O viață predată în slujba lui Hristos

Charles Haddon Spurgeon
1834-1892

Predicatorul englez Charles Spurgeon a schimbat imaginea creştinismului evanghelic prin expresivitatea predicilor sale încărcate emoţional. Astăzi, după mai bine de o sută de ani de la moartea sa, Charles Spurgeon este autorul creştin cu cele mai multe materiale publicate, dintre toţi câţi au murit sau încă trăiesc.

Spurgeon s-a născut în Anglia, anul 1834, într-o zonă din Essex unde era o împotrivire mare faţă de protestantism. Eroii lui Spurgeon erau protestanţi neînfricaţi care au acceptat să fie duşi la rug pentru credinţa lor şi puritani plini de îndrăzneală, asemeni lui John Bunyan, care au fost închişi pentru credinţa lor.

Convertirea

În 1850, la vârsta de cincisprezece ani, a fost convertit. Într-o zi, pe când se grăbea să ajungă la o întâlnire planificată, o furtună de zăpadă l-a forţat să se adăpostească într-o biserică mică dintr-un sat. Acolo, Dumnezeu i-a deschis inima să primească mesajul mântuirii.

Spurgeon a relatat: „Predicatorul citea din Isaia 45:22, „Personal, nu aveam nevoie de absolut nimic altceva decât de acest text”. Apoi s-a oprit, şi-a îndreptat atenţia înspre balcon, acolo unde eram eu, şi a spus: ….şi apoi a strigat: „N-aş putea să vă spun niciodată în cuvinte cum a fost, dar eu abia am văzut pe cel care vorbea; la fel, abia înţelegeam ce trebuia să cred. În drum spre întoarcere de la această mică casă de rugăciune, mă uitam cum ninge; mă gândeam că fiecare fulg de zăpadă vorbea cu mine; îmi spunea despre iertarea care am aflat-o, pentu că eram alb ca zăpada prin harul lui Dumnezeu.”

În 1851 a predicat pentru prima dată. Încă de la începutul lucrării sale, stilul şi îndemânarea sa s-au dovedit a fi cu mult deasupra normalului şi obişnuitului. Înflăcărarea sa de la amvon, i-a câştigat titlul de „tânărul pedicator minune” şi „prinţul predicatorilor”. Mai târziu, a pus bazele unui colegiu pentru pastori, care şi astăzi îşi desfăşoară activitatea în South Norwood, Anglia.

Predat lui Isus Hristos

Spugeon era un vorbitor captivant, care atrăgea mulţimi iar într-o împrejurare a mărturisit că el nu avea decât o singură ţintă: „Lua textul pentru predică şi mergea direct la cruce cu el”. Avea o singură dorinţă care ardea în inima lui – să vadă oamenii venind prin credinţă la Isus Hristos. Tot el a explicat: „Mântuiea credinţei este legătura directă cu Hristos – acceptându-L; primindu-L şi odihnindu-ne doar în El pentru justificarea noastră, pentru sfinţirea noastră şi pentru viaţa veşnică prin puterea harului lui Dumnezeu”. El a fost un model de viaţă predată prin devotarea sa faţă de Scriptură, prin viaţa sa de rugăciune şi printr-o trăire evlavioasă. Toate acestea l-au făcut să predice cu putere înaintea oamenilor.

Cu toate acestea, Spurgeon avea o slăbiciune – sănătatea în trup. Un om învăţat a scris despre el: „Probabil este corect să afirmi că Spurgeon, pentru că era predicator, nu îi lipsea nimic, cu excepţia sănătăţii. Dar el suferea în mod repetat de indispoziţie, iar uneori cădea în depresii serioase. De asemenea a suferit de gută reumatică, care i-a luat viaţa la vârsta de cincizeci şi şapte de ani”. Prin toate aceste încercări fizice extrem de dureroase, Charles Spurgeon a învăţat o lecţie cu privire la predarea sa ca şi creştin, pe care prea puţini îndrăznesc să o accepte.

Predica sa, „Durerea şi bucuria creştinilor”, a fost scrisă ca rezultat al suferinţelor sale fizice. Iată câteva cuvinte din această predică: „Duhul meu era îngropat aşa de adânc, încât am plâns ca un copil aproape o oră, neştiind de ce”. El era convins că în viaţa fiecăruia sunt perioade în care durerea şi apăsarea inimii sunt imperios necesare. „Deznădejdea nu este o virtute; cred că este un cusur. Cu toată sinceritatea spun că îmi este ruşine de mine pentu că deseori cad în disperare, dar sunt ferm convins că singurul remediu este credinţa sfântă în Dumnezeu.”

Chemarea fiecăruia de a se preda

Suferinţa ne înzestrează cu tot ceea ce avem nevoie pentru a fi folosiţi de Dumnezeu. Aceasta arde eul din noi care deseori cere atenţie. Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi la o predare totală lui Isus Hristos prin credinţă. Când facem cu adevărat acest lucru, frustrările, temerile, durerile, indignările, sentimentele de izolare îşi pierd puterea; iar Hristos poate să fie cu adevărat Domn peste toate. Abia atunci vom putea, asemeni lui Charles Haddon Spurgeon, să păşim pe un tărâm adânc, ascuns al maturităţii spirituale pe care nu am putut să ni-l imaginăm vreodată.

Spurgeon a spus: „Aş merge în adâncuri de o sută de ori pentru a înveseli un suflet deprimat. Este bine pentru mine că am fost chinuit şi profund tulburat pentru ca acum să pot spune un cuvânt la vreme potrivită celui care este împovărat.”

În ultima sa predică, din 7 Iunie 1891, născută dintr-o durere extrem de adâncă, Charles Spurgeon a spus celor adunaţi: „El [Isus Hristos] este cel mai generos căpitan. Dintre cei mai aleşi prinţi, nimeni nu este ca El. Întotdeauna El este în primul rând la război, este în cea mai neagră parte a bătăliei. Atunci când bate vântul, El întotdeauna stă în partea pustie a dealului. Încărcătura cea mai grea a crucii este pe umerii Lui. ”

„Dacă ne spune să purtăm o povară, o poartă şi El împreună cu noi. Dacă există ceva care să superabunde în bunătate, în tandreţe, în nobleţe, în îndurare şi imens mai mult decât atât, în dragoste, atunci întotdeauna se va găsi deplin în El.”

„Peste patruzeci de ani L-am slujit pe El, binecuvântat să fie Numele Lui! Nu am avut decât dragoste pentru El. Aş fi bucuros să mai continui alţi patruzeci de ani în această slujbă preţioasă aici jos, dacă Îi face plăcere Lui. Lucrarea Sa este viaţă, pace, bucurie. Oh, dacă aţi intra fară să întârziaţi în această lucrare. Dumnezeu să te ajute să te înrolezi sub drapelul lui Isus chiar astăzi! Amin.”

Date biografice preluate de pe PerlaSuferinței.ro

EVANGHELIA ADEVĂRATĂ ŞI CEA FALSĂ

de Zac POONEN

Creștinism autentic într-o lume superficială- 

Clive Staples Lewis

Născut în Irlanda în 1898, C. S. Lewis este educat la Colegiul Malvern timp de un an, după care își continuă studiile în particular. Obținând cea mai mare distincție de absolvire acordată de Universitatea Oxford (triple First), rămâne în cadrul Universității ca Fellow al Colegiului Magdalen, funcționând ca tutore, în perioada 1925-1954.

În 1954 devine profesor de literatură medievală și renascentistă la Universitatea Cambridge. Cursurile ținute de el, remarcabile și populare, au influențat în mod profund și durabil generații de studenți.

Cea mai mare parte a vieţii a trăit singur. Abia în 1956 s-a căsătorit cu o evreică americană, Joy Davidman Gresham. Ea a fost o comunistă atee care a devenit creştină citind cărţile lui şi care era bolnavă de cancer. Ea a murit în anul 1960. Trei ani mai târziu a trecut şi el din viaţa aceasta printr-un atac de inimă. S-a stins din viață în 22 noiembrie 1963, în locuința sa din Oxford.

Convertirea

Ateu până la maturitate, C. S. Lewis își descrie convertirea în Surprins de bucurie: „În 1919, pe la Rusalii, m-am dat bătut și am admis că Dumnezeu este Dumnezeu… eram, poate, cel mai descurajat și mai nehotărât convertit din toată Anglia”. Această experiență a fost cea care l-a făcut să înțeleagă nu doar apatia, ci și refuzul activ de a accepta religia; pornind de aici, în ipostaza de scriitor creștin înzestrat cu o minte excepțional de ascuțită și de logică și cu un stil lucid și înviorător, C. S. Lewis a fost fără egal.

Diferenţele dintre diferitele forme de creştinism l-au preocupat o vreme, dar apoi el i-a scris unui prieten al său: „Când s-a spus totul (şi s-a spus cu adevărat) despre diviziunile din creştinism, încă rămâne, prin mila lui Dumnezeu, un enorm teritoriu comun”. De la acea dată, C. S. Lewis a început să se concentreze asupra acestui „enorm teritoriu comun” tuturor credinţelor creştine. Rezultatul final al acestor meditaţii ale sale a fost seria de 29 de emisiuni la radio Londra în 1941 despre credinţele care formează esenţa creştinismului. Astfel s-a născut una dintre cele mai proeminente opere ale sale, numită: Creștinismul redus la esențe.

C. S. Lewis a fost un savant cu o vastă cultură filozofică, ştiinţifică şi literară. El a scris un număr de 58 de cărţi de o uimitoare varietate tematică: poezie, critică literară, filozofie, apologetică creştină, romane ştiinţifico-fantastice, unele pentru adulţi, altele pentru copii, şi cărţi referitoare direct la viaţa spirituală a creştinismului.

Fragmente sugestive din scrierile sale

Dacă în acest moment eşti împovărat cu un păcat pe care l-ai săvârşit în prezent sau în trecut, tot ce trebuie să faci acum este să priveşti la Isus pe cruce. Este un act de nerecunoştinţă grosolană faţă de Dumnezeu să ai gânduri negre şi să fii deprimat din cauza păcatelor pe care El, în dragostea Sa nemărginită, le-a şters.

Am găsit în mine o dorinţă pe care nicio experienţă din această lume nu o poate satisface; cea mai probabilă explicaţie este că am fost făcut pentru altă lume.

Cu cât Dumnezeu deţine un control mai mare asupra noastră, cu atât devenim mai mult noi înşine – pentru că El ne-a făcut. El a inventat felul de oameni care tu şi eu am fost concepuţi să fim… Când mă întorc la Hristos, când mă predau pe mine însumi personalităţii Lui, atunci încep pentru prima dată să am cu adevărat propria-mi personalitate.

A ne încrede în El înseamnă, desigur, să încercăm să facem tot ce spune El. Nu ar avea nici un sens să spui că te încrezi într-o persoană, dacă nu ţii seama de sfatul ei. Astfel, dacă te-ai predat pe tine însuţi cu adevărat lui Dumnezeu, din aceasta trebuie să rezulte că încerci să-L asculţi.

Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu “Facă-se voia Ta” şi cei cărora Dumnezeu le spune “Bine, acţionează după cum crezi”.

Creștini și creștinism

Creştinul nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci este un om care se poate pocăi; care se ridică din nou şi care o ia de la început după fiecare poticnire; pentru că viaţa lui Cristos este în el, reparându-l totdeauna.

Creştinul are un mare avantaj faţă de ceilalţi oameni, nu pentru că este mai puţin căzut decât ei, nici pentru că este destinat să trăiască într-o lume căzută, ci pentru că ştie că este un om căzut într-o lume căzută.

Creştinismul, dacă este fals, nu are nicio importanţă, iar dacă este adevărat, are o importanţă covârşitoare. Dar nu poate avea o importanţă moderată.

Dacă vei citi istoria, vei vedea că creştinii care au făcut cel mai mult pentru lumea aceasta sunt cei care s-au gândit cel mai mult la lumea de dincolo.

Roiul îngrijorărilor şi deciziilor lipsite de importanţă cu privire la desfăşurarea orelor următoare a tulburat rugăciunile mele mai mult decât orice pasiune sau plăcere!

În realitate, rugăciunile noastre care par cele mai proaste, pot fi, în ochii lui Dumnezeu, cele mai bune. Mă refer la acelea care sunt cel mai puţin susţinute de sentimente evlavioase. Pentru că ele s-ar putea să vină de la un nivel mai adânc decât sentimentele. Dumnezeu pare să comunice cu noi extrem de profund atunci când ne prinde, cum s-ar spune, cu garda jos.

C. S. Lewis – Citate sugestive

Mai multe date biografice găsiți pe CSLewis.com

Înfometat şi însetat după Dumnezeu

Augustin de Hipona
354-430

Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354, în Tagaste, orăşel din provincia africană Numidia. Tatăl său nu era creştin şi s-a botezat numai pe patul de moarte, dar în schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasă. Augustin a învăţat mai întâi în Tagaste, apoi în Madaura şi Cartagina. Fiind foarte înzestrat, a deschis o şcoală de retorică la Cartagina, ca după aceea să meargă la Roma şi Milano.

În tinereţea lui a cunoscut şi o viaţă de destrăbălare şi abateri de la dreapta credinţă. La Milano a început să se apropie mai mult de Dumnezeu. Acolo l-a cunoscut pe episcop Ambrozie şi a fost încântat de cuvântările acestuia. Mama sa, Monica, plângea necontenit, rugându-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Ambrozie i-a spus: „Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară”.

Convertirea

Citind viaţa Sfântului Antonie, scrisă de Atanasie, aceasta l-a mişcat şi l-a adus la pocăinţă. Odată, aflându-se în grădina unui prieten şi plângând pentru viaţa sa, a auzit un glas de copil, care-l îndemna: „Ia şi citeşte!” Deschizând Sfânta Scriptură, a citit următorul cuvânt din Epistola către Romani (13, 12-14): „Nu în chefuri şi în beţii, nu în curvii şi fapte de ruşine, nu în certuri şi în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți poftele”. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. În Confesiunile sale, el mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acest răspuns. În anul 387, Augustin este botezat de Ambrozie, în noaptea de Paşti. Pe când avea 32 de ani, Sfânta Monica moare şi Augustin se retrage în Tagaste, vinde tot ce are şi întemeiază o mănăstire împreună cu prietenii şi ucenicii săi.

După trei ani este sfinţit preot la Hipon, de episcopul Valerius şi începe o ascultare grea, slujirea Bisericii. Peste cinci ani este ridicat în scaunul lui Valerius şi devine, în câţiva ani, căpetenia episcopatului african.

Scrierile lui Augustin dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conştiinţă vie a Bisericii, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credinţă, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela: maniheii, donaţienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai însemnate sunt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, şi cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractărilor sale, o recunoaştere a propriilor greşeli, iar lucrarea lui cea mai citită este Confesiunile.

Augustin rămâne dascălul fără asemănare al întregului creștinism. A murit la 28 august 430. Mormântul său se află în biserica Sfântul Petru din Pavia.

Date biografice preluate de pe Doxologia.ro

PSALMI, CARTEA

1. Importanţa Psalmilor

Este dificil să exprimăm în termeni suficient de clari semnificaţia pe care au avut-o Psalmii atât pentru iudei cât şi pentru cei dintre Neamuri. Aici este oglindit idealul pietăţii religioase şi al comuniunii cu Dumnezeu, al părerii de rău pentru păcatul comis şi al căutării după perfecţiune, al umblării neînfricate în întuneric, cu ajutorul luminii pe care o dă credinţa, al ascultării de Legea lui Dumnezeu, al desfătării de a te închina lui Dumnezeu, al părtăşiei cu prietenii lui Dumnezeu, al reverenţei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; al umilinţei sub nuiaua care pedepseşte, al încrederii când răul triumfă şi răutatea prosperă, al liniştii în mijlocul furtunii.

Poeţii evrei au fost inspiraţi să ia aceste semnificaţii şi experienţe spirituale făcând din ele teme ale cântecelor lor. Dar nu trebuie să uităm că „Psalmii sunt poeme, şi poemele au fost scrise pentru a fi cântate; nu au fost tratate de doctrină, nici măcar cântece” (C. S. Lewis, Reflections on the Psalms, 1958, p. 2), aşa cum ne arată şi titlul Psalmilor în ebr. tehilim, „cântări de laudă”, şi nici că ele au dat expresie religiei lui Israel, moştenită de psalmişti, nu numai experienţelor religioase ale acestora. Aşadar, Psalmii aparţin tuturor credincioşilor, evrei şi ne-evrei.

1. Formarea Psalmilor

Cercetătorii Bibliei descriu în mod obişnuit cartea Psalmilor ca fiind „cartea de cântări a celui de-al doilea Templu”, ceea ce fără îndoială a şi fost. Această descriere ne induce însă în eroare, dacă interpretăm că toţi psalmii au fost scrişi în timpul Exilului sau în perioada post-exilică. Este important să observăm că acest tip de literatură nu se limitează la psalmi din VT, ci poate fi găsit în diverse perioade ale istoriei evreilor. Se găseşte la evreii din perioada Exodului (Exod 15), iar un alt exemplu ne parvine din perioada care a urmat imediat după cucerirea Canaanului sub conducerea lui Iosua (Judecători 5). Psalmul Anei (1 Samuel 2:1-10) provine dintr-o perioadă foarte apropiată de vremea judecătorilor.

Literatura profetică din perioada pre-exilică conţine de asemenea exemple ale compunerii de psalmi (cf., de ex., Osea 6:1-3; Isaia 2:2-4; 38:10-20; Ieremia 14:7-91 Habacuc 3:1 ş.urm., etc.). Iar din perioada post-exilică ne parvin pasaje cum sunt Ezra 9:5-15 şi Neemia 9:6-39, care ne aduc aminte în mare măsură de mulţi psalmi. Prin urmare, este clar, că psalmii, ca şi gen literar, nu într-un fenomen izolat. Într-adevăr, acelaşi tip de poezie poate fi găsit la babilonieni şi la locuitorii Ugaritului, aşa cum mărturisesc tăbliţele de la Ras Shamra. Psalmii din VT formează o colecţie de poeme care sunt tipice unei forme literare pe care evreii, împreună cu alte culturi, au folosit-o din perioada Exodului şi până în perioada post-exilică, sau perioada celui de-al doilea Templu. Şi, desigur, dacă socotim şi psalmii necanonici, este clar că această formă literară a continuat să există printre iudei multă vreme şi în era creştină.

1. 
   Autorii

Şaptezeci şi trei de psalmi îi sunt atribuiţi lui David. Alţi autori numiţi în titlurile psalmilor sunt Asaf (50; 73-83), fiii lui Core (42-49; 84-85; 87-88), Solomon (72; 127), şi Heman (88), Etan (89), ambii ezrahiţi, şi Moise (90). Deseori s-a susţinut că David nu a scris toţi cei 73 de psalmi, în mod special datorită faptului că, în gândirea populară, psalmistul David nu se aseamănă deloc cu războinicul David din cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor. Se poate susţine, de asemenea, că specificaţia ledawid („al lui David”) nu trebuie considerată ca un indiciu că David ar fi scris psalmul respectiv, ci numai un indiciu că anumiţi psalmi au fost folosiţi într-un ritual pentru rege, în cazul acesta pentru David. Ştim, însă că David, a fost un muzician (1 Samuel 16:14 ş.urm.) şi un poet (2 Samuel 1:17 ş.urm.; 3:33 ş.urm.). Încercarea unor cercetători de a nega faptul că David este autorul unor pasaje cum ar fi 2 Samuel 22:1 ş.urm. şi 23:1-7, şi de a scoate cuvintele „ca David” din Amos 6:5 (verset ce se referă la David ca muzician şi la cântările lui, la 300 de ani după moartea lui) ne lasă impresia unei pleadorii speciale. În plus, NT nu numai că acceptă ideea că David este autorul unor psalmi, ci îşi bazează şi argumentele pe acest fapt. Cu privire la aceasta, vezi de asemenea secţiunea IV. de mai jos.

Această carte de imnuri din perioada celui de-al doilea Templu conţine materiale foarte vechi. Acest lucru nu este deloc surprinzător, când ne gândim că tăbliţele de la Ras Shamra arată că, în timpul a cuceririi Canaanului, tipul de poezie reprezentată în Psalmi era deja o tradiţie înrădăcinată printre locuitorii din Ugarit. Atunci, cântarea lui Moise din Exodul 15 şi Cântarea Deborei din Judecători 5 nu au fost exemple izolate de poezie semitică. Faptul că titlurile a trei psalmi îi menţionează pe Moise şi pe Solomon ca autori sugerează că religia veche a Cortului întâlnirii şi a primului Templu cereau muzică sacră. Religia din zilele lui Amos (5:21-23) şi Isaia (30:29), cea din perioada Exilului (Psalmul 137:1 ş.urm.) şi din perioada de după întoarcerea din Babilon şi de zidire a noului Templu, cerea de asemenea cântări solemne. Dar locul proeminent pe care-l ocupă în Psalmi regele (vezi secţiunea a IV-a) i-a convins pe cercetătorii Scripturii din vremea noastră că perioada clasică de compunere a psalmilor a fost perioada monarhiei, adică perioada de la David şi până la începutul Exilului.

1. Organizarea

Cartea Psalmilor din VT, aşa cum o avem noi acuma, constă din cinci cărţi. Această diviziune îşi are originea în LXX, şi a apărut pentru prima dată prin sec. al 3-lea î.Cr. Fiecare secţiune poate fi identificată prin faptul că se încheie cu o doxologie. Aceste doxologii sunt scurte, cu excepţia ultimei, care încheie cartea a 5-a; în acest caz din urmă, un întreg psalm este consacrat acestei ultime doxologii. Cele cinci diviziuni ale cărţii Psalmilor sunt după cum urmează:

Cartea I: Psalmii 1-41;

Cartea a II-a: Psalmii 42-72;

Cartea a III-a: Psalmii 73-89;

Cartea a IV-a: Psalmii 90-106;

Cartea a V-a: Psalmii 107-150.

Mulţi au văzut în această diviziune în cinci părţi o încercare de a imita împărţirea Torei în cinci cărţi, Pentateuhul, (vezi N.H. Snaith, Hymns of the Temple, 1951, p. 18-20, unde este discutată semnificaţia acestei diviziuni.)

Diferite aspecte ne sugerează faptul că au existat colecţii separate de psalmi în circulaţie, înainte de compilarea finală. De ex. anumiţi psalmi, în întregime sau în parte (în special Psalmul 14 şi 53; Psalmul 40:13-17 şi Psalmul 70; Psalmul 57:7-11 şi 60:6-13 care alcătuiesc Psalmul 108), apar în mai multe locuri în cartea Psalmilor. În plus, un grup mai mare (42-83) menţionează cu precădere cuvântul „Dumnezeu”, nu „Domn”, în timp ce alte grupuri (1-41; 84-89; 90-150) conţin cu precădere cuvântul „Domn”, chiar şi unii psalmii care au fost scrişi de unii autori din primul grup (42-83). Psalmul 72:20 marchează clar încheierea unui set de psalmi davidici, dar nu a întregii opere a lui Saul, aşa cum va demonstra restul cărţii Psalmilor.

Aşa cum au sugerat numeroşi cercetători ai Scripturii, se pare că penultima fază de compilare a cărţii Psalmilor a constat din adunarea unor grupuri de psalmi în trei psaltiri principale, folosite, probabil, în centre diferite sau în perioade diferite, după cum urmează:

1. Psalmii lui David 3-41 sau 2-41, care reflectă o preferinţă pentru numele divin Iahve (Domnul);

1. Psalmii fiilor lui Core, ai fiilor lui Asaf şi Psalmul 42-83 ai lui David („Psaltirea elohistă”), unde predomină termenul‘elohim (Dumnezeu) (grup căruia i s-a adăugat o anexă, 84-89, în care predomină cuvântul „Iahve”);

1. O colecţie de psalmi în cea mai mare parte anonimi, 90-150 (care conţin din nou cuvântul „Iahve”), grup ce conţine alte subgrupuri, formate pe baza temei sau a utilizării (de ex. calitatea de Împărat a lui Dumnezeu, 93-100; Hallel-ul egiptean, 113-118, tradiţional asociat cu Paştele; Cântările treptelor, 120-134; psalmii de încheiere, 146-150).

În cele din urmă, conform acestui punct de vedere, pentru a se potrivi cu cele cinci cărţi ale lui Moise, cele trei colecţii au fost împărţite şi mai departe pentru a obţine cinci, şi Psalmul 1 (sau 1 şi 2) a fost plasat la început pentru a prefaţa întreaga colecţie.

III. Termeni specifici în cartea Psalmilor

Titlul cărţii în ebr. este tehilim, „Cântări de laudă”, sau „Laude”. Cuvântul Psaltire vine din greaca LXX-ei A, Psalterion, în timp ce cuvântul Psalmi provine din LXX B, Psalmoi sau Vulg. Liber Psalmorum. Pe lângă titlul dat cărţii, majoritatea psalmilor au titluri separate. Însă, întrucât mulţi dintre termenii specifici din titluri şi din conţinut au fost deja neînţeleşi de traducătorii evrei ai LXX (sec. al 3-lea şi al 2-lea î.Cr.), orice comentariu trebuie să fie făcut cu un anumit grad de aproximare.

1. Denumiri specifice ale psalmilor.Cel mai frecvent termen este mizmor, „un psalm”, un cuvânt care ne sugerează utilizarea unui acompaniament muzical. „Un cântec” (sir) este un termen mai general, care nu se limitează la închinare. În cartea Psalmilor, el este cuplat deseori cu mizmor (de ex. 48, titlu) şi există consecutiv 15 „Cântări ale treptelor” (120-134), probabil cântări ale pelerinilor sau cântări de procesiuni la festivale. Treisprezece psalmi au subtitlul maskil, care pare să însemne „care dă înţelepciune sau îndemnare”. Psalmii în discuţie (32- 42; 44-45; 52-55; 74; 78; 88-89; 142) cu excepţia Psalmul 45, au un ton foarte dojenitor. Este posibil însă ca titlul să nu se refere la conţinutul sau la contextul psalmilor ci la stilul lor literar. Trebuie să recunoaştem că nu am dezlegat încă această enigmă. Şase psalmi sunt numiţi miktam, cuvânt pe care LXX îl traduce cu „o inscripţie”, iar în mg. ale VA (tot atât de improbabil) este tradus cu „un psalm de aur” (de la ketem, „aur”). Mowinckel, însă, ne atrage atenţia asupra cuvântului acadian katamu, a acoperi, şi sugerează că este vorba despre un psalm de împăcare, întrucât el clasifică toţi aceşti psalmi (16; 56-60) ca fiind lamentaţii. Dar „acoperirea” pe care o caută ei nu este împăcare, ci apărare, şi în acest caz, cea mai probabilă semnificaţie a lor este „o pledoarie pentru protecţie”; în termeni din zilele noastre, aproape că-i putem numi „un SOS”. Alte titluri sunt „o rugăciune” (17; 86; 90; 102; 142), „o laudă” sau „doxologie” (145) şi „cântare de jale” (siggayon, Psalmul 7; cf. Habacuc 3:1, pl.). Acest termen din urmă nu ne este clar; a fost asociat cu sgh, a pribegi sau a se învârti, şi (Mowinckel) cu termenul acad. ssgu, a urla sau a se boci. Dar atât în Psalmul 7 cât şi în Habacuc 3:1, cu toate că avem de a face cu situaţii disperate, cei în cauză reacţionează cu o credinţă şi o speranţă remarcabilă.

2. Îndrumări muzicale.Multe îndrumări de natura aceasta apar cu titlul lamenasseah, „către mai marele cântăreţilor” (vezi Psalmul 41 ş.urm., etc.), lucru care pare să se refere la o colecţie specială de psalmi (55 la număr, distribuiţi în toate cele cinci cărţi) mult mai minuţios alcătuiţi decât ceilalţi. Dar această traducere nu este sigură şi au fost sugerate multe alte sensuri pentru acest termen în ebr. termen ce provine de la o rădăcină ce se traduce cu „a excela”, „a dura” sau „a străluci”: de ex. LXX traduce cu „până la sfârşit”; Mowinckel, „a-L face pe Iahve să aibă îndurare” (a face să-I strălucească faţa) – ca să menţionăm numai două înţelesuri.

*Instrumentele muzicale prescrise în titluri includ termenii neginot (coarde) şi nehiltot („flaut”, VSR), iar timbrul vocii sau al instrumentelor este probabil indicat de termenul ‘alamot (Psalmul 46), – lit. „fete” – şi seminit (Psalmul 6 şi 12), „o octavă mai jos” (?) – lit. „a opta” – pe baza textului din 1 Corinteni 15:20 ş.urm., pasaj recunoscut ca enigmatic.

Unii termeni, de obicei asociaţi cu prepoziţia âal (VSR, „conform…”, au fost interpretaţi ca fiind ori îndrumări de natură liturgică (vezi 3, mai jos) ori nume ale unor melodii. Cele mai importante exemple sunt

1. Gittith (gittit, 8; 81; 84), un cuvânt care provine de la Gat sau de la vin, sau de la presa de stors măsline sau struguri;

1. Muth-labben (‘al-mut labben, 9), „moartea fiului” (dar revocalizat ca’alamot labin, aşa cum sugerează L. Delekat, ar putea fi reconstituit şi tradus prin „soprano pentru claritate”);

1. „Cerboaica zorilor” (’ayyelet ha-sahar, 22); dar LXX traduce prin „ajutor în zori” (cf.’eyaluti, „ajutorul meu”, în v. 19 (20, ebr.), aşa cum arată B.D. Eerdmans). Vezi însă pct. 3, mai jos.

1. „Crini” (sosannim, 45; 69; 80), „Crin al mărturiei sau al legământului” (susan ‘edut, 60); dar în loc de „crini”, LXX traduce cu „cei care fac schimbări” (sessonim?).

1. „Porumbelul de pe stejarii îndepărtaţi”, sau „Porumbelul tăcut din locurile îndepărtate” (yonat ’elem rehoqim, 56): este oare aceasta o notă de încheiere a Psalmul 55, având în vedere 55:6 ş.urm. (7 ş.urm., ebr.)? Cu privire la o interpretare cultică, vezi pct. 3 de mai jos.

1. „Nu nimici (distruge)” (al-tashet57-59; 75) este o expresie folosită în vii şi care poate fi găsită în Isaia 65:8, şi se crede că este numele unui cântec de la culesul viilor şi al melodiei lui. Dar aceleaşi cuvinte apar mult mai semnificativ în Deuteronom 9:26, ceea ce poate sta atât la baza utilizării din Isaia 65:8b cât şi a acestui titlu.

1. „Mahalath” (mahalat, 53; 88) pare să fie derivat al termenuluihlh, ori „a fi bolnav”, ori a „îmbuna”. Poate fi un cuvânt rimat într-un cântec, dând numele melodiei” (BDB), iar cuvântul suplimentar (le’annot) în titlul Psalmul 83 poate însemna ori „a cânta antifonic” (cf. Vulg.) ori „a vătăma sau umili”. Dar, vezi paragraful următor, care se pronunţă împotriva ideii de nume al melodiilor.

3. Îndrumări liturgice. Prepoziţia‘al(VSR, „conform cu”), care este aşezată înaintea majorităţii termenilor din paragraful de mai sus, înseamnă de fapt „pe”. De aceea, Mowinckel face legătură între titlurile de mai sus, de la a. la g., cu practicile de cult, „peste” care se vor cânta aceşti psalmi. Aşadar, de ex. e. se referă la un ritual cum ar fi cel din Levitic 14:5-7, unde o pasăre a fost sacrificată, iar alta lăsată să zboare, iar g. indică un ritual pentru cei bolnavi. În acelaşi fel, (’al-yedutun) (62; 77; cf. 39) nu se va referi la cântăreţul Iedutun (2 Cronici 5:12) ci la un act de mărturisire în timpul căruia trebuiau să se cânte psalmi. Sugestiile lui Mowinckel sunt speculative; dar tot la fel sunt şi multe altele. Poate că cel mai dubios exemplu pe care-l dă el este titlul Psalmului 22, pe care-l consideră ca referindu-se la jertfirea unui cerb, un animal care nu putea fi jertfit (Deuteronom 12:15, etc.).

Selah (sela) apare de 71 de ori şi este încă şi acum un termen enigmatic, întrucât de multe ori el pare să fie semnul unei diviziuni într-un psalm, este posibil să fie un semn pentru cei care se închinau să-şi „înalţe” (sll) vocile sau instrumentele, la un refren sau la un interludiu.

Higgaion (higgayon, 9:16 (17, ebr.)) ca şi Selah, este evident un semn muzical. Este un termen folosit în Psalmul 92:3 (4, în ebr.) pentru sunetul unui instrument cu coarde.

1. Abordarea liturgică a cărţii Psalmilor

O piatră de hotar în studiul modern al Psalmilor îl constituie lucrarea lui H. Gunkel, scrisă în primele decenii ale acestui secol. Autorul consideră că este foarte important să înceapă printr-o distincţie între diferitele categorii (Gattungen) de psalmi în funcţie de: a. situaţiile de închinare din care au izvorât aceşti psalmi („anumite servicii divine”, nu anumite evenimente din istoria naţiunii sau din viaţa scriitorului); b. gândurile şi modurile pe care diferiţi psalmi le împărtăşesc în comun; şi c. aspecte repetabile de stil, formă şi ilustrative care au slujit acestor diferite scopuri. El a găsit următoarele tipuri principale: Imnuri de laudă, Mulţumiri personale, Plângeri ale unor grupuri şi Plângeri personale. În plus, au existat categorii mai mici cum ar fi Liturghii de intrare, Binecuvântări şi blesteme, Psalmi de înţelepciune, Psalmi împărăteşti; în categorisirea făcută de el mai există şi tipuri mixte. Clasificarea lui a fost adoptată pe scară largă, şi insistenţa lui asupra importanţei pe care o prezintă o abordare de felul acesta a fost rareori pusă la îndoială.

În timp ce Gunkel a văzut în majoritatea psalmilor canonici nişte „urmaşi” ai psalmodiei originale a lui Israel, S. Mowinckel a văzut în ei produse ale cultului activ. El şi-a propus să reconstituie ritualurile şi praznicele lui Israel de la datele pe care a avut toată încrederea că le-a detectat în istoria acestui popor, independent de orice confirmare din Pentateuh. Primele sale studii asupra Psalmilor, în anii 1920, au făcut mult caz de un pretins festival al încoronării lui Iahve ca Rege, festival care se presupune că a avut loc la Anul Nou, aproximativ după moda festivalului babilonian akitu. El a pretins că acest festival şi-a lăsat urmele în aproximativ 40 de psalmi şi în dezvoltarea escatologici VT. Această teorie a fost urmată imediat de către alţi cercetători ai Scripturilor, în special de adepţii britanici şi scandinavieni ai şcolii de gândire cunoscută sub denumirea de Şcoala Mitului şi a Ritualului, din anii 1930, care s-au folosit foarte mult de religia comparată pentru a reconstitui în detaliu o dramă cultică de luptă şi cununie a personajelor divine şi de stabilire a destinelor, care explică multe strigăte de durere sau de triumf din cartea Psalmilor şi majoritatea aluziilor la mări şi izvoare, la duşmani şi monştri, la înfrângere şi victorie, şi la atributiunile şi activităţile regelui.

Totuşi, nu toţi cercetătorii Scripturii, care au recunoscut că-i sunt îndatoraţi lui Mowinckel au fost de acord cu el în toate privinţele, cu atât mai puţin cu cei care i-au împins metodele la extreme. Mowinckel însuşi nu mai face atâta caz de motivul Ascensiunii în scrierile sale de mai târziu, comparativ cu primele sale scrieri, iar alţi cercetători care au subliniat influenţa festivalului de Anul Nou asupra cărţii Psalmilor consideră că aspectul lor principal este reînnoirea legământului (A. Weiser) sau reafirmarea alegerii de către Dumnezeu a Sionului şi a casei lui David (H. J. Kraus). Dar moştenirea lui Gunkel şi a lui Mowinckel rămâne în preocuparea majorităţii comentatorilor de a plasa fiecare psalm în clasa corectă şi în faptul că aproape toţi psalmii sunt consideraţi a fi eclesiastici.

Aceasta se deosebeşte de punctul de vedere asupra căruia nu mai încape nici o discuţie şi care spune că psalmii au fost colectaţi şi folosiţi pentru închinare şi, în multe cazuri, scrişi special pentru un astfel de scop. Acest punct de vedere presupune mai degrabă că chiar şi acei psalmi despre care se crede că îşi au originea în episoade din viaţa lui David (de ex. Psalmul 51-60), sau care sunt atestaţi de NT ca fiind scrişi de el (de ex. Psalmul 16-69; 109-110), au la origine drama specifică cultului sau au fost compuşi anonim pentru situaţiile de închinare ce se puteau ivi pentru un oarecare individ, pentru împăraţii din spiţa lui David sau pentru adunarea poporului. Astfel, Psalmul 51, în ciuda afirmaţiei de la început care apare şi în textul ebr., unii cercetători ai Bibliei afirmă că nu reprezintă rugăciunea lui David după păcatul cu Bat-Şeba, iar despre Psalmul 110, în ciuda faptului că este menţionat de Domnul Isus, se susţine că nu este opera lui „David insuflat de Duhul Sfânt” (aşa cum se exprimă Domnul în Marcu 12:36). În cadrul acestei şcoli de gândire dominante, însă, există diferite opinii în ceea ce priveşte clasificarea psalmilor luaţi individual, şi se poate aprecia mai bine cine nu a scris psalmii decât cine i-a scris.

Considerăm că încercarea de a plasa psalmii în contextul lor istoric, trebuie să se facă în fiecare caz numai în baza dovezilor de care dispunem. Acestea vor include caracteristicile asupra cărora ne-au atras atenţia Gunkel şi adepţii lui de mai târziu, dar ultimul cuvânt îl vor avea afirmaţiile din titluri şi din alte pasaje biblice, acolo unde acestea există. Nu trebuie să uităm nici faptul că un psalmist poate vorbi (aşa cum a arătat Petru în Faptele Apostolilor 2:30 ş.urm.) ca „un proroc”, conştient de promisiunile lui Dumnezeu şi de ceea ce urmează să aibă loc dincolo de vremurile în care trăieşte el.

1. Teologia în cartea Psalmilor

1. Esenţa vieţii religioase a psalmiştilor a fost fără îndoialăcunoaşterea lui Dumnezeupe care au posedat-o. Ei nu au obosit niciodată de a cânta măreţia Lui în creaţie, în toate lucrările pe care le-a făcut El în ceruri, pe pământ şi în mare. El S-a făcut pe Sine cunoscut ca Dumnezeu atotputernic, omniscient şi omniprezent. El este de asemenea Dumnezeul istoriei care îndreptă totul spre o ţintă finală pe care Şi-a propus s-o atingă. Dar acest Conducător al lumii, acest Rege al regilor, este de asemenea Dătătorul Legii şi Judecătorul, Apărătorul tuturor celor asupriţi şi Mântuitorul lor. De aceea, El este îndurător şi credincios, drept şi neprihănit, Cel Sfânt pe care oamenii şi îngerii îl adoră. Dar Dumnezeu, aşa cum îl văd psalmiştii, este de asemenea, şi într-un mod unic, Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Isaac şi Iacov, care a izbăvit poporul Israel prin Moise, care a încheiat un legământ cu ei şi le-a dat ţara făgăduinţei, continuă să fie Dumnezeul lui Israel, Domnul şi Apărătorul poporului ales.

Având o concepţie atât de înaltă despre Dumnezeu, nu este surprinzător că psalmiştii şi-au găsit plăcerea lor cea mai mare şi privilegiul lor supremul a se ruga lui Dumnezeu. În rugăciunile psalmiştilor găsim o sinceritate, o spontaneitate şi un caracter nemijlocit care ne conving de faptul că, pentru ei, rugăciunea era o realitate de zi cu zi. Ei au crezut în providenţa Lui, s-au încrezut în prezenţa Lui, s-au bucurat în neprihănirea Lui, s-au bazat pe credincioşia Lui, au contat pe faptul că El este aproape. În rugăciunile lor, ei L-au lăudat, I-au cerut şi au avut părtăşie cu Dumnezeu şi şi-au găsit refugiul în timp de boală, de nevoie, de nenorocire şi de batjocură în mâna Lui puternică sub care s-au şi umilit. În viaţa de zi cu zi a comunităţii în care au trăit, comportamentul lor se caracterizează prin loialitate faţă de Dumnezeu, ascultare reverenţioasă faţă de Lege, bunătate faţă de cei asupriţi şi prin bucuria de a se închina cu poporul înaintea lui Dumnezeu

2. În acest cadru al credinţei şi al ascultării, este dificil să înţelegem din punct de vedere moralpsalmii imprecativi– vezi în special Psalmul 35:1-8; 59; 69; 109). Rugăciuni similare izvorâte dintr-un duh de răzbunare se găsesc şi în Ieremia 11:18 ş.urm.; 15:15 ş.urm.; 18:19 ş.urm.; 20:11 ş.urm. Ideea de bază în aceste pasaje din Psalmi, unde asupra duşmanilor sunt invocate blesteme şi pedepse răzbunătoare, este exprimată în Psalmul 139:21 ş.urm.: „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc… Îi privesc ca pe vrăşmaşi ai mei”. Aceasta arată că psalmiştii au fost motivaţi de un zel pentru Sfântul lui Israel care trebuie să plătească oamenilor pentru faptele lor aici pe pământ, în prezenta ordine morală. Dincolo de blesteme găsim o recunoaştere a conducerii morale divine a lumii, o credinţă că înaintea lui Dumnezeu contează binele şi răul şi că, de aceea, judecăţile trebuie să aibă loc în această ordine morală, la fel ca şi harul. Prin urmare era natural ca omul ce trăia sub dispensaţia Legii să se roage pentru distrugerea duşmanilor lui Dumnezeu prin judecata, deşi creştinii care trăiesc acum sub dispensaţia harului se roagă pentru ca toţi oamenii să fie mântuiţi, cu toate că cred în continuare în realitatea unei judecăţi care are loc acum, precum şi într-o judecată viitoare.

Nu trebuie să uităm nici faptul că deşi psalmiştii au fost conştienţi de tensiunea dintre neprihănire şi păcat, dintre poporul lui Dumnezeu şi duşmanii lui Dumnezeu, ei încă nu au avut încă noţiunea de judecată în sensul escatologic al cuvântului şi nici nu aveau o doctrină cu privire la starea viitoare în care cei păcătoşi vor fi pedepsiţi iar cei cu temere de Dumnezeu vor fi răsplătiţi. De aceea, dacă neprihănirea trebuie răsplătită, ea trebuia răsplătită aici, dacă nelegiuirea trebuie pedepsită, ea trebuia pedepsită aici. Căci, atunci când cel neprihănit se ruga pentru nimicirea răutăţii, el nu făcea deosebire, în mintea lui, între nelegiuire şi cei nelegiuţi. Pentru evreul pios, distrugerea nelegiurii fără distrugerea nelegiuitului era ceva de neconceput. Tot ceea ce aparţinea unui om nelegiuit, era nelegiuit. De aceea, când creştinii citesc aceşti psalmi imprecatori, ei trebuie să ţină cont de lucrul acesta. Ei nu trebuie să-i golească de toată semnificaţia. Cel puţin, ei ne aduc aminte de realitatea judecăţii în această lume morală, şi mărturisesc despre zelul pentru cauza neprihănirii care ardea în inimile unor psalmişti, şi despre refuzul lor de a fi îngăduitori cu păcatul.

3. Are cartea Psalmilor o teologie cu privire laviaţa viitoare? Răspunsul pe care-l dăm aici este Nu. Există o speranţă, dar nu o convingere deplină cu privire la viitor. Nu există nici o referinţă sigură cu privire la înviere în cartea Psalmilor. Pot exista doar frânturi de revelaţie sau aluzii cu privire la viaţa viitoare, dar nu există nici o doctrină, nici un articol de credinţă. Germenele unei astfel de speranţe poate fi găsit în Psalmul 16-17; 49; 73, dar rămâne doar, o speranţă. Nicăieri, nici un psalmist nu face dovada unei încrederi nezdruncinate în înviere.

4. Psalmii mesianici.Unul dintre factorii cei mai importanţi în supravieţuirea naţională a lui Israel a fost speranţa mesianică. Această speranţă este centrată în jurul reîntoarcerii epocii lui David, a cărui domnie în trecut a marcat epoca de aur în istoria lui Israel; pe fundalul acesta trebuie privită speranţa mesianică din cartea Psalmilor. Imaginea lui Mesia pe care o desprindem din cartea Psalmilor trebuie privită sub două aspecte.

În primul rând, întrucât Mesia trebuie să fie un descendent al dinastiei davidice, El trebuie să fie Regele în epoca mesianică. Cartea Psalmilor zugrăveşte un Rege mesianic de origine divină, împotriva căruia naţiunile se vor răzvrăti zadarnic (Psalmul 2). Epoca mesianică este zugrăvită în Psalmul 72, în timp ce în Psalmul 2 împărăţia este descrisă ca o împărăţie universală care Îi aparţine lui Dumnezeu, dar asupra căreia domneşte Mesia, împreună cu Domnul. În Psalmul 110, Mesia este Împărat, Preot şi Biruitor, care stă în slavă la dreapta lui Dumnezeu. Psalmul 45 vorbeşte despre stăpânirea eternă a lui Dumnezeu, în timp ce Psalmul 72 subliniază universalitatea domniei mesianice.

Dar, în cel de-al doilea rând, cartea Psalmilor pregăteşte, de asemenea, minţile oamenilor pentru a accepta ideea de Mesia care suferă. Isaia 53 îşi găseşte paralela în Psalmi. Unsul lui Iahve, Regele-Preot al cărui tron va dăinui veşnic şi a cărui domnie de pace şi neprihănire va face ca naţiunile să fie binecuvântate în El, trebuie să accepte o suferinţă îngrozitoare (Psalmul 22; 69, etc.). Totuşi, înainte ca Cristos să le interpreteze aceşti psalmi apostolilor, aceştia nu au fost consideraţi ca fiind psalmi mesianici (Luca 24:27-46). Numai după ce Domnul a luminat minţile ucenicilor, a început Biserica să înţeleagă semnificaţia acestor pasaje din Psalmi şi să facă din cartea Psalmilor o carte de cântări şi de rugăciuni a Bisericii.

1. Creştinul şi cartea Psalmilor

Pe lângă calităţile religioase şi devoţionale inerente ale psalmilor mai există doi factori care au determinat Bserica creştină să facă din Psalmi cartea ei de rugăciune.

1. În primul rând, Psalmii au ocupat un loc extrem de important în viaţa şi învăţătura Domnului nostru. Psalmii au constituit cartea de rugăciuni pe care a folosit-o El în serviciul din sinagogă şi cartea de cântări pe care a folosit-o El la praznicele din Templu. El S-a folosit de această carte în timp ce-i învăţa pe oameni, în timp ce a fost ispitit, a cântat din ea Hallel după Cina cea de taină, a citat din ea când se afla pe cruce şi a murit cu ea pe buze.

2. În plus, de la început, cartea Psalmilor a fost atât o carte de cântări precum şi o carte de rugăciuni pentru Biserica creştină. Câteva din marile imnuri de laudă ale Bisericii au fost modelate după psalmi (Luca 1:46 ş.urm., 68 ş.urm., 2:29 ş.urm.). Psalmii au fost o inspiraţie a apostolilor în vreme de persecuţie (Faptele Apostolilor 4:25 ş.urm.), au fost o parte a mesajului lor (Faptele Apostolilor 2:25 ş.urm.; 13:33), ei au fost folosiţi pentru a prezenta cele mai profunde concepţii cu privire la Domnul (Evrei 1:6,10-13; 2:6-8; 5:6; 10:5-7). În toate epocile, Biserica a găsit în cartea Psalmilor „o Biblie în miniatură” (Luther), sau „Biblia în Biblie”. Şi deşi această „Biblie în miniatură” a originatîn biserica evreiască, şi este strâns legată de VT, totuşi, întrucât este luminată de lumina care vine la noi din evanghelii, Bserica creştină o foloseşe ca pe cartea ei, în toate activităţile ei pentru Dumnezeu, pe care-L adoră şi căruia I se închină pe veci.

BIBLIOGRAFIE

Comentarii: A. F. Kirkpatrick, 1901; A. Weiser, 1962; J. H. Eaton, 1967; M.H. Dahood, 1966-70; A. A. Anderson, 1972; D. Kidner, 1975. Alte studii: H. Gunkel, The Psalms (E.T. 1967, Facet Books); B. D. Eerdmans, The Hebrew Book of Psalms, 1947; N. H. Snaith, Hymns of the Temple, 1951- S. Mowinckel, The Psalms in Israel’s Worship, 1962; H. Ringgren, The Faith of the Psalmists, 1963; C. Westermann, The Praise of God in the Psalms, 1966; D.J.A. Clines, TynB 18, 1967, p. 103-126; TynB 20, 1969, p. 105-125; B.S. Childs, JSS 16, 1971, p. 137-150.

J.G.S.S.T.

F.D.K.

Isus trecea prin cetăți și prin sate, dând învățătură și continuându‑Și călătoria spre Ierusalim. Cineva L‑a întrebat: – Doamne, numai câțiva vor fi mântuiți? El le‑a zis: – Străduiți‑vă să intrați pe ușa cea îngustă! Căci vă spun că mulți vor încerca să intre, dar nu vor putea. Luca 13:22‭-‬24

Drumeţul întârziat, care se grăbea să ajungă la poarta cetăţii, la apusul soarelui, nu putea să se oprească în drum pentru vreun lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era stăpânită de un singur gând – să intre pe poarta cetăţii. Acelaşi gând puternic, zicea Isus, se cere şi de la un creştin. Eu v-am descoperit strălucirea caracterului, care este adevărata strălucire a Împărăţiei Mele. Ea nu vă oferă nici o făgăduinţă de stăpânire pământească; totuşi merită cea mai mare dorinţă şi străduinţă. Eu nu vă chem să luptaţi pentru stăpânirea marilor împărăţii ale lumii acesteia; cu toate acestea nu trebuie să credeţi că nu este nici o luptă de dat sau nici o biruinţă de câştigat. Vă îndemn să vă străduiţi, să vă luptaţi cu disperare, ca să intraţi în Împărăţia Mea spirituală. CMF 141.1

Viaţa creştinului este o bătălie şi o alergare. Dar biruinţa despre care e vorba aici nu poate fi câştigată de puterea omenească. Câmpul de bătaie este inima omenească. Bătălia pe care trebuie s-o dăm – cea mai mare bătălie care a fost dată vreodată de om – este predarea eului personal în faţa voinţei lui Dumnezeu, predarea inimii în faţa iubirii suverane. Omul cel vechi, născut din sânge şi prin voinţa firii pământeşti, nu poate să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Înclinaţiile moştenite, obiceiurile vechi trebuie să fie lepădate. CMF 141.2

Acela care se hotărăşte să intre în Împărăţia spirituală va constata că toate puterile unei firi nerenăscute, sprijinite de forţele împărăţiei întunericului, se ridică împotriva lui. Egoismul şi mândria vor lua poziţie împotriva oricărei încercări de a le arăta că sunt păcătoase. Prin noi înşine, nu suntem în stare să ne înfrângem dorinţele şi obiceiurile rele, care se luptă pentru supremaţie. Nu putem avea biruinţă asupra puternicului duşman care ne ţine în sclavia sa. Numai Dumnezeu poate să ne dea această biruinţă. El doreşte să avem stăpânire asupra noastră înşine, asupra voinţei şi căilor noastre. Dar nu poate lucra în noi, fără consimţământul şi conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin facultăţile şi puterile date omului. Puterile noastre trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu. CMF 141.3

Biruinţa nu este câştigată fără multă rugăciune stăruitoare, fără îngenuncherea eului la fiecare pas. Voinţa noastră nu trebuie să fie silită să conlucreze cu uneltele divine, ci trebuie să se supună de bună voie. Dacă ar fi cu putinţă ca influenţa Duhului lui Dumnezeu să vă forţeze cu o putere de o sută de ori mai mare, aceasta n-ar face din voi adevăraţi creştini, nişte buni cetăţeni ai cerului. Reduta Satanei n-ar fi sfărâmată în felul acesta. Voinţa noastră trebuie să fie aşezată de partea voinţei lui Dumnezeu. Prin voi înşivă nu sunteţi în stare să vă aduceţi planurile, dorinţele şi înclinaţiile în ascultare de voinţa lui Dumnezeu; dar, dacă vreţi să aveţi voinţă, Dumnezeu va lucra pentru voi “răsturnând izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl face rob ascultării de Hristos”. (2 Corinteni 10, 5.) Atunci veţi duce “până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2, 12-13.) CMF 142.1

Mulţi sunt atraşi de frumuseţea lui Hristos şi de strălucirea cerului, dar dau înapoi când este vorba de condiţiile prin care pot să şi le însuşească. Sunt mulţi oameni pe calea cea largă, nemulţumiţi de drumul pe care merg. Ei doresc să se smulgă din sclavia păcatului şi caută, în propria lor putere, să se împotrivească obiceiurilor păcătoase. Privesc spre calea cea strâmtă şi spre poarta cea îngustă, dar plăcerile egoiste, iubirea de lume, mândria şi ambiţia nesfinţită pun un zid de despărţire între ei şi Mântuitorul. Dacă ar fi să renunţe la propria lor voinţă, la pasiunile sau la idealurile lor, li s-ar cere un sacrificiu în faţa căruia ei şovăie, se clatină şi dau înapoi. Mulţi “vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13, 24.) Ei doresc binele şi se ostenesc să-l facă; dar nu se lipesc de el cu toată inima; nu sunt hotărâţi să şi-l asigure cu orice preţ. CMF 143.1

Dacă dorim să biruim, singura nădejde pentru noi este să unim voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu şi să lucrăm împreună cu El, oră de oră şi zi de zi. Nu putem să păstrăm eul personal şi totuşi să nădăjduim a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfinţenie, aceasta va fi cu putinţă numai prin renunţarea la eul personal şi prin primirea gândului lui Hristos. Mândria şi îngâmfarea trebuie să fie răstignite. Suntem noi gata să plătim preţul care ni se cere? Suntem noi gata să aducem voinţa noastră în perfectă armonie cu Dumnezeu? Până când nu vom fi dispuşi la aceasta, harul transformator al lui Dumnezeu nu va putea face nici o schimbare în noi. CMF 143.2

Lupta pe care trebuie s-o purtăm este “lupta cea bună a credinţei”. “Iată la ce lucrez eu”, zicea sfântul apostol Pavel, “şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1, 29.) CMF 143.3

Iacov, în timpul marii strâmtorări a vieţii sale, s-a îndreptat spre rugăciune. El avea o ţintă covârşitoare – să ajungă la transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga stăruitor lui Dumnezeu, un vrăjmaş, cum îşi închipuia el, a pus mâna pe el şi, toată noaptea, Iacov s-a luptat să-şi scape viaţa. Dar nici chiar primejdia care-i ameninţa viaţa nu l-a făcut să se abată de la ţinta pe care şi-o pusese în sufletul lui. Când puterea îi era pe sfârşite, Îngerul s-a folosit de puterea Sa divină şi, printr-o singură atingere, Iacov şi-a dat seama cu cine se luptase. Rănit şi fără ajutor, el a căzut pe pieptul Mântuitorului şi I-a cerut binecuvântarea. El nu voia să-L lase să plece, nici să înceteze cu ruga sa şi Domnul a împlinit cererea acestui suflet pocăit şi fără ajutor, potrivit cu făgăduinţa Sa: “Să caute ocrotirea Mea şi să facă pace cu Mine; da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27, 5.) Iacov s-a rugat cu o inimă hotărâtă: “Nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.) Duhul stăruinţei fusese inspirat de Acela care Se luptase cu patriarhul. El a fost Cel care i-a dat biruinţa şi i-a schimbat numele din Iacov în Israel, zicând: “Ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor.” (Geneza 32, 28.) Lucrul pentru care Iacov se luptase în zadar, prin propriile sale puteri, a fost câştigat prin predarea eului şi prin credinţă stăruitoare. “Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” (1 Ioan 5, 4.) CMF 144.1

Sursă: Ellen White Writings

Voința omului

 J. N. Darby

Dacă Hristos a venit să mântuiască ce era pierdut, „voinţa liberă” nu mai are vreun loc. Chiar dacă Dumnezeu foloseşte toate mijloacele posibile, orice lucru care ar fi în stare să aibă vreo influenţă asupra inimii omului, toate nu servesc decât să dovedească din plin că voinţa omului este rea, că inima îi este atât de coruptă şi voinţa atât de hotărâtă să nu se supună lui Dumnezeu (cu toate că Diavolul îl poate încuraja la păcat), încât nimic nu-l poate convinge să primească pe Domnul şi să respingă păcatul.

Dacă prin libertatea omului se înţelege că nimeni nu-l sileşte să-L respingă pe Domnul, atunci da, această libertate există din plin. Dar dacă te gândeşti că datorită stăpânirii păcatului faţă de el care este un rob, şi aceasta de bunăvoie, el n-ar putea scăpa din această condiţie ca să aleagă binele chiar când înţelege ce este bine şi dă dreptate binelui – în acest caz el nu are libertate nicidecum.

Omul nu se supune legii şi nici nu poate să se supună. De aceea, cei ce sunt în firea lor păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu. Şi aici ajungem mai aproape de rădăcina problemei. Omul cel vechi este cel ce e schimbat, învăţat şi Sfinţit – sau pentru a fi mântuiţi trebuie să primim o fire nouă? Caracterul general al necredinţei din zilele noastre (1861) este acesta: nu să tăgăduiască deschis creştinismul sau să respingă pe faţă pe Hristos, ci să-L primească doar ca pe o Persoană care să restabilească pe om în poziţia lui de copil al lui Dumnezeu. Wesleyenii, în măsura în care sunt învăţaţi de Dumnezeu, nu spun acest lucru; credinţa îi face să simtă că fără Hristos sunt pierduţi şi aceasta este o problemă a mântuirii.

Numai teama lor de harul curat, dorinţa lor de a câştiga pe oameni, un amestec de milă şi de spirit omenesc, într-un cuvânt încrederea în propriile lor puteri îi face să fie confuzi în învăţătura lor şi îi conduce să nu recunoască ruina totală a omului.

În ce mă priveşte, eu văd în Cuvânt şi recunosc în mine ruina totală a omului. Înţeleg că crucea este sfârşitul tuturor mijloacelor pe care Dumnezeu le-a folosit ca să câştige inima omului şi prin urmare ea dovedeşte că acest lucru este imposibil. Dumnezeu Şi-a arătat toate resursele, iar omul a dovedit că este în totul rău, fără îndreptare. Crucea lui Hristos condamnă pe om – păcatul în firea păcătoasă. Dar condamnarea fiind în Acel altul care a îndurat-o, ea ajunge să fie mântuirea celor ce cred, deoarece condamnarea, adică judecata păcatului este înapoia noastră; Viaţa a început prin înviere. Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul nostru.

Răscumpărarea, însuşi acest cuvânt îşi pierde sensul când întreţinem aceste idei ale omului vechi. Răscumpărarea ar ajunge o îmbunătăţire, o eliberare practică dintr-o stare morală şi nu o mântuire deplină prin lucrarea terminată a Altuia. Arminianismul sau mai degrabă pelagianismul pretinde că omul poate alege şi astfel omul vechi este îmbunătăţit prin lucrul pe care îl acceptă. Cel dintâi pas este făcut deci fără har.

Trebuie să ne ţinem de Cuvânt. Vorbind însă din punct de vedere filosofic şi moral, libera voinţă este o teorie falsă şi absurdă. Voinţa liberă este o stare a păcatului. Omul nu are de ales, ca fiind în afara binelui. De ce este el în această stare? El ar trebui să nu aibă voinţă, nici alegere de făcut; el ar trebui să asculte şi să se bucure de pace. Dacă are de ales binele, atunci el nu-l alege; de fapt, omul este dispus să urmeze numai ce este rău. Ce cruzime să propui o datorie omului care este deja inclinat spre rău!

Totuşi, vorbind din punct de vedere filosofic, dacă ar alege, el ar fi trebuit să fie indiferent, neutru, altminteri el deja a şi ales potrivit voinţei sale. El ar trebui să fie deci în mod absolut indiferent. Şi atunci, dacă el ar fi absolut indiferent, cine va decide alegerea lui? O creatură trebuie să aibă un motiv; dar el n-ar avea, deoarece ar fi indiferent; şi dacă n-ar fi, ar fi ales deja.

Dar de fapt lucrurile nu se petrec aşa. Omul are o conştiinţă, dar are şi o voinţă şi pofte, şi acestea îl conduc. Omul a fost liber în paradis şi atunci s-a bucurat de bine. S-a folosit de voinţa sa liberă şi consecinţa este că a-devenit un păcătos. A-l lăsa la voinţa lui liberă, acum când e dispus să facă răul, ar fi cruzime. Dumnezeu i-a prezentat omului ocazii de a alege, dar aceasta pentru ca să fie convins de faptul că, în orice situaţie, omul nu alege nici binele, nici pe Dumnezeu. Cred că mă înţelegi. Aceşti oameni ar trebui să creadă că Dumnezeu iubeşte lumea; dar dacă ei nu cred că omul în sine însuşi este rău, fără nici o posibilitate de remediere (şi în ciuda remedierii) este un lucru trist. Atunci ei nu se cunosc pe ei înşişi şi nu-L cunosc pe Dumnezeu.

din „Scrisori, ” octombrie 1861

Voinţă omului este cea care duce la pierzare veşnică. Ea poate fi schimbată, dar principiul ei este totdeauna greşit. Nu există iniţiativă din partea voinţei omului în lucrurile lui Dumnezeu; aici orice acţiune trebuie să fie din partea lui Hristos, prin Duhul. În clipa în care accept voinţa omului, accept serviciul Diavolului şi nu al lui Hristos.

din „Scrieri“, vol. 1, pag. 339

Dreptul, în sensul omenesc al acestui cuvânt, este practicarea propriei voinţe a omului, neîmpiedicată de amestecul altuia. Dar creştinismul pune cu totul deoparte acest lucru. Într-adevăr, harul te face să nu fii împiedicat de amestecul altuia; dar aceasta, făcându-te să fii răspunzător faţă de Dumnezeu. Nici un om nu are dreptul să se amestece cu ceva în lucrurile în care eu sunt răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Însă lumina pe care creştinismul o dă asupra acestui adevăr este nu amestecul meu în voinţa altuia, ci obligaţia mea de a face voia lui Dumnezeu, oricât ar costa: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi nu de oameni. Şi făcând mai întâi voia lui Dumnezeu, după aceea poţi să suferi pentru ea; este mai bine, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, să suferi din cauză că ai făcut binele şi nu răul; tot aşa Hristos, în sensul cel mai bun, a suferit o dată pentru păcate. Dacă fac ce este bine, sufăr din această cauză şi rabd, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Dar acest drept în fiecare în parte, în puterea omenească şi comună lui, creştinismul îl taie de la rădăcină, deoarece precizează că voinţa omului este în întregime rea şi că manifestarea ei este principiul păcatului; de aceea noi „suntem sfinţiţi pentru ascultare” şi spre „stropirea cu sânge“. Astfel, ideea că toţi ar avea dreptul să vorbească în adunare, nu poate intra în gândirea creştină. Un astfel de gând nu are loc în creştinism, care îşi începe existenţa morală prin socotirea voinţei omeneşti ca rea. Duhul Sfânt are dreptul, pe care El îl exercită în mod suveran, de a împărţi „fiecăruia după cum voieşte El“.

din „Scrieri“, vol. 3, pag, 126,127

Voinţa omului se arată în aceste două căi: corupţia şi violenţa. Aşa se prezenta starea lumii în timpul potopului. Satan este un mincinos şi un ucigaş; Domnul Isus este adevărul şi viaţa. Omul este şi el un mincinos şi un violent. Anticrist îşi va face propria voie, însă Isus a făcut voia Celui ce L-a trimis. În Apocalipsa 17 vedem corupţie, violenţă, proprie voinţă şi ucidere. Babilonul este corupţia în toată  profunzimea ei; iar fiara este voinţa proprie revoltată chiar împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Aceste două principii, care sunt de la început, sunt concretizate şi se desfăşoară.

din „Scrieri“, vol. 5, pag. 57

Caracterul celui nelegiuit descris în Tesaloniceni este de a fi fără lege, de a-şi face voia, voia omului. Hristos, omul lui Dumnezeu, spune: „Iată-Mă, vin să fac Voia Ta, Dumnezeule!” (Psalmul 40:7,8 , Evrei 10 ). El a fost un slujitor în toate privinţele. El dă împărăţia celor pentru care Tatăl a pregătit-o. Singura lui voinţă a fost să facă voia lui Dumnezeu. „Nu voia Mea, ci a Ta.” „Prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi“ (Romani 5:19 ). În niciun lucru El nu Şi-a făcut voia. Ceea ce caracterizează timpul nostru şi cu ce se laudă el este dreptul de a-ţi face propria voie. Este exact ceea ce a caracterizat păcatul lui Adam, înainte ca înmulţirea răului să se fi arătat în lume.

Caracterul lui Hristos, Împăratul ales al lui Dumnezeu, este însă ascultarea. „Ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl“ (Ioan 14:31 ). Isus a fost ascultător până la moarte. Caracterul celui rău este să fie fără lege, să-şi facă propria voinţă. De aici vine lupta dintre Omul lui Dumnezeu şi omul păcatului, pentru a şti care este biruitor. Principiul răului este de a avea o voinţă. Mult timp Dumnezeu restrânge şi limitează răul. Când El dă deoparte ceea ce-l opreşte, atunci cel nelegiuit, care îşi face voia, se arată şi se înalţă pe sine însuşi împotriva manifestării gloriei, aşa cum s-a înălţat pe sine în taina nelegiuirii; acum este împotriva manifestării harului, tot aşa cum a fost şi atunci când Isus era pe pământ. Nu există independenţă pentru om; el trebuie să fie ori supus lui Dumnezeu, ori supus Satanei. Daniel 11:36,45 ne arată că Anticrist, împăratul, va face ce va voi el.

din „Scrieri, ” vol. 5, pag 81,82

Fiul risipitor era departe de a fi fericit, atât când se depărta de casă, cât şi când se întorcea; el îşi făcea propria voinţă. Şi acesta este secretul oricărui păcat. Dacă omul se crede totuşi fericit, gândeşte aşa pentru că a înaintat în depărtarea de Dumnezeu, unde nu are oprelişti pentru a-şi satisface voia. Şi, cu toate acestea, el este în ţara Diavolului şi înrobit de el. Libertatea voinţei este tocmai sclavia Diavolului.

din „Scrieri, ” vol. 12, pag. 166,167

Voinţa omenească este totdeauna atee, pentru că ea nu se supune voii lui Dumnezeu şi va căuta să raţioneze împotriva existenţei a ceea ce nu-i place; dar Dumnezeu are o mărturie în conştiinţă, pe care, oricum, voinţa n-o poate înlătura. Când oamenii au redus ceea ce poartă numele lui Dumnezeu sub standardul conştiinţei naturale, mintea va folosi acest lucru, dacă poate îndrăzni, ca să arunce afară autoritatea lui Dumnezeu pe care o urăşte.

din „Scrieri“, vol. 15, pag. 240,241

A face ceva potrivit voii noastre este păcat, înseamnă a lucra aşa cum vrea omul cel vechi, care nu se supune lui Dumnezeu şi care nu-I face voia. Înseamnă a face ce vrea firea păcătoasă, care totdeauna se manifestă nu potrivit gândului lui Dumnezeu, ci potrivit ei. Obiectul ascultării poate fi o altă problemă, dar propria voinţă este totdeauna greşită.

Astfel Petru, învinuit înaintea sfatului preoţilor de neascultare faţă de ei, nu pledează pentru dreptul de a face ce vrea – un drept de a face propria voinţă; el nu avea un astfel de drept. Faţă de Dumnezeu, aceasta ar fi fost exprimarea propriei voinţe;  şi el n-ar fi dat cinste lui Dumnezeu în felul acesta. Cuvântul lui nu a fost: „Am dreptul să fac ce îmi place, fără să ţin seama de voi“, ci: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” Ar fi fost într-adevăr neascultare să fi ascultat de ei. Mi se pare că acest principiu este pierdut şi se face abuz de drept, de voinţă, în toate partidele religioase. În această privinţă, ele se împart în două clase mari – cei ce pretind ascultare şi cei ce pledează pentru libertate. Răspunsul lui Petru mi se pare că este ce trebuie atât pentru unii, cât şi pentru alţii. Neoprotestanţii pledează pentru libertate, drepturi, dreptul de a face, ca oameni, ce vor. Oamenii bisericii pretind însă ascultare faţă de oameni, nu faţă de Dumnezeu. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu” este răspunsul creştin atât pentru unii cât şi pentru alţii.

„Trebuie să ascultăm” răspund neoprotestantului care pretinde drepturi; „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu“ spun omului bisericii, care pretinde principiul ascultării de toate lucrurile greşite care se sprijină numai pe autoritatea omului.

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de om.“ Cât de perfectă este Scriptura! Propria voinţă nu este niciodată dreaptă. Ascultarea de om este totdeauna greşită – este neascultare de Dumnezeu.

din „Scrieri“, vol. 16, pag. 6

Creaţia este ruinată şi suferă – nu de bunăvoie, cum este situaţia cu omul, totuşi este căzută. Voinţa omului este îndepărtare de Dumnezeu. Intelectul  lui poate fi foarte bun; de asemenea el poate fi amabil, dar nu veţi găsi unul măcar care să caute din fire pe Dumnezeu. Ba chiar în general veţi găsi că persoanele cele mai amabile sunt cele din urmă care să se întoarcă la Dumnezeu.

din „Scrieri“, vol. 21, pag 122

Nu este vorba de calităţi amabile – le vei găsi şi la un câine, este vorba dacă îţi place să-ţi faci propria voie; pentru că, dacă aşa faci, eşti în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

din „Scrieri“, vol. 21, pag 200

Dependenţa absolută de Dumnezeu, supunând libertatea personală, pare confuzie. Dependenţa ajunge chiar suspectă. Înseamnă că trebuie pentru ca să obţin existenţa şi toate aici – mai mult, să am toate de la El sau să-mi dau seama că sunt dependent de El – să privesc la El. Toate acestea înlătură voinţa, ca fiind în contrast cu obligaţia de a asculta.

Cea mai mare parte din tot ce se numeşte libertate personală este doar aprobarea păcatului. Trebuie totdeauna să ascult. – „Iată-Mă, vin să fac voia Ta“ a fost singurul motiv, constant, al lui Hristos. Dacă libertate înseamnă că Dumnezeu nu plănuieşte răul şi nu împiedică binele, este perfect adevărat; dar dacă înseamnă dreptul de a avea o voinţă a ta, aceasta este păcat-ateism. Un om care să fie într-adevăr pus să aleagă între bine şi rău (desigur, el poate fi, ca încercare ca să vadă ce este el) este un lucru tot atât de oribil cât şi de absurd; aceasta ar presupune că binele şi răul ar fi în afară şi nicidecum în tine însuţi. Dacă el este înclinat într-o parte sau alta, alegerea este deja făcută. Ca să aibă o alegere adevărată, el trebuie să fie personal indiferent; iar a fi într-o stare de indiferenţă faţă de bine ca şi faţă de rău, aceasta este cu totul oribil. Dacă omul are o înclinaţie, alegerea lui nu este liberă: o voinţă liberă este un nonsens din punct de vedere moral; deoarece, dacă omul are o înclinare, el vrea deja ceva. Dumnezeu poate avea voinţa să creeze. Dar voinţa în lucrurile morale înseamnă fie voinţa proprie, care este păcat (căci noi trebuie să ascultăm) – fie o înclinaţie spre ceva, care este în adevăr o alegere făcută aşa cum este îndreptată voinţa.

Omul a fost aşezat în bine, deşi nefiind forţat exterior să rămână aşa. El şi-a arătat voinţa libera voinţă, Vorbind din punct de vedere moral mâncând fructul oprit, şi a fost astfel pierdut, iar de atunci a fost înclinat spre rău. Dependenţa stă în faptul că o creatură trebuie să asculte de Dumnezeu. Independenţa în voinţă (de fapt ea nu poate fi) şi neascultarea, roada ei, sunt condiţia omului celui vechi. Dependenţa şi ascultarea sunt caracteristicile omului celui nou – ale lui Hristos. În afară de ce lucrează harul, Dumnezeu lasă voinţa liberă; dar ea înclină în firea ei să te ducă departe de Dumnezeu. Şi dacă nu priveşti la Dumnezeu, trebuie să ai un obiect mai prejos de om.

din „Scrieri“, vol. 32, pag 43

Folosim unele cuvinte atât de inexact, încât este nevoie să explic, nu să avem discuţii fără sfârşit. De obicei când vorbim despre libertate şi putere, absenţa constrângerii şi prezenţa puterii sunt confundate. Spun că „oricine poate veni la adunare”, arătând că ea este deschisă pentru oricine. Dar cineva s-a accidentat la picior şi nu poate veni. Iau un caz simplu, ca să arăt la ce mă refer. Astfel, când Domnul spune: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44 ), aceasta nu înseamnă că Dumnezeu opreşte sau împiedică, ci omul este atât de rău în voinţa sa şi atât de corupt, încât dacă o putere din afara lui nu lucrează asupra lui, el nu poate veni deoarece el nu este din punct de vedere moral dispus să vină. Omul este perfect liber să vină acum, în ce Îl priveşte pe Dumnezeu, şi este invitat să vină, da, este implorat; şi sângele scump al lui Hristos este pe scaunul îndurării, încât greutatea morală este înlăturată de însuşi harul lui Dumnezeu, în ce Îl priveşte pe Cel sfânt, ca să primească pe păcătos. În acest sens el este liber pe deplin să vină.

Dar este şi cealaltă parte, propria voinţă a omului şi starea lui. Şi aici nu este voinţa de a veni, ci dimpotrivă. Viaţa era în Hristos. „Nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (Ioan 5:40 ). Toate sunt gata, veniţi la nuntă! (Luca 14:17 ), dar „toţi, fără excepţie, au început să se scuze” (Versetul 18). Omul nu vrea să fie cu Dumnezeu. „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu“ (Romani 3:11 ). „De aceea când am venit n-a fost nici un om, când am chemat nu a fost nici un răspuns.” „Gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8:7 ). Răstignirea Domnului este dovadă că omul nu vrea să-L aibă pe Dumnezeu, când vine în îndurare şi ajutându-l chiar şi în mizeria de acum. – „Pentru dragostea Mea am fost urât.” „M-au urât fără temei.” „Acum ei le-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu“ (Ioan 15:24 ). Şi Domnul arată şi cauza: Dumnezeu este Lumină şi Dragoste „şi oamenii au iubit intunericul mai mult decât lumina.” Ei resping o dragoste care le-ar fi umilit mândria, tot aşa cum nu pot suferi o lumină care să treacă dincolo de cunoaşterea lor; de aici înainte, aflăm că „tuturor celor ce L-au primit… le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:12,13 ).

Este un nonsens să vorbeşti de libertate în condiţia actuală a omului, atât timp cât el este deja înclinat spre rău. Dacă ai admite că omul e liber să vină, fiind invitat şi implorat de tot felul de motive, în final totul se dovedeşte a fi în zadar – şi este o dovadă că el nu vrea şi că nu există vreun motiv care să-l convingă. Mai am un singur Fiu, spune Dumnezeu, dar acesta e tot ce mai am.

A spune că omul nu este înclinat spre rău, înseamnă a tăgădui Scriptura şi faptele. A-l socoti liber să aleagă, înseamnă că el ar trebui să fie tot atât de indiferent – neavând vreo preferinţă – faţă de bine şi rău, fapt care nu este adevărat, pentru că poftele rele şi voinţa proprie sunt prezente, cele două mari elemente ale păcatului; iar dacă ar fi fost aşa, ar fi fost într-adevăr oribil. Însă, mai mult decât atât, când omul vrea binele, răul este lipit de el; el nu ştie cum să ajungă să facă ce este bine. Este o lege în mădularele lui care îl ţine în robie faţă de legea păcatului care este în ele.

Fără îndoială, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, este o eliberare, eliberare la un Altul; dar eliberarea nu este libertatea mea, ci o lucrare dăruită şi făptuită de un Altul, deoarece eu am învăţat prin experienţă, sub învăţătura divină, că nu sunt liber şi nu mă pot elibera eu însumi. De aceea în Romani 6 , unde această problemă este tratată la rădăcina ei, noi suntem făcuţi liberi prin moarte, firea lui Adam fiind răstignită împreună cu Hristos. Atunci el poate spune, dar nu mai înainte: „tot aşa socotiţi-vă şi voi înşivă“, un principiu adevărat şi binecuvântat, când mă recunosc mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu – nu în Adam, ci în Isus Hristos, Domnul nostru. Acest lucru este rezumat în capitolul 8:2,3: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii“ De aceea eu n-am fost liber înainte de a fi fost în Hristos. Şi el adaugă: „Ceea ce nu putea face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu: trimiţând pentru păcat pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare omului păcătos, a condamnat păcatul în firea păcătoasă“

Libertatea este roada eliberării prin Hristos. Mai întâi, în moartea Lui, omul cel vechi, păcatul în firea păcătoasă, a murit pentru credinţă; am fost răstignit împreună cu El, am viaţa în puterea Duhului în Hristos şi atunci sunt liber. Dar faptele privitoare la starea omului şi istoria responsabilităţii lui, arătată în Scriptură, pune această problemă pe un teren cu totul deosebit. Şi mai întâi, istoria avea să arate mai clar adevărul stării lui.

Planul lui Dumnezeu a fost totdeauna în cel de al doilea Adam, nu în cel dintâi. Cea dintâi promisiune a fost de asemenea dată seminţei femeii şi nu lui Adam, care nu era sămânţa femeii. Iar sămânţa femeii avea să distrugă puterea Satanei, în timp ce Adam a căzut în faţa acestei puteri. Toate promisiunile sunt făcute lui Hristos, lui Israel ca unui popor ales sau lui Avraam şi seminţei lui – şi nu omului ca om. Dar Dumnezeu a început cu responsabilitatea în cel dintâi Adam, şi nu cu planul Său sau cu promisiunile. Şi cu această răspundere s-a lucrat în toate felurile, după cădere, fără lege, sub lege şi prin profeţi, până la venirea lui Hristos în har, potrivit Cuvântului.

„Având un singur Fiu iubit, în cele din urmă L-a trimis la ei.” Astfel s-a arătat pe deplin răspunderea omului şi Domnul spune: „Acum are loc judecata acestei lumi“. Ştefan rezumă acest lucru, spunând (Faptele Apostolilor 7 ): „Aţi primit legea dată prin îngeri şi n-aţi ţinut-o… pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care voi acum L-aţi dat prins şi L-aţi omorât“ „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.“ El fiind plin de Duhul Sfânt s-a dus în cer, şi istoria pămânului este terminată.

Dar se va spune: Da, prin moartea lui Hristos s-a pus o temelie nouă a responsabilităţii. Aşa a fost, dar punând pe om pe terenul cunoscut acum, că este deja pierdut şi că atunci când eram încă fără putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Nu este nici unul care să vrea, nici unul care să înţeleagă, niciunul care să răspundă. Noi nu ne putem da nouă înşine viaţa divină, nici să ne naştem noi înşine pentru Dumnezeu.

Fără îndoială că uşa este într-adevăr deschisă şi sângele este pe scaunul îndurării, dar aceasta este dovada finală că omul nu vrea să vină şi Dumnezeu a dovedit că nu există motive care să-l poată determina pe om: el trebuie să fie născut cu totul din nou. Istoria Scripturii este istoria folosirii de către Dumnezeu a tuturor mijloacelor şi motivelor, rezultatul fiind respingerea Fiului Său şi judecata.

Cazul lui Adam a fost mai diferit, deoarece pofta şi voinţa proprie încă nu erau prezente: omul nu era rob al legii păcatului în mădularele lui; păcatul nu era în el şi nici nu era necesară eliberarea; el era împreună cu Dumnezeu în grădină. Evident, Dumnezeu n-a pus vreo interdicţie peste el, ca să nu-L părăsească; însă ascultarea omului era încercată. Nu era vorba de a veni la Dumnezeu, ca atunci când deja ar exista răul; interdicţia era doar o punere la probă a ascultării, iar actul nevinovat, dacă n-ar fi fost oprit. Până acum nu exista conştiinţa în sensul de a cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău prin tine însuţi; el trebuia doar să rămână acolo unde era şi să nu fie neascultător. Nu era nimic în el, nici, nu este nevoie să spun, în Dumnezeu, care să-l împiedice; în această privinţă el era liber: căderea lui a dovedit că nu creatura era rea, ci că lăsată la ea însăşi nu putea rămâne în picioare. Dar în această stare, momentul când el a ales şi a voit, acel moment a fost arătarea păcatului. Ascultarea simplă era atitudinea potrivită; dacă o îndoială s-ar fi ridicat cu privire la faptul dacă ar fi trebuit să asculţi, atunci păcatul ar fi fost deja prezent.

Alegerea nu este ascultare. Din clipa în care s-a simţit liber să aleagă, el a părăsit locul simplei ascultări.

Gândeşte la un copil care se situează pe poziţia că este liber să aleagă dacă ar trebui să asculte, chiar dacă ar alege drept. Moralitatea nu depinde de libertatea de a alege. Omul a fost creat într-o relaţie anume dată cu Dumnezeu; moralitatea consta în a umbla în această relaţie. Iar această relaţie era ascultarea. Acolo el ar ar fi putut continua să fie fericit şi nu să se elibereze de Dumnezeu.

Este ce a făcut Hristos. El a venit să facă voia lui Dumnezeu, a luat un chip de rob. În ispitirea din pustie, Satan a căutat să-L facă să părăsească această poziţie, ca să fie liber să facă voia Sa, numai mâncând când era flămând. Ce rău era în aceasta? Ar fi fost libertatea şi propria Sa voie; însă răspunsul Său este că omul va trăi cu orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu. Nu exista mişcare sau voinţă în inima Sa, decât numai pentru voia lui Dumnezeu; şi acesta este perfecţiune.

Voia lui Dumnezeu este motivul acţiunii noastre al acţiunii voinţei noastre. Şi aceasta este numită în Scriptură ascultarea lui Hristos, spre care noi suntem sfinţiţi. Omul singur s-a făcut pe sine însuşi liber, dar aceasta este libertatea faţă de Dumnezeu şi astfel este apostazie morală şi sclavie a păcatului.

Din această situaţie Hristos ne scoate cu totul şi ne sfinţeşte spre ascultare, deoarece El a purtat Vina roadelor voinţei noastre libere.

Cum să aleg? Dacă aş alege, n-aş alege bine şi ce să mă facă să aleg?

Se confundă de asemenea cunoaşterea binelui şi răului cu voinţa. Omul a dobândit conştiinţa prin cădere şi astfel ea este folosită într-o stare de înstrăinare de Dumnezeu; iar voinţa este un alt lucru. În firea păcătoasă, voinţa este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, poftă şi fărădelege, iar când vine legea, călcare de lege. Chiar şi când am Duhul lui Dumnezeu, ea pofteşte împotriva Lui. Se arată acest lucru în cel nelegiuit, care spune: văd lucruri mai bune şi le aprob, dar fac cele rele. Conştiinţa şi pofta stăpânesc voinţa omului. Dacă toate acestea nu ar fi aşa, omul ar fi fost perfect în ce priveşte libertatea de a face să fie pus la probă; însă manifestarea voinţei sau alegerii a fost păcat, deoarece ascultarea era locul lui înaintea lui Dumnezeu. El a fost creat în bine şi nu trebuia să aleagă; acum el iubeşte păcatul şi propria sa voinţă, şi trebuie să fie eliberat de ea.

din „Scrisori“, aprilie 1872

Problema responsabilităţii se află chiar la rădăcina calvinismului şi arminianismului. Răspunderea trebuie şi a trebuit totdeauna să existe; însă cel dintâi om a fost omul răspunzător, şi istoria lui s-a sfârşit la cruce, deşi fiecare trebuie să înveţe acest lucru personal. Poziţia noastră este în Cel de al doilea Adam, care S-a încărcat într-adevăr cu greşelile făcute în răspunderea noastră (El fiind perfect în această privinţă în toate încercările) şi a pus astfel temelia acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu. Fiind pierduţi pe terenul celui dintâi Adam, suntem înaintea lui Dumnezeu pe terenul lucrării perfecte a Celui de al doilea Adam – nu ca nişte copii ai lui Adam în ce priveşte poziţia noastră, ci copii ai lui Dumnezeu, „dreptatea lui Dumnezeu în El“. Înainte de cruce şi până la ea, răspunderea s-a arătat ce este; după ea, dreptatea s-a arătat, iar planul original al lui Dumnezeu, care era în Cel de al doilea Adam, a putut atunci să fie dezvăluit.

din „Scrisori“, 1869

Mă delectez cu articolul despre voinţa liberă; gândesc că nu mai este de adăugat ceva la el. Totul depinde de adâncimea convingerii despre ceea ce suntem în starea noastră de păcat; şi siguranţa şi bucuria depind de această convingere, de asemenea. A fi pierdut şi a fi mântuit sunt în strânsă legătură cu starea noastră în omul cel vechi şi starea noastră în Hristos. Dar a gândi ca arrninienii, ar fi a arăta un principiu cu totul fals, că adică răspunderea noastră ar depinde de puterea noastră. Dacă am împrumutat o sută de mii de lei cuiva şi el i-a irosit pe toţi, desigur el nu mai este în stare să mi-i dea înapoi; dar răspunderea lui s-a sfârşit odată cu imposibilitatea lui de a plăti? Sigur că nu.

Răspunderea depinde de dreptul persoanei care l-a împrumutat, nu de posibilitatea pe care n-o mai are a acelui ce a risipit rău banii.

Dacă omul ar putea face uz de voinţa lui liberă, el ar trebui fie să ţină legea, fie să primească pe Hristos. Mântuirea însă nu se capătă prin lege: dacă îndreptăţirea ar veni sau ar putea veni prin lege, Hristos ar fi murit în zadar. Şi se spune în mod expres că firea păcătoasă „nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate“ Conştiinţa recunoaşte în adevăr că legea este dreaptă şi bună; a te supune ei şi a ţine-o este cu totul alt lucru. Chiar dacă „vrea”, omul este un sclav şi înfăptuirea nu urmează voinţei. În cazul acesta se arată aprobarea conştiinţei, aşa cum s-a spus deja, dar nu voinţa; dorinţele acesteia din urmă sunt de a fi independentă faţă de Dumnezeu. Acceptă legea o astfel de stare? Dar omul doreşte să fie liber, ca să-şi poată face voia proprie. Iar aceasta nu este ascultare.

Legea cere ascultare; „gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu“ Un nelegiuit ar putea spune: „Eu înţeleg şi aprob ce este bine, însă urmez răul.“

Toţi oamenii au o conştiinţă, cunoaşterea binelui şi răului, de la cădere; ei pot să deosebească lucrurile, dar aceasta nu spune nimic cu privire la voinţă. Deoarece legea cere ascultare şi firea păcătoasă nu se poate supune, a primi legea este de fapt o imposibilitate. Mai departe, legea interzice pofta, însă omul căzut are pofte în firea lui păcătoasă; şi în felul acesta apostolul a cunoscut păcatul. Omul ar trebui să piardă această fire înainte de a fi dispus să asculte de lege; de aceea este nevoie să fii născut din nou. Şi omul nu-şi poate da singur viaţa divină şi veşnică. De ce atunci a venit legea? Pentru ca greşeala să se înmulţească; prin lege, păcatul devine „din cale afară de păcătos“. Legea lucrează dreapta mânie a lui Dumnezeu împotriva noastră – nu teama de Dumnezeu în noi, ea nu dă o viaţă nouă, iar cea pe care o avem este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Omul în firea păcătoasă nu poate primi legea în inima sa.

Omul în firea păcătoasă nu poate vedea frumuseţea în Hristos, tot aşa cum nu poate ţine legea. Poate firea păcătoasă să primească pe Hristos, să-şi găsească plăcerea în Fiul lui Dumnezeu? Atunci nici n-ar mai fi fire păcătoasă; ea ar avea chiar acelaşi gând pe care îl are Tatăl. Dacă este altceva aici decât firea păcătoasă, atunci omul este deja întors la Dumnezeu, deoarece ce este născut din carne este carne. Dacă firea păcătoasă şi-ar putea găsi plăcerea în Hristos, ea ar poseda cel mai de preţ lucru care s-ar putea găsi nu numai pe pământ, dar chiar şi în cer; ea şi-ar găsi plăcerea în ce Îşi găseşte Tatăl plăcerea. Şi atunci nici n-ar mai fi nevoie să fii născut din Dumnezeu! Siguranţa mântuirii ar fi înlăturată în acelaşi timp: dacă mântuirea ar fi roada propriei mele voinţe, ar depinde de ea; şi dacă s-ar putea căpăta mântuirea aşa de uşor, nu s-ar mai putea spune: „Pentru că Eu trăiesc, şi Voi veţi trăi.”

Se spune că credinţa este doar mâna care primeşte mântuirea. Dar ce anume ne-ar face să fim dispuşi să întindem mâna? Harul este cel ce lucrează acest lucru în noi.

din „Scrisori“, mai 1879

Lepădarea de sine

 Resurse Creștine

1. Cand se realizeaza botezul si cand este botezul in apa valabil si biblic inaintea lui Dumnezeu?
2. Cum se realizeaza botezul: prin scufundare, stropire sau turnare?
3. Contribuie botezul la iertarea de pacate?
4. Botezul trebuie realizat in public.
5. Cel nascut din Dumnezeu trebuie botezat in apa?
6. In Numele cui se face botezul?
7. Botezul nu este un legamant, ci un act de ascultare.

“De mentionat ca cea mai fericita zi a vietii tale nu trebuie sa fie Botezul in Apa, desi este o zi de fericire, ci cea mai fericita zi TREBUIE sa fie nasterea din nou produsa in tine se INSUSI DOMNUL SLAVEI ISUS HRISTOS. Chiar si aprecierea actului de botez nu trebuie sa ii se dea candidatului de botez, ci TOT DOMNULUI ISUS HRISTOS, pentru ca El face totul in toti nascutii Lui, Coloseni 3:11 si El da si vointa si infaptuirea, Filipeni 2:13″

De la minutul 26:45 puteti viziona poze si video cu botezul meu. Mult har si fiti biblici in tot
Pentru cititori aici aveti si linkul cu articolul despre Botezul in Apa:
http://www.faracompromis.ro/totul-despre-botezul-biblic-in-apa/

 

A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte

Cea de-a doua dintr-o serie de răsplăți veșnice

 Ann Steiner

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.’” (Apocalipsa 2:11)

Dumnezeu Își iubește creația. Păcatul a corupt-o, dar acum El are un plan ca s-o readucă la starea sa perfectă, originară, și îi va răsplăti pe toți cei care Îl ajută ca să-Și îndeplinească planul.

Păcatul s-a născut din pricina dorinței lui Satan de a se pune pe sine deasupra lui Dumnezeu, și asta a distrus armonia cerului. Acum, Dumnezeu are nevoie ca păcatul să fie total eliminate de pe întreaga Lui creație, într-un astfel de mod încât să nu mai fie nicio posibilitate de a se întâmpla din nou.

Așa că El a creat omenirea cu acest scop special ca ei să stăpânească asupra păcatului. (Geneza 4:7) Întregul Lui plan este ca omul să trăiască o viață în care urăște și rezistă împotriva păcatului, și îi spune da Lui – să biruie. Unul care învinge păcatul în viața lui dovedește că calea lui Dumnezeu este desăvârșită, și este o parte din lucrarea de eliminare a păcatului pentru toată veșnicia. Fiecare care face aceasta va gusta beneficiile care vin în urma trăirii unei astfel de vieți. Aceste făgăduințe sunt valabile pentru toți cei care biruie.

Iazul cu foc

A doua moarte este lacul cu foc (Apocalipsa 21:8). Aceasta este judecata asupra la tot ce este pătat de păcat. Când cineva nu a folosit posibilitățile din viață de a birui păcatul, ei vor fi vătămați de a doua moarte, pentru că la nimic care nu poate rezista focului judecății nu va fi permis să intre în veșnicie.

Din pricina că tu ți-ai folosit oportunitățile de a birui păcatul cât ai fost aici pe pămâmtul acesta, tu nu vei fi vătămat de a doua moarte. Tu ai recunoscut păcatul la care ești ispitit, l-ai judecat ca fiind inacceptabil pentru unul care vrea să practice neprihănirea, și i-ai rezistat.

Tu ești un învingător care trăiește neprihănit și care iubește ce este bun și adevărat in fiecare situație. Iar dacă tu cazi, ești iertat și faci așa încât să reziști ispitei de a păcătui data următoare. Tu chiar nu ai vrea să pierzi vreo oportunitate!

„Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.” (2 Ioan 1:8)

Valoare veșnică

Se merită mai mult să suferi pentru a-ți preda voia proprie, lucrările firii despre care vorbește Pavel în Galateni 5, pentru a face voia lui Dumnezeu. Dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare, etc. care înlocuiesc egoismul, invidia, necurăția ta naturală șamd, sunt rezultatele la aceasta că tu trăiești o viață biruitoare. Acestea îți dau valori pe care o vei avea cu tine pentru toată veșnicia.

Există harul de iertare a păcatelor, dar tu deasemenea ai har pentru o viață mult mai adâncă. Oricând se ratează o oportunitate de a birui păcatul, tu vei fi iertat, dar tu ai pierdut o oportunitate de a câștiga un lucru cu o valoare veșnică. Aceasta este durerea morții a doua. Aceea este o pierdere veșnică.

1 Corinteni 15:41 vorbește despre slava soarelui, a lunii, și a stelelor. Aceasta este ca un simbol pentru slava care are să vină. Cu cât mai multă valoare veșnică ai căpătat ca rezultat la a fi credincios pentru a birui, cu atât mai mare va fi slava ta veșnică.

 

Vrei să fii umplut cu Împărăția Cerului?

The good news is that those who hunger WILL be filled!

Sigurd Bratlie

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția Cerului.” Matei 5:3.

„Dar El a răspuns: ‘Este scris că omul nu va trăi doar cu pâine ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’” Matei 4:4.

Trupul nostru poate fi întreținut cu pâine – cu lucrurile care ies din pământ – căci a fost conceput din pământ, dar duhul nostru trebuie să primească hrană de la Dumnezeu, căci a venit de la Dumnezeu. Oamenii se îngrijesc doar de trupul lor și se înbogățesc cu ceea ce trupul dorește, dar duhul lor este sărăcit. Majoritatea oamenilor nu înțeleg această sărăcie, astfel ei devin neliniștiți și caută distrageri.

Cine sunt cei săraci în duh?

Mesajul lui Isus a fost: „Împărăția cerului este aproape.” Matei 10:7. Duhul nostru poate fi satisfăcut doar cu Împărăția Cerului. Isus a venit cu bogății pentru duhul nostru, de aceea El a spus că ferice de cei săraci în duh, de cei care plâng, cei care flămânzesc și însetează după dreptate, căci ei vor fi săturați. El a pregătit o masă pentru spiritul nostru. Cei care nu puteau fi satisfăcuți cu lucrurile vizibile puteau deveni bogați în duhul lor. Ei puteau fi umpluți cu împărăția cerurilor și puteau deveni desăvârșiți, așa cum Tatăl lor din ceruri este desăvârșit. (Matei 5:48).

Când ucenicii lui Ioan L-au întrebat pe Isus dacă El era Cel pe care-l așteaptau, Isus a răspuns prin a spune că evanghelia era propovăduită celor săraci. (Matei 11:5). „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: ‘Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.’” Ioan 7:37. Până când El a afirmat asta, ei se săturaseră și încercaseră toate lucrurile oferite de festin, însă toate acele lucruri aparțineau de o slavă vizibilă și fapte moarte. Dacă era cineva acolo care nu era mulțumit cu acele lucruri și care simțea sărăcie în duhul său, acel om putea să-și satisfacă setea la El.

În pilda despre semințele bune și neghină Isus spune: „Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău.” Matei 13:38. Fiii împărăției sunt cei care nu pot fi satisfăcuți cu lucrurile pământești. Ei au o foame după dreptate; dorința lor este pentru lucrurile cerești și au un suspin de a fi umpluți cu viața propovăduită de Isus la Predica de pe Munte. Ei sunt neînțeleși și străini în această lume, căci au aceeași bună mărturie pe care a avut-o și Isus: „Împărăția Mea nu este din această lume.” Ioan 18:36. Când această guvernare actuală se termină și Isus își pune bazele împărăției Lui, copiii celui rău vor fi alungați din împărăția Lui, iar cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. (Matei 13:41-43.) Atunci viața ascunsă cu Hristos în Dumnezeu va fi descoperită. (Coloseni 3:1-4) și bogățiile Împărăției Cerului pe care acești copii le-au adunat în duhul lor, vor ieși la lumină.

Prețuiește Împărăția Cerului!

Nu putem căuta și bogății pentru trup și pentru duh în același timp. Isus ne învață că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni în același timp, ci trebuie să căutăm împărăția și dreptatea Lui mai întâi, apoi toate necesitățile trupului nostru ne vor fi asigurate. (Matei 6:24-34.)

Noi știm unde este inima noastră în funcție de gândurile noastre. Iar unde se găsește inima noastră, acolo este și comoara noastră. (Luca 12:34). Foarte puțini oameni prețuiesc Împărăția Cerului atât de mult încât să vândă tot ce au, cu bucurie, pentru a cumpăra perla – cu alte cuvinte să disprețuiască totul pentru a putea fi ucenici ai lui Isus. Este destul de vizibil faptul că oamenii, chiar și cei are se numesc credincioși, au o gânduri și cunoștințe foarte dezvoltate când vine vorba de lucruri pământești – interesul lor este imediat trezit când se discută despre lucrurile pământești. Însă când tema de discuție reprezintă lucrurile cerești, cele spirituale, ei devin deodată tăcuți și este vizibilă că au o viață săracă de gânduri săracă. Și vor sătura și plictisi imediat de această discuție.

Efesenii primiseră credința în Domnul Isus și dragoste pentru toți sfinții, dar le lipsea înțelegere despre cât de bogată era moștenirea lor între sfinți și nu realizau cât de mare era puterea Lui pentru cei care cred. De aceea Pavel nu a încetat să se roage pentru ei, ca Dumnezeu să le dea Duhul înțelepciunii și descoperirii în cunoașterea Lui. (Efeseni 1:15-19).

Poți observa aceeași lipsă și în zilele noastre. Să ne umple Dumnezeu cu duhul înțelepciunii și descoperirii, ca interesul în Împărăția lui Dumnezeu să devină mai mare între noi.

Acest articol a fost tradus din norvegiană și a fost publicat pentru prima dată în revista periodică a BCC Skjulte Skatter (Comori Ascunse) în februarie 1960, sub numele de „Cel sărac în duh.”
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

Disidentul si comisarul: Vasile Paraschiv versus Ion Iliescu

Vladimir Tismaneanu

Foto: AGERPRES

“Pusee antidemocratice pun ţara într-o lumină nefavorabilă în afara graniţelor” a afirmat, cu bataie in directia stiuta, cunoscutul arbitru al calmului politic, fiinta renumita pentru moderatie inca de pe vremea represiunilor anti-studentesti din 1958-1960, omul care l-a primit pe Regele Mihai cu bratele deschise cand a revenit prima oara in tara dupa mai bine de patru decenii de surghiun, cel care nu a avut nimic de-a face cu dezmatul pogromist al minerilor din iunie 1990, nici cu scenariile asurzitoare si aiuritoare despre teroristi, fantasme terifiante menite sa duca la blocarea revolutiei si la fratricid.”Yogi si comisarul” se intituleaza un volum de eseuri de Arthur Koestler. Acum putem vorbi despre disident si comisar. Doua arhetipuri existentiale, doua modalitati de confruntare a istoriei, doua viziuni despre relatia dintre scopuri si mijloace.Ion Iliescu si Vasile Paraschiv au apartinut aceleiasi generatii. Au militat initial in acelasi partid, convinsi amandoi de promisiunile sale egalitariste.Cel dintai a ramas convins de “nobilele idealuri”, cel de-al doilea le-a denuntat drept legende menite sa serveasca unei caste parazitare, o “noua clasa” cum a numit-o un alt mare apostat, disidentul iugoslav Milovan Djilas.  Cand Vasile Paraschiv era torturat de Securitate, Ion Iliescu tinea discursuri la Congresul Educatiei si Culturii Socialiste, adica al imbecilizarii nationale.  Cand Vasile Paraschiv era declarat nebun si supus unor barbare “tratamente” aplicate de psihiatri ce-si calcau in picioare juramantul hipocratic, Ion Iliescu pontifica despre “societatea socialista multilateral dezvoltata”.

Acesta este adevarul istoric, chiar daca Ion Iliescu prefera sa-l invaluie in ambiguitati, sofisme si distorsiuni.  Acum, la un ceas al bilantului, ar fi fost de dorit ca liderul stangii romanesti (un personaj real, un Godfather veritabil, un patriarh leninist de tip Deng Xiaoping, un militant aguerri din categoria “pura si dura”, nu in trambitas de ocazie precum diversii epigoni intersanjabili pe care ii manevreaza dupa cum ii convine si pe care in chip cert ii dispretuieste), sa probeze curajul unei asumari a propriei biografii politice, asa cum a facut-o in 1995 Alexandru Barladeanu la moartea lui Corneliu Coposu.

Ar fi putut spune, asemeni veteranului economist marxist, ca, membri ai aceleiasi generatii fiind, in 1968, cu admirabila demnitate, Vasile Paraschiv a ales calea cea dreapta. Dar nu a facut-o si nu o va face.  Cititorii acestui articol pot spune de ce. In schimb, ni se servesc aceleasi obosite clisee, aceleasi exasperante nascociri.

In 1990, ne amintim cu totii, tara a fost laudata si aplaudata de lumea democratica pentru calitatea noii “democratii originale”.

Pentru vigoarea si credibilitatea ei. Nici vorba pe atunci de “izolare internationala”. In acei ani de autoritarism paternalist si de spoliere mafiotica a economiei nationale, romanii au invatat, ar trebui sa credem, ce inseamna veritabila democratie.  Asadar, Ion Iliescu, omul fara regrete, dar cu vanitati cat Everestul, patronul din umbra al noii formatiuni de dreapta-centru-stanga, este framantat, alarmat, iritat.

Nu de virajul aparent al mult-indragitului (de catre el) trust de interese economice numit si PSD.  In fapt, ceea ce s-a produs este implinirea visului lui Iliescu. Grija cea mare a lui Ion Iliescu este “stilul nedemocratic” al actualului presedinte al tarii.  Crescut intr-o cultura a conspiratiei (secta bolsevica numita PCR), a permanentei dedublari, Iliescu ramane marele maestru al intrigilor de culise, al combinatiilor oculte, lipsite de principii ori de valori, masluite propagandistic de fidelii sai discipoli.
De-a lungul deceniilor, Ion Iliescu a vorbit mult, patetic si rasunator despre clasa muncitoare, despre “morala proletara”, dar nu s-a gandit vreodata sa stea de vorba cu cel care, pe vremea cand Iliescu era ministrul tineretului si prim secretatar al CC al UTC, deci in 1968, a decis sa renunte la calitatea de membru al PCR. Nu propagandistul Ion Iliescu a fost exponentul acestei clase, ci muncitorul autentic Vasile Paraschiv, cel care si-a riscat viata pentru a demasca regimul drept ceea ce era: o organizare terorista a impilarii, jefuirii si umilirii cetatenilor tarii.

PCR nu a “dat” nimic romanilor: a acaparat abuziv avutia nationala si si-a permis sa dicteze cum sa se nasca, cum sa traiasca si cum sa moara oamenii.

Trecutul nu este o alta tara. Ceea ce s-a petrecut in urma cu doua decenii, ori cu patru, conteaza pentru definirea optiunilor de azi.  Au existat eroi autentici, ei trebuie cunoscuti si recunoscuti.  Cosmetizarile fariseice nu trebuie sa ne induca in eroare.

Exista asadar acum o uniune social-liberala, ori conservator-sociala, ori conservator-liberala, ori cum vreti sa-i spuneti, de pilda pantagruelic-nosferatiana. Ce mai conteaza, ar spune partizanii ei, doctrinele, atasamentele ideologice,originile fratilor de batalie, ale camarazilor de transee?  Important este sa fie demolata “dictatura lui Basescu”.  Un faimos anarhist spunea ca “pasiunea distrugerii este creatoare”.

Ma indoiesc: din distrugere se naste distrugere, violenta genereaza violenta, iar minciuna zamisleste minciuna.  Nu stiu ca vreunul dintre noii uslasi (sa fiu eu primul care s-a gandit la acest nume?) sa fi omagiat in vreun fel memoria lui Vasile Paraschiv. N-am observat in luarile lor cuvant si de pozitie niciun cuvant despre necesitatea condamnarii trecutului totalitar.  De ce ar face-o? Practicanti ai falsului istoric si mistificatori ai prezentului, ei se complac in larvara torpoare a unei existente fara dileme si fara repere.

Eroul disident Vasile Paraschiv a trait in adevar. Comisarul ideologic Ion Iliescu a trait si traieste in opusul adevarului.

Citeste si comenteaza pe Contributors.ro

 

EDITURA HUMANITAS

Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii

Amintiri, dezvăluiri, portrete

Din categoriile MEMORIALISTICĂ & DIARISTICĂ

În colecția MEMORII/JURNALE/BIOGRAFII

„Ştim foarte puţin despre acel grup social şi, dacă vreţi, chiar cultural numit nomenclatura comunistă. Era vorba de o societate cvasisecretă, cu riturile, codurile, simbolurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale.Cartea de faţă nu este o lucrare sociologică de tip tradiţional, cu analize de cauze, dinamici şi efecte. Este vorba aici de propriile mele experienţe în interiorul unui grup pe care am ajuns să-l cunosc, îndrăznesc să cred, foarte bine. Un microcosm politic şi psihologic, numit de mine cândva micul Bizanţ roşu. Cititorul, pe care-l invit să mă însoţească în acest voiaj într-o lume stinsă, dar ale cărei ramificaţii rămân atât de prezente, va găsi în carte deopotrivă recuperări istorice, demitizări politologice, secvenţe portretistice, un efort de explicaţie şi o mărturisire. Nu alegem în ce mediu social şi intelectual ne naştem. Este un dat ontologic pe care ţi-l asumi şi la care te raportezi, pe cât posibil, cu sinceritate, onestitate şi realism. Eu m-am născut într-o familie a stângii marxiste. Aşa cum un credincios se consideră catolic, protestant, ortodox, musulman, părinţii mei se considerau marxişti. A-i întreba ce religie au, a le atribui o apartenenţă etnică ar fi fost în ochii lor o desfigurare a identităţii…“ (Vladimir Tismăneanu)

  Cristian Vasile, „O busolă în labirintul nomenclaturii…“ (Apostrof, octombrie 2013)

  „Tatăl care «fluierase în biseric㻓 – interviu cu Vladimir Tismăneanu (Adevărul, februarie 2013)

  Vlad Stoicescu, „Falia în dictatură: «Sufletul nu poate fi înregimentat»“ (Adevărul, februarie 2013)

  Marius Stan, „Despre lumea secretă a nomenclaturii…“ (LaPunkt.ro, februarie 2013)

  Cătălin Avramescu, „Cartea anului 2012“ (Bursa, ianuarie 2013)

  Dan C. Mihăilescu prezintă Lumea secretă a nomenclaturii (ProTV, „Omul care aduce cartea“, ianuarie 2013)

  Petre M. Iancu, „Copiii securiştilor, copiii naziştilor“ (Deutsche Welle, ianuarie 2013)

  Mircea Stănescu despre Lumea secretă a nomenclaturii (mircea-stanescu.blogspot.ro, ianuarie 2013)

  Dan C. Mihăilescu despre Lumea secretă a nomenclaturii (ProTV, „Omul care aduce cartea“, ianuarie 2013)

 Codruţ Constantinescu despre Lumea secretă a nomenclaturii (www.filme-carti.ro, februarie 2013)

 Rodica Grindea despre „Lumea secretă a nomenclaturii“ de Vladimir Tismăneanu (www.acum.tv, iulie 2013)

 

Ce scrie presa internaţională despre judecarea lui Ion Iliescu pentru „crime împotriva umanităţii”

Fostul preşedinte român Ion Iliescu urmează să fie judecat pentru „crime împotriva umanităţii” în legătură cu rolul pe care l-a jucat în evenimentele sângeroase care au urmat revoltei anticomunste şi căderii lui Nicolae Ceuşescu, scriu principalele agenţii internaţionale de presă.

„Este vorba despre o mişcare deosebit de importantă pentru justiţia din România, care îşi îndeplineşte o datorie de onoare faţă de Istorie”, a declarat luni procurorul general August Lazăr, care a prezentat actul acuzării la Bucureşti, citat de AFP.

Aceste urmăriri privesc tirurile soldate cu sute de morţi în zilele care au urmat fugii dictatorului, la 22 decembrie 1989, pe fondul unor manifestaţii anticomuniste masive.

Ion Iliescu, un fost demnitar comunist, în prezent în vârstă de 89 de ani, este acuzat că se află în spatele unei ”vaste operaţiuni de diversiune şi dezinformare”, care a creat o ”psihoză generalizată marcată de tiruri haotice şi fratricide”, potrivit Parchetului General.

Această operaţiune urma să permită Frontului Salvării Naţionale (FSN), pe care-l conducea, „să acceadă la putere şi să obţină o legitimitate în ochii poporului”.

În total, 862 de persoane au fost ucise, iar alte peste 2.150 au fost rănite în aceste circumstanţe tulburi, victime, potrivit unei versiuni oficiale de la acea vreme, ale unor misterioşi „terorişti” loiali fostului dictator.

Reprimarea revoltei anticomuniste ordonate de către Ceauşescu s-a soldat, la rândul ei, cu aproximativ 200 de morţi.

Alte două persoane sunt inculpate de ”crime împotriva umanităţii” în acest dosar, şi anume un fost vicepremier, Gelu Voican-Voiculescu, şi fostul şef al aviaţiei militare Iosif Rus.

În schimb, dosarul cu privire la fostul premier Petre Roman a fost clasat ”din lipse de probe”.

Ion Iliescu a condus România de la sfârşitul lui 1989 până în 1996, iar apoi din 2000 în 2004.

Anul trecut, în cursul inculpării sale, el a denunţat ”o farsă” şi a dat asigurări că şi-a ”făcut datoria”.

Anunţarea acestui viitor proces are loc după numeroase răstrunări de situaţie, procedura fiind clasată fără urmări în 2015, după care a fost redeschisă în 2016 prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie (ÎCC).

După căderea lui Ceauşescu, Iliescu a beneficiat de o mare popularitate, însă sute de persoane au murit în timpul revoltei, iar adversarii lui Iliescu îl acuză că a confiscat revoluţia poporului, relatează REUTERS.

„Încheierea anchetei procurorilor noştri noştri militari este unul dintre cele mai importante obiective ale proiectului pe care mi l-am asumat în mod public acum trei ani: o vedere clară a dosarelor istorice ale României”, a declarat Lazăr pentru presă, citat de Reuters.

Data procesului lui Iliescu nu a fost anunţată încă.

Parchetul l-a acuzat în decembrie pe Iliescu de faptul că a prezidat la formarea, în decembrie 1989, a unei organizaţii al cărei obiectiv era să cucerească puterea şi o legitimitate politică.

Potrivit procurorilor, această organizaţie s-a angajat, prin declaraţii şi folosind televiziunea, în „activităţi de mare anvergură şi complexe menite să facă diversiune şi să propage dezinformarea” după fuga lui Ceauşescu de la Bucureşti, la 22 decembrie 1989.

Procesul şi execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu, în ziua de Crăciun, în 1989, au făcut parte din această operaţiune, potrivit procurorilor

Iliescu a fost conformat drept preşedinte interimar de un Parlament de tranziţie în februarie 1990, iar în calitate de candidat al FSN el a obţinut 85% din voturile exprimate în alegerile prezidenţiale din mai 1990.

Adversarii săi, atât din România, cât şi din străinătate, îl acuză pe Iliescu şi pe alţi conducători politici că au căutat să împiedice reformele şi că au vrut să protejeze moştenirea politică a sistemului comunist.

Iliescu este cea mai importantă figură care urmează să fie judecată, alături de Voican-Voiculescu şi Rus, relatează THE ASSOCIATED PRESS.

Acuzaţiile vizează o perioadă de cinci zile în care Iliescu a acaparat puterea după fuga cuplului Ceauşescu, notează AP.

Preşedintele român Klaus Iohannis a salutat anunţul, apreciind că ”încheierea investigaţiilor judiciare cu privire la evenimentele de la Revoluţie, la 30 de ani de la căderea comunismului, este un act necesar şi ne onorează eroii”.

„Crimele Revoluţiei nu pot rămâne nepedepsite”, a mai declarat Iohannis, citat de AP.

Sursa: News.ro
Sursa foto: Inquam Photos / Liviu Florin Albei

 

CEREM JUDECAREA LUI ION ILIESCU pt genocid si tradare a tarii

 

INCEPUTUL CANGRENEI POLITICE SI ECONOMICE A ROMANIEI:

1. Decembrie 1989-1990 Comunistul KGB-ist , CRIMINALUL ION ILIESCU si LOVITURA DE STAT deghizata in REVOLUTIE.

2. GENOCIDUL  comis de Ion Ilici Iliescu dupa plecarea lui Ceausescu, soldat cu aproape 1000 de morti! si MINERIADELE.

3. OMORIREA lui Ceausescu sub “obladuirea” lui Iliescu

4. VINDEREA avutiilor Romaniei pe un  pret de nimic.

ILIESCU RASPLATIT CU PUTERE IN STAT TOATA VIATA LUI PUTERE PE CARE O DETINE SI IN ZIUA DE AZI.

PSD-ul, (parte din USL –ul de azi), FSN-ul de ieri a lui Iliescu, care este si  presedinte Onorific al PSD-ului si in ziua de astazi, are aceleasi viziuni si scopuri dictate de Moscova ca in 1989!

 

Lady NICOLE ANDERSON    Contactați autorul petiției 

KGB-istului criminal Ion Iliescu i-au fost sponsorizate campaniile electorale din bani furaţi

KGB-istul criminal Ion Iliescu, de care tot mai puţini îşi amintesc, a fost preşedintele României vreme de 11 ani, adică aproximativ o treime din perioada scursă după decembrie 1989. Scos periodic de la naftalină atunci când unii îşi mai amintesc de crimele sale, acest trădător de neam şi ţără nu va fi niciodată condamnat într-o ţară populată cu aurolaci într-un procent imens, precum este România, deşi oriunde în altă parte a lumii îi putrezeau oasele în puşcărie sau era condamnat la moarte.

KGB-istul criminal Ion Iliescu a crescut la sânu-i primitor o ditamai mafie, cu acronimul PSD, care a acaparat ţara, a blocat România prin furt şi jaf, a obligat milioane de români să emigreze, a transformat corupţia în politică de stat şi ţine România captivă într-un Ev Mediu întunecat, transformând această ţară în zona asistaţilor fără educaţie şi fără moralitate, în zona popilor lacomi şi îmbuibaţi, în zona politicienilor corupţi şi hoţi, dar care nu răspund niciodată pentru faptele lor.

Din gaşca acestui criminal feroce numit Ion Iliescu făcea parte şi un alt KGB-ist, Ioan Mircea Paşcu, fost ministru al mafiei PSD, fost parlamentar european al grupului infracţional organizat cu acronimul PSD, cel care în Parlamentul European s-a opus trimiterii de trupe neutre în Transnistria, fiind de partea ruşilor, aşa cum stă bine unui KGB-ist şcolit de oamenii Moscovei. Reţeau KGB-istului criminal Ion Iliescu a cuprins, precum o caracatiţă, întreaga ţară, după 1989, iar un tentacul este acest Paşcu, despre care se va face vorbire ceva mai la vale. Nu s-au construit spitale, şosele şi şcoli în România deoarece mafia creată de Ion Iliescu a acaparat această ţară, transformând-o într-o ţară a infractorilor, în special a celor din politică, într-un stat “boieresc”, unde “boierii” de neam prost precum Dragnea sau Tăriceanu şi-au permis să elibereze mii de criminali şi tâlhari, într-un dispreţ total faţă de cei care muncesc şi care ţin pe umerii lor o clasă de paraziţi (pensionari speciali, asistaţi etc.), tot mai numeroasă şi tot mai guralivă.

Iată unul din milioanele de exemple, din 2004, despre crimele mafioţilor lui Ion Iliescu la adresa României.

KGB-istul Ioan Mircea Paşcu a pus mâna pe Valea Vaserului

Aparent, proprietarul majoritar al Văii Vaserului este Vasile Coman, zis Vărzaru. Fost sudor, apoi tehnician, Coman pleacă la lucru în Elveţia, unde stă şase luni şi de unde se întoarce cu o avere imensă, fiind în stare să-şi cumpere cu ea aproape jumătate din suprafaţa ferestieră a Vaserului, care este (era în 2004 – n.m.) de 37 de mii de hectare.

Tot în Elveţia a fost, dacă vă mai amintiţi bine, şi sediul unei căsuţe poştale cu care s-a făcut Columna Bank. Firma lui Coman se numeşte Vasilică SRL. O dată cu pădurea Coman a cumpărat şi mocăniţa de pe Vaser, cu tot cu gări şi cale ferată, în lungime de 65 km.

Toate mediile informate din Maramureş susţin că în spatele lui Coman stă, de fapt, ministrul (PSD din 2004 – n.m.) Ioan Mircea Paşcu, originar, după mamă, din Vişeul de Jos şi cu interese mai mult decât oculte în zonă.

Paşcu a susţinut şi lansat candidatura la primăria oraşului Vişeul de Sus a lui Adrian Filip, fiul fostului deputat PSD de Maramureş, Nicolae Filip, în legislatura 1992-1996, decedat într-un accident rutier.

Coman a finanţat cu 12 miliarde de lei (vechi, la valoarea din 2004 – n.m.) candidatura acestui candidat (Adrian Filip – n.m.), implicat în mai multe accidente de maşină, soldate cu victime.

După ce Filip a pierdut în favoarea lui Ciolpan, Vărzaru spoliază acum (în iulie 2004, în plină guvernare PSD = ciuma roşie, n.m.) muncitorii, cărora le reţine din salariu pârleala de 12 miliarde.

Pe moşia lui Coman lucrează circa 5.000 de muncitori, majoritatea fără carte de muncă. Pentru că sunt ameninţaţi cu desfacerea contractului individual, ei acceptă condiţiile impuse de patron.

Printre altele, Coman este persoana care a sponsorizat în întregime costurile vizitei lui Ion Iliescu în Maramureş, în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2000. (“Academia Caţavencu”, nr. 659/2004)

Citeşte şi articolele:

• La Guban, PSD-ul şi-a băgat picioarele în ea de proprietate
• Eşti puşcăriaş, adică un gunoi care a făcut rău semenilor, şi vrei să fii liber? Nicio problemă, are grijă tătuca infractorilor, PSD = ciuma roşie, de tine!
• Ce scria presa din alte ţări, atunci când România avea preşedinte pe (semi)ţiganul Ion Iliescu (IV)
• Evanghelia după Pimen
• Prin 2004, KGB-istul criminal Ion Iliescu le plângea de milă parlamentarilor

 

Eşti puşcăriaş, adică un gunoi care a făcut rău semenilor, şi vrei să fii liber? Nicio problemă, are grijă tătuca infractorilor, PSD = ciuma roşie, de tine!

Dacă ne amintim bine, şi ne amintim, Mafia TV (România TV şi Antena 3) au ţinut-o nişte ani, cam de când a ajuns asasinul procurorului Cristian Panait, infractorul PSD-ist Victor Viorel Ponta, în funcţia de premier al României, cu textul “Vai ce condiţii mizerabile sunt în puşcăriile patriei, cum stau săracii criminali fără aer condiţionat vara, pe căldurile astea!”, în timp ce în spitalele româneşti bolnavii stăteau câte doi în pat, îşi cumpărau medicamentele – “Nu, nu avem medicamente în spital, banii i-a dat Liviu Dragnea la puşcăriaşi!” -, iar periodic apărea câte un incendiu sau un medic măcelar (medicii valoroşi au emigrat, din cauza politicii “înţelepte” a urmaşului partidului comunist criminal, PSD-ul la fel de criminal) mai greşea câte o operaţie, trimiţând pacientul pe listele de votanţi morţi ai PSD –ului, în Teleormanul borfaşului Liviu Dragnea.

În acest peisaj horror, să ne amintim de înaintaşul lui Liviu Dragnea în ale hoţiei şi corupţiei, puşcăriaşul Adrian Năstase. Cei mai mari criminali ai României, după decembrie 1989, sunt, în ordine cronologică, următorii: Ion Iliescu (KGB-istul criminal care a ucis tineri nevinovaţi în decembrie 1989 şi la mineriade), Adrian Năstase (hoţul, tâlharul şi banditul care a desăvârşit opera mentorului său spiritual, Ion Iliescu, aducând corupţia şi crima la nivel de politică de stat) şi Liviu Dragnea, borfaşul care, în condiţii diferite faţă de înaintaşii săi (România este membră UE şi NATO, ceea ce nu era pe vremea lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase, chiar dacă ultimul a prins 2 ani de NATO pentru România), a încercat aceleaşi metode criminale şi dictatoriale ca şi predecesorii săi din PSD = ciuma roşie = mafia.

Ei bine, grija faţă de puşcăriaşi, aceste gunoaie care au făcut răi semenilor, a fost o preocupare constantă a PSD = ciuma roşie, în ultimii 30 de ani. Criminalul KGB-ist Ion Iliescu a avut mare grijă ca securiştii comunişti torţionari să nu ajungă la puşcărie, iar mafiotul criminal Adrian Năstase, pe vremea căruia au apărut baronii PSD din judeţe, a avut aceeaşi grijă pentru corupţii României, cei din cauza cărora mii de români au murit în spitale nedotate sau inexistente, banii fiind furaţi de aceşti criminali, votaţi de gunoaie cu creierul spălat de Mafia TV (Antena 3 şi România TV).

Tot în sistemul ticălos şi ticăloşit al cuplului Ion Iliescu (preşedinte al României) – Adrian Năstase (premier al României) se întâmplau cele povestite mai jos. Aşadar, în 2004, pe când România nu era membră UE şi jegurile inculte, proaste, analfabete, ticăloase, dar pupătoare de cadavre numite de unii “moaşte”, nu duceau grija cip-urilor care să le monitorizeze prostia, era aşa:

Şpaga bate timpul de detenţie

Micile învârteli din Poliţie au şi ele un preţ bun. Să zicem că cineva are de executat o detenţie de trei ani, pentru o infracţiune. Evident, dacă ar putea, ar face orice să-şi micşoreze detenţia şi cu o zi, ca să nu mai vorbim de un an.

Să admitem că sentinţa a fost redusă cu şpagă de la n ani la trei, că adeverinţa medicală cu anus extern perforat la nivelul laringelui n-a fopst luată în considerare, deci, vrea, nu vrea, condamnatul trebuie să execute pedeapsa de trei ani.

Pentru aceştia, soluţia se numeşte arestul Poliţiei. Fiecare 20 de zile petrecute la carceră sunt considerate 30 de zile de penitenciar. La un an în arestul Poliţiei, condamnatul câştigă patru luni de libertate. Din trei ani de penitenţă, potrivit calculului, condamnatul execută doar doi.

Iar cu 1.500 de euro pentru fiecare an, scapi de penitenciar şi de 365 de zile de privare de libertate, printr-o simplă călătorie în timp cu şpagamobilul. (“Academia Caţavencu”, nr. 658/2004)

Citeşte şi articolele:

• Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (III)
• De ce judecatorii corupti sau idioti trebuie impuscati pe loc
• Pușcăriașii, clasa favorizată a României
• Luptă anticorupţie, ochii plânşi vor să te vadă
• Cât de “profesionişti” şi corupţi erau “anticorupţii” lui Adrian Năstase

 

Cât de “profesionişti” şi corupţi erau “anticorupţii” lui Adrian Năstase

Vă mai amintiţi de P.N.A. (Parchetul Naţional Anticorupţie)? A fost organismul creat ca o condiţie a aderării României la Uniunea Europeană. Numai că fraierii din UE n-au ştiut sau nu le-a păsat de lupul pus paznic la oi. Ironia supremă a acelei perioade a fost faptul că cel mai corupt prim-ministru era pus în situaţia de a lupta împotriva corupţiei. De faţadă măcar. Iar oamenii aleşi de Năstase Adrian au fost pe măsura regimului corupt şi ticăloşit pe care-l patrona. Iată trecutul unuia din finii “capitalismului de cumetrie”, al cărui naş era, evident, tot Adrian Năstase.

Şuhan: ca in bancurile cu militieni

Cine s-ar astepta ca unul dintre acestia sa fie chiar „anticoruptul” Gheorghe Suhan, procurorul plecat de la Iasi pe postul de adjunct al procurorului general al PNA? „Cotidianul” a scris ca pe vremea cand lucra la Procuratura Vaslui, in aprilie 1971, Suhan ar fi facut o saptamana de arest pentru ca a „pierdut” un infractor la reconstituire. Lui Suhan i s-a imputat ca in timp ce presupusul infractor trebuia sa descrie cum a vrut sa fuga din tara, traversand Prutul inot, acesta s-a aruncat in apa si dus a fost.
Suhan a fost trimis in judecata pentru neglijenta in serviciu, alaturi de un capitan de graniceri, patru subofiteri de Militie si un locotenent colonel de contrainformatii. Condamnat cu suspendare, Suhan a facut recurs, iar in 1972 Curtea Suprema i-a dat dreptate, pe motiv ca escortarea inculpatului era de competenta organelor de militie, si nu a procurorului.

Un coleg peste ani al lui Suhan, procurorul Sebastian Popa de la Parchetul de pe langa Judecatoria Iasi, a fost prins in flagrant delict, in iunie 2001, luand mita 2.000 de dolari. Banii proveneau de la doi arabi care erau cercetati de Popa intr-un dosar de vatamare corporala. Popa a primit patru ani si jumatate de inchisoare, fiind eliberat conditionat anul trecut (2004 – n.m.).

Citeste si articolele:

• Sunt şi (foşti?) pesedişti inteligenţi (II)
• Sunt şi (foşti?) pesedişti inteligenţi (I)
• Tăriceanu a transformat cercetarea ecologică de stat în afacere imobiliară pentru mafia pesedistă
• Buncărul lui Adrian Năstase
• Nicolae Vacaroiu, omul de paie al KGB-istului Ilici Iliescu

Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (III)

Săracii chiriaşi bogaţi din casele naţionalizate (sau cum i-au furat foştii comunişti, după 1989, pe cei închişi, bătuţi, deportaţi, umiliţi tot de ei, înainte de 1989), partea a III-a

Una groasă de tot! Cazul Bucur

Bucur Nicolae este un alt proprietar odios, exemplar al acelei specii lacome de care se teme (se temea în 2001 – n.m.), şi pe bună dreptate, PDSR-ul (= PSD-ul). Moşneag feroce, la 90 de ani, încă mai umblă să-şi ia casa înapoi ca s-o vândă sau să facă bani buni din închirierea ei sau chiar să stea în ea. Criminalul!

Dar s-o luăm de la început: în 1946, proaspăt venit de pe front, scăpat ca prin minune din Basarabia (mai luptase şi contra ruşilor, bestia!), domnul Bucur cumpără de la Marmorosch Blank, bancă intrată în faliment, o fâşie de pământ în viitorul cartier Primăverii. În nici doi ani, până-n 1948, ridică o mândreţe de casă cu un etaj, în stilul acela drăguţ rămas de la generaţia sa.

Şi la ce i-a folosit? În 1948, pe la prânz, mergând să-şi pună geamuri la casă, observă doi cetăţeni în mantale de piele aşteptându-l ca să-i transmită că în zonă se mutaseră Dej, Ana Pauker, Groza şi ceilalţi capi comunişti, iar clasa întrecut de muncitoare nu mai avea ce căuta acolo.

Anii trec şi în 1990, la Revoluţie, domnul Bucur Nicolae se duce să-şi ia casa înapoi. O găseşte cu un miliţian la poartă care îi spune: a) în acea casă erau depozitate cadourile primite de Ceauşescu din Asia şi b) că poate veni după ce o comisie le va inventaria.

Dar ştiţi cum era situaţia: vremuri tulburi, Roman dădea case în dreapta şi-n stânga şi astfel moşul se trezeşte în casă cu purtătorul de cuvânt al lui Nicolae Cochinescu (fost procuror general al României, pe vremea primelor mandate al KGB-istului criminal Ion Iliescu – n.m.), procurorul Ionel Olteanu, cel care în seara de 12 iunie 1990 a anunţat pe TVR că urmează o mică răfuială în Piaţa Universităţii. Ulterior, domnul procuror va avea parte de o prestigioasă carieră: a condus Biroul pentru Drepturile Omului din Ministerul de Externe şi îl puteţi găsi la ora actuală (luna mai a anului 2001 – n.m.) ca deputat PDSR (= PSD), şeful Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor.

Ca toţi nomenclaturiştii de bine, în 1996, împreună cu alt chiriaş a cumpărat imobilul de pe strada Moliere nr. 4, ignorând tot felul de legi: naţionalizarea din 1948 fusese ilegală, imobilul era revendicat cu proces. Dar, să fim cinstiţi, merita: zona e superbă şi casa avea gard comun cu locuinţa preşedintelui (României, la acea vreme – n.m.) Ion Iliescu.

Ca fapt divers, celălalt chiriaş era Gheorghe David, fost ministru al Agriculturii pe vremea lui Ceauşescu. Un tip mişto de felul lui, care a închiriat în 1990 un apartament în casa moşului, a fost băgat apoi la închisoare în lotul CPEx (Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist Român – n.m.), şi-a lăsat nevasta în casă şi s-a întors după ispăşire. Ulterior a şi murit, dar familia, în ciuda imperiului economic realizat din moştenirea lui Gheorghe David (un bloc cu două etaje pe strada Emil Pangratti, trei vile în comuna Căciulaţi, un restaurant lângă complexul Prisma, un centru de vinificaţie în comuna Săbăteni şi o afacere cu îngrăşăminte chimice la Caracal) nu vrea să lase casa proprietarului. (“Academia Caţavencu”, nr. 494/2001)

Citeste si articolele:

• Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (II)
• Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (I)
• SRI-ul lui Magureanu participa indirect la jefuirea AZOMURES-ului
• Un episod din jaful PSD-ist: afacerea CARITAS
• PSD a însemnat întotdeauna drumul spre barbarie

Odessa, 1941 – crimă împotriva umanității ordonată de Ion Antonescu

Petru Clej

odessa_jews.jpg

Cel puțin 26000 de evrei din Odessa au fost masacrați în octombrie 1941 din ordinul lui Ion Antonescu

Image source:

Muzeul Holocaustului Washington

În zilele de 23 – 25 octombrie 1941 a avut loc la Odessa un masacru de proporții al evreilor din oraș ordonat de Ion Antonescu. Masacrul a fost ordonat ca represalii imediat după ocuparea orașului de către armata română și retragerea sovieticilor, după cum explică istoricul Ottmar Trașcă într-un interviu exclusiv la RFI.

Petru Clej: Vreau să vă întreb pentru început domnule Traşcă, care a fost contextul în care s-a petrecut masacrul sau pogromul de la Odessa din octombrie 1941?

Ottmar Traşcă: Contextul este cel cunoscut, în primul rând trebuie să plecăm de la Operațiunea Barbarossa, respectiv de la invazia germană în Uniunea Sovietică, știm foarte bine, invazie la care și armata română s-a alăturat având ca scop imediat eliberarea provinciilor pierdute de România în vara anului 1940 în favoarea Uniunii Sovieticii; Basarabia şi Bucovina de Nord.

Pe de altă parte, o operațiunea în care Antonescu urmărea și un scop mai îndepărtat, respectiv, el a  sperat, de fapt, a fost o iluzie a lui că, colaborând loial cu Germania nazistă îl va convinge pe Hitler să revizuiască cel de-al Doilea Arbitraj de la Viena și să redea României Transilvania de Nord.

A fost o iluzie, bineînțeles. Dincolo de faptul că armata română și-a atins obiectivele în iulie ’41, la sfârșitul lui iulie cele două provincii erau eliberate, după aceea, armata română a trecut Nistrul și a continuat operațiunile în adâncimea teritoriului sovietic.

Or, aici au început problemele pentru că Armata a 4-a română a primit misiunea de a cuceri Odessa, deci operațiunea a fost lansată în 18 august 1941 și o operațiune pe care Antonescu s-a încăpățânat practic să o ducă singur la capăt întrucât el a considerat că armata română este în stare să ocupe singură Odessa.

Această campanie care a fost extrem de costisitoare, peste 100 de mii de morți, răniți și prizonieri, a demonstrat încă o dată faptul că armata română este, ca să ne exprimăm așa, este o armată prea mică pentru un război atât de mare.

Odessa a fost ocupată după un asediu de peste două luni care a costat armata română pierderi de peste 100000 de militari

Image source:

https://historycollection.com/

Şi a confirmat încă o dată acele evaluări, destul de corecte din punctul meu de vedere, a misiunii militare germane, dinaintea Campaniei, care spunea următorul lucru: “Armata română este în măsură să poarte operațiuni ofensive pentru scurtă durată pe sectoare foarte înguste cu ajutorul trupelor germane, dar nu este în stare să poarte operațiuni ample de sine stătătoare“.

Or, din acest punct de vedere Antonescu a considerat că pierderile suferite de armata română se datorau opoziției înverșunate a Armatei Roșii, care ar fi fost încurajată de către activitatea comisarilor politici și a evreilor și din acest punct de vedere avem o radicalizare a discursului antisemit al lui Antonescu care se vede foarte bine într-o directivă din septembrie ’41 în care el spune printre altele că fără acești comisari politici și fără evrei nu am fi fost de mult la Odessa și că evreul este însuși Satana, deci este una dintre cele mai dure caracterizări a evreilor pe care o vedem la Antonescu.

Comparabilă din foarte multe puncte de vedere cu caracterizările pe care le face Adolf Hitler printre altele, pentru Hitler, de exemplu, evreul era “otrăvitorul universal al națiunii“.

Ajungem la momentul Odessa, momentul cuceririi Odessei, de fapt nu este o cucerire pentru că Odessa a fost evacuată în prealabil de trupele Armatei Roșii și această rezistență, acest discurs antisemit și această încărcătură antisemită se transmite și practic asta și explică de ce autoritățile române au o atitudine atât de dură față de populația evreiască din Odessa.

Peste toate acestea se suprapune acea explozie din 22 octombrie ’41, o explozie a comandamentului Diviziei 10 infanterie, în care își pierde viața generalul Glogojanu, comandantul Diviziei, șeful de stat major, colonel Ionescu-Mangu și alți ofițeri români şi germani, în total peste 100 și ceva de ofițeri, soldați români și germani.

P.C.: Din punctul de vedere al legilor războiului, acest atac era legitim sau a fost din partea sovieticilor o crimă de război?

O.T.: A fost un atac legitim pentru că ei au minat clădirea înainte de a evacua orașul, era vorba de fostul sediul al NKVD-ului, deci al poliției secrete sovietice și care a fost minat încă în vara anului 1941 de către trupele armatei de litoral, deci de generalul Krenov.

Ion Antonescu (stânga) împărtășea antisemitismul fanatic al lui Adolf Hitler

Image source:

Muzeul Holocaustului Washington

Nici măcar NKVD-ul nu a știut de faptul că aceasta clădire este minată. Explozibilul a fost ascuns foarte bine în subsolul clădirii, peste două tone de explozibil, racordat la un emițător radio.

Momentul în care la Sevastopol s-a primit de la șeful unuia dintre detașamentele de partizani, maiorul Badaev, conspirativ de fapt Vladiv Alexandru și Molosov, căpitan NKVD, a trimis un mesaj prin care spunea că această în clădire are loc o consfătuire a Comandamentului militar român, generalul Krenov a decis ca acest emițător radio să fie activat prin trimiterea unui mesaj și clădirea a explodat.

Deci este o acțiune subversivă, dar până la urmă legitimă pentru că și germanii au făcut așa ceva, și românii au făcut așa ceva.

P.C.: Şi în fond era teritoriu sovietic.

O.T.: Bineînțeles, deci nu este în niciun caz o crimă de război, este o acțiune subversivă a serviciilor secrete și nu numai, îndreptată împotriva unor cotropitori.

Orașul spânzurătorilor

P.C.: Ce rol au jucat evreii în toată această chestiune?

Sute de evrei au fost spânzurați la Odessa din ordinul lui Ion Antonescu imediat după ocuparea orașului

Image source:

Wikipedia

O.T.: În toată această chestiune evreii au jucat rolul de victime și de țapi ispășitori, ei au fost considerați principalii vinovați, ca dovadă și ordinele care au venit imediat din partea Cabinetului militar Antonescu, foarte dure în care se spunea, e un șir de ordine pe care de fapt l-am şi publicat şi eu în volumul “Armata şi chestiunea evreiască” şi care spuneau în felul următor: în primă instanță se vor lua drastice măsuri de represalii împotriva iudeo-bolşevicilor, aceasta este terminologia folosită de către Antonescu și nu numai.

În prima instanță s-a trecut chiar în noaptea respectivă la execuții, numărul celor executați variază de la o sursă la alta, în orice caz este clar că Odessa își câștigase renumele de “Orașul spânzurătorilor”. Totuși, pentru Antonescu nu a fost suficient.

P.C.: Cum au fost selectați cei care au fost spânzurați imediat?

O.T.: Aleatoriu, pur și simplu au fost arestați, au fost luați din ghetou și executați, deci nu a existat un criteriu de selecție.

P.C.: Erau numai bărbați cei care au fost spânzurați?

O.T.: Nu numai, deci nu au fost numai bărbați; femei, copii, au fost executați de toate categoriile practic.

P.C.: Și cam care este totuși numărul?

O.T.: Unele cifre vorbesc în noaptea de 22 spre 23 până la 5 mii, mie mi se pare totuși că e prea mult 5 mii, dar câteva sute cu siguranță.

Să nu uităm că în conformitate cu datele oferite de arhive, la momentul acela erau deja în ghetou peste 18 mii de evrei adunați, în ghetoul din Odessa.

Ulterior, Antonescu a continuat șirul de ordine drastice care a culminat cu acel ordin din 23 octombrie care se spunea pentru fiecare ofițer mort, câte 200, pentru fiecare soldat mort, câte 100 de iudeo-bolşevici și știm foarte bine că urmarea a fost un adevărat masacru în urma căruia și-au pierdut viața între 26 de mii și cifrele germane au publicat la un moment dat un document al Rezidenței Abwehr-ului din București, dar bazat pe o relatare a ofițerilor Abwehr care au fost direct în vizită la Odessa care vorbea chiar de 49 de mii de evrei executați la Dalnic, o suburbie a Odessei.

Masacrul de la Dalnic

P.C.: Cum a avut loc masacrul de la Dalnic?

Armata română s-a făcut vinovată de masacre ale evreilor deportați în Transnistria, aici la Brizula

Image source:

Wikipedia

O.T.: Prin împușcare, cei mai mulți au fost executați prin împușcare, dar au fost băgați și în câteva magazii care au fost stropite cu benzină și incendiate cu excepția unei magazii care a fost minată şi aruncată în aer pe 25 octombrie, exact la ora la care sărise în aer și Comandamentul militar român.

Au avut loc scene oribile, chiar am și publicat la un moment dat un fragment din jurnalul unui locotenent în rezervă, Neacșu din Batalionul 10 Mitraliere, comandat de locotenent colonel Mihail Niculescu-Coca, zis și “Coca-călăul” și care conține scene înfiorătoare de copii care s-au agățat de haina militarilor spunând, țipând “Nu ne omorâți, lăsați-ne în viață“.

Sunt și alte mărturii zguduitoare, dar tragedia nu s-a oprit aici, după acest masacru, supraviețuitorii, conform cifrelor pe care eu le-am găsit în arhivă, aproximativ 35 de mii de oameni au fost ulterior în iarna anului 1941-1942 deportați în lagărele din Transnistria.

P.C.: Există vreun dubiu că aceste ordine, pentru ce s-a întâmplat la Dalnic au fost date de Antonescu personal și executate de Armata română exclusiv?

O.T.: Nu există absolut niciun dubiu, deci ordinele au plecat direct de la Antonescu, direct de la cabinetul său militar, iar ordinele au fost executate exclusiv de către Armata română.

Din acest punct de vedere nu există absolut niciun dubiu. Știți că la noi a existat de mult timp un sport, dacă mă pot exprima așa de a pasa responsabilitatea altora.

Nu noi suntem de vină dacă s-a întâmplat ceva, germanii au fost de vină. În cazul ăsta nu se poate spune așa pentru că germanii nu au avut niciun rol în povestea asta, care este “exclusivă” a Armatei române, este responsabilitatea totală a Comandamentului militar român plecând de la cel mai înalt nivel până la cel mai jos nivel de execuție.

P.C.: Din punctul de vedere al atrocităților petrecute în cel de-Al Doilea Război Mondial și în special în Holocaust, Odessa, din ceea ce spuneți dumneavoastră e posibil să depășească și cea mai mare atrocitate care era cea de la Babyn Yar din Ucraina unde au fost uciși cam 33 de mii de evrei.

O.T.: Da, este posibil, cifric, da, este categoric posibil acest lucru. La Babyn Yar, din ce știu eu, execuția a avut loc la sfârșitul lunii septembrie 1941, 29-30 septembrie ’41 și a fost opera Einsatzgruppen, acelor sinistre unități mobile de exterminare ale SS, știm bine, responsabile pentru moartea a cel puțin 1,5 milioane de evrei în teritoriul ocupat din Est. Din acest punct de vedere, da, este posibil ca cel din puțin din punct de vedere al cifrei, deci al dimensiunii, să depășească. Și nu este singurul asasinat comis de către Armata română.

P.C.: Nu, dar ca un singur eveniment.

O.T.: Ca un singur eveniment, revenind în vara lui 1941, dacă veţi avea curiozitatea să răsfoiţi rapoartele acestor Einsatzgruppen, ei au fost 4 la Einsatzgruppen, A, B, C, D; fiecare practic operând în spatele unui grup de armată germană pe frontul de Est, A în grupul de armate Nord; B şi C în grupul de armate Centru și parțial Sud şi D în spatele armatelor româno-germane. Dacă citiți aceste rapoarte, veți rămâne șocați.

Sunt capitole “Liquidierungen” lichidări unde se spune clar: atâtea persoane au fost Festgenommener, arestate și „entsprechend behandelt”, adică “tratate corespunzător”, adică asasinate.

Niciodată nu veţi găsi, nici în aceste rapoarte, termenul de împușcați sau asasinați sau lichidați; termen de “entsprechend behandelt”, adică tratați în mod corespunzător.

Dar, dincolo de asta, la capitolul colaborare cu armata română și cu autoritățile române întotdeauna “Die Zusammenarbeit ist sehr gut” adică colaborarea este foarte bună. Asta se spune în rapoarte, chiar dacă la un moment dat se reproșează autorităților române faptul că acționează oarecum haotic, “nu așa de planificat și sistematic ca germanii”.

Criminali pedepsiți și nepedepsiți

P.C.: Vreau să vă întreb în finalul acestui episod Odessa, ce s-a întâmplat cu făptuitorii? Ce pedeapsă au primit după război?

Generalul Nicolae Macici a comandat trupele care au pus în aplicare represaliile împotriva evreilor din Odessa

Image source:

Wikipedia

O.T.: Știm foarte bine că a existat un proces, unii criminali de război au fost trași la răspundere, nu vorbim de Antonescu și de echipa sa de conducere. Și acum, apropo de asta, şi acum auzim voci care spun că îl jeluiesc pe sărmanul Antonescu.

Dacă astăzi s-ar tine procesul la Haga, deci astăzi, cu dovezile care există în acest moment, cel puțin în ceea ce privește capul de acuzare, genocid, Antonescu este vinovat nu 100%, ci 1000%, deci e criminal de război indiscutabil, nu există niciun dubiu în această privință.

În al doilea rând, ceilalți, unii au scăpat, de exemplu, eu am încercat să dau de urma acestui pretor al orașului Odessa, Mihai Niculescu-Coca. Nu am reuşit, nu am găsit nimic de soarta lui; unii au scăpat deşi a fost implicați direct în masacrul din Odessa.

Pe alții îi vedem astăzi, de exemplu generalul Nicolae Macici, din punctul meu de vedere, a fost condamnat pe drept și vedem astăzi că se încearcă reabilitarea lui.

Eu personal, după documentele și după informațiile pe care le-am cercetat nu cred că într-un stat normal, cu o justiție funcțională, pe baza documentelor existente, a dovezilor existente nu cred că Nicolae Macici poate fi reabilitat, sub nicio formă.

P.C.: Generalul Nicolae Macici care a preluat comanda la Odessa.

O.T.: Generalul Nicolae Macici. Unii, repet, unii au fost trași la răspundere, au fost pedepsiți de regimul comunist, dar foarte mulți au scăpat.

P.C.: Dar Niculescu-Coca, de exemplu, ce s-a întâmplat cu el?

O.T.: Nu se știe nimic, l-am întrebat și pe Adrian Cioflâncă (directorul Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, N.R.), e adevărat, e o discuție pe care am avut-o cu el mai de mult și el îl căuta, nu-l găsise. Deocamdată, la stadiul actual, eu cel puțin nu l-am găsit. Am identificat dosarul lui de ofițer în arhivele militare din Pitești, dar unde nu am găsit niciun indiciu, iar la CNSAS la fel. Sunt mărturii în direct cu privire la implicarea sa în masacru, dar cel puțin din câte am văzut eu nu am găsit nimic care să ateste că ar fi fost arestat sau judecat sau tras la răspundere pentru faptele înfăptuite.

 

Pogromul de la Chişinău: ce nu v-au spus la şcoală, nici în România, nici în Moldova

Sorin Ionita

 

Dacă dai google cu “Kishinev”, adică numele oraşului în engleză, cuvântul care apare automat alături e “pogrom” – înainte de “aeroport” sau alte chestii de pe Tripadviser. Dacă nu citeam cartea recentă a lui Steven Zipperstein (coperta alături), n-aş fi înţeles de ce: nu realizam cât de important a fost pogromul din 1903 în istoria secolului XX şi în ce fel, prin sucelile soartei, e chiar un punct de cotitură, aşa cum spune titlul.

Reverberaţia mediatică şi culturală globală a celor trei zile de Paşti, când gloata creştină din Chişinău a măcelărit şi violat evrei, a fost imensă: în Anglia şi America au fost demonstraţii de stradă, activismul renăscut a dus prin ricoşeu inclusiv la fondarea celei mai mari organizaţii pentru drepturile celor de culoare, poemul lui Haim Bialik “In the City of Killing” (evident, Chişinău, nu ştiu dacă s-a tradus în română, îl găsiţi aici) este, zice-se, cel mai celebru în cultura ebraică contemporană, parte din programa şcolară obligatorie în Israel. Protocoalele Înțelepților Sionului, probabil cel mai faimos şi de impact fals din politica europeană a secolului XX, din nou de interes azi în epoca fake news şi a dezinformării anti-occidentale, se pare că a fost scris nu de Ohrana ţaristă cum se credea ci tot de un straniu intelectual basarabean, Pavel Cruşeveanu (Павел Крушеван), jurnalist şi agitator naţionalist radical care scotea la Chişinău ziarul Basarabeţ, fanion al anti-semitismului în Imperiu.

Doar ghinionul a făcut să se întâmple aşa iar Chişinăul să ajungă cunoscut în Occident până în ziua de azi pentru pogromul din 1903 şi nimic altceva, zice cartea. Nimic nu anunţa tulburările, situaţia inter-etnică fiind până atunci paşnică în oraş şi gubernie, dincolo de poveştile medievale ştiute care circulau în Rusia în fiecare an în preajma Paştelui, cum că evreii comit omoruri rituale de copii creştini pentru a le lua sângele. La Chişinău au murit atunci 49 de persoane şi au fost rănite alte 600 (inclusiv femeile şi fetele violate). Episoade similare se tot petrecuseră în zona reglementată din vestul Imperiului Ţarist unde le era permis evreilor să locuiască, atât înainte (pogromurile din anii 1880), cât şi după (1905), de fiecare dată urma un val de emigraţie, de regulă în SUA.

Dar cel de la Chişinău, în vorbele lui Timothy Snyder, a fost unic prin efectele culturale şi politice: “acest eveniment punctual într-un oraş de provincie a modelat imaginaţia publică a unui întreg secol”. Sau, cum zice coperta, “a ajuns să fie considerat cel mai oribil masacru anti-evreiesc de până la Buchenwald şi Auschwitz”. A generat o presiune politică internaţională fantastică pe guvernul rus şi o campanie de presă devastatoare, de unde şi încercările acestuia de a ancheta evenimentele şi a lua măsuri: prinţul Serghei Urusov, un liberal decent (persecutat ulterior de regimul sovietic) a fost numit imediat guvernator al Basarabiei. Memoriile sale au fost reeditate recent la Chişinău şi merită citite şi pentru atmosfera din Basarabia ţarismului târziu.

Cartea istoricului Zipperstein se parcurge ca un policier, fiind plină de detalii memorabile:

•     Cum s-a pornit pogromul mai mult ca o hârjoneală de adolescenţi în după-amiaza duminicii de Paşti 1903, pe măsură ce ieşea lumea de la slujbă la biserica Ciuflea (există şi azi) şi începea vandalizarea de prăvălii pentru băutură;
•     Atmosfera ireală, cu vreme splendidă de primăvară şi pomi înfloriţi, după o săptămână de ploi, plus urlete şi vitrine sparte în fundal, aproape ca o glumă ori final de carnaval;
•     Cum lucrurile au escaladat în noaptea şi ziua de după Paşti, când dezordinea s-a întins către oraşul de jos de pe malul Bîcului unde trăiau amestecaţi comercianţi mărunţi şi sărăcime evreiască şi creştină și unde au început omorurile şi violurile în masă;
•     Cum gloata era condusă şi incitată de studenţi seminarişti şi muncitori în cămăşile lor roşii de zile bune (probabil agitatori deghizaţi din cercul lui Cruşeveanu şi altor câtorva notabili conservator-antisemiţi locali) dar cum ulterior dezordinea s-a generalizat – rapoarte de după evenimente includ mărturii ale victimelor care-şi ştiau agresorii, aceştia fiind vecini de cartier iar, uneori, cunoscuţi apropiaţi, la fel în cazul femeilor şi fetelor violate, cu precădere în zona Pieţei Noi (azi, Centrală) şi mai jos, în faimoasa uliţa Aziatskaia (azi, strada Romană).
•     Karl Schmidt, cel mai bun şi longeviv primar pe care l-a avut Chişinăul (1877 – 1903) a demisionat după pogrom, deprimat şi ca protest faţă de situaţie. Schmidt era un neamţ basarabean născut în Bălţi, mai curând filosemit, care a condus municipalitatea timp de 26 de ani şi a făcut eforturi enorme să o modernizeze, concurând cu Odesa (un pic utopic), oraşul-model de care Chişinăul a fost tot timpul dependent economic şi cultural. Un bust al lui găsiţi azi în faţa Filarmonicii, în str Mitropolit Varlaam (fostă Schmidt) – mult mai modest decât marea statuie ecvestră a agentului sovietic Kotovski.

E fascinant în naraţiune – şi premonitoriu pentru noi azi – cum s-au amplificat imediat după pogrom campaniile în oglindă: lideri ai comunităţii iudaice locale, indiferent de orientare, cât şi presa occidentală au accentuat rolul guvernului rus în pogrom, mergând până la a spune că a fost orchestrat de la St Petersburg. S-a publicat şi un fals în acest sens, anume o scrisoare a ministrului de interne Plehve, un monarhist-conservator (asasinat anul următor de socialiştii revoluţionari). E improbabil totuşi ca autorităţile să fi avut altă contribuţie în afară de întreţinerea climatul general opresiv, tolerarea unui anti-semitism latent în administraţie şi o stare de incompetenţă şi delăsare coruptă, în special în gubernii ca Basarabia, care a întârziat intervenţia poliţiei.

Pe de altă parte, pogromul din Chişinău a devenit pentru radicalii antisemiţi chiar dovada că evreimea mondială e un pericol şi pregăteşte ceva – adică, victima e de vină – printr-o suceală de logică ce ne este din nou tot mai familiară în dezbaterile politice de azi, în epoca post-adevăr. La câteva luni după progrom, Pavel Cruşeveanu a publicat la Sankt Petersburg prima ediţie a Protocoalelor Inţelepţilor Sionului, la care a fost cel puţin coautor (zice Zippestein), sintetizând astfel marele narativ antisemit care a făcut carieră în sec XX, atât în variantă seculară, anti-globalist-capitalistă (fascismul occidental), cât şi în variantă religioasă (Est).

E greu să înţelegi mişcările extremiste din România interbelică fără această rădăcină slavă, a Sutelor (Sotniilor) Negre, de la care s-a inspirat Zelea Codreanu: reţea de organizaţii şi fundaţii velico-ruse, monarhiste şi clericale, cu discurs cultural anti-liberal (de asemenea sună foarte contemporan), plus grupări paramilitare satelit. La fel, nu realizezi de unde vin tot felul de meme din propaganda contemporană anti-Soros până nu citeşti şi vezi că sunt culese din Protocoalele… lui Cruşeveanu&comp.

Sutele/sotniile Negre (Чёрная сотня) la Odesa, 1905

Cum se întâmplă şi astăzi în Rusia, tipul de organizaţie proto-fascistă Uniunea Poporului Rus, din care făcea parte şi Cruşeveanu şi prin care probabil a declanşat dezordinile, nu reprezenta atunci oficial mainstream-ul politic, nici nu era parte a sistemului puterii de stat. O parte din elita politică şi culturală a Imperiului dispreţuia genul ăsta de radicalism semidoct – vezi guvernatorul Usurov ori pe Lev Tolstoi, care a scris violent contra guvernului, acuzându-l de complicitate la pogrom.

Insă o altă parte importantă a elitei politice şi clericale, plus o întreagă reţea de funcţionari mari şi mici – antreprenori locali concuraţi de afaceriştii evrei, plus intelectuali cu porniri de agitatori şi înclinaţii nostalgic-conservatoare – vedeau în suprimarea evreilor, ori cel puţin alungarea lor din Rusia, soluţia pentru propăşirea statului şi economiei. Fascismul creştin renaşte astăzi cam prin aceleaşi locuri unde a incubat pe vremuri: Cruşeveanu a fost reeditat în context elogios la Moscova în 2015.

Dincolo de ideologie, nimic nu se putea face însă fără participarea entuziastă la pogrom a norodului de rând – târgoveţi, muncitori, funcţionari mărunţi şi ţărani din satele din jurul Chişinăului, care deja din a doua zi după Paşti, când s-a atins vârful de violenţă, veneau către oraş cu căruţele ca să încarce ce se putea obţine din vandalizare. Autorităţile au fost vinovate prin prostie şi nepăsare în prima etapă (deşi au anchetat mai apoi) dar vectorul principal al pogromului au fost intelectualii naţionali mărunţi, presa locală şi poporul.

Ca atare, acest crucial episod din istoria secolului XX (apud Zipperstein) e complet lăsat în obscuritate în canonul şcolar, atât în Moldova cât şi în România, deoarece creează un mare disconfort cognitiv şi emoţional. Nu se potriveşte în nici un fel cu marile noastre narative narodnice din ultimul secol, în care poporul e invariabil bun la suflet, inocent şi asuprit de elite perfide: nici in versiunea lor de stânga (socialism), nici cea dreapta (poporanism, sămănătorim, legionarism etc). E de presupus că aşa va rămâne şi pe mai departe deoarece această lecţie a istoriei nu serveşte deloc trendul politic la zi, de melanj populist stânga-dreapta.

Iar în Chişinău, unde scena pogromului din 1903 a dispărut fizic odată cu oraşul vechi “de jos” (distrugerile războiului; trasarea bulevardului Renaşterii, fost Molodioji, actual Vieru; dezvoltările imobiliare după ’90), sunt tot mai puţine repere care să amintească de vremurile acelea. Un proiect de valorificare a acestui nefericit brand, cel mai puternic pe care îl are încă oraşul, şi răsucirea lui într-o oportunitate, pare improbabil. Cărţi precum cea a lui Zipperstein apar, se citesc în privat şi se trece cu stinghereală mai departe. Lespedea tăcerii acoperă realităţi de care suntem încă nepregătiţi să dăm seamă.

 

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol?

Știm din Sfintele Scripturi că omul a căzut în păcat, ispită și știm prin cine , Satana ,care a fost deghizat într-un șarpe, episod devenit o tragedie , tragedie care continuă și astăzi. Să vedem însă de ce? De ce a creat Dumnezeu diavolul – care este rău prin definiție – (devenind ‘adversarul’ lui Dumnezeu), ca apoi acesta să distrugă creația perfecta a lui Dumnezeu?

Lucifer – Unul Strălucitor

În Biblie se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat un înger de lumină, puternic, inteligent și frumos (cel mai mare dintre toți îngeri) și căruia i s-a dat numele Lucifer (adică ‘Unul Strălucitor’) – și care a fost foarte bun, fiu al zorilor . Dar Lucifer a vrut să fie liber și să aleagă. Într-un pasaj din Isaia, capitolul 14, se spune următoarele:

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-14)

Lucifer, ca și Adam, a ales singuri. El, Lucifer, putea să admită că Dumnezeu este Dumnezeu, dar s-a gândit să fie separat, adică să fie el dumnezeu. De mai multe ori a repetat ‘Mă voi’, ‘îmi voi’, ‘voi ședea’ și ‘voi fi’ și a ales să fie împotriva lui Dumnezeu, declarând că este ‘Cel Preaînalt’. Într-un pasaj din Ezechiel, se prezintă o paralelă clară dintre Lucifer și căderea lui în păcat:

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.  Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraților. (Ezechiel 28:13-18)

Frumusețea lui Lucifer, strălucirea, inteligența și puterea lui au fost – tot ce a creat Dumnezeu mai bun pentru el – care s-au transformat  apoi în trufie. Trufia lui făcut să devină rebel și să cadă, dar fără să piardă nimic din puterea ce o avea. El încercă o revoltă cosmică împotriva lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină el Dumnezeu. Mai mult, el vrea foarte mult să se alieze cu oamenii împotriva lui Dumnezeu, spunând că omul trebuie să fie independent și liber să aleagă, sugerând omului, să se împotrivească lui Dumnezeu. Aceasta este chestiunea esențială, anume faptul că Adam a vrut să fie așa, foarte asemănător cu Lucifer. Amândoi au ales să fie ‘dumnezeu’ și a fost (și este) marea lor ‘iluzie că au devenit , sunt dumnezei’.

Satan lucrează prin oameni

In pasajul din Isaia se vorbește direct despre ‘Regele Babilonului’ iar în Ezechiel se vorbește despre ‘Regele Tirului’. Pe de altă parte din descrierile lăsate se înțelege că nu este adresat oamenilor ca de exemplu în Isaia, cel care spune ‘îmi voi ridica deasupra’ și de aceia a fost pedepsit să rămână pe pământ și să nu gândească să fie el mai presus de Dumnezeu. În pasajul din Ezechiel se vorbește despre ‘îngerul de pază’ care era în Paradis și aproape de ‘muntele’ lui Dumnezeu. Această tendință a lui Satan (sau Lucifer) este să se poziționeze în umbră sau prin alții ca să obțină un avantaj, o victorie. În Geneza se vorbește despre căderea omului înfăptuită prin faptul că șarpele a șoptit că nu este adevărat că omul va muri. În Isaia se vorbește despre împărăția Regelui din Babilon, în Ezechiel se vorbește despre Regele din Tir.

De ce revolta lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu?

De ce totuși a încercat Lucifer să conteste faptul că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor? O parte importantă în deslușire a fi ‘deștept’ este să ști dacă poți sau nu să câștigi împotriva oponentului. Lucifer ar fi fost (și mai este) puternic, dar, este totuși limitat în comparție cu Creatorul, care este atotputernic. Atunci de ce să riște știind că pierde? Or ce înger ‘deștept’ știe că Dumnezeu este mai mare de cât toți și nu luptă împotrivă. De ce a fost făcut în cele din urmă? Această întrebare m-a frământat de mulți ani de zile.

Mai târziu mi-am dat seama că Lucifer vedea lucrurile cum erau de fapt , prin încredințarea că Dumnezeu este omnipotent și Creator, așa cum și noi credem cand Il credem pe cuvânt . O să încerc să explic acest lucru. În Biblie se vorbește despre îngeri cum ca ei au fost făcuți în prima săptămână a creației. Observăm acest lucru în Isaia, în capitolul 14 și de fapt în Biblie în general. Iată de exemplu în pasajul din Iov:

Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveți. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:1-7)

Vedem descrierea lui Lucifer și cum a fost el creat în prima săptămână, și cum a fost conștient de acest lucru, și asta undeva în univers. Mai mult, el a înțeleș că el există și că este conștient de acest lucru, ba mai mult că exista Persoana care l-a creat atât pe el cât și întreg Universul. Dar oare Lucifer a crezut cu adevărat acest lucru? Poate pentru că cosmosul a creat prima data pe Dumnezeu iar pe Lucifer ceva mai târziu. Sa fie este posibil  ca ‘creatorul’ să fii ajuns ceva mai devreme în scenă și (poate) să fie mai puternic și (poate) mai știutor față de Lucifer – s-au poate nu! Poate că și el și așa numitul creator să fie fost de fapt creat deodată. Lucifer putea să accepte prin cuvânt că Dumnezeu a creat totul și că El este etern și infinit. Dar Lucifer a ales să fie mândru și să spună că este doar o fantezie, că Domnul și Lucifer au fost creați unul după altul (din cosmos).

Lui Lucifer i-a plăcut această poveste și a decis că este adevărată, că el și Dumnezeu și alți îngeri au fost creați din haos. Aceasta este bineînțeles și teoria modernă privind cosmologia. Se vorbește aici despre faptul că dintr-o fluctuație din nimic s-a născut universul, esența cosmologiei ateiste și care bineînțeles, este speculativă, nu experimentală. Fundamental însă, fie că este Lucifer sau Richard Dawkins & Stephen Hawkings, ei și tu, numai prin credință putem să alegem dacă universul este auto-suficient sau dacă un Creator a creat totul.

Ceia ce este interesant este faptul că văzând nu înseamnă și crezut. Lucifer a văzut și a vorbit cu Dumnezeu dar totuși numa ‘prin credință’ putea să accepte că Dumnezeu a creat totul. Mulți oameni cu care am vorbit spun că dacă Dumnezeu a apărut deodată, ei ar accepta să creadă. Dar, prin Biblie, mulți oameni au văzut și au auzit despre Dumnezeu – și niciodată nu a fost o problema. Punctul crucial al problemei este acceptarea că Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși. Pentru Adam și Eva, Cain și Abel, Noe și apoi prin egiptenii la primul Paște, felul în care israeliții au traversat Marea Roșie și până la miracolele lui Isus, a vedea nu înseamnă neapărat să și crezi. Lucifer a căzut tocmai din cauza aceasta.

Ce face diavolul astăzi?

 Vedem clar că Dumnezeu nu a făcut un ‘demon rău’ ci o creatură puternică, un înger inteligent care însă a devenit mândru și a început să se revolte împotriva lui Dumnezeu și în felul acela a corupt (deși reținând puterea), nemaifiind însă splendoarea originală. Tu și eu și întreaga umanitate se luptă în continuare cu Dumnezeu și ‘adversarul’ (adică diavolul). Strategia diavolului nu este pusă în aplicare sub forma robelor negre și sinistre precum în Frăția Inelului și ‘Călăreții Negrii’ din Lord of the Rings,  ca să ne blesteme. Mult mai simplu, prin splendoarea lui el caută pur și simplu să ne înșele prin răscumpărarea pe care Dumnezeu ne-a promis-o de la începutul timpului, de la Avraam, prin Moise, și apoi prin moartea și învierea lui Isus.  În Biblie se spune:

Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.  Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14-15)

Pentru că Satan și slujitorii lui sunt mascați ca de o  ‘lumină’, este mai simplu să fim înșelați. De aceia este vital să înțelegem Evanghelia și să fim vigileți.

• MEMORIA HOLOCAUSTULUI: Iancu Zuckerman, supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi din 29-30 iunie 1941 (interviu – partea I)

În 1941, la sfârşitul lunii iunie, a avut loc cel mai mare masacru de pe teritoriul României în epoca modernă. Pogromul de la Iaşi, petrecut la puţin timp după intrarea României, alături de Germania hitleristă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), a schimbat brutal profilul demografic, social, economic şi cultural al Iaşiului, după cum evidenţiază pagina Pogromul de la Iaşi.

Iancu Zuckerman, unul dintre puţinii supravieţuitori încă în viaţă, povesteşte cum a trăit acele momente, încă atât de vii în memoria sa: “Am rămas foarte neplăcut impresionat de ce s-a întâmplat în acea săptămână… De la o viaţă paşnică, de întrajutorare cu vecinii noştri, să ajungem la ceea ce s-a numit Pogromul de la Iaşi”.

AGERPRES: Încercăm să conturăm o poveste de viaţă marcată de această pagină neagră din istoria României. V-aţi născut, în 1922, la Iaşi. Populaţia de evrei însuma aproximativ o jumătate din populaţia totală.
Iancu Zuckerman: Exact.

AGERPRES: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Iancu Zuckerman: M-am născut la Iaşi în 1922, desigur, numele îl cunoaşteţi: Iancu Zuckerman (n.r. Ţucărman, în documentele de identitate), într-un oraş deosebit de frumos prin construcţia lui, interesant prin tot ce se întâmpla în oraş. Din punct de vedere al relaţiilor interumane între noi şi neevrei, erau nişte relaţii, în general, normale. Spun “în general normale”, pentru că Iaşiul, pe lângă frumuseţile de care am amintit, a fost şi un leagăn al legionarismului, un leagăn al cuzismului, care a impregnat într-o anumită pătură a populaţiei resentimente faţă de evrei, deşi, în general, majoritatea nu erau oameni prea avuţi, atât evreii, cât şi neevreii. Deci exista o colaborare şi o viaţă îndeajuns de plăcută, care nu a depăşit anumite relaţii normale, în afara unor pusee, uneori de la om la om sau, câteodată, anumite formaţiuni, în special de studenţi, se manifestau cu ură în cartierele evreieşti, spărgând geamurile. Ţin să subliniez că nu aceasta a fost trăsătura generală în relaţiile interumane în Iaşi.

AGERPRES: În perioada aceea, între Războaie, era un climat paşnic.
Iancu Zuckerman: Tot ce declar acum şi ce spun se referă la perioada dintre cele două Războaie Mondiale. Începând cu anii 1930-1932, de altfel aceasta fiind şi perioada în care s-au evidenţiat mai mult aceste pusee de ură şi de antisemitism.

AGERPRES: Sunteţi dintr-o familie în care ambii părinţi erau evrei?
Iancu Zuckerman: Da, părinţii evrei. Tata, un om credincios, cu o muncă onorifică. Cum ar fi un dascăl de biserică, el era un manager de sinagogi, depunea o muncă neplătită. Un om cu credinţă în Dumnezeu, nu un fanatic. Am primit o educaţie cum se întâmpla în familiile de evrei, când copiii, de la 4-5 ani, erau supuşi unui fel de “calvar”, pentru vârsta lor, în sensul că li se lua un profesor, care îi învăţa buchiile ebraice. De atunci, puteau să citească de la dreapta la stânga în ebraică, începeau să cunoască Biblia, pe măsură ce treceau anii. Deci, am trăit într-o casă cu o educaţie religioasă, dar în acelaşi timp şi cu intenţia de a-mi forma o paletă mai largă de cultură. De la vârsta de 6 ani au văzut la mine anumite înclinaţii spre muzică, mi-au luat un profesor de vioară şi din aproape în aproape am ajuns melomanul de astăzi, care se ocupă în mod onorific în a descoperi talente muzicale şi în multe probleme legate de muzică şi nu numai.

AGERPRES: Muzica a continuat să fie un fir al vieţii dumneavoastră?
Iancu Zuckerman: Da, muzica, pentru că am avut norocul de a avea o soră cu cinci ani mai mare care studia vioara şi de la vârsta de 7-8 ani mă lua cu ea în fiecare duminică la Iaşi, la Teatrul Naţional, unde aveau loc concertele Filarmonicii. În acelaşi timp, cu o măsură foarte bine pusă la punct…în sensul că înainte de orice concert, un profesor, un muzicolog, explica auditoriului detaliile despre program, compozitori, interpreţi. Aşa că, de la vârsta de 7 ani, am reuşit să capăt o educaţie muzicală, care m-a ajutat până în ziua de azi.

AGERPRES: Cum aţi perceput sau aţi simţit contextul – “problema evreiască” – în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial?
Iancu Zuckerman: Noi am avut un magazin de metale feroase şi neferoase pe strada Sărăriei – Cucului, o zonă unde erau mulţi comercianţi evrei. Se întâmplau fenomene din acestea, în care în anumite duminici treceau studenţi sau grupuri de legionari şi spărgeau geamurile. Dar primul contact a fost cu un profesor, cred ca aveam 14 ani. Stăteam în faţa unei săli de sport, a trecut profesorul într-o pauză şi mi-a tras două palme şi mi-a spus: “Măi jidane, dă-te deoparte, că vreau să intru!”. Acesta a fost primul contact care m-a bulversat, n-am înţeles pentru că până atunci nu mi se întâmplase aşa ceva, nu am fost jignit de nimeni. Cu elevii, începând din clasa întâi, aveam o relaţie deosebit de plăcută, ne întrajutoram. Chiar eu, fiind mai deschis la cap la matematică, ajutam prietenii. După acest lucru, s-a apropiat data de 22 iunie 1941… chiar când ne-am trezit, în ziua de 22 iunie, pe zidul magazinului nostru era afişul pe care scria clar: “Români, vă ordon: treceţi Prutul!”, semnat de mareşalul Ion Antonescu. Timp de o săptămână de la acest trist eveniment, au început bombardamentele ruşilor. Şi noi am stat în această săptămână, în mare parte, în beciuri, ca să ne ferim de bombardament. După o săptămână, pe data de 29 iunie, dimineaţa, ne-am trezit la ora 8 cu bătăi în uşă. Ne-am speriat. “Jidani, ieşiţi afară!” Apelativul acesta jignitor nu îl mai auzisem…am ieşit crezând că totuşi este un avertisment, că se întâmplă iar un bombardament. Dar nu a fost acest lucru. Ne-au obligat să stăm cu spatele la un zid, să aşteptăm până au adunat toţi evreii din zona respectivă şi a început ceea ce s-a numit Pogromul de la Iaşi, pe data de 29 iunie. Şi de aici începe toată povestea care s-a declanşat în acea zi.

AGERPRES: Cum aţi perceput sau aţi simţit legislaţia antisemită de dinainte de 1941? Pentru că şi guvernul Goga şi guvernele din timpul dictaturii regale au avut o legislaţie antisemită.
Iancu Zuckerman: Am simţit lucrul acesta. În 1937, a guvernat vreo şapte luni Guvernul Goga-Cuza şi personal pot să spun că mă interesau toate lucrurile acestea. La vârsta de 14-15 ani, aveam un profesor de limba română – şi-i amintesc numele: Traian Gheorghiu – care era ţărănist, un profesor care s-a ocupat de noi în funcţie de modul în care se comporta fiecare elev. Eu m-am arătat foarte interesat de lecţiile lui, îi puneam câteodată întrebări, s-a apropiat foarte mult de mine. De la 14 ani am început cu beletristică, filosofie… am citit de la 14-15 ani marii filosofi, începând cu Descartes, Spinoza, Leibniz, Schopenhauer şi aşa mai departe. Aşa că aveam o cultură generală… Am rămas foarte neplăcut impresionat de ce s-a întâmplat în această săptămână… De la o viaţă paşnică, de întrajutorare cu vecinii noştri, să ajungem la ceea ce s-a numit Pogromul de la Iaşi.

AGERPRES: Aţi aflat ulterior care au fost dedesubturile, s-a organizat o instigare a populaţiei de români, a intervenit Armata? Ce s-a întâmplat de s-a declanşat această tragedie?
Iancu Zuckerman: Ceea ce s-a întâmplat şi ne-a bulversat, pentru că nu ne aşteptam la o asemenea evoluţie a urii împotriva noastră… Ne-am dat seama că din anul 1933, de când a venit Hitler la putere, a început o influenţă şi un început de luare a unor măsuri împotriva evreilor. Începutul a fost făcut de guvernul Goga-Cuza şi, după aceea, s-a ajuns până la guvernul antonescian din 6 septembrie 1941. După care ne-am dat seama, din aproape în aproape, că lucrurile încep să devieze spre un derapaj foarte puternic. În ceea ce mă priveşte, voi aminti de apropierea de profesorul de limba ebraică de care v-am spus, de la 5-6 ani. El nu vorbea prea bine româneşte şi vorbea idiş – o limbă foarte apropiată de limba germană. Şi eu n-am învăţat în decurs de ani de zile, cât l-am avut profesor, limba ebraică, cât am învăţat limba idiş. În 1939, mama, în urma unei naşteri foarte grele, în decursul câtorva ani s-a prăpădit. Tata a rămas cu trei copii, avea magazinul acesta de metale feroase şi neferoase, eu terminasem clasa a V-a la Liceul “Alexandru cel Bun”, care se desfiinţează, şi urma să mă înscriu la alt liceu în clasa a VI-a. Observând situaţia în care tata era singurul care se ocupa de subzistenţa noastră, am considerat că la vârsta de 17 ani pot să-l ajut şi i-am spus că eu nu mă mai înscriu la liceu la cursuri de zi, ci din contră, fac în particular. M-am înscris la cel mai sever liceu – Liceul Naţional din Iaşi, care există şi astăzi. M-am pregătit foarte bine şi am dat examenele în vară, fiind convins că n-o să am nicio greutate în a merge mai departe. Am dat toate examenele: latină, matematică, română… şi când m-am uitat la rezultate, toate frumoase, numai Ţucărman Iancu corigent la limba germană. Am venit acasă foarte trist, tata a spus: “Ce se întâmplă?” Zic: “Tată, nu ştiu ce se întâmplă, dar tocmai la limba germană, când colegii mei care s-au străduit foarte mult, pe mulţi i-am ajutat eu, au trecut şi eu sunt corigent”. Tata a căutat să mă liniştească: “Lasă că ai toată vara la dispoziţie”. “Sigur că am toată vara, pot să învăţ ca o poezie cartea.” M-am pregătit pentru toamnă, am dat teză, am dat oralul, foarte bine, n-am avut niciun fel de restrângeri că s-ar putea să nu-l trec. Când m-am uitat, Ţucărman Iancu: repetent. Am ajuns acasă, i-am spus tatei. Zice: “Ai să repeţi anul.” Şi atunci a fost o premoniţie a mea. I-am spus: “Tată, nori negri se abat asupra etniei noastre. Eu nu mă mai înscriu mai departe să învăţ. Dacă lucrurile se vor schimba, am speranţa că voi putea să dau anii care vor fi până atunci ca să ajung la normal, iar dacă nu, voi muri numai cu cinci clase de liceu.” Iată că această premoniţie a avut un sfârşit bun pentru mine, pentru că am reuşit să fiu supravieţuitor dintr-un vagon în care am fost înghesuiţi 137 de evrei, din care am ieşit opt. Deci, premoniţia mea a avut un rezultat pozitiv.

AGERPRES: Cum aţi ajuns în acel vagon?
Iancu Zuckerman: După cum vă spuneam, la ora 8 şi jumătate, pe data de 29 am fost scoşi din case. După ce au fost adunaţi mulţi evrei din zona respectivă, am fost puşi în rânduri de câte 10-12 şi duşi spre o destinaţie necunoscută, nu ştiam ce o să se întâmple cu noi, un lagăr de muncă… mă rog, ce trecea prin mintea fiecăruia. La un moment dat, rândul nostru s-a oprit nu ştim pentru ce, eram aproape de trotuar, în dreapta mea era cumnatul meu, în stânga era tata. Am fost duşi cu mâinile ridicate, neştiind ce am făcut noi ca să fim puşi într-o asemenea situaţie. Aveam un ceas şi la un moment dat, când am staţionat, s-a apropiat de mine un plutonier major, mi-a tras două palme, mi-a scos ceasul de la mână şi mi-a spus: “Măi jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. În momentul acela, toţi cei care au auzit acest lucru, şi-au dat seama că aceste vorbe spuse de un militar înseamnă că ceva foarte foarte grav se va întâmpla. Tatăl meu, despre care spuneam că era un om credincios, mi-a adresat următoarele cuvinte: “Iancule, fie acest ceas o jertfă pentru sufletul tău!”. Aceste cuvinte mi-au intrat în inimă, în suflet şi ele au constituit unul dintre pilonii care m-au făcut să am speranţa că până la urmă, nu răul cel mare se va întâmpla şi cu mine, deşi vedeam că ceva de natură pozitivă nu va putea fi.

Foto: (c) Radu TUŢĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Aţi fost duşi în aceste vagoane. Vi s-a adus ceva la cunoştinţă?
Iancu Zuckerman: Am fost duşi spre destinaţia aceasta necunoscută cu mâinile ridicate, am trecut prin faţa Şcolii “Notre Dame de Sion”, care era, pe vremea aceea, vizavi de Teatrul Naţional din Iaşi, în direcţia gării, să spun aşa. Şi vreau să vă spun că la etajul acestui liceu, la toate geamurile pe care le vedeam, fiind cu mâinile ridicate, se afla Armata nemţească, care era demult în Iaşi, cu aparate fotografice şi ne fotografia. Nu s-a tras de acolo, absolut nimic, şi noi am înaintat, când am aflat că intrăm în curtea Chesturii Iaşi. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost foarte grav. La intrare, era o poartă cu o lăţime de vreo 8-10 metri, iar pe o parte şi pe alta câte 5-6 poliţişti, soldaţi, cu cravaşe în mână. Cei mai mulţi dintre cei care intrau erau loviţi cu o putere extraordinară la ceafă, încât li se spărgea şi pielea, făceau 2-3 metri şi cădeau la pământ şi erau stivuiţi. Iar sângele care a curs s-a făcut ca un pârâu din curtea Chesturii. A doua zi s-au străduit foarte mult femeile care au fost puse să şteargă aceste urme. Iar în curtea Chesturii, am fost obligaţi imediat să ne întindem la pământ, unde am fost ţinuţi aşa de duminică până luni dimineaţă la ora 5, când am fost din nou încolonaţi iar spre o destinaţie necunoscută. Or, destinaţia respectivă… ne-am dat seama că am ajuns în faţa gării Iaşi, pe o platformă unde de obicei erau trăsurile cu cai, cu urme lăsate de caii care îşi făceau nevoile, şi am fost obligaţi din nou să ne întindem, fără să ştim ce o să se întâmple în continuare, iar cine nimerea asupra bălegarului, acolo trebuie să se întindă. Unele persoane care ieşeau spre oraş întrebau: “Ce-i cu oamenii ăştia?”. Am aflat din spuse că li se răspundea: “Păi, sunt jidani care au colaborat cu ruşii”. Nişte acuzaţii care nu-şi aveau nicio bază reală. Foarte mulţi ocoleau ca să poată ajunge unde doreau, iar alţii au trecut pur şi simplu peste jidanii, evreii întinşi, ca şi cum ar fi trecut pe trotuar. În felul acesta, am fost băgaţi în vagoane de vite, după cum vă spuneam, în vagonul meu am intrat 137. Personal, nu ştiu al câtelea am intrat, pentru că un soldat român, ţin minte, cu un băţ lovea la fund şi număra. Eu când am intrat, nu ştiu câţi erau în vagon, dar după aceea, fiind atent la numărătoare, la 137 am auzit ordinul: “Închideţi vagonul!” Aşa ştiu că am intrat 137 într-un vagon şi de asemenea mi-a fost mult mai uşor să număr când am coborât la Podu Iloaiei, după 8 ore. Am numărat 8.

AGERPRES: Aţi ieşit din vagonul în care eraţi opt supravieţuitori?
Iancu Zuckerman: Am fost îmbarcaţi în gara Iaşi 2.000 de evrei, în 20 de vagoane, în medie, câte 100 într-un vagon. Am ajuns la Podu Iloaiei supravieţuitori 800, deci în medie 40 de vagon. Dar în vagonul meu, când am intrat, ne-am dat seama că se afla un strat de bălegar proaspăt de vită de vreo 30 cm, deasupra căruia era presărat un strat de 2-3 cm de var nestins, care vă daţi seama ce temperatură dezvolta, în afară de faptul că era şi o zi foarte călduroasă. Şi în acelaşi timp…trec poate de la una alta: “Voi, evreii, aţi acuzat poporul român de ce vi s-a întâmplat”. Un lucru total neadevărat. Nimeni dintre noi, dintre supravieţuitori, nu am acuzat poporul român. Am acuzat guvernarea antonesciană din perioada respectivă şi, personal, am spus: guvernarea antonesciană şi zeloşii. De ce am spus şi zeloşii?! Pentru că în vagoanele de vite sunt două obloane la extremităţi, care se deschid în interior. După ce a fost închis vagonul, am auzit un ceferist: “Jidani, închideţi oblonul!”. Deci, totul era bine gândit, bine organizat, să închidem şi oblonul, să nu avem nici lumină, nici aer, nici nimic. Bineînţeles că nu am făcut acest lucru, dar ce face “zelosul”, care n-a primit un ordin? Au mai fost 1-2 vagoane cu care s-a procedat în felul acesta, dar nu s-a primit ordin ca şi obloanele să fie închise. Au venit cu leaţuri pe care le-au bătut la vagonul în care eram eu, unde între leaţuri era 1 cm, prin care mai intra o rază de lumină. Şi acum am înaintea ochilor şapca lui cu vipuşca roşie. Aşa că, ieşind din cele 20 de vagoane 800 de supravieţuitori din 2.000 câţi au fost introduşi, din vagonul nostru am ieşit 8. Şi asta din cauza zelosului, altfel poate ieşeam şi noi câţiva în plus. Dar legat de faptul că el a bătut aceste leaţuri cu cuiul, care a ajuns în interior, doresc să scot un evidenţă un fapt de care voi aminti mai târziu. În perioada de la declanşarea războiului, noi, când ieşeam şi ne adăposteam în beciuri, totdeauna eram îmbrăcaţi bine, pentru că era rece şi eu purtam un trenci. Când au bătut la uşă şi am auzit: “Măi jidani, ieşiţi din casă!”, eu imediat mi-am luat trenciul, că nu ştiam ce o să se întâmple. Acest trenci l-am avut cu mine şi am reuşit să intru cu el şi în vagon. În vagon, ţinându-l pe mână am observat cuiul, deşi eram foarte înghesuiţi, dar eram aproape de acest leaţ bătut în oblon. Cuiul ăla a fost cuierul trenciului meu, pe care l-am atârnat şi, la ieşire din vagon, mi-am amintit…deşi din cauza temperaturii foarte mulţi s-au dezgolit aproape total, eu mi-am scos numai haina şi am rămas în pantaloni cu cămaşa sau maioul. Dar de trenci mi-am amintit şi l-am luat cu mine. Şi nu întâmplător vă spun acest lucru, pentru că în momentul în care s-a oprit trenul, lângă Gara Podu Iloaiei, pe un imaş pe care de obicei păşteau oile, cu foarte multe denivelări în care s-a adunat apa din ploile anterioare, era şi mâl. Însetaţi şi transpiraţi, unii dintre evrei s-au aruncat ca să se răcorească, alţii au şi înghiţit din apa aceea. Cei care au înghiţit apa, au rămas acolo, iar ceilalţi au ieşit înnoroiaţi. Au stropit foarte mult. Iancu Ţucărman, cu trenciul pe mână, după calvarul pe care l-a suferit, a căutat un loc în care obosit fiind, să se odihnească, şi nu cumva să puie trenciul care să se murdărească cu noroi. Până în ziua de azi mă obsedează acest comportament, căruia am căutat să-i dau o explicaţie. Explicaţia este foarte simplă: am fost educat de mic copil, de când am început să înţeleg acest lucru: “Iancule, aici pui pantofii, aici îţi pui haina, aici îţi pui cutare”. Lucru care s-a impregnat şi consider că până în ziua de astăzi, ceea ce poate să ajute la un comportament normal al oamenilor este educaţia. Şi de aceea există maxima, proverbul: ”Omul ăsta are cei şapte ani de acasă sau nu-i are?”

AGERPRES: La Podu Iloaiei ce s-a întâmplat, ce a urmat?
Iancu Zuckerman: La Podu Iloaiei, înţelegerea între cei din conducerea trenului sau, mă rog… a fost dacă localnicii sunt dispuşi să primească iudeo-comunişti într-un lagăr. Conducerea comunităţii era anunţată să aştepte lumea în locul respectiv, unde urma să oprească trenul. Li s-a spus: “Avem un tren cu iudeo-comunişti, îi primiţi la voi?”. În timp ce comunitatea din Podu Iloaiei s-a consultat şi a durat puţin, şeful trenului a dat drumul la primul tren, care a fost Iaşi – Călăraşi, drum care a durat şase sau şapte zile până a ajuns la destinaţie. Când a venit al doilea tren şi s-a spus acelaşi lucru, oamenii au spus: “Domnule, sunt fraţii noştri, ce o să se întâmple cu ei, se întâmplă cu noi. Suntem de acord”. De acolo, am fost îndreptaţi spre sinagogi, ca prim popas de unde oamenii puteau să ne ia să ne găzduiască, că aşa a fost înţelegerea. Şi, duşi spre această destinaţie a sinagogilor, podiloienii au venit în întâmpinarea noastră, ca mulţi să ia rude din Iaşi, cunoscuţi, colegi ş.a.m.d. O rudă îndepărtată de-a mamei, tot de vârsta mea, aveam 19 ani atunci, a venit spre mine, s-a uitat şi zice: “Tu eşti, Iancu?”. Vreau să subliniez faptul că în vagon, cam unu, doi sau trei înnebuneau şi când s-a făcut loc, se rostogoleau ca la circ, cum se joacă copiii, se dau peste cap. Dacă te lovea cineva atunci, nu mureai din cauza lipsei de aer sau de apă, ci că te-a lovit cineva. Şi în gândul meu, fără să-mi explic, zic: “În vagon au fost nebuni, dar tu mă întrebi, când am fost colegi de an, dacă eu sunt Iancu?”. Ăsta a fost un aspect. Al doilea, la sinagogă au venit în întâmpinarea noastră cu ceai, cu apă şi… bineînţeles că am primit şi eu o ceaşcă cu ceai. În momentul în care am încercat să înghit, m-am înecat, ceaiul a intrat pe căile respiratorii, nu pe căile normale şi timp de 10-15 minute, am tuşit şi n-am putut să respir şi m-am gândit: “Am scăpat din vagon, dar mor că am luat o înghiţitură”. După ce mi-am revenit, ca o pisică, ca un căţel am reuşit să eliberez căile respiratorii. Când am ajuns la gazda respectivă, la ruda aceasta mai îndepărtată a mea, am intrat patru acolo. În casele evreieşti, de obicei era un dulap, deasupra căruia era o oglindă. Cum intrai în casă, vrând nevrând, te uitai în oglindă. Când am intrat, am văzut că se mişcă doi în stânga, unu în dreapta, dar se mai mişca cineva acolo. Cine e? Trebuie să vă spun că eu nu m-am recunoscut. Deşi din punct de vedere mintal, nu aveam probleme, când m-am uitat, buzele nu mi se atingeau, eram numai piele şi os, ochii mi-erau afundaţi în orbite, fără să-mi dau seama, motiv pentru care eram întrebat… dar nici eu nu m-am recunoscut. Acesta a fost rezultatul după opt ore de lipsă de apă, de deshidratare, ceea ce a condus la faptul că în vagon am avut 129 de morţi. Iar pe măsură ce aceştia îşi dădeau duhul, am fost nevoiţi să-i stivuim. Pe o parte şi pe alta, am lăsat un culoar şi am stat pe morţi aşa cum stau pe fotoliu, acum în faţa dumneavoastră, fără să conştientizăm acest lucru. În ceea ce mă priveşte, nu am fost deloc panicat, când începând cu 25 am început să număr, nu aveam ceasul ca să pot să cronometrez la cât timp, dar îmi dădeam seama că la 5 minute, mai cade unul, până când am văzut că am rămas 8. Atunci s-a deschis vagonul. Am auzit: “Deschideţi vagoanele!” şi m-am îndepărtat, pentru că am zis că dacă atâta timp, 8-9 ore, am fost lipsit de aer…M-am dat spre fundul vagonului, unde n-am stat decât un minut sau două, pentru că mi-a fost frică că au început să dea jos morţii. M-am gândit că îi dau jos şi închid din nou vagonul. Şi s-a întâmplat ceea ce v-am spus cu trenciul, după aceea cu băutul, am ajuns la gazdă şi după două zile a început munca obligatorie pentru evrei, care a durat până la 23 august ’44, indiferent de locul unde te aflai.

AGERPRES: Unde aţi desfăşurat această muncă obligatorie?
Iancu Zuckerman: În Podu Iloaiei până la 24 noiembrie şi apoi în diferite locuri. Am avut norocul că nu am fost deplasat în afara oraşului Iaşi, dar perioadele de iarnă erau cele mai grele, când evreii erau scoşi la zăpadă şi toată iarna Iaşiul era acoperit de zăpadă, cu ger până la minus 20 de grade. Am făcut această muncă obligatorie până la 23 august 1944.

AGERPRES: Cu ce v-aţi întors la Iaşi?
Iancu Zuckerman: Aşa cum am fost scoşi din casă şi băgaţi în trenuri, în data de 24 noiembrie, pe la ora 8 când ne-a adunat că se făcea apelul, ne-a anunţat: “De-acum înainte, din oră în oră, puteţi să vă întoarceţi spre casă”, fără niciun fel de alt anunţ sau altă explicaţie.

AGERPRES: Deci, v-aţi întors tot cu trenul?
Iancu Zuckerman: Tot cu trenul, dar eu am ajuns seara, după cum am fost organizaţi pe grupuri, era întuneric. Nu era lume pe stradă, era perioadă de război, deşi Armata Română înainta, dar foarte multă lume din Iaşi, în special neevrei, plecaseră la începutul Războiului. Când am ajuns acasă, tatălui şi surorilor nu le-a venit a crede. Şi s-a mai întâmplat ceva neplăcut pentru tata, în sensul că, în momentul în care am ajuns la sinagogă, nu ştim din ce motiv uman, ni s-au împărţit cărţi poştale, ca să putem scrie acasă. Şi eu am scris: “Dragii mei, nici nu vă puteţi închipui prin ce…” şi aici m-am oprit, am rupt-o şi am aruncat-o la un coş. A observat nu ştiu cine şi a venit şi mi-a dat altă carte poştală. Şi am scris: “Dragii mei, vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu drag, Iancu”. Dar ce s-a întâmplat, o carte poştală a scris şi cumnatul meu, care a ajuns şi el supravieţuitor. N-am aflat de el că e şi el în Podu Iloaiei, pentru că eram pe grupuri, eram 800. Cartea lui poştală a ajuns normal, a doua zi, şi cartea mea poştală nu. Tata, aflând ce s-a întâmplat, a considerat că, printre atâţia morţi, s-a aflat şi fiul lui şi cum e obiceiul la evrei, 30 de zile nu se bărbieresc. Şi-a lăsat barbă, a spus rugăciunea pe care o spune un evreu în fiecare zi când se prăpădeşte cineva din familie şi abia după o săptămână a aflat că eu totuşi sunt în viaţă.

AGERPRES: Cât durează în mod normal călătoria cu trenul de la Iaşi la Podul Iloaiei?
Iancu Zuckerman: 15-20 de minute, cu personalul.

AGERPRES: V-aţi reîntâlnit cu familia când v-aţi reîntors la Iaşi. A existat informaţia că s-au distribuit biletele “Liber” atunci, înainte de Pogrom…
Iancu Zuckerman: Am înţeles întrebarea. Ce s-a întâmplat? Grupuri de oameni rău-voitori, antisemiţi, ei au fost aceia care ştiau locurile unde locuiesc evreii. Erau cartiere evreieşti şi dispersaţi prin alte locuri. Ne-au scos şi ne-au adus. Or, la Chestură, au fost trimişi acasă bărbaţii de peste 50 de ani şi femeile, care nu fuseseră aduse, ci au venit fie cu soţii, fie cu prietenii… Dar, cu un bilet pe care scria de mână ”6/3/4”, “Liber” şi cu o ştampilă a Chesturii. S-a mai anunţat prin megafoane că cine nu se prezintă a doua zi la Chestură, pentru a primi acest bilet, va fi împuşcat pe loc. Cred că şi tata a dat sfoară la cunoscuţi, că lui i s-a dat bilet “Liber”. În felul acesta, au venit mii de oameni la Chestură şi libertatea a fost aceea spre cer, pentru majoritatea. A fost o stratagemă, rezultă de aici cu câtă minuţiozitate a fost organizat acest Pogrom de la Iaşi. În condiţii de război, să pui la dispoziţie, 50 de vagoane, 30 au fost pentru trenul Iaşi – Călăraşi, 20 pentru Iaşi – Podu Iloaiei. 50 de vagoane de vite puse la dispoziţie pentru această – într-un fel – soluţie nefinală, ci parţială a evreilor din Iaşi.

AGERPRES: Revenind la curtea Chesturii, ce s-a întâmplat acolo?
Iancu Zuckerman: Până a intra în curtea Chesturii, v-am spus, existau câte 5-6 pe o parte şi pe alta, poliţişti şi soldaţi români cu cravaşe în mână. Au fost zeci şi sute de morţi care au suferit aceste traume, în urma loviturilor. Au fost mii de oameni, la care s-au adăugat, aşa cum am spus înainte, prin biletele acelea, tot în ziua respectivă, au venit cei care nu au fost scoşi din casele lor, că nu s-a ştiut unde stau. Şi-am stat întinşi acolo până a doua zi dimineaţă, cu singura posibilitate de a merge la toaleta Chesturii, un loc cu o intrare cam de 10 metri pe scări, cu o adâncime de vreo 10-12 metri. La ora la care am reuşit eu să ajung, noaptea, deja urina era până la un metru de scări, nu se mai putea coborî. Eu am fost întins lângă un copac atunci tânăr, pe care îl văd şi acum, după 70 şi ceva de ani. Mă duc lângă el şi mă uit la locul acela. A doua zi de dimineaţă, la ora 5, am fost din nou încolonaţi şi duşi spre destinaţia despre care am vorbit.

AGERPRES: S-a tras cu arma în curte la Chestură?
Iancu Zuckerman: În curtea Chesturii, mi se pare că e şi acum un intrând cu scări de o parte şi de alta. Acolo erau instalate două mitraliere: una spre gardul din partea dreaptă şi alta spre ieşire. După câte îmi amintesc, aceste mitraliere erau deservite de nemţi, singurii nemţi pe care i-am văzut eu în toată treaba asta. Cine încerca să sară gardul era secerat de aceste mitraliere. Un coleg de şcoală primară, fiul unui brutar, a încercat să sară şi a fost omorât. Despre el ştiu eu, dar au fost foarte mulţi pe care nu i-am cunoscut. Iar în partea dinspre ieşire nu îndrăzneau să treacă, dar au existat unul sau doi care au încercat să evadeze şi despre care am aflat după aceea că au reuşit să se adăpostească la un cinematograf – Cinematograful Sidoli, de pe vremea aceea.

Partea a doua a interviului va fi publicată joi, 27 iunie 2019. (AGERPRES/ autori: Roxana Mihordescu, Cristian-Dan Durleci-Mateescu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Gabriela Badea)

 

Citiţi şi:

 

* MEMORIA HOLOCAUSTULUI: Iancu Zuckerman, supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi, 29-30 iunie 1941 (interviu – partea a II-a)

 

Comunism, masonerie, satanism.

 

Kosu erau comuniști:

Emblema comunistă constă dintr-o stea, rareori o seceră sau un ciocan. Pentru că comuniștilor le-a plăcut cel mai mult vedeta, pentru că au ales-o ca logo. Numele real al stelei se numește pentagramă, acum voi cita din Wikipedia ce este o pentagramă și de ce este folosită:

Pentagrama (greacă πεντάγραμμος, latină pentagrammum) este o stea cu cinci colțuri formată din cinci linii drepte. Pentagrama simbolizează cele patru elemente fizice, adică pământul, aerul, focul și apa și spiritul. În funcție de modul în care desenăm, adică cu ce linie începem să desenăm, vorbim despre o chemare sau forțarea pentagramei.

Simbolul pentagramei este adesea folosit în riturile magice. Pentagramele sunt desenate în interiorul cercului magic, pe talismane, precum și în hainele namag. Cu un braț îndreptat în sus, simbolizează natura, adică microcosmosul. Cu două brațe îndreptate în sus, îl reprezintă pe Satan și o astfel de pentagramă este folosită în ritualurile satanice și magice negre.

Deci, pentagrama înseamnă satanism dacă este întoarsă vertical, ceea ce înseamnă că aspectul real este doar o farsă, astfel încât oamenii să nu-l recunoască. Dar adevărul este că este o pentagramă care este reprezentată în satanism, deci nu contează dacă este în sus sau în jos, totul se numește pentadram, ceea ce putem concluziona că comuniștii erau sataniști. Comuniștii nu erau doar sataniști, ci peste 95% dintre comuniști erau compuși din evrei Și nu evrei reali, ci evrei din Cabală, care sunt opusul pur al evreilor adevărați, așa cum am spus că sunt Cabali. Acum voi copia un alt pasaj din wikpedia, pentru a afla că părul a fost Cabala și Cabala a luat credința evreiască pentru a domina mai ușor lumea.

Cabala: (ebraică: קַבָּלָה, care înseamnă „primire”, „predare”) este o învățătură esoterică mistică evreiască despre Dumnezeu și lume. Se caută să explice lumea pe baza interpretării relațiilor numerice și a interpretării literelor. Înțelepciunea Cabalei este studiată pe baza cărților cabalistice, care descriu structura lumilor spirituale, precum și modul în care fiecare dintre noi poate intra în ele. Discuție cabalistică despre modul în care sunt construite lumile spirituale și despre ceea ce putem experimenta în ele. Desigur, aceste lumi nu sunt locuri fizice, care ocupă spațiu și timp, ci stări spirituale pe care le experimentează fiecare cabalist.

Întrucât Cabala nu vorbește despre lumea noastră, esența ei evită înțelegerea umană. Este imposibil în cadrul nostru să înțelegem invizibilul, insensibilul sau, pe de altă parte, ceea ce nu a fost experimentat. În ultimii 2000 de ani, de când Cabala a devenit ascunsă publicului, rasei umane i s-au oferit diverse lucruri numite „Cabala”: vrăji, vrăji, chiar miracole – toate cu excepția înțelepciunii originale a Cabalei.

Ce a fost Karl Marx și legătura sa cu francmasonii:

Apartenența lui Karl Marx în tinerețe la o lojă a ordinului Illuminati, un sistem masonic secundar, nu este discutabilă. Anume, ideea mesianică, care se referea la poporul evreu drept poporul ales al lui Dumnezeu, a fost transferată de Karl Marx către o singură clasă, proletariatul.

Josip Broz Tito:

Președintele de-o viață al Iugoslaviei a fost, de asemenea, un evreu care și-a schimbat numele în Josip Broz Tito, dar de fapt a fost numit: Josip Walter Weiss, care era și mason: Broz a fost membru al lojei masonice din Zagreb „Maksimilijan Vrhovec”, și masonului său „frați” i-au dat publicitate fără precedent în presă în timpul „procesului de bombardare”, când a recunoscut în mod neașteptat în fața instanței din Regatul Iugoslaviei că este membru al CPY. De aceea, nu ar trebui să fie surprinzător, potrivit susținătorilor acestei teorii, că Josip Broz, după sosirea sa la Belgrad în mai 1941, s-a stabilit într-o vilă din Dedinje. În ceea ce privește suspiciunea că Tito era francmason, este relatată și relația sa idilică cu Winston Churchill, care era, din nou, presupus un francmason de gradul 33, după cum au raportat mass-media din regiune.

Concluzie:

Karl Marx era evreu, Tito era evreu. Ambii erau membri ai francmasonilor sau francmasonii, deci Iugoslavia era o creație evreiască. Partizanii i-au ucis pe sârbi, croați și musulmani în timpul și după al doilea război mondial. Au demolat biserici și moschei, au distrus religia în Iugoslavia etc. Nu au dat oamenilor libertatea promisă. I-au dat libertatea evreilor pentru că ei înșiși erau evrei. După cel de-al doilea război mondial și în același timp, au ucis și expulzat germani, italieni, sârbi, croați, musulmani, albanezi, etc. Că după dezintegrarea Iugoslaviei s-au urât, s-au omorât și și-au respectat reciproc. Așa a fost. Când Iugoslavia urma să se destrame, America a dat arme lui Milosevic și altor criminali, în afară de arme, le-au dat și bani doar pentru a strânge cât mai mult praf și ură între noi. Bineînțeles că au reușit …

Surse: PLTerrorism , NewWorldOrder , Wikipedia

 

Metodele și modalitățile de manipulare a oamenilor. Psihologia manipulării: Cum să recunoaștem manipulatori

 

O tehnică complexă care este utilizată de mulți fraude pentru a obține beneficii este manipularea de către oameni. Psihologia omului este de așa natură încât pot fi gestionați. Chiar și în timpul negocierilor de afaceri, părțile încearcă să-și exercite presiuni, promovându-și punctul de vedere. Și pentru a proteja împotriva influenței din partea, trebuie să vă familiarizați cu diferite metode de manipulare.

Este cel mai adesea ascuns. În deschis pentru a suprima voința mai greu. Acest lucru necesită o persoană care este ușor expusă. Și există foarte puține astfel. În acest sens, se folosește manipularea ascunsă a oamenilor.

Management de artă multilaterală

Psihologie – știință multilaterală. Iar arta manipulării este dovezi directe. Există un număr mare de metode cu care puteți învăța cum să gestionați o persoană. Dar nu există un astfel de manipulator care să folosească toate căile. De obicei, ele aleg mai multe dintre cele mai potrivite metode. De ce sunt atât de populare manipularea oamenilor? Psihologia are o astfel de persoană. Și cu ajutorul managementului artei, nu puteți decât să influențați acțiunile interlocutorului, ci și să realizați o înțelegere

Trebuie să simțim starea de spirit a oamenilor

Nu credeți că totul este supus conducerii. De fapt, există oameni care sunt greu de hipnotizat. În consecință, ele nu sunt, de asemenea, supuse manipulărilor. Astfel de oameni încearcă să ocolească partea. Unde știu cine ar trebui evitată și cine puteți reuși? Manipularea de către oameni, psihologie – a fi un profesionist în aceste zone, este necesar să se simtă o bunătate a interlocutorului. În caz contrar, toate abilitățile și abilitățile vor fi reduse la zero.

De obicei, manipulatori găsesc un punct slab. Poate fi de interes, condamnare, obicei, o modalitate de gândire, o stare emoțională etc. Principalul lucru este să găsiți unde să zdrobească și să știți cum să o faceți. Cu ce \u200b\u200bmetodă poate manipula oamenii? Psihologie, cărți – Toate acestea ne vor ajuta să înțelegem metodele de management populare.

Premiul câștigătoare

 

Taxă câștigătoare. Acest tip de management poate fi considerat cel mai iubit din mediul de frauzi care încearcă să se supună încrederii oamenilor. Ei îi spun interlocutorului că a câștigat un premiu sau o recompensă. Bineînțeles, dacă ați aplicat eforturi, poate fi adevărat. Dar dacă nu a existat nici o contribuție din partea dvs., dar ați câștigat oarecum recompensa, atunci merită să ne gândim la adevărul situației.

Concentrându-se pe trifle. Manipularea descrisă în cartea

Deplasare. Această metodă a fost descrisă în cărțile psihologului, el este cunoscut sub numele de Creatorul hipnozei Erickson. Care sunt caracteristicile caracteristicilor acestor tehnici manipularea oamenilor? Psihologia omului este de așa natură încât atenția sa poate fi comutată la o varietate de lucruri mici. Și este la un astfel de comutator care controlează controlul. Trebuie doar să distrageți interlocutorul dintr-un punct important. De exemplu, un manipulator poate oferi o alegere în favoarea uneia dintre cele trei opțiuni. Dar, indiferent de alegerea dvs., va rămâne întotdeauna în câștiguri, și nu tu. Esența nu este că totul depinde de soluție. Ideea principală este să vă asigurați că sunteți în încredere și în atenția atenției.

 

Când informațiile nu sunt adevărate

 

Discrepanța informațiilor. Pentru a recunoaște datele inadecvate transmise pe o varietate de canale, trebuie să vă familiarizați cu elementele de bază. comunicare nonverbală. Acest lucru se poate observa numai că discursul manipulatorului este împărțit în restul informațiilor transmise de gesturile sale.

Nici un timp suplimentar

Care este această psihologie a manipulărilor? Presiunea pe persoană și opoziția din partea sa implică utilizarea unui anumit interval de timp. De exemplu, puteți începe o discuție cu o sursă de un subiect important. Cu toate acestea, el vorbind despre alte planuri, începe să se adune să plece. Și, în același timp, poate necesita o decizie imediată de a decide asupra părții dvs. cu privire la problema care a spus. Cu această metodă, încercați să conduceți în unghi.

Trei trucuri psihologice vă vor ajuta cu acest lucru. Acestea vor fi descrise pe.

Apariția unui sentiment de datorie

Îngrijire și dragoste. Aproape toate tehnicile se bazează pe regulile de schimb reciproc. Un concept destul de comun în psihologie. Esența sa este necesitatea de a provoca un sentiment de datorie la interlocutor. Și se întâmplă la un nivel inconștient. De exemplu, soțul a înotat toate felurile de mâncare, îndepărtat în camere, praful șters independent. El și-a trimis soția să se odihnească. Și după ce a fost efectuată toată lucrarea, el a spus continuu că mâine va sta cu prietenii să stea. Cum îl puteți refuza în această situație? Acest caz este simplu și real – soțul a format un sentiment de datorie la soția sa. În consecință, probabilitatea de a auzi un răspuns pozitiv din partea sa a crescut semnificativ.

Cum de a face față manipulării? Oameni de feedback

Dacă doriți să știți (subtilitățile psihologiei, inclusiv), atunci trebuie să înțelegeți cum să rezistați manipulării. În această situație, amintiți-vă că nimeni nu va avea grijă de îngrijorare. Atenția va contribui la evitarea expunerii. În plus, nu este nevoie să salvați un sentiment de datorie. Capul să spună “nu”. Metoda de manipulare descrisă mai sus este destul de eficientă. Și se întâlnește la fiecare pas.

Zombie.

Repetiția este mama învățăturii. Aceasta este baza zombiei. De exemplu, în fiecare zi la televizor prezintă publicitate condimente delicioase. Rătăcind în jurul magazinului, voi că nu veți observa cum să le achiziționați. De ce? Acest lucru se datorează faptului că deja de câteva mii de ori ați fost vizualizat publicitar. Ea ferm înrădăcinată în subconștient. Această tehnică este adesea folosită pentru a manipula oamenii. Nu e de mirare că există un proverb, care susține că o persoană va începe să meargă pe Hrd dacă este de o sută de ori pentru a chema un porc. O astfel de tehnică de management este distribuită în relațiile dintre șefii și subordonații cu stima de sine subestimată.

Cum să se confrunte cu această metodă de management? Fii atent. Repetarea poate fi asociată cu grijă și apoi va fi primită arme puternice Control. Veți deveni automat într-un investitor bun pentru om sărac. Numai atenția vă va salva de la o astfel de soartă.

Seducția interlocutorului – tehnică excelentă de manipulare

Fructul interzis este dulce. Nu trebuie să cedezi ispitelor și dorințelor, chiar dacă este dificil. Trebuie să avem puterea voinței, vreau să învăț să manipuleze? Profitați de acest mod. Analizați-vă viața. Cât de des ați spus “nu seduceți …”, “slab …”, “nu un bărbat sau ceva de genul ăsta?”. Sau poate ți sa spus?

De exemplu, promoții și reduceri. Mai ales acestea pot fi găsite pe Internet atunci când sunt însoțite de cronometre de numărare. Aceasta este o ispită pură, management. Completați astfel astfel de site-uri nu vă vor permite să utilizați acest mod în favoarea dvs.

Puteți evita acest impact. Înțelegeți doar natura sa, realizați modul în care acționează. De asemenea, ajutorul poate fi principii solide și neclintite. Numai în această situație, nimeni nu te poate seduce.

Metodele de control pot fi multe

Există o mulțime de modalități diferite de a manipula. Trebuie să putem apăra împotriva lui. În primul rând, este important să vă ascultați. La urma urmei, manipularea implică influență, conducerea voinței altcuiva. Dacă aveți disconfort sau pante pentru a lua o decizie chiar acum, atunci trebuie să părăsiți conversația. Spune-mi “nu” și stai pe principiile tale. Nu este nevoie să cedezi provocărilor. La urma urmei, tocmai manipulați.

 

Începeți să luați decizii

 

În această recenzie, a fost descris cum să manipuleze oamenii (subtilitățile psihologiei). Cum să nu ajungeți la astfel de trucuri? Tratați cu atenție, deoarece gestionarea dvs. poate fi efectuată în mod constant în toate sferele activității vitale. Începeți să luați propriile soluții și nu cele care v-au fost impuse. Acestea sunt psihologia manipulărilor și a presiunii pe persoană, opoziția la care am considerat mai sus.

Manipularea psihologică este un tip de impact social, un fenomen socio-psihologic, care este dorința de a schimba percepția sau comportamentul altor persoane cu ajutorul unor tactici ascunse, frauduloase sau violente. Deoarece astfel de metode promovează interesele manipulatorului, adesea în detrimentul altor persoane, ele pot fi considerate operaționale, violente, necinstite și neetice. Orice comunicare este prin manipulare mare. Tot ce spunem, în ideea noastră, ar trebui să provoace o anumită reacție. Răspunzând la întrebarea “Cum vă aflați”, așteptăm înțelegerea, simpatia, aprobarea. Și când nu primesc niciunul din acestea, întrebați o întrebare de conducere, de exemplu: “Ce credeți despre asta, am făcut bine?”

Comunicare extrem de cinstită, lipsită de manipulare, în acest caz ar fi doar amuzant: “Lasă-mă să-ți spun cum fac și mă lăudăsti?” În cazul în care un concept este înlocuit de altul și de manipulare în comunicare. Când o persoană spune un lucru, dar implică ceva complet diferit. Manipularea începe unde se termină logica și bunul simț. Manipularea apelează la sentimente.

Există multe moduri și tipuri de manipulări, cu toate acestea, pe baza a ceea ce sentimentele noastre joacă un manipulator, ele pot fi împărțite în șase tipuri principale.

6 tipuri de manipulare în comunicare:

Manipularea iubirii. În copilărie ți-au spus: “Dacă ești atât de schimbat, nu te voi iubi”. Deși au însemnat de fapt: “Ascultați-mă”. Omul vostru vă spune: “În primul rând opriți unghiile la Nibble (Munca, la Mama Ride, citiți romane de sex feminin, În fiecare dimineață să gătești Sollyanka …), atunci să vorbim despre nuntă. Deși, de fapt, înseamnă: “Nu-mi place când ai gaw unghii”. Șeful vă spune: “Putem aprecia angajații noștri, avem o echipă prietenoasă de oameni asemănători. Prin urmare, rareori cine părăsește echipa noastră în voia sa. ” Deși, de fapt, înseamnă: “Vom trata bine dacă lucrați bine”

Caracteristicile acestei manipulări : Una dintre cele mai insidioase și crude manipulări care sunt adesea folosite în familii. Copilul care este obișnuit cu un astfel de recurs începe să înțeleagă că cei mai apropiați oameni nu o iau în întregime, nu-i place că este, ci pentru ceea ce face sau nu. În parteneriate, astfel de conversații nu duc, de asemenea, la nimic bun. Într-adevăr, în acest caz, dragostea este pusă pe o scară a scalelor și într-o altă condiție. Se pare că dragostea este un produs care poate fi schimbat pentru servicii sau bani, dacă este necesar.

Manipularea de frică. În copilărie v-au spus: “Nu veți face lecții, veți deveni un portar”. Deși au însemnat de fapt: “Nu știu cum să te fac încă să faci lecții”. Omul tău spune: “Dacă voi continua să lucrez în acest birou, voi avea un atac de cord”. Deși, de fapt, înseamnă: “Pregătește-te, voi fi în curând hrănit la locul de muncă”, Masha, am fost trimis aici cu un CV de un angajat tânăr foarte promițător. Aveți cu el doar un singur profil. ” Deși înseamnă de fapt: “Nu există indispensabil, adună, dragă”.

Caracteristicile acestei manipulări : Utilizarea temerilor umane este una dintre cele mai preferate tehnici de manipulatori ai tuturor tipurilor și maeștrilor. Foarte des se joacă pe o conștiință suficientă a persoanei. Prin urmare, dacă puneți în mod regulat pulberi cu privire la anumite pericole mitice și îndemnați să faceți ceva sau altul pentru a le evita – hover.

Manipularea incertitudinii în sine. În copilărie, li sa spus: “Rusul pe care l-ai făcut, văd. Și să vedem ce nu puteți lucra? “. Deși au însemnat de fapt: “Încă nu ai nimic capabil de orice ajutor”. Omul tău vă spune: “Vrei să mănânci cookie-uri peste noapte? Haide. Voi juca încă în calculator. ” Deși vrea de fapt să spună: “Am dreptul să fac ceea ce vreau”. La locul de muncă vi se spune: “Vă rog, vă rog, un text mic de la chineză. Aici aveți un dicționar, aveți o jumătate de oră. Deși înseamnă de fapt: “Nu te grăbi, sunt aici șeful”.

Caracteristicile acestei manipulări : Manipularea este întotdeauna o chestiune de putere și, în acest caz, costă cea mai acută. “Sunt un sef, ești prost,” poți reforma majoritatea afirmațiilor de aici. Problema șefului manipulatorului (fie că mama mea, tata, șeful sau președintele) constă în faptul că nu are o autoritate reală, nu este putere, dar vrea să fie. Cu el, desigur, puteți începe să jucați “Giveaway” și lingușire. Dar acest castron nu va fi niciodată de ajuns. Va fi de mult timp să se calmeze și apoi să caute din nou confirmarea coerenței sale în detrimentul altor dezavantaje. Cu toate acestea, el vă poate manipula numai dacă vă confruntați cu privire la deficitul dvs. Luați-vă și slăbiciunile voastre sau scăpați de ele.

Manipularea vinovăției. În copilărie ți-au spus: “Ai primit din nou două în chimie? Atunci vei spăla mâncărurile. Deși înseamnă de fapt: “Sunt leneș să spăl mâncărurile, dar nu te simți inconfortabil să te întrebi despre asta”. Omul tău îți spune: “A văzut cu Veronica, în timp ce stăteam aici unul foame cu copiii?”. Deși, de fapt, el înseamnă: “Mâine vreau să mă întâlnesc cu Sergey după muncă, dar nu mă lași să plec, vei tăia”. La locul de muncă vi se spune: “Luați-vă astăzi, nu vă faceți griji, vă voi face munca pentru dvs.”. Deși înseamnă de fapt: “Voi face o slujbă și apoi îmi amintesc acest caz”.

Caracteristicile acestei manipulări : Este foarte frecvent în viața de familie, utilizarea frecventă duce la faptul că soțul și soția ei încep să joace un joc interesant – colectarea unor provincii străine. Cine altcineva a selectat, a câștigat el, a citit – a primit dreptul de a-și pune în aplicare dorințele sale cele mai interioare. Deși este complet incomprehensibil, de ce acest lucru este acordat dreptul de a cuceri un mod atât de ciudat și neplăcut?

Manipularea printr-un sentiment de mândrie (Ideea “peste I”) În copilărie v-au spus: “De ce ți-e frică să sări de la turn, ești o treabă excelentă?”. Deși au însemnat de fapt: “Nu frecați”. Omul tău îți spune: “Ziua de lucru de douăsprezece ore? Săraci. Dar tu, am un astfel de inteligent, îndepărt în cameră, fugi pentru bere, acum Petrovici va veni la mine. Deși, de fapt, înseamnă: “Perfecționismul tău plus lenea mea. Suntem un cuplu ideal căsătorit. ” La locul de muncă vi se spune: “Știm că sunteți un angajat promițător. Noi credem în tine, așa că vă oferim o creștere a adevărului cu conservarea salariului vechi “. Deși înseamnă de fapt: “Am decis să salvăm puțin pe vanitatea voastră”.

Caracteristicile acestei manipulări : Vanitatea este ridicată la rangul de ideea principală a civilizației occidentale. Mai repede, mai sus, mai puternic și mai departe, cu toate opririle până la final. Principalul lucru nu este de a opri și nu gândiți. Deși Karl Jung, un psiholog, un filozof și într-adevăr un om inteligent, a spus că prima jumătate a vieții studiază, căutând muncă, căsătorie. Rularea, într-un singur cuvânt, dar conducerea justifică. Dacă în a doua jumătate a unei persoane este configurată patologic pentru achiziția și dorința unei persoane de a prinde din urmă – el.

Manipularea cu un sentiment de milă. Așa cum sa întâmplat în copilărie: “Nu mă deranjează deloc, sunt atât de obosit și nu mâncați nimic”! Cum se întâmplă în familie: “Am un cap toată ziua doare, apropo, soții sunt chemați în weekend. Îmi pare rău că nu puteți merge “Cum caută acest lucru la locul de muncă:” Amintiți-vă că am un hamster. Cel alb. Pufos. Decedat. Pot să plec mai devreme? Așa cum se întâmplă în politică: “Partidul nostru purpuriu, desigur, nu va fi capabil să obțină o majoritate parlamentară. Nu avem o oligarhi pentru noi. Iar timpul de antenă nu ni se permite … ”

Caracteristicile acestei manipulări : Ea este așa, o școală mică, școală – “Marivanna, dintele meu sa îmbolnăvit, mă pot întoarce acasă”. Există manipulatori foarte insidios și subtili, cu un sentiment de milă – “victime”, care se plâng tot timpul despre viață și colectează dividende – cuvintele încurajare și ajutor. Aceste “victime” sunt, de asemenea, vampiri. Ei pot discuta infinit cu dvs. situația lor de viață, dar nu vor face nimic pentru a schimba ceva. Pentru că sunt sacrificii fericite.

Cum să nu devii victimă a manipulatorului?

Primul pas. LOGIC: Deoarece nu există nicio legătură în mesajul manipulativ, nu există nicio legătură între prima parte și a doua (“Dacă beți un latte cu prietene, nu voi face bani”), puteți explica manipulatorul că nu există logică în fraza sa. Uneori ajută.

Pasul doi. Ottorm: Uneori o declarație manipulativă pare destul de logică, dar are un subtext ascuns. Puneți manipulatorul într-o poziție ciudată – o ocupație interesantă. “Spui că mă respectați cu adevărat, pentru că vrei să mergi șapte? Ei bine, așa spun. ”

Pasul trei. Rata: De obicei, manipulatorul nu este încrezător în sine, altfel, de ce ar fi manipulat? Prin comportamentul său, el încearcă să asigure puterea asupra împrejurimilor, deși propria sa securitate este cea mai îngrijită. Să se simtă confortabil, spune-mi ce înțelegi, apreciezi și accepta-o. Veți vedea împingerea pentru a transforma oamenii în păpuși pentru a scădea.

Pasul al patrulea. Asigurați-vă că ați ales: Manipulatorul presează pe sentimentele dvs. și, astfel, speră să o facă sau că. Cu toate acestea, faptul că oamenii ne fac să experimentăm anumite sentimente – acesta este un mit. Sentimentele sunt în interiorul nostru și nimeni, dar noi nu este capabil să “le permiteți” și să “dezactivați”. Esti speriat? Răspundeți ironiei. Sunteți luați slab? Răspuns surpriza. Ești scos din tine? Amintiți-vă că aceasta este doar o invitație pe care o puteți accepta și de la care puteți refuza. Manipulatorul va fi nedumerit.

Pitch al cincilea. Înțelegeți-vă: fiecare familie este acceptată să răspundă la evenimente într-un anumit mod. Într-o singură familie, este acceptată mai presus de toate pentru a vă distra, celuilalt – să vă supărați și fără, în al treilea – să vă învinovățească numai pe mine și să se presară ca cenușă. Copiii care au crescut în aceste familii vor primi această emoție “conducătoare” prin moștenire. Ei se vor călca, tristețe și suferă un sentiment de vinovăție, respectiv, mai des decât alții. Se poate presupune că atunci când acești copii cresc, se vor întâlni mai des manipulatori care vor juca pe sentimentul lor de “conducere”. Pe baza acestui lucru, toată lumea poate sfătui să înțeleagă care emoție au primit de la părinți. Și apoi reveniți la elementul anterior.

Manipulator de timp: Manipulatorul trăiește foarte rar real. Cel mai adesea, el reamintește trecutul – “Nu mă pot recupera după ce pisica mea a sărit cu cinci ani în urmă de la balcon,” și în ea justificând deficiențele și inacțiunea ei. Fie el vorbește despre un viitor de ceață “, nu veți mânca capacele, nu veți face acest lucru Institutului” sau “Noi credem în tine și într-o zi nu putem fi reflectați în relația dvs. financiară”. Dar aici și acum manipulatorul nu se întâmplă. El este o dată tot timpul, el este constant ocupat. Ar fi posibil să o regreți omenească, dar nu vom face asta. Pentru că el este realizat din noi sentimentul de ao folosi nu prin numire.

Privind psihologia manipulării, cele mai auzite în legătură cu impactul socio-psihologic asupra comportamentului oamenilor în timpul revoluțiilor neferoase anii recenti. Înainte de a utiliza metodele de expunere în masă la oameni ca tehnologie sistemică, psihologii au studiat tehnicile de manipulare la nivel individual

Există multe cărți despre natura și tehnologiile de manipulare, cum să recunoască manipulatori într-un mediu apropiat și să-l rezisim. Există chiar cursuri care educă influența asupra subconștientului pentru managementul afacerilor de succes. Ceea ce nu este în întregime etic, dar în cerere.

De fapt, manipularea inconștientă face parte din comunicare și capacitatea naturală a fiecărei persoane. Ea devine o problemă dacă este practicată conștient pentru a obține un rezultat programat specific. Pentru că este violență. Doar psihologice.

Ce este manipularea?

Înainte de trecerea la domeniul psihologiei, termenul “manipulare” a fost utilizat în știința politică socialistă din anii ’60. Cu privire la mass-media “imperialistă”. Mai devreme în momentele politice și de uz casnic a fost cunoscut sub numele de “intriga”.

Conceptul de manipulare similare – Strataghem, a existat în Grecia antică și în Roma ca truc militar. Și acum 3 mii de ani în China a fost folosită nu numai în afacerile militare, ci și în comunicarea interpersonală. Aceasta este o descriere a modelelor speciale de comportament care iau în considerare psihologia, situația și calculul pentru a obține un scop ascuns special. În același timp, utilizarea lor a fost condamnată pentru a obține victorii “scăzute”.

În 1939, un tratat “pe 36 strataghem” a fost găsit în provincia chineză din Sheyas. În cartea “Cherny Isus” preot, protestant din Elveția W. Gura vopsea cum acelasi strataghem a folosit Isus în timpul vieții sale.

Ce este manipularea în psihologie, bine descrisă în lucrarea sa E. Dotsenko și, din punctul de vedere al sociologiei – S. G. Kara-Murza. Lucrarea lui H. Breker și D. Simon, cartea N. Gegegen, merită atenția.

Dacă reduceți toate definițiile, atunci manipularea este gestionarea implicită a metodelor de impact indirect asupra lumii interioare a unei persoane, folosindu-l, ca un obiect pasiv de dragul dominanței, funcționării sau pentru a obține alte scopuri de “victimă” necunoscută .

Dar în societatea de consum – viteza de a se deplasa pe pașii de carieră este ridicată mai presus de toate. Și chiar dacă de dragul acestui lucru este folosit de alți oameni, atunci cu o astfel de moralitate publică – “ei înșiși sunt de vină”, \u200b\u200bceea ce nu poate face același lucru. Manipulatorii sunt adesea manageri eficienți și “violență psihologică” în unele cursuri deja prezentate ca urmare a evoluției. Desigur, o astfel de atitudine individualistă nu este doar controversată, ci și în detrimentul omenirii în ansamblu. Cu toate acestea, există o astfel de definiție: manipularea este structurarea lumii și a stării spirituale a altora, care vă permit întotdeauna să câștigați.

Cum să recunoaștem manipulatorul?

Cunoștință cu începe cu copilăria. Relațiile interpersonale conțin elemente ale unui astfel de management. Slăbiciunile individuale ale celor dragi sunt folosite: temeri, complexe, stima de sine inadecvată, naivitate, sentimente de vinovăție și alte puncte de durere. Dar acest lucru nu este șantaj, iar impactul acoperiș asupra sferei emoțiilor.

Manipulatori devin aceia pe care o experiență traumatică în copilărie au împiedicat să găsească unitate cu pace sau oameni. Există “manageri” inabornici care simt în mod direct punctele slabe psihologice ale jocului apropiat și cu pricepere.

Psihologii maghiari de la Universitatea din Pechlery au demonstrat că astfel de oameni au o activitate creierului a crescut când au văzut că partenerul experimental a fost cinstit. În timp ce restul, o astfel de explozie are loc în cazul opus. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că manipulatorul, după ce a întâlnit decență, contează imediat ce beneficii pot fi învățate din acest lucru.

Cum să recunoaștem manipulatorul? Gestionarea păstrării portocalii deseori caracterizate caracteristici personale “Triaduri întunecate”:

1. Mciavelism – cinism și neprimat în atingerea obiectivelor, ignorând moralitatea.
2. Psihopatia este nemilos, incapacitatea de a simpatiza și empatiza, nerușinarea.
3. Narcisismul este narcisism, incapacitatea de empatie.

Împinge-le: un stil manipulativ de comunicare, egoism, curaj, răceală emoțională. Dominații, simț al superiorității, ambițiunii, perseverenței. Destul de ciudat, proprietarii unor astfel de caracteristici sunt atractive sexual pentru femei. Ce folosiți, folosind farmecul și abilitățile lor de actorie pentru a provoca simpatie.

Prima comunicare nu poate fi prefigurată. Dar, dacă se simt cu întâlniri ulterioare, disconfort, anxietate sau emoții negative repetate, aceasta este o dovadă a “violenței psihologice”.

Pentru a asculta intuiția, merită atunci când comportamentul și starea de spirit a interlocutorului nu corespund cuvintelor: își traversează mâinile pe piept, le ține lângă gură, aruncă picioarele la picior. Uneori se întâmplă că este extrem de inteligent, un comportament prietenos al unei persoane foarte mult – acesta este motivul de a gândi la asta. Mai ales dacă există un interes crescut:

• La orice fapte din viața ta. Interesat de familie, de lucru, hobby-uri, vedere la viitor, fapte din trecut, în special natura negativă.
• La particularitățile viziunii asupra lumii. Care sunt idealurile, valorile personale, instalațiile sunt cultivate. Pentru aceasta, subiectele filosofice devin.

Trebuie să fie clar:

1. Flacirea explicită. Mai des folosite pentru oamenii narcisisti care o iau cu ușurință pentru o monedă curată.
2. Impunerea dvs., serviciile și asistența lor.
3. Demonstrarea iubirii și a respectului. Pierdut și cadouri. Acesta mită și întârzie recunoștința în rețea.
4. Fraze de repetatori, cuvintele sunt pronunțate într-o altă ordine, uneori înlocuite de cei dragi, dar sensul rămâne același pentru ideea de a pătrunde în subconștiență.
5. Utilizarea cuvintelor complexe, termeni speciale pentru a elimina atenția, reduce controlul non-verbal.
6. Conversația mozaică: începe cu unul, sărind de la tema de pe acest subiect, se termină altora.
7. Grăbește-te în conversația însăși și Zadietot artificial pentru acțiuni, astfel încât, în confuzie, era imposibil să se gândească la ceea ce se întâmplă. De asemenea, este posibil să se dramatizării consecințelor și anxietății de injectare.
8. Glume întinse și umor artificial.
9. “Răcire”. Când interlocutorul copiază poza, gesturile, manierele să fie “în același val”.
10. Întreruperea și schimbarea subiectului de către interlocutor.
11. Răspunde la întrebări.
12. Stabilitate emoțională. Răspuns rapid la obiecții.
13. Comportament neobișnuit care se schimbă prea puternic.
14. Un precipitat neplăcut după comunicare, deși nu au existat premise evidente.
15. Dimpotrivă, farmecul inexplicabil.

Agresorii psihologici zdrobesc conștient experiențe profunde. Și ele dau semne verbale sau non-verbale că obiectele acțiunilor manipulare sunt inserate într-un context existent (explicați-vă), schimbând realitatea în conformitate cu dorințele manipulatorilor, nu conștienți de acest lucru. Dar dacă este avertizat – puteți lupta înapoi.

Tehnici psihologice majore de manipulare

Manipulările sunt împărțite în conștiente (mai des în comunicarea de afaceri) și inconștienți (în interpersonală). “Cooks” utilizează atât metode active de manipulare, cât și pasiv.

Principalele tehnici de manipulare în comunicarea internă se bazează pe sentimente și deficiențe psihologice:

• Iubire falsă. Pentru a nu pierde o bună atitudine față de el însuși, persoana merge pe “gătit”, care ia doar acele calități de personalitate care sunt benefice pentru el.
• Minciuni și înșelăciune, negare și scuze.
• Atitudine atentă care nu a fost întrebată în schimbul …
• Simpatia de suprafață, care se dovedește a fi “lacrimi crocodili”.
• Cultivarea unui sentiment de vinovăție determină destinatarul să îndeplinească dorințele “actorului”.
• Depreciere. Auto-afirmarea datorată nesiguranței celuilalt. Și pentru asta, ei au bătut pe stima de sine.
• – Păcatul favorit nu numai la eroul Al Pacino, ci și la manipulatori de succes. “La urma urmei, puteți face acest lucru, puteți face câteva cazuri?”. Metoda de încurajare acționează asupra mândriei.
• Provoca milă sau simpatie – o modalitate ușoară de a atrage în încredere. Pentru a lua partea de sus după aceea.

• Seducție la beneficii, relații, cadouri, recunoaștere sau “Ce vrei, Domnul meu”? Și apoi a amenajat amenințările de ao lipsi.
• Furia, iritarea, nu se potrivesc situații. Fă-mă să merg la înțelegerea oamenilor răniți și sensibili.
• Resentimente demonstrative. Care trece brusc la primirea dorită. Acest lucru este diferit de sinceră.
• Sugestie. Unii pot fi ușor, dar toată lumea este vulnerabilă la oboseală.
• Ignorarea. Sentimente, cuvinte, dorințe ale adversarului.
• Ironia, sarcasmul pentru a rușina interlocutorul.
• Minimizarea și raționalizarea, precum și simularea inocenței. O explicație că nu este atât de înfricoșător comportament inadecvat în comparație cu “revoluția mondială” sau o justificare completă. Uneori cu indignare și surpriză eșuată.
• Proiecții de vinovăție (colectiv, de exemplu) pe o anumită persoană, condamnarea acestuia, vaccinarea vinovăției false.
• Simularea prostii. Când pretindeți că nu înțeleg despre ce este vorba.

Principalele tehnici psihologice de manipulare sunt familiare. Unele sunt normale și utilizate în educație, deși nu o motivație mai bună și un dialog sincer. Uneori sunt necesare și interesante în relații. Dar manipularea crudă unilaterală este nedreaptă și deranjată.

Cine devine victime ale manipulatorilor?

Suntem vulnerabili la manipulatori oameni cu mare responsabilitate, naivitate și gullybility. De asemenea, singuri și vârstnici. Următoarele deficiențe și demnitate sunt operate:

• Stimă de sine scazută.
• Frica de emoții, în special negative.
• Pasiune pentru plăcere.
• Narcisism.
• Lăcomie
• Lipsa conștiinței și superconsciune.
• Impresionanța și sensibilitatea.
• Altruism.
• Masochismul.
• Impulsivitate.

Astfel, este clar cu ce trăsături ale persoanei ar trebui să funcționeze pentru a nu deveni victime ale manipulatorilor.

Cum de a rezista manipulării?

Pentru a vedea manipulatorul, ar trebui să fii atent și să nu te grăbești să ia decizii. Dacă se detectează “limitele”, următoarele metode vor ajuta la rezistența la manipulări:

1. Aflați obiectivele agresorului.
2. Ascunde emoțiile, nu arătați locurile voastre vulnerabile.
3. Fii tu însuți.
4. Nu reacționați la provocări, nu vă permit să impuneți sentimente distructive.
5. Nu justificați.
6. Specificați întrebările clarificatoare directe.
7. Lăsați comunicarea conștientă de “suprafață” pentru a nu intra în existențial. Adică, să nu încercați emoțiile altor persoane la sistemul lor de coordonate.
8. Acoperiți ce reacție vă așteaptă. Nu-l arătați.
9. Aflați motivele pentru acțiunea dvs. ca o întrebare: “De ce fac asta?”.
10. Cap.
11. Nu vă fie frică să spuneți că mi-ați schimbat mintea, ați făcut o greșeală sau nu doriți să continuați conversația.
12. Lăsați, dacă nu vă place comunicarea.
13. Anunță că scopul manipulatorului vă cunoaște. Sub expunerea, jocul “Cook” pierde sensul. Dar ei nu recunosc taxele, în cel mai bun caz, înlocuiți subiectul. În cel mai rău caz, vor începe să pună presiuni asupra sentimentelor, astfel încât să vă simțiți rău.

Nu vă fie frică de ceea ce gândesc ceilalți despre tine. Cea mai bună protecție împotriva manipulatorilor este dezvoltarea asociaților de a fi o personalitate independentă, auto-suficientă și trăiește în echilibru emoțional.

Oamenii care manipulează metode (ce este manipularea – subiectul articolului anterior) o sumă imensă. Pentru a stăpâni unii dintre ei, este nevoie de o practică lungă, unii dintre ei majoritatea oamenilor folosesc în mod liber, uneori nici măcar suspectează acest lucru. Despre o tehnică de manipulare doar știu să se poată apăra, alții trebuie să stăpânească pentru a le putea contracara.

Este necesar să manipulați automat mecanismele psihicului uman, vă permite să vă protejați de invazia psihicului dvs. și să vă opuneți cu îndemânare diferitelor tehnici și metode de manipulare. De asemenea, examinați și cunoașteți tehnicile de manipulare sunt necesare și pentru a învăța cum să le înțelegeți cu pricepere și să le folosiți pentru totdeauna. Fără aceste cunoștințe, este dificil să se obțină un mare succes în viață.

Aplicând una sau altă metodă de manipulare, ar trebui să fie considerată faptul că viața unei persoane este multilaterală: în termeni de educație, conform experienței de viață, conform unei varietăți de alți factori. Prin urmare, în unele cazuri, pentru un impact mai eficient, un punct important În utilizarea diferitelor metode de manipulare este de a se pregăti pentru utilizarea lor.

În primul rând, este necesar să se determine recepția specifică, care este aplicabilă în acest caz, iar pentru aceasta ar trebui să alegeți obiectivul expunerii. Astfel de obiective pot fi:

1. Interesele unei persoane, a nevoilor și înclinațiilor sale;
2. Condamnări (politice, religioase, morale), Worldview;
3. Obiceiuri, stil de comportament, moduri de gândire, obiceiuri, caracteristici de caractere, abilități profesionale;
4. Stat mental și emoțional (atât în \u200b\u200bgeneral, cât și pe acest moment).

Care este, pentru unul sau altul metoda de manipulare Am avut o acțiune, ar fi frumos să cunoaștem destinatarul acestui impact cât mai mult posibil, pentru a colecta mai multe informații despre aceasta.

De asemenea, la etapa pregătitoare, un manipulator experimentat gândește locul și condițiile impactului său. Este important ca el să sporească probabilitatea de reacții, senzații și emoții în reacțiile necesare manipulate. Prin urmare, crearea condițiilor pentru creșterea sugestibilității, ea alege locurile izolate izolate (deși nu este întotdeauna cazul, uneori situația necesită opusul) și numai atunci, fără a avea nicio interferență, se aplică primiți manipularea.

Succesul oricăreia dintre metodele de manipulare depinde de contactul stabilit între oameni. Abilitatea de a intra în contact și de ao ține în literatura de specialitate privind comunicarea de afaceri atașată o mare importanță, aceasta nu este o modalitate de a manipula, stabili contactul, este fundatia comunicare comunicativă . Un manipulator priceput care acționează fin, știe, el merge la contact și îl dezvoltă în orice mod posibil (formează încrederea) pentru ao folosi în continuare. Pentru el, aceasta este o etapă pregătitoare, în care este în orice fel adiacent interlocutorului folosind tehnica de aderare. Esența acestei tehnici este de a găsi interese și vedere comune, de a crea o atmosferă de sinceritate, pentru a crea o impresie favorabilă despre tine însuți. Manipulatorul uneori începe chiar să copieze gesturile pentru a comunica partenerul, expresii faciale, ia poziții similare, face totul pentru a vă aranja.

Când toate etapele pregătitoare sunt finalizate, informațiile necesare sunt colectate, se află deficiențe, condițiile sunt gândite, puteți continua să utilizați recepții și metode de manipulare. Deși nu este necesar un preparat preliminar pentru a utiliza unele tehnici.

Metode de manipulare a oamenilor

Pentru fiecare metodă de manipulare de mai jos, o scurtă instruire pentru a-l combina este atașată să-l protejeze.

Înainte de a vă deplasa la luarea în considerare a metodelor de manipulare, de asemenea, vreau imediat să reiesem că nu există întotdeauna metode de manipulare sunt utilizate separat, adesea combinațiile de tehnici și metode sunt utilizate pentru eficiență.

Aspirație falsă

Această metodă de manipulare este utilizată pentru a se schimba sensul total Spunând, schimbându-i semnificațiile pentru tine. Manipulatorul ca și cum ar fi pentru înțelegere, întreabă, repetând ceea ce sa spus doar la început, apoi înlocuiește cuvintele și în general sensul.

Într-adevăr ascultați cu atenție la ceea ce vi se spune. Audierea semnificației distorsionate, corectă imediat.

Deconectabilitate și neatenție

Când o persoană încearcă să-și dovedească corectitudinea, convinsă de altceva, își arată indiferența față de interlocutor și la ceea ce spune el. Manipulatorul calculează pe dorința adversarului pentru a nu-și dovedi semnificația, de a folosi aceste fapte că informațiile pe care nu le vor dezvălui. Adică pur și simplu informațiile dorite sunt afișate.

Protecția împotriva manipulării – Nu cedează provocării.

Hasty sărituri pe un alt subiect

Mi-am exprimat un subiect, manipulatorul se îndreaptă rapid spre altul, fără a da ocazia interlocutorului să protesteze primul sau să se îndoiască într-un fel. Acest lucru se face cu scopul de a stabili aceste informații (nu întotdeauna adevărat) în subconștientul interlocutorului. aceasta metoda de manipulare Poate fi caracterizat ca o sugestie cu utilizare ulterioară.

Ar trebui să fie atentă cu atenție la cele mai audiate și să expună toate analizele.

Citarea cuvintelor adversarului

În acest caz, cotația manipulatorului și în mod neașteptat, cuvintele adversarului. În majoritatea cazurilor, cuvintele sunt parțial distorsionate.

Protejarea, puteți răspunde în același mod, inventați fraza și eliberați-o pentru cuvintele manipulatorului, odată vorbite

Daune imaginare

Manipulatorul își arată slăbiciunea, căutând indulgență pentru el însuși. În astfel de momente, manipularea încetează să perceapă serios o persoană ca un concurent și rival, vigilența lui este zdrobită.

Nu puteți să vă supuneți acestei recepții de manipulare numai dacă aveți întotdeauna o persoană care să ia în serios și să vadă în el, un adversar puternic.

Iubire falsă

Foarte comun primiți manipularea. Din cauza recunoașterii în dragoste, în ceea ce privește respectul, puteți obține mult mai mult decât întrebarea.

“Mintea reci” aici pentru a ajuta.

Furios mânie și presiune acerbă

Un manipulator de furie nemotivat provoacă dorința de a-și calma interlocutorul de la o persoană și se așteaptă ca el să meargă la anumite concesii. La fel ca cea anterioară, această metodă de manipulare este destul de comună.

Contracare:

1. Nu acordați atenție furiei interlocutorului, nu începeți să o calmezi și să vă arătați indiferența față de comportamentul său, va fi cineva cu un sens;
2. Sau, dimpotrivă, atingerea manipulatorului (indiferent de materie, mâini sau umăr) și căutând la el direct în ochi, începeți țipând tempo-ul agresiv, răspunzând la el. Cu ajutorul impactului simultan al iritantului vizual, kinesthetic și audibil, manipulatorul este introdus în trans. Și deja puteți să-i puneți condițiile, să introduceți instalațiile în subconștientul său.
3. Este posibil să se adapteze, să provoace un aranjament similar al spiritului și să începem treptat să se calmeze, liniștitoare și manipulator.

Grăbește falsă și rapid tempo

Manipularea este posibilă datorită impunerii unui tempo foarte rapid de exprimare și împingându-și ideile. Manipulatorul, ascunzând în spatele grației și a lipsei de timp, își mănâncă interlocutorul, care, care nu a fost bun, să nu răspundă și chiar să gândească, demonstrând astfel acordul său tăcut.

Battleness, Spelliness și verificare Manipulatorul poate fi terminat prin întrebări și întreprinse. Pentru a bate ritmul va ajuta, de exemplu, un astfel de trick ca – “Ne pare rău, trebuie să sun de urgență. Aștepta? ”

Exprimă suspiciunea și cauza justificării

Acest metoda de manipulare Folosit pentru a slăbi bariera de protecție a psihicului uman. Rolul manipulatorului este în care o întrebare este de a juca suspiciune, răspunsul la care dorința va fi justificată. Acesta este realizat. Bariera de protecție putem “împinge” instalațiile necesare.

Protecția aici Conștientizarea personalitate încrezătoare. Arătați manipulatorul pe care nu-l pasă dacă sunteți ofensat și nu bateți să vă prindeți dacă vrea să plece. Iubitorii iau arme, nu vă permiteți să manipulați!

FALSE oboseală

Manipulatorul clarifică faptul că este foarte obosit și nu poate să dovedească ceva și să asculte obiecții. Și după aceea, manipularea mai rapidă este de acord cu cuvintele sale și, mergând la el, nu-și obosește obiecțiile.

Nu dați provocărilor.

Subtilitatea acestei metode de manipulare se află în specificul psihicului uman – al autorității de încredere orb în orice zonă. Manipulatorul, profitând de autoritatea sa, presează o persoană și adesea opinie, sfaturi sau solicitări, se află dincolo de limitele autorității sale. Cum pot refuza cererea sau nu sunt de acord cu o astfel de persoană?

Credeți în tine, în abilitățile dvs., în individualitatea și exclusivitatea. Jos cu stimă de sine scazută!

Iubire falsă

Manipulatorul ca și cum ar fi în secret, aproape într-o șoaptă, ascunzându-se în spatele prieteniei imaginare, sfătuiește manipularea pentru a face un anumit mod. El asigură în beneficiul și beneficiile acestui act, de fapt, să-și continue interesele.

Nu ar trebui să uităm că brânza liberă poate fi doar într-o șoareci, pentru tot ce trebuie să plătiți.

Provoca rezistența

Este cunoscut pentru fructele interzise de dulce, iar psihicul unei persoane este proiectată astfel încât să fie adesea interesantă pentru el exact ceea ce este interzis sau de a realiza ce eforturi trebuie făcute. Manipulatorul, ca psiholog subtil, folosind aceste trăsături ale psihicului uman, provoacă astfel de dorințe din obiectul impactului său. Desigur, eu însumi.

Întotdeauna amintiți-vă interesele. Luați decizii, gândiți-vă bine, cântărind tot “pentru” și “împotriva”.

În special la eroare

Manipulatorul atrage atenția obiectului de manipulare numai pe articol, fără a permite imaginea în general și nu o forțează pe baza acestui lucru pentru a trage concluzii. Aplicarea acestuia metoda de manipulare a oamenilor Larg răspândită în viață. Mulți oameni trag concluzii și judecând orice subiect sau eveniment, care nu posedă informații detaliate și care nu au fapte, uneori chiar având avizele proprii cu privire la această problemă, ei judecă pe baza opiniilor altora. Manipulatori folosesc acest lucru și astfel impun opiniile lor.

Creșteți orizonturile, dezvoltați, lucrați la îmbunătățirea cunoștințelor proprii.

Ironie cu zâmbet

ManipulatorCa și cum se îndoiesc de cuvintele adversarului, alege în mod specific un ton ironic al conversației, provocându-l pe emoții. ÎN stare emotionalaÎn mânie, persoana curge în starea de conștiință modificată și este mai susceptibilă la sugestie.

Protecția eficientă împotriva acestei metode de manipulare este o indiferență completă.

Bate la gânduri

Manipulatorul de a îndrepta conversația în dreapta lui, întrerupe constant gândurile interlocutorului.

Nu acordați atenție acestuia sau utilizarea psihotehniei de vorbire, încercați să vă distrați de manipulator și dacă sunteți în echipă, pe întreruperea în serios, acordați atenție nimeni nu va fi.

Recunoașterea falsă a condițiilor favorabile

În acest caz, există un indiciu al unui manipulator în condiții mai favorabile, în care se află obiectul manipulării. Manipularea începe să justifice și se deschide sugestia, care urmează imediat.

Nu justificați, dimpotrivă, recunoașteți superioritatea voastră.

Imitație bias.

Manipularea este plasată în astfel de condiții atunci când trebuie să ia suspiciunea de părtinire a manipulatorului. Și el însuși începe să-l ridice, vorbind despre intențiile sale bune, prin urmare, se dă acest lucru instalația nu răspunde critice pentru cuvintele manipulatorului

Dacă ați căzut într-o astfel de situație, respingeți-vă părtinirea, dar nu luați manipulatorul.

Induce în eroare terminologia specifică

Se efectuează datorită aplicației de către manipulator în conversația termenilor manipulați necunoscuți. Acesta din urmă se încadrează într-o poziție ciudată, iar frica par analfabetă, este frică că acești termeni indică.

Nu ezitați și nu vă fie frică să clarificați cuvântul care nu este ușor de înțeles pentru dvs.

Impunând prostia falsă

Vorbitor limba simplăAceastă metodă de manipulare este de a reduce persoana sub plintă. Există sugestii despre analfabetismul și prostia, ceea ce conduce obiectul manipulării într-o stare de confuzie temporară. Apoi manipulatorul și produce codificarea psihicului.

Nu acordați atenție, mai ales dacă știți că sunteți un manipulator competent, un fraudar sau hipnotist experimentat.

Impunerea frazelor de repetabilitate a gândurilor

În acest caz, metoda de manipulare, datorită repetiției repetate a frazelor, manipulatorul inspiră orice informație.

Nu reparați atenția asupra a ceea ce spune manipulatorul. Puteți schimba subiectul conversației.

Neatenție falsă

Manipulatorul joacă pe propria sa neatenție. După ce a obținut rezultatul dorit, el pare să observe că a făcut ceva greșit, stabilind manipularea înainte de fapt – “Ei bine, ce puteți face, nu am văzut, nu am auzit, nu am înțeles …”

Este necesar să se afle în mod clar și să transmită semnificația acordurilor încheiate.

SPUNE DA”

Ca primiți manipularea Se efectuează prin construirea unui dialog în așa fel încât manipularea tot timpul este de acord cu cuvintele manipulatorului. Deci, manipulatorul aduce un obiect de influență asupra adoptării ideii sale.

Schimbați focalizarea conversației.

Supravegherea și căutarea unor caracteristici similare

Manipulatorul inventează sau găsește un fel de similitudine între ei și manipulați, nu veți acorda atenție, sporind astfel încrederea în sine și slăbiți protecția. Poți să acționezi, să promovezi ideea, să insufle un gând (folosind alte modalități și tehnici de manipulare), întreabă.

Protecție – să spun dramatic la manipulatorul despre dispariția lui cu el.

Selectarea slapului

Manipulatorul stabilește întrebarea astfel încât să nu ofere un obiect de altă opțiune, cu excepția celor pe care le-a sugerat. De exemplu, un chelner într-un restaurant, întrebându-vă, apropiindu-vă de masa – “Ce fel de vin veți bea – roșu sau alb astăzi?” Te face să te gândești la alegerea celor oferite și tu, să zicem, planificat să comandați o vodcă ieftină.

Este clar și vă imaginați clar ce doriți și nu uitați de interesele și planurile dvs., indiferent de ceea ce privește.

Volumul sa dovedit a fi un articol, deși nu sunt luate în considerare toate tehnicile și metodele de manipulare (dar acest lucru este deja în alte articole). Este clar că nu va funcționa pentru prima dată. Da, și încercând în mod incorect să aplice tot ceea ce citește toată lumea și ce a fost amintit. Alegeți mai multe modalități de manipulare (de preferință complementarea reciprocă), practica în aplicarea lor, aducerea aplicației la perfecțiune (așa cum este posibilă) și numai după ce urmează. De asemenea, recomandăm să citiți articolul ” Declarații ale Marelui I. oameni de succes Despre manipularea».

Dacă ați găsit o greșeală, selectați fragmentul de text și faceți clic pe Ctrl + ENTER..

Manipularea este o metodă naturală de interacțiune a unei persoane cu oameni înconjurători. Și manipularea nu este niciodată unilaterală. De obicei, o persoană manipulează pe alții, precum și cei care înconjoară manipulează de către un bărbat. Acest proces este natural, în ciuda faptului că din acest subiect a făcut o direcție separată în psihologie, dorind să ia în considerare secretele și metodele acțiunilor manipulative.

Cu toate acestea, specialiștii site-ului de asistență psihologică salvează o persoană de la pasionat prin manipulare. În ciuda faptului că manipulările permit unei persoane să obțină dorința de la alte persoane, astfel de acțiuni pot deveni un motiv pentru distrugerea relațiilor. Și apoi nici o manipulare nu va mai ajuta să restabilească încrederea între parteneri.

Nu manipulați pe cei utili. Dacă nu sunteți gata să pierdeți ceea ce amenințăți, atunci nu aveți nevoie să faceți riscuri, altfel puteți obține rezultatul pe care nu l-ați conta, și vă veți vina doar.

Mama face ca fiica să facă un avort, altfel o evită din apartament. Un bărbat amenință că va lăsa iubitul său dacă nu va înceta să țipă la el. Șeful avertizează cel mai bun subordonat că, dacă nu ia responsabilități suplimentare pentru el însuși, acesta va fi respins. Dar acum gândiți-vă: dacă mama este gata să nu mai vadă niciodată copilul; Este un om care să spargă relația cu iubitul Său; Este capul de a-și pierde cel mai bun subordonat? Dacă nu este gata, atunci de ce să furnizeze situația astfel încât cei mai nedorite să devină realitate?

Dacă nu sunteți gata să pierdeți o persoană, sentimente, relații, unele avantaje etc., atunci nu manipulați-o. Nu menționați și nu vorbiți despre ceea ce nu doriți. În caz contrar, puteți obține un rezultat complet diferit – realizarea a ceea ce amenințată. Gândiți-vă dacă sunteți fericit dacă pierdeți ceea ce nu era gata să pierdeți?

Nu manipulați pe cei utili. Nu știi, omul este speriat și vă va face concesii sau încă mai merge într-un fel. Prin urmare, nu riscați ceea ce nu este gata să piardă. În caz contrar, va fi mai rău numai pentru dvs. și o altă persoană vă va dezamăgi și vă va opri încrederea.

Ce este manipularea de către oameni?

Manipularea de către oameni sunt acțiunile unui anumit individ, care găsește astfel de metode și metode de influență asupra altora, că încep să acționeze ca fiind profitabile pentru manipulator. Adesea, manipulările apar în mod inconștient. O persoană face doar ceva, din cauza căreia acțiunile sale oferă efectul dorit.

Există multe tehnici și tehnici de manipulare din lume. Chiar și manipulatorul cel mai experimentat nu are toate metodele, dar are suficiente abordări oamenilor din arsenal pentru a le afecta așa cum este necesar pentru ei.

Manipularea este promptarea unei alte persoane de a face ceea ce are nevoie de manipulator. Și modul în care manipulatorul ajunge, în fiecare caz, totul este individual. Există tehnici generale de manipulare care acționează asupra unui cerc mare de indivizi și tehnici de manipulare privată care vor funcționa numai într-un anumit caz.

Manipulările sunt deținute de toți oamenii, chiar și cei care cred că nu dispar niciodată de nimeni. Cu manipulare de la înconjurător Absolut toți oamenii se confruntă. Se poate spune că manipularea este un element natural al vieții atunci când o creatură vie încearcă să-și îmbunătățească viața în detrimentul beneficiilor și acțiunilor unei alte ființe vii.

Manipularea este o modalitate de interacțiune între oameni. A existat chiar și atunci când un astfel de cuvânt nu a fost inventat. Omul a experimentat întotdeauna presiune și severitate din astfel de contacte. Manipularea este benefică numai pentru cel care manipulează. Și cel care o reușește la ea se simte neajutorat, hipnotizat și deprimat.

Manipularea este prezentă peste tot. Chiar și în cercul celor mai apropiați, rude și cei dragi posibili. Părinții manipulează copiii, bărbații și femeile manipulează reciproc. Uneori se întâmplă în mod inconștient, într-un obicei. Cel care manipulează vrea să vadă, să recunoască și să împiedice manipularea!

Nu este necesar să lupți cu manipulatori, deoarece absolut toți oamenii sunt instigați la un grad sau altul (chiar și tu manipulezi pe cineva). Arma principală nu este de a distruge manipulatorul, ci să vadă manipularea, să o recunoască și să prevină expunerea. Lăsați un om să fie manipulant, el nu-și dau seama ce face. În voința dvs. va elimina impactul care se dovedește a fi în cuvinte sau acțiuni

Cum să vedeți, să recunoașteți și să împiedicați manipularea?

1 – A fi aici și acum. Gânduri personale și atenție la transfer la acel moment care se întâmplă acum. Înțelegeți ce faceți, urmăriți-vă, ascultați-vă sentimentele. Îți place ce faci acum? Dacă nu vă place, vă este frică, aparent, vreau să fugi, etc., cel mai probabil, vă manipulați, din cauza a ceea ce faceți în acest moment, acele acțiuni care nu vă plac.

Devin observații. Singurul obiect pe care îl urmăriți – tu! Sunteți acționați, senzație de dorințe, emoție. Ce a fost înainte de acest moment? Ce ai spus că ai văzut, auzit sau ce a făcut o altă persoană comisă, din cauza a ceea ce au început să se simtă, să conducă, să vorbească? Întrebați-vă mental: “Îmi place ce fac?”. Dacă nu sunteți de acord cu reacțiile și acțiunile pe care le aveți în acest moment, vă puteți opri și începeți să acționați altfel.

2 – “De ce fac asta?”. aceasta mod bun Vedeți ce manipulați. Oamenii fac ceva mult timp, din cauza ceva ce vă faceți griji, vă faceți griji, vă temeți. Dar dacă le întreabă de ce o fac, ce beneficii le va aduce, ei înșiși au decis să se îngrijoreze sau totul a apărut din ea acum, se pare că se comportă ca niște zombi. O persoană nu înțelege de ce face ceva, am decis să spun acest lucru sau acel cuvânt de unde teama.

Nu contează unde a venit manipularea. Dacă analizați situația, și anume ce sa întâmplat în acel moment înainte de a începe să vă fie frică, ceva de făcut, atunci veți vedea ce a lucrat manipulativ asupra voastră. Data viitoare când puteți preveni manipularea dacă începeți să înțelegeți că sunteți atât de hipnotic valabil.

Mai des întrebați întrebări: “De ce fac asta? Am decis să fac acest lucru sau decizia a venit de la nicăieri? Ce mă voi da dacă îi spun? De ce (și nu “de ce?”) Mă tem? Care este folosirea mea din acțiunile / cuvintele / experiențele mele? ” Verificați-vă, voi ați devenit inițiatorul reacțiilor dvs. sau ca și cum cineva a făcut clic pe buton, de ce ați început să acționați.

Vedeți, recunoașteți și preveni manipularea! Amintiți-vă că acționează în acțiunea manipulării rareori conduc la o țintă manipulată. Manipulatorul câștigă, iar manipularea întotdeauna pierde. Alegeți-vă să vă simțiți cum să reacționați, ce să spuneți, să faceți și la ce să vă gândiți.

Psihologie Oameni de manipulare

Manipulările există în orice privință. Este important să recunoaștem manipularea pentru a ști cum să nu acționăm pe pointerul cuiva, ci la cererea ta. Manipularea se bazează adesea pe psihologia persoanelor care sunt foarte iubite de cuvinte bune la adresa lor. Manipulatorul spune adesea o mulțime de complimente pentru a merita locația pentru tine.

De asemenea, manipulatorul spune adesea ceea ce nu este adevărat și sinceritate. Dacă se declanșează manipularea lui, atunci el ia adesea cuvintele înapoi și, în același timp, este încă nepoliticos.

O altă modalitate de a manipula este intimidarea. Aceasta este o atitudine ostilă față de o persoană care este atașată de frică, astfel încât el este gata să facă totul pentru a scăpa de el.

Ceea ce oamenii sunt mai înclinați să devină victime ale manipulării?

1. Oameni care pot manipula la nivelul nevoilor.
2. Oameni care sunt manipulați la nivelul sentimentelor și al intuiției.
3. Persoanele care pot fi manipulate cu privire la sentimentul de conștiință și moralitate, dreptate și presiune asupra stimei de sine.
4. Persoanele care sunt ghidate exclusiv de plăcerile lor.
5. Persoanele cu dizabilități mintale care pot fi intimidate sau rănite.

 

Metode de manipulare a oamenilor

Există multe modalități de a manipula oamenii, printre care sunt cele mai populare:

• Aspirație falsă – când manipulatorul pronunță ceea ce a fost spus de către o persoană, doar un pic schimbă semnificația menționată. Dacă o persoană nu acordă atenție falsității sensului, atunci el își dă consimțământul.
• Indiferența fără ocazie – când manipulatorul insistă asupra dreptului său, forțând interlocutorul să se convingă, să aducă argumente, fapte, date, adică să emită informații pe care aș dori să le cunosc.
• Daune imaginare – când manipulatorul se pune ca o persoană slabă și neajutorată care trebuie să ajute. Când o persoană încetează să se simtă puterea de la manipulator, atunci vrea să-l ajute.
• Iubirea falsă – când manipulatorul este mărturisit în dragoste, respect, aprobare și, de fapt, încercând să-i aranjeze o persoană pentru a-și obține propria lui.
• Manifestarea furiei sau furiei – când manipulatorul începe să se comporte agresiv pentru a încuraja o altă persoană să-l calmeze, să-i recunoască vinovăția.
• Grăbește-vă – Când manipulatorul vorbește foarte repede, acesta oferă o cantitate mare de informații pe care o persoană nu are timp să învețe, deci este ușor de înșelat și să primească consimțământul.
• Spunând neîncredere – când manipulatorul începe să spună, care îndoiește cuvintele unei persoane, încurajându-l să-l justifice.
• Manifestarea oboselii, slăbiciunii, agravării sănătății – când manipulatorul arată neputință falsă pentru a obține ajutor de la alții.
• Ironia, ridiculizarea – când manipulatorul bate cuvintele omului, care încurajează interlocutorul să fie supărat și să devină mai durabil.
• Cântând cu gândul – când manipulatorul întrerupe interlocutorul, traduce în mod constant subiectul în direcția sa.
• O reprezentare falsă a condițiilor favorabile – când manipulatorul se referă la unele beneficii, pe care o persoană o poate realiza acum dacă este de acord cu propunerea sa. Aceste oportunități le sunt date numai acum și nu pot fi niciodată un astfel de caz.
• Imitarea părtinitoarei – când manipulatorul creează o atitudine falsă de o persoană la sine sau la un alt individ spunând atitudinea față de el.
• Introducere Introducere – când manipulatorul folosește pe cei care nu sunt familiarizați față de persoana, continuând să insiste asupra depunerii propunerii sau a poziției.
• Impunerea unor prostii neadevărate – când manipulatorul îi spune omului că este prost și confundat, el are ocazia să introducă gândul necesar în capul său, în timp ce își îndoiește înțelepciunea.

Metode de manipulare a oamenilor

Există multe metode de manipulare. Cu toate acestea, multe dintre ele se bazează pe astfel de secrete:

1. Manipulările sunt simple, bune, milostive, sacrificând.
2. Manipulatorii sunt presați de teama că o persoană să fie abandonată sau singură.
3. Adresate de manipularea de către persoane care nu pot refuza.
4. Manipularea este declanșată când o persoană este frică emoții negative în adresa dvs. de la oameni.

Metodele comune de manipulare sunt:

• Comenzile rapide – Manipulatorul răspunde negativ despre om numai pentru că nu sa arătat de calitățile sau comportamentul său.
• Legătura cu autoritățile – Manipulatorul își întărește ideea prin ceea ce vorbește despre armonie cu gândurile sale de oameni importanți.
• Generalizări strălucitoare – Un manipulator se referă la faptul că alte persoane răspund deja în mod pozitiv cu ceea ce oferă.
• Jocul de simplitate este atunci când manipulatorul încearcă să fie ca oamenii obișnuiți să se alăture cu încredere.
• Carduri de cântat – când manipulatorul adaugă unele fapte și evenimente similare unul cu celălalt și face o anumită retragere inconsecventă, care este benefică numai pentru el.

 

Rezultat

Manipulările există în orice privință. Fiecare om manipulează, manipularea are loc peste fiecare persoană. Este important să recunoaștem presiunea din exterior și să decidem asupra timpului, ce acțiuni fac de fapt.

 

 

Moartea intai si Moartea a doua (ep.2)

https://danuttanase.wordpress.com/2014/10/11/moartea-intai-si-moartea-a-doua-ep-2/

Motto: Iazul de foc, este moartea a doua (Apocalipsa)

Dragi prieteni si neprieteni, dupa primul episod pe aceasta tema, a mortii, in care am vorbit despre moartea intai, adica despre moartea somn, astazi o sa continuam sa vorbim despre moartea a doua, cea definitiva, vesnica, pentru totdeauna. Trebuie sa vedem si sa intelegem foarte bine ce este, si ce reprezinta aceasta moarte, moartea a doua. Apoi, intelegand ceea ce este moartea intai si moartea a doua, vom putea intelege si mai bine, acest minunat plan de salvare al omului pacatos, din pacat si din moarte. Asezand fiecare piesa a adevarului dumnezeiesc la locul ei, vom avea imensa bucurie, de a intelege corect si pentru totdeauna, mesajul lui Dumnezeu catre noi, si de a nimicii tot pentru totdeauna, minciunile si cursele Satanei, aduse prin falsul crestinism si falsele evanghelii, predicate in crestinismul apostaziat, adica contrafacut de Dracu’..

Moartea intai, adica moartea somn, oricat ar parea ea de groaznica si de inspaimantatoare, si asa este, pentru ca trupurile noastre se intorc in elementele din care am fost creati, si redevin acele elemente prin descompunere, nu este decat ceea ce a spus Isus Hristos ca este: un somn din care toti ne vom trezi, si nimic altceva. Nu trebuie sa ne temem prea mult de ea! Moartea cea adevarata, singura moarte de care trebuie sa ne temem cu adevarat, este moarte a doua! Moartea pregatita pentru cei pierduti, pentru cei nelegiuiti, pentru pacatosi. Dar ce este moartea a doua? Iata ce ne spune Dumnezeu, ca este aceasta moarte, moartea a doua:

„Moartea (intai) si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc, este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iazul de foc.” (Apocalipsa)  Sa gandim si sa analizam putin acest text. Ce ne spune el? Foarte, foarte multe lucruri, extrem de importante, pe care trebuie sa le stim, ca sa fim bucurosi, veseli si plini de pace, de incredere si de siguranta. Satana si ingerii cazuti, adica demonii, cei care l-au urmat pe Lucifer in rebeliunea lui fata de Dumnezeu, adica primii pacatosi sau nelegiuiti aparuti in Univers, precum si toti oamenii de pe planeta Pamant, din toate veacurile, care i-au urmat in razvratirea si in necredinta lor fata de Dumnezeu, si au ramas astfel pana la sfarsitul vietii lor de partea Satanei, nu mai sunt scrisi in Cartea Vietii, si vor fi aruncati toti, in Iazul de foc, care este moartea a doua. In acest text, asa cum spuneam, mai este un lucru extrem de important de remarcat, si de tinut minte. Dupa cum vedeti, textul ne confirma faptul ca moarte intai, moartea somn, impreuna cu locul in care mortii au dormit acest somn, adica Locuinta mortilor, mormantul, indiferent daca aceasta locuinta a fost in pamant, in apa sau in foc, in burta animalelor pentru cei mancati de fiare, etc… vor fi aruncate si ele in… moartea a doua, in iazul de foc, care este insusi Iadul! Moartea a doua, iazul de foc, Iadul, inghit practic moartea ca fenomen aparut in Univers, si dispare atat ea, moartea a doua, cat si moartea intai, cat si iazul de foc, cat si Iadul, pentru totdeauna, din Univers, din Imparatia Dumnezeului celui Viu in vecii vecilor! Aceasta este izbanda deplina repurtata de Isus Hristos asupra pacatului si a mortii! Astfel a biruit Isus Hristos atat moartea intai, cat si moartea a doua, adica Iadul, pentru totdeauna, facand astfel posibila, disparitia mortii din Imparatia lui Dumnezeu, care este Universul! Bucurati-va! Vedeti ce frumos si ce armonios se leaga Scriptura?! Din acest text, se intelege foarte clar, ca este vorba despre moartea intai, care este aruncata in moartea a doua, dimpreuna cu Locuinta mortilor, mortile amandoua, disparand astfel pentru vesnicie. Ma rept putin, dar cred ca merita. Este foarte important sa intelegem acest mesaj. Victoria lui Isus este astfel deplina, totala, si irevocabila! Nu putem sa ne ratacim sau sa intelegem gresit, decat daca ne lasam in continuare prostiti de Dracu’ si de basmele lui din falsul crestinism, din Crestinismul SRL, cel inventat de oamenii manipulati si mintiti de Dracu’!

„S-a ispravit ! Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul. Celui ce ii este sete ii voi da sa bea fara plata, din izvorul apei vietii. Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu. Dar, cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatorii la idoli si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua.” (Apocalipsa)  Acesta este Iadul, moartea a doua! Alt Iad, nu exista, si nici nu va mai exista!

Poate ca va veti intreba totusi, de ce este atat de important subiectul celor doua morti, despre care ne vorbeste Dumnezeu in Biblie? Dragii mei prieteni si neprieteni, acest subiect, reprezinta alte doua piese importante din puzzle-ul adevarului, si al planului lui Dumnezeu de eradicare a pacatului, aparut in Imparatia Sa cea vesnica, si de salvare a celor care doresc asta. Acest plan, implica atat salvarea pacatosilor, daca vor, adica viata, dar si moartea pacatosilor, adica disparitia lor pentru totdeauna, din Univers. Mai sunt cateva adevaruri foarte importante, fundamentale, legate de acest subiect al mortii intai si a mortii a doua, si anume faptul ca Iadul nu va exista vesnic, asa cum gresit se crede si se propovaduieste in falsul crestinism, iar cei care mor, nu sunt acum vii in ceruri, si se uita la noi sau ne ajuta, asa cum gresit se crede si se propovaduieste. Mortii sunt morti, si dorm somnul mortii intai, asa cum ne spune insusi Isus Hristos, nu sunt vii in cer. Daca ar fi asa, daca mortii ar fi deja vii in cer, nu ar mai fi necesara INVIEREA! Nu ar mai exista obiectul INVIERII ! Nu ar mai avea sens INVIEREA! Ar disparea insusi obiectul invierii: mortii. Prin aceasta minciuna satanica cu nemurirea sufletului, minciuna spusa pentru prima data in Eden, Evei, de catre Satana, acel celebru „nu veti muri”, se neaga rolul lui Isus Hristos ca salvator din moarte si din pacat! Cine invata pe oameni aceasta minciuna satanica, va suporta consecintele, el, precum si toti cei care o cred. Mortii sunt morti, si nu pot sa fie treziti din acest somn al mortii intai, decat de Isus Hristos, si de catre nimeni altcineva. Asa ne spune Dumnezeu! Nici macar Tatal ceresc nu poate sa faca asta. Numai Isus Hristos, Fiul Sau, are cheile si rezolvarea problemei pacatului si a mortii, si nimeni altcineva: „Nu te teme! Eu sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma, Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.” (Apocalipsa) Numai Isus Hristos poate sa invie mortii. Nimeni altcineva. Nu apostolii, nu profetii, nu preotii, nu pastorii, nu ritualurile, nu apostolul Petru a tinut sau tine cheile Imparatiei lui Dumnezeu, nu Papa de la Roma, asa cum gresit se invata si se crede, ci doar Isus Hristos! Nici macar Dumnezeu Tatal nu poate sa faca asta, invierea mortilor, asa cum am mai spus. Nu ca nu ar putea, poate, dar dreptatea, ordinea Universala, adevarul, impun ca doar INVINGATORUL, biruitorul mortii si al pacatului, adica doar Isus Hristos, sa poata sa faca asta. Asa este drept, corect, moral, cinstit, etic, etc. Tatal nu poate, si nu vrea sa ia acest drept Fiului Sau, care este autorul de drept al acestei marete victorii, chiar daca ea, victoria, a fost repurtata cu ajutorul nemijlocit al Tatalui. De ce nu poate? Pentru ca nu ar fi corect, drept, moral. Ori stim ca temelia scaunului de Domnie a lui Dumnezeu, este dreptatea absoluta: „Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie, bunatatea si credinciosia sunt inaintea fetei Tale.” (Psalmul 89)  La Dumnezeu nu este ca la oameni, adica unul sa munceasca, iar altul sa culeaga roadele muncii celui care a trudit cu adevarat. Asa ceva nu exista in Imparatia lui Dumnezeu. Isus Hristos s-a intrupat, a venit in lumea noastra, si a biruit pacatul si moartea, atunci, in acest caz, numai El are dreptul de a face ce trebuie facut, pana la final.

Spuneam ca adevarul despre moartea a doua, ne arata fara putere de tagada, un alt mare adevar, si anume acela, ca IADUL nu este vesnic. Iadul va avea o existenta limitata. Va fi extrem de scurt. Va dura doar o zi. Ziua aceea mare si infricosata, ziua mortii a doua, Ziua iazului de foc, Ziua care va arde ca un cuptor, Ziua Iadului. Ziua in care vor muri pentru totdeauna, pacatosii din toate veacurile, in frunte cu Dracu’ si ingerii lui. Aceasta este moartea a doaua, este ziua ei, de care toti trebuie sa ne temem cu adevarat. Iadul este aceasta zi de foc, cand toata planeta va arde ca un cuptor, si cand Diavolul, Satana, Dracu’, impreuna cu ingerii cazuti, deveniti demoni, si cu toti pamantenii care au trait si au stat de partea lor in viata petrecuta de ei pe planeta Pamant, pana in ziua mortii lor, vor pierii pentru totdeauna, in iazul de foc. Asupra celor salvati de Isus Hristos, moartea a doua, nu are nicio putere! Adica ei nu vor muri niciodata de aceasta moarte. Acesta zi de foc, singura, este adevarul care spulbera minciuna cu Iadul cel vesnic. O minciuna care il prezinta pe Dumnezeu ca pe un tiran setos de sange, de chin, de tortura, de suferinte, de lacrimi si de durere! Asa ceva nu exista! Dumnezeu este mila, iertare, bunatate, dreptate si dragoste. Iazul de foc, moartea a doua, Iadul, nu au fost pregatite pentru noi, ci doar pentru Satana si ingerii lui. Cum asa veti intreba?! Veti spune ca si pentru pacatosi a fost pregatita aceasta moarte, acest iaz de foc, acest iad. Nu prieteni si neprieteni, acest iaz de foc, iadul, moartea a doua, a fost pregatita doar pentru Satana si ingerii lui! Iata si dovada: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care a fost pregatit Diavolului si ingerilor lui!” (Matei)  De ce asa, veti intreba? Raspuns: pentru ca numai pentru ei, pentru Diavol si pentru ingerii cazuti, nu mai exista iertare, har, indurare, mila. Numai ei au depasit acest nivel, pentru ca au refuzat iertarea, si au pasit extrem de ferm si de hotarati, spre moartea a doua. Stit de ce si cum? Pentru ca nu au mai dorit sub nicio forma, mila, iertarea, harul, bunatatea si dragostea lui Dumnezeu! Au refuzat oferta de mila si de iertare a lui Dumnezeu. Au vrut sa mearga mai departe in razvratirea lor, pana la capat. Au vrut sa fie liberi de Dumnezeu si de Imaparatia Sa, pana la capat. Oamenii in schimb, toti cei care s-au nascut si au trait pe aceasta planeta, au avut si au inca, in timpul vietii lor, aceasta sansa a iertarii si a salvarii, prin Isus Hristos. De aceea ne spune Dumnezeu, ca nu pentru noi a fost pregatit iazul de foc, moartea a doua. Teoretic si practic, TOTI pamantenii puteam si putem sa fim salvati, daca voiam sau voim asta. Iazul de foc, moartea a doua, devine si partea noastra, doar atunci cand sigilam si noi aceasta alegere a noastra, de a sta de partea Satanei, pana in ziua mortii noastre. Adica daca il refuzam pe Dumnezeu, si ramanem robii lu’ Dracu’. Pana atunci, pana in ziua mortii noastre, noi suntem scrisi toti in Cartea Vietii. Toti! Nimeni nu lipseste! Suntem stersi din Cartea vietii, doar atunci cand moartea ne-a gasit tot de partea Satanei, si nu de partea lui Dumnezeu. Atunci si numai atunci, Isus Hristos, este nevoit sa ne stearga din Cartea Vietii Mielului, Cartea Vietii Lui, din cartea biruintei Lui asupra mortii si a pacatului, si vom fi astfel biruiti de pacat si de moarte, impreuna cu Dracu’ si ingerii lui cazuti, ajungand astfel in iazul de foc, iadul, moartea a doua. Acesta este adevarul dragii mei! Iata si dovada ca asa este:

„Cel ce va birui va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea vietii, si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu, si inaintea ingerilor Lui.” (Apocalipsa) In Isus Hristos, numele fiecarui pamantean care a trait sau inca traieste pe planeta Pamant, este scris in Cartea Vietii, atunci cand se naste pe planeta Pamant. Daca omul moare de partea Satanei, in acel moment si numai atunci, este STERS de Isus din Cartea Vietii Lui. Asa spune Biblia.

„Sa fie stersi din Cartea Vietii, si sa nu fie scrisi impreuna cu cei neprihaniti!” (Psalmul 69)

„Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iazul de foc.” (Apocalipsa)

Stiu ca exista si alte texte in Biblie, care vorbesc despre Cartea Vietii, si care, aparent, contrazic ceea ce v-am spus aici, dar vom discuta asta intre-un alt post, promis de mult timp, pe care am sa-l intitulez chiar asa: Cartea Vietii.

Spuneam ca acest subiect pe care il discutam aici, al celor doua morti, ne mai arata un adevar maret despre Dumnezeu: ca IADUL NU ESTE VESNIC. Ca Iadul va tine doar o zi. Atat. Ziua Judecatii. Ziua care va arde ca un cuptor. O singura zi. Ziua iazului de foc, ziua mortii a doua. Asa spune Biblia:

„Iar cerurile si pamantul de acum, sunt pazite si pastrate, prin acelasi cuvant, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti. Dar, preaiubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta. Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2Petru)

„Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea, ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura.” Maleahi)   Cine este radacina, si cine sunt ramurile, va veti intreba?! Raspuns: radacina este Satana, iar ramurile sunt ingerii cazuti odata cu el, dimpreuna cu toti pamantenii pacatosi care au trait pe planeta Pamant, de-a lungul veacurilor de pacat. Asa cum pentru poporul lui Dumnezeu Isus este vita, iar noi, poporul Sau, fratii Lui, suntem mladitele.

„Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor, Imi vor fi o comoara deosebita, in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihanit si cel rau, dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste. Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea, ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura. Dar pentru voi, care va temeti de Numele Meu, va rasari Soarele neprihanirii, si tamaduirea va fi sub aripile Lui. Veti iesi si veti sari ca viteii din grajd. Si veti calca in picioare pe cei rai, caci ei vor fi ca cenusa sub talpa picioarelor voastre, in ziua pe care o pregatesc Eu, zice Domnul ostirilor.” (Maleahi)

Iadul dragii mei, asa cum ne spune Dumnezeu, si dupa cum vedeti din aceste texte biblice, nu este vesnic. Iadul este moartea a doua, iazul de foc, moarte care va disparea in ea insasi, in sensul ca moartea a doua este insusi iazul de foc, insusi Iadul. Iadul se va inghiti pe sine insusi, aratand astfel dreptatea lui Dumnezeu, si indreptatriea Sa in fata noastra a tuturor, in sensul ca nu Dumnezeu a adus pacatul si moartea in Univers. Nu Dumnezeu este vinovat pentru tot ceea ce s-a intamplat in toata aceasta istorie a pacatului si a mortii. Nu Dumnezeu este vinovat pentru moartea noastra, a Satanei, si a ingerilor cazuti, ci doar noi insine, in frunte cu Dracu’, pentru ca am stat pana la sfarsitul vietii noastre de partea Satanei, de partea raului. Satana ne-a ucis, despartindu-ne de Viul Dumnezeu, sursa vietii lui, si a noastra! Satana ne-a ucis, ca o consecinta a propriei noastre alegeri, in deplina cunostinta de cauza. Va mai amintiti asta, sper: „Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti, tu si samanta ta.” (Deuteronom)  Dumnezeu nu ucide, salubrizeaza, indepartand gunoiul pacatului. Dumnezeu pune in aplicare propria noastra alegere si decizie: despartirea de El, sursa vietii. Fara viata, nu este decat moarte, asa cum fara lumina, nu este decat intuneric. Moarte pe care am ales-o de buna voie si nesiliti de nimeni, in mod constient. Moarte pe care am iubit-o, asa cum a iubit-o si Dracu’ cu ingerii lui, atunci cand au vrut sa mearga pana la capat, ca si cei care vor fi pierduti. Asa ca va rog nu-l mai invinuiti pe Dumnezeu, pentru toate suferintele, durerile, nedreptatile, precum si pentru toate nelegiuirile pe care le suferiti in viata aceasta, pe planeta Pamant. Dracu’ este vinovat pentru ele, nu Dumnezeu. Dracu’ va minte, va manipuleaza si va ucide, nu Dumnezeu. Acesta este adevarul, chiar daca va convine sau nu va convine. Alegandu-l pe Dracu’, ati ales moartea, va sinucideti, ca si el. Veti avea aceeasi soarta ca si el. Veti merge in focul pregatit pentru el si ingerii lui. Poporul lui Dumnezeu, cei care au ales sa fie salvati de catre Isus Hristos, cei care au ales viata si neprihanirea, ca fiind cea mai inalta forma de civilizatie din Univers, vor avea parte de asta: “Fericiti si sfinti sunt cei ce au parte de intaia inviere! Asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, si vor imparati cu El o mie de ani.” (Apocalipsa)

Asupra celor salvati de Isus Hristos, moartea a doua, nu are nicio putere! Nu uitati va rog, acest adevar maret si vesnic! Aceasta este Evanghelia Vesnica! Evanghelia biruintei neprihanirii asupra pacatului. Evanghelia biruintei vietii asupra mortii. Evanghelia Salvarii vesnice. Asupra poporului lui Dumnezeu, moartea a doua, iazul de foc, adica sfarsitul vesnic al iadului si al pacatului, nu are nicio putere! Nu uitati asta!

Sa ne bucuram!

„Nu te teme! Eu sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma, Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.” (Apocalipsa)

“Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?” (Ioan)

(va urma)

Cu respect,

Religia New Age a satanismului și ocultismului

 

Noua Era vine

Ce înseamnă numele New age? Termenul este preluat din astrologie. Potrivit interpretării ei, Pământului durează 26.000 de ani pentru a trece prin toate cele 12 semne ale zodiacului (constelațiile cosmice), care se numește Anul cel Mare, anul lui Platon, despre care se vorbește atunci când un fenomen astronomic numit Precesiunea echinocțiului este menționat, atunci când axa Pământului se rotește și face un cerc imaginar, pentru că, așa cum spun astrologii, acum 26.000 de ani. Este împărțit în 12 mari ere sau mari luni, fiecare dintre acestea ar trebui să se ridice la aproximativ 1/12 din 26.000, de la 2.000 la 2.100 de ani. Încep să numere 10.000. Cei șapte ani de astrologie sunt vârsta Leului, resp. (10.000-8.000.pH), Rac (8000.-6000.pH), Gemeni (6000.-4000.pH), Taur (4000.-2000.pH), Berbec (2000-nașterea lui Hristos). Acum trăim pe vremea Peștilor, aproximativ (0-2000.po.H. ) deci, de fapt, aceasta este adevărata origine a simbolului peștilor pentru creștinism, ca secțiunea Dispensare creștină. În astrologie, peștele este un simbol al Zeiței Mamei Venus, care a fost speriată de gigantul Tifon, a sărit în Eufrat și s-a transformat în pește. Este de fapt un simbol astrologic păgân, care nu are nimic de-a face cu creștinismul și nicăieri în Biblie Isus, profeții și apostolii nu cer ca creștinismul să fie marcat cu orice semn care să indice un pește. Unii vor spune că Isus a mâncat pește și că unii dintre apostoli erau pescari, dar unii dintre apostoli erau și slujitori ai Romei, precum Matei vameșul și Isus a mâncat și pâine. Este de fapt un simbol astrologic păgân, care nu are nimic de-a face cu creștinismul și nicăieri în Biblie Isus, profeții și apostolii nu cer ca creștinismul să fie marcat cu orice semn care să indice un pește. Unii vor spune că Isus a mâncat pește și că unii dintre apostoli erau pescari, dar unii dintre apostoli erau și slujitori ai Romei, precum Matei vameșul și Isus a mâncat și pâine. Este de fapt un simbol astrologic păgân, care nu are nimic de-a face cu creștinismul și nicăieri în Biblie Isus, profeții și apostolii nu cer ca creștinismul să fie marcat cu vreun semn care să indice un pește. Unii vor spune că Isus a mâncat pește și că unii dintre apostoli erau pescari, dar unii dintre apostoli erau și slujitori ai Romei, precum Matei vameșul și Isus a mâncat și pâine.

Mișcările spirituale cred că fiecare dintre aceste „noi ere” marchează apariția noilor Învățătorii Înțelepciunii, sau a lui Hristos, Mesia, Mântuitorul, conducătorii spirituali. Unii dintre ei au fost, spun ocultiștii, fondatorii marilor religii, iar alții au purtat un spectru de nume diferite, precum Mahatma, Ierarhia, Marea, Frăția Albă Secretă, Regula Interioară a Lumii, Marea Lojă Albă a Maestrului Înțelepciunii. Deși poartă nume diferite și se află în culturi diferite, însă toți sunt mesageri cosmici pentru a conduce lumea la un nivel superior de progres spiritual. Fiecare epocă avea propriile sale caracteristici. Epoca peștilor, spun ei, a fost marcată de creștinism, în timp ce următoarea „Nouă Epocă”, epoca Vărsătorului (din 2000 și unii, după unii din 2012 și mai departe), va fi marcată de religia universală a Noii Lumi, religia New Age. De aceea este considerată a șaptea vârstă, deci la apogeul dezvoltării umane. Ar trebui, presupus, să fie marcat de unitate, armonie, dragoste și, desigur, apariția Maestrului, Hristos, în acest caz a Domnului Maitreya, care ar trebui să conducă omenirea în el. Fiecare nouă eră este marcată de schimbări bruște, așa că este de așteptat să urmeze schimbări universale uriașe în lume, care vor duce la „conștiința nouă” a umanității, evoluția oamenilor către conștiința superioară, creșterea puterii și percepția vederii , forțe spirituale și stăpânirea călătoriilor. dimensiuni. După New Age, ar trebui să existe armonie, dragoste și Mileniul Păcii, ca toți oamenii să fie frați și că războaiele, ura și intoleranța, în special cele religioase, ar trebui să se încheie. Oamenii ar trebui să fie guvernați de un singur guvern mondial și o singură religie cu un singur centru, iar coroana acelei religii ar trebui să fie mintea umană, care evoluează într-o „conștiință superioară”. Este bine,

New Age este, prin urmare, o mișcare universală pentru înființarea unui nou sistem spiritual mondial, Noua Religie Mondială, care ar trebui creată prin unificarea completă a umanității prin toate mijloacele posibile și este condusă din camere secrete de către prea bogați membri ai societăților secrete ezoterice.la om și binele său. De aceea, acum sunt create crize, astfel încât omenirea să poată accepta mai ușor un singur guvern mondial și o religie.

Credințele  și ideile New Age își găsesc inspirația mai ales în  budism ,  hinduism ,  teozofie ,  gnosticism , precum și în învățăturile diferiților ezoterici și ocultiști. Acestea includ reîncarnarea ,  politeismul ,  animismul ,  panteismul și credințe neo-păgâne similare. Doctrina reîncarnării în New Age provine din mișcarea teosofică. Practic, este o mișcare panteist-spirituală adânc înrădăcinată în hinduism și budism. Atitudinea teozofică de bază este existența unor profesori foarte dezvoltați care guvernează civilizația umană, prin care înțelegem atât ființele spirituale, cât și indivizii care ar fi dobândit abilități supraomenești prin dezvoltarea spirituală țintită, adică comunicarea cu forțele spirituale (spun ocultiștii, alchimiștii, templierii, Iluminații) ).). New Age interpretează  karma  ca o lecție spirituală pe care un individ trebuie să o învețe din anumite evenimente care îl găsesc într-o viață pe care el însuși a provocat-o pe calea dezvoltării prin mai multe vieți, nu neapărat ca o pedeapsă pentru o săptămână din viețile trecute. Această mișcare vede suferința și răul ca pe o  iluzie cauzată de însuși omul. Privirea asupra karmei constă, de asemenea, în faptul că karma totală nu încearcă să scadă, dar karma bună încearcă să crească pentru a permite o viață ulterioară mai bună și mai plăcută. New Age neagă existența  iadului , adică îl consideră parte a așa-numitei lumi astrale sau spirituale; unele interpretări din cadrul mișcării înțeleg iadul ca pe o creație a gândurilor și sentimentelor umane. (Adevărat, iadul nu este o învățătură biblică, ci o învățătură păgână care s-a strecurat în bisericile tradiționale creștine ca o dogmă).

Convingerile acestei mișcări sunt adesea generalizări abstracte ale dogmelor religioase și ale  celor ezoterice predarea, amestecarea religiilor și adaptarea acestor religii la o învățătură generală, care nu este o religie centralizată, ci constă din numeroase mișcări, adunate în jurul unui lider sau idee, cum ar fi numeroase religii OZN, oameni care așteaptă extratereștri, societăți oculte, ezoterici și chiar unele secte creștine, care se închină orbește conducătorilor. Sistemul religios monoteist este respins, sunt studiate ramurile mistice ale tradițiilor religioase tradiționale și este importantă orientarea către doctrinele ezoterice și oculte ale întregii lumi, precum și adoptarea parțială a modelelor științifice și parascientifice moderne. Această mișcare se caracterizează printr-un accent pe dezvoltarea spirituală personală interioară și un accent pe mistic și spiritual ca cea mai importantă dimensiune a existenței umane și un accent pe sănătatea naturală și vindecarea spirituală. New Age introduce și popularizează multe practici și metode medicină alternativă . Numele „new age” este descris ca o tranziție de la  constelația Peștilor  la constelația Vărsătorului, a cărei perioadă astrologică este interpretată ca „New Age”, adică era schimbării conștiinței, ridicându-l la un nivel global mai înalt. Opiniile despre sfârșitul și începutul unei anumite perioade astrologice diferă, unii o localizează în 2100 și sunt din ce în ce mai mulți dintre cei care menționează 21 12 2012. Acest ciclu al epocilor astrologice găsește sprijin în precesiune, fenomen despre care am scris.

Printre înaintașii mai apropiați ai New Age sunt, de obicei, învățături oculte care au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, deși precursorul New Age este, ca să spunem așa, păgânismul antic, prin gnosticismul primelor secole ale New Age, Renașterea și ocultismul Evului Mediu. Mișcarea teosofică,  spiritismul  și apariția profesorilor spirituali și oculti precum  George Ivanovich Gurdiev ,  Edgar Cayce , Helena Petrovna Blavacka, Alice Bailey , Jiddu Krishnamurti, un număr de guru indieni sau   profesori sufisti care și-au găsit refugiul în vest, atunci fondatorul doctrine psihologice precum Karl Gustav Young sau  Abraham Maslov, sunt eroii New Age. Teoriile care conțin o dimensiune spirituală sau suprapersonală, care nu este prezentă în   doctrinele psihologice orientate empiric (tangibil de demonstrat), stau la baza New Age-ului modern. Contracultura radicală din anii 1960 și lucrările din anii 1970 a fost urmată de absorbția diferitelor învățături care au apărut la acea vreme: unele dintre ele au fost lucrările lui Allan Watts , precum și opusul în proză al lui Aldous Huxley , romane de Richard Bach ( Richard Bach ) și a retipărit principalele texte ale hermetismului occidental  . Mișcarea a explodat literalmente în   anii 1970 , în parte din subculturile care au inundat Europa de Vest   și America de Nord . Toate acestea au fost legate de revoluția sexuală, cultura rock and roll-ului și potopul de droguri, precum și ștergerea deliberată a valorilor creștine în America și Europa de Vest. Americanii care au îmbrățișat învățăturile religiilor orientale au devenit un fel de învățător-guru, promotori ai spiritualizării, dezvoltării personale, respingerea raționalului, tangibilului și manipulării tot mai mari a maselor pentru a face învățăturile New Age private ca raționale. Ele subliniază importanța meditației , a  vegetarianismului și a legăturii generale cu natura, ceea ce nu este rău, dacă este văzut doar ca un mod de viață, dar își are rădăcinile în panteism, conform căruia Dumnezeu este în toate și totul este Dumnezeu. Una dintre practici este așa-numita canalizare., procesul prin care o persoană-mediu se conectează cu o ființă spirituală imaterială și primește mesaje sau învățături de la el. Această ființă este prezentată ca o Ierarhie, un Sanat-Kumara, un tibetan, un Învățător, un frate, un extraterestru, unul dintre zeii păgâni sau sfinții tradiționali, spiritul unei persoane moarte sau Maitreya, un Maestru spiritual al lumii să fie întâmpinat de adepții New Age ca mesia. Există o singură entitate în spatele ei – diavolul. Helena Petrovna Blavacka, una dintre mamele New Age (1831-1891), fondatoarea Societății Teosofice (1875 la New York, împreună cu colonelul Henry Olcott), care, pe lângă faptul că a avut o influență uriașă asupra ezoterismului Secolul al XIX-lea, de asemenea, a cochetat cu această „entitate”. Și secolul al XX-lea, a fost, de asemenea, membru al multor societăți secrete. Cercetătorii din viața ei au descoperit că a menținut legături cu Carbonari, o societate secretă, revoluționară din Italia, care avea legături strânse cu nobilimea neagră secretă profund ocultă și era membră a societății secrete oculte „egiptene”, Frăția din Luxor, pe care a părăsit-o ulterior datorită concentrării societății pe „egoism, bani și imoralitate”. În cărțile sale, Isis Revealed în 1877 și The Doctrine Secret din 1888, ea susținea că se află într-o relație telepatică cu maeștrii ascunși sau superumani care trăiesc în Asia Centrală, în Tibet și cu care ar putea fi contactată mental, dacă sunteți versat. în secretele ezoterice și să învețe anumite ritualuri magice. Credința în Lords și Marea Frăție Albă a fost promovată și de Alice An Bailey (Allice An Bailey 1880 – 1949), un psihic teozofic și vrăjitoare din perioada post-Blavac. Ea s-a ocupat de esența mișcării New Age și a erei Vărsător. Bailey a pretins că „canalizează” mesajele unei entități numite „Tibetan – Devil Cool” și pe baza ei a scris numeroase cărți, dintre care cele mai faimoase sunt „Ierarhia Maeștrilor” și „Noua lume religie”. Din „opera sa teoretică” au ieșit două organizații, Lucis Trust (numită după purtătorul de lumină Lucifer) și Bunăvoința lumii, care sunt, în mod interesant, mari admiratori și promotori persistenți ai Națiunilor Unite, organizații cheie ale Noii Ordini Mondiale în înșelarea umanitatea încă de la începuturile sale. dreptate “în lume.

Primul scriitor important a fost guru-ul american al numelui spiritual, Ram Dass (Richard Alpert), autorul cărții influente Be Here Now despre  yoga , spiritualitate și meditație. De asemenea, remarcabil este fizicianul american Fritjof Capra , care în cărțile sale combină  fizica teoretică  și misticismul estic  ,   susținând nevoia de idei și concepte noi necesare civilizației occidentale. Profesorul spiritual și mediumul american Judy Zebra Knight susține că transmite mesajele unei ființe numite Ramtha care i s-a adresat la sfârșitul anilor 1970. Actrița și scriitoarea americană Shirley Maclaine a popularizat și mai mult ideile New Age.) în primul rând în rândul tinerilor americani și britanici. La începutul anilor 1970, au fost publicate lucrările mistice ale scriitorului peruan Carlos Castaneda, în care a descris întâlnirile cu un  șaman. Don Juan la care devine discipol, deși forme mai clare ale New Age sunt prezente doar în lucrările sale ulterioare. Mai putem menționa ocultiștii Alan Kardek, fondatorul spiritualismului (comunicarea cu „spiritele morților” și entitățile spirituale), Elifas Levy (1810 – 1916), care au cercetat aplicarea ocultismului în medicină, Paul Lecor, care în 1937 a vorbit despre Epoca Vărsătorului, Rene Guenon … New Age este în mare parte un fenomen nord-american care a luat naștere din cultura anglofonă, dar transcende spațiul Americii. Desigur, există engleza JK Rowling cu mega-populara sa serie de romane despre Harry Potter, precum și multe lucrări din domeniul ficțiunii epice. Hollywood-ul a început să susțină din toată inima ideile New Age, făcând clar că există o forță mult mai puternică în spatele mișcării decât guru-urile locale ale fanaticilor și misticilor. mișcarea teosofică  de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, majoritatea cărturarilor cred că această mișcare nu are niciun fenomen sau eveniment fondator recunoscut.

Teologia bisericilor creștine tradiționale îi reproșează lui New Raj respingerea noțiunii de păcat, deși bisericile în sine acceptă din ce în ce mai multe dintre ideile promovate de New Age și acest lucru este văzut prin mișcarea ecumenică, care se întărește prin Alianța mondială a bisericilor și dialoguri inter-religioase, vezi părtășii, servicii comune ale catolicilor, ortodocșilor, gurilor indieni, spiritiștilor, budiștilor, adepților Voodoo … baza este iubirea, se vorbește prea mult despre dragoste. New Age este atacată din ce în ce mai puțin în biserici.  Biserica Catolica La 3 februarie 2003, a adoptat documentul oficial „Iisus Hristos Aducătorul apei vii”, care a fost prezentat publicului de Consiliul Pontifical pentru Cultură și Consiliul Pontifical pentru Dialog Interreligios. Documentul este amplu și conține o privire de ansamblu asupra mișcării New Age, principalele sale caracteristici și o comparație a științei creștine cu credințele New Age. Acest document interpretează apariția acestei mișcări ca nevoia de spiritualitate a unui om modern și spune: „Oamenii simt că religia creștină nu le oferă – sau poate că nu le-a furnizat niciodată – ceea ce au cu adevărat nevoie. Căutarea care duce adesea oamenii la New Age este un adevărat dor de o spiritualitate mai profundă, de ceva care le captează inimile și de o modalitate de a da sens unei lumi confuze și adesea înstrăinate. “Documentul își propune să:” cunoască mișcarea ca curent cultural, Dumnezeu  și  lumea   sunt descrise de New Age ca o manifestare a energiei sau vibrațiilor, astfel încât persoana lui  Iisus Hristos este  înțeleasă ca o formă de energie cosmică. La nivel global, eforturile acestei mișcări sunt interpretate ca aspirația de a transcende anumite religii și stabilirea unei religii universale, care este ecumenismul din spatele instituției papale și scopul ei. Se susține că o nouă spiritualitate este destinată să înlocuiască   spiritualitatea  bazat pe rădăcini iudeo-creștine. New Age este o spiritualitate modernă instantanee, un conglomerat de elemente adesea contradictorii (pseudo) religioase, fără știință morală și dogmă. Când vedem atitudinea Bisericii Romano-Catolice față de New Age, ne este clar unde se îndreaptă religia, deoarece Biserica Catolică stă în spatele unificării tuturor religiilor într-una singură, sub deviza „să fie toți unul” “. Ea încearcă să îmbine toate religiile, presupus de dragul păcii în lume, sub o singură pălărie, cel mai probabil mitra papală, și chiar să-și păstreze dogmele interioare, deoarece toate sunt de fapt „căi diferite către Dumnezeu”, ceea ce este contrar lui Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” Cu toate acestea, învățăturile Bisericii Catolice nu au prea multe în comun cu Biblia și Evanghelia, un rău și mai mare este Noua Epocă, care este și mai extremă prin negarea persoanei și zeității lui Isus Hristos. și extinderea diavolului însuși, care este numit Domnul, Învățătorul, tibetanul etc. și cu care New Age are în comun, pe care foarte puțini oameni îl cunosc și vor să accepte deloc. Cine este Iisus Hristos și ce învață Evangheliile vor veni pentru explicații, dar învățăturile oferite nouă de New Age, oricât de frumos ar fi ambalate, nu sunt de la Dumnezeu, dimpotrivă, Biblia este plină de avertismente împotriva lor, venerarea altor zei, comuniunea cu morții, cu fantomele, împotriva astrologiei, amestecarea cu păgânii etc. Toate atacurile asupra lui Hristos, cu excepția științei evoluției și a comunismului, sunt o operă perfidă a sectei și mișcării New Age, care face nu-l tăgădui pe Iisus, ci Îl numește „energie cosmică” în loc de Domn și Mântuitor. ”, Sau unul dintre avatarurile divine sau doar unul dintre învățători, un om bun care împărtășea dragostea, unul dintre aspectele divinului, echivalându-l cu alți profesori și fondatori de religii. Mormanul de „Evanghelii gnostice și scrieri din Qumran și Nag Hamadi, care apar brusc în ultimii 50 de ani, este tocmai opera ideologilor New Age! Nu este o descoperire din antichitate, cu excepția unor scrieri prăfuite. Interesant. Mai întâi există revelații, senzații, „evanghelii ascunse” pe care Biserica romană le-ar fi ascuns oamenilor, în care se spune că Iisus Hristos era de fapt un om obișnuit, care avea o familie, copii, trăia și a murit undeva din Palestina până în Franța. Apoi vin „cercetătorii” care scriu bestseller-uri precum cartea „Holy Blood – The Holy Graal” de Michael Bayent, Richard Lee și Henry Lincoln ( apariția bruscă în ultimii 50 de ani este tocmai opera ideologilor New Age! Nu este o descoperire din antichitate, cu excepția unor scrieri prăfuite. Interesant. Mai întâi sunt revelații, senzații, „evanghelii ascunse” pe care Biserica romană le-ar fi ascuns oamenilor, în care se spune că Iisus Hristos era de fapt un om obișnuit, care avea o familie, copii, trăia și a murit undeva din Palestina până în Franța. Apoi vin „cercetătorii” care scriu bestseller-uri precum cartea „Holy Blood – The Holy Graal” de Michael Bayent, Richard Lee și Henry Lincoln ( apariția bruscă în ultimii 50 de ani este tocmai opera ideologilor New Age! Nu este o descoperire din antichitate, cu excepția unor scrieri prăfuite. Interesant. Mai întâi sunt revelații, senzații, „evanghelii ascunse” pe care Biserica romană le-ar fi ascuns oamenilor, în care se spune că Iisus Hristos era de fapt un om obișnuit, care avea o familie, copii, trăia și a murit undeva din Palestina până în Franța. Apoi vin „cercetătorii” care scriu bestseller-uri precum cartea „Holy Blood – The Holy Graal” de Michael Bayent, Richard Lee și Henry Lincoln ( a trăit și a murit undeva din Palestina până în Franța. Apoi vin „cercetătorii” care scriu bestseller-uri precum cartea „Holy Blood – The Holy Graal” de Michael Bayent, Richard Lee și Henry Lincoln ( a trăit și a murit undeva din Palestina până în Franța. Apoi vin „cercetătorii” care scriu bestseller-uri precum cartea „Holy Blood – The Holy Graal” de Michael Bayent, Richard Lee și Henry Lincoln (Michael Baigent ,  Richard Leigh ,  Henry Lincoln) în care este povestită senzațional istoria ascunsă a descendenței lui Hristos, de la merovingieni, coroana britanică, până la epoca modernă, descendența din care urmează să se nască conducătorul lumii în viitor etc. scriitorul a cărții „Codul lui Da Vinci”, care atrage atenția cititorului, în timp ce cititorul, dacă nu are cunoștințe prealabile, poate foarte ușor să creadă ceea ce scriitorul a scris și să respingă evanghelia oferită ca fiind neadevărată, deși acest roman, la fel ca altele pe această temă, este erori istorice complete sau evenimente adevărate care sunt scoase din context și atribuite unei alte figuri istorice, chiar ficțiune. Pentru că cititorul nu este instruit. Cu toate acestea, aceste cărți sunt cumpărate de milioane de cititori! Și cred în ceea ce este scris în ele. Mass-media, filmele, emisiunile TV, educația evolutivă etc. Va fi suficient ca un om inteligent să se întrebe – deci dacă Evanghelia nu este adevărată, atunci de ce atât de multă mașinărie împotriva lui? De unde vine o astfel de goană asupra zeității lui Isus Hristos? De la educatori, până la Darwin, umaniști, comuniști, democrație, știință laică … Falsificare, negare, născocire … De ce atâta persecuție împotriva lui Iisus Hristos? Ei bine, nimeni nu neagă Petra Pan …

În spatele New Age sunt oameni care și-au vândut sufletele pentru putere, putere și bogăție și ale căror chipuri nu sunt vizibile, care își fac treaba în spatele cortinei. Aceiași oameni care stau în spatele nazismului, fascismului, comunismului, democrației moderne, care este de fapt sclavia modernă. Ocultiștii, pe care îi vedem în costume de afaceri pe ecranele TV, care invidiază cel mai mult, și habar n-avem cine sunt, își creează în secret planul – predând umanitatea celui pe care îl numesc stăpân și ale cărui ritualuri le îndeplinesc în secret. Ne amintim de Clădirea fără ferestre de la Universitatea Yale sau Pădurea Boemă. Simbolismul New Age în sine este profund ocult și păgân și datează din cele mai vechi timpuri, iar astăzi este modernizat și adaptat doar la știință, tehnologie, afaceri, mass-media, comunicări moderne și laicism. Pentagramă, Ank egiptean, diverse forme de cruci, zvastică, triscle, stele, simboluri zodiacale, triunghiuri, piramide, ochiul atotvăzător, al treilea ochi, halouri, șerpi … pot fi văzuți peste tot, pe siglele caselor de presă, ale partidelor politice … ale companiilor, farmaciilor, revistelor … la simboluri religioase. Ia strada. Totul este conectat și aparent confuz. Sunt, de asemenea, simboluri străvechi ale religiilor păgâne, de care ne vom ocupa și, deoarece New Age și masonii, precum și alte societăți ezoterice și oculte se bazează pe practici păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului și în spatele „zei” păgâni îngeri răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( șerpii pot fi văzuți peste tot, pe siglele caselor de presă, partidelor politice, companiilor, farmaciilor, revistelor și simbolurilor religioase. Ia strada. Totul este conectat și aparent confuz. Ele sunt, de asemenea, simboluri străvechi ale religiilor păgâne, de care ne vom ocupa și, deoarece New Age și masonii, precum și alte societăți ezoterice și oculte se bazează pe practici păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului și în spatele „zei” păgâni îngeri răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( șerpii pot fi văzuți peste tot, pe siglele caselor de presă, partidelor politice, companiilor, farmaciilor, revistelor și simbolurilor religioase. Ia strada. Totul este conectat și aparent confuz. Sunt, de asemenea, simboluri străvechi ale religiilor păgâne, de care ne vom ocupa și noi, deoarece New Age și francmasonii, precum și alte societăți ezoterice și oculte, se bazează pe practici păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului și din spatele acestuia. „zei” păgâni îngeri răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( farmacie, reviste fac simboluri religioase. Ia strada. Totul este conectat și aparent confuz. Sunt, de asemenea, simboluri străvechi ale religiilor păgâne, de care ne vom ocupa și, deoarece New Age și masonii, precum și alte societăți ezoterice și oculte se bazează pe practici păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului și în spatele „zei” păgâni îngeri răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( farmacie, reviste fac simboluri religioase. Ia strada. Totul este conectat și aparent confuz. Sunt, de asemenea, simboluri străvechi ale religiilor păgâne, de care ne vom ocupa și, deoarece New Age și masonii, precum și alte societăți ezoterice și oculte se bazează pe practici păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului și în spatele „zei” păgâni îngeri răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( atât pentru New Age, cât și pentru masoni, precum și pentru alte societăți ezoterice și oculte, se bazează pe practicile păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului, iar în spatele „zeilor” păgâni stau îngerii răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( atât pentru New Age, cât și pentru masoni, precum și pentru alte societăți ezoterice și oculte, se bazează pe practicile păgâne, iar doctrinele păgâne sunt o rebeliune directă împotriva Creatorului, iar în spatele „zeilor” păgâni stau îngerii răi. Preoții și preoții antici din Egipt, Babilon, Mexic, Peru, India, druizi celtici, mistere grecești, magi erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( magii erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age ( magii erau membri ai societăților oculte secrete de atunci și își transmiteau ideile oamenilor. Nimic nu s-a schimbat până astăzi. Din Babilon, prin Egipt, Misterele grecești, Roma, primele secole ale New Age (mulți cred că New Age contează de la nașterea lui Isus Hristos. Neadevarat! Datează din anul 750 al întemeierii Romei, când Isus era deja un copil de patru ani. S-a născut în anul 4 î.Hr. Există ceva de spus despre rolul Romei. Cu răbdare ) când mitraismul (cultul Soarelui) a intrat în creștinism și când doctrinele păgâne au fost introduse încet.

Sursa: Apocalipsa lui Ioan . worldpress .com

 

https://ziare.com/vacanta/grecia/capra-masina-roman-grecia-samotraki-maslin-1690137

Au prins tupeu de la oameni si  caprele -imagini dureroase surprinse in Grecia: capre cocotate in maslin pe masina unui roman. “Daca proprietarul vrea sa explice companiei de asigurari”

de Alina Toma

Imaginile cu cele doua capre care s-au urcat pe masina urcata la umbra FOTO Facebook/ Forum Grecia

Un turist roman aflat zilele acestea in Grecia a fotografiat doua capre care s-au folosit de masina parcata prost de un alt compatriot pentru a-si face poftele.

Imaginile, postate pe grupul de Facebook Forum Grecia, surprind momentul in care animalele, obisnuite in peisajul elen, se cocoata pe plafonul autoturismului parcat la umbra unui maslin.

“Daca proprietarul e in grup si vrea sa explice companiei de asigurari. Am fugarit una, a venit a doua”, se arata in mesajul postat de grupul de Facebook.

Cel mai probabil, animalele au urcat pe capota si apoi pe parbriz pentru a ajunge pe plafon si a se infrupta din fruzele de maslin.

Potrivit comentariilor la postare, imaginile au fost surprinse in insula greceasca Samotraki.

 

In care dintre ei prinde contur Fiara,Prorocul mincinos ori Anticrisct? Donald Trump îi dă în judecată pe Jack Dorsey, Mark Zuckerberg și Sundar Pichai, „stăpânii” companiilor Twitter, Facebook și Google…

ActiveNews.ro: Donald Trump, cel de-al 45-lea președinte al Statelor Unite, îi va da în judecată pe cofondatorul și directorul executiv al Twitter, Jack Dorsey, pe fondatorul și directorul executiv al Facebook, Mark Zuckerberg, și pe șeful Google, Sundar Pichai, într-un proces colectiv, informează publicația Axios.

Trump a anunțat miercuri, în cadrul unei conferințe de presă care a avut loc la ora 11.00 (ora locală), că este reprezentantul de clasă principal în procesul intentat la Districtul de Sud din Florida.

Demersul, a spus Trump, urmărește obținerea imediată de măsuri asiguratorii care să permită restabilirea rapidă a conturilor sale de socializare. De asemenea, el a spus că cere instanței să impună „daune punitive” celor trei giganți ai rețelelor de socializare.

Procesul colectiv i-ar permite lui Trump să îi dea în judecată pe directorii executivi ai giganților tehnologici în numele unui grup mai larg de persoane, despre care susține că au fost cenzurate de politicile părtinitoare. Trump însuși a fost înlăturat pe termen nelimitat de pe Facebook și Twitter, fără a exista vreun motiv întemeiat pentru o asemenea măsură.

El era cenzurat încă din timpul mandatului său de președinte al celei mai puternice țări de pe mapamond, dar represaliile împotriva sa au atins apogeul după evenimentele din 6 ianuarie 2021.  (Citește mai mult: ActiveNews.ro)

 

 

Donald Trump îi dă în judecată pe Jack Dorsey, Mark Zuckerberg și Sundar Pichai, „stăpânii” companiilor Twitter, Facebook și Google

 

Profesorul Ilie Bădescu: Omul dezpodobit. ESEUL ZILEI…

DE ILIE BĂDESCU

  

ARTICOLE RELAȚIONATE

•  Profesorul Ilie Bădescu: Era necredinței. „Scrisori din continentul Paranoia”

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Omul este o ființă împodobită, adică înzestrată cu foarte multe daruri, care-l fac menit să fie frumos. Lucrul acesta îl știau și grecii, îl cunosc în toată plenitudinea sa creștinii.

Omul este frumos, ne spun învățăturile Scripturii, fiindcă sufletul său poartă pecete divină, adică este înzestrat cu daruri dumnezeiești. Când omul își arată darurile sale, își descoperă frumusețea sufletului.

Nearătată, aceasta rămâne în adâncurile tainice ale sufletului omenesc, în pura ei latență sufletească.

Omul este chemat să-și arate frumusețea darurilor în actele și manifestările sale. Altfel frumusețea rămâne un fenomen anunțat, precum podoabele miresei, dar enîmplinit.

Faptele omului sunt fețe adeveritoare ale misterului nunții cosmice. Bărbatul poartă pe chipul său, în adâncurile sufletului său, fala mirelui și femeea frumusețea miresei. Frumusețea, așadar, este un fenomen semitainic, este darul adăpostit în latența sufletească a tainei chipului. Când spunen că omul este frumos, spunem că sufletul lui este frumos, adică este împodobit de Dumnezeu în chip tainic, cu multe daruri, care sunt tot atâtea latențe sufletești și fațete ale frumosului omenesc. Când omul își trece darurile în fapte, el își arată frumusețea sufletească. Atunci putem spune despre el că are un suflet frumos, că este un om frumos. La ceasul acela, toți se bucură de înfățișarea sufletului său.

Darurile și deci frumusețea i-au fost dăruite omului ca puteri sufletești. Darurile care-i atestă frumusețea sunt ele însele tainice, au, altfel spus, caracter latent. Omul și le cunoaște numai dacă le trece în actele sale. Atunci puterea și frumusețea lui sufletească devin actuale, ies din secretul inimii lui spre a se dărui și celorlalți, a se împărtăși cu ei. Dacă nu este împărtășită, frumusețea omului rămâne o pură latență.

În termeni comuni, putem numi darurile drept ceea ce sunt, trăsături ale omului ca ființă minunată, creată de Dumnezeu. Aceste trăsături pot fi ținute în adâncuri de suflet ca și cum persoana aceea nici nu le-ar avea. Există scheme de viață care nici nu se arată interesate de frumusețea sufletească. Omul se lasă răpit de alte chemări decât cele dinlăuntrul său, chemările din afară, precum plăcerile, faima, bogăția etc. Uneori aceste scheme de viață se fixează în codul unei civilizații astfel că omul acelei civilizații devine o făptură despodobită, deznuntită, adică ruptă de la unirea cu sine și cu Dumnezeu.

Din întinderile oceanice ale unei lumi amăgite vin felurite chemări, ca tot atâtea voci de sirene și astfel omul civilizat rătăcește pentru totdeauna.

Civilizația modernă a despodobit omul, l-a rupt de sine și de Dumnezeu, l-a deznunțit, i-a rupt cununa de daruri.

Făptură fără de suflet, răpit de la menirea sa divină, omul devine urât, lipsit de lumina divină a bucuriei împărtășirii. Semenii devin și ei tot mai singuri și mai urâți, oameni fără de suflet.

Primele daruri pe care Dumnezeu le-a sădit în chip tainic în sufletul omenesc au fost darul nunții, adică al comuniunii, și darul înmulțirii, prin naștere de prunci. Denumim aceste daruri prin termenii lor: familie, dar de mamă și dar de perpetuitate sau de procreere, adică bucuria nașterii de prunci.

Civilizația postmodernă a rupt de la om aceste minunate daruri printr-o forță năvălitoare pe care specialiștii au denumit-o prin cunoscutele sintagme: revoluția sexuală, revoluția divorțurilor și revoluția feministă.

Acestea sunt fețe ale Moloh-ului postmodern care se hrănește din energia procreatoare (prin viclenia revoluției sexuale), din energia nupțială (prin revoluția divorțurilor) și din energia comuniunii (prin revoluția feministă).

Declinul progeniei, al nașterii de prunci, explozia divorțurilor și a infidelității, cumplita, cruda cruciadă împotriva inocenților atestată de cei circa 300 000 de prunci avortați anual, arată cât de gravă este despodobirea de suflet a omului spre vremurile acestea. Modernitatea a despodobit omul de frumusețea chipului său divin.

Nicăieri nu se adeverește mai tragic doxologia omului dezpodobit ca în svetilna/ luminânda stihologiei din Lunea și Marțea Mare:

“Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, și mă mântuiește.”

“Întru luminările sfinților Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădește, că nu este de nuntă, și legat mă vor scoate îngerii afară. Curățește-mi, Doamne, spurcăciunea sufletului meu și mă mântuiește, ca un iubitor de oameni.”

Amin!

 

Cercetător în domeniul sănătății publice: Smartphone-urile emit radiații periculoase – iată cum puteți reduce riscurile

DE VLAD PÂRĂU

  Foto: childrenshealthdefense.org

ARTICOLE RELAȚIONATE

•  O familie dă în judecată giganții telecomunicațiilor, acuzându-i că au ascuns riscurile radiațiilor telefoanelor mobile, care au îmbolnăvit un bărbat de cancer cerebral
• 
•  Psihologul cunoscut drept „Antrenorul Minții” avertizează că utilizarea smartphone-urilor de către copii are efecte dezastruoase: Sistemul lor nervos în creștere continuă este faultat de aceste radiații
• 

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Joel Moskowitz, cercetător în cadrul Facultății de Sănătate Publică de la UC Berkeley și director al Centrului pentru Sănătatea Familiei și a Comunității din Berkeley, explică de ce telefoanele mobile sunt nocive pentru sănătate și ce pot face oamenii pentru a-și reduce riscul de îmbolnăvire.

De mai bine de un deceniu, Joel Moskowitz a încercat să demonstreze că radiațiile emise de telefoanele mobile sunt periculoase. Dar, a spus el, majoritatea oamenilor nu vor să audă acest lucru.

„Oamenii sunt dependenți de smartphone-urile lor”, a spus Moskowitz. „Le folosim pentru orice acum și, în multe feluri, avem nevoie de ele pentru a funcționa în viața noastră de zi cu zi. Cred că ideea că acestea ne pot dăuna sănătății li se pare exagerată unor oameni”.

De când telefoanele mobile au apărut pe piață în 1983, acestea au evoluat de la dispozitive greoaie cu semnal slab la smartphone-urile elegante și multifuncționale de astăzi. Și, deși telefoanele mobile sunt folosite acum de aproape toți adulții, cercetări aprofundate sugerează că utilizarea pe termen lung prezintă riscuri pentru sănătate din cauza radiațiilor pe care le emit, a declarat Moskowitz.

„Telefoanele mobile, turnurile de telefonie mobilă și alte dispozitive fără fir sunt reglementate de majoritatea guvernelor”, a declarat Moskowitz. „Cu toate acestea, guvernul american a încetat să mai finanțeze cercetări privind efectele radiațiilor de radiofrecvență asupra sănătății în anii 1990”.

De atunci, a spus el, cercetările au demonstrat efecte adverse importante asupra sănătății – inclusiv cancerul cerebral – asociate cu utilizarea telefoanelor mobile și a altor dispozitive fără fir.

Iar acum, a spus el, odată cu apariția celei de-a cincea generații de tehnologie celulară, cunoscută sub numele de 5G, există un motiv și mai mare de îngrijorare.

Într-un interviu publicat și de The Defender, Berkeley News a discutat cu Moskowitz despre riscurile pentru sănătate ale radiațiilor emise de telefoanele celulare, despre motivul pentru care subiectul este atât de controversat și despre așteptările pe care le putem avea odată cu lansarea tehnologiei 5G.

Întrebat fiind de Berkley News care sunt, în mod concret, unele dintre efectele asupra sănătății asociate cu expunerea pe termen lung la radiațiile de radiofrecvență modulate la nivel scăzut emise de dispozitivele fără fir, Joel Moskowitz a răspuns:

„Mulți biologi și oameni de știință din domeniul câmpurilor electromagnetice cred că modularea dispozitivelor fără fir face ca energia să fie mai activă din punct de vedere biologic, ceea ce interferează cu mecanismele noastre celulare, deschizând, de exemplu, canalele de calciu și permițând calciului să pătrundă în celulă și în mitocondriile din celulă, interferând cu procesele noastre celulare naturale și ducând la crearea de proteine de stres și radicali liberi și, posibil, la deteriorarea ADN-ului. Și, în alte cazuri, poate duce la moartea celulelor.

În 2001, pe baza cercetărilor biologice și epidemiologice umane, câmpurile de joasă frecvență au fost clasificate ca fiind „posibil cancerigene” de către Agenția Internațională pentru Cercetare în Domeniul Cancerului din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății. În 2011, agenția a clasificat radiațiile de radiofrecvență ca fiind „posibil cancerigene pentru oameni”, pe baza studiilor privind radiațiile emise de telefoanele mobile și riscul de tumori cerebrale la oameni. În prezent, dispunem de mult mai multe dovezi care ar justifica o clasificare mai puternică.

Nu mai departe de 1 martie 2021, fostul director al Centrului Național pentru Sănătatea Mediului din cadrul Centrelor pentru Controlul și Prevenția Bolilor (CDC) a dat publicității un raport care a concluzionat că există o „probabilitate ridicată” ca radiațiile de radiofrecvență emise de telefoanele mobile să provoace gliom și neurome acustice, două tipuri de tumori cerebrale.”

Legat de cea de-a cincea generație de tehnologie de telefonie mobilă, cunoscută sub numele de 5G, care este deja disponibilă în anumite zone, Moskowitz a oferit următoarele explicații:

„Pentru prima dată, pe lângă microunde, această tehnologie va folosi unde milimetrice, care au o frecvență mult mai mare decât microundele folosite de 3G și 4G. Undele milimetrice nu pot călători foarte departe și sunt blocate de ceață sau ploaie, de copaci și de materiale de construcție, astfel încât industria estimează că va avea nevoie de 800.000 de noi amplasamente de antene celulare.

Fiecare dintre aceste amplasamente poate avea antene celulare de la diverși furnizori de telefonie mobilă, iar fiecare dintre aceste antene poate avea microrețele formate din zeci sau poate chiar sute de antene mici. În următorii câțiva ani, în SUA, vom vedea desfășurate de aproximativ 2,5 ori mai multe amplasamente de antene decât cele utilizate în prezent, dacă militanții pentru siguranța wireless și reprezentanții lor în Congres sau în sistemul judiciar nu vor pune capăt acestei situații.

Radiațiile de unde milimetrice sunt absorbite în mare parte de piele, glandele sudoripare, nervii periferici, ochi și testicule, pe baza cercetărilor care au fost efectuate în domeniul undelor milimetrice. În plus, aceste radiații pot provoca hipersensibilitate și alterări biochimice la nivelul sistemului imunitar și circulator – inima, ficatul, rinichii și creierul.

De asemenea, undele milimetrice pot dăuna insectelor și pot favoriza dezvoltarea agenților patogeni rezistenți la medicamente, astfel încât este probabil să aibă efecte extinse asupra mediului înconjurător pentru micro-mediile din jurul acestor amplasamente de antene celulare.”

Câteva lucruri simple pe care fiecare dintre noi le poate face pentru a reduce riscul vătămării prin radiațiile emise de telefoanele mobile și de alte dispozitive fără fir

„În primul rând, reduceți la minimum utilizarea telefoanelor mobile sau a telefoanelor fără fir – folosiți un telefon fix ori de câte ori este posibil. Dacă folosiți un telefon mobil, dezactivați Wi-Fi și Bluetooth dacă nu le folosiți. Cu toate acestea, atunci când vă aflați în apropierea unui router Wi-Fi, ar fi mai bine să folosiți telefonul mobil pe Wi-Fi și să dezactivați datele mobile (Internetul mobil), deoarece acest lucru va duce probabil la o expunere mai mică la radiații decât utilizarea rețelei celulare.

În al doilea rând, distanța este prietenul dumneavoastră. Păstrarea telefonului mobil la o distanță de 10 centimetri de corp, față de o zecime de centimetru, duce la o reducere de 10.000 de ori a expunerii. Așadar, țineți telefonul departe de cap și de corp. Țineți telefonul într-o poșetă sau într-un rucsac. Dacă trebuie să îl puneți în buzunar, puneți-l pe modul avion. Scrieți mesaje, folosiți căști cu fir sau difuzor pentru apeluri. Nu dormiți cu el lângă cap – închideți-l sau puneți-l în altă cameră.

În al treilea rând, folosiți telefonul doar atunci când semnalul este puternic. Telefoanele mobile sunt programate să crească radiațiile atunci când semnalul este slab, adică atunci când pe telefon sunt afișate una sau două bare de semnal. De exemplu, nu folosiți telefonul într-un lift sau într-o mașină, deoarece structurile metalice interferează cu semnalul”, explică dr. Joel Moskowitz.

SINGURA CALE DE IEȘIRE DIN DISTOPIA NOULUI TOTALITARISM

DE IRINA BAZON  /

  

ARTICOLE RELAȚIONATE

•  Profesorul Ilie Bădescu: Omul dezpodobit. ESEUL ZILEI

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

În fața condiției sale de muritor, omul nu se poate liniști agățându-se disperat de știință, ajungând să facă din ea un idol, prin care, în cele din urmă, ucide taina și umanitatea din el. Un sistem totalitar precum comunismul a reușit acest lucru, ceea ce a dus, în cele din urmă, nu numai la dezumanizarea omului, ci și la dezumanizarea morții. Părintele Gheorghe Calciu spunea, în „Cuvintele” sale către tineri: „Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: «Nu există decât viață și moarte». Și apoi, o strașnică interdicție: «Este oprit să crezi în Înviere!». Prietene, ce ți-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credința în Înviere? Ce dar ți-a oferit el atunci când ți L-a luat pe Iisus cel Înviat? Ce purificare și ce odihnă spirituală ți s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creștine au fost mânjite cu noroiul denigrării și cu lozincile violențelor verbale?”. (I.B.)

Un om care „nu crede în Înviere” ‒ acesta era „omul nou” pe care a vrut să-l creeze comunismul. Cu un astfel de om, comuniștii puteau face orice voiau, fiindcă era un om căzut într-o condiție de robie sufletească, văduvit de orice taină și demnitate. „Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credința și pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire”, sublinia tot Părintele Calciu, în aceleași „Cuvinte”, atât de actuale și astăzi. Condiția noastră de muritori nu se „rezolvă” prin dictatură medicală sau științifică, nici prin paralizarea societății și a cursului firesc al vieții. Ci prin asumarea deplină a umanității noastre, făurite după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu și care nu este negociabilă; care nu se micșorează nici în fața morții și nu poate fi subjugată unei lumi sterile, închise în sine, ce neagă Învierea.

„Este oprit să crezi în Înviere!” ‒ iată o interdicție care ni se impune și astăzi. Gândul la moarte nu mai constituie un îndemn de–a ne gândi la Dumnezeu, de-a ne veni în fire, reflectând la viața pe care o ducem, cercetându-ne sufletul și conștiința, pentru a ne pregăti în călătoria spre Înviere, ci înseamnă acum, mai curând, frică și negare a propriei noastre condiții. În vremurile „vechii normalități”, negarea acestei condiții era reflectată în anestezierea fricii prin abandonul în divertisment și consumerism; astăzi, ea are loc prin obsesia „siguranței” și a menținerii vieții cu orice chip, în mod paradoxal, prin transformarea întregii lumi într-o închisoare, sub pretextul eradicării unui virus. Ambele atitudini au la bază aceeași frică paralizantă și aceeași fugă de propria noastră condiție de muritori, sortiți însă Învierii. Dar, odată ce ni s-a anhiliat credința în Înviere, inevitabil vom aluneca într-una din cele două atitudini, care ne mențin într-o stare de boală sufletească.

Frica pe care o purtăm în noi nu numai că ne menține în condiția de prizonieri ai lumii distopice a „Marelui Inchizitor” al vremurilor noastre, ci ne ține și izolați unii de ceilalți, căci frica înseamnă distrugerea comuniunii. Fără legături autentice cu ceilalți nu vom avea nici puterea interioară de a rezista în crize. Cum spunea tot Părintele Gheorghe Calciu, „comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze”1, referindu-se la faptul că o caracteristică a societăților totalitare este tocmai încercarea de a-i face pe oameni mai puțin legați unii de ceilalți.

„Pentru ca oamenii  să rămână oameni”

Importanța legăturii cu ceilalți este confirmată de psihologi și psihiatri. Potrivit unui lector în Psihologie la Universitatea din Essex, Pascal Vrtička, avem nevoie de interacțiuni puternice și semnificative cu cei din jur pentru a rămâne sănătoși fizic și mental2. „Conexiunile sociale ne fac să ne îngrijorăm mai puțin cu privire la potențialele pericole și să ne simțim mai puțin stresați”; de asemenea, dormim mai bine, avem un ritm cardiac și tensiune arterială mai mici, sistemul nostru imunitar funcționează mai eficient și suntem mai puțin predispuși la depresie. Potrivit acestuia, nu atât izolarea socială fizică ne îmbolnăvește corpul și mintea ‒ deși întâlnirile fizice, față către față, sunt de neînlocuit ‒, cât izolarea percepută emoțional și sentimentul de singurătate.

Psihologul a subliniat importanța cultivării unei atitudini pline de înțelegere: „Dacă îi abordați pe ceilalți cu bunătate și compasiune, vă activați propriile emoții pozitive și zonele din creier responsabile cu recompensele și procesele hormonale. Așadar, vă puteți simți efectiv mai bine dacă manifestați amabilitate și îi ajutați pe cei din jur. Și, ceea ce este foarte important, cereți ajutor când simțiți că nu mai puteți face față singur. Este o tendință naturală de a căuta ajutor dacă ne simțim copleșiți, sau de a-i ajuta pe alții dacă au nevoie de noi. Forța noastră comună este cea mai puternică modalitate de a face față cu bine acestei situații”.

La rândul său, un psihiatru francez, dr. Sophia Kantin, care a constatatat în ultima perioadă o creștere a numărului de consultații cu pacienți noi, avertiza asupra efectelor pe care le au lockdown-urile dure asupra sănătății mintale. „Dacă luăm măsuri prea drastice, nu vom muri de virus, ci de depresie și sinucideri. Chiar dacă virusul trebuie eradicat, trebuie să ne menținem un minimum de bunăstare psihică, nu suntem obligați să rămânem izolați. A te deconecta de la viața socială este ceea ce te poate înnebuni”, a atras atenția aceasta3, subliniind, la finalul interviului, că, mai presus de toate, cel mai important lucru este „să rămânem oameni”.

Această situație determinată de lockdown-uri „ne face să ne gândim la sensul vieții noastre, dincolo de faptul de a merge la muncă și de a ne uita la televizor seara. Oamenii care nu au pe nimeni lângă ei, care nu au o viață interioară se apucă să bea sau chiar să consume droguri”, a mai spus psihiatrul, accentuând că „trebuie să menținem interacțiuni puternice, legături sociale”. De asemenea, „pentru ca oamenii să rămână oameni” în aceste vremuri, neurochirurgul român Vlad Ciurea recomanda menținerea unei normalități, prin „mișcare, gândire optimistă, discuții, schimb de experiență, empatie, îmbrățișări”4. Aceasta este, de fapt, principala lecție a acestei pandemii: panica indusă de teama de moarte, care este, de altfel, întreținută pe toate canalele media, e ceea ce ne îndepărtează de calitatea noastră de oameni. Împreună cu măsurile dure de suprimare a firescului care o însoțesc, ne poate aduce într-o stare de alienare față de noi înșine, de ceilalți și de propria noastră umanitate.

Prin urmare, propria noastră umanitate nu poate fi negociată în numele luptei cu un virus care omoară sub 0,1% din populația lumii (incluzându-i pe cei cu comorbidități)5. De fapt, umanitatea noastră nu poate fi un lucru negociabil în nici o împrejurare. Când se ajunge la acest rezultat – negocierea umanității noastre, pierderea libertății, dezumanizarea manifestată prin neglijarea altor boli în numele unei unice boli –, atunci nu mai poate fi vorba de o preocupare sinceră pentru sănătate. Știința nu poate avea toate răspunsurile, nu este absolută și nu poate „rezolva” condiția de muritor a omului. Omul este o taină, nu poate fi integral definit, „scanat”, „tradus” de știință. O știință care își propune acest lucru nu mai este știință.

„Cred în Înviere!”

Dar închistarea în imanent, în lucruri care ne înstrăinează tot mai mult de propriul suflet și de Dumnezeu, ucide în noi tocmai aspirația către un sens mai înalt al propriei existențe, văduvindu-ne de o calitate profund umană, care ne face să trecem prin existență ca niște căutători de sensuri adânci și de răspunsuri la interogațiile noastre în această călătorie a vieții către Dumnezeu, în acest urcuș către El ‒ călătorie care, pentru căutătorul sincer, însetat de Adevăr, nu se termină în moarte, ci în Înviere. Această abandonare a sinelui în contingent, în consum și plăceri ale simțurilor, în efemer sau în neantul relativist, al lipsei de sens, este începutul bolilor sufletești care au măcinat omul modern. Nefericirea lui vine din această ucidere sau neglijare a aspirațiilor sădite de Dumnezeu în inima noastră, aspirații care ne ridică dincolo de imanentul sterp ‒ „Dumnezeu a pus în inima omului veșnicia” cf. Ecclesiastul 3:11 ‒, într-un registru al nobleții, în care ni se descoperă chipul lui Dumnezeu din noi.

În acest registru al nobleții, frica nu mai are stăpânire. O zicală înțeleaptă spune: „Cine se teme de moarte și-a pierdut viața”. Această preocupare obsesivă și febrilă de acum pentru „siguranță” și ocrotirea sănătății ‒ preocupare care merge până la paralizarea vieții normale a întregii omeniri și care, prin menținerea panicii și a unei stări permanente de stres, caută să justifice instalarea „Minunatei Noi Normalități”6 ‒ arată starea celor care, de fapt, și-au pierdut de mult viața. Nu viața biologică, ci acea dimensiune a ființei noastre reprezentând, de fapt, epicentrul puterilor noastre sufletești: chipul divin din noi, care ne menține pe verticala demnității și a acelei libertăți înțelese ca dar al lui Dumnezeu. Este vorba despre o dimensiune ce nu se poate afla în vreun raport de compatibilitate cu frica și robia. Un om care se lasă condus de frică poate accepta orice de la oricine, așadar, se află într-o condiție de rob. Singurul lucru care ne vindecă de angoasa condiției noastre de muritori este doar credința în Înviere. Hristos, prin Întruparea și Jertfa Sa, a surpat „prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”, ca să „izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” Evrei 2:14-15.

„Ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca și de moarte. Spune-le celor ce ți-au oprimat până acum sufletul tău divin: «Cred în Înviere!» și-i vei vedea înspăimântați, căci îi va birui credința ta. Se vor zvârcoli și-ți vor striga cu disperare: «Țărâna este paradisul tău și instinctele tale îți sunt cerul!». Dar tu să nu te oprești din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor și pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, ești unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos și ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viață și de pe pământ la cer!”, îndeamnă Părintele Gheorghe Calciu, în „Al șaselea cuvânt către tineri”.

Credința în Înviere este singura cale de ieșire din distopia noului totalitarism. Ne întemeiază în nădejde și ne deschide către comuniune, în starea de așezare sufletească în care se cade să fie un creștin ce înțelege viața și lumea ca pe un dar, iar nu ca pe niște posesiuni asupra cărora avem un control deplin. Înțelegerea vieții ca dar ne readuce în condiția noastră nobilă de homo adoratus ‒ „omul care mulțumește” și ne redă comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, iar comuniunea autentică este tocmai sfârșitul fricii și al angoasei. Postul fiind, cum spune un Sfânt Părinte, „jertfă adusă lui Dumnezeu”, suntem chemați și noi ca, din darul vieții noastre, să dăruim și să jertfim la rândul nostru, făcând un dar din noi înșine și din viața noastră către El și către ceilalți. În acest mod, „dăruind, vom dobândi”: dăruind moartea noastră lui Dumnezeu, vom dobândi viața și Învierea.

Irina Bazon

Sursa: Familia Ortodoxă

Metodele de spălare pe creier folosite în închisorile comuniste din România. “Eram niște schelete, oase îmbrăcate în piele”

Autor: Stirileprotv

EXPERIMENTUL PITESTI, partea I. Romania a fost la inceputul anilor ’50 scena unui experiment ingrozitor, desfasurat in cateva inchisori comuniste. Detinutii au fost supusi unor metode de asa-zisa reeducare prin tortura.

 

Dupa 65 de ani, supravietuitorii experimentului Pitesti, locul unde a inceput totul, vorbesc despre chinurile indurate si despre metodele de tortura cumplite prin care li se cerea sa renunte la idealurile lor, la principii si la credinta in Dumnezeu si sa imbratiseze noua ideologie comunista.

Omul nou, creat prin tortura

“Tratamentul in penitenciarul de la Pitesti a fost cea mai teribila barbarie a lumii contemporane”. Aceste cuvinte au fost scrise de Aleksandr Soljenitin, laureat al premiului Nobel pentru Literatura.

Putini stiu ca, la inceputul comunismului, in Pitesti a existat un loc al terorii absolute. Romania a fost scena unui fenomen prin care s-a incercat crearea omului nou folosindu-se reeducarea prin tortura despre care specialisti si istorici aveau sa declare mai tarziu ca a fost unic in lume: experimentul Pitesti.

Amintirile supravietuitorilor s-au asternut in multe carti. Cosmarul trait in inchisorile comuniste s-a transformat in file de istorie, studiate si publicate de Alin Muresan, istoric si cercetator in cadrul Institutul National de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc. El spune ca liderii comunisti “Urmareau sa anihileze o forta de potentiala opozitie dupa iesirea din inchisoare, iar anihilarea aceasta se facea prin tot ceea ce s-a intamplat in Pitesti. Nu doar prin bataile in sine ci prin torturile de neintalnit”.

Actiunea de la Pitesti a fost unica nu doar din cauza metodelor de tortura care depaseau orice fel de imaginatie, dar si prin prisma metodelor de reeducare care presupuneau etape atat de cumplite incat detinutii erau dusi in punctul in care, unii, deveneau din victima, agresorii propriilor camarazi. Altfel erau torturati, uneori, pana la deces. „In special duminicile sau Sarbatorile de Pasti, de Craciun, le canta bisericeste in ras, punea fosti teologi sa cante si ii vara cu capul in hardaul de urina si fecale. Pe altii ii punea sa manance fecale. Pare de necrezut, dar asa a fost” , povesteste Gheorghe Bagu, unul dintre supravietuitori.

“Eram niste schelete”

Radu Ciuceanu este azi presedintele Institutul National pentru Studiul Totalitarismului. Dupa revolutie a facut cercetari pentru ca vrut sa afle adevarul. A fost arestat in septembrie 1948 pentru ca initiase si condusese o organizatie anticomunista. A fost condamnat la 15 ani de temnita grea si a trecut prin inchisorile de la Craiova, Pitesti, Jilava, Targsor, Gherla, Dej si Vacaresti. “Jocul de societate era asa: erai dezbracat, impins intr-un cerc si ti se lipea de ochi o carpa si erai aruncat dintr-o parte in alta, tu nevazand pe nimeni. Erai dezlegat si marele amuzament era ca incercai sa te aperi pentru ca loviturile veneau si de sus si de jos si ceafa.”

“Eram niste schelete, niste oase imbracate in piele”, spune Gheorghe Plop, unul dintre supravietuitori. “Era o spalare pe creier”. Asa o numesc cei mai multi dintre cei care au trecut prin “Experimentul Pitesti”: spalarea creierului pentru a se lepada de idealurile lor, de familie, de prieteni si in final de credinta in Dumnezeu. Cand ajungeau in acest punct erau obligati sa-si faca demascarea: sa spuna tot ce n-au recunoscut in ancheta si sa ofere informatii care permiteau Securitatii sa faca noi arestari.

Centre de reeducare pentru detinutii politici

Mii de romani au fost arestati de-a lungul anului 1948 pentru ca
erau ostili regimului. Multi dintre ei erau studenti sau elevi. Partidul Comunist, isi dorea eliminarea unor grupari de rezistenta ale caror idei anti-sistem erau din ce in ce mai prezente in randul populatiei. In 1948, cand s-a infiintat Securitatea condusa de agenti scoliti in serviciile secrete sovietice, au fost arestati 3019 tineri facand parte din fratiile de Cruce, Miscarea legionara sau care pur si simplu vorbisera impotriva sistemului.

Ministrul de interne, Teohari Georgescu, vorbea atunci despre inchisori ca despre niste centre de reeducare in care detinutii sa-si insuseasca ideologia comunista. Ideea lui a prins contur la Suceava si a fost cultivata de un detinut, Eugen Turcanu, care se ofera sa devina informator si sa propage ideile comuniste in inchisoare. Dupa ce este condamnat la 7 ani de inchisoare corectionala, Turcanu e transferat la Pitesti in 1949 alaturi de un lot de studenti din care cativa au fost dispusi la compromisuri pentru a scapa de penitenciar. Studenti din toata tara ajungeau in acel an la Pitesti, intr-o inchisoare noua, mica, departe de forfota orasului.

O nouă apariție editorială „Cavaleriinoilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!” de Corneliu Vlad

Apărută la Editura UZP, lansată ca volum-eveniment în prezența președintelui UZPR, Doru Dinu Glăvan și a multor colegi de breaslă, cartea „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!” este semnată de unul dintre cei mai redutabili jurnaliști români contemporani, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, voce avizată a presei care abordează politica externă și complicatele relații internaționale, cu tot alaiul lor de influențe asupra întregii omeniri și cu binecunoscutul impact asupra vieții de fiecare zi a tuturor. „Amenințări globale, colosale, definite la proporții reale sau hiperbolizate, conștient sau nu, onest sau mistificator, derapaje logice interesate și instrumentate, politizate sau răstălmăcite. Toate aceste amenințări se regăsesc într-un numitor comun care include, între altele, ca elemente esențiale, sfidarea, evaluarea, avertismentul, imperativul acțiunii, dar și, din păcate, exagerarea și mistificarea, alarmismul și spaima – toate investite cu scopuri precise. Între aceste scopuri fiind restructurarea echilibrului global între principalii centri de putere ai lumii…”, notează autorul.

Rând pe rând, autorul abordează și coagulează într-un tot unitar care atestă faptul că presa rămâne un seismograf al vremurilor – iar jurnalistul specialistul care calibrează și detaliul, și ansamblul – „firul roșu” al propagării la scară planetară, prin mass-media, din toate unghiurile de interes(e) și pe toate vocile, a unor evenimente dramatice care au marcat – și determină în continuare – contemporaneitatea. „Dar într-o bună dimineaţă (într-adevăr „bună”), luând ziarul, am aflat că Hruşciov şi cu Kennedy s-au înţeles, în sfârşit, prin nişte scrisori schimbate între ei, să nu se mai înfrunte nuclear. Lumea, România, eu, eram, cu toţii şi cu toatele, salvaţi. «Am învins! Am învins!» – vorba lui Mircea Dinescu, deşi nu ne luptasem cu nimeni”, punctează autorul un moment memorabil al epocii Războiului rece.

Cu o documentare și o argumentație demne de un analist de politică externă de calibru, Corneliu Vlad își trece cititorul prin epoci și prin secole pentru a ilustra că un tip sau altul de cultură a fricii au existat dintotdeauna în societatea umană, globalizarea fiind cea care în vremurile de azi ridică la scară planetară tot ce înseamnă veste proastă transformată în unealtă de propagare a spaimelor. „Că dezvoltarea economică a lumii nu este nici cea ideală, nici una echitabilă, că resursele naturale ale planetei se irosesc pentru totdeauna ori nu mai au timp să se refacă şi că trăim pe o planetă tot mai fragilă se ştie de câteva decenii. Dar că toate acestea încep să fie folosite, într-o măsură crescândă şi tot mai pe faţă, ca argumente pentru stagnarea sau chiar împuţinarea populaţiei globului e fapt mai nou. Scenariul «Nu ne mai rabdă Pământul» îşi are şi el o rădăcină istorică, în celebra doctrină a pastorului şi economistului Thomas Malthus, despre raportul populaţie-resurse. De peste două secole, teoria lui Malthus incită la dezbatere şi dispută, iar Apocalipsa anunţată a începutului de mileniu mai pune, şi ea, gaz pe foc”, arată jurnalistul.

Volumul semnat de Corneliu Vlad este un eveniment publicistic nu doar pentru că reprezintă o sinteză avizată, dar nu rece, detaliată, dar nu distantă, a ecourilor și manipulărilor prezentului, ci și pentru că izbutește să coaguleze secvențe disparate și variațiuni pe aceeași temă într-un întreg cutremurător. Omul contemporan a trăit succesiv toate aceste alarme. Trecute, prezente sau cu ramificații în viitor, alertele cocoțate în turnurile de emisie ca pe vremuri focurile ce anunțau invaziile se succed cu repeziciune, la limita suportabilității. „Apocalipsei, multiplicată în felurite ipostaze, i se spune acum criză, terorism, pandemii, catastrofe ale mediului. Raţionalitatea secolului XXI este pusă la încercare”…

 

Globalizare, corporații, multinaționale

De către

Anonimus

Termenii din titlu au intrat de ceva vreme în vorbirea curentă. Multă lume îi folosește dar, deoarece informațiile sunt preluate preponderent de pe Internet, unde acestea sunt prezentate într-o manieră superficială, puțini sunt cei care cunosc sensul exact al acestor noțiuni. De aceea vreau să clarific puțin lucrurile în ceea ce privește globalizarea, corporațiile și multinaționalele.

Globalizarea este un fenomen și în același timp un obiectiv al unor elite cu ambiții la nivel planetar. Nu este vorba, așa cum ar crede mulți, că e vorba de un fenomen economic și nu este ceva natural. Motorul globalizării este unul politic și este pus în mișcare prin măsuri politice la nivel internațional.

Practic, globalizare înseamnă că economia nu se mai practică preponderent la nivel național, ci afacerile și schimburile de mărfuri se desfășoară în orice loc pe planetă de către entități aflate deasupra statelor naționale (multinaționale și corporații) și cu tendința de a surclasa și înlocui economiile naționale și locale.

Globalizarea poate căpăta și aspecte culturale, tehnologice (Internetul, comunicațiile prin satelit), politice, legislative, dar acestea au un rol secundar.

Globalizarea, pentru a putea exista și funcționa, are nevoie de legislație permisivă din partea statelor, desființarea granițelor statale, regim fiscal preferențial, eliminarea taxelor vamale și a măsurilor protecționiste aplicate de statele naționale și… subvenții, multe subvenții din partea statelor, acordate multinaționalelor.

Un lucru care trebuie de asemenea reținut, pentru că de multe ori se face confuzie, este că multinaționalele nu sunt același lucru ca și corporațiile. O corporație poate fi multinațională, dar nu orice multinațională este și corporație.

Dacă ne uităm în dicționar vedem că definiția corporației este aceea de „organizație de meseriași constituită în scopul apărării intereselor și drepturilor profesionale”, sinonimul corporației fiind deci acela de breaslă.

Corporațiile în forma pe care o cunoaștem azi au apărut în Anglia prin secolele 17-18 și erau de fapt bresle ale negustorilor care cereau Coroanei anumite drepturi, compensații și asigurări care să acopere riscurile la care erau supuse transporturile maritime de mărfuri, care pe vremea aceea se desfășurau în condiții dificile din cauza lipsei tehnologiilor de azi și a atacurilor dese ale bandelor de pirați.

Azi corporațiile se mai numesc societăți pe acțiuni (S.A.).

Multinaționalele sunt companii care au filiale și în alte țări în afara țării de origine și de multe ori sunt și corporații, dar nu e obligatoriu.

Acum să vedem cum este menținută în mod artificial globalizarea și cum fără această susținere artificială de natură politică, ea nu ar putea exista și nu ar putea fi profitabilă.

Ca să înțelegeți mai bine, voi da un exemplu. Corporațiile și multinaționalele beneficiază de subvenții, atât din partea țării de origine, cât și a celei în care își desfășoară activitatea, asta în timp ce companiile locale, de stat sau mici întreprinzători nu beneficiază de această facilitate, ceea ce oferă celor dintâi un avantaj competitiv față de cele din urmă.

De exemplu, o multinațională din domeniul alimentar importă mere din Noua Zeelandă și le vinde în România, iar un mic producător de la marginea Bucureștiului, să zicem din Ilfov, cultivă mere și le vinde la o piață din oraș. Deși multinaționala aduce merele de la zeci de mii de kilometri, deci are cheltuieli de transport mult mai mari față de producătorul local, care face o jumătate de oră până la piață, prețul pe care multinaționala îl practică este mai mic decât cel al micului întreprinzător. De ce se întâmplă asta? Pentru că multinaționalele primesc subvenții de la Stat! Dacă nu ar primi subvenții și și-ar pierde avantajul competitiv, din cauza volumului mare de mărfuri și a cheltuielilor cu transportul, multinaționala nu ar rezista pe piață și nu ar mai putea face afaceri în afara țării de origine.

Concluzia este că, fără susținerea politică a guvernelor naționale, impusă de marile puteri ale lumii, multinaționalele nu ar putea exista și deci nu ar exista nici globalizarea. Prin urmare globalizarea nu este un fenomen natural și o evoluție inevitabilă a economiei capitaliste, așa cum propaganda ne învață să credem. Corporațiile și multinaționalele sunt instrumente imperialiste pe care marile puteri ale lumii le folosesc pentru a subjuga coloniile gen România, iar globalizarea înseamnă de fapt extinderea la nivel global a acestui imperialism economic.

Autor: Dan Tănăsescu

 

Guvernarea globală – istorie și Apocalipsă…

Elijah Mvundura

La prăbușirea comunismului, în anul 1989, alternativa era capitalismul. Însă dacă și acesta se va prăbuși, ce alternativă mai are guvernarea?

Aceasta este o întrebare asupra căreia merită să reflectăm cu seriozitate. Lipsa soluţiilor politice pentru criza economică actuală, accentuată de dezacordurile politice acute din Statele Unite și de șovăiala politică din Europa și Japonia, plasează colapsul virtual al capitalismului în sfera plauzibilului.

Pe lângă recesiunea economică prelungită, o înlănţuire de provocări majore ameninţă însuși fundamentul care stă la baza capitalismului pieţei libere: deficitele bugetare nesustenabile, profiturile corporative tot mai ridicate în timp ce salariile stagnează, accentuarea constantă a inegalităţii și a sărăciei; cererea mică de consum cauzată de datoriile excesive și de gradul ridicat de șomaj, o economie globală necontrolată, care restrânge beneficiile în jurul marilor companii și globalizează riscurile.

În America, criza economică este cea mai severă criză de după Marea Depresiune din anii ‘30.

Iar ceea ce dă de gândit, după cum a subliniat în repetate rânduri și laureatul premiului Nobel Paul Krugman, este faptul că ceea ce a pus capăt Depresiunii nu a fost decât cheltuiala publică enormă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În SUA însă, o asemenea cheltuială publică uriașă, pe care o promovează ca soluţie Krugman și keynesienii este greu de realizat din pricina deficitelor bugetare în creștere și din pricina opoziţiei înverșunate atât a partizanilor menţinerii sub control a bugetului federal, în special prin limitarea cheltuielilor guvernamentale, cât și a activiștilor Tea Party[1], care propun scăderea taxelor guvernamentale.

Vital de înţeles este faptul că datoriile naţionale acumulate de SUA sunt ancorate în promisiunile nefondate ale unui stat modern al bunăstării. Aceste promisiuni au fost făcute în urma Marii Depresiuni și a celui de-al Doilea Război Mondial, ca o reacţie defensivă în faţa ororilor nazismului și a perspectivei comuniste. Uniunea Europeană și organizaţiile internaţionale construite pe model american (NATO, ONU și FMI) au fost, de asemenea, concepute ca bariere în calea ameninţărilor totalitare.

Istoria care deschide ochii

„Graţie unei jumătăţi de secol de prosperitate și siguranţă, noi, cei din Occident, am uitat traumele politice și sociale ale insecurităţii maselor. Și astfel am uitat și motivul pentru care am moștenit atât acele state ale bunăstării, cât și cauzele instituirii lor“[2], scrie în cartea sa, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century (Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări), istoricul Tony Judt, câștigător al premiului Pulitzer. Această amnezie cu adevărat periculoasă pare ilustrată perfect de afirmaţiile superficiale făcute de unii economiști de seamă, printre care și Ben Bernanke, înainte de dezastrul financiar din anul 2008, afirmaţii conform cărora ciclurile economice severe au fost îmblânzite, constituind doar o relicvă a trecutului.

„Graţie unei jumătăţi de secol de prosperitate și siguranţă, noi, cei din Occident, am uitat traumele politice și sociale ale insecurităţii maselor. Și astfel am uitat și motivul pentru care am moștenit atât acele state ale bunăstării.“

Dacă severitatea crizei financiare din 2008 a demascat naivitatea afirmaţiilor respective, atunci ar trebui, de asemenea, să ne deschidă ochii în faţa convingerii infatuate că forţele spirituale primare – forţe care au declanșat întotdeauna catastrofe sociale și economice – au fost îmblânzite. Forţele demonice mitice, așa cum a avertizat Ernst Cassirer în zorii nazismului, nu au fost cu adevărat înfrânte și nici aduse sub control. Ne pândesc în permanenţă din întuneric, așteptând răbdătoare o ocazie prielnică.[3]

Negreșit, întreaga aglomerare de resentimente, ură, paranoia, fantezii milenariste și conspiraţii demonologice pe care naziștii le-au îngrămădit într-o ideologie totalitară virulentă se află încă printre noi, mustind în fiecare cotlon întunecat al Internetului. Sumbra revelaţie a ascensiunii prezente a populiștilor de dreapta demonstrează că acest conglomerat se strecoară acum prin crăpăturile tot mai mari ale zidurilor edificiului pieţei libere. Cu toate acestea, modul în care înţelegem epitete ca „neo-nazist“, „neo-fascist“, „iraţional“, „extremiști de dreapta“ și multe altele, folosite pentru a oferi o descriere a acestor forţe și patimi, demonstrează că percepţia noastră vizavi de realitatea respectivă este vagă și nesăbuită.

Avem de-a face cu un adevărat infern primitiv și demonic, care nu reprezintă nici pe departe o fantezie a celor învinși pe frontul economic sau a șarlatanilor din cercurile academice, ci o realitate. Iar supravieţuirea de-a lungul secolelor a acestui tip de realism primitiv, magic și conspirativ și a sinistrei sale capacităţi de a lua o formă ideologică concretă și dimensiuni mesianice într-un moment de criză socială severă ar trebui să ne avertizeze cu privire la forţele cu care ne confruntăm.

Orice autoritate și judecată omenească se dovedesc rapid neputincioase în faţa acestor forţe demonico-magice.

Merită reamintit, probabil, faptul că și raţionalismul grec a fost înăbușit în cele din urmă de cultele magico-mistice populare care au inundat la un moment dat civilizaţia greco-romană. Aceste culte nu au copleșit pur și simplu raţionalismul grec, ci l-au absorbit și l-au transformat, pentru a da naștere diferitelor curente care formează tradiţia ocultă occidentală: gnosticismul, neoplatonismul, cabala și ermetismul.

În mod semnificativ, atât în cazul civilizaţiei grecești, cât și al celei romane, înflorirea dimensiunii oculte s-a produs pe fundalul unor crize sociale și economice. În mod similar, colapsul lumii medievale a fost acompaniat de o redeșteptare a magicului ermetic și a ocultului în timpul Renașterii.

Și din nou, spre finalul secolului al XVIII-lea, când ordinea latifundiară europeană a fost spulberată de apariţia capitalismului industrial și a urbanizării, ocultul s-a bucurat de o puternică redeșteptare, mai ales în Germania, unde a lăsat o amprentă puternică asupra romantismului german, a idealismului și a ideologiei naţionaliste a mișcării populiste germane völkisch. Aproape nepercepută la momentul respectiv, ameninţarea acestor forţe oculte a devenit extrem de evidentă odată cu ascensiunea nazistă.

Imediat după prima victorie electorală a lui Hitler în anul 1930, Thomas Mann a transmis o avertizare cu privire la posibilele „surse spirituale de sprijin“ din care s-ar fi putut inspira nazismul.^[4] Într-adevăr, în Mein Kampf, Hitler însuși afirma că „orice formă de violenţă care nu izvorăște dintr-o bază spirituală fermă va fi ezitantă și incertă“.^[5] Iar discursurile sale abundau în aluzii și metafore ale renașterii și eliberării naţionale, ale reconcilierii și unităţii și în rugăminţi stăruitoare către Cel Atotputernic.

Mai mult ca sigur, încrederea în sine de care a dat dovadă Hitler a fost ancorată în convingerea sa obsesivă că a fost ales în mod providenţial pentru a salva Germania. Mussolini a dat dovadă de același tip de spiritualitate, după cum a afirmat el însuși în Doctrina fascismului: „Fascismul constituie o concepţie religioasă a vieţii … care transcende orice persoană și care o ridică pe aceasta la statutul de membru iniţiat al unei societăţi spirituale. “

Noţiunea mesianică a unui führer al germanilor, care stă să vină, fusese modelată cu mult timp înainte ca acest rol să îi fie atribuit lui Hitler.

Pe de altă parte, spiritualitatea politică sau seculară a lui Mussolini și a lui Hitler nu a fost deloc originală. Deși fascismul și nazismul au fost rezultatul Primului Război Mondial, ingredientele de bază au fost zămislite încă de pe vremea Revoluţiei Franceze. Naţionalismul și democraţia populară fuseseră sacralizate cu mult timp înainte și împodobite cu o mulţime de ritualuri, festivaluri, mituri și simboluri.^[6]

Noţiunea mesianică a unui führer al germanilor, care stă să vină, fusese modelată cu mult timp înainte ca acest rol să îi fie atribuit lui Hitler.^[7] Polemica viscerală și extrem de răspândită împotriva dezacordurilor și tensiunilor generate de democraţia parlamentară liberală și de capitalismul industrial, inclusiv curentul antisemit, l-au precedat pe Hitler. De asemenea, cu mult înainte de zămislirea și pătrunderea acestor antecedente istorice, a existat o dorinţă arzătoare pentru o unitate naţională mistică, pentru o societate radicală nouă și armonioasă.

În ciuda acestor antecedente istorice, catastrofa germană nu a fost inevitabilă. Însă, în urma Primului Război Mondial și a Marii Depresiuni, sub presiunea unei crize sociale și economice extreme care a dat naștere unei dorinţe arzătoare de salvare, aceste antecedente au format combinaţii ideologice noi și și-au asumat forme dintre cele mai convingătoare, atât politice, cât și spirituale. Neînţelegerea dimensiunii profund spirituale a crizei germane, îndeosebi a „surselor spirituale de sprijin“ din care se inspirase nazismul, a pecetluit soarta Germaniei. Incapabil să distingă între divin și demonic, spirite bune și rele, adevăratul Mesia și cel fals, poporul german s-a lăsat sedus de „pretenţia lui Hitler că întruchipează salvatorul providenţial“.

Fritz Stern subliniază următoarele: „Invocările sale religioase răspundeau unei societăţi care, de-a lungul mai multor generaţii, fusese martora împletirii dintre divin și secular. “^[8] De asemenea, Stern a mai observat modul în care „secularizarea silenţioasă“, îndeosebi cea a Germaniei protestante, a promovat sacralizarea naţiunii, a statului și a politicii, lăsând în urmă un vid neconștientizat care le-a dat pseudo-religiilor ocazia perfectă să înflorească.^[9]

Trecutul este întotdeauna prezent

Un vid similar există și în Occidentul de astăzi. Pe de o parte, un creștinism protestant din ce în ce mai liberal și mai regresiv a creat un vid spiritual umplut cu pseudo-evanghelii, șarlatani religioși, spiritualitate magică, superstiţii organizate pe Internet și culturi conspirative ale absurdului.

Pe de altă parte, deși catolicismul a rezistat eroic în faţa valului secular, ca biserică de stat cu rol esenţial în formarea civilizaţiei occidentale, el este totuși implicat în mod congenital și istoric în confuzia care se face între divin și secular, între politic și religios – confuzie în jurul căreia gravitează deformările spirituale sau religiile seculare, cum ar fi fascismul sau comunismul.

Ca urmare a crizei financiare din anul 2008, Vaticanul și-a înaintat învăţăturile etice ca antidot al unui capitalism scăpat de sub control.

Nu putem uita că libertăţile moderne, fie ele religioase, economice, politice sau individuale, au fost elaborate tocmai ca o ripostă faţă de autoritarismul unui stat bisericesc medieval și faţă de patima sa pentru unitate, care conţinea în sine toate ingredientele totalitarismului modern.

Acest ultim aspect esenţial trebuie ţinut minte când evaluăm rolul influent și lăudabil pe care catolicismul l-a jucat în dezbaterea globală cu privire la justiţia socială și economică. Într-adevăr, ca urmare a crizei financiare din anul 2008, Vaticanul și-a înaintat învăţăturile etice ca antidot al unui capitalism scăpat de sub control. Iar în enciclica Caritas in Veritate (2009), Papa Benedict al XVI-lea a criticat cu asprime caracterul malefic al capitalismului global și a solicitat înfiinţarea unei „adevărate autorităţi politice mondiale“ care să pună capăt acestui capitalism neînfrânat. Referindu-se la impersonalitatea și vacuitatea morală a globalizării, papa a făcut de asemenea apel la „un proces de integrare mondială deschis către transcendenţă“.

De altfel, în cartea Making Globalization Good: The Moral Challenges of Global Capitalism, scrisă de John H. Dunning, renumitul savant internaţional, economiști emeriţi (de exemplu Joseph Stiglitz și Jonathan Sacks), politicieni și directori de companii sprijină critica morală catolică adusă capitalismului global. Toţi aceștia nu doar că fac apel la o nouă „ecologie morală“, care este mai responsabilă și mai inclusivistă, ci susţin de asemenea că forţa colectivă a religiilor mondiale poate fi valorificată pentru a obţine o etică globală integrată și echilibrată.

De la un capitalism pe moarte la o autoritate politică globală

Critica morală a capitalismului se dovedește a fi una universală, din moment ce constituie obiectul activităţii atât pentru cei de stânga, cât și pentru anarhiști, islamiști și majoritatea celor din lumea aflată în dezvoltare. Capitalismul devine, astfel, extrem de vulnerabil. La urma urmelor, nu și-a dezvoltat niciodată propriul limbaj prin care să se autojustifice.

A reușit să le supravieţuiască oponenţilor săi ideologici în primul rând pentru că a avut succes. În absenţa acestui succes sau după zguduirea unei crize economice globale, anticapitalismul poate oferi cu ușurinţă un punct de sprijin pentru convergenţa de interese, mobilizarea pasiunilor și crearea „autorităţii politice mondiale adevărate“ propuse de papă.

Pe de altă parte, trebuie să ne amintim cum critica pe care Reforma Protestantă a adus-o absolutismului religios, pluralismului pieţei libere și democraţiei liberale a reprezentat, într-o oarecare măsură, o reacţie spirituală faţă de predilecţia umană de a-și asuma rolul lui Dumnezeu, în încercarea de a depăși limitele cunoașterii și puterii proprii.

Într-adevăr, prăbușirea comunismului și apoi a sistemului financiar global în 2008 ar trebui să ne descopere limitele propriei noastre cunoașteri.

Pur și simplu nu dispunem de capacitatea de a coordona lucrurile cu o amploare prea mare. Proiectele absolute și soluţiile supreme aparţin escatonului, lui Mesia care urmează să vină. Pavel însuși surprinde acest gând atunci când spune: „cunoaștem în parte și proorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârșit, acest «în parte» se va sfârși“ (1 Corinteni 13:9- 10).

Sau, mai simplu, în conformitate cu finitudinea umană, toate proiectele sociale, politice și economice trebuie să fie parţiale și provizorii și „menţinute flexibile și supuse în mod constant revizuirii și reînnoirii, în lumina experienţei politice percepute dintr-o perspectivă escatologică. “^[10]

„Forţele iraţionale“ au totuși un nume

Această nevoie de a revizui constant marile proiecte ale gândirii umane capătă și mai mult sens în contextul revelaţiei apocaliptice a „șarpel[ui] cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume“ (Apocalipsa 12:9), care Îl imită pe Dumnezeu sau se preface „într-un înger de lumină“ (2 Corinteni 11:14). Din punct de vedere istoric, această mitomanie satanică devine palpabilă prin intermediul așa-numitelor forţe iraţionale, a spiritualităţii lor înșelătoare, a realismului magic conspirativ și mai ales a înfiorătoarei lor capacităţi de a-și asuma o formă ideologică concretă și dimensiuni mesianice într-un timp de criză socială și economică severă.

În plus, mitomania satanică constituie cheia esenţei demonice care a făcut ca fascismul, comunismul și nazismul să fie atât de seducătoare, distructive și absolut diabolice. Eric Voegelin, unul dintre cei mai de seamă cercetători politici și un supravieţuitor al regimului nazist, subliniază următoarele: „Când se ia în considerare naţional-socialismul din punct de vedere religios trebuie să se plece de la premisa că există rău în lume, și, încă și mai mult, că acel rău nu este doar un mod deficient de a fi, un element negativ, ci și o substanţă reală și o forţă eficientă în lume. Rezistenţa împotriva unei substanţe satanice care nu este doar moral, ci și religios malefică poate fi derivată doar dintr-o forţă religioasă a binelui, la fel de puternică. Nu se poate lupta împotriva unei forţe satanice recurgând doar la moralitate și umanitate. “

„Nu se poate lupta împotriva unei forţe satanice recurgând doar la moralitate și umanitate.“

Leszek Kolakowski, fost filosof marxist catolic, exilat din Polonia sa natală, autor al magistralei lucrări Principalele curente ale marxismului, a accentuat aceeași idee: „Diavolul face parte din experienţa noastră. Generaţia noastră a văzut destul [rău] pentru ca acest mesaj să fie luat foarte în serios. Răul, după părerea mea, nu este întâmplător, nu înseamnă absenţa, deformarea sau nimicirea virtuţii (sau orice alt lucru la care ne-am putea gândi ca opus al său), ci este un fapt încăpăţânat și imposibil de răscumpărat. “^[11]

Desigur, elita intelectuală a societăţii seculare nu îi invocă vreodată pe Dumnezeu sau pe diavol în vederea stabilirii vreunui diagnostic. Și totuși, Hobbes și Locke – fundatori ai tradiţiei liberale americane – au folosit imagini apocaliptice și i-au invocat pe Dumnezeu și pe diavol pentru a demasca mândria spirituală și pasiunile egocentrice din spatele teologiei politice a timpului lor. De fapt, această perspectivă apocaliptică acută asupra caracterului irepresibil și asupra tendinţei de autodivinizare a mândriei au jucat un rol constitutiv în dezvoltarea ideilor despre libertate și pluralism politic în inima tradiţiei liberale anglo-americane.

Dacă motivul principal al separării puterilor a fost acela de a reprima patimile egocentrice primare, înseamnă că separarea bisericii de stat a căutat să le refuze acestor patimi pretenţia de aprobare divină sau să le înlăture masca spirituală sub care se ascundeau. De asemenea, după cum a demonstrat Albert O. Hirschman, nașterea și dezvoltarea capitalismului a atras după sine domesticirea mândriei și dorinţa aristocratică de onoare și glorie militară.^[12]

Se pare că, atât în plan politic, cât și economic, pluralismul tradiţiei liberale anglo-americane a fost influenţat de o incursiune morală și psihologică în problema patimilor primare, în special a mândriei, a cărei sursă era considerată a fi diavolul. În mod cu totul regretabil, complexul context apocaliptic protestant a fost trecut cu vederea și neapreciat la adevărata sa valoare. Iar acest lucru lasă tradiţia liberală anglo-americană într-un dezavantaj serios faţă de oponenţii săi ideologici moralizatori și religioși.

Fascism, comunism și autoritate politică globală – există vreo legătură?

Criza financiară a anului 2008 a pus la grea încercare capitalismul anglo-american; iar juriul nu și-a dezvăluit încă verdictul. Cu toate acestea, criticile morale aduse capitalismului global dau dovadă de o amnezie istorică și de un astigmatism spiritual profund tulburător. Ceea ce se uită este faptul că, pe când acestea erau încă de domeniul viitorului, înainte ca fascismul și nazismul să fie dezonorate prin crimele lor diabolice, iar comunismul prin eșecul său distopic, viziunile lor comunitare și inclusiviste erau percepute ca antidoturi morale faţă de răul capitalismului și al democraţiei liberale.

Cu alte cuvinte, nu suntem și noi la fel de amăgiţi în viziunile noastre asupra unei ordini morale globale? Avertizarea apocaliptică conform căreia „Satana se preface într-un înger de lumină“ (2 Corinteni 11:14) ar trebui să ne pună în gardă faţă de pericolul omniprezent al mascaradei satanice. Într-adevăr, rezultatele diabolice ale unor eforturi morale din trecut de a soluţiona contradicţiile capitalismului ar trebui să ne deschidă ochii asupra riscurilor „soluţiilor morale globale“.

Răul capitalismului poate fi atenuat, însă niciodată eliminat. Iar pentru soluţia finală, mai bine să Îl așteptăm pe Răscumpărătorul divin decât să ne permitem a ne asuma de unii singuri rolul unui dumnezeu global.

Acest articol a fost publicat în ediţia septembrie 2013 a revistei Semnele Timpului.

Footnotes

[1]„Numele face trimitere la Partida de Ceai de la Boston din 1773, premergătoare Revoluţiei Americane.”

[2]„Tony Judt, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, New York: Penguin Books, 2008, p. 10.”

[3]„Ernst Cassirer, The Myth of the State, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1946, p. 280.”

[4]„Citat de Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair, Berkeley, Calif.: University of California, 1974, p. 292.”

[5]„Adolf Hitler, Mein Kampf, Boston: Houghton-Mifflin Co., 1943, p. 171.”

[6]„George L. Mosse, The Nationalization of the Masses: Political Symbolism and Mass Movements in Germany From the Napoleonic Wars Through the Third Reich, Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1975.”

[7]„Ian Kershaw, The “Hitler Myth“: Image and Reality in the Third Reich, New York: Oxford University Press, 1987, p. 13-47.”

[8]„Fritz Stern, Dreams and Delusions: The Drama of German History, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1999, p. 153.”

[9]„Ibid, p. 11.”

[10]„R. A. Markus, Saeculum: History and Society in the Theology of St. Augustine, Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1970, p. 171-172.”

[11]„Citat de Judt, p. 17.”

[12]„Albert O. Hirschman, The Passions and the Interests: Political Arguments for Capitalism Before Its Triumph, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1977.”

 

Sa –i dam macar….   Particula lui Dumnezeu?   

https://semneletimpului.ro/stiinta/particula-lui-dumnezeu.html

Robert Ancuceanu

Puţini par să fie oamenii obișnuiţi care debordează de pasiune pentru fizica cuantică. Aceasta implică un grad ridicat de abstractizare și ecuaţii matematice relativ complicate.

Dar poate tocmai caracterul ei eluziv pentru omul mediu, această inaccesibilitate care impune respectul, determină un paradoxal interes al publicului pentru pontifii misterioasei știinţe, așa cum, cu mai bine de o sută de ani în urmă, Hegel a devenit peste noapte celebru pentru că publicase niște lucrări pe care nu le înţelegea nimeni.

Pe 8 octombrie 2013, profesorul Staffan Normark, secretar permanent al Academiei Regale de Știinţe din Suedia, anunţa, conform tradiţiei, laureaţii Premiului Nobel pentru fizică, belgianul François Englert și britanicul Peter W. Higgs: „Pentru descoperirea teoretică a unui mecanism care contribuie la înţelegerea originii masei particulelor subatomice și care a fost confirmat recent prin descoperirea particulei fundamentale prezise de către experimentele ATLAS și CMS de la Marele Accelerator de Hadroni al CERN.“ Dincolo de limbajul tehnic, oamenii au înţeles că cei doi savanţi au fost recompensaţi pentru „bosonul Higgs“ sau „particula lui Dumnezeu“.

Ce este acest boson și ce legătură are cu Dumnezeu?

În imaginaţia populară, Einstein a ajuns simbolul savantului modern, rivalizând la maturitate cu starurile de teatru și film, intervievat ca un oracol cu privire la o varietate de subiecte de către jurnaliștii vremii, ascultat cu interes de cârmuitorii naţiunilor, iar în posteritate a putut fi identificat chiar și ca personaj pozitiv în bancurile cu savanţi; pisica lui Schrodinger și-a făcut loc în cultura populară și în titlurile de film; principiul de nedeterminare al lui Heisenberg a intrat larg în conștiinţa colectivă chiar dacă sensul său este adesea distorsionat, ca și cel al teoriei relativităţii.

În ultimii ani, „particula lui Dumnezeu“ a îndreptat din nou atenţia omului obișnuit spre această ramură sofisticată a fizicii și a făcut ca știrile despre rezultatele laboratorului CERN să stârnească vibraţii interioare, chiar dacă puţini pricepeau care este legătura dintre această particulă și Dumnezeu. Pentru a înţelege despre ce este vorba, ar trebui să facem un drum înapoi în timp, mergând până la Democrit, sau poate chiar mai înainte.

Democrit inventează atomul

De când a deschis ochii spre armonia cosmosului dinspre galaxii și de lângă el, omul și-a pus întrebări, mai întâi simple, apoi tot mai adânci despre alcătuirea materiei și legile care cârmuiesc firea. Se știe că grecii au fost primii care s-au mirat filozofic și doi dintre grecii de demult, un obscur Leucipus și mult mai celebrul său discipol, Democrit, au dezvoltat pentru prima data în istoria omenirii o teorie filozofică despre compoziţia materiei, în care un rol central îl jucau atomii. Spre deosebire de alţii înaintea lor, care susţinuseră că nefiinţa nu există, Leucipus susţinea că fiinţa și nefiinţa coexistă deopotrivă, iar universul este format din atomi și din vid (gol, vaccum)[1].

Cuvântul atom înseamnă în greaca veche, într-o traducere aproximativă, „ceea ce nu poate fi tăiat“.

Ideea era că putem tăia orice porţiune de materie sau obiect în bucăţi tot mai mici: jumătate, sfert, optime, șaisprezecime și așa mai departe; la un moment dat, există porţiuni atât de mici de materie, încât nu mai pot fi tăiate: acesta era atomul. Dar Democrit, care nu suferea de modestie (când a ajuns la Atena s-a mâhnit nu puţin descoperind că nimeni nu auzise de el), avea idei mai complexe despre atomi, pe care-i concepea nu doar ca indivizibili, ci și ca veșnici și neschimbători, într-o continuă mișcare, ciocnindu-se între ei și fiind capabili să formeze legături temporare. Mai mult, Democrit a intuit ceea ce avea să confirme mai târziu chimia: unele substanţe sunt formate dintr-un singur fel de atomi (ceea ce numim astăzi elemente), iar altele din combinarea mai multor feluri de atomi (ceea ce numim în prezent substanţe propriu-zise)[2].

Leucipus susţinea că fiinţa și nefiinţa coexistă deopotrivă, iar universul este format din atomi și din vid (gol, vaccum).

După secole întregi în care teoriile lui Democrit și problema atomilor au avut cel mult o relevanţă marginală în preocupările știinţifice, dominate mai degrabă de teoriile aristoteliene, secolul al XVII-lea a fost martorul unei renașteri a teoriilor filozofice atomiste și al apariţiei unei teorii foarte înrudite, teoria corpusculară a lui René Descartes[3].

În timp ce filozofii își vedeau însă de filozofie, un grup de minţi înfierbântate căuta cu pasiune „piatra filozofală“: alchimiștii. Ei erau convinși că piatra respectivă există și că poate să convertească metalul de rând în aur, iar unii gândeau că mult râvnita piatră este însuși „elixirul vieţii“, care te poate menţine sănătos sau chiar nemuritor. N-au reușit niciodată s-o găsească, dar multe dintre eșuatele lor experimente au pus bazele chimiei moderne. În secolul al XVIII-lea apar chimiștii adevăraţi, precum tragicul Lavoisier sau ca Joseph Louis Proust, care nu mai caută himere, ci încearcă să înţeleagă materia. În acest context, atomul se transformă dintr-un concept pur filozofic într-unul știinţific; John Dalton, un quacker autodidact, este cel care pentru prima dată, la începutul secolului al XIX-lea, formulează o teorie modernă, coerentă despre atomi[4].

Doar că Democrit se înșelase un pic

Evident, teoria lui Dalton era imperfectă, iar următoarele două secole au remodelat-o în permanenţă, într-un mod spectaculos. Poate cea mai mare surpriză și modificare în ideile împrumutate de la Democrit a fost aceea că atomul este divizibil. Deși prin definiţie atomul nu mai putea fi tăiat în părţi mai mici, avea să se descopere treptat că acesta este format din electroni (prima particulă fundamentală descoperită în structura atomului), protoni (a doua particulă fundamentală) și neutroni, cărora, prin experimente și calcule ingenioase, li s-au determinat sarcina electrică[5] și masa.

Teoriile mecanicii cuantice aveau să descrie modele tot mai complexe de organizare a acestor particule în interiorul atomului. Iar de la începutul secolului al XX-lea, când Joseph John Thomson, matematician sclipitor și experimentator competent, a demonstrat existenţa electronilor ca părţi ale atomului, oamenii de știinţă au identificat ulterior sute de particule subatomice. Era necesar să se facă ordine în rândul lor, iar doi cercetători au propus, în mod independent unul de altul, existenţa unei particule elementare a materiei – oarecum un fel de atom al atomului, acea parte din atom care nu mai poate fi divizată, deși acest lucru nu este întru totul exact deoarece mai există și leptonii, după cum se va vedea mai jos.

Murray Gell-Mann este cel care, împrumutând un cuvânt dintr-un roman de James Joyce (cuvânt onomatopeic, descriind croncănitul unui pescăruș), a propus denumirea de quark pentru această particulă subatomică elementară[6]. Conform teoriei quarcurilor[7], mai multe asemenea particule elementare, care au sarcini fracţionare (pozitive sau negative, de o treime sau două treimi), se combină între ele pentru a forma particule subatomice. S-au propus șase tipuri (sau „arome“) de quarcuri. Totuși, electronii nu sunt formaţi din quarcuri, ci dintr-o altă categorie de particule elementare numite leptoni (tot șase tipuri), care pot să fie neutri ori purtători de sarcini electrice[8]. Împreună, quarcurile și leptonii sunt cunoscuţi sub denumirea de fermioni.

Intră în scenă Modelul Standard și bosonii…

Asupra materiei formate din aceste particule fundamentale se exercită în univers un număr de patru forţe (interacţiuni) fundamentale: gravitaţia, forţa (nucleară) slabă, forţa electromagnetică și forţa (nucleară) tare. Gravitaţia, ale cărei efecte sunt poate cel mai ușor de înţeles (cine nu i-a căzut victimă măcar o dată în viaţă?), este cea mai slabă dintre cele patru forţe fundamentale, dar se exercită, practic, pe distanţe infinite. Forţa nucleară slabă (aceasta este numită uneori și în unele limbi forţa slabă, pur și simplu) operează pe distanţe foarte scurte și este răspunzătoare pentru dezintegrarea radioactivă și pentru fuziunea nucleară a particulelor subatomice.

Forţa electromagnetică se exercită, ca și gravitaţia, pe distanţe impresionante și este mult mai frecvent întâlnită în viaţa de zi cu zi decât forţa nucleară slabă. O imensă varietate de contexte de viaţă, de la faptul că vedem în culori la dispozitivele electrice și electronice care ne simplifică sau ne îmbogăţesc viaţa, se bazează pe forţa magnetică. În sfârșit, forţa nucleară tare (sau, pur și simplu, forţa tare) este cea mai puternică dintre toate (ne putem face o idee despre ea gândindu-ne la energia unei bombe atomice, care implică eliberarea acestei forţe).

Ultimele trei dintre aceste forţe au fost integrate la începutul anilor 1970, împreună cu particulele elementare, într-o teorie unitară cunoscută sub numele de „modelul standard“; gravitaţia nu este o parte a modelului standard. Această teorie împlinește oarecum, chiar dacă numai în parte, un vis al lui Einstein, care, în ultima parte a vieţii, a fost obsedat de construirea unei teorii unificatoare care să integreze în mod coerent cele patru forţe din univers.

Modelul standard postulează că cele trei forţe fundamentale (electromagnetică, slabă și tare) sunt rezultatul unui schimb de particule purtătoare de forţă, particule numite bosoni[9]. Particulele de materie interacţionează între ele transferând cantităţi discrete de energie sub forma unui schimb de particule purtătoare de forţă, bosonii (de exemplu fotoni, în cazul forţei electromagnetice)[10]. Astfel, fiecărei forţe fundamentale îi corespunde un boson. De exemplu, bosonul forţei electromagnetice se numește foton, cel al forţei tari se numește gluon, iar în cazul forţei slabe există doi bosoni, „bosonii W și Z“ (se speculează că pentru gravitaţie ar trebui să existe un „graviton“).

… inclusiv bosonul Higgs

Bosonul Higgs are rolul de a explica modul în care particulele dobândesc masa[11]. Marele succes aplaudat astăzi a început cu un eșec. Peter Higgs era foarte tânăr când și-a scris articolul care prezicea existenţa bosonului care astăzi îi poartă numele, dar Physics Letter, jurnalul știinţific în care și-a propus să-l publice, l-a respins ca neavând nicio legătură cu fizica. Anul acesta, Academia Regală de Știinţe din Suedia a considerat că articolul respectiv, publicat într-o altă revistă, avea totuși legătură cu fizica.

Simplificările sunt periculoase deoarece pot conduce ușor la înţelegeri greșite, dar pentru cei mai mulţi dintre noi este de preferat o ilustraţie inexactă unui șir de douăzeci de ecuaţii matematice foarte precise. Așa că, simplificând, modelul postulează existenţa unui câmp universal, în care stă scufundat tot ce există, tot cosmosul, iar acest câmp este numit „câmpul Higgs“; nevăzut (ca și aerul), nedetectat chiar cu instrumente sofisticate, el este întotdeauna prezent. Particulele trec prin acest câmp și cele care interacţionează intens cu el capătă o masă mare, cele care interacţionează ușor capătă o masă mică, iar altele, precum fotonii, îl traversează fără să interacţioneze cu el și rămân, practic, fără masă[12].

Bosonul Higgs are rolul de a explica modul în care particulele dobândesc masa.

Într-o ilustraţie pe care „să o înţeleagă [chiar] și politicienii“, cu douăzeci de ani în urmă, profesorul britanic David J. Miller de la UCL (University College London) ilustra, astfel, câmpul și bosonul Higgs: câmpul Higgs e ca o sală plină de oameni, învârtindu-se de colo până colo, la o petrecere. Când Margaret Thatcher intră în încăpere, o mulţime se îmbulzește deodată în jurul ei, făcând deplasarea sa prin sală mai greoaie decât a anonimilor pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Persoane de importanţă mai mică pot să formeze grupuleţe mai mici, care înaintează mai greoi decât cei singuri, dar mai ușor decât însăși doamna prim-ministru[13]. Mai recent, câmpul Higgs a fost comparat cu o zăpadă prin care, rostogolindu-se, unele obiecte se încarcă cu ea, devenind tot mai mari și mai grele, pe când altele trec fără să preia nimic. În mod analog, particulele trec prin câmpul Higgs și dobândesc masă.

Până în prezent, toate datele experimentale au confirmat corectitudinea modelului standard. Modelul prezisese existenţa bosonilor W și Z, care au fost detectaţi pentru prima dată în anii 1980, iar quarcul „top“ (unul din cele șase tipuri de quarcuri), la mijlocul anilor 1990[14]. Modelul prezicea și existenţa unui boson, cel numit „Higgs“ sau „particula lui Dumnezeu“, dar până anul trecut nu existaseră dovezile experimentale. Impresionantul laborator al Organizaţiei Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN) a acumulat între timp dovezi experimentale rezonabile care susţin existenţa bosonului Higgs.

Ce legătură are bosonul lui Higgs cu Dumnezeu?

Expresia „particula lui Dumnezeu“ a pătruns în conștiinţa publică după ce a figurat ca atare în titlul unei cărţi despre bosonul Higgs, scrisă de un alt laureat Nobel pentru fizică, Leon Lederman (în colaborare cu un scriitor specializat în domeniul știinţific, Dick Teresi). „Particula lui Dumnezeu“ era un bun titlu de marketing, după cum a explicat Lederman (care a mai spus – într-o traducere aproximativă – că nu puteau să-i spună „particula diavolului“). În plus, rolul lui în modelul standard are legătură și cu teoria Big Bang-ului, o teorie cu conotaţii biblice, explicând geneza universului.

Ca ateu, Higgs este nemulţumit de titlul acesta, „particula lui Dumnezeu“, un titlu pe care-l consideră o glumă, dar nu una reușită[15].

Confirmarea existenţei bosonului Higgs în vara anului 2012 a stârnit spiritele atât în mediile ateiste, cât și în mediile creștine. Unele voci ateiste s-au grăbit să afirme că evidenţierea experimentală a bosonului mai „bate un cui în sicriul religiei“[16], iar unii apologeţi creștini au ajuns să pună sub semnul îndoielii validitatea descoperirii și să conchidă că experimentele de la CERN nu dovedesc nimic[17]^, [18].

Situaţia seamănă oarecum cu încercările de descoperire a ceea ce s-a numit un „Iisus al istoriei“, despre care George Tyrell, un teolog din secolul al XIX-lea, spunea că este ca oglindirea în apa unei fântâni: toţi care s-au aplecat asupra ei și-au regăsit acolo propriul chip. Fiecare privește bosonul Higgs ca pe o confirmare a propriilor credinţe. De altfel, din perspectivă creștină, a vorbi despre bosonul Higgs ca fiind „particula lui Dumnezeu“ este o mare exagerare; din perspectiva creștină, toate particulele, de la un capăt al universului la celălalt, sunt ale lui Dumnezeu.

Footnotes

[1]„K. Macfarlane, The Father of the Atom: Democritus and the Nature of Matter, Enslow Publishers, Berkeley Heights (NJ), 2010, p. 38-42.”

[2]„Ibid., p. 42-43.”

[3]„A.G. van Melsen, From Atomos to Atom: The History of the Concept Atom, Dover Publications, Mineola (NY), 2004, p. 9-115.”

[4]„ Lucrarea în care şi-a expus ideile se numea Un nou sistem de filozofie chimică, aceasta fiind ataşată încă – prin nume – de cordonul ombilical al filozofiei.”

[5]„Neutronul, după cum indică numele, este lipsit de sarcină.”

[6]„R. Myers, The Basics of Chemistry, Greenwood Press, Westport (CT), 2003, p. 35-44.”

[7]„Dicţionarul de neologisme recomandă pluralul „quarcuri“ în limba română, dar internetul românesc pare să indice o preferinţă pentru „quarci“, inclusiv în mediile universitare.”

[8]„R. Meyers, The Basics of Chemistry, p. 44-45.”

[9]„Denumirile de „boson“ şi „fermion“ au fost inventate de fizicianul britanic Paul Dirac în onoarea savantului indian Satyendra Nath Bose şi, respectiv, a italianului Enrico Fermi.”

[10]„„The Standard Model“, http://home.web.cern.ch/about/physics/standard-model [17.10.2013].”

[11]„Deşi aparent ştim ce este masa, în realitate nu cunoaștem foarte multe: ştim că este o proprietate a particulelor, oarecum similară sarcinii, dar nu ştim de ce unele particule (fermionii, leptonii) au masă, fie ea şi foarte mică, iar altele (unii bosoni, de exemplu fotonii) sunt lipsite de masă.”

[12]„The Royal Sweedish Academy of Sciences, „The Nobel Prize in Physics 2013“, www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2013/popular-physicsprize2013.pdf”.

[13]„„Why Margaret Thatcher is like a Higgs Boson“, www.democraticunderground.com, 15 aprilie 2013.”

[14]„F. Flam, „Finally – A Higgs Boson Story Anyone Can Understand“, www.philly.com, 13 iulie 2012.”

[15]„„Professor Higgs speaks out against the name «God particle»“, http://news.yahoo.com,  9 aprilie 2013.”

[16]„„The Higgs boson is another nail in the coffin of religion“, www.bbc.co.uk, 4 iulie 2012.”

[17]„ J. Miller, „Higgs Boson—The «God Particle»?“, www.apologeticspress.org.”

[18]„J. Hebert, „The Higgs Boson: A Blow to Christianity?“, www.icr.org.”

 

 

Fenomenul Pitești, esența bestialității comuniste. Cine a fost Eugen Țurcanu, deținutul politic devenit călău

Elena Tănase

DIN ARTICOL

Acuzații fictiveReeducarea, între oportunism și delațiune. Originea practicilor de la PiteștiEsența fenomenului Pitești: Tortura atinge o sofisticare diabolicăCum au câștigat turnătorii încrederea victimelorMetodele de la Pitești, supervizate de NKVDRitualuri satanice organizate de PaștiDoar doi deținuți au reușit să se sinucidăMai 1951. Violența extremă încetează la Pitești, dar e exportată la Gherla

Regimul comunist din România a distrus instituţiile democratice ale ţării în mai puţin de cinci ani de la instalare. Partidele au fost desfiinţate, justiţia şi armata au fost politizate, fabricile, atelierele şi pământurile – confiscate. Toate resursele erau ale statului controlat de ocupantul sovietic. Comunismul a fost dictatura urii de clasă. Ana Pauker, agentul Moscovei şi mâna dreaptă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, le cerea proletarilor români: „Urâţi înflăcărat!”. Cea mai teribilă formă a acestui îndemn s-a desfăşurat între 1949 şi 1951 în închisoarea politică de la Piteşti.

Un român din Italia care luase droguri a lovit cu maşina doi poliţişti și a fugit

Sfaturi pentru românii care merg cu mașina în Grecia

Cum se fură românii unii pe alții la facturile de energie electrică

Un bărbat a oprit mașina pe marginea drumului și a hrănit un urs cu pâine

Salariul mediu net a scăzut pentru a doua oară în acest an

În “Valea Morții” au fost peste 54 de grade Celsius, peste recordul din 1913

Sursa de icre negre și de icre gold se află la Brăila

Păsările Rhea, scăpate de sub control în Germania

Porumbelul păcii, pe scenă cu Cîțu și Orban

Majoritatea victimelor de la Piteşti erau studenţi, tineri între 18 şi 27 de ani, ridicaţi sub acuzaţia de subminare sau complot contra regimului comunist. Unii erau membri sau simpatizanţi ai partidelor democratice desfiinţate de PCR, alţii făcuseră parte din Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret Mişcării Legionare, dedicată tineretului, echivalentul UTC-ului din comunism.

Nici unul dintre deţinuţii de la Piteşti nu participase la crimele contra umanităţii de care s-au făcut vinovaţi şefii Legiunii, unii ucişi în vremea lui Carol al II-lea, alţii în timpul lui Ion Antonescu, alţii în urma proceselor post-belice, iar alţii, precum Horia Sima, refugiaţi în Occident.

Acuzații fictive

Multe acuzaţii de fascism contra victimelor de la Piteşti erau, de altfel, fictive. Mulţi tineri erau închişi exclusiv pentru că nu susţineau cu elan noii conducători. Încă din 1948, primul an de Republică Populară Română, regimul a pornit o vastă operaţiune de spălare a creierelor, cunoscută în închisori sub numele de reeducare prin tortură, iar în afara lor sub formă de propagandă, epurări masive, controlul timpului şi al tuturor resurselor de subzistenţă în paralel cu închiderea graniţelor.

Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: Regimul nu permitea decât adeziunea. Asta e un lucru care trebuie înţeles. Faptul că încercai să te retragi în bula ta nu era permis. Ori aderi… Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră. Nu exista cale de mijloc.

„Comunismul trebuia să fie religia dominantă a vieţii pe pământ. Cine nu credea în comunism trebuia exterminat. Şi aşa au făcut, aşa au făcut”, spune Gheorghe Stănică, fost deţinut politic.

Reeducarea, între oportunism și delațiune. Originea practicilor de la Pitești

Cronologic, originea practicilor dezvoltate la Piteşti se află la închisoarea de la Suceava. Aici s-au întâlnit în 1949 două vechi cunoştinţe, Eugen Ţurcanu şi Alexandru Bogdanovici, ambii deţinuţi politic. Primul, legionar din oportunism, apoi comunist din oportunism, un jurist cu o deosebită forţă fizică, a constatat că ofiţerii de Securitate sunt avizi de informaţii despre cei rămaşi în libertatea şi le-a oferit sprijinul său ca informator rezident şi organizator al turnătoriilor chiar în celule.

Cel de-al doilea, Alexandru Bogdanovici, fost şef al studenţilor legionari de la Iaşi, împreună cu alţi câţiva tineri, a încercat să îi convingă pe temniceri că ar fi trecut de partea Partidului Comunist. Cu acceptul gardienilor, îl studiau pe Marx şi cântau imnuri comuniste. Tentativa lor naivă de a scăpa de pedepsele de 15-20 de ani de închisoare s-a sfârşit repede când au fost transferaţi la Piteşti, împreună cu cel care devenise omul Securităţii, Eugen Ţurcanu.

Alin Munteanu, istoric, director IICCMER: „Ţurcanu ştia destul de bine ce are de făcut după ce ajunge la Piteşti. A luat legătura cu directorul Alexandru Dumitrescu, prin el a cerut să i se facă legătura cu şeful Securităţii din Piteşti, a vorbit şi cu acesta. În două luni a venit şi un ofiţer politic, o structură care aparţinea Securităţii, era un soi de Contrainformaţii de penintenciar, dar care figura pe schema Direcţiei Penitenciarelor şi care în fond este cea care a coordonat înteaga activitate de culegere de informaţii dintre deţinuţi şi care l-a manevrat şi care i-a dat ordinele lui Eugen Ţurcanu, şi încet-încet au încercat să dezvolte această acţiune, pe acea secţie unde era Eugen Ţurcanu, secţia de corecţie, cei cu pedepsele mai mici”.

Potrivit declaraţiei date de Eugen Ţurcanu din ancheta iniţiată de Ministerul de Interne în 1952, ideea aşa-numitei reeducări i-a venit de la o declaraţie a ministrului Teohari Georgescu. În Republica Populară Română, penitenciarele trebuie să devină centre de reeducare, spusese acesta.

Esența fenomenului Pitești: Tortura atinge o sofisticare diabolică

Tortura era practicată în toate penitenciarele politice din România comunistă. Dar la Piteşti a atins o sofisticare diabolică. Victimele erau transformate în călăi.

Însăşi suferinţa cauzată de tortură era pătată de remuşcările faptului că aceste victime făceau, la rândul lor, mult rău şi batjocoreau tot ce aveau mai scump.

Emil Sebeşan, fost membru PNȚ și fost deținut politic, povestește: „Te punea să baţi. De exemplu, îi dădeam o palmă care semăna mai mult cu o mângâiere decât o palmă. Ştiţi, adică… Şi atunci Ţurcanu zicea: “Mă, asta e palmă?! Ia dă-i, mă, să vadă cum îi o palmă!”. Eh, ăla dădea înapoi, dar dădea ceva mai tare decât i-am dat eu. Asta categoric. Ceva mai tare! Şi el zicea: Bă, asta e palmă?

Şi tot aşa. Hai că îţi arăt eu cum se dă palma! Şi venea la mine, de exemplu, şi îmi dădea o palmă de zburam de acolo! Ştiţi… Şi după aceea: “Arată-i lui cum se dă palma!” de la mine. Bineînţeles că eu îl pocneam şi pe ăla pentru că eu am primit din cauza lui o palmă în locul lui. Şi i-o dădeam înapoi. Ei, la trei-patru chestii de astea… erau palme într-adevăr grele. Aşa ne-au învăţat să ne batem între noi”.

Cum au câștigat turnătorii încrederea victimelor

Prima etapă la Piteşti, în toamna lui 1949, a însemnat o relativă relaxare. Închisoarea era nouă, prevăzută cu duşuri, încălzire centrală şi infirmierie. Atmosfera prietenoasă. Turnătorii din celule au câştigat astfel încrederea victimelor.

Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „Dintr-o dată, regimul se înăspreşte aici în Piteşti. Studenţii nu mai au voie să vorbească, nu mai au voie să se mişte, să comunice cu familia şi într-o zi de noiembrie 1949, pur şi simplu, într-o celulă plină cu deţinuţi politic, toţi anticomunişti, la un semnal dat de cineva din interiorul celulei, unii dintre studenţi se năpustesc asupra celorlalţi şi încep să îi lovească”.

Nicolae Purcărea, fost deținut politic: „Şocul cel mare era că cine ne da loviturile? Prietenii noştri, fraţii noştri. Asta a fost lovitura şi şocul cel mare pe care l-am trăit. În acelaşi timp, pe lângă lovitura fizică, se producea şi lovitura psihică. Şoc. A durat cât a durat. Câteva ore întregi a durat, iar când a spus: “Gata!”, toată lumea s-a oprit, “Dezbrăcarea la pielea goală”. Totul treceţi în poziţie. Eu când am trecut în poziţie, pe jos a rămas un morman de sânge, lac de sânge. Din fiecare ţâşnea. Pentru că bătaia nu a fost ceva organizat. Îţi dădea în cap, în gură, în ochi, că îşi scotea ochiul, totul a fost să produci acest şoc, să paralizezi”.

Tinerii erau forţaţi să declare Securităţii toate informaţiile deţinute despre toate persoanele cu care veniseră în contact, adică nume noi şi detalii faţă de ceea ce semnaseră în anchetele precedente. Apelurile contra abuzurilor inimaginabile erau inutile.

Emil Sebeşan, fost deținut politic: „Acolo s-au scris mii de pagini, s-au dat declaraţii şi pe hârtie de sac. Se tăiau sacii ăştia de hârtie, aveau mai multe straturi, se tăiau şi scriai. Ţurcanu te punea: Scrie. Eu cred că am dat câteva sute bune de declaraţii”.

Metodele de la Pitești, supervizate de NKVD

Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Există probe foarte clare care atestă faptul că fără îndoială culegerea de informaţii folosindu-se de metoda violentă din Piteşti a fost nu doar cunoscută, ci chiar ordonată de şeful Securităţii, Gheorghe Pintilie, care era agent NKVD, şi de adjunctul lui, Alexandru Nicolski, la rândul lui agent NKVD”.

Petru Cojocaru, fost deţinut politic: „Gardienii ca prin farmec erau acolo şi după câteva clipe a venit şi directorul. Cine sunt ăia? Ăia cu reeducarea şi ăia care nu. Şi ne-am despărţit. Care îs? Numiţi-i nominal. Numai eu fusesem introdus recent în camera 4 spital. Directorul şi-a dezbrăcat vestonul, a rămas numai în cămaşă şi a început să mă bată, aşa încât eu nu am putut decât să mă târăsc la locul meu de pe prici. Or, vă daţi seama, când vezi pe directorul închisorii că te bate în rând cu ceilalţi, îţi dai seama că nu mai ai nicio şansă de a scăpa, că nu mai există nici o autoritate căreia să i te poţi adresa. Nimic”.

Nicolae Purcărea, fost deţinuţ politic:„Eram aşa de urâţi, aşa de pociţi, aşa de schimonosiţi, încât Quasimodo, vestitul Quasimodo, personajul lui Victor Hugo, era frumos pe lângă noi. Fără dinţi, cu gura strâmbă, cu ochii unul umflat, altul nu, cu o falcă strâmbă, o parte umflată, eram aşa urâţi încât făcea impresia că toţi aveam pe faţă câte o mască”.

Ritualuri satanice organizate de Paști

Durerile fizice erau însă nimic pe lângă faptul că deţinuţilor li se cerea să îşi înfieze şi să îţi batjocorească părinţii, fraţii, orice persoană dragă, să îi blesteme pe Dumnezeu şi pe Fecioara Maria în mijlocul unor ritualuri satanice organizate de Paşti sau în alte zile de sărbătoare religioasă.

Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „Se pare că nu erau folosite la întâmplare. Le induceau sentimentul de vină şi le pătau conştiinţele cumva prin forma aceasta. Mulţi dintre ei au revenit acasă şi cum s-au mai putut uita în ochii părinţilor ştiind ce au spus în timpul acestor demascări. Pe de altă parte, alţi deţinuţi au cedat în aceste momente şi au devenit torţionari. Alţii şi-au pierdut minţile auzind ce spun în aceste demascări. A fost un student care nu a mai putut şi pur şi simplu a răbufnit în timpul demascărilor şi a spus: M-aţi obligat să scot toate valorile din mine şi nu mai am cu ce să le înlocuiesc. Spuneţi-mi voi cu ce să le înlocuiesc pentru că simt că nu mai pot exista în forma aceasta, golit de orice conţinut valoric”.

Doar doi deținuți au reușit să se sinucidă

Unii deţinuţi au încercat să se sinucidă. Au reuşit numai doi pentru că supravegherea era foarte strictă.

Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Da, da, un mecanism, o spirală a violenţei, pentru că până la urmă te obişnuieşti până şi cu bătaia la tălpi şi de aceea cred că agresorii au început să pluseze cât mai mult. Nu ajungea nici că erau puşi să îşi înjure părinţii, să îşi batjocorească mama, sora şi aşa mai departe. Totuşi, existau oameni care rezistau. Şi atunci se accelera tot mai tare pedala aceasta a torturilor inventate. Cu atât mai mult cu cât, şi asta e foarte important de spus, nici agresorii nu erau feriţi, chiar dacă aparent erau în tabăra corectă şi în tabăra lui Eugen Ţurcanu. Dacă i se părea lui Ţurcanu că manifeşti puţină milă şi că nu loveşti cu suficientă ură şi determinare, puteai să treci din nou prin toate etapele. Şi au fost cazuri de agresori care au fost trecuţi prin torturi de cei pe care ei îi torturaseră până atunci. Şi sigur răzbunarea era înfiorătoare”.

Citiți și:  Fenomenul Pitești, mașinăria de nimicit oameni. Ce faci când sinuciderea devine imposibilă

Mai 1951. Violența extremă încetează la Pitești, dar e exportată la Gherla

Bătăile au încetat la Piteşti în primăvara lui 1951, dar nu înainte ca tipurile de chinuri practicate aici să fie exportate parţial la Gherla. Grupul de 22 de torţionari apropiaţi de Eugen Ţurcanu a ajuns la Bucureşti. În lungi declaraţii pentru o anchetă a Partidului Comunist şi o alta a Ministerului de Interne, Ţurcanu a explicat cine i-a ordonat şi cum a decurs strategia aplicată la Piteşti.

El a fost executat alături de ceilalţi torţionari în decembrie 1954, numai atunci când luptele pentru putere din PCR cereau un executant în rolul de ţap ispăşitor.

În plus, în URSS murise Stalin şi milioane de nevinovaţi erau eliberaţi din GULAG-ul sovietic.

PCR dădea, la rândul său, un semnal că pedepseşte abuzurile. Dar sute de mii de oameni nevinovaţi au rămas în temniţe. Inclusiv victimele de la Piteşti.

Notă. Mărturiile foștilor deținuți politic de la Pitești sunt cuprinse în filmul „Demascarea” (2010), făcut de IICCMER, în regia lui Nicolae Mărgineanu