilonul dezvoltării industriei lemnului în România. În cei 81 de ani de funcţionare, la INL s-au proiectat 50 de combinate de prelucrare a lemnului şi peste 2.500 de centre de exploatare.
Dan Copăcean, director general al INL 2009 – 2014: „Institutul venea, făcea studiul de fezabilitate, calcula, începeam de la drumuri forestiere, calculam masa lemnoasă necesară pentru ca fabrica să fie rentabilă, apoi construiam fabrica de la zero (…) Era un input-output, privit ca sistem cibernetic, în care pe de-o parte intra lemnul, ca buştean, iar pe partea cealaltă (…) ieşea mobila.”
În perioada comunistă, cifra de afaceri şi profitul INL erau impresionante.
Dan Copăcean: „Aveam atunci peste 2.600 de angajaţi, în 18 localităţi, care erau în întreaga ţara. Proiectau un tip de mobilier, apoi acesta era testat şi introdus în fabrici, în aşa fel încât el era sigur pentru cetăţean. Practic, tot ce însemna mobilă şi mergea la export trecea pe la institut.”
Declinul INL începe în 1993, după ce ministerul Ştiinţei, cel care coordona activitatea institutului, a fost desfiinţat. Numărul angajaţilor scade de la 2.600 la 2.000.
În timpul guvernului Adrian Năstase, INL mai rămâne cu aproximativ 500 de angajaţi. Începe să acumuleze datorii la bugetul de stat. În 2004, Executivul decide să şteargă datoriile mai multor institute pentru a le pregăti de privatizare. AVAS cere unui expert să le stabilească, prin control, valoarea de piaţă.
Ion Ciurea, director INL 1993 – 2008: „La noi controlul a durat aproape doi ani. (…) Era institut mare.”
Evaluatorul stabileşte că institutul valora 40 de milioane de euro, în timp ce datoriile se ridicau la 3,5 milioane de euro.
Ion Ciurea: „Jumate din institute care au terminat până la data de, cât era el în funcţie, le-au fost şterse toate datoriile şi probabil că trăiesc şi acum, iar cealaltă jumătate, printre care ne-am numărat şi noi, nu ne-a fost ştearsă nicio datorie.”
Fostul director, Ion Ciurea, a negociat, între 2006 şi 2007 cu unicul acţionar, AVAS, privatizarea institutului. Cerea expres ca INL să rămână institut de proiectare şi cercetare. Cu toate acestea, AVAS nu face niciun demers pentru vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al INL.
Pe 30 ianuarie 2008, Ion Ciurea este înlocuit de la conducerea INL cu Alina Doreli Voicu. La şefia unicului acţionar, AVAS, este Teodor Atanasiu.
Citiți continuarea aici România furată | Institutul care a proiectat Transfăgărășanul, privatizare mascată cu girul autorităților
……………… ROMÂNIA FURATĂ | Cum s-a „evaporat” berea românească…
Rahova, Azuga, Silva, Ursus, Gambrinus, Basarab, Haţegana, Măgura, Cornişor, Coroniţa sau Cuşma sunt doar câteva din cele peste 200 de mărci de bere produse în fabricile din România, din 1869 până în 1990.
Dintre ele, astăzi se mai fabrică în ţară doar 11 mărci mari, toate sub licenţa a patru producători internaţionali de bere. De la restul au mai rămas doar pahare sau etichete în colecţiile unor împătimiţi.
Gheorghe Stoian, fost director comercial al Fabricii de Bere Rahova: „România a pierdut toată industria berii. Importăm hamei, când de la Rupea până la Huedin era peste tot, vedeai hameiul peste tot. Nu mai este. Orzul? Nu mai este!”
Virgil Mailat, om de afaceri: „A fost o prostie. S-au dat fabrici bune pe nimic!”.
Din 37 de fabrici, mai există una singură funcţională, cu capital sută la sută românesc, pe vechea structură. Acţionarii ei sunt angajaţi, actuali sau foşti.
Celor mai multe li s-a tras de la privatizarea numită Mebo, lansată de statul român la începutul anilor ’90, când angajaţii au fost transformaţi în mici acţionari. Până în anii 2000, cei mai mulţi şi-au vândut acţiunile.
Mircea Oltean, investitor: „Şi-au luat o maşină, o casă, o maşină mai scumpă care le-a înghiţit şi ce au avut. Şi după câţiva ani s-au trezit: măi, ce am făcut?”.
Berea Rahova, ruina cu nume de fabrică
Berea Rahova a fost una dintre cele mai populare beri din România, timp de un secol, deoarece și-o putea permite oricine. O producea Fabrica de Bere Rahova, din Bucureşti.
Astăzi, halele fostei fabrici au devenit tomberon public. Câteva sute de metri mai departe, se înalţă alte ruine ale fostei Fabrici de bere Rahova: mălţăria, orzăria, secţia de fierbere şi pavilionul administrativ. Mai sunt doar pereţii goi, cu tencuiala căzută. Geamurile au fost sparte şi furate. Acoperişul stă să cadă. Liniile de fabricaţie au dispărut.
Gheorghe Stoian, fost director comercial al Fabricii de Bere Rahova: „Au săpat toată curtea, s-au scos toate utilajele. Fabrica este ca un om care nu mai are nimic în interior”.
Teodor Manolache, fost angajat al Fabricii de Bere Rahova: „Secţia Capace este dărâmată. Este exact unde este groapa aceea acolo”.
Povestea berii Rahova începe cu industriaşul Dumitru Bragadiru. Ucenic într-un mic atelier de spirtoase, unde căra apă cu colibiţa din Dâmboviţa, ca să o facă rachiu, Dumitru Bragadiru ajunge moştenitor al afacerii. O transformă într-o mare platformă de alcool rafinat, băuturi spirtoase, lichior şi glucoză, lângă Bucureşti.
Cu o parte din profit începe să ridice Fabrica de Bere Bragadiru, lângă Calea Rahovei de astăzi. În 1909 o înfiinţează ca societate pe acţiuni. Îşi botează prima bere – Rahova.
Pe lângă halele de fabricaţie, Bragadiru mai construieşte locuinţe pentru angajaţi, cantină şi Palatul Bragadiru.
În 1920, Fabrica de pe Calea Rahovei produce zilnic 500 de hectolitri de bere Bragadiru şi este furnizor al Casei Regale.
Vifor Verşescu, fost director general al Fabricii de Bere Rahova: „Îşi putea permite aproape oricine să bea o bere, ieşea la o grădină cum era înainte cu pietriş pe jos, cu mese în stilul anilor respectivi”.
În anii ’80, fabrica de bere Rahova îmbutelia zilnic aproape jumătate de milion de sticle de bere. Pe lângă Rahova, mai producea şi berile Bucureşti, Bucur, Lido, Cazino şi Cişmigiu. Berea Bucureşti se putea bea chiar şi în avioanele Tarom.
Gheorghe Stoian, fost director comercial al Fabricii de Bere Rahova: „Era o bere foarte bună care înlocuia importul de bere la cursele internaţionale”.
În primul an de capitalism, fabrica devine SC Bere Rahova SA, cu capital de stat. Are o singură problemă: tehnologia învechită, care începe să strice din calitatea berii.
Gheorghe Stoian, fost director comercial al Fabricii de Bere Rahova: „Nu mai funcţionau cum trebuie utilajele la filtrare. Nu aveam filtre şi cu berea nefiltrată, instabilizam berea şi mai tare. Nu aveam linii de îmbuteliere. Aveam nişte linii de îmbuteliere vechi”.
În următorii ani, pe piaţa berii din România apare concurenţa. Pe lângă cele 33 de fabrici vechi, mai apar peste 90, mai mici. Rahova începe să piardă comenzi.
Mare parte din fabricile nou-apărute au fost proiectate de inginerul Virgil Mailat, astăzi om de afaceri.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Toată lumea voia fabrici de bere. Era o nebuneală. Toata lumea şi-a spart uşile şi geamurile şi au făcut magazine. Şi am proiectat în garaje, în grajduri, câte o făbricuţă de bere”.
În 1994, fabrica Rahova are pierderi.
Sub Guvernul Văcăroiu, Fondul Proprietăţii de Stat devine acţionar majoritar al fabricii. Oficialii FPS spun că fabrica trebuie privatizată, pentru că nu are bani de investiţii. După patru ani de administrare a statului, datoriile îi cresc de zece ori, iar licenţa îi este ridicată.
În 1998 este cumpărată de World Trade Center Management România, prin negociere directă. Compania îi aparţine omului de afaceri elveţian Emeric Bartha. Plăteşte pentru ea peste un milion de dolari. După privatizare, utilajele fabricii dispar.
Teodor Manolache, fost angajat al Fabricii de Bere Rahova: „Au scos chiar şi tancurile de liniştire care erau în număr de 4000 şi ceva, fiind din inox”.
Emeric Bartha spune că, atunci când a cumpărat fabrica, mai erau câteva zeci de angajaţi, iar bere nu se mai producea.
„Am cumpărat fabrica de bere Rahova fiindcă am vrut să investesc, să renovez şi să fac din ea Galeriile Lafayette. Însă principala problemă a fost că primăria nu a curăţat zona, astfel încât să pot dezvolta proiectul până la capăt”, a declarat Emeric Bartha.
Din 2011, World Trade Center este în insolvenţă. Berea Rahova nu mai există. „Fosta fabrică de bere Rahova a ajuns una dintre cele mai mari gropi de gunoi ale Bucureştiului. Intenţionez să transform locul într-o platformă imobiliară de industrii creative. Niciodată nu va mai putea fi produsă bere acolo”, a declarat Emeric Bartha.
Silva, regina berilor comuniste
Mircea Oltean, investitor: „Am reuşit performanţa să am la nuntă 100 de navete de bere Silva. Ceea ce era un lucru foarte mare la vremea respectivă”.
În anii 80, Silva era considerată de specialişti cea mai bună bere românească. Mergea şi la export.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Noi făceam berea în lăzi de sârmă, dar pentru export aveam nişte cartoane. Toate shopurile din România vindeau bere pe valută”.
Inginerul Virgil Mailat a condus nucleul de operatori berari care a „inventat” berea Silva, la Întreprinderea de Bere Reghin. S-a angajat în 1972, atunci când se construia fabrica.
Ridicarea ei făcea parte din planul lui Nicolae Ceauşescu de a împânzi ţara cu fabrici de bere. Legenda spune că liderul comunist aflase că muncitorii beau pe şantier numai tării. Aşa că ar fi decis să înlocuiască băuturile tari cu aproape inofensiva bere.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Ceauşescu voia să facă în fiecare judeţ câte un modul de 200.000 de hectolitri. Voia să dezvolte berea în detrimentul băuturilor spirtoase”.
Primii berari de la Reghin sunt chiar localnicii. Virgil Mailat le predă cursuri de tehnologie.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Păi noi am făcut berari din cine? Din ăia de pe Valea Gurghiului, deci din ţărani. I-am selectat, am făcut un laborator care să ne urmărească ce facem şi am început să ne jucăm cu berea”.
Din „joaca” lor au ieșit şapte mărci locale de bere: Mureşeana, Sovata, Lăpuşna, Bucegi, Fortuna şi Regun. În 1974, perla Întreprinderii de la Reghin devine berea Silva. La degustările internaţionale a fost cotată printre cele mai bune. În ţară, de cumpărat se găsea numai în barurile şi în restaurantele protipendadei.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Capacitatea mergea ziua, noaptea şi după aceea nu mai puteam face faţă. Mai ales vara”.
Virgil Mailat spune că secretul băuturii era curăţenia. Dezinfectarea tancurilor de bere se făcea prin metode băbeşti. În tanc se aşeza o cutie de metal cu formol.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Sub această cutiuţă puneam o lampă. O spirtieră. Spirtiera ardea şi vaporii de formol se împrăştiau în tot tancul. Şi omorau totul”.
Dorin Chiorean, fost angajat al Fabricii de Bere Reghin: „Totul se băga original. La noi, orzul care nu era bun, ăla nu-l băga la bere, ăla la tinichea se ducea”.
Fabrica de bere de la Reghina fost privatizată în 1995, prin metoda Mebo. Au cumpărat pachetul majoritar de acţiuni asociaţia salariaţilor, Silva Mureş PAS. Pachetul a valorat patru miliarde de dolari, la cursul de atunci. Salariaţii au devenit mici acţionari şi au primit, în schimb, dividende.
După privatizare, într-un singur an, cifra de afaceri a Silva Reghin a crescut cu un milion de dolari şi a ajuns până la 13 milioane. Capacitatea fabricii s-a dublat, până la 400.000 de hectolitri pe an.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Fabrica mergea foarte bine şi era o cerere mare.”
Dorin Chiorean, fost angajat al Fabricii de Bere Reghin: „Până dincolo erau TIR-urile, până dincolo de barieră. Până acolo era full. 12 TIR-uri în 8 ore se încărcau”.
Între timp, piaţa berii româneşti a intrat în vizorul marilor companii multinaţionale, care au început să cumpere, pe rând, din fabricile foste comuniste.
Prima a fost Brau Union AG, cu sediul în Austria. În 1997, a cumpărat fabricile de la Arad, Craiova şi Constanţa. Peste un an, şi pe cea de la Reghin, ajunsă la acel moment una dintre cele mai profitabile afaceri cu bere din România.
Mircea Oltean, investitor: „Silva era a treia firma din România ca performanţă. Vorbim de profit”.
Maria Precup, primar al municipiului Reghin: „Acţiunile s-au vândut foarte bine. Şi a fost un bum imobiliar. Toata lumea dintre cei care au fost acţionari şi-au cumparat case, maşini noi”.
La doi ani de la cumpărare, SC Silva SA a dispărut. A fost radiată prin comasare cu SC Brau Union România SA. Compania a mai cumpărat şi fabricile din Haţeg, Miercurea Ciuc şi Griviţa, din Bucureşti. În 2003, la rândul lui, Brau Union este cumpărat de o companie şi mai mare: grupul olandez producător de bere, Heineken.
Maria Precup, primar al municipiului Reghin: „Din păcate, le-a luat să le închidă, nu să le dezvolte. Aveau ei produsele lor care au invadat piaţa românească”.
Heineken a închis fabricile Arad, Griviţa şi Haţegana şi și-a concentrat producţia în restul oraşelor. În 2004, închide şi fabrica de la Reghin.
Maria Precup, primar al municipiului Reghin: „Nu au avut răbdare cei care au decis şi a trebuit să închidem cele mai bun lucru din Reghin. Aceasta fabrică nu mai poate fi redeschisă”.
Heineken continuă şi acum să producă bere Silva în alte fabrici pe care le deţine în România. De activele fabricii de la Reghin, grupul olandez nu a mai fost interesat. A golit-o de utilaje şi linii de producţie. Cele cinci hectare ale fabricii de la Reghin au fost cumpărate în 2008 de Mircea Oltean, unul dintre cei mai potenţi oameni de afaceri din Mureş.
Mircea Oltean, investitor: „Nu am luat decât terenul şi activele, vorbim doar de hale care erau goale, dezafectate de tot ce însemna utilaje, instalaţii. Practic nu mai era nimic”.
Mircea Oltean a intrat în afaceri în 1993, când vindea piese forestiere şi agricole. Şase ani mai târziu a cumpărat IRUM, fosta întreprindere comunistă de tractoare din Reghin, aproape falimentară.
Omul de afaceri spune că a vrut activele fostei fabrici de bere Reghin ca să asambleze acolo tot tractoare. S-ar fi bazat pentru transportul mărfurilor pe linia de cale ferată de lângă fabrica de bere, dar într-o zi, şina a dispărut. Şi, odată cu ea, şi planurile lui de afaceri.
Mircea Oltean, investitor: „Linia ferată nu era proprietatea fabricii de bere, era proprietatea altcuiva care a considerat că este mult mai bine sa vânda şina la fier vechi şi să facă trei lei. Nu m-am gândit să produc bere în fabrică, nu mă pricep. Din ceea ce este acolo, nu poţi folosi absolut nimic”.
În prezent, Mircea Oltean a transformat rămăşiţele fabricii de bere Reghin în afacere imobiliară. A închiriat cei 15.000 de metri pătraţi de hale către zece firme din Reghin.
Fabrica de bere Griviţa: vândută şi cumpărată de trei ori
Tot grupul Heineken a deţinut şi fabrica de bere Griviţa, din Bucureşti, una dintre cele mai vechi din România.
Ion Busicescu, fost director al Fabricii de Bere Griviţa: „Ce, el face plăcerea românilor? El a venit aici să investească şi să facă bani!”.
În comunism, mândria Griviţei a fost berea Gambrinus. Heineken a golit fabrica de utilaje şi i-a vândut activele, ca să producă, apoi, marca Gambrinus, în alte fabrici ale sale.
După 145 de ani de activitate neîntreruptă, cea mai mare parte din Griviţa a fost demolată. Din clădirile Griviţei, trei monumente istorice au mai rămas în picioare. Sunt, astăzi, raiul căutătorilor de fier vechi din zona Basarab. Pe locul clădirilor demolate se înalţă astăzi un hipermarket.
În 1869, chiar pe locul acesta, industriaşul neamţ Erhard Luther construia Fabrica de Bere Luther Bucureşti. Prima bere fabricată este Luther, făcută după reţetă germană.Continuă cu Berea Leului, Cazino, Ateneu, Basarab, Griviţa şi Gambrinus.
Virgil Mailat, om de afaceri: „Erau pe toate trenurile, îmi aduc aminte că erau sticle aşa, guşate. La vagonul restaurant se găsea bere Gambrinus”.
După Revoluţie, Întreprinderea a devenit SC Bere Griviţa SA. Patru ani mai tarziu, Griviţa a fost împărţită între Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private Muntenia.
În 1999, Griviţa este preluată de fondul de investiţii Brewery Holdings cu sediul in Marea Britanie. Fondul a adus o infuzie de capital de 383.500 de dolari. Un an mai târziu, fabrica a fost privatizată. A fost cumpărată de Austrian Breweries International, cu sediul in Austria, parte a grupului Brau Union. Plăteşte 277.000 de dolari.
Ion Busicescu, fost director al Fabricii de Bere Gambrinus: „După care şi acesta a mai ţinut fabrica, a mai făcut nişte investiţii, nu spectaculoase, dar au mai mărit capacitatea. Nu toate etapele de dezvoltare în urma procesului de privatizare au fost cele mai reuşite”.
Clauzele tranzacţiei protejează interesele fabricii pe durata unui singur an.
În 2001, Austrian Breweries a vândut fabrica Griviţa, cu tot cu marca Gambrinus, către Brau Union Emerging Markets, cu sediul în Austria. În 2002, Brau Union i-a schimbat obiectul de activitate din „fabricarea berii” în „închiriere sau subînchiriere de bunuri imobiliare”.
Tot atunci SC Bere Griviţa SA a dispărut definitiv, după ce a fuzionat cu Brau Union România. La rândul ei, Brau Union a fost cumpărată în 2003 de grupul Heineken.
Ion Busicescu, fost director al Fabricii de Bere Gambrinus: „Orice investitor care are un produs caută să fie el singur şi primul. Şi să vândă cât mai mult. Că din asta se câştigă bani. Investiţia în bere este foarte profitabil, din moment ce Griviţa a fost vândută şi cumpărată de trei ori”.
Berea Gambrinus a mai fost produsă la Griviţa până în 2005. Heineken a închis fabrica. Marca Gambrinus a continuat să fie produsă în alte fabrici din grup. Din fosta fabrică de bere Griviţa au mai rămas clădirile goale.
Ion Busicescu, fost director al Fabricii de Bere Gambrinus: „Zona respectivă a suscitat interesul dezvoltatorilor imobiliari pentru că poziţia acestor fabrici a fost bună faţă de vecinii pe care îi avea”.
Aşa că în 2013, Heineken a vândut terenul Griviţei către compania Kiseleff Development.
Compania a fost înfiinţată în 2007 de Ionuţ Dumitrescu, dezvoltator imobiliar şi fondator al uneia dintre cele mai mari companii româneşti de consultanţă imobiliară.
În 2014, noii proprietari au demolat secţia de fierbere şi de fermentare, îmbutelierea, pivniţele şi centrala termică şi frigorifică.
Ion Busicescu, fost director al Fabricii de Bere Gambrinus: „Aici era o grotă, o gaură mare de nu-ţi poţi imagina. Gaura avea 10 metri adâncime. Au cărat muncitorii de au înnebunit!”.
Investitorul Ionuţ Dumitrescu spune că vrea să ridice pe locul fostei fabrici Griviţa blocuri de birouri cu piaţetă şi spaţii verzi. Clădirile istorice ar vrea să le transforme în cafenele, restaurante şi o berărie.
Până la ora difuzării acestui material, reprezentanţii Heineken în România au refuzat un interviu filmat despre fabricile de bere Silva şi Griviţa.
Fabrica de Bere Azuga, spulberată după 144 de ani
Martie, 2014, Azuga. 80 de kilograme de explozibil au demolat jumătate din Fabrica de Bere Azuga, veche de 144 de ani.
Steliana Neagoe, fostă angajată a Fabricii de Bere Azuga: „Uite ce a ajuns, maldăre de pământ! Şi una din cele mai vechi fabrici din ţară! În spate, jos, era secţia de îmbuteliat şi de livrat. De acolo se livra berea.”
Astăzi, partea istorică a fabricii Azuga e doar teren viran. Ultimul investitor, familia Moraru, vrea să ridice aici o secţie de băuturi răcoritoare. În cealaltă jumătate de fabrică rămasă nedemolată, tot familia Moraru îmbuteliază apă.
Povestea începe în 1870, când firma Grund Rădulescu & Coa ridicat prima întreprindere din oraş: Fabrica de Bere Azuga, cu 50 de angajaţi. Prima băutură produsă aici a fost Caraiman. Berea blondă Azuga apare în anii comunismului. În anii ’70 a devenit una dintre cele mai băute beri din România. Este făcută cu apa a trei izvoare.
Şefa de producţie Ioana Şeremet s-a angajat în fabrică exact în anii în care berea Azuga era pe val.
Ioana Şeremet, fostă angajată a Fabricii de Bere Azuga: „Cine spunea Azuga şi bere Azuga, era ceva! Stăteau tirurile, era nenorocire, la câtă bere se cerea pe piaţă! Era o bere bună, n-am mai baut bere ca aia. Simţeai şi dioxidul de carbon, simţeai şi drojdia, care era pură la gust.”
Azuga a devenit berea preferată a cuplului Ceauşescu.
Steliana Neagoe, fostă angajată fabrica de bere Azuga: „În fiecare zi veneau cu o lădiţă cu 20 de sticle de trei sferturi şi lua în fiecare zi bere de la noi”.
În 1982, fabrica s-a extins cu un nou corp de clădire. După Revoluţie, a devenit SC Bere Azuga SA. A pierdut piaţă din cauza concurenţei şi a micilor fabrici de bere nou apărute. A mai făcut şi credite de investiţii, pe care cu greu le achită. A avut, totuşi, profit, în 1999, anul în care este privatizată. A fost cumpărată omul de afaceri german Frideric Ipsen, cu 907.000 mărci. În primii patru ani a reușit să o aducă la zero profit.
Steliana Neagoe, fostă angajată fabrica de bere Azuga: „A adus un specialist de acolo de la el din Germania şi a dat toate peste cap. N-a mai mers fabrica ca lumea, nu se mai făcea berea ca lumea”.
În 2006, fabrica a fost vândută lui Valerii Moraru, astăzi patron al clubului de fotbal Rapid. Valerii şi Violeta Moraru sunt consideraţi cei mai bogaţi oameni de afaceri basarabeni din România. După trei ani, Valerii Moraru a vândut acţiunile Bere Azuga către Ursus Breweries
Ursus este subsidiara din România a SABMiller, unul dintre cei mai mari producători mondial de bere. La câteva luni de la cumpărarea fabricii de la Azuga, Ursus o închide. Concediază ultimii 160 de angajaţi şi îşi transformă obiectul principal de activitate în „închiriere şi subînchiriere de imobile”.
Brandul Azuga îl relansează şi îl produce în alte fabrici.
Steliana Neagoe, fostă angajată fabrica de bere Azuga: „A rezolvat-o, a terminat-o până la urmă şi Ursusul. Fiecare a căutat să scoată profituri de pe urma fabricii, aia a căutat! Ca să ia bani repede, hai, o dărâmăm şi luam fiarele, le vindem şi facem bani!”
Familia Moraru răscumpără activele de la Ursus. În aripa nouă îmbuteliază astăzi apă de izvor.
Adrian Diaconescu, director executiv al Sc Azuga Waters SRL: „Pe această linie, în această hală, se îmbutelia berea Azuga. … Structura este uşor altfel, dar per total fabrica este aceeaşi, a fost adaptată la cerinţele actuale pentru a se îmbutelia apă. Este o afacere de succes”.
„Decizia de a opri activitatea şi a vinde acţiunile la fabrică în 2013 a ţinut cont de contextul economic dificil existent în România în acel moment”, ne-a declarat Ursus Breweries.
Bermas Suceava, fabrica de bere salvată de angajaţi
Aşa sună 21.000 de sticle pline cu bere, atunci când sunt îmbuteliate pe banda rulantă. În curând, o parte din ele pleacă în buticurile şi magazinele săteşti din Suceava şi în încă alte şapte judeţe din Moldova. Suceava, Bermas şi Călimani sunt mărcile pe care le produce Fabrica de Bere Bermas din Suceava, singura din România care a mai rezistat, din cele 37 de întreprinderi de bere din comunism. De 21 de ani, fabrica aparţine asociaţiei salariaţilor şi a făcut în fiecare an profit.
Elena Anisoi este creierul fabricii. A venit aici în 1990, să ţină contabilitatea. Între timp a devenit directoare.
Elena Anisoi, director al Fabricii de Bere Bermas, Suceava: „Întotdeauna am fost pe plus. Niciodată nu am fost pe minus sau pe zero. De multinaţionale nu mă simt vânată. Mi-am consolidat poziţia aici, acasă. Şi de aici nu mă pot scoate”.
Fabrica de bere de la Suceava a fost înfiinţată în 1974. Primele băuturi au fost Suceava, Dragomirna şi Bucovina. Au urmat Arcaşul, Rarăul, Bucegi, Balada şi Ariniş. În 1991, fabrica de bere devine SC Bermas SA. Primul hop al directorilor de atunci a fost să domolească grevele angajaţilor.
Elena Anisoi, director al Fabricii de Bere Bermas, Suceava: „Păi să se schimbe conducerea, le ajunge, nu? După dânşii ar fi trebuit vândut şi fiecare să ia câte o bucată din fabrică. Astea sunt contractele de bere încheiate, ăsta este produsul, asta este perspectiva pe următorii 2-3 ani. Atât pot oferi, mai mult de atât închidem fabrica! Şi au înţeles!”
În 1993, Fondul Proprietăţii de Stat preia 70% din acţiunile fabricii. Peste doi ani, Bermas este privatizată prin Mebo. Asociaţia Salariaţilor cumpără de la FPS 56% din acţiuni.
Elena Anisoi, director al Fabricii de Bere Bermas, Suceava: „Dacă nu s-ar fi realizat dividende, aceşti membri ai asociaţiei PAS trebuia să aducă bani de acasă să achite acţiunile”.
Cu 10 milioane de euro investiţii în secţii noi de îmbuteliere, bere la draft, dozatoare şi butoaie moderne de tip KEG, Fabrica Bermas devine atractivă pentru marii producători de bere, în anii 2000. Elena Anisoi spune că a primit oferte să vândă fabrica, dar salariaţii au refuzat, de teamă să nu fie desfiinţată.
Elena Anisoi, director al Fabricii de Bere Bermas, Suceava: „Nu am avut in interes în sensul ăsta de a face o afacere pe moment. Şi apoi nici unii nu ne-au garantat că la Suceava se va mai produce bere”.
În 2015, românii au băut 15, 8 milioane de hectolitri de bere, mai mult cu 6% faţă de anul precedent, adică 80 de litri pe cap de locuitor.
…………………… ROMÂNIA FURATĂ | Legăturile din dosarul lui Sebastian Ghiță – din Emirate până la Guvern…
Cele mai mari firme din grup – Asesoft International, 2K TELECOM şi Teamnet International SA – au cifre de afaceri impresionante.
Ultimele cinci bilanţuri contabile depuse la Fisc arată astfel: 150 de milioane de euro – Asesoft International, 85 de milioane de euro – 2 K TELECOM şi, cea mai importantă, Teamnet International SA, are o cifră de afaceri de 185 de milioane de euro.
Majoritatea firmelor mari din grupul lui Sebastian Ghiţă au avut sute de contracte cu instituţii de stat – autorităţi locale sau centrale.
Unele dintre cele mai mari afaceri făcute de firmele actualului deputat au fost cu Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Pentru cele două instituţii, Asesoft International, 2K TELECOM şi Teamnet International SA au furnizat, între 2010 şi 2014, servicii IT şi de telecomunicaţii în valoare de aproape 46 de milioane de euro.
Cel mai important contract cu Ministerul de Externe a fost încheiat în 2010. Statul plătea 2,5 milioane de euro către asocierea Asesoft International SA şi Teamnet International SA pentru implementarea unui sistem informatic de gestionare a vizelor. Reprezentantul celor două societăţi în relaţia cu statul era Cristian Anastasescu, cumnatul lui Sebastian Ghiţă. Acest lucru e confirmat pe site-ul de achiziţii publice.
Softul conceput de cele două firme şi cumpărat de MAE a fost folosit la crearea unui sistem integrat european de procesare a cererilor de viză.
Un alt contract, de peste 27 de milioane de euro, cu Ministerul de Interne, a fost câştigat de 2K TELECOM SRL în decembrie 2009. Societatea controlată de fratele (Alexandru Ghiţă – 67,12%), unchiul (Domente Vasile – 8,05%) şi vărul (Radu Vasile – 24,83%) lui Sebastian Ghiţă a făcut pentru Ministerul de Interne o reţea informatică securizată.
Și-a vândut părțile sociale când a devenit deputat
Înainte de a deveni deputat, în 2012, Sebastian Ghiţă i-a vândut toate părţile sociale deţinute la companiile fondate de el.
„Le-am vândut. Celor de la Teamnet le-am vândut cu ceva ani în urmă, trei, patru, cinci, înainte să vândă ei către Banca Mondială. Celelalte companii le-am vândut acum cinci-şase ani şi aşa mai departe. Fiecărui acţionar, fiecărui partener pe care îl aveam în companie în momentul în care am intrat în politică i-am vândut părţile sociale”, spunea parlamentarul.
După ieşirea lui Sebastian Ghiţă din firmă, Asesoft International şi Teamnet International şi-au continuat afacerile. Între 2012 şi 2014, cele două companii ar fi emis către S.C. SIVECO S.A., firmă abonată şi ea la contracte cu statul, facturi de aproape 20 de milioane de euro, tot pentru prestări servicii în domeniul IT, spun procurorii DNA.
Compania Siveco apare în mai multe dosare DNA. Administratorul acesteia, Irina Socol, a fost trimis în judecată pentru spălare de bani şi evaziune fiscală.
Firmele fondate de Sebastian Ghiţă au fost abonate şi la alte tipuri de contracte. Unele dintre ele sunt cele pe bani europeni, pentru mediu, contracte pentru care Uniunea a întrerupt recent plăţile din cauza suspiciunilor de corupţie. Doar Teamnet International, alături de alte trei companii, a câștigat un contract de şase milioane de euro, în 2011, pentru realizarea hărţilor de hazard și de risc la inundații în bazinul hidrografic Prut-Bârlad.
„Grupul Teamnet nu are nicio legătură cu Sebastian Ghiță de mai mulți ani. Găsim surprinzătoare măsurile luate de autorități și precizăm că nu am primit o comunicare oficială pe subiect”, arată compania.
Cum s-au derulat afacerile
În 2011, la Grupul Asesoft au descins inspectorii ANAF. Ei ar fi constatat că banii încasaţi de societăţile din grupul fondat de Sebastian Ghiţă plecau către firme înfiinţate de apropiaţi ai acesuia, care ar fi fost controlate de fapt tot de omul de afaceri din Ploieşti. Scopul, susţin organele de control, ar fi fost prejudicierea bugetului de stat, prin nedeclararea veniturilor sau prin transferuri succesive de bani dintr-o firmă în alta şi înapoi la prima.
Într-una dintre operaţiunile suspecte ar fi fost implicată societatea Foto Tehnologies SRL, care aparţine soţilor Ionuţ şi Alina Iordăchescu, apropiaţi ai lui Sebastian Ghiţă.
Firma emite, în decembrie 2010, către Asesoft International o factură de peste opt milioane de euro. Suma reprezintă „avans pentru prestări servicii”. Oficial, banii ar fi trebuit să ajungă la Foto Technologies. Dar, conform bilanţurilor depuse la Ministerul de Finanţe, societatea a avut o cifră de afaceri de doar 22.000 de euro, de 360 de ori mai mică decât banii pe care i-ar fi încasat de la Asesoft International.
Anchetatorii spun că o altă metodă de ocolire a taxelor era stornarea.
O companie emite o factură, pentru o anumită sumă plus TVA, către altă firmă. Firma numărul doi nu poate presta serviciul. Plata nu poate fi făcută. Factura este trimisă înapoi la firma emitentă. Aceasta ar trebui să o anuleze. Uneori o anulează, alteori pierde urma banilor. În alte cazuri, firma numărul doi emite o altă factură, către firma numărul trei. Şi mecanismul se repetă.
Astfel, spun inspectorii fiscali, statul ajunge să încaseze TVA diminuat.
Pe lângă firmele care l-au avut acţionar direct pe Sebastian Ghiţă – Asesoft International, 2K TELECOM, 360 Revolution, Teamnet International S.A. sau Asesoft Distribution SRL, în circuitul financiar au mai fost implicate şi societăţile Master Software Info SRL, Merconsult Team SRL, IT Infocons Services SRL, Viewpedia Soft SRL, Sunguard Systems SRL sau Foto Tehnologies SRL. Prin acest circuit, ar fi fost transferaţi peste 83 de milioane de euro pentru care statul ar fi trebuit să încaseze TVA de 15,5 milioane de euro.
Raportul ANAF a ajuns la DNA în 2011. Inspectorii îi acuzau pe Sebastian Ghiţă şi companiile lui de infracţiuni economice. După patru ani, raportul ajunge în dosarul în care omul de afaceri este deja cercetat.
„Nu eram nici atunci administrator al firmei, dar vreau să vă spun că pentru acest raport al domnului Blejnar, la Bucureşti, la DNA, s-a deschis un dosar unde au fost chemaţi directorii, au fost chemate contabilele, s-au numit experţi parte, s-a numit un expert al DNA-ului. De ce după ce s-a deschis la Bucureşti un dosar, la Ploieşti s-a mai deschis un dosar cu acelaşi subiect?”, a spus Sebastian Ghiță.
Pe lângă acuzaţiile de natură economică, procurorii spun că, după ce a devenit deputat, Sebastian Ghiţă ar fi încercat să se folosească de funcţie pentru a influenţa mai multe licitaţii pentru fonduri europene.
Ancheta DNA Ploiești
Ancheta DNA Ploieşti a pornit de la o serie de lucrări de extindere a reţelei de distribuţie a apei şi canalizare în oraşul Comarnic şi în alte localităţi din Prahova. Lucrările se făceau cu bani europeni.
Principalul beneficiar al proiectului de 200 de milioane de euro, pentru lucrarea din Comarnic, a fost asocierea S.C. GROSSMANN ENGINEERING GROUP S.R.L. şi S.C. EURO CONSTRUCT TRADING 98 S.R.L. Prima societate este controlată de cumnatul premierului Victor Ponta, cea de-a doua – de Dan Besciu, apropiat al deputatului Ghiţă.
Potrivit surselor judiciare, preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Mircea Cosma, şi Sebastian Ghiţă ar fi făcut presiuni asupra conducerii Hidro Prahova S.A., beneficiarul lucrărilor, să plătească o serie de facturi, deşi lucrările erau în întârziere sau nu fuseseră executate. Asta, în contextul în care acţionarul majoritar al Hidro Prahova S.A. este Consiliul Județean Prahova.
„Ca urmare a unui email pe care i l-a pus la dispoziţie Ghiţă Sebastian în sensul că a putut să-l citească personal, acesta mi-a precizat că Victor Ponta era nemulţumit şi dorea efectuarea decontărilor către SC GROSSMAN ENGINEERING SRL cât mai repede posibil.(…) Am dedus că se dorea ca a doua zi să se facă plata, în condiţiile în care certificatul intermediar de plată nu era încă aprobat de beneficiar”, se arată în declarația unui martor.
Director al Hidro Prahova S.A. a fost până în februarie 2015 Dumitru Pantea.
Discuție reporter – Dumitru Pantea, fost director Hidro Prahova S.A.:
– V-aţi scris demisia de trei ori, însă nu a fost acceptată, presiuni făcute de domnul Cosma către dumneavoastră…
– Da, aşa.
– Dacă putem detalia un pic.
– Nu. Nu putem, este anchetă. Lasăţi oamenii să-şi facă treaba. N-am nimic de declarat.
Un alt contract de lucrări din bani europeni, de această dată pentru „extinderea şi reabilitarea staţiilor de epurare Câmpina şi Plopeni” din Prahova, a fost atribuit societăţii PASSAVANT ROEDIGER GMBH din Germania. Valoarea: aproape 15 milioane de euro.
În 2013, societatea era reprezentată în România de Khalil Saad şi Bachir Mazen. Ambii au fost trimişi în judecată de DNA Alba în luna mai, pentru fraudarea fondurilor europene şi înşelăciune în urma atribuirii contractului. Khalil Saad şi Bachir Mazen apar şi în dosarul în care este învinuit Sebastian Ghiţă.
„(…) în cadrul Contractului de lucrări 2 PASSAVANT ROEDIGER a avut ca subcontractor declarat (…) firma AS GO TELEKOM (…) am aflat că această firmă ar fi legată de grupurile controlate de deputatul Ghiţă Sebastian.(…) Precizez faptul că acţionariatul PASSAVANT-ului este compus din persoane de naţionalitate arabă, cu domiciliul în Abu Dhabi (n.r. – Emiratele Arabe Unite)”, se arată în declarația unui martor.
Discuție reporter – Sebastian Ghiță:
– 99,99% nu a existat o legătură între vreo companie fondată de mine şi această firmă Passavant. Nici nu ştiu ce fel de firmă, de ce tip, din ce ţară…
– Pe domnii Khalil Saad şi Bachir Mazen i-aţi cunoscut în vreun fel?
– Nu. Nu ştiu cine sunt domnii aceştia. Habar nu am. E prima oară când aud aceste nume.
PASSAVANT ROEDIGER din Germania a fost cumpărată în 2009 de Drake and Scull International, cu sediul în Emiratele Arabe Unite. Acelaşi stat în care şi-au petrecut câteva zile de vacanţă, după alegerile prezidenţiale din 2014, Sebastian Ghiţă şi Victor Ponta.
Lista colaboratorilor
Anchetatorii spun că, pentru fraudarea statului, Sebastian Ghiţă nu ar fi putut acţiona singur. El ar fi creat o întreagă structură cu atribuţii bine definite. Printre oamenii care l-ar fi ajutat îi găsim pe:
Mircea Cosma, preşedintele Consiliului Judeţean Prahova,
Vlad Cosma, deputat PSD, fiul lui Mircea Cosma
Alexandru Ghiţă, fratele lui Sebastian Ghiţă
Maria Ghiţă, mama omului de afaceri
Vasile Domnete, unchiul lui Sebastian Ghiţă, cu o avere de 27 de milioane de euro, acţionar la 2K TELECOM SRL.
Cristian Anastasescu, cumnatul lui Sebastian Ghiţă, administrator al Asesoft International. Procurorii susţin că, în prezent, este proprietarul off-shore-ului MINASEE HOLDING LTD Cipru care este, la rândul său, acţionar majoritar la ASESOFT INTERNATIONAL S.A.
Sorin Chirilă, vărul soţiei lui Sebastian Ghiţă, împuternicit pe conturile personale al lui Sebastian Ghiţă şi ale altor apropiaţi, administrator al : S.C. ASESOFT INTERNATIONAL S.A., S.C. STUDIO HARRY S.R.L., S.C. MEDIATA CONSULTING S.R.L., S.C. A & S WORLD TRAVEL S.R.L., reprezentant ASOCIAȚIA SPORTIVĂ BASKET CLUB ASESOFT, S.C. FEDERAL MEDIA PARTENER, MINASEE HOLDING LTD CIPRU, S.C. RIDZONE COMPUTERS S.R.L., S.C. RVMP S.R.L., S.C. ALPEDOR S.R.L., S.C. SENIOR CONSULTING GROUP S.R.L.
Alexandru şi Vlad Iacobescu, persoanele de contact cu postul RomâniaTV
Bogdan Padiu şi Bogdan Nedelcu, şefii Teamnet, foşti colegi de clasă cu Sebastian Ghiţă
Ciprian Ghioc, finul lui Sebastian Ghiţă, fost şef al autorităţii de mediu, responsabil de urmărirea modului de cheltuire a banilor europeni
Iulian Stanciu, fost coleg de liceu cu Sebastian Ghiţă, co-fondator al Asesoft Distribution, multimilionar, cu o avere estimată de 17-18 milioane de euro. În prezent conduce unul dintre cei mai mari retaileri din România
Cei mai mulţi dintre ei au conturile blocate pentru recuperarea prejudiciului şi nu pot lua legătura cu Sebastian Ghiţă, au decis pe 24 iunie procurorii DNA.
„N-am nicio legătură cu Sebi Ghiţă. El a fost asociat în firma pe care eu am făcut-o. Avem valori diferite şi drumuri diferite în viaţă şi de-asta tot am încercat să-l scot şi până la urmă cu ajutorul partenerilor mei am reuşit”, spune Iulian Stanciu.
Sebastian Ghiţă nu are voie să ia legătura nici cu premierul sau cu omul de afaceri Dan Besciu.
„Chiar nu ştiu. Chiar nu ştiu despre ce este vorba. Eu n-am nicio legătură cu firmele… n-am nici firme de IT… n-am absolut…”, spune Dan Besciu.
Sebastian Ghiţă este acuzat de trafic de influenţă, complicitate la schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene, spălare de bani, evaziune fiscală, coruperea alegătorilor sau efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția.
Calculul prejudiciului
Prejudiciul care i se impută reţelei se ridică la peste 28,5 milioane de euro:
– 1,59 milioane de euro provin din vânzarea supraevaluată a unor imobile către Ministerul Finanţelor Publice.
– 450.000 de euro primiţi de la Primăria Ploieşti prin operaţuni financiare făcute cu încălcarea legii
– puţin peste 9 milioane de euro care vin din înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive
-peste 17 milioane de euro din TVA nedeclarat sau declarat greşit, în urma operaţiunilor de stornare.
Sebastian Ghiţă beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, până la pronunţarea definitivă a instanţei.
Etichete: emiratele arabe unite sebastian ghita
……………………… ROMÂNIA FURATĂ. Petromidia, privatizare cu dedicație
Sunt 15 ani de când statul a privatizat, pe bani puțini, singura rafinărie a României de la Marea Neagră și tot atâția de când a convenit cu noii proprietari că i se va plăti o datorie de peste 600 de milioane de dolari.
Dinu Patriciu: N-a fost deloc imorală, a fost o operaţiune comercială.
Petromidia l-a urcat pe Dinu Patriciu în topul miliardarilor, a trecut apoi în portofoliul companiei de stat kazahe, KazMunayGas, dar la bugetul de stat, în contul datoriei istorice nu au ajuns decât 70 de milioane de dolari.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: Astăzi, nu avem niciun fel de datorie faţă de statul român.
Așa s-au făcut, în România, legile: cu guverne care au favorizat companii private în detrimentul statului și parlamentari care cer comisii de anchetă după ce ei înşişi au votat derogări care au evaporat datoriile.
Constantin Niţă, fost ministru al Energiei: Nu. Deci se face o mare confuzie.
Zece guverne au stat la masă, în ultimii 15 ani, cu Rompetrol. Unele au pierdut bani, altele timp.
Emil Boc, fost premier al României: Ce a ținut de noi, în Guvern, am făcut.
Guvernul Ponta pierde însă în prezent singura șansă de a mai obține integral cele 690 de milioane de dolari.
Ce personaje-cheie au stat în spatele acestei înțelegeri, care este sfătuitorul din umbră al premierului care a făcut-o posibilă, dar și ce mai speră să câștige Guvernul din restul acțiunilor la rafinărie scoase azi, din nou, la vânzare vedeți la Jurnalul de Seară, într-o nouă anchetă marca „România furată”.
…… ROMÂNIA FURATĂ. Industria amară a zahărului: furturi, evaziune, nepăsare
Cartele pentru alimentele de bază raţionalizate, cozi interminabile pentru a le şi cumpăra, goana continuă după o sursă de hrană. Este leitmotivul ultimului deceniu al comunismului românesc, în care zahărul a avut cota lui de istorie. O istorie din care astăzi au rămas ruine, dosare penale pentru evaziune fiscală, o armată de şomeri şi câteva scandaluri cu iz electoral. Toate au fost estompate de timp şi s-au contopit în noile politici europene, în care fiecare hectar de sfeclă şi fiecare sac de zahăr sunt contabilizate atent. Să nu fie prea multe.
Prima fabrică de zahăr din Europa a fost construită în 1802, în Silezia, iar peste 30 de ani apărea una şi în România, la Gârbou, în judeţul Sălaj. Deşi încurajată de legi favorabile, industria de profil s-a dezvoltat timid în România de la începutul secolului trecut, iar zahărul a fost multă vreme o delicatesă cu preţ de lux. După al Doilea Război Mondial, industria locală avea opt fabrici de prelucrare a zahărului. Dar când au ajuns la putere, comuniştii au considerat dezvoltarea cu orice preţ a acestui sector drept o datorie patriotică. Ambiţia lor era ca pentru producţia de dulciuri, vinuri, medicamente şi consum casnic să fie folosit doar zahăr românesc. Un vis pentru care marele partid a dat ordin ca ţăranii să cultive sfeclă pe un milion de hectare de teren, iar constructorii să ridice în toată ţara mamuţi industriali de prelucrare.
„Primul sezon de fabricaţie a fost în 1957”, spune Petre Prodileanu, fost angajat în industria zahărului.
Colosul oltenesc Podari era etalonul comunist în domeniu. 1500 muncitori lucrau în trei schimburi pentru planul zilnic obligatoriu de 2500 de tone de zahăr. Peste 110 camioane pline ochi ieşeau pe poarta fabricii în fiecare zi.
„De multe ori am fost chiar fruntaşi pe ramură”, spune Ion Ureche, fost angajat al fabricii.
„Zahăr se livra în aproape toată ţara”, completează Petre Prodileanu.
Combinatul de la Podari a mai stins motoarele după ce, la o sută de kilometri distanţă, a intrat în funcţiune unul similar. Construcţia de la Corabia a început în martie 1969 şi, după numai şase luni, era umplut primul sac cu zahăr produs acolo. A fost succesul personal al lui Ştefan Voitec.
„Preşedintele Marii Adunări Nationale era corabian, de aici din Corabia, si atunci cum era politica s-a gandit că pentru orășenii lui să facă o fabrică de zahăr”, spune Tudorel Ciorecan, angajat al fabricii din Corabia.
„E cel mai bun zahăr produs în România”, adaugă Sorin Vlad, viceprimarul oraşului Corabia.
10% din populaţia oraşului a primit de lucru graţie noii fabrici.
„Era așa un flux de ziceai că sunt pe bulevard la București, la promenadă, oamenii care mergeau la fabrică (…) trotuarele erau pline”, mai spune Sorin Vlad.
Calafatul, inima industriei de profil
Dar comuniştii au vrut şi mai mult zahăr. În 1982, Calafatul devine inima industriei de profil. Avea șase hectare de hale, utilaje germane şi franţuzeşti, propria centrală termică şi propria gară. Pe hârtie, producţia ajunge la 1333 de kilograme de zahăr pe cap de muncitor în fiecare zi, ceea ce ar fi dus la un total de 4000 de tone.
„A început cu mici eșecuri deoarece nu prea ieșea zahărul la standardele dorite. După a avut un boom pe piața românească”, spune Doru Mituleţu, viceprimarul din Calafat.
În acest timp, fabrica moldovenească de la Sascut abia scotea o mie de tone de zahăr. Nimeni nu îşi mai aducea aminte că prin 1880 fusese proprietatea lui Jaques Elias, un prosper om de afaceri care salvase fabrica de la faliment. Partidul comunist îl ştersese din acte prin naţionalizare.
„Am fost o înteprindere de elită deoarece am luat şi Ordinul Muncii, clasa I, nu îl lua chiar oricine”, spune Irică Neculai, fost director al fabricii de zahăr din Sascut.
„Aproape jumătate din populaţia Sascutului – populaţia activă – lucra în fabrica de zahăr”, spune și Constantin Apostol, primarul din Sascut.
„Noi în 1989 aveam în planul de investiţii 189 de milioane (…) Aproape făceam trei sferturi de fabrică nouă”, adaugă Irică Neculai.
În 1989, România avea 51.000 de angajaţi în cele 34 de fabrici care produceau anual 400.000 de tone de zahăr. Oficial, fiecare român avea dreptul la un kilogram de zahăr anual, dar statisticile momentului arată un consum dublu.
Consum susţinut de pădurea de fabrici de zahăr, pentru care partidul comunist plătise specialiştilor din Germania Democrată 34 de miliarde de dolari. Doar şapte judeţe au scăpat fără asemenea fabrici – Caraş-Severin, Harghita, Covasna, Mehedinţi, Maramureş, Hunedoara şi Prahova. Dar nu din această cauză visul lui Ceauşescu de a exporta zahăr nu s-a concretizat niciodată.
„Orice fabrică depinde de două lucruri: materia prima și desfacere. Desfacerea nu ar fi fost o problemă, problema era materia primă”, spune Doru Mituleţu.
„S-a forţat nota pentru că sfecla de zahăr nu o poţi cultiva în afara arealelor irigate”, spune fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără.
„Conditiile climaterice au fost o mare dificultate în toată perioada de cultură a sfeclei în zona noastră”, spune Atanasie Guţă, fost director al fabricii din Calafat.
Ce s-a întâmplat dupa desființarea CAP-urilor
1990 a modificat radical această ramură economică. Desfiinţarea CAP-urilor și restituirea terenurilor au dat o lovitură grea industriei zahărului.
„Acea bucățică de teren pe care au primit-o au preferat să o cultive cu altceva”, spune Reli Benea, fostă angajată în industria zahărului.
Fabricile de zahăr nu mai aveau ce să proceseze, iar Guvernul Petre Roman caută o soluţie pentru ele. O companie din Franţa părea gata să preia hectarele de teren nefolosite pe care să cultive sfeclă, pe care apoi să o prelucreze fabricile.
„Randamentele la hectar ale cultivării sfeclei de zahăr în România erau de cinci-şase ori mai mici decât ar fi putut să fie. Am intrat în legătură cu o mare firmă (…) care s-a angajat ca să investească şi să îşi recupereze banii doar din surplusul de producţie la hectar (…) după aia început toată nebunia cu desfacerea asociaţiilor agricole (…) şi până la urmă acest proiect (…) s-a destrămat”, spune fostul prim-ministru Petre Roman.
Între timp, echipamentele şi utilajele de 100 de ani din dotarea fabricii de la Sascut ajung obiect de interes pentru Germania. FPS, condus pe atunci de Emil Dima, a ignorat propunerile germanilor.
„Ni s-a oferit de către statul german 500.000 de mărci, pentru muzeu. Făceam toată fabrica nouă. Dar Fondul Proprietăţii de Stat nu a fost de acord şi am ajuns unde am ajuns”, spune fostul director al fabricii.
În paralel, însă, fabrica devine subiect de proces între Fundaţia Elias şi statul român. Fostul proprietar, Jaques Elias, îşi transferase averea Academiei Române. La rândul ei, academia a gestionat donaţia printr-o fundaţie cu numele industriaşului. Fundaţia Elias recâştigă fabrica şi îi semnează condamnarea economică. Fundaţia ştia să se ocupe doar de zona artelor şi culturii, nu de uzină. Muncitorii de la Sascut se descurcă greu cu utilajele vechi, nu au bani de investiţii, iar cei pentru salarii se strâng tot mai greu.
„Am rezistat din 90 până în 98 fără nicio investiţie”, spune Irică Neculai.
Lipsa investiţiilor face ca fabrica să rămână în 1997 fără un element cheie – secţia în care era pregătit pentru ambalare se dărâmă din cauza bătrâneţii.
„Nu a mai fost altă scăpare decât a închide”, spune Gheorghe Lăscărache, fost lider de sindicat.
Fabrica este închisă. La puţin timp după aceea, fundaţia Elias decide dărâmarea tuturor clădirilor. În 2014 nu mai vezi că acolo a fost o fabrică.
„Până acolo unde se vede a fost fabrica, unde e ras. Aici nu au putut să detoneze, e numai beton, nu au putut să arunce în aer”, spune Irică Neculai.
Aceeaşi soartă au avut-o între 1990 şi 1999 jumătate dintre cele 34 de fabrici de zahăr.
„Marea lor majoritate au fost închise, nu închise fără un anumit rost, inclusiv cel de a favoriza în continuare importul cu rost sau fără rost”, spune Valeriu Tabără.
Criza materiei prime loveşte decisiv şi la Calafat, unde efectul este mai puternic.
„Având o capacitate de 4.000 de tone de sfeclă în 24 de ore nu a lucrat niciodată la capacitate. Am reuşit cu chiu cu vai să mergem vreo trei zile la capacitatea ei nominală, restul în jur de 2500-3000 de tone de sfeclă pe zi”, spune Ion Mărăşescu, fost director al fabricii.
„Am prins şi o perioadă de secetă în următorii doi ani. Am început să ne căutăm de lucru”, spune Ion Peagu, fostul şef al Secţiei Producţie.
Timp de opt ani, mândria industrială de la Calafat supravieţuieşte mai mult ca intermediar pentru vânzarea sfeclei de zahăr. În 2000, pachetul majoritar de acţiuni este cumpărat de la FPS de fraţii Eugen şi Nicu Mihăilescu, supranumiţi şi baronii alcoolului din Craiova. Activitatea de bază este reluată cu materie primă din import şi urmează scenariul previzibil.
„S-a făcut privatizarea pentru că era un fenomen care se credea că este util şi bine venit”, spune Atanasie Guţă, un alt fost director al fabricii.
„A exploatat-o aşa cum a exploatat-o, cu zahăr brut din import, şi la ce s-a ajuns se vede în spatele meu: o ruină”, spune Ion Mărăşescu.
În noiembrie 2001, fraţii Mihăilescu iau 14 milioane de dolari de la BCR şi garantează cu fabrica. În acelaşi an, fabrica figurează într-o amplă reţea de evaziune fiscală şi spălare de bani alături de alte firme conduse de Ion şi Nicolae Mihăilescu: o fabrică de alcool, o firmă de distribuţie a băuturilor, un SRL pentru comerţul cu amănuntul şi societatea care controla fabrica de zahăr. Conform procurorilor DIICOT, toate cinci au avut relaţii comerciale cu patru firme-fantomă, care în acte sunt specializate în vânzarea de fructe, şi de la care au cumpărat utilaje pentru producerea zahărului. Firmele-fantomă emiteau facturi false pentru livrarea de echipamente pentru producerea zahărului. Or, procurorii spun că utilajele din acte erau deja ale fabricii. Valoarea lor se ridică la 315 miliarde de lei. Procurorii au numărat aproape 200 de facturi false, dar povestea nu se opreşte aici.
Marfa cumpărată de Dongen Com a fost revândută în acte către fabrica de alcool, firma care distribuia băutura şi SRL-ul care controla uzina din Calafat. Ulterior, cele trei firme au revândut echipamentele către fabrica de zahăr din Calafat. În 2006, Ion şi Nicolae Mihăilescu sunt trimişi în judecată pentru evaziune fiscală, spălare de bani şi instingare la înşelăciune. În acelaşi an, din cauza ratelor neplătite băncii, fabrica de zahăr este executată silit. Cel care o cumpără decide să taie utilajele, să dărâme halele şi să vândă terenul. În 17 martie 2014, Ion şi Nicolae Mihăilescu au fost condamnaţi definitiv la câte patru ani de închisoare.
Metodă de supraviețuire
Fabrica din Podari a căutat altă metodă de supravieţuire. A încercat să îi convingă pe agricultori să continue cultivarea sfeclei de zahăr. Uşor de spus, greu de făcut.
„Li s-a dat 45 de kilograme zahăr pe tonă. Ulterior, prin 92-93, 35 de kilograme. După aia nu s-au ţinut de cuvânt, nu au mai dat, nu s-a mai cultivat. Ăsta e motivul”, spune Petre Prodileanu, fost angajat al fabricii.
„A apărut pe piață zaharul de import. Cantități masive de zahăr au fost introduse în țară. Oamenii au preferat sa consume, pentru că tot zahăr era”, spune Reli Benea.
„La acel moment, România atârna de foarte multe ori de 15-20 de milioane de dolari pe care îi lua de la fondul monetar, care îţi impunea de multe ori aceste măsuri de liberalizare, de deschidere a frontierelor, nu întotdeauna în interesul statului, al românilor”, spune deputatul Valeriu Steriu, fost negociator-şef al României pe tematici agricole.
De la producţia de 2.500 de tone de zahăr zilnic înainte de 1990, ajunge la să umple ultimul sac în 1994, iar instalaţiile se transformă în fier vechi.
Statul nu reuşeşte să gestioneze nici fabrica de zahăr din Corabia, aşa că în anul 2000 noul proprietar devine Abdallah Rabie, un om de afaceri libanez.
„Am încercat din 2002 să ducem la reînfiinţarea culturii de sfeclă de zahăr. Am dat şi seminţe gratis, agricultorii să aibă chef şI curaj să pună sfeclă de zahăr. Era în interesul nostru să producem zahăr şi să îl vindem. Nu prea au mers lucrurile fiindcă ne-am lovit de foarte multe probleme: nu au irigaţii, unii au fost neserioşi, au primit bani de seminţe şi nu au achitat cum a trebuit”, povestește el.
„Noi fiind o fabrică de zahăr care mergeam pe sistemul de aburi cu păcură, costa foarte mult. Cele care au mers pe sistemul cu gaz metan erau mai avantajoase, că era prețul mai mic și automat ne concura la prețul de zahăr”, spune Tudorel Ciorecan, şeful Secţiei Intervenţii.
Fabrica din Corabia e implicată şi ea într-un scandal de evaziune fiscală. Conform procurorilor DIICOT, în 2010, SC ZAHĂR CALAFAT S.A. face afaceri cu mai multe firme-fantomă. Reţeaua specializată în eludarea taxelor către stat era condusă de soţii Adrian şi Ana Popa. Procurorii susţin că Abdallah Rabie, directorul executiv al fabricii din Corabia, sprijinea reţeaua ilegală.
Conform rechizitoriului, soţii Popa au înfiinţat mai multe societăţi fantomă în Bulgaria, Ungaria şi România.
În acte, firmele-fantomă din România cumpărau zeci de mii de tone de zahăr de la fabrica din Corabia. Conform actelor, zahărul trecea graniţa, dar în realitate, era vândut în Dolj, Olt, Mehedinți şi Dâmbovița.
Procurorii DIICOT spun că în doi ani, gruparea infracţională a cumpărat de la Corabia peste 10000 de tone de zahăr, care valorau șapte milioane de euro. Fără să se plătească TVA, pe motiv că zahărul ajungea în Europa, bugetul României a pierdut 1,5 milioane de euro. Abdallah Rabie, directorul fabricii Corabia, a fost trimis în judecată pentru aderare la grupul infracţional organizat şi evaziunea fiscală, dar procesul încă nu s-a terminat.
„Sunt probleme neclare pentru sistemul de finanţe”, spune el.
„E foarte tentant, evaziunea fiscală se face la importuri şi la exporturi, la tot ce depăşeşte graniţa. 24% din ceva mare înseamnă ceva mare şi e tentant”, spune Gheorghe Bejan, director executiv al Patronatului Zahărului.
În 2006, fabrica din Corabia mai primeşte o lovitură. Negocierile de preaderare ale României la Uniunea Europeană au fixat cantitatea maximă de zahăr care putea fi produsă de fabricile din ţară. Pe baza datelor trimise de români, experţii europeni au calculat o cotă de 109.000 tone de zahăr din sfeclă cultivată în ţară. Alte 330.000 de tone de zahăr brut din import urmau să fie rafinate în România şi folosite în industriile alcoolului, dulciurilor şi medicamentelor. Cota ridică şi azi semne de întrebare.
„Au negociat prost acest sector al zahărului pentru România”, spune Valeriu Tabără.
„Cred că a fost o negociere incorectă. Sau cel puţin slabă”, spune și Petre Roman.
Negocierile pentru cota de zahăr au fost conduse de Valeriu Steriu, secretar de stat în problema integrării europene la Ministerul Agriculturii. Astăzi, Valeriu Steriu este deputat şi vicepresedinte al Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice. În opinia sa, negocierile au fost un succes.
„Succesul aş putea spune că a fost doar în zona negocierilor pentru că mai departe ar fi trebuit să urmeze nişte politici de încurajare a producţiei de zahăr”, spune el.
Cota de 109.000 de tone de zahăr din sfeclă a fost împărţită între cele 10 fabrici care mai funcţionau în 2006.
„Ne-a dat o cotă de 36.000 de tone pe an. Care este foarte puţină, abia să supravieţuim. E o lucrare de zece zile. Adică investiţii foarte mari (…) şi să prelucrăm 10 zile după care oprim fabrica”, spune Abdallah Rabie.
Dincolo de păreri sunt cifrele realităţii de fapt. Din cele 34 de fabrici din 1989, în 2014 doar la Bod şi Luduş se face zahăr din sfeclă. Fabricile din Roman şi Oradea prelucrează zahărul brut din import. Fabricile Lieşti, Urziceni, Corabia şi Călăraşi sunt în conservare. Iar cultivatorii de sfeclă de zahăr au devenit o raritate.
„Noi aveam în ţară 235.000 de cultivatori de sfeclă de zahăr pe o suprafaţă de circa 100.020 de hectare. Știți câţi cultivatori mai avem acum? Circa 1.600! Suprafeţele de sfeclă au scăzut, am ajuns la un moment dat să avem circa 10.000 de hectare cultivate”, spune Ioan Gherman, preşedintele Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr.
România rămâne, dacă nu o mare producătoare de zahăr, o mare consumatoare de zahăr. Pe piaţa internă se vând anual 600.000 de tone de zahăr, cu 200.000 mai mult decât voiau comuniştii să proceseze.
„Și astăzi, mai mult de două treimi din producţia de zahăr a României se realizează din zahăr brut, din zahăr importat din Brazilia, din Cuba şi alte câteva ţări sud-asiatice”, spune Valeriu Tabără.
2017 e anul în care piaţa zahărului se va liberaliza în toată Europa. Asta înseamnă că fabricile nu vor mai avea o limită de producţie. România aşteaptă momentul cu şase fabrici de zahăr în conservare şi colosul din Corabia la limita închiderii.
……….. Războiul viitorului: Tunul electromagnetic care revoluţionează artileria, arma laser care vânează drone şi satelitul antisatelit
Noile sisteme de armament vor schimba cu totul faţa razboiului, a declarat la Adevărul Live generalul (r) Marius Opran, membru al Comitetului Economic şi Social European şi specialist în echipamente moderne de armament. Este vorba despre programe aflate în derulare şi care au termene de finalizare în următorii doi sau trei ani sau chiar despre arme deja instalate şi operaţionale. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ VIDEO Vladimir Putin a anunţat că Rusia are cu ce veni de hac sistemul… „Aceste noi tipuri armament vor transforma războiul. De la strategia globală şi până la situaţiile tactice punctuale”, a spus expertul la Adevărul LIVE. Opran spune că, cel mai probablil, inamicii nu vor mai sta faţă în faţă, războiul purtându-se în mare parte stând la butoane. Când vorbim de noile sisteme de armament trebuie să ne referim în primul rând la cele cu energie directă, laserul, impulsul electromagnetic şi microundele. Tunul electromagnetic Expertul crede că primul care va intra însă în scenă va fi, cel mai probabil, tunul electromagnetic care, cu sigurantă, va schimba artileria. Accelerază proiectilul care este fabricat în general din tungsten până la o viteză de opt ori mai mare în comparaţie cu cea a sunetului (Mach 8). În momentul în care este lansat spre pământ de pe o staţie spaţială, datorită gravitaţiei, viteza ajunge la Mach 10. La impact, un proiectil de 7-8 kilograme de tungsten produce un efect similar cu explozia a 100 de tone de trinitotoluen. Practic, efectul acestui proiectil este cam la nivelul unei optimi din cel produs de bomba de la Hiroşima. Şi acest tun are nevoie numai de o sursă de curent de intensitate mare, susţine Marius Opran. Folosit în locul pieselor de artilerie clasică tunul electromagnetic (care nu foloseşte praf de puşcă pentru trimiterea proiectilului) are o bătaie de 200 de kilometri, de patru ori faţă de un tun clasic. Proiectilul este lansat spre stratosferă şi apoi, la coborâre, este ghidat prin GPS direct pe ţintă. Astfel de tunuri sunt în curs de instalare pe noile distrugătoare americane din clasa Zumwalt, nave cu tehnologie stealth, preţul unei unităţi fiind de 4 miliarde de dolari, precizează specialistul. Laserul ucigaş O altă categorie de arme noi sunt cele cu laser. Au apărut după anii 2000. Americanii au investit enorm în arme laser, susţine Opran. Sunt arme defensive sau ofensive, iar costurile de operare sunt extreme de mici. Se pot da jos drone sau rachete şi nu este nevoie de muniţie stocată. Arma are nevoie numai de sursa de energie. Numai un satelit din şase mai funcţionează Laserul a fost folosit şi în lupta antisatelit. “În timp, au fost lansaţi în spaţiu 6600 de sateliţi din care mai există 3.600 şi numai 1000 sunt funcţionali”, arată specialistul. Pentru că ceilalţi au fost distrusi. Şi din cauze naturale, dar şi de sateliţi cu misiuni antisatelit care folosesc arme cu laser sau cu microunde. Impulsul electromagnetic Arma cu impuls electromagnetic. Este o armă termonucleară care este detonată la înălţime mare, de până la 300 de kilometri. Inamicul este lovit, practic, numai cu radiaţii.Sunt distruse orice însemnă reţea electrică, sisteme electronice sau de comunicaţii. Nu există sisteme de protecţie împotriva acestei arme. Acest tip de armă aduce practic zona atacată înapoi în epoca de piatră. Ceauşescu aştepta o armă cu laser ca să meargă la vânătoare de urşi Legendele despre armele laser au circulat de mai multă vreme. Marius Opran a amintit că după problemele din 1968 cu Cehoslovacia toţi românii vorbeau cum Armata Română a topit cu laserul un tanc sovietic care a încercat să treacă graniţa. Culmea este că proasta informare a înaintat ierarhic. Pe vremea aceea exista un laborator de dispozitive speciale cu laser la Istitutul de Fizică Atomică. Produceam dispozitive cu laser pentru diverse sisteme de ochire. În 1983, laboratorul a fost vizitat de Ceauşescu cu Gaddafi căruia i s-au prezentat dispozitivele pe care le produceam. La plecare Ceauşescu, ne-a spus că e foarte bine ce producem, dar că asteaptă să-i facem arma cu laser ca să meargă la vânătoare de urşi. Acea armă nu exista atunci nicăieri în lume, a precizat Opran. Generalul (r) Marius Opran, membru al Comitetului econbomic şi social european. Administrator şi coordonator ştiinţific şef pentru programe de apărare şi securitate în cadrul Agenţiei Spaţiale Române „ROSA“, membru al Comisiei naţionale pentru tehnologie, transfer şi inovare, membru al Grupului de evaluare ştiinţifică independentă din Comitetul NATO pentru pace şi securitate. Armele pentru războiul viitorului, pe pământ şi în spaţiu
……… Războiul viitorului bate la uşă: China testează drone care arată exact ca păsările, cu care îşi spionează proprii cetăţeni
Războiul viitorului bate la uşă: China testează drone care arată exact ca păsările, cu care îşi spionează proprii cetăţeni
Autor: Răzvan Botea01.07.2018, 09:00 327
Având în vedere că deja este folosită recunoaşterea facială de către camerele de supraveghere stradală, sau faptul că poliţia chineză este dotată cu ochelari smart, China pare că nu ar mai avea nevoie de ceva în plus atunci când vine vorba de supravegherea populaţiei, scrie Business Insider.
Ca un pionier în acest domeniu, China cu greu ar avea nevoie de completarea listei cu inovaţii din domeniul industriei supravegherii. Cu toate acestea, chinezii testează drone „porumbel”.
Dronele, care arată şi zboară la fel ca pasărea, au fost testate cu succes în regiuni precum Xianjiang, unde au trecut complet nedetectate.
Potrivit surselor citate de South China Morning Post, dronele au fost deja testate în cel puţin 5 provincii de către reprezentanţi ai guvernului şi agenţi militari. Dronele au fost dezvoltate într-un program numit „Porumbel” şi sunt capabile să imite mişcarea păsării reale în proporţie de 90%.
Spre deosebire de dronele clasice cu elice, dronele-porumbei sunt capabile de a lua altitudine, de a plonja sau accelera exact ca o pasăre reală. De asemenea, acestea sunt foarte silenţioase, lucru care le face greu de detectat.
Au fost testate mai mult de 2.000 de păsări şi acestea au demonstrat că au capacitatea de a trece neobservate de alte animale sau char de alte păsări alături de care zboară. Fiecare „pasăre” are în componenţa sa o cameră HD, antenă GPS şi un sistem de control al zborului conectat la satelit. În materie de design, acestea cântăresc 200 de grame, au lungimea aripilor de aproximativ 50 de centimetri şi pot zbura cu viteze de până la 40 km/h, având o autonomie de 30 de minute.
Programul „Porumbelul” este condus de profesorul Song Bifeng , profesor al Universităţii Politehnice de Nord-Vest din Xian.
……… Noua armă de temut a viitorului
Ne îndreptăm rapid spre o nouă generație de arme de atac aerian: roiurile de drone autonome. Cel puțin așa cred experții militari, care avertizează că pericolul este la fel de uriaș ca potențialul de dezvoltare al acestei tehnologii. Dovadă, atacul devastator din luna septembrie asupra instalațiilor petroliere ale Arabiei Saudite.
Următorul pas e mai aproape decât ne-am închipui. Sunt de grupuri de drone organizate în escadrile, care se coordonează singure, independent de voința umană și acționează în grup.
Firește, ele au o serie de funcții preinstalate, bazate pe modul de deplasare al stolurilor de păsări, de exemplu. Dotate cu senzori care le permit să comunice între ele, dronele își pot transmite ordine unele altora.
Potențialul este enorm, de la identificarea și izolarea unor ținte acolo unde soldații nu au acces sau ar risca să pice într-o ambuscadă, la distrugerea unor facilități civile și militare, cu riscuri minime de eșec.
Editare web: Luana Păvălucă
………… Noua armă a viitorului! Este înfricoșător ce ar putea deveni
Autor: Iulian Luca
O nouă generație de arme de atac cu un potențial uriaș este doar la un pas, iar potențialul de dezvoltare al acestei tehnologii este înfricoșător. Experții consideră că acesta este următorul pas iar pericolul este foarte mare și datorită acestui potențial enorm de dezvoltare.
Este următorul pas în ceea ce privește armele de atac aeriene: roiurile de drone autonome. Antreprenorii militari chinezi au început deja să vândă roboți ucigași și autonomi clienților din Orientul Mijlociu.
De exemplu, o companie chineză numită Ziyan își comercializează activ Blowfish A3 – o dronă elicopter autonomă, înarmată cu o mitralieră – către cumpărătorii internaționali, potrivit Defense One. În timp ce mai multe țări lucrează la această tehnologie de ani buni, această veste înseamnă că, în sfârșit, trăim în era roboților ucigași.
În timp ce multe țări susțin interzicerea armelor pe deplin autonome, marii lideri militari, precum Rusia și Statele Unite ale Americii, s-au întrecut pentru a dezvolta proprii roboți ucigași. Dacă Ziyan spune adevărul despre dronele sale, s-ar părea că această cursă a fost câștigată deja de China.
Potențialul este enorm, de la identificarea și izolarea unor ținte acolo unde soldații nu au acces sau ar risca să pice într-o ambuscadă, la distrugerea unor facilități civile și militare, cu riscuri minime de eșec.
Te-ar putea interesa și:
Cât de înzestrată este Armata Română și ce arme vor fi cumpărate în viitor
……..Să ne pregătim pentru invazia “mini-dronelor letale”,căci s-a umplut lumea cu păsări, insecte şi alte vietăţi văzătoare, care ,din “dragoste” pentru noi -ne spionează şi adună fotograme cu noi
1 .Ele sunt trimise să culeagă informaţii din diferite zone ale Terrei, ori să comită atacuri armate. Sunt informaţii conform cărora guverne ale globalizarii deţin micro-armate de drone, proiectate pe principiul alcătuirii biologice a insectelor,pentru a ataca pe globalizati .Cu alte cuvinte, armatele lor deţin insecte-robot care pot spiona, fotografia, înregistra sau chiar ataca oameni sau grupuri de oameni.
Primele bănuieli au apărut în 2007 atunci când s-au raportat apariţia unor roiuri “dubioase” de insecte care se mişcau aparent controlat deasupra unui grup de manifestanţi care protestă împotriva războiului din Iraq.Universitatea din Pennsylvania, în cadrul Laboratoarelor de ştiinţă GRASP, a prezentat realizarea unui roi de drone-insecte care se pot coordona şi pot zbura sincronizat. Această performanţă însă pare că urmează să fie depăşită de o viitoare prezentare a AIR FORCE care va avea loc în 2015, a aşa-zisei “mini-drona letală” a cărei realizare a fost posibilă datorită schiţelor lui Leonardo da Vinci pentru “Ornithopter-masina zburătoare”. Vi se pare normal că peste 15-20 de ani, când veţi merge la o plimbare seara în parc alături de familie, să trăiţi cu teamă că unele insecte care îşi fac cântărea de noapte, nu sunt de fapt decât drone ale guvernului de care sunteţi condus și nefiind nici măcar sigur de sinceritatea unui simplu greiere atunci când va spune “Cri”, pentru că este masca greierului-spion
1 .Ele sunt trimise să culeagă informaţii din diferite zone ale Terrei, ori să comită atacuri armate. Sunt informaţii conform cărora guverne ale globalizarii deţin micro-armate de drone, proiectate pe principiul alcătuirii biologice a insectelor,pentru a ataca pe globalizati .Cu alte cuvinte, armatele lor deţin insecte-robot care pot spiona, fotografia, înregistra sau chiar ataca oameni sau grupuri de oameni.
Patriarhia insistă ca religia să rămână obligatorie în școli și după ce Curtea Constituțională a decis că nu poate fi decât o opțiune a părinților. Înaltpreapărintele Daniel vine cu tot soiul de argumente juridice, afurisirea nenumărându-se, încă, printre acestea. Se știe că deasupra Curții Constituționale nu este decât Dumnezeu, iar mai sus de Dumnezeu nu mai e decât Patriarhia, deci dacă Patriarhia spune că religia e obligatorie în școli, nimic nu mai poate fi schimbat în lege. Nici măcar un fulger coborât asupra noastră de acolo, din ceruri, de la primul subaltern al Patriarhiei. Lăsați, Înaltpreapărinte, nu mai fiți supărat – adevărul e că noi, poporul, nici nu eram foarte pregătiți pentru o astfel de programă. Nu ați vrea să ne dați voi, sfinții părinți, un exemplu și să introduceți religia obligatorie în biserici? Din observațiile mele făcute în campanie, religia e cam opțională în biserici, în sensul că unii părinți optează să se facă religie, iar alții, cei mai mulți, aleg ora de politică. Cu profesor-ortodox Victor Viorel. (M.N.)
PATRIARHUL DANIEL CIOBOTEA ȘI LEGĂTURILE SALE STRÂNSE CU MASONERIA… – Mișcarea pentru Apărarea Ortodoxiei…
Ca să înțelegem mai bine de ce se opune Patriarhia Română din BOR canonizării sfinților mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste, trebuie să știm mai multe despre Patriarhul Daniel Ciobotea, fosta Securitate, dar și despre masonerie, care lucrează la noi prin organizații importate din Israel în special precum Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului, Institutul Elie Wiesel…
http://antisemitism.ro/ și http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/tag/centrul-pentru-monitorizarea-si-combaterea-antisemitismului/
Reproducem mai jos integral trei articole:
Masoneria si-a infipt tentaculele, ca o caracatita, in toate institutiile statului dar si in mediul privat. Se pare ca pentru a avea o cariera de succes in Romania este necesar sa devii membru masonic.
Moda adeptilor cultului masonic s-a raspandit in toate domeniiile.
Filmuletul ce urmeaza face o istorisire despre cariera ascendenta si rapida a Patriarhului Daniel de la frate de manastire la mitropolit in trei ani, dosarul de securist, declaratiile curajoase ale parintelui Amfilohie. Continuarea …
http://cerchez-florin.blogspot.ro/2013/07/patriarhul-daniel-masonul.html
Indemnul de la sfarsitul filmuletului apartine autorului. Libertatea de a alege apartine fiecaruia. Vizionare placuta! sursa: Vplay
Sursa: blogul INFO STORE, 7 iulie 2013, Patriarhul Daniel – Masonul
Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Romane, folosind toate mijloacele posibile (agentura, filaj, tehnica operativa). Dosarele de obiectiv demonstreaza limpede ca institutia in sine – Biserica, era considerata un pericol potential permanent si de aceea supravegherea trebuia sa fie continua. Toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de urmarire, cu un material extrem de complex. Dosarul Patriarhului Teoctist, in tinerete simpatizant legionar, avea nu mai putin de 8 volume. Documentele din fondul “D” al Arhivelor SRI, foste ale DSS și stenogramele Biroului Politic al CC al PCR arată cu câtă atenție partidul urmărea subordonarea BOR, iar acolo unde se constata lipsa unei colaborari a ierarhilor Bisericii, obiectivele trebuiau sa fie atinse de catre Securitate, prin masuri de forta.
Pe tot parcursul perioadei comuniste dar si acum intre statul roman, secular si masonizat si condus la varf de evrei si BOR a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmarii a doua viziuni radicale despre lume.
Statul, respectiv Securitatea si dl. doctor AsaSinescu, mare mason, “au rezolvat” antogonismele care mai existau inlaturandu-l pe Teoctist, care ameninta sa mai traiasca multi ani, provenind dintr-o familie care depasea suta de ani. Dupa ce Teoctist a fost ucis pe patul de operatie, a fost adus in fruntea BOR Daniel Ciobotea, indelungat colaborator al Securitatii, agreat de Ion Iliescu care l-a vrut chiar, in 1992, premier, in locul lui Stolojan.
Daniel Ciobotea a transformat BOR intr-un urias SRL dar in unele manastiri s-a pastrat insa flacara nestinsa a impotrivirii fata de sistemul de stat ateu si masonic. Toate guverne Romaniei din 1990 incoace au fost conduse de masoni. Miza actualului scandal provocat in jurul manastirii Petru Voda, cunoscuta drept un “cuib legionar”, nu poate fi decat atentionarea la adresa capilor Bisericii. Renasterea unei miscari nationale orientata catre Neam si Credinta, o a treia forta, este rau vazuta. Noile generatii nu trebuiesc lasate sa se apropie sufleteste de figurile eroice ale acestui neam, nu li se ingaduie sa-si atribuie modele “neaprobate” (gen Bucurenci, cum pomenea cineva mai sus).
Securistii ca Voiculescu, Adrian Sarbu si Sorin Ovidiu Vantu au promovat prin aparatul lor media numai pornografia, mizeria umana, sub-cultura, dispretul fata de valorile familie, fata de Biserica, manelistii, tiganizarea si cretinizarea romanilor. Ca dovada masele uriase de oameni, milioane care voteaza inca cu Ion Iliescu, tigan de origine evreiasca, ca si Adrian Nastase, Vacaroiu, Florin Georgescu (propus premier zilele trecute).
Suporterii – pe fata ori pe dos ai lui Ion Iliescu, crescuti si adusi de el in politica sunt majoritar evrei. Un mare numar de evei se afla la vedere, nu doar in clasa politica, ci si in media, mediul de afaceri etc.
Printre acestia sunt de mentionat:
Petre Roman, Andrei Pleșu, Dinu Patriciu, Emil Constantinescu, Theodor Stolojan, Mihai Răzvan Ungureanu (director SIE), Ludovic Orban (fost ministru al Transporturilor, vicepreședinte PNL), Silviu Prigoană, Adriana Bahmuțeanu, Victor Ciutacu (“star” la Antena 2), Elan Schwartzenberg (om de afaceri care vânează postul de premier, mâna dreaptă a lui Dan Diaconescu OTV), Eugen Ovidiu Chirovici (fostul Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România, actual conducător din umbră al MLNR), Adrian Severin (nepotul lui Silviu Brucan, europarlamentar, care visează un viitor post de ministru de Externe), Mircea Coșea, Victor Surdu (fost deputat și senator), Zoe Petre (fost consilier prezidențial), Petru Berteanu (fost consilier prezidențial), Mugur Isărescu (Guvernator al Băncii Naționale, fost prim ministru, eventual viitor prim ministru), Răzvan Teodorescu (fost senator, ministru și Mare Maestru al MLNR), Gelu Voican Voiculescu (fost vice prim-ministru și ambasador), Alina Mungiu (fosta directoare a Televiziunii Române), Adrian Sârbu (Trustul PROTV), Mihai Tatulici (mâna dreaptă a lui SOV, la RealitateaTV), Andreea Esca, Andi Moisescu, Andrei Gheorghe (actual “educator” media al basarabenilor), Cornel Nistorescu (homosexual, informator al Securității, actualmente sluga lui Vântu la Cotidianul), Sorin Roșca Stănescu (șeful din umbră al “supapelor” media creat de Vântu), Adrian Halpert, Sergiu Andon, Radu Berceanu (fost ministru viitor ministru), Victor Babiuc, Alexandru Sassu, Triță Făniță, Octavian Știreanu, Cazimir Benedict Ionescu, Bogdan Niculescu Duvăz, Remus Opriș (mason, soțul deputatei PDL Brândușa Novac), Sorin Dimitriu, Andrei Dimitriu etc samd.
Acestia sunt cucii care au ocupat cea mai mare partea a pozitiilor importante in media, politica, afaceri, servicii…romanii nu sunt acceptati. Iar cei care indraznesc sa comenteze sunt etichetati in fel si chip, sunt numiti fascisti, legionari, antisemiti.
Miza este interzicerea accesului romanilor la propriile institutii, ocuparea statului si lichidarea “opozitiei”. Vocea singulara a parintelui Iustin Parvu si calitatea sa de simbol national deranjeaza. Din acest motiv s-a incercat lichidarea sa fizica. A fost atacat cu cutitul de catre un tigan care insa a injunghiat si omorat un alt parinte, care semana cu parintele Iustin. Beat si drogat tiganul si-a ratat tinta. S-a incercat otravirea parintelui. S-a incercat ridicarea sa pe sus si mutarea din manastirea fondata de el, in urma cu cativa ani, de catre trimisii lui Daniel Ciobotea, pe vremea cand acesta era mitropolit al Moldovei. Au sarit mii de moldoveni, toti satenii din satele si comunele din jurul manastirii si i-au nimicit cu bataia si pe trimisii lui Daniel si pe jandarmi care au fost scapati tot de parinte pana la urma.
Acum s-a mers pe strategia infiltrarii manastirii cu urechisti si foto-reporteri. S-a incercat prinderea sa in capcana pentru a se justifica inlaturarea, caterisirea sa, la solicitarea evreilor. Daca insa Daniel Ciobotea va incerca din nou ceva, va avea o mare surpriza. Dosarul sau de securist si imaginile in care acesta profita de favoruri homosexuale nu-l au doar vechii securisti…
Sursa: blogul BAD POLITICS, articolul Securitatea, evreii si slugile acestora
In ultimii ani, un fenomen interesant a marcat viata politico-spirituala romaneasca: o apropiere insidioasa, dar tenace, desi aparent fara un demers programatic, a unor personalitati din clerul inalt din Biserica Ortodoxa, de segmente declarat masonice, in speta, de Masoneria recunoscuta oficial.
Este vorba de Episcopi si Mitropoliti, membri ai Sfantului Sinod, dar si de reprezentanti ai clerului mijlociu. Ca personalitati clericale invocate insistent in ultimii ani, si din a caror agenda, relatiile cu Masoneria au devenit un loc comun, ii citam pe: IPS Pimen Suceveanul (Templier si afiliat la Loja \”Fiii coloniei lui Traian\” din Nordul Moldovei), IPS Teofan – fost Sinaitul, azi, Mitropolit al Olteniei (in relatie cu Loja \”Armonia\”, Craiova), IPS Ambrozie Sinaitul (vicar patriarhal, Loja \”Armonia\” Craiova), IPS Teodosie Tomitanul (fost Snagoveanul, fost Episcop vicar la Mitropolia Bucurestilor, sub obladuirea Lojii \”Ovidius\” Constanta), IPS Daniel Ciobotea, (Mitropolit al Moldovei), IPS Ion Salajeanul (Episcop de Covasna si Harghita) si IPS Sofronie (Drincec, Episcop de Gyula, in relatie cu Loji maghiare).
Despre IPS Vincentiu Ploiesteanul parerile sunt radical impartite, acesta avand manifestari antimasonice, intersectate cu intalniri \”de gradul trei\” in sanul albastrei familii Grifofoni. Staretul manastirii Putna, Arhimandrit Melchisedec Velnic, este, de asemenea, pomenit ca fiind intr-o Loja \”Sfantul Stefan cel Mare\”.Dupa cum se va vedea si din fondul articolului, nu incriminam fenomenul, ci il semnalam ca analiza a mecanismelor ce unesc mult mai strans decat transpare la abordari superficiale, forta lobby-ului masonic romanesc cu influenta covarsitoare a institutiei Ortodoxiei.
Pentru intelegerea cat mai apropiata de realitate a mecanismelor fine de deblocare ale relatiilor complexe BOR-Masonerie, trebuie sa ne intoarcem la hiatul de putere din BOR, consecutiv datei de 22 decembrie 1989. Intre 18 ianuarie si 4 aprilie 1990, Patriarhul Teoctist s-a retras asteptand limpezirea lucrurilor, perioada in care, puterea in BOR a fost exercitata de o \”locotenenta ecleziala\” compusa din cinci Arhiepiscopi. Aceasta perioada, ca orice \”interregnum\”, a fost folosita din plin: acum au fost numiti, in proceduri de urgenta fara precedent, toti Episcopii de care vorbim in ultimii 15 ani.
Intalniri de curtoazie
De exemplu, fostul secretar patriarhal Daniel Ciobotea este uns Episcop Vicar de Timisoara si imediat, in iulie 1990, a devenit Mitropolit al Moldovei, pozitie-cheie pentru trambuline ulterioare. Vorbim de o crestere rapida, contrara uzantelor ierarhice consolidate. Interesant este amanuntul ca, in martie ’90, Daniel s-a intalnit cu Gabriel Nachmann si Frank Dimant, de la organizatia Bn’ai Brith Canada (\”The action arm of the Jewish community\”).
Inainte de aceasta, Daniel Ciubotea a fost membru in Miscarea pentru reinnoirea BOR, cea care a dat celebrul comunicat \”Ora Adevarului\”, calitate in care, alaturi de Bartolomeu Anania si de Dumitru Staniloae, a staruit pentru numirea ca Patriarh al Romaniei a Arhimandritului Ilie Cleopa de la manastirea Sihastria. Coincidenta sau nu, dupa intalnirea din martie, Daniel si-a schimbat orientarea si a revenit in \”Vestitorul Ortodoxiei\” in sprijinul ex-Patriarhului Teoctist, renegandu-l, tradandu-l de fapt, pe Cleopa, cel care il hirotonise intru monah. Daniel s-a revazut cu reprezentantii Bn’ai Brith la 2-3 noiembrie 1993, prilej cu care i-a condus si la Patriarhul Teoctist. Au existat si alte asemenea intalniri. IPS Pimen Suceveanul, inalt membru Templier, s-a intretinut la 14 martie 1991 cu Jean-Paul Coteron, presedinte al Fundatiei Forum Masonic din Elvetia. Tot domnia sa, impreuna cu Teofan Savu (Sinaitul), a primit la 8 ianuarie 2003 pe Philip Green, director pentru Europa al companiei DHL, membru in Loja Mama (RSAA). La randul sau, IPS Teofan Savu, Mitropolit al Olteniei, a facut intre 26 februarie-3 martie 2005 o vizita oficiala in Regatul Unit unde a participat la ungerea ca cel de-al 104-lea Arhiepiscop de Cantenburry, Rowan Douglas Williams, membru marcant de rang 33 al Lojii Scotiene Antice si Acceptate, prilej cu care s-a intalnit si cu membri ai Lojii Mama. La intoarcere a declarat ca \”vizita se inscrie in contextul international al legaturilor promovate de BOR\”.
Lobby PSD-ist
IPS Teofan Tomitanul (fost Snagoveanul, fost Episcop Vicar la Mitropolia Bucurestilor) a ajuns strategic in Dobrogea cu sprijin clar PSD, in contextul in care, influenta Marelui Maestru al Marii Loji Nationale (MLN) din Romania, Eugen Chirovici, a fost folosita ca Arhiepiscopia Tomisului sa fie ridicata la rang de Mitropolie. Manevra avea un dublu scop: trebuia sa aduca masiv voturi pentru PSD si, pe de alta parte, sa creeze sansa unei contra-candidaturi la functia de Patriarh, celei traditionale, a Moldovei. Cu alte cuvinte, sa schimbe cutuma alegerii sefului Autocefaliei romane. Rezultatul alegerilor din toamna lui 2004 a dat peste cap (sau, poate, a amanat) aceste planuri. Arhiepiscopia Tomisului ne va rezerva si alte surprize publicistice cu dezvaluiri financiare. In ce-l priveste pe IPS Ambrozie Sinaitul, acesta a participat intre 18-21 martie 2005 la hirotonirea secretarului Sf. Sinod al Patriarhiei Ecumenice, prea-cuviosul Elpidofor Lamridiadis, membru in Loja de Constantinopol, iar exemplele pot continua. La 19 aprilie 2005, PS Episcop Vincentiu Ploiesteanul s-a intalnit cu Joseph Lorent, redactor la cotidianul \”Luxemburger Wort\”, secretar general al Consiliului Presei din Marele Ducat de Luxemburg si marcant membru al Ritului Scotian Antic si Acceptat. Evident ca un mare lider mason nu-si trimite inainte CV-ul, inaltului for BOR care urmeaza sa-l primeasca, dar nici nu credem ca serviciul \”de identificare\” al BOR n-ar sti ce factor de influenta este respectiva per-sonalitate. Mentionam ca abordam azi Ortodoxia drept ceea ce este ea in fond, o ierarhie, o scara de Putere, o institutie, si nu ca expresie a spiritualitatii romanesti majoritare preferential acreditata, cum apare ea in suma sondajelor de opinie din ultimii 15 ani. De asemenea, abordam Masoneria nu ca pe o Oculta, cum apare ea in suma textelor puse in circulatie de autori superficiali de la ziare de scandal, ci ca forma de influentare de tip lobby-st, compusa din oameni care duc simultan, la bun sfarsit activitati economice, cu finalitate politica si cu influenta radianta de mai mica si de mai mare anvergura.
Din cauza faptului ca intr-un deceniu si jumatate textele pro si antimasonice au abundat in presa romaneasca intr-o dulce devalmasie, aducand mai multa dezinformare decat in alte campuri de interes public (din cauza luptei acerbe pentru recunoastere internationala si a beneficiilor materiale ce deriva de aici), ne-am propus sa facem si o scurta radiografie a miscarilor masonice asa cum se prezinta ele la sfarsitul anului 2005.
Marele Maestru al Lojii Nationale, Eugen Ovidiu Chirovici, sustine proiectul Marii Catedrale
Radacinile comune ale Bisericii si Masoneriei…
https://raduiacoboaie.wordpress.com/2016/03/10/patriarhul-daniel-ciobotea-si-legaturile-sale-stranse-cu-masoneria-miscarea-pentru-apararea-ortodoxiei-10-martie-2016/
Lăturile idolatriei distruge Romania…DOCUMENT Teodosie, criticat dur de Patriarhul Daniel într-o scrisoare oficială prin care îi e refuzată avansarea în ierarhia bisericii: Răzvrătire, sfidează Patriarhia, atitudine provocatoare, permite doctorate plagiate. Plus acuzații că nu-și plătește facturile de aproape jumătate de milion de lei
Conducerea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) i-a refuzat controversatului Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, avansarea în ierarhia internă și transformarea în mitropolit, potrivit răspunsului oficial consultat de G4Media.ro. Decizia oficială i-a fost trimisă lui Teodosie de cancelaria Sfântului Sinod ”din încredințarea” Patriarhului Daniel, și constituie un rechizitoriu dur față de comportamentului arhiepiscopului de Tomis. Documentul confirmă relațiile extrem de reci dintre cei doi ierarhi, acutizate de comportamentul lui Teodosie din perioada pandemiei.
-
Citește aici = https://cdn.g4media.ro/wp-content/uploads/2021/05/scrisoare-BOR.pdf
-
documentul integral al Cancelariei Sfântului Sinod
Astfel, în scrisoarea din 19 aprilie 2021, Teodosie este acuzat că își dorește transformarea Arhiepiscopiei Tomisului în mitropolie dintr-o ”ambiție personală”, fără ca toate condițiile statutare necesare pentru o astfel de avansare să fie îndeplinite. Teodosie ceruse ridicarea în grad printr-o adresă din 18 februarie 2021.
În plus, decizia oficială de respingere cuprinde și referiri la comportamentul lui Teodosie, atât cel public, cât și cel din interiorul bisericii.
”Solicitarea transmisă la Patriarhia Română de către Arhiepiscopia Tomisului este insuficient argumentată, deoarece ridicarea Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie nu constituie o necesitate misionară, actuală, ci mai degrabă o ambiție personală a Chiriarhului său”, se arată în scrisoare.
”Deși, în mod frecvent, Arhiepiscopia Tomisului creează notă discordantă, sfidând recomandările și dispozițiile Patriarhiei Române, totuși solicită Patriarhiei Române ridicarea Arhiepiscopiei la rangul de mitropolie. În Arhiepiscopia Tomisului, normele statutare, cele regulamentare și hotărârile Sfântului Sinod sunt încălcate adesea prin: hirotonia unor teologi din alte eparhii fără ca aceștia să fi prezentat documentele de ieșire canonică din eparhia de care aparțin, admiterea la doctorat a unor candidați cu note sub 8,5, primirea preoților și monahilor din alte eparhii fără acordul chiriarhului eparhiilor respective etc”, mai arată decizia inițiată de patriarhul Daniel.
În plus, documentul arată că Arhiepiscopia Tomisului are ”probleme de natură administrativă, economică, de disciplină canonică și educațională” și arată că o parte dintre acestea au fost discutate în ședința Sfântului Sinod (organismul colectiv de conducere al BOR) din 25 februarie.
Documentul arată că unele inițiative al Arhiepiscopiei Tomisului din perioada pandemiei ”au creat discuții aprinse în media și au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe, mai ales că au fost însoțite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral și de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină și de răzvrătire”.
Decizia oficială mai evidențiază problemele de la școala doctorală păstorită de Arhiepiscopia Tomisului – teze plagiate, profesori care nu au legătură cu disciplina, deficiențe de redactare a textului.
Arhiepiscopia Tomisului e acuzată și de refuzul de a-și plăti facturile vechi din 2016, în valoare de 468.822 de lei către Patriarhie, fiind dată ca exemplu datoria față de Tipografia Cărților Bisericești.
Teodosie s-a remarcat constant de la începutul pandemiei prin sfidarea regulilor impuse de autorități, dar și a celor interne ale BOR. Astfel, el a organizat o slujbă de Înviere cu repetiție în 2020, a refuzat să utilizeze lingurița de unică folosință pentru împărtășanie și a avut un discurs virulent anti-vaccin și împotriva regulilor de protecție sanitară.
Continuare aici https://www.g4media.ro/document-teodosie-criticat-dur-de-patriarhul-daniel-intr-o-scrisoare-oficiala-prin-care-ii-e-refuzata-avansarea-in-ierarhia-bisericii-razvratire-sfideaza-patriarhia-atitudine-provocatoare-permite.html
Actorul Victor Rebengiuc, despre (Lovi)-Revo-luţie: „A fost o mare păcăleală”. Despre Ion Iliescu: „Când l-am văzut zâmbind cu gura până la urechi, nu mi-a mai plăcut”
Actorul Victor Rebengiuc este de părere că Revoluţia din 1989 „a fost o mare păcăleală”, pentru că nu au dispărut nici securiştii, nici comuniştii, dimpotrivă, ei au continuat să îşi facă politica de construire a unor averi personale mari, transmnite News.ro. Revoluţia a fost un lucru încântător, pe care l-am iubit şi în care speram foarte mult. Pentru că îmi regretam viaţa trăită până atunci. Speram să trăiesc în libertate, în bunăstare, să începem să construim o ţară frumoasă, adevărată, nouă, cu oameni inteligenţi, cu lucruri minunate în ea. De fapt, m-am păcălit. A fost o mare păcăleală”, a declarat actorul în vârstă de 88 de ani, invitat la ediţia de duminică a emisiunii „Insider Politic” de la Prima TV.
După trei decenii de la acele evenimente, el a spus: „Nu înţeleg ce-a putut să mă îndemne pe mine să cred va fi o mare răsturnare, că vor dispărea comuniştii şi securiştii”.
Nu îi lipseşte nimic din comunism, dar subliniază că Revoluţia a fost o păcăleală. „Au continuat comuniştii să îşi facă politica lor bună de construire a unor averi personale mari, care pot concura cu oricare alte averi personale din toată lumea”, a completat el.
Rebengiuc a mai spus că întoarcerea din drum a regelui Mihai, în 1990, a fost un episod „îngrozitor”. El a mai povestit cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi a dezvăluit din discuţiile avute cu fostul preşedinte.
„Mi-a fost o ruşine îngrozitoare şi o frustrare. Vine regele înapoi şi tu te apuci să îl tratezi ca pe un delicvent de cea mai joasă speţă?! Să îl opreşti pe stradă, cu pistoale, cu mitraliere, să îl întorci?! Cum vine asta? Nu mai ştiu cum îl cheamă pe ăla care era ministru de Interne atunci, acum e mare avocat… Doru-Viorel Ursu, care a venit în CPUN şi «L-am întors!» şi arăta portretul regelui. Ce să spun?! Îmi venea să îl mănânc atunci, să îl mănânc, nu altceva”, a povestit indignat Rebengiuc.
Despre fostul preşedinte Ion Iliescu, el a spus că era cunoscut în mediul artistic, pentru că mergea des la spectacole, şi că l-a cunoscut înainte de 1989 printr-o colegă de breaslă.
„Ea era măritată cu pupilul lui, nu îmi vine în minte numele, şi vedeam la el acasă nişte filme ruseşti interzise. Într-o seară, a venit şi Iliescu cu soţia acolo. Ştiam aşa, se zvonea că e băiat…, că nu se compară cu Ceauşescu, e altfel”.
Rebengiuc a continuat: „Când l-am văzut zâmbind cu gura până la urechi, nu mi-a mai plăcut”.
După mulţi ani, au apărut împreună în filmul „Medalia de onoare” (2019). Înainte de asta, la prima aniversare a lui Rebengiuc de după 1989, a primit un coş cu flori şi o scrisoare din partea lui Iliescu.
„Am avut spectacol de ziua mea. Când am venit acasă cu Mariana (Mihuţ, n.r.), era un coş mare de flori şi o scrisoare din partea lui Iliescu, care îmi spunea c-o fi, c-o păţi, să nu mai fie violenţe, ca să putem construi, că ne ştim de atâta vreme…”.
El a apreciat gestul, pentru că Ceauşescu nu trimitea vreodată flori unui om de cultură, după cum a spus Rebengiuc.
Ulterior, a fost invitat la Cotroceni, unde Iliescu a reiterat cele expuse în scrisoare, se întâmpla după Mineriadă, iar actorul i-a replicat: „Domne, eu nu am fost niciodată violent, nu am strigat niciodată jos cineva, am strigat sus altcineva şi, de aici, s-a terminat discuţia”.
Victor Rebengiuc a mai spus că, în 2000, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, l-a votat pe Iliescu, care rămăsese în cursă cu Vadim Tudor.