Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)… PSD = ciuma roşie a reprezentat şi reprezintă interesele mafioţilor bogaţi şi liberi…Despre cei sărăciţi de PSD = ciuma roşie = mafia…(Mini) lISTA PEDESERISTILOR SARACI DA’ CINSTITI SI AFACERILE LOR CURAT-MURDARE…Rusia cutremură Europa. Putin vorbește despre granițele URSS de la 1922 …Papa Francisc sună adunarea pentru proclamarea Chrislamului, religia Noii Ordini Mondiale… Moartea rusinoasa nu rezolva catastrofa VOICULESCIANA…Profesorul de la Agronomie Alexandru Șonea s-a sinucis. Legăturile cu celebrul dosar Băneasa… Maia Sandu: Noi vom porni o curăţenie generală în toată ţara…Nu fi ti rusi degeaba…Moscova ameninţă cu trupele de „menţinere a păcii” din Transnistria
Liftul spre Dumnezeu nu este ca Scara Cerului visata de Iacov, ci este Iisuss, prin care ne urca in Sine, sa domnim in dreapta lui Dumnezeu, caci viata noastra este ascunsa cu Iisuss in Dumnezeu- Nicolae Geantă…Charles Henry Mackintosh: Ce este întoarcerea la Dumnezeu?De la ce trebuie noi să ne întoarcem… Adevărata întoarcere la Dumnezeu…Ce nu este întoarcerea la Dumnezeu… Necesitatea întoarcerii la Dumnezeu… Cum trăieşte un om întors la Dumnezeu?…Care este orientarea de viaţă a celui întors la Dumnezeu?
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? … Ioan 13.1-8-Willem Johannes Ouweneel… Ce înseamnă „părtăşia cu Tatăl”? … Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei…Cai şi care de foc… Mantaua lui Ilie… Foamete în Adunare/Biserică?! -John Thomas Mawson… Patru adevăruri referitoare la mântuire… Elmo Clair Hadley… Pelerinaj şi odihnă (1) Walter Thomas Turpin…
„Ordo ab Chao” este dictonul Iluminatilor, care promoveaza Noua Ordine Mondiala si Guvernul Satanist !Sfârşitul vieţii private în România. Convorbirile telefonice şi navigarea pe internet monitorizate strict de autorităţi…Satan le ia mintile capeteniilor lumii…. Summit incendiar la Londra: Tensiuni Trump-Macron, amenințările lui Erdoğan și ascensiunea ChineiSoluţiile globalizării acestei lumi nu au sorţ de izbândă, fiindcă nu pulsează în miezul lor pocăinţa şi credinţa Cristică şi… „au umplut măsura nelegiuirilor”; Ei continuă să savureaze plăcerile de o clipă ale păcatului şi nu înalţă în Templul lui Dumnezeu strigăte desnadajduite ale robiei fărădelegilor din cuptorul încins al demonizării faraonice (Exod, primele 7 capitole) ; Astfel, fiind răsplătiţi, pe merit, cu urgii apocaliptice, când vom dori să ieşim prin poarta oilor, nu vom mai putea, căci pe uşa de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra cocoşaţi cu globalizante nelegiuiri… Aşa îl aşteptăm pe Salvator? ” Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi că leşia înălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.” (Mal.3/2-3)
Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (15)
Cai şi care de foc
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 6.13-17
2 Împăraţi 6.13-17: 13. Şi el a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este şi voi trimite să-l prindă“. Şi i s-a spus, zicând: „Iată, este în Dotan“. 14. Şi a trimis acolo cai şi care şi oştire mare şi au venit noaptea şi au înconjurat cetatea. 15. Şi slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit şi, iată, o oştire înconjurase cetatea cu cai şi cu care. Şi slujitorul său i-a zis: „Vai, domnul meu, ce vom face?“ 16. Şi el a zis: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. 17. Şi Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i, Te rog, ochii, ca să vadă“. Şi Domnul a deschis ochii tânărului şi el a văzut şi, iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.
Cum putem să fim fără frică înaintea duşmanilor noştri
Dacă diavolul nu te poate încurca cu şiretlicurile lui, atunci el schimbă armele de atac, încetează să înşele şi începe să lupte împotriva ta. Ţi se prezintă ca un adversar de neînduplecat, aşa cum îi este numele, satana = împotrivitorul. John Bunyan, care a cunoscut felul lui, cum nici un alt om nu l-a cunoscut vreodată, ne povesteşte cu cuvinte impresionante despre eforturile diavolului ca să sperie pe călător în hotărârea lui de a ajunge la cetatea cerească. El scrie: „Satana blochează toată lăţimea drumului şi zice creştinului: jur pe fundul iadului meu, că nu vei merge mai departe; aici voi vărsa sângele tău.”
Acesta este felul lui. Se foloseşte brutal de cele mai rele lucruri, ca să te înfricoşeze, că o viaţă de credinţă este înconjurată de pericole şi greutăţi de nedepăşit. Face aceasta aşteptându-se să zguduie credinţa ta în Dumnezeu. Aceasta se vede foarte clar din istoria noastră.
Cetatea în care se afla Elisei a fost încercuită în timpul nopţii de armata siriană, şi când slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit, a fost cuprins de frică. Duşmanul s-a aşezat la fiecare poartă a cetăţii, aşa că nu mai era nici un drum de refugiu. Şi aşa s-a furişat la el sentimentul, că se afla de partea celor care pierd, cu toată încrederea lui în Elisei. Dar a fost suficient de înţelept, să se ducă imediat la domnul său; dar strigătul lui »Ah! Domnul meu, cum vom face?« arată clar ce frică l-a cuprins la vederea puterii duşmane.
Ai simţit tu ceva asemănător? S-ar putea ca unii din cititorii mei îşi dau seama acum că mărturisirea apartenenţei lor la Hristos le-a adus probleme, pe care niciodată nu le-ar fi considerat posibile şi măsurându-se cu ele se consideră total incapabili. Ţi se pare aceasta ceva străin? »În lume veţi avea necazuri«, şi dacă aşa este, te vei gândi dacă din pricina lui Hristos vei putea să te împotriveşti puterii duşmanului, dar Isus continuă: »îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!« Drumul de scăpare nu constă în minimalizarea mărimii pericolului şi să devii conciliant cu duşmanul, să fi mai puţin creştin în speranţa că prin aceasta ai parte de uşurare, ci să te îndrepţi din nou spre Domnul, chiar dacă o faci cu strigătul de deznădejde al slujitorului lui Elisei. El este Cel care biruieşte totul! El a murit, dar a înviat şi trăieşte pentru totdeauna, ca să se folosească pentru noi. În aceasta constă pentru noi drumul încrederii şi victoriei. Să privim la El.
Să observăm, că Elisei se roagă mai întâi pentru slujitorul lui îngrozit. Prin această rugăciune sunt alungate temerile lui. Marele tău Apărător se roagă şi pentru tine, şi diavolul nu-L poate înşela. El poate făuri planuri şi urla, cât vrea, Domnul tău stă deasupra lui; El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru tine. Aceasta este o temă cu care s-ar putea umple multe cărţi, care ar fi suficient de valoroase, ca să fie legate în aur, şi totuşi, cât de puţin este înţeleasă. Dacă încă nu te-ai gândit la aceasta, fă-o acum. Eliberarea de orice frică faţă de duşman depinde în totul de harul şi de îndurarea pe care o primeşti prin mijlocirea Domnului Isus Hristos. El este Marele nostru Preot, Fiul lui Dumnezeu. Nu se umple inima ta de o bucurie sfântă când te gândeşti la mărimea Lui? Slujba căreia El Se dedică în acest caracter, este aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru pelerinii Lui care se luptă. El simte slăbiciunile noastre, ce gând minunat!
S-ar putea să nu fi în stare să înţelegi aceasta, şi nici nu ţi se cere să înţelegi. Este prea mare pentru tine, dar tu trebuie să crezi că este aşa. Dacă nu o faci, vei întrista inima Lui, care Îşi doreşte mai presus de orice ca să-I acorzi încredere. El doreşte foarte mult, ca tu să fi convins, că El îţi slujeşte în orice moment, pentru că te iubeşte, şi anume cu aceeaşi dragoste care L-a trimis la Golgota pentru tine. Durerile naşterii nu epuizează dragostea mamei pentru copil, ea este gata să-şi dea viaţa; dar chiar dacă mama şi-ar uita copilul, El nu te va uita.
Cum ar putea El să înceteze să ne iubească? El este Isus, şi ce înseamnă acest Nume pentru noi? El ne vorbeşte despre o dragoste, care, pentru a ne salva, L-a condus să Se dezbrace de Sine Însuşi şi slava dumnezeirii Lui s-o schimbe cu ieslea din Betleem. El vorbeşte despre o viaţă de slujire însoţită de suferinţă, care după necaz şi ruşine a fost jertfită pe crucea de pe Golgota; el ne spune cum s-a arătat acolo dragostea Lui. Valurile morţii şi-au ridicat capetele îngrozitoare şi s-au aruncat asupra Lui, ca să-L tragă în adânc. Valurile rostogolinde ale lui satana urlau împotriva Lui, ca să-L facă să dea înapoi. Din pricina noastră a îndurat apele mari ale mâniei divine, ele nu au putut să stingă dragostea Lui. Ea ardea cu flacără mare în mijlocul grozăviilor morţii şi a revărsat lumina ei minunată în întunericul acelei ore unice în felul ei, şi a triumfat. Domnul a înviat şi trăieşte ca Marele nostru Preot la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Dragostea Lui nu s-a schimbat cu nimic. Ea este astăzi tot aşa de interesată de bunăstarea ta, cum a fost la cruce, unde a purtat păcatele tale. Dacă ar fi altfel, Isus nu ar mai purta Numele acela aşa de preţios pentru noi, şi El nu ar fi nici Salvator, nici Preot şi nici Apărător.
Dar Isus este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce numele „Isus” include gândul smeririi Sale, numele „Fiul lui Dumnezeu” ne îndreaptă privirea spre slava Sa, spre măreţia Sa şi spre originea Sa divină. Numele „Isus” ne vorbeşte despre valoarea Sa mare pentru noi, numele „Fiul lui Dumnezeu” vorbeşte de valoarea Sa mare pentru Dumnezeu. Numele „Isus” ne spune, că de când El ne-a iubit aşa de mult, nu există nimic bun pentru noi, pentru care El să nu se roage lui Dumnezeu pentru noi, şi numele „Fiul lui Dumnezeu” ne spune că Tatăl Îl va asculta totdeauna, aşa că faptul, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Marele nostru Preot, înseamnă că noi suntem în legătură cu harul veşnic şi inepuizabil şi cu puterea lui Dumnezeu, şi că dragostea nesfârşită va lăsa să curgă aceste izvoare. Căci Dumnezeu iubeşte pe Fiul Său, şi Isus ne iubeşte, şi El este Fiul lui Dumnezeu. Cine poate să se mai teamă de diavolul , dacă cunoaşte această stare de binecuvântare?
Spaţiul care ne stă la dispoziţie nu ne permite să detaliem această temă preţioasă, dorim însă să rugăm fierbinte pe cititor, şi în mod deosebit pe aceia care trec prin necazuri şi teamă, care sunt prigoniţi şi au probleme din cauza credinţei lor, ca să nu se teamă, ci să privească la Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus. El este Cel care mijloceşte pentru tine, care te sprijineşte. El a trecut prin ceruri, de la locul cel mai de jos al suferinţelor şi ruşinii S-a ridicat la locul cel mai înalt de slavă. Nu era nimeni care să-L poată opri; orice uşă a fost larg deschisă înaintea Lui, ca să-I ofere o intrare triumfătoare. El este Înainte-mergătorul nostru în slavă, şi totodată Preotul nostru. Nu există nici o greutate şi nici o putere duşmană, pe care El să nu le fi întâlnit pe calea pe care noi înaintăm acum, dacă Îl urmăm. El a fost ispitit în toate privinţele, cu excepţia păcatului. El trăieşte acum în slavă, ca de acolo să ne sprijinească cu ajutorul Lui.
Dar Elisei nu s-a rugat numai pentru slujitorul lui, el i-a şi vorbit. Şi ce cuvinte de liniştire au fost! »Nu te teme!«, i-a zis, »căci mai mulţi sunt cei cu noi, decât cei cu ei.« Cuvintele lui Elisei i-au deschis ochii, şi el »a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei«. Cât de sigur s-a simţit el acum în tovărăşia domnului său! Cu ochii deschişi a putut să strige în triumf: »Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?« Acesta este locul pe care putem să-l ocupăm prin har. Dumnezeu este împrejurul nostru, de cine să ne temem?
Fie ca asigurările Domnului nostru: »Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit«, »să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte«, să-şi reverse permanent liniştea în inimile noastre.
Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe un om care stă înaintea Lui. »În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau şi-i izbăveai.« Tinerii iudei din cuptorul de foc, Daniel în groapa cu lei, Elisei şi slujitorul lui în Dotan fac cunoscut faptul, că Dumnezeu este cu aceia care Îi sunt credincioşi. El ne-a zis: »N-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi«, aşa că putem spune plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?« (Evrei 13.5,6). Diavolul este lipsit de putere împotriva noastră, tot aşa ca şi omul, dacă Domnul este pentru noi.
Este o zi mare în istoria noastră duhovnicească, în care învăţăm că Dumnezeu ne-a legat cu interesele şi cu soarta Fiului Său iubit, şi că El nu este împotriva noastră, ci este pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi împotriva noastră, atunci ar trebui să cădem în deznădejde. Dar El este pentru noi, şi cine poate atunci să fie împotriva noastră? Acesta este un strigăt de triumf. »Eu sunt scutul tău«, a zis El lui Avraam; şi El este şi al nostru. El stă între noi şi duşmanul nostru, ca să oprească orice atac şi să alunge orice teamă din pieptul nostru. După ce El a dat la moarte pe Fiul Său, ne va reţine El vreun bine? Şi dacă El permite ca noi să suferim, ca să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, noi suntem în toate aceste lucruri mai mult decât biruitori, prin El, Cel care ne-a iubit. Duşmanul poate răpi posesiunea unui creştin, să-i ia viaţa, dacă Dumnezeu permite, dar el nu poate să-i distrugă dragostea şi nici să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Cunoscând că Dumnezeu este pentru noi, vom fi eliberaţi de orice teamă pe cărarea credinţei, şi această cunoaştere va fi pentru noi totdeauna o realitate, dacă ne păstrăm în părtăşia Domnului nostru Isus Hristos.
Tradus de la: Erlebnisse mit dem Propheten Elisa (15)
Titlul original: „Feurige Rosse und Wagen. Wie wir ohne Furcht vor unseren Feinden sein können“
din seria de articole: „Befreiende Gnade wie sie in den Worten und Wegen des Propheten Elisa vor uns gebracht wird“
din periodicul lunar Der Dienst des Wortes, Ediţia 12, 1934, pag. 101–107
Traducere: Ion Simionescu
Mai multe articole din seria Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (13)
Mai multe articole din categoria Comentarii (162)
Mai multe articole despre cuvântul cheie Elisei (19)
Mai multe articole despre cuvântul cheie Frică/teamă (1)
Mai multe articole ale autorului John Thomas Mawson (12)
Nota redacţiei:
Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).
Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (8)
Foamete în Adunare/Biserică?!
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.38
2 Împăraţi 4.38: Elisei s-a întors la Ghilgal, şi în ţară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor şedeau înaintea lui, a zis slujitorului său: „Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!”
O foamete în ţară: Cum descoperă cei întristaţi cauza şi remediul întristării
»O foamete în ţară.« Aşa cum îi place diavolului. Căci nu vor batjocori popoarele păgâne, care urau pe Israel, zicând: „Aceasta este tot ce poate să facă Domnul vostru, cu care vă lăudaţi, pentru voi? Când aţi venit în această ţară, curgea lapte şi miere, iar acum se aseamănă cu o pustie arsă de soare, sau cu o pustie fără apă. Şi voi, poporul ales, preaiubiţii Domnului, aproape că muriţi de foame.” Dar numai Israel era de vină. Toate acestea au venit, pentru că ei au nesocotit poruncile Lui. Diavolul se bucura de aceste suferinţe, dar inima compătimitoare a lui Dumnezeu era întristată, şi Numele Lui era batjocorit printre popoare.
»O foamete în ţară.« De câte ori nu auzim din gura copiilor lui Dumnezeu plângerea tristă, că adevărul a făcut loc rătăcirii, că sufletele lor nu mai sunt hrănite ca în timpul de odinioară, că, atunci când se roagă pentru pâine, primesc piatră, căci nimic altceva nu sunt învăţăturile înşelătoare ale oamenilor, pe care nici o putere nu le poate transforma în pâine, decât numai o imitaţie a diavolului, invenţiile lui, ca să batjocorească dorinţa sufletului. Ei citesc despre zilele când Hristos era vestit în puterea Duhului Sfânt şi Adunările erau zidite sufleteşte, când creştinii mărturiseau cu inima înflăcărată pe Hristos şi aşteptau plini de dorinţă revenirea Lui. Ei îşi pot aminti de zilele când inima lor era plină de fericire în urma lucrării de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, care în zilele noastre, în general, nu este iubit şi este făcut ineficient prin aceia care se lasă pradă plăcerilor carnale şi iubesc desfătările.
Există astăzi părerea, că trebuie să se ofere poporului ceva interesant, ceva atrăgător; distracţiile şi plăcerile trebuiesc promovate. Se spune, că aceasta ar fi misiunea bisericii. Copiii lui Dumnezeu suferă din cauza aceasta, iar inima Domnului este întristată. Numele lui este batjocorit de aceia care nu-L iubesc, care spun: „Nu v-a uitat Domnul vostru? Nu este creştinismul vostru depăşit? Vă mai satisface? Veniţi la noi şi lăsaţi-ne pe noi să îngrijim de voi; mâncaţi pâinea noastră, este mai bună decât a voastră.” Nu ocupă lumea, firea pământească şi diavolul locul dintâi la sărbătorile lor? Dragostea faţă de Hristos s-a răcit, starea duhovnicească slăbeşte, viaţa creştină este bolnavă şi este ameninţată să moară, şi lumea, care susţine toate acestea şi râde, aproape că nu poate să-şi ascundă dispreţul faţă de biserica dusă în rătăcire şi necredincioasă.
Ar fi foarte uşor să se scrie volume cu expunerea acestei stări triste a lucrurilor, dar toţi aceia, pentru care scriem, nu au nevoie de ele, căci le cunosc şi le simt adânc. Unii dintre ei părăsesc lucrarea primită duminica şi îşi varsă plângând în rugăciune necazul lor înaintea Domnului. Care sunt cauzele acestei foamete din ţară? Şi de ce nu primeşte poporul lui Dumnezeu hrana adevărată? Nu există nici un medicament? La această întrebare vreau să răspund.
O astfel de situaţie tristă rezultă fără îndoială din faptul că aceia, care mărturisesc pe Domnul, şi-au părăsit dragostea dintâi, au devenit indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi fără grijă cu privire la Numele Domnului. Asemenea lui Israel în vechime, nesocotesc voia Sa. Şi-au îndreptat urechea spre aceia care în primul rând pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi îl tăgăduiesc, până nu se mai ştie ce a spus Dumnezeu. Da, se ajunge până acolo, că nu mai eşti sigur. Aceştia nu au nici candelă pentru picioarele lor şi nici lumină pentru cărarea lor. Ei se aseamănă cu corabia care pluteşte fără busolă şi fără hartă şi mânată fiind de un vânt greşit va ajunge cu siguranţă să eşueze. Dar aceasta nu este totul. S-au sfărâmat şi barierele, care despărţeau de lumea, care a răstignit pe Hristos. Aşa cum odinioară Israel s-a amestecat cu popoarele, tot aşa buruiana dăunătoare, din care ei se trag, a stricat prin sămânţa ei grădina curată a Domnului, unde a crescut din abundenţă. Indiferenţa faţă de Cuvânt şi tovărăşia cu lumea sunt urmarea faptului, că s-a pierdut dragostea dintâi pentru Domnul. Ambele sunt cei mai mari pustiitori şi cu siguranţă cauza foametei foarte răspândită.
Elisei a venit la Ghilgal, unde fiii prorocilor sufereau din cauza foametei. Ghilgal ar trebui să fie ultimul loc în care te-ai aştepta la foamete. Era situat în apropierea Cetăţii palmierilor, pe malurile dătătoare de viaţă ale Iordanului. Acolo a sărbătorit Israel, după intrarea lui în ţară, pentru prima dată Paştele şi a mâncat din roadele ţării. De acest loc erau legate amintiri fericite, şi fiii prorocilor cunoşteau istoria lui. De aceea s-au gândit plini de tristeţe la acele zile de mult trecute.
Dar ce schimbare le-a adus prezenţa lui Elisei. Din milă pentru ei, Dumnezeu le-a trimis pe Elisei, şi el a adus cu sine har suficient, ca să le împlinească toate nevoile. Ce model frumos al Domnului nostru Isus Hristos a fost Elisei! Ce bine este, că ne putem adresa Lui, care este plin de har şi de adevăr şi în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei. Nici o misiune, nici o greutate, nici o împrejurare sau nevoie, fie cu privire la persoana ta, sau la Adunare, nu sunt prea mari pentru El. El poate să ajute în orice ispită; harul Lui este suficient pentru toate. »În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii.« Minunat Mântuitor, lăudat şi totdeauna vrednic de adorare! El este aproape de toţi aceia care se îndreaptă pe deplin spre El, ca să le ajute şi în cea mai mare nevoie a lor.
Există un drum, şi numai unul, pe care harul, puterea şi înţelepciunea Sa devin ale noastre. El îţi stă la dispoziţie, la dispoziţia fiecărui copil al lui Dumnezeu, da, la dispoziţia oricărei Adunări de pe întinsul pământului. Dar noi trebuie să ne adresăm Lui, şi în timp ce facem aceasta, să-L recunoaştem ca Domn al nostru. El trebuie să poată domni peste toate. Cu siguranţă, în Biserica Sa are dreptul la aceasta, căci El a iubit-o şi S-a dat la moarte pentru ea, pentru ca »să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.« Cine îndrăzneşte să pună la îndoială acest drept al Lui? Şi totuşi, aşa cum Israel L-a alungat odinioară din via Lui, tot aşa El este astăzi alungat de o mare parte din Biserica Lui mărturisitoare. El stă înaintea unei uşi închise, ca şi la Adunarea din Laodiceea. Cuvântul Lui nu este păzit şi Numele Lui este tăgăduit. Aceasta este cauza mare a foametei.
Singurul remediu de vindecare este în primul rând, întoarcerea la ce a fost la început. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi.« Trebuie să aibă loc o întoarcere la starea de la început, când Hristos era totul în toţi. Atunci numai voia Lui era decisivă în toate; numai El era onorat, iubit, adorat.
Fie ca copiii lui Dumnezeu, care sufere de foame, să acorde Domnului locul care I se cuvine în mijlocul lor, şi dacă unii sunt în legături religioase, unde nu este posibil să I se acorde Domnului acest loc, atunci ei trebuie imediat şi pentru totdeauna să se despartă de ele. Fă-o din pricina slavei Numelui Său, pentru ca sufletul tău să prospere. Nimeni să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin, decât cu certitudinea deplină, că El are locul de cinste în mijlocul Adunării, că El, şi nu omul, este Cel care domneşte. Atunci vom fi puşi în situaţia de a ne bizui pe acele izvoare de ajutor, care sunt în El, şi El ne va păstra în prospeţimea şi energia adevăratei vieţi creştine.
Nu trebuie să ne aşteptăm la lucruri aşa de mari, ca în primele zile ale creştinismului, dar nu este nici un motiv, pentru care ele să nu fie aşa de strălucitoare ca acelea. Şi ele nu vor fi mai puţin însemnate, căci nici un har, cu care Domnul ne dotează, şi nici o binecuvântare, pe care ne-o oferă prezenţa Sa, nu pot fi neînsemnate. »Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!«, a zis Elisei. Ei au nevoie de mâncare. Tot aşa Domnul poate să hrănească pe ai Săi, cum a avut loc odinioară în Israel, când Domnul a făcut să plouă pâine din cer. Nu privi la oamenii învăţaţi, nu te baza pe slujitorii Domnului, nu-ţi pune speranţa în conferinţe, sinoade sau pe şcoli biblice; nu! îndreaptă-te exclusiv şi fără rezerve spre El, spre Domnul viu, care hrăneşte şi îngrijeşte Biserica. Recunoaşte-I domnia absolută şi cu simplitate şi inima hotărâtă fă voia Lui, şi cu deplină încredere lasă în seama Lui orice problemă şi urmările ei!
Mantaua lui Ilie
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.13-15
2 Împăraţi 2.13-15: Şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, care s-au despicat într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Iordanului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.
„Şi Elisei a trecut” – Cum a ajuns Domnul la Tronul harului
Aproximativ cincizeci de tineri stăteau împreună într-o aşteptare captivantă şi priveau la un om singuratic care cobora pe malul abrupt al râului. Aveau un simţământ adânc, care le spunea că ei aveau nevoie de un conducător, de o călăuză, şi probabil omul acesta putea să fie acela de care aveau ei nevoie. Nu sunt siguri de aceasta, dar drumul pe care el merge prin râul tumultuos îi face să se decidă. Este un timp serios şi de o deosebită importanţă, pentru el şi pentru ei. Drumul lui prin râu este foarte simplu. El loveşte apele cu mantaua lui şi strigă pe Dumnezeu, şi iată, apele se despart într-o parte şi în alta. El trece ca pe un drum bătătorit, şi această mulţime se pleacă înaintea lui până la pământ ca un om şi îl recunosc ca conducător şi căpetenie a lor.
Omul, pe care ei îl cunoşteau foarte bine, era Elisei, profetul lui Israel chemat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă „Dumnezeu este Salvatorul”, şi el înfăţişează pe Dumnezeu-Mântuitorul, care era plin de har pentru poporul necăjit şi apăsat. Dintre toţi bărbaţii, care au slujit lui Dumnezeu în acele zile din timpul Vechiului Testament, el apare ca profet al harului, şi în privinţa aceasta a fost o umbră a Domnului Isus Hristos, care acum, stând pe Tronul harului lui Dumnezeu, este Apărătorul oamenilor; dar Elisei este numai o umbră, să reţinem aceasta, şi nu realitatea. Şi deoarece umbra nu este nimic, ci corpul este totul, tot aşa şi Elisei nu este nimic. Dar cât de frumos istoria lui impresionantă ne prezintă simbolic harul arhisuficient al Domnului Isus Hristos! Şi aceasta este ceva care merită toată consideraţia noastră, căci cine poate exista fără Mântuitorul şi harul Său? Nici eu, şi nici tu, cititorul şi prietenul meu. Un popor nevoiaş trece pe lângă Elisei cu toate poverile lui, cu toate bolile, greutăţile şi necazurile lui. Vrem să luăm seama la venirea şi la plecarea lui şi să vedem oglindite în el toate nevoile noastre spirituale. Dar aşa cum Elisei a fost omul pentru ei, tot aşa este marele său Model Omul pentru noi. Despre El scriu, şi o fac cu bucurie şi mulţumire, şi cu toată convingerea, căci eu însumi am gustat, că El este îndurător.
Istoria lui Elisei este asemenea unei grădini a lui Dumnezeu într-o ţară neroditoare, asemenea unei oaze în pustie. Ea luminează duhul şi înviorează inima. Dumnezeu a fost cu Elisei, care pe drept a fost numit „omul lui Dumnezeu”. El nu s-a făcut niciodată de ruşine. El a rămas stăpân pe orice situaţie şi matur pentru orice împrejurare. La el au venit tot felul de oameni: împăraţi, căpetenii, leproşi, femei cu renume şi văduve întristate, şi toţi au primit binecuvântare prin el. El a întâmpinat prieteni şi duşmani, oameni buni şi oameni răi, israeliţi şi păgâni, şi cu dărnicie le-a făcut bine, căci harul lui Dumnezeu nu se poate limita la un popor sau la o anumită clasă de oameni. Viaţa lui a fost plină de bucurie şi îmbelşugată, căci a da şi a ierta, a înviora şi a binecuvânta este bucuria lui Dumnezeu, şi vasul Lui ales a luat parte la toate acestea. Aproape orice fel de nevoi ale omului a fost un prilej pentru Elisei ca să slujească. Desigur, au fost şi îngrădiri pentru el, căci şi el a fost un om expus greşelilor, un vas slab şi numai o umbră a Mântuitorului desăvârşit, minunat şi arhisuficient care urma să vină. Numai Isus a putut să spună: »Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă«. El a spus aceasta, şi lucrarea Lui nu a fost mai puţin binecuvântată decât Cuvântul Său.
Am văzut că Elisei şi-a obţinut raza de acţiune a lucrării sale pe drumul său prin Iordan. Dumnezeu a fost cu el, atunci când a trecut prin acest râu, şi apele i-au fost supuse. Nici măcar o picătură nu a udat picioarele lui încălţate cu sandale. Cât de cu totul altfel a fost la Isus, atunci când a privit moartea în faţă, despre care Iordanul este numai un tablou. A fost necesar ca El să-Şi ofere fruntea morţii, să sufere moartea şi să treacă prin ea, pentru ca să fie înălţat pe Tronul harului şi acolo să fie Conducătorul şi Mântuitorul. El a întâmpinat moartea în toată puterea ei şi în noaptea aceea îngrozitoare nu a avut loc nicio minune în favoarea Lui, niciun drum nu a fost netezit pentru El. Iordanul a trecut peste toate malurile lui, atunci când El a intrat în El, şi niciunul care putea să ajute nu a putut trece împreună cu El. Atunci când a gustat mai dinainte această oră, a rostit suferinţa adâncă a sufletului Său cu cuvintele de neuitat pentru noi: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!« Şi atunci când a coborât de pe mal în apa râului, înainte ca picioarele lui să atingă apele învolburate, S-a rugat: »Dacă este posibil să treacă paharul acesta de la Mine«. Dar nu a fost posibil, şi de aceea a trebuit să strige: »Apele Mi-au pătruns până la suflet. Am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu« (Psalmul 69). »Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine« (Psalmul 42). Moartea Lui a fost o necesitate. Numai în felul acesta putea fi nimicit »acela care are puterea morţii, adică pe diavolul«, altfel noi nu puteam niciodată să fim eliberaţi de această putere. Dragostea lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost niciodată cunoscută, căci pe nicio altă cale ea nu putea fi descoperită pe deplin şi în neprihănire. »Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.« Păcatele noastre nu ar fi putut fi iertate fără moartea Sa, noi nu puteam fi mântuiţi şi binecuvântaţi fără ea. Nu ar exista nicio mântuire şi niciun har pentru păcătoşi, căci cu toate că Domnul nostru ar şedea pe un Tron mai presus de toate, căci El este Dumnezeu, acesta nu putea să fie şi să devină un tron al harului.
Aceasta este Evanghelia care ne-a fost vestită: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Dar istoria minunată a dragostei mântuitoare merge mult mai departe decât aceasta. »Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.« »S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.«
Este bine pentru noi să privim pe Isus, Domnul nostru, cum a coborât pentru noi în apele morţii, asemenea acelor fii ai preoţilor, care s-au uitat la Elisei, când a păşit pe malurile râului Iordan. Şi este bine pentru noi să privim, cum El a ieşit din moarte, prin învierea dintre cei morţi, căci adevărul cu privire la un Mântuitor mort nu ar avea nicio valoare pentru noi. Da, El nici nu ar fi Mântuitor, dacă nu S-ar fi reîntors din moarte, căci »dacă Hristos n-a înviat, voi sunteţi încă în păcatele voastre.« Dacă moartea L-ar fi biruit şi L-ar fi nimicit, atunci ne-am fi putut mira de dragostea care L-a făcut să moară pentru noi, şi ar fi trebuit să fim pentru totdeauna întristaţi cu privire la El şi nicio speranţă, nicio bucurie, nicio cântare nu ar fi alungat necazul şi întristarea noastră. Dumnezeu ar fi pierdut pe Fiul Său, iar noi nu am fi avut niciun Mântuitor, niciun Domn, niciun Conducător, n-am fi avut pe nimeni la care să venim cu grijile noastre şi căruia să-i putem încredinţa nevoile noastre, pe nimeni care să ne poată îmbogăţi cu harul său.
»Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi«, El a triumfat, şi nu moartea. El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: »Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, căci Eu sunt.« Această apariţie ne este confirmată de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, pentru ca noi să-i pricepem însemnătatea prin credinţă şi să cădem la picioarele lui Isus înviat dintre cei morţi şi să spunem împreună cu Toma: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!«
Acei tineri, care s-au plecat până la pământ înaintea lui Elisei şi i s-au supus lui ca conducător al lor, au făcut-o pe drept. A fost voia lui Dumnezeu ca ei să recunoască în felul acesta pe profetul Său ales şi uns, şi ei au fost înţelepţi, să facă voia lui Dumnezeu. El vrea ca orice limbă să mărturisească, că Isus Hristos este Domnul. »Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit« (Romani 10.9). Însă aceia care leapădă pe Domnul, care i-a răscumpărat, îşi aduc repede pieirea lor. Dar cei care se pleacă înaintea Lui şi cu toată inima se leagă de El vor fi îmbogăţiţi prin harul pe care El Îl administrează. Titlul şi locul ca Domn, care Îi aparţine deja acum, nu înseamnă numai că El are autoritate peste toate lucrurile, ci şi că El este administratorul oricărui har al lui Dumnezeu pentru oameni. Şi El, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi, ca noi să fim mai mult decât biruitori.
Timp petrecut cu Domnul
Exodul 34.29,30; 2 Corinteni 3.18
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Exodul 34.29,30; 2 Corinteni 3.18
Exodul 34.29,30: Şi a fost aşa: când a coborât Moise de pe muntele Sinai – şi cele două table ale mărturiei erau în mâna lui Moise când a coborât de pe munte – … Şi Aaron şi toţi fiii lui Israel l-au văzut pe Moise şi, iată, pielea feţei lui strălucea; şi s-au temut să se apropie de el.
Strălucirea de pe faţa lui Moise era reflecţia acelei Legi, pe care omul nu putea s-o suporte. De aceea Moise şi-a acoperit faţa, căci orice rază de pe faţa lui făcea o cerere omului, pe care omul nu putea s-o împlinească şi care îl făcea să aibă teamă. De unde venea această glorie pe faţa lui Moise? Moise a fost singur cu Dumnezeu pe munte, şi când a coborât de pe munte, gloria lui Dumnezeu se reflecta de pe faţa lui.
Pavel foloseşte aceasta, ca să ne ilustreze ce se întâmplă când noi petrecem timp în prezenţa Domnului nostru şi „privim gloria Sa”:
2 Corinteni 3.18: Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.
Chiar dacă este gloria deplină a lui Dumnezeu, care străluceşte şi pe care noi o privim, noi nu ne temem, căci noi avem îndreptăţirea, nu condamnarea, deoarece lucrarea, pe care Hristos a făcut-o, este desăvârşită şi suficientă.
Dacă noi privim gloria Domnului, aceasta ne va marca şi forma! Dacă practicăm o părtăşie strânsă şi intimă cu Hristos, noi vom deveni tot mai mult asemenea Domnului din punct de vedere moral. Cu siguranţă am întâlnit o persoană care ne-a dat impresia că ea trăieşte o părtăşie strânsă cu Hristos. Cât de des pot alţii să primească această impresie despre noi? Cu regret deseori lăsăm în urma noastră imaginea persoanei noastre proprii în loc de imaginea lui Hristos.
Cât timp petrecem noi efectiv în prezenţa Domnului? Pentru ca să reflectăm gloria lui Dumnezeu, trebuie să ne luăm timp de părtăşie cu Domnul: dacă ceva trebuie să iese în afară, trebuie mai întâi ca ceva să intre înăuntru; aceasta înseamnă, dacă vrem să radiem ceva, trebuie mai întâi ca acel ceva să ne iradieze. Noi trebuie să ne luăm timp să fim în prezenţa sfântă, minunată a Domnului nostru şi acolo să ne bucurăm de El.
Pelerinaj şi odihnă (2)
Ioan 14 – Un şnur întreit
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Ioan 14
Prefaţa autorului
Această predică a fost scrisă pe scurt de un ascultător. La dorinţa acestuia, vorbitorul a prelucrat-o, în măsura în care i-a fost posibil. El a considerat că este bine să nu schimbe nici stilul şi nici felul de exprimare al acestei predici puţin structurate, care în mod cunoscut este diferit de un text redactat. Fără îndoială mulţi cititori se vor întreba, dacă predica va apare vreodată în formă tipărită. Autorul poate spune conform cu adevărul, că nimeni nu poate şti aşa de bine ca el cât de lipsite de putere sunt cuvintele mesajului său. Dar adevărurile, pe care el a încercat să le prezinte şi să le explice, acoperă, aşa speră el, instrumentul modest, care a ţinut prelegerea. Dacă Îi va plăcea Domnului să ajute alor Săi prin autor şi să-i încurajeze şi să ne facă din nou clar, ce poate El face cu cei nechibzuiţi, slabi, nenorociţi şi cei vrednic de dispreţ, atunci a Lui să fie toată lauda şi onoarea.
W. T. T., Malvern 1875
Capitolul 14 din evanghelia după Ioan ne este bine cunoscut. Noi toţi l-am citit de mai multe ori. Însă conţinutul lui este mereu nou şi preţios pentru noi, căci Cuvântul lui Dumnezeu are totdeauna aceeaşi prospeţime. Nu voi trata întreg capitolul, ci doresc să scot în evidenţă numai trei puncte – bogate în binecuvântare –, pe care Domnul le pune înaintea ochilor ucenicilor Săi spre mângâierea lor.
1. Locul cel mai bun
Primul punct, care se găseşte deja la începutul capitolului, este acela, că pământul nu mai oferă nici un loc de odihnă ucenicului lui Isus – nouă, celor care suntem ai Săi. Acest adevăr nu ne este aşa de familiar cum ar trebui să fie, cel puţin acelora dintre noi care prin harul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt înţeleg ceva din ceea ce Dumnezeu a adus la lumină în ultimul timp.
Cred că îndreptăţit pot spune, că noi în general înţelegem mult mai uşor cealaltă latură a adevărului, şi anume aceea că omul carnal nu are nici un loc înaintea lui Dumnezeu; că istoria primului om s-a încheiat cu crucea lui Hristos. Voi explica aceasta, căci probabil nu este bine să se folosească expresii, pe care nu le înţelege fiecare. Probabil sunt unii cărora adevărul de mai sus li se pare nou şi străin. Vreau să spun următoarele: omul, privit în starea lui naturală înaintea lui Dumnezeu, a fost pus la încercare de Dumnezeu sub diverse forme. Rezultatul acestor probe era, că el – în ceea ce priveşte poziţia lui ca urmaş al lui Adam – a fost total dat la o parte. Şi ca urmare el, ca urmaş al lui Adam, nu mai are nici un loc înaintea lui Dumnezeu. Începând din momentul în care un om crede în Domnul Isus Hristos, Dumnezeu nu-l mai priveşte ca pe un om care stă în legătură cu primul om, ci ca pe o creatură care ocupă o poziţie cu totul nouă în Hristos înviat din morţi.
Prin harul lui Dumnezeu acest adevăr este acum cunoscut în general, oricât de slab şi de puţin vizibil în noi toţi ar fi lucrarea lui. Este o realitate minunată, că omul carnal nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, ci că noi avem înaintea Lui o poziţie desăvârşit de nouă! „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Da, facă Domnul ca noi să fim tot mai mult cuceriţi de acest adevăr! Dacă el a fost cu adevărat luat în posesiune de suflet, atunci nu te mai poţi întoarce înapoi la ceea ce este carne, fără să lezezi conştiinţa şi fără să falsifici adevărul. În măsura în care cu o conştiinţă bună se trăieşte înaintea lui Dumnezeu, ea rămâne la lucru şi la momentul oportun ne face atenţi unde şi cum ne-am abătut de pe drum.
În privinţa aceasta se face deseori o mare greşeală. Se fac eforturi mari pentru înţelegerea unui adevăr sau altul, dar nu se odihneşte în prezenţa lui Dumnezeu în aşa fel încât adevărul să poată pune stăpânire pe noi. Adevărul trebuie să lucreze, nu noi trebuie să lucrăm. Desigur aceasta nu este plăcut pentru carne; este umilitor pentru ea, deoarece noi am dori mai degrabă să facem ceva. Vrem să facem din adevărul respectiv un subiect de care să ne ocupăm intens. Dar Dumnezeu ne ia şi ne aşează în odihna prezenţei Sale, pentru ca aici adevărul să exercite prin Duhul toată activitatea Sa asupra conştiinţei noastre. Vreau să explic mai îndeaproape aceasta printr-un exemplu. Când Moise s-a suit pe munte, pentru ca acolo să primească pentru a doua oară tablele Legii, s-a ostenit el să aducă pe faţa lui strălucirea gloriei? Nu, el a stat liniştit înaintea Domnului şi gloria lui Dumnezeu l-a iluminat şi ea şi-a lăsat amprenta reflecţiei ei pe faţa lui Moise. Când apoi el a coborât de pe munte, el era singurul care nu a sesizat cum strălucea faţa lui. Toţi ceilalţi au văzut – toţi au văzut că Moise a fost în prezenţa lui Dumnezeu, căci ei vedeau efectul acesteia. Eu cred că tocmai în timpul de astăzi odihnirea înaintea lui Dumnezeu este deosebit de necesară, pentru ca adevărul să ne poată forma şi alcătui după chipul Său. Începând din momentul în care duhul nostru se preocupă cu adevărul ca subiect pe care noi să-l obţinem prin propria osteneală şi lucrare, punem în calea obţinerii acestui ţel unul din cele mai mari obstacole. În loc să permitem Duhului Sfânt să aplice adevărul respectiv la conştiinţa noastră, noi suntem preocupaţi să ni-l însuşim cu mintea. În acest timp vrăjmaşul are ocazia să ne înşele în mod neaşteptat.
Dacă eu recunosc locul meu adevărat – şi anume, că eu nu mai am nimic a face cu poziţia primului om, Adam, şi că locul meu este în Hristos înviat dintre morţi – şi dacă gândul acesta este ancorat în conştiinţa mea, atunci tot ce fac, ce gândesc şi ce simt trebuie să fie în concordanţă cu această poziţie. Este altceva să adaptezi adevărul la situaţiile noastre, decât să fi transformat de Dumnezeu prin adevăr şi să fii potrivit pentru El. Este bucuria lui Dumnezeu să ne facă potriviţi pentru locul unde El ne duce. Aceasta nu este sarcina noastră; El ne duce în această poziţie minunată în prezenţa Sa, o poziţie pe care inima omenească nu şi-o poate imagina! Dumnezeu spune: Eu te voi pregăti pentru aceasta şi de aceea Eu trebuie să îndepărtez tot [ce nu este potrivit acestei poziţii]. Cu cât inima mea savurează mai mult sentimentele lui Dumnezeu, cu atât mai mult voi fi gata să renunţ la toate celelalte.
2. Societatea cea mai bună
Punctul al doilea nu este aşa bine cunoscut şi de asemenea nici iubit, nici de conştiinţă şi nici de suflet. Este realitatea că cel credincios nu numai că nu mai are nici o legătură cu primul om, ci şi că el nu mai aparţine pământului. Ştiu că sunt mulţi care nu aud cu plăcere aceasta. Fiecare spune: mulţumesc lui Dumnezeu că nu aparţin primului om; eu am acum un loc nou în Domnul înviat; eu aparţin gloriei, aparţin lui Hristos; eu sunt în Cel înviat – însă marea întrebare este: eşti tu gata să spui: eu nu mai aparţin acestui pământ? Eu nu spun că pământul nu-ţi aparţine, nu gândesc aşa. Dumnezeu ţi l-a dat; însă aici se cuprinde un adevăr mai profund – credinciosul nu este din lumea aceasta. Găsim aceste două adevăruri, că un credincios nu este nici în Adam şi nici de pe pământul acesta, în epistola către Efeseni capitolele 1 şi 2; le poţi citi în linişte. Desigur noi suntem încă în trup, nu tăgăduiesc aceasta, dar este ceva măreţ să şti că noi nu avem nici un domiciliu pe pământ. Pământul este încuiat pentru noi. Dacă Hristos n-a avut nici un domiciliu aici pe pământ, atunci nici noi nu avem. Ce realitate preţioasă şi totodată serioasă! Ea exercită o influenţă mare asupra unei inimi, care suspinând întreabă: Unde aparţin eu de fapt? Unde este locul meu, patria mea? Unde pot eu intra şi ieşi în voie?
Începutul capitolului nostru 14 dă răspunsul preţios la această întrebare. Isus spune aici celor ce sunt ai Săi: Eu am un loc pentru voi în afara acestei scene de păcat şi de suferinţă. „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, vin din nou și vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ioan 14.2,3). În cuvintele „la Mine” este inclus ceva foarte precis. Tot aşa este în capitolul al treilea al epistolei către Coloseni, unde citim: „Deci, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3.1). Dumnezeu precizează credinciosului un domiciliu foarte precis, pentru ca el să ştie că îl găseşte acolo la El – în afara lumii stricate din jurul nostru. Acesta este primul adevăr, despre care este vorba în Ioan 14: un domiciliu precis, o locuinţă.
Observţi cum se aseamănă cele două adevăruri din Coloseni 3 şi Ioan 14. Dacă apostolul spune: „căutaţi cele de sus, unde Hristos este”, ultimele trei cuvinte corespund în putere şi însemnătate exact acelor preţioase cuvinte „unde sunt Eu” din Ioan 14. Ele oferă totul unei inimi care se preocupă numai cu Isus. Nu doresc să mă alătur descrieri poetice a cerului, pe care am auzit-o. Eu nu cred în ea; dimpotrivă, mă mir că Scriptura vorbeşte aşa de puţin despre această temă, ea aminteşte foarte puţin despre ea – în timp ce fantezia omenească se preocupă mult cu cerul. Însă Cuvântul ne asigură, că noi vom fi acolo unde este Isus. Locul îşi primeşte importanţa prin Persoană. Realitatea preţioasă este aceea, că Domnul vrea să ne aibă la Sine, acolo unde este El. Este suficient pentru inima care are ca subiect de preocupare pe Hristos, să ştie că El este acolo. Prezenţa Lui oferă locului tot ce îl face important şi atrăgător pentru noi. Prezenţa Lui satisface orice dorinţă şi orice nevoie. Cu El, căci El este acolo! Pretutindeni cu El!
Acum vreau să îndrept atenţia spre o altă realitate importantă. Acolo unde este Hristos, acolo este şi locul nostru. Poziţia lui Hristos determină deci şi poziţia noastră. El vrea ca noi să fim totdeauna acolo unde este El. Ah, cât de minunat este aceasta! Noi nu putem înţelege dragostea inimii lui Hristos, El, Cel care Se bucură să aibă pe ai Săi veşnic la Sine. De aceea se poate spune cu deplină încredere: inima Lui nu s-ar bucura, dacă ar fi altfel. De aceea, dacă am găsit locul unde este Hristos, atunci am găsit şi pe al nostru. „… ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”
În epistola către Evrei 13 găsim un alt aspect al aceluiaşi adevăr. El clarifică principiul. „De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui” (Evrei 13.12,13). Aşa cum tocmai am văzut, Domnul a pregătit pentru noi un domiciliu, o locuinţă, acolo sus în cer, locul cel mai bun care se poate imagina sau dori. Prezenţa Lui oferă acestui loc caracter şi distincţie. El vrea să ne aibă acolo. Cât de mult ne bucură această perspectivă! Dar ce gândiţi voi despre reversul din Evrei 13? „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.” Vedeţi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu! Dacă rămânem în tabără, nu vom avea parte de ocară, dar dacă ieşim afară la Isus, atunci cu siguranţă vom avea parte de ea. Ce ne poate deci determina să ieşim afară? Răspunsul este: numai starea, că noi ieşim afară la El! Nu este vorba de faptul că eu părăsesc tabăra şi astfel protestez contra tot ce este în tabără. Ci eu ies afară – şi aceasta este deosebit de important – din dragoste pentru Hristos. Desigur eu ies din tabără şi din cauză că conştiinţa mea încercată înaintea lui Dumnezeu nu-mi permite să rămân în tabără. Dar eu părăsesc tabăra înainte de toate, deoarece sunt atras de o Persoană vie, care Se află în afara taberei! Privesc în sus spre cer şi întreb: Unde este Domnul Isus? Răspunsul este: El este acolo sus! – Acolo am şi eu acces. – Şi unde pe pământ? – Aici pe pământ El este în afara taberei! – Domnul Isus a suferit în afara porţii, şi tot aşa şi eu nu am altă alegere, decât să ies afară şi anume la El.
Aceasta este istoria credinciosului: El intră, ca să savureze bucuria casei Tatălui; el iese „purtând ocara Lui”, ca să fie împreună cu Acela care i-a pregătit o locuinţă acolo sus în cer. Preaiubiţilor, vorbeşte adevărul acesta conştiinţei voastre? Este el plăcut? Ah, prieteni dragi, el este un cuţit ascuţit, care taie adânc în carne şi ne loveşte în locul cel mai sensibil al nostru. Sunt convins de aceasta. Unii dintre noi ar putea povesti cum, când şi unde a simţit tăietura tăioasă. Dar unde rămâne toată durerea, când Duhul Sfânt ne arată pe Isus în locuinţele unde locul nostru este deja pregătit – dacă inima noastră o ia în serios. Dacă Duhul Sfânt ne arată pe Isus în locuinţele aflate în afara pământului stricat, atunci inima noastră duce dorul după ele, căci ele stau acolo pregătite pentru noi. Atunci noi suntem capabili să renunţăm la bunurile pământeşti. Chiar dacă vântul dogoritor al suferinţelor bate asupra noastră, chiar dacă valurile de nestăvilit al încercărilor lovesc în noi, nimic nu va fi în stare să zguduie pacea noastră, nici măcar înaintea morţii, care nu cruţă pe nimeni. Nu este nici un loc pe pământ, pe care să nu-l ajungă săgeţile morţii. Arcaşul nesătul aruncă săgeţile lui pretutindeni în lumea aceasta sărmană. Nimic nu ne poate proteja de el. Chiar şi ţinutul cel mai însorit este pustiit prin săgeţile morţii. Dar Isus S-a suit în cer cu cuvintele: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou” (Ioan 14.2,3). El nu numai păstrează locul pentru noi, nu, prezenţa Lui Însuşi îl pregăteşte pentru noi (în aceasta constă puterea locului acesta); şi mai mult chiar: El va reveni, ca să ne ducă acolo şi să ne primească.
Nu cred că Isus este la lucru acolo sus, ca să pregătească locul pentru noi; prezenţa Lui acolo sus le pregăteşte pentru noi, cei care acum ne aflăm încă aici pe pământ. Nu este vorba în primul rând de loc, ci de oameni, de ai Săi din lume. El vrea să ne păstreze potriviţi pentru prezenţa Sa, după ce noi am fost pregătiţi pentru aceasta prin sângele Său. Pe baza sângelui Său stăm înaintea Lui, şi harul Său este mijlocul care ne menţine potriviţi pentru aceasta. Este prezenţa Sa, cea care pregăteşte locul pentru noi. Acum mai rămâne un singur lucru. Cine ne va introduce în locurile deja pregătite? Acelaşi Domn, care S-a dus acolo să ne pregătească un loc, care în timpul absenţei Lui [în trup] ne menţine şi păzeşte, va reveni. Şi El va fi primul care ne va saluta acolo. „Şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi.” „La Mine Însumi”, aceasta nu este cerul, şi nici gloria, este Persoana Sa. „… ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ce bucurie!
Înainte să continui, prieteni preaiubiţi, doresc să vă întreb cu dragoste: Ce influenţă au toate acestea asupra inimii voastre? Eu cred că noi toţi ne lăsăm prea mult influenţaţi de duhul timpului. Prin aceasta vreau să spun că noi scoatem cât de mult posibil foloase de la Hristos şi apoi Îl uităm! Nu se comportă mulţi ca acel bărbat egiptean, care era în temniţă împreună cu Iosif? El era bucuros să-l aibă pe Iosif, deoarece prin Iosif el a primit perspectiva unei fericiri şi bunăstări viitoare. Însă el l-a uitat pe Iosif, de îndată ce a primit eliberarea mult dorită. Da, tot aşa procedăm şi noi. Vă voi arăta aceasta. Fiecare îşi doreşte mult uşurarea – odihna conştiinţei, a inimii, căci noi suntem creaturi complicate. Avem o conştiinţă, care trebuie curăţită, şi o inimă, care caută satisfacere. Sângele lui Hristos ne eliberează conştiinţa, Persoana Lui ne satisface inima. Aceasta vreau să spun, când zic că noi ne adresăm lui Hristos numai când avem nevoie de El şi după aceea Îl uităm. Cât de des, de exemplu, abuzăm de faptul preţios, că Hristos pregăteşte un loc pentru noi în afara pământului, unde ne putem refugia, când suflul morţii vine peste lucrurile de aici de pe pământ! Abuzare? Cum este aceasta posibil? Ce facem noi după ce furtuna s-a liniştit? Vai! Foarte des acest loc nu a fost altceva pentru noi decât un loc de refugiu pentru scurt timp, cât a durat furtuna. După aceea îl părăsim din nou, când a trecut vijelia.
Hristos vorbeşte despre o locuinţă, despre un cămin. Fără îndoială locul acesta este un loc de refugiu, un adăpost, singura umbră împotriva jăraticului pârjolitor al arşiţei pustiei din jurul nostru. Însă dacă nu am găsit pe Domnul nostru în ea, aceasta înseamnă bucuria, binecuvântările casei Tatălui în părtăşie cu Acela care poate da inimilor îndestulare deplină, atunci noi vom părăsi din nou acest loc, de îndată ce a trecut furtuna. Lumea din jurul nostru nicidecum nu gândeşte la o locuire împreună cu Hristos în afara acestei scene pământeşti; pământul îi pare să fie un loc de şedere deosebit de plăcut. În cel mai bun caz Îl lasă pe Hristos să coboare pe pământ, ca astfel să poată savura fără griji harul Său şi dragostea Sa, ajutorul Său şi mântuirea Sa. Prieteni dragi, acesta este duhul predominant al timpului. Dumnezeu aşteaptă cu totul altceva. Voia Lui este ca mântuirea prin Hristos, prin sângele şi harul Său, care am primit-o de la El, să lucreze desprinderea de pământul acesta, pentru ca noi să ne instalăm stabil şi sigur acolo sus. Dacă facem locul acela, în care a intrat Hristos, ca locuinţă a noastră, atunci nu ne vom mai gândi la nici un loc de odihnă pe pământ.
Voi încerca să explic aceasta printr-un exemplu pentru aceia, pentru care aceste lucruri sunt noi. Să ne imaginăm că un om ar fi mutat deodată într-un ţinut foarte depărtat. Are el nevoie să se facă aici străin, să primească gândirea şi simţămintele că este străin? Nu, el este străin. Faptul că el a părăsit căminul lui, îl face un străin. Acasă la el nu este un străin, căci inima lui a rămas acolo, interesele lui şi toată averea lui sunt acolo. Dacă el vine deodată într-un alt loc, atunci desigur el este un străin acolo. Dacă aplicăm aceasta la noi, atunci putem spune: caracteristica cea mai sigură că cineva nu este un străin, este străduinţa de a deveni străin. Mereu sunt oameni care se străduiesc să fie ce nu sunt. Dar dacă cineva este cu adevărat un străin, acela nu are nevoie de astfel de străduinţă. El se recunoaşte că este străin prin comportarea lui naturală. O plantă nu are nevoie să facă eforturi să arate că este plantă. Tot ce ea are nevoie, este căldura şi lumina, lumina şi căldura soarelui; dacă primeşte acestea, ea creşte şi se dezvoltă conform specificului ei. Tot aşa şi noi nu vom putea niciodată dobândi particularitatea caracteristică de a fi străini pe pământul acesta.
Prieteni preaiubiţi, sunt două lucruri care ne sunt imposibile. Niciodată noi nu putem dobândi caracterul de străin, tot aşa cum noi, care suntem păcătoşi, nu ne putem face potriviţi pentru prezenţa lui Dumnezeu. Atât una cât şi cealaltă sunt total imposibile. Dar începând din momentul în care am ajuns să ne odihnim la Hristos, acolo unde este El, noi stăm în afara veacului pământesc. Lucrurile pământului acesta ne devin străine şi ele încetează să mai fie subiectul intereselor şi năzuinţelor noastre.
Însă nu este nici unul între noi, care nu ar trebui să mărturisească lui Dumnezeu – dacă El ne-ar întreba -, că el se simte incomod în această lume! Noi nu simţim viaţa ca fiind incomodă aici jos, ca să zicem aşa – noi nu ne simţim că nu suntem la locul nostru. Cât de puţin ne întristează starea lucrurilor din jurul nostru! Dacă am trăi acolo sus, am simţi asemenea unei plante care a fost adusă într-un mediu climatic străin, am simţi că atmosfera pământească nu corespunde naturii noastre. Dar noi ne-am aclimatizat într-o oarecare măsură. Am trăit aşa de mult timp în duhul lucrurilor care ne înconjoară, că ne-am obişnuit cu clima pământească. Nu este aceasta realitatea? Noi putem supravieţui în lume, deoarece noi ne-am acomodat treptat la răceala şi întunericul ei şi ne simţim bine în ele. Vrem mai bine să fim stabiliţi aici jos, decât să ne simţim străini. Ah, Domnul să ne facă vizitatori pe pământ, prin aceea că ne face locuitori ai cerului. Dacă ne-am stabilit în cer, atunci suntem numai vizitatori pe pământ, dar dacă avem locuinţa pe pământ, atunci în cel mai bun caz suntem vizitatori acolo sus. Mă tem că aşa este la cei mai mulţi dintre noi.
Dar, prieteni preaiubiţi, nu este intenţia lui Dumnezeu, ca noi să fim înrădăcinaţi acolo sus, că noi găsim acest cămin aşa de atrăgător pentru inimile noastre sărmane în părtăşia cu Persoana preaiubită? Dacă ar fi aşa, atunci ne-am simţi numai ca vizitatori pe pământ şi am aduce cu noi în ţara pribegiei harul, desăvârşirea, blândeţea şi puterea Domnului Isus.
Se regăseşte acelaşi duh în care lucrurile de aici de pe pământ sunt căutate. Se vede mai dinainte greutatea, este verificată, evaluată şi după posibilităţi se caută să se facă pregătiri pentru întâmpinarea ei. După aceea vine momentul de care s-a avut teamă, se are parte de o dezamăgire amară. De ce? Deoarece Dumnezeu dă putere nouă – potrivit bogăţiei şi gloriei Sale – abia atunci când se simte nevoia de ea. Noi nu primim această putere ca provizie. Noi nu o putem înmagazina. El ne dă tot ce ne trebuie. El ştie foarte bine că noi am folosi proviziile date numai pentru a deveni independenţi. Prin harul Său El păstrează hăţurile în mâna Sa. Noi trebuie să venim zilnic la El pentru toate nevoile noastre. Cu cât suntem mai aproape de Hristos în locul unde se află El, cu atât mai mult vom savura bucuria casei Tatălui şi cu atât mai uşor vom învinge greutăţile zilnice, fără să ne întărim mai dinainte. Fie ca noi să mergem aşa pe drumul nostru, cu răbdare, linişte şi bucurie de la Hristos! Când vor veni strâmtorările, noi le vom învinge prin harul Său şi puterea Sa. În măsura în care savurăm locul unde se află El, noi vom deveni capabili să suportăm necazurile şi să le învingem. Noi ne vom putea împotrivi greutăţilor numai atunci când suntem acasă în locul acela şi aici jos suntem numai vizitatori. Fie ca noi să ne aflăm mai mult în patria noastră de sus, ca să fim în stare prin harul lui Hristos să învingem greutăţile care se năpustesc asupra noastră şi în felul acesta să-L glorificăm!
Doresc acum să îndrept atenţia asupra unui alt punct din Ioan 14. Domnul spune în versetul 23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Pun întrebarea fiecăruia dintre noi: Suntem noi gata să dovedim dragostea noastră pentru Hristos în felul acesta? Domnul nu vorbeşte despre fapte, pe care noi trebuie să le facem. El nu spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va face fapte.” În zilele noastre de activitate intensă, în care chiar şi lucrarea de evanghelizare poartă deseori acest caracter, fără îndoială ar fi mai bine văzut dacă Isus S-ar fi exprimat aşa. Departe de mine să vorbesc rău de uneltele pe care Dumnezeu în suveranitatea şi îndurarea Sa nesfârşită le foloseşte pentru împlinirea planurilor Sale. Dar să depui mărturie nu este totul: noi trebuie să împlinim cuvântul lui Isus. Facem noi aceasta? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Domnul să graveze aceste cuvinte pe inima noastră!
Este un gând serios, că râvna şi activitatea neîntreruptă, lucrul şi osteneala până la jertfire de sine pot fi prezente fără ca în toate acestea să se găsească vreo urmă despre dragostea pentru Hristos. Unii vor gândi că eu exagerez. Dar voi dovedi că aşa este. Să nu mă credeţi, dacă nu vă pot dovedi. Să citim încă o dată versetele de la începutul capitolului al doilea din cartea Apocalipsa. Acolo vedem pe Isus mergând în mijlocul celor şapte sfeşnice, având ochii ca o flacără de foc. El aude totul, vede totul, cercetează totul şi evaluează totul. Îl auzim spunând: „Îngerului adunării din Efes scrie-i: … Ştiu lucrările tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi; şi i-ai pus la încercare pe cei care îşi zic ei înşişi apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi; şi ai răbdare şi ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit” [Apocalipsa 2.2,3). Unde s-ar putea găsi astăzi sub ochii pătrunzători ai Domnului o stare mai bună? Căutaţi în creştinătate, dacă găsiţi aşa ceva! Nu, prieteni dragi, niciunde nu se găseşte aşa ceva.
Domnul aminteşte toată această lucrare şi o recunoaşte, aşa cum obişnuieşte El să facă. Dar apoi – şi acum vine marele „dar” – El adaugă: „dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Nu ştiu dacă noi putem lua suficient în consideraţie posibilitatea nespus de serioasă de a face fapte, chiar dacă dragostea pentru Hristos lipseşte. V-aţi gândit vreodată la aceasta? Se recunoaşte clar că Domnul recunoaşte mult mai mult dragostea decât faptele. Este însă posibil să se facă o lucrare, da, chiar o lucrare recunoscută de Domnul, fără ca inima să fie în adevăr şi sinceritate în această lucrare. Să ne ferim să facem lucrări, dacă lipseşte forţa motrice a dragostei!
Etalonul pentru toate care se petrec în jurul nostru este cuvântul simplu al Domnului: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” [Ioan 14.23]. Iubeşti tu pe Hristos? Te întreb în Numele Domnului; este inima ta cu El? Ai dovedit dragostea ta pentru El? Poţi tu spune: da, Îl iubesc? Trăim într-un timp în care fiecare arată sentimentele sale liber şi deschis. Deci, „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Dacă nu împlineşti cuvântul Său, dacă nu urmezi sfatul Său, voia Sa revelată, nu este atunci fals să spui că Îl iubeşti? Să ne gândim la Dalila. Cu toată josnicia ei şi starea ei stricată, această femeie ştia totuşi ce este dragostea sinceră. Ea a zis lui Samson: „Cum poţi să spui: »Te iubesc!«” [Judecători 16.15]. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. …”
Să studiem pe scurt cuvintele Domnului adresate adunării din Filadelfia, din Apocalipsa 3. El spune mai întâi, că El cunoaşte lucrările ei, însă nu spune nici un cuvânt despre aceste lucrări. Motivul pentru aceasta este fără îndoială acela, că nimeni altcineva nu le va lua în considerare. Lucrările adunării din Filadelfia erau de aşa natură, că era nevoie de ochii lui Isus, ca ele să fie descoperite sau cel puţin să fie onorate. „Ştiu lucrările tale.” Ele erau prea neînsemnate, prea ascunse pentru ochii lumii; ele erau prea particulare în ceea ce priveşte executarea lor, felul şi motivele lor, ca ele să poată fi preţuite de altcineva, decât numai de Isus. „Ştiu lucrările tale.” Ce mai spune El în afară de aceasta? „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu.” Aceasta este acelaşi lucru cu „sfatul Meu”, este identic cu Ioan 14. „Ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.” Diferenţa între adunarea din Filadelfia şi adunarea următoare (de care nu mă voi ocupa acum) este următoarea: în una este puterea divină care însufleţeşte slăbiciunea omenească, în timp ce în cealaltă era satan, care a impulsionat pe oameni. Ce gând ciudat: puterea divină însufleţeşte slăbiciunea omenească – dar cât de grav este să gândeşti că satan este la lucru în om! Însă este liniştitor să constaţi că ambele adunări primesc o răsplată.
Doresc să vorbesc pe scurt despre răsplata din Ioan 14.23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi noi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el.” Fiul lui Dumnezeu are acolo sus o locuinţă pentru Mine; aceasta este cu adevărat nespus de minunat. Însă mult mai minunat este gândul, că El – până când El mă va introduce acolo sus în glorie – vrea să coboare şi împreună cu Tatăl vrea să facă locuinţă în inima mea! În harul Său nesfârşit El vrea să Se coboare atât de mult şi să locuiască în inima noastră. Cât de puţin ne gândim la aceasta! Unde sunt inimile care doresc prezenţa Sa, a căror cea mai profundă bucurie este să fie locuinţa lui Isus? Tatăl şi Fiul vin pe pământ, ca să locuiască în ele! Cine ar crede o astfel de realitate minunată, dacă Hristos nu ar fi spus – inima noastră sărmană şi nestatornică trebuie să fie locuinţa Tatălui şi a Fiului!
Dragi prieteni, ce atitudine aveţi voi faţă de acest fapt? După ce noi am găsit locurile cele mai bune, aici ne este arătată – spun aceasta cu toată reverenţa – cea mai bună societate! Tatăl şi Fiul! Ne putem gândi, că ne-am putea simţi singuri, dacă suntem conştienţi de o astfel de legătură? Tatăl şi Fiul coboară, nu numai ca să ne viziteze în trecere, ci ca să locuiască în inimi, în care odinioară a domnit lumea, carnea şi diavolul! Facă Domnul, dragi prieteni, să ne verificăm prin Duhul Său, dacă avem cu adevărat dorinţa ca Ei să-Şi facă locuinţă în inimile noastre.
Ne-am gândit noi cu seriozitate, poate într-o noapte fără somn, că pretutindeni Cuvântul lui Isus este dat la o parte? Vorbim mult despre dragostea noastră pentru Hristos şi Cuvântul Său, dar am stat noi măcar o singură dată cu faţa la pământ având simţământul că sunt aşa de mulţi care conştienţi şi intenţionat caută propriile interese şi nu interesele lui Hristos?
Noi vorbim, aşa cum am spus, cu plăcere despre dragoste, despre sentimente, dar cât de sărăcăcioasă, jalnică şi egoistă este aceasta! Dacă inimile noastre ar fi mai mult ocupate cu sentimentele pentru Hristos, atunci probabil nu ne vom afla aşa de uşor în rândurile acelora care arată indiferenţă totală faţă de dorinţele Sale. Nu ne-ar umili profund, să vedem cât de puţin este preţuită dorinţa inimii lui Isus, pentru care El Şi-a dat viaţa? El a rugat odinioară pe Tatăl, să adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi [Ioan 11.52], şi El doreşte ca ei „toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” [Ioan 17.21]. Se preocupă biserica mărturisitoare în vreun fel de această intenţie, de această rugăminte a lui Isus? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu.”
3. Cele mai bune împrejurări
Al treilea punct, asupra căruia doresc să mă refer, îl găsim în versetele 26-28 ale capitolului nostru: cele mai bune împrejurări. Am vorbit despre locul cel mai bun şi apoi despre societatea cea mai bună. Să vorbim acum pe scurt despre cele mai bune împrejurări. Locul cel mai bun este în cer, la Hristos; societatea cea mai bună este „în afara taberei”, prin aceea că Hristos şi Tatăl sunt cunoscuţi ca Aceia care fac locuinţă la noi. Dar care sunt cele mai bune împrejurări? În primul rând este o pace dublă. Prima pace este aceea, pe care Hristos a făcut-o prin sângele crucii Sale, şi apoi pacea de care El S-a bucurat ca Om ascultător şi dependent, ca Fiu al Tatălui Său. Nu mă refer la Isus ca Fiu din veşnicie. Vorbesc despre Fiul Omului, care a venit în lumea aceasta.
Prima pace, pe care El ne-o lasă, aşa cum am spus, este pacea, pe care El a făcut-o prin sângele crucii Sale. Pacea a doua, El ne-o dă. Aceasta este pacea, pe care El Însuşi o avea, pacea care provine din dependenţă, din subordonare şi ascultare. Posedăm noi această pace dublă? Nu este o realitate apăsătoare, că între aceia care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu, se găsesc din aceia care nu posedă nici măcar prima pace? Ei nu ştiu că pentru credincios nu mai este nici un vrăjmaş. Numai cine a înţeles cu adevărat că toţi vrăjmaşii au fost biruiţi, că niciunul nu mai poate să-şi ridice capul, posedă pacea, pe care Isus a făcut-o prin sângele crucii Lui. Căci, mai există vreun vrăjmaş, pe care Isus să nu-l fi biruit? Unde este păcatul? „… dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” [Evrei 9.26]. Unde este satan? „… ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul” [Evrei 2.14]. Unde este moartea? „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este victoria, moarte?” [1 Corinteni 15.55]. Nu mai este nici un vrăjmaş! Deci dacă inimile noastre se supun Aceluia care la cruce a întreprins totul, dacă ne punem încrederea în El, atunci posedăm această pace. Nici un vrăjmaş nu ne mai poate face ceva!
Pacea a doua este consecinţa subordonării noastre lui Hristos. Ea rezultă din dependenţă şi ascultare. Eu am parte de această pace atunci când iau jugul Lui asupra mea şi învăţ de la El. În general despre jug se vorbeşte în legătură cu lucrul; jugul lui Isus dimpotrivă se ia pentru a găsi odihnă. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, … şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” [Matei 11.29]. Pacea a doua înseamnă: să ocup în toată simplitatea locul meu înaintea lui Dumnezeu, să cunosc că eu nu mai trăiesc în carne înaintea lui Dumnezeu, ci că eu am murit şi nu mai am voinţă proprie şi prin puterea vieţii în Hristos mă ţin mort. Ceea ce deseori nelinişteşte inimile este situaţia că nu s-au încheiat propriile socoteli cu Dumnezeu. Nu s-a realizat prin credinţă ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Hristos. Dacă nu ne menţinem morţi, atunci vom fi dominaţi de voinţa proprie. Atâta timp cât această voinţă nu vine sub domnia lui Dumnezeu, nu vom putea poseda acea a doua pace. Dar dacă ne-am supus lui Dumnezeu, voinţa proprie este răstignită. Atunci savurăm pacea a doua, pacea unui om dependent de Dumnezeu şi dedicat Lui. Voinţa noastră este obstacolul care ne împiedică să fim dependenţi şi supuşi. Această voinţă – accentuez aceasta în mod deosebit – nu o putem frânge prin propria putere de voinţă. Poţi tu să frângi voinţa ta prin propriile eforturi? Uneori căpeteniile demisionează de bună voie; voinţa nu a demisionat niciodată şi nici nu va demisiona. Niciodată şi nicidecum! Numai crucea poate da la o parte voinţa noastră! Eu trebuie să aduc în ordine cu Dumnezeu socotelile mele; Dumnezeu a răstignit omul meu vechi împreună cu Hristos. Dumnezeu a pus capăt în moarte a tot ce eram eu. Eu am numai un lucru de făcut, şi acesta este: „să mă ţin mort faţă de păcat”.
Încă ceva, ceva foarte preţios, mai este în acest capitol al evangheliei după Ioan în legătură cu împrejurările cele mai bune, pe care le-am amintit deja. „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl” [Ioan 14.28]. Eu cred că noi în general nu am înţeles corect acest adevăr. Este ca şi cum Domnul ar spune: Eu v-am unit aşa de strâns cu mine, v-am aşezat în Mine Însumi într-o poziţie deosebit de binecuvântată, aşa că Eu am încredere că voi vă veţi bucura împreună cu Mine. Voi veţi avea parte cu Mine de această bucurie. Ce înseamnă aceasta? Să uitaţi întristarea proprie din pricina bucuriei Mele. „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl”. Vai, cât de puţin sunt capabile inimile noastre sărmane, egoiste, să intre în bucuria Lui, aceste inimi care totdeauna se mişcă în cercul strâmt al eului propriu! Cât de puţin trăim noi această bucurie! Cât de puţin suntem noi preocupaţi exclusiv cu Hristos, cât de puţin ne bucurăm de bucuria Lui! „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl; pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.”
Acestea sunt adevăruri de bază importante, prieteni dragi, pe care eu le-am explicat numai în slăbiciune. Dumnezeu le pune înaintea ochilor noştri pentru timpul pribegiei noastre. Ştiu bine, că între copiii lui Dumnezeu este suficientă energie pentru slujire, dar – se găseşte la ei destulă odihnă, ca să aibă părtăşie? Sunt convins, că nimeni nu poate ocupa locul în mărturia, pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru aceste ultime zile, dacă el nu cunoaşte odihna inimii, ca să practice părtăşia cu Domnul. Dacă eu n-am odihnă, nici a inimii, nici a conştiinţei, atunci eu nu sunt eliberat. Eu cred de asemenea că starea de astăzi a multor copii ai lui Dumnezeu îi determină să se preocupe cu mii de lucruri de tot felul, care îi înconjoară. În felul acesta vor, dacă ar fi posibil, să umple golul care rezultă din lipsa de odihnă înaintea lui Dumnezeu.
Facă Domnul ca în timpul de slăbiciune lăuntrică şi stricăciune în afară să cunoaştem tot mai mult locul minunat, în care El a intrat pentru noi, ca sufletele noastre să locuiască deja acum acolo! Fie ca noi să savurăm pe pământul acesta prezenţa Sa şi legătura cu El în împrejurările prin care avem de trecut, potrivit voii Sale, pacea şi bucuria, pe care El le dă până în clipa când vom auzi glasul Lui şi vom merge în întâmpinarea Lui, ca să fim pentru totdeauna la El!
Pelerinaj şi odihnă (1)
Ioan 13: Curăţire şi părtăşie
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Ioan 13
Prefaţa autorului
Această predică a fost scrisă pe scurt de un ascultător. La dorinţa acestuia, vorbitorul a prelucrat-o, în măsura în care i-a fost posibil. El a considerat că este bine să nu schimbe nici stilul şi nici felul de exprimare al acestei predici puţin structurate, care în mod cunoscut este diferit de un text redactat. Fără îndoială mulţi cititori se vor întreba, dacă predica va apare vreodată în formă tipărită. Autorul poate spune conform cu adevărul, că nimeni nu poate şti aşa de bine ca el cât de lipsite de putere sunt cuvintele mesajului său. Dar adevărurile, pe care el a încercat să le prezinte şi să le explice, acoperă, aşa speră el, instrumentul modest, care a ţinut prelegerea. Dacă Îi va plăcea Domnului să ajute alor Săi prin autor şi să-i încurajeze şi să ne facă din nou clar, ce poate El face cu cei nechibzuiţi, slabi, nenorociţi şi cei vrednic de dispreţ, atunci a Lui să fie toată lauda şi onoarea.
W. T. T., Malvern 1875
Introducere
Două teme îmi sunt importante, despre care doresc să vorbesc în seara aceasta, şi anume în aceeaşi ordine în care ele sunt tratate în Ioan 13, nu numai în ceea ce priveşte ordinea morală, ci şi în ceea ce priveşte ordinea literală. În primul rând este vorba de curăţirea practică, de care avem nevoie, ca să avem parte cu Hristos, şi în al doilea rând, de odihna care rezultă din aceasta.
Oricine priveşte starea poporului lui Dumnezeu din zilele noastre va observa fără discuţii cât de puţină odihnă adevărată este între credincioşi. Nicidecum nu contest că seriozitatea, râvna şi dăruirea, cunoaşterea şi înţelegerea sunt prezente. Însă se pot avea toate aceste însuşiri (sau numai o parte din ele) şi cu toate acestea să nu ai o pace reală, o odihnă adevărată. Astăzi este deosebit de greu să găseşti pe cineva care se bucură de o pace permanentă. De ce este aşa? Te-ai întrebat vreodată, cum se face că în privinţa aceasta se observă o aşa mică diferenţă între sfinţi şi mediul înconjurător al lor? Intenţia mea este, dacă este posibil, să răspund corect la această întrebare.
În mod deosebit sunt două lucruri prin care cei care mărturisesc că sunt creştini încearcă să aibă linişte, şi ambele se iau la întrecere unul cu altul:
- Pe de o parte este activitatea permanentă, o activitate fără pauză, preocuparea inimii cu lucruri care în sine însuşi sunt bune şi corecte, dar care nu dau odihnă şi nici nu pot da, ci dimpotrivă produc nelinişte. Dragi prieteni, veţi vedea că măsura activităţilor desfăşurate este în raport cu lipsa liniştii lăuntrice. Deseori este aşa, că cineva care nu are odihna inimii şi a duhului, este constrâns la activitate susţinută, ca să se elibereze de sine însuşi.
- Pe de altă parte sunt eforturile de a îmbunătăţii carnea, pentru ca pe această cale să se ajungă la linişte. Exprimat simplu, aceasta înseamnă: se afirmă, şi se consideră de mulţi adevărat – chiar şi de creştinii serioşi, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu -, că renunţarea la voinţa proprie prin puterea proprie a voinţei ar duce la linişte. În momentul când s-ar renunţa la propria voinţă (privit corect, aceasta este absurd!), când voinţa ar capitula, ca să zicem aşa s-ar da în moarte, prin această atitudine de voinţă s-ar ajunge la linişte.
Marea mea dorinţă este să prezint, după cât înţeleg Scriptura, ce stă împotriva sufletului, ca să obţină liniştea desăvârşită, care se vede aici în Ioan 13 – un om se reazemă de pieptul lui Isus -, şi să arăt în ce constă această linişte şi care sunt urmările ei.
Curăţirea practică
Eu cred că primul şi cel mai simplu motiv pentru lipsa de pace constă în faptul că picioarele credincioşilor nu sunt spălate. Prin aceasta ei devin practic incapabili să aibă părtăşie cu Hristos acolo unde este El. Acesta este, aşa cum cred eu, marele adevăr, care ne este prezentat în Ioan 13. Nu este vorba în primul rând (cu toate că şi aceasta este adevărat), că Domnul nostru preaiubit îndepărtează murdăria care se depune pe picioarele noastre în umblarea noastră zilnică. Eu cred că aici este vorba de ceva mult mai profund, şi anume de o aptitudine a inimii de a fi acolo unde este El – o curăţire, pentru a avea parte împreună cu El în glorie. Repet: nu este faptul că El ne spală picioarele din cauza murdăririi zilnice. Nu neg aceasta, însă aici este vorba de ceva mult mai profund: de o anumită aptitudine, de a te identifica cu Hristos, pentru a putea avea parte cu Hristos acolo unde este El. Aceasta este părerea mea conform temei din Ioan 13.
„În timpul cinei”, aceasta înseamnă, în timpul în care Domnul era încă unit cu ai Săi aici în lumea aceasta, „S-a ridicat de la cină” [Ioan 13.2-4]. Isus întrerupe această părtăşie pământească şi le arată cum El îi poate face potriviţi pentru o altă relaţie mai preţioasă cu El. Se pare că prin aceasta El voia să le spună: Până acum Eu am fost unit cu voi la nivelul vostru, dar acum vreau să vă arăt cum Eu pot să vă fac capabili şi potriviţi pentru părtăşia pe locul Meu, în sfera nouă şi în noul domiciliu, unde Eu mă duc.
El ia deci ligheanul, apa şi ştergarul de in, şi deplin conştient „că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce” [Ioan 13.3] – aceasta era partea lui Dumnezeu şi de asemenea şi partea Lui -, Se pleacă, ca să facă această slujbă preaiubiţilor Lui. În aceasta se arată sursa şi imboldul întregii Sale slujiri pentru ei: „Deoarece El iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” [Ioan 13.1]. Ah, Doamne Isuse, ce dragoste, ce har minunat! Simpatia şi dragostea Domnului faţă de ai Săi rămân pentru toate timpurile şi sunt aceleaşi în toate împrejurările. Cât de preţios este totuşi, să pătrunzi până la originea acţiunilor Domnului Isus Hristos! Dar cât de puţin înţelegem noi de fapt, că motivaţiile a tot ce face El sunt numai în El Însuşi! Această realitate simplă iese clar în evidenţă. Tot ce Îl determină să ne dovedească har porneşte direct din inima Lui.
De aceea El a întreprins totul, ca să facă capabili pe ai Săi pentru prezenţa Sa şi pentru strângerea laolaltă cu El în noul mediu viitor. Nimic mai puţin nu putea fi suficient pentru inima lui Hristos. Eşti tu şi sunt eu conştient de dimensiunea acestei realităţi? Că toate ostenelile Domnului nostru scump slujesc – atât cât depinde de El – să ne facă potriviţi pentru viaţa cu El şi la El? Eşti tu conştient în adâncul fiinţei tale, că dorinţa Lui cea mai profundă era să facă – atât cât depinde de El – un om nenorocit ca mine şi ca tine capabil pentru părtăşia cu El în noua localitate de domiciliu, în care El a intrat? Nu este numai o chestiune a necesităţilor mele şi a insuficienţelor mele; ci sentimentul Lui Îl determină să mă facă potrivit pentru El acolo sus. De aceea El ia ligheanul, apa şi ştergarul de in şi începe „să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul de in cu care era încins” [Ioan 13.5].
Înţelegeţi voi însemnătatea acestei acţiuni a lui Hristos pentru voi? În seara aceasta vorbesc intenţionat despre noţiuni simple, care sunt probabil cunoscute multor ascultători. Însă adevărurile cele mai vechi, cu toate că ne sunt familiare, au cel mai mult nevoie să fie reîmprospătate în noi. Ele ajung repede să fie uitate, în mod deosebit prin preocuparea cu lucrurile din jur. Te întreb în seara aceasta: Eşti tu conştient că Domnul Isus ţine picioarele tale în mâinile Sale? Eşti tu conştient, ce înseamnă să fi subiectul unei astfel de acţiuni a Domnului Isus, o acţiune care trebuie să îndepărteze şi cea mai mică murdărie, care ar putea deranja relaţia cu El? Domnul va avea atunci o bucurie mai profundă de părtăşia cu tine, decât o ai tu faţă de părtăşia cu El. Eşti tu conştient de aceasta? Te supui tu de bună voie faptei Lui? Îl laşi să-ţi cureţe picioarele? Îi permiţi să-ţi cureţe picioarele? Îi permiţi să se încingă pentru tine? Îi permiţi ca prin această acţiune să îndepărteze tot ce te face inapt pentru El şi pentru părtăşia cu El?
De ce pun aceste întrebări? Deoarece eu cred că această acţiune a lui Hristos nu cruţă absolut nimic. La o privire atentă veţi observa că aceasta este o chestiune nespus de mare; că tocmai aici este situaţia dezagreabilă a inimilor din zilele de astăzi. Eu nu cred – spun cu îndrăzneală – că de regulă noi ne supunem puterii străpungătoare, despicătoare, pătrunzătoare a Cuvântului, aşa fel că cel mai neînsemnat lucru, care nu-I place lui Hristos, este judecat şi îndepărtat.
Doresc să vorbesc scurt despre Evrei 4.12,13. Aceste versete vă vor arăta clar ce vreau să vă întipăresc: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii. Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” Aici Dumnezeu a lăsat să se scrie felul în care Domnul Isus îndepărtează tot ce stă în cale, împiedicând părtăşia noastră cu El: şi anume prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este apa; Îl găsim aproape pretutindeni în Scriptură sub această imagine. Această apă este puterea curăţitoare, care înlătură tot ce nu este potrivit. Când Cuvântul viu pătrunde în conştiinţă şi în suflet, atunci El ne conduce în prezenţa lui Dumnezeu. Aici are loc judecata lui Dumnezeu a tot ce se află în noi.
Amintesc acest loc din Scriptură şi dintr-un alt motiv, şi anume, pentru ca să vedeţi legătura strânsă din aceste două versete între Cuvântul devenit carne şi Cuvântul scris. Să le mai studiem odată: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri … Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” Înaintea căror ochi? Înaintea ochilor lui Dumnezeu! Ceea ce este valabil pentru Dumnezeu este valabil şi pentru Cuvântul Său. Ceea ce numai Dumnezeu posedă, ceea ce este privilegiul Lui, puterea activă şi pătrunzătoare a lui Dumnezeu, care citeşte gândurile şi intenţiile inimii – aceasta este specific şi Cuvântului Său.
Doresc să accentuez aceasta în mod deosebit în seara aceasta, căci mă tem, că noi nu cunoaştem nici importanţa deosebit de mare a Cuvântului Său şi nici felul în care El ar lucra la conştiinţa noastră – dacă I-am permite să lucreze. Mă îndoiesc mult (şi spun aceasta cu tot respectul şi cu toată dragostea), că Cuvântul lui Dumnezeu ocupă cu adevărat locul în viaţa noastră, pe care l-a ocupat la sfinţii din zilele trecute. S-ar putea ca cunoaşterea şi seriozitatea să fi crescut remarcabil. Însă eu mă întreb dacă Cuvântul lui Dumnezeu ocupă astăzi locul plin de putere – pe care l-a avut cu decenii în urmă – în aceia care astăzi recoltează ce au semănat alţii. Nu cred că noi înţelegem ce experienţă bogată este să supunem puterii pătrunzătoare a Cuvântului viu orice gând şi orice motiv şi orice activitate din viaţa noastră. Dacă nu înţelegem aceasta, atunci să nu ne mirăm de lipsa de linişte lăuntrică. Dacă nu este folosită apa, care curăţă de tot ce nu se potriveşte prezenţei Domnului, atunci înţeleg lipsa de linişte. Eu cred de asemenea, că Dumnezeu în bunătatea Sa ne opreşte liniştea, atâta timp cât noi nu suntem pregătiţi pentru El, căci numai după aceea putem savura liniştea (odihna).
Doresc să mai adaug ceva la cele spuse cu privire la spălarea picioarelor. Gândesc că noi nu pătrundem suficient de adânc în însemnătatea a ceea ce face Domnul. Căci este vorba nu numai de îndepărtarea de lucruri, care nu se potrivesc cu El, ci Domnul nostru scump preîntâmpină multe ispite, care ar trebui să tulbure relaţia noastră cu El, dacă ele ar pătrunde şi ar fi tolerate.
Am remarcat acest fapt atunci când am meditat la un loc din Scriptură asemănător. Considerăm valabil, că Domnul în harul Său ne restabileşte, că El ne spală picioarele. Sunt însă numeroase cazuri în viaţa noastră ca sfinţi ai lui Dumnezeu, pe care le-am privi sub o altă lumină, dacă am fi suficient de pricepuţi să vedem cum Domnul preîntâmpină anumite predispoziţii de a intra în acţiune, care ar da naştere la o distanţă între El şi noi. El previne şi El îndepărtează. Deschide-ţi, vă rog, locul din Scriptură la care mă refer, 2 Corinteni 12.7: „Şi, ca să nu mă înalţ prin măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ţepuş pentru carne, un sol al lui satan, ca să mă bată cu pumnii.” Aici părtăşia între Pavel şi Domnul nu era întreruptă. Carnea nu luase supremaţia în Pavel. Însă ea era acolo şi era gata să intre în acţiune; baza pentru întreruperea părtăşiei cu Hristos era prezentă. Elementele care puteau oferi cărnii prilej să devină activă, erau prezente în Pavel, şi aceasta cu toate că el fusese răpit până în al treilea cer. Cum se spune? „Şi, ca să nu mă înalţ … mi s-a dat un ţepuş pentru carne.”
Nu cred că de noi se apropie aşa ceva [o ispită] cu puterea pe care ea ar avea-o în mod normal. Gândesc că noi ne limităm dorinţa la dispariţia prăpastiei, atunci când carnea a produs deja o astfel de prăpastie. Cu siguranţă nu suntem destul de conştienţi de faptul că El deseori a prevenit să se producă o prăpastie. Cu siguranţă am înţelege mai bine unele evenimente din viaţa noastră, unele situaţii, temeri, greutăţi, probleme, îngrijorări, unele suferinţe, unele relaţii, – pe care ni le-am dorit să fie alt fel -, dacă am avea cunoaşterea lucrată divin, că Cel care S-a suit la cer ne iubeşte veşnic. El Se gândeşte la noi şi ştie ce natură avem noi, care ar putea să capituleze ispitei de a ne îndepărta de El, şi El ştie să intervină la momentul potrivit. Cât de luminoasă ar fi o astfel de zi, care altfel este nebuloasă! Ah, cât de minunată este această dragoste, care nu numai se coboară să îndepărteze petele de murdărie existente! Ci ea preîntâmpină chiar şi activitatea naturii mele stricate, care doreşte să dea naştere la înstrăinare. El îmi pune obstacole în cale şi îmi oferă privilegiul ca împreună cu Dumnezeu să învăţ ce este carnea, în loc să fac această experienţă în societatea diavolului – căci într-un fel sau altul trebuie să învăţ. Dacă nu înveţi, aşa cum a învăţat Pavel, ce creatură nenorocită eşti, atunci trebuie să înveţi aceasta în societatea diavolului, aşa cum a învăţat Petru! Cât de serios este aceasta! Apostolul a învăţat în apropierea lui Dumnezeu să se cunoască pe sine însuşi, aşa cum descrie 2 Corinteni 12. Vedem acolo dragostea Domnului scump, care împiedică [răul]. „…mi s-a dat un ţepuş pentru carne …” Scump Mântuitor şi Păstor, care veghezi asupra noastră! Prieten de încredere al oamenilor săraci, fără valoare, aşa cum suntem noi! Şi cu toate acestea suntem un dar preţios al Tatălui Tău pentru Tine şi suntem un rod al dragostei Tale perfecte.
Pun din nou întrebarea: şti tu acum ce înseamnă să fi adecvat? Ce am înţeles noi din ce înseamnă să ai părtăşie cu Dumnezeu? Mă tem că înţelegem foarte puţin din însemnătatea adevăratei părtăşii – şi este ciudat, că aceasta se pare că nu ne afectează. Dacă te-aş întreba ce ai înţeles tu, potrivit Scripturii, din interesele comune, gândurile comune cu Hristos în glorie, am putea noi atunci răspunde cu bucurie, că noi am făcut această experienţă? Probabil cineva va reproşa: „Dar, eu sunt totdeauna fericit.” S-ar putea să fie aşa, dar nu despre aceasta este vorba în Ioan 13. Este vorba despre a fi pe deplin potrivit pentru prezenţa Sa, că toate obstacolele au fost îndepărtate şi nu a rămas nici cel mai neînsemnat obstacol. Totul a fost înlăturat, deoarece Domnul nostru minunat ne-a spălat picioarele. Nu mai este nici un obstacol în calea părtăşiei desăvârşite cu El acolo unde este El. Noi savurăm atunci odihna (liniştea) care rezultă din aceasta.
Eu cred deci, că aceasta este cauza directă pentru lipsa de linişte a sfinţilor: ei nu sunt curăţiţi, ca să poată avea parte cu Hristos. Picioarele lor nu sunt spălate; este o înstrăinare între ei şi El. Este în seara aceasta aşa în cazul tăi? Întreb pe fiecare în parte: este vreun obstacol între tine şi Hristos? Ai tu impresia, că există ceva care tulbură relaţia ta cu El? Dragă prietene, un lucru este sigur: este suficient ceva foarte puţin, ca să dea naştere la tulburare; cel mai mic motiv este de ajuns să provoace îndepărtare între noi şi El!
Foarte serios este faptul că eu pot refuza să dau picioarele mele mâinilor scumpe ale Domnului. Probabil eu împiedic un timp, ca El să ia picioarele mele, să le spele şi astfel să folosească Cuvântul Său [curăţitor]. Aici este vorba numai de partea lui Hristos în această chestiune, şi nu de partea noastră. Însă prin aceasta eu nu contest responsabilitatea noastră. Vorbesc în seara aceasta despre partea lui Hristos. Desigur noi înşine trebuie să ne judecăm şi să facem tot ce este în legătură cu aceasta, dar acum mă refer la ceea ce face Domnul. Se poate deci întâmpla ca tu să refuzi să dai picioarele tale mâinilor Lui binecuvântate şi astfel zădărniceşti şi împiedici această dovadă de dragoste a Sa. Atunci depărtarea între tine şi El rămâne, şi El trebuie să permită ca tu să fi învăţat în alt fel.
Şi totuşi, cât de minunat lucrează Domnul spre binele suprem al acestor creaturi sărmane, aşa cum suntem noi! Ce har din partea Domnului, să Se coboare, ca să ne cureţe picioarele de tot ce este nedemn pentru El! Ce experienţă minunată, prieteni preaiubiţi! Nu rămâne nimic, absolut nimic, pe care El să nu-l înlăture. Desăvârşirea dragostei Sale se arată tocmai în aceea că El nu trece nimic cu vederea. Amorul nostru propriu trece uşor cu vederea, dar dragostea Lui nu trece nimic cu vederea. Amorul propriu se mişcă în cercul propriu; dragostea [dimpotrivă] este afară din cercul propriu, ca să facă bine altora. Ea caută numai ce este cel mai bine pentru alţii şi nu tolerează nimic, nu, nici cel mai mic lucru care ar putea dăuna dragostei dintre El şi subiectul dragostei Lui. De ce? Din pricina bucuriei de a vedea pe celălalt aşa cum ea [această dragoste] vrea să-l aibă! Ah, cine poate exprima bucuria lui Isus – cât de puţin o înţelegem noi cu adevărat! -, când El ne vede aşa acolo unde şi cum vrea El să ne aibă, în părtăşia cu El. Bucuria Lui este mult mai mare decât ar putea fi vreodată bucuria noastră. Eşti tu conştient de aceasta? Că inimii lui Isus Îi produce bucurie mai mare să te aibă acolo unde El poate avea părtăşie cu tine, decât tu te-ai putea bucura vreodată să fi la El? Aceasta stă la baza acţiunii simple din Ioan 13 şi este motivul pentru curăţire şi îndepărtare a oricărei murdăriri, care nu-i plac şi nu se potrivesc prezenţei Sale. Accentuez aceasta, deoarece eu cred că în timpul actual cu multe activităţi în jurul nostru există pericolul mare să uităm să dăm Domnului nostru Isus Hristos ceea ce I se cuvine. Gândeşte-te la faptul că inima Lui Îşi doreşte aceasta!
În ceea ce priveşte mărturia alor Săi în zilele noastre sunt ferm convins că Hristos nu Îşi doreşte un popor care se remarcă pe pământ prin realizări deosebite şi face fapte de eroism. Ci El doreşte un popor la care Dumnezeu şi Tatăl Său Se poate referi şi despre care poate spune: „Aceşti oameni sunt o dovadă a faptului că ei au găsit îndestulare în Fiul Meu, care este puternic să compenseze toate lipsurile lor.” Dumnezeu caută martori ai puterii şi harului lui Isus, ca să-i arate celorlalţi oameni sărmani, obosiţi şi deznădăjduiţi şi să le spună: „Fiul Meu poate face pentru voi ce El a făcut pentru aceştia.” Ai tu un simţământ lucrat divin pentru faptul că Dumnezeu te-a lăsat în lumea aceasta, ca să fi un exemplu pentru ceea ce poate face Hristos în creaturi sărmane, aşa cum suntem noi? Că El vrea să ia în posesiune inimile noastre, să le umple până la revărsare şi să le poată pregăti aşa fel ca El să Se poată bucura de ele în glorie, acolo unde este El? Acolo El Însuşi va fi bucuria şi odihna lor veşnică.
Domnul să ne păzească, să nu ne sustragem mâinii Sale! El să ne dea har, să fim permanent curaţi înaintea Lui prin Cuvântul Său preţios şi să verificăm orice pornire a inimii noastre, ca să ajungem la savurarea odihnei desăvârşite. Nu-ţi sustrage conştiinţa de la caracterul tăios al Cuvântului Său! Nu te teme să supui orice gând şi orice pornire lăuntrică acestei puteri străpungătoare a toate! Dar înainte de toate fereşte-te de tot ce ar putea să te ţină departe de acest Cuvânt – de tot ce ar putea să te împiedice să permiţi cercetarea profundă prin acest Cuvânt. Însă niciodată să nu te temi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de dragostea lui Isus, care nu urmăresc nimic altceva decât binele tău suprem. Aşa este dragostea lui Isus. Toată gândirea Lui este orientată să ne binecuvânteze, pe noi, subiectul dragostei Sale, să ne formeze aşa cum vrea El să ne aibă, pentru ca bucuria Lui să rămână în noi şi bucuria noastră să fie deplină.
Odihna care rezultă din curăţire
Vei vedea apoi, că prin aceasta ajungi la odihnă (linişte), căci acum nimic nu mai deranjează. Obstacolul a fost înlăturat şi a venit odihna. Acest fapt îl deduc din întâmplarea [din Ioan 13]. Ioan stătea cu capul pe pieptul lui Isus. Te-ai rezemat tu vreodată de Isus? Ai fost vreodată conştient, că El ţi-a luat picioarele şi le-a spălat, pentru ca să te poţi odihni la pieptul Lui? Fără curăţirea picioarelor tale aceasta nu este posibil. Însă după ce ele au fost curăţite, te poţi odihni nestingherit la pieptul Lui! Ce loc minunat pentru un suflet obosit! Preaiubiţilor, vă spun: în Hristos este o aşa mărime şi o aşa bogăţie, că la El este loc destul pentru fiecare cap al sfinţilor Săi.
Nu doresc să ilustrez exagerat aceasta. Ştiu, este un simbol, pe care eu îl preiau din relatarea faptelor şi pe care îl folosesc pentru o înţelegere mai bună. Prin punerea capului tău pe pieptul lui Isus vreau să spun următoarele: să fii aşa de aproape de El, să fii aşa de strâns unit cu El, că El devine odihna desăvârşită a inimii tale, că tu găseşti odihnă în apropierea Sa. Nu ceea ce eu primesc de la El, ci El Însuşi este odihna mea. Dacă ar fi ceva între tine şi El, nu ai putea ajunge la odihnă. Dacă ar fi ceva între tine şi Hristos, atunci te-ai teme să vii la El, căci atunci în mod necesar ţi s-ar cere socoteală. De aceea, iubiţi prieteni, sunt puţini cei care suportă să fie singuri cu Hristos şi Dumnezeu. Nu vei putea suporta să fii singur cu El, atâta timp cât între tine şi El nu este totul în ordine. De aceea unii se tem să fie singuri cu El. Când Iacov a fost singur la vadul Iabocului, un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Când Iosif a fost singur cu fraţii lui, când nimeni nu mai era de faţă, el s-a făcut cunoscut lor.
Nu mă îndoiesc că de aceea mulţi oameni caută distrageri în ofertele multiple din jurul lor. Ei vor să fugă de a fi numai cu Hristos sau cu Dumnezeu. Dar dacă nu ne desparte nimic de El, noi putem fi singuri [cu El], şi găsim odihnă în părtăşia cu El. Prezenţa Lui Însuşi este atunci odihna inimii noastre. Aceasta vreau să spun prin cuvintele: „să ne punem capul pe pieptul Lui”. Ai făcut tu această experienţă? Câţi dintre noi, care suntem adunaţi aici în seara aceasta, putem spune: „Ştiu ce înseamnă să fii aproape de El”?
O inimă sinceră se recunoaşte prin două însuşiri, pe care le găsim, ambele, în Luca 7. Una este: eu trebuie să mă apropii de El, cealaltă este: El trebuie să fie totul pentru mine. Dacă în seara aceasta vorbesc despre a fi aproape de El, atunci aceasta înseamnă să fi acolo unde este El. Aceasta nu are nimic a face cu lumea aceasta. Nu înseamnă, să-L coborâm jos la noi, pentru ca noi să ne simţim bine în lumea aceasta. Însă aceasta o vedem pretutindeni în jurul nostru. Conştiinţa sfinţilor precum şi conştiinţa păcătoşilor caută scoatere de sub acuzare, pentru a continua cu viaţa lumească. Nu, nu este vorba de a coborî pe Hristos la noi, în situaţiile noastre, pentru ca noi să ne simţim fericiţi în ele. Este mai degrabă vorba, ca Hristos să spele picioarele mele de orice este nepotrivit prezenţei lui Dumnezeu, care ar putea să fie un obstacol pentru înfăţişarea mea în prezenţa lui Hristos. Dacă ai gustat vreodată binecuvântarea părtăşiei cu Hristos, acolo unde este El, în acele împrejurări minunate, unde trăieşte El – atunci privind în urmă ai putea spune: „Sunt liber de tot ce este pământesc.” Dacă ai poseda adevărata avere, inima ta ar fi păzită de toate imitaţiile şi falsificările acesteia din jurul tău. Oamenii se lasă înşelaţi deoarece ei nu cunosc mai bine ce este cel mai bun. Dacă ai poseda ce este cel mai bun, atunci ai avea etalonul corect pentru evaluarea celor ce sunt în contradicţie cu acesta, şi nu ai dori după ele. Nimeni nu poate să-şi dea seama de ceea ce este fals, oricât de dotat ar fi, dacă nu cunoaşte ce este veritabil. Trebuie să ai un model, un etalon, după care se evaluează totul, căci fără aceasta nu este posibilă o evaluare. Fără cunoaşterea adevărului nu se poate şti ce se abate de la adevăr; de aceea nu eşti pregătit împotriva rătăcirii. Dar dacă posezi ce este mai de preţ, atunci vei recunoaşte ce este rău şi nu vei vrea să ai nimic a face cu ce este rău.
Dacă am parte de Hristos, atunci ajung la o legătură intimă cu El. El Însuşi este odihna sufletului meu, şi inima mea ştie ce înseamnă să fii la El, aşa cum descrie Psalmul 23. Acest Psalm nu se referă la vreun oarecare loc pământesc; căci în lumea aceasta nu sunt „păşuni verzi”. Ele se por găsi numai în cer. Şi în ce priveşte „apele liniştite”, nici ele nu se găsesc pe pământ. Ah, nu, în furtunile înverşunate ale lumii nu este odihnă. Aici nu sunt nici verdeaţă nici linişte – nimic altceva decât zarvă şi himere. Dar din momentul în care eu savurez neîngrădit părtăşia cu Isus, pot [eu însumi] să întorc spatele celor mai bune lucruri ale pământului. Tot ce poate oferi această lume sărmană, amăgirile lui satan şi toate intrigile lui îmi sunt deodată clare. Cum este posibil aceasta? Deoarece eu posed ce este cel mai bun şi această posesiune fortifică inima mea împotriva a tot ce este incompatibil cu această posesiune. Nimic altceva nu mă poate mulţumi.
Vreau să prezint şi altceva. Dacă tu stai la Hristos, îţi pui capul pe pieptul Lui şi savurezi această odihnă, atunci te afli la locul veritabil, şi El poate să ţi Se destăinuie. Şti tu ce înseamnă să primeşti comunicări de la Domnul nostru scump? Şti tu ce înseamnă să fi eliberat de tine însuţi şi de mediul tău înconjurător, de lume şi de agitaţia ei continuă? Să stai în prezenţa lui Isus, aşa fel ca El să-ţi poată comunica gândurile Sale? Să citim Ioan 13.21-25: „După ce a spus acestea, Isus S-a tulburat în duh şi a mărturisit şi a spus: »Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«. Ucenicii se uitau unii la alţii, neînţelegând despre cine vorbea. Şi la masă era culcat la sânul lui Isus unul dintre ucenicii Săi, pe care-l iubea Isus. Simon Petru deci i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbeşte. Iar el, plecându-se pe pieptul lui Isus, I-a spus: »Doamne, cine este?«”
Aici domnea încrederea şi odihna în aşteptarea răspunsului la această încredere. Ce ar putea fi mai simplu şi totodată mai fericit? Ceilalţi au recunoscut celui care era cel mai aproape de Hristos dreptul de relaţii de încredere cu El ca şi cu un prieten. Petru, din depărtare, se foloseşte de această împrejurare, nu numai ca să-şi potolească propria îndoială şi pe cea a celorlalţi ucenici, ci şi ca să afle taine ale inimii lui Hristos. Petru ştia foarte bine: cine stătea la pieptul lui Isus, acela a aflat şi tainele cele mai intime – Hristos i Se va destăinui.
Aici este cuprins un adevăr deosebit de important. Domnul nu ne vorbeşte din depărtare. Dacă trăieşti departe de Hristos, atunci nu poţi afla nici tainele Sale şi nici nu cunoşti dorinţa Sa. Nu spun că atunci El nu te iubeşte. Însă este dorinţa inimii Lui – dacă tu eşti departe de El -, să te readucă înapoi în părtăşia cu El, aşa fel ca El să Se poată bucura de relaţii [intime] cu tine. Aşa acţionează El. Dacă eşti aproape de El, atunci El poate să ţi Se destăinuie. Aceasta este bucuria Lui cea mai mare. Ceilalţi ucenici nu erau destul de aproape de Isus, ca să afle tainele Lui. Ioan era aproape de El şi în afară de aceasta avea o încredere aşa de mare în Isus, că putea să întrebe: „Doamne, cine este?”, şi el a aşteptat în linişte răspunsul lui Isus.
Aici se vede apropiere, încredere, linişte. Ai tu parte de acestea? Ştiu cum este la mine însumi: vorbim Domnului, dar cât de rar suntem liniştiţi, aşa de aproape de El şi calmi, ca El să ni Se poată destăinui! Vai! Cât de rar este aşa! Cât pe puţin pare să înţelegem cât de mult doreşte El şi cât de fericit este El să ne aibă aproape de El, căci El doreşte să ni se reveleze fără rezerve. Domnul să ne dăruiască pacea sufletului, liniştea inimii, ureche deschisă, ca să primim comunicările, pe care El doreşte atât de mult să le facă acelora care sunt aproape de El!
Vă rog, ca în final să studiem Ioan 21.7: „Ucenicul acela, pe care-l iubea Isus, i-a spus lui Petru: »Este Domnul!«” Aceste cuvinte ne arată un alt rezultat al trăirii în apropierea Domnului – în afară de ceea ce am amintit deja: devii capabil să înţelegi orice acţiune a Sa, căci cunoşti Persoana care o face. Cunoşti pe Domnul atât de bine, că Îl recunoşti după acţiunea Lui.
Permiteţi-mi să spun deschis cu privire la aceste două lucruri. Noi nu ar trebui să căutăm prezenţa Domnului urmărind acest scop şi nici din acest motiv. Noi nu ar trebui să fim aproape de Hristos, ca să primim comunicări de la El sau ca să putem spune: „Acesta este Hristos”, sau: „Este Domnul”. Noi ar trebui să fim la El din pricina Lui Însuşi, fără vreun alt motiv. Noi ar trebui să ne odihnim la pieptul Lui numai din motive care rezultă din inima lui Isus. Atunci El are cea mai mare bucurie.
Îmi dau seama că cuvintele mele sunt fără putere, chiar mai fără putere decât eu simt. Domnul să ne dăruiască deplină eliberare de toate. Facă El să ne predăm cu totul Lui, să-I permitem să ia în mâinile Sale pline de bunătate picioarele murdărite şi să le curețe cu Cuvântul Său de tot ce este nepotrivit pentru prezenţa Sa în glorie, pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El în lumina în carte El a intrat; pentru ca astfel nimic să nu stea între noi şi El, aşa ca noi să avem voie să venim şi să ne punem capul acolo unde El vrea cu plăcere să ne aibă. Gândeşte-te: în familia lui Dumnezeu nu sunt copii privilegiaţi; niciunul nu ocupă o poziţie mai înaltă decât celălalt. Locul stă deschis pentru toţi, şi este loc suficient pentru toţi. Pieptul lui Isus, inima şi sentimentele lui Hristos sunt pentru fiecare din ai Săi, fără excepţie. Fiecare poate să-şi pună capul acolo unde l-a pus Ioan.
Astăzi, în timpul activităţilor intense, duhul omului este stăpânit de cantitate în loc de calitate. Domnul să ne facă să căutăm ce este plăcut Lui şi ce corespunde dragostei Lui. El să ne facă capabili să trăim demn de chemarea de care avem parte şi să aflăm cât de bine face să putem sluji oamenilor cu puterea noastră mică. El să întărească înlăuntrul nostru, noi, cei care probabil stăm neobservaţi şi singuratici, ca să fim călăuziţi de un singur gând: bucuria mea este să slujesc dorinţelor celor mai profunde şi cererilor Aceluia care S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine!
Dumnezeu să binecuvânteze Cuvântul Său, să completeze ce lipseşte şi să ierte ce probabil era greşit în ochii Săi, din pricina Fiului Său.
Patru adevăruri referitoare la mântuire
…pe care fiecare creştin ar trebui să le cunoască.
Elmo Clair Hadley
Versete călăuzitoare: Romani 3.23-26; 2 Petru 1.4; Galateni 4.6; 1 Ioan 1.7,9
Mulţi credincioşi sunt frustrați şi neliniştiţi cu privire la umblarea lor creştină; uneori se îndoiesc chiar de mântuirea lor, deoarece ei eşuează aşa de des în viaţa lor. Următoarele patru adevăruri despre mântuire au scopul de a ajuta pe acei credincioşi care au de luptat cu astfel de gânduri.
Primul adevăr: Iertarea
Romani 3.23-26: Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit, mai dinainte, să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
Dacă noi ca păcătoşi venim la Domnul Isus şi Îl primim ca Mântuitor al nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele şi ne îndreptăţeşte pe baza sângelui vărsat al lui Hristos (Romani 3.23-26). Când Isus a atârnat pe cruce, pe El au fost puse păcatele noastre şi pedeapsa pentru păcat a luat-o El asupra Sa. Acum nu mai există nici o judecată asupra păcatului pentru toţi aceia care iau pe Hristos ca Salvator al lor. Fiecare păcat, care vine în viaţa noastră, a fost deja judecat şi pedepsit, atunci când Hristos a murit pe cruce pentru noi (Isaia 53.5,6; Evrei 9.28; 10.12-14).
Probabil cineva va spune: dacă aceasta este adevărat, atunci nu mai este nici o deosebire, dacă eu păcătuiesc în continuare, sau nu păcătuiesc. Există însă o diferenţă uriaşă, căci mai sunt încă alte trei adevăruri despre mântuire, de care ar trebui să ţinem seama.
Al doilea adevăr: O natură nouă
2 Petru 1.4: … prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi scăpat fugind de stricăciunea care este în lume …
Dacă primim pe Hristos ca Salvator al nostru, Dumnezeu nu numai ne iartă şi ne îndreptăţeşte, ci El ne dă şi o natură nouă (divină). Noi am fost născuţi din nou şi devenim copii ai lui Dumnezeu (1 Petru 1.23; Iacov 1.18; 2 Petru 1.4). Această natură nouă iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte păcatul; ea ne face să voim să trăim fără să păcătuim, şi ea pricinuieşte ca noi să ne simţim nenorociţi şi ticăloşi, atunci când am păcătuit. Nici un creştin născut din nou nu poate fi cu adevărat fericit în păcat.
Unii întreabă însă: De ce păcătuiesc, dacă am o natură nouă? Realmente eu nu doresc să păcătuiesc, dar cu toate planurile mele bune în cele din urmă cedez şi păcătuiesc din nou.
Noi avem nu numai o natură care urăşte păcatul, ci noi mai avem încă natura veche (păcătoasă), care iubeşte păcatul. Este o luptă permanentă în noi. Natura veche doreşte să păcătuiască, iar natura nouă doreşte să fie plăcută lui Dumnezeu. În afară de aceasta noi avem o conştiinţă, care ne spune că ceea ce doreşte natura nouă este corect, şi ceea ce doreşte natura veche este totdeauna fals. Dar noi experimentăm destul de des, că natura veche cu dorinţele ei şi poftele ei după lucrurile păcătoase este mai tare în momentele de ispitire. Ea ne smulge şi ne ia captivi, şi atunci facem exact lucrurile pe care natura noastră nouă le urăşte şi conştiinţa noastră le condamnă.
După aceea ne pare rău şi luăm decizia ca niciodată să nu mai vrem să păcătuim din nou. Cu toate acestea se pare că noi nu avem nici cea mai mică putere să ne împotrivim ispitei. Ce să facem? Aici se adaugă al treilea adevăr despre mântuire.
Al treilea adevăr: Duhul Sfânt
Galateni 4.6: Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!”
Când am luat pe Hristos ca Salvator al nostru, Dumnezeu ne-a dat Duhul Său Sfânt, pentru ca El să trăiască în inimile noastre (Efeseni 1.13; Galateni 4.6). Acest Duh Sfânt al lui Dumnezeu toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre şi ne face să simţim în sufletele noastre pacea lui Hristos. Urmare acestui fapt este, că noi suntem fericiţi (Romani 5.1-15)!
Dar dacă noi facem loc păcatului, Duhul Sfânt este întristat. El nu ne poate da nici o bucurie, deoarece aceasta ne-ar întări în acele lucruri păcătoase, pe care El le urăşte. El este una cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul în ura Sa asupra păcatului şi în dragostea Sa spre lealitate şi sfinţenie (Efeseni 4.30). Duhul Sfânt ne-a fost dat nu numai ca să toarne dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. El ne dă totodată puterea să spunem NU! dorinţelor naturii vechi şi să spunem DA! voii lui Dumnezeu, pentru ca noi să facem acele lucruri care Îi plac (Galateni 5.16).
Este ca şi la Petru, când a mers pe apă. Atâta timp cât s-a încrezut în Domnul, că El îl ţine, totul a mers bine; dar în acelaşi moment, când el a observat că vântul devine furtunos şi marea învolburată, a devenit fricos şi a început să se scufunde. În experienţele noastre creştine noi trebuie să ne încredem că Domnul ne ţine tare prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi, la fiecare pas pe care îl facem (Matei 14.24-31; Ioan 15.4.5).
Al patrulea adevăr: Părtăşia
1 Ioan 1.7,9: Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. … Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.
Mântuirea ne aduce în părtăşie cu Dumnezeu. Este un sentiment de fericire între Dumnezeu ca Tată al nostru şi noi ca şi copii ai Săi. Noi ne putem bucura când auzim, că El ne vorbeşte prin Duhul Său prin Cuvânt. Noi ne simţim liberi să vorbim cu El despre toate grijile noastre, aşa cum un copil se simte liber faţă de tatăl său pământesc, de care se ştie iubit. El ne face fericiţi prin zâmbetul său.
Dar dacă un copil este neascultător, el ştie că aceasta nu place tatălui său. În locul unui zâmbet trebuie să se aştepte la pedeapsă. Relaţia dintre tată şi copil nu s-a schimbat, dar părtăşia şi sentimentul fericirii dintre ei s-a distrus. Aşa este cu Tatăl nostru ceresc. Când păcătuim, noi rămânem copiii Săi. Este de asemenea adevărat, că Hristos a purtat deja judecata pentru acest păcat; el a fost îndepărtat prin jertfa Sa pe cruce. Dar părtăşia cu Tatăl nostru şi cu Salvatorul nostru s-a întrerupt, şi Duhul Sfânt este întristat. Tatăl trebuie să ne mustre pentru neascultarea noastră şi probabil să ne pedepsească, în mod deosebit dacă păcătuim mai departe.
Când venim la El şi Îi mărturisim vina noastră şi ne smerim din cauza păcatului şi neascultării noastre, atunci vom avea parte de iertarea Sa, aşa cum un tată iartă pe copilul lui. Părtăşia este refăcută, şi noi ne simţim din nou liberi şi fericiţi în prezenţa Sa (1 Ioan 1.9). În felul acesta un copil al lui Dumnezeu nu este pierdut, dacă păcătuieşte, căci Dumnezeu l-a primit pe baza jertfei lui Hristos pentru păcatele noastre. Nici relaţia lui cu Dumnezeu nu este distrusă. El este în continuare copilul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu este în continuare Tatăl lui. Dar părtăşia lui cu Tatăl este întreruptă, Duhul Sfânt este întristat, şi el trebuie pedepsit de Tatăl. Când se smereşte de păcatul lui şi îl mărturiseşte Tatălui, părtăşia a fost restaurată.
Este însă un lucru, pe care noi îl pierdem prin păcat şi niciodată nu poate fi restaurat. Hristos a spus, că un pahar cu apă rece, care va fi dat în Numele Său, nu va fi uitat niciodată (Marcu 9.41). El ne va da o răsplată pentru tot ce facem, ca să-I fim plăcuţi. Deci noi am primi o răsplată în cer, dacă noi în loc să fi făcut loc păcatului am fi fost ascultători şi am fi făcut ceva care I-ar fi plăcut. Dar acum răsplata este pierdută, deoarece noi am scăpat ocazia, s-o primim. Aceasta este o pierdere veşnică, căci fiecare răsplată, pe care Hristos o dă în cer, este o răsplată veşnică. De aceea ar trebui să fim atenţi, să nu scăpăm ocaziile, care le avem în fiecare zi, ca în credincioşie să facem ceva pentru Domnul. Dacă le lăsăm să treacă, aceste ocazii şi răsplata sunt veşnic pierdute.
Întreaga veşnicie ne vom bucura de răsplăţile pentru biruinţele noastre, dar noi avem numai această singură clipă, ca să le câştigăm. În cer nu se vor mai obţine victorii – ele toate trebuie câştigate acum, ori ele nu vor fi niciodată câştigate.
Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (6)
O odaie de sus pentru proroc
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.8-11
2 Împăraţi 4.8-11: Într-o zi Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Şi a zis bărbatului ei: „Iată ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi, este un sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.
O odaie de sus pentru omul lui Dumnezeu – Cum se obţine prezenţa permanentă a Domnului
Un nou tablou ne este prezentat. Văduva îndatorată, care a obţinut iertarea şi a devenit pe deplin liberă, face loc unei femei bogate. Acest tablou ne prezintă un adevăr mare. Noi credincioşii, care odinioară am fost păcătoşi îndatoraţi, prin harul lui Dumnezeu am devenit un popor bogat. Prin credinţa în Isus Hristos am devenit copii ai lui Dumnezeu. Sper să nu fim mari în ochii noştri, şi sper, să nu ne dorim să fim mari în ochii lumii, dar noi suntem mari în ochii cerului. Stă scris: »Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.« (Romani 8.16-17) Niciun înger nu are un loc aşa de înalt ca acesta şi niciunul nu poate să aibă pretenţii la o menire aşa de mare.
Am văzut ieri o mare mulţime de oameni pe stradă, care aştepta pe fiul împăratului, şi când acesta a venit, i-au adus omagii cordiale pline de respect. Se cuvenea să facă aşa. »Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.« El este o persoană mare a ţării, şi poporul o recunoaşte. – Dacă tu sau eu apărem pe stradă, nu-l va interesa pe nimeni. Noi nu avem nici o onoare în această lume, căci noi suntem foarte neînsemnaţi, sau nu suntem nimic în ochii lor. Însă va veni ziua, când vom intra în posesiunea moştenirii noastre, când ni se vor desface uşile de aur ale Casei Tatălui. Atunci îngerii se vor plasa îndelungul drumului strălucitor şi ne vor spune bun venit în casa noastră; nouă, copiilor lui Dumnezeu, care am fost răscumpăraţi prin sângele scump, şi care vom fi duşi în slavă. Aşa este demnitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Fie ca drumul nostru pe pământ să fie în unison cu această demnitate. Să trăim aşa cum se cuvine să trăiască copiii lui Dumnezeu, care au astfel de izvoare bogate de ajutor, şi care au parte de un destin aşa de minunat.
Toate acestea le datorăm Domnului nostru, şi se cuvine să fim atenţi cu El şi să luăm seama la dorinţele Lui. Ce doreşte El de la noi? Mai mult decât orice, El doreşte să aibă părtăşie cu noi. Dragostea Lui, aşa de gingaşă şi credincioasă faţă de noi, nu poate fi satisfăcută de nimic altceva.
Să observăm în textul nostru, că omul lui Dumnezeu a trecut mereu pe lângă casa femeii bogate. Aşa face şi Domnul. El caută loc în inima şi viaţa noastră. Şi Duhul Sfânt a venit să ia din lucrurile lui Hristos şi să ni le arate. În felul acesta trece mereu pe lângă noi, ca să câştige un loc pentru Sine în inima noastră. Vedem aceasta şi în Apocalipsa 3: »Iată, Eu stau la uşă şi bat«. Domnul Isus spune în legătură cu aceasta: »Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el, şi el cu Mine.« Omul lui Dumnezeu nu a cerut de la această femeie să-l primească, dar când ea a stăruit de el, el a intrat şi a mâncat cu ea. S-a spus, şi pe drept, că mărimea părtăşiei noastre cu Domnul depinde de mărimea dorinţei noastre după ea. Dacă stăruim de El, El nu ne va refuza. Inima Lui doreşte după ea, şi este o bucurie pentru El, atunci când şi inima noastră doreşte să-L aibă.
Presupun că aceste vizite ocazionale ale lui Elisei în casa Sunamitei au fost timpuri binecuvântate; şi într-o măsură aşa de mare, că ea s-a hotărât să nu-l aibă numai ca oaspete, ci ca pe unul care aparţine casei, ca oaspete permanent. Şi noi, nu am cunoscut noi timpuri de bucurie, atunci când I-am permis Domnului să intre în inimile noastre? L-am căutat în zilele de necaz, şi El ne-a înviorat cu mângâierea Sa; atunci când am fost întristaţi, ne-a îmbărbătat şi a transformat plânsul nostru în cântare. A atins inima noastră cu dragostea Sa, şi noi ne-am ruşinat, că L-am neglijat aşa de mult; dar ne-am bucurat de harul Său, care a rămas neschimbat. Astfel de momente au fost scurte probabil, dar am fost fericiţi atunci când le-am savurat. El ni le-a dăruit, pentru ca noi să le dorim mai mult şi să facem ce a făcut această femeie bogată pentru Elisei.
Ea a zis soţului ei: »Iată, ştiu că omul acesta, care trece totdeauna pe la noi, este un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni.« Constatarea ei a fost bună. Era o femeie cu pricepere. O, dacă noi toţi am fi asemenea ei cu privire la relaţia noastră cu Hristos! Asemenea ei, care a pregătit o locuinţă pentru Elisei. Să facem loc lui Hristos în inimile noastre! Acolo vrea El să locuiască. Inima este locuinţa. Probabil ea nu este mare, dar ea poate fi o cameră de oaspeţi pentru Domnul slavei. Dar cum poate inima să fie pregătită pentru El? Să facem ce ne învaţă istoria acestei femei înţelepte.
Ea era o femeie practică şi hotărâtă, şi nu mă îndoiesc că ea a folosit mătura şi a îndepărtat pânzele de păianjen, care s-au ţesut repede în noua locuinţă. Ea a îndepărtat tot ce nu se potrivea oaspetelui dorit. Verifică-te în privinţa aceasta, creştin drag! »Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.« Dar dacă ne-am părăsit dragostea dintâi, atunci se vor furişa în curând lucruri în inimă, care sunt în totală opoziţie cu natura nouă, pe care am primit-o. Acestea trebuie măturate, căci tot ce nu corespunde noii creaţii, împiedică pe Domnul să locuiască în inima ta. Şi dacă L-ai fi văzut trecând pe lângă tine şi ai fi primit o rază a slavei Sale, atunci ai fi înţeles că lucrurile pe care le ai sunt numai gunoaie şi mizerie, şi atunci ţi-ai fi dorit să scapi de ele. Probabil că ai încercat deseori să renunţi la obiceiurile rele, la lucrurile despre care şti că nu sunt bune, dar nu ţi-a fost posibil până când această stare te-a adus la deznădejde.
Şi eu cunosc astfel de experienţe şi ştiu ce ai tu nevoie: să priveşti la cruce, unde Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să te elibereze de tine însuţi. Tu ai nevoie de această privire înapoi la cruce, şi apoi de una înainte, spre slava în care El a intrat. Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, te poate ajuta în ambele cazuri, şi El îţi va da şi puterea, ca să devii asemenea lui Hristos. Sub impresia creată de crucea Domnului nostru Isus Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt devenim capabili să condamnăm şi să dăm la o parte din viaţa noastră tot ce este împotriva lui Hristos, şi cel mai bun şi necesar dintre toate este că noi învăţăm să dăm la moarte eul păcătos.
Domnul Însuşi vrea să ne ajute, dacă ne predăm fără rezerve în mâinile Lui şi ne însuşim cuvintele lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima. Vezi dacă sunt pe o cale rea.« – Doamne, ia-Ţi lumina Ta şi mergi prin toate încăperile vieţii mele, de la cele mai de sus din turn şi până la cele mai de jos, din beci. Luminează cele mai ascunse colţuri şi arată-mi lucrurile aşa cum le vezi Tu!
Ajungem acum la mobilarea locuinţei. În acea cameră, pe care femeia înţeleaptă a pregătit-o pentru Elisei, ea a pus un pat, o masă, un scaun şi o lampă. Patul este locul de odihnă. Aceasta ne aminteşte de cuvintele: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.« Jugul Domnului înseamnă supunere sub voinţa Sa sfântă, care este bună, desăvârşită şi plăcută. El nu este împotriva noastră, ci pentru noi, şi dacă ne predăm Lui, atunci împotrivirea lăuntrică şi lipsa de odihnă face loc adevăratei odihne şi adevăratei păci. Şi în măsura în care noi învăţăm de la El, să fim blânzi şi smeriţi cu inima, în aceiaşi măsură nu ne va mai nelinişti invidia, suspiciunea şi ambiţia pe care oameni le stârnesc şi care îi fac nefericiţi. Noi trebuie să ne predăm, pe noi şi interesele noastre, în mâinile lui Dumnezeu. În încrederea în El găsim odihnă. Aceasta este cel mai important. Fără aceasta nu există o locuinţă potrivită pentru Domnul. Dar într-o inimă, în care locuieşte liniştea, El Îşi găseşte plăcerea.
După aceea urmează masa. Aceasta vorbeşte despre părtăşie. Domnul spune: »Voi cina cu el.« El doreşte să ia parte la împrejurările noastre din viaţă, atât la bucuriile noastre, cât şi la necazurile noastre, căci El ne iubeşte şi îngrijeşte de noi, fiind Prietenul nostru cel mai bun şi cel mai credincios. El vrea să ne dea mângâiere şi har în toate împrejurările noastre, dar El doreşte totodată să ne facă parte de ceea ce-I aparţine. Vrea să mâncăm cu El, vrea ca noi, ca prieteni ai Lui, să avem părtăşie cu El în lucrurile Lui. O inimă care are linişte cu sine însuşi este liberă să aibă părtăşie cu El şi să se desfăteze în El.
Urmează scaunul, pe care să nu-l trecem cu vederea. Maria şi-a înţeles rostul, căci ea a stat deseori la picioarele lui Isus şi asculta cuvintele Lui. Şi noi putem să rămânem în părtăşie cu El, dacă stăm mereu la picioarele Lui şi învăţăm de la El. Vechea lipsă de linişte va apare din nou, dacă neglijăm aceasta. Dacă stăm deseori la picioarele Lui şi rămânem în El, şi cuvintele Lui rămân în noi, atunci vom întreba ce voieşte El; căci ascultarea de Cuvântul Său şi vorbirea cu El prin rugăciune merg împreună. Stând la picioarele Lui învăţăm de la El, şi cu cât mai des are loc aceasta, cu atât mai mult Îl vom iubi, şi El a zis: »Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.« Locuinţa nu va rămâne nelocuită, dacă ne arătăm dragostea pentru Domnul prin ascultarea şi păzirea Cuvântului Său.
Acolo va mai fi şi un sfeşnic. Trupurile noastre vor fi pline de lumină şi nu vom mai avea nicio parte întunecată. Sinceritatea şi adevărul ne vor caracteriza şi noi vom lumina pentru El, Cel care locuieşte în inimile noastre. Lumina, care a putut să lumineze înăuntrul nostru, va lumina din noi spre în afară.
În această casă curată şi mobilată a venit omul lui Dumnezeu şi a dormit acolo, iar sunamita a fost o femeie fericită şi onorată. Fie ca înţelesul spiritual al acestui tablou din Vechiul Testament să devină realitate în viaţa fiecăruia din noi.
Ce înseamnă „părtăşia cu Tatăl”?
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 1 Ioan 1.3; Ioan 8.29
1 Ioan 1.3: … şi părtăşia noastră este în adevăr cu Tatăl …
Ioan 8.29: Şi Cel care M-a trimis este cu Mine …
Vom face bine să glorificăm Numele lui Dumnezeu, pentru că El ne-a revelat valoarea Fiului Său preaiubit; căci aceasta a devenit o realitate, de când Fiul Său preaiubit a fost printre noi. Ce bucurie a găsit Tatăl la El, atunci când El a trăit aici pe pământ! Suntem bucuroşi şi ne bucurăm că a fost aşa, că în lume, care este stăpânită de diavolul, căpetenia ei, Tatăl a găsit în Isus pe Unul care corespundea pe deplin felului Lui de gândire în orice gând, în orice cuvânt şi în orice faptă. Noi nu avem bucurie mai mare decât să urmărim în minte urmele paşilor Lui în lume, în timp ce El totdeauna vorbea cuvintele Tatălui şi făcea lucrările Tatălui. Niciodată El nu a căutat interesele Sale proprii, cu toate că în realitate El era singurul om dintre toţi oamenii care au trăit, care avea acest drept. Şi dacă El ar fi făcut-o, El ar fi făcut totul aşa cum se cuvine. Dar El era plăcut Tatălui: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui”. Tatăl Său era singurul subiect al vieţii Lui. El nu a avut nici un alt motiv decât gloria Tatălui,
El era aici, ca să rezolve interesele Tatălui, şi El S-a mirat şi trebuie să-L fi durut sufletul Lui sfânt şi sensibil, că mama Lui şi Iosif nu au înţeles atunci când L-au găsit în Templu la vârsta de doisprezece ani. Noi înţelegem aceasta prin har şi recunoaştem că a fost cu totul corect.
Citim mărturia despre buna-plăcere a Tatălui pentru El exprimată în cuvintele care niciodată nu ar trebui uitate: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea”, şi inimile noastre sunt mişcate să aducă laudă şi nu putem înceta să spunem: El este demn. – Desăvârşirea nesfârşită necesită elogiul divin. Cerurile nu puteau tace, gloria copleşitoare trebuia să vorbească, Tatăl Însuşi trebuia să facă cunoscut buna Sa plăcere pentru Omul durerii smerit, şi noi Îi răspundem în acelaşi fel cu bucuria cerului. Cuvintele Tatălui, care au străpuns inimile ucenicilor, trezesc în inimile noastre un acord şi bucuria şi cântarea noastră, pe care le înălţăm, sunt părtăşia noastră cu Tatăl – unitatea gândurilor noastre cu El, prin inspiraţia şi puterea Duhului Sfânt.
Ar fi corect să se spună că buna plăcere a Tatălui faţă de El a crescut în fiecare zi pe care El a trăit-o pe pământ? Pentru noi pare aşa; căci adâncimile mari ale devotamentului Lui sub voia Tatălui au devenit tot mai mult vizibile, atunci când împotrivirea păcătoşilor şi ura oamenilor faţă de El a crescut şi când crucea apărea tot mai mult în raza vizuală. Tare trebuie să fie inima care poate rămâne indiferentă la cuvinte ca cele ieşite din gura lui Isus în Ioan 10.17, când crucea nu mai era departe: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau”, şi dacă alături de acestea citim şi acele cuvinte: „… dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac. Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!” (Ioan 14.31), atunci avem înaintea noastră dragostea deplină şi neîntreruptă, care pulsa între Tatăl şi Fiul, şi noi stăm înaintea ei şi jubilăm cu profundă bucurie copleşitoare, că această fericire trebuia să ne fie revelată şi trebuia să avem parte de ea. Căci dacă Tatăl L-a iubit, deoarece El Şi-a dat viaţa, atunci ştim că El a dat-o pentru noi şi de aceea Îl iubeşte Tatăl. Dragostea Lui pentru Tatăl şi dragostea Lui pentru noi arde cu flacără mare, apele mari nu o pot stinge şi noi Îl iubim pe Acela pe care Tatăl Îl iubeşte, şi aceasta este baza şi izvorul părtăşiei noastre cu Tatăl.
Să privim acele cuvinte ale Domnului: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!” Acest „de aici” însemna pentru El Ghetsimani, Gabata şi Golgota, luptă aprigă, atacuri ale puterii întunericului, ocară şi insulte, nedreptăţile oamenilor şi acele suferinţe adânci şi tainice sub judecata dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. Niciodată nu vom înţelege pe deplin înţelesul acelui strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ele vor rămâne pentru totdeauna înapoia capacităţii de înţelegere a naturii; dar noi ştim şi învăţaţi divin putem înţelege cuvintele: „… aşa cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (Efeseni 5.2). Suntem siguri că El în astfel de ore de întuneric, când El a suportat suferinţele pentru noi, atunci când a fost făcut păcat, care L-au făcut pentru noi scump şi cu valoare veşnică, au fost deosebit de preţioase pentru Tatăl, „dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă”. Dacă jertfa era pentru Dumnezeu, ea era şi pentru noi, şi dacă El era preţios pentru Dumnezeu, El este şi pentru noi preţios şi noi am fost aduşi cu adevărat să fim una cu Tatăl în gândurile cu privire la El.
Gloria Tatălui a vizitat grădina, înainte ca Maria Magdalena să ajungă în grădină şi înainte ca mormântul gol, în care ea privea cu ochii plini de lacrimi, să vestească realitatea că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Noi ştim, că acum El stă la dreapta Tatălui şi acolo a fost încununat cu glorii care depăşesc toate celelalte glorii. Lui I-a fost dat un Nume, care este mai presus de orice nume, şi în Numele Lui trebuie să-şi plece genunchiul orice creatură. Noi urmărim cu omagii depline înălţarea Lui pe locul cel mai înalt din cer, deoarece noi am urmărit cu admiraţie smerirea Lui. Primii şi cei care sunt cei mai apropiaţi dintre toţi să recunoască demnitatea Lui sunt cu siguranţă sfinţii răscumpăraţi, care alcătuiesc Biserica Sa. Noi aparţinem acelei părtăşii privilegiate şi preamărim Numele Tatălui, care L-a înălţat pe El, Cel care ne-a devenit foarte preţios. Noi aşteptăm revenirea Sa; căci cununile şi împărăţiile sunt ale Lui şi Biserica Lui va avea parte de gloria Sa. Căci aşa a hotărât Dumnezeu. Dar când strălucirea şi bucuriile biruinţei Împărăţiei Sale vor ajunge la sfârşit şi timpul a încetat să mai existe, atunci va rămâne casa Tatălui şi noi vom fi acolo, „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). El va avea pentru totdeauna întâietatea, va fi subiectul veşnic al dragostei Tatălui Său şi al dragostei tuturor sfinţilor Săi, şi de aceea noi vom avea pentru totdeauna gânduri comune cu Tatăl referitoare la El. Şi vom avea parte de dragostea, care se odihneşte pe El; căci El ne-a făcut cunoscut Numele Tatălui, pentru ca dragostea cu care Tatăl Îl iubeşte, să fie în noi; nu simplu peste noi, ci în noi, partea de care se bucură inimile dedicate cu totul Lui. De aceea bucuria noastră veşnică va fi părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.
Tradus de la: Was bedeutet „Gemeinschaft mit dem Vater“?
Articol apărut în: Der Dienst des Wortes, 1935.
Traducere: Ion Simionescu
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4)
Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24
Am voie să prezint pe scurt, ce se găseşte acolo, printre altele, pe masă? Eu cred că am unele indici în privinţa aceasta în Ioan capitolele 14 – 17. Numesc numai câteva. Când Domnul Isus spune: «parte cu Mine», atunci aceasta înseamnă: partea Mea doresc s-o împart cu tine.
Şi haideţi acum să vedem ce numeşte Domnul Isus „partea Mea”, despre care el spune: aceasta Îmi aparţine. Vă voi numi patru lucruri, despre care El spune „a Mea”.
1. Primul este în Ioan 14.27:
Ioan 14.27: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
Aceasta este primul lucru, pe care-l învăţăm acolo în camera de sus. Fiecare credincios are pace cu Dumnezeu, aceasta înseamnă, că el a primit parte cu Domnul Isus. Dar să cunoşti pacea Sa, este altceva. Aceasta este pacea personală a Domnului Isus în toate împrejurările din lumea aceasta. El era în părtăşie cu Dumnezeul Său. Când El a fost aici pe pământ, atunci a ştiut ce înseamnă să fi în părtăşie cu Dumnezeu acolo în camera de sus. Noaptea S-a dus pe munte şi a avut părtăşie cu Dumnezeul Său. Acolo a primit putere. Şi cu această putere, cu această pace în inima Sa S-a întors înapoi – El a fost în grădina Ghetsimani, aceasta nu era nici o bucurie pentru Domnul. Acolo stătea înaintea lui groaza mare, groaza Golgotei, când Dumnezeu a trebuit să Se întoarcă de la El. Dar era prezentă pacea, pace şi în grădina Ghetsimani. Şti tu de ce eu ştiu aceasta? Când un om poate spune cu adevărat: nu voia mea, ci voia ta să se facă, atunci el are pace în inimă. Atunci el poate spune lui Dumnezeu groaza, teama, frica sa. Dar el poate spune şi: Dumnezeule, toate sunt în mâna Ta, Îți predau totul și Tu fă cu mine ce îți place. După ce El a avut parte de dezamăgiri aşa de mari în Israel, că Israel L-a lepădat, El putea spune: da Tată, Te laud, Tată, Tu Domn al cerului şi al pământului, Tu ai toate în mâinile Tale, Te laud. Da, Tată, căci aşa Îţi place Ţie. – Aceasta este pace. Aceasta învăţăm în camera de sus. Când am mâncat acolo cina împreună cu El, atunci mergem prin lumea aceasta având pace în inimă. Nu ne preocupăm noi cu lucrurile lumeşti sau pământeşti? Spunem noi în toate împrejurările: da, Tată, căci aşa Îţi place Ţie? Această pace este convingerea, că orice ar veni în viaţă, toate vin de la Tatăl, că El ştie totul, că El ne iubeşte şi nu poate fi nici o împrejurare în afara guvernării Sale. Aceasta este pacea Sa şi El doreşte să ne-o dea în mod foarte practic.
2. Al doilea lucru, pe care îl găsim în camera de sus şi pe care Domnul Isus doreşte să-l împartă cu noi, îl avem în Ioan 15.8,9:
Ioan 15.8,9: Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.
Cuvântul »a rămâne« în evanghelia după Ioan înseamnă deseori de fapt: „a mai sta, să ne avem acolo domiciliul, a locui”. Nu este aceasta o locuinţă minunată, să locuieşti în dragostea Domnului Isus, şi prin aceasta să te şti înconjurat de dragostea Sa? El ştia ce înseamnă aceasta. El a spus: »Dacă păziţi poruncile Mele«, Ioan 15.10, »veţi rămânea în dragostea Mea.« Avem deci aici principiul, cheia, cum putem rămânea în dragostea Sa: şi anume, dacă rămânem şi în ascultarea Sa. Acestea aparţin împreună, lumina şi dragostea aparţin împreună. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Cine doreşte să rămână în dragostea Domnului Isus, trebuie să fie în concordanţă şi cu lumina, trebuie să păzească poruncile Sale.
Care sunt poruncile Domnului Isus? Întrebi probabil, unde le poţi găsi în Scriptură. Tinerii doresc deseori să aibă o listă cu porunci, pentru ca să ştie exact, ce au voie să facă şi ce nu. Dar Domnul nu face aceasta. El nu ne dă nici o listă. Şti tu care sunt poruncile Domnului? Ele sunt mult mai grele decât cele zece porunci din Vechiul Testament. Acolo aveai în orice caz o listă şi cine se ţinea de această listă, acela putea spune: Sunt un om corect. Pavel putea spune, când era vorba de dreptatea pe care o dă Legea; era fără vină. Dar Legea nici nu mergea aşa de departe. Un om fără vină a trebuit mai târziu să spună: eram cel mai mare păcătos. Poruncile noastre sunt mult mai mult mai grele şi în acelaşi timp se spune în 1 Ioan 5, că ele sunt uşoare, deoarece dragostea lui Dumnezeu locuieşte în inimile noastre, deoarece nouă ne-a fost dăruit Duhul Sfânt.
Poruncile Domnului sunt orice dorinţă a inimii Domnului. Şi prin dragoste noi nu simţim poruncile Lui ca porunci, ci le simţim ca dorinţe, pe care noi dorim să le împlinim cu plăcere. Aceasta o face dragostea, aşa a fost la Domnul. El a spus: »după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.« Gândeşti tu, că Domnul Isus a păzit Legea numai ca iudeu? El a făcut aceasta. Dar aceasta nu era totul, nu! Orice dorinţă a inimii Tatălui era poruncă pentru El. El putea spune: „Dorinţa Ta este comandă, poruncă pentru Mine.” Nu este aceasta mai mult decât cele zece porunci? Tatăl I-a dat porunca în capitolul 10 (Ioan 10), să-Şi dea viaţa, să depună viaţa Sa, literalmente, să-Şi dea viaţa la moarte. Este aceasta o poruncă din Vechiul Testament? Unde a poruncit Dumnezeu vreodată cuiva să-şi dea viaţa? »Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.« Aceasta era plăcerea Tatălui în veşnicie. Şi era dorinţa Domnului Isus, să facă plăcerea lui Dumnezeu. El a împlinit porunca Tatălui, să-Şi dea viaţa, şi să o ia iarăşi înapoi. Aşa de departe a mers aceasta la El. Era taina dragostei. Să se rămână în dragostea Sa, aceasta este tot ce Îşi doreşte inima Sa, pentru noi este o poruncă. Atunci nu mai întrebi ce este permis, şi ce nu este permis. Dacă ai fost în camera de sus, nu vei mai întreba ce ai voie şi ce nu ai voie. Atunci vom întreba numai: Doamne Isuse, ce doreşti Tu să vezi la mine, ce doreşti să descoperi în viaţa mea, care este plăcerea Ta pentru viaţa mea? Aceasta întreabă aceia care sunt obişnuiţi să fie acolo în camera de sus. Atunci nu mai este vorba de ce ai voie şi ce nu ai voie, ci este vorba numai de dorinţele inimii Domnului şi de ceea ce El doreşte să vadă la noi. Şi cât de mult ne-am bucura, când El Se va bucura odată de noi şi ne va spune: „Ai făcut lucrarea, tu rob bun şi credincios!” Nu ar fi aceasta minunat? Nu are aceasta valoare mult mai mare decât comorile lumii acesteia, valoare mai mare decât răsplăţile lumii acesteia, să vezi odată zâmbetul Domnului, când El poate să ne spună aceasta? Aceasta învăţăm acolo în camera de sus.
3. Există şi al treilea lucru. El spune în Ioan 15.11:
Ioan 15.11: V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.
Aici ele sunt încă diferite, Domnul spune »bucuria Mea« şi »bucuria voastră«. Şi dacă eu însumi mă verific, atunci trebuie să spun, că bucuria mea şi bucuria Domnului realmente nu sunt totdeauna aceleaşi. Dar Domnul doreşte să ne încerce, pentru ca aceste două lucruri să se apropie tot mai mult unul de altul. Şi aşa spune El mai târziu în capitolul 17: »… pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină«. Aici nu mai există nici o diferenţă. Noi trebuie să creştem în viaţa creştină, pentru ca bucuria Domnului şi bucuria mea să se suprapună în chip desăvârşit, ca ele să fie identice. Aceasta trebuie să verifice fiecare, în fiecare zi. În ce îmi găsesc bucuria, este aceasta bucuria Domnului? Se armonizează ele între ele? Bucuria Sa o învăţăm în camera de sus. Ori de câte ori ne aflăm acolo, fiecare domeniu al vieţii noastre se va schimba, va ajunge sub influenţa acestei poposiri în camera de sus.
4. Urmează al patrulea lucru. În evanghelia după Ioan 17.24:
Ioan 17.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.
Aceasta era dorinţa Sa – nu, aceasta era voinţa Sa. Domnul Isus nu a vorbit deseori lui Dumnezeu despre voinţa Sa. Numai o singură dată. »Tată, vreau …« Aceasta era dorinţa inimii Domnului Isus, să ne aibă acum la Sine în camera de sus şi să ne aibă veşnic la Sine în casa Tatălui. »Tată, vreau …«, El poate spune aceasta. El este Fiul Dumnezeului cel viu, Dumnezeu Fiul. El poate spune, că El doreşte să ne aibă aşa la Sine. Şi acolo vom vedea slava Sa. Şi noi o putem vedea deja acum. Eu cred că nu există nimic în cer, pe care noi să-L vedem ca ceva nou. Desigur, totul va exercita asupra noastră o impresie cu totul nouă, deoarece acum noi suntem deseori prin firea noastră împiedicaţi să vedem cu adevărat. Însă principial nouă ne-a fost revelat tot ceea ce vom vedea acolo. Nu va fi ca la împărăteasa din Seba, care a spus: »Nu mi s-a spus nici măcar pe jumătate.« Noi nu vom spune aceasta, totul ne-a fost revelat. Dar de ce am citit acest verset? Tot ce noi avem voie să vedem atunci în slavă, putem să savurăm deja acum în camera de sus. Ce este slava Sa? Aceasta nu este slava mea. Domnul ne va face parte şi de slava Sa. În versetul 22 se spune: »Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una …« Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi. Dar la toată slava, pe care El o împarte cu noi, El va avea totdeauna ceva mai mult. Ce împarte El cu noi? Deci, noi suntem trupul lui Hristos, uniţi cu El. Aceasta împărţim cu El. Dar ce are El mai mult? El este Capul, iar noi suntem mădularele. Şi slava Capului o vom vedea, căci El a spus: »Să vadă slava Mea«. Noi suntem uniţi cu El, prin aceea că El ne numeşte fraţii Săi. Şi aceasta este o legătură. El nu Se ruşinează să ne numească fraţii Săi. Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi. El, Fiul lui Dumnezeu, şi noi mulţii fii, care de asemenea vor fi introduşi în slavă (Evrei 2). Dar ce are El mai mult? El este Cel Întâi-născut între mulţi fraţi (Romani 8). El este Fiu peste casa lui Dumnezeu, căci noi suntem o casă de preoţi, uniţi cu El. Şi aceasta este o slavă pe care El o împarte cu noi. Dar care este slava Sa? El este în veac Marele Preot, Capul casei preoţeşti. În orice privinţă El are mai mult. Vedem aceasta în Apocalipsa 1, că El ne-a făcut o împărăţie şi preoţi. Noi vom domni ca împăraţi împreună cu Domnul Isus. El va fi împărat peste pământ şi noi vom fi împăraţi împreună cu El. Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi.
Dar ce va avea El mai mult? Apocalipsa 1 ne spune ce are El mai mult. El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Aceasta are valoare mai mare, şi aceasta o vom vedea noi. Noi nu putem înţelege gloria Sa divină. Principial Dumnezeu nu poate fi văzut niciodată. Dar noi Îl vom vedea, pe acest Om, glorificat în cer. Şi noi vom vedea cum El, deoarece El este Dumnezeu Fiul, în orice privinţă posedă o slavă mai mare decât noi. Dar îţi spun, tu nu trebuie să aştepţi, până vei ajunge în cer. Acum camera de sus este deschisă, în orice caz pentru aceia dintre noi, care şi-au spălat picioarele şi doresc să intre la El, ca acolo să mănânce cina împreună cu El.
Eşti tu pregătit pentru aceasta? Ştiu cât de mare este preţul ca să poţi intra acolo. Dar eu am aflat puţin ce valoare este să intri acolo. Şi ştiu că sunt din aceia, cu mult mai în vârstă decât mine, care au făcut multe experienţe în această cameră de sus. Şi ei ne-ar putea spune mult mai bine, că se merită osteneala să renunţi la tot ce ne împiedică, să intri prin uşă, să fii la El în camera de sus. Nu doreşti tu aceasta? Prin aceasta toată viaţa ta se va schimba şi vei avea deja aici gustul anticipat a ceea ce noi, potrivit cu făgăduinţa Lui, vom savura la El în veşnicie. Ce minunat ar fi, dacă noi am avea parte deja acum de această făgăduinţă! Nu ştim ce ne va aduce timpul care va veni. Dar tu ai voie să iei pe Domnul Isus în toate situaţiile tale. El bate la uşă şi doreşte să intre. Dar în fiecare zi noi putem experimenta ce înseamnă să fi la El şi să savurezi împreună cu El binecuvântările Sale, bogăţiile Sale. Domnul să ne dăruiască multe astfel de experienţe.
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (1)
Apocalipsa 3.20
Willem Johannes Ouweneel
Verset călăuzitor: Apocalipsa 3.20
Apocalipsa 3.20: Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.
Noi am primit bogăţii mari în Domnul Isus. Bogăţii, care se referă la cer, unde noi acum prin credinţă putem vedea pe Domnul Isus. Domnul Şi-a terminat alergarea şi acum este în glorie, unde îngerii Îl adoră. Şi în El suntem şi noi desăvârşiţi. În El găsim mântuirea noastră, înţelepciune, tărie, lumină şi putere. S-ar putea spune, aceasta este o parte a vieţii creştine. Dar mai există şi o altă parte, şi anume împrejurările în care trăim în lumea aceasta. Aici putem să fim în luptă şi necazuri. Însă toate lipsurile noastre pot fi umplute de dragostea incomparabilă şi harul care sunt în Domnul Isus.
Aceasta este cealaltă parte. Aceasta face viaţa creştină să fie uneori destul de complicată. Ea se mişcă între aceste două părţi. Pe de o parte noi suntem cetăţeni ai cerului, şi aceasta însemnă corespunzător cu Filipeni 3, că noi suntem cetăţeni ai unei împărăţii a cerurilor, că noi aparţinem unei lumi cu totul alta. Ai unei lumi, care în toate privinţele este total diferită de lumea actuală, în care noi trăim aici. Deci pe de o parte noi suntem cetăţeni ai cerului, aceia care sunt „rod al răscumpărării” şi care aparţin deja cerului. Pe de altă parte însă noi suntem aici în lumea aceasta, avem case ca şi oamenii din lumea aceasta, avem profesii ca şi oamenii din lumea aceasta, trebuie să mergem la şcoală ca şi oamenii din lumea aceasta, trebuie să ne îmbrăcăm, trebuie să trăim, trebuie să cumpărăm – dar într-un fel oarecare toate acestea trebuie să fie cu totul altfel. Aceasta face ca viaţa creştină să nu fie uşoară; să fi cetăţean al cerului, care eşti acasă în cer şi cu toate acestea să trăieşti încă pe pământ.
Eu cred că Domnul Isus vorbeşte în Apocalipsa 3.20 despre aceste două părţi, într-adevăr nu direct, dar totuşi vorbeşte. Domnul Isus spune: »Eu stau la uşă şi bat«. Acest verset nu este adresat celor necredincioşi, ci creştinilor. Eu nu spun credincioşilor, eu spun, se spune acelora care mărturisesc că iubesc pe Domnul Isus. Dar Domnul Isus stă afară. El spune: »Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la El, voi cina cu el şi el cu Mine.« Să cinezi împreună cu El, aceasta este în Scriptură un semn frumos al părtăşiei.
Domnul Isus doreşte să aibă părtăşie cu tine şi cu mine. Ce înseamnă aceasta? Părtăşie înseamnă, să posezi ceva în comun cu altcineva. Dacă Domnul Isus are părtăşie cu tine şi cu mine, atunci aceasta înseamnă, că partea Lui este partea mea şi partea mea este partea Lui. Noi savurăm acelaşi lucru, ne împărtăşim grijile şi nevoile, dar ne împărtăşim şi binecuvântările şi bogăţiile noastre. În acestea se cuprind cele două părţi, la care se referă şi Domnul Isus în acest verset, nu bătător la ochi, aşa cum am spus, căci El spune numai: »… voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.« Noi am spune, când cineva scrie în felul acesta, aceasta pare de prisos. Când El spune: „Doresc să cinez cu tine», noi vom gândi că este de la sine înţeles că şi noi vom cina atunci cu El. Este acelaşi lucru! Nu! Când Scriptura ne spune ceva în felul acesta, atunci niciodată nu este acelaşi lucru. Domnul doreşte să intre la noi şi să cineze. Dar aceasta nu este acelaşi lucru, ca şi cum noi am veni la El, ca să mâncăm. Este o diferenţă. Dar aceasta este tocmai ceea ce Domnul Isus aminteşte aici. El doreşte să vină la tine, în împrejurările tale, oricare ar fi acestea. El doreşte să intre în nevoile tale, în îngrijorările tale, în lipsurile tale şi în aceste împrejurări să aibă părtăşie cu tine.
Ce înseamnă, să aibă părtăşie? El vrea să împărtăşească cu tine împrejurările tale, nevoile tale, îngrijorările tale, ca şi cum ar fi împrejurările Lui, nevoile Lui şi îngrijorările Lui. Când El intră la noi, aceasta înseamnă că El vrea să ia asupra Sa tot ce ne apasă şi ne chinuie şi să le împartă cu noi. Aceasta este dragoste. Când doi oameni se iubesc, atunci au părtăşie unul cu altul, căci ei îşi împart toată viaţa. Poartă totul împreună, lucrează totul împreună. Aceasta este părtăşie. Orice lucru îl posedă în comun. Exact aceasta doreşte Domnul Isus. El doreşte să intre la noi şi să împartă cu noi toate împrejurările noastre, toate nevoile noastre, să audă problemele noastre şi să le facă probleme ale Lui. El doreşte să fie la noi în orice nevoie. Dar aceasta nu este singurul lucru. El mai spune şi: doresc ca şi tu să ajungi aşa de departe, dragă frate, dragă soră, ca şi tu să vii odată în vizită la Mine, ca şi tu să vii să cinezi cu Mine. – Aceasta este cu totul altceva. Aceasta trebuie s-o diferenţiem bine. Domnul Isus nu are nici o nevoie, nici o îngrijorare, pe care noi am putea s-o împărtăşim cu El. Când noi venim la El, ca să cinăm, găsim numai binecuvântări, acolo găsim numai glorie şi bogăţii.
Cunoşti tu aceste două părţi ale vieţii creştine? Şti tu practic, ce înseamnă că Domnul Isus doreşte să fie la tine, în împrejurările tale? Dar şti tu şi ce înseamnă practic, când El spune: Eu am o cameră de sus, în care poţi veni, ca să cinezi cu Mine? Când Domnul Isus a trimis ucenicii să pregătească mielul de Paști, atunci citim în evanghelia după Marcu: »camera Mea pentru oaspeţi«. El numeşte această cameră, care de fapt realmente nu Îi aparţinea, „camera Mea”. Domnul Isus nu avea aici pe pământ nimic, pe care El ar fi putut să-l numească ca fiind al Lui. El nu poseda nimic. El era ca Fiul omului şi ca vulpile şi păsările sau chiar mai rău, El nu avea nimic unde să poată să-Şi pună capul. Dar când era vorba să aibă părtăşie cu ai Săi aici pe pământ, atunci El se ridică de pe acest pământ. Este o cameră mare de sus. O cameră care este deasupra împrejurărilor lumii acesteia. O cameră, despre care Domnul Isus spune: aceasta este camera mea. – El nu aparţine acestui pământ şi El doreşte să strângă pe ucenicii Săi pe acest pământ, pentru ca ei să fie oaspeţii Lui. Nu, nu oaspeţi! Noi suntem copii în casa Tatălui. Noi suntem la El nu numai în vizită, noi Îi aparţinem. Noi Îl posedăm pe El şi El ne posedă pe noi. Acolo suntem cu adevărat acasă. Nu pe acest pământ, ci la El în această cameră de sus. Şi acolo El spune lui Petru: Petru, şi tu să ai parte cu Mine. – Aceasta este iarăşi cealaltă parte a părtăşiei. El intră la tine şi la mine şi doreşte să aibă părtăşie cu noi, în împrejurările noastre. Şi El doreşte ca noi să fim la El, în glorie, să intrăm în duhul acolo, în fiecare zi să cunoaştem locul din camera de sus, să avem părtăşie cu Domnul Isus, acolo unde este El, deasupra împrejurărilor, nevoilor şi grijilor, departe de pământul acesta. El spune »în camera Mea« şi în evanghelia după Ioan capitolul 13 El spune »parte cu Mine«. Aceasta este părtăşie. Aceasta înseamnă să posezi partea Lui. Care este partea Lui? Ea estre minunat de mare. Ea este în glorie, în binecuvântarea desăvârşită. Trebuie să aşteptăm, până când putem să savurăm această binecuvântare? Nu! Domnul Isus spune: Eu am o cameră de sus şi acolo puteţi savura partea Mea împreună cu Mine, acum deja prin Duhul Sfânt.
Cunoşti tu aceste două părţi ale vieţii creştine? Iei tu pe Domnul Isus în împrejurările tale, în îngrijorările tale, în nevoile tale? Dar cunoşti tu şi locul din această cameră de sus?
Tradus de la: Was ist wahre Gemeinschaft mit Christus (1)
Traducere: Ion Simionescu
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (2)
Isaia 63.8,9
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Isaia 63.8-9
Isaia 63.8-9: El a zis: „Negreşit, ei sunt poporul Meu, fii care nu vor minţi.” Şi El a devenit Mântuitorul lor. În toate necazurile lor El a fost întristat şi Îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit; El i-a răscumpărat în dragostea şi în îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat, din vechime, în toate zilele.
Să privim unele exemple, pentru ca acest adevăr să nu rămână abstract, ci să devină foarte practic, ca să-l putem aplica la viaţa noastră.
În mod deosebit mă refer la propoziţia: »În toate necazurile lor El a fost întristat.« Vedem aici într-un mod foarte impresionant cum Domnul Isus doreşte literalmente să aibă părtăşie cu noi în împrejurările noastre. Să ne imaginăm aceasta! Cât de uşor ne putem gândi, Dumnezeu stă acolo pe tronul Său, măreţ, în pace şi linişte, departe deasupra pământului, deasupra suferinţei, strâmtorărilor şi necazurilor alor Săi. Ce Îşi poate Dumnezeu imagina despre neliniştea noastră. Da, Dumnezeu ştie totul, noi ştim aceasta. Dar poate El simţi întrucâtva ceva din ceea ce credincioşii trebuie uneori să trăiască pe acest pământ? Acest verset ne spune, că în toată strâmtorarea noastră El este strâmtorat. Aceasta înseamnă, Dumnezeu nu are numai compasiune, ca noi. Noi mergem la cineva care este întristat, vorbim cu el şi gândim: ce îngrozitor, dar ne întoarcem şi revenim la viaţa noastră, şi nu ne impresionează în profunzime, aşa cum îl impresionează pe acela care a suferit probabil o pierdere mare. Noi nu avem această participare sufletească desăvârşită. Dar aici vedem pe cineva, despre care se spune: »În toate necazurile lor El a fost întristat«, exact aşa ca şi ai Săi. Noi avem un Dumnezeu în cer, care poate avea compasiune.
Cine este acest Dumnezeu? El este numit aici »Îngerul care este înaintea feţei Lui«. Vechiul Testament nu poate exprima mai clar că acest Dumnezeu este Domnul nostru Isus. El este »Îngerul dinaintea feţei Lui«, »Îngerul legământului«, »Îngerul Domnului«. Dar cum poate Domnul Isus să fie întristat în toate întristările noastre, cum este posibil aceasta? Noi ştim cum. Domnul Isus putea aceasta, pentru că El a devenit om. Gândeşti tu, Dumnezeu nu ar putea să simtă ce trăiesc oamenii pe pământ? Atunci uiţi, că Dumnezeu a devenit om. Şi Dumnezeu nu a devenit om în felul că El a venit pe acest pământ ca om matur şi a mers direct la cruce. Dumnezeu S-a născut aici ca bebi, aşa că Domnul Isus ştie ce simt copilaşii. Chiar şi noi cei maturi am uitat câteodată ce pot simţi copilaşii. Dar Domnul Isus nu a uitat, el înţelege ce poate preocupa inima copiilor mici. Uneori tinerii gândesc că părinţii nu îi înţeleg. Dar Domnul Isus a fost şi El tânăr şi nu a uitat ce înseamnă să fi tânăr. El înţelege în chip desăvârşit problemele tinereţii. El a avut parte de toate slăbiciunile noastre, ne spune epistola către Evrei capitolul 2, El cunoaşte orice nevoie, în care oamenii ar putea să fie. Căci viaţa Lui aici pe pământ a fost nu numai pentru a muri pe cruce. Desigur aceasta a fost cel mai important. Dar Domnul Isus a trăit aici pe pământ, ca să fie ispitit. Şi prin aceasta poate ajuta tuturor acelora care sunt ispitiţi. El a fost deci ispitit, potrivit cu Evrei 2, şi potrivit cu Evrei 4 a fost în slăbiciune. El ştie ce înseamnă să ai parte de împrejurările de pe acest pământ – nu de păcat!
Dacă păcătuim, atunci El nu are nici o înţelegere şi nici o compătimire. Ar fi îngrozitor să gândim aşa ceva. Domnul Isus urăşte păcatul. El doreşte să ne înveţe, ca şi noi să urâm păcatul. Este imposibil ca El să aibă compătimire cu noi, dacă am păcătuit. Însă El are compătimire cu slăbiciunile noastre, care într-adevăr sunt urmare a păcatului. El era în slăbiciune. El ştia ce era foamea, ce era setea, El ştia cum era să fi obosit, El ştia să ai prieteni iubiţi care L-au părăsit. El ştia ce era să ai preaiubiţi care au murit. El a avut parte de toate acestea, şi cât de mult L-au lovit. El ştia în Ioan 11 ce va face cu Lazăr, dar ce profund L-a îndurerat în inima Lui. El a simţit cât de puternică era moartea, că ea a fost în stare să ia un prieten de lângă El. »În toate necazurile lor El a fost întristat«: El a ştiut şi a simţit şi a avut parte de tot ce însemnau acestea. El este acum în cer ca Mare Preot al nostru, şi El ştie să vină în împrejurările noastre şi El doreşte să vină. El doreşte să vină la noi şi să aibă părtăşie cu noi. Cât de puţin ştim noi de împrejurările şi îngrijorările şi nevoile fraţilor noştri. Domnul Isus ştie foarte bine. Dar ce doreşte El să facă? Ce va spune El cu privire la îngrijorările tale?
Răspunsul lui Dumnezeu este totdeauna acelaşi. Răspunsul lui Dumnezeu este, că El în mod normal nu îndepărtează îngrijorările noastre. El nu îndepărtează ceva, ci El introduce ceva. În mod normal El nu îndepărtează suferinţele. El nu va împiedica, ca noi să nu suferim, ca să nu avem parte de necaz sau să nu avem pierderi. Dar El introduce ceva. Dacă vedem cum fiii lui Core în Psalmul 43; 44; 45 au suferit şi au strigat: o, Dumnezeule! Îndepărtează necazurile noastre! – Dumnezeu nu a făcut-o. Dar ce a schimbat inima copiilor lui Core? Când în Psalmul 45 vorbesc despre Preaiubitul, despre Mire, despre Împărat, despre Domnul Isus, atunci inimile lor au fost înviorate. Necazurile lor nu au fost îndepărtate. În Psalmul 46 şi în continuare vedem că necazurile erau în continuare la fel. Dumnezeu nu le-a îndepărtat. Dar ele arătau altfel. Când Domnul Isus este introdus, atunci totul arată altfel. El bate la uşa ta. Până acum probabil ai ţinut uşa încuiată. Probabil gândeşti că Domnul Isus nu poate înţelege aceste probleme. Probabil gândeşti că Domnul Isus este prezent numai în necazurile mari, necazurile tale sunt prea mici şi neînsemnate. Cum poate Dumnezeul Cel Mare să se preocupe cu astfel de lucruri mici. Eu am gândit aceasta deseori, când am auzit când se rugau copiii mei, când noi uneori zâmbim de lucrurile pe care ei le cer. Eu nu cred că Domnul zâmbeşte. El Se preocupă cu aceste cereri mici ale celor care sunt ai Săi. Nu este aceasta minunat? El doreşte să intre.
»În toate necazurile lor El a fost întristat.« Ce gândeşti tu, cât de mult a suferit Dumnezeu, când poporul Său a fost în necaz în Egipt. El a suferit aşa de mult, că El a coborât. El nu a rămas pe tronul Său. El spune în Exodul 3: M-am coborât. – Şi unde era Dumnezeu când a vorbit cu Moise? Într-o flacără de foc într-un rug. Rugul ca tablou pentru Israel – într-un cuptor de foc. Israel ardea sub judecata şi încercările venite din partea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Însuşi era în flacăra de foc. Dumnezeu era la ei, El locuia în rug (Deuteronomul 33). Nu era numai o şedere, ca în treacăt să vadă cum arată lucrurile. Dumnezeu locuia acolo. Şti tu cât timp? Atâta timp cât acest popor a fost în acest „cuptor de foc” Egipt. Dumnezeu era la ei. Acesta este Dumnezeul nostru, care este întristat în toate întristările noastre. Cât de mulţi creştini sufere astăzi, sunt prigoniţi, sunt în necaz mare. Dar cât de mulţi au mărturisit că lor le merge ca celor trei prieteni ai lui Daniel în cuptorul de foc (Daniel 3). Atunci împăratul Nebucadneţar a trebuit să spună: Ce înseamnă aceasta, în cuptorul de foc sunt patru persoane, şi Persoana a patra arată ca Fiul lui Dumnezeu! – aşa am putea să traducem. Şi el avea dreptate. Era Fiul lui Dumnezeu, era Îngerul dinaintea feţei Domnului, era Domnul Isus. Aşa de literalmente ia Domnul Isus ceea ce spune: »În toate necazurile lor El a fost întristat.« El era la ei în cuptorul de foc. El a binecuvântat nu numai de sus, El a dat nu numai putere de sus, El era la ei în cuptorul de foc. Tot aşa El vrea să fie şi la tine. El bate şi doreşte să intre şi El spune: tu nu trebuie să porţi necazurile tale singur. Eu vreau să intru şi să am părtăşie cu tine!
Domnul Isus era în corabie (Marcu 4). El a fost la ucenici şi atunci când ei erau în furtună. El era acolo şi liniştea Lui a înviorat toată corabia. Ei erau impresionaţi de liniştea Lui. El doreşte să ne înveţe ceva prin liniştea Lui. El doreşte să intre şi în toată liniştea să cineze cu noi. Când te aşezi la masă, când Domnul Isus este prezent ca oaspete – de fapt nu numai ca oaspete, El doreşte să locuiască la noi, să rămână la noi – atunci nu mai există nelinişte. El îţi spune: spune-Mi nevoile tale şi Eu le voi purta împreună cu tine. Le vom purta împreună! Iar acum vrem în linişte şi în pace să mâncăm cina şi să avem părtăşie unul cu altul. – Ce mare este El! Îl cunoşti tu pe Domnul în felul acesta? Practic? Mulţi credincioşi au cunoscut tocmai în greutăţi cât de mult înseamnă Domnul pentru ei în mod practic. Când eşti foarte tânăr, multe lucruri, pe care le ştim despre Domnul Isus – chiar şi atunci când credem în El, când L-am primit – deseori sunt numai pur teoretice. Noi trebuie să cunoaştem mai întâi ispitele şi slăbiciunile, ca să cunoaştem practic ce vrea Domnul Isus să fie pentru noi în acestea. Şti tu aceasta, cunoşti ceva din acestea? Dacă ai puţină experienţă în acestea, atunci s-ar putea ca Domnul Isus să fi bătut foarte des iar tu L-ai lăsat afară. Lasă-L să intre! El ştie ce înseamnă să fi în necaz.
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (3)
Ioan 13.1-8
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Ioan 13.1-8
Ioan 13.1-8: Însă înainte de sărbătoarea Paştelor, Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.” Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele.” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.”
Dar probabil această primă parte a vieţii nu ne este încă aşa de nefamiliară. Cred că problema noastră constă în aceea, că noi cunoaştem prea puţin partea a doua. Şi partea a doua este, că Domnul Isus spune: Vino şi ia cina împreună cu Mine. – Cunoşti tu aceasta, frate drag, soră dragă? Să iei cina cu Domnul Isus? Aşa cum El a invitat pe ucenicii Săi în camera de sus? Este ciudat, dar în evanghelia după Ioan nu citim nimic despre masa Domnului sau despre cină. Aceasta este foarte important. Nu este acelaşi lucru ca în evanghelia după Matei, Marcu şi Luca. Cina o sărbătorim aici pe pământ – desigur literalmente, dar şi simbolic. Cina o sărbătorim aici în pustiu ca mărturie, atâta timp cât vom fi aici. Este în concordanţă cu jertfa arderii de tot din Vechiul Testament, potrivit cu 1 Corinteni 10. Acesta era un loc al întâlnirii, unde poporul lui Dumnezeu se întâlnea cu Dumnezeu, acolo la intrarea Cortului întâlnirii. Ei veneau acolo şi aveau părtăşie unul cu altul. Dar aceasta este aici pe pământ. Însă eu cred, în Ioan 13 se merge mai departe. Aici este vorba simbolic de o altă cameră şi este vorba de o altă masă – tot simbolic. Aici este vorba de o cameră cerească. Ştim aceasta! Priveşte ce discuţii au loc aici. Priveşte în Ioan 14, 15, 16 ce se vorbeşte aici în această „cameră” (cerească). Este mult mai mult decât nevoile noastre, decât îngrijorările noastre zilnice.
Să deschidem scurt la Ioan 13 şi să vedem unele principii, ca să înţelegem ce înseamnă să fi la Domnul Isus şi să ai părtăşie cu El în camera de sus.
- Primul principiu, ca să putem înţelege camera de sus, îl găsim în versetul 1: »Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl.«De fapt noi putem înţelege această cameră de sus, dacă ştim că Domnul Isus este acum efectiv la Tatăl Său. El spune lui Petru: »Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.« Aceste lucruri nu puteau fii încă clare ucenicilor. Noi, tu şi eu, putem acum prin Duhul Sfânt să înţelegem. Noi ştim ce are loc aici. Aici Domnul Isus este întors la Tatăl Său. El este la Tatăl Său în casa Tatălui. Aceasta oferă acestei camere de sus un caracter foarte deosebit. Noi nu suntem încă în casa Tatălui. Dar prin puterea Duhului Sfânt noi putem fi duşi spiritual pe această treaptă şi avem părtăşie cu Domnul Isus în aceste lucruri.
- El este acum la Tatăl şi nu numai aceasta, în versetul 1 se spune – acesta este al doilea principiu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ca să înţelegem acest capitol: »… fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini …«.Aceasta este al doilea lucru. Tu trebuie să şti că Domnul Isus ca Om acolo sus în cer acum posedă tot ce Dumnezeu posedă în casa Sa. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti – de ce? Cum este posibil aceasta? Prin aceea că Domnul Isus a făcut lucrarea minunată, prin care El a primit acum toate aceste binecuvântări ca plată pentru lucrarea Sa. Şi acum El împarte plata Lui cu tine şi cu mine. Şi El ne zice: vino aici sus, priveşte ce am primit. Vino în vizită la Mine, cinează împreună cu Mine! – „Parte cu Mine”, aceasta este aici expresia decisivă în versetul 8, unde El spune lui Petru: »Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.« Noi ştim, Domnul Isus nu spune „parte de Mine”, căci fiecare credincios are parte de Domnul Isus. Chiar dacă el practic nu are lumină, nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, el are parte de Domnul Isus şi va fi mântuit în veşnicie. Dar să ai parte cu El, aceasta este cu totul altceva. Să ai parte cu El înseamnă să ai părtăşie practică cu El. Nu în lucrurile noastre, ci în lucrurile Domnului Isus, pe care El le posedă şi le savurează acum în cer. Vrei tu să ai parte de a mânca cina cu El? Aceasta înseamnă la El, în camera de sus să savurezi, să mănânci ce mănâncă El acolo. El doreşte să ne aibă la Sine.
- Dar pentru aceasta trebuie să cunoşti un al treilea principiu, ca să poţi înţelege. Acesta îl găsim în versetul 3b: El »a venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu Se duce.«Acesta nu este Tatăl, aici este Dumnezeu. Şi când noi citim despre Dumnezeu în evanghelia după Ioan, atunci este vorba de responsabilitatea noastră. În acest caz trebuie să înveţi, că noi avem a face cu un Dumnezeu sfânt şi drept. Iubiţi fraţi şi iubite surori, noi nu putem umbla în camera de sus, dacă conştiinţa noastră nu este curată, dacă picioarele noastre s-au murdărit în lucrurile acestui pământ sau chiar prin lucrurile lumii acesteia. În acest caz avem nevoie mai întâi de curăţire. Domnul Isus o face aici. El este Mijlocitorul la Tatăl, faţă de Tatăl. Dar El o face pentru noi. El ne spală picioarele. Aceasta înseamnă; El îndreaptă Cuvântul lui Dumnezeu spre noi. Şi El ne arată Cuvântul lui Dumnezeu ca pe o oglindă – tu şti că ligheanul din cortul întâlnirii era făcut din oglinzile femeilor -, şi Domnul ne arată o oglindă în Cuvânt, pentru ca noi să ne putem vedea în lumina Cuvântului. Dacă rămânem în întuneric, atunci ni s-ar putea întâmpla ca fariseilor, că noi nu diferenţiem ce poate fi fals la noi. Psalmistul se roagă în Psalmul 139: O, Dumnezeule, arată-mi în oglinda Ta … – spun cu cuvintele mele -, … ce ar putea fi greşit la mine, arată-mi dacă merg pe un drum greşit, arată-mi calea Ta! – Acesta este un principiu, căci altfel nu poţi veni la Domnul Isus şi să mănânci cina Lui cu El. De ce este aşa, că aşa de mulţi credincioşi ştiu aşa de puţin despre această cină la Domnul Isus în camera Sa de sus? Picioare murdare, aceasta este cauza! Cauza este murdărirea cu lucrurile pământului acesta. Încă nu spun „cu lumea aceasta”, căci atunci ar fi mult mai îngrozitor. Despre aceasta nu vorbim, vrem să presupunem ca fiind de la sine înţeles, că noi nu avem nimic a face cu lucrurile lumii acesteia, lumea văzută ca un sistem rău, a cărei căpetenie este diavolul. Dar şi lucrurile pământului acesta, lucruri care în sine sunt frumoase şi bune, dar care pot fi un obstacol, ne pot murdări picioarele, dacă este vorba de a putea avea părtăşie cu Domnul în camera de sus.
Ştiu personal, că şi lucrurile bune ale pământului acesta pot fi deseori un obstacol, prin aceea că nu le menţinem în echilibru. Prin aceea că ele ocupă un loc mult prea mare în viaţa noastră. Lucruri care nu sunt rele în ele însele, dar nu ocupă locul care se cuvine în viaţa noastră. Sunt acele lucruri peste care noi suntem numai administratori, aşa cum se spune în evanghelia după Luca 16. Dar ele nu sunt ale noastre, nu sunt proprietatea noastră. Domnul Isus spune: dacă tu nu eşti în stare să administrezi bine banii tăi, avuţia ta, timpul tău, binecuvântările tale pământeşti, ce gândeşti, cine vă va da ce este al vostru, ce este adevărat? (Luca 16).
Două expresii: adevăratele bogăţii şi ce este al vostru. Lucrurile pământeşti nu sunt ale noastre. Noi suntem numai administratori peste ele, şi principial noi ar trebui să punem la dispoziţia Domnului tot ce El ne-a încredinţat. Aceasta înseamnă foarte mult, iubiţi fraţi şi iubite surori. Întrebarea pentru noi nu este dacă noi trebuie să dăm 10% din veniturile noastre, aşa cum era în Vechiul Testament. Unii spun, noi nu suntem sub Lege, noi putem da mai puţin de 10%. Alţii spun, noi nu suntem sub Lege, deci noi putem da mai mult de 10%. Amândouă sunt greşite! Credinciosul este într-o poziţie cu totul alta decât israelitul. Aici nu este vorba de 10% sau de 20%, ci de 100%. Noi nu posedăm nimic din lucrurile pământeşti, noi suntem numai administratori. Tu nu poţi spune, 10 procente sau 15 procente din timpul meu este pentru Domnul – nu, 100 de procente! Aceasta înseamnă, noi trebuie să fim o mărturie la lucrul nostru, acolo unde Domnul ne-a aşezat, şi timpul nostru liber este principial pentru El. Cum Domnul vrea să folosească aceasta, El ne va arăta clar. Dar principial, tot ce posedăm noi Îi aparţine Lui! Este timpul Lui, sunt banii Lui, sunt averile Lui.
Trăim noi aşa cu binecuvântările pământeşti, pe care Dumnezeu ni le-a dăruit? Şti tu ce spune Domnul? Dacă noi nu suntem administratori buni peste aceste lucruri, »cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?« De ce noi ca credincioşi ştim aşa de puţin despre adevăratele bogăţii? Spun aceasta celor bătrâni şi celor tineri, în primul rând îmi spun mie însumi aceasta. De ce ştim aşa de puţin despre lucrurile adevărate? Cu adevărat, întreb foarte serios. De ce ştim aşa de puţin despre „lucrurile noastre”, adică, despre lucrurile care îmi aparţin realmente mie? Ce ne aparţin cu adevărat nouă? Ce posedăm noi cu adevărat?
Le-am văzut în epistola către Efeseni 1. Domnul ne-a dat orice binecuvântare spirituală! Asupra acestora noi suntem posesori, nu suntem administratorii lor, acestea sunt adevăratele noastre posesiuni. Ele ne aparţin acum şi în veşnicie. Principial! Dar când Domnul spune, El ne va da ce este al nostru, atunci El se referă în mod practic la acestea. Noi suntem posesori bogaţi. Însă deseori noi nu ştim cât de bogaţi suntem noi. Noi ştim foarte puţin despre aceasta. Toate aceste bogăţii stau pe masă acolo în camera de sus. Dar noi nu intrăm acolo. Noi stăm în afara uşii şi ca să zicem aşa, Domnul bate la uşă dinăuntru şi zice: Intră în camera Mea de sus! – Însă atunci se pare că trebuie să lăsăm multe în urmă. Atunci trebuie curăţite picioarele. Pentru a putea savura ce este adevărat, care se află înăuntru, trebuie ca ce nu este adevărat, ce este trecător, pământesc, să rămână afară. Şi aceasta este aşa de greu! Cât de des întreabă tinerii: da, aceasta sau aceea nu este greşită! Eu pot face aceasta sau aceea fără nici o restricţie, nu este greşit în sine! – Ai dreptate! Nu este fals în sine, şi nu este nici greşit. Însă nu este ce este adevărat.
Eu gândesc, că un secret pentru noi este, să nu spunem tinerilor noştri ce este greşit, ci să le arătăm ce este adevărat, ce este pozitiv. Aceasta încălzeşte inima. Dacă cineva se ţine strâns de lucrurile pământeşti, atunci el va face aceasta, chiar dacă noi spunem că nu este bine. Căci el nu ştie nimic despre lucrurile mai bune. Dar arată-i lucrurile mai bune, arată-i ce este pe masa din camera de sus, ce este acolo de savurat, arată-i cina, pe care noi avem dreptul s-o savurăm împreună cu Domnul Isus în camera de sus, atunci celelalte vor dispare, atunci nu mai este greu să te desprinzi de lucrurile pământeşti. Nu crezi tu, că Pavel s-a ţinut strâns de tot ce Dumnezeu i-a încredinţat înainte de întoarcerea lui la Dumnezeu? Dumnezeu i le-a dat. Nu era nimic greşit în ele. Şi dacă cineva i-ar fi spus lui Pavel, că el va renunţa cândva la toate acestea, atunci el ar fi râs şi ar fi spus că aceasta ar fi imposibil. Dar deodată, când era pe drum spre Damasc, s-a deschis cerul. Atunci, ca să zicem aşa, Pavel a putut să privească în camera de sus. Acolo a văzut ce era pus pe masă, a văzut pe Domnul Însuşi şi toate celelalte au dispărut. Înţelegi tu tabloul? Nu mai era greu, nu mai era nici o jertfă, era numai gunoi. Nu este o jertfă să jertfeşti gunoi. Este posibil să faci aşa. Dacă privim lucrurile aşa cum sunt în ele însele, atunci nu mai este nimic de jertfit. Gunoi nu putem jertfi. El a căzut de la sine şi Pavel a spus: vreau să-L cunosc, vreau să fiu găsit frecvent în camera de sus. –
Căci aşa învăţăm în fiecare zi să-L cunoaştem mai mult pe Domnul Isus. Vreau să fiu la El, acolo unde este El, ca să-L cunosc, ca să-L câştig. Acesta este preţul meu. Am renunţat la tot ce era câştig pentru mine, căci El este câştigul meu. Aceasta doreşte Domnul Isus să vadă şi la noi. El spune: Intră în camera Mea de sus. – Însă atunci El spune lui Petru: Petru, dacă Eu nu-ţi spăl picioarele, dacă nu renunţi la obstacole, tu nu poţi avea parte cu Mine! – Noi trebuie să spunem aceasta tinerilor noştri. Arată-le ce le lipseşte. Nu le arăta legalist ce ei fac greşit. Arată-le ce pierd, dacă nu lasă să li se spele picioarele, pentru ca ei să poată savura în camera de sus la Domnul aceste lucruri.
Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (7)
Care este orientarea de viaţă a celui întors la Dumnezeu?
Charles Henry Mackintosh
Cei întorşi la Dumnezeu aşteaptă pe Domnul
1 Tesaloniceni 1.10: … cum v-aţi întors … la Dumnezeu, ca … să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.
Ne mai rămâne să studiem pe scurt ultimele cuvinte ale capitolului nostru. Ele sunt pentru noi o dovadă convingătoare despre mărturia credincioasă şi cuprinzătoare a apostolului faţă de tesaloniceni, precum şi despre realitatea şi profunzimea lucrării în cei întorşi de curând la Dumnezeu din locul acela. Ei nu numai s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat. Aceasta ei au făcut-o prin har; şi anume cu o putere neobişnuită, prospeţime şi ardoare.
Dar acolo mai era ceva; dar insistăm cu toată prudenţa posibilă, că în convertirea şi în viaţa de creştini a acestor ucenici preaiubiţi ar fi fost o lipsă mare, dacă le-ar fi lipsit un lucru. Ei erau întorşi la Dumnezeu „ca să aştepte din ceruri pe Fiul Său”.
Cititorul să acorde toată atenţia acestei realităţi importante. Aşteptarea fericită a venirii Domnului alcătuia o parte principală a Evangheliei, pe care o predica Pavel, şi a creştinismului acelora, care prin slujba lui s-au întors la Dumnezeu. Acest rob binecuvântat al lui Dumnezeu a predicat o Evanghelie deplină. El nu a vestit numai că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să înfăptuiască lucrarea mare de împăcare şi să pună baza veşnică a împlinirii planurilor minunate ale lui Dumnezeu, ci şi, că El S-a reîntors în cer şi ca Om biruitor, înălţat şi glorificat a ocupat locul Său la dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi că El va reveni, în primul rând ca să ia pe ai Săi la Sine şi să-i ducă în casa Tatălui Său, unde El a pregătit un loc pentru ei, şi apoi ca să apară împreună cu ei şi să facă judecata asupra duşmanilor Săi, să strângă din împărăţia Sa toate pricinile de poticnire şi pe cei care fac răul şi să întemeieze domnia Sa glorioasă de la o mare la alta, de la o margine a pământului până la cealaltă margine a pământului.
Toate acestea erau partea Evangheliei de preţ, pe care o predica Pavel şi pe care au primit-o tesalonicenii întorşi la Dumnezeu. În privinţa aceasta găsim o aluzie indirectă, dar foarte interesantă în Faptele apostolilor 17, unde scriitorul inspirat redă ceea ce iudeii necredincioşi gândeau şi spuneau despre predica apostolului.
- Faptele apostolilor 17.5-7: Dar iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus“.
Acesta era felul părerilor acestor necredincioşi sărmani, ignoranţi, cu păreri preconcepute, cu privire la predicile slujitorului lui Dumnezeu; şi noi putem vedea în ele exact elementele adevărurilor mari şi solemne – renunţarea completă la sistemul actual al lucrurilor şi introducerea Împărăţiei veşnice a Domnului nostru şi Salvatorul Isus Hristos.
- Ezechiel 21.32: O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna! Aceasta de asemenea nu va mai fi până nu va veni acela căruia îi aparţine dreptatea, şi lui i-o voi da.
Însă arătarea Domnului şi Împărăţia Sa nu numai au ocupat un loc important în predica apostolului, ci ele strălucesc în toată învăţătura lui. Cei întorşi la Dumnezeu din Tesalonic nu numai s-au întors la această speranţă binecuvântată, ci prin aceasta au fost zidiţi spiritual, au prosperat în ea şi au fost călăuziţi de ea. Ei au fost învăţaţi să trăiască fiecare oră a zilei în strălucirea ei. Nu era o dogmă seacă, aspră, pe care trebuia s-o primeşti ca o parte a unei mărturisiri de credinţă lipsită de putere şi fără valoare, ea era o realitate vie, o putere morală puternică în suflet, o speranţă preţioasă, curăţitoare, sfinţitoare şi înălţătoare, care desprindea total inima de lucrurile acestui pământ şi o antrena să aştepte în fiecare clipă revenirea Domnului nostru preaiubit şi Mântuitorului Isus Hristos, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.
Este deosebit de interesant să observăm că în ambele epistolele adresate tesalonicenilor se vorbeşte mult mai mult de revenirea Domnului decât se vorbeşte în toate celelalte epistole luate împreună. Aceasta este cu atât mai remarcabil, cu cât ele sunt primele epistole pe care le-a scris Pavel şi pe care le-a adresat unei adunări, care era foarte tânără în credinţă.
Dacă cititorul vrea să arunce o privire fugară peste aceste epistole, el va găsi că speranţa venirii Domnului se găseşte în fiecare din cele opt capitole şi este adusă în legătură cu tot felul de lucruri. În primul capitol ea este prezentată ca marele subiect, care permanent ar trebui să stea înaintea inimii fiecărui creştin, oricare ar fi forma poziţiei şi relaţiei lui în lumea aceasta. Ea este lumina strălucitoare care străluceşte la sfârşitul lungii lui călătorii prin pustia întunecată şi obositoare. „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului viu şi adevărat şi să aşteptaţi …” – Ce să aştepte? Momentul morţii lor? O, nu, apostolul nu se gândeşte nici pe departe la aceasta. Moartea a fost nimicită pentru credincios şi niciodată ea nu este prezentată ca subiect al speranţei lui. Dar ce trebuiau tesalonicenii să aştepte? „… din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi …”.
Şi să observăm ce cuvinte frumoase adaugă apostolul: „… pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.” Aceasta este Persoana, pe care noi o aşteptăm, Mântuitorul nostru, Marele nostru Eliberator, El, Cel care a lucrat ca să ne salveze din starea noastră lipsită de speranţă; Cel care din cauza noastră a primit paharul mâniei din mâna dreptăţii dumnezeieşti şi l-a golit pentru totdeauna şi până la ultima picătură; care a îndepărtat orice nor, aşa că noi putem privi în sus spre cer, fără ca să vedem altceva decât numai strălucirea şi mărimea gloriei şi dragostei Sale, care vor fi partea noastră în toată veşnicia.
De ai putea tu, iubitul meu cititor creştin, ca tot timpul, dimineaţa, la prânz, seara şi noaptea să priveşti după venirea Salvatorului nostru! Cum s-ar despărţi inimile noastre de toate lucrurile vizibile şi s-ar ridica peste lucrurile fără valoare ale lumii acesteia, dacă în fiecare zi ne-am începe lucrul, oricare ar fi el, cu gândul că noi, înainte să se întindă umbrele nopţii, probabil vom fi ridicaţi în văzduh, ca să întâmpinăm pe Domnul nostru preaiubit!
Este acesta un simplu vis al unui fanatic sau al unui visător emoţionat? Nu, este un adevăr netrecător, care se bazează pe acelaşi fundament ca şi întreaga clădire a creştinismului nostru. Este adevărat, că Fiul lui Dumnezeu a umblat pe pământul acesta în Persoana lui Isus din Nazaret? Este adevărat, că El a trăit şi a lucrat în mijlocul păcătoşilor şi al unei omeniri sărmane, decăzute? Este adevărat că El a suspinat şi a plâns şi a fost îngrozit în duhul la sentimentul pustiirii, pe care păcatul a provocat-o în lumea aceasta? Este adevărat că El a mers la cruce şi acolo S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată, ca să satisfacă maiestatea dumnezeiască, ca să împlinească toate cerinţele tronului lui Dumnezeu, să nimicească lucrările diavolului, să facă de ocară puterile iadului, să îndepărteze păcatul prin jertfa de tăiere a Sa Însăşi şi să poarte păcatele tuturor acelora care vor crede în El de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor? Este adevărat, că El a fost trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi în prima zi a săptămânii s-a ridicat triumfător din mormânt, ca şi Cap al noii creaţii, şi S-a înălţat la cer, după ce a fost văzut de mai mult de cinci sute de martori? Este adevărat, că la cincizeci de zile după învierea Sa a trimis pe Duhul Sfânt, ca să umple pe apostolii Săi şi să-i facă capabili să ducă Evanghelia până la marginile pământului? Este adevărat că începând din ziua de Rusalii şi până în clipa de faţă El este Apărător la Tatăl şi Mare preot la Dumnezeu pentru poporul Său? Este adevărat că El intervine pentru noi la toate greşelile, păcatele şi neajunsurile noastre şi are milă cu noi în slăbiciunile şi în toate întristările noastre? Este adevărat că El aduce permanent jertfele noastre de rugăciune şi laudă în buna plăcere a Persoanei Sale minunate?
Sunt toate aceste lucruri adevărate? Da, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ele toate sunt dumnezeieşte adevărate şi ele ne sunt făcute cunoscut în cărţile Noului Testament cu o claritate, cu putere şi plinătate demne de admirat. Ele se bazează pe fundamentul tare al Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, un fundament pe care nici o putere a pământului şi a iadului nu poate să-l atace. Şi pe acest fundament de nezguduit se bazează şi marea speranţă a revenirii Domnului. Pe cât este de adevărat că Domnul Isus Hristos a fost copilaş într-o iesle în Betleem, că El a crescut la statura de Om matur, că El a mers din loc în loc făcând bine, că a fost răstignit pe cruce şi pus într-un mormânt, că acum El S-a aşezat pe tronul Maiestăţii în cer, tot aşa este de adevărat că El va reveni ca să ia pe ai Săi la Sine. El poate veni chiar astăzi. Nimeni nu ştie când va veni, dar revenirea Lui poate fi în orice clipă. Singurul lucru care Îl reţine este îndelunga Lui răbdare, dragostea şi îndurarea. Deja de optsprezece secole a amânat să vină şi a aşteptat, şi în tot acest timp fericirea era gata să fie descoperită şi Dumnezeu era pregătit să judece. Însă El a aşteptat şi mai aşteaptă şi astăzi cu îndurare şi răbdare.
Domnul va reveni. Noi ar trebui să trăim tot timpul cu această speranţă. Aşa a învăţat apostolul pe iubiţii lui tesaloniceni. El însuşi trăia în această speranţă. El o aducea în legătură cu tot ce se petrecea în viaţa lui zilnică. Să ascultăm ce spune el, când era vorba să recolteze rodul muncii lui: „Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?” (1 Tesaloniceni 2.19) În această zi el îi va întâlni pe toţi. Niciunui vrăjmaş nu îi va fi permis atunci să împiedice această unire. „De aceea am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel, o dată şi chiar de două ori; dar ne-a împiedicat satan.” (1 Tesaloniceni 2.18) Ce minunat şi tainic este aceasta! Însă cu toate acestea era aşa. Satan a împiedicat în zilele lui Daniel pe un înger al lui Dumnezeu în împlinirea misiunii sale şi el a împiedicat în timpul acela pe un apostol al lui Hristos în împlinirea dorinţei lui plăcute, să viziteze pe fraţii săi din Tesalonic. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, el nu va fi în stare să împiedice unirea fericită a lui Hristos cu ai Săi, pe care noi o aşteptăm. Ce clipă va fi aceasta! Ce scene de întâlnire fericită! Dar înainte de toate, ce va fi, să-L vedem pe El Însuşi, pe Isus al nostru, să vedem faţa Lui prietenoasă şi să auzim urarea de bun venit, să auzim de la El „Bine rob bun şi credincios!”.
Ce speranţă înviorătoare a inimii! Trebuie noi să ne mirăm, că ea a ocupat un loc aşa de important în gândurile şi învăţăturile apostolului? El revine mereu la aceasta. Dacă este vorba de progrese în viaţa dumnezeiască şi în evlavia practică, atunci el spune. „Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, după cum facem şi noi faţă de voi, ca să vă întărească inimile, ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi!” (1 Tesaloniceni 3.12,13).
Să observăm înainte de toate sfârşitul acestor cuvinte frumoase şi mişcătoare: „cu toţi sfinţii Săi”. Ce înţelepciune demnă de admirat străluceşte aici! Apostolul era pregătit să trateze direct o problemă, în care căzuseră credincioşii din Tesalonic cu privire la prietenii lor mirţi. Ei se temeau că aceia care adormiseră deja, nu vor avea parte de bucuria venirii Domnului. Această problemă este pe deplin înlăturată prin fraza scurtă „cu toţi sfinţii Săi”. Niciunul nu va fi lipsit de această întâlnire bucuroasă, de această scenă festivă. Binecuvântată certitudine! Cum triumfă acest răspuns peste toate afirmaţiile acelora, care vor să ne facă să credem, că nu toţi credincioşii vor avea parte de bucuria venirii minunate a Domnului! Niciunul din cei mântuiţi nu va lipsi, indiferent de neştiinţa lor, de rătăcirea lor, de inducerile în eroare, de lipsurile şi cusururile lor. Salvatorul nostru nu va exclude pe niciunul din preaiubiţii Lui.
Efectul aşteptării venirii Domnului
Să ne facă acest har de nepătruns, să fim fără griji şi indiferenţi? Dumnezeu să ne păzească de aceasta! Nu, tocmai conştienţa permanentă a harului de care avem parte este cea care menţine treaz în noi sentimentul responsabilităţii noastre sfinte, aşa că noi judecăm şi condamnăm tot ce pe căile noastre stă în contradicţie cu gândurile şi felul de gândire al lui Hristos. Şi nu numai aceasta; speranţa în revenirea Domnului, dacă ea rămâne proaspătă şi vie în inimile noastre, trebuie să sfinţească, să cureţe şi să înalţe tot caracterul nostru şi umblarea noastră. „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3).
Este imposibil pentru cineva, care trăieşte în speranţa să vadă în orice moment pe Domnul său, ca cu toate acestea să-şi îndrepte inima spre lucrurile lumeşti – spre bani, lux, desfătări, vanitate, nebunie. Să nu ne înşelăm singuri. Dacă zilnic aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu din cer, atunci lucrurile veacului acesta nu vor avea nici o valoare pentru noi. Aşteptarea Domnului nu este o chestiune a minţii, ci a inimii.
Mai mult decât o învăţătură, la care noi ţinem cu tărie
S-ar putea ca mintea noastră să fi înţeles deplin învăţătura despre venirea Domnului, s-ar putea ca tot spectrul adevărului profetic să fie clar înaintea ochilor noştri spirituali, fără ca prin aceasta să fi exercitat cel mai mic efect asupra inimii, asupra caracterului şi asupra vieţii practice. Dar este o cu totul altă chestiune, dacă întreaga noastră existenţă morală, umblarea noastră practică este condusă de speranţa bucuroasă şi binecuvântată de a-L vedea pe El, Cel care ne iubeşte şi ne-a curăţit de păcatele noastre în sângele Său preţios.
Facă Dumnezeu ca toate acestea să se găsească tot mai mult printre noi! Este de temut, că mulţi dintre noi şi-au pierdut prospeţimea şi puterea speranţei noastre cereşti. Adevărul despre venirea Domnului a devenit o simplă învăţătură aşa de cunoscută, că noi vorbim deseori despre ea şi putem purta discuţii cu alţi în privinţa aceasta, în timp ce în acelaşi moment acţiunile noastre, comportarea noastră şi tot felul nostru de gândire contrazic ceea ce noi mărturisim că respectăm.
Nu vrem să ne ocupăm mai departe cu această parte tristă şi umilitoare a subiectului nostru. Domnul să privească cu îndurare spre noi şi să vindece sufletele noastre, să le reabiliteze şi să le învioreze din nou. Fie ca El să retrezească în inimile tuturor preaiubiţilor Săi adevărata speranţă a creştinului, speranţa de a vedea Luceafărul strălucitor de dimineaţă! Fie ca expresia inimii şi a vieţii noastre întregi să fie: «Amin, vino, Doamne Isus!»
Cuvânt de încheiere
Aici trebuie să încheiem studiul nostru. Am sperat ca împreună cu cititorii noştri să prelucrăm cele două epistole adresate credincioşilor din Tesalonic, ca să dovedim şi să ilustrăm afirmaţia că speranţa în revenirea Domnului era legată cu inima apostolului, cu toate scenele, împrejurările şi legăturile vieţii creştine. Însă trebuie să lăsăm în seama cititorului să facă aceasta pentru sine însuşi. Suntem convinşi că s-a spus destul, ca să se arate că adevărata întoarcere la Dumnezeu în concordanţă cu învăţătura apostolică nu poate înceta scurt înainte de venirea Domnului.
O persoană cu adevărat întoarsă la Dumnezeu s-a întors de la idoli, a rupt-o cu lumea, cu eul lui vechi şi s-a îndreptat spre Dumnezeu, pentru ca în El să găsească tot ce el ar putea vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie, ca să-I slujească, şi anume, numai Lui – şi în continuare „să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer”. După părerea noastră aceasta este adevărul adevărat şi potrivit la întrebarea „Ce este întoarcerea la Dumnezeu?”
Cititorule, eşti tu întors la Dumnezeu? Dacă nu, ce mai aştepţi? Dacă da, mărturiseşti tu aceasta cu viaţa ta?
Tradus de la: Was ist Bekehrung? (7)
Din Botschafter des Heils in Christo
Completări după original „Conversion: What is it?“
din Miscellaneous Writings, vol. 3
Traducere: Ion Simionescu
Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (6)
Cum trăieşte un om întors la Dumnezeu?
Charles Henry Mackintosh
Pot eu sluji lui Dumnezeu în profesia mea?
Trecem acum să studiem partea practică a temei noastre. Ea este cuprinsă în cuvintele: „ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat”. Aceasta are o foarte mare importanţă pentru fiecare credincios. Noi am fost chemaţi „să slujim”. Viaţa noastră toată, începând din clipa întoarcerii noastre la Dumnezeu şi până la sfârşitul drumului nostru pe pământ, ar trebui să se caracterizeze prin duhul unei slujiri adevărate, serioase şi devotate. Acesta este privilegiul nostru mare, da, datoria noastră sfântă. Nu are importanţă cât de mare sau cât de mic este cercul activităţii noastre sau ce profesie avem noi în viaţă; dacă ne-am întors la Dumnezeu, atunci avem un lucru de făcut, şi anume, să slujim lui Dumnezeu. Dacă este ceva în profesia noastră care este în contradicţie cu voia descoperită a lui Dumnezeu şi cu învăţăturile clare ale Cuvântului Său, atunci trebuie să renunţăm la ea, oricât ne-ar costa. Primul pas al unui slujitor ascultător constă în a părăsi o poziţie greşită, să se depărteze de rău.
Imaginează-ţi de exemplu un proprietar de cârciumă, care se întoarce la Dumnezeu. Ce va face el? Va putea să continue el o astfel de profesie? Poate el rămâne în apropierea lui Dumnezeu cu o astfel de profesie? Va putea el continua să vândă ceea ce ruinează, produce necaz, înjosire, moarte şi pierzare miilor şi sutelor de mii de oameni? Poate el să slujească Dumnezeului viu şi adevărat stând la barul unei cârciumi?
Nu putem crede aceasta. Suntem consideraţi că suntem prea duri, prea severi şi mărginiţi, când scriem aşa ceva. Dar nu putem altfel. Trebuie să scriem ceea ce credem că este adevărul. Suntem convinşi că prima acţiune a unui posesor de cârciumă întors la Dumnezeu trebuie să fie închiderea localului său şi cu toată hotărârea să întoarcă spatele acestei profesii îngrozitoare şi păcătoase. A spune că într-o astfel de profesie slujeşti lui Dumnezeu este după părerea noastră o amăgire îngrozitoare.
Fără îndoială aceasta se poate spune şi despre multe alte meserii, aşa că cititorul este mişcat să se întrebe: „Ce are atunci un creştin credincios de făcut? Cum poate el constata aceasta?” Răspunsul nostru este simplu: Noi suntem chemaţi să slujim lui Dumnezeu, şi totul trebuie măsurat şi verificat cu acest etalon. Creştinul trebuie să-şi pună numai o întrebare: „Pot eu să împlinesc obligaţiile legate de profesia mea, pentru a glorifica pe Dumnezeu?” Dacă nu, atunci el trebuie să renunţe la ea. Dacă noi nu putem uni Numele lui Dumnezeu cu profesia noastră – dacă dorim să mergem pe drumul nostru împreună cu Dumnezeu şi să trăim plăcut pentru El – atunci trebuie să părăsim profesia şi să rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă o cărare, pe care noi putem merge un drum spre gloria Sa.
El va face aceasta, preamărit să-I fie Numele! El nu lasă niciodată de ruşine un suflet care se încrede în El. Tot ce avem noi de făcut este să ne agăţăm de El cu toată hotărârea inimii, şi El va deschide drumul înaintea noastră. El ar putea să ni se pară îngust, zgrunțuros şi singuratic, însă datoria noastră simplă este să stăm înaintea lui Dumnezeu şi nici măcar pentru o oră să nu fim în legătură cu ceea ce este în contradicţie evidentă cu voia Lui revelată. O conştiinţă gingaşă, un ochi simplu şi o inimă supusă vor răspunde la unele întrebări, vor rezolva anumite probleme şi vor înlătura unele greutăţi din cale. Chiar şi roadele naturii dumnezeieşti, dacă le permitem să lucreze, ne vor ajuta în anumite situaţii de derută. „Lumina trupului este ochiul; când ochiul tău este curat, tot trupul tău este, de asemenea, plin de lumină” (Matei 6.22). Dacă inima noastră este caldă pentru Hristos şi bate pentru lucrarea Sa, pentru Numele Său, pentru slujirea lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt deschide sufletului comorile multiple ale revelaţiei dumnezeieşti şi revarsă un fluviu de lumină vie peste înţelegere, aşa că noi vedem înaintea noastră drumul slujirii tot aşa de clar ca soarele şi trebuie numai să păşim cu paşi hotărâţi pe el.
Noi nu avem voie să uităm nici măcar o clipă, că ne-am întors la Dumnezeu, ca să slujim lui Dumnezeu. Revelarea vieţii, pe care o posedăm, trebuie să ia permanent forma slujiri dedicate Dumnezeului viu şi adevărat. În starea noastră de oameni neîntorşi la Dumnezeu ne-am închinat la idoli şi am slujit la tot felul de pofte şi plăceri; acum dimpotrivă adorăm pe Dumnezeu în Duhul şi suntem chemaţi să-I slujim cu toate puterile. Noi ne-am întors la Dumnezeu, ca să găsim în El liniştea şi satisfacţia noastră deplină. Nu este nici măcar o singură chestiune în tot spectrul nevoilor de bază ale unei creaturi din timpul de acum şi din veşnicie, pe care noi nu le putem găsi în Dumnezeul nostru infinit de bun şi Tată al nostru. El a pus în Hristos, Fiul dragostei Sale, tot ce poate satisface dorinţele vieţii noi din noi. Este privilegiul nostru să avem pe Hristos locuind prin credinţă în inimile noastre şi să fim înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să putem pe deplin înţelege împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaştem dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fim umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3.17-19).
Întreaga viaţă o slujbă pentru Dumnezeu
Umpluţi, satisfăcuţi şi întăriţi în felul acesta suntem chemaţi să ne dedicăm cu duh, suflet şi trup lucrării lui Hristos şi să fim tari, nemişcaţi, tot timpul sporind în lucrarea Domnului. Noi nu ar trebui să avem altceva de făcut în lumea aceasta. Ce nu se poate face ca lucrare pentru Hristos ar trebui să fie total înlăturat. Aceasta face chestiunea deosebit de simplă. Este marele nostru privilegiu să facem totul în Numele Domnului şi spre onoarea lui Dumnezeu. Se vorbeşte uneori de o chemare lumească, în opoziţie cu chemarea sfântă. Însă noi nu credem că este corect să se facă o astfel de diferenţiere. Pavel a făcut corturi şi a înfiinţat adunări, dar în ambele a slujit Domnului Isus.
Tot ce face un creştin, trebuie să fie sfânt, deoarece este făcut ca o lucrare pentru Dumnezeu. Dacă ne-am gândi permanent la aceasta, atunci aceasta ne-ar face capabili, ca cele mai simple obligaţii ale vieţii noastre zilnice să le aducem în legătură cu Domnul Însuşi şi în felul acesta să acordăm o demnitate sfântă şi un interes sfânt tuturor lucrurilor pe care le facem de dimineaţa şi până noaptea. În loc să vedem în obligaţiile profesiei noastre un obstacol pentru părtăşia cu Dumnezeu, vom face din ele o ocazie pentru a aştepta instruirea şi călăuzirea Sa şi apoi să le împlinim într-un fel în care Numele Său sfânt va fi glorificat.
Slujire pentru Dumnezeu în exemplul unei servitoare
Slujirea lui Dumnezeu este în realitate o chestiune mult mai simplă decât noi gândim deseori. Ea nu constă în aceea, că noi facem fapte mari, care depăşesc limitele stabilite de Dumnezeu pentru cercul nostru de acţiune. Să luăm ca exemplu o servitoare. Cum poate ea să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat? Ea nu poate merge din casă în casă să facă vizite, ca să vestească unuia sau altuia Evanghelia. Cercul ei de acţiune este în casa stăpânului ei. Dacă ea ar începe să meargă de la o casă la alta, atunci ea ar neglija efectiv lucrarea încredinţată ei de Dumnezeu. Să ascultăm următoarele cuvinte ale apostolului:
- Tit 2.9,10: Îndeamnă-i pe robi să fie supuşi stăpânilor lor, să fie plăcuţi în toate, necontrazicând, nefurând, ci arătând toată buna credincioşie, ca în toate să împodobească învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor.
Vedem din aceasta că un slujitor prin ascultare, smerenie şi sinceritate poate să împodobească învăţătura lui Dumnezeu tot aşa de bine ca şi un evanghelist, care călătoreşte în toată lumea, ca să-şi împlinească misiunea lui înaltă şi sfântă.
Şi în continuare citim:
- Efeseni 6.5-8: Robilor, ascultaţi de stăpânii pământeşti, cu teamă şi tremur, în simplitatea inimii voastre, ca de Hristos, nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet, slujind cu bunăvoinţă ca Domnului, şi nu ca oamenilor, ştiind că orice bine va face fiecare, aceasta va primi de la Domnul, fie rob, fie liber.
Cât de plăcut sunt toate acestea! Ce câmp vast deschid aceste cuvinte pentru slujirea noastră! Dar unde se găseşte astăzi această simplitate a inimii? Unde este această teamă şi acest tremur? Unde este o slujire aşa de devotată? Cu regret foarte des descoperim mândrie, egoism, orgoliu şi interes personal. Cât de mult trebuie aceste lucruri să dezonoreze pe Domnul şi să întristeze pe Duhul Său Sfânt! Fie ca în sufletele noastre să se trezească un sentiment profund cu privire la ce se cuvine celor care sunt chemaţi să slujească Dumnezeului viu şi adevărat! Nu este pentru fiecare creştin adevărat o dovadă deosebită a harului lui Dumnezeu, că el poate să-I slujească şi să-L glorifice, chiar şi în obligaţiile obişnuite din casă? Dacă nu ar fi aşa, ce va fi din nouăzeci şi nouă de creştini dintr-o sută?
Am ales cazul unui slujitor obişnuit din casă, ca să ilustrăm această parte a realizării practice a adevărului care stă înaintea noastră. Nu este nespus de binecuvântat pentru noi să ştim că Dumnezeul nostru în harul Său Se coboară, ca să lege Numele Său şi gloria Sa cu cele mai de jos obligaţii pe care le avem în viaţa noastră obişnuită de familie? Aceasta acordă a tot ce noi facem, de dimineaţa şi până seara, un adevărat interes şi o însemnătate de neimaginat.
- Coloseni 3.23.24: Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; slujiţi Domnului Hristos.
În aceasta constă secretul întregii chestiuni. Nu este o lucrare pentru plată, ci o slujire pentru Domnul Isus Hristos şi o privire spre El, ca să primim răsplata moştenirii.
Fie ca el să fie mai mult practicat şi revelat între noi! Ce putere morală ar oferi aceasta întregii vieţi creştine! Ce răspuns triumfător ar fi la toate batjocurile şi rafinamentul excesiv al necredinţei! Ar avea mai multă putere decât zece mii de argumentări dintre cele mai inteligente. Nici o dovadă nu este aşa de tare şi concludentă ca viaţa serioasă, devotată, sfântă şi gata de a se sacrifica a unui creştin, şi o astfel de viaţă poate fi revelată printr-o persoană al cărei cerc de acţiune este limitat de patru pereţi ai unei bucătării.
(Este remarcabil că atât în Efeseni 6 cât şi în Coloseni 3 pasajele scrise slujitorilor sunt mult mai detaliate decât pasajele adresate tuturor celorlalte clase. În Tit 2 găsim numai slujitorii. Nu sunt indicaţii pentru soţi, pentru stăpâni şi pentru copii. Nu vrem să explicăm aceasta, dar nu putem să nu constatăm că este o realitate foarte interesantă; şi cu siguranţă ne învaţă ce loc deosebit în creştinătate a fost prevăzut pentru cineva care în zilele de început ale istoriei Bisericii a ocupat locul unui slujitor. Duhul Sfânt foloseşte multă osteneală să arate unei astfel de persoane cum ea se poate mişca într-un mediu de lucru aşa de ispititor. Lui i se arată cu multă dragoste că prin faptul că el îşi îndeplineşte obligaţiile, din punctul de vedere al lui Dumnezeu el poate împodobi învăţătura despre Dumnezeu Salvatorul şi face onoare Numelui lui Isus. Nimic nu poate întrece harul care străluceşte din aceasta.)
Nu este vorba despre ceea ce fac, ci despre felul cum fac
Însă viaţa practică a unui creştin adevărat furnizează nu numai răspunsul cel mai bun la batjocurile celui necredincios şi la reproşurile scepticului, ci iese în întâmpinare în mod larg afirmaţiilor celor care vor să aducă pe creştin sub Lege. Dacă ni se reproşează că noi nu stimulăm la fapte şi nu predicăm despre ele, atunci întrebăm simplu: Pentru ce să facem aceasta? Omul, care nu s-a întors la Dumnezeu, nu poate face nici o lucrare, în afară de „fapte rele” sau „fapte moarte”. Toate gândurile lui, cuvintele şi faptele lui merită chinul veşnic şi focul care nu se stinge niciodată. „Cei care sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.8). Ce scop ar avea să se vestească astfel de „lucrări”? Ele pot numai să-i ducă în rătăcire, să-i înşele şi să-i orbească şi îi trimite în iad cu minciuna în mâna lor dreaptă.
Trebuie să aibă loc adevărata întoarcere la Dumnezeu. Ea este de la început şi până la sfârşit o lucrare divină. Dar ce are de făcut cel care se întoarce la Dumnezeu? Cu siguranţă nu are nimic de lucrat, ca să obţină viaţa, căci el posedă viaţa veşnică ca dar liber al lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El nu are nimic de lucrat, ca să devină mântuit, căci el este deja mântuit pentru toată veşnicia. Pentru ce este el atunci chemat? „Ca să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat”. În ce, când şi unde? În toate lucrurile, în tot timpul şi în toate locurile. Cel întors la Dumnezeu nu are nimic altceva de făcut, decât să slujească lui Dumnezeu. Dacă face altceva, atunci se dovedeşte necredincios faţă de Domnul şi Stăpânul său, care l-a dotat, înainte ca El să-l cheme să slujească, cu viaţa, cu harul şi cu puterea, numai prin care se poate exercita slujirea.
Da, cititorul meu drag, creştinul este chemat să slujească. Să nu uităm niciodată aceasta. El are privilegiul să aducă trupul său ca pe o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta fiind slujirea sa înţeleaptă (Romani 12.1). Aceasta înlătură toate greutăţile, reduce la tăcere toate obiecţiile şi pune toate la locul potrivit. Nu este vorba de ceea ce fac eu, ci cum fac eu, nu de locul unde mă aflu, ci de felul cum mă comport. Creştinismul, aşa cum este el prezentat în Noul Testament, este expresia vieţii lui Hristos în cel credincios, este Hristos, prezentat prin puterea Duhului Sfânt în viaţa zilnică a creştinului. Tot ce stă în legătură cu creştinul, tot ce el spune şi face, întreaga lui viaţă practică, începând din dimineaţa zilei Domnului şi până sâmbătă noaptea, ar trebui să poarte amprenta şi duhul acestei fraze măreţe, cu care ne-am ocupat – „slujirii Dumnezeului viu şi adevărat”.
Fie ca tot mai mult să fie aşa! Fie ca toţi cei iubiţi de Domnul, indiferent unde se află, să fie cu adevărat înflăcăraţi de un entuziasm pentru Hristos mai serios, mai deplin şi din toată inima şi să caute să facă lucrarea Lui preţioasă.
Spre ce trebuie să ne convertim
Charles Henry Mackintosh
- Partea pozitivă a întoarcerii la Dumnezeu
- Aduşi la Dumnezeu
- Plinătate de binecuvântări cereşti
- Care este răspunsul tău la binecuvântarea lui Dumnezeu?
- Ce înseamnă binecuvântările pământeşti faţă de cele cereşti?
- Dacă nu ne încredem numai în Dumnezeu
- Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu?
- Izvoare de ajutor omeneşti
Partea pozitivă a întoarcerii la Dumnezeu
Ajungem acum la ceea ce putem numi partea pozitivă a unei adevărate întoarceri la Dumnezeu. Am văzut că este o întoarcere la Dumnezeu de la idoli, o întoarcere la Dumnezeu de la toate acele lucruri care stăpâneau inimile şi sentimentele noastre, de la deşertăciunile şi nebuniile, de la poftele şi plăcerile din care consta viaţa noastră în zilele de întuneric şi orbire. Este, aşa cum citim în Faptele apostolilor 26.18, o întoarcere la Dumnezeu de la întuneric şi de sub puterea satanei şi aşa cum spune apostolul în Galateni 1.4, o întoarcere la Dumnezeu din acest veac rău.
Dar o adevărată întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Aceasta este numai partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu. Fără îndoială este un har demn de admirat, să fi eliberat o dată pentru totdeauna de răutatea şi decăderea morală a vieţii noastre de odinioară, de sclavia îngrozitoare a dumnezeului şi stăpânitorului lumii acesteia, să fi scos dintr-o lume care zace în cel rău, eliberat de plăcerea faţă de păcat – de toate preferinţele josnice, care ne stăpâneau odinioară. Noi nu putem fi destul de mulţumitori pentru toate aspectele legate de această latură a întrebării.
Ddar repetăm încă o dată: adevărata întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Dar dacă am rupt-o cu lumea şi cu eul propriu, dacă am renunţat la plăcerile şi desfrâul nostru de odinioară, dacă noi, într-un cuvânt, am spus adio la tot ce alcătuia viaţa noastră în lumea aceasta, ce obţinem în locul tuturor acestor lucruri?
Aduşi la Dumnezeu
Capitolul nostru ne dă cu un cuvânt un răspuns clar, precis şi suficient la această întrebare: „V-aţi întors la Dumnezeu”.
Măreţ răspuns! Da, nespus de mare pentru toţi care au înţeles ceva din însemnătatea şi dimensiunea lui. Ce am primit eu pentru idolii mei de odinioară? Pe Dumnezeu. Pentru plăcerile deşarte şi păcătoase ale lumii acesteia? Pe Dumnezeu. Pentru bogăţiile, onoarea şi distincţiile ei? Pe Dumnezeu. Ce a primit fiul pierdut în locul zdrenţelor din ţara îndepărtată? Haina cea mai de preţ din casa tatălui. În locul roşcovelor, pe care le mâncau porcii? Viţelul îngrăşat. În locul slujbei josnice din ţara îndepărtată? Sărutările, inima şi masa tatălui.
Nu este aceasta un schimb minunat? Nu posedăm noi în cunoscuta, dar neschimbat de frumoasă istorisire despre fiul pierdut o prezentare potrivită şi insistentă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu? Ce schimbare, ce întoarcere desăvârşită descoperim în ea! Nici o limbă omenească nu poate descrie sentimentele care trebuie să fi copleşit pe cel întors înapoi, atunci când tatăl l-a strâns la inima lui şi i-a descoperit toată dragostea şi bunătatea lui. Zdrenţele, roşcovele, sclavia, lipsa, foamea, necazul, toate, absolut toate s-au sfârşit pentru totdeauna; şi în locul acestora a savurat bucuria de nespus de a fi în casa tatălui, în patrie, şi el a avut conştienţa fericită că toată bucuria solemnă, care îl înconjura, a fost provocată de întoarcerea sa, da, că ea a făcut fericit pe tatăl său, că el l-a primit înapoi.
Probabil cineva va vrea să reproşeze, că toate acestea sunt numai un tablou. Pe drept este aşa, dar ce prezintă acest tablou? El prezintă o realitate dumnezeiască, măreaţă; este un tablou a cea ce are loc la fiecare întoarcere la Dumnezeu, din momentul în care noi o privim din punctul de vedere ceresc. Întoarcerea la Dumnezeu nu este numai o simplă renunţare la lume cu toate deşertăciunile şi nebuniile ei. Desigur ea include şi acestea, dar este mult mai mult decât aceasta. Ea este o legătură cu Dumnezeu, o introducere în casa Tatălui, în familie; făcut – nu numai în vorbirea unei cărţi de ritualuri inutile, ci în puterea Duhului şi prin lucrarea puternică a Cuvântului – un copil al lui Dumnezeu, un mădular al lui Hristos şi un moştenitor al Împărăţiei.
Aceasta este adevărata întoarcere la Dumnezeu. Fie ca cititorul să înţeleagă pe deplin adevărul celor spuse! Fie ca el să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin decât cu marea realitate a acestei întoarceri la Dumnezeu din întuneric la lumină, de sub puterea lui satan şi a slujirii la idoli la Dumnezeu. Creştinul a fost adus acum aşa de realmente la Dumnezeu, ca şi cum el ar fi deja în cer. Aceasta ar putea apărea unora prea exagerat, dar este un adevăr binecuvântat. Apostolul Petru spune cu privire la acest punct: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă” – în cer, când vom muri? O, nu, ci: „la Dumnezeu” (1 Petru 3.18), acum, în timpul prezent. Tot aşa citim şi în Romani 5.10,11: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”
Aceasta este o bază minunată. Vorbirea omenească nu poate exprima tot ce se cuprinde în afirmaţia „întors” sau „adus la Dumnezeu”.
Domnul nostru demn de adorare aduce pe toţi, care cred în Numele Său, în prezenţa lui Dumnezeu, şi anume în propria Sa plăcere desăvârşită. El ne aduce în aceeaşi poziţie pe care o are El înaintea lui Dumnezeu.
Plinătate de binecuvântări cereşti
El ne uneşte cu Sine Însuşi şi ne face să avem parte de tot ce are El şi ce este El, desigur cu excepţia dumnezeirii Sale. Noi am fost făcuţi pe deplin una cu El.
- Ioan 14.19: Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.
Şi iarăşi:
- Ioan 14.27: Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
- Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.
- Ioan 15.15: Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut.
Aşa citim şi în acea rugăciune a Domnului din Ioan 17:
- Ioan 17.18-24: Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume; şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Şi nu cer numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.
O binecuvântare mai înaltă şi mai mare nu se poate imagina. Să fi făcut una pe deplin cu Fiul lui Dumnezeu, să ai parte de dragostea cu care El a fost iubit de Tatăl, să ai parte de pacea Sa, de bucuria Sa şi de gloria Sa, aceasta este caracterul cel mai înalt, măsura cea mai înaltă a binecuvântării cu care poate fi binecuvântată o creatură. Să fi salvat de groaza unei condamnări veşnice, curăţit, spălat, îndreptăţit; şi să fi introdus în tot ce a pierdut Adam şi să fi introdus cer având un caracter deosebit – aceasta ar fi deja un har demn de admirat, o bunătate şi o dragoste de nemăsurat. Dar să fi adus la Dumnezeu în toată favoarea singurului Său Fiu preaiubit, să fi strâns unit cu Fiul Său în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu şi odată să fi în slava Lui, aceasta este într-adevăr ceva ce numai inima lui Dumnezeu putea să gândească şi numai puterea Sa putea să realizeze.
Deci toate acestea sunt incluse în întoarcerea la Dumnezeu, despre care vorbim. Aşa de minunat este harul lui Dumnezeu, aşa de mare este dragostea, cu care El ne-a iubit, pe când eram încă morţi în păcatele şi greşelile noastre, vrăjmaşi în gândirea noastră prin fapte rele, când slujeam tuturor feluri de pofte şi plăceri, când eram slujitori la idoli, sclavi orbi ai lui satan şi copii ai mâniei şi umblam pe calea largă, care se sfârşeşte în condamnarea veşnică.
Dar cel mai mare dintre toate este faptul că atât Numele lui Dumnezeu este glorificat cât şi inima Sa se bucură să ne introducă pe acest loc al binecuvântărilor de negrăit, al dragostei şi slavei. Dragostea inimii Lui nu ar fi satisfăcută să ne dea un loc mai jos decât al Fiului Său. Apostolul putea să exclame cu privire la această bogăţie minunată a harului:
- Efeseni 1.3-7: Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său
Ce dragoste de nepătruns, ce plinătate de binecuvântare găsim aici! Este planul lui Dumnezeu să Se glorifice pe Sine Însuşi în veacurile de nesfârşit ale veşniciei prin căile şi acţiunile Sale cu noi. El vrea să arate înaintea întregului univers bogăţia nespus de mare a harului Său în bunătate faţă de noi în Hristos Isus. Iertarea şi îndreptăţirea noastră, eliberarea noastră deplină, faptul că suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, toate binecuvântările care ne-au fost dăruite în Hristos Isus, toate acestea vor sluji în veacurile viitoare la desfăşurarea slavei dumnezeieşti. Aşa cum am remarcat deja, nu ar fi suficient pentru cerinţele slavei lui Dumnezeu şi nu ar corespunde sentimentelor inimii Sale, dacă noi am ocupa un alt loc decât acela pe care îl are Fiul Său preaiubit.
Toate acestea sunt aşa de minunate, că aproape par de necrezut. Însă ele sunt demne de Dumnezeu şi este plăcerea Sa să acţioneze în felul acesta faţă de noi. Aceasta este suficient pentru noi. Desigur ar fi prea mare şi prea minunat, da, imposibil, dacă noi înşine ar trebui să le obţinem sau să le câştigăm, dar nu este prea mare pentru Dumnezeu, ca să ni le dăruiască. El acţionează cu noi potrivit cu dragostea inimii Lui şi pe baza demnităţii lui Hristos. Fiul pierdut ar putea să ceară să fie făcut un argat; dar aceasta era total imposibil. Nu ar fi corespuns sentimentelor inimii tatălui să-l aibă ca argat în casa sa. El trebuia să fie acolo ca fiu, sau să nu fie deloc acolo. Dacă ar fi vorba de meritele noastre, nu am putea avea pretenţia de a poseda un loc de argat, şi tot aşa de puţin ca fiu. Dar, Dumnezeu fie preamărit!, El nu acţionează după meritul nostru, ci potrivit cu dragostea care se revarsă a inimii Sale şi spre lauda slavei Numelui Său.
Aceasta este, deci, adevărata întoarcere la Dumnezeu. Noi am fost aduşi la Dumnezeu şi nimic mai puţin decât aceasta. Noi nu ne-am întors numai de la idolii noştri, de orice natură ar fi aceştia, ci noi am fost aduşi realmente în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, ca să ne găsim bucuria în El, să ne lăudăm cu El, să umblăm cu El, să ne găsim în El toate izvoarele noastre, să ne desfătăm din fântâna care nu seacă a dragostei Sale şi să găsim în El răspuns la toate nevoile şi problemele noastre, aşa că sufletele noastre sunt pentru totdeauna şi veşnic satisfăcute.
Care este răspunsul tău la binecuvântarea lui Dumnezeu?
Să ne reîntoarcem la idoli? Niciodată! Mai avem vreo dorinţă după lucrurile care ne preocupau odinioară? Dacă cunoaştem poziţia noastră şi practicăm partea noastră în Hristos, cu siguranţă nu le vom mai dori. Mai avea fiul pierdut vreo dorinţă după porci şi roşcovele lor, atunci când era în braţele tatălui, când a fost îmbrăcat cu haina cea mai bună şi şedea la masa tatălui? Este imposibil să credem aceasta. Nu ne putem imagina că de pe buzele lui a ieşit un singur oftat după ţara îndepărtată, atunci când se afla în acea casă minunată şi binecuvântată a dragostei.
Noi vorbim în concordanţă cu principiile divine. Cu regret sunt în zilele noastre aşa de mulţi care mărturisesc că s-au întors la Dumnezeu şi care un timp înaintează bine, după cum se pare, dar care apoi încep repede să se răcească tot mai mult, să obosească şi să devină nemulţumiţi. Lucrarea în inima lor nu era una reală. Ei nu au fost aduşi cu adevărat la Dumnezeu. Au renunţat un timp la idolii lor, dar nu au ajuns la Dumnezeu Însuşi. Ei nu au găsit niciodată în El partea care să satisfacă inimile lor, nu au cunoscut niciodată adevărata însemnătate a părtăşiei cu El, nu au gustat niciodată satisfacţia şi liniştea inimii în Hristos. De aceea sărmana inimă nesatisfăcută a început după un timp să dorească după lume; s-au întors înapoi şi au decăzut mult mai mult decât au fost vreodată în nebunia şi deşertăciunea lor.
Astfel de cazuri aduc foarte multă întristare şi descurajare. Ele aduc ocară mare Numelui lui Hristos şi deseori sunt un obstacol pentru sufletele care caută. Însă ele nu schimbă cu nimic adevărul; ele lasă neatinsă întrebarea cu privire la adevărata întoarcere la Dumnezeu. Un suflet întors cu adevărat la Dumnezeu nu este unul care s-a întors numai de la lumea actuală rea cu toate promisiunile şi pretenţiile ei, ci este unul care prin lucrarea preţioasă a Duhului Sfânt a fost călăuzit să găsească totul în Dumnezeul viu şi în Fiul Său Isus Hristos, tot ceea ce el vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie. O astfel de persoană a sfârşit-o cu lumea în chip dumnezeiesc. Ea a rupt-o cu ea pentru totdeauna. Ea a lăsat să i se deschidă ochii, aşa că ea poate vedea tot mai mult întreaga situaţie. Ea s-a judecat pe sine însăşi în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Ea a măsurat situaţia cu etalonul crucii lui Hristos. Ea a cântărit-o cu cântarul sfinţeniei şi i-a întors spatele pentru totdeauna, ca să găsească un ţel captivant şi dominant în Persoana acestui Unicul binecuvântat – care a fost pironit pe lemnul blestemat, pentru ca nu numai s-o elibereze de focul veşnic, ci şi de lumea actuală rea.
Ce înseamnă binecuvântările pământeşti faţă de cele cereşti?
Cu cât ne vom preocupa mai mult cu 1 Tesaloniceni 1.9, cu atât mai mult va trebui să admirăm profunzimea, plinătatea şi puterea acestui verset. Ce mult cuprind cuvintele: „întors de la idoli la Dumnezeu”! Înţelegem noi cu adevărat însemnătatea şi puterea lor deplină? Este un lucru minunat pentru suflet să fie adus la Dumnezeu – să-L cunoaştem ca locul nostru de refugiu în toate slăbiciunile şi nevoile noastre, ca izvor al bucuriei noastre, ca putere a noastră şi scut al nostru, ca Conducător şi Mângâietor al nostru, ca Cel ce este totul şi în toate pentru noi, să te sprijini cu totul de El şi să fi în totul dependent de El.
Cititorul meu drag, cunoaşte inima ta măreţia tuturor acestor lucruri? Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, un suflet care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci este privilegiul tău fericit să cunoşti aceste lucruri, şi să nu fi mulţumit fără ele. Nimic altceva nu poate face inima omenească mulţumită şi fericită, decât numai Dumnezeu. Lumea întreagă nu este în stare să satisfacă dorinţele inimii şi să liniştească poftele ei. Dacă am poseda toate bogăţiile şi toate comorile lumii şi dacă ne-ar sta la dispoziţie toate desfătările, pe care le poate oferi bogăţia, inima ar dori totuşi mai mult; ar rămâne permanent în urmă un gol trist, pe care nimic de pe pământ nu-l poate umple.
Să privim istoria lui Solomon. Să-l auzim ce ne împărtăşeşte din experienţa lui:
- Eclesiastul 1.12-2.11: Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra. Am vorbit cu inima mea, zicând: „Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă“. Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt. Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea. Am zis în inima mea: „Vino acum să te încerc cu bucurie: deci bucură-te de plăcere!“ Dar, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune. Am zis despre râs: „Nebunie!“ Şi despre bucurie: „Ce foloseşte aceasta?“ Am căutat în inima mea cum să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce îmi voi conduce inima cu înţelepciune, şi cum să stăpânesc nebunia, până voi vedea ce este bine pentru fiii oamenilor să facă sub ceruri în toate zilele vieţii lor. Mi-am făcut lucruri mari: mi-am construit case, mi-am plantat vii. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am plantat pomi în ele, de orice fel de rod. Mi-am făcut iazuri de apă, să ud cu ele pădurea unde cresc arborii. Am dobândit robi şi roabe şi am avut robi născuţi în casa mea; am avut de asemenea mari averi de cirezi şi turme, mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim. Mi-am adunat argint şi aur şi comori ca de împăraţi şi de provincii; mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor: o soţie şi ţiitoare. Şi am devenit mare şi i-am întrecut pe toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; totuşi înţelepciunea mea a rămas cu mine. Şi orice au dorit ochii mei nu le am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nici o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată truda mea. Apoi am privit la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la truda cu care m-am trudit ca să le fac; şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt şi nu am avut nici un folos sub soare.
Aceasta este sentinţa asupra tuturor surselor pământeşti, venită din gura unui om care a posedat tot ce poate oferi pământul; căruia i-a fost îngăduit să golească paharul bucuriilor omeneşti şi pământeşti. Ce au fost toate acestea? „Deşertăciune şi goană după vânt.” – „Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind” (Eclesiastul 1.8). Sărmana inimă omenească nu se poate sătura niciodată cu ceea ce pământul acesta îi poate da. Apele pământeşti nu pot linişti setea sufletului nemuritor. Lucrurile pământului acesta nu pot, chiar dacă ele ar fi nepieritoare, face cu adevărat fericiţi. „Totul este deşertăciune şi goană după vânt.”
Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, trebuie să cunoască adevărul acestor cuvinte. Omul ar putea acum să-şi închidă urechea înaintea acestora, ar putea să refuze să asculte de vocea care atenţionează a Duhului; el ar putea să-şi închipuie, că lumea aceasta îi poate oferi adevărata mângâiere şi adevărata fericire; el ar putea să alerge cu înflăcărare după bogăţiile ei, onoarea ei, decoraţiile ei şi plăcerile ei, dar el va trebui să facă experienţa, că nimic nu-l poate satisface, că totul este deşertăciune. Cât de îngrozitor însă, dacă el ajunge prea târziu la această cunoaştere, dacă el, asemenea omului bogat din pildă, îşi deschide ochii în chinurile focului veşnic! Cine ar putea descrie groaza unui suflet care se vede pentru veşnicie alungat dinaintea prezenţei lui Dumnezeu şi în întunericul cel mai de afară, în locul unde este plânsul, ţipetele şi scrâşnirea dinţilor? Chiar şi gândul la aceasta este îngrozitor. Ce va fi atunci realitatea? Ce va fi să te regăseşti cândva în chinurile schingiuitoare ale iadului, de partea cealaltă a prăpastiei de netrecut, unde niciodată nici măcar o singură rază de speranţă nu va străpunge întunericul dens, îngrozitor, al veşniciei?
Vai! Dacă oamenii s-ar gândi la timp la aceste lucruri îngrozitoare şi să fugă de mânia care va veni, înainte de a fi prea târziu! Însă dumnezeul lumii acesteia le-a orbit mintea, „ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4.4). El îi încătuşează cu lucrurile prezentului – afaceri, goana după câştig, plăceri, îngrijorări, pofte, cu tot ce este posibil, dar numai cu un lucru nu, cu care dacă sunt comparate toate lucrurile pământeşti, acestea nu sunt nimic pe cântar, decât numai praf.
Dacă nu ne încredem numai în Dumnezeu
Dar să revenim la subiectul nostru. Este dorinţa noastră fierbinte să punem pe inima cititorului creştin, să înţeleagă cât de deosebit de important este să-şi găsească în Dumnezeul cel viu toate sursele lui de ajutor. Noi ne-am îndepărtat numai pentru o clipă de la acest punct, ca să adresăm o atenţionare fiecărui om neîntors la Dumnezeu şi nepăsător, căruia îi cad în mână aceste rânduri. Noi îl rugăm cu toată stăruinţa, să se întoarcă la Dumnezeu. Pe cititorul creştin însă îl rugăm să caute o părtăşie mai profundă cu Dumnezeu, la care el s-a întors prin har. În timp ce scriem aceste pagini despre tema măreaţă a „întoarcerii la Dumnezeu”, avem două lucruri înaintea ochilor. Putem spune cu adevărat că dorim fierbinte să vedem suflete preţioase întoarse la Dumnezeu şi suflete întoarse la Dumnezeu bucuroase.
Simţim tot mai mult cât este de necesar, ca creştinii credincioşi să dovedească în viaţa lor zilnică, că au găsit în Dumnezeu liniştea desăvârşită pentru inima lor. Aceasta este foarte important în relaţiile cu lumea. Este un mare câştig, dacă prin har noi am fost făcuţi capabili să spunem lumii că noi suntem independenţi de ea; însă noi putem spune aceasta numai dacă suntem permanent conştienţi de ce avem în Dumnezeu. Aceasta oferă întregii noastre comportări o putere morală. Ne eliberează pe deplin de înclinaţia noastră să ne rezemăm pe sprijinitori omeneşti şi să ne găsim refugiu la izvoarele de ajutor omeneşti. În privinţa aceasta noi toţi ne putem acuza mai mult s-au mai puţin; cât de sigur aceasta conduce la dezamăgire pentru noi şi dezonorare pentru Dumnezeu.
Cât de mult suntem înclinaţi să căutăm la semenii noştri ajutor, sfat şi mângâiere, în loc să ne îndreptăm privirea exclusiv spre Dumnezeu! Aceasta este o mare greşeală din partea noastră. În principiu atunci uităm izvorul apei vii şi ne construim puţuri crăpate, care nu ţin apă (Ieremia 2.13). La ce ne mai putem atunci aştepta? Care va trebui să fie urmarea? Uscăciune şi secetă. Dumnezeul nostru va permite în marea Sa credincioşie, ca semenii noştri să ne părăsească, ca prin aceasta să ne arate cât de nebunesc este să te sprijini pe un braţ de carne.
Să ascultăm ce spune profetul despre această întrebare importantă cu privire la umblarea noastră practică:
- Ieremia 17.5-8: Aşa zice Domnul: „Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de D Şi va fi ca un tufiş în pustiu şi nu va vedea când va veni binele; ci va trăi în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi nelocuit. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod“.
Este deosebit de bine să te sprijini pe braţul Dumnezeului cel viu, în toate timpurile, în toate locurile şi în toate împrejurările să-ţi găseşti refugiu şi ajutor în El. El niciodată nu dezamăgeşte o inimă care se încrede în El. El nu ne va părăsi niciodată. Probabil că El consideră că este bine să ne lase să aşteptăm răspunsul la strigătul nostru; dar timpul, pe care îl petrecem în aşteptare, este un timp petrecut bine, şi când apoi vine răspunsul, inimile noastre se umplu de laudă şi mulţumire, şi noi suntem capabili să spunem: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei ce se tem de Tine, pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Psalmul 31.19).
Este un lucru minunat, să fi capabil, să te încrezi în Dumnezeu în faţa fiilor oamenilor şi să mărturiseşti a-tot-suficienţa Sa pentru toate nevoile noastre. Dar aceasta trebuie să fie o realitate, şi nu o simplă mărturisire. Nu are nici o valoare să vorbeşti de faptul că noi ne sprijinim pe Dumnezeu, dacă noi în acelaşi timp privim într-un fel sau altul la un sărman muritor, ca să primim ajutor de la el. Dar, vai! Cât de des ne înşelăm singuri în felul acesta! În timp ce vorbim limba încrederii în Dumnezeu, privim la un om şi îi facem cunoscut nevoile noastre. Ne înşelăm singuri şi dezonorăm pe Dumnezeu; şi sfârşitul este întotdeauna dezamăgirea şi ruşinarea feţei.
Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu?
Să ne gândim cu toată seriozitatea la aceste lucruri şi cu toată sinceritatea, dragul meu cititor creştin! Să căutăm să înţelegem adevărata însemnătate a acelor cuvinte importante „întors la Dumnezeu”! Ele conţin, dacă avem voie să spunem aşa, natura propriu-zisă a adevăratei fericiri şi sfinţenii. Dacă inima s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, ea a descoperit taina dumnezeiască a păcii, a linişti şi a satisfacerii desăvârşite; ea îşi găseşte totul în Dumnezeu.
Sunt eu într-o situaţie oarecare dificilă? Eu pot privi spre Dumnezeu, ca să fiu călăuzit de El. El a făgăduit să mă călăuzească cu privirea ochilor Săi. Şi ce Conducător desăvârşit este El!
Pot oamenii să-mi facă ceva mai bun? Cu siguranţă nu! El vede finalul de la început. El cunoaşte toate legăturile şi relaţiile mele. El este un Călăuzitor care nu înşeală. Înţelepciunea Lui nu poate niciodată duce în rătăcire, şi pe lângă aceasta El mă iubeşte în chip desăvârşit. Unde aş putea să găsesc un Conducător mai bun?
Sunt în necaz? Eu pot merge cu necazul meu la Dumnezeu. El este posesorul cerului şi al pământului. Comorile universului stau la dispoziţia Lui. El mă poate ajuta, dacă El consideră că este bine; şi dacă nu mă ajută, atunci întristarea va fi mult mai bună pentru mine, decât eliberarea din ea. „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.19). Nu este aceasta suficient?
Izvoare de ajutor omeneşti
De ce să caut ajutoare omeneşti? De ce să mă depărtez de un astfel de Dumnezeu şi să merg cu nevoile mele la o fiinţă omenească? Aceasta înseamnă de fapt să renunţ la terenul credinţei şi al unei vieţi de dependenţă de Dumnezeu. În sens strict este o dezonorare a Tatălui nostru.
Dacă cer ajutor de la un prieten, aceasta înseamnă totodată că spun, că Dumnezeu m-a dezamăgit. Este o înşelăciune la Tatăl meu iubit, care m-a primit cu trup, suflet şi duh, pentru ca să acţioneze pentru mine în timp şi veşnicie. Dumnezeu S-a obligat să poarte grijă de toate nevoile mele, oricât ar fi ele de mari, de numeroase, de diferite. „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”
Însă uneori auzim oameni spunând că Domnul le-a poruncit sau le-a pus pe inimă, să se adreseze la surse omeneşti. Aceasta este realmente foarte îndoielnic. Nicidecum nu este posibil ca Dumnezeul nostru să ne călăuzească vreodată să părăsim izvorul apelor vii şi să ne folosim de fântâni care nu ţin apă. Cuvântul Său este: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!” (Psalmul 50.15).
Desigur, Dumnezeu foloseşte creaturile Sale ca unelte, ca să ne ajute în vremuri de nevoie; dar aceasta este cu totul altceva. Apostolul putea spune: „Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Corinteni 7.6). Pavel aştepta mângâiere de la Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a trimis pe Tit, ca să-l mângâie. Dacă Pavel ar fi privit la Tit, cu siguranţă ar fi fost dezamăgit.
Aşa este întotdeauna. De aceea în toate greutăţile şi nevoile noastre ochii noştri ar trebui să fie îndreptaţi numai spre Dumnezeu. Noi ne-am întors de la idoli „la Dumnezeu”, şi El ar trebui să fie în toate împrejurările singurul nostru loc de refugiu. Noi ne putem adresa Lui pentru sfat, ajutor, călăuzire, compasiune, cu un cuvânt, pentru tot ce ne trebuie. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina” (Psalmul 62.5,6).
Dar probabil cineva ar putea întreba, nu ne va face această obişnuinţă, de a privi numai la Dumnezeu, să subapreciem canalele prin care El lasă harul să curgă spre noi? Tocmai opusul. Cum aş putea eu să subapreciez pe cineva, care tocmai a fost trimis de Dumnezeu la mine ca unealtă a Sa, ca să împlinească nevoile mele? Imposibil. Eu îl preţuiesc ca pe un canal, însă fără să mă îndrept spre el ca spre o sursă de ajutor. În aceasta constă toată diferenţa. Noi nu avem voie niciodată să uităm ce înseamnă adevărata întoarcere la Dumnezeu; noi am fost aduşi la Dumnezeu, şi este deosebit de sigur, că noi, dacă am fost aduşi la Dumnezeu, am venit la El ca să găsim în El o protecţie desăvârşită pentru ochii noştri, un ţel desăvârşit pentru inima noastră, o bogăţie desăvârşită pentru toate nevoile noastre, începând de la prima şi până la ultima nevoie. Un suflet cu adevărat întors la Dumnezeu s-a îndepărtat de la orice încredere în creaturi, în speranţe omeneşti şi aşteptări lumeşti, pentru ca tot ce el are nevoie să găsească în Dumnezeul viu şi adevărat – şi aceasta pentru totdeauna.
Necesitatea întoarcerii la Dumnezeu
Charles Henry Mackintosh
Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 1.1-10
1 Tesaloniceni 1.1-10: Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace. Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră. Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi. Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva; pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.
- Introducere
- Naşterea, educaţia şi religia niciodată nu înlocuiesc întoarcerea la Dumnezeu
- Întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu este dată la o parte
- Moartea vine inevitabil
- După moarte vine judecata
- Ia seama la pericol
- Întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea
- Fără întoarcere la Dumnezeu nu este intrare în Împărăţia cerurilor
- Comportarea fără cusur nu este întoarcere la Dumnezeu
- Sunt eu cu adevărat întors la Dumnezeu?
- Un întors la Dumnezeu
Introducere
Primul capitol al epistolei către Tesaloniceni ne oferă o descriere frumoasă şi exactă a ceea ce noi putem numi adevărata întoarcere la Dumnezeu. Propunem să studiem această descriere împreună cu cititorul. Cu siguranţă va fi un studiu interesant şi aducător de câştig. El va da un răspuns categoric şi clar la întrebarea din titlul acestui articol: „Ce este întoarcerea la Dumnezeu?”
Nicidecum nu este vorba de o temă fără importanţă. Este bine ca tocmai în zilele noastre să avem un răspuns divin la această întrebare. Auzim în zilele noastre tot felul de lucruri despre întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu; şi noi vom mulţumi lui Dumnezeu din toată inima pentru fiecare suflet întors cu adevărat la El.
Naşterea, educaţia şi religia niciodată nu înlocuiesc întoarcerea la Dumnezeu
Aproape că nu este nevoie să spunem, că noi credem în necesitatea absolută a unei întoarcerii la Dumnezeu lucrată divin. Oricine ar fi omul, iudeu sau grec, protestant sau catolic, oricare ar fi naţionalitatea lui, poziţia lui bisericească, oricare ar fi mărturisirea lui de credinţă şi orice conţinut ar avea ea: el trebuie să fie întors la Dumnezeu, altfel el se află pe calea largă spre condamnarea veşnică.
Nimeni nu este, în sensul dumnezeiesc al acestui cuvânt, din naştere un creştin şi nici nu poate fi educat spre a deveni un creştin. Este o greşeală fatală şi o înşelăciune a duşmanului de moarte al sufletelor, când cineva crede că este creştin prin naştere sau prin educare, sau prin botezul în apă, sau ar putea fi făcut creştin prin oarecare ceremonii religioase. Un om devine creştin numai prin aceea că el se întoarce la Dumnezeu într-un mod recunoscut de Dumnezeu. În ce constă această întoarcere la Dumnezeu vom vedea pe parcursul studiului nostru. Înainte de toate dorim să îndreptăm atenţia cititorului, fie el întors la Dumnezeu sau nu, spre necesitatea stringentă şi absolută a adevăratei întoarceri la Dumnezeu.
Întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu este dată la o parte
Aceasta nu poate fi trecută cu vederea. Nebunia cea mai mare, de care se poate face vinovată o fiinţă nemuritoare, care merge în întâmpinarea unei veşnicii fără sfârşit, constă în aceea că ea neglijează întrebarea serioasă cu privire la propria ei întoarcere la Dumnezeu şi caută s-o uite sau să diminueze importanţa ei. În comparaţie cu această temă deosebit de importantă toate celelalte au importanţă neînsemnată. Lucrurile măreţe, care preocupă gândurile omului şi solicită toate puterile lui, nu sunt nimic altceva decât puţin praf pe talerul cântarului, dacă sunt comparate cu întrebarea mare, importantă a întoarcerii sufletului la Dumnezeu. Toate speculaţiile vieţii de afaceri, toate metodele diferite de investiţii de capital, întrebarea captivantă a investiţiilor profitabile, toată alergătura vânătorilor de plăceri – teatru, concert, sala de bal, sala de biliard, masa de cărţi, paharul de zaruri, pista de concurs, districtul de vânătoare, cârciuma [remarca redacţiei: astăzi ar sta aici cinematograful, stadionul de fotbal, concerte, barul, concerte de muzică pop] – toate aceste lucruri nenumărate şi enorme, pe care le doreşte sărmana inimă nesatisfăcută şi de care ea se agaţă, toate acestea sunt ca norul de dimineaţă, ca spuma mării, asemenea fumului care se ridică din coşul de fum; trec şi nu lasă în urmă decât un gol pustiu în inima omului. Inima rămâne nemulţumită, sufletul nemântuit, deoarece nu s-a întors la Dumnezeu.
Moartea vine inevitabil
Şi ce urmează apoi? Da, ce urmează? O întrebare zguduitoare. Ce rămâne la sfârşitul tuturor acestor alergări, al acestei lupte după titluri şi onoare, al acestei lăcomii de bani şi de plăceri? Vai! Omul trebuie să întâmpine moartea. „Este rânduit omului să moară o singură dată” [Evrei 9.27] . În privinţa aceasta nu există nici o excepţie, nici o scăpare. Toate comorile universului nu sunt în stare să obţină amânarea pentru o clipă dinaintea acestui duşman nemilos. Nici cea mai mare îndemânare medicală, nici cea mai grijulie îngrijire din partea rudelor şi prietenilor iubitori, nici lacrimile lor, nici suspinele şi nici plângerile lor nu pot să amâne clipa îngrozitoare sau să-l facă pe împăratul groazei să-şi bage sabia îngrozitoare în teacă. Moartea nu poate fi înlăturată prin nici o artă a oamenilor. Trebuie să vină momentul în care toate legăturile, care sunt între inimă şi toate aspectele frumoase şi fascinante ale vieţii omeneşti, vor fi întrerupte. În mod nebunesc, iubite prieten, preocupările provocatoare, obiectele mult dorite, la toate trebuie să se renunţe. Mii de lumi nu pot împiedica lovitura. Morţii trebuie să-i priveşti în ochi. Aceasta este o taină îngrozitoare – un fapt enorm – o realitate cruntă. Ameninţător stă înainte fiecărui om neîntors la Dumnezeu de sub cer, fie el bărbat, femeie sau copil; şi este numai o întrebare de timp – ore, zile, luni sau ani – când trebuie depăşită linia de graniţă care desparte timpul cu toate absurdităţile lui goale, cu toate aspiraţiile lui sumbre, de veşnicia cu realitatea ei uimitoare.
După moarte vine judecata
Şi când vine moartea, ce se întâmplă atunci? Lasă Scriptura să răspundă. Nimic altceva nu poate da răspuns. Oamenii ar vrea să răspundă aşa cum corespunde imaginaţiilor lor deşarte. Omul vrea să ne convingă că după moarte vine nimicirea. Şi dacă vine moartea, ce se întâmplă atunci? Omul vrea cu plăcere să creadă, că după moarte are loc o nimicire totală, şi de aceea strigă: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!” [Isaia 22.13] Ce eforturi zadarnice, inutile! Un vis nebun al închipuirii omeneşti, care a fost orbită de dumnezeul lumii acesteia. Cum ar putea un suflet nemuritor să fie nimicit? În grădina Eden omul a intrat în posesiunea unui duh veşnic viu. „Omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2.7). Sufletul trebuie să trăiască veşnic. Fie întors la Dumnezeu, fie neîntors la Dumnezeu, el are veşnicia înaintea lui. Ce putere copleşitoare este gândul acesta! Nici o gândire omenească nu poate înţelege mărimea lui. Ea depăşeşte cu mult înţelegerea, dat nu depăşeşte credinţa.
Să luăm seama la glasul lui Dumnezeu. Ce învaţă Scriptura despre starea după moarte? Un singur rând din Sfânta Scriptură este absolut suficient să alunge zeci de mii de dovezi şi afirmaţii ale minţii omeneşti. Urmează după moarte o nimicire totală? Nu! „Omului îi este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” [Evrei 9.27]. Să luăm bine seama la aceste cuvinte „după aceea vine judecata”. Ele se referă însă numai la aceia care mor în păcatele lor, deci numai la cei necredincioşi. Pentru creştinul credincios judecata a fost îndepărtată pentru totdeauna, aşa după cum învaţă Scriptura în nenumărate locuri. Este important să se ţină seama de aceasta, deoarece oamenii îndrăznesc să afirme, că deoarece viaţa este numai în Hristos, toţi cei care nu sunt în Hristos vor fi nimiciţi.
Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbeşte aşa. Este o judecată după moarte. Şi care va fi urmarea acestei judecăţi? Iarăşi Scriptura este cea care ne informează în privinţa aceasta cu o vorbire pe cât de clară şi solemnă tot pe atât de insistentă: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea, Moartea şi Locuinţa Morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20.11-15)
Toate acestea sunt aşa de clare, cum nu se poate mai mult şi nu este nici un motiv de îndoială sau de nesiguranţă. Pentru toţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii, nu este nici o judecată. Însă aceia, ale căror nume nu se găsesc în cartea aceasta, vor fi judecaţi după faptele lor. Şi care este soarta lor? Nimicirea? O, nu, ci «iazul de foc», «chinul veşnic».
Toate acestea sunt aşa de clare, cum nu se poate exprima mai bine în cuvinte, şi nu oferă nici un prilej de îndoială sau nesiguranţă. Pentru toţi aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, nu este nicidecum judecată. Însă aceia, ale căror nume nu se vor găsi în această carte, vor fi judecaţi după faptele lor. Şi care este soarta lor? Nimicirea? O, nu, ci „iazul de foc”; şi aceasta pentru totdeauna şi veşnic.
Cât de îngrozitor este acest gând! Desigur ar trebui să facă pe orice suflet să se gândească serios cât de stringentă este întoarcerea lui la Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a scăpa de judecata viitoare. O persoană neîntoarsă la Dumnezeu, oricine ar fi ea, are înaintea ei moartea, judecata şi iazul de foc şi fiecare bătaie a inimii o aduce mai aproape de acea realitate îngrozitoare. Pe cât este de sigur că soarele va răsări mâine la o anumită oră, tot atât de sigur este că fiecare cititor al acestor rânduri mai devreme sau mai târziu va trece în veşnicie; şi dacă numele lui nu este scris în cartea vieţii, dacă nu s-a întors la Dumnezeu şi nu este în Hristos, cu toată certitudinea va fi judecat după faptele lui şi urmarea inevitabilă a acestei judecăţi va fi iazul, „iazul care arde cu foc şi pucioasă” [Apocalipsa 19.20], şi aceasta pe toată durata anilor nesfârşiţi ai veşniciei întunecate şi lipsită de mângâiere. Vai, monotonia îngrozitoare a veşniciei.
Ia seama la pericol
Probabil cititorul se va mira că zăbovim aşa de mult la această temă îngrozitoare. S-ar putea să se simtă ispitit să întrebe: „Va întoarce aceasta pe oameni la Dumnezeu?” Desigur, nu; poate însă să-i determine să recunoască, că este necesar, ca ei să se întoarcă la Dumnezeu. Ei poate conduce să vadă pericolul mare în care se află. Îi poate determina să vrea să fugă de mânia care va veni. De ce apostolul Pavel a îndreptat atenţia lui Felix la „mânia care va veni” [Faptele apostolilor 24.25]? Desigur ca să-l convingă să se întoarcă de pe căile lui rele şi să trăiască. De ce Domnul a prezentat aşa de des ascultătorilor Lui realitatea serioasă a veşniciei? De ce a vorbit El aşa de des despre viermele care nu moare, şi despre focul care nu se stinge [Marcu 9.44,46,48]? Fără îndoială, ca să trezească în ei sentimentul faţă de pericolul care îi ameninţa, şi să-i facă să-şi ia refugiu în singurul loc de scăpare.
Suntem noi mai înţelepţi decât El? Să ne dăm noi înapoi şi să nu prezentăm cititorilor, sau ascultătorilor noştri, cu toată seriozitatea aceleaşi adevăruri solemne? Să nu avem curajul, de teamă de a nu răni urechea unei lumi civilizate, să explicăm deschis şi tare, că toţi cei care mor neîntorşi la Dumnezeu vor sta odată, fără nici o excepţie, înaintea marelui Tron alb şi îşi vor avea locul în iazul de foc? Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! Noi strigăm fiecărui cititor al acestor rânduri, neîntors la Dumnezeu: acordă toată atenţia ta, neîmpărţită, celei mai importante întrebări referitoare la mântuirea sufletului tău! Nu te lăsa ademenit de nimic, ca s-o neglijezi! „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” [Matei 16.26]
Întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea
Iubite cititor, dacă nu eşti mântuit şi nu te-ai întors la Dumnezeu, atunci primeşte cu seriozitate sfatul nostru să te gândeşti la aceste lucruri şi să te întorci la Dumnezeu, să te laşi mântuit. Aceasta este singura cale pentru a fi părtaşi la Împărăţia Sa. Aceasta ne-o spune foarte clar Domnul nostru Isus Hristos; niciodată nu se va pierde vre-o iotă din afirmaţiile Lui sfinte. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui niciodată nu vor trece. Nici o putere de pe pământ şi din iad, a oamenilor şi a diavolului nu va putea vreodată să nimicească cuvintele Domnului nostru Isus Hristos. Pentru tine este una din aceste două posibilităţi: întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea.
Aşa stau lucrurile când suntem călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, am putea noi să atenţionăm mai serios, mai vehement, mai aspru un suflet neîntors la Dumnezeu, cu care suntem în contact, verbal sau în scris, cu privire la necesitatea de neînlocuit să scape de momentul mâniei care va veni? Ca el să caute refugiu la Salvatorul binecuvântat, care stă cu braţele deschise, ca să primească pe fiecare care vine; acest Salvator spune în harul Său minunat: „pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară” [Ioan 6.37].
Fără întoarcere la Dumnezeu nu este intrare în Împărăţia cerurilor
Deci întoarcerea la Dumnezeu este o necesitate absolută. În studiul anterior am încercat să prezentăm necesitatea absolută a întoarcerii la Dumnezeu, indiferent de situaţia fiecăruia. Pentru oricine, care se pleacă sub autoritatea sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu, nu există nici o greutate cu privire la acest punct. „Adevărat vă spun, dacă nu vă întoarceţi şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” [Matei 18.3].
Acest loc din Scriptură se referă în toată puterea lui morală la orice fiu şi la orice fiică a lui Adam cel decăzut. Nu există nici măcar o singură excepţie de la regulă între miile de milioane care populează pământul acesta. Fără întoarcere la Dumnezeu este imposibil să fie vorba de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu contează absolut deloc cine sau ce sunt eu. Dacă nu sunt întors la Dumnezeu, atunci mă aflu în „împărăţia întunericului”, sub puterea lui satan, în păcatele mele şi pe drumul spre iad.
Probabil sunt o persoană cu o morală ireproşabilă, cu renume nepătat, probabil un erudit profesor în teologie, un lucrător în via Domnului, un predicator, un diacon, un bătrân, un învăţător în şcoala duminicală, probabil fac multe lucrări de caritate, fac donaţii mari la toate fundaţiile religioase şi de caritate, sunt căutat şi onorat de toţi din cauza valorii mele personale şi a influenţei mele morale – pot fi toate acestea şi pot face toate acestea, şi totuşi să nu fiu întors la Dumnezeu şi drept urmare să fiu în afara Împărăţiei cerului, să fiu în împărăţia lui satan şi să mă aflu pe drumul care se sfârşeşte în iadul care arde cu foc şi pucioasă.
Comportarea fără cusur nu este întoarcere la Dumnezeu
Aceasta este însemnătatea simplă şi evidentă a cuvintelor Domnului din evanghelia după Matei 18.3. Nu există nici-o posibilitate să o ocoleşti. Cuvintele sunt aşa de clare ca o rază de soare. Nu putem să trecem peste ele. Ele apasă, în adevăratul sens al cuvântului, cu mare seriozitate asupra oricărui suflet neîntors la Dumnezeu, de pe întreg pământul. „Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Cuvintele Domnului se îndreaptă cu toată puterea spre cel mai stricat beţiv, care se clatină pe stradă, ca şi spre adeptul cumpătării, care nu este întors la Dumnezeu, care se laudă cu abstinenţa lui şi se bate în piept, că atâtea şi atâtea luni şi ani s-a reţinut total de la consumul de băuturi ameţitoare. Amândoi sunt în aceeaşi măsură în afara Împărăţiei cerurilor, amândoi sunt în păcatele lor, amândoi sunt pe drumul spre condamnarea veşnică.
Probabil unul a trecut de la abuz la cumpătare, şi aceasta este cu siguranţă un lucru mare în ceea ce priveşte aspectul moral şi social, dar trecerea de la abuz la cumpătare nu este întoarcere la Dumnezeu. Nu este întoarcere din întuneric la lumină, nu este intrare în Împărăţia Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Este numai o singură diferenţă între cei doi, şi anume că antialcoolicul se bazează pe abstinenţa lui, se bate în piept lăudându-se cu corectitudinea lui morală şi prin aceasta se înşală cu gândul lipsit de sens, că la el totul ar fi corect, ceea ce nu corespunde realităţii. Beţivul este în mod evident şi neîndoielnic greşit. Oricine ştie că un beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; dar nici un antialcoolic neîntors la Dumnezeu. Amândoi stau în afara ei.
Întoarcerea la Dumnezeu este absolut necesară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt; şi aceasta este valabil pentru toate clasele, stările sociale şi straturile societăţii omeneşti. Cu privire la această întrebare mare nu este nici o diferenţă. Este valabil pentru toţi, oricare ar fi caracterul lui exterior sau statutul social – „Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”
Sunt eu cu adevărat întors la Dumnezeu?
Cât de deosebit de importantă este de aceea pentru fiecare om întrebarea: „M-am întors eu la Dumnezeu?” Nici un om nu este capabil să exprime gravitatea solemnă a acestei întrebări. Şi cu toate acestea mii de oameni, da, chiar milioane, lasă să treacă săptămână după săptămână, an după an, fără să se gândească măcar o singură dată serios să rezolve această întrebare. Nu trădează aceasta gradul cel mai înalt de indiferenţă? Dacă un om nu s-ar interesa de treburile lui pământeşti şi ar lăsa afacerile lui să se degradeze în mare dezordine, atunci cu siguranţă l-am învinui de nepăsare şi delăsare gravă, dar ce sunt cele mai importante treburi temporale în comparaţie cu mântuirea veşnică şi interesele sufletului nemuritor? Dar ce sunt interesele temporale cele mai urgente şi mai importante comparate cu mântuirea sufletului? Toate interesele timpului sunt ca pleava de pe aria din timpul verii, dacă ele sunt comparate cu interesele sufletului nemuritor – marea realitate a veşniciei.
Drept urmare este pentru fiecare cea mai mare măsură de lipsă de înţelepciune să laşi să treacă o singură oră fără să ai siguranţa clară şi tare, că eşti cu adevărat întors la Dumnezeu.
Un întors la Dumnezeu
Un suflet întors la Dumnezeu a trecut linia de demarcare, care desparte pe cei mântuiţi de cei pierduţi, pe copiii luminii de copiii întunericului, Biserica lui Dumnezeu de veacul acesta rău. Cel întors la Dumnezeu are moartea şi judecata înapoia sa şi gloria înaintea sa. El este aşa de deplin sigur, că va fi în cer cândva, ca şi cum el s-ar găsi deja acum acolo; da, în duh el este deja acolo. El are un drept incontestabil la aceasta. El cunoaşte pe Hristos ca Mântuitor al său, pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten al său, pe Duhul Sfânt ca Mângâietor al său, Conducător şi Învăţător, şi cerul ca patrie a sa minunată şi fericită. Cine este în stare să descrie plinătatea binecuvântării de a fi întors la Dumnezeu! „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă [celor credincioşi] însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” [1 Corinteni 2.9-10].
Tradus de la: Was ist Bekehrung? (1)
Titlul original: „Was ist Bekehrung?”
din Botschafter des Heils in Christo, 1880, pag. 189-196
Completări după originalul „Conversion: What is it?”
din Miscellaneous Writings, Vol. 3
Traducere: Ion Simionescu
Ce nu este întoarcerea la Dumnezeu
Charles Henry Mackintosh
Să devii religios?
Să cercetăm acum, după ce am dovedit necesitatea întoarcerii la Dumnezeu, ce este întoarcerea la Dumnezeu. Este realmente important pentru noi să fim învăţaţi în chip dumnezeiesc în privinţa aceasta. Numeroase rătăciri domină cu privire la această temă şi s-au spus şi s-au scris multe lucruri greşite în privinţa aceasta. Tocmai din cauza importanţei deosebit de mari a acestei teme a fost străduinţa permanentă a marelui duşman al sufletelor să încurce pe om în toate felurile posibile în rătăciri. Dacă nu-i reuşeşte să-l facă total indiferent şi fără griji cu privire la întoarcerea la Dumnezeu, atunci încearcă să-i orbească ochii şi să ascundă faţă de el caracterul adevărat al întoarcerii la Dumnezeu. Dacă de exemplu cineva într-un fel sau altul ajunge să aibă sentimentul deşertăciunii totale şi al neîndestulării plăcerilor lumeşti şi recunoaşte necesitatea stringentă a schimbării vieţii lui, atunci înşelătorul de moarte va încerca în mod obişnuit să-l convingă pe un astfel de om să devină religios, să se preocupe cu rânduielile, prescripţiile şi ceremoniile, să renunţe la baluri, teatru, concerte, beţii şi jocuri, pe scurt, la orice formă de goană după distracţii şi să se străduiască să ducă o viaţă evlavioasă, onorabilă, să respecte cu stricteţe prescripţiile religioase, să citească Biblia, să dea de pomană şi să facă donaţii de sprijinire a marilor instituţii religioase şi de caritate ale ţării.
Dar aceasta nu este adevărata întoarcere la Dumnezeu. Cineva poate face toate acestea, şi cu toate acestea să fie total neîntors la Dumnezeu. Un religios zelos, a cărui viaţă întreagă constă din veghere, post, rugăciuni, trai ascetic şi fapte bune, poate pe deplin să nu fie întors la Dumnezeu şi să fie tot aşa de departe de Împărăţia lui Dumnezeu ca şi omul de petreceri, uşuratic, nechibzuit, care trăieşte numai în chefuri. Fără îndoială aceste două caractere sunt total diferite unul de altul, diferenţa însă nu ar putea fi mai mare. Dar cu toate acestea amândoi nu sunt întorşi la Dumnezeu, amândoi stau în afara cercului binecuvântat al mântuiţilor lui Dumnezeu, amândoi se află încă în păcatele lor. Desigur unul se preocupă cu „fapte rele”, în timp ce celălalt se munceşte în „fapte moarte”; dar amândoi sunt fără Hristos, nu sunt mântuiţi, ci amândoi se află pe calea spre chinul veşnic, fără speranţă. Atât unul cât şi celălalt, dacă nu se întoarce cu adevărat, îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi pucioasă.
Schimbarea religiei?
Întoarcerea la Dumnezeu nu este nici trecerea de la un sistem religios la alt sistem religios. Cineva se poate despărţi de iudaism, de păgânism, de islam sau de catolicism şi să treacă la protestantism şi cu toate acestea să fie pe deplin neîntors la Dumnezeu. Fără îndoială, privit din punct de vedere social şi moral, este mult mai bine să fi un protestant decât un mahomedan; dar amândoi stau de la natură pe acelaşi fundament, amândoi nu sunt întorşi la Dumnezeu. Despre amândoi se poate spune că ei, dacă nu se întorc la Dumnezeu, nu pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu nu este legătura cu un sistem religios, oricât de drept-credincios ar fi acesta. Cineva poate fi membru al celei mai respectabile părtăşii creştine a creştinătăţii, şi cu toate acestea să fie un om nemântuit, neîntors la Dumnezeu, aflat pe drumul spre pierzarea veşnică.
O mărturisire de credinţă?
Aceasta este valabil şi despre mărturisirile de credinţă teologice. Cineva poate cunoaşte pe de rost toate acele aşa-numite articole de credinţă, el se poate declara de partea învăţăturii lui Luther, Calvin, Wesley sau a unui alt om şi cu toate acestea să fie neîntors la Dumnezeu şi mort în păcate şi fărădelegi şi pe drumul spre locul unde din cauza întunericului veşnic, îngrozitor niciodată nu va pătrunde vrei rază de speranţă.
Ce foloase are un sistem religios sau o mărturisire de credinţă teologică pentru un om care nu posedă nici o urmă a vieţii dumnezeieşti? Sistemele şi crezurile nu pot nici să învieze, nici să salveze şi nici să dea viaţa veşnică. Poţi depune eforturi an după an în tot felul de lucrări creştine şi cu toate acestea să sfârşeşti acolo unde ai început – în monotonia lipsită de mângâiere a faptelor moarte. Ce valoare au toate acestea? Care este sfârşitul tuturor acestor eforturi fără odihnă şi fără pauză? Este moartea şi o veşnicie întunecată, îngrozitoare. Ce valoare au toate acestea? Care este sfârşitul tuturor acestora? Moartea! Da, şi după aceea? Aceasta este întrebarea. Să dea Dumnezeu ca importanţa şi gravitatea acestei întrebări să fie mai mult înţeleasă corect, şi înainte de toate lucrurile. Însă cu regret este aşa, că creştinismul însuşi, în toată prezentarea lui, este primit numai ca sistem de credinţă religios.
Predicator al Evangheliei şi totuşi pierdut?
Este chiar posibil, ca un om să aibă cunoştinţă de planurile minunate ale harului lui Dumnezeu, de mântuirea prin credinţă, de îndreptăţirea fără fapte, ca el să mărturisească, că el crede în aceste lucruri şi se bucură de ele, da, că el apără prin cuvânt şi scriere învăţătura creştină şi este un predicator elocvent al Evangheliei. Toate acestea sunt posibile, şi cu toate acestea persoana să fie total neîntoarsă la Dumnezeu, moartă în păcate şi greşeli şi împietrită. Ea se poate înşela şi distruge singură cu familiarizarea ei cu principiile de bază cele mai de preţ ale adevărului curat, dar care niciodată nu a ajuns mai adânc de nivelul înţelegerii, niciodată nu a ajuns la conştiinţa lui, nu a atins niciodată inima lui şi nu a mântuit sufletul lui.
Acesta este cel mai înspăimântător caz dintre toate. Nimic nu poate fi mai îngrozitor, mai teribil decât starea unui om care simulează că el crede Evanghelia lui Dumnezeu, se bucură de ea, da, chiar o predică şi învaţă pe alţii adevărurile cele mai mari specifice creştinătăţii şi cu toate acestea este total neîntors la Dumnezeu, nu este răscumpărat şi se află pe drumul său spre o veşnicie de chinuri de nespus – chinuri care fără discuţii vor fi intensificate până la extrem prin amintirea că odinioară el a simulat că el crede şi chiar a predicat mesajele cele mai minunate, pe care urechea muritoare le-a auzit vreodată.
Iubite cititor, oricine ai fi, te rugăm insistent, să-ţi îndrepţi atenţia spre aceste lucruri. Nu te odihni nici măcar un ceas, până nu eşti sigur de întoarcerea ta la Dumnezeu reală şi neîndoielnică.
Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (3)
Adevărata întoarcere la Dumnezeu
Charles Henry Mackintosh
Unele întoarceri la Dumnezeu nu sunt reale
Până aici am văzut necesitatea inevitabilă, absolută a întoarcerii la Dumnezeu şi într-o oarecare măsură să arătăm ce nu este întoarcerea la Dumnezeu; acum trebuie să descoperim ce este ea. Pentru aceasta trebuie să rămânem aproape la învăţătura adevărată a Sfintei Scripturi. Noi nu putem accepta nici mai puţin nici mai mult decât este ea.
Este foarte de temut că multe din cele care în timpul nostru sunt numite întoarceri la Dumnezeu nicidecum nu sunt întoarceri la Dumnezeu. În public sunt prezentate şi acolo se vorbeşte de multe cazuri de întoarcere la Dumnezeu care la un test pe baza Cuvântului lui Dumnezeu nu pot fi dovedite a fi reale. Mulţi simulează că sunt întorşi la Dumnezeu şi sunt recunoscuţi ca atare, însă dovedesc că sunt numai ascultători cu teren al inimii pietros. Nu este o pătrundere adâncă în lucrarea spirituală a inimii, nici un efect real al adevărului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, nici o rupere completă cu lumea. S-ar putea ca simţămintele să fie marcate de influenţe omeneşti şi anumite păreri evanghelistice iau gândurile în stăpânire.; însă eul nu este judecat; este o agăţare strânsă de pământ şi natură, o lipsă a pătrunderii profunde a seriozităţii şi realităţii sincere, care sunt aşa de specifice întoarcerilor la Dumnezeu prezentate în Noul Testament şi pe care le putem constat pretutindeni acolo unde întoarcerea la Dumnezeu este o lucrare dumnezeiască.
Vrem să vedem neapărat rezultate la evanghelizările noastre?
Nu încercăm aici să analizăm fiecare caz superficial; ne referim numai la el, pentru ca toţi aceia care se ocupă cu lucrarea binecuvântată a evanghelizării să fie călăuziţi să se gândească la tema aceasta în lumina Scripturii şi să vadă în ce măsură lucrarea lor proprie are nevoie în anumite situaţii de corecturi sfinte. Este posibil să fie prea mult din fiinţa omenească în lucrarea noastră. Noi nu lăsăm Duhul lui Dumnezeu să lucreze. Ne lipseşte credinţa cu privire la puterea şi eficacitatea lucrării simple a lui Hristos. Este posibil să fie mult prea multe străduinţe să se lucreze la simţăminte, prea mult efect emoţional şi spectacular. Probabil în dorinţa de a obţine rezultate – o dorinţă care în sine însuşi poate fi corectă – suntem gata să recunoaştem multe cazuri ca întoarceri la Dumnezeu şi să le facem cunoscut, care cu regret sunt numai de scurtă durată.
Nici o enumerare a cazurilor noastre de întoarcere la Dumnezeu!
Toate aceste necesită atenţia noastră serioasă. Este de cea mai mare posibilă importanţă ca noi să permitem Duhului lui Dumnezeu să lucreze şi să dea la iveală roadele Duhului – ceea ce cu siguranţă El vrea. Tot ce face El este bine şi la timpul potrivit vor vorbi pentru sine. Nu este nici o necesitate să facem cunoscut public cazurile noastre de întoarcere la Dumnezeu. Tot ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc va străluci spre lauda Aceluia căruia I se cuvine toată lauda; atunci lucrătorul va avea bucuria lui profundă şi sfântă. El va vedea rezultatele lucrării lui şi se va gândi la ele adorând şi onorând plin de devotament la picioarele Stăpânului lui. Acesta este singurul loc sigur şi bucuros, ca să ne gândim la el.
Va diminua aceasta seriozitatea noastră? Dimpotrivă; seriozitatea noastră se va intensifica foarte mult. Vom deveni mai serioşi în implorări tainice înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciuni publice împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre.
Vom înţelege mai profund seriozitatea divină a lucrării şi slăbiciunea noastră totală. Vom preţui tot mai mult principiul binefăcător, că lucrarea de la început şi până la sfârşit trebuie să vină de la Dumnezeu. Aceasta ne va menţine la locul care ni se cuvine de drept, locul dependenţei depline de Dumnezeu, Acela care este Cel care face toate lucrările care se fac pe pământ. Cu privire la lucrarea măreaţă a întoarcerii la Dumnezeu vom sta înaintea tronului de har mai mult culcaţi cu faţa la pământ, atât în cămăruţele noastre cât şi în adunare. Şi atunci când apar snopii aurii şi strugurii copţi, când apar cazuri de întoarcere la Dumnezeu – cazuri, care vorbesc pentru ele însele şi poartă în sine scrisoarea de recomandare spre aceia care sunt capabili să le evalueze -, atunci inimile noastre vor fi umplute cu adevărat cu laudă pentru Dumnezeul oricărui har, care a făcut mare Numele Fiului Său Isus Hristos în mântuirea sufletelor preţioase.
Cu cât mai bine este aceasta, decât dacă inimile noastre se umflă de mândrie şi mulţumire de sine prin enumerarea cazurilor noastre de întoarcere la Dumnezeu. Este cu mult mai bine, mai sigur şi mai producător de bucurie să fii plecat în adorare înaintea tronului, decât să fi preamărit până la marginile pământului ca mare predicator şi evanghelist minunat. În evaluarea unui om cu adevărat spiritual aceasta este incomparabil mai bine. Demnitatea, veridicitatea şi seriozitatea lucrării va fi observată; amabilitatea, siguranţa morală şi utilitatea reală a lucrătorului se vor vedea, aşa cum onoarea lui Dumnezeu va fi asigurată şi păstrată.
Dar ce este întoarcerea la Dumnezeu?
Aud pe cititorul meu întrebând: Dar ce este întoarcerea la Dumnezeu? Să ne îndreptăm spre 1 Tesaloniceni 1, acolo vom găsi un răspuns complet la această întrebare. Scrisoarea începe cu cuvintele:
1 Tesaloniceni 1.1-4: Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace. Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.
Cum putea Pavel să ştie alegerea tesalonicenilor? Prin dovezile clare şi neîndoielnice date de ei în viaţa lor practică. Aceasta este singura cale pe care se poate recunoaşte alegerea unui om. „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost adusă la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi” (1 Tesaloniceni 1.5).
Solicitat prin puterea Duhului
Apostolul era în viaţa lui zilnică totodată expresia Evangheliei, pe care el o predica. El nu a cerut nimic de la ei. El nu le era o povară. El le-a vestit gratis Evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu şi, ca să poată face aceasta, a lucrat noaptea şi ziua cu mâinile lui proprii. El era în mijlocul lor ca o doică care îşi îngrijeşte cu drag copiii. El nu s-a lăudat cu cuvinte pline de mândrie cu sine însuşi sau cu slujba sa, cu puterea sa, cu darurile sale, cu predicile sale sau cu faptele sale mari. El era lucrătorul plin de dragoste, smerit, modest, serios şi devotat, a cărui lucrare vorbea în favoarea ei însăşi şi a cărui viaţă întreagă, al cărui duh întreg, al cărui fel de a fi, a cărui comportare şi ale cărui toate obiceiuri erau în concordanţă plăcută cu cuvintele sale.
Cât de necesar este pentru toţi slujitorii Domnului să se gândească la aceste lucruri! Putem fi siguri că superficialitatea lucrării este în mare parte rodul superficialităţii lucrătorului. Unde este puterea? Unde este arătarea Duhului Sfânt? Unde este „marea certitudine”? Nu este deseori în predicile noastre o lipsă mare a tuturor acestor lucruri? Probabil cineva are o elocvenţă cursivă, probabil el are o inteligenţă mare. Multe din vorbirea lui gâdilă urechile, au efect asupra fanteziei şi trezesc un interes de moment şi servesc ca hrană pentru curiozitatea simplă. Dar unde este ungerea sfântă, seriozitatea vie, veridicitatea profundă? Şi unde este expresia vie în viaţa noastră zilnică şi în toate deprinderile noastre? Fie ca Domnul să trezească tot mai mult inimile tuturor slujitorilor Săi! Cu siguranţă vom vedea rezultate mai frumoase ale lucrării lor.
S-ar putea însă să pară, că noi am vrea să facem lucrarea întoarcerii la Dumnezeu dependentă de lucrător. Departe de noi un astfel de gând! Lucrarea depinde exclusiv de Duhul Sfânt, aşa cum ne dovedeşte clar capitolul de faţă. În orice parte şi stadiu al lucrării trebuie ţinut cu tărie, că lucrarea „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu [se înfăptuieşte], zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4.6).
Cu toate acestea rămâne pentru noi o întrebare importantă, ce unelte foloseşte în mod obişnuit Duhul Sfânt. Care vase sunt „folositoare stăpânului casei” (2 Timotei 2.21)? Vase goale şi vase curăţite. Suntem noi astfel de vase? Ne-am golit noi de noi înşine? Ne-am vindecat noi de preocuparea regretabilă cu propriul eu? Suntem noi vase curăţite? Este lucrarea şi umblarea noastră curată? Dacă nu, cum poate Domnul să ne folosească în slujba Sa sfântă? Să medităm la toate aceste întrebări în prezenţa lui Dumnezeu! Fie ca Domnul să ne trezească pe toţi şi să ne facă astfel de vase, pe care El le poate folosi spre glorificarea Sa!
Rodul devine vizibil
Să revenim la capitolul nostru. În timp ce pe de o parte ni se arată caracterul lucrătorului adevărat, credincios, descoperim pe de altă parte lucrarea însăşi:
1 Tesaloniceni 1.5-8: Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi. Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva;
Aceasta era o lucrare reală, veritabilă. Ca să spunem aşa, purta confirmarea scrisă pe frunte. Aici nu era nimic nesigur, nimic nesatisfăcător, nimic care să fi provocat o reţinere cu privire la rostirea unei sentinţe referitoare la lucrare. Totul era clar, precis şi neîndoielnic. Toată lucrarea purta pecetea mâinii Maestrului şi ea trebuia să convingă orice inimă capabilă de a da o sentinţă. Lucrarea întoarcerii la Dumnezeu era realizată şi roadele întoarcerii la Dumnezeu se revărsau din plin. Mărturia s-a răspândit în lung şi în lat, aşa că lucrătorul nu avea nevoie să vorbească despre lucrarea lui. Nu era nici un motiv pentru el să socotească numărul întoarcerilor la Dumnezeu în Tesalonic şi să le prezinte public. Totul era autentic divin. Era o lucrare a Duhului lui Dumnezeu, în care nu putea fi nici o greşeală şi era de prisos să vorbeşti despre ea.
Apostolul le-a vestit Cuvântul în toată simplitatea, dar totodată în puterea Duhului Sfânt şi cu mare certitudine. În mărturia lui nu era nimic dubios sau nesigur. El predica ca unul care nu numai credea pe deplin ceea ce predica, ci şi înţelegea pe deplin. Nu era numai o redare elocventă a anumitor adevăruri cunoscute şi recunoscute sau o expunere seacă a unor dogme. Nu, era comunicarea vie a Evangheliei minunate a lui Dumnezeu, care venea dintr-o inimă ce simţea profund orice cuvânt, şi care ajungea la inimile care erau pregătite prin Duhul lui Dumnezeu pentru primirea Evangheliei.
Predica despre Isus Hristos
Lucrarea în Tesalonic nu a constat dintr-o simplă iritare a sentimentelor, ea era exclusiv o lucrare dumnezeiască profundă, temeinică. Apostolul Pavel a venit, aşa cum ni se spune în Faptele apostolilor 17, „în Tesalonic, unde era sinagoga a iudeilor. Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi, descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că «Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu»”, (Faptele apostolilor 17.1-3).
Ce simplu, să vesteşti pe Isus din Scripturi! Da, în aceasta consta marea taină a predicii lui Pavel! El vestea o Persoană vie cu putere vie, întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu viu; şi această predică a fost primită cu credinţă vie şi a dat naştere la roade divine în viaţa celor întorşi la Dumnezeu. Aceasta este predica, pe care Dumnezeu a hotărât-o şi pe care El o foloseşte. Ea nu este o prelegere de moralizare, nu este o discuţie religioasă, ci este predica despre Hristos prin Duhul Sfânt, care vorbeşte prin oameni, care ei înşişi stau sub puterea a ceea ce ei predică. Dumnezeu să ne dea mai mulţi lucrători de felul acesta!
Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (4)
De la ce trebuie noi să ne întoarcem
Charles Henry Mackintosh
1 Tesaloniceni 1.9,10: pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.
Ele ne oferă o explicaţie remarcabilă a adevăratei întoarceri la Dumnezeu. Ele arată foarte nimerit profunzimea, claritatea, plinătatea şi natura lucrării Duhului lui Dumnezeu în tesalonicenii întorşi la Dumnezeu. Acolo nu era nici o îndoială. Lucrarea se recomanda singură. Nu era o lucrare cu nesiguranţă. Nu era necesară o verificare atentă, pentru ca lucrarea să poată fi recunoscută. Era o lucrare neîndoielnică a lui Dumnezeu, ale cărei roade erau evidente pentru toţi.
Aici avem deci o descriere dumnezeiască a întoarcerii la Dumnezeu: pe scurt, dar cuprinzătoare şi completă. Tesalonicenii s-au întors de la idoli la Dumnezeu. Ei au rupt-o totalmente cu trecutul şi s-au întors o dată pentru totdeauna de la viaţa şi obiceiurile lor de odinioară şi au renunţat la toate acele lucruri, care odinioară au pus stăpânire pe inimile şi puterile lor. Aceşti tesaloniceni iubiţi au fost călăuziţi, ca în lumina adevărului dumnezeiesc să condamne toată viaţa lor de odinioară, şi nu numai s-o condamne, ci şi fără întârziere să renunţe la ea. Nu era o lucrare pe jumătate. Era o perioadă bine determinată din istoria lor, un punct mare de întoarcere în viaţa lor morală şi practică. Nu era o simplă schimbare de păreri, o acceptare de principii noi sau o schimbare a unora din concepţiile lor intelectuale. Era descoperirea serioasă, că tot felul lor de vieţuire de până atunci era o minciună mare, întunecoasă şi monstruoasă. Era convingerea veritabilă a inimii. Lumina dumnezeiască a luminat în inimile lor şi în puterea acestei lumini ei s-au judecat pe ei înşişi şi tot ce aparţinea istoriei lor din trecut. Era o renunţare totală la lume, care până atunci a pus stăpânire pe sentimentele inimii lor; nici o scânteie din ea nu trebuia cruţată..
Întoarcere la Dumnezeu nu prin lucrarea omului
Şi ce a dat naştere, am putea noi întreba, la această schimbare minunată? Simplu, Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost adus în sufletele lor prin puterea mare a Duhului Sfânt. Ne-am referit la relatarea inspirată a vizitei apostolului în Tesalonic. Ni se spune că „a stat de vorbă cu ei din Scripturi” (Faptele apostolilor 17.2). El s-a străduit să aducă sufletele lor în contact direct cu Cuvântul lui Dumnezeu viu şi veşnic. Nu exista necesitatea să lucreze la simţămintele şi la fantezia lor. Toate acestea au fost considerate fără valoare de către lucrătorul binecuvântat. El nu avea nici o încredere în ele. Siguranţa lui era în Cuvântul şi în Duhul lui Dumnezeu. El îi asigură pe tesaloniceni de această realitate într-un mod impresionant: „Pentru aceasta”, spune el, „mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, după ce aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, aţi primit nu un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este, în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2.13).
Tocmai aceasta am denumi-o punctul esenţial şi de bază. Cuvântul lui Dumnezeu, şi nimic altceva decât acesta, a dat naştere la tesaloniceni prin puterea Duhului Sfânt la acele rezultate mari, rezultate care au umplut inima plină de dragoste a apostolului cu mulţumire sinceră. El s-a bucurat că ei au fost aduşi nu în legătură cu el însuşi, ci cu Dumnezeul cel viu, şi anume prin intermediul Cuvântului Său. Aceasta este o bandă care nu se rupe; ea este aşa de tare şi neschimbabilă ca şi Cuvântul Însuşi. Cuvântul omului trece, ca şi omul însuşi, dar Cuvântul Domnului rămâne în veci. Apostolul, ca un lucrător credincios, a înţeles şi a simţit aceasta, şi de aceea preocuparea lui permanentă a fost ca sufletele să nu se sprijine şi să se bazeze în vreun fel oarecare pe el, ci pe Unul, al cărui mesager şi slujitor era el.
Să ascultăm ce spune corintenilor: „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.1-5).
Avem aici adevărata temelie spirituală – „taina lui Dumnezeu” – şi „în dovada Duhului” -: Cuvântul şi Duhul Sfânt. Nimic altceva nu are vreo valoare. Orice influenţă pur omenească, orice putere omenească şi rezultatele produse prin înţelepciunea şi energia omenească sunt total fără valoare – da, sunt chiar dăunătoare. Lucrătorul se umflă de mândrie prin rezultatele aparente ale lucrării sale, care sunt prezentate şi discutate public, în timp ce sufletele sărmane, asupra cărora se exercită aceste influenţe false, sunt înşelate şi sunt conduse într-o poziţie şi convingere total greşită. Cu un cuvânt: întreaga chestiune este catastrofală în toată dimensiunea ei.
Cu totul altfel este când Cuvântul lui Dumnezeu, în puterea Lui morală imensă, şi energia Duhului Sfânt se întâlnesc ca să lucreze la inimă şi la conştiinţă. Atunci vedem rezultate dumnezeieşti, aşa cum era în cazul tesalonicenilor. Atunci devine deosebit de clar, realmente şi fără nici o îndoială, cine este lucrătorul. Nu este Pavel sau Apolo sau Chifa, ci Dumnezeu Însuşi, a cărui lucrare se confirmă prin ea însăşi şi va rămâne pentru totdeauna; toată onoarea Numelui Lui sfânt! Apostolul nu avea nevoie să socotească şi să prezinte public rezultatele lucrării sale, sau mai bine spus ale lucrării lui Dumnezeu prin el. Ea vorbea pentru ea însăşi. Era dumnezeiască. Ea purta cu claritate de netăgăduit pecetea lui Dumnezeu şi aceasta era destul pentru Pavel; şi este suficient pentru orice lucrător fidel şi altruist.
Eliberat de slujirea la idoli
Apostolul Pavel, aşa cum tocmai am văzut, a vestit tesalonicenilor Cuvântul lui Dumnezeu cu putere vie, şi Duhul Sfânt a creat acces Cuvântului în inimile lor. El a căzut pe un teren bun, a dat rădăcini şi a adus rod însutit. Şi în ce a constat acesta?
1 Tesaloniceni 1.9: Pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu,
În acest singur cuvânt „idoli” este prezentată toată viaţa fiecărui om neîntors la Dumnezeu, care trăieşte pe pământ. Ca să fi un slujitor la idoli nu înseamnă numai să te pleci înaintea unei bucăţi de lemn sau de piatră. Toată mulţimea lucrurilor de nimic, care umplu şi domină inima omului, sunt idoli, şi oricine îşi leagă inima de aceste lucruri este un slujitor la idoli. Aşa spune mărturia clară, precisă a Sfintei Scripturi.
Idolul bani
Să ne gândim numai la păcatul dominant general „setea de câştig”. Ce nume îi dă apostolul inspirat? El îl numeşte „slujire la idoli”. Cât de multe sunt inimile, care sunt stăpânite de bani!
Cât de mulţi sunt cei care se pleacă în ţărână înaintea idolului de aur! Ce este setea de câştig? Este pe de o parte dorinţa de a avea cât mai mult, şi pe de altă parte este dragostea faţă de ceea ce ai. Noi o găsim în aceste două forme în Noul Testament. În limba greacă sunt cuvinte să le descrie pe ambele. Dar fie că este lăcomia de a aduna, sau lăcomia de a strânge (a îngrămădi), ambele sunt slujire la idoli.
Şi cu toate acestea noi putem diferenţia între ele aceste două stări în evoluţia lor exterioară. Lăcomia de bani, aceasta înseamnă dorinţa de a poseda cât mai mult, nu rareori este însoţită de solicitudinea şi bunăvoinţa de a dărui; iubirea de bani dimpotrivă este în mod obişnuit legată de dorinţa fierbinte de a acumula şi a îngrămădi. Este de exemplu un bărbat cu mare iscusinţă în afaceri. În mâinile lui pare totul să prospere. El este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, cu trup şi suflet comerciant. Singurul lui scop, singura lui ţintă, spre care năzuieşte, este să câştige bani, să adauge o mie la celelalte, să-şi extindă afacerile tot mai mult şi să facă un renume numelui său în lumea de afaceri. El trăieşte şi se mişcă numai în atmosfera comerţului.
Şi-a început cariera cu câţiva cenţi în buzunar şi acum este unul dintre cei dintâi de seama lui. El nu este un zgârcit. El este tot aşa de gata să împrăştie precum strânge. El trăieşte într-un lux risipitor, este deosebit de primitor de oaspeţi şi sprijină de bunăvoie toate asociaţiile publice, etc. El este onorat de toate clasele societăţii umane. Dar aspiraţia lui este îndreptată să primească mai mult. El este un bărbat lacom, un slujitor la idoli.
Realmente el dispreţuieşte pe sărmanul zgârcit, care îşi petrece nopţile aplecat asupra sacilor lui de bani, care „întreţine părtăşie deosebită cu aurul lui”, aşa cum a formulat poetul Robert Pollock; care îşi bucură inima şi ochii privind la strălucirea fascinantă a aurului şi totodată el şi familia lui renunţă la nevoile stringente ale vieţii; care preferă să umble în haine cârpite şi suferinţă, decât să dea un cent din comoara lui preţioasă; care iubeşte banul nu pentru că acesta îl face în stare să-şi împlinească toate dorinţele, ci din pricina banului însăşi; care iubeşte să adune, şi nu să dea, ci să îngrămădească; a cărui poftă dominantă este să moară într-o grămadă strălucitoare a nenorocirii – străduinţă umilitoare şi demnă de dispreţ! [Remarca redacţiei: astăzi ar fi acela care vrea să vadă cum conturile în bancă cresc şi imobilele se înmulţesc.]
Aparent aceste două persoane sunt foarte diferite între ele, şi cu toate acestea ele stau înaintea lui Dumnezeu pe acelaşi fundament, ele iubesc şi doresc acelaşi lucru, banul; amândouă sunt slujitori la idoli. [Cele două cuvinte greceşti, la care ne-am referit în text, sunt: pleonexia = dorinţa, de a primi mai mult; şi philarguria = iubirea de bani. Prima se întâlneşte în Coloseni 3.5: „lăcomia, care este idolatrie”; şi ea stă acolo în categoria îngrozitoare, împreună cu păcatele cele mai dezgustătoare, care colorează aspectele istoriei omului.] S-ar putea ca aceasta să pară aspru şi sever, dar este adevărul lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne plecăm înaintea autorităţii lui sfinte. Este foarte greu să convingi conştiinţa omului de păcatul lăcomiei, de păcatul pe care Duhul Sfânt îl numeşte slujire la idoli. Sunt mii de oameni care nici o clipă nu şi-ar bate capul să pună celui zgârcit acest păcat ca o povară, dar ei ar considera o mare nedreptate, dacă prima persoană descrisă ar fi învinuită de acest păcat.
Este una, să vezi acest păcat în alţii, dar este cu totul alta să-l judecăm în noi înşine. Fapt este, că numai lumina lui Dumnezeu luminând în sufletele noastre pătrunde în fiecare cămăruţă a existenţei noastre morale şi ne face capabili să descoperim în noi păcatul hidos al lăcomiei. Alergarea după câştig, dorinţa de a poseda tot mai mult, dorinţa nestăpânită de a înainta în lume şi de a realiza ceva, toate acestea sunt aşa de preţuite de oameni în general, că numai puţini sunt capabili să vadă că aceasta este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Inima omenească iubeşte şi onorează lucrurile care sunt în lume, da, ea se închină lor. Fiecare inimă are propriul ei idol. Idolul unuia este banul, al altuia este plăcerea, al altuia este onoarea şi puterea. Fiecare om neîntors la Dumnezeu este un slujitor la idoli; şi că nici măcar cel credincios nu stă în afara domeniului influenţelor idolatre o dovedeşte atenţionarea apostolului Ioan: „Copiilor, păziţi-vă de idoli” (1 Ioan 5.21)!
Cât de mare este diferenţa faţă de un om al lumii?
Cititorule, ne vei permite, ca înainte de a merge mai departe, să-ţi punem în întrebare simplă şi concretă? Eşti tu întors la Dumnezeu? Mărturiseşti tu, că te-ai întors la Dumnezeu? Îşi revendici tu numele de a fi creştin? Dacă da, te-ai întors tu de la idoli? Ai rupt-o tu cu adevărat cu lumea şi cu eul tău de odinioară? A cucerit Cuvântul lui Dumnezeu inima ta şi te-a făcut El să judeci toată viaţa ta trecută, indiferent dacă ea a fost o viaţă de veselie şi nebunie nechibzuită sau o viaţă preocupată cu câştigul de bani sau o viaţă cu povară îngrozitoare şi suferinţă îngrozitoare sau o viaţă de pură rutină religioasă – o religie fără Hristos, fără credinţă, fără valoare?
Spune, cum stau lucrurile? Fii temeinic şi serios. Fii sigur, că această întrebare nu este numai neapărat necesară, ci ea este şi o întrebare foarte serioasă. Nu putem ascunde de tine faptul că suntem dureros conştienţi, că lipsesc hotărâri veritabile. Noi nu ne-am îndepărtat suficient de hotărât şi clar de idoli. Sunt păstrate obiceiuri vechi; plăcerile de odinioară şi lucrurile de odinioară stăpânesc inima. Buna dispoziţie, felul de a fi, atmosfera pe care o prezentăm şi comportarea nu mărturisesc despre întoarcerea la Dumnezeu. Suntem foarte asemănători cu eul nostru vechi şi cu oamenii deschişi, lumeşti din jurul nostru.
Toate acestea sunt într-adevăr îngrozitoare. Ne temem că este un motiv trist de împiedicarea răspândirii Evangheliei şi al mântuirii sufletelor. Mărturia ajunge fără putere la urechile acelora cărora le vorbim, deoarece nu se vede că noi credem cu adevărat cele despre care vorbim. Apostolul nu ne-ar putea spune, ce a spus tesalonicenilor: „Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat … încât nu avem nevoie să vorbim ceva” (1 Tesaloniceni 1.8). În întoarcerea noastră la Dumnezeu este cuprinsă o nevoie după profunzime, putere şi reliefare. Schimbarea nu este suficient de vizibilă. Chiar şi acolo unde lucrarea este vizibilă este moliciune, slăbiciune şi nehotărâre, care cu adevărat este jalnică şi descurajatoare.
Semănați o roadă productivă pentru Rege – Paul Burdeț
Osea 10:12 – Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploaie mântuire.
“Semințele” vin în toate formele și dimensiunile. Ele vin în formă de încurajare la băiețelul care tocmai a pierdut un părinte. Ele vin în formă de speranță pentru persoana care se luptă cu dependența de alcool. Ele vin în formă de iubire a unei mâini întinse unui sărac. Și lista ar putea continua mult…
Este ușor să citești, să scrii, să predici, să îndemni în a face și a spune ceea ce trebuie, dar e total diferit de a trăi așa în fiecare zi. Alegerea are urmări. Și Pavel ne-a scris să nu ne înșelăm: vom secera ceea ce vom semăna.
Gândiți-vă la ucenicii care au mers după Isus. Gândiți-vă la Isus. Gândiți-vă la cum ar fi fost dacă: Isus nu ar fi înviat pe Lazăr din morți. Nu ar fi vindecat pe leproși. Nu ar fi dăruit vedere orbilor. Nu ar fi hrănit acei 5000. Gândiți-vă la toate semințele semănate în viețile atinse de aceste miracole…
Gândiți-vă și semănați. Semănați, dar nu oricum, semănați bine. Semănați potrivit cu neprihănirea lui Dumnezeu nu a fariseilor, și veți secera potrivit cu îndurarea lui Dumnezeu. Semănați bunătatea, nu răutatea și invidia, apoi stropiți-o cu focul dragostei și veți secera bunătatea și dragostea lui Dumnezeu. Plantați semințele păcii în locul amărăciunii și-a rușinii, apoi fertilizați-le cu răbdare și veți secera rodul fiecărei bătălii adevărate, pacea lui Dumnezeu. Semănați în Dumnezeu, nu în fire, și veți secera Raiul nu Iadul!
Desţeleniţi-vă un ogor nou. Nu lăsați spini de ură. Curățați-vă inimile și mințile înaintea Domnului. Postiți, rugați-vă, iertați, uitați. Udați cu lacrimi, arați cu iubire, discuiți cu bunătate şi semănați seminţele iubirii lui Dumnezeu. Aşteptați raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Departați-vă de rău, faceți binele. Căutați pacea, alergați dupa ea.
Semănați zi de zi. Semănați seminte de credință, speranță, dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, blândețe, înfrânare. Vizitați ogoare, domenii, frați, surori, copii, săraci, bolnavi, singuratici…
Semănați. Faceți câmpul, trupul, inima să fie o roadă productivă pentru Rege!
Paul Burdeț
Noaptea fatidică – Nicolae Geantă
Noaptea din joia mare a Săptămânii Patimilor, în care Hristos a fost prins şi judecat, e noaptea fatidică a omenirii. E noaptea în care s-au derulat cele mai mari nereguli de justiţie, politică, religie sau morală.
Prinderea Domnului şi ridicarea Sa de la rugăciune s-a făcut noaptea. Legea ebraică prevedea ca, în afară de cazul de flagrant, un demers de acest gen să aibă loc ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturor, tocmai pentru ca „nimic să nu se petreacă în ascuns”. Mai mult, arestarea Domnului s-a făcut fără nici un mandat legal!
Judecarea Lui Hristos, s-a făcut tot noaptea, şi pe ascuns. Dacă se considera că acuzatul a făptuit delicte susceptibile de pedeapsa cu moartea atunci, conform Legii mozaice, el trebuia judecat ziua şi în public!
Convocarea Sinedriului s-a făcut noaptea, fapt care era total interzis, conform legislaţiilor vremii. Convocarea s-a făcut de două ori, odată acasă la ex-marele preot Ana, care nu mai avea nici un drept să convoace o astfel de şedinţă, şi a doua oară la Caiafa, ginerele lui Ana „mare preot în anul acela”. Convocarea celui de-al doilea Sinedriu a constituit o altă încălcare a Torei, legea ebraică prevedea un anume interval de timp între prima şi a doua audienţă! Reuniunea membrilor Sinedriului era interzisă sub orice formă în perioada pascală!
Sinedriul nu avea voie să lovească un acuzat! Era obligat să protejeze orice persoană acuzată, şi dacă aceasta nu s-ar fi putut apăra, potrivit Talmudului, Sinedriul trebuia să găsească un apărător expert în Lege, care să apere acuzatul. Cu Hristos nu s-a procedat aşa!
De asemeni acuzatului trebuia să i se ofere prezumţia de nevinovăţie!
Conform Torei, condamnarea la moarte pentru un păcat capital, trebuia să se facă pe baza a minimum doi martori (un martor avea „valoarea” nici unui martor). În cazul Domnului Isus, au fost doi martori, însă declaraţiile lor nu au fost în concordanţă!
Hristos şi-a recunoscut „vina” (că este Mesia). Legea ebraică nu accepta mărturia unui acuzat în propria defavoare. O confesiune voluntară, fără martori, nu era suficientă pentru sentinţa de condamnare la moarte.
Marele preot Caiafa şi-a rupt hainele, act nepermis de Lege, deoarece ele purtau însemnări divine!
Verdictul nu putea fi emis de Sinedriu în aceeaşi zi. Pentru a emite o condamnare la moarte, conform Talmudului, Sinedriu avea nevoie de „o zi solară întreagă”. Acum au luat decizii noaptea!
Irod, deşi Împăratul iudeilor, nu a luat nici o hotărâre cu privire la condamnarea Lui Isus, trimiţându-l la Pilat, guvernatorul roman, care nu a găsit nici o vină de condamnare! Totuşi, de frica oamenilor a pus ca Fiul Omului să fie răstignit. Răstignit nevinovat! Nu Pilat, nu Irod, ci Sinedriul a hotărât ca Isus să moară. „După Legea noastră noi nu avem voie să omorâm pe nimeni”. Nu aveau voie să ucidă, dar doreau din toată inima să facă asta! Isus Hristos este singura persoană din lume care a fost condamnată nu pentru ceea ce a făcut ci pentru ceea ce a fost!
„Oricine face răul, urăște lumina, și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”, spunea apostolul iubirii.
Noaptea Îl judecă omenirea pe Isus. Paradoxal, În Cer nu va mai fi noapte! Siliți-vă să ajungeți acolo!
Nicolae Geantă
Gratis, dar mai valoros decât orice – Alexandru Fintoiu
Ne apropiem cu pași mari de sărbătoarea învierii Domnului. În lume se sărbătorește cu morți și răniți. E plină presa de știri macabre. Evenimentele citite de români constau mai mult în știri negre. Nu e de mirare că mare parte din ei sunt deprimați și îngrijorați de tot ce îi înconjoară.
Dacă deschizi un televizor sau un site de știri, te chinui să găsești ceva bun. Cât despre Hristos, eventual se mai trezește vreunul interesat de lucruri care să-l îndepărteze și pe el și pe alții, de adevăr. Uite așa, aproape că și pentru noi, Hristosul înviat devine ceva comun, cu care trăim că n-avem alte soluții.
Va trece Paștele pe lângă unii așa cum trec anii, pe nesimțite, eventual constatând că vine vara, încet… Toată lumea așteaptă un eveniment, ceva deosebit să se întâmple. Nu se pot bucura de el, că imediat așteaptă altceva și tot așa se duc anii constatând că nu s-au bucurat de nimic.
Dacă e vreunul mai răsărit printre ei, e prostit de iepuri și ouă. Citeam undeva că nu știu ce zeiță ar fi găsit iarna o pasăre pe moarte și, ca să o salveze a transformat-o în iepure, păstrându-și atributul de a oua. Așa ar fi apărut tradiția cu iepuri și ouă. Ce mai poți zice după o asemenea bazaconie? Nu mai vorbesc de anii lumină distanță de realitatea Sfintei Scripturi.
Unii îmbrățișează legendele pentru că un mit se vinde mai bine decât Hristos. Isus n-a fost popular decât când făcea minuni. Când spunea adevărul se simțeau deranjați. Dar Hristos nu vinde bine, El e gratis iar lumea nu îți oferă nimic degeaba.
Gratis dar mai valoros decât orice. El devine subiect de discuții, de certuri între creștini și confesiuni chiar și subiect de bătăi generale. Asta deoarece pentru unii oameni El nu e decât un subiect, un personaj, un oarecare, mai nou, auzeam într-o emisiune, o legendă.
Pentru tine ce este Hristos?
Alexandru Fintoiu
Prietene, sunt veacuri
Prietene, sunt veacuri de când un chip de fum a scris aceste lacrimi ce tu le cânţi acum, demult e iar ţărână condeiul ce le-a scris şi visul ce le-atinse demult e iarăşi vis! S-a reîntors în sine cuvântul liniştit ca raza iar în floare când fructul s-a-mplinit, ca norul iar în mare când rodul şi-a adus, – dar Harul şi Iubirea din ele n-au apus! Lumina şi Iubirea ţi-aduc acest mesaj răzbind prin Timp şi luptă cu neclintit curaj, tot ce-i din ele-n tine va tresări cântând şi-acelaşi duh va creşte şi-n tine-acelaşi gând. Deschide-ţi larg fereastra spre-aceste dragi grădini, cu-a suta primăvară ţi-aduc aceiaşi crini, aceleaşi raze calde şi-acelaşi cer deschis înveşnicite-n ele, din clipa când s-au scris. Priveşte-mi-le tainic şi-atinge-le pios că e sfântă şi eternă iubirea lui Hristos! Traian Dorz
Primăvara bisericii – Vladimir Pustan
Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care o poate face Biserica înaintea Mirelui ei este curajul de a evolua, spunea monseniorul Favreau.
Trăim într-o lume ce își schimbă chipul mereu și suntem obligați să avem idei inovatoare, pentru a ajunge să punem scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu în cutia poștală așezată pe spatele unui armăsar sălbatic.
Trebuie să trăiești prin credință adică să compui, ne învață unul care nu avea treabă cu biserica, Camus, și asta înseamnă că orice șablon e sinucidere sigură.
Suntem la sfârșit de Univers așa cum îl știm, în întunericul cel mai gros care a fost vreodată. Biserica nu trebuie să blesteme întunericul ci să aprindă o lumină și să o pună pe un vârf de munte.
Avem toate condițiile să putem împlini porunca lui Hristos, aceea de a merge în lume vorbind despre El, cum niciodată n-au fost. Sistem de comunicare facil și planetar, libertate, săracii sunt tot mai săraci, bogații tot mai nesiguri, tinerii tot mai în ceață, bătrânii tot mai eutanasiați.
Dar pentru a fi mai productivi trebuie să fim mai imaginativi. Se impune o rugăciune națională pentru minți deschise, inimi deschise, buzunare largi. Și apoi să ieșim în stradă. Oricum e primăvară…
V l a d i m i r _ P u s t a n
Diabetul sufletului – Nicolae Geantă
Ca limba unui bocanc stricat care nu-și mai găsește locul, așa e limba zvonistului de serviciu, care e mai abil la împrăștiat vitriol decât odicolon. Bârfitorul, căci de el este vorba, e încântat să relateze lucruri care-i plac despre persoane care nu-i plac! Can-can-ist de profesie, bârfitorul e facebook-ul diavolului: împrăștie tuturor știri cu interese oculte.
Bârfa – acest viol al intimității, este „mica istorie de alcov, intriga de culise, raza care penetrează dincolo de măștile politeții cotidiene”, spunea eseistul Christian Crăciun. E o obsesie față de imaginea celuilalt. Negativă. E judecata fără rost, care nu se scrie în cărți. Forța ireductibilă a oralității care se transformă rapid în mit. E „glonțul care ucide trei persoane deodată”, zicea Luigi Mițoi, pe cel bârfit, pe cel ce ascultă, dar și pe bârfitor! Când bârfim sufletul începe încet să moară.
În bârfă nu există demonstrații, ci doar axiome. Verdicte date de o curte supremă fără a accepta niciun drept de recurs. Bârfa nu deține tabu-uri. E folosită tot timpul pe ascuns, în „planul din spate”, în zona obscurului. E pikamer cu limbaj demolator. Dragostea zidește, dar bârfa dărâmă.
Prea multe bârfe se derulează în ultima vreme. Nu doar la colțuri, nu doar în cârciumi, nu doar pe lavițe în fața porții. Ci și-n biserici! Prea multe lecții de anatomie morală, prea multă expunere de ecorșee înnegresc Mireasa lui Hristos, decredibilizează păstorii, cântăreții, slujitorii! Mai mult, odată cu ei murdărește chipul lui Dumnezeu!
De ce bârfesc oamenii? De fraieri. Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, zice Solomon (Proverbe 11:12). Cine nu are minte se apucă să mintă. Dar mai poate practica sportul ăsta dacă e singur? Cine ascultă bârfe e mai vinovat decât cel ce bârfește, spune o maximă arabă. Bârfitorii nu ajung în cer!
Fugiți de bârfitori! Cei ce bârfesc pe alții la dumneavoastră, vă vor bârfi și pe dumneavoastră la ei! Dați spam bârfitorilor de pe Internet! Ei vor fi acolo atâta timp cât îi acceptați. Păstrați-vă mintea sănătoasă. Și hainele albe ale lui Hristos…
Știm, bârfa e o „prăjitură care alunecă până-n adâncul măruntaielor”, spune cartea Proverbelor (18:8). Atenție: dulciurile fac diabet!
Nicolae Geantă
Trăind într-o lume – Paul Burdeț
Trăind într-o lume oarecare, să nu uiți că tu ești o minune, iar singura viață pe care o ai e un dar prețios de la Dumnezeu! Cealaltă, e veșnică…
Trăind într-o lume superficială și plină de egoism, cu coate, picioare și aripi tăiate, tu să nu uiți că singura ta datorie este să treci prin ea trăind frumos. Să fii bun, sincer și credincios. Să iubești, să ierți, să uiți și să îmbrățișezi. E mult prea scumpă să o trăiești altfel. Gesturile frumoase ridică sufletul către cer.
Trăind într-o lume în care întunericul e din ce în ce mai mare, tu să fii pata albă de culoare. Păstrează-ți inima curată. Păstrează mereu în ea lumină, speranță și umple-o în fiecare clipă cu iubire. Nu lăsa gândurile bune să fie înlocuite. Fă-o pentru o lume mai bună…
Trăind într-o lume complicată, tu bucură-te că poți vedea răsăritul și nu mai complica tot ce este simplu. Dumnezeu are un scop pentru viața ta, un motiv pentru bătăliile tale și o răsplată pentru credința ta. Continuă să zâmbești.
Trăind într-o lume în care toate au un preț, nimic din ceea ce poți obține pe acest pământ nu trebuie să coste sufletul tău! Sufletul este aripa dăruită de Dumnezeu pentru a urca la El. Cu sufletul trebuie iubit Dumnezeu!
Paul Burdeț
Cum stai cu cerul? – Alexandru Fintoiu
Liviu Rebreanu spunea că iubirea nu e un târg, te iubesc dacă mă iubești, ci, zicea el, te iubesc pentru că te iubesc. Hristos a iubit lumea necondiționat. Dacă era să fie vreun troc, noi pierdeam.
M-am dus odată pe la cineva la țară. Omul avea un câine dezlegat care atât de mult s-a bucurat de musafiri încât nici măcar pâinea pe care a primit-o nu l-a făcut să se oprească. Uneori un câine se bucură mai mult decât un om. Alteori, atât cât poate și iubește mai mult…
Mă întreb de ce lipsește bucuria din viața noastră de creștini? Am uitat să iubim? Avem așteptări mari? Am pierdut din vedere cerul? Iată câteva motive, poate ne regăsim într-unul din ele, poate în toate…
Să iubești nu e ușor… Hristos ne-a spus că iubirea înseamnă sacrificiu, dăruire, nopți nedormite de grija altora. La mulți din noi înseamnă puțin. Unele soții nici măcar mirosul de primăvară din florile de-acasă nu-l mai simt. Ce ne-ar costa să iubim? Din timpul nostru, renunțarea la dorințele noastre. Dar cu iubirea celorlalți de lângă noi ce facem?
Așteptările nerealiste sunt iarăși un motiv al lipsei bucuriei. Trăim o viață de așteptare după o zi mai bună, un salariu mai mare, sănătate mai multă și uităm de ziua de azi. Nu putem trăi azi din cauza lui mâine. Asta pentru că încercăm să facem totul pentru lumea de aici. Ne place clipa. Dar e trecătoare ca și bucuria de ea…
Cerul… Ar trebui să fie scopul pentru care respirăm. În fiecare zi să zidim ceva pentru cer. Mă uitam într-o zi la chipul celor din biserică. Ce frumoși ne-a făcut Dumnezeu. Și totuși se citea o obișnuință înspăimântătoare, o încrâncenare care m-a speriat. Și nu era serviciu de înmormântare, o nu… Să fi murit Hristos? Da, dar a înviat! Atunci de ce nu ne bucurăm? Nu cumva pentru că uităm să vedem cerul dincolo de ziua de mâine?
Peste trei săptămâni vom cânta „Hristos a înviat din morți…” Atenție, cerul depinde de învierea Lui Hristos în noi!
Alexandru Fintoiu
2% pentru Fundația Cireșarii
Important de ştiut! Nu e vorba de o donaţie, e suma pe care o datoraţi oricum statului, dar pe care aveţi dreptul să o direcţionaţi. Aceşti 2% din impozitul dumneavoastră pe venit pot ajunge la Fundaţia Cireşarii, dacă: descărcaţi formularul (click pentru descarcare) îl completaţi – datele de identificare ale Fundaţiei Cireşarii sunt scrise deja, dumneavoastră completaţi doar rubrica I. Date de identificare ale contribuabilului – semnătură contribuabil. – în partea dreaptă a semnăturii trebuie trecută data la care s-a completat formularul – la rubrica sumă nu trebuie completat, o vor calcula cei de la Direcţia Financiară îl trimiteţi Direcţiei Financiare din oraşul dumneavoastră – îl depuneţi personal la ghişeu – îl trimiteţi prin poştă la adresa Direcţiei Financiare din oraşul dumneavoastră Termenul limită pentru depunerea formularului este 25 mai 2015! Detalii suplimentare Ce înseamnă 2% pentru contribuabili? Prevederea 2% este un mecanism de transparenţă fiscală prin intermediul căruia contribuabilii persoane fizice pot să direcţioneze 2% din impozitul lor pe venit către o organizaţie neguvernamentală (asociaţie sau fundaţie). Puteţi astfel decide către cine merg (2%) din impozitele dumneavoastră! De ce e bine să folosiţi această prevedere? • Nu vă costă nimic! • Contribuiţi la eficientizarea cheltuirii banului public – deci al dumneavoastră! • Puteţi ajuta la rezolvarea unei probleme din comunitatea dvs. direcţionând 2% către o organizaţie care lucrează în acel domeniu. • Vă puteţi asigura că acei bani rămân în comunitatea dumneavoastră direcţionându-i către o organizaţie locală. • Puteţi ajuta oameni în nevoie direcţionând 2% către o organizaţie care lucrează pentru ei!
Fă-ți timp
În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci! Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând, fă-ți timp să poți cu mila să le alini trecând, fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis, fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis, fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor, fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor, fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi, fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi, fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni, fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini, fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios, fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Hristos, fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat, fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat, fă-ți timp de rugăciune, de post și meditări, fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări, fă-ți timp și-adună zilnic din toate câte-un pic, fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic! Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai, fă-ți timp… căci toate-acestea au pentru tine-un grai, fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți, fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț. Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi, comoara risipită a vieții n-o mai strângi! Traian Dorz
Vinovaţii fără vină – David Gabriel
Ioan 8:1-11
Îmbrăcaţi în reverende, cu mitrele pe cap şi cu bărbile sfătoase odihnindu-se pe piept, fariseii răspândeau în jurul lor un iz de sfinţenie. Umblau pe străzile Ierusalimului purtând într-o mână toiagul pastoral, iar în cealaltă piatra ispăşitoare pentru călcătorii de Lege. Se socoteau fără vină, iar pe toţi ceilalţi îi considerau vinovaţi.
Aşa se face că într-o dimineaţă, fariseii oripilaţi au pus mâna pe o femeie de moravuri uşoare şi au dus-o la Isus să o judece. Huiduită şi scuipată, cu mâinile adânc înfipte în părul ei, ,,vinovaţii fără vină cer să se facă lumină”.
L-au pus pe Isus într-o situaţie fără scăpare… Dacă spunea s-o ierte, călca Legea lui Moise. Or, El a venit să împlinească Legea, nu să o strice. Dacă zicea s-o mierlească, se puteau folosi de acest pretext pentru a-L acuza de uzurparea autorităţii Romei, care pe vremea aceea îşi rezerva jurisdicţia în cazuri de pedeapsă cu moartea. Un caz fără ieşire…
Fariseii au venit la Isus cu păcatele femeii, or la Isus nu poţi veni decât cu păcatele tale. Când toţi arătau cu degetele spre femeie, Isus arăta cu degetul spre ei spunându-le că cine este fără păcat, acela să arunce primul cu piatra. Toţi s-au simţit mustraţi în cuget, dar au plecat… le-a fost greu să accepte că sunt vinovaţi.
Cea mai mare tragedie nu este că eşti păcătos, toţi suntem. Marea tragedie este să nu recunoşti că eşti păcătos şi să-ţi ceri iertare.
Cei ce se socoteau fără vină au plecat de la Isus vinovaţi, iar cea socotită vinovată a plecat fără vină. Acum e rândul tău…
David Gabriel
Balena de serviciu – Vladimir Pustan
Iona 1:17–2:2 – „Domnul a trimis un peşte mare să înghită pe Iona şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi. Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peştelui şi a zis: „În strâmtorarea mea am chemat pe Domnul şi m-a ascultat; din mijlocul locuinţei morţilor am strigat şi mi-ai auzit glasul.”
Când a auzit Iona unde trebuia să meargă în misiune, s-a cutremurat. A crezut că n-a auzit bine. Ca şef de promoţie în şcoala proorocilor, avea reducere pe mijloacele de transport în comun. A cerut un bilet spre Tars, unde auzise că sunt nişte băi bune pentru reumatism. Să moară ninivenii! Soldaţii lor aveau încălţămintea din piele de evreu, iar oameni fără mâini şi ochi erau destui în Israel, semn că se întâlniseră cu canibalii din cetatea cea mare.
Barca l-a scuturat niţel, apoi somnul i-a fost tulburat definitiv. Prins cu mâţa în sac, foloseşte doar jumătate de bilet plătit şi sare în mare.
Ajunge în fundul mării până la temeliile munţilor şi de-acolo e pescuit de balenă. În burta balenei încropeşte un altar şi se roagă ars de sucul gastric al caşalotului. După ce termină rugăciunea, e scuipat pe mal, duhnind şi cu pielea în carouri.
Întrebat de împărat cu ce-a ajuns în Ninive, îi răspunde liniştit: „Cu balena de 11 şi un sfert”.
Povestea e simplă, decentă şi plină de învăţăminte, ca balena de suc gastric.
Oamenii trebuie iubiţi chiar dacă nu ne cad bine la stomac. Nici Iona n-a fost o încântare pentru stomacul obosit al chitului.
Păcatul din om trebuie urât, dar păcătosul trebuie iubit şi trebuie luptat pentru mântuirea lui.
De Dumnezeu trebuie să asculţi chiar şi atunci când ordinile Lui parcă nu prind sens. E prea deştept Dumnezeu ca să facă greşeli şi prea bun să îngăduie răul fără motiv.
Când te hotărăşti să-ţi iei bilet spre Tars, trebuie să iei în calcul şi balena cu suc cu tot. Dar mai înainte, trebuie să faci pe scafandrul în propriul gunoi. Dumnezeu a intenţionat să umbli pe mare ca Petru, nu să înoţi zglobiu pe fundul Gropii Marianelor.
Rugăciunea în odăiţă e mai confortabilă decât cea în burtă de peşte. Roagă-te când n-ai nevoie de atâtea oftaturi şi vai-uri. Pocăinţa e de preţ în barca liniştită, nu-n batiscaful zoologic. Când te duci în spital, mai repede pui Biblia în pungă decât vopselele de ochi, deşi până atunci mai mult ai folosit deruginolul cosmetic decât Scriptura.
N-am văzut pe nimeni, îndopat cu citostatice, să se mai frământe de oja de unghii.
Nu există loc prea departe de faţa lui Dumnezeu. Există paradise fiscale, există paradise juridice (pentru Grig Bivolaru a fost Suedia, pentru Mengele a fost America de Sud, loc de scăpare de furia evreiască), dar nu există loc pe planetă în care Dumnezeu să nu rupă uşa din ţâţâni şi să-ţi zică: „Apropo, ce zici că făceai aici?”
Să nu fii supărat pe balenă. Ea îşi face datoria şi la timp, şi bine. Poate purta numele unui spital, a unui şef ce te lasă fără serviciu, a unui vis destrămat, a unei iubiri neîmpărtăşite. Scopul nu-i să te distrugă, ci să te culeagă dintre papură şi să te trezească.
Nu vei sta nici o clipă peste termen în pântecele monstrului şi nici peste puterile tale nu va fi suferinţa. Recunoaşte de ce eşti acolo, laudă-L pe Dumnezeu pentru că-I mai pasă de tine, pune creaţia în mişcare şi încalcă legi pentru ca tu să te duci unde vrea El.
După o asemenea încercare, nu există garanţia că nu vei înnebuni iarăşi uitând experienţele trecute. Te va vrăji un vrej de curcubete şi atunci vei face cunoştinţă cu viermele de serviciu pentru că balena are tură liberă.
Învaţă deci, din greşelile lui Iona pentru că viaţa e prea scurtă ca să le faci tu pe toate.
V l a d i m i r _ P u s t a n
Liftul spre Dumnezeu nu este ca Scara Cerului visata de Iacov, ci este Iisuss, prin care ne urca in Sine, sa domnim in dreapta lui Dumnezeu, caci viata noastra este ascunsa cu Iisuss in Dumnezeu- Nicolae Geantă
(…) Viața creștină e o călătorie cu liftul. Alături de Hristos nu poate fi decât ascendență. Coborâșul nu vine din cer. Căci coborâșul nu are Dumnezeu.
Ne-am urcat cu toții în lift? A mai rămas cineva pe afară? Și ascensorul pleacă liniștit. „Dar un copil, zicea poetul Ioan Stratan, apasă cu cotul pe butonul oprit?” Da, liftul spre Dumnezeu poate fi oprit dintr-o copilărie. Un păcat prostesc. Ori o minte imatură… O bârfă mică, un țipăt la șef ori la soție, un sărut în afara căsătoriei, o lăudăroșenie a vieții, o poftă a ochilor. Ori a firii… O stângăcie, și ai rămas blocat.
Și ce vom face cu viața din lift? Disperați, încercăm să reparăm noi liftul din… lift! Utopie… Alții sar în hău… Unii așteaptă o minune. Salvarea însă nu vine decât de la Hristos. El e Mecanicul ce poate reporni liftul! Dar câți Îl mai cheamă?
Nicolae Geantă
Cu toată speranța înainte! – Sefora Geantă
Sătui de viaţa cotidiană, de monotonie şi facturi la gaze, de singurătate şi zile negre, ne retragem sub carapacea viselor şi începem a ne făuri o lume perfectă, în care trăim perfect şi totul e aşa cum vrem noi să fie. O lume în care nu există lacrimi, teme sau ceas deşteptător. O lume în care avem greutatea potrivită, suntem înconjuraţi doar de oamenii pe care îi dorim în preajma noastră şi ni se oferă iubire exact de la cine vrem să primim. O lume fără inimi frânte, fără familii dezbinate, fără datorii, fără ştirile de la ora 5, fără cerşetori, fără vene tăiate… O lume ideală… Şi în acelaşi timp ireală.
Omul se refugiază în lumea viselor atunci când nu e mulţumit de realitate. Dar asta nu înseamnă că lumea reală nu mai există. Sau că se va asemăna câtuşi de puţin cu utopia. Nu! Lumea aceasta rămâne la fel. Durerile nu dispar peste noapte. Lacrimile nu încetează să curgă. Oamenii încă mor. Soarele tot intră în nori. Dar asta nu înseamnă că nu mai există speranţă…
Pentru că e o diferenţă majoră între a visa şi a spera. Speranţa te ţine cu picioarele pe pământ şi cu ochii aţintiţi la cer. Ea e conştientă de realitatea crudă a vieţii, dar şi de faptul că există şansa ca într-o zi totul să se schimbe în bine. Speranţa e singura ancoră din lume care are abilitatea ca la momentul potrivit să se transforme în aripi de înger. Speranţa îţi cere aşteptare. Valoarea unui lucru creşte odată cu greutatea efortului depus pentru a-l obţine.
Visul este exact opusul. El nu numai că te detaşează de realitate şi te face să vieţuieşti într-o lume închipuită, cu capu-n nori, dar visul nu te lasă deloc să aştepţi. El vrea totul de-a gata. Rapid. Un fel de fast-food al sufletului. Visul e o altă mască a egoismului – te face să trăieşti doar pentru tine, doar ca să îţi fie ţie bine (uneori, dar foarte rar, visul e o formă de autoapărare). Visul e refugiul oamenilor care se iubesc prea mult pentru a-şi strica manichiura în greutăţile vieţii.
Toată viaţa aceasta, cu bucurii şi dureri, cu pierderi şi câştiguri, cu lecţii învăţate pe pielea noastră sau din greşeala altora, toate experienţele prin care trecem, au rolul de a ne şlefui, de a ne face puternici.
Suferinţa e o necesitate. Ea vine întotdeauna la timpul potrivit şi vine spre binele tău. Niciodată nu uita să mulţumeşti pentru suferinţa prin care treci. Doar ea te poate ajuta să te maturiezi, să înveţi, să ajungi omul care ai fost destinat să devii. Cineva spunea că o mare liniştită nu a născut niciodată un marinar experimentat. Doar furtuna l-a învăţat ce avea nevoie.
Suntem născuţi să fim învingători. Orice barieră e deja doborâtă, pentru că nu e încercare prin care să trecem şi pentru care să nu fi fost pregătită deja ieşirea din ea.
Oricum, şi suferinţa are un sfârşit. E limitată şi de scurtă durată.
Vă condamn la fericire!
Sefora Geantă
De ce nu stau tinerii în biserică – Alexandru Fintoiu
Există multe posibilități pentru care o biserică nu merge bine. În primul rând lipsa tinerilor. În multe biserici, a fi tânăr este echivalentul lui a sta degeaba. Acolo unde sunt mai puțini oameni, acolo unde slujește mereu fratele Gheorghe cu încă vreo doi sau trei frați cam de aceeași vârstă, acolo stagnarea este garantată.
Dacă ești tânăr acolo, pleci. Te duci în altă biserică unde poți să-L cinstești pe Dumnezeu prin pasiune și dedicare. Și să nu vrei și tot nu poți rămâne. Nu zic că cei care au o vârstă trebuie lăsați să doarmă, dar când este mai mult somn și obișnuință decât pasiune, renunți. Când e seară de tineret și o pui tot pe sora de optzeci de ani să cânte sau să recite o poezie, când sunt alții tineri care ar putea, e trist. Normal că nu mai vezi vreun tânăr pe acolo.
Mă gândesc cum privește Dumnezeu toate astea. Cei în putere pe scaune, ce mai slabi la slujire.
Nu mă mir că cei tineri pleacă. Se duc unde se simt zidiți, unde cresc, unde pot să-L înalțe pe Hristos și unde își pot face prieteni de aceeași vârstă. Problema lor e o problemă actuală care necesită o abordare nouă. Bisericile care nu dau atenție acestui fapt vor muri. E dramatic și n-aș dori să se întâmple așa ceva în România.
Ajungem să cântăm imnuri tinereții fără să înțelegem ceea ce se întâmplă cu adevărat în adâncul ei. Unii pastori i-ar implica pe tineri dar nu prea au pe cine că nu mai sunt. Alții nu, se gândesc că un om la 75 de ani mai are multe de oferit…
Euripide spunea că puterea celor tineri stă în faptă, iar a celor bătrâni în chibzuință. Asta seamănă un pic cu o biserică aproape perfectă. Întrebarea este câți înțeleg asta?
Alexandru Fintoiu
Ce multe-n lumea asta
Ce multe-n lumea asta par albe de lumină Şi calea către ceruri de fapte bune plină, Dar nu-i decât poleiul spoit pe dinafară, Dacă-ai să-i cauţi miezul, găsi-vei fiere-amară. Adeseori se pare că drumu-i bun şi suie Şi povârnişul pare urcuş spre cer, dar nu e. Şi biruinţa poate să pară că-i sfinţire, Dar când e fără jertfă, e-o simplă amăgire. E-aşa viclean vârtejul că raza sus aprinsă Pe care-o vezi tu soare – e-o biată lampă stinsă. Din tot ce ştii în lume că-i drept şi străluceşte, Doar ce răbdare-mbracă, aceea mântuieşte. Opreşte-te o clipă din mersul tău cu grabă, Priveşte orice lucru atent şi te întreabă: Suişu-acesta care pieptiş în sus se duce, Se poate să ajungă la ceruri fără cruce? Se poate-ades să-ţi pară că te-ai desprins de lume Şi multa biruinţă ţi-a scris în cer un nume. Dar cheia porţii sfinte e numai suferinţa, Doar dacă arzi într-însa, avea-vei biruinţa. Sunt mulţi ce vor în lume numai hristoşi de slavă Cu care să-şi îmbrace credinţa lor bolnavă. Dar slava învierii în urma morţii vine. Cât răstignit ţi-e trupul, atât ai cer în tine. Vlad Gheorghiu
Aceasta este ziua – Vladimir Pustan
Pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm și să ne veselim în ea, pentru că ajunge zilei necazul ei.
Napoleon zicea că proștii vorbesc de trecut, înțelepții de prezent iar nebunii de viitor.
Puțini oameni trăiesc în ziua de azi, dar iau măsuri pentru a trăi altădată.
Mulți sunt răstigniți între doi tâlhari. Amintirile dureroase ale zilei de ieri și spaima pentru ziua de mâine. Între cei doi, ulcerul…
Interesându-ne de Anticrist și cip nu mai avem vreme să ne pocăim. Așa că atunci nu va mai conta.
Iubim în grabă, mâncăm pe fugă, trăim cu telefonul la ureche îngrozitori de singuri.
Lui Ilie corbii îi aduceau mâncarea pentru o zi. În fiecare zi alt corb, altă bucată de pâine. Pe vremuri, Dumnezeu trimitea direct mana zilnică. Acum folosește șeful de la serviciu.
Hristos mai avea câteva ore de trăit și pentru că timpul nu mai avea răbdare a început să spele picioare.
Știa de la Hilel că dacă nu acum, atunci când…?
V l a d i m i r _ P u s t a n
Brațe sub formă de cruce – Nicolae Geantă
Un trandafir visează să fie sărutat de albine. Ori măcar să fie atins. Dar nu vine niciuna. Atunci Soarele îl întreabă mirat: „Nu te-ai plictisit să aștepți?”. „Ba da, zice trandafirul. Dar, dacă îmi închid petalele mă ofilesc!”.
Cine iubește nu stă cu mâinile în buzunar. Și nici atât la spate. Ci e tot timpul cu brațele deschise sub formă de cruce! Isus așa a iubit! Ba chiar și azi, la Poarta Cerului așteaptă cu brațele întinse spre Est și Vest…
Numai brațele deschise îmbrățișează înlăcrimații, săracii, pe cei cu beteșug. Cerșetorii. Dar și risipitorii. Cine stă deschis ca o cruce evanghelizează, botează, hrănește orfanii. Îi face chiar pe îngeri să privească invidioși…
Biserica trebuie să fie plină de cruci! Nu de sălcii… Și nici atât de cactuși!
Încercați să stați cu brațele deschise chiar și atunci când nimeni nu e gata să vă îmbrățișeze! Brațele căzute ofilesc inimile. Și nici nu răspândesc parfum. Sunteți trandafiri frumoși, dar polenizarea nu se face fără albine!
Nicolae Geantă
Sara, ”doamna” lui Avraam – Mario Bîc
Geneza 18: 5 – ‚,Sara a tăgăduit şi a zis: „N-am râs!” Căci i-a fost frică. Dar El a zis: „Ba da, ai râs!”,,
Mi-e drag acest verset, dar o simpatizez mult pe Sara. Ea a râs, dar mai presus de râsul ei, o simpatizez pentru faptul că a fost surprinsă în ,,offside”, pe picior greșit. Sara a început să râdă de cuvintele lui Dumnezeu care spuneau că ea va naște un fiu la bătrânețe. Nu cred că a fost un râs batjocoritor, ci mai degrabă un râs care inspira necredință și care a subestimat puterea lui Dumnezeu. El l-a întrebat pe Avraam: „Pentru ce a râs Sara, zicând:„Cu adevărat, să mai pot avea copil, eu, care sunt bătrână?”. Este oare ceva prea greu pentru Domnul? La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine, şi Sara va avea un fiu”.
Biblia spune că Sara era bătrână, înaintată în vârstă, dar în ciuda vârstei pe care o avea și a experienței de-a lungul vieții, încă a mai avut de învățat de la Domnul Dumnezeu. Ca o paranteză mică aici… Dacă ar fi să ne comparăm cu Sara din acest punct de vedere, cred că mulți dintre noi încă nu am intrat cu adevărat în viață.
Trei lucruri văd la Sara. Și anume: necredință, nerecunoștință și lipsă de sinceritate. Ea n-a fost sinceră și recunoscătoare atunci când Domnul i-a spus că a râs, deoarece n-a crezut cuvintele Lui de la început, iar în urma necredinței, vine teama și rușinea.
Și de ce să nu recunoaștem?! Mulți dintre noi suntem Sara, și pe lângă aceasta, nici nu recunoaștem acest lucru. De ce oare nu-L credem pe Domnul atunci când ne spune ceva? De ce pentru noi este ciudat, când pentru El este ceva normal…?! De ce nu suntem sinceri cu noi? De ce nu suntem sinceri cu El? De ce nu ne recunoaștem frica, căderile, falimentul și slăbiciunea? De ce ne este teamă și rușine să spunem adevărul? Să spunem lucrurilor pe nume… De ce ne este frică de răspunsul celor din jurul nostru atunci când dorim să fim recunoscători, să spunem ceea ce simțim și ceea ce suntem, și nu o facem?
Ne place să ne izolăm în noi, să stăm închiși în carapacea noastră, mestecând și gustând la nesfârșit amărăciunea și abținerea. Lucruri care nu ne dau pace. Acea pace care întrece orice pricepere. Și din păcate mulți aud de ea, dar puțini o au. Ne complacem în starea aceea de tăcere, de rușine, de asfixiere. Starea de a fi căzuți, învinși și moleșiți mai tot timpul…
Sunt de părere și cred cu tărie că sinceritatea, recunoștința și credința le vom dobândi și le vom trăi atunci când vom tăia din rădăcini lăstarii de amărăciune, prăbușindu-ne pe genunchi în odăiță, înaintea Celui care poate să vină în ajutorul fiecăruia!
Mario Bîc
La început de primăvară – Alexandru Fintoiu
Nu știu câți s-au bucurat de zilele acestea, de venirea primăverii, de flori, de soare, de Dumnezeu până la urmă. Unii nici n-au avut timp să constate că au înmugurit copacii. Aleargă în fiecare zi și nu se mai opresc.
Mi-am dat seama că cei mai fericiți oameni sunt cei care știu să se bucure de lucrurile mici. Dar și nefericirea tot de aici pleacă. Depinde din ce parte privești.
S-a dus și 8 martie. Unele dintre femei dezamăgite, altele fericite că le-a fost făcută primăvară cu o floare. Din păcate primăvara plouă mult, dar până la urmă acesta e rostul.
Ieri am văzut și câteva muște. Nu cred că le iubește nimeni. Sunt convins însă că au rolul lor și ele. Până la urmă în spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu.
E primăvară și vă invit să încercăm să ne bucurăm de ea, să acționăm. Și să ne bucurăm și de cei de lângă noi. Să-i iubim.
Spunea Constantin Dulcan că un om valorează atât cât iubește. Tu iubești? Ce iubești? Cum?
Dacă vrem adevărul, la astfel de întrebări trebuie să ne răspundă cei de lângă noi.
Vom constata atunci că mai trebuie…
Alexandru Fintoiu
WILLIAM M BRANHAM DUMNEZEU ÎȘI ȚINE CUVÂNTUL
Vă rog să vă aşezaţi. Mă bucur pentru că în seara aceasta sunt aici, în slujba Împăratului. Cu ani în urmă, obişnuiam să cântăm un cântec care se numea: „Sunt bucuros în slujba Împăratului.” Îl ştiţi? Nu-i aşa că este frumos? Bucuros în slujba Împăratului. Oricine este în slujba acestui Împărat, trebuie să fie bucuros, nu-i aşa?
Pentru mine este o mare plăcere să fiu în tabernacolul acesta micuţ de aici, în „Tabernacolul poporului.” Îmi place numele acesta deoarece arată că este pentru toţi oamenii. Aşa este. Oricine este binevenit. Îmi plac aceste denumiri: „Tabernacolul poporului”, „Biserica uşilor deschise” sau „Casa de rugăciune”. Mai bine spui aşa decât să zici: prezbiterian, baptist, catolic sau altceva de felul acesta.
Nu vreau să spun că aceste biserici nu sunt în ordine. Acestea sunt titluri. Ceea ce vreau să spun este că eu cred că acesta este un tabernacol al oamenilor, şi la fel „Biserica uşilor deschise”, sau „Casa de rugăciune”. Biblia spune: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” (Matei 21.13). Desigur, dacă are o altă denumire, aceasta nu o face nici mai bună, nici mai rea, pentru că acestea sunt doar nişte denumiri.
Cineva m-a întrebat: „Ce părere ai despre diferenţele denominaţionale? Ce crezi că au oamenii de aici şi ce au oamenii de dincolo?” Acest bărbat este decan la Colegiul Luteran. El mi-a scris o scrisoare, iar dacă este vorba de scărmăneală, am căpătat una zdravănă de la el. Printre altele, mi-a spus: „Aseară am condus cincisprezece mile pe un viscol orbitor, gândindu-mă că voi auzi vorbind un slujitor al Domnului, dar n-am găsit decât un ghicitor lustruit.” Mi-a scris o scrisoare de douăzeci şi două de pagini şi mi-a spus tot ce avea de spus.
Printre altele a mai zis: „Însăşi ideea că vezi un om care stă în faţa poporului şi face acele afirmaţii…” În timp ce citeam cele scrise de el, mă gândeam: „Oare ce am spus?” şi m-am hotărât să ascult înregistrarea.
Acum auziţi de ce mă acuza: spunea că am afirmat că diavolul nu poate vindeca.
„Vreau să înţelegi un lucru”, spunea el, „fără să mă laud, am predicat Evanghelia cincizeci de ani, încă înainte să te naşti tu, fiule.”
„Aceasta este bine, este în ordine,” m-am gândit eu.
„Dă-mi voie să-ţi spun”, zicea el în continuare, „că diavolul poate vindeca. Eu locuiesc într-un oraş unde este o femeie care are un duh binecunoscut.”
Ştiţi voi, este vorba de un duh drăcesc. Şi spunea: „Oamenii vin la ea pentru vindecare. Femeia îşi smulge câteva fire de păr din cap şi picură câteva picături de sânge din venele ei peste acele fire de păr, apoi se duce la râul din spatele casei ei şi le aruncă peste umăr. După ce face aceasta, se îndepărtează de locul acela, iar dacă este constrânsă şi trebuie să privească în urmă, boala rămâne peste persoana aceea, dacă nu se uită înapoi, persoana se face bine. Cam douăzeci la sută din cei ce vin la ea se vindecă, iar tu spui în gura mare, în faţa atâtor oameni, că diavolul nu vindecă!”
Când am citit acele rânduri, mi-am zis: „Fiecare are dreptul să aibă părerea lui”, şi mi-am zis că-i voi răspunde la cele scrise. Astfel, m-am aşezat la masă şi i-am scris:
„Dragul meu frate, m-am bucurat să primesc scrisoarea ta. Întotdeauna mă bucur pentru critica prietenoasă pe care o primesc, pentru că mă ajută.”
Să ştiţi că ajută dacă o luaţi aşa. Dacă cineva te critică, s-ar putea să ai câteva pete care trebuie curăţate.
Şi am continuat: „…Mă gândesc că trebuie să crezi ceva despre mine, pentru că altfel nu mi-ai fi scris. De asemenea, vreau să ştii că admir cei cincizeci de ani de serviciu în slujba Domnului meu şi că am un respect deosebit pentru aceasta. Şi încă ceva: Trebuie că-L iubeşti pe Domnul şi să te gândeşti la El, pentru că altfel n-ai fi vorbit despre mulţimea care ascultă învăţătura mea şi n-ai fi încercat să mă corectezi. Cred că ai făcut aceasta pentru că-L iubeşti pe Domnul şi nu vrei ca lucrarea Lui să meargă greşit. Aceasta înseamnă că mă iubeşti.”
Apoi i-am spus: „…Vreau să ştii că te-am iertat pentru că m-ai numit ghicitor, adică un diavol. Cred că îţi aminteşti că Domnul Isus a făcut acelaşi lucru şi le-a spus fariseilor: „Nu fac nimic altceva decât ce Îmi spune Tatăl să fac.” Apoi, când a avut acele vedenii şi le-a spus oamenilor cine erau, ce s-a întâmplat cu ei sau ce va fi în viitor, fariseii I-au zis că acele lucrări erau de la diavolul şi că El era un Beelzebul şi un ghicitor. Dar ştii ce le-a răspuns Isus? „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Matei 12.32). Ce zici dacă am dreptate? În cazul acesta, potrivit Scripturii, pentru tine nu va mai fi iertare nici în lumea aceasta, nici în lumea viitoare, şi Scriptura nu poate minţi, pentru că aceasta este hulă împotriva Duhului Sfânt. Dacă cineva spune că lucrarea lui Dumnezeu este un duh necurat…
Frate, te sfătuiesc să îndrepţi lucrul acesta. Eu sunt surprins să aud că un decan luteran îşi bazează învăţătura pe o astfel de experienţă. În biserica baptistă, în primul an de şcoală biblică am învăţat să ne bazăm în totul numai pe Biblie. Toată învăţătura noastră trebuie să vină din Biblie, dar iată că tu îţi bazezi învăţătura pe o altfel de experienţă.
Isus a spus clar că Satan nu poate să-l scoată afară pe Satan, iar dacă Isus a spus că Satan nu poate vindeca, aceasta este tot, indiferent ce spune altcineva. Important este că el nu poate vindeca şi aceasta-i tot!”
Dacă sunteţi atenţi, el nu poate vindeca deoarece vindecarea înseamnă creare de celule. Doctorul nu poate să te vindece dacă îţi tai braţul. Sigur că nu. Medicina nu poate vindeca, ci doar Dumnezeu poate face aceasta. Înţelegeţi? Doctorul nu poate vindeca braţul rupt. El îl pune la loc, dar Dumnezeu este Cel care îl vindecă. Înţelegeţi? Şi aceasta, pentru că este un singur Creator. Unde ajungi dacă spui că Satan vindecă? O, vai! Înseamnă că îl faci egal cu Dumnezeu. Satan nu poate vindeca dar se face pe sine egal cu Dumnezeu. Înţelegeţi? El nu poate crea, ci doar perverteşte ceea ce a fost creat de Dumnezeu.
Eu i-am mai spus acelui bărbat:
„…Aş vrea să-ţi răspund la ceea ce ai spus când m-ai condamnat. Aceasta îmi aminteşte de o mulţime de lucruri care se petrec astăzi în lume, de penticostalii fanatici. Sigur că cred că oamenii aceia s-au vindecat, deoarece fiecare om care se apropie cu credinţă, poate fi vindecat. Dar nu vrăjitoarea face vindecarea, aşa cum nu pot vindeca nici cei care spun: „Am vindecarea în mâinile mele! Simţiţi! Simţiţi!”
Omul poate simţi mâna lui, dar în nici un caz vindecarea. Vindecarea este o lucrare terminată. Categoric, aşa că toate aceste lucruri pe care le fac ei… Eu nu cred că indivizii aceştia au vindecat pe cineva vreodată, aşa cum nu cred nici că vrăjitoarea vindecă pe cineva. Ceea ce aduce vindecarea este credinţa fiecăruia. De fapt, omul crede că se apropie de Dumnezeu prin acea vrăjitoare, iar Dumnezeu trebuie să-i onoreze credinţa. Deci, este credinţa; primesc, deoarece cred că se apropie de Dumnezeu…”
Eu am văzut păgâni care îngenuncheau în faţa idolilor şi au fost vindecaţi. Da, vindecarea divină de la Dumnezeu, prin idoli. Dar nu idolii fac vindecarea, ci credinţa oamenilor în Dumnezeu. Ei cred că Dumnezeu este în idolii aceia şi pentru că au credinţă, pentru că cred că Dumnezeu îi vindecă, El trebuie să le recunoască credinţa, deoarece vindecarea se bazează pe credinţă.
Vindecarea nu se bazează pe ceea ce faceţi voi, pe faptele voastre bune, pe experienţa voastră de creştin sau pe mântuirea sufletului. Eu am văzut oameni născuţi din nou care au coborât de pe platformă tot bolnavi; şi am văzut oameni cu renume rău care au fost vindecaţi de orbire şi de alte lucruri. Vedeţi? Vindecarea se bazează pe credinţa voastră, nu pe religia sau experienţa voastră. Ea se bazează numai pe credinţă.
Acel bărbat mi-a răspuns la scrisoarea pe care i-am trimis-o şi a spus:
„Domnule Branham, am auzit că vei veni la Convenţia internaţională a Oamenilor de afaceri creştini, aşa că aş vrea să stau de vorbă cu tine.”
I-am spus managerului şi el mi-a zis că este în ordine. Când am ajuns, el era deja acolo. Am intrat în colegiu, o clădire foarte frumoasă, pentru că acolo urma să luăm masa. Colegiul avea un teren foarte frumos, de câteva sute de acri, unde studenţii puteau să lucreze ca să-şi plătească taxele de şcolarizare. Avea vreo şaptezeci de studenţi lângă el, iar după ce am mâncat, el mi-a zis:
„Aş vrea să te întreb ceva, domnule Branham.”
„Da, domnule,” i-am răspuns gândindu-mă: „Din nou decanul acela luteran!”
„Am fost printre penticostali şi i-am văzut sărind în sus şi lovind. Este ceva în aceasta?”
„Da, domnule, este,” i-am răspuns eu. „Este ca în cazul unui copil care primeşte o jucărie. Este ca atunci când Ezechiel a spus: „…Duhul Domnului… m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase… erau foarte multe pe faţa văii şi erau uscate de tot.
El mi-a zis: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?” Eu am răspuns: „Doamne, Dumnezeule, Tu ştii lucrul acesta!”
El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea…” Şi când oasele acelea au venit împreună, s-a făcut un vuiet, o mişcare şi mult zgomot, dar când a crescut carnea şi pielea pe ele, n-a mai fost zgomot. Vedeţi? Cred că aceasta se întâmplă şi între penticostali. (Ezechiel 37.2-4).
„I-am văzut făcând multă gălăgie”, a spus el.
„Eu cred că oasele se adună împreună…”
„Noi suntem însetaţi şi flămânzim după Dumnezeu”, a continuat el.
„Aceasta-i bine.”
„Aş vrea să ne spui cum am putea primi botezul cu Duhul Sfânt. Noi credem că primim Duhul Sfânt atunci când credem.”
„Aţi citit Fapte 19?” l-am întrebat eu.
„Da.”
„Ei bine, acolo scrie că în Efes erau nişte baptişti cumsecade care aveau un păstor bun, care se numea Apolo. El era un avocat convertit şi Îl dovedea pe Isus Hristos din Biblie. Pavel, care a trecut prin partea de sus a Efesului, i-a întâlnit pe ucenicii aceia şi i-a întrebat dacă au primit Duhul Sfânt de când au crezut, dar ei au răspuns că nici n-au auzit că ar fi fost dat un Duh Sfânt. Vedeţi? Atunci, Pavel le-a vestit adevărul, iar după ce au fost botezaţi în Numele Domnului Isus, şi-a pus mâinile peste ei şi au primit Duhul Sfânt.”
„Bine, frate Branham”, a zis el, „dar Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire. Ce altceva pot face eu mai mult decât să cred?”
„Aceasta este tot ce poate face omul. Tu crezi şi Îl accepţi pe Hristos ca Mântuitor personal; aceasta este credinţa ta, dar aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a dat lui Avraam o dovadă: pecetea tăierii împrejur ca şi confirmare a credinţei lui, a faptului că i-a primit credinţa.”
Aşa este. Şi am continuat: „Aceasta a fost în Vechiul Testament, dar în Noul Testament, când credem, Dumnezeu ne dă botezul Duhului Sfânt care este o Pecete de confirmare.”
Înţelegeţi? Astfel, în Efeseni 4.30 ni se spune: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Duhul Sfânt este o Pecete, este confirmarea că Dumnezeu a recunoscut credinţa voastră. Înseamnă că dacă El nu v-a dat încă Duhul Sfânt, nu v-a recunoscut credinţa.
„Noi vrem Duhul Sfânt”, a spus el.
„Sunteţi din Colegiul luteran. Ce vor spune ceilalţi luterani?”
„Nu ne pasă! Noi dorim să-L avem pe Dumnezeu.”
„Aceasta-i foarte frumos”, am spus eu. „Şi când aţi vrea…”
„Chiar acum”, a spus el.
„Atunci ridicaţi-vă şi haideţi să ne rugăm.” Şi i-am pus să stea pe lângă perete în felul acesta, apoi mi-am pus mâinile peste ei şi şaptezeci şi doi de studenţi luterani au primit botezul cu Duhul Sfânt, iar Dumnezeu a făcut semne, minuni şi vindecări. Aceasta s-a petrecut la Colegiul Luteran din Minneapolis, Minnesota.
O, El este minunat! Duhul Sfânt nu este numai pentru penticostali, ci este şi pentru luterani, prezbiterieni, baptişti şi pentru oricine crede în El. Este pentru toţi. Ceea ce trebuie să facem noi, este să ne controlăm şi să încetăm să mai sărim şi să ne mai agităm; să respectăm darurile lui Dumnezeu, să le punem la locul lor şi să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze în biserică cum vrea El, iar atunci ceilalţi oameni vor înseta şi vor flămânzi după El.
Dar cât timp vă daţi drumul şi unul spune ceva şi altul, altceva, fără nici un control, oamenii vor crede că este o bâlbâială. Biblia vorbeşte foarte clar despre aceasta. Oamenii nu vorbesc împotriva darurilor, ci vorbesc împotriva felului necontrolat, haotic, în care le folosiţi. Aşa este.
Isus a spus: „Voi sunteţi sarea pământului.” (Matei 5.13). Dar sarea are gust numai când intră în contact, ceea ce înseamnă că şi voi trebuie să faceţi un contact, iar viaţa voastră, trăirea voastră este cel mai bun contact pentru oricine. Astfel, prefer să-ţi trăieşti predica, decât să mi-o predici tot timpul, iar restul vor face la fel.
Încă câteva minute… Soţia mea este în sală şi mă priveşte. Ea ştie că mă lungesc cu predica şi îi fac pe oameni să stea mult în picioare, dar adevărul este că nu ştiu când să mă opresc.
Când munceam muncă grea, nu-mi plăcea când mi se servea o farfurie cu fulgi de porumb sau ceva de felul acesta, fiindcă aceea nu-ţi dă putere. Aveam nevoie de ceva săţios, de nişte clătite cu melasă şi de o bucată de şuncă cu carne.
Tot aşa, dacă vreau să trăiesc pentru Dumnezeu, din când în când îmi place să am o masă de patru ore, voi ştiţi ce vreau să spun, să iau Biblia şi s-o pun alături. Noi, sudiştii, obişnuiam să facem aceasta, dar ştim că voi, yankeii de aici de sus, sunteţi mai culţi. Aşa este.
Mi-ar plăcea să trăiesc în ţinutul acesta. Îmi place când este frumos şi zăpada este atât de îngheţată încât o auzi scârţâind sub roţile de la maşină. Îmi amintesc că în vremea când eram copil am avut şi noi astfel de ierni în Sud, dar acum pământul este pe undeva puţin ieşit de pe orbită şi nu merge bine.
Eu cred că toate lucrurile sunt cu susul în jos pentru că venirea Domnului este foarte aproape. Singura care ar trebui să meargă drept este Biserica Dumnezeului celui Viu. Aşa este.
Înainte de a ne apropia de Cuvânt, aş vrea să ne plecăm capetele puţin, în timp ce lăsăm toate celelalte lucruri deoparte, fiindcă vrem să ne apropiem de Dumnezeu.
Tată ceresc, venim înaintea Ta în Numele Preaiubitului Tău Fiu, cu această Petiţie care spune că atunci când era pe pământ, El a spus: „…orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.” (Ioan 16.23). Noi ne bucurăm pentru aceasta şi ne gândim că El a mai spus: „…orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.” (Marcu 11.24). Îţi mulţumim pentru aceasta, fiindcă este o făgăduinţă a Ta, şi noi ştim că fiecare făgăduinţă din Carte aparţine fiecărui credincios.
În seara aceasta, când stau în faţa acestei Biblii, mă gândesc că eu pot doar s-o deschid şi să-i răsfoiesc paginile, dar numai Duhul Sfânt poate să ne-o tălmăcească. Deci, Te rugăm să laşi ca El să vină în seara aceasta şi să ne interpreteze Cuvântul şi însemnătatea care ar putea crea credinţă, mai întâi pentru mântuirea sufletelor şi apoi pentru vindecarea trupurilor noastre, şi să aducă bucurie şi întărire sfinţilor, ca să poată merge mai departe.
Tată, iartă păcatele noastre şi dă-ne aceste binecuvântări, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Îmi place, pentru că Cuvântul este un lucru atât de minunat! Mai întâi voi anunţa subiectul, iar după aceea voi citi ceva din Scriptură, ca să avem un context. Subiectul meu este: „Dumnezeu Îşi ţine Cuvântul Său” şi voi citi din Ioan 12.35-38.
Îmi plac oamenii care îşi aduc Bibliile la biserică şi îmi place să-i văd cum răsfoiesc paginile ei. Vreau să vă spun că cuvintele mele pot cădea, fiindcă eu sunt doar un om, dar Cuvântul Lui este veşnic. Astfel, dacă în seara aceasta nu veţi rămâne doar la citirea Cuvântului, ci vă veţi hrăni din masa bogată pe care El ne-a pregătit-o din Cuvântul Său, veţi fi binecuvântaţi, pentru că Cuvintele Lui nu vor cădea niciodată; nu pot cădea.
În versetele 35-40, scrie:
„Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, (În traducerea engleză scrie: „…umblaţi până aveţi lumina…”), ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge.
Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină ca să fiţi fii ai luminii.”
Să ne oprim puţin şi să citim încă o dată cuvintele acestea:
„Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.
Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,
ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?”
De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:
„Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.”
Fie ca Domnul să adauge binecuvântările Sale la citirea acestui Cuvânt. Aţi observat ce am citit? Că oamenii aceia nu puteau crede pentru că aşa a spus prorocul Isaia că se va întâmpla. V-aţi prins?
Să ştiţi că odată spus, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai poate fi luat înapoi. Cuvântul lui Dumnezeu este atât de desăvârşit, încât Ioan încearcă să le explice oamenilor că Isaia a prorocit atunci când a zis: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” (Isaia 53.1).
Cu alte cuvinte, aici scrie: „Cine a crezut ce s-a spus despre Domnul Isus? Cine a primit vestirea că El era Mesia?” Şi Isaia a spus mai departe: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu.”
Isaia a spus aceste cuvinte cu opt sute de ani în urmă, deci trebuiau să se împlinească. Vedeţi cât este de desăvârşit Cuvântul lui Dumnezeu? Indiferent cât de mult au vrut ei să creadă, nu au putut crede pentru că Isaia a spus că nu vor crede.
Credeţi cumva că Isaia a blestemat poporul să nu creadă? Nicidecum! El a avut o vedenie în care Dumnezeu, care a ştiut toate lucrurile încă înainte de întemeierea lumii, i-a arătat ce urma să vină, şi astfel, Isaia a mărturisit ceea ce a spus Dumnezeu că se va întâmpla, deoarece acest Cuvânt este doar ceea ce a spus Dumnezeu înainte de a fi creată lumea.
Un profet posedă darul cunoştinţei. Noi ştim că de multe ori, profetul este asemănat în Biblie cu vulturul. Vulturul poate să urce sus în văzduh, acolo unde nu poate urca nici o altă pasăre, deoarece nu este făcută pentru aceasta. El este o pasăre a cerului şi zboară sus de tot. Acolo este singur, nu este nici o pasăre lângă el, şi chiar dacă zboară atât de sus, poate vedea departe de tot. Nici o altă pasăre nu are ochi atât de buni ca vulturul.
Astfel, când este sus, profetul poate vedea până departe, apoi vine jos şi spune ce este înaintea noastră.
Deci, Dumnezeu Şi-a luat vulturii din Vechiul Testament, i-a ridicat sus de tot şi i-a lăsat să vadă lucruri care vor veni, iar când s-au întors, au putut vesti ce au văzut. Acum înţelegeţi? Ei sunt vulturi.
Poate că mulţi dintre voi aţi citit lucrările lui Pember: „Epocile timpurii” şi „Predicator şi rugăciune.”
Odată, când am fost la grădina zoologică din Cincinnati, Ohio, am văzut un tablou care m-a impresionat. Fiindcă iubesc natura, iubesc şi animalele. Eu am fost multă vreme paznic de vânătoare şi am studiat atent obiceiurile şi comportamentul animalelor, fiindcă le iubesc. Ele sunt creaţia lui Dumnezeu şi ni le-a dăruit nouă.
La acea grădină zoologică am văzut o scenă care mi-a rupt inima. Este vorba de un vultur. Era închis într-o cuşcă şi părea că nu înţelegea de ce era închis acolo. El se dădea puţin înapoi, îşi desfăcea aripile mari şi apoi se lovea de gratiile cuştii în care era închis. Peste tot erau numai pene însângerate. El se ridica, îşi scutura puţin capul, apoi se repezea din nou în gratiile acelea. Când făcea aceasta, cădea pe spate şi privea spre cer, apoi se ridica şi se repezea din nou. Oamenii l-au prins şi l-au încarcerat. O rasă superioară lui, l-a închis în acea cuşcă, dar el este o pasăre a cerului. Privea neputincios printre acele gratii şi dorea să-şi întindă aripile şi să plutească în văzduh. Dar ce mai putea face acum cu aripile lui mari? Nimic. Era atât de trist să-l vezi prins acolo.
Dar am văzut o scenă şi mai tristă decât aceasta, când m-am uitat la fiii lui Dumnezeu încarceraţi în denominaţiuni şi după bariere şi ismuri. Ei ştiu că în interiorul lor este Ceva care ar vrea să iasă afară, fiindcă au fost făcuţi să fie fiii lui Dumnezeu, dar cineva mai puternic decât ei, i-a legat în acele locuri, aşa că îşi dau capul pe spate şi se întreabă: „Oare unde este Fântâna aceea umplută cu Sânge? O, dacă aş putea ajunge la ea!”
Aceasta este cea mai tristă privelişte pe care am văzut-o vreodată: oamenii care au fost creaţi să fie copiii lui Dumnezeu, au fost prinşi de Satan şi legaţi, fiind astfel privaţi de privilegiile pe care li le-a dat Dumnezeu.
Satan i-a prins în capcană, i-a pus într-un loc şi a spus: „Zilele minunilor au trecut, nu mai există vindecare divină! O, lucrurile acelea au trecut demult.” Este trist să vezi un om într-o asemenea stare, când Dumnezeu l-a creat după chipul Său şi l-a făcut la fel de liber ca un vultur, gata să-şi deschidă aripile, să se bucure şi să plutească în adierea plăcută a vântului.
Am văzut cum îşi deschid vulturii aripile lor mari şi nu dau din ele, ci doar le ţin deschise şi plutesc. Când bate vântul, ei ştiu cum să-şi ţină aripile ca să plutească până sus. Şi urcă atât de sus, încât se mai vede doar un punct mic şi negru pe cer. Vedeţi? El nu s-a forţat, nu a studiat teologia, nu a umblat dintr-un seminar într-altul, dintr-o biserică în alta, sau dintr-o misiune în alta. Vulturul îşi deschide aripile şi stă în curentul de aer, iar atunci când curentul urcă, urcă şi el.
Dacă în seara aceasta, omul ar lua numai Cuvântul lui Dumnezeu, fără să încerce să adauge sau să scoată ceva din el, dacă şi-ar aşeza credinţa în aripile lui Dumnezeu, în Cuvântul Lui, şi s-ar lăsa să plutească aşa cum îl ridică Duhul Sfânt deasupra tuturor, nu ar mai auzi această pălăvrăgeală: „Nu există vindecare divină! Nu există botez cu Duhul Sfânt!” Priviţi drept spre Cuvântul lui Dumnezeu şi plutiţi pe aripile credinţei, fiindcă voi sunteţi vulturii zilei.
Dumnezeu Îşi ţine Cuvântul, iar Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24.35). Aceasta este tot.
Înainte ca să vină fraţii după mine, i-am spus soţiei mele că în seara aceasta voi pune mărturie despre câteva experienţe. M-am gândit la aceasta până când a venit Duhul Sfânt şi mi-a spus: „Dă bisericii această avertizare!”, aşa că sunt ascultător.
Eu nu am nimic împotriva credinţei cuiva; nu am nimic împotriva bisericii denominaţionale, dar sunt o mulţime de lucruri care se dau la radio şi la televizor, deşi nu ar trebui să se facă aceasta.
Şi mai este şi acest episcop Sheen. Eu nu am nimic împotriva catolicilor. Dacă el vrea să fie catolic, este treaba lui, este alegerea lui, dar când face afirmaţii şi spune: „Să încerci să trăieşti cum spune Biblia, este ca şi cum ai umbla prin ape tulburi.”
Cine a scris Biblia? Dumnezeu, dar nu cred că El a scris-o pe hârtie şi a dat-o unor îngeri, iar ei au coborât pe coridoarele cerului şi v-au dat-o vouă. Nu cred aceasta, dar să spui că sunt doar nişte epistole scrise la câteva sute de ani după moartea apostolilor, că nu sunt clare şi alte lucruri de felul acesta…
Voi cunoaşteţi biserica catolică. Eu vin dintr-o biserică catolică. Ei acceptă Biblia, dar spun că Dumnezeu este în biserica Lui, iar dacă biserica învaţă ceva ce este contrar Bibliei, ei acceptă ce spune biserica.
Odată am stat de vorbă cu un preot catolic. Discutam despre faptul că botezasem o fată. El a venit şi m-a întrebat cum am botezat-o, iar eu i-am spus că prin scufundare, în Numele Domnului Isus Hristos.
„Şi biserica catolică a făcut aşa,” a spus el.
„Când?” l-am întrebat eu.
„În vremurile timpurii.”
„Cât de timpurii?” Eu am toate scrierile istorice: „Cartea martirilor”, „Epocile timpurii” ale lui Palmer, scrierile lui Josephus şi ale altor istorici, dar nicăieri nu scrie aşa ceva.
„Păi, în vremea primilor apostoli”, a spus el.
„Vrei să spui că ei au fost catolici?”
„Sigur că da.”
„Este biserica catolică o biserică universală?”
„Sigur.”
„Chiar cuvântul „catolic” înseamnă „universal”, nu-i aşa?”
„Da.”
„Atunci cum se face că învăţăturile bisericii catolice de astăzi sunt atât de contrare Bibliei?”
„Păi, noi credem Biblia şi credem biserica!”
„Nu merge aşa.”
„Ei bine, Dumnezeu este în biserica Lui.”
„Biblia spune că Dumnezeu este în Cuvântul Său”, am spus eu. Aşa este. Şi Biblia spune la sfârşitul Apocalipsei că „cine va adăuga sau va scoate ceva, i se va scoate partea din cartea aceasta.” (Apocalipsa 22.18-19). Deci, eu cred în infailibilitatea Bibliei; cred că ea este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu şi că la El nu mai este nimic de adăugat sau de scos. Cred că acesta este Planul lui Dumnezeu pentru biserica Sa. Admit că noi, constructorii, am făcut o încurcătură din ea, dar aceasta nu are nimic a face cu Planul Său, pentru că El rămâne la fel. Eu cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi El este răspunzător doar pentru Cuvântul Său.
Acum aş vrea să aduc un suport pentru ceea ce doresc să vă spun. Eu am încercat să stau tot timpul numai pe Biblie. Am fost prin multe biserici şi vă rog să urmăriţi şi voi, ca să vedeţi că am dreptate. Dacă mergi într-o biserică, vei vedea că toată adunarea se poartă la fel ca păstorul. Eu cred că iau duhul unul de la altul, în loc să primească Duhul Sfânt. Acesta este adevărul. Absolut! Dacă o femeie bună se căsătoreşte cu un bărbat de nimic, ori el devine un gentleman, ori ea devine o femeie de nimic. Înţelegeţi? Voi luaţi duhul unul de la altul. Aşa este. Păsările de acelaşi fel vor zbura împreună.
Acum, se dau la televizor tot felul de programe necenzurate şi toate acele vulgarităţi. Ochiul este poarta sufletului, iar tinerii se uită la fetişcanele acelea indecente din filme şi la femeile acelea de la Hollywood care sunt căsătorite de opt ori şi care se sărută fără ruşine cu orice bărbat. Şi ce urmează? Micuţa fetiţă care vede acele lucruri, le face şi ea în ziua următoare.
Să apară numai câteva nonsensuri fantastice cu nişte fete îmbrăcate indecent sau ceva de felul acesta, şi a doua zi, femeile americane se vor îmbrăca la fel. Aşa este. Aceasta arată că luaţi duhurile, unul de la altul. Cu ce te hrăneşti…
Domnule care spui că eşti creştin, dă-mi voie să intru în biroul tău, şi lasă-mă să văd ce muzică asculţi la radio. Dacă asculţi acel boogie-woogie şi pe perete ai poze cu femei pe jumătate dezbrăcate, nu mă interesează ce spui, fiindcă eu ştiu cu ce duh te hrăneşti. Aşa este.
Mai bine să am o casă fără covor pe jos, cu un pat din fier într-un colţ, cu o micuţă masă de bucătărie, făcută din cutii, iar pe perete un tablou pe care să scrie: „Dumnezeu să binecuvânteze casa noastră”, decât toate acele case elegante, cu tot felul de lucruri agăţate pe pereţi, cu masa plină cu tot felul de cărţi cu poveşti de dragoste şi reviste pline de murdării, în loc de Biblie. Cum vă puteţi aştepta de la copiii voştri să devină altceva decât nişte necredincioşi? Acesta este adevărul, prieteni. Aduceţi copilul pe calea pe care trebuie şi învăţaţi-l Cuvântul lui Dumnezeu.
Abraham Lincoln a avut doar două cărţi până când a crescut: una a fost Biblia, iar cealaltă a fost „Cartea martirilor” a lui Fox şi a învăţat din greu, concentrându-se pe aceasta. Aceasta a adus la suprafaţă caracterul pe care l-a avut Abraham Lincoln.
Arată-mi ce citeşti; arată-mi ce asculţi, să văd ce muzică îţi place şi îţi spun cu ce se hrăneşte sufletul tău: „După roade îi veţi cunoaşte.” Aşa este.
Eu am mâncat în multe locuri, iar acolo erau acele tonomate muzicale care fac mult zgomot. Când le aud, îmi vine să spun: „Câte discuri cântă timp de o oră? Am să plătesc pentru acele discuri, dar scoateţi-l din priză ca să pot mânca în linişte.” Toate aceste lucruri sunt un nonsens; din pricina lor este mâncată America de viermi. Orice temelie de sub ea a fost distrusă. Cum poţi să le vorbeşti despre supranatural unor oameni care s-au lăsat devoraţi de acest cancer? Tot ce aud ei la biserică sunt nişte imnuri, nişte poezii de laudă, cine va fi următorul primar, etc., dar nimic despre Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi? Aceasta are acelaşi efect pe care-l are o aspirină pentru copii pe care o dai la un adult. Ea nu are putere să aline durerea de inimă a unui adult. Aşa este. Trebuie să ai Antidotul lui Dumnezeu. Amin. Acesta stimulează.
El a fost numit „Crinul din vale”. Crinul este planta din care se obţine opiu. Opiul vine din crin. Şi vă spun ceva: dacă eşti bolnav de inimă şi obosit de păcat, permite-I lui Dumnezeu să îţi dea Opiu din Crinul din vale şi vei vedea că durerea ta este alinată şi îţi va îndrepta inima spre Dumnezeu, în respect faţă de Cuvântul Său, şi vei crede din toată inima. Aşa este.
Acum să mergem puţin în Biblie, în 1Împăraţi şi să-i dăm voie imaginaţiei noastre să participe la un anumit eveniment. Este vorba de împăratul Ahab din Vechiul Testament. Ahab şi timpul lui sunt un tip frumos pentru Noul Testament. Căsătoria lui Ahab cu Izabela, o idolatră care a adus idolatria din Egipt, este un tip spre cele şapte dispensaţii din Vechiul Testament, spre cele şapte Biserici din Noul Testament.
Astfel, în timpul celor o mie de ani de epocă întunecoasă, protestantismul s-a căsătorit cu romanismul şi a adus idolatria în biserică. Citiţi Biblia să vedeţi dacă nu spune aceasta. Aşa este. De acolo a ieşit un botez fals prin stropire, un nume fals şi tot ce fac ei fals. Dumnezeu a spus despre epoca aceea: „Ai puţină putere, dar n-ai negat Numele Meu…” Vedeţi?
Ahab, acest căldicel, acest credincios de graniţă, acest israelit decăzut, putea să tot fie tăiat împrejur şi să aibă numele trecut în vreo carte pe undeva, câtă vreme în inima lui se gândea mai mult la faţa vopsită a Izabelei, decât la Împărăţia lui Dumnezeu.
În seara aceasta câţi oameni şi-au vândut dreptul de întâi născut pentru lucrurile lumii şi s-au îndepărtat de Dumnezeu? Staţi cu Cuvântul! Din cauza aceasta am vorbit despre luatul duhului de la unul la altul în adunare. Când venim în adunare, vrem să stăm numai pe Cuvânt. Staţi cu Cuvântul astfel încât peste oameni să fie Duhul Cuvântului şi nu un duh fantastic, al unui predicator sau altceva, deoarece în ziua judecăţii va trebui să dăm socoteală pentru aceasta. Eu vreau ca în ziua când voi sta acolo, împreună cu oamenii din toată lumea, la care le-am predicat, să pot spune că nu am încercat să le insuflu ceva de la mine, ceva fantastic, ci am stat numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, voi pune în faţa mea Cuvântul Lui şi voi spune: „Dumnezeule, Tu eşti Cel care L-ai scris.” Acest fel de duh ne trebuie, care să ia Cuvântul lui Dumnezeu şi nu nişte lucruri fantastice sau nişte teologii omeneşti. Staţi cu Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu!
Marele profet Ilie, i-a prorocit lui Ahab şi i-a spus că din cauză că l-a ucis pe Nabot, va fi ucis şi el şi câinii îi vor linge sângele. El i-a spus şi Izabelei ce i se va întâmpla…
Din Geneza până în Apocalipsa, vedem că Dumnezeu a avut de fiecare dată cel puţin un om peste care Şi-a pus mâna Sa; El nu S-a lăsat niciodată fără martori.
Astfel, vedem că El a avut un alt proroc, pe Mica. El era urât de ceilalţi.
Ahab se gândea că dacă este evreu, este în ordine. Aşa crede şi credinciosul modern de astăzi. El merge la biserică deoarece se gândeşte că aşa se cuvine, dar dacă mergi la biserică din cauza aceasta, eşti un făţarnic. Asta-i tot.
Să nu te duci la biserică gândindu-te că aşa trebuie să faci, ci du-te ca să te închini lui Dumnezeu. Tu trebuie să te întâlneşti cu Dumnezeu, să Îi mulţumeşti, să-L lauzi şi să-I aduci închinare. Aceasta trebuie să facem noi, iar adunarea este o casă de închinare.
Ahab avea cu el o mulţime de proroci bine educaţi cu teologia acelor zile. Erau mulţi, patru sute şi erau instruiţi de el. Toţi erau bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi îngrijiţi.
Într-o zi, Iosafat, fiul unui bărbat neprihănit şi el însuşi un bărbat neprihănit, a venit să-l vadă pe Ahab, dar când a făcut lucrul acesta, a săvârşit o greşeală fatală.
Ascultaţi! Uleiul nu se amestecă cu apa. De multe ori, o viaţă bună a fost distrusă de cei cu care te-ai însoţit. Arată-mi, deci, cu cine te însoţeşti şi îţi voi spune cine eşti. Aşa este. Este un proverb vechi, dar adevărat. Însoţeşte-te cu oamenii care cred în Dumnezeu.
Nu vă lăsaţi copiii… Dacă copilul tău se duce peste drum, la micuţul Oswald, care pare un băiat drăguţ, să ai grijă cine este acel micuţ. Aflaţi cine sunt mama şi tatăl lui. Poate sunt unii care urăsc Evanghelia şi au insuflat aceasta şi micuţului lor Oswald, iar dacă îţi laşi fiul sau fiica să se însoţească cu el, la un moment dat te trezeşti că ai în casă un mic Oswald. Aşa este. Aveţi grijă cu cine vă însoţiţi! Păstraţi-vă anturajul curat. Nu te duce la ştrand cu un băiat, doar pentru că te gândeşti că îl vei câştiga pentru Hristos. Dacă nu poţi să-l câştigi pentru Hristos în biserică, acasă sau în maşină, în piscină nu o vei face nici atât. Dimpotrivă! Acolo sunteţi pe teritoriul diavolului şi puteţi cădea voi. Staţi departe de aşa ceva! Despărţiţi-vă, fiindcă Dumnezeu a spus: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi.” 2Corinteni 6.17).
Dumnezeu vrea pe cineva care are curajul să stea departe de aceste lucruri; întotdeauna a vrut aceasta. Fiecare copil al lui Dumnezeu, din Geneza până în Apocalipsa, în această epocă modernă în care trăim noi, a stat departe de sistemul ecleziastic şi nu a fost de acord cu el şi cu bisericile lumii.
Cercetaţi Scripturile şi scrierile istorice şi veţi vedea că Martin Luther, John Wesley, Calvin, Knox, Finney, Sankey şi toţi ceilalţi bărbaţi ai lui Dumnezeu, au ieşit afară din acele lucruri şi au stat pe convingerile lor. Aceştia au fost slujitorii lui Dumnezeu.
Uneori, trebuie să staţi singuri chiar şi în familia voastră, pentru că nici mama şi nici tatăl vostru nu este de acord cu voi; uneori nu este de acord cu voi, unchiul, mătuşa sau alţi membri ai familiei. Dar nu contează, dacă staţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci staţi cu El! Este singura însărcinare pe care o aveţi.
Cum am spus, Iosafat a venit jos la invitaţia lui Ahab, iar acesta a tăiat oi şi boi şi a dat o mare petrecere. De multe ori, noi intrăm în încurcături cu ocazia acestor petreceri sau afaceri de societate care dau petreceri şi aşa mai departe. Fiind acolo, probabil şi Iosafat a luat nişte friptură şi a băut câteva pahare de vin sau ce aveau ei.
Apoi, Ahab a spus: „Aş vrea să mă sui împotriva Ramotului din Galaad şi aş vrea să vii şi tu cu mine.” Ei bine, Iosafat era sub influenţa lucrurilor măreţe pe care le văzuse…
Aşa face diavolul: îţi arată partea strălucitoare. Dar dacă partea aceea strălucitoare nu se potriveşte cu Cuvântul lui Dumnezeu, este un miraj. Ştiţi ce este un miraj? O iluzie optică. Adică, vezi ceva, iar când ajungi acolo, nu este nimic. Când mergi cu maşina pe şosea, ai impresia că este apă, dar când ajungi acolo, vezi că este doar şoseaua, fără nici un strop de apă.
Aceasta face diavolul: îţi face tot felul de promisiuni arătându-ţi ceva strălucitor, dar când ajungi acolo, nu este deloc aşa. Staţi cu Cuvântul şi atunci sunteţi în linie; atunci sunteţi în Planul lui Dumnezeu. Staţi acolo! Şi orice spune Dumnezeu, să nu vă îndoiţi, indiferent cum sună… Credinţa nu este ceva ce vezi; „credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11.1).
Astfel, Iosafat a semnat o alianţă şi s-a alăturat grupării mari a Israelului, când ar fi trebuit să stea deoparte, să nu facă aceasta. Totuşi, fiind credincios, el a fost destul de neprihănit încât să spună:
„Ar fi bine să-L întrebăm pe Domnul înainte de a ne sui la Ramot.”
„Sigur că da,” a răspuns Ahab. „Sigur că-L vom întreba pe Domnul. Cred şi eu că ar trebui să facem aceasta. Ştii, am aici o mulţime de D.D., cei mai buni din câţi ai văzut vreodată. Să ştii că biserica noastră nu are oameni nătângi, fiindcă suntem clasa cea mai bună. Avem oameni cu D.D., Ph.D, LL.D., etc. Ar trebui să-i vezi.”
„Păi, cheamă-i aici”, a spus Iosafat.
Cei doi împăraţi s-au aşezat pe tronurile lor la porţile cetăţii şi au venit înaintea lor patru sute de proroci, iar cel mai mare dintre ei, Zedechia, a păşit în faţă şi a spus: „Să văd… Haideţi să prorocim: „Aşa vorbeşte Domnul, suie-te, căci Domnul este cu tine!” Vedeţi, ei erau plătiţi. Cei patru sute nu erau atenţi la Cuvânt, pentru că erau plătiţi, aveau tichete de masă şi erau hrăniţi bine.”
Mulţi oameni buni greşesc aici.
Frate, mai bine mă întind pe burtă, beau apă chioară şi mănânc pesmeţi uscaţi, dar stau cu Cuvântul lui Dumnezeu şi spun Adevărul, decât să mănânc pui fripţi de trei ori pe zi şi să trăiesc într-un palat, departe de El. Acesta este adevărul.
Aici în Benton Harbor, Michigan, era un bătrân care se numea John Rhyn, şi a fost vindecat într-una din adunări. Imediat după aceea, m-au dus la un rabin, care m-a întrebat:
„Cum şi-a căpătat vederea, John?”
„I-a redat-o Domnul Isus Hristos”, am răspuns eu
„Poate a fost Isus, dar nu Hristos!” a răspuns rabinul, apoi a continuat: „O, voi, neamurile, nu puteţi să-L tăiaţi pe Dumnezeu în trei şi să ni-L oferiţi nouă!”
„Dar, eu nu Îl tai, domnule,” am spus eu.
„Este un singur Dumnezeu!”, a continuat el.
„Este corect. Aşa este.”
Discuţia a continuat, iar el a spus:
„Isus a fost un hoţ!”
„Un hoţ?” am întrebat eu.
„Da! În ceea ce voi numiţi „Noul Testament”, scrie că „Într-o zi, El a intrat într-un lan de porumb, a luat boabe şi le-a dat şi ucenicilor Săi”, ceea ce nu este legal. Astfel, din punctul meu de vedere, El era un hoţ.”
„Un moment! Sunt foarte surprins de ceea ce spui, rabi, deoarece chiar legea levitică spune că un om poate merge prin lan, să smulgă şi să mănânce cât vrea, dar să nu ia nimic cu el. Este ruşinos că nu ştii aceasta, fiindcă El ţinea Legea.”
„Despre cine vorbea Isaia 9.6 când spunea: „Un copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat…” Despre cine vorbea, despre Mesia?”
„Da, domnule.”
„Şi când va veni Mesia, ce va fi? Va fi un copil?”
„Păi, Mesia va fi un copil.”
„Şi va fi născut din fecioară?”
„Da, domnule, dar nu este Cel despre care vorbeşti.”
„Acum, te rog să răspunzi la o întrebare…”
Şi discuţia a continuat în felul acesta. Eu l-am întrebat:
„Ce relaţie va fi între Mesia şi Dumnezeu? Care va fi deosebirea dintre Mesia şi Dumnezeu? În ce relaţie va fi El faţă de Dumnezeu? Sunt două lucruri de care legea voastră Îl condamnă: că a încălcat Sabatul şi că S-a făcut pe Sine Dumnezeu. El era Domnul Sabatului şi El era Dumnezeu. Dumnezeu era în Hristos. IaHVeH Dumnezeu Se manifesta în trupul Fiului Său, Isus Hristos să ia păcatul.”
Am văzut că după un timp l-am prins.
„Dar cum este cu vederea acestui om? Tu ai făcut aceasta?”
„Nu, domnule, Isus Hristos a făcut-o. John vede, nu-i aşa?”
„Da, vede. I-am dat de multe ori de pomană…”
„Păi, cum îţi explici că timp de douăzeci de ani a fost un cerşetor orb şi iată că acum vede foarte bine? Ce zici de aceasta? Ceva i-a redat vederea. Isus Hristos a făcut-o.”
L-am văzut întorcându-şi capul, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi care se prelingeau pe barba albă, aşa că i-am zis:
„Un moment, Rabi.”
„Ne vedem mai târziu”, a spus el.
„Un moment,” am spus eu. „Nu vrei să stai să te mai întreb ceva? Crezi că Acela era Mesia?”
El m-a privit şi a spus:
„Domnule Branham, admit că a fost un Om bun.” Cu aceasta s-a „spânzurat” singur.
„Dar ce zici de Cuvântul Său?”
„El era un Proroc.”
„Rabi, crezi că El era Fiul lui Dumnezeu?” Dacă a fost un Om bun, înseamnă că nu era un mincinos. Un proroc nu poate fi mincinos, iar El a spus: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu.” Acum eşti în încurcătură. Tu spui că era un Om bun şi un Proroc, deci admiţi că Cuvântul Lui era prorocie şi că El a spus că era Mesia lui Dumnezeu. Aşa este.”
„Dacă aş învăţa aceasta,” a răspuns el, „aş fi aruncat în stradă ca un cerşetor.”
Desigur, el era un evreu cu bani şi avea numele gravat pe o placă aurită care era pusă pe şcoala lui, aşa că i-am zis:
„Rabi, mai degrabă culeg resturi de mâncare din gunoi (ceea ce nu trebuie să fac dacă Îl slujesc pe Domnul), decât să am numele scris pe zidul clădirii şi să ştiu în inima mea că sunt greşit înaintea lui Dumnezeu. Pentru mine, Cuvântul lui Dumnezeu este pe primul loc.”
Revenind la subiectul nostru, observaţi! Toţi predicatorii aceia spuneau: „Suie-te, împărate! Sigur, Domnul este cu tine. Tu ai avut grijă de noi şi ne-ai ridicat biserici frumoase, denominaţiuni mari. Noi am prosperat datorită banilor tăi. Sigur, Domnul este cu tine, împărate. Suie-te!”
Aşa sunt şi oamenii de astăzi. Ei se uită la bisericile lor frumoase, la predicatorii lor lustruiţi, pe care îi au la amvon uneori. Poate fi un adevărat gentleman, poate fi un slujitor al lui Dumnezeu, eu nu spun că n-ar fi, dar sunt prea mulţi de partea cealaltă: care sunt lustruiţi şi resping Cuvântul lui Dumnezeu. Despre aceştia vorbesc, nu despre fraţii adevăraţi. Nu, domnilor. Vorbesc de cei care sunt de partea cealaltă: „Noi aparţinem la biserica cutare şi nu putem colabora într-o campanie de vindecare sau în alte lucruri ca acestea, deoarece… Împăratul nu ne va susţine.”
Da, împăratul grupului vostru nu suportă aceasta. Nici măcar nu este de acord şi aţi fi excluşi dacă colaboraţi.
Singurul om pe care l-am întâlnit şi avea destulă convingere să stea de partea adevărului, a fost Rufus Mosley. Poate îl cunoaşteţi şi voi pe Rufus Mosley din Macon, Georgia, care are una din cele mai mari şcoli fundamentale. El a spus:
„Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi. Lucrările acestea sunt de la Dumnezeu.”
Fraţilor, Dumnezeu a zguduit şi regiunea aceea. El avea convingeri ca Martin Luther şi John Wesley, şi orice om care este convins de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se bazează pe nişte lucruri fantastice, ci doar pe Cuvântul lui Dumnezeu… este primit de El.
Observaţi ce s-a întâmplat în continuare. Când acei mari proroci s-au adunat să prorocească, ei au spus:
„Oh, acesta este dr. Jones. Ce părere ai?”
„Amin.”
„Frate Levinski?”
„Aşa este; este Aşa vorbeşte Domnul.”
„Dr. Cutare, tu ce părere ai?”
„Da, amin.”
„Ei bine, eu sunt căpetenia lor, Zedechia,. Acesta este secretarul, acesta este şeful, prezbiterul de stat, deci ce ziceţi?”
„Suntem toţi de acord.”
Aceasta era foarte bine, dar nu era conform Cuvântului. Iosafat era însă destul de duhovnicesc ca să observe aceasta.
Îl pot vedea pe Ahab cum merge la el şi îi spune:
„Vezi, Iosafat? Ştiu că tragi puţin de partea cealaltă şi eşti mai radical în religia ta, dar aici am patru sute de proroci, pe cei mai buni din ţară, şi toţi spun să ne suim. Vezi că nu trebuie să ne facem probleme?”
Dar Iosafat i-a răspuns: „Oare nu mai găsim încă unul?”
„Încă unul? Păi, avem aici toată organizaţia şi toţi spun că este corect. Toţi doctorii şi ceilalţi, spun că este în ordine.”
„Totuşi, eu am citit unde Domnul spunea… Ahab, trebuie să mai fie unul.”
„Da, mai este un holly-roller undeva afară.”
Mica era un proscris şi nu avea nici un renume. Deci Ahab a spus: „Mai este Mica, fiul lui Imla, dar îl urăsc.” Păi, sigur că îl ura.
„El nu se alătură grupului meu,” a continuat Ahab. „Este un radical şi nu spune niciodată nimic bun de mine.”
Păi, chiar acolo s-au văzut ghearele mâţei din sac! Vedeţi de ce spun ei aceasta? Cum putea spune Mica ceva bun, în favoarea lui, când Dumnezeu l-a condamnat de la început şi l-a respins? Cum poţi binecuvânta ceva ce a blestemat Dumnezeu?
A fost odată un proroc care a încercat aceasta, atunci când şi-a adunat toate denominaţiunile lui mari şi le-a pus împreună, fundamentalişti până în măduvă. Da, domnule, şi a ridicat şapte altare pe care a adus şapte jertfe: şapte viţei curaţi, şapte berbeci, care vorbeau despre prima venire a Domnului Isus Hristos.
Jos, în vale, erau nişte holly-rollers, care se numeau Israel. Era un popor mic, inter-denominaţional care locuia în corturi. Moabul era o ţară împrejmuită cu ziduri, toate celebrităţile locuiau acolo şi erau cât se poate de fundamentalişti. Da. Dar ei nu au văzut Stânca lovită şi Stâlpul de Foc care mergea înaintea Israelului. Acolo era acea lucrare supranaturală a lui Dumnezeu şi în tabără se auzea Strigătul Împăratului. Dar Balaam nu a văzut aceasta.
Mă tem că multe dintre celebrităţile noastre nu văd mâna lui Dumnezeu lucrând prin grupul acela de radicali, dar eu voi alege calea lor, dacă ar fi să fac o alegere.
Cred că Lewi Pethrus mi-a spus nu demult:
„I-am văzut şi eu cum se comportau, frate Branham, dar m-am dus cu ei ca să-i aduc înapoi.” Şi s-a dus.
Revenind la Iosafat, el a spus:
„Aş vrea să-l văd.”
„Bine. Nici nu-l lăsăm să stea pe aici. Nu îl lăsăm să ţină nici o misiune sau ceva pe aici, pentru că l-am exclus de multă vreme dintre noi. Va trebui să meargă până în Amon după el.” Apoi a poruncit slujitorilor săi: „Duceţi-vă şi aduceţi-l pe fanaticul acela!”
Toate celebrităţile aşteptau să fie adus individul acela.
Departe, Mica stătea şi citea Biblia sau ce avea acolo, apoi a desfăcut un sul şi a zis: „Da, aceasta este. Am un simţământ ciudat, dar aşa scrie. Amin. Eu cred, Doamne, indiferent cât pare de ciudat. Eu cred oricum pentru că aşa este scris.” El citise în Isaia şi în ceilalţi proroci care au prorocit şi de aceea a zis: „Cred, Doamne că este aşa.”
Şi iată că a bătut cineva la uşă (fratele Branham bate), şi a spus:
„Sunt garda împăratului!”
„Intră în casă.”
„Tu eşti Mica?”
„Da, eu sunt.”
„Tu eşti fanaticul despre care se vorbeşte?”
„Cred că da.”
„Am poruncă să te duc la împărat!”
„Bine, nu trebuie să mă legi, fiindcă vin.”
„Vrea să îi proroceşti!!”
„Chiar vrea?”
„Au o adunare mare acolo.”
„Da?”
„Da. S-au adunat toţi prorocii, toată denominaţiunea. Toţi sunt prezenţi acolo. O, ce timp petrec împreună!”
„Da? Şi cum petrec?”
„Îl ştii pe Iosafat? A venit jos să-l vadă pe Ahab.”
„Acum înţeleg despre ce mi-a vorbit Domnul. Deci a venit şi el?”
„O, da!”
„Ce caută Iosafat cu decăzutul acela, cu credinciosul acela de graniţă, cu uşuraticul acela? Ce caută acolo?” Aceasta se gândea Mica în inima lui.
„Ştii, împăratul a făcut o denominaţiune mare, ca aceea din care ai fost dat afară. A fost acolo şi Iosafat, iar Ahab i-a spus să-l însoţească sus, în Ramotul din Galaad, ca să-l înfrunte pe vrăjmaş. A fost prezentă toată şcoala prorocilor, şi toţi i-au prorocit să se ducă. Ca să fie mai convingător, Zedechia şi-a făcut nişte coarne mari de fier, şi le-a pus pe cap şi a alergat pe străzi strigând: „Prin aceste coarne îi vei împinge afară pe sirieni!”
Aceasta este la fel ca cei care au ulei şi sânge pe mâini. Nu există nici un text biblic care să vorbească despre aşa ceva. Aşa este. Pentru niciunul din aceste nonsensuri care se petrec printre penticostalii de astăzi, nu este. O mulţime din aceste lucruri sunt nebiblice, aşa că staţi departe de ele! Dacă ceva nu este în Biblie, feriţi-vă de acel lucru! Luaţi Cuvântul şi staţi numai cu El!
În timp ce venea, Mica a întâlnit un grup care i-a zis: „Ascultă, Mica, vrei să te ai bine cu grupul acesta? Atunci să spui ce spun toţi ceilalţi! Să proroceşti şi să spui să se ducă acolo, pentru că totul va fi bine. Să fii de acord cu ei şi să spui la fel ca ei, şi te voi primi înapoi.”
Dar Mica le-a răspuns: „Viu este Domnul că voi spune numai ceea ce spune El.” (2Cronici 18.13). Amin. Aceasta ne trebuie. „Voi spune doar ce spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puţin.” Aşa este.
Mica ştia că Ilie, un profet adevărat trimis de Dumnezeu, a profeţit de rău împotriva lui Ahab; deci, cum putea să spună el altceva decât tot de rău? Ceilalţi erau majoritari, dar Mica avea Cuvântul. Deci, ceea ce face diferenţa este: Cuvântul.
Nu contează cât de mari sunt oamenii, cât de mulţi sunt comuniştii, câţi sceptici se ridică, tot ce contează este Dumnezeu, este ce spune Cuvântul Său. Ce contează că te numesc fanatic, ghicitor sau în alt fel? Nu daţi atenţie oamenilor!
Dacă vă puneţi nădejdea în oameni, sunteţi pierduţi de la început, fiindcă omul este sortit eşecului şi nu poate face nimic. Dar aşa cum spunea Eddie Perronet:
Nădejdea mea nu e zidită pe nimic altceva
Decât pe Sângele Neprihănitului Isus;
Când în jur, oamenii îşi pierd sufletele,
El este Nădejdea mea şi pe El stau,
Pe Hristos, Stânca cea tare.
Toate celelalte sunt nisipuri mişcătoare.
Deci, Mica avea Cuvântul; el ştia ce a spus Cuvântul despre Ahab. Cum ar fi putut să-l binecuvânteze pe Ahab, când profetul lui Dumnezeu care Îl avea pe „Aşa vorbeşte Domnul”, l-a blestemat? Cum putea aştepta binecuvântări pentru oameni peste care Dumnezeu pusese blestemul? Vă temeţi că vă veţi pierde poziţia între oameni? Cum vă puteţi pune nădejdea în ei când Dumnezeu i-a blestemat? Puneţi-vă nădejdea în Hristos! Puneţi-vă credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi staţi cu El orice s-ar întâmpla! Staţi cu Cuvântul lui Dumnezeu!
Acum, când ne apropiem de încheiere, ascultaţi!
Mica a venit înaintea împăratului. Îmi pot imagina cum s-a roşit faţa împăratului când l-a văzut pe zdrenţosul acela păşind în mijlocul predicatorilor cu doctorat. Dar nu cred că Mica s-a simţit singur, pentru că Dumnezeu era cu el.
Îl pot vedea pe împăratul Ahab cum îi zice lui Mica: „Bună ziua, Mica”, pe un ton fals, din pricina lui Iosafat…
Când l-a văzut pe Mica, Iosafat a zis:
„Tipul acesta are ceva ce-mi place. Nu ştiu, dar mie mi se pare în ordine. Văd că nu are prea multă educaţie. Poate nu cunoaşte toate acele cuvinte elevate şi nu ştie să le pronunţe, dar sunt sigur de un lucru: Omul acesta Îl cunoaşte pe Dumnezeu!”
Ahab a păşit în faţă şi a spus: „Ce zici, Mica? Cuvântul tău trebuie să fie la fel ca al celorlalţi, iar ei spun să mă duc pentru că Domnul va fi cu mine şi voi avea propăşire.”
„Atunci, du-te! Dacă aşa au spus ei, du-te! Du-te să biruieşti, fiindcă vreau să văd şi eu aceasta!”
Atunci Ahab s-a gândit: „Aceste cuvinte nu sună bine din gura unuia ca el. Până acum mi-a prorocit numai de rău, iar acum vine şi-mi vorbeşte aşa?” Astfel, s-a întors spre Mica şi i-a zis: „De câte ori va trebui să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului?” (v. 15).
Şi Mica i-a spus: „Du-te, dar să ştii că văd Israelul împrăştiat ca o turmă fără păstor, iar Domnul a zis: „Oamenii aceştia n-au stăpân, fiecare să se întoarcă în pace acasă!” (v. 16).
„Ai văzut? Ai văzut?” i-a zis Ahab lui Iosafat, „Ţi-am spus că acest holly-roller nu-mi spune nimic bun, ci îmi vesteşte numai rău? Puteam să îţi spun încă înainte ca să deschidă gura şi să spună un cuvânt.”
Care era diferenţa? Toată ţara se unea cu prorocii aceia, iar aici era unul singur. Dar motivul pentru care Mica ştia că are dreptate, era că El stătea pe „Aşa vorbeşte Domnul”, pe făgăduinţa lui Dumnezeu. El ştia că orice ar fi spus un predicator, o denominaţiune sau un împărat, în opoziţie cu aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu va birui oricum.
Ar fi fost normal ca tot poporul să fie de partea lui Mica, dar iată că el stătea singur pe Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă ştia că Dumnezeu Îşi va ţine Cuvântul. El ştia că Domnul îl blestemase pe Ahab, prin Ilie, şi a spus că sângele lui va fi lins de câini din pricina lucrurilor rele pe care le săvârşise.
Deci, cum putea omul acela, Mica, să-l binecuvânteze, când Dumnezeu îl blestemase printr-un proroc adevărat? Mica ştia că nu se poate întâmpla nimic bun, ci numai rău, aşa că a stat pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi a stat singur înaintea întregului popor şi a celor câteva sute de predicatori şi doctori în divinitate. El a stat cu Dumnezeu.
Şi ştiţi ce a făcut conducătorul acelor preoţi? A păşit în faţa lui Mica, şi-a dat jos coarnele de pe cap şi i-a tras o palmă peste gură. Aceasta a arătat religia lui, nu-i aşa? L-a lovit şi a zis: „Pe ce drum a ieşit duhul Domnului din mine ca să-ţi vorbească?” (v. 23).
Dar Mica i-a răspuns: „Vei vedea în ziua când vei umbla din odaie în odaie ca să te ascunzi.” (v. 24). După care a adăugat: „Am văzut Israelul împrăştiat ca o turmă fără păstor.
Ascultaţi dar Cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie şi toată oastea cerurilor stând la dreapta şi la stânga Lui. Acolo se ţinea un sfat şi am văzut întâmplându-se aceste lucruri.”
Este ca şi cum ar fi ţinut sfatul aici. Să nu uitaţi că atunci când se întâmplă ceva aici jos, prigoniri, batjocuri, mai întâi se întâmplă ceva acolo sus. Să nu uitaţi! Fixaţi-vă credinţa pe aceasta!
Deci, Mica a spus: „Şi Domnul a zis: „Cine va amăgi pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie la Ramot, în Galaad, şi să piară acolo?” Au răspuns unul într-un fel, altul într-altul.
Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului şi a zis: Eu îl voi amăgi.” Domnul i-a zis: „Cum?”
„Voi ieşi, a răspuns el, şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor lui. Aşa îl vom scoate pe Ahab şi-l vom duce acolo conform Cuvântului lui Dumnezeu.”
Domnul a lăsat ca acel duh de minciună să vină jos şi să intre în predicatori; le-a dat o ungere falsă ca să prorocească o minciună în Numele Domnului.
Voi ziceţi: „Atunci cum putem şti dacă o prorocie este corectă sau nu, frate Branham?”
Aliniaţi-o cu Cuvântul! Aşa să staţi pe ea! Dacă nu este conform Cuvântului, să nu o credeţi! Aseară v-am spus că Cuvântul este Urim şi Tumim-ul lui Dumnezeu. Dacă se ridică ceva fantastic, chiar şi în aceste biserici mici, staţi cu Cuvântul! Fraţi păstori, nu hrăniţi oile cu ceva care le omoară! Staţi cu Cuvântul, fiindcă este scris că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4.4). Staţi cu Cuvântul!
Mica ştia că avea dreptate, deoarece stătea pe Cuvânt. Dar ceilalţi nu puteau înghiţi decât idei populare. Şi ce s-a întâmplat? L-au lovit pe Mica peste gură, l-au băgat la închisoare şi l-au hrănit cu „pâinea şi cu apa întristării”, fiindcă Ahab le poruncise să facă aceasta „până mă voi întoarce în pace.”
Dar Mica i-a răspuns: „Dacă te vei întoarce în pace, n-a vorbit Domnul prin mine!” (v. 26-27). A spus aceasta, pentru că Biblia lui era în concordanţă cu Cuvântul.
Aş vrea să ne oprim puţin aici. Vedenia lui Mica era conform Bibliei, dar celelalte erau în opoziţie cu ea. Şi pentru că vedenia lui Mica era conform Cuvântului, Dumnezeu trebuia să-Şi ţină Cuvântul. Înţelegeţi?
Şi ce s-a întâmplat cu Ahab? În ziua aceea a fost ucis pe la apusul soarelui, iar câinii i-au lins sângele din carul care a fost dus să fie spălat. Acesta este adevărul, pentru că Mica a luat Cuvântul lui Dumnezeu şi a văzut că vedenia lui se alinia perfect cu Cuvântul, era Adevărul absolut.
Prieteni, la încheiere vreau să reţineţi că orice vedenie trebuie să se alinieze cu Cuvântul lui Dumnezeu; şi orice predicator trebuie să se alinieze cu Cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent ce credem, ce simţim sau ce este, trebuie să ne aliniem cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care am fost păzit de orice deviere.
Domnul a început să-mi dea vedenii încă de când eram copil, dar când am început să spun ce vedeam, predicatorii spuneau că sunt de la diavolul. Aşa se face că, cu vreo zece ani în urmă, m-am dus la Green’s Mill, Indiana, gândindu-mă că vreau să scap de acele vedenii, iar în seara aceea m-am rugat şi am zis: „Dumnezeule, eu nu vreau să fiu posedat de un drac.” Sigur că nu!
Cam cu zece sau cincisprezece ani în urmă, când eram doar un tânăr predicator baptist şi botezam în râul Ohio, sute de oameni au fost martori în după-amiaza aceea, când a venit acea Lumină din cer. Unii au leşinat, alţii au ţipat, etc., atunci când s-a auzit un Glas care a spus că voi duce în jurul lumii un mesaj care va porni o trezire înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, aşa cum s-a întâmplat în zilele lui Ioan Botezătorul. Ziarele au scris despre acel eveniment şi au spus: „O lumină misterioasă s-a arătat peste un tânăr baptist, în timp ce boteza în apă.”
Apoi, când a venit vremea, Domnul Isus Şi-a trimis din nou Îngerul şi mi-a vorbit, în seara aceea când m-am rugat şi am spus: „Dumnezeule, nu îngădui să se întâmple aceasta, fiindcă Te iubesc şi nu vreau să fiu posedat de diavolul. Predicatorii spun…” Atunci a venit Îngerul Domnului şi mi-a spus că era lucrarea Lui, că a fost rânduită de Dumnezeu şi că a hotărât ca acest Cuvânt să străbată toată lumea.
După aceea, m-am dus la supraveghetorul general, la cel care m-a botezat, dr. Davis, şi i-am spus ce-mi zisese Îngerul, dar el mi-a zis:
„Billy, tu ai nevoie de odihnă pentru că ai avut un coşmar.”
„Să ştii că nu sunt de acord cu ceea ce spui, şi voi părăsi chiar acum biserica baptistă,” am răspuns eu.
„Vrei să spui că, cu pregătirea ta de şapte clase, vei propovădui Evanghelia în toată lumea?”
„Aceasta a spus El şi eu Îl cred.”
„Billy, eu zic să nu iei în serios lucrul acesta. Odihneşte-te câteva zile şi după aceea te vei simţi mai bine.”
Atunci am plecat de acolo, şi am început lucrarea, prin harul lui Dumnezeu. Ce a urmat? Trezirea este în clocot pe fiecare înălţime, în jurul lumii. Când Israel a văzut că marele Goliat a fost omorât, fiecare şi-a scos sabia şi a pornit înainte. Aceasta s-a întâmplat.
Când bărbaţi duhovniceşti dintre baptişti, luterani, prezbiterieni, penticostali, etc., au văzut că Dumnezeu a turnat Duhul Său în aceste zile din urmă, când au văzut semnele şi minunile care au loc, „s-a făcut un vuiet şi o mişcare între acele oase fără viaţă, după carele-au venit vene, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra, apoi s-au ridicat ca o oştire puternică.” (Ezechiel 37). Astfel, oamenii au început să-şi scoată săbiile şi să spună: „Dumnezeule, şi noi îl vom ucide pe acest mare Goliat!” Şi taie în stânga şi în dreapta, de la est la vest şi de la nord la sud, aşa că o mare trezire a cuprins întreaga lume.
Ei spuneau: „Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate!”, dar Dumnezeu a făcut-o oricum, fiindcă a promis. El a spus: „…lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi; ba încă veţi face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan 14.12).
Când a fost aici pe pământ, El nu a pretins că ar fi o Persoană mare, ci a spus că este Fiul omului. El era Fiul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp era Fiul omului venit prin Maria; El era Fiul omului născut de Maria, dar după Duh era Dumnezeu însuşi; era Dumnezeu în Hristos. Când Omul pământesc născut din femeie şi Duhul lui Dumnezeu s-au întâlnit, când Duhul a locuit în acel trup, când Mielul şi Porumbelul S-au întâlnit, cerul şi pământul au fost împăcate şi s-au sărutat. Aceasta s-a întâmplat chiar în ziua aceea măreaţă.
El nu a pretins niciodată că este un Vindecător, nu a pretins că vindecă, ci a spus simplu: „…Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5.19).
În faţa Lui stăteau oameni străini, dar El ştia cine erau şi le-a spus pe nume. A făcut El aceasta? Este aceasta Scriptura? Este Biblia atunci când a spus că El nu făcea nimic de la Sine, ci făcea doar ce-I spunea Tatăl? Este aceasta Biblia? Citiţi Ioan 5.19. Fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu este infailibil; tot ce spune Biblia este adevărat.
El nu a făcut nimic de la Sine, ci a stat doar pe Cuvânt. Şi ce a spus? Că „aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Cuvântul.” Este adevărat? Dar ei nu au putut crede, pentru că aşa a spus Isaia.
Biblia spune că oamenii au adus la Isus toţi bolnavii şi neputincioşii, iar El i-a vindecat pe toţi ca să se împlinească ce a fost spus prin prorocul Isaia: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre…” şi aşa mai departe. (Isaia 53.5). Tot ce a făcut El, a fost să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, ca frate al vostru, ca cetăţean împreună cu voi al Împărăţiei lui Dumnezeu, vă spun în seara aceasta că, fie că vom fi mulţi sau puţini, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne va binecuvânta, fiindcă ne-a onorat cu Prezenţa Sa măreaţă: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20). Exact aşa este.
„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.” (Marcu 11.24). Dumnezeu a promis aceasta, iar dacă este aşa, trebuie să se împlinească.
Isus a spus: „…lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi…” A spus El aceasta? Acel Cuvânt trebuie să se împlinească. Nu a spus El: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.”? (Marcu 16.15).
Cu alte cuvinte: „Propovăduiţi în toată lumea Evanghelia, puterea Duhului Sfânt, demonstraţi puterea Duhului Sfânt la orice făptură.”
Voi ziceţi: „Aceasta înseamnă să propovăduieşti Evanghelia?”
Citiţi versetul următor: „Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci… şi vor vindeca bolnavii.” (v. 17-18), şi priviţi lucrările pe care le-a făcut.
Cum puteţi face aceasta doar cu litera? Litera nu poate face aceasta, decât dacă Cuvântul cade într-un pământ bun şi produce Viaţa care este în acest Cuvânt… Dacă aveţi un bob de grâu, oricât de bine ar arăta, dacă nu îl veţi pune în pământ ca să putrezească, nu va aduce o altă viaţă.
Dacă nu mori faţă de tine şi faţă de ideile şi teologia ta, dacă nu intri în Hristos, prin botezul Duhului Sfânt, ca să învii cu Cuvântul în inimă… Dar dacă faci aceasta, când vine la tine ceva ce este contrar Cuvântului, nu îl crezi. Aceasta este. Indiferent ce este, îl pui deoparte.
Din cauza aceasta nu L-au putut vedea evreii ca Fiul lui Dumnezeu. Ei îşi imaginau tot felul de lucruri cu privire la ceea ce va face Mesia, cum va veni la Templu, cum va sta acolo şi alte lucruri. Dar când a venit, Isus a fost total contrar gândurilor lor, de aceea au spus: „O, dar noi nu am fost învăţaţi aşa!”
Dar Dumnezeu nu trebuie să procedeze după învăţătura voastră. El procedează aşa cum a spus în Biblie. Aşa este. Noi am văzut că şi prorocii din lecţia noastră au fost învăţaţi altceva decât spune Biblia şi au spus altceva, pe când Mica a stat cu Biblia, cu Cuvântul.
Sfatul meu este acesta: Nu acceptaţi niciodată nimic dacă nu vine din Biblie! Înţelegeţi? Acesta este Planul. Haideţi să-l punem în ordine şi în Biblie, fiindcă Dumnezeul cel Atotputernic, Cel omniprezent, Cel infinit, care cunoaşte toate lucrurile, a vestit că aceste lucruri se vor întâmpla în timpul din urmă; a vestit că lucrurile pe care le-a făcut El, vor fi făcute din nou înainte de venirea Domnului.
El a spus că se vor ridica multe lucruri false. Cum le vom putea deosebi? Aceasta este o întrebare bună. Cum le vom deosebi? Vedem lucruri care se întâmplă şi spunem: „Uită-te acolo! Uită-te la aceasta! Uită-te încoace! Aşa este.” O, da, frate! Sunt de acord, dar arătaţi-mi o singură dată când a greşit Cuvântul lui Dumnezeu. Dar acum aveţi o grămadă de lucruri fantastice. Aşa erau şi preoţii aceia. Înţelegeţi ce vreau să spun? Predicatorii şi prorocii cu acele coarne pe cap, spuneau: „Aşa vorbeşte Domnul”, dar nu era conform Scripturii. Înţelegeţi? Dar când este absolut Scriptura, trebuie să se împlinească.
Ceasul este aici, fraţilor! Biblia spune: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ceea ce priveşte credinţa.” (2Timotei 3.8). Ei nu puteau crede şi nu vor putea crede. Biblia spune că astăzi, la fel ca în vechime, oamenii care au schimbat harul lui Dumnezeu în desfrânare, au fost hotărâţi pentru pieire. Înţelegeţi? Citiţi Iuda 1.4 şi vedeţi dacă este aşa sau nu:
„Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.”
Cum vor crede când Biblia spune că nu pot crede? Cum vom putea opri toate aceste nonsensuri din jurul nostru? Cum o putem face când Dumnezeu spune că va fi aşa? Voi ziceţi: „Ce este greşit şi ce este corect?” Priviţi întâmplarea cu Mica. Duhul adevărat al lui Dumnezeu va merge mai departe cu Cuvântul, pentru că El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.”
Fără îndoială că în această sală sunt oameni bolnavi. Din câte ştiu, nu cunosc pe nimeni aici, decât pe soţia şi fiica mea, pe fratele Gene şi pe fratele lui. Cred că le cunosc şi pe fetele care stau aici şi care sunt fiicele lui. Şi am mai văzut pe cineva. Doamna care stă aici, nu este cumva soţia ta? Da, aşa este. În ordine. Aş vrea să ridicaţi mâna toţi cei care ştiţi că nu vă cunosc.
Ridicaţi mâna toţi cei care sunteţi bolnavi şi aveţi nevoie să fiţi atinşi de Dumnezeu. Nu contează care este problema voastră, ridicaţi mâna. În ordine. Aproape şaizeci la sută din audienţă.
Aş vrea să vă întreb ceva. Cum ar fi dacă Isus Hristos ar sta în seara aceasta aici, îmbrăcat cu costumul pe care mi l-a dat mie? Ce ar face El dacă aţi fi bolnavi şi aţi vrea să fiţi vindecaţi? Ce ar face în privinţa aceasta? Ar putea face un singur lucru: v-ar cere să staţi pe Cuvânt. Este adevărat? Staţi numai pe Cuvânt.
Ce spune Cuvântul? Că „se vor ridica oameni care vor avea ulei pe mâini şi vor face…” Nu, în Scriptură nu scrie aşa ceva. Dar ce scrie? „Va fi un mare episcop şi va avea o mare autoritate…” Nu, nu! Dar ce spune Scriptura? Că „fiii lui Dumnezeu vor fi călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.” În ordine. Dar despre vindecarea divină ce spune? Că „El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre şi în rănile Lui am fost vindecaţi.” (Isaia 53.5). Este o lucrare terminată.
Dar dacă un om doreşte mântuirea? Cine i-o poate da? Papa? Episcopul? Cardinalul? Nu, domnilor! Papa de la Roma nu are nimic a face cu aceasta. Arhiepiscopul de Cantembury, nu are nimic a face cu aceasta şi nimeni altcineva. Este vorba de fiecare dintre voi, de credinţa voastră în lucrarea terminată a lui Hristos la Calvar. Aceasta este ceea ce spune Biblia.
Voi ziceţi: „Dacă merg la biserica penticostală şi fac ce fac penticostalii, sunt mântuit.” Nu, domnule! Tu nu vei fi mântuit în felul acesta. Vei fi doar un imitator, un făţarnic. Aşa este. Tu poţi fi salvat, dar nu imitând ce fac ceilalţi. Tu trebuie să faci ceea ce îţi spune Dumnezeu să faci; experienţa ta trebuie să se alinieze cu Biblia. Dacă nu se aliniază, înseamnă că eşti greşit.
„Dacă sunt prezbiterian, trebuie să merg la biserica penticostală?” Nu, domnule. Sigur că nu. Tot ce trebuie să faci este să vii la Isus Hristos şi să Îl accepţi ca o lucrare terminată. Şi când credinţa ta Îl va recunoaşte, El îţi va da botezul Duhului Sfânt.
Aici este formula, dacă vreţi să ştiţi. În ziua de Rusalii, când a fost inaugurată prima Biserică, toţi strigau. Isus le spusese: „Nu mai predicaţi, nu mai faceţi nimic, ci „rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24.49), pentru că „veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.”(Fapte 1.8).
Astfel, ei s-au dus în camera de sus şi cât au aşteptat? Două zile? Cinci zile? Ei toţi erau adunaţi într-un singur loc şi într-un singur acord. Într-un acord nu înseamnă că se certau: „Eu sunt din sinedriu”, „Eu sunt fariseu”…” La un astfel de grup n-ar fi venit niciodată Duhul. Nu, nu! Ei Îl aşteptau. Erau fraţi şi surori, şi femeile erau împreună cu ei. Erau adunaţi acolo de zece zile şi încă aşteptau într-un acord, citind Biblia. Poate cineva se ridica şi predica puţin zicând: „Dumnezeu ne-a făgăduit binecuvântările Sale, a spus că le va revărsa peste noi. Ioel a spus că o va face, iar noi aşteptăm împlinirea Cuvântul Său.”
Faceţi şi voi la fel în seara aceasta şi aşteptaţi ca Cuvântul să fie împlinit şi inima să vă fie cuprinsă de clocot? Ei aşteptau în odaia de sus: „…Dacă nu s-a întâmplat ieri, se va întâmpla astăzi; iar dacă nu se întâmplă astăzi, se va întâmpla mâine, de aceea vom sta aici şi vom aştepta până când este gata. Cuvântul a spus aceasta şi fiecare părticică din Viaţa lui Isus a fost împlinirea acestui Cuvânt. El ne-a spus să aşteptăm aici, înainte de a merge să propovăduim în toată lumea, ca să audă orice făptură. Înainte de a începe să facem aceasta, vom aştepta aici până când vom primi botezul cu Duhul Sfânt.”
La un moment dat, unul dintre ei a zis: „O clipă! Am un gând: nu am umblat noi alături de El?”
„Ba da, dar El ne-a spus: „Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea, pentru că Eu voi fi cu voi, chiar în voi…” El a spus aceasta, ceea ce înseamnă că va fi cu noi.” Da, domnilor. Acesta este Cuvântul. Staţi pe El! Aceasta-i tot. În ordine.
Acesta nu este un loc pentru spus glume. La amvoane este prea multă evanghelizare de Hollywood şi prea multe glume, dar ascultaţi! Acesta este un lucru sincer şi sfânt.
Şi ce s-a întâmplat? Dacă privim în timpul acesta şi luăm, de exemplu, biserica catolică, în Fapte 2 ar trebui să scrie cam aşa: „Ei toţi erau într-un loc şi aşteptau într-un gând, rugându-se la sfinţi…”
Aceasta este o formă înaltă de spiritism, desigur, pentru că numai spiritiştii se roagă la morţi!
Deci: „Ei se rugau la sfinţi. Preotul a venit şi le-a dat sfânta împărtăşanie, „euharist” în greacă, aşa că fiecare a scos limba, iar preotul le-a pus hostia pe ea, după care preotul a băut vinul.”
Ei bine, aşa procedează biserica catolică.
Protestanţii să nu râdă de ei, pentru că „râde ciob de oală spartă”. Ce facem noi? Omul merge la amvon, dă mâna cu predicatorul, iar el îi trece numele în registru după ce mărturiseşte: „Noi credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Orice diavol din iad crede aceasta şi o mărturiseşte public! Aşa este. Voi vă treceţi numele în registru şi aceasta este tot. De ce condamn aceasta? Pentru că nu se aliniază cu Cuvântul. Aşa este.
Ce spune Biblia? „În Ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei.” (Fapte 2.1-2).
Nu a venit nici un preot şi nici un predicator, ci „Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei.” Priviţi! Aici aveţi botezul cu Duhul Sfânt. Ei au început să strige, să ţipe şi să vorbească în alte limbi cu buze bâlbâitoare. Chiar şi când au ieşit afară s-au manifestat aşa, de aceea religioşii timpului au spus: „Oamenii aceştia sunt beţi, sunt plini de must!”
Ascultaţi-mă, surorilor! Dacă Dumnezeu i-a cerut fecioarei Maria să aibă o astfel de experienţă înainte de a ajunge în cer, cum credeţi că veţi merge acolo fără această experienţă? Fecioara Maria a fost acolo cu ei. Gândiţi-vă puţin la aceasta, fiindcă trebuie să ne aliniem cu Cuvântul. Este adevărat? Sigur că da.
Când s-a răspândit vestea afară, oamenii au început să vorbească… Grupul acela era probabil de italieni, iar ei le vorbeau despre înviere, aşa că îi priveau uimiţi şi ziceau: „Cum de-i auzim vorbind în limba noastră despre lucrările mari ale lui Dumnezeu? Cum de ne vorbesc în limba noastră natală? Nu sunt galileeni? Aceasta ne pune în încurcătură.”
Dar acolo se desfăşura lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu.
Ei nu se purtau ca cei ce vorbesc în limbi în adunările noastre moderne, unde nu se înţelege nimic, ci vorbeau şi toţi îi înţelegeau în limba lor natală. Vedeţi? Auzeau în limba lor natală, aşa că se minunau şi ziceau: „Nu este minunat?” Vedeţi?
Dar alţii batjocoreau şi ziceau: „Ha! Uitaţi-vă la ei! Sunt atât de beţi că nici nu ştiu ce fac!” Dar ei se clătinau sub impactul puterii Atotputernicului Dumnezeu. Marea ungere, care în limba greacă înseamnă „Dinamită”, era în sufletele lor şi a făcut să explodeze rădăcinile firii, iar Duhul Sfânt S-a stabilit în inimile lor.
Cum am spus, unii batjocoreau, dar Petru a sărit pe o lădiţă sau ce era, şi după ce şi-a revenit puţin, a spus:
„Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele!
Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi.” Barurile nu erau încă deschise. Aşa este.
„Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel…” Nu era Petru un adevărat predicator? Absolut. Unde a învăţat el să predice? Vorbea o anumită teologie sau vreo învăţătură omenească? Nu, domnilor! El s-a dus direct la Cuvânt ca şi Mica.
„În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură…” Aceasta a spus el. Aceasta-i tot. El a vorbit, iar Dumnezeu a confirmat. Dar oamenii râd şi batjocoresc. (Fapte 2.14-17).
Ei bine, noi ne-am întors în acelaşi loc… În seara aceasta, la Moscova este pregătită o rachetă care poate fi trimisă în orice clipă spre Statele Unite, fără să fie nevoie ca trupele lor să se mişte încoace. Ei au o rachetă planificată după stele şi ghidată prin radar. Ei pot s-o lanseze, şi o vor face, poate la o mie de mile depărtare; apoi vor putea trage alta care să treacă pe lângă graniţa cu Finlanda, pe unde grănicerii ruşi mă păzeau cu mitralierele şi mă ţineau la distanţă ca să nu mă uit după micul zid despărţitor, lung de cincizeci de mile.
Când am fost acolo, i-am văzut pe soldaţii ruşi venind de după zid şi îmbrăţişându-i pe soldaţii finlandezi. Se îmbrăţişau şi se sărutau ca nişte adevăraţi fraţi creştini.
Fraţilor, creştinismul este răspunsul la toate problemele noastre! Aşa este. Cu siguranţă!
Ei pot să programeze bomba aceea şi s-o trimită în Chicago; pot să şteargă Sturgis de pe hartă, fără să se mişte din Moscova. În seara aceasta, totul este în mâinile acelor oameni păcătoşi şi fără Dumnezeu. Aşa este.
Nici nu mai are rost să fugiţi. Când cade, bomba aceea are efect pe o distanţă de cincisprezece mile în orice direcţie (24 Km), face în pământ o gaură de o sută şaptezeci şi cinci de picioare (53 m), şi rade copacii şi tot ce întâlneşte în cale, pe o distanţă de treizeci de mile pătrate, transformând totul în ţărână şi lumină cosmică. Aceasta se întâmplă.
Nu este de mirare că Biblia spune că se va întâmpla în zilele din urmă. Şi ce se va întâmpla atunci?
„Voi face să se arate semne sus în cer”, (Farfurii zburătoare despre care Pentagonul nu ştie ce să creadă), vor fi semne înfricoşătoare în cer, oamenii îşi vor da sufletul de groază, va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; pe alocuri vor fi cutremure”, şi: „oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,
fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,
vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” (Luca 21.28; 2Timotei 3.2-4).
Voi ziceţi: „Aceştia sunt comuniştii.”
Nu! Sunt predicatorii, oamenii religioşi care „au doar o formă de evlavie, dar Îi tăgăduiesc puterea”, şi despre care Cuvântul spune: „Depărtează-te de ei!” (v. 5).
Depărtaţi-vă! „Ridicaţi-vă privirile spre cer, căci răscumpărarea voastră este aproape.” Amin.
Bărbaţi şi femei, fraţi şi surori, După ce Evanghelia a fost propovăduită de cinci ori în jurul lumii, am văzut semne de care nici nu am putut vorbi… Eu nu ştiu când, pentru că nimeni nu ştie, dar în interiorul meu ştiu că venirea Domnului este aproape. Suntem aproape. Isus Hristos Se întâlneşte cu grupul Său micuţ. „Voi fi cu voi şi voi confirma Cuvântul.” Biblia spune că El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Deci, dacă suntem aici, înseamnă că trebuie să fie şi El.
Dacă Îşi va face prezenţa în această adunare şi va face aceleaşi lucrări pe care le-a făcut când a fost pe pământ, toţi veţi avea inima plină de credinţă şi Îi veţi promite: „Voi sta numai cu Cuvântul Tău, Doamne, Îl voi citi şi Îl voi urma.” Veţi face aceasta? Vreţi să ridicaţi mâna, oriunde sunteţi, ca dovadă că credeţi? Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Haideţi să ne rugăm.
Doamne, mai sunt doar câteva momente. Am vorbit destul timp şi nu ştiu când ne vom mai întâlni pe partea aceasta…
…Nu spune Biblia că El este Marele Preot al mărturisirilor noastre? Scrie în Evrei 4.15. În ordine. Nu spune Biblia, în Noul Testament, că putem să-I atingem haina la fel ca femeia aceea? Ea s-a atins de haina Lui, apoi s-a retras înapoi în mulţime, dar Isus S-a întors şi a întrebat: „Cine M-a atins?”
Ucenicii I-au zis: „Toată lumea Te îmbulzeşte…” Dar Duhul deosebirii s-a dus drept la ea şi i-a spus ce problemă avea. Este adevărat? Sigur că da. Nu spune Biblia că El este Marele Preot care poate fi atins prin simţirea neputinţelor noastre?
Şi atunci, cum poate fi recunoscut dacă Şi-a încheiat deja lucrarea? Mă întreb aşa cum I-a întrebat El pe evrei:
„Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?”
„Al lui David”, I-au răspuns ei.
Şi Isus le-a zis: „Cum atunci, David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice:
„Domnul a zis Domnului Meu: «Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»”? (Matei 22.42-44).
El a terminat deja lucrarea harului pentru credinţa noastră prin care L-am acceptat ca Vindecătorul nostru, pentru că a câştigat vindecarea noastră. Şi atunci, cum poate fi totuşi Marele Preot care poate fi atins prin simţirea neputinţelor noastre? El trebuie să facă o cale. Şi a făcut-o pe baza a ceea ce scrie în Evrei 13.8, unde ni se spune că „El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.”
După ce a plecat, lucrările Lui s-au făcut în continuare în Biserica Sa, şi se vor face până la revenirea Sa. Este adevărat? El a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. (Ioan 15.5).Este adevărat? Orice mlădiţă care aduce rod, este curăţată şi îngrijită ca să aducă şi mai mult rod. Dar mlădiţa care nu aduce rod, este tăiată şi îndepărtată. Mlădiţele sunt cele care aduc rod, nu viţa. Deci, noi, biserica, suntem mlădiţele. Aceasta înseamnă că ochii tăi şi ai mei sunt singurii ochi pe care îi are Dumnezeu pe pământ.
Buzele tale şi buzele mele sunt mlădiţele Lui, iar El le dă energie ca să aducă rod. Şi urechile noastre sunt urechile Lui; mâinile noastre, care fac binele, sunt mâinile Lui; picioarele noastre sunt picioarele Lui care ne duc la biserică să facem binele.
„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Romani 10.15). Noi suntem mlădiţele Lui şi El toarnă puterea Sa în noi.
În biserică au fost aşezate cinci slujbe: apostoli, proroci, învăţători, evanghelişti şi păstori. (Efeseni 4.11). Acestea sunt mlădiţele. Şi Dumnezeu toarnă puterea Lui în aceştia, astfel ca unii să predice, unii să evanghelizeze, unii să fie păstori, văzători, apostoli sau misionari.
Deci, ce va face El dacă a înviat din morţi şi este în seara aceasta aici? S-ar uita la voi şi v-ar cunoaşte; ar şti totul despre voi, aşa cum a ştiut despre Petru şi despre ceilalţi. El ştie care este dorinţa inimii tale, aşa cum a ştiut ce gândea femeia de la fântână. El a vorbit cu ea un timp, până când a aflat ce probleme avea, apoi i-a zis:
„Du-te şi adu-l aici pe bărbatul tău.”
„Nu am bărbat”, a răspuns ea.
„Aşa este, pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel cu care eşti acum, nu este bărbatul tău. Aici ai spus adevărul.”
„Doamne, văd că eşti proroc. Noi ştim că atunci când va veni Mesia, El va face aceste lucruri, dar Tu cine eşti?” Este adevărat?
Şi El i-a răspuns: „Eu sunt El.”
Atunci femeia a alergat în cetate strigând: „Nu este Acesta chiar Mesia? Nu este acesta semnul lui Mesia?”
La fel s-a întâmplat şi atunci când l-a adus Filip pe Natanael. Isus i-a spus că l-a văzut înainte ca să-l cheme Filip, când se ruga sub smochin, deşi acel lucru se petrecuse pe partea cealaltă a muntelui, la o depărtare de treizeci de mile.
Când a auzit aceasta, Natanael a zis: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; eşti Împăratul lui Israel.” (Ioan 1.48-49).
Dar marea biserică tradiţională ce a spus? „Acesta este diavolul!” Atunci Isus le-a zis: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Matei 12.32).
Acum, vă rog să vă predaţi în smerenie. Şi vreau să înţelegeţi un lucru: eu nu sunt un vindecător. Nu există nici un om care să poată vindeca, de aceea vă cer să vă predaţi duhul lui Dumnezeu, să priviţi spre ceruri şi să spuneţi:
„Atotputernicule Dumnezeu, sunt în strâmtorare. Te rog să-mi măreşti credinţa şi să vii să dovedeşti că eşti cu noi şi că faci aceeaşi lucrare ca atunci când ai fost aici, aşa cum spune Scriptura. Vorbeşte-mi şi eu voi şti dacă este adevărat sau nu.”
Tu vei şti, iar duhul tău va mărturisi împreună cu Duhul Lui, aşa cum s-a întâmplat cu Iosafat când l-a văzut pe Mica. Rugaţi-vă şi nu fiţi îndoielnici, pentru că El nu vă va vorbi dacă vă îndoiţi. Fiţi sinceri şi credeţi. Domnul să Îşi adauge binecuvântările Sale.
Sora de la pian să înceapă să cânte.
Voi ziceţi: „De ce să cânte?” Nu a spus Elisei: „Aduceţi-mi un cântăreţ cu harpa.”? Şi, pe când cânta cântăreţul din harpă, mâna Domnului a fost peste Elisei.” (2Împăraţi 3.15). El i-a spus împăratului Ioram: „…dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul lui Iuda, pe tine nu te-aş băga de loc în seamă şi nici nu m-aş uita la tine.”
Vedeţi? El era tulburat, dar când cânta cântăreţul, se liniştea şi Duhul Domnului venea peste el. Este adevărat?
Să cântăm: „Locuieşte în mine”. Vă rog să staţi la locurile voastre şi să fiţi respectuoşi pentru că sunteţi în prezenţa Lui. Eu am vorbit destul. Acum, un singur Cuvânt spus de El va face mai mult decât toate cuvintele noastre.
Cum ştiu că El este aici? Pentru că acesta este Cuvântul Lui şi eu stau pe El. Dacă El Se va întoarce şi va face acelaşi lucru pe care l-a făcut cu femeia de la fântână sau cu Natanael, veţi recunoaşte cu toţii că este El? Îl veţi crede? Atunci veţi şti că este Cuvântul şi nu vreo poveste mistică spusă de cineva. Veţi şti că este ceea ce a spus Dumnezeu, ceea ce a făgăduit El. În ordine, soră. Acum fiţi respectuoşi şi aşteptaţi-L în rugăciune.
Adesea, când sunt mulţi oameni, chem un rând de rugăciune ca să ne rugăm pentru ei. Aş putea aduce doar câte o singură persoană, dar voi sunteţi un grup micuţ. De exemplu, în India erau cinci sute de mii, iar în Africa au fost două sute de mii de oameni… Rândurile de rugăciune mici, ca acesta, încep când vine ungerea.
Credinţa voastră aduce aceste vedenii. Numai credinţa voastră. Astfel, Isus nu a spus niciodată: „Am ştiut totul despre tine.” Femeia L-a atins şi El a primit vedenia, aşa că a căutat-o în mulţime şi a găsit-o. Atingeţi-L şi voi în seara aceasta şi veţi vedea dacă El vă va recunoaşte sau nu. Doar rugaţi-vă. Rugaţi-vă.
Dumnezeule al cerului, fii îndurător şi vino printre noi, Tată, locuieşte cu noi. Eu am adus Cuvântul Tău, cu umilinţă şi cât am ştiut de bine. Pavel a predicat odată toată noaptea despre acelaşi Domn Isus, iar un tânăr a adormit, a căzut de la etaj şi a murit; dar Pavel s-a întins peste trupul lui şi viaţa s-a întors în acel tânăr.
Doamne Dumnezeule, Te rog să Te arăţi în seara aceasta pentru oamenii aceştia care Te-au acceptat, pentru aceşti şapte sau opt oameni care au ridicat mâna. Te rog să-i ajuţi să vadă că nu este vorba despre vreun crez mort, de Buda sau Mahomed, de şih, jain sau altă religie ci este adevărata credinţă dată sfinţilor, credinţa lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care nu este mort ci trăieşte de-a pururi şi este în mijlocul nostru. Tată, Tu ai promis că vei veni în mijlocul nostru şi ştim că eşti aici.
Să rămânem în rugăciune. Dacă vreţi să ţineţi ochii închişi, este bine, dacă nu, nu trebuie, dar rugaţi-vă. Voi ştiţi fotografia cu Îngerul Domnului care este în cartea mea, fotografia care a fost examinată de oamenii de ştiinţă de la FBI şi este expusă la Washington DC. Spuneţi „Amin” dacă aţi văzut-o. Acel Înger al Domnului, Lumina aceea, S-a arătat la râu şi a fost fotografiată de mulţi reporteri. Cu câteva săptămâni în urmă, a fost răspândită peste tot în Germania, după ce a fost fotografiată în timp ce venea jos în audienţă.
Aceeaşi Lumină este acum la nici două picioare depărtare de mine. Ce este Aceasta? Isus Hristos.
Voi ziceţi: „Lumina?” Da. Oricine ştie că Isus Hristos a condus poporul Israel prin Stâlpul de Foc, o Lumină. El a spus: „Am venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu Mă duc.”
Când a fost aici pe pământ, a fost un Om, apoi S-a dus înapoi la Dumnezeu. După înviere, El S-a arătat Mariei şi lui Cleopa, apoi ucenicilor, dar după ce S-a înălţat la Dumnezeu Tatăl, a fost din nou aceeaşi Lumină. Aşa L-a văzut Pavel pe drumul Damascului. El era o Lumină mare care l-a doborât pe Pavel la pământ. Strălucea ca soarele, însă oamenii care îl însoţeau nu au putut S-o vadă. (Fapte 9.1-7).
Dar în timp ce sufletul meu intră pe acest Tărâm, începe să se vadă Lumina. O văd mişcându-Se ca şi cum ar fi în faţa mea, de aceea aş vrea să vă rugaţi şi să credeţi. Nu contează cât pare de ciudat, Dumnezeu vă cunoaşte. Doar atingeţi haina Lui, la fel ca femeia aceea, şi credeţi.
Chiar în faţa mea stă o femeie cu rochie verde. Ea poartă ochelari şi ţine în mână o batistă albastră. Femeia se roagă, iar Lumina stă chiar lângă ea. O văd cum se îndepărtează în vedenie… Ea are probleme cu sinusurile. Ridică mâna dacă este adevărat, doamnă, ca să vadă şi audienţa. În ordine.
Văd că lângă tine a mai apărut cineva. Este o persoană în vârstă, o femeie. Ea este foarte bolnavă. Văd că face o criză. Şi văd şi o fetiţă… O, este mama ta! Ea este foarte bolnavă. În urma unei examinări medicale, i s-a spus că are diabet şi cancer. Tu te temi pentru ea şi Îl rogi pe Dumnezeu s-o ajute. Acesta este adevărul. Ridică-te în picioare dacă este adevărat ce am spus.
Priveşte încoace! Eu nu te cunosc, este adevărat? Nu te-am văzut niciodată până acum, dar ceea ce ţi-am spus este adevărat. Acum nu ştiu nimic din ceea ce spun, dar totul este înregistrat pe bandă. Să pui batista cu care te-ai şters la ochi, peste cea pe care o iubeşti.
Tată ceresc, Te rog s-o binecuvântezi şi să-i dai acestei femei ceea ce-şi doreşte, fiindcă Te-a atins prin credinţă, Doamne. Te rog aceasta, în Numele lui Isus. Amin.
…Tu ai aşteptat să vezi cum voi reacţiona. Nu te cunosc, este adevărat? Dar tu ştii că aici este Ceva supranatural. Eşti conştient de aceasta. Crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Este adevărat ce ţi-am spus?
Vedeţi felul de apropiere, cum puteţi ajunge la un dar?
Odată, Isus vorbea oamenilor, iar când o femeie s-a atins de haina Lui, a simţit imediat că din El a ieşit o putere. Dar când soldatul roman a pus acea cârpă pe ochii Lui şi a zis: „Dacă poţi vedea vedenii şi proroceşti, spune cine Te-a lovit!”, El nu a simţit nimic. Nici o putere nu a ieşit din El. Deci este vorba de felul în care ne apropiem de El.
…Tu nu eşti de aici, ci vii din Detroit. Aşa este. Te numeşti Elizabeth Mashall.
Doamnă, crezi în Domnul Isus? Ai văzut cum atunci când ai intrat în contact cu Duhul Lui, a venit direct la tine? Dar aceasta nu te vindecă, ci îţi face doar legătura cu Duhul Sfânt. Satan ar vrea s-o facă să se îndoiască, dar nu poate. Poate voi ceilalţi vă îndoiţi, dar ea nu se îndoieşte. Nici Natanael nu s-a îndoit, şi nici femeia cu care s-a făcut minunea la fântână.
Acum s-a dus la tine, sora din colţ. Crezi că Domnul te va vindeca de problema de la spate şi vei fi bine? Pentru aceasta te-ai rugat, nu-i aşa? Ridică mâna dacă este adevărat. În ordine. Primeşte ce ai cerut. Fie ca Dumnezeul cerului să-ţi dea ceea ce ai cerut…
…Aici este un tânăr cu o haină roşie sau un pulover roşu. Ţine degetul la gură şi se roagă pentru cineva drag. Este vorba de tatăl lui care are cancer. Tinere, crezi că Dumnezeu îl va vindeca pe tatăl tău? Da?…
…Vreţi să fiţi vindecaţi în timp ce este ungerea peste voi? Doriţi aceasta? Credeţi că sunt slujitorul Lui? Hristos este în mijlocul nostru. Întrebaţi-i pe oamenii aceştia dacă l-am cunoscut pe vreunul dintre ei.
… Nu voi merge mai departe fiindcă Duhul Sfânt spune: „Roagă-te pentru ei.” Doamnă, pune mâna peste copilaşul tău. În ordine. Staţi cu toţii în rugăciune.
„O, locuieşte în mine!”
Doamne, Te invităm în cortul nostru, în căsuţa noastră mică. Noi Te-am tratat multă vreme cu indiferenţă, dar Tu eşti Dumnezeu. Doamne, binecuvântează adunarea aceasta mică. Tu stai cu Cuvântul Tău şi ai venit să-L dovedeşti. Cuvântul Tău nu va cădea niciodată. Tu ai spus că cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul Tău nu va trece niciodată.
Nimic nu poate face Cuvântul Tău să cadă şi un singur lucru este imposibil: este imposibil ca Dumnezeu să greşească; Biblia spune că El nu poate greşi.
Doamne, Tu eşti Cuvântul; Tu ai fost de la început Cuvântul şi, „Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi locuieşte în inimile şi în fiinţele noastre. Ei au crezut că dacă Îl vor închide într-un mormânt, Îl vor nimici, dar Duhul lui Dumnezeu a făcut cale liberă printr-un înger care a rostogolit piatra de pe mormânt, şi El S-a ridicat în puterea învierii…
– Amin –
Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)
Spuneam în partea I că România este un stat captiv în mâinile celei mai corupte administraţii din istoria recentă a ţării (e vorba de administraţia 2001 – 2004; prim-ministru: viitorul puşcăriaş Adrian Năstase; preşedintele României: criminalul KGB-ist Ion Iliescu – n.m.). Pe de altă parte, mai afirmam că, din 14 ani de capitalism, România datorează regimului Iliescu 14 ani (administraţia cederistă nu a anihilat regimul Iliescu, ci l-a întărit şi-apoi legitimat prin alternanţă necesară la eşec).
Astăzi (era anul 2003 – n.m.), România este falimentară moral şi economic în interior şi ţara europeană cu cea mai proastă imagine în exterior, din cauze pe care nu are rost să le detaliem în analize fine sociologice sau să le simplificăm aşa cum genialul “turist în infern”, Constantin Noica, o făcea printr-o întrebare pe care zilnic milioane de trăitori de România şi-o pun: “Ce ţară-i asta?!”.
Comunismul românesc al cărui produs “sănătos” este preşedintele Iliescu, nu a fost, în opinia mea, un comunism de credinţă în perioada sa de implementare, ci a fost un regim mafiot de sorginte fanariotă, ascuns în spatele unei utopii impracticabile. Câţi comunişti autentici cunoaşteţi de fapt? Câţiva indivizi din perioada romantică, pe care îi poţi număra pe degete şi care au sfârşit de obicei rău.
Regimul trecut (cel comunist – n.m.) a fost unul al privilegiilor puterii ce se-ntindea de la locul de muncă asigurat şi sticla de pepsi de 2 lei de la bufetul partidului până la decoraţiile megalomanicului Canal Dunăre – Marea Neagră. Astăzi a dispărut ideologia, dar a rămas vânătoarea de privilegii şi avere sau nostalgia celor rămaşi fără ele.
Fostul şi actualul regim Iliescu guvernează după principiul medieval al sultanului Soliman Magnificul, care se bucura când auzea că unul dintre nou numiţii săi viziri a început să fure din greu. Soliman filozofa: “De-acum sunt sigur de credinţa lui”. Nu întâmplător, aproape în toate domeniile, în fruntea instituţiilor statului s-au aciuat nemernici, începând de la Academia Română (vezi cazul recent al şefului secţiei de istorie, Dan Berindei, cel cu note informative la Securitate) până la şeful ultimului punct vamal.
Moralmente, cei dezirabili sunt şmecherii şi profitorii fără Dumnezeu. Prototipul românesc al individului de succes are în fruntea sistemului său de valori parvenitismul. Dostoievski spunea: “Unde nu există Dumnezeu, totul e posibil”. Cum poţi numi o ţară unde criminalii sunt scăpaţi cu ajutorul Poliţiei?!
Două categorii de incompetenţi constituie izvorul nesfârşit al clientelismului de stat şi de partid (PSD – n.m.) ce alcătuieşte cupola actualei puteri: “vinovaţii”(securiştii şi colaboratorii Securităţii) şi corupţii. Restul îl constituie celelalte două: manipulaţii (săracii) şi opozanţii (frustraţii).
Horia-Roman Patapievici scria în 1994 în revista 22: ”În fond, dacă ne gândim bine, regimul Iliescu nu este doar regresiv din punct de vedere politic, este un regim bazat pe încurajarea nefastă a parazitismului de stat şi pe linguşirea vicioasă a publicului larg cu mirajul ruinător al iresponsabilităţii”.
Secretul succesului lui Ion Iliescu
Există un etalon al acţiunii politice a politicianului Ion Iliescu: reacţiunea. Opinam în episodul trecut că Ion Iliescu are două mituri false care-l definesc. Conducătorul cinstit, care nu ştie ce învârteli fac administraţia sa şi Cabinetul 2, şi Conducătorul sărac, care nu pune mâna pe bani. Ambele valori sunt relativizate de neadevăruri certe; Ion Iliescu ştie tot ce se petrece în cotloanele Puterii şi Ion Iliescu nu poate fi sărac pentru că el este atotputernic, având toată ţara la dispoziţia sa (cam ce facturi credeţi că plăteşte cetăţeanul Iliescu în afară de cea de întreţinere şi curent la casa de protocol din Primăverii, pe care şi-a cumpărat-o cu trei zile înainte de terminarea mandatului din 1996?).
Ca să nu mai vorbim că a fi sărac nu este o poveste de succes şi nici măcar o virtute, ci o realitate socială demnă de a fi corectată în viziunea tuturor doctrinelor politice! A-ţi declara sărăcia ca politician înseamnă un pervers îndemn la a te bucura că eşti sărac pentru că eşti Ion Iliescu.
Modul de acţiune şi de reuşită al politicianului Iliescu este definit de proverbul de extracţie populară: la plăcinte înainte, la război înapoi. De ce spun asta? Pentru că “liniştitul” Iliescu are ca tactică pânda şi reacţia speculativă la greşelile adversarului. Cum ar spune un comentator de tenis de câmp, Iliescu este un jucător de fundul terenului.
Vrea partidul alegeri anticipate (era în 2003 – n.m.), preşedintele, “mai înţelept”, nu vrea ca poporul să suporte costurile imense ale acestora. Vrea executivul taxa pe radio-TV (principiu de autonomie financiară al unei societăţi bugetare cu misiune culturală şi socială), preşedintele aşteaptă să vadă dacă aceasta este populară şi, în consecinţă, o sprijină sau nu (în cazul nostru, a invalidat-o public). Este nemulţumire în rândul poporului şi al clasei politice vizavi de arghirofilia premierului Năstase (era în 2003 – n.m.)?! Atunci Ion Iliescu iese premeditat la emisiunea lui Ion Cristoiu şi spune supuşilor că ei doi “conjugă diferit verbul a avea”.
Nefiind executiv, ci doar un festivist cu idei colectiviste şi fixe, Ion Iliescu nu construieşte nimic, ci amendează plutind pe valul nemulţumirii populare (să nu-mi spuneţi că este garantul Constituţiei, că am să mă supăr foarte rău). Secretul succesului său este unul de mahala: când e vorba de bătaie se ascunde, când e vorba de praznic este în capul mesei (vă aduceţi aminte de lipsa lui de curaj şi onoare la atacurile violente ale lui Corneliu Vadim Tudor din cel de-al doilea mandat sau la recentele acuzaţii grave ale lui Traian Băsescu?).
El este reacţionar pentru că mahalaua este reacţionară, în consecinţă, mahalaua se identifică cu el şi viceversa. Politicianul Iliescu îşi “fură” frustrările de la mahala, iar mahalaua împrumută sistemul moral al reprezentantului său suprem.
James Freeman Clarke spunea: ”Un politician se gândeşte la alegerile viitoare. Un om de stat se gândeşte la generaţiile viitoare”. Dacă această afirmaţie este adevărată, şi avem toate motivele să-i dăm crezare domnului Clarke, bunăoară Ion Iliescu nu este un om de stat, ci un politician etatist care se gândeşte că dacă El este în fruntea unui stat puternic, El însuşi este puternic prin puterea sa omniprezentă de intervenţie.
Justiţie şi Morală în regimul Iliescu
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, cel mai atacat înalt demnitar în această vară (e vorba de vara anului 2003 – n.m.) pe motiv de insubordonare faţă de cerinţele autoritarist grobiene ale puterii politice (ale PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), spunea: ”România stă în faţă ca o ţară care nu respectă drepturile omului”. Cam în aceeaşi perioadă, Ion Iliescu, exasperat de Justiţia străinătăţii exercitată în favoarea cetăţenilor români, se răstea la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), sugerându-i să ne mai scutească cu ifosele sale justiţiare şi cu respectarea drepturilor elementare ale omului.
Cam în acelaşi timp, candid ca orice demagog de meserie, Iliescu zicea că de când este el preşedinte nu ştie de presiuni politice asupra Justiţiei. Dacă era cu adevărat garant al principiului constituţional al separării puterilor în stat şi îl asculta (eventual îşi asculta telefonul roşu) pe acelaşi inconfortabil Paul Florea, şi-ar fi dat seama că pur şi simplu bate câmpii: ”În nici un stat din lume, Procurorul General nu recomandă Curţii Supreme de Justiţie cum să soluţioneze o cauză (Joiţa Tănase a trimis trei scrisori Înaltei Curţi în care recomanda să dispună anumite măsuri în dosarele aflate pe rol!!!), chiar dacă admitem că instanţa ar greşi. Nu procurorul spune dacă o persoană a comis sau nu o faptă. Parchetul este într-adevăr în ecuaţia Justiţiei, dar ca parte, nu ca şef” Pentru cei care nu ştiu, Procurorul General este servitorul prin lege al Ministrului de Justiţie (aşa era în 2003 – n.m.), deci implicit al lui Ion Iliescu, cel care la ultima restructurare guvernamentală a nogociat de pe poziţii ferme rămânerea Rodicăi Stănoiu ca ministru, la pachet cu marea sa întoarcere în fruntea PSD în schimbul candidaturii lui Năstase Adrian la preşedinţia din 2004.
Pentru cine nu ştie, Tănase Joiţa, de când este Procuror General, a acţionat în peste 500 de sentinţe definitive vestitul recurs extraordinar sau în anulare (cam două pe zi), majoritatea pe civil (adică acolo unde sunt litigii comerciale). Această ultimă informaţie a fost smulsă pentru marele public prin sentinţă definitivă a Justiţiei de către organizaţia neguvernamentală APADOR-CH. Foarte multe dintre aceste cazuri, când nu e vorba de clienţi politici ai regimului, sunt litigii ale unor investitori străini cu răpitori autohtoni (cazul AMEP Tecuci, Parmalat etc.), fapt care a iritat atât de tare niscai administraţii europene, încât s-a ajuns la scrisori incendiare de protest ale unor prim-miniştri al căror vot condiţionează definitiv integrarea României în Europa.
De fapt, există foarte puţini demnitari de rang înalt din actualul regim (regimul PSD – n.m.) care să nu fi intervenit cel puţin o dată, direct sau indirect, în actul de Justiţie şi de care Ion Iliescu să nu ştie.
Aşadar, voinţa politică a celui mai puternic şi extraconstituţional preşedinte din perioada postdecembristă exercitată asupra Justiţiei din România a fost una despotică şi nefastă. Pentru Iliescu, Legea şi Moralitatea au devenit nişte nefericite scule, nişte apendice ale apetenţei sale insaţiabile în ceea ce priveşte determinarea oricărei forme de putere.
El, Ion Iliescu, stabileşte cine reprezintă capitalul simbolic al României (vezi decorarea lui Adrian Păunescu, poetul lui Ceauşescu, scuipat în gardul ambasadei americane în timpul Revoluţiei), El spune dacă o sentinţă este prea aspră (vezi cazul graţierii lui Miron Cozma, condamnat la 18 ani de închisoare, în fapt, pedeapsa minimă în Codul Penal pentru încadrarea la subminarea puterii de stat).
El, preşedintele tuturor românilor,semnează senin pentru graţierea unor infractori închişi pentru “operaţiuni speciale din raţiuni de stat”, cum a fost cea de luna trecută (iulie 2003 – n.m.) a unui “civil” din Ţigareta fostului regim (Petre Mihai Băcanu în editorialul “Duel judiciar” din România liberă: “Trecând prin vamă ca prin brânză, Ion Iliescu a adus 20 de TIR-uri, prin contrabandă, şi n-a fost nimeni arestat. N-am aflat încă cum s-a soluţionat această tenebroasă afacere”).
El, Ion Iliescu, stabileşte dacă cel mai vehement opozant al regimului (e vorba de regimul PSD = ciuma roşie = mafia, 2001 – 2004 – n.m.), Traian Băsescu, trebuie trimis în judecată după 12 ani pentru administrarea politică a vânzării cu profit prea mic a unei flote vechi de peste 25 de ani.
El, bătrânul cu cele mai multe discursuri anticorupţie al regimului Iliescu, nu a apărat public niciodată nici un funcţionar de stat, magistrat sau ziarist care s-a opus sistemului mafiot de partid sau a fost persecutat de către o altă putere din statul său (cazurile Buduşan, Lele, Panait, Ciucă sau al Monitorului de Vrancea).
El, preşedintele cu cele mai multe sufragii, este protectorul personal al lui Ovidiu Tender, omul de afaceri creat de un serviciu secret ce a ocupat strategic, după tipicul militaro-economic rusesc, cele mai multe puncte-cheie ale economiei naţionale româneşti.
El, Ion Iliescu, este, în opinia mea, cel mai mare protector al mafiei politice şi economice din România. El este naşul României contemporane.
Va urma. (“Academia Caţavencu”, nr. 609/2003)
Citeste si articolele:
Despre cei sărăciţi de PSD = ciuma roşie = mafia
Pentru românescul “ţopârlan cu bani” francezii au inventat termenul mai elegant, dar mai ironic, “nouveau riche”, adică, pentru nefrancofoni, “bogat mai nou”. Da, pare să zică termenul, e el bogat, dar n-are un trecut glorios, n-a apucat să-şi cumpere titluri şi istorie de familie, nu s-a deprins cu manierele elegante, se încurcă în eticheta practicată de bogaţii autentici. Ce vreţi, e un bogat nou.
La noi s-a deschis conducta de “nouveaux riches” după Revoluţie, atunci când marii oameni de afaceri de azi s-au prins ce vremuri vin şi şi-au vândut televizorul color pentru a-şi face rost de un capital iniţial. Şi, iată, avem cel puţin 300 de milioanari în dolari!
Chiar în ianuarie 1990, într-un interviu pentru o televiziune străină, tovarăşul Ion Iliescu, sesizând foarte bine ce ravagii vor face vânzările de televizoare personale, a spus clar: “Vrem să construim o ţară fără oameni foarte bogaţi”. De atunci n-am mai auzit atâta prostie concentrată într-o singură afirmaţie.
Altfel ar fi mers lucrurile dacă în acel interviu KGB-istul Ion Iliescu ar fi spus “Vrem să construim o ţară fără săraci”. Iar dacă ar fi şi gândit aşa, astăzi eram ceva mai departe.
Acum, însă, România poate lansa mândră un termen care să-l completeze pe cel referitor la noii bogaţi. “Les nouveaux pauvres”, noii săraci, sunt marea realizare a PSD = ciuma roşie = mafia.
Vânând bârnele din cabanele de vacanţă ale bogaţilor, Iliescu şi ai săi nu au văzut paiul de care se agaţă oamenii sărăciţi peste noapte. Şi aici nu mă refer la indivizi care şi-au băut averea sau care au avut un traseu biografic ghinionist. E vorba despre categorii sociale întregi care au fost sărăcite de hoţiile PSD-iştilor.
Vreau să arunc olecuţă de lumină amestecată cu pixeli asupra profesorilor, cercetătorilor, inginerilor, scriitorilor şi artiştilor. Şi, fără să risc prea mult, pot spune că şi medicii (o parte, că doar nu sunt toţi Brădişteni cu plicuri multe) pot intra aici. Toţi aceştia sunt ceea ce putem numi, cu compasiune adevărată, clasa noilor săraci, rezultatul direct al hoţiilor PSD = ciuma roşie = mafia.
Nici înainte de 1989 toţi noii săraci de acum nu au dus-o foarte bine, dar asta nu se vedea în marea cenuşie de săraci obligată să viseze la omul nou la o clonă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.
Dacă vrei să te faci dascăl sau cercetător trebuie să ai un pic de romantism (şi nebunia blândă ţine loc de!) şi să subscrii la visul tovarăşului Iliescu, acela de a trăi cinstit şi sărac. E o (nouă) sărăcie asumată. Dar dacă deja eşti inginer, profesor, medic sau scriitor şi nu-ţi mai poţi schimba meseria şi destinul?
Una dintre cele mai triste imagini ale ultimilor zece ani a fost, pentru mine, aceea a unui foarte interesant poet, traducător, om de cultură adevărat, cerşind. La propriu, pe stradă, cu mâna întinsă. Nu s-a adaptat altfel noii sărăcii. Sigur că toate astea s-au întâmplat într-un parteneriat durabil cu alcoolul. N-am avut puterea sau cinismul (nu-mi este foarte clar cum să definesc acest sentiment) să îi dau nişte bani. Am preferat, stânjenit, să trec pe lângă el fără să-i arăt că l-am văzut. Apoi, analizându-mi comportamentul, mi-am dat seama că aşa procedează şi Puterea. Nu mai are ochi pentru noii săraci.
Articol preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr. 625/2003.
Citeste si articolele:
Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (I)
La alegerile din 2000, Doina Cornea instiga în preajma urnelor la un soi de “Hai să salvăm Ţara!” votându-l pe Ion Iliescu. Apelul era unul raţional, alimentat însă de spaima descreierării României prin alegerea unuia mai rău decât însuşi Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor.
Istoria se-ntorsese cu fundu-n sus oferindu-i-l spre vaccinare aceluiaşi preşedinte pe care retorica anilor 1990-1991, astăzi (era anul 2003, anul apariţiei materialului – n.m.) demonetizată prin preafrecventare, îl caracterizase atât de violent, încât orice s-a spus despre dumnealui de-atunci încolo a părut o concesie care i s-a făcut.
Marele comediant francez Coluche, un fel de Bob Hope al Franţei, spunea pe bună dreptate: ”Jumătate dintre oamenii politici nu sunt buni de nimic. Ceilalţi sunt în stare de orice.” Ion Iliescu nu face parte, cu siguranţă, din prima categorie, însă este şeful tuturor celorlalţi. Ceea ce este astăzi România se datorează în cea mai mare parte regimului Ion Iliescu, paternului Iliescu, deci omului Ion Iliescu.
Horia-Roman Patapievici scria în 1994 în revista 22 (“Regimul Iliescu – un portret”): “În primul rând, şi în mod esenţial, regimul postdecembrist este un regim Iliescu. Toate, dar absolut toate evenimentele majore postdecembriste sunt legate de dorinţele, intrigile sau convulsiile sale… România anului 1994 nu este, cum se crede, o ţară blocată de dificultăţi obiective, este o ţară blocată de veleităţile de putere şi de control absolut ale unui om căruia psihologia îi joacă continuu feste. Boala României nu este tranziţia, este regimul Iliescu”.
După nouă ani (era anul 2003 – n.m.) afirmaţiile lui H.-R. Patapievici se pot valida fără nici o intervenţie gramaticală. Putem spune fără să riscăm prea tare că, astăzi (era 2003 – n.m.), România este un stat captiv fără precedent în mâinile celei mai corupte administraţii din istoria recentă a ţării.
Dacă preşedintele Ion Iliescu (în 2003, anul apariţiei materialului, criminalul KGB-ist Ion Iliescu era Preşedintele României – n.m.) a generat aproape doi ani, dincolo de faimoasa sa familiaritate concesivă, gesturi în care se întrezărea o schimbare de atitudine, dar şi în modul său de gândire (poziţia faţă de Rege şi proprietăţile sale – o adevărată lovitură de imagine -, discursurile lui despre coprupţie şi baronii săi, marca sa unică de om politic sărac şi cinstit, căruia nu-i trebuie bunuri personale, o oarecare hotărâre de a intra pozitiv în istorie, neamestecarea familiei în chestiunile de stat şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, faptul că se află, în sfârşit, la ultimul mandat) l-au făcut deodată mai simpatic chiar şi ”scârbelor de dreapta”(cum îi alinta pe unii intelectuali şi ziarişti în intimitatea sa sinodală) şi l-au contrapus răului pe care îl reprezentau Vadim Tudor şi fanariotului Adrian Năstase.
Numai că în ultimul an (august 2002 – august 2003, n.m.) preşedintele a arătat că este acelaşi absolutist (el este Justiţia), că va ieşi din politică numai cu picioarele înainte, că urăşte proprietatea (for ever), că se amestecă în treburile Justiţiei, că a fost alături de PRM şi PSM, că n-a înţeles nimic din “problemele globale ale omenirii (Holocaustul), că nu-nţelege nimic din economie, că relativizează toate marile probleme morale elementare ale anţiunii, iar în materie de corupţie este nu doar demagog, ci şi un apărător al ei care e în stare să sară şi la ambasadorul SUA dacă e vorba de corupţii săi (afacerile cu medicamente despre care a grăit ambasadorul SUA, Michael Guest, duc până la fratele unuia dintre cei mai puternici consilieri ai lui Ion Iliescu).
Vă prezentăm mai jos şapte teme în care preşedintele Ion Iliescu a făcut nu doar gafe, ci a participat activ la invalidarea democraţiei şi a sistemului politic.
Avertismentul numărul unu
Despre Ion Iliescu s-a perpetuat mitul conducătorului comunist – Sărac şi Cinstit – care nu ştie întotdeauna ce face şi învârte administraţia sau Cabinetul 2 (iar cât află se-ntristează şi reacţionează); nu răspunde pentru oamenii de afaceri corupţi de genul Ştefănescu (mai ţineţi minte cazul afaceristului cu elicopter de pe vremea dictaturii comuniste, care, falsificând vinuri, a ajuns la o avere colosală) şi vrea pace în lume. Este un fals evident şi grosolan: Ion Iliescu a ştiut şi ştie tot ce se-ntâmplă în subteranele Puterii.
Politica externă
Preşedinte al României până în 1996. Clienţii partidului său şi serviciile secrete au încălcat cu bună ştiinţă de la stăpânire embargoul impus de NATO Iugoslaviei, făcând milioane de dolari din traficul cu combustibil şi armament (din care s-a decartat disciplinat şi în campania electorală PDSR şi prezidenţială). Preşedinte al PDSR (= PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) după 1996. Regimul CDR a fost făcut trădător în chestiunea NATO versus Iugoslavia, angajamentul de astăzi (era 2003 – n.m.) faţă de SUA, decoraţiile acordate preşedintelui George W. Bush fiind o retorică ce ţine de un oportunism ferm şi nu de un sistem de valori occidentale.
Preşedinte al României după 2000. Tratatul cu Rusia: a semnat şi conceput cel mai important tratat al României postdecembriste mai degrabă în sensul dorit de către Maica Rusie, minimalizând valoarea Tezaurului ca fiind simbolică (990 de milioane de lei aur, cea mai mică evaluare).
În editorialul “Iliescu candidează”, Cristian Tudor Popescu spune: ”Ce-am fi zis noi, românii, dacă preşedintele Putin ar fi declarat “Ce-l priveşte pe mujicul rus de astăzi, vai de mama lui, restituirea tezaurului României din timpul primului război mondial? Sau tratatul Ribbentrop-Molotov? Ia mai terminaţi cu chestiile astea!” Or nici măcar Putin n-a considerat că trebuie s-o facă chiar în halul ăsta pe niznaiul…”
Holocaustul: dacă abandonăm temporar problema restituirii proprietăţii evreieşti şi ne axăm numai pe viziunea ideologică asupra urgiei naziste, atunci Ion Iliescu a rămas corigent la învăţământul politico-ideologic. Iată ce spunea, în cotidianul israelian Hoaretz, fiul comunistului Alexandru Iliescu: ”în România perioadei naziste evreii şi comuniştii au fost trataţi la fel… Holocaustul nu a afectat numai populaţia evreiască din Europa”. Este inadmisibil să nu ştii la 73 de ani (vârsa KGB-istului criminal Ion Iliescu în 2003 – n.m.), după 50 de ani de politică, nu numai că Holocaustul face parte din religia contemporană a tuturor iudeilor, dar că nazismul i-a exterminat numai pe evrei ca rasă.
Economie şi proprietate
Că social-democraţia lui Iliescu este un comunism rezidual e un lucru de-a dreptul banal. Discursul său din 1994 de la Satu Mare, în care a dat indicaţii preţioase Justiţiei şi Administraţiei, fapt de pe urma căruia plătim noi, toţi românii, despăgubiri de sute de milioane de dolari proprietarilor ajunşi mai mult morţi decât vii în tribunalele internaţionale, viziunea sa colectivist-administrativă asupra proprietăţii agricole individuale, discursul său recent asupra impozitării cu până la 80% a salariilor mai mari de 10.000 $ (o prostie cât Casa Poporului), concepţia sa paternalist-politicianistă asupra marilor privatizări, cvasiindiferenţa sa pentru colectarea bugetară (cu efecte grave în Sănătate şi Educaţie) arată nu numai un individ etatist ce nu înţelege mai deloc economia de piaţă, dar şi o ideologie resentimentară anticapitalistă şi o ură neostoită împotriva celor bogaţi (“moşierii”) pe care, cel mult, îi tolerează dacă sunt de-ai lui (fac parte din Cupolă) şi îl sprijină în menţinerea sa la putere.
Vă mai aduceţi aminte de discursul său furibund în stil leninist rostit pe o tarabă din Focşani în urmă cu doi ani, cu factura de energie în mână? Preţul curentului este încărcat de marile furturi, comisioane şi politici antireformiste din sistem, sistem pe care-l patronează unul dintre miniştrii săi preferaţi, ministru care este unul dintre cei (dacă nu cel) mai bogaţi miniştri ai României. Fapt pe care Ion Iliescu îl ştie, dar se face că nu-l înţelege.
Al doilea avertisment
Ion Iliescu este un model de conducător comunist auster care nu pune mâna pe bani, ci numai pe dosare. Nici Stalin, nici Mao (îndeobşte foarte puţini lideri comunişti) nu purtau bani în buzunar şi nu aveau conturi personale curente. Pentru ei cel mai important lucru era Controlul Puterii. Şi-apoi, ce-ţi trebuie bani când toată ţara este sub control?!
Problema Securităţii, a dosarelor şi a serviciilor secrete
În opinia mea, Ion Iliescu este garantul şi apărătorul cel mai eficient al fostei Securităţi. Aspectul judiciar al iubirii sale pentru cei care îl sprijină condiţionat de la Revoluţie încoace s-a materializat în graţieri sau presiuni asupra sistemului juridic pentru pedepse mici sau recursuri în anulare (Iulian Vlad, Filip Teodorescu, şeful fostei Securităţi din Timişoara, generalul Ghiţă din procesul Otopeni, eliberat în acest an (2003 – n.m.), generalul Chiţac, generalul Stănculescu, oamenii din Ţigareta II). Mai aşteaptă bietul Truţulescu, care a executat “operaţiuni speciale” în alt regim, din păcate pentru el.
Când controlezi ministrul de Justiţie, şefii serviciilor secrete, şefii Procuraturii, Consiliul Magistraturii, toţi “căpitanii Soare” şi Priboii te vor servi şi îţi vor fi complici, fie ei oameni politici, oameni de afaceri sau agenţi cu leafă. Ei sunt Cupola, Matrix-ul cu care Ion Iliescu conduce ţara chiar şi când este în opoziţie (memorabile vorbele preşedintelui Constantinescu – poate singurele – ”M-a înfrânt Securitatea” şi ”Nu am luat puterea încă în România”). În aceste condiţii este relativ simplu să îţi impui viziunea autoritaristă conform căreia Statul şi Legea sunt eu.
Cât despre dosarele foştilor securişti (toţi au făcut poliţie politică, fie în birourile economice, la magazinele de partid sau în străinătate), Ion Iliescu a negociat personal cu CNSAS-ul, fiind dispus să se publice cel mult câteva sute, dar când auzit că e vorba de peste 10.000, până la urmă a decis că e “neconstituţional” să se amestece. După care aripa bătrână, pesedisto-peremistă, din Senat a declanşat criza CNSAS, nelămurită definitiv, dar mediatizată în toată Europa cu ocazia Lanţului Viu în jurul Parlamentului organizat de Academia Caţavencu şi BNS.
E simplă ocurenţa oare că nodurile cele mai importante ale economiei sunt controlate de simpatizanţi ai lui Ion Iliescu?! Va urma în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 608/2003)
Citeste si articolele:
- Tanarul Ion Iliescu in slujba comunismului sovietic
- La mineriade, Ion Iliescu a aplicat directivele KGB-ului
- Lista mafiotilor lui Ion Iliescu
- Caracatita bancara: marile inginerii financiare ale mafiei erei Iliescu
- 3 februarie 1990: lovitura de stat valutara data de Ion Iliescu si gasca sa de KGB-isti
(mini)Lista mafiotilor lui Ion Iliescu
(Mini) lISTA PEDESERISTILOR SARACI DA’ CINSTITI SI AFACERILE LOR CURAT-MURDARE
- VIOREL HREBENCIUC (fost prefect de Bacau, seful campaniei electorale a lui Ion Iliescu si a PDSR in 1992, secretar general al Guvernului Romaniei intre 1992 si 1996)
Supranumit de presa Nasul mafiei politico-financiare, implicat in nenumarate scandaluri de coruptie. Intervine pentru musamaliaarea unei crime savarsite in beciurile Politiei din Onesti. Ofiterul cercetat – seful politiei judetene Bacau – are o intrevedere, inlesnita de Hrebenciuc, cu procurorul general adjunct, Mugurel Florescu. Incadrarea faptei savarsita de seful politiei este schimbata. Acesta scapa doar cu o condamnare de doi ani si sase luni, dupa interventia lui Hrebenciuc; afacerea Coastal Petroleum NV: interventia secretarului general al guvemului scade datoria lui Coastal catre Arpechim SA din Pitesti de la trei milioane dolari SUA, la un milion dolari SUA, acuzat pentru trafic de influenta in favoarea patronului firmei Intermeridian, irakianul Hatan Faraj, implicat in afacerea „Kamel Kadur”, supranumit si imparatul oilor; conform raportului Comisiei anticoruptie din 1994, Viorel firebenciuc s-a facut vinovat si de deturnare de fonduri din bugetul acordat simstratilor de la inundatii, catre echipa „Sportul Bacau”, televiziunea Bacau, Consiliul Judetean si scoala din satul Stanilesti, interventii si trafic de influenta in favoarea firmelor SC CAROM SA si SC ELAN SRL, prin care cere institutiilor abilitate, in speta Garzii Financiare Bacau, sa radieze pasajele ce definesc infractiunile din procesele verbale intocmite, implicat in afacerea SC „Agricola International” SA; implicat in scandalul „Raducan”. (Acesta afirma ca mafia politico-financiara era supervizata de Viorel Hrebenciuc, Victor Opanschi, Cornel Stegaru); nominalizat in raportul „Apartamentul”, ca detinand o locuinta obtinuta ilegal, in urma mai multor vanzari si cumparari. (in final, intra in posesia apartamentului nr. 9 din Calea Victoriei nr. 101, Sc. A, et. 4, avand 4 camere, plus camera de serviciu, plus dependinte. Apartamentul a fost repartizat de Guvernul Romaniei la data de 21.IV.1993, cu adresa 15/694. ICRAL Herastrau i-a incheiat contractul de inchiriere nr. 28150/21 IV. 1993, in care nu se mentioneaza calitatea de locuinta de serviciu), a fost acuzat ca a initiat si a protejat firma Oversses Conda SRL, care a primit concesionarea dreptului de a construi sedii bancare noi in spatele magazinului „Unirea” fara ca, in prealabil, sa fi avut vreo licitatie, implicat in repartizarea, de locuinte pentru Ilie Nastase, Vladimir Cohn si generalul Decebal Ilina. Toate se afla in cartierul Pimaverii. Cazurile nu au fost cuprinse in raportul „Apartamentul”. Recent, implicat si in afacerea Costea. - VASILE VACARU (senator si vicepresedinte PDSR, fost lider al grupului PDSR din Senat, fost presedinte al Comisiei de control SRI)
Implicat in frauda de la Tigris SA Topoloveni, alaturi de colegul de partid Gheorghe Rizescu, 29 de actionari ai societatii au fost pagubiti cu circa 1,7 miliarde lei, din care Vacaru a ciupit un miliard. Dosarul 1394/1991 de la Camera de Comert si Industrie a Judetului Arges arata ca Vasile Vacaru detinea actiuni in valoare de 1,35 miliarde lei, fara sa existe vreun document care sa ateste aportul in numerar sau in natura al senatorului. Desi inglodat in datorii la trei banci (BRD, Credit Bank si Banca Agricola), societatea Tigris SA primeste in 1995, 2.986.000 DM prin bunavointa lui Razvan Temesan. Vasile Vacaru a recunoscut ulterior ca detinea 20% din actiunile firmei Tigris din Topoloveni. Raportul Apartamentul scoate la iveala ca la 1.1.1990, Vasile Vacaru locuia in apartamentul sau proprietate personala din Bucuresti, str.Partiturii nr.8, bloc 62, ap.137.
Dar, la data de 24.XI. 1991, apartamentul este donat fiului sau, Vacaru Silviu Marius, cu actul de donatie nr. 17650. Mai inainte, pe 22.IX. 1991, Vasile Vacaru solicitase Primariei Municipiului Bucuresti (via Alexandru Barladeanu) repartizarea altei locuinte, cu motivatia ca situatia sa locativa este precara. Primaria i-a atribuit apartamentul din blocul D1, Piata Victoriei, situat la etajul I, avand in compunere 5 camere. Pe 12.XII.1991, cu aprobarea P.M.B. nr. 213527/28.XI.1991, Vasile Vacaru efectueaza un schimb de locuinta cu dl.Dima Romulus, din str. Pictor Iscovescu nr. 7. De mentionat ca Vacaru detinea aprobarea schimbului de locuinta inca ¬inainte de primirea apartamentului din blocul D1 din Piata Victoriei. - ION HONCESCU (membru PDSR, fost sef al Corpului de Control al primului ministru)
Implicat in infundarea directorilor Petromin. Acuzat de luare de mita in acelasi caz. Controlul Curtii de Conturi scoate la iveala pierderi de zeci de milioane de dolari pe zi la Petromin, cu Ion Honcescu membru in AGA, acuzat pentru trafic de influenta in afacerea „Modcotton”, acoperirea fraudelor de la televiziune. „Romania libera” a consacrat un serial special ilegalitatilor savarsite de Corpul de Control condus de dl. Honcescu. Fraudele din TVR in perioada 1990-1996 insumeaza, conform specialistilor, 300 miliarde lei, suma cunoscuta de dl. Honcescu. Rezolutia acestuia pe rapoartele de control, care faceau referire la fraudele comise de membrii sau apropiati ai PDSR, a fost una singura:
„Rog pastrati materialul la dvs.”… - CICO DUMITRESCU (Contraamiral)
Acuzat de trafic de influenta in afacerea „Lucky Day”:
18.000 de masini de loterie, scutite de vama. Garda Financiara ¬intervine, Cico Dumitrescu intervine si el in vederea stoparii verificarilor la firma sus amintita, implicat in Scandalul SC Bere-Spirt Mehedinti, unde s-a constatat un prejudiciu de 115 milioane lei: Cico intervine pe langa prefectul de Mehedinti pentru a se musamaiiza toata afacerea. - CORNELIU IACOBOV (fost vice si presedinte de onoare al PDSR Bacau, fost presedinte al FPP Moldova, seful campaniei electorale pentru alegerile locale al PDSR in Moldova, finul lui Viorel Hrebenciuc)
Acuzat ca nu si-a platit impozitul pe salariu timp de trei ani, pe motiv ca detinea un certificat de participant in revolutie. Valoarea impozitelor neplatite catre stat: 30 milioane lei (inclusiv penalizarile); acuzat ca a falsificat stampila si semnatura ministrului de Finante pentru a deschide conturi-pirat, de virare a banilor proveniti de la unele societati comerciale, altele decat cele stabilite de ministrul de Finante si presedintele FPS; acuzat de proxenetism in operatiunea Minore pentru bogati alaturi de afaceristul Dumitru Sechelariu. Au sustinut impreuna stabilimentul din hotelul Selena, comuna Hemeius, langa Bacau. Dosarul nr.4 158/1 6.V 1996 consemneaza ¬procesul intentat pentru inlesnire de prostitutie. „Monitorul de Bacau” sustine ca operatiunea s-a desfasurat cu stiinta lui Hrebenciuc, condaninat la o luna de inchisoare contraventionala¬ pentru ofensa adusa organelor de Politie, neefectuata insa niciodata. - FLORIN GEORGESCU (fost ministru de Finante, membru PDSR)
Implicat in favorizarca axistentei societatilor care au organizat jocuri de intrajutorare tip „Caritas”. Amestecat in afacerea Daewoo, care prin firma sud-coreeana a fost scutita de taxe vamale pentru primul lot de masini aduse in tara. Implicat, ca protector al lui Zaher Iskandarani, in afacerea Tigareta 1. - EMIL DIMA (fost presedinte al Fondului Proprietatii de Stat, fost presedinte al filialei PDSR Ilfov)
Este semnalat in Rapoartele SRI si al Comisiei parlamentare de anchetare a cazurilor de coruptie. A implicat FPS in afaceri nerentabile, cum ar fi vinderea unor actiuni detinute de societatile comerciale Atlas SA, Infor SA si Constructii Feroviare SA din Galati. La Arad a impiedicat relansarea intreprinderii Astra prin fortarea intrarii in conducerea unitatii a unei echipe a FPS, de provenienta PDSR. Implicat in privatizarea Combinatului de la Drobeta-Tr. Severin in maniera preferentiala, ceea ce a determinat altercatii intre grevisti si politic, soldate cu raniti. - PAUL TEODORU (fost ministru al Transporturilor, membru PDSR)
Acuzat de implicare masiva in Afacerea Petromin, in urma careia flota strategica a Romaniei a fost vanduta pe nimic, contra comisioane grase pentru oameni ai PDSR. La acea data s-a vehiculat si numele primului ministru, alaturi de cel al generalului Kathounis, grecul prin intermediul caruia s-a derulat afacerea. - SERGIU NICOLAESCU (fost, apoi actual senator PDSR)
Raportul „Apartamentul” arata ca la 10 octombrie 1993 Sergiu Nicolaescu a cumparat un apartament, la etajul II al imobilului din str.Zambaccian nr. 1 Sectorul 1 Bucuresti, plus garajul de la subsol, doua camere, plus boxa, conform contractului de vanzare-cumparare nr. 7672, incheiat cu Weigel Emilia. La ora cumpararii, apartamentul, garajul si suprafetele de la subsol erau inchiriate de catre ODCD (Oficiul pentru Deservirea Corpului Diplomatic). Pe 17.1.1991, apartamentul si restul anexelor s-au vandut doamnei Stefanescu Angela (matusa lui Sergiu Nicolaescu), prin actul autentificat sub numarul 613 la Notariatul de Stat, Sectorul 1. inainte de perfectarea actelor de vanzare, dl. Nicolaescu solicita insa Senatului, iar acesta Primariei, prin adresa nr.1285/28.II.1990, un spatin de locuit in strada Pictor Iscrovescu nr. 3-5 care, fiind ocupat de Verdet Ilie si neeliberat de acesta, nu s-a putut valorifica inchirierea, atribuindu-i-se in schimb regizorului apartamentul nr.2 de la parterul imobilului, situat pe str. Zambaccian nr.2 1, proprietate de stat, eliberat prin decesul chiriasului Holerga Ion. I s-a incheiat contractul nr.60243/23 XII. 1991. La putin timp decedeaza si dna Stefanescu Angela, ai carei mostenitori sunt Sergiu Nicolaescu si Blanda Maria. In 1994, decedeaza Nicolaescu Pantelimon, tatal senatorului care locuia, intamplaor, la mansarda aceluiasi imobil. - OCTAV COZMINCA (membru PDSR, fost sef al Departamentului pentru Admimstratie publica locala)
A fost acuzat de abuz in indeplimrea atributiilor de serviciu, fiind unul dintre stalpii noii puteri politico-financiare. Consiliul Europei a constituit o comisie speciala de ancheta, care i-a pus in sarcina lui Cosminca abuzuri legate de destituirea primarilor, amestec in treburile administratiei locale, incalcarea principlilor Constitutiei Romaniei si a principiilor Consiliului Europei. Acuzat de deturnare de fonduri, tratament preferential si trafic de influenta ¬in favoarea unor membrii PDSR. - DAN lOAN POPESCU (fost ministru al Comertului, rnembru PDSR)
Suspectat de a fi primit mita mascata sub forma unui transfer bancar, efectuat de Bancorex, in valoare de 150 milidane lei. In acelasi scandal al Bancorex, se vehiculeaza si numele ministrului de Interne Doru Ioan Taracila. Ziua publica o convorbire telefonica intre Razvan Temesan si o persoana necunoscuta, in care apare numele lui Doru Ioan Taracila. - OLIVIU GHERMAN (fost presedinte PDSR, fost presedinte al Senatului)
La 01.01.1990 locuia in Craiova, str.Brazda lui Novac, bloc O5, ap.8, proprietate personala, contract de cumparare nr. 262/1979.
Cu adresa nr. 525/1994, Senatul solicita iar Primaria Municipiului Bucuresti i-a pus la dispozitie apartamentul 5/4 camere plus camera de serviciu, etaj II din Sos. Kiseleff nr. 20, sector 1. I s-a incheiat contract de inchiriere nr. 5251 5/28.XII. 1994, in folosinta, fara statut de serviciu si vize referitoare la vechea locuinta. Dl. Ovidin Gherman, ca presedinte al Senatului, era cazat in Bucuresti, intr-o vila de protocol a Guvernului Romaniei, pe durata exercitarii fiinctiei si dorea sa-si stabileasca domiciliul in capitala. - DAN MIRCEA POPESCU (fost ministru al Muncii si Protectiei Sociale)
La 1.1.1990 domicilia in str.Ceaikovski nr.13, ap.6, et.2, sectorul 2, proprietatea personala a lui Zaharescu Constanta, soacra sa. In baza borderoului 104/1 7.X. 1991, a primit de la Presedintia Romaniei doua locuinte pe numele sau:
1.- poz. 5 din tabel – 52150/17.X.1990 – apartamentul 15/2 camere in blocul P.3 situat in Bd. Dimitrie Cantemir, pe care l-a inchiriat la 1 7.X. 1990.
La 28.X. 1990 a efectuat schimb de locuinta cu fratele sau, Popescu Florin, care locuia in Bd. Tineretului nr.25, bl.Z 7, ap.32, primit de la Acumulatorul.
Popescu Dan Mircea a predat apartamentul 32 la 13.Vffl. 1991 intreprinderii Acunulatorul, iar fratele sau a cumparat apartamentul din Bd. Dimitrie Cantemir, cu contract de vanzare-cumpaare incheiat intre ICRAL Berceni la 31.VII.1991 – 10779/4/1991.
2. – poz. 6 – 129013/28.XII.1990 – apartamentul 2 de la sc.1 parter al blocului situat in strada Aurel Vlaicu nr. 42 – 46, sectorul 2, cu garaj si boxe. L-a cumparat cu contractul de vanzare-cumparare nr. 22293130.1.1992.
In contractul de inchiriere nr. 22192/28.m. 1991 a inscris-o si pe mama sa, Raducanu Valeria, cu toate ca aceasta era inca titulara a contractului de inchiriere al ap.7/2 camere din str. Visana nr. l, bl. 45, sector 4. - TRAIAN CHEBELEU (fost purtator de cuvant al Presedintiei)
Comisia „Apartamentul” arata ca la 1.1.1990 locuia in Bucuresti, Bd.1 Mai 44 A 2, sc. B, et.6, apart. 71/4 camere, construit prin ICVL (proprietate personala, conf. contractului de construire nr.1578/9112.08.1976. La data de 4.IV.1990, in baza instiintarii 10/372, MAE i-a repartizat si apartamentul 1 de la parterul imobilului situat in str. Dr. Lister 63, sector 5, 4 camere + hol + dependinte. ICRAL Cotroceni i-a incheiat C.I. nr. 236/27 IV.1990. - DAN IOSIF (ex-senator, fost consilier prezidental, membru PDSR)
La data de 1.1.1990 locuia in str. Baicului nr. 1, bloc 401 A, apart. 18/22, sector 2, in calitate de chirias. La 3 VII. 1990 a cumparat acest apartament cu contractul nr. 25009/3 VII. 1992, incheiat de SC Foisor SA. Cu scrisoarea nr. 1285/28.XII.1990, Senatul solicita Primariei Municipiului Bucuresti repartizarea locuintei din str. Bitolia nr.45 pentru dl. Dan Iosif. Prin adresa Primariei Municipiului Bucuresti nr. 118468/20.1.1993, a primit apart. nr.69 din Calea Victoriei nr. 155, bloc D 1, cs.2, pe care l-a schimbat la 18.111.1993 cu apart. 1, parter / 3 camere din str. Armindenului nr. 7, contract de inchiriere nr. 60026/18.111.1993. Cu nr. 129816/28 XII. 1990, Primaria Municipiului Bucuresti repartizeaza spatiul solicitat in str. Bitolia nr. 45, repartitiie nefolosita conform anexei nr.2 la nr. 99/30.V. 1994, retrasa ulterior. Conform anexei I la nr. 70/25. V. 1994 poz. 9, apart. 69 din blocul D 1 situat in Piata Victoriei a fost repartiat de Primaria Municipiului Bucuresti, cu adresa nr. 118466/18.1.1993, Presedintiei Romaniei, la solicitarea acesteia, pentru dl. Dan Iosif. - AUGUSTIN BOTIS (PDSR, senator)
Acuzat de agresiune sexuala si accident rutier provocat in stare de ebrietate. A refuzat sa i se recolteze probe de sange. Obisnuieste sa-si agreseze sexual angajatele. Procurorul General certifica acuzatiia. Este acuzat ca si-a construit vila, cu o parte din cele 2 miliarde lei alocate de la bugetul statului pentru acoperirea cu sarpante a scolilor din Maramures. - PETRU CRISAN (membru PDSR – fost ministru al Comertului)
Conform raportului Curtii de Conturi din iulie-august 1995, numele ministrului se regaseste in 16 societati comerciale cu profil de export-import. In acelasi timp, ministrul este si membru in consilule de administratie ale altor 8 societati comerciale, acuzat de fals, in baza controlului efectuat de Curtea de Conturi. - MARIN ANTONESCU (fost prefect de Dambovita. PDSR)
Acuzat de tranzactii dubioase, fals si uz de fals, pentru care Politia Targoviste ii intocmeste dosar penal. Mai e acuzat de procurarea in conditii neclare a unui autoturism Nissan Terrano si de acordarea fara licitatie a dreptului de reparare a unor cladiri publice din judet. - ILIE PLATICA VIDOVICI (senator PDSR Galati)
Se afirma ca este implicat in afacerea ‘Adamef’. Este vorba de lupta pentru suprematie asupra retelei judetene PECO, care urma sa fie vanduta la licitatie. - OCTAVIAN MUNTEAN (senator PDSR de Hunedoara)
Este acuzat de transformarea biroului senatorial in … Oficiu de nunti. Este implicat in adoptii dubioase (vezi cazul Titus Sergiu Bogdan). - TEIU PAUNESCU (senator PDSR)
Garantand cu calitatea sa de senator, a luat credit de un miliard de lei. Este implicat in trei societati comerciale; sotia sa, in patru. - CONSTANTIN BEBE IVANOVICI (deputat PDSR)
Este acuzat ca a ordonal arestdri la Aeroportul Otopeni. Patroana unei firme a fost sechestrata de Politie pe Aeroportul Otopeni din ordinul lui Ivanovici, deputat, seful filialei SAI a PDSR. Recruteaza membrii PDSR, in schimbul certificatelor de revolutionar. Spaga de 100.000 lei pentru certificat se varsa in contul PDSR-SM. Prim-vicepresedintele PDSR-SM, Dan Nicolae, a decedat in conditii misterioase. Familia lui Dan Nicolae ii considera vinovat si pe Bebe Ivanovici de moartea acestula.
Citeste si articolele:
- Caracatita bancara: marile inginerii financiare ale mafiei erei Iliescu
- 3 februarie 1990: lovitura de stat valutara data de Ion Iliescu si gasca sa de KGB-isti
- Cum a constituit Ion Iliescu tribunalul exceptional care l-a judecat pe Ceausescu
- Complotul generalilor: lovitura de stat esuata din 1984
- Ion Iliescu: „revolutia” ca tehnica a loviturii de stat
PSD = ciuma roşie a reprezentat şi reprezintă interesele mafioţilor bogaţi şi liberi
O întâmplare din 2003, pe vremea când KGB-istul criminal Ion Iliescu creştea o mafie care, între timp, s-a făcut mare şi a schimbat legile justiţiei în favoarea mafioţilor din politică.
Ca să-i ţină isonul lui Năstase, care trâmbiţa de zor în stil electoral fabuloasele realizări ale Guvernului, Iliescu a revenit şi el cu placa-i preferată, cu care se câştigau alegerile în ’47, în ’65, în ’90, în ’92 şi chiar în 2000. Iată falsetul în nota comunistă interpretat deunăzi chiar de preşedintele acestei ţări, ce se vrea, cică, democratică: nu se retrocedează proprietăţile confiscate de comunişti pentru că nu au unde să se ducă chiriaşii, fiind oameni săraci şi, normal, foarte cinstiţi.
Printre chiriaşii cu drept de vot, a căror soartă o deplânge Bunicuţă KGB-istă, se numără şi sărmanul domn Raul Doicescu. De sărac ce este, dânsul a apărut în topul Capital, cu o avere de 50.000.000 USD, ca patron al trustului de construcţii Bog’art. Iar de cinstit nici nu se pune problema! A cumpărat în 1996, în calitate de chiriaş, imobilul din strada Ştefan Mihăileanu nr. 36, deşi acesta era revendicat în instanţă încă din 1993.
Culmea este că, la 20 de zile după ce a fost cumpărat de sărmanul milionar în dolari, foştii proprietari l-au şi câştigat în instanţă prin sentinţă definitivă şi irevocabilă. În logica lui Iliescu, normal că Raul Doicescu nu a renunţat la imobil, neavând posibilităţi să-şi construiască singur altă casă, că doar nu e decât patronul unui trust de construcţii.
A mai cumpărat un apartament în aceeaşi casă, prin aceeaşi cinstită metodă, un alt sărac drag lui Iliescu: Toader Gheorghe, fost adjunct al lui Ioan Talpeş. Normal că nici ‘mnealui nu ştia că e revendicată casa, când a cumpărat-o, astfel de informaţii secrete ajungând greu la capii SRI-ului.
Cu toţi cinstiţii şi săracii ăştia din stirpea lui Ilici, e clar că vinovaţi sunt tot foştii proprietari, urmaşi ai ilustrului geograf român Simion Mehedinţi: a greşit calculele şi hărţile bunicul lor. România nu poate fi nicidecum în Europa, ci în altă zonă, undeva pe lângă Botswana. (“Academia Caţavencu”, nr. 629/2003)
Citeste si articolele:
-
Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)
-
Hoţii ciumei roşii (= PSD = Mafia) au exersat din greu jaful, din 1989 încoace, pentru a atinge “performanţele” de astăzi
-
Ion Iliescu a rămas, şi după 1989, un prim-secretar comunist şi nimic mai mult
-
Cum ne-a vândut ţara ruşilor KGB-istul criminal Ion Iliescu
-
Cum a căpuşat ciuma roşie, şi apoi a vândut pe nimic, Sidex Galaţi, cel mai mare combinat metalurgic din Europa de Est
Noi cotizam Uniunea Europeana si ea ne da printre degete citiva banuti , impreuna cu mult santaj economic si multe tepuiri! Prin asta ne au la mina cu apa, canalizarea, viata…TOTODATA, ei isi rentabilizeaza si industria de imput-uri, dupa ce ne-a pus pe chituci economia , exportindu-ne materiale pentru …investitii facute cu “funduri europene”/ Inaintea altor crize mortale, ucenicii Anticristului experimenteaza criza Imigrantilor , intentionat pentru a crea Turnul Babel al Haosului din Europa ! „Ordo ab Chao” este dictonul Iluminatilor, care promoveaza Noua Ordine Mondiala si Guvernul Satanist !/ Se pun la cale noi atacuri teroriste , si se cauta alti elevi “teroristi” precum cel din Craiova !!!- pentru ca si alte tari, ca si Franţa , să interzică “Internetul întunecat” şi wireless-ul!
De citit si -Ilie Șerbănescu trage un semnal de alarmă: fondurile europene pentru România, doar pe hârtie
Fondurile europene au fost prezentate de propagandiștii pro-integrare și privite de masa de naivi, care s-au bucurat că îi scoate UE din foame, ca fiind niște bani pe care ni-i dau nouă tanti Angela Merkel și nenea José Barroso din buzunarele lor proprii, pentru că le place de noi, că sîntem copii europeni ascultători.
Fondurile UE au fost asimilate unei birocrații stufoase și cuo corupție instituționalizată, au participat nemijlocit la acțiunea concertată a forțelor interne și externe de spoliere și sărăcire a României, au eficientizat la maxim procesul de ștergere a identității poporului român.
Finanțarea europeană nu a fost altceva decît un cui al lui Pepelea bătut în ușa de la intrare a palatului Victoria, factorii de decizie autohtoni avînd ca principală grijă a guvernării îndeplinirea țintelor de deficit și a altor obiective trasate cu superioritate de la Bruxelles, iar nu măsuri care să vizeze binele și bunăstarea românilor.
Dar păcăleala fondurilor europene este mult mai profundă de atît, consecințele fiind de ordin structural pentu economia României și pe termen lung.
Mai mult decît atît. Țara noastră și-a cedat practic pe nimic sectoarele vitale ale economiei și resursele, privatizîndu-le și concesionîndu-le pe doi lei, măsură de care a fost condiționată acordarea sprijinului financiar al UE.
În concluzie, Statul român a pierdut controlul economiei naționale, țara noastră rămînînd virtual fără producție industrială, doar pentru ”dreptul” de a plăti Uniunii Europene miliarde euro între 2007 și 2012.
Romania este supusa constant unui santaj economic-politic pentru a sluji interesele puterilor straine
După decembrie 1989, economia moştenită de la fostul regim a fost supusă unui proces deliberat şi sistematic de distrugere. La fel şi sistemul bancar românesc, care a fost cedat străinilor, după ce capitalul autohton a fost spoliat şi transferat în diverse buzunare private printr-o serie de hoţii şi fraude derulate sub ochii BNR.
Pe lângă distrugerea independenţei economice, România a fost aservită şi în plan politic puterilor străine, prin aşa-numita aderare la Uniunea Europeană.
Dar câţi ştiu oare că ţara noastră a renunţat la suveranitate în 2003, când, odată cu revizuirea Constituţiei, a fost introdus articolul 148, care spune clar că fiecare act normativ venit de la UE are prioritate în faţa oricăror prevederi legislative interne contrare?
Pierderea independenţei economice şi politice a ţării noastre a fost necesară pentru ca aceasta să poată fi controlată cu uşurinţă din exterior şi pentru a fi transformată într-o colonie a Occidentului, aflat în declin.
Tot timpul am fost făcuţi să credem că este un mare avantaj şi interesul nostru de maximă importanţă să intrăm în UE, când de fapt Europa era cea care avea nevoie de noi şi de alte ţări foste comuniste, pentru a-şi reface economia aflată în criză.
Astăzi, pentru a fi tot timpul la ordinele şi pe placul puterilor străine, România este supusă în permanenţă unui şantaj economic şi politic, pe de-o parte prin organismele financiare internaţionale şi sistemul bancar controlat de străini cu girul BNR, iar pe de altă parte prin obligaţiile pe care ni le-am asumat în calitate de membri ai Uniunii Europene.
Cursul de schimb leu-euro se stabileşte în urma unor şedinţe de negocieri la care participă băncile comerciale şi BNR, deci procesul nu este chiar aşa de natural şi bazat pe „mecanismele de piaţă”, cum ar vrea unii să pară.
Acum poate vă întrebaţi de ce nu a crescut euro şi pe timpul guvernelor anterioare. Atunci „investitorii străini” erau mulţumiţi de promisiunile făcute de Băsescu, de a privatiza anumite obiective economice de importanţă strategică pentru România, convenite în urma „consultărilor” cu FMI. Dar acum,aceste privatizări, cursul euro este folosit ca metodă de presiune şi şantaj, pentru a aduce lucrurile „pe făgaşul normal”.
Şantajul economic a fost folosit şi asupra guvernelor portocalii, mai ales atunci când România a fost obligată să facă împrumutul de 20 de miliarde de euro la FMI, dar pentru că regimul condus de Traian Băsescu a cedat foarte uşor, puterile străine fiind mulţumite, au sprijinit menţinerea la putere a acestuia şi au acceptat şi o relativă stabilitate economică a ţării, pe seama sacrificiilor populaţiei nevoiaşe. Mă tem că, în continuare, dacă guvernul Ponta, sau oricare alt guvern viitor, care ar încerca să facă, sau măcar să promită ceva, pentru ameliorarea situaţiei sociale şi în favoarea interesului naţional, va fi ameninţat tot mai mult cu inflaţia, cu sancţiuni economice, cu „retragerea investitorilor străini”, toate acestea cu scopul de a aduce România din nou pe drumul planificat şi trasat de FMI, UE şi Banca Mondială.
Surse
1. http://www.invectiva.ro
Ilie Șerbănescu trage un semnal de alarmă: fondurile europene pentru România, doar pe hârtie
Criterii modificate, bani mai puțini
Procedura a fost, din nou, amânată, însă, ce-i drept, s-au produs mai multe schimbări cu privire la schema de acordare a ajutoarelor de minimis: criteriul „primul venit, primul servit” nu mai este valabil, înscrierile se vor face pe o perioadă de 10 zile, iar de procedură se va ocupa Departamentul pentru IMM-uri, condus de Maria Grapini. Suma maximă ce ar putea fi obținută de o întreprindere a fost redusă de la 200.000 de euro, la 100.000 de euro. Firmele nu mai sunt obligate să mențină 5-7 locuri de muncă pentru trei ani de la finalizarea investiției, ci să le păstreze tot pentru trei ani, pe cele noi, create pentru cei care nu au avut contract de muncă în ultimele 90 de zile. Totodată, întreprinderea care dorește să beneficieze de ajutorul de minimis trebuie să aibă acordul pentru finanțare din partea Oficiului Teritorial pentru IMM-uri și Cooperație (OTIMMC). Proiectele se înregistrează online, primesc un punctaj în funcție de criterii diverse, iar apoi reprezentanții OTIMMC verifică, la sediul firmelor înscrise, autenticitatea documentelor privitoare la cheltuielile eligibile prevăzute în schema de finanțare. Însă nici aceste noi prevederi nu au fost pe deplin agreate de specialiștii din piață, care au motivat că este posibil ca persoanele care vor analiza documentațiile să fie „influențate”.
„Minimis, pentru cei mai nenorociți dintre cei nenorociți”
Analistul economic Ilie Șerbănescu a comparat, într-o declarație acordată în exclusivitate pentru ZIUAnews, blocarea sistemului în cazul ajutorului de minimis cu ceea ce se petrece când se acordă ajutoare umanitare: „Economia din România este dusă, în proporție de 99%, de 35.000 de companii, restul de 600.000 nu au nicio importanță. Minimis-urile alea sunt pentru cei mai nenorociți dintre cei nenorociți. Nu se schimbă nimic. Despre blocare este exact ce se întâmplă la Constanța când se dau ajutoarele de făină. Despre asta vorbim. Nu aia schimbă economia. Economia din România este dusă de 35.000 de firme. Nu spun că 50% din astea sunt străine, care sunt în primele 17.000. Niciuna nu e în partea a doua. Noi nu câștigăm! Este vorba de statut! România e colonie și nu este prevăzut în statutul unei colonii să câștige, ci doar să piardă”
2 – Inaintea altor crize mortale, ucenicii Anticristului experimenteaza criza Imigrantilor , intentionat pentru a crea Turnul Babel al Haosului din Europa ! „Ordo ab Chao” este dictonul Iluminatilor, care promoveaza Noua Ordine Mondiala si Guvernul Satanist !
Pe fundalul idolatrizarii si indoctrinarii oamenilor din intreaga lume de catre “slujbasii Domnesti”,deci, in spatele crizei imigrantilor nu se afla, nimeni altii, decat Iluminatii, care vor sa distruga natiunile prin amestecarea uriasa intre popoare, creand astfel un conflict etnico-ideologic, prin promovarea violentei, asa cum au facut-o de-a lungul istoriei sangeroase.
Ordo ab Chao (n.tr. „Ordine din Haos”): un dicton al Iluminatilor !
Traducerea mai corecta este aceasta „Prin Haos ajungi la Ordine”. Si ghiciti ce „Ordine” ? Noua Ordine Mondiala ! Scepticii pot sa se duca in Georgia si sa se uite pe Pietrele Guidestone, unde vor regasi scrijelite „Cele zece porunci ale Noii Ordini Mondiale”.
James Paul Warburg, declaratie în fata Senatului SUA pe 7 februarie 1950:
“Vom avea un Guvern Mondial, fie ca ne place, fie ca nu ne place. Singura întrebare este daca acest Guvern Mondial va fi adoptat prin cucerire sau prin accept.“
George Soros, la Forumul Economic de la Davos, Elvetia, 27 ianuarie 1995:
“Lumea are nevoie de o noua ordine mondiala si va avertizez ca urmeaza o perioada de puternica dezordine în întreaga lume.“
Guvernatorul Nelson Aldrich Rockefeller (New York), într-un articol intitulat „O chemare la construirea unei noi ordini mondiale” – New York Times, Februarie 1962:
“Natiunile Unite, nu au fost si nu sunt capabile sa aduca o noua ordine mondiala, ceruta de evenimentele actuale. Este necesar ca SUA sa preia conducerea tuturor popoarelor si sa puna în practica conceptele si aspiratiile de suveranitate nationala printr-o viziune federala.“
Walther Rathenau scria la 24 decembrie 1921 in Wiener Freie Presse:
„Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii.„
David Rockefeller, august 1973, New York Times:
“Experimentul social din China lui Mao este unul din cele mai importante si de succes din istorie.“
David Rockefeller la Consiliul de Afaceri al Natiunilor Unite, 14 Sept. 1994:
“Dar aceasta fereastra de ocazii, în care putem construi o ordine mondiala interdependenta, nu va fi deschisa pentru mult timp. Deja sunt forte puternice care lucreaza si ameninta sa distruga toate sperantele si eforturile noastre de a ridica o structura rezistenta de interdependenta globala.“
David Rockefeller la 5 iunie 1991, spunea cu privire la prestatia presei fata de deciziile Bilderberg Group:
„Suntem recunoscatori conducerilor publicatiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine si altor mari publicatii ai caror directori au participat la intalnirile noastre si au respectat promisiunea lor de discretie pentru ultimii 40 de ani.
Ar fi fost imposibil pentru noi sa dezvoltam planul nostru global daca am fi devenit subiecti ai luminilor presei in toti acesti ani, dar lumea este mult mai sofisticata si mai pregatita acum sa inainteze spre o guvernare globala.”
David Rockefeller:
„Tot ce avem nevoie este o criza majora, iar natiunile vor accepta Noua Ordine Mondiala.„
Henry Kissinger, la conferinta Bilderberg Group din Evian, Franta, 1991:
“Astazi, America ar fi scandalizata daca trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea [referindu-se la protestele din 1991]. Mâine – ea ne va multumi! Asta este cu atât mai evident daca li s-ar spune ca exista o amenintare externa [o invazie extraterestra, sau de ordin terorist], fie ea reala sau doar declarata, care ar ameninta existenta Americii.
În acest fel toate popoarele lumii ne vor ruga sa îi scapam de aceasta nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunavoie în favoarea garantarii bunastarii si a sigurantei de catre Guvernul Mondial.“
Henry Kissinger, 1974:
“Depopularea trebuie sa fie cea mai mare prioritate a politicii externe pentru lumea a treia.“
Henry Kissinger:
“NAFTA este o piatra de temelie la construirea Noii Ordini Mondiale.“
Henry Kissinger:
„Obiectivul lui Obama este de a dezvolta o strategie completa pentru America in aceasta perioada, cand o noua ordine mondiala poate fi creata. Este o mare oportunitate.”
Albert Einstein, scrisoare deschisa catre Adunarea Generala a ONU, 1947:
“Pentru a atinge scopul final – care este o singura lume, nu doua lumi ostile – un astfel de Guvern Mondial Partial nu trebuie niciodata sa actioneze ca o alianta împotriva restului lumii. Singurul pas adevarat catre un guvern mondial, este Guvernul Mondial însusi.“
Toata presa din lume vorbeste despre Criza Imigrantilor, dar si despre haosul pe care acestia il provoaca unde ajung, caci nu se pune in discutie un eventual comportament civilizat al majoritatii. Pe insula Kos din Grecia, imigrantii care sosesc provoaca o serie de proteste din partea neo-nazistilor, care le observa comportamentul agresiv, greu de a putea fi domesticit. Asta se intampla si in orasul german, Hidenau.
Violuri, talharii si agresiuni comise de catre imigranti !
„In Norvegia, Suedia si alte tari capitaliste dezvoltate, exista o criminalitate rasiala distincta in crestere, ignorata de “politia diversitatii”: barbati islamici violeaza femeile din motive etnice. Stim acest lucru pentru ca violatorii si-au facut publice motivatiile lor sectare.
Cand mai multe adolescente australiene au fost supuse ore intregi perversiunilor sexuale intr-un val de violuri in grup, care s-au intamplat la Sydney in perioada 1998-2002, faptasii acestor atacuri s-au justificat in termeni etnici. Tinerelor victime li s-a spus ca sunt “prostituate” si “scroafe australience” in timp ce erau trantite jos si abuzate.
La Tribunalul Suprem din provincia New South Wales, in decembrie 2005, un turist pakistanez violator a declarat ca victimele sale n-au dreptul sa spuna nu, pentru ca acestea “nu purtau batic”.
Nu cu mult timp in urma, anul acesta, australienii au fost socati cand seicul libanez Faiz Mohammed, in timpul unei conferinte tinute la Sydney, a explicat asistentei ca victimele violate nu trebuie sa-i invinovateasca pe faptasi, ci pe ele insele. Femeile care poarta imbracaminte sumara invita barbatii sa le violeze, a mai spus el.
Cateva luni mai tarziu, la Copenhaga, invatatul si muftiul islamic Shahid Mehdi a starnit rumoare – ca si omologul sau din Australia, – cand a declarat ca femeile care nu poarta batic “cer sa fie violate”.
Si cu o sincronicitate obsedanta, in 2004 ziarul londonez Telegraph relata cum, aflat temporar in Marea Britanie, seicul egiptean Yusaf al-Qaradawi pretindea ca femeile victime trebuiau pedepsite daca erau imbracate indecent atunci cand au fost violate. “Pentru a fi absolvita de vina, o femeie violata trebuie sa se fi purtat cuviincios”, a adaugat el.
In Norvegia si Suedia, ziaristul Fjordman avertizeaza asupra unei epidemii de violuri. Inspectorul de politie Gunnar Larsen a declarat ca sunt tendinte clare, fara echivoc, de crestere constanta a cazurilor de viol si legate de etnicitate. Doua treimi dintre violatorii din Oslo sunt imigranti cu fond cultural ne-occidental si 80% din victime sunt femei norvegiene.
In Suedia, conform declaratiei translatoarei pentru Jihad Watch, Ali Dashti, “violuri in grup, in care de obicei sunt implicati imigranti musulmani si fete suedeze, au devenit o banalitate. Acum cateva saptamani, cinci kurzi au violat cu salbaticie o fata suedeza de 13 ani.”
In Franta, activista pentru drepturile femeilor Samira Bellil (foto sus), dupa ani de violuri in grup repetate intr-unul cartierele de locuinte asigurate din bani publici, pentru musulmani, a rupt tacerea si a scris o carte, Dan l’enfer de tournantes (In iadul turnantelor – turnanta = a trece de la o persoana la alta, termen argotic care desemneaza violurile in grup, n. AM), care a socat Franta. Descriind violenta bandelor in suburbii, ea explica ziarului Time ca “orice fata din comunitate care fumeaza, foloseste fard sau poarta imbracaminte atractiva este o curva.”
Din pacate, femeile occidentale nu sunt singurele victime in aceasta epidemie. In Indonezia, in 1998, grupuri implicate in respectarea drepturilor omului au intervievat si strans marturii de la peste 100 de femei chineze care au fost violate in grup in timpul tulburarilor care au precedat caderea presedintelui Suharto. Multora din ele li s-a spus: “Trebuie sa fii violata pentru ca esti chinezoaica si nu musulmana.”
Christian Solidarity Worldwide raporta ca in aprilie 2005, o fata pakistaneza de 9 ani a fost violata, batuta cu o crosa de cricket, agata de tavan cu capul in jos, cu mainile legate, si i s-a turnat in gura boia de ardei. Vecinii ei musulmani i-au spus ca se razbunau pentru bombardarea copiilor irakieni de catre americani, si ca ei faceau asta pentru ca ea era o ″necredincioasa si o crestina.″
In Sudan – unde arabii musulmani ii macelaresc pe musulmanii negri si pe crestinii sudanezi intr-un genocid continuu, – fostul sclav sudanez, actualul activist pentru drepturile omului Simon Deng, spune ca a fost martor cand femei si fete erau violate, si ca regimul arab de la Khartum isi trimite soldatii pe teren pentru a viola si a ucide. In alte rapoarte, femeile capturate de fortele guvernamentale sunt intrebate: “Esti crestina sau musulmana?” iar cele care raspund ca sunt crestine sunt violate in grup inainte de a li se taia sanii.
Acest fenomen al violentei sexuale islamice impotriva femeilor ar trebuie tratat ca o epidemie urgenta, violenta si represiva. In schimb, ziaristii, academicienii si politicienii o ignora, ii gasesc explicatii sau ii ostracizeza pe cei care indraznesc sa discute acest subiect.
In Australia, cand ziaristul Paul Sheehan a scris, in mod obiectiv, despre violurile in grup din Sydney, a fost calificat drept rasist si acuzat ca incita la ura anti-musulmana. Si atunci cand a scris in Sydney Morning Herald ca exista o rata inalta a criminalitatii in comunitatea libaneza din Sydney, colegul sau ziarist David Marr i-a trimis un e-mail cu urmatoarea observatie: “Este un articol dizgratios, care arunca o lumina proasta asupra noastra, a tututor celor de la Herald.”
Keysar Trad, vice-presedinte al Asociatiei Libanezilor Musulmani din Australia, a spus ca violurile in grup sunt o crima “odioasa” dar considera ca fiind “cam nedrept” faptul de a se fi dezvaluit etnicitatea violatorilor.
Ziarista Miranda Devine de la acelasi Sydney Morning Herald declara ca, in cadrul acelorasi procese pentru acuzatii de viol, orice referinta la etnicitate fusese stearsa din declaratiile victimelor pentru ca procurorii urmareau o incadrare juridica mai usoara a faptei. Asa ca, atunci cand judecatoarea Megan Latham a declarat, “nu exista nici-o dovada a unui element rasial in comiterea acestor fapte”, toata lumea a crezut-o. Putem spune ca, astfel, tribunalul, politicienii si cea mai mare parte a presei le-au mai violat o data pe victime.
Detectivul australian pensionar Tim Priest a avertizat in 2004 ca bandele libaneze, care au inceput sa opereze in Sydney in anii ’90 – cand politia dorme pe ea, – au scapat de sub control. “Grupurile libaneze”, spunea el, “erau barbare, extrem de violente si intimidau nu numai martorii nevinovati ci chiar si politia care a incercat sa-i aresteze.”
Priest descrie cum, in 2001, intr-o zona predominant musulmana din Sydney, doi politisti au oprit o masina cu trei barbati bine cunoscuti din Orientul Mijlociu pentru a verifica daca nu au lucruri furate. In timp ce efectuau controlul politistii au fost amenintati fizic si ca vor fi urmariti, omoriti si prietenele lor violate.
Conform celor declarate de Priest, lucrurile nu s-au terminat acolo. Cand politistii au chemat intariri, cei trei barbati, prin telefoanele mobile, si-au anuntat asociatii si in cateva minute 20 de arabi au sosit la fata locului. I-au inghiontit si i-au impins pe politisti si au avariat vehicolele proprietatea statului. Politistii s-au retras si banda i-a urmarit pana la sectia de politie, unde au intimidat personalul, au produs pagube materiale tinand sectia de politie ostateca.
Politistii n-au luat vreo masura impotriva infractorilor. Piest acuza: “In mijlocul populatiei locale politistii sunt lasi, iar mesajul a fost, ‘libanezii (bandele musulmane) stapanesc strazile.’”
In Franta, in suburbii, unde violul in grup este cunoscut sub numele de tournante , victimele stiu ca politia nu le va proteja. Daca vor face plangere, spune Samir Bellil, ele si familiile lor vor fi in pericol.
Si totusi, femeile musulmane din ghetto-urile franceze au inceput sa riposteze impotriva bandelor de violatoari si a lipsei de reactie a politiei. Ele au demarat o miscare numita “Nu suntem nici curve si nici supuse” (Ni Putes Ni Soumises) luptand impotriva violentei intrinseci care bantuie in comunitatile lor si impotriva culturii care promoveaza violenta.
In cele mai multe procese franceze, violatorii musulmani declara ca ei nu cred ca au comis o crima. Si, intr-o paralela inspaimantatoare cu bandele din Australia, ei pretind ca victima este de condamnat si o acuza ca este “o prostituata” sau “o curva.”
Conform ziarului The Guardian, in timpul recentelor tulburari din Franta, un print saudit cu actiuni la News Corporation se lauda la o conferinta in Dubai ca i-a telefonat lui Rupert Murdoch si s-a plans de Fox News ca descrie tulburarile ca “revolte musulmane”. Intr-o jumatate de ora, spunea el, Fox a schimbat termenul cu cel de “tulburari civile.”
Traducatoarea suedeza Ali Dashti declara ca in Suedia, cand trei barbati au violat recent o femeie de 22 ani, i-au spus acesteia un singur cuvant: “curva.” Asemenea evenimente, spune Dashti, se intalnesc saptamana de saptamana in ziarele suedeze. Corectitudinea politica are “mare grija sa nu se mentioneze etnicitatea faptasilor.”
Ziarul suedez de limba engleza The Local relata in iulie 2005 ca Bengt Lindstrom, seful politiei din Malmo, al treilea oras ca marime din Suedia, a fost acuzat de incitare la ura rasiala. El a trimis, la doua dintre oficialitatile orasului, un e-mail de la computerul sau de acasa. Sefului Directiei de Sanatate i-a scris: “ii tratezi ca pe niste paraziti pe toti suedezii in varsta care au muncit din greu pentru ca patria noastra sa progreseze si dai mai degraba taxele pe care eu le platesc unor criminali pe care-i cheama Mohamed din Rosengärd.”
In Malmo, politia a recunoscut, spune Dashti, ca nu mai controleaza orasul. “Efectiv, este controlat de bande violente de imigranti musulmi.” Personalul ambulantelor este atacat frecvent si scuipat si de aceea refuza sa se deplaseze fara escoarta politiei. Politia este prea timorata pentru indrazni sa intre in anumite zone din oras fara intariri.
In iunie 2005, ziarele norvegiene raportau ca Oslo a inregistrat cel mai mare numar de cazuri de viol din precedentele 12 luni. Totusi, explica Fjordman, statisticile oficiale nu contin nici o informatie despre faptul ca “imigrantii erau prezenti coplesitor printre acuzatii in cazurile de viol” si ca mass-media raman suspect de tacute.
Unni Wikan, profesoara de antropologie la Oslo, spune ca femeile norvegiene trebuie sa accepte responsabilitatea faptului ca barbatii musulmani gasesc provocator modul lor de a se imbraca. Si, de vreme ce acesti barbati considera femeile responsabile pentru viol, ele trebuie sa se adapteze societatii multiculturale din jurul lor.
BBC a retras un documentar programat pentru a fi transmis in 2004, dupa ce politia britanica a avertizat ca acesta ar putea determina cresterea tensiunii rasiale. “In aceste circumstante exceptionale… Channel 4, ca un emitator responsabil, a fost de acord cu cererea politiei…” Documentarul urma sa arate cum barbati musulmani au abuzat sexual fete engleze nu mai mari de 11 ani.
Numarul abuzurilor comise de barbati musulmani impotriva femeilor in ultimul deceniu este atat de mare, incat nu poate fi vazut altfel decat ca un comportament cultural implicit. Este sprijinit si promovat deschis de catre liderii religiosi islamici, care acuza victimele si ii exonereaza pe violatori.
In trei decenii de imigratie in tarile occidentale, islamul a provocat bulversare si confuzie sociala in toate tarile gazda. Nici o alta politica privind imigratia nu s-a lovit de probleme de ne-asimilare si ambiguitate religioasa atat de mari.
Peste tot in lume, musulmanii sunt in conflict cu vecinii lor. Asa cum spunea recent Mark Steyn, se pare ca fiecare conflict care apare a fost generat de cineva cu numele de Mohamed.
In iulie 2005, seicul Mohammad Omran din Melbourne (foto) declara, invitat la emisiunea Sixty Minutes ca “… noi credem ca avem mai multe drepturi decat voi, pentru ca noi am ales Australia sa fie casa noastra, iar voi nu.”
In acelasi interviu, seicul Khalid Yasin, aflat in vizita in Australia, avertiza: “Nu este nimic mai neobisnuit ca un musulman avand un prieten nemusulman, caci un musulman ar putea fi asociatul tau, dar niciodata prieten. Nu poate fi prietenul tau, pentru ca nu intelege principiile tale religioase si nu poate pentru ca nu intelege credinta ta.”
Desi se spun si se tot spun asemenea lucruri de catre liderii islamici, si chiar si in fata evidentei influxului masiv de criminalitate islamica, tarile occidentale continua sa creada in iluzia asimilarii si a relativismului moral.
In Australia, crestinii libanezi s-au integrat si au devenit o parte respectabila a comunitatii noastre. Premierul statului Victoria este libanez crestin, la fel ca si guvernatorul din New South Wales. Din pacate, musulmanii libanezi intalnesc serioase probleme din cauza refuzului de a accepta dreptul nostru de a trai propria noastra viata.
Nimic nu demonstreaza mai clar ca aceasta nu este o problema de rasa, ci o problema de cultura.”[1]
Daca majoritatea imigrantilor au comportament bestial, neputand fi civilizati ori integrati in societate, Iluminatii la randul lor au vina lor, dar o vina suprema, devreme ce, acestia, prin bombardamentele intense asupra tarilor din Orientul Mijlociu, au provocat in mod deliberat toata aceasta criza.
Un atac la identitatea nationala !
Aceste invazii de imigranti de care Iluminatii se ocupa indirect, reprezinta nimic mai mult decat un atac la identitatea nationala. In cazul Romaniei, aceasta lupta se duce pe mai multe fronturi:
- saracirea romanilor pentru a pleca in strainatate, lasand astfel lor liber „investitorilor straini” sa cumpere pamant in Romania;
- declararea nationalismului ca „pericol”, prin tot felul de legi aberante (vedeti legea 217 privind interzicerea legionarilor);
- distrugerea economica a Romaniei din 1990 si pana in prezent de catre FMI si Banca Mondiala, avand ca vasali politicieni asa-zis romani;
- promovarea unei agende gay, alcool, tigari, distractii, care sa tina mintea romanilor ocupa.
Planul Kalergi: genocidul popoarelor europene !
„Imigrarea în masă e un fenomen ale cărui cauze sunt abil create de Sistem şi pe care propaganda multietnică se chinuie să îl reprezinte ca fiind inevitabil. Cu acest articol încerc să demonstrez o dată pentru totdeauna că nu este vorba de un fenomen spontan.
Ceea ce se încearcă să se afişeze ca fiind fructul ineluctabil al istoriei, în realitate este un plan studiat în jurul mesei şi pregătit de decenii pentru a distruge complet chipul Vechiului Continent.PANEUROPA
Puţini ştiu că unul dintre principalii ideatori ai procesului de intregrare europeană a fost cel care a planificat genocidul programat al popoarelor europene. Este vorba de un personaj obscur a cărui existenţă este ignorată de mase, dar pe care cei puternici îl consideră ca fiind tatăl fondator al Uniunii Europene. Numele său e Richard Coudenhove Kalergi. El se mişcă în spatele cortinei, departe de reflectoare, reuşind astfel să atragă în pânzele sale pe cei mai importanţi şefi de stat, care aususţinut şi promovat proiectul său de unificare europeană.[1]
În 1922, la Viena, pune bazele mişcării „Paneuropa” care are ca scop instaurarea unei Noi Ordini Mondiale bazată pe o Federaţie a Naţiunilor condusă de Statele Unite. Unificarea europeană ar fi constituit primul pas spre un unic Guvern Mondial.
Cu instaurarea fascismelor în Europa, Planul se deteriorează, iar uniunea Paneuropeană e constrânsă să se dezbine, dar după al Doilea Război Mondial, Kalergi, mulţumită unei activităţi frenetice şi neobosite, dar şi cu susţinerea lui Winston Churchill, dinloja masonică B’nai B’rith şi a unor ziare ca şi New York Times, reuşeşte să obţină aprobarea proiectului său din partea Guvernului Statelor Unite.ESENŢA PLANULUI KALERGI
În cartea sa „Praktischer Idealismus”, Kalergi declară că locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial. El afirmă fără jumătăţi de măsură că e necesarca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere.„Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului eurasiatică-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi.” [2]
Gerd Honsik descrie astfel esenţa Planului Kalergi
Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv, eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă. Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor omogene într-o rasă amestecată de albi, negri şi asiatici. Acestor metişi el le atribuie cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei.
Eliminând mai întâi democraţia, adică guvernul poporului, apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresaminorităţilor prin intermediul legilor extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor.
Politicienii acelor vremuri au dat dreptate lui Kalergi, puterile occidentale se încredinţau planului său, iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat aceste proiecte. Şefii politicii europene ştiu bine că el e autorul acesteiEurope care se dictează prin Bruxelless şi Maastricht. Kalergi, necunoscut opiniei publice, în clasele istorice şi printre deputaţi, este considerat tatăl Maastrichtului şi multiculturalismului.
Noutatea planului său nu e cea de a accepta genocidul ca mijloc pentru atingerea puterii, dar cea de a pretinde crearea subumanilor, iar mulţumită caracteristicilor negative ale acestora ca şi incapacitatea sau instabilitatea, să se garanteze toleranţa şiacceptarea „rasei nobile”. [3]Praktischer Idealismus – Kalergi
DE LA KALERGI ÎNAINTE
Deşi nicio carte de istorie nu vorbeşte despre Kalergi, ideile sale au rămas principalele surse de inspiraţie ale actuale Uniuni Europene. Convingerea că popoarele Europei trebuiesc amestecate cu negrii şi asiatici pentru a distruge identitatea şi pentru acrea o singură rasă metisă, se află la baza tuturor politicilor comunitare adresate integrării şi apărării minorităţilor. Nu este vorba de principii umanitare, dar de directive emise cu o determinare nemiloasă pentru realizarea celui mai mare genocid dinistorie.În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi care la fiecare doi ani premiază europeiştii care au ieşit în evidenţă prin punerea în practică a planului criminal Kalergi. Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel saului Herman Van Rompuy.
Premiul Kalergi conferit Angelei Merkel
Premiul Kalergi conferit lui Herman van Rompuy
Incitarea la genocid se găseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a ospita milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000, pe nume „Population division” al Naţiunilor Unite la New York, intitulat: „Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.” Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât deprecisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei. Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri potrivite care să susţină familiile. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poateproteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci doar se accelerează dispariţia acestuia. Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şiculturală.
Pe scurt, teza Planului Kalergi a constituit şi constituie şi astăzi fondamentul politicilor oficiale ale guvernelor menite să promoveze genocidul popoarelor europene prin imigrarea în masă. G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale aSănătăţii (OMS), demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă:„Ceea ce oriunde in lume trebuie să se aplice e să se practice limitarea naşterilor şi căsătoriile mixte, şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică ce depinde de o autoritate centrală” [4]
timbru si moneda in onoarea lui Kalergi
CONCLUZIE
Dacă privim în jurul planului Kalergi, pare că s-a realizat în întregime. Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma „Noii Civilizaţii” susţinută de evangelizatorii Mentalităţii Multiculturale, e adeziunea la amestecul etnic forţat. Europenii suntnaufragiaţi în metisism, scufundaţi în valurile de imigraţi afro-asiatici. Plaga căsătoriilor mixte produce în fiecare an mii de noi indivizi de rasă mixtă: „copiii lui Kalergi”. Sub dubla presiune a ignoranţei şi tâmpeniei umanitare oferite de mijloacele de comunicare în masă s-a impus europenilor negarea propriilor origini, uitând astfel de propria identitate etnică.
Susţinătorii Globalizării se obosesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră e un act progresist şi umanitar, că „rasismul” e greşit, dar doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte orbi consumatori. Mai mult ca oricând e necesar săreacţionăm la minciunile Sistemului şi să reanimăm spiritul rebeliunii în inimile europenilor. Nu avem altă alegere, alternativă e sinuciderea etnică.NOTE
[1] Printre urmaşii din prima clipă sunt şi politicienii cehi Masarik şi Benes, la fel ca şi bancherul Max Warburg care a pus la dispoziţia lui Kalergi primii bani pentru proiect, 60.000 de mărci. Cancelarul austriac Monsignor Ignaz Seipel şi următorulpreşedinte austriac Karl Renner şi-au asumat responsabilitatea de a conduce mişcarea Paneuropeană. Kalergi însuşi anunţă faptul că alţi politicieni francezi aprobau mişcarea sa pentru a reprima recuperarea Germaniei. Astfel, primul ministru francez Edouard Herriot şi guvernul său, ca şi liderii britanici din toate sectoarele politice şi redactorul şef de la Times, Noel Baker, au căzut în mecanismele acestui conspirator. În final a reuşit să îl atragă pe însuşi Winston Churchill. În acelaşi an, cel care maitârziu urma să fie genocidul ceh a 300.000 de sudeţi germani, Edvard Benes, a fost numit preşedinte onorific. Până în acest moment el a ignorat complet existenţa lui Kalergi, dar negocia cu Mussolini pentru restrângerea dreptului autodeterminăriiaustriecilor pentru a favoriza mai mult popoarele victorioase, dar a eşuat.
În infinita listă de politicieni ai secolului XX, de menţionat în mod special sunt Konrad Adenauer, fostul ministru al justiţiei spaniol, Rios şi John Foster Dulles (EEUU). Fără să respecte fondamentul democraţiei şi cu ajutorul ziarului New York times şial New York Herald Tribune, Kalergi a prezentat Congresului American planul său. Dispreţul pe care îl avea faţă de guvernul popular l-a exprimat într-o frază din 1966, în care aminteşte activitatea sa de după război: „Succesivii 5 ani ai mişcăriiPaneuropene au fost dedicaţi mai ales acestui obiectiv: prin mobilitarea parlamentelor se forţau guvernele să construiască Paneuropa”. Ajutat de Robert Schuman, ministrul de externe francez, Kalergi reuşeşte să scoată de sub controlul Germaniei propriaproducţie de oţel, fier şi cărbune şi să le transfere suveranităţii supranaţionale, adică antidemocratice. Apar alte nume: De Gasperi, trădătorul autodeterminării tirolezilor de sub şi Spaak, liderul socialist belgian. Kalergi pretinde că vrea săstabilească pacea între poporul german şi cel francez prin urmaşii lui Clemenceau, cei care au creat planul genocid de la Versailles. În anii 20 alege culoarea albastră pentru steagul Uniunii Europene. Rolul de conducere al lui Kalergi în cosntruirea Europei multiculturale şi în restricţionarea puterii executive a parlamentelor şi guvernelor e evident şi în zilele noastre şi se demonstrează prin conferirea premiului „Coudenhove Kalergi” de către cancelarul Helmut Kohl ca şi mulţumire pentru urmareaplanului, ca şi jertfă şi adorare a puterii personajului din partea masonului şi politicianului european, primul ministru al Luxemburgului, Junker. În 1928 s-au adăugat celebri politicieni şi masoni francezi: Leon Blum (mai târziu prim ministru), Aristide Briand, E.M. Herriot, Loucheur. Printre asociaţii săi se întâlneau şi alte nume ca şi scriitorul Thomas Mann şi fiul Kaiserului, Otto von Absburg. Printre promotorii, dincolo de cei deja menţionaţi, se întâlnesc şi Churchill, CIA, loja masonică B’nai B’rith, New York Times şi toată mass-media americană. Kalergi a fost primul căruia i s-a oferit premiul Carlomagno în localitatea Aachen; iar când l-a primit Adenauer, Kalergi era prezent. În 1966 păstrează contactele cu cei mai importanţi colaboratori.Toţi cei care au primit acest premiu fac parte din cercul de prieteni ai lui Kalergi şi sunt masoni, sau se străduiesc să reprezinte interesele SUA în Germania. În anul 1948 Kalergi reuşeşte să convertească „Congresul europarlamentarilor” din Interlakenîntr-un instrument prin care să oblige guvernele să îşi întoarcă atenţia spre „chestiunea europeană”, adică să îi realizeze propriul plan.
Tocmai atunci se formează Consiliul European, iar la conducerea delegaţiei germane îl găsim pe Konrad Adenauer sprijinit de CIA. (Gerd Honsik, „Planul Kalergi”)”[2]
Desigur, putem continua cu razboiul impotriva Romania, dar si cand s-or ridica romanii, va fi vai si amar, atat de tradatori, cat si de strainii ce vor sa ne conduca !
SURSE
- http://www.flux24.ro/tot-mai-multe-violuri-savarsite-de-imigrantii-musulmani-in-europa/
- http://art31.ro/planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene/
Se pun la cale noi atacuri teroriste , si se cauta alti elevi “teroristi” precum cel din Craiova !!!-pentru ca si alte tari, ca si Franţa , să interzică “Internetul întunecat” şi wireless-ul!
O ştire care se găseşte greu în mass-media oficială din România. Citez de pe itmaniatv.com:
Serviciile de securitate franceze au alcătuit un set de măsuri printre care se află blocarea serviciului Tor şi interzicerea folosirii reţelelor WiFi publice, ca urmare a atacurilor teroriste din Paris. Potrivit jurnaliştilor de la Le Monde, este vorba despre propuneri legislative pe care autorităţile franceze doresc să le implementeze ca urmare a evnimentelor ce au avut loc acum 3 săptămâni şi în urma cărora 130 de persoane au fost ucise iar alte 300 au fost rănite.
Serviciul Tor, care este un proiect dezvoltat de voluntari, este folosit la scară largă pentru a proteja identitatea utilizatorilor. Acesta a devenit extrem de popular în rândul celor ce vor să rămână anonimi pe internet că urmare a dezvăluirilor legate de interceptaţilor făcute de agenţia de securitate NSA. Propunerile francezilor includ interzicerea şi blocarea accesului la astfel de servicii, respectiv folosirea servicilui de comunicaţii pe teritoriul ţării. Mai mult decât atât operatorii VoIP vor fi obligaţii să ofere date ce pot fi folosite pentru decriptarea datelor.
În ceea ce priveşte interzicea folosirii conexiunilor WiFi publice, autorităţile franceze susţin că folosirea unor astfel de reţele face deosebit de grea identificarea utilizatorilor. Franţa nu ar fi prima ţară în care serviciul Tor ar fi blocat. China restricţionează accesul din anul 2012, iar Iran şi Rusia au interzis şi ele folosirea serviciului.
P.S. Iată, Franţa vrea să se alinieze unor state cu accente dictatoriale, cum sunt Rusia, Iranul sau China. Asta ca să vă daţi seama că există, pe ascuns, o frăţie mondială a Ocultei, deşi oficial Occidentul se află în conflict cu Rusia, China sau Iranul. Acesta e încă un pas al Ocultei Mondiale de a încerca controlul sau chiar interzicerea Internetului. De ce nu se blochează Internetul cu totul, pentru că există terorişti, nu? O să ajungem să cerem voie să ieşim din casă şi să spunem autorităţilor care e traseul nostru, pentru că am putea fi atacaţi de terorişti!
Prin aceste măsuri, puteţi observa clar care este scopul LOR, al celor care ne conduc din umbră: să reducă cât se poate de mult din libertăţile oamenilor. Iar cel mai mult pe ei îi deranjează Internetul, care e încă liber, nu poate fi controlat şi este o alternativă foarte bună la manipularea mass-mediei oficiale. Încă o dată, se demonstrează faptul că teroriştii sunt controlaţi din umbră de aceeaşi Ocultă.
Sfârşitul vieţii private în România. Convorbirile telefonice şi navigarea pe internet monitorizate strict de autorităţi…
de Emilia Kareva
Iată care sunt câteva consecinţe ale acestei legi:
– din 20 ianuarie toţi operatorii de telefonie fixă şi mobilă, (Romtelecom, Rds&Rcs, Orange, Vodafone, Cosmote, Zapp, etc.) sunt obligaţi să stocheze timp de 6 luni următoarele date despre toate convorbirile noastre telefonice: de unde vorbim, cu cine (nr. de telefon şi numele şi adresa abonatului), locaţia celui care este apelat, când şi cât vorbim;
– din 20 ianuarie toţi operatorii de telefonie fixă şi mobilă sunt obligaţi să stocheze timp de 6 luni următoarele date despre toate SMS-urile pe care le trimitem: de unde le trimitem, cui şi când le trimitem;
– din 15 martie 2009 toţi providerii de internet (Rds&Rcs, Romtelecom, Orange, Zapp, etc.) sunt obligaţi să stocheze timp de 6 luni următoarele date despre e-mail-urile) noastre: de unde trimitem e-mail-ul, data şi ora la care ne conectăm la internet, cui trimitem e-mail-ul (adresa IP şi numele şi adresa fizică a abonatului), data şi ora la care ne deconectam de la internet;
– din 15 martie 2009, toţi providerii de internet sunt obligaţi să stocheze timp de 6 luni următoarele date despre navigarea noastră pe internet: cine suntem (nume, adresă fizică şi IP-ul), data şi ora la care ne conectăm la internet, data şi ora la care ne deconectăm şi toate adresele de internet pe care le accesăm.
Paşapoartele cu microcipuri. Românii, amprentaţi pentru paşaport
Nu vreau să fiu un număr!
Satan le ia mintile capeteniilor lumii…. Summit incendiar la Londra: Tensiuni Trump-Macron, amenințările lui Erdoğan și ascensiunea Chinei
Cea de-a 70 aniversare NATO aduce în atenția opiniei publice declarații incediare făcute de marii lideri ai Alianței. Dacă până acum, tonul președintelui american Donald Trump a părut relativ calm la adresa lui Emmanuel Macron, în cadrul conferinţei de presă ţinute alături de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, preşedintele american a inițiat un tir de atacuri la adresa lui Macron, conform The Guardian. În nota de agresivitate deja recunoscută, Donald Trump a plusat: „Nimeni nu are nevoie de NATO mai mult decât Franţa. Este o afirmaţie foarte periculoasă cea pe care au făcut-o ei”, acuzându-l pe Emmanuel Macron că vrea să părăsească NATO şi a mai adăugat şi că economia Franţei este „eşuată”.
Declarațiile care l-au enervat pe Donald Trump veneau în urma ofensivei Turciei în Siria de nord, lansată cu girul lui Trump şi în pofida avertismentelor aliaţilor săi europeni, Macron considerând că invazia Turciei a subminat lupta împotriva statului islamic.
În lipsa sprijinului împotriva combatanților kurzi, Turcia va bloca planul NATO privind apărarea țărilor baltice
Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a avertizat că va continua să blocheze planul NATO cu privire la apărarea ţărilor baltice şi a Poloniei, dacă Alianţa nu recunoaşte ca „teroristă“ o miliţie kurdă împotriva căreia luptă Ankara.
„Dacă prietenii noştri nu-i recunosc ca terorişti pe cei pe care noi îi considerăm terorişti, atunci noi ne vom opune oricăror decizii care vor fi luate acolo”, a declarat înainte să plece la Londra, unde Summit-ul NATO.
Relaţiile dintre Turcia şi aliaţii săi din cadrul NATO s-au tensionat în urma mai multor probleme, mergând de la decizia Ankarei de a achiziţiona sistemul de apărare antiaeriană rusesc S-400, până la politica sa în Siria. Mai multe ţări membre ale Alianţei Nord-Atlantice au criticat decizia Turciei de a lansa o ofensivă în nord-estul Siriei împotriva miliţiei kurde Unităţile de apărare a poporului (YPG), care s-au aflat în prima linie a luptei împotriva grupării jihadiste Statul Islamic, informează Agerpres.
Potrivit presei turce, Turcia a respins prin veto planul Alianţei Nord-Atlantice vizând consolidarea apărării ţărilor baltice şi a Poloniei în faţa Rusiei, ca reacţie la blocarea unui text care desemnează miliţia kurdă YPG drept o ‘ameninţare’.
Această chestiune riscă să fie în centrul discuţiilor marţi şi miercuri în cadrul summitului dedicat celei de-a 70-a aniversări a NATO, asupra căruia planează umbra ofensivei lansate de Ankara în Siria împotriva YPG, în pofida opoziţiei aliaţilor săi.
Înainte de plecarea sa din Ankara pentru summitul NATO de la Londra, Erdoğan a declarat: „Dacă acest subiect este pus pe masă (la summitul NATO), poziţia noastră nu s-a schimbat, este aceeaşi”. El a spus că a avut o convorbire telefonică, luni, cu preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, convenind să se întâlnească cu el şi cu liderii ţărilor baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) în capitala Regatului Unit pentru a discuta respectiva problemă.
Se aşteaptă ca Turcia, Franţa, Germania şi Marea Britanie să desfăşoare o reuniune separată în marja summitului NATO de la Londra. Președintele turc a declarat că va fi abordat în special planul Ankarei de a institui o zonă de securitate în nord-estul Siriei, care până în prezent a fost criticat de aliaţii europeni ai Turciei.
Într-un dosar separat, Turcia este în dezacord cu Grecia şi Cipru asupra dreptului de proprietate asupra resurselor naturale off-shore din estul Mediteranei. În acest sens, Erdogan a declarat că se va întâlni cu premierul grec Kyriakos Mitsotakis la Londra.
Pentru prima oară în istoria NATO, China va fi menționată în declarația Summitului de la Londra
„Recunoaştem că influenţa crescândă şi politicile internaţionale ale Chinei prezintă atât oportunităţi, cât şi provocări pe care trebuie să le tratăm împreună ca alianţă”, indică proiectul declaraţiei liderilor celor 29 de state membre ale NATO, citat de Agerpres.
„Am recunoscut acum, desigur, că ascensiunea Chinei are pentru toţi aliaţii implicaţii privind securitatea”, a susţinut secretarul general al Alianţei, Jens Stoltenberg, înaintea summitului. El se referă la rachetele cu rază lungă de acţiune şi la rolul Chinei în regiunea Arctică, în Africa şi în investiţiile în infrastructura europeană.
”China are al doilea cel mai mare buget al apărării din lume”, explică Stoltenberg, care adaugă că obiectivul ”nu este de a crea un nou adversar, ci doar de a analiza, a înţelege şi apoi a răspunde într-o manieră echilibrată provocărilor pe care China le ridică”.
Președintele rus, Vladimir Putin, critică extinderea continuă a NATO
În cadrul unui discurs susţinut la o conferinţă pe teme militare de la Soci, Putin a spus, conform Agerpres, că extinderea NATO reprezintă o ameninţare pentru Rusia, dar a spus că speră că interesul împărtăşit pentru securitatea comună va prevala. În pofida tensiunilor, Putin a subliniat că Rusia este în continuarea gata să coopereze cu alianţa militară.
„Am exprimat în mai multe rânduri voinţa noastră de a coopera cu NATO în privinţa unor ameninţări reale precum terorismul internaţional, conflicte armate locale şi pericolul proliferării armelor de distrugere în masă„, a declarat preşedintele rus şi asta în pofida comportamentului „incorect sau chiar grosolan” al NATO faţă de Moscova.
El a făcut aceste declaraţii în contextul în care preşedintele american Donald Trump a criticat aliaţii cei mai importanţi din UE înainte de summitul aniversar al NATO de la Londra, afirmând că afirmaţiile lui Macron despre „moartea cerebrală a NATO” au fost „foarte răutăcioase” şi că Germania cheltuieşte prea puţin pentru apărare.
Germanii doresc apropierea de Rusia și reducerea dependenței de SUA
Exact înaintea summitului NATO de la Londra, a fost dat publicității un sondaj, realizat de YouGov la comanda agenţiei DPA, citat de Agerpres, prin care se arată că majoritatea germanilor sunt favorabili reducerii dependenţei de SUA şi strângerii relaţiilor cu Rusia.
În proporţie de 55%, persoanele intervievate au declarat că, în cazul unui atac, ar dori ca statele europene din NATO să se apere singure, fără ajutor din partea Statelor Unite.
În schimb, 21% dintre respondenţi nu vor să renunţe la sprijinul militar al SUA.
Pe de altă parte, 48% sunt de acord cu o retragere totală sau parţială a celor 35.000 de militari americani staţionaţi în Germania, în timp ce procentul celor care consideră că întregul contingent american ar trebui să rămână este de 32%.
Sondajul mai relevă un sprijin puternic pentru relaţii mai apropiate cu Rusia, 54% dintre respondenţi declarând că NATO ar trebui să coopereze mai strâns cu această ţară. Numai 21% sunt favorabili menţinerii poziţie dure împotriva Moscovei.
Sondajul arată o divizare în ce priveşte sancţiunile economice aplicate de Uniunea Europeană împotriva Rusiei: 34% sunt de acord cu suspendarea lor, 37% sunt împotrivă, iar 29% nu au exprimat o opinie.
Papa Francisc sună adunarea pentru proclamarea Chrislamului, religia Noii Ordini Mondiale
Ecumenismul cucerește planeta, dar e mai mult de atât. Noua religie a NWO devine tot din ce în ce mai vizibilă și se pare că nimeni nu i se va putea împotrivi. Papa Francisc a sunat adunarea la Vatican, iar zilele astea sunt așteptați la sânul Bisericii Catolice toți marii lideri religioși ai planetei – împreună, sub binecuvântarea Sfântului Scaun, vor proclama Chrislamul drept religia impusă de Noua Ordine Mondială!
Reuniune de marcă la Vatican. Sub sloganul „Nimeni nu este salvat singur – pace și fraternitate”, Papa Francisc găzduiește adunarea „Întâlnire de rugăciune pentru Pace în spiritul Assisi”. Vor fi prezenți Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, rabinul-șef al Franței, Haim Korsia, secretarul general al Comisiei Superioare de Fraternitate, musulmanul Mohamed Abdelsalam Abdellatif, și budistul Shoten Minegishi, în calitate de director al Institutului pentru Dialog Interreligios.
Capul Bisericii Catolice binecuvântează Chrislamul
Dacă în urmă cu zece ani cineva spunea că este posibil să asistăm la așa ceva, o religie mixtă iude-islamo-creștină, ar fi fost catalogat mincinos și asta în cel mai fericit caz. Iată însă că însuși capul Bisericii Catolice lucrează la instaurarea Chrislamului, iar acum vedem cu alți ochi și ultimele mișcări geopolitice din regiunea Golfului Persic, unde arabii și evreii (Israel, Bahrain și Emiratele Arabe Unite) și-au dat mâna într-o frăție de neînțeles. Teoria consipirației? Nu atunci când veștile vin chiar de la Vatican!
Cât de interesant este să vezi o astfel de fraternitate cuplată cu o așa-zisă mântuire și vândută analfabeților biblici drept „cuvintele infailibile ale vicarului lui Hristos”.
Prima rugăciume a Chrislamului va avea loc în Bazilica Sfânta Maria a Altarului Cerurilor
Prima rugăciume a Chrislamului va avea loc în Bazilica Sfânta Maria a Altarului Cerurilor, din Roma, eveniment ce va fi condus de însuși Papa Francisc. Se va întâmpla marți, 20 octombrie, și va include participanți din toate cultele religioase expuse mai sus. Apoi, în Piața Capitoliului, proiectată de Michelangelo, Papa Francisc și invitații săi, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, rabinul-șef al Franței, Haim Korsia, secretarul general al Comisiei Superioare de Fraternitate, musulmanul Mohamed Abdelsalam Abdellatif, și budistul Shoten Minegishi vor lua parte la o ceremonie comună, în prezența oamenilor adunați.
Ceremonia interreligioasă va fi urmat[ de un serviciu comun de rugăciune. Acesta va include discursuri și proclamarea „Apelului 2020 pentru Pace”. Toți marii lideri religioși ai lumii vor aprinde, la comun, o lumânare pentru pacea în lume. Se va ține și un minut de reculegere în memoria victimelor pandemiei Covid-19.
Rusia cutremură Europa. Putin vorbește despre granițele URSS de la 1922
Răspunsul Moscovei la noile sancțiuni aplicate de Uniunea Europeană: o hartă veche, din urmă cu un secol, când granițele pe „Bătrânul continent” erau cu totul altele. Vladimir Putin a scris un articol sugestiv intitulat „Unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor” și l-a postat pe site-ul oficial al Kremlinului. Printre rânduri, „Țarul” îndeamnă Kievul să înceteze cu retorica împotriva Rusiei, amintind că Ucraina avea alte frontiere acum 100 de ani.
În 1922, Ucraina nu controla Peninsula Crimeea. Acest element esențial în securitatea Rusiei la Marea Neagră se afla sub talpa URSS și abia peste mai bine de trei decenii avea Nikita Hrușciov să semneze decretul prin care, pentru următorii 100 de ani, Crimeea trece în administrarea Ucrainei, dar cu anumite condiții.
„Totul se schimbă, inclusiv țările și societățile”
Vladimir Putin spune că un nou stat poate fi creat doar pe o bază legitimă și mai ales ținând cont și respectând dorința oamenilor de a obține suveranitate. În cazul de față, referendumul organizat de locuitorii din Crimeea este unul în deplină legitimitate, zice liderul de la Kremlin.
„Totul se schimbă, inclusiv țările și societățile. Și, cu siguranță, o parte a unui singur popor în cursul dezvoltării sale – datorită unor motive și circumstanțe istorice – se poate simți și recunoaște la un moment dat ca o națiune separată. Cum să răspunzi la acest lucru? Există o singură modalitate de a răspunde la acest lucru: cu respect!”, a subliniat Putin în articolul „Unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”.
Potrivit președintelui rus, „dacă oamenii vor să își creeze propriul stat, sunt bineveniți! Dar în ce condiții?, aici este întrebarea, iar răspunsul lui Vladimir Putin poate fi și un avertisment subtil transmis UE și NATO. În cazul Ucrainei, această țară ar trebui să se întoarcă la granițele pe care le avea atunci când a aderat la Uniunea Sovietică, în 1922, adică „fără Peninsula Crimeea”. „Cu alte cuvinte, ar trebui să pleci cu ceea ce ai venit”, scrie Putin. În opinia sa, „liderii Ucrainei moderne și sponsorii săi străini preferă să nu-și amintească aceste date”.
Cine aplică formula „dezbină și cucerește”
În prezent, între Rusia și Ucraina s-a înălțat un zid atât de mare încât Vladimir Putin spune că este „o mare nenorocire și o tragedie comună”. „Permiteți-mi să subliniez că văd ca o mare nenorocire comună, ca pe o tragedie, zidul care a apărut între Rusia și Ucraina”.
„Acestea sunt, în primul rând, consecințele propriilor greșeli făcute în diferite perioade de timp. Dar, de asemenea, este și rezultatul muncii intenționate a acelor forțe care au căutat întotdeauna să submineze unitatea noastră istorică”, insistă Vladimir Putin.
Mai departe, analiza sa reprezintă un atac la adresa forțelor străine care acționează la Kiev. În opinia Moscovei, aliații Ucrainei sunt cei care aplică formula „dezbină și cucerește”, cunoscută din timpuri imemoriale. „Nimic nou. De aici și încercările de a juca pe tema națională, de a semăna discordie între oameni. Și, ca super-misiune, de a împărți și apoi de a pune una împotriva celeilalte părțile unui singur popor”, a tras concluzia Putin.
Moartea rusinoasa nu rezolva catastrofa VOICULESCIANA…Profesorul de la Agronomie Alexandru Șonea s-a sinucis. Legăturile cu celebrul dosar Băneasa
Președintele Senatului Universității de Agronomie din București, Alexandru Șonea, găsit spânzurat în biroul său, a fost implicat în celebrul dosar Băneasa.
Alexandru Șonea este cel care a cedat presiunilor procurorului DNA Nicolae Marin pentru ca Universitatea să reclame un așa-zis prejudiciu în dosarul Băneasa, prejudiciu care nu a fost dovedit niciodată, și și-a convins colegii să voteze în favoarea acestei decizii.
Surse apropiate anchetei susţin că profesorul Șonea nu a lăsat niciun bilet de adio în care să îşi explice gestul. În plus, spun colegii săi nimic din ce s-a petrecut în ultimele zile nu ar fi dat de înţeles că preşedintele Senatului Universităţii Agronomice nu ar mai vrea să trăiască.
CITEȘTE ȘI Dinamita din dosarul Băneasa. Legea trecută sub tăcere de toți judecătorii
Profesorul Alexandru Șonea a cedat presiunilor DNA
Profesorul universitar Alexandru Șonea ocupa aceeaşi funcţie şi în 2012, atunci când Senatul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (USAMV) a decis să se constituie parte civilă în dosarul Băneasa.
Chiar profesorul Șonea a condus ședința Senatului USAMV din 27 iulie 2012, insistând alături de avocatul universității ca membrii forului să voteze pentru solicitarea făcută de DNA.
Ziarul Cetățeanul vă prezintă înregistrarea video a ședinței, în care președintele Senatului USAMV le-a transmis colegilor săi amenințarea făcută de procurorul Nicolae Marin: dacă nu vor vota solicitarea DNA ar putea fi anchetați chiar ei de procurorii anticorupție!?!
Pretențiile DNA
Cu 10 zile înainte de ședință, pe 17 iulie 2012, procurorul Nicolae Marin ceruse USAMV să se constituie parte civilă în dosarul Băneasa, care legitima, practic, raportul „specialistului” DNA (cel cu 10 neconformități majore!) privind așa-zisul prejudiciu adus Universității în urma asocierii cu Băneasa Investments SA.
„Vă solicităm să ne comunicați cuantumul sumei cu care vă constituiți parte civilă în cauza (…) concluziile rezultate în urma raportului de constatare întocmit de specialiștii din cadrul DNA rezultă că s-a cauzat universității un prejudiciu în valoare de 184,7 milioane USD”, se arăta în adresa DNA trimisă Universității.
Mai mult, procurorul DNA Nicolae Marin, culmea, cel care avea să ajungă șef la Secția de Investigare a Infracțiunilor în Justiție!?!, s-a deplasat personal la Universitate, după cum a mărturisit la vremea respectivă președintele Senatului Alexandru Șonea, pentru a-i amenința pe profesori cu ancheta penală.
CITEȘTE ȘI Adevărul despre dosarul Băneasa. Erori judiciare orchestrate de un judecător internat la Psihiatrie
Președintele Senatului: „Nu e ușor să fii chemat la DNA…”
Așa s-a ajuns pe 27 iulie 2012, ca Senatul USAMV să se întrunască pentru a aproba prin vot cererea DNA. Ședința a fost prezidată de președintele Senatului, prof. univ. Alexandru Șonea, și rectorul Sorin Cîmpeanu, care l-au invitat la discuții și pe avocatul angajat de USAMV, Mircea Pârvu.
„Acum, o să votăm fiecare și fiecare o să-și spună punctul de vedere… au mai fost situații din astea în care pot să vă spun deschis, tot Senatul de la Cluj a fost chemat la parchet și fiecare a dat cu subsemnatul. Așa că cu atât mai mult trebuie să stăm fiecare să judecăm și să ne asumăm responsabilitatea… puteți să aveți orice altă propunere, dar dacă o aveți trebuie să o și argumentați, doresc așa pentru că sau suntem de acord cu propunerea făcută de Consiliul de administrație sau nu sunt de acord pentru că… Acum, să știți că nu e ușor să fi chemat la DNA și să… nu aș dori numănui să meargă acolo”, le-a spus profesorilor Alexandru Șonea.
„Dar dacă încercăm să tergiversăm… domnul avocat o să… Acum, o să vă spun un lucru din grădina proprie. Să știți că domnul procuror (n.r. Nicolae Marin) a fost pe aici, și a avut o discuție cu domnul rector și pe urmă m-a chemat și pe mine…”, a mai spus șeful Senatului.
La rândul său, avocatul Mircea Pârvu a băgat groaza în profesori, avertizându-i ce pot păți dacă nu fac pe placul DNA.
„Ce ne spune domnul președinte este legat de o chestiune concretă, care le-a fost comunicată de procuror și s-a povestit despre ceea ce se cheamă generic «favorizarea infractorului». Textul ăsta este 264 Cod penal și spune așa: «Ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani». Lor asta le-a fost adusă la cunoștință, să cunoască teoretic și faptul că orice îngreunare a urmăririi penale, chiar dacă nu ai înțelegere făcută cu infractorul, se constituie ca și infracțiune separată pentru care răspund cei care săvârsesc această faptă. Pur și simplu semnalul de alarmă a fost tras, domnilor, asta este situația în care vă gășiți”, a spus avocatul.
Profesorul Alexandru Șonea a întărit afirmațiile avocatului: „Și se continuă cu 25 sau cu nu știu ce… că am început să învăț și Codul penal… așa se continuă, că dacă tot insiști în prostie și te tot opui și tergiversezi, din favorizarea infractorului devii inculpat sau autor. Adică, într-o zi ți se poate schimba imediat poziția și dintr-o fază ușoară de 3 luni la 7 ani poți să treci în ceva mai grav. De asta noi le-am grăbit… trebuie să hotărâm”.
Urmăriți înregistrarea video a ședinței
Comisia de la Universitate: „Nu rezultă niciun prejudiciu”
După votul din Senatul USAMV, prin decizia 49 din 23 ianuarie 2013, rectorul Universității Sorin Cîmpeanu a constituit o comisie de analiză a actelor aflate în contabilitatea USAMV și „orice alte documente considerate relevante”, „în vederea stabilirii existenței unui eventual prejudiciu creat în urma colaborării cu Băneasa Investments SA, precum și precizarea cuantumului acestuia în cazul în care există”.
Comisia a emis cinci documente separate, din care rezultă că nu s-a putut identifica existența vreunui prejudiciu.
Aceste documente au fost ignorate în procesul pentru stabilirea prejudiciului de către judecătorul Corneliu Bogdan Ion Tudoran, care trebuia să justifice condamnările grele cu închisoarea date tot de el în procesul penal.
Maia Sandu: Noi vom porni o curăţenie generală în toată ţara
Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a anunțat, după ce s-a întâlnit cu peste 100 de absolvenți de liceu cu medii foarte mari, că noul guvern și noul parlament vor porni o curățenie generală în toată țara.
„I-am salutat azi pe cei 105 absolvenți, care au susținut Bacalaureatul 2021 cu o medie de la 9,6 până la 10. I-am felicitat pentru rezultatul lor remarcabil, le-am urat succes în realizarea viselor și le-am înmânat, în semn de apreciere Diplome de onoare ale Președintelui Republicii Moldova. Avem tineri foarte buni, de care suntem mândri.
Unii dintre absolvenți vor rămâne să învețe în Moldova, alții vor merge la studii peste hotare, dar sper că, peste câțiva ani, toți vor pune umărul la reconstruirea și dezvoltarea Republicii Moldova.
Contăm pe contribuția creatoare a generației tinere. Între timp, noi vom porni – alături de noua majoritate parlamentară și de viitorul Guvern – o curățenie generală în toată țara”, a anunțat Maia Sandu.
Liderul Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS), Igor Grosu, a anunțat primele trei măsuri pe care PAS le va lua, după ce va forma noul guvern. PAS a obținut o majoritate covârșitoare în Parlament în urmă alegerilor de duminică.
„Avem pregătită garnitura guvernamentală și suntem gata să numim un nou guvern și să prezentăm public un plan de guvernare pentru următorii patru ani.
Vom avea câteva priorități. În primul rând – curățarea Justiției și lupta cu corupția, astfel încât procurorii și judecătorii corecți să aibă undă verde la recuperarea miliardului furat, confiscarea averilor hoților și celor care fac scheme, stoparea fluxurilor enorme de bani care se fură pe spatele cetățenilor de rând.
A doua prioritate va fi atragerea investițiilor și fondurilor europene. Noul Guvern va asigura utilizarea corectă a ajutorului de 600 de milioane de euro, oferit de Uniunea Europeană, pentru recuperare economică, dar și a altor fonduri și investiții, ca să demarăm proiecte de infrastructură majore și să generăm revigorare economică, crearea locurilor de muncă și oportunităților pentru investiții.
Țara trebuie ridicată economic, ca să putem asigura un trai demn pentru fiecare. În acest sens, reiterăm angajamentul nostru de a ridica pensia minimă la 2.000 de lei, ca să compensăm pentru cei mai afectați de creșterile de prețuri.
O a treia prioritate trebuie să fie schimbarea drastică a modului cum funcționează instituțiile statului. Cheltuim prea mulți bani pe instituții care nu își fac treaba. Atât Guvernul, cât și instituțiile subordonate Parlamentului vor trece printr-un audit, atât financiar, cât și funcțional, ca să avem răspunsuri la două întrebări.
Prima – cât, cum și cine a furat din bugetele instituțiilor, ca să putem stopa aceste scurgeri și pedepsi hoții.
A doua – cum putem crește eficienţa instituției, ca să avem servicii de calitate, la costuri mai mici. În acest sens, vom fi foarte interesați să promovăm în funcții specialiștii integri, care au fost marginalizați sau amenințați și alungați de Sistemul Plahotniuc-Dodon.
Acestea sunt doar câteva din direcțiile de activitate [pe] care urmează să lucrăm. Transformarea Moldovei este un proces care necesită efort, de aceea suntem dispuși să începem lucrul imediat. Avem mandat de la o majoritate a cetățenilor și după 4 ani vreau să am sentimentul datoriei îndeplinite și promisiunii ținute”, a menționat Igor Grosu, citat de Ziarul de Garda.
Nu fi ti rusi degeaba…Moscova ameninţă cu trupele de „menţinere a păcii” din Transnistria
Rusia va „consolida factorul transnistrean” dacă noul guvern al Republicii Moldova va alege să promoveze o linie antirusească, a declarat luni Leonid Kalaşnikov, preşedintele Comisiei pentru problemele CSI (Comunitatea Statelor Independente), integrarea eurasiatică şi relaţiile cu compatrioţii, într-un interviu acordat agenţiei de presă Interfax.
Acesta a comentat rezultatele alegerilor parlamentare anticipate desfăşurate duminică în Republica Moldova, câştigate la un scor categoric de formaţiunea proeuropeană Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS).
„Politica rusă faţă de Republica Moldova va depinde de puterea care a fost aleasă: dacă această putere se va îndepărta de Rusia atunci, desigur, vom acţiona în consecinţă. În special, vom consolida factorul transnistrean”, a avertizat Kalaşnikov, deputat din partea Partidului Liberal-Democrat al lui Vladimir Jirinovski (ultranaţionalist).
Totuşi, a recunoscut deputatul rus, „va fi din ce în ce mai dificil de făcut aceasta, întrucât Transnistria se află acum blocată între două state în esenţă ostile”.
În opinia sa, „declaraţiile conciliante ale PAS faţă de Rusia înaintea alegerilor se vor transforma în pro-Europa şi pro-NATO şi o revenire la scenariul utilizării forţei împotriva Transnistriei, iar ulterior o posibilă unire cu România”, notează Interfax în pagina sa web.
„Este tocmai ceea ce nu acceptă populaţia vorbitoare de limbă rusă şi găgăuză” din Republica Moldova, a spus el, potrivit Agerpres.
„Dacă (Maia) Sandu va duce – în continuare – o astfel de politică, camuflând-o abil sub masca unei pretinse cooperări cu Rusia, va rezulta un nou fiasco, prin care au trecut deja predecesorii săi, şi din păcate ţara nu va mai ieşi din această groapă”, a declarat deputatul rus în acelaşi interviu.
După procesarea 100% a proceselor verbale, PAS acumulează 52,80% din voturi (63 de mandate), Blocul electoral al Comuniştilor şi Socialiştilor (BeCS) – 27,17% (32 de mandate /dintre care 22 socialiştii şi 10 comuniştii) şi Partidul Şor – 5,74% (6 mandate). Astfel, PAS a câştigat alegerile generale anticipate de duminică şi va dispune de majoritate în noul parlament, potrivit Deschide.md.