Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2

Introducere

Capitolul acesta ne arată istoria, aşa cum noi toţi ştim, istoria divină a orei de naştere a Adunării lui Dumnezeu. Este un subiect dificil să vorbeşti despre Adunarea lui Dumnezeu. Şi deoarece învăţătura despre Adunare oferă o greutate deosebită, o parte mare a credincioşilor o ignorează cu totul şi îşi limitează atenţia şi slujba lor la viaţa fiecărui credincios în parte. Însă Adunarea lui Dumnezeu posedă un drept foarte mare asupra fiecărui credincios, oricât de greu ar fi să înţelegi poziţia ei actuală în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta greutatea în imaginaţie este mai mare decât în realitate.

Înălţarea lui Hristos

Oricât de greu ar fi să se înţeleagă adevărul bisericesc şi să te conformezi lui, totuşi tema are importanţa cea mai mare pentru fiecare credincios, deoarece Adunarea lui Dumnezeu este legată cu două realităţi mari ale istoriei biblice, cu două realităţi cu însemnătate deosebită.

Prima realitate este înălţarea Domnului Isus Hristos, gloria Lui în cer depăşeşte cu mult orice căpetenie şi orice autoritate şi orice putere şi orice domnie şi orice nume, care se poate numi. Acolo Dumnezeu Tatăl a dat lui Isus din Nazaret demnitatea cea mai înaltă şi gloria cea mai mare. El, Cel pe care cerul cerurilor nu-L poate cuprinde, este în acel loc al gloriei de nedescris. Omul Hristos Isus, Cel care a fost răstignit, Acela care a fost în mormânt, Se află acum la dreapta tronului lui Dumnezeu şi Lui I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Pe baza acestei realităţi a fost întemeiată Adunarea. Adunarea a luat fiinţă pe pământ, deoarece Domnul Isus Hristos era glorificat în cer. Adunarea a fost constituită aici, dar era o legătură vie între comunitatea credincioşilor care se strângeau pe pământ şi Domnul Isus Hristos în glorie. În toate revelaţiile minunate ale Sfintei Scripturi nu se găseşte nimic care să fie pus pe aceeaşi treaptă cu această realitate; şi de aceea spun că Adunarea lui Dumnezeu are un drept deosebit asupra ta şi a mea pe baza acestui caracter.

Domnul Isus Hristos este în gloria lui Dumnezeu, şi Adunarea de pe pământ este legată cu El acolo. În afară de aceasta, eu, ca cel care crede în Domnul Isus Hristos – indiferent de orice activitate a mea, indiferent de orice alegere a mea -, constitui o parte a acelei Adunări, şi ca atare eu sunt legat cu El acolo în cer. Acesta este un gând care ar trebui să facă să vibreze în noi cele mai înalte acorduri de laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, pentru faptul că este posibil aşa ceva. Tu ai putea spune că cerul este foarte departe şi că între tine şi dreapta tronului lui Dumnezeu este o depărtare mare, şi ai putea gândi că, deoarece această distanţă este aşa de mare, poţi să neglijezi acest fapt fără a avea parte de pagube personale şi că acum nu trebuie să te preocupe. Dar dacă nesocoteşti privilegiile, care rezultă din această realitate, vei pierde binecuvântările personale, pe care ele le aduc cu sine.

Coborârea Duhului Sfânt

A doua realitate istorică, pe care o găsim şi în acest capitol, este aceea că la fel de sigur precum faptul că Domnul Isus Hristos este acolo la dreapta tronului lui Dumnezeu, este şi faptul că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a treia Persoană a preamăritei Trinităţi, este aici pe pământ, şi locuinţa ei aici pe pământ este acea casă, pe care El Însuşi a întemeiat-o la Rusalii, Adunarea lui Dumnezeu. Duhul nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu Se poate găsi în acele minuni arhitectonice impunătoare, pe care omul le-a ridicat în Numele Domnului Isus Hristos, dar El locuieşte cu adevărat şi realmente aici în acel templu nevăzut, care a fost făcut sfânt prin prezenţa Sa. Nu este o minune de neînţeles, faptul că Duhul lui Dumnezeu locuieşte aici? Zi şi noapte, săptămână de săptămână, an de an, El este aici în lumea aceasta, căci El a venit la Rusalii, ca să rămână aici, şi nu numai pentru o vizită trecătoare.

Cât de îngrozitor este să ignorezi această realitate! Citim în acest capitol 2 al cărţii Faptele apostolilor, că păcatul iudeilor, care au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au lepădat, era mare şi demn de urât în ochii lui Dumnezeu. Cât de grav trebuie să fie atunci păcatul creştinătăţii de astăzi, care tăgăduieşte prezenţa sfântă a Duhului lui Dumnezeu printre urmaşii Domnului Isus Hristos – chiar dacă ea nu o tăgăduieşte prin mărturisire, totuşi o tăgăduieşte în practică. Cât de puţini cred că El locuieşte nu numai în unul de aici şi în altul de acolo, ci că El locuieşte în ei uniţi, că El îi uneşte pe toţi într-o părtăşie desăvârşită, oricât de împrăştiaţi ar fi ei aici pe pământ, şi că urmare acestui fapt fiecare în parte şi toţi împreună sunt uniţi cu Domnul Isus Hristos, Capul Adunării aflat în glorie!

Ca să gândeşti corect şi sfânt despre natura Adunării lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cu tărie la aceste două adevăruri centrale. Domnul Isus Hristos este la dreapta lui Dumnezeu; şi Dumnezeu, care I-a dat acea glorie cerească, I-a dat ca posesiune deosebită a Sa un popor ales, care este Adunarea Sa, şi ca să păstreze acea Adunare, s-o sprijine, s-o îngrijească şi să întărească acea Adunare slabă alcătuită din oameni care cred în Domnul Isus Hristos, a fost trimis aici jos Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Lumea nu-L poate vedea şi nu-L poate primi, dar tu şi eu, dacă noi credem în Domnul Isus Hristos, suntem obligaţi să recunoaştem prezenţa Sa – să-L ascultăm, să-I dăm loc, să luăm seama la El spre călăuzirea noastră şi să rămânem sub puterea Lui permanentă. Dacă facem aceasta, ne vom bucura de acea părtăşie dulce şi plină de har cu Domnul nostru Isus Hristos aflat în cer, despre care lumea nu ştie, dar despre care cel mai bine ştiu aceia care se smeresc cel mai mult şi permit Duhului lui Dumnezeu îndurător să facă cu ei ce vrea El.

Aşteptarea după făgăduinţa Tatălui

Dacă citim acest capitol, găsim că în Ierusalim era o grupă de oameni care aştepta. Ea era foarte mică la număr, probabil mult mai mică la număr decât noi, care suntem adunaţi în seara aceasta în această hală, dar ei erau adunaţi în Ierusalim şi toţi erau însufleţiţi de un interes comun şi un ţel comun. Fiecare din această grupă cunoştea personal pe Domnul Isus Hristos; şi ultima lor cunoaştere despre El era, că El i-a condus cu zece zile în urmă până la Betania, şi că El, în timp ce vorbea cu ei, S-a despărţit de ei. Când El S-a înălţat la cer şi a dispărut privirii lor, inima lor era aproape să se rupă. El, Acela care i-a iubit atât de mult, care le-a vorbit cuvinte, pe care nici un om mai înainte nu le-a rostit, care a murit pentru ei şi a înviat, i-a părăsit. El a dispărut privirii lor, şi ei stăteau acolo şi priveau, şi priveau şi sperau ca El să revină imediat. Aşa cum ştim, ei au fost mângâiaţi de cei doi îngeri, care le-a spus că ei nu trebuie să stea acolo şi să privească spre cer, căci la timpul potrivit Domnul va reveni cu siguranţă.

Însă înainte de acel eveniment fericit trebuia să aibă loc ceva de cea mai mare importanţă, şi cuvintele Domnului lor le-au răsunat cu totul noi în urechi şi au revenit în amintirea lor. Căci El le-a poruncit să meargă la Ierusalim şi acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, „pe care”, a spus El, „aţi auzit-o de la Mine”. Acum şi-au amintit ce li s-a spus în odaia de sus, după instaurarea Cinei. Domnul a făcut acolo remarca, care i-a pus în uimire: „Vă este de folos să Mă duc”; şi ei aveau nevoie deja de o porţie bună de credinţă şi luminare, ca să înţeleagă cum ar putea fi aşa ceva. „Este mai bine pentru voi să Mă duc, decât să rămân aici. Mă duc să vă pregătesc un loc.” Aceasta era o ştire binecuvântată, să audă despre un loc care era pentru ei în casa Tatălui, însă aceasta stătea în legătură cu utilitatea. El a spus: „Dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi”, Celălalt Mângâietor. Acela care vine va veni să ia locul Meu, şi El va însemna pentru voi chiar mai mult decât am fost Eu. El va locui la voi, ca niciodată să nu vă lase singuri. El va fi la voi în orice loc unde voi veţi fi, oricât de împrăştiaţi veţi fi pe suprafaţa pământului, şi El, Duhul Adevărului, vă va conduce în tot adevărul.

Drept urmare ei s-au întors la Ierusalim, pentru ca acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, aşa cum le-a poruncit Domnul. Cum au aşteptat ucenicii? Care era atitudinea lor la aşteptare? Găsim că ei şi-au petrecut timpul în rugăciune. Ei erau în Templu şi lăudau pe Dumnezeu, aşa cum ne relatează Luca în evanghelia sa; însă aici în Faptele apostolilor găsim că ei stăruiau în rugăciuni şi implorări – nu că fiecare se ruga în cămăruţa lui, ci toţi erau adunaţi şi o făceau în comun. Ei se rugau, ca să se împlinească cuvintele Domnului lor, ca să fie dată făgăduinţa Tatălui. Domnul le-a spus: „Deci dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl cel din cer va da Duhul Sfânt celor care-L cer de la El?” Drept urmare, cei care erau adunaţi acolo aveau îndreptăţirea din partea Domnului să roage pe Dumnezeu să le dea Duhul Sfânt. Ni se face cunoscut că ei s-au rugat şi Dumnezeu L-a trimis. De aceea este fără folos pentru noi să se citeze evanghelia după Luca (Luca 11.13) ca pasaj din Scriptură, care ne dă îndreptăţirea să rugăm pe Dumnezeu să ne trimită acum pe Duhul Sfânt. Cele o sută douăzeci de persoane, care erau adunate acolo, s-au bazat pe această făgăduinţă. Ele s-au rugat şi au primit răspunsul, şi noi am fi cu secole în urmă, dacă ne-am ruga acum ca Duhul Sfânt să fie trimis. El este aici. Cât de jignitor este să se treacă cu vederea prezenţa Lui!

Rugăciunea dis de dimineaţă

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Ucenicii aşteptau zi de zi. Când a venit ziua a cincizecea, ziua de Rusalii, ei toţi erau adunaţi la un loc, dimineaţa foarte devreme, deoarece era abia al treilea ceas din zi (ora 9), atunci când Petru a început vorbirea lui. În ziua aceea ei au avut evenimentul fericit al unei strângeri laolaltă pentru rugăciune dis de dimineaţă. Aceia care au luat parte vreodată la astfel de întruniri dis-de-dimineaţă ştiu câtă înviorare este în ele; ei cunosc caracterul preţios al ocaziei; ei cunosc puterea care este în rugăciuni. Oamenii care părăsesc patul lor în lepădare de sine serioasă, şi se strâng foarte devreme, pentru ca uniţi să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu, niciodată nu vor fi dezamăgiţi. Este un proverb adevărat, că Dumnezeu nu este dator nimănui. El nu datorează nimic, nici ţie şi nici mie. Ah, cât de mult ne dă El, dacă facem ceva pentru El! Dacă tu nu ai probat încă această bunătate a Lui, verific-o acum pentru tine. „Puneţi-Mă la încercare” – Dumnezeu ne solicită, să-L punem la probă.

Aici este un exemplu vizibil al credincioşiei lui Dumnezeu. Aceşti bărbaţi şi aceste femei erau laolaltă să se roage pentru revărsarea Duhului, pentru ca Duhul făgăduit să vină; şi El a venit, în timp ce ei erau laolaltă. El a venit deodată. Duhul Sfânt a venit peste această adunare pregătită, aşa cum găsim în partea de început a Noului Testament că Fiul lui Dumnezeu a venit la o adunare pregătită. Drumul Domnului era pregătit de Ioan Botezătorul. La predica lui oamenii păcătoşi s-au căit de păcatele lor şi erau botezaţi în Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acolo stătea această grupă a celor care s-au căit, care simţeau cât de păcătoşi erau în ochii lui Dumnezeu. Şi la acea grupă pregătită a venit Isus, Cel care trebuia să salveze pe poporul Său de păcatele lor, şi El a venit la momentul potrivit pentru ca El Însuşi să fie botezat. Atunci Tatăl a mărturisit că El era Fiul Lui preaiubit, şi când El a ieşit din apă, Duhul Sfânt a coborât peste El şi S-a odihnit pe El.

Sunete şi privelişti şi vorbiri

Faptele apostolilor 2.2-4: Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au [textual : s-a aşezat] aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Aici avem prezentat felul cum a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la această comunitate pregătită din Ierusalim, care Îl aştepta. Au fost semne audibile, că Duhul Sfânt venise. Era vuietul unui vânt puternic care trecea. Ei au auzit prezenţa Lui, dar El era nevăzut. El „sufla”, încotro voia El (Ioan 3.8), dar fără îndoială El era prezent în locul unde erau ei adunaţi.

La început era deosebit de necesar ca celor adunaţi să li se facă în chip desăvârşit clar că Duhul Sfânt venise. De aceea erau nu numai semne audibile, ci şi vizibile, căci ucenicilor li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc. Nu erau multe Duhuri. Era numai Unul singur, căci Cuvântul spune: „Şi S-a aşezat pe fiecare dintre ei.” Limbile erau despicate, sau împărţite; motivul pentru aceasta îl vom afla în dată. Ucenicii au fost făcuţi capabili să vorbească în alte limbi, aşa cum le dădea Duhul să vorbească. Lucrările minunate ale lui Dumnezeu, faptul că Isus Hristos era glorificat la dreapta lui Dumnezeu, nu mai puteau acum să fie limitate la o naţiune; Hristosul înălţat al lui Dumnezeu trebuia vestit acum pretutindeni tuturor oamenilor. De aceea ei au primit putere de la Duhul, ca să vorbească în acest scop în limbi diferite, însă în timp ce erau forme diferite de manifestare, era numai o singură putere călăuzitoare. Duhul Sfânt S-a aşezat pe fiecare din ei şi din plinătatea autorităţii Lui a dat autoritate fiecăruia, prin aceea că El a păstrat unitatea acţionării în mărturia lor pentru Hristos. În felul acesta s-a confirmat marea realitate, că Duhul Sfânt venise, şi Petru s-a ridicat să vorbească sub influenţa şi autoritatea Duhului venit de curând.

Când Solomon a sfinţit Templul, norul de glorie a umplut Templul. Şi gloria aceea era aşa de mare, că preoţii nu puteau rămâne acolo ca să facă slujba lor, din cauza prezenţei minunate a Domnului în Templul Său pământesc şi material. Acum Duhul Sânt coborâse şi a zidit o altă casă, un Templu duhovnicesc, în care El trebuia să locuiască. Şi acum El avea cu adevărat o influenţă bogată de har. Niciunul nu a fost zdrobit prin prezenţa Duhului. Niciunul nu s-a speriat prin revelarea Lui în mijlocul lor.

Ucenicii stăteau toţi sub puterea Duhului Sfânt şi au fost umpluţi de El, însă influenţa Duhului, care era peste ei, era de o aşa natură, că se potrivea credinţei şi dragostei lor. Căci ei erau pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt, care acum venise; şi ce i-a pregătit? Domnul Isus Hristos a alcătuit această comunitate prin propriile Sale cuvinte. El a venit în ceea ce este al Său, dar ai Lui nu L-au primit. După aceea El a adunat în jurul Lui pe cei care credeau în El, ei au venit la El, şi El i-a învăţat. El i-a făcut să fie propria Lui Adunare. Ei Îl iubeau; ei I-ai zis bun venit, atunci când El a venit la ei în timpul slujbei Sale. Lazăr, Marta şi Maria nu L-au urmat pe Domnul în umblarea Lui, dar cât de bucuroase au fost ele, când El a venit în casa lor!

Sângele şi Untdelemnul

Şi astfel a existat această ceată, ca rezultat al slujbei Domnului în Ierusalim, care Îi aparţinea. Însă acum era o însuşire deosebită, care caracteriza această ceată. Marea realitate, care niciodată înainte nu a existat în istoria lumii, era aceea, că Domnul Isus Hristos murise pentru păcatele lor. El Şi-a vărsat sângele Lui preţios. Lucrarea de răscumpărare veşnică era făcută de El. Sângele lui Isus Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, i-a curăţit de orice pată. Toţi aceşti bărbaţi şi toate aceste femei erau curate, mai albe decât zăpada, curăţite în conştiinţa lor prin sângele preţios al Domnului Isus. Această ceată, care aştepta în Ierusalim, era constituită din persoane pregătite.

În procedurile vechi simbolice, la sfinţirea unui preot şi la curăţirea unui lepros, sângele animalului de jertfă era pus pe urechea şi pe mâna şi pe degetul persoanei respective. Întotdeauna când o persoană era stropită, mai întâi se folosea sângele şi după aceea untdelemnul se punea peste sânge. Imaginea Duhului Sfânt urma după imaginea lucrării lui Hristos de împăcare şi curăţire, şi aşa a avut loc istoric la Rusalii.

Aceşti oameni, care erau adunaţi în Ierusalim şi se rugau, erau un popor curăţit. Ei erau curăţiţi prin lucrarea lui Hristos, şi de aceea Duhul Sfânt a coborât peste ei şi i-a mişcat, ca să-I slujească imediat. Imediat au început să vorbească în alte limbi. Ei toţi erau vase curăţite, care au fost umplute cu Duhul pentru a fi de folos.

Vestirea lui Hristos înălţat

Faptele apostolilor 2.22-24: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I durerile morţii, pentru că nu era posibil ca El să fie ţinut de ea.

Şi Petru, plin de Duhul Sfânt, a vorbit mulţimii. Care era marea temă a predicii lui Petru din ziua aceea? El a spus multe lucruri importante, aşa cum putem deduce din rezumatul scurt, pe care îl avem aici înaintea noastră. Însă gândul de bază în toate acestea era acela, că Acela, care tocmai a fost răstignit în lumea aceasta şi omorât, era acum înălţat de Dumnezeu în cer. Apostolul le-a pus înaintea ochilor vina lor: „Voi L-aţi răstignit pe cruce şi L-aţi omorât pe Isus din Nazaret prin mâna celor nelegiuiţi. Voi ştiţi ce a făcut El printre voi; voi ştiţi că El era un Om adeverit de Dumnezeu. Dumnezeu a pus pecetea Lui peste El; tot ce a făcut El a arătat că El era Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, dar voi L-aţi luat şi L-aţi răstignit pe cruce. Acum Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa.”

Şi inima lui Petru era plină de gloria Domnului său. Învăţat de Duhul Sfânt, care tocmai venise, el a vorbit despre lucrarea şi măreţia Domnului Isus Hristos. El nu a spus nimic despre sine însuşi, nimic despre Adunare, ci gloria lui Hristos era singura temă a inimii Sale – ce au făcut iudeii, prin aceea că L-au batjocorit, ce a făcut Dumnezeu, pentru că El era aşa de preţios pentru El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Tatăl cu glasul care se revărsa din norul de glorie pe muntele transfigurării. Domnul Isus era acum luat în glorie. El era acum glorificat cu acea glorie, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea.

Şi începând din ziua aceea şi până astăzi, Isus Hristos este tema centrală a mărturiei Duhului ca Cel răstignit odinioară şi acum glorificat. Dacă asculţi vorbirea cuiva şi constaţi că tema şi centrul vorbirii nu este în concordanţă cu această temă, pe care o avem aici, şi anume gloria nespus de mare a Domnului Isus Hristos, atunci poţi încadra vorbirea ca ceva de rangul trei. Valoarea reală a mărturiei Adunării lui Dumnezeu faţă de lume este măsurată după valoarea pe care ea o acordă lui Hristos. Ce temă pentru predicatori! Da, chiar dacă am avea o mie de limbi, cât de slab am putea totuşi să vestim gloria Domnului Isus Hristos! Însă gloria Domnului Isus Hristos este alfabetul manualului Adunării, şi Adunarea ar trebui să crească în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, în timp ce ea este aici pe pământ.

Hristos este piatra de încercare şi pentru fiecare în parte. Vă sfătuiesc insistent să analizaţi, ce loc ocupă Domnul Isus Hristos în inima voastră. Tresaltă de bucurie inima voastră la Numele Isus Hristos? Sunt închinate forţele voastre Lui? Este El primul şi cel dintâi în viaţa voastră? Ce înseamnă El zilnic pentru voi? Nu vă întreb dacă aţi fost eliberaţi de păcatele voastre sau dacă Dumnezeu v-a împlinit rugăciunile şi dacă vă dă bucurie în inimă cu privire la împrejurările fericite, pe care El vi le dă zilnic, ci întreb ce lucrează Hristos în simţămintele voastre cele mai lăuntrice. Aveţi ceva în inimă, care corespunde acestui prim apel al apostolului Domnului adresat iudeilor din Ierusalim?

Petru a spus că înălţarea lui Hristos explica totul:

Faptele apostolilor 2.33: Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi.

Faptele apostolilor 2.12,13: Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: „Ce să fie aceasta?“ Dar alţii spuneau în batjocură: „Sunt plini de must!“

Domnul Isus era în înălţime, de aceea era putere aici jos. Mulţimea oamenilor spunea: „Oamenii aceştia sunt beţi; sunt plini de must.” Desigur ei nu erau aşa; era absurd să presupui aşa ceva la o oră aşa de dimineaţă din ziua aceea. Dar nu au înţeles că minunea limbilor provenea de la Cel care nu demult a fost răstignit şi acum poseda autoritatea cea mai înaltă la dreapta lui Dumnezeu. Deoarece ei erau complet rătăciţi cu privire la adevărul despre Hristos, iudeii nu puteau înţelege ce s-a petrecut acolo. De aceea vedem această mulţime mare de oameni, care erau adunaţi la Ierusalim, uimiţi cu toţii de cele ce auzeau despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, şi anume fiecare în limba lui. Ei întreabă: „Ce poate fi aceasta?” Şi răspunsul este: „Isus Hristos a fost înălţat şi glorificat.” Petru le face cunoscut aceasta în predica lui plină de putere. Ce spunea el era susţinut de toţi cei care erau cu el, căci Adunarea era caracterizată la Rusalii prin această însuşire deosebită, că ei toţi erau una şi toţi erau umpluţi de importanţa înălţării Domnului Isus Hristos, aşa cum ea le-a fost descoperită prin Duhul lui Dumnezeu tocmai coborât şi care locuia în ei.

Urmările înălţării la cer

Eu cred cu adevărat că este o mare mulţime de creştini, care niciodată nu merg mai departe decât apostolii din Betania. În experienţa lor nu depăşesc cadrul din Faptele apostolilor 1 şi 2, ei stau acolo şi privesc spre cer, în timp ce norul ia pe Domnul lor dinaintea ochilor lor, şi ei zic unii altora: El a plecat aşa departe de la noi. Ei nu înţeleg ce le-a asigurat plecarea la cer a lui Hristos. Ei nu au ascultat încă de glasul Duhului Sfânt din inimile lor, care îi învaţă prin Cuvântul lui Dumnezeu că Isus Fiul lui Dumnezeu a mers mai departe de norul acela trecând prin toate cerurile şi că acum El este la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri. Ce diferenţă înseamnă această cunoaştere pentru mine! Eu ştiu că El, Cel glorificat, este Mântuitorul meu, că El este Acela care a murit pentru mine, şi că El este Acela care m-a unit cu Sine Însuşi prin Duhul Sfânt. Ce înseamnă pentru mine lumea toată, în comparaţie cu această cunoaştere? Nu este nimic pe pământ care să fie la fel ca aceasta, şi repet, adevărul acesta are o importanţă uriaşă. Dacă vei uita toate celelalte, ce s-a spus, să nu uiţi că motivul, pentru care Adunarea lui Dumnezeu este aici în lume începând de la Rusalii şi până astăzi, este acela, că Isus Hristos a fost înălţat, şi că începutul Adunării este în concordanţă în timp cu înălţarea Domnului Isus Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Acesta este primul gând şi primordial, care ar trebui să umple inima fiecărui mădular al trupului lui Hristos, al Adunării lui Dumnezeu.

În afară de aceasta Duhul Sfânt locuieşte aici, ca să ţină inimile sfinţilor în atingere practică cu Domnul Isus Hristos aflat pe tron. Aceasta este o realitate, prieteni dragi. Dacă spun că este o realitate, vreau să spun că este ceva care a avut loc, s-a realizat. Prezenţa Duhului Sfânt pe pământ este la fel de adevărată ca şi faptul că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce şi acum este glorificat în înălţime. Nu-i aşa? Însă câţi oameni vin la cruce, dar ei niciodată nu merg un pas mai departe. Ei niciodată nu intră în cer cu credinţă şi bucurie în Acela care este acolo pentru ei. Ei speră să meargă cândva în locul unde sunt multe locuinţe, însă nu fiecăruia îi este clar că Isus Hristos este deja acolo şi că El este glorificat de Tatăl şi, deoarece El a fost înălţat, Duhul Sfânt este aici ca „celălalt Mângâietor”, care este pentru fiecare din ei, în timp ce El locuieşte şi în Adunare ca Templu al lui Dumnezeu. În versetele de la sfârşitul acestui capitol avem unele caracteristici ale Acestei părtăşii noi înfiinţate în Ierusalim, şi acum vrem să ne preocupăm cu ele.

Dimensiunea Adunării

Faptele apostolilor 2.36-42: Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit“. Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Petru prezintă foarte clar ascultătorilor lui, că acest mare dar al Duhului Sfânt era nu numai pentru anumiţi privilegiaţi. El nu trebuia să se limiteze la aceia care au fost la părtăşia de rugăciune din acea dis-de-dimineaţă, ci el era şi pentru alţii, dacă ei se vor căi de păcatele lor şi se vor boteza în Numele lui Isus Hristos, şi rezultatul predicii lui Petru era, că oamenii au fost atinşi în adâncul inimii lor. Era dimineaţa unei zile a Domnului şi o binecuvântare fără asemănare pentru credincioşi; dar nu era o trăire plăcută pentru aceia care au ascultat cuvintele lui Petru. Cuvintele lui le-au atins conştiinţa ca o sabie ascuţită şi ei au fost dovediţi de vinovăţia lor. Ei spuneau: suntem păcătoşi, şi aceasta nu este un sentiment plăcut. Petru spunea: voi cădeţi sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi ei simţeau că aceasta era adevărat, pentru că ei au omorât pe Prinţul vieţii. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, că noi L-am răstignit pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui, atunci ce ar trebui noi să facem? Apoi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Aceluia pe care voi L-aţi răstignit. Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă!”

Ca rezultat al acestei mărturii trei mii de persoane au fost adăugate la Adunarea iniţială. Şi cei convertiţi s-au retras din neamul rău şi preacurvar, care a dispreţuit pe Domnul gloriei şi L-au răstignit. Astfel Domnul a adăugat într-o singură zi trei mii de suflete la acea Adunare nou întemeiată în Ierusalim, arătând ce lucruri mari a făcut Duhul Său. Desigur El poate face şi astăzi astfel de fapte măreţe, şi eu cred că astăzi El salvează mai mult de trei mii de suflete într-o zi, dacă privim lucrarea Lui în lumea întreagă. Însă El nu face aceasta într-un singur loc, deoarece oamenii din locul acela deosebit ar deveni probabil foarte mândri. Ei nu ar putea suporta o astfel de lucrare mare a Duhului în mijlocul lor, fără să nu desconsidere celelalte locuri, care nu ar fi la fel de privilegiate.

Putem însă fi siguri că Duhul lui Dumnezeu niciodată nu este inactiv. El este permanent la lucru şi atrage suflete la Hristos şi va face în continuare aceasta, până când Adunarea este completă. Cu toate acestea avem înaintea noastră în Scriptură realitatea că trei mii de suflete au fost atrase la Hristos şi au fost adăugate Adunării formate la Rusalii. Vedem această comunitate nouă în Ierusalim, cum se ţine despărţită de marii preoţi, Ana şi Caiafa, de toţi membrii sinedriului, de farisei şi de cărturari şi de oamenii mari şi de mulţimea de oameni din Ierusalim, care se suiseră să serbeze sărbătoarea Rusaliilor. Acolo era Templul şi curţile lui din faţă cu răcnetul boilor şi brăhnitul oilor de jertfă; dar privit din punct de vedere divin era un loc trist. Aici la această grupă mică dintr-o stradă lăturalnică din Ierusalim era Duhul Sfânt, nu în acea construcţie impunătoare, la care Irod a lucrat 46 de ani, ca s-o termine. Duhul Sfânt a plecat din Templul făcut de mâini şi a venit la sufletele răscumpărate cu sânge, spălate cu sânge, ca să locuiască în ele. O, ce onoare!

Stăm cuprinşi de uimire, când vedem norul gloriei Domnului în Templul de pe Muntele Moria din zilele foarte îndepărtate ale lui Solomon, însă aici este o minune mult mai mare. Duhul lui Dumnezeu vine să locuiască printre pescari, poporul obişnuit, oameni normali, de fiecare zi. Dar pentru ce vine El la aceştia? Ceea ce îi caracteriza nu era bunăstarea, nu era poziţia lor socială, nu era evlavia lor exterioară, da, nici măcar devotamentul lor deosebit faţă de Domnul şi Stăpânul lor; dar o însuşire deosebită a lor – personală şi comună – era dragostea, respectul şi onoarea pentru Domnul Isus Hristos.

Binecuvântare şi laudă

Dacă noi credem cu adevărat că Domnul Isus Hristos, Acela care ne-a iubit şi a murit pentru noi, este la dreapta lui Dumnezeu în cer, aceasta ne constrânge la preamărire şi adorare aduse Lui. Dacă recunoaştem poziţia Lui în gloria cea mai înaltă, nu ar trebui s-o arătăm, nu ar trebui să-I aducem laudă, nu ar trebui să spunem mai departe măreţia Lui? Prieteni dragi, este o zi tristă dacă sfinţii lui Dumnezeu trebuie să pompeze afară din inima lor lauda pentru El. Ea ar trebui să ţâşnească de la sine din ei (Psalmul 45.1). Voi ar trebui să-L preamăriţi, din simplul motiv că nu puteţi altceva, pentru că inima voastră nu poate tace. Voi Îl iubiţi aşa de mult, că vreţi să-I spuneţi cât de mult Îl iubiţi şi Îl onoraţi. Ah, să nu uităm să-L preamărim pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat aşa de sus.

Unanimitate

Găsim că această grupă mică de credincioşi era cu totul pentru sine, despărţită total de locuitorii din Ierusalim. Ei au rămas „unanimi” laolaltă. Înainte să vină Duhul Sfânt, ei aveau planuri diferite, aşa cum de exemplu citim în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Citim acolo că unii din apostoli au zis: „Să mergem să pescuim”; dar nu toţi şi-au propus aceasta, numai unii dintre ei. În acest plan nu era inclus nimic care putea da grupei întregi un interes comun şi să-i facă să fie „una”. Acum ei acţionează unanim. Şi ce este, ce îi ţine în această unitate? Să cercetăm amănunţit această întrebare. Ce va ţine uniţi pe aceia care în noaptea în care Domnul a fost trădat s-au certat pentru locul de întâietate? La Rusalii găsim grupa la început fiind „unanimi”. Nu este nici o ceartă, nici o comportare necuviincioasă; ci noi vedem o adunare unită în simplitatea şi puterea ei iniţială. Ce îi determină să fie permanent împreună în stăruinţă? Acea prezenţă nevăzută, prezenţa Duhului Sfânt.

Când preamăritul Domn Isus Hristos a venit în casa din Betania, Maria putea să-L vadă şi Marta putea de asemenea să-L vadă. Nimeni nu poate vedea pe Duhul Sfânt în casa lui Dumnezeu. El este în Adunare, dar El este nevăzut. Noi putem observa numai efectele prezenţei Sale. Şi un efect neschimbabil al prezenţei Duhului Sfânt este, că ochii tuturor sunt îndreptaţi de El spre gloria Domnului Isus Hristos. În felul acesta toate inimile, toate simţămintele şi toate buzele se unesc, şi toţi acţionează „unanim”, căci gloria Domnului este motivul dominant pentru fiecare în parte şi pentru toţi.

Nici un copilaş în Hristos nu trebuie să se înşele vreodată cu privire la lucrările Duhului Sfânt. Ce nu este în concordanţă cu gloria Domnului Isus Hristos, poate fi cu siguranţă şi foarte liniştit respins. Nu este de la Duhul Sfânt, şi nu vă poate ajuta. Dar dacă o persoană face tot ce ea poate, ca să determine ca tu să gândeşti mai înalt despre Domnul Isus Hristos, tu spui: este în ordine. Eu doresc ceva mai mult din aceasta. Este învăţătura apostolilor, şi ea se potriveşte foarte bine pentru mine. Învăţătura lui Hristos este piatra de încercare, care ne este dată în Scriptură, ca să decidă care învăţătură este de la Dumnezeu şi care este de la oameni.

Învăţătura apostolilor

Faptele apostolilor 2.42: Şi ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Nu trebuie să gândim că această stăruinţă se referea numai la prima zi. Înseamnă că ei continuau să facă în felul acesta. Acestea erau obiceiurile noi ale ucenicilor lui Hristos. Duhul Sfânt le-a dat o aptitudine nouă să înţeleagă Scriptura şi noile descoperiri ale adevărului. În timpul Vechiului Testament Dumnezeu a dat profeţii şi scrierile lui Moise şi Psalmii, şi aceia, care erau adunaţi, cunoşteau scrierile vechi-testamentale. Însă noi citim că ei au rămas în învăţătura apostolilor; şi învăţătura apostolilor înseamnă apostolii Domnului nostru Isus Hristos şi învăţătura pe care ei au dat-o mai departe la început sfinţilor. Dar probabil vom putea mai târziu să spunem mai mult despre această temă.

Părtăşia

Cu învăţătura apostolilor este strâns legată părtăşia. Părtăşia este un cuvânt minunat şi un cuvânt cu o însemnătate deosebită pentru Adunarea lui Dumnezeu. Spus pe scurt, înseamnă că fiecare, care este în Adunarea lui Dumnezeu are interese comune cu ceilalţi şi un ţel comun, care se bazează pe Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. De aceia cei care sunt în Adunarea lui Dumnezeu sunt atraşi irezistibil unul la altul; şi Duhul Sfânt lucrează în ei totul spre bunăstarea spirituală a părtăşiei ca întreg. Dacă caut o persoană, pe care o doresc, care are aceleaşi simţăminte ca mine, cu care mă simt legat personal, probabil pot găsi numai foarte puţine, care sunt potrivite pentru aceasta. Părtăşia în sensul acesta va fi în mod necesar foarte limitată, însă în Adunarea lui Dumnezeu nu este nicidecum o astfel de îngrădire. Biserica, despre care este vorba aici în Faptele apostolilor 2, înseamnă că toţi, care au fost aduşi împreună în acea grupă nouă, iubeau pe Domnul Isus Hristos, toţi au fost curăţiţi, răscumpăraţi în acelaşi fel prin sângele preţios, toţi au fost aşezaţi pe o bază comună ca aceia care Îi aparţin, toţi au primit Duhul Sfânt, şi fiecare în parte şi toţi împreună constituiau o parte a acelei creaţii noi prin El. Apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Adunare folosind imaginea trupului, şi noi ştim că fiecare mădular al trupului lui Hristos este în acelaşi fel un mădular pentru altul. S-ar putea ca el să îndeplinească o misiune deosebită pentru el însuşi, dar în ceea ce priveşte interesul comun şi dependenţa unul de altul, toate sunt la fel, şi această părtăşie este însuşirea deosebită a Adunării, pe care o găsim aici.

Frângerea pâinii

Frângerea pâinii este amintită de asemenea direct la început. Mă întreb, dacă ucenicii au făcut frângerea pâinii în ziua de Rusalii. Nu ni se spune nimic în privinţa aceasta, că ei ar fi făcut-o, ci, că mai târziu au stăruit în a face aceasta. În orice caz era fără îndoială un eveniment mare, în mod deosebit pentru cei unsprezece apostoli, să împlinească dorinţele Domnului în această privinţă. Abia cu câteva săptămâni în urmă Domnul i-a rugat să mănânce pâinea şi să bea vinul în amintirea de El. Acum ei făceau aceasta pentru prima dată ca Adunare. Aducerea aminte era foarte importantă pentru ei. Apostolii îşi puteau aminti chiar de privirea Lui, atunci când a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Chiar şi tonul glasului Său le-a devenit din nou conştient în această zi de început. Duhul Sfânt a făcut să devină realitate şi aducerea aminte de moartea Sa, pentru că ei nu trebuiau să fie total dependenţi de propria lor memorie. Una din misiunile Sale era, să le readucă aminte de lucrurile pe care Domnul li le-a spus. De aceea era pentru ei, care nu erau stricaţi prin delăsare păcătoasă sau răceală sau indiferenţă, un eveniment fericit să-şi amintească la frângerea pâinii de Domnul în puterea unui duh neîntristat. Mai mult, ei stăruiau în frângerea pâinii. Trebuie să fi fost legat de această sărbătoare o deosebită dulceaţă şi bucurie şi putere, în aceste prime zile ale părtăşiei trupului lui Hristos. Ei stăruiau în frângerea pâinii. Ei nu erau mulţumiţi cu o sărbătoare ţinută din când în când. Ah, fie ca noi să nu considerăm frângerea pâinii ca ceva banal! Să stăruim în aceasta! Este ceva măreţ, şi astăzi la fel de real ca la Rusalii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este încă aici, şi Domnul Îşi ţine făgăduinţa! „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.”

Rugăciunile

Alături de frângerea pâinii ei stăruiau şi în rugăciuni. Prin aceasta nu este vorba de rugăciunile fiecăruia, care se aduc în orice timp în domeniul personal. Aceasta se referă la rugăciunile hotărâte ale grupei adunate ca atare, deoarece ei toţi puteau acum să se roage ca o singură persoană. Ce i-a făcut una? Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei au fost uniţi de El în inimă şi dorinţă, El, Cel care vine înaintea lui Dumnezeu (Romani 8.27). Sunt sigur că nouă nu ne este suficient de clar ce putere este inclusă în părtăşia la rugăciune a Adunării. Rugăciunea acelora ale căror rugăminţi sunt unite în Numele Domnului Isus Hristos, trebuie să coboare multă binecuvântare. Nimic nu poate ţine departe binecuvântarea de sfinţi, în umblarea şi în lucrarea lor, dacă Adunarea lui Dumnezeu se roagă în caracterul şi privilegiul părtăşiei şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea să stăruim în părtăşia la rugăciune ca aceşti oameni din timpurile vechi. Dacă stai departe de adunarea de rugăciune, desigur nu vei primi nimic din binecuvântările părtăşiei, de care ea are parte. Tu nu doreşti aceste daruri al harului, şi astfel tu nu te uneşti cu alţii ca să te rogi pentru ele! Noi venim, pentru că noi suntem vase sărace, goale şi dorim să fim umplute. Noi avem şi privilegiul preoţesc să intervenim pentru alţii. Şi noi suntem siguri că vom fi ascultaţi, pentru că noi cunoaştem harul Dumnezeului nostru şi pentru că noi aducem înaintea Lui un Nume, pe care El în nici un caz nu vrea să-L refuze.

Exprimarea unităţii

Faptele apostolilor 2.43-45: Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.

Comportarea lor comună reflecta unitatea lor, care era în această părtăşie nouă, şi înapoia ei era puterea Duhului Sfânt, care i-a făcut să renunţe la toate interesele egoiste şi să acţioneze ca un om. Ei toţi erau laolaltă şi aveau totul în comun. În afară de aceasta şi-au vândut posesiunile lumeşti şi prin aceasta au arătat că ei îşi pun credinţa şi speranţa lor într-un Hristos ceresc, a cărui Împărăţie nu era din lumea aceasta. Un iudeu, care credea în venirea imediată a Împărăţiei pe pământ, nu doreşte să se despartă de posesiunile sale. El şi-ar păstra cu plăcere moştenirea în ţară, până când Mesia va domni pe tron. Însă aceşti credincioşi au învăţat „ce este cel mai bun”, pe care Hristos îl dă. Ei aveau o moştenire „mai bună”, nepătată şi care nu se vestejeşte, păstrată în cer pentru ei.

„Împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.” Duhul lui Hristos era în ei, şi ei se gândeau la alţii şi nu la ei înşişi. Duhul Sfânt a coborât şi prima Lui misiunea era, ca să zicem aşa, să-i umple cu dragoste altruistă ca Stăpânul. Căci cine a fost Acela care a văzut o perlă de mare preţ, a vândut tot ce avea, ca s-o aibă? Era Domnul Isus, care, cu toate că era bogat, a devenit sărac din pricina noastră, pentru ca noi prin sărăcia Lui să devenim bogaţi. Duhul Sfânt îndepărtează din inimile noastre tot ce este egoist. De aceea în aceste acţiuni de smerire şi lepădare de sine în Ierusalim era o prezentare demnă de iubit în repetarea a ceea ce a făcut Omul pe care iudeii L-au răstignit şi omorât. În inimile şi în viaţa urmaşilor Lui trăia Mântuitorul blând şi smerit iarăşi în acea cetate vinovată.

Există astăzi o mărturie asemănătoare? Dacă Îi aparţinem, să mergem atunci pe căile lui Hristos, ale Domnului nostru. Să nu se spună despre noi, că mădularele trupului aduc ocară asupra Capului; însă Capul trebuie să călăuzească toate cuvintele şi toate faptele trupului, şi Duhul Sfânt să umple pe toţi cei care sunt uniţi cu El în glorie.

Respectarea adevărului despre Adunare

Închei, rugându-vă insistent să păstraţi tare înaintea ochilor, că adevărul referitor la Adunarea lui Dumnezeu este descoperirea cea mai preţioasă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Spun aceasta cu toată chibzuinţa cuvenită. Israel era şi este foarte preţios pentru Dumnezeu, chiar dacă vechiul popor ales umblă acum pe pământ fără patrie, totuşi locul lui de binecuvântare definitivă este aici pe pământ, în timp ce locul propriu-zis al Adunării este legătura cu Hristos în glorie, şi noi avem această soartă sigură înaintea noastră. Noi avem speranţa tare, că vom avea parte de gloria Sa. În timp ce noi aşteptăm împlinirea acestei speranţe, savurăm privilegiul de a avea parte de lepădarea lui Hristos în lumea aceasta. Mai târziu vom avea parte de gloria Sa, deoarece noi suntem legaţi cu El în înălţarea Sa cerească. Toate acestea şi mult mai multe sunt legate cu locul nostru în Adunarea lui Dumnezeu.

Ca să nu permitem ca greutăţile şi încurcăturile vieţii Adunării în constituţia ei actuală întunecată şi fărâmiţată să şteargă din inimile noastre natura reală a Adunării lui Dumnezeu, adevărul despre Adunare rămâne neschimbat în Scriptură, şi noi ar trebui să ne obişnuim să privim lucrurile, care se referă la Adunare, aşa cum le vede Dumnezeu în Cuvântul Său. Noi avem nevoie de gândirea Lui referitoare la Adunare în totalitate, şi de aceea în gândirea noastră să mergem întotdeauna înapoi la începutul istoriei ei. Ah, această zi de Rusalii! Să privim cu satisfacţie şi laudă înapoi la ceea ce a avut loc în ziua aceea memorabilă, când Duhul Sfânt a coborât şi Şi-a făcut locuinţă în inimile sfinţilor – în fiecare în parte şi în comun – aici pe pământ, şi El a rămas aici până în ziua de azi. Da, acel Duh Sfânt va rămâne până când Adunarea va fi completă la număr şi Domnul Isus va veni să cheme la Sine trupul Său şi mireasa Sa şi să ia cu Sine pe toţi cei care sunt ai Lui, pentru ca ei să fie la El în veşnicie.

Versete călăuzitoare: Efeseni 5.25-27

Introducere

Versetele din acest pasaj al epistolei către Efeseni, cu care ne vom ocupa în seara aceasta în mod deosebit, sunt versetele Efeseni 5.25-27. Avem în ele legătura deosebită a Adunării cu Hristos – aşa cum ea era iniţial şi aşa cum ea este acum şi va fi atunci când planul lui Dumnezeu cu ea va fi împlinit. Vedem imediat că în aceste versete Adunării îi este acordat un caracter foarte remarcabil şi deosebit, a cărui posedare, aşa cum va fi arătat, este prin Hristos Însuşi.

Şi dacă privim aceste versete în lumina întregii epistole, ele devin şi mai remarcabile, pentru că, aşa cum voi toţi ştiţi, epistola către Efeseni vorbeşte despre Adunare ca vas prin care Dumnezeu va revela gloria Lui în legătură cu domnia viitoare asupra întregului univers. Lumea este acum stricată, în ceea ce-l priveşte pe om, şi Dumnezeu a ştiut de la început că aşa va deveni, însă planul Lui opus acestei stări era ca lumea şi tot ce era legat cu lumea în locurile pământeşti şi cele cereşti, în sfârşit să reflecte gloria Sa şi să fie o onoare pentru Numele Lui veşnic. Planul Lui era ca lumea şi tot ce este în ea să fie în final legate cu Fiul Său. Planul Lui era, să aducă toate lucrurile sub un Cap, în Hristos, aşa cum găsim scris în Efeseni 1. Aceasta era hotărât mai dinainte de a fi lumea. Astfel totul a fost planificat de Dumnezeu. Eşecul omului, care este descris aşa de clar în Scriptură, nu era o surpriză pentru Dumnezeu. El avea taina Lui, şi aceasta consta în aceea că Hristos va domni odată cu dreptate peste toate lucrurile şi că Dumnezeu va fi totul în toate.

Adunarea chemată la gloria veşnică

Însă mai era şi altceva, care, dacă avem voie să spunem aşa, este şi mai surprinzător. Dacă ne gândim la Dumnezeu, nu suntem noi surprinşi, că El cunoaşte totul, că sfârşitul este înaintea Lui la fel de uşor şi de tare ca începutul, însă minunea creşte înaintea ochilor noştri, când învăţăm din această epistolă, că la Hristos, în acel loc al gloriei sublime, când toate lucrurile vor fi depline, va fi o mireasă, una care are parte de acea glorie. Şi aceea care va avea parte de domnia Lui, de guvernarea Lui şi de gloria Lui nu va fi Israel, poporul pământesc, nicidecum un popor, aşa cum este în lumea aceasta, ci Adunarea lui Hristos, compusă din aceia care au fost scoşi din lumea păcătoşilor; căci aceasta înseamnă cuvântul adunare. Ei sunt chemaţi afară de Dumnezeu pentru Fiul Său.

De aceea vedem, că Dumnezeu de la început a avut planul ca imediat după ce Fiul Lui a fost răstignit şi lepădat ca Împărat al lui Israel, să cheme afară pe aceia care trebuiau să fie uniţi cu Hristos în gloria Lui cerească şi să constituie Adunarea. El i-a chemat afară chiar şi dintre iudei, pe aceia care s-au unit cu iudeii la răstignirea Domnului Isus. Şi în harul Său i-a făcut mai întâi să fie aceia care aveau de suferit împreună cu Hristos şi mai târziu să fie la Hristos în glorie şi să aibă parte de gloria Lui.

Deoarece această chemare înaltă şi cerească este prezentată în Scriptură, ar trebui să ne bucurăm de cunoaşterea ei. Dacă cineva cunoaşte sensul voii Tatălui lui, care la sfârşit îl va pune în posesia bunurilor enorme şi la o poziţie de autoritate în lumea aceasta, acea cunoaştere trebuie să influenţeze comportarea lui de acum. Ea trebuie să-i fie o mângâiere, în timp ce el aşteaptă să fie introdus în acea poziţie; şi de aceea revelarea viitorului Adunării ne-a fost făcută cunoscut acum, pentru ca noi prin această cunoaştere să putem fi încurajaţi în mijlocul suferinţelor noastre. Simţim noi aşa? Căutăm noi să înţelegem care este planul lui Dumnezeu cu noi, atunci când zilele pelerinajului nostru vor fi terminate?

Această epistolă, din care am citit un pasaj foarte scurt, este foarte clară cu privire la soarta viitoare a Adunării. Însă în aceste câteva versete sunt cuprinse unele gânduri spre care doresc să vă îndrept atenţia. Nu vorbesc despre îndemnul dat soţului şi soţiei. Acesta are locul lui şi întotdeauna va avea efectul mare asupra acelora care sunt soţ şi soţie, dacă ei înţeleg clar referirea la Hristos şi Adunare.

Dragoste în veşnicia trecută

Apostolul spune în Efeseni 5.25:

Efeseni 5.25: Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.

Dacă studiaţi cu atenţie acest pasaj, veţi vedea că el conţine un adevăr, care uneori ne scapă, dacă îl citim la întâmplare şi nu medităm cu grijă asupra lui: „Hristos a iubit Adunarea”, se spune. Desigur El a iubit Adunarea, şi noi acceptăm deplin dragostea Lui mare pentru Adunare; dar când a iubit El Adunarea? Hristos a iubit Adunarea înainte ca El să Se dea pe Sine Însuşi pentru ea, şi astfel trebuie să parcurgem un drum lung înapoi. Trebuie să mergem mult înainte de Golgota. Trebuie să mergem înapoi înainte de ieslea din Betleem. Noi trebuie să mergem înapoi înainte de trecutul iniţial al istoriei pământului. Noi trebuie să mergem la sulul acelei cărţi, în care este scris: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Adunarea era prezentă acolo înaintea Duhului Său veşnic. Atunci El a văzut Adunarea, şi atunci El a iubit Adunarea. Înainte să fim noi, simţămintele divine, mari şi adânci ale Domnului Isus s-au concentrat asupra Adunării: „Hristos a iubit Adunarea”.

De aceea dragostea pentru Adunare, şi desigur la fel precum şi dragostea Lui pentru Tatăl, L-a coborât din cer. El a văzut comoara din ogor, şi El a vândut totul ca să-l dobândească. El a văzut o perlă, de mare valoare, şi El a dat totul ca s-o primească. Însă planul dragostei a început atunci când El a văzut-o, şi când a văzut Hristos Adunarea? O, cu mult, foarte mult timp înainte să fim noi, inima lui Hristos şi ochii lui Hristos s-au îndreptat spre noi, şi dragostea Lui s-a odihnit pe Adunarea Sa. O, de ar preţui inimile noastre mărimea a ceea ce în versetul acesta este dezvăluit gândurilor noastre!

„Hristos a iubit Adunarea”; şi dacă El a iubit-o cu aşa mult timp înainte, dacă El a iubit-o atunci când a murit pentru ea, nu o iubeşte El încă, cu toată starea ei ruinată şi necredincioasă? În ciuda imaginii triste de pe pământ, pe care Adunarea o dă în risipirea ei, în lipsa de unitate şi în starea de ceartă, unde domneşte mânia şi dezbinarea, unde de fapt ar trebui să domnească dragostea şi armonia? Sentimentele lui Hristos nu se schimbă, şi de aceea ne putem bucura de dragostea nediminuată a lui Hristos pentru Adunarea Sa, în ciuda tuturor lucrurilor, a eşecului, a păcatului, care se lipesc de Adunare în poziţia ei în lumea aceasta. Dragostea lui Hristos rămâne aceeaşi.

Această dragoste veşnică a lui Hristos ne lasă să înţelegem puţin, ce se petrecea în inima Domnului nostru, atunci când a auzit mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”. El a spus: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Era Adunarea Lui, El o avea înaintea ochilor Lui ca fiind a Sa. Zidirea a continuat secole, şi ea va continua până când ultima piatră vie va fi zidită. Dar El, marele Ziditor, care avea planul Său înaintea Lui, avea desenul ei în cap, vedea Adunarea întreagă, terminată, în frumuseţea ei, atunci când a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”. El ştia că Israel se va îndepărta de El, că iudeii se vor ridica împotriva Lui şi Îl vor răstigni, dar El a declarat: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Adunarea Lui va fi prezentată desăvârşită şi terminată în ziua gloriei.

Deci, dragostea pentru Adunare era motivul primordial în inima lui Hristos, atunci când El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Să vedem ce conţine în sine însuşi această constatare. Domnul Isus Hristos nu pune aici pe prim plan prin apostol valoarea jertfei Sale, adică valoarea împăcării, pe care El a făcut-o, a ispăşirii pentru păcatele noastre, pe care El a făcut-o la cruce. Nu acesta este primul gând din acest verset, chiar dacă este cuprins în el, ci aici este vorba de devotamentul Lui şi de tot ce El era. El S-a dat pe Sine Însuşi, ca să dobândească Adunarea. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Când Domnul Isus S-a apropiat de ceasul care stătea înaintea Lui, El, şi tot ce era în El, era prins în ceea ce voia să facă pentru răscumpărarea Adunării Sale. El nu numai a renunţat la viaţa Lui, chiar dacă aceasta este adevărat. El a depus viaţa Lui; însă noi trebuie să învăţăm, că El a jertfit întregul Său Eu. Şi nu era un om, care a făcut aceasta; nu era un Avraam sau un Isaac, nu era Iov sau Isaia, care s-au dat; ci era Fiul lui Dumnezeu. Adevărul referitor la dăruirea Lui pentru fiecare din noi îl găsim prezentat în epistola către Galateni: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Marea dăruire este adevărată pentru fiecare din noi din seara aceasta.

Noi putem lua realitatea aceasta pentru fiecare din noi; dar să lăsăm privirea noastră să pătrundă mai departe şi să ne gândim la Adunarea întreagă, deoarece „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Domnul cunoaşte pe fiecare din aceia care sunt ai Lui; şi este un gând copleşitor, că Domnul Isus Hristos în acele ceasuri întunecate ale suferinţei pe cruce a avut înaintea sufletului Său pe fiecare în parte din răscumpăraţii Săi. Asupra Lui era o povară mare de vină, însă această povară îngrămădită se compunea din multe, aş putea spune, din multe poveri mici; povara vinii mele, povara vinii tale. Fiecare din noi era reprezentat acolo, şi Domnul a suferit pentru fiecare în parte. Însă aici este şi adevărul, pe care îl avem aici, numărul întreg şi toată mulţimea acelora care constituie Adunarea Lui era înaintea Lui, atunci când Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare. Acesta era preţul îngrozitor, de neînţeles, pe care Domnul Isus Hristos l-a plătit pentru Adunarea Lui. Deci când ne gândim la jertfa Domnului nostru Isus Hristos, care cel mai mult este exprimată în moartea Sa, să avem înaintea inimilor noastre adevărul acesta: în primul rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, şi în al doilea rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunarea întreagă. Toţi cei care alcătuiesc Adunarea au fost răscumpăraţi în acelaşi fel şi prin aceeaşi jertfă de dragoste. Acesta este rezultatul din trecut, despre care se vorbeşte în legătură cu Adunarea. Noi privim în urmă şi putem prin credinţă să vedem dragostea lui Hristos, dacă ne gândim că El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare.

Sfinţirea Adunării

Efeseni 5.26: … ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt,

În Efeseni 5.26 avem planul lui Hristos în această dăruire a jertfei. Ea era însoţită de un ţel. Nu se spune, că El S-a dat pe Sine Însuşi ca să elibereze pe sfinţi de urmările drepte ale păcatelor lor. Aceasta este desigur adevărat. Nu se spune, că El a murit, pentru ca ei să poată avea viaţa veşnică. Aceasta este desăvârşit de adevărat, şi noi găsim exprimat aceasta în alte părţi ale Scripturii; însă noi găsim aici care este în prezent planul mare al Domnului în legătură cu Adunarea.

Şi primul lucru, care este amintit, este sfinţirea; „ca s-o sfinţească”. Ce înseamnă sfinţirea? Aici pare să însemne, că era intenţia Domnului, atunci când S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare, s-o pună deoparte din mediul ei natural şi să facă din ea ceva care aparţine exclusiv Lui. Când un vas era rânduit pentru a fi folosit în Locaşul Sfânt al lui Iehova, el devenea un lucru sfinţit. Era ceva sfânt la el. Era ceva pus în mod deosebit deoparte pentru a fi folosit în Locuinţa sfântă a lui Iehova.

Voi ştiţi, că împăratul păgân Belşaţar a dispreţuit pe Dumnezeu şi a luat vasele Locaşului Sfânt, pe care tatăl lui sau bunicul lui le-a adus de la Ierusalim la Babilon, şi că el le-a folosit la masa oferită oaspeţilor lui (Daniel 5). El şi mai marii lui au băut din aceste vase sfinte şi au preamărit pe zeii lor din aur, argint, lemn şi fier şi astfel au profanat vasele Domnului. El le-a folosit într-un fel necurat şi păcătos; ele erau sfinte; ele aparţineau Domnului! Şi buzele lui Belşaţar şi buzele miilor mai mari ai lui abia s-au desprins de paharele din care au băut, când pierirea lor imediată a fost scrisă pe pereţii palatului.

Dumnezeu a intervenit în Babilon. El a vegheat cu zel asupra vaselor sfinţite. Erau numai lucruri materiale, dar ele ilustrau marea realitate din versetul nostru, că planul lui Dumnezeu în legătură cu Adunarea era s-o sfinţească, s-o despartă de iudei şi de păgâni spre a fi folosită de El Însuşi şi ca mărturie proprie în lumea aceasta. Gândesc că şi în glorie va fi adevărat, că Adunarea va avea locul ei propriu şi exclusiv. Adunarea nu va dispărea printre răscumpăraţii din zilele Vechiului Testament, ci sfinţirea ei deosebită pentru Domnul Isus Hristos, altfel decât a celorlalţi sfinţi cereşti, va fi vizibilă în glorie. Adunarea va avea întotdeauna locul ei propriu deosebit. Vom reveni mai târziu la acest adevăr. Dar să ne gândim că aici şi acum Adunarea, inclusiv toate mădularele – şi dacă tu eşti un mădular al trupului lui Hristos, aceasta este valabil şi pentru tine – devin sfinţite, că era planul lui Hristos, atunci când S-a dat pe Sine pentru Adunare, s-o pună cu totul deoparte din lume şi din tot ce aparţine de ea.

Dacă cineva din poziţia Adunării se întorcea înapoi la iudaism, el răstignea din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi Îi aducea ocară publică. Era o respingere conştientă a sfinţirii prin sângele legământului şi a locului de despărţire, pe care Hristos l-a obţinut pentru Adunare prin moartea Sa ispăşitoare (Evrei 10.29). Şi astfel acest plan al sfinţirii revine la noi în mod practic. Noi nu putem avea nimic cu lumea, nici cu păgânismul şi nici cu iudaismul. Noi ne dăm cu oroare înapoi de la orice formă şi dinaintea oricărei forme de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu din cauza locului pe care ni l-a dat Hristos. Noi am fost sfinţiţi, şi noi trebuie să păstrăm această sfinţire, deoarece El este sfânt şi planul lui este să ne sfinţească. Aceasta este natura, natura sfântă atribuită Adunării prin chemarea ei. „Chemarea sfântă” este amintită şi în alte locuri (2 Timotei 1.9).

Curăţirea Adunării

Dar urmează mai mult, şi aceasta este curăţirea Adunării. Observă ordinea: sfinţirea este înaintea curăţirii. Aceasta ne învaţă că Hristos ne cheamă la Sine Însuşi şi că El ne face ai Săi înainte ca El să înceapă să lucreze în noi. Domnul ştie foarte bine ce suntem noi din natură, noi suntem opusul a ceea ce este sfânt. Prin natura şi viaţa noastră suntem pătaţi; însă Domnul Îşi pune semnul pe noi ca pe aceia care sunt ai Săi, şi noi suntem sfinţiţi. Însă după aceea El începe să acţioneze în noi, ca să ne facă demni de locul pe care El ni l-a dat.

Un om blajin, bogat poate merge într-un cartier al mizeriei şi să aleagă un tânăr sărac, jerpelit, ca să-l adopte ca fiu al său. El spune: pentru propria mea plăcere doresc să fac acest tânăr repudiat moştenitor al averii mele. – Deci, el scoate pe acest tânăr pentru sine însuşi din zdrenţele şi mizeria lui şi din toate împrejurările lui dezastruoase, în care a crescut, din deformările care au avut loc asupra aptitudinilor lui morale şi spirituale prin împrejurările în care s-a aflat. Binefăcătorul ştia toate acestea, dar a făcut totuşi această alegere: voi lua pe acest tânăr ca fiu al meu. Şi el îl ia. Îl lasă el să rămână aşa cum este? Poate el duce pe acest tânăr în casa lui şi să-l prezinte ca fiu al lui în înfăţişarea care o are? El trebuie să-l cureţe. Trebuie să-l educe. El trebuie să-l desprindă de toate obiceiurile şi legăturile lui de odinioară. El trebuie să-l aducă într-o astfel de stare care face onoare poziţiei pe care i-a dat-o.

Şi aşa este cu păcătoşii dintre păgâni şi iudei, pe care Domnul i-a chemat să fie parte a Adunării Sale. El i-a pus deoparte pentru Sine. El l-a apucat pe Saul, prigonitorul, batjocoritorul, pe acela care Îl ura din adâncul inimii, şi El l-a chemat pentru Sine; dar El l-a curăţit. Acea ură împotriva lui Hristos a fost transformată în dragoste arzătoare pentru Hristos. În loc să prigonească pe cei care aparţineau lui Hristos, el le-a slujit şi şi-a dat viaţa pentru a le sluji. A avut loc o transformare. Toate lucrurile vechi au trecut şi ceva, care era nou, le-a luat locul. Aceasta era lucrarea lui Hristos. Acesta era felul în care El lucra la un mădular al trupului Său, şi acesta este felul în care El lucrează astăzi la toate mădularele, „curăţindu-le”, cum se spune, „prin spălarea cu apă prin Cuvânt”.

Veţi vedea deci, că în versetul acesta nu este amintit sângele lui Hristos. Este „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său [al lui Dumnezeu], care ne curăţă de toate păcatele”, aceasta este adevărat. Dar nu aceasta este învăţătura aici. Aici este vorba de curăţirea permanentă, care are loc în timpul actual. Domnul Isus, prietenii mei dragi tineri, vă are în mână. El vrea să vă educe; El doreşte să vă crească pe căile Lui, acele căi care sunt în concordanţă cu Duhul Său şi cu voia Sa. Sunt lucruri în jurul vostru, în cuvintele voastre, în gândurile voastre, pe căile voastre şi în legăturile voastre, care nu sunt plăcute pentru El; ele nu corespund voii Sale, şi El doreşte să ne cureţe de ele. Şi cum va face El aceasta? El o face prin Cuvântul Său. „Voi sunteţi deja curaţi din pricina cuvintelor pe care vi le-am spus”, a spus Domnul ucenicilor Săi. El i-a instruit multe luni. Le-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi despre lucruri care aparţin împărăţiei lui Dumnezeu; şi ei erau curaţi în această dimensiune prin spălarea cu apă prin Cuvânt.

Însă această curăţire este un proces, care are loc permanent, şi aceasta ne arată importanţa referirii permanente la Cuvântul Scripturii. Domnul Isus Hristos foloseşte Cuvântul Său scris, ca să ne arate unde suntem greşiţi, ca să ne atingă conştiinţa şi să ne trezească simţămintele. Vă amintiţi de exemplul citat deseori despre Petru, care a tăgăduit pe Domnul. Şi cu toate acestea Domnul i-a spus dinainte că Petru Îl va tăgădui cu jurământ şi blestem. Chiar dacă cuvântul Său a ajuns la urechea lui Petru, el a dispărut totuşi din conştiinţa lui, deoarece el gândea că un astfel de păcat nu ar fi posibil în cazul lui; Petru a afirmat realmente aşa. El a spus că El nu ar tăgădui pe Domnul; însă Domnul a spus ce era adevărat. El cunoştea pe Petru mai bine decât se cunoştea Petru pe sine însuşi. Şi după aceea Petru L-a tăgăduit pe Domnul sub jurământ şi blestem, aşa cum Domnul a spus dinainte. Apoi, după a treia tăgăduire, citim, că Domnul „l-a privit pe Petru”; şi rezultatul acestei priviri, pe care Domnul a aruncat-o asupra lui Petru, era, că „Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Aici cuvântul a curăţit inima lui Petru. Cuvântul i-a arătat că el era un apostol necredincios. El era o persoană nedemnă; el era nedemn să fie un ucenic al unui astfel de Om cum era Domnul Isus. El nu era demn de dragostea Lui, el nu era demn de încrederea acordată lui de Domnul. Ce folos poate aduce un om din rândul apostolilor, care poate să tăgăduiască Numele Stăpânului lui, şi aceasta nu numai o singură dată? Ah, ce gânduri îngrozitoare şi acuzatoare de sine au trecut prin capul lui Petru şi au lovit conştiinţa lui, atunci când a ieşit afară şi a plâns cu amar!

În felul acesta Domnul a curăţit inima lui; dar El nu a terminat lucrarea Lui cu Petru, deoarece noi găsim, că Domnul Isus după învierea Sa S-a referit din nou pe malul lacului Ghenezaret la eşecul lui ruşinos, aşa cum avem notat în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Domnul a vorbit foarte blând cu Simon Petru, însă cuvântul Lui avea încă un caracter curăţitor. El a spus: „Simone, Mă iubeşti? Mă iubeşti tu cu adevărat? Mă iubeşti tu din toată inima?” Şi Petru a trebuit să privească în inima proprie, ca să vadă dacă dragostea lui era sau nu era veritabilă; şi când a privit în inima lui, a fost lovit ca de fulger. Ce am făcut eu în acea noapte a tăgăduirii? L-am tăgăduit cu jurământ şi blestem. Este realmente adevărat, că Îl iubesc? Şi în cele din urmă Petru s-a văzut constrâns să spună: „Doamne, Tu şti toate; Tu cunoşti că Te iubesc. Nu pot spune foarte mult despre dragostea mea pentru Tine; dar Tu, Tu şti toate, cunoşti că eu te iubesc cu adevărat în adâncul inimii mele”, şi astfel a curăţit Domnul pe Petru înainte de înălţarea Sa la cer prin spălarea cu apă prin Cuvânt.

Gândiţi voi că această temă a fost tratată ca să ne amintim de faptele lui Petru, ca să ştim adevărul despre Petru? Ea este un adevăr care se referă la fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Noi suntem capabili să facem ce a făcut Petru, şi dacă nu suntem atenţi ni se poate întâmpla ceva asemănător. Noi ne putem afla în împrejurări asemănătoare, şi dacă suntem supuşi încercării, şi noi putem rata. Se poate ca atunci să spunem ceva care nu este adevărat şi să luăm în gura noastră cuvinte pline de ocară împotriva Domnului Isus. Însă Domnul este foarte îndurător, şi El va folosi Cuvântul Său ca să ne cureţe şi să ne restabilească, aşa cum a făcut în cazul lui Simon Petru. Dar voi vedeţi cât de important este să avem cuvântul Domnului în memorie. Petru l-a avut în memorie; chiar dacă nu l-a avut înaintea ochilor. A devenit însă conştient de el, atunci când Domnul l-a privit. Şi la fel şi voi trebuie să încercaţi să întipăriţi Cuvântul lui Dumnezeu adânc în memorie. Voi trebuie să-L citiţi şi să vi-L însuşiţi; şi apoi Domnul îl poate folosi în lucrarea Sa mare de curăţire, pe care el o face asupra voastră ca parte a Adunării prin spălarea cu apă prin Cuvânt.

Hristos Îşi prezintă Adunarea glorificată

Acum ajungem în versetele următoare la soarta viitoare a Adunării:

Efeseni 5.27a: … ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă,

Sau: o Adunare în glorie. Vrem să înţelegem foarte bine cuvântul acesta. Ce vrea să spună Domnul prin Duhul Său în versetul acesta prin cuvântul Adunare? Sunt aceia care în ziua de Rusalii au fost botezaţi într-un singur trup? Sunt numai aceştia? Sunt numai aceia care au trăit în zilele apostolice? Se referă numai la aceia care trăiesc astăzi? Nu. Totalitatea Adunării se compune din toţi credincioşii începând de la Rusalii şi până la revenirea Domnului Isus pentru sfinţii Săi. Aceia care trăiesc la un moment dat pe pământ sunt numiţi uneori trupul lui Hristos, însă aici este vorba de totalitatea Adunării ca fiind compusă din toţi aceia care vor constitui Adunarea în glorie. Domnul S-a gândit la ei toţi ca posesiune a Lui răscumpărată de El. De aceea trebuie să ţinem seama că versetul acesta va avea împlinirea lui deplină şi definitivă abia atunci când va veni Domnul şi întreaga Adunare, indiferent dacă ei au adormit sau trăiesc, va fi răpită de pe pământul acesta în casa Tatălui în înălţime. Atunci El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată. Aceasta va fi atunci când Domnul Isus Hristos va aduna la Sine şi înaintea Lui întreaga Adunare. Ea se va afla atunci într-o stare de desăvârşire absolută şi va arăta aşa cum Hristos a creat-o pentru Sine Însuşi, ea va fi lucrarea Lui personală, nepătată de lipsuri sau păcat.

În capitolul al doilea al cărţii Geneza avem în cazul lui Adam şi Eva un tablou al acestei desăvârşiri şi părtăşii. Ştim că Dumnezeu a supravegheat pământul nou creat şi toate animalele, care au fost aduse înaintea lui Adam, pentru ca el să le dea nume. Însă între toate acestea nu era nici un ajutor pentru Adam, nimeni, care să fie demn de locul care a fost dat lui Adam. Adam a fost aşezat în lume, ca s-o administreze pentru Dumnezeu. Creaturile inferioare au fost supuse domniei lui, însă potrivit gândurilor lui Dumnezeu nu era bine că omul era singur. Era necesar ca el să primească o însoţitoare. Şi între creaturile vii, pe care Dumnezeu le-a creat, nu era nici una, care potrivit părerii lui Dumnezeu era demnă să fie pusă alături de Adam. Şi de aceea Dumnezeu a hotărât ca El Însuşi să facă rost de o mireasă pentru Adam. Drept urmare El a făcut ca omul să cadă într-un somn adânc şi din Adam a făcut-o pe Eva, femeia, în toată frumuseţea şi desăvârşirea ei iniţială, căci păcatul nu pătrunsese încă în lume. Şi când Adam s-a trezit din somn, mireasa lui era înaintea lui, în farmecul ei şi în gloria ei, fără nici un fel de nedesăvârşire, complet nouă din mâinile lui Dumnezeu Însuşi, creată prin înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu într-un aşa fel că ea era potrivită pentru soţul ei Adam şi pentru ţelurile demne ale dragostei lui.

Şi astfel aici găsim o aluzie la acest eveniment. Crearea deosebită a Evei este o imagine pentru Adunare, care a fost creată pentru Hristos şi care este rezultatul somnului de moarte adânc al Său, pe care El a îndurat-o. Şi în gloria învierii Sale El găseşte Adunarea în glorie alături de El, şi El o prezintă pentru Sine glorificată, un ajutor pentru El, cineva care va şedea împreună cu El pe tronul Lui şi va domni împreună cu El. Atunci lumi uimite vor privi la mireasa lui Hristos şi vor preamări Numele Lui din cauza frumuseţii şi gloriei lui Hristos, care vor fi vizibile în Adunare.

Aceasta este priveliştea din viitor. Acesta este idealul care stă înaintea Domnului nostru binecuvântat ca Acela care iubeşte Adunarea şi o sfinţeşte. El are aceasta în plan, şi în acest scop El îngrijeşte foarte bine Adunarea Sa şi aşteaptă de mulţi ani şi multe decenii, care trec, până va veni timpul lui Dumnezeu şi El Însuşi va prezenta Adunarea glorificată. „Fără nici o pată”, se spune, nici un cusur de vreo formă oarecare înăuntru, nici o necredincioşie în inimă, nici un sentiment îngrădit sub vreo formă; nimic nu va fi în sau la Adunare, care să fie incompatibil cu gloria lui Hristos, aşa că atunci când Hristos în desăvârşirea absolută a dragostei Sale priveşte spre mireasă, tot ce vede la ea satisface ochii Lui.

Nici o pată sau zbârcitură

Efeseni 5.27b: … neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă, şi fără cusur.

Ce imagine minunată este aceasta, prieteni dragi, al ultimului rezultat al şlefuirii divine, care are loc în linişte în lumea aceasta! Noi putem înţelege astfel de cuvinte numai prin credinţă şi fără să le verificăm să le lăsăm să se cufunde în inimile noastre. Însă ele ne dau un cu totul alt tablou despre realitatea lucrurilor, decât acela pe care noi îl cunoaştem deseori, când ne strângem laolaltă, douăzeci sau mai multe persoane, dacă vreţi, care frâng pâinea. Noi toţi suntem slabi, toţi avem defecte, toţi suntem înclinaţi să greşim, niciunul dintre noi nu este unul care poate fi mândru cu sine; şi noi gândim: ce grămadă sărăcăcioasă suntem noi, şi este adevărat, dar dacă citim versete ca acestea, vedem că lucrarea Domnului se exercită asupra noastră. Pe baza acestor cuvinte ne devine clar că în toată lumea are loc nu numai lucrarea Evangheliei, care cheamă bărbaţi păcătoşi şi femeie păcătoase la Adunare, ci şi lucrarea Domnului Isus Hristos făcută în linişte, care sfinţeşte, curăţă şi îngrijeşte foarte bine Adunarea şi se preocupă de toţi care sunt ai Săi şi îi păzeşte să nu se îndepărteze de El.

Această lucrare a Domnului are loc permanent. Hristos face lucrarea Sa, chiar dacă noi ratăm să ne facem partea. Noi nu facem ce ar trebui să facem. Dacă ne apucăm să facem o lucrare pentru Domnul nostru, o facem foarte nedesăvârşit şi nedemn. Nu este nici o îndoială cu privire la starea noastră de nerodire. Însă în timp ce noi suntem robi nefolositori, Domnul Isus Hristos este slujitorul desăvârşit. Deci dacă suntem apăsaţi, pentru că vedem eşecul în slujirea omenească, putem merge pe genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu că lucrarea mare, despre care este vorba, este făcută de Domnul Isus Hristos şi că El o va duce la bun sfârşit. El o va desăvârşi în glorie şi la timpul potrivit va veni ziua descoperirii ei.

Şi gândul bogat în binecuvântare pentru noi toţi este, că în ziua aceea a triumfului şi biruinţei noi vom fi prezenţi. Fiecare din noi, toţi, care cunoaştem pe Domnul nostru, toţi, care în momentul acesta suntem mădulare ale trupului lui Hristos, noi toţi vom fi prezenţi în ziua aceea a gloriei. Noi vom vedea pe Hristos în gloria Lui şi Hristos va vedea gloria Lui în noi. El va vedea lucrarea pe care a făcut-o. El va vedea pe aceia, pe care El i-a scos afară, care erau murdari şi pătaţi, luminând în gloria strălucitoare, pe care El le-a dat-o. „Le-am dat gloria, pe care Tu Mi-ai dat-o.” El va face ca acest cuvânt spus Tatălui Său să devină adevăr, şi noi vom fi fără pată acolo. Noi vom fi sfinţi şi fără cusur. Dacă veţi privi capitolul 1, veţi găsi că şi acolo se întâlnesc cuvintele „sfânt” şi „fără cusur” (Efeseni 1.4), unde este vorba de noi personal. Este planul lui Hristos să aibă înaintea Lui persoane – ca persoane individuale şi în părtăşie – care sunt sfinte şi fără cusur; şi în acea ceată mare a răscumpăraţilor cei mai dragi pentru El vor fi aceia care constituie Adunarea.

Sfinţii vechi-testamentali şi Adunarea

Sunt unii care au gândit că noi, prin faptul că vorbim despre locul deosebit care a fost dat Adunării, degradăm pe sfinţii Vechiului Testament, şi ne punem pe noi mai presus de Avraam, de David şi Isaia; însă un astfel de gând este complet greşit. Oricare are fi mândria religioasă, pe care noi am putea-o avea – şi s-ar putea s-o avem, căci cei mai mulţi dintre noi au puţin fariseism în ei înşişi, care mereu iese la iveală -, acolo nu va fi nici o mândrie. O stea poate să se deosebească de altă stea în strălucire, dar nu este nici o mândrie între stele, deoarece fiecare are locul pe care Dumnezeu i l-a dat pe firmament. Şi la fel şi noi vom avea locul pe care Dumnezeu ni-l dă conform planului Lui pe baza dragostei Lui şi pe baza lucrării Sale pentru noi. Şi inimile noastre vor fi atunci umplute complet cu laudă şi adorare pentru El, din cauza gloriei pe care El ne-a dat-o. Dacă s-ar strecura un gând de mândrie, ar fi o pată, o zbârcitură, dar nouă ni se spune că nu va fi nici o pată şi nici o zbârcitură.

Nu, locul deosebit al Adunării este acela pe care Dumnezeu i l-a rânduit în planul Său veşnic; şi motivul pentru această diferenţiere constă în caracterul deosebit al Adunării, şi anume, că ea crede în Hristos în timpul lepădării Sale. Israel va ajunge mai târziu la binecuvântare, şi în ziua gloriei lui Hristos va fi pe pământ, când El va fi descoperit în glorie înaintea acestei lumi. Sfinţii Vechiului Testament au crezut în Hristos, înainte ca El să vină; însă însuşirea mare a Adunării este că Adunarea Îl iubeşte în timp ce lumea Îl urăşte, când pentru un om lumesc nu este nimic mai repudiabil ca Numele lui Hristos. Noi punem pe Hristos pe primul loc, noi ne plecăm genunchii înaintea Lui, noi Îl adorăm, noi Îl onorăm, ne gândim la El în moartea Lui, Îi slujim în fiecare zi. Da, când mâncăm şi bem, o facem în Numele Său. Isus Hristos înseamnă totul pentru noi. Şi deoarece Adunarea crede în Hristos şi suferă cu Hristos în ziua lepădării Sale, Dumnezeu în planurile şi căile Lui drepte dă Adunării locul cel mai sublim al legăturii nupţiale cu Hristos în glorie.

Această învăţătură este cu adevărat adevărată, deoarece o găsim în Scriptură. De aceea ea ar trebui să aibă efectul ei corect asupra noastră, şi indiferent dacă tu o înţelegi sau nu complet, poţi vedea desigur că Adunarea are un viitor mare şi minunat. De aceea este un viitor minunat pentru tine şi pentru toţi care sunt legaţi cu tine. Asupra ta este o mare responsabilitate cu privire la ce fel de persoană ar trebui să fi în lumea aceasta, dacă aceasta este adevărat. Dacă aceasta va fi poziţia ta mai târziu în gloria cerească, ce fel de persoană ar trebui să fi tu acum pentru Hristos Isus? Dacă El te-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru tine, aşa cum a făcut pentru Adunarea Sa, ce I-ai dat tu în schimb? Ce Îi dai tu zi de zi pentru aceasta? Cum încerci să răsplăteşti dragostea Lui?

Domnul nu a lăsat aceste lucruri să fie complet acoperite cu un văl, ca să le dezvăluie atunci când ne va lua acasă în Casa Tatălui. El va avea să ne descopere multe taine, când vom fi acolo, însă aceasta ne-a descoperit acum, în timp ce noi suntem încă în lumea aceasta. Aceasta a făcut El, pentru ca tu şi eu să ne putem dedica Lui cu intimitate, în timp ce aşteptăm revenirea Lui. Facă El, ca acesta să fie rodul în inimile noastre ale tuturor al descoperirilor Sale minunate, din pricina Numelui Său.

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12

Introducere

Locul acesta din Scriptură (1 Corinteni 12) este unul din mai multe locuri din Noul Testament care tratează tema apartenenţei la trupul lui Hristos.

Am văzut săptămâna trecută că unitatea trupului lui Hristos este prezentată simbolic la Masa Domnului prin o pâine. Acolo era prezentată realitatea unităţii trupeşti în legătură cu amintirea de Domnul Isus în moartea Sa; dar aici în capitolul 12 din 1 Corinteni se exprimă foarte clar diversitatea care este în trupul lui Hristos.

Trupul lui Hristos este unul şi în privinţa aceasta este total diferit de unitatea poporului Israel. Această naţiune era constituită, aşa cum ştim, din douăsprezece seminţii, şi aceste douăsprezece seminţii erau prezentate înaintea Domnului prin cele douăsprezece pâini de pe masa prezentării pâinilor, o pâine pentru fiecare seminţie. Era exprimată o unitate naţională în faptul că toate seminţiile erau acolo, şi naţiunea ca întreg era reprezentată în felul acesta, în timp ce faptul că ei aveau responsabilitatea comună de conducere era prezentat prin aceea că erau douăsprezece pâini. În prezentarea Adunării lui Hristos este însă numai o singură pâine. Şi această unitate intimă constă în ciuda faptului că trupul lui Hristos se compune din credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni, din liberi şi din cei care nu sunt liberi, da, din toate clasele şi raporturile sociale dintre oameni. Ei toţi au fost aduşi laolaltă şi prin Duhul Sfânt sunt contopiţi într-o singură corporaţie: trupul lui Hristos.

Însă Adunarea nu este o părtăşie şi o aglomerare de oameni care sunt toţi la fel, care toţi sunt identici în caracter, predispoziţie şi constituţie înaintea Domnului şi care constituie, ca să spun aşa, o mulţime stabilă din părţi identice. Există diversitate între mădularele lui Hristos, care este necesară pentru viaţă, pentru acţionarea vie între ei şi spre mărturie în lume pentru Dumnezeu. De aceea Duhul lui Dumnezeu foloseşte această imagine a corpului omenesc ca să prezinte raportul credincioşilor unul faţă de altul în trupul lui Hristos şi în contextul lor cu El ca şi Cap al lor aflat în înălţime.

Legătura cu Capul

Când se vorbeşte despre trupul lui Hristos deseori se trece cu vederea că trupul fără Cap este lipsit de importanţă. Trupul decapitat al lui Goliat era numai dovada înfrângerii lui definitive. Trupul lui Hristos pe pământ este realmente de neimaginat fără Capul lui; şi noi ne putem uşor lăsa jefuiţi de frumuseţea şi puterea acestui adevăr, prin aceea că uităm că există o legătură reală şi vie între sfinţii lui Dumnezeu ca întreg şi Domnul Isus Hristos în înălţime. El este Capul viu acolo, şi deoarece El este Capul viu acolo, trupul lui Hristos trăieşte şi pe pământ, şi el va trăi şi trebuie să trăiască atâta timp cât Capul rămâne neatins în glorie.

Faptul acesta este un izvor de mângâiere pentru sfinţii lui Dumnezeu, care sunt cu adevărat încercaţi şi devin neliniştiţi prin constituţia actuală a lucrurilor bisericeşti, care este aşa de diferită de ceea ce noi găsim în Sfânta Scriptură. Probabil unele persoane sunt doborâte prin încurcătura care există; ele spun: ce se va petrece cu noi? Ce se va petrece cu sfinţii lui Dumnezeu? Ce se va petrece cu Adunarea lui Dumnezeu? Se vor distruge toate? Să se destrame absolut în bucăţi şi mărturia să devină total distrusă? Niciodată, şi anume din cauza acestei legături nevăzute, dar reale cu Domnul Isus Hristos în înălţime.

Şi această legătură – dacă îmi permiteţi să rămân un moment la punctul acesta – a „trupului” cu Hristos depinde la fel de puţin de noi înşine, precum părtăşia personală cu Hristos depinde de noi înşine. Ca să dăm un exemplu: ştim foarte bine că putem petrece o zi întreagă în dialog fericit cu Domnul Isus Hristos, însă aceasta este rezultatul unui efort conştient din partea noastră. Pe de altă parte putem pierde complet sentimentul părtăşiei, pe care o avem cu Tatăl şi cu Fiul, şi de care ar trebui să ne bucurăm ca şi copii ai lui Dumnezeu, deoarece pe căile noastre suferim şi lăsăm lucruri să vină asupra noastră şi lăsăm problemele temporale să cucerească locul principal în inima noastră. De aceea, privit sub forma aceasta, bucuria părtăşiei personale depinde de noi. Însă legătura minunată a Adunării lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos nu depinde de noi. Noi suntem botezaţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să alcătuim un trup, şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este cel care constituie legătura puternică între sfinţii lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos pe pământ şi Capul glorificat în cer. Şi atâta timp cât Adunarea este pe pământ, Duhul rămâne în această locuinţă a lui Dumnezeu.

De aceea putem scoate îndrăzneală şi mângâiere din amintirea de această realitate. Trebuie să reţinem şi faptul că această purtare de grijă activă, pe care Domnul o practică, nu ne eliberează de orice responsabilitate cu privire la Adunare. Aceasta este accentuat categoric prin Scriptură. Noi avem responsabilitatea proprie ca mădulare ale trupului lui Hristos, şi în acest capitol 12 sunt prezentate lucruri care se petrec între sfinţii lui Dumnezeu spre zidire, spre bucuria lor spirituală, spre pacea lor, spre puterea de mărturie a lor despre adevăr în lumea aceasta. Duhul lui Dumnezeu ne arată aici că toţi sfinţii lui Dumnezeu sunt dependenţi unii de alţii; că bunăstarea lor comună şi creşterea spirituală se bazează pe efortul, pe credinţa şi pe părtăşia fiecăruia în parte cu Domnul Isus Hristos.

Duhul glorifică pe Hristos

Veţi vedea că la începutul acestui capitol apostolul se referă la diferenţa categorică, care ar trebui să se vadă între puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, când ea lucrează în Adunare, şi acţiunea falsă a trimişilor lui satan – a demonilor, care exercită o influenţă distrugătoare asupra oamenilor prin idoli.

1 Corinteni 12.1-3: Dar despre cele spirituale, fraţilor, nu doresc să fiţi neştiutori. Ştiţi că, atunci când eraţi dintre naţiuni, eraţi duşi spre idolii cei muţi, ca şi cum aţi fi fost mânaţi. De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: „Isus să fie anatema!“ Şi nimeni nu poate spune: „Isus este Domn!“, decât prin Duhul Sfânt.

Corintenii erau obişnuiţi prin starea lor naturală cu descoperirile spirituale şi de aceea puteau fi înşelaţi când acestea aveau loc în Adunarea lui Dumnezeu. Prin urmare apostolul le-a dat un test, prin care ei puteau verifica ce era de la Duhul Sfânt şi ce era de la un duh necurat; şi această piatră de încercare era suveranitatea lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu glorifică constant pe Domnul Isus Hristos şi Îl numeşte „Domn”; dar un duh necurat niciodată nu face aceasta. Niciodată! El este prezent, ca dacă este posibil să dezonoreze Persoana Domnului Isus şi să-L îndepărteze din raza de privire a sfinţilor lui Dumnezeu. Apostolul scrie: „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: «Isus să fie anatema!» Şi nimeni nu poate spune: «Isus este Domn!», decât prin Duhul Sfânt.”

Acţiunea divină şi darurile

După aceea el continuă şi arată în versetele 4 până la 6 că lucrurile, care au loc spre zidirea şi întărirea reciprocă, rezultă din acţiunea Duhului lui Dumnezeu, din acţiunea Domnului Isus Hristos, da, a lui Dumnezeu Însuşi. El spune:

1 Corinteni 12.4-6: Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.

El exprimă aici marea realitate că, orice slujitor învrednicit să lucreze printre sfinţii lui Dumnezeu vine la noi prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează în mijlocul nostru. Aceasta pare să fie un adevăr foarte simplu şi elementar, dar are o importanţă reală pentru noi, deoarece noi ne găsim probabil într-o grupă foarte mică de oameni, unde, de fiecare dată când ne strângem, elementele slăbiciunii ne sar în ochi. Şi dacă presupunem că sursele noastre de ajutor sunt cu totul în mâinile şi în inimile acelora care sunt adunaţi laolaltă, probabil devenim deprimaţi din cauza acestei stări sărăcăcioase. Ne cuprinde deznădejdea din simplul motiv că am uitat existenţa Duhului lui Dumnezeu; am uitat suveranitatea lui Hristos; am uitat că Dumnezeu Însuşi lucrează totul în toţi în Adunare. Pe scurt, avem trecut cu vederea încurajarea întreită cuprinsă în aceste versete.

Pavel spune mai întâi: în Adunare sunt prezente multe şi diferite daruri de har, însă acolo este un Duh, care le dă. Acelaşi Duh împarte darurile Sale unuia şi altuia, aşa cum Îi place Lui. El este suveranul. El numeşte. Nu este nici o organizare omenească, ci diferitele feluri de daruri de har descind de la acelaşi Duh. Precis aţi observat cum în capitolul acesta se întâlneşte mereu expresia „acelaşi Duh”. Este un Duh, Unul, care a coborât la Rusalii, Unul, care locuieşte în Adunare, Unul, pe care Domnul ni L-a promis, că El va trebui să fie întotdeauna la noi. Nu este un duh omenesc, un duh rău, ci acelaşi Duh al lui Dumnezeu, El dă darurile.

Însă în al doilea rând un om poate avea un dar al Duhului şi poate fi îngrijorat să ştie cum şi când trebuie să-l folosească. Pentru călăuzirea în acest domeniu el trebuie să privească la Domnul Isus, aşa cum se poate deduce din învăţătura cuprinsă în versetele care urmează. Ei aveau felurite slujbe, în ceea ce priveşte stabilirea timpului când darul trebuia să acţioneze. Era ordinea mişcărilor sufletului, care călăuzea pe fiecare om când trebuia să vorbească şi când trebuia să tacă; în ce loc trebuia să vorbească şi ce loc nu trebuia să-l viziteze. Toate astfel de acţiuni stau sub conducerea „aceluiaşi Domn”.

Exemple în acest sens se găsesc în cartea Faptele apostolilor. Aceia, care voiau să călătorească spre Bitinia, au fost împiedicaţi prin Duhul lui Hristos să meargă acolo (Faptele apostolilor 16.7). Domnul a vorbit cu Pavel în Corint şi i-a spus că El are un popor mare în cetatea aceea, şi apostolul a rămas 18 luni acolo şi i-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 18.9-11), şi astfel găsim aici cum Domnul Îşi exercită dreptul Lui la suveranitate în mijlocul Adunării. Omul, care a primit un dar de la Duhul Sfânt, nu are nici un drept să-l folosească, decât numai la îndrumarea Domnului. Domnul nu va permite nimănui să folosească darurile Lui spre propria satisfacţie a celui care îl posedă, ci numai aşa cum El vrea să-l vadă folosit în mijlocul Adunării. Chiar şi atunci când este vorba numai de a cânta o cântare de laudă comună în Adunare, Domnul Isus Hristos spune: „Te voi lăuda în mijlocul Adunării” (Evrei 2.12). El conduce pe ai Săi în laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aşa se face că Domnul supraveghează ce fel de lucrări au loc în trupul lui Hristos pentru menţinerea lui. Şi după aceea apostolul spune: „sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.” El arată clar, că este Dumnezeu Însuşi, care lucrează – nu că Duhul nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu; nu că Domnul Isus nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu. Însă apostolul rezumă Trinitatea într-un cuvânt şi ne arată că Dumnezeu Însuşi este foarte interesat de toate chestiunile Adunării lui Dumnezeu. El lucrează totul în toţi în Adunare. Cuvintele sunt aşa fel aşezate că nu este nici un loc de subterfugiu de la acţiunea Lui. Nu este nici un mădular mic necunoscut, a cărui misiune să fie omisă. Nu este făcută nici o faptă minusculă, nici o misiune cum ar fi propunerea unei cântări sau împlinirea unei alte misiuni mici de către un mădular al trupului lui Hristos, fără ca Dumnezeu Însuşi să fie Acela care lucrează totul în toţi. Cât de mult atribuie o astfel de lucrare un caracter sfânt Adunării! Şi cât de eficient este aceasta pentru binele Adunării!

Descoperirea Duhului

Am vorbit deja de faptul că Duhul oferă darurile în general (1 Corinteni 12.4).

1 Corinteni 12.7-10: Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. Pentru că unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh; şi altuia, lucrări de putere; şi altuia, profeţie; şi altuia, deosebirea duhurilor; şi altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.

Apostolul vorbeşte şi mai clar începând cu versetul 7 despre descoperirea Duhului! „Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos.” Ce să înţelegem noi prin „descoperirea Duhului”? Descoperirea este actul prin care prezenţa Duhului este făcută clar şi deschis pentru alţii. Ce este ascuns este desigur nedescoperit: şi Duhul Sfânt Însuşi este aici în lumea aceasta sub formă invizibilă. Domnul Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost descoperit în carne. El a fost văzut de îngeri şi de oameni. El a fost văzut şi auzit de apostoli şi de alţi oameni. El a fost descoperit în lume. Însă Duhul Sfânt nu a devenit carne, şi de aceea prezenţa Lui şi lucrarea Lui sunt în cea mai mare parte ascunse. Descoperirea Duhului are loc prin mădularele trupului lui Hristos. Faptul că o persoană sau alta are un dar este cunoscut numai Duhului, cu excepţia cazului în care Duhul Însuşi se revelează, prin aceea că El lucrează prin această persoană şi darul este practicat. De aceea apostolul vorbeşte aici despre „arătarea Duhului dată fiecăruia spre folos”.

Să venim la primul exemplu. Un om oarecare are cuvântul înţelepciunii! El este prezent în sufletul lui. Este o putere, pe care o are în sine însuşi să diferenţieze adevărul spiritual. Duhul i-a dat-o, şi el însuşi se bucură de ea. Dar în ceea ce priveşte restul Adunării, ei nu ştiu nimic despre aceasta, până când Duhul Sfânt conduce acea persoană să folosească cuvântul înţelepciunii spre mângâierea şi întărirea fraţilor lui. Atunci se arată lucrarea Duhului Sfânt. Când un frate se scoală şi aduce un cuvânt de înţelepciune, atunci eu îmi spun: aceasta este de la Duhul lui Dumnezeu. Omul acesta vorbeşte ca şi cum este călăuzit de Dumnezeu. Ştiu că în cuvântul acesta este cuprins ceva pe care eu pot să-l transpun în viaţa mea. Simt că puterea Duhului de înţelepciune îl însoţeşte. – În felul acesta apostolul ne dă de fapt o regulă după care noi putem recunoaşte lucrarea Duhului Sfânt între mădularele trupului lui Hristos. Dacă aceia care posedă daruri ale harului sunt mânaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ei fac ceva sau spun ceva în Adunare care este de folos fraţilor şi surorilor. O astfel de exercitare folositoare nu ia naştere simplu prin faptul că o persoană are un gând foarte fericit, care i-a venit în timpul săptămânii şi la care omul gândeşte acum că el îl poate face cunoscut tuturor celorlalţi în dimineaţa zilei Domnului. Nicidecum nu este o consecinţă logică că cuvântul de la Dumnezeu, care i-a fost foarte de folos, este în această ocazie deosebită şi un cuvânt de înţelepciune pentru alţii. Cine poate judeca ce este potrivit pentru toţi cei adunaţi în Numele Domnului Isus? Este Duhul lui Dumnezeu, care descoperă puterea Lui de control şi influenţă, prin aceea că El alege şi conduce slujirea pentru sfinţii lui Dumnezeu într-o formă de foarte mare ajutor.

Şi astfel aveţi această prezentare a diferitelor slujbe, care ne arată descoperirea felurită a Duhului: cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei – ambele, spune apostolul categoric, au loc prin acelaşi Duh. După aceea el spune: „şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh.” De ce în această enumerare a diferitelor lucruri găsim repetarea: „în acelaşi Duh”? Deoarece noi suntem înclinaţi să aprobăm numai anumite daruri deosebite, care ne plac, în timp ce lăsăm la o parte marea diversitate în acţiunile Duhului Sfânt. Sunt de exemplu unii care găsesc foarte mare plăcere în etalarea de înţelepciune. O persoană care poate parcurge foarte repede Scriptura de la Geneza şi până la Apocalipsa şi de pe fiecare pagină ciuguleşte una sau alta, trezeşte admiraţia lor. Ei spun: Cât de bine cunoaşte el Scriptura! Şi arătarea de cunoaştere – faptul că el posedă evident o familiarizare intimă cu adevărurile Scripturii – pare pentru ei a fi un semn al aptitudinii spirituale.

Aici se spune că cuvântul cunoaşterii este descoperire dată de Duhul; şi el are locul lui ca mijloc de învăţătură; dar atunci eu nu trebuie să spun: iubesc cuvântul de cunoaştere şi îl prefer mai mult decât celelalte. S-ar putea ca Duhul lui Dumnezeu să vadă că eu am nevoie mai întâi de un cuvânt de înţelepciune. Acesta este cu totul altceva decât un cuvânt de cunoaştere, deoarece înţelepciunea este aplicarea corectă a adevărului lui Dumnezeu la împrejurările încurcate şi grele, în care ne aflăm deseori. O persoană ne dă un cuvânt prin Duhul Sfânt, care ne arată drumul ca o strălucire de fulger. Probabil mult timp ne-am rugat şi ne-am gândit ce era corect pentru noi; şi în final unul este călăuzit să ne dea cuvântul de înţelepciune. Atunci ştim care este voia lui Dumnezeu. El a pus înaintea noastră acel adevăr al Scripturii, care ca o lumină a luminat cărarea noastră. Să fi capabil să faci aceasta înseamnă să ajungi la un ţel înalt în slujba pentru sfinţi. Presupun că numai acea persoană poate rosti cuvintele de înţelepciune care este smerită în sine însuşi şi nu se înalţă; un om care poartă în sine teama de Dumnezeu şi trăieşte în părtăşie cu Fiul; căci numai Duhul lui Dumnezeu ne poate învăţa cum poate fi aplicat adevărul la diversitatea de greutăţi, care zi de zi se ridică. Însă omul înţelept este acela care ca şi Maria stă la picioarele Domnului Isus şi ascultă cuvântul Său – acel Cuvânt care întotdeauna este în stare să ne ajute şi să ne păzească de rătăciri, cărora suntem expuşi.

Aşa învăţăm să fim înţelepţi; şi Duhul Sfânt ne dă apoi valoarea înţelepciunii, adică aptitudinea s-o folosim aşa fel ca ea să fie folositoare altora. Citim în cartea Proverbelor: „Limba înţelepţilor foloseşte [exprimă, redă] drept cunoştinţa” (Proverbele 15.2). Această slujbă nu este în mod necesar întotdeauna un cuvânt, care trebuie spus în strângerile laolaltă ale Adunării. Un cuvânt de înţelepciune poate fi spus în viaţa particulară a două mădulare ale trupului lui Hristos. Şi dacă noi înşine putem spune în lucrurile particulare un cuvânt de înţelepciune unei persoane, care în lucrurile vieţii zilnice stă nedumerit şi încurcat, aceasta are valoare mare; este ceva care promovează binele spiritual al întregului trup al lui Hristos. Să ne gândim că Duhul lui Dumnezeu dă toate aceste lucruri. Cu siguranţă noi am vrea cu plăcere să posedăm darurile de har ale vindecării; însă Duhul lui Dumnezeu pune pe primul loc cuvântul înţelepciunii; şi în afară de aceasta cuvântul de cunoaştere şi cuvântul de credinţă stau înainte. Credinţa este puterea de a apuca pe Dumnezeu, de a se agăţa de Cuvântul Său, de a te încrede în El în faţa greutăţilor de orice fel şi a oricărui vrăjmaş. Sunt din aceia care au această credinţă, cărora le-a fost dată prin Dumnezeu Duhul. Noi toţi suntem credincioşi, dar nu fiecare credincios are credinţa despre care este vorba aici – credinţa care mută munţii, credinţa care se împotriveşte lui satan şi stinge toate săgeţile arzătoare ale răului, credinţa care întotdeauna triumfă, credinţa care umblă chiar şi pe valurile mării.

Nouă daruri, un singur Duh

Aşa cum rodul Duhului este de nouă ori în Galateni 5.22,23, la fel şi aici sunt enumerate nouă daruri ale Duhului spre ajutorul şi spre binecuvântarea Adunării, însă veţi remarca că apostolul spune în versetul 11:

1 Corinteni 12.11: Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.

În felul acesta puterea şi autoritatea Duhului lui Dumnezeu sunt prezente în mijlocul Adunării. Gândesc că ar trebui să fim foarte atenţi la autoritatea Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pentru ca ea să nu fie desconsiderată.

Domnul Isus a trimis Duhul Sfânt în lumea aceasta şi locuinţa Lui este în Adunare. Prezenţa Lui este desigur tăgăduită de lume. Vai, ea este în mare măsură tăgăduită şi de creştinătate; şi noi, care cunoaştem gloria lui Hristos, credincioşia Lui faţă de Cuvântul Său şi că El a trimis Duhul Său Sfânt la Rusalii şi că Dumnezeu Duhul Sfânt este încă în mijlocul sfinţilor Săi – cât de des nu recunoaştem prezenţa Sa! Nu ar trebui să ne supunem întotdeauna autorităţii Sale? Nu ar trebui să aşteptăm călăuzirea Lui? Nu ar trebui să căutăm întotdeauna să luăm în inimile noastre o astfel de atitudine, ca El să ne poată folosi aşa cum vrea El?

Această necesitate de dependenţă se referă la surori şi la fraţi, la tăcere şi la vorbire. Căci Duhul Sfânt răspunde aşteptării care este în inima celor adunaţi laolaltă; şi noi toţi trebuie să aşteptăm mişcarea Lui. Spun eu: să aşteptăm? Da, în adorarea noastră audibilă trebuie să aşteptăm; noi trebuie întotdeauna să aşteptăm călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Dar cuvântul „a aştepta” este uneori greşit înţeles în acest context. Permiteţi-mi să încerc să fac foarte clar pentru prietenii cei mai tineri ai noştri din seara aceasta. Noi venim – să zicem la ora 11 – laolaltă pentru frângerea pâinii, şi probabil şedem împreună un sfert de oră liniştiţi; noi aşteptăm; dar sunt inimile noastre inactive în acest timp? Nu se petrece nimic în sufletele noastre potrivit cu Dumnezeu? Este Duhul un gol, ca să zicem aşa, se aşteaptă o persoană care să întrerupă tăcerea şi să vorbească cu voce tare?

Dacă este aşa, atunci aştepţi fals. Duhul lucrează în inimile acelora care recunosc prezenţa Lui, şi El doreşte să lucreze în inimile tuturor celor adunaţi laolaltă. La ora 11, la timpul stabilit, Domnul Isus este prezent. Adorarea Domnului Isus şi amintirea de moartea Sa ar trebui să înceapă la ora 11. Nu este aşa, că ceva audibil este însuşirea esenţială. Aşteptarea este atitudinea de dependenţă, pe care noi o luăm faţă de Domnul Isus şi faţă de Duhul Sfânt. Noi suntem împreună, ca să ne amintim de Domnul, şi El aduce Cuvântul Său sfânt înaintea inimilor noastre; Duhul pune înaintea inimilor noastre gloria lui Hristos, frumuseţea Persoanei Sale şi minunile jertfei Sale; şi noi izbucnim în adorare şi laudă înaintea Lui, când inimile noastre sunt conduse ca să-L contemple atunci când Şi-a dat viaţa pentru noi.

O, prieteni dragi, Duhul Sfânt este realmente prezent între sfinţi, şi El lucrează, lucrează foarte sigur în astfel de ocazii, dacă noi credem cu adevărat în prezenţa Lui şi împiedicăm apariţia nerăbdării în carnea noastră!

„Tot aşa şi Hristosul”

1 Corinteni 12.12-14: Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh. Pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe.

În următoarele trei versete (1 Corinteni 12.12-14) apostolul continuă să vorbească despre unitatea trupului. El spune mai întâi: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul a vorbit despre darurile Duhului – cuvântul cunoaşterii, pentru unul, cuvântul înţelepciunii, pentru altul, credinţa, la un altul, vindecarea bolnavilor, la alţii, şi aşa mai departe -, însă toţi oamenii au daruri. Apostolul vorbeşte acum despre trupul întreg, care este compus din multe mădulare. Ele toate sunt una, chiar dacă sunt multe. Există o diversitate în trup, căci toate mădularele au însuşirile lor specifice; dar din cauza acestor diferenţe ele toate contribuie la binele şi puterea întregului trup. Această unitate nu este ceva care trebuie lucrat de noi înşine, de mădulare; ea nu este rezultatul faptului că fiecare îşi pierde individualitatea şi în felul acesta se contopeşte cu ceilalţi. Nu acesta este felul în care se constituie trupul. Găsim că ele se constituie prin legătura mădularelor cu Domnul Isus Hristos. Aici este o expresie foarte remarcabilă: „toate mădularele trupului, fiind [cu toate că sunt] multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul vorbeşte evident despre Capul în glorie şi de trupul aici pe pământ, ceea ce reprezintă un „om” spiritual, la care Hristos este Capul şi toţi sunt mădulare ale trupului. Dacă el spune: „tot aşa şi Hristosul”, omul acela tainic este denumit cu un nume – Hristosul.

Avem un exemplu asemănător în Vechiul Testament, unde în Geneza 5.2, unde este vorba de crearea omului, citim: „Parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam [sau: om] în ziua când au fost creaţi.” Amândoi, soţ şi soţie, au fost priviţi ca o singură carne, care poartă un nume. Amândoi erau una, şi la unitatea din grădina Eden se face aluzie în Efeseni 5.30-32 în legătură cu Hristos şi Adunare sub aspect nupţial. Avem aici unitatea intimă existentă între trupul de pe pământ şi Hristos din glorie. „Tot aşa şi Hristosul”, Hristos şi trupul Lui sunt descrişi ca fiind una.

„Pentru că”, spune el, „de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh.” După toate aparenţele aici sunt amintite ambele orânduieli creştine: mai întâi botezul şi Masa Domnului în „adăpaţi dintr-un singur Duh”. Desigur această aluzie nu include că botezul cu apă ar avea ceva a face cu formarea trupului, ci apostolul foloseşte această noţiune bine cunoscută, ca să descrie acţiunea Duhului Sfânt, când El a coborât ca să formeze acea unitate nouă. El a botezat pe toţi cei care credeau dintre iudei şi păgâni, sclavi şi liberi, în acel novum, care este numit trupul lui Hristos, în care ei toţi sunt una.

Dar apostolul foloseşte o a doua imagine: „Noi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Şi aceasta explică probabil sau cel puţin ajută să explice de ce în 1 Corinteni 10, unde se vorbeşte despre Masa Domnului, paharul este amintit înaintea pâinii, deoarece în aceste versete este vorba de părtăşie, de legătură; şi „băutul paharului” include în mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos şi a noastră unii cu alţii la Masa Domnului. În mod corespunzător apostolul spune aici, că noi „toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, „pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe”. Toate mădularele au parte de acţiunile unui singur Duh. Să ne amintim că Domnul nostru foloseşte expresia „a bea” în legătură cu coborârea Duhului Sfânt la Rusalii (Ioan 7.37-39).

Piciorul şi mâna

În continuare Pavel arată cum diferitele mădulare, care alcătuiesc Adunarea lui Dumnezeu, sunt dependente unul de altul. Există o interdependenţă a tuturor acelora care împreună alcătuiesc trupul lui Hristos. Nici o persoană, nici un mădular, nu se poate izola de trup şi să păstreze independenţa.

1 Corinteni 12.15: Dacă piciorul ar spune: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup?

Seriozitatea unui astfel de duh de independenţă constă în efortul de a îndepărta de legătura practică cu trupul lui Hristos. Este nu numai aşa, că un picior, care consideră că nu are nici o legătură cu mâna, face nedreptate mâinii, ci tot trupul este afectat. Apostolul întreabă: „nu este pentru aceasta din trup?” Dacă piciorul sau mâna sau ambele ar fi despărţite de trup, relaţiile ar fi altele, însă ambele constituie o parte esenţială a trupului. Ce este trupul fără picior? El este ceva incomplet. Un trup mutilat este nedesăvârşit, şi bunăstarea lui are de suferit. De aceea este necesar ca fiecare mădular să fie în trup la locul lui şi să-şi îndeplinească funcţia. Dacă piciorul nu-şi îndeplineşte funcţia, la ce foloseşte el atunci? Chiar dacă el este o parte a trupului, el este totuşi un mădular nefolositor. El nu este de folos, şi toate mădularele sunt afectate. Toate suferă, deoarece el nu-şi îndeplineşte obligaţia.

Nu vedem noi aplicarea la noi înşine? Funcţiile piciorului şi mâinii, umblarea şi slujirea pentru Dumnezeu în lumea aceasta, nu ar trebui să fie despărţite. Ambele sunt necesare, deoarece noi ar trebui să umblăm faţă de lume ca aceia care aparţin lui Hristos, la fel cum noi ar trebui să slujim spre glorificarea lui Hristos. Aceasta este valabil în aceeaşi măsură pentru un mădular şi pentru mai multe mădulare. Persoana care slujeşte activ şi cu grijă, dar care nu umblă în teama de Domnul, jigneşte trupul lui Hristos. Ea produce un spectacol mare şi de regulă arată multe activităţi, dar acolo nu este consecinţă logică în viaţă. Trebuie să fie umblare corectă şi cu credincioşie, la fel cum este slujba devotată. Acelaşi principiu se referă la ochi şi la ureche şi la celelalte mădulare.

Purtarea de grijă unul pentru altul

1 Corinteni 12.16-25: Şi dacă urechea ar spune: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit. Iar dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare şi un singur trup. Ochiul nu poate spune mâinii: „Nu am nevoie de tine“; sau, din nou, capul, picioarelor: „Nu am nevoie de voi“. Ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare. Şi pe cele ale trupului, pe care le considerăm a fi de mai puţină onoare, pe acestea le înconjurăm cu mai multă onoare; şi cele ale noastre lipsite de frumuseţe au mai multă frumuseţe; dar cele plăcute ale noastre nu au nevoie de împodobire. Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.

Eu nu trebuie să mă ocup cu fiecare din aceste versete. Esenţialul este, că toate mădularele diferite au obligaţiile şi relaţiile lor reciproce şi că ele toate se ajută reciproc. Toate mădularele ar trebui „să îngrijească deopotrivă unele de altele”. Noi am fost conduşi prin puterea lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la o legătură spirituală, şi pentru că este aşa, avem răspundere nu numai faţă de Domnul, Capul nostru, ci şi unii faţă de alţii. Noi trebuie să ne slujim unii altora în dragoste. Noi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în lucrurile Domnului. Noi trebuie să contribuim la bucuria spirituală şi pacea spirituală reciprocă. Acolo unde se poate face ceva, ca să se adâncească cunoaşterea Scripturii şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos la alţii, este obligaţia noastră să facem ce putem în această privinţă. Uneori uităm răspunderea noastră faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre, care ne sunt aşa de aproape. Ne gândim la ţări şi insule, care sunt departe, şi la popoare îndepărtate, care sunt despărţite de noi prin înclinaţii naturale şi obiceiuri şi altele de aceeaşi natură; şi uităm pe aceia cu care săptămână de săptămână stăm alături unul de altul, ale căror feţe le vedem şi cu al căror glas ne putem uni în cântări de laudă aduse Domnului, cu care îngenunchem împreună înaintea tronului de har. Este foarte uşor să uităm că noi toţi, de aproape şi de departe, suntem mădulare ale trupului lui Hristos şi că răspunderea noastră faţă de ei este din acest motiv mai mare decât faţă de oricare alţi oameni de pe rotocolul îndepărtat al pământului.

Mădularele lui Hristos ar trebui să aibă aceeaşi purtare de grijă unii faţă de alţii. Această purtare de grijă necesită reflectare, necesită acţionare înţeleaptă, necesită lepădare de sine. Ea necesită o anumită porţie de pierdere şi deseori jertfire de sine, ca să ne ajutăm cu adevărat unii altora. Uneori putem rata şi deveni consternaţi, dacă încercăm să ajutăm pe alţii. Noi nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi, căci responsabilitatea noastră rămâne încă. Noi nu putem evita eşecurile ocazionale, şi aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi suntem obligaţi să slujim unii altora.

Curentul vitalităţii spirituale în trup curge în jos de la Capul din cer, şi el vine la fraţii mei şi la surorile mele la fel cum vine la mine. Această putere vie ne leagă practic unii cu alţii în îndeplinirea relaţiilor noastre reciproce de dragoste şi a răspunderilor noastre. Apostolul spune în versetul 26:

1 Corinteni 12.26: Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună.

Aici, gândesc, este rezumată acţiunea acestei lucrări nevăzute a Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pe care noi spre paguba noastră deseori o trecem cu vederea, deoarece este altfel decât slujba verbală în Adunare.

Foarte des ceea ce noi facem şi spunem în viaţa noastră în domeniul particular, în rugăciune şi în studiul biblic, în practicarea virtuţilor creştine, în străduinţa de a urma cu credincioşie pe Hristos are, fără să ştim, influenţă asupra celor ce sunt în jur mădulare ca şi noi. Noi exercităm o influenţă unii asupra altora, fără a încerca să facem aceasta. Ştim foarte bine, că, dacă uneori venim în prezenţa anumitor persoane, ne cuprinde un sentiment pe care înainte nu l-am avut. O anumită măsură de bucurie, o anumită măsură de pace, o atmosferă sărbătorească de nedescris ne cuprinde şi pare că ne ajută şi ne face bine. Strânsul mâinii, simpla privire a feţei, sunt deseori, fără să fie spus un cuvânt, suficiente să arate influenţa puternică spre bine, pe care fiecare mădular al lui Hristos o poate răspândi peste un confrate al lui. Aceasta poate fi valabil atât pentru un tânăr cât şi pentru unul în vârstă. Noi exercităm influenţa mare binefăcătoare de această natură asupra altora în măsura în care noi înşine primim de la Capul nostru glorificat ceea ce numai El poate da ca viaţă şi părtăşie, ca sfinţenie şi putere. Ah, de ne-am avânta după această putere, de a fi de un folos spiritual real pentru alţii! Pot fi numai doi sau trei în jurul nostru; aceasta nu are nici un rol! Nu este vorba de numere. Toată taina este ca eu însumi să fiu în ordine cu Domnul şi să permit Duhului Sfânt, care locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu, să mă influenţeze în viaţa mea şi în faptele mele. Dacă este aşa, atunci acelaşi Duh, care locuieşte în inimile tuturor sfinţilor, care dă naştere la rodul Lui în mine, mă va folosi, probabil în linişte, să fiu de ajutor şi spre binecuvântare pentru alţii.

Adunarea locală

Apostolul a vorbit până aici despre Adunarea lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos văzut în unitate. El priveşte la totalitatea sfinţilor lui Dumnezeu pe pământ la un moment dat. Cu greu pot presupune că Scriptura afirmă, că Adunarea lui Dumnezeu – aceasta înseamnă, Adunarea lui Dumnezeu alcătuită din toţi cei care cred în Hristos începând de la Rusalii şi până în ziua venirii Sale – este descrisă ca trup. Trupul este ceva viu la un anumit moment pe pământ, chiar dacă este în legătură cu Hristos în cer. Sfinţii, care au adormit şi sunt acum la Hristos, constituie încă o parte a Adunării, pe care Hristos o zideşte, însă trupul lui Hristos este organizaţia vie pe pământ. Domnul Isus Hristos a fost aici în trupul pregătit Lui, şi era Martorul credincios şi adevărat al lui Dumnezeu. Când El S-a înălţat la cer, El a constituit Adunarea, care este trupul Lui, pentru ca ea să fie o mărturie pentru Numele Său, care vorbeşte tuturor din lume despre Hristos, care S-a înălţat la cer.

În versetul 27 Pavel nu repetă ce am văzut în versetul 13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh” (1 Corinteni 12.13), sau ce avem în 1 Corinteni 10.17: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup”, sau în Romani 12.5: „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos”. În aceste pasaje el vorbeşte despre creştini în general, despre ceea ce este adevărat cu privire la toţi credincioşii, oriunde s-ar afla ei. Însă aici el spune:

1 Corinteni 12.27: Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.

„Iar voi sunteţi trup al lui Hristos”, aceasta înseamnă aceia, cărora el le-a scris, Adunarea din Corint. El vrea să spună că ei erau locţiitori. Ei erau răspunzători potrivit măsurii lor, în limitele lor, aşa cum erau sfinţii lui Dumnezeu de pretutindeni. Ei nu alcătuiau în ei înşişi trupul întreg, dar ei erau suplinirea lui locală. Adunarea din Corint era suplinitoare pentru întreaga Adunare a lui Hristos. „Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.” Fiecare dintre ei era mădular al trupului lui Hristos. Din aceasta nu rezultă că cei din Corint trebuiau să aibă aceeaşi diversitate în descoperirea Duhului, care era în Adunare ca întreg. Ştim că într-o adunare unde sunt numai două sau trei persoane nu putea fi o duzină de daruri ale Duhului între aşa puţine persoane. Însă împărţirea darurilor nu este aşa de decisivă aici. Ei erau trup al lui Hristos în măsura în care au primit partea cuvenită lor din binecuvântările lui Hristos, Capul din înălţime. Doi sau trei, oricâţi ar fi ei, vor primi aceeaşi măsură de daruri ale harului Său ca şi trupul întreg. Domnul Isus Hristos nu este lipsit de simţăminte faţă de aceia care Îl reprezintă aici pe pământ în slăbiciune şi nedesăvârşire. El îi priveşte ca trup al Lui şi ca mădulare ale trupului Său. Nu că ei din cauza aceasta au un motiv de mulţumire cu ei înşişi sau că au ceva cu care ar putea să se laude. Adevărul a fost rostit adunării din Corint spre mângâiere şi spre reproş, însă noi nu putem acum să ne ocupăm mai mult cu acest adevăr interesant.

Apostoli, profeţi, învăţători

Apostolul continuă în versetul 28 să vorbească despre darurile care sunt în Adunare în general:

1 Corinteni 12.28-30: Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi. Toţi sunt apostoli? Toţi, profeţi? Toţi, învăţători? Toţi au puteri miraculoase? Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează? Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.

Pe aceştia i-a aşezat Dumnezeu în mod normal acolo. El nu se referă aici la sfinţi ca trup, ci ca Adunare. Şi astfel el vorbeşte despre daruri, care au fost date prin Hristos, atunci când El S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor. Primii trei, pe care el îi enumeră aici în ordinea importanţei lor, sunt apostolii, profeţii şi învăţătorii; aceştia par să fie darurile personale. Astfel apostolii au fost atât de mulţi câţi au fost daţi Adunării. Ei nu au avut urmaşi, deoarece ei au fost daţi cu scopul precis de a întemeia Adunarea. Ei au dispărut atunci când această lucrare a avut loc. Ei au pus temelia (Efeseni 2.20); lor nu li s-au adăugat alţii, deoarece slujba lor practică nu a fost continuată. Profeţii Adunării aveau darul să facă cunoscut planul lui Dumnezeu referitor la adevărurile şi binecuvântările care urmau după moartea şi învierea Domnului Isus, în timp ce apostolii au făcut cunoscut planul şi voia lui Dumnezeu în ordinea nou-testamentală a lucrurilor pentru Adunarea nou creată. Învăţătorii urmează pe aceşti doi ca aceia care explicau sfinţilor lui Dumnezeu îndrumările care au fost date Biserici de la început prin darurile cele mai înalte şi care interpretau şi scrierile vechi-testamentale în lumina Noului Testament.

Pavel pune acestei trei clase pe primul loc, pentru a corecta greşeala deosebit de mare şi de dăunătoare, care a fost făcută în Corint. În această Adunare ei preţuiau mai mult decât orice darurile vizibile în exterior al limbilor şi al vindecărilor; şi apostolul îi mustră paşnic tocmai prin această ordine. Darul limbilor era foarte bun şi folositor la locul cuvenit, însă scopul principal în exercitarea darurilor era zidirea spirituală a Adunării. Aceasta era marea probă de valoare, şi de aceea apostolii, profeţii şi învăţătorii erau pe primul loc. Dumnezeu i-a aşezat în Adunare pe primul loc, şi Pavel, el însuşi cel mai mare dintre apostoli, i-a plasat pe primul loc. Noi trebuie să-i lăsăm acolo, adică scrierile lor. Celelalte daruri, ca cele de ajutorare şi călăuzire  rămân în Adunare şi vor rămâne până la sfârşit. Această enumerare arată diversitatea mare a darurilor date. Însă apostolul arată că ei nu toţi sunt apostoli şi nu toţi sunt profeţi. Ei sunt împărţiţi corespunzător după număr şi persoane. Este un număr mare de daruri diferite, ca să se satisfacă nevoile sfinţilor, şi să împlinească ţelul planului lui Dumnezeu, să ajute Adunarea şi s-o binecuvânteze.

Veţi vedea că tot tenorul capitolului este să arate cum lucrează Dumnezeu între sfinţi spre mângâierea şi zidirea lor spirituală, da, pentru ca ei să fie zidiţi pe credinţa lor preasfântă. Dumnezeu Îşi face lucrarea şi astăzi. Pericolul este acela, ca noi să pierdem ocazia să fim binecuvântaţi prin acea lucrare. Probabil noi suntem într-o astfel de stare sufletească sau în astfel de împrejurări, că lucrarea divină şi ţelul divin trec neobservate pe lângă noi, şi de aceea nu primim nici un ajutor prin ceea ce face Dumnezeu ca să zidească sufleteşte pe sfinţii Săi şi să-i încurajeze. Nu mă refer acum la ceea Domnul face pentru noi ca indivizi, ci mai mult la ceea ce este adevărat pentru adunările sfinţilor şi a relaţiilor între ele. Noi putem avea parte deplină la aceste binecuvântări, dacă vrem. Dragostea lui Dumnezeu este la lucru; noi ştim că Duhul Sfânt nu este inactiv. Domnul Isus nici nu doarme şi nici nu aţipeşte. El face lucrarea Sa. Cum se face că noi nu mai suntem binecuvântaţi, aşa cum este cazul real? Unde este obstacolul? Unde este greşeala? Ce este fals? Este ceva fals la Dumnezeu, fals la Duhul lui Dumnezeu, la Capul Adunării? Nu, prieteni dragi, greşeala este la noi înşine. Noi nu ne aducem pe noi înşine în acea atitudine, în acel cadru al sufletului pentru a primi binecuvântările lucrării Duhului lui Dumnezeu.

Râvna pentru darurile cele mai bune

Apostolul spune:

1 Corinteni 12.31: Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.

Nu urmăriţi limbile. Gândesc că acest sfat poate fi privit sub două aspecte. Uneori el este privit aşa ca şi cum o persoană este încurajată să aibă o râvnă sfântă să posede un dar mare în Adunare, şi fără îndoială acest punct de vedere este corect, chiar dacă foarte puţine astfel de păreri ambiţioase sunt realizate. Dar nu vrea apostolul să spună mai mult decât aceasta?  Nu vrea el să spună, că toţi sfinţii ar trebui să dorească ca Dumnezeu să lucreze în mijlocul lor prin daruri mai mari, adică prin darul de zidire spirituală?

Să presupunem că, dacă ar fi posibil, o persoană vorbeşte în seara aceasta în mijlocul nostru în limbi, şi nu ar fi nici o interpretare şi de aceea nici o zidire spirituală. Care ar fi folosul pentru sfinţi, aşa cum spune apostolul în continuare? N-ar fi nici un folos. N-ar fi nici o zidire spirituală, nici o încurajare a dragostei, a sfinţeniei, a înţelepciunii sau cunoaşterii. Aşa ceva nu ar fi spre glorificarea Domnului. Nu ar fi prin Duhul lui Dumnezeu. Însă ceea ce este pentru zidirea spirituală a sfinţilor şi pentru gloria Domnului Isus Hristos, este semnul pentru un dar mai mare. Să fim plini de râvnă pentru el! Vai, această stare sărăcăcioasă, în care suntem! Sunteţi voi deseori pe genunchi şi rugaţi pe Dumnezeu să vorbească prin slujitorii Lui, ca ei să prezinte Cuvântul Său sufletelor voastre cu putere? Îl rugaţi voi să vă vorbească prin gura altuia? Poate fi printr-un frate simplu; căci Domnul poate vorbi sufletelor voastre prin oricine.

Dar să presupunem că nu este nici un dar; ce este de făcut? Apostolul spune: „vă arăt o cale nespus mai bună”. Însă el face aceasta în capitolul următor. Profeţiile eşuează, limbile pot înceta, cunoaşterea poate dispare, însă este ceva care rămâne întotdeauna, în timpul prezenţei Adunării pe pământ; şi aceasta este dragostea, dragostea lui Dumnezeu şi dragostea sfinţilor. Şi noi ar trebui să dorim să îngrijim dragostea în noi şi să lăsăm dragostea să-şi facă lucrarea în noi; căci, aşa cum spune apostolul în alt loc, dragostea este cea care zideşte spiritual. O persoană se poate ridica în adunare şi să ţină un discurs foarte atrăgător şi mişcător, dar dacă nu este dragoste, dacă Duhul lui Dumnezeu nu-mi aduce dragostea lui Hristos prin Cuvântul Său, nu va folosi nimic sufletului meu, nu mă va aduce mai aproape de Domnul Isus Hristos în umblarea mea.

Vă las această atenţionare: „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi căutaţi drumul nespus mai bun al dragostei, care este în raza de acţiune a fiecăruia din noi. Să ne iubim unii pe alţii, deoarece Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. El ne-a lăsat un exemplu. El ne-a dat un imbold. El ne-a iubit, pe când nimic vrednic de iubit nu era în noi. El a murit pentru noi, pe când eram păcătoşi. Acest altruism ar trebui să fie natura dragostei noastre. Iubim noi numai pe aceia care ne sunt plăcuţi şi simpatici? Ce este cu cei încăpăţânaţi? Ce este cu persoanele, cu care noi cu greu putem avea contact? Le iubim şi ne rugăm pentru ele? „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi verificaţi acel drum mult mai bun, care ne este arătat în capitolul 13.

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41-47; 20.6,7; 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

Introducere

Săptămâna trecută am vorbit despre făgăduinţa, că Adunarea lui Hristos trebuia zidită pe acea temelie, ca ea niciodată să nu se clatine; şi cu ocazia aceea am văzut de asemenea, că această zidire a început în ziua de Rusalii. Însuşirea cea mai remarcabilă a Adunării este părtăşia ei prin Duhul Sfânt cu Domnul Isus, care S-a înălţat la cer. Domnul a dovedit prezenţa Sa acolo, puterea Sa şi împlinirea făgăduinţei Sale faţă de ei, prin aceea că El a trimis pe Duhul Sfânt. Faptul că Duhul a venit s-a arătat în Ierusalim în efectul asupra ascultătorilor lui Petru. Trei mii s-au convertit în ziua aceea la Domnul şi au fost adăugaţi acelei grupe noi, care a fost formată ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Deci noi ştim că, înainte ca Domnul nostru să se ducă la cer – când El în noaptea în care a fost trădat, dacă putem spune aşa, a avut ultima discuţie personală cu ucenicii Lui -, a căutat să le asigure aducerea lor aminte de El. El era pe cale să-i părăsească, însă ei trebuiau apoi să-şi amintească în mod deosebit de El. Moartea aceea, pe care El o va îndura în Ierusalim, nu trebuia uitată. Şi pentru aceasta El a instaurat sărbătoarea permanentă a frângerii pâinii.

Domnul era în înălţime, ei erau aici jos. El nu-i va părăsi şi nici uita. El va fi întotdeauna la ei în puterea Duhului Său, pe care El Îl va trimite; însă un ţel mare al Mesei Domnului era ca sentimentele lor faţă de El în timpul absenţei Lui, care a trecut prin moarte pentru ei, să nu se rătăcească. Ceea ce în mod necesar trebuie să mişte inima unui urmaş al Domnului Isus Hristos, mai mult decât orice altceva, este dragostea Lui, care a mers până în moarte. Ascultarea Lui faţă de Acela care L-a trimis, a mers până în moarte, da, moarte pe cruce. Cina este o sărbătoare de amintire a acelei morţi.

Deci în Faptele apostolilor 2 stă înaintea noastră realitatea remarcabilă că Adunarea nou formată în Ierusalim a îndeplinit imediat această dorinţă a Domnului nostru, ca ei în aducerea aminte de El trebuiau să frângă pâinea. Adunarea lui Dumnezeu era complet altfel decât poporul vechi al lui Dumnezeu. Marele preot şi adunarea sfatului iudaic nu aveau să spună sau să facă nici cel mai neînsemnat lucru în legătură cu pregătirile Adunării lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent în mijlocul ucenicilor. El nu era în Templul cu măreţia lui arhitectonică, ci în aceia şi la aceia care iubeau pe Domnul nostru Isus Hristos.

Stăruinţa împătrită

Faptele apostolilor 2.41-47: Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie. Şi în fiecare zi, stăruind într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Duhul lui Dumnezeu aminteşte aici că ei „stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Acestea erau cele patru lucruri caracteristice pentru poporul acesta. Nu mai este învăţătura lui Moise; acum este învăţătura apostolilor! Nu mai este părtăşia seminţiilor naturale, care a luat naştere deoarece iudeii erau sămânţa lui Avraam după carne, ci acolo era o părtăşie cu totul nouă, o părtăşie care a rezultat din faptul că Dumnezeu Duhul Sfânt locuia în ei, care a unit pe aceşti ucenici ai Domnului şi i-a făcut una cu Hristosul lui Dumnezeu. Şi această părtăşie se exprimă prin aceea că ei erau o inimă şi un suflet, că ei aveau totul în comun şi erau împreună pentru un scop bine determinar. Acolo era o părtăşie, părtăşia sfinţilor, care este o însuşire permanentă a Adunării.

Mădularul trupului lui Hristos nu este privit ca persoană izolată, nu ca individ. Este o persoană individuală, când este vorba de primirea Evangheliei; este o persoană individuală, când este vorba de responsabilitatea ei. Ca păcătos înaintea lui Dumnezeu omul este o persoană individuală, care este expusă judecăţii – şi aşa trebuie să fie -, dar când el vine la Hristos, el este adus în această părtăşie, în această unire sfântă, pe acest loc al Adunării lui Dumnezeu, unde totul este una, deoarece Duhul Sfânt locuieşte acolo. La început această unitate a fost permanent exprimată în acea formă de activitate spirituală.

Însă acolo era şi frângerea pâinii. Domnul a rânduit-o – amintirea în comun de El în mâncatul din pâine şi băutul vinului. Că El era absent, în măsura în care ochiul exterior putea vedea, ei ştiau aceasta. Însă El era prezent la ei, ca să stea înainte în această strângere laolaltă şi să poarte grijă ca frângerea pâinii să devină cu totul altceva decât acea ceremonie iudaică goală, care încă se celebra în Ierusalim. La ei era o activitate vie în prezenţa Domnului viu, spre amintire că El, Fiul Dumnezeului cel viu, a mers din cauza noastră în moarte, spre gloria lui Dumnezeu.

Sunt amintite şi rugăciunile. Acestea erau rugăciunile regulate ale Adunării ca Adunare. Ucenicii aveau privilegiul deosebit, că ei îşi puteau uni inimile înaintea tronului harului în rugăciune înflăcărată, în timp ce Duhul Însuşi îi reprezenta. Nu era aşa că un om se ruga pentru altul, ci că ei acţionau împreună permanent în rugăciune. Fiecare din ei ducea o viaţă de rugăciune în sfera personală a cercului propriu; dar aceasta, despre care este vorba aici, era adevărat pentru ei toţi, atunci când erau împreună. În felul acesta ei stăruiau în rugăciunile Adunării noi formate.

Noi nu ar trebui să trecem cu vederea importanţa rugăciuni Adunării. Doi sau trei se pot ruga undeva, cândva, dacă au pe inimă o chestiune deosebită; însă aceasta nu este în mod natural rugăciunea Adunării. Rugăciunea Adunării are loc atunci când mădularele trupului lui Hristos se strâng laolaltă cu intenţia comună că caute faţa Domnului cu implorare aprinsă; şi când ei sunt adunaţi în felul acesta, Duhul Sfânt îi reprezintă uniţi aşa cum sunt cu suspine negrăite. Astfel de rugăciuni sunt roditoare în binecuvântare.

Găsim că atunci când Adunarea din Ierusalim s-a rugat, întreaga cetate s-a mişcat – un semn remarcabil pentru faptul că Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile unite. Şi astăzi este la fel. În situaţia actuală a Adunării fărâmiţate şi împrăştiate rămâne adevărat că noi, dacă vrem, putem stărui în rugăciune ca Adunare. Să nu uităm să facem aceasta.

Instituirea frângerii pâinii

Găsim că frângerea pâinii era o acţiune bine stabilită a acestor mădulare ale Adunării noi. Practicarea era aşa de totală şi clar stabilită, că în versetul 46 ni se spune, că ei în fiecare zi stăruiau într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie. Aici se face o diferenţiere între consumul de hrană şi frângerea pâinii, pentru că în alt loc găsim că frângerea pâinii a fost folosită cu privire la o masă obişnuită, de exemplu în ultimul capitol din evanghelia după Luca (Luca 24.35). Aici frângerea pâinii nu era masa obişnuită; era o amintire de Domnul Isus conform cerinţei Sale proprii, atunci când S-a înălţat la cer; şi Duhul Sfânt leagă aceasta, ca să evite încurcătura cu servirea mesei obişnuite. Ei luau hrana lor cu bucurie, dar făceau frângerea pâinii acasă, nu în Templu. Şi ei făceau aceasta zilnic. Inimile lor erau în permanentă legătură cu El, care nu demult a plecat din mijlocul lor. Era şi pentru ei ceva real, deoarece nu trecuseră multe zile, numai câteva săptămâni, de când unii dintre ei L-au văzut în trup, când în camera de sus El le-a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.”

Ei puteau să-şi amintească exact de tonul cuvintelor Sale din camera de sus, când El le-a privit feţele şi le-a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Puteau ei să nu fie ascultători de El? Era o osteneală pentru ei să facă aceasta în fiecare zi în amintirea Lui? Era o realitate pentru ei în Ierusalim, dar noi nu ar trebui să uităm că, chiar dacă au trecut multe secole de când Domnul a rostit aceste cuvinte, Duhul Sfânt le poate face vii şi reale şi pentru noi, dacă vrem. Când suntem adunaţi laolaltă şi simţim prezenţa Domnului Isus Hristos în mijlocul nostru şi aşteptăm ca Duhul Sfânt să lucreze printre noi, aşa cum vrea El, vreţi voi să-mi spuneţi că El nu poate face glasul Domnului şi prezenţa Domnului să fie realitate pentru inimile noastre?

Dar de ce aceasta nu este întotdeauna aşa? Nu este din cauză că noi avem aşa puţină credinţă? Pentru că noi venim înaintea Domnului într-un fel în care nu ar trebui să păşim înaintea prezenţei Sale sfinte? Probabil că intrăm aşa cum intrăm în sufrageria noastră ca să ne aşezăm la masă, uitând că Domnul este prezent în Adunarea Sa. Frângerea pâinii era pentru persoanele din Ierusalim o adevărată masă de aducere aminte, şi ea poate fi la fel de reală şi pentru noi acum. Domnul este în mijlocul nostru; şi Duhul Sfânt este prezent; şi cu toată slăbiciunea noastră şi cu tot eşecul nostru prezenţa Lui devine realitate pentru inimile noastre, în măsura în care înţelegem adevărul despre aceasta.

Aşa era atunci direct la început în Ierusalim, şi la fel găsim mai târziu în Troa în Faptele apostolilor 20.

Faptele apostolilor 20.6,7: Iar noi, după zilele Azimelor, am plecat cu corabia din Filipi şi în cinci zile am venit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile. Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâinea, Pavel a stat de vorbă cu ei, urmând să plece a doua zi; şi a prelungit cuvântul până la miezul nopţii.

În cetatea aceea ucenicii au venit laolaltă în prima zi a săptămânii în concordanţă cu practica lor, în ziua învierii Domnului. Şi noi ştim că era o practică săptămânală, deoarece apostolul, care era într-o călătorie spre Ierusalim şi era foarte preocupat să ajungă cât se poate de repede acolo, a zăbovit categoric şapte zile (aşa putem deduce din Scriptură), pentru ca el să poată frânge pâinea cu ei şi să se folosească de ocazia că ei erau împreună, ca să discute cu ei despre lucrurile lui Isus Hristos.

Şi nu era aşa, după cum s-ar putea deduce din textul obişnuit, că ucenicii s-au adunat ca să frângă pâinea, şi Pavel a venit în mijlocul lor ca un străin; ci felul corect de a citi este: „pe când eram adunaţi”. Era practica comună a lor toţi, a lui Pavel şi a însoţitorilor lui şi a fraţilor locali. Ei veneau laolaltă ca Adunare şi scopul lor deosebit al strângerii lor laolaltă era să frângă pâinea în aducere aminte de Domnul Isus Hristos. Vorbirea lui Pavel către ei era pe locul al doilea; frângerea pâinii a fost pe primul loc, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna la Adunarea lui Dumnezeu. Motivul pentru aceasta este că frângerea pâinii este dorinţa categorică a Capului Adunării. Domnul Isus în măreţia Lui, în autoritatea Lui ca şi Cap peste toate lucrurile a făcut clar Adunării care este voia Sa în privinţa aceasta, şi noi ne bucurăm să împlinim această voie a Sa.

Frângerea pâinii în practică

Trec la ceea ce apostolul spune în 1 Corinteni cu privire la frângerea pâinii din punctul de vedere al învăţăturii. În cartea Faptele apostolilor avem locurile de referinţă istorică pentru practică, care sunt cu atât mai insistente cu cât ele sunt presărate ocazional pe parcursul relatării. La scrierea cărţii Faptele apostolilor Luca nu îndreaptă atenţia în mod deosebit spre frângerea pâinii, însă el aminteşte practica în derularea relatării sale, prin care se arată, că frângerea pâinii aparţinea activităţilor regulate ale Adunării. Astfel se exprimă în formă discretă practicarea frângerii pâinii în Ierusalim şi în Troa. Deoarece Domnul a stabilit aşa puţine detalii cu privire la această ceremonie – dacă am voie să folosesc acest cuvânt destul de rece -, sfinţii lui Dumnezeu sunt în pericol s-o folosească abuziv. Permiteţi-mi s-o folosesc la persoana întâi; noi suntem în pericol să folosim abuziv acest privilegiu preţios de aducere aminte de Domnul nostru Isus Hristos în frângerea pâinii.

1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

În scrisoarea adresată corintenilor, în ambele capitole, pe care noi toţi le cunoaştem, capitolul 10 şi 11, apostolul se preocupă cu tema aceasta sub două aspecte diferite, şi fiecare aspect are învăţătura lui deosebită pentru ei şi pentru noi. Dacă studiem foarte superficial capitolul 10, vedem că acolo se vorbeşte despre frângerea pâinii în contrast cu sărbătorile păgâne. Aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu erau în cea mai mare parte de curând convertiţi de la idolatrie, şi ei erau obişnuiţi cu desfrâul care însoţea adorarea dumnezeilor falşi. Noi ştim că şi astăzi este ceva uşor şi un eşec mult răspândit de a aduce în Adunare obiceiurile din zilele neconvertirii. În zilele neconvertirii noastre ne slujeam nouă înşine. În cazul nostru s-ar putea să nu fi fost adorarea idolilor fără viaţă, însă cu siguranţă am împlinit poftele inimilor noastre proprii şi am mers pe căile noastre şi am ascultat de glasul oamenilor de seama noastră. De aceea adevărul spus pentru corectarea corintenilor este valabil în fond şi pentru noi.

Paharul binecuvântării

Oamenii aceştia au introdus în Adunare unele din obiceiurile lor păgâne de odinioară în legătură cu simpla amintire de Domnul Isus Hristos; şi apostolul îi atenţionează să fugă de idolatrie (1 Corinteni 10.14), deoarece puterea rea a lui satan stătea înapoia oricărei slujbe închinate idolilor şi păta pe sfinţi. El a spus (dacă am voie să încerc să interpretez cuvintele, ca să le înţelegem mai bine): această sărbătoare nouă, această frângere a pâinii, vă aduce în legătura cea mai apropiată şi mai intimă unul cu altul şi cu Hristosul lui Dumnezeu. Ce reprezintă pâinea? Ce reprezintă paharul? Este legătura cu Hristos şi părtăşia întregii Adunări. „Paharul binecuvântării”, spune apostolul, „pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Paharul exprima părtăşia cea mai apropiată şi mai intimă cu Hristos. Şi apostolul le-a amintit în versetele anterioare cum a fost privită o astfel de legătură în lucrurile lui Dumnezeu în timpurile vechi-testamentale.

El se referă, aşa cum vă amintiţi, la situaţii din trecut din istoria poporului Israel, pe când călătoreau prin pustie. Atunci ei toţi au mâncat aceeaşi mâncare spirituală; ei au băut toţi aceeaşi băutură spirituală; şi el adaugă ceva în legătură cu băutul apei, unde apa a curs din stâncă în chip minunat; el spune: „Stânca era însă Hristos.” Toţi israeliţii aveau în exterior parte de avantajele stâncii lovite: Hristos. Ei au băut din paharul binecuvântării, pe care apa stâncii lovite o dădea în pustie. Dar cât de mulţi dintre ei au căzut în pustie din cauza legăturii lor cu idolii? Dumnezeu i-a lovit şi cei mai mulţi dintre ei n-au ajuns în ţara făgăduită. Şi lucrurile acestea, spune apostolul, „li s-au întâmplat spre atenţionarea noastră”. Sunt atenţionări serioase referitoare la legăturile care murdăresc.

Amintirea de Domnul Isus Hristos este o preocupare foarte sfântă. Venim în contact strâns cu Hristos, şi într-un mod deosebit de solemn în legătură cu sângele Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Şi de aceea această slujbă este aşa de sfântă. Noi atingem ceva care este sfânt, şi de aceea, pentru că atingem ceva, care este sfânt în amintirea de Domnul Isus Hristos, ce fel de oameni ar trebui să fim! Ce evlavie ar trebui să fie în noi! Ce despărţire de tot ce murdăreşte şi stă împotriva Hristosului lui Dumnezeu!

Noi suntem înclinaţi să privim numai faptul că suntem chemaţi să luăm paharul binecuvântării. Noi ne gândim în principal la el ca pahar al binecuvântării. Noi preamărim pe Dumnezeu pentru el. Inimile noastre se înalţă spre El în mulţumire pentru privilegiul pe care îl avem, că suntem la masă şi împreună putem avea parte de acest pahar al binecuvântării. Dar să mergem un pas mai departe. Să nu uităm că sfinţenia este Casa lui Dumnezeu. Locuinţa Sa prin Duhul. Şi această întrebare referitoare la comportarea sfântă este aşa de serioasă, deoarece în această ocazie noi suntem legaţi strâns şi intim cu Domnul Isus Hristos. Aceasta este, aşa cum presupun, un motiv pentru care în pasajul acesta este amintit mai întâi paharul, o inversare a ordinii obişnuite. Putem presupune, că apostolul ar vorbi în primul rând despre pâine şi apoi despre pahar, însă în loc să respecte ordinea istorică, el vorbeşte mai întâi despre pahar şi apoi despre pâine. El vorbeşte despre sânge, înainte să vorbească despre trup. Deci sângele lui Hristos este cel care ne curăţă de toate păcatele şi le îndepărtează definitiv, el face împăcarea; el este baza părtăşiei în lumina lui Dumnezeu; şi de aceea ni se aminteşte stringent în primul rând, că dacă noi savurăm aceste privilegii deosebite şi incomparabile, împlinim o misiune foarte sfântă. Părtăşia cu sângele lui Hristos ne cere să ne păstrăm despărţiţi de tot ce nu este în concordanţă cu sfinţenia Numelui lui Isus Hristos, a Domnului nostru.

Pâinea simbolică

„Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” Aici este amintită din nou părtăşia. De data aceasta în legătură cu trupul lui Hristos. Deci trupul lui Hristos are înţeles dublu, aşa cum putem deduce din locul acesta. În primul rând pâinea simbolizează trupul lui Hristos, care a fost dat pentru noi, acel trup sfânt, cu care El a purtat păcatele noastre la lemnul blestemat. „Acesta este trupul Meu”, a spus Domnul şi S-a referit la jertfa, care El Însuşi S-a făcut, pentru ca păcatele noastre să fie anulate. Însă aici este mai mult. Conform aspectului al doilea, trupul lui Hristos înseamnă toată grupa credincioşilor, care alcătuiesc Biserica Sa sau Adunarea. „Pentru că, după cum trupul este unul singur”, spune apostolul în capitolul 12, unde vorbeşte despre trupul natural, „după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, … tot aşa şi Hristos.” Ce vrea să spună el prin aceasta? El vrea să spună că Hristos este numele acelui om nou, a omului spiritual, care constă din Capul ceresc, Hristos, şi Adunarea, mădularele Lui; ele sunt privite ca fiind una.

Deci trupul lui Hristos include pe toţi aceia care sunt ai Săi, toţi, care sunt legaţi cu El ca şi Cap. Drept urmare apostolul spune în locul acesta: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (chiar dacă suntem mulţi). El nu se referă aici la trupul lui Hristos ca jertfă, care a fost dat pentru noi, ci acel trup, care este constituit prin Duhul Sfânt din aceia care aparţin Domnului Isus Hristos. Aceştia sunt trupul lui Hristos. Şi de aceea avem această realitate remarcabilă, că doi sau trei, care sunt adunaţi în Numele Domnului Isus Hristos spre amintirea Domnului în moartea Sa, văd înaintea lor în pâine un simbol al acelui trup desăvârşit, care este Adunarea lui Dumnezeu, pentru care Hristos S-a dat la moarte. Probabil sunt numai două sau trei mădulare laolaltă, însă acolo înaintea Domnului ele sunt îndreptăţite să vadă într-o pâine acel un singur trup, care este unit cu El prin Duhul Sfânt; noi nu ar trebui să uităm această latură a adevărului. Extinderea uriaşă a Adunării lui Dumnezeu pe parcursul secolelor, în ceea ce priveşte timpul, este prezentată aici la Masa Domnului în unitatea ei de fiecare dată când noi ne strângem pentru frângerea pâinii.

Domnul doreşte ca noi să nu uităm că El a murit pentru întreaga Adunare, care este o singură Adunare, indiferent cât de slabi şi de puţini am fi noi, indiferent cât de fărâmiţaţi ar fi sfinţii lui Dumnezeu şi indiferent cât de pierdută este starea Bisericii în general. Gândul pe care El îl avea înaintea Lui era acela, ca ei să fie una, oricât de mulţi şi de diferiţi ar fi ei, şi El vrea ca ei să fie acum una. Ei sunt de aceea una, pentru că sunt una prin Duhul Sfânt, şi ei vor fi una în glorie din veşnicie în veşnicie.

Înainte ca pâinea să fie mâncată, ea este desigur frântă. Ea este dată tuturor, pentru ca toţi să aibă parte din ea. Însă gândul unităţii este dominant în acest capitol. Dumnezeu ne cere, prieteni dragi, să păstrăm această legătură intimă în acest timp al fărâmiţării. Noi nu ar trebui să renunţăm niciodată la această mărturie. Dacă privim în jurul nostru şi vedem pretutindeni în creştinătate partide care se ceartă, Domnul ne aminteşte că ai Lui sunt încă una, un trup. Noi aparţinem acelui trup, pentru care El Însuşi S-a dat la moarte: „Porţile locuinţei morţilor nu îi va birui.” El a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi El va face aceasta. Şi pentru că El a spus-o, noi credem aceasta şi ne bucurăm. Motivul certitudinii noastre este în faptul că El a murit şi a biruit moartea prin autoritatea Sa desăvârşită şi că El este acum înălţat în cer.

Vedem astfel, că în acest capitol 10 este exprimată în mod deosebit întrebarea referitoare la părtăşie; noi toţi avem parte din acea o singură pâine. Şi pe baza acestui adevăr noi avem o mare responsabilitate, chiar dacă momentan nu putem să vă prezentăm mai multe detalii despre aceste lucruri.

Doresc acum să spun ceva pe scurt despre capitolul următor cu referire deosebită la această lucrare de aducere aminte a Adunării.

Domn şi Hristos

1 Corinteni 11.20-26: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

Aşa cum bine ştim, 1 Corinteni 11 prezintă un alt aspect al frângerii pâinii. Întrebarea, care stă aici înaintea apostolului, este comportarea corectă a fiecăruia care este prezent pentru a lua parte la Masa Domnului. Ei sunt prezenţi, şi fiecare are responsabilitatea personală. Nu este vorba de faptul că ei sunt una şi toţi sunt contopiţi într-o unitate spirituală, ci aici este privită comportarea fiecăruia. Este aşa, că o persoană sau alta este judecată de Domnul şi disciplinată. Aici este introdusă responsabilitatea, şi acesta este motivul pentru care Numele Domnului în capitolul 11 este altfel decât în capitolul 10. În capitolul 10 este, aşa cum am văzut, Hristosul. „Sângele lui Hristos … trupul lui Hristos”. Acesta este numele oficial al Domnului ca Acela căruia Îi aparţine Adunarea în unitatea ei: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.” Însă poziţia Lui de Domn este introdusă când este vorba în mod deosebit de adevărul referitor la responsabilitatea noastră faţă de El, Cel care este Domnul nostru (vezi Luca 6.46).

Apostolul arată clar că este posibil pentru persoane să vină împreună şi să ia parte la Masa Domnului şi cu toate acestea nicidecum să nu savureze Masa Domnului. Corintenii au venit laolaltă, şi rezultatul era că ei au mâncat propria lor masă. Ei au adus mâncărurile lor şi propriul lor eu rău cu ei. „Eul propriu” avea prioritate în inimile lor, tot timpul cât erau împreună. Şi cu toate că cu gura făceau mişcările obişnuite, inimile lor erau mult departe de Domnul.

Seriozitatea strângerii laolaltă

Domnul priveşte întristat spre această adunare; şi în autoritatea şi puterea Lui judecă pe aceia care sunt adunaţi să-şi amintească de moartea Lui dar care au uitat prezenţa Sa vie. El umblă încă ca Domn în mijlocul Adunării, şi noi ar trebui să ne amintim de aceasta, atunci când venim laolaltă. Căci dacă ţinem seama de aceasta, mai poate fi o sarcină mai serioasă pentru noi pe pământul acesta? Există ceva mai serios decât să fi laolaltă, ca să-ţi aminteşti de Domnul Isus Hristos, când a murit? Probabil am văzut pe cei dragi ai noştri plecând de la noi. Vai, nu este adevărat, ce chestiune serioasă este aceasta, când aceia, pe care îi iubim cel mai mult, ne părăsesc, şi noi nu mai vedem faţa lor? Dar în cele din urmă, ce este viaţa celor dragi ai noştri în comparaţie cu moartea Domnului Isus Hristos? Că Domnul vieţii, Cel care avea toată autoritatea asupra morţii, a trebuit să Se cufunde în moarte – şi ce fel de moarte, moarte pe cruce!

Când venim laolaltă pentru frângerea pâinii şi prin credinţă privim mereu spre Golgota şi ne amintim de staţiunile de ocară şi suferinţă, ele ne devin foarte cunoscute, însă de fiecare dată, când ele stau în felul acesta înaintea inimilor noastre, sunt mai noi şi mai depline. Cu siguranţă este aşa. Ştim că aceasta este preocuparea cea mai serioasă a sfinţilor lui Dumnezeu în lumea aceasta. Şi de aceea este permanent necesară băgarea de seamă, când te apropii ca să ai parte de amintirea de Domnul nostru Isus Hristos. Apostolul presupune că sfinţii din Corint au înţeles că Domnul este prezent acolo la Masa Sa. Ca să zicem aşa, El trebuie să supravegheze ce se petrece la aducerea aminte de moartea Sa.

Apostolul le-a dat ceea ce el însuşi a primit de la Domnul. Dacă medităm la realitatea acestei descoperiri deosebite, seriozitatea întregii chestiuni devine şi mai clară. Apostolul le putea spune că Domnul în glorie a vorbit cu el direct şi special despre masa Sa. Pavel, cel mai mare dintre apostoli, nu era împreună cu cei unsprezece în încăpere înainte de răstignire; dar Domnul i-a vorbit din cer direct, pentru ca el să audă direct de pe buzele Lui aflat în glorie, că această masă trebuie sărbătorită de aceia care Îl iubeau. Pavel vorbeşte despre faptul că masa a fost instituită în noaptea în care El a fost vândut. „Am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: «Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea». Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: «Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea».”

„Trupul Meu”, „sângele Meu”, „amintirea Mea”? Înapoia (nu în) pâinii şi a vinului stătea realitatea prezenţei Sale personale. Masa era o amintire de El în moartea Lui, dar era o amintire de El, Cel viu. Ea îndrepta inimile lor spre Golgota, dar El era prezent; acesta era punctul important. Ei aveau case, ca să mănânce şi să bea în ele, dacă era vorba să potolească foamea şi setea; atunci ei trebuiau să ia hrana necesară în casele lor. Însă la Cină Domnul era prezent, în timp ce moartea Lui şi felul morţii Lui mişcau inima lor.

Şi dacă aceasta le-a devenit clar prin Duhul Sfânt, că El era prezent, atunci ei ar lua oarecum automat atitudinea de adorare, dacă se gândeau că El, Cel care stătea înaintea inimilor lor, a fost răstignit cu adevărat. Când Toma a văzut mâinile şi coasta Lui, a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi aşa va fi şi la noi, când suntem înaintea Lui şi privim mâinile şi coasta Lui, sub influenţa Duhului Sfânt inimile noastre vor izbucni ca de la sine în strigătul de adorare: Domnul nostru şi Dumnezeul nostru! O astfel de adorare nu este ceva care poate fi planificat dinainte. Nu este ceva pe care îl putem inventa în sfera particulară a locuinţelor noastre. Adorarea curge din inimile noastre fără influenţa noastră prin lucrarea Duhului Sfânt, când suntem adunaţi laolaltă. Noi trebuie numai să luăm seama ca inimile noastre, când venim, să fie într-o aşa stare, ca Duhul Sfânt să poată lucra liber în noi.

Şi ce fel de stare este aceasta? Starea corectă este când noi avem pe Domnul Însuşi înaintea inimilor noastre. Eu am venit să mă gândesc la El. Nu, haideţi să formulăm altfel aceasta. Eu spun înainte: eu vin la ora 11 să-mi amintesc de El. Şi desigur gândul acesta mă va mustra. Dacă în inima mea şi pe conştiinţa mea este ceva care nu se cuvine, chiar şi numai gândul, certitudinea şi încrederea că eu sunt pe punctul de a păşi în prezenţa Domnului Isus Hristos, mă va călăuzi înainte de a ajunge acolo, să mărturisesc păcatele mele. Şi cu credincioşie El va ierta păcatele mele şi mă va curăţa de orice fărădelege, aşa că eu mă pot apropia ca o persoană curată, ca vas curat, curăţit cu apă, prin Cuvânt, pregătit să fie folosit de Duhul Sfânt. Atunci Duhul Sfânt va aduce înaintea sufletului meu gânduri noi referitoare la Domnul nostru, aspecte noi despre Persoana şi lucrarea Lui, amintiri noi şi bucurii noi; şi inima va tresălta cu bucurie în laudă şi adorare. Să nu luăm totul ca de la sine, ca şi cum nu ar fi necesară o verificare serioasă a inimii, atunci când venim împreună să sărbătorim moartea Domnului.

Comportare nedemnă

1 Corinteni 11.27-34: Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.

Acest pasaj din 1 Corinteni 11 este citit deseori numai parţial. Citim versetele care se referă direct la masa Domnului (1 Corinteni 11.20-26), dar când ajungem la versetele 1 Corinteni 11.27-34, care vorbesc de mâncatul nedemn al pâinii şi băutul nedemn din pahar, ne dăm înapoi din cauza seriozităţii acestor cuvinte: „oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.” În privinţa aceasta unii spun imediat: eu nu pot veni; căci sunt sigur că nu sunt vrednic să vin. – Dar dacă cercetăm pasajul din Scriptură găsim că nu este vorba de vrednicia mea pentru a veni. Este vorba de nevrednicie în legătură cu comportarea mea, atunci când sunt acolo. „Deci cine mănâncă şi bea în chip nevrednic”; este clar că este vorba de felul în care are loc sărbătoarea. Ea nu trebuie să fie ţinută în chip nevrednic.

Păcatul din Corint era acela, că eul a fost permis la Masa Domnului. Unul era beat, altul mânca mâncarea lui înaintea altora; fiecare căuta locul întâi şi cel mai de sus. Şi eului i se poate ceda în multe feluri. Se poate ajunge la ceartă, cine să propună primul o cântare sau cine să citească un pasaj din Scriptură. Eul poate ieşi în evidenţă sub tot felul de forme. Când o persoană citeşte un pasaj din Scriptură, pot eu spune: nu îl voi însoţi. Când cineva rosteşte o rugăciune de cerere sau de mulţumire, pot eu spune pentru mine însumi; nu voi spune amin? Şi cine vorbeşte aşa? Eu însumi. Acel eu rău, pentru care Hristos a murit. El îşi înalţă capul lui ruşinos în acel loc foarte sfânt şi în această prezenţă sfântă. Atunci mănânc şi beau în chip nevrednic. Atunci sunt în pericol să fiu vinovat de trupul şi sângele Domnului. Uit însemnătatea mare a acestor imagini; uit prezenţa sfântă a Domnului meu; ignorez călăuzirea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt. Şi ce este o astfel de comportare, decât blasfemie în casa lui Dumnezeu? La ce altceva mă pot aştepta decât la disciplinare, la exercitarea disciplinării severe din partea Domnului, de care suntem atenţionaţi aici?

O, prieteni dragi, cuvintele serioase nu stau neintenţionat în strânsă legătură cu Masa Domnului. Nu ni se cuvine să presupunem că ele se referă numai la persoanele care au trăit cu mult timp în urmă, şi nu la noi înşine. Nu, ele se referă la fiecare din noi. Fiecare din noi – îmi pare rău, dacă trebuie să spun aceasta – este în pericol ca la Masa Domnului să mănânce şi să bea în chip nevrednic, deci s-o ia în chip nevrednic. Dacă gândeşti, că nu eşti în pericol, eu nu pot fi de acord cu tine. Chiar dacă pot vorbi numai despre mine însumi, totuşi toate mădularele trupului lui Hristos descind din aceeaşi rasă decăzută; ei toţi au în ei înşişi aceeaşi natură decăzută. Hristos a condamnat la cruce prin jertfa Sa pe acel eu vechi, acea natură rea, şi, dragi prieteni, dacă noi nu menţinem natura veche la locul unde El a pus-o, şi anume sub picioarele Sale, atunci ea va apare chiar şi la această ocazie absolut de sfântă a amintirii de Domnul în moartea Sa.

Să avem grijă, ca să ne condamnăm singuri, pentru că Domnul este sfânt. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” Fără aceasta nu putem obţine starea de sfinţenie practică, care este necesară pentru prezenţa Sa. Fără aceasta nu putem „vedea pe Domnul” (Evrei 12.14). Aici este o sfinţenie practică, la care Domnul ne îndeamnă cu insistenţă, şi noi suntem în pericol să uităm responsabilitatea noastră în această privinţă. Pericolul cel mai mare pentru aceasta constă în motivul simplu, că, atunci când noi venim din când în când laolaltă, nu există nici o organizare oficială, nici o ceremonie exterioară, nici un cadru fix sau o derulare fixă stabilite dinainte, ca să călăuzească gândurile noastre şi care să împiedice acea pătrundere iresponsabilă a acelora care nu sunt îndreptăţiţi să vorbească.

De aceea există pericolul permanent, ca să cădem într-o formă oarecare de comportare necuvenită, chiar şi numai în gândire şi nu în faptă, şi astfel pierdem dulceaţa amintirii conform Scripturii de Domnul Isus în moartea Sa. Şi, dragi prieteni, este foarte sigur că acolo învăţăm mai mult despre dragostea Domnului nostru Isus Hristos decât oriunde în altă parte, pentru că în suferinţele Lui în acel întuneric, prin care El a trebuit să treacă în tot acel timp îngrozitor la cruce, vedem cu ajutorul călăuzirii Duhului Sfânt strălucind dragostea şi gloria lui Dumnezeu, chiar şi în acele ceasuri întunecate. Ne gândim la El în moartea Lui, şi inimile noastre se înalţă în adorare şi mulţumire către Dumnezeu Tatăl, care L-a trimis, şi spre Dumnezeu Fiul, care S-a dat pe sine Însuşi, pentru ca ascultător să intre chiar în moarte, da, în moarte pe cruce.

Versete călăuzitoare: Matei 16.13-20; Faptele apostolilor 2.37-41,47

Matei 16.13-20: 13. Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ 14. Şi ei au spus: „Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi“. 15. El·le-a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?“ 16. Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“. 17. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. 18. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge. 19. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“. 20. Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

Introducere

În capitolul acesta, Matei 16, este amintită pentru prima dată Adunarea lui Hristos; ea este introdusă foarte precis şi clar ca ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu. Natura ei deosebită se bazează pe faptul că Domnul Isus Hristos a fost lepădat de poporul Său pământesc, la care venise. El Însuşi S-a făcut cunoscut iudeilor ca Acela care a fost făgăduit din cele mai străvechi timpuri. Prin multe minuni şi semne El a dovedit că El era trimisul DOMNULUI, dar inima poporului pământesc al lui Dumnezeu nu s-a interesat de Mântuitorul lor; El nu era unul care să le placă lor. De asemenea ei nici nu s-au gândit, că El le va plăcea cândva, şi drept urmare L-au lepădat. De aceea părea aşa, că planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii acesteia au suferit o înfrângere din partea acelora despre care noi am putea presupune că ei ar fi ultimii care ar împiedica lucrările lui Dumnezeu spre binecuvântarea lor. Dacă a existat vreodată o naţiune care a avut parte de dovezile de favoare ale lui Dumnezeu, atunci aceasta era poporul Israel; şi cu toate acestea ei erau aceia care au fost împotriva lui Mesia şi L-au lepădat.

În punctul acesta al Evangheliei avem prima aluzie a faptului că Dumnezeu nu va lăsa ca planurile Sale să fie zădărnicite şi că Omul blând şi smerit din Nazaret avea încă ceva în inima Lui, pe care vrea să-l facă cu mâinile Sale. Dacă adunarea naţională a lui Iehova Îl va respinge, cu toate acestea El va avea totuşi Adunarea Sa; şi Adunarea, pe care El o va zidi, va fi de nebiruit şi de neînvins. Puterile vrăjmaşe din partea oamenilor şi ale lumii nevăzute nu vor putea obţine nimic împotriva Adunării.

Însă este de cea mai mare însemnătate, că explicaţia Domnului Isus cu privire la întemeierea Adunării Sale a fost dată în momentul slujirii pământeşti a Domnului nostru, când Lui, şi de asemenea Tatălui Său din cer, Îi era clar că Israel nu-L va vrea să-L aibă; şi de aceea El spune lui Petru: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea.”

În afară de aceasta, această vestire era legată cu mărturisirea despre gloria Domnului Isus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui viu. Ar fi foarte instructiv, să se parcurgă întreaga evanghelie după Matei de la început şi până la locul acesta, ca să se vadă cum vrăjmăşia inimii poporului lui Dumnezeu faţă de Domnul Isus a crescut, ca să zicem aşa, de la o zi la alta. Slujirea Lui blândă nu a produs în inimile lor nici o cedare. Nu a fost nici o înmuiere, inimile lor au devenit mai tari. Însă în capitolul acesta este prezentat destul, ca să ne arate ce avea loc realmente în inimile acestor persoane.

Cererea de semne

Capitolul începe cu faptul, că fariseii şi saducheii au venit la Domnul şi nu era pentru prima dată când au cerut de la El un semn din cer. Dacă ne gândim un moment la aceasta, se poate vedea la ce dimensiune de necredinţă se ajunsese; căci nu era Domnul Isus Hristos semnul dat de Dumnezeu Însuşi, că făgăduinţele Lui date în Vechiul Testament s-au împlinit? Când naşterea Lui a fost vestită pe meleagurile Betleemului, care a fost mesajul ceresc adresat păstorilor? Ei trebuiau să meargă la staul, şi îngerul a spus: „Şi acesta vă este semnul” – semnul lui Mesia conform profeţiei lui Isaia făcută lui Ahaz (Isaia 7.14): „Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece.” Dincolo de preaslăvitul Copil sfânt, conceput de Duhul Sfânt şi născut de o fecioară, era Fiul lui Dumnezeu din cer, şi timpul pentru binecuvântarea făgăduită venise.

Acesta era Salvatorul, şi omul, care avea credinţă în inima lui, vedea Copilul înfăşat în scutece şi prin credinţa lui privea pe Mântuitorul. Simion a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta.” El a văzut partea lui Dumnezeu acolo. Au trecut ani. Domnul Isus a crescut şi a devenit bărbat. El S-a coborât la Nazaret, ca să facă lucrarea Sa. Tatăl a spus din cer la malurile Iordanului: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.”

Domnul Isus a arătat prin smerenia Lui minunată şi prin minuni puterea Sa, că El era Robul lui Dumnezeu, care trebuia să-i binecuvânteze, prin aceea că El îi elibera de păcatele lor (Faptele apostolilor 3.36). El Însuşi era „semnul” profeţit de Isaia. Acum conducătorii poporului vin la El şi spun: Dă-ne un semn din cer! Ce însemna această cerere? Că până în momentul acesta ei nu au crezut tot ce a arătat Domnul cine era El. Ei cereau încă un semn din cer; şi Domnul le-a spus că nu li se va da nici un alt semn, decât semnul profetului Iona. Aşa cum Iona a dispărut din Israel şi a mers la păgâni, la fel Domnul Isus Hristos va dispărea din raza de vedere a poporului Său pământesc natural. El va merge în cer; El va predica Evanghelia şi păgânilor, şi începând din momentul acesta iudeii nu-L vor mai vedea, până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.”

În capitol se arată că Domnul Isus a fost lepădat în inimile fariseilor şi saducheilor. Acolo lucra aluatul distrugător al necredinţei. Învăţătura lor a fost stricată prin aceea că ei au respins pe Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Ceea ce ei învăţau poporul era pentru otrăvirea sufletelor şi pentru distrugere. De ce? Pentru că ei n-au crezut în Mesia. Ei au refuzat să primească pe Domnul Isus Hristos, care venise la ei, pentru ca ei să poată primi viaţa.

Deci, prieteni, niciodată să nu uităm, că piatra de încercare cea mai mare a slujirii adevărului este Persoana Domnului Isus Hristos. Un om, care nu crede în gloria şi harul Domnului nostru Isus Hristos, poate rosti cuvinte gândite a face bine sufletului vostru şi să vă zidească spiritual, dar dacă ele conţin ceva care degradează Numele Lui sfânt, oricât de profundă ar fi învăţătura lui, oricât de curgătoare, de puternică şi pătimaşă ar fi vorbirea lui, oricât de iscusite şi de atrăgătoare ar fi părerile lui, ele nu vor fi nimic altceva decât aluat pentru sufletele voastre – un aluat care aduce sufletele voastre în legătură cu natura stricată a răului. „feriţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor.” Ei L-au urât şi L-au dispreţuit şi au luat hotărârea că El trebuie să moară; ei nu voiau ca El să domnească peste ei.

Gândurile poporului

Dar acolo erau şi alţii care nu voiau să-L primească ca Hristos, şi Domnul a vorbit cu ucenicii Lui şi i-a întrebat, care este părerea oamenilor despre El. Ce au spus oamenii în general despre El? Ce spuneau ei despre El pe străzi şi în pieţe? Care era părerea poporului obişnuit, a acelora care „Îl ascultau cu plăcere”? Ei spuneau ceva despre El, ceea ce nu era rău şi care de fapt nu dezonora Numele Lui, şi cu toate acestea şi ei lezau în fond gloria Sa. Unii spuneau, că El ar fi Ioan Botezătorul; alţi, că El ar fi Ilie, Ieremia sau probabil unul din profeţi; însă evident gândeau că El este un om bun, care le va vesti unele cuvinte de la Dumnezeu.

Domnul nu condamnă aici această atitudine de nepăsare, însă astfel de păreri vagi nu ar fi suficiente pentru Adunarea Lui; El nu primeşte aceste noţiuni populare. Sămânţa bună a Cuvântului despre Împărăţie a fost semănată, şi ce a răsărit din acea semănătură? Nu roada dreptăţii şi sfinţeniei, a cuvintelor sănătoase şi normale, care vorbesc bine despre Hristos. Ei spuneau deci: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul din profeţi. Rodul era un rod rău. Sămânţa bună, pe care El a semănat-o, nu a fost pretutindeni roditoare, şi anume din cauza însuşirii terenului. Acolo nu era o primire în inima poporului pentru Persoana Domnului Isus Hristos, a Hristosului, a Fiului Dumnezeului cel viu.

O, prieteni dragi, nu puteţi voi recunoaşte în această întrebare a Domnului pe acest Învăţător preamărit, care a venit de la Dumnezeu şi care priveşte în jur între oameni; şi ce caută El? El caută inimi care Îl iubesc, inimi care au cunoaşterea că El este Cel trimis de Dumnezeu. Şi va fi inima Lui satisfăcută, dacă un om spune despre El, că El este numai unul din profeţi? A parcurs El tot drumul din cer pe pământ pentru ca să primească numai atât de la oameni? Şi nu priveşte El şi astăzi în inimile noastre? Nu se pleacă inima Lui spre noi, ca să afle de la noi, ce gândim noi despre El? Nu este vorba despre ce dogme onorăm noi, nu este vorba despre ce mărturisire de credinţă rostim, ci despre ce dragoste, ce devotament al inimii Îi aducem. Domnul Isus Hristos stă astăzi aici, aşa cum a stat cu sute de ani în urmă la graniţele Cezareii din Filipi, Omul lepădat. El era Trimisul lui Dumnezeu, dar omul nu a avut nici o inimă pentru El. Şi aşa cum atunci El a căutat inimi, la fel face şi astăzi. Care este răspunsul vostru, şi care este răspunsul meu la căutarea întreprinsă de Domnul Isus Hristos?

Fiul Dumnezeului cel viu

Domnul S-a îndreptat apoi spre ucenicii Săi, apostolii Săi, spre aceia care L-au însoţit în zilele slujirii Sale, care – dar şi – au învăţat aşa de încet şi îndărătnici, că L-au lepădat. Domnul le-a pus acum lor întrebarea, pentru ca ei să poată mărturisii cu gura lor ce era în inima lor cu privire la El. „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” Era o solicitare personală. Cuvântul Domnului Isus a venit direct la inimile lor şi le-a pus direct înaintea Lui. Ce sunt Eu pentru voi? Şi Petru a răspuns. Petru era deseori cel mai repede la vorbire, însă aici el vorbeşte nu pentru că era un om impulsiv, nu pentru că el era ca şi cum purta pe limbă simţămintele sale şi astfel era gata să le exprime în cuvinte; ci el vorbeşte constrâns de o putere lăuntrică. El a primit o descoperire de la Tatăl din cer referitoare la Domnul Isus Hristos, Învăţătorul şi Stăpânul lui.

Domnul ne spune aceasta; dar oricum noi nu ar trebui să ne îndoim. Căci care inimă omenească putea să înţeleagă corect gloria Domnului Isus Hristos? Care ochi omenesc putea privi spre acel Om al durerii, care a cunoscut destul necazul, şi putea spune: Acesta este Fiul lui Dumnezeu – Fiul Dumnezeului cel viu? Nu era o descoperire făcută de carne şi de sânge. Oamenii înţelepţi, oamenii cu vază ai lumii, ei toţi nu pot să facă o astfel de mărturisire. Înţelepciunea lumii era dată la o parte, atunci când ei au văzut pe Isus Hristos. Ei nu puteau vedea gloria Fiului lui Dumnezeu în acel Om smerit. Şi eu vă chem astăzi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Numele Domnului Isus Hristos a fost predicat multe secole în lumea aceasta, şi oamenii au arătat o oarecare legătură exterioară cu Numele acesta, dar unde sunt inimile, care sunt absolut credincioase lui Hristos în Persoana şi în gloria Sa? Cine sunt aceia care cred din adâncul inimii lor, că Isus Hristos Fiul Dumnezeului cel viu? Această mărturisire nu era o deducţie logică, nu era ceva care să fi rezultat din duhul sau din simţămintele lui Petru, ci era o exprimare absolut adevărată corespunzătoare situaţiei, deoarece Tatăl din cer a făcut-o cunoscut apostolului.

Nu ştim, dar nicidecum nu este probabil ca Petru să fi fost la Iordan, când glasul Tatălui a venit din cer şi a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.” Acesta era un glas rânduit special pentru Ioan, deoarece Ioan însuşi a spus: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Cel pe care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1.33,34).

Însă explicaţia lui Petru era o descoperire deosebită şi precisă a Domnului Isus Hristos în gloria Sa, nu numai ca Trimisul, Hristosul, Unsul, ci ca Fiul Dumnezeului cel viu. În ziua lepădării este necesar să fie martori pentru gloria deosebit de mare a Domnului Isus Hristos. Şi Dumnezeu îi găseşte întotdeauna. El a găsit aici pe unul; El a găsit pe Petru şi i-a descoperit adevărul referitor la Fiul Său. Ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi, a fost descoperit pruncilor de către Tatăl (Matei 11.25).

Şi nu este şi astăzi la fel? Duhul lui antihrist este chiar şi astăzi activ; este în genere uzual pentru oameni în creştinătate să tăgăduiască că Isus este Unsul lui Dumnezeu, dar oamenii tăgăduiesc şi pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul rătăcirii, duhul lui antihrist lucrează acum între oameni (1 Ioan 2.18-22). Mai târziu, când Adunarea va fi răpită, acel locaş al Duhului Sfânt şi acel bastion împotriva duhului rătăcirii murdare şi otrăvitoare, când sarea pământului va fi luată, atunci răul mare al învăţăturii anticreştine se vă răspândi nestingherit peste inimile oamenilor, şi cât de îngrozitoare şi de înfiorătoare va fi starea lumii! Cât de repede se va răspândi stricăciunea, când sarea nu va mai fi! Să ne păzim de ceea ce ar putea să degradeze în inimile sau în relaţiile noastre Persoana Domnului Isus.

Domnul este demn de mărturisirea dată de Petru, acel om model al bisericii: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu …” Şi permiteţi-mi să spun: această mărturisire tipică nu este ceva la care suntem chemaţi noi s-o spunem unii altora. Aş putea să vă spun aceasta – şi aş putea fi un înşelător, aş putea să vă spun: eu cred în Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, şi în duhul şi mintea mea înşelătoare aş putea avea păstrat un gând, o prejudecată, o reţinere faţă de gloria deplină a Domnului Isus Hristos, pe care voi nu o puteţi remarca. Noi vom fi judecaţi corect cu privire la ceea ce spunem unii altora, căci suntem sfătuiţi să ne judecăm unul pe altul în vorbe şi fapte. Dar constatarea lui Petru era adresată Domnului Isus Hristos. Şi El aşteaptă acum o confirmare asemănătoare şi din partea voastră. El aşteaptă ca tu din proprie iniţiativă, când Îl priveşti în faţă, să spui în prezenţa Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.

Este o chestiune sărăcăcioasă să ai o credinţă în memorie şi să faci mărturisirea credinţei noastre o simplă citare din memorie de cuvinte bune şi frumoase, oricât de corecte şi potrivite ar fi formulările. Nu, când vii la Adunare, unde Hristos este totul în toţi, tu ai a face cu El; tu ai a face cu El, Cel care este adevărul, şi El cere adevărul de la tine. El doreşte adevărul în inimă. De aceea să ne verificăm singuri, dacă putem să-I spunem: O, Doamne, ştiu foarte puţin, dar cred adânc în inima mea, că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Acesta este drumul să fi numit fericit în ochii Domnului. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona.” Ah, cât de bune şi de plăcute erau cuvintele apostolului pentru Domnul nostru, în timp ce oamenii spuneau: Dă-ne un semn din cer! Arată-ne ceva, pe care ne putem sprijini, ceva cu adevărat din cer.

Acea generaţie rea şi adulteră a luat hotărârea să-L înlăture şi intenţia ei ucigaşe era evidentă înaintea ochilor Domnului Isus. În timp ce aceia, care au fost manevraţi prin conducători, gândeau că El ar fi un oarecare Om bun, un Om, aşa cum cu mult timp în urmă a existat în istoria iudaică, în realitate este numai un singur Om bun, şi El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi Petru a spus: Isus din Nazaret, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. În felul acesta Domnul Isus a primit un nou impuls în slujba Sa. El nu a lucrat complet în zadar. El nu Şi-a irosit complet în zadar puterea. Aici era un rod plăcut Lui. Acest om a făcut această mărturisire nobilă şi adevărată înaintea urechilor celorlalţi şi înaintea urechilor Domnului Însuşi: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri.” Nu este minunat să vezi purtarea de grijă a Tatălui, dacă eu am voie să îndrăznesc să folosesc cuvântul spre gloria Domnului Isus Hristos. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat totul în mâinile Lui”, El cunoştea valoarea Fiului Său preamărit, şi El a văzut oameni în lumea aceasta care se îndepărtau de El; şi de aceea El a deschis ochii acestui om, inima şi buzele lui, ca să vorbească cu credinţă şi să spună adevărul referitor la Trimisul Său. Şi în felul acesta Simon în mărturisirea lui despre Hristos era un om fericit, binecuvântat de Dumnezeu Tatăl.

Construcţia nouă

Dar Domnul Însuşi are să spună ceva: „Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.”

Ce era stânca, pe care El va construi Adunarea Sa? „Tu eşti Petru”, a spus El. Deseori s-a dat explicaţia, că Petru era numai o piatră în construcţie, aşa cum spune numele lui, şi el nu putea fi fundamentul din piatră de stâncă tare, pe care ar urma să se zidească Adunarea. Stânca era adevărul mărturisirii, că Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. Domnul îi dă lui Simon numele nou, acel nume spiritual, pe care El i l-a dat la prima întâlnire a Lui cu el. Numele lui nou era Petru. Era numele pe care el îl purta în legătură cu Domnul Isus Hristos. Când un om învaţă adevărul despre Domnul Isus Hristos, el intră într-o lume nouă şi devine o persoană nouă, şi Domnul a dat numele nou Bar Iona, ca să caracterizeze locul nou pe care el l-a luat ca mărturisitor al Său, Petru sau Chifa era de la început numele lui nou (Ioan 1.42); acum El a vorbit conform naturii acelui nume.

Petru a exprimat ceea ce Tatăl i-a făcut cunoscut despre Fiul Său, adevărul despre Persoana Sa. Însă lumea şi naţiunea iudaică stătea alături de această descoperire, prin aceea că ei au tăgăduit această descoperire. Ei erau împotriva Domnului Isus Hristos. Ei nu voiau să-L aibă. El era Piatra pe care au lepădat-o constructorii. Însă Tatăl a descoperit lui Petru o cu totul altă bază, care era de natura unei stânci tari, ceva care nu putea fi distrus prin şuvoaie, vijelii, furtuni şi planuri omeneşti rele. Aceasta va rămâne tare şi credincioasă în veac. Pentru ce aceasta? Tot ce era legat cu vechea construcţie, cu naţiunea iudaică şi cu făgăduinţele pământeşti, s-a bazat până atunci, pe cât era vizibil în exterior, pe om – pe credinţa omenească şi pe tăria omenească şi pe fiabilitatea omenească; şi până acum totul a eşuat.

Caută ceva în Vechiul Testament care nu a fost marcat de eşec. De la cartea Geneza şi până la Maleahi întreaga mărturie a lui Israel este un eşec total. Tot ce a fost pus la probă s-a prăbuşit; şi naţiunea iudaică, care era chemată la o poziţie unică a ei, cu scopul deosebit de a împlini cel mai mare drept al Numelui sfânt al lui Dumnezeu de a fi singura Persoană venerată, a căzut în cea mai mare idolatrie şi a nesocotit poziţia privilegiată, pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Baza nouă

Însă Domnul Isus Hristos spune aici lui Petru: este o nouă bază, o stâncă tare; şi această stâncă este descoperirea dată de Tatăl, că El a trimis pe Unul, pe care El Se poate baza; şi acel Unul este Domnul Isus Hristos Însuşi, Fiul Dumnezeului cel viu. Toţi ucenicii de la lacul Ghenezaret au mărturisit într-un capitol anterior că El este Fiul lui Dumnezeu, şi la fel a făcut Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr. Aceştia L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum va face mai târziu rămăşiţa iudaică, după ce ea a fost învăţată în Vechiul Testament să mărturisească aceasta (Psalmul 2.7); însă aici era ceva deosebit – Fiul Dumnezeului cel viu. El avea o astfel de viaţă, că nici o putere, nici o autoritate vie nu putea s-o stingă. Porţile Hadesului nu vor putea birui acest fundament, deoarece fundamentul este Fiul Dumnezeului cel viu.

Gândesc, că probabil vestesc lucruri care sunt foarte cunoscute celor mai mulţi aflaţi aici, dar chiar dacă ele ar trebui să fie cunoscute chiar tuturor, am înţeles noi toţi însemnătatea deplină a acestui adevăr, da, l-am înţeles cu adevărat? Învăţăm din versetul acesta, că Adunarea lui Dumnezeu, care oferă o imagine aşa de încurcată, când privim la mărturia ei exterioară în lume, stă pe acest fundament tare, pe Hristos Însuşi, pe Fiul Dumnezeului cel viu. Aici putem găsi satisfacere desăvârşită. Sunt mulţi oameni care se tem că această corabie a lui Dumnezeu ar putea eşua, şi ei îşi pun mâinile s-o sprijine. Însă Adunarea lui Dumnezeu este sigură şi nevătămată dintr-un motiv simplu şi suficient, deoarece ea depinde de Domnul Isus Hristos în gloria Lui personală, şi nimic nu poate triumfa peste ea. Astfel misiunea ta şi a mea, care suntem legaţi cu această Adunare, este să-L mărturisim cu inimile noastre şi cu buzele noastre şi să lăsăm adevărul să marcheze acţiunile noastre şi legăturile noastre, că noi Îl cunoaştem pe Hristos şi credem în El, în Fiul Dumnezeului cel viu.

„Pe această stâncă”, spune Domnul, „voi zidi [textual: vreau să zidesc – n.tr.] Adunarea Mea”. El voia să facă aceasta; atunci era încă o chestiune de viitor. Însă mai înainte El înştiinţează, şi El face această înştiinţare în legătură cu istoria Evangheliei, la care trebuie să luăm bine seama. Este un indiciu că evenimentele în slujirea Lui au ajuns la un punct decisiv; şi urmare acestui fapt Domnul spune „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea” ucenicului Lui credincios, unuia care era gata să presimtă pericolul, oricând era, şi să scoată sabia, dacă ceva era împotriva Stăpânului lui. Pe mărturisirea din gura lui Petru a fost rostit clar adevărul despre înfiinţarea Adunării şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

Această însuşire a Adunării, comparată cu Împărăţia pământească a lui Dumnezeu, este ceva cu totul nou. Unde este David, omul după inima lui Dumnezeu, în gloria sa? Mormântul lui este astăzi printre noi; şi porţile Hadesului l-au biruit pe împărat. Solomon în toată gloria şi înţelepciunea sa – unde este el? Şi mormântul lui este printre noi, porţile Hadesului l-au biruit. Toţi cei mari ai Vechiului Testament au trecut. Împărăţia lui Israel, după cum părea, a dispărut cu gloria ei; porţile Locuinţei morţilor au triumfat chiar şi asupra credincioşilor din timpurile vechi-testamentale.

Dar în ceea ce priveşte Adunarea, aşa a spus Domnul, nu va fi aşa! Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu, care va fi lămurit mai târziu. Din cauza gloriei deosebite şi a binecuvântării care sunt asupra Adunării lui Hristos, din cauza fundamentului ei aşezat pe moartea şi învierea Sa. Acest privilegiu nu depinde de lungimea vieţii noastre în lumea aceasta. Nu depinde de viaţa noastră, nici măcar de o mie de ani sau mai mult. „Porţile Locuinţei morţilor” nu pot face nimic, ca să zădărnicească binecuvântarea deosebită a Adunării lui Hristos, deoarece speranţele Adunării sunt cereşti, şi savurarea minunată a acelor planuri legate cu Adunarea este în cer, ceea ce este cu totul în afara domeniului morţii şi a Locuinţei morţilor.

Adunarea lui Hristos

Astfel caracterul ceresc al Adunării lui Hristos este prezent în germene în această frază. Domnul era pe cale să zidească Adunarea Sa, Adunarea Sa proprie. Până aici a vorbit în vorbire alegorică (Matei 8) despre ceea ce este al Lui,despre ceea ce Îi aparţine. Perla trebuie să fie perla Lui; El vrea să vândă totul, ca să posede comoara din ogor; mireasa, o imagine de mai târziu a Adunării, trebuia să fie mireasa Lui. Aici El spune: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi în faptul că Hristos posedă personal Adunarea avem o însuşire a Adunării deosebit de frumoasă şi mişcătoare pentru inimile noastre. Adunarea lui Hristos este ţelul şi punctul, dacă am voie să mă exprim aşa, descoperirii sentimentelor lui Hristos, al exercitării dragostei Sale, al dragostei Lui arzătoare pentru Adunare. „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.”

În ceasul lepădării Sale Domnul Se îndreaptă, ca să zicem aşa, spre ceea ce ar trebui să fie al Lui. Numai pentru El. Comoara Lui proprie. „Vreau să zidesc Adunarea Mea.” Israel poate să Îi fie luat. Moştenirea pământească poate să nu vină, dar „Eu iubesc Adunarea Mea, şi primul lucru, pe care vreau să-l fac, primul ţel, pe care vreau să-l iau în gloria Mea, când va veni timpul, va fi o Adunare, Adunarea pe care Eu vreau s-o zidesc.” Zidirea a început curând. Zidirea continuă. Zidirea se va încheia în curând; şi atunci Adunarea va sta înaintea Domnului în frumuseţea ei, o frumuseţe pe care lumea nu o visează, o frumuseţe pe care lumea nu o poate vedea, şi o frumuseţe pe care numai Hristos o poate cunoaşte. Mirele este cel care cunoaşte frumuseţea miresei. Este Hristos, Cel care va cunoaşte şi va savura frumuseţea Adunării, şi aşa va face oricine din jurul Lui în ziua gloriei.

„Vreau să zidesc Adunarea Mea. Vreau să zidesc pe această temelie pe aceia care Mă mărturisesc; pe aceia care vor spune: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, când lumea este împotriva Mea, când lumea religioasă şi biserica cu numele sunt împotriva Mea; aceia, care nu se ruşinează să Mă mărturisească înaintea oamenilor – ei vor constitui Adunarea Mea, care va fi pentru Mine şi la Mine, în ziua gloriei Mele.” Domnul a mai spus, în mod deosebit lui Petru cu privire la Împărăţia cerurilor: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor” etc. Promisiunea însemna că lui i-a fost încredinţată administrarea în lucrurile pământeşti. Domnul revine la expresia „Împărăţia cerurilor”, şi Petru trebuia să lege şi să dezlege în lucrurile pământeşti. Găsim în cartea Faptele apostolilor că el personal a făcut aşa în Ierusalim şi Cezareea.

Zidirea la Rusalii

Faptele apostolilor 2.37-42,47: Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. … lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Să aruncăm o privire scurtă asupra versetelor citite din cartea Faptele apostolilor. Vedem acolo că Domnul Se înălţase la cer şi că după aceea El a trimis aici jos pe Duhul Sfânt. În Ierusalim era cunoscut prin lucrurile pe care oamenii le-au văzut şi auzit, că această cercetare spirituală din partea lui Dumnezeu a avut loc. Duhul Sfânt Însuşi venise şi oamenii vorbeau prin puterea Lui, şi oamenii ştiau că era puterea Duhului Sfânt, nu din cauza vâjâitului unui vânt puternic care trecea, pe care ei l-au auzit, nu pentru că ei au văzut limbi ca de foc şezând pe unul sau altul, ci ei ştiau că Duhul Sfânt le vorbea, deoarece cuvintele lui Petru le-a atins inima şi conştiinţa şi i-a făcut să simtă că ei erau oameni vinovaţi.

Şi cine putea zdrobi voinţa omenească, care a luat cu o aşa încăpăţânare hotărârea să se împotrivească Domnului Isus Hristos şi să-L răstignească şi să-L omoare? Era numai o singură putere. Aceasta era puterea Duhului Sfânt. Ea a venit ca un foc şi a făcut să se topească, ca să zicem aşa, barierele de fier al necredinţei, care se ridicaseră împotriva Domnului nostru Isus Hristos; şi oamenii simţeau, că era realmente adevărat, că Isus Hristos, pe care ei L-au răstignit, era acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu. El era acolo în cer, şi ce se petrecea în Ierusalim era acţiunea Sa prin Duhul Sfânt. Mai întâi a fost un număr limitat al celor care primiseră darul Duhului Sfânt, dar Petru vorbea în curţile din faţă ale Templului, şi cuvintele lui au avut efect. Mulţi au crezut şi au fost botezaţi în Numele lui Isus Hristos; şi ei au fost scoşi din „generaţia perversă”; şi rezultatul predicii sale a fost că trei mii de suflete au fost adăugate în ziua aceea la grupa mică de credincioşi. Domnul zidea Adunarea Sa, aşa cum El a spus lui Petru că va face.

Nu se găseşte nici o paralelă la aceasta în istoria de demult a Ierusalimului. Nu se găseşte nici o adăugare deodată a mii de oameni la naţiunea Israel. Acolo era ceva fără asemănare, ca din cadrul poporului pământesc să se iese şi o grupă de străini să fie adusă în mijlocul lor. Însă prima acţiune a Duhului Sfânt era, ca să lucreze în inimile oamenilor, şi trei mii – o mulţime mult mai mare decât a grupei iniţiale – a fost adăugată la numărul lor. Această adăugare nu a fost lucrată de oratoria frapantă a lui Petru sau de altceva cu autoritate deosebită sau de ceva atrăgător din grupa mărturisitorilor Domnului Isus; era lucrat exclusiv prin puterea Duhului Sfânt.

Domnul Isus Hristos, Hristosul înălţat, Fiul Dumnezeului cel viu a trimis aici jos pe Duhul Sfânt, şi Domnul Însuşi lucra prin acest Duh acolo în Ierusalim, unde El a fost răstignit, şi din mulţimea trădătorilor şi ucigaşilor Lui a chemat afară pe aceia care trebuiau să formeze Adunarea Sa. Ah, ce har din partea Lui! Ce dragoste! Vedem, dragi prieteni, ca să zicem aşa, iarăşi acele lacrimi, când El a privit spre cetatea împovărată cu vină şi a spus: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aici Domnul adună trei mii prin puterea Duhului Sfânt al Său la acea Adunare nouă, pe care El a format-o. Lucrarea trebuia să înceapă acolo prin predicarea pocăinţei şi iertării păcatelor (Luca 24.47), căci aceasta era felul în care El a început să construiască o nouă locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Aici în capitolul acesta nu avem cuvântul articulat „Adunarea” (church), decât numai în Authorised Version a noastră. Această denumire nu ar trebui să stea acolo [Fapte 2], ci cuvântul apare mai târziu (Faptele apostolilor 5.11). Ceea ce noi găsim aici este, că aceşti oameni, care s-au convertit şi au fost botezaţi, au fost aduşi împreună. Ei constituiau o grupă nouă şi de aceea erau total despărţiţi de ceilalţi din Ierusalim. Însuşirea, care îi caracteriza, era credincioşie şi devotament faţă de Hristos, care a fost răstignit în Ierusalim şi care acum era înălţat în glorie. Ei au devenit o parte a Adunării. Ei au fost zidiţi în acea construcţie spirituală în această lume, spre care Domnul Îşi are încă privirea îndreptată şi pe care încă o zideşte. El este Maestrul; El este Arhitectul, Proiectantul; însă El este marele Maestru care niciodată nu Se odihneşte. Ucenicii Lui au ieşit şi au predicat pretutindeni, dar Domnul lucra împreună cu ei (Marcu 16.20). Şi aici la sfârşitul capitolului citim că Domnul adăuga zilnic pe cei care erau mântuiţi.

Încă în construcţie

Dragi prieteni, această lucrare continuă. Adunarea devine constituită, dar marea taină, pe care trebuie s-o reţinem, este, că Domnul este Cel care zideşte. Este lucrarea Lui. Nici o putere omenească nu este capabilă să facă aceasta; nici un predicator dotat nu poate introduce persoane în acea Adunare. Este lucrarea proprie a Domnului. El cheamă, căci Adunarea se compune, aşa cum spune cuvântul original ecclesia, din „cei chemaţi afară”. Glasul Lui ajunge la unul şi la altul; se dă răspuns la acest glas şi ei vin nu numai la El, ci şi unii la alţii. Ei sunt aduşi într-o părtăşie nouă, o unire nouă, care are legătură vie cu Fiul Dumnezeului cel viu. Preţuieşti şi respecţi tu acest adevăr? Ah, dacă l-ai lua ca pe ceva care este aşa de nezdruncinat de adevărat, că nu se poate schimba! Nici o putere a rătăcirii sau înşelătoriei nu poate distruge ce face Domnul. Dacă astăzi este adus cineva în Adunarea Sa din lumea aceasta, acela va fi în Adunarea Lui în glorie, el va avea parte de dragostea şi gloria lui Hristos în ziua aceea în care El nu mai este Cel lepădat, ci vine în maiestatea şi puterea Sa, când El vine ca să fie privit cu uimire, admirat în aceia care cred. Atunci, când vom fi la El în ziua aceea a gloriei revelate, când vom trăi conştient partea Adunării în gloria aceea, atunci vom simţi că este gloria Sa. Vom spune: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă onoare.” Ce bine ar fi, dacă am putea învăţa să spunem aceasta acum! Este în fond mărturisirea Adunării. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.” Dă-I deci această onoare! Deoarece El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, noi nu-I putem da o laudă mai mare decât aceasta. El este Cel mai măreţ, şi desigur spunem aceasta cu plăcere, aici în lumea aceasta, unde El este lepădat. Vecinii noştri, prietenii noştri, uneori chiar şi cei mai buni prieteni ai noştri, ne pun în uimire, pentru că ei nu vor să-L recunoască. Vai! ei dispreţuiesc pe Unul, pe care noi Îl iubim şi Îl adorăm.

Noi trebuie să rămânem credincioşi Domnului nostru absent. Să fim atenţi ca nu cumva inimile noastre înşelătoare să ridice ceva ca idol în locul lui Hristos, al Fiului Dumnezeului cel viu. Astfel noi putem cu ajutorul Domnului să-I rămânem credincioşi, Lui, Cel care este Capul trupului Său, al Adunării