Şi dacă ne fardăm, nu avem unde ne furişa fărădelegea; Prin pocăinţa Cristică să-i dăm Lui, acum, gratis, toate otrăvurile, ca să nu ajungem la judecată, unde sub privirile întregului Cer ne primim răsplata prin propria suferinţă ; Aşa cum EVREII au fost vindecaţi de muşcătura păcatului, privind la şarpele înfocat, ridicat pe „cruce”, noi suntem vindecaţi –dacă privim şi credem „în Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre” -Isuss (Evrei 12/2), înălţat pe culmile suferinţei de la Golgota ; Prin întâlnirea omului cu privirea fără de păcat, care se uită ţintă şi la cel mai „mic” vinovat, (ca la Petru- care a plâns cu amar), primim sămânţa naşterii din nou (Ioan, cap .3); Să credem că Ochiul, care este ca Para Focului, veghează asupra fiecăruia, pentru ca prin credinţă, să rămânem protejaţi, dacă „locuim” în Irisul Sfânt , ca să ne inţelegem cu El şi cu semenii (şi) din priviri

Rusia vrea să şteargă gulagul din istorie. Perm-36, singurul muzeu despre represiunea politică din URSS, ar putea fi închis; Ce a fost Gulagul? Despre Răul radical; Anne Applebaum- Gulagul. O istorie; Istoria soljeniţiană a Gulagului; Dosarele istoriei: Adevarul crud despre Gulagul sovietic…Satan şi iazul de foc, Apocalipsa 19.20; 20.10- Frederick Charles Jennings; Foc străin în Locul Preasfânt, Leviticul 10.1-3- Henry Chisholm Anstey ; Pace şi bucurie în timpuri de încercare; 1 Petru 1.6-8- Elmo Clair Hadley; ewALO, V-A LUAT DUMNEZEU MINŢILE? VĂ E MILĂ DE ARABII PĂGÎNI, DAR NU VĂ PASĂ DE MILIOANELE DE ROMÂNI PRIBEGI PRIN LUMEA LARGĂ? L-AŢI ABANDONAT PE IISUS PENTRU ALLAH ŞI PE BRÂNCOVEANU PENTRU OSAMA BIN LADEN? BIBLIA SPUNE SĂ FIM MILOSTIVI, DAR NU SINUCIGAŞI!……  Windows 10 vrea să ne controleze total!. Adevărul despre cum a murit Mihail Eminescu, ucis la comanda…8- Globalistii masoni au creat  criza refugiatilor si haos in lumea araba,pentru a introna ultima dictatura planetara…TOP 50 Cărţi, cu descrierea psihologului David:h8Omul durerii- Frederick Charles Jennings; Valoarea morţii lui Hristos (7) Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer? Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (2) Jertfitorul şi preoţii- Dirk Schürmann; Suferinţele Domnului, Marcu 14.17-50- John Nelson Darby; De la o Betanie la cealaltă Betanie (2) Ioan 11.1-16; Din Betania spre Ghetsimani- Fritz von Kietzell; Învăţături practice din cartea Iov (12) O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu; 
122Domnisoara de aur- Maia Sandu , (deocamdata ) a lăsat fără imunitate doi deputaţi, unul a fost deja arestat în Parlament …Igor Dodon și 30 de socialiști ar fi spălat banii Rusiei în Bahamas, pentru  a-i pompa mai apoi în campania prezidențială din 2016 și în buzunarele căpeteniilor socialiste…Cursa vieții si …ȚINTĂ la Isus…De ce noi numim pe Mântuitorul nostru „Domnul”şi nu simplu numai Isus?Arthur Walkington Pink; Hristos şi Adunarea Sa (1) Hristos şi zidirea Adunării Sale- William John Hocking

dteeeeexavpqq

 

 

Cursa vieții

 “Și noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Evrei 12:1,2

raceUna dintre cele mai mari dezamăgiri pe care le-a trăit istoria sportului a fost aceea cand Lance Armstrong, cel care a câștigat de șapte ori consecutiv Turul Franței, a recunoscut că a apelat la dopaj pentru a fi în topul concursului. În ciuda tuturor realizărilor, datorită acestor acuzații, ciclistului i-au fost retrase toate titlurile.

Biblia ne învață foarte clar faptul că viața este asemeni unei curse. Din păcate mulți oameni nu o încheie. Unii nu știu că este o cursă și tocmai de aceea nu realizează că au fost creați pentru un anumit scop. Ei cred că pot trăi viața ca pe o plimbare. Sunt distrași, descalificați și din anumite motive, părăsesc lumea aceasta cu vise neîmplinite, cu un potențial nefolosit, fără a-și împlini scopul pentru care au fost creați de Dumnezeu și asta este o adevărată tragedie. Dragul meu cititor, daca ești în viață, înseamnă că Dumnezeu are un plan pentru tine și anume de a spune cuvintele rostite de Pavel la finalul vieții sale din 2 Timotei 4:7-8 – “M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” Un final ca și acesta înseamnă trăirea unei vieți într-o astfel de atitudine: “Dar eu nu țin numaidecât la viata mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.” (Fapte 20:24). Îți trăiesti în acest moment viața încât să poți spune aceleasi cuvinte? Dacă ar fi să treci în veșnicie, ai putea face o astfel de mărturisire? Simti că ești într-o cursă pe care urmează să o câstigi? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută în sensul acesta, oferindu-ne reguli dupa care să alergăm dacă vrem să încheiem cu bine cursa vieții. Dacă vrei să ști care sunt acestea, Evrei 12:1-2 ne prezintă modul în care poți termina cursa în brațele Tatălui.

Dă la o parte piedicile

,,Să dăm la o parte orice piedică, și păcatul care ne înfășoară așa de lesne”. (v.1)

Primul lucru pe care trebuie să îl faci este acela de a pune deoparte orice lucru ce te-ar distrage în alergarea ta, orice lucru ce te-ar încetini. Biblia amintește aici de păcat. De multe ori privim păcatele din viețile noastre și credem că unele sunt inofensive, mai ales dacă nu ies în evidență și dacă nu rănesc pe cei de lângă noi. Le privim ca pe o mică problemă cu care ne putem obișnui. Ceea ce nu realizăm cu o astfel de atitudine este faptul că astfel de păcate ne încetinesc și ne duc în direcții greșite. De aceea, te încurajez ca înainte să mai faci un pas, să te opresti și să te căiești de păcate. Să ceri iertare din partea Tatălui. Să ceri ca sângele lui Hristos, curs pe lemnul crucii să îți facă inima curată ca zăpada. Să ceri forțe proaspete din partea Duhul Sfânt. Să ai o imagine clară a liniei de final, să nu te mai distragă nimeni și nimic!!!

Problema este că dincolo de păcat, sunt multe alte lucruri care ne pot distrage atenția: oportunități, distracții, prietenii, câștiguri materiale și multe altele. Dacă nu suntem atenți, toate acestea ne pot îndepărta de Domnul fără să ne dăm seama. Mai mult, trecutul nostru ne poate distrage, vina față de lucrurile nesăbuite, de greșelile tinereții ne pot împovăra atât de mult, făcându-ne să privim mai degrabă în urmă decat înainte la linia de final. Vino la Domnul din nou cu toate aceste lucruri și cere-I să îți dea discernământ duhovnicesc și să te elibereze de orice gând din trecut. Ești iertat de Domnul iar trecutul tău a fost aruncat de Domnul Însuși în marea uitării.

Privește întotdeauna spre final

,,Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus.” (v.2)

O altă traducere spune ,,cu ochii la nimeni și nimic cu excepția Domnului Isus”. Dacă vrem să încheiem cursa atunci trebuie să Îl avem pe Domnul Isus în viețile noastre. Să avem ochii ațintiți spre El. Din câte curse am urmărit, nu am vazut vreun atlet care în timpul alergării să priveasca tot timpul în mulțime și să discute cu prietenii sau familia sa. Un alergător întotdeauna iși ține ochii ațintiți spre linia de final.

Pentru un credincios, reperul în alergarea sa este Domnul Isus Hristos. El este Cel care lucrează în noi. El este Cel care a început această cale a credinței în fiecare din noi și El este Cel care ne va ajuta să o încheien. El nu ne va abandona. El va fi alături de fiecare pas în credință. Apostolul Pavel mărturisește în Filipeni 1:6 următoarele cuvinte: “Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Când citești pasajul acesta din Evrei, este uimitor să vezi de ce a ales Domnul Isus să moară pentru noi: “pentru bucuria care-I era pusă înainte”Fiul lui Dumnezeu a știut că merita să moară datorită lucrului pe care Îl va realiza. Prin moartea Sa, Hristosul urma să aducă iertare și vindecare Celor care Îl iubesc – mie și ție. Domnul a îndurat crucea datorită lucrării pe care urma să o realizeze în viețile noastre. Daca vrei să termini cursa, aș vrea să iți ofer cel mai măreț motiv: ai valore în ochii Domnului Isus, o așa mare valoare încât a fost gata să dea totul pentru tine, până și viața.

 

ȚINTĂ la Isus

Autor: Maria Nechita  

 

   Evrei 12:2.”Să ne uităm ȚINTĂ la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu.”

   Să ne uităm ȚINTĂ la Isus CĂPETENIA și DESĂVÂRȘIREA credinței noastre. Când ochii inimii noastre și ochii noștri fizici sunt ațintiți ȚINTĂ la EL, nu vom eșua niciodată, de la ȚINTĂ, ci vom fi mereu în ascensiune, vom fi mereu cârmuiți și călăuziți de Căpetenia credinței noastre, de Isus. Dacă se întâmplă să ne împiedecăm și să ne poticnim nu este din vina LUI, ci noi am luat privirea de pe ȚINTĂ și păcatul care este mereu în alertă după ”fii” de Dumnezeu, este acolo și fără să-ți dai seama, te înfășoară așa finuț, furându-ți bucuria, pacea, îndrăzneala și te vezi unde nici nu te gândea-i că vei ajunge. Dar bucuria este că EL Căpetenia credinței noastre, ne ridică, ne călăuzește și ne reabilitează dacă ești sincer să-I ceri ajutorul și dacă ai căzut, te ridici și mergi înainte. Domnul Isus ne-a dat fiecăruia din noi o măsură de credință, cu care putem să ne trăim viața după standardele divine, maturizându-ne în administrarea credinței noastre, prin fiecare situație prin care trecem, ca să creștem în credință și să fim folositori Împărăției lui Dumnezeu și celor din jurul nostru care au nevoie de Dumnezeu și Evanghelia harului Său, pentru mântuire, echipare și maturizare în credință. CĂPETENIA și DESĂVÂRȘIREA  credinței noastre, ISUS HRISTOS la cruce ne-a desăvârșit, pentru că El este desăvârșit nu putea face ceva mai fără valore, mai slab, mai puțin decât EL, pentrucă locul fiilor LUI este ÎN EL: în HRISTOS, El fiind Capul și noi Biserica, Trupul Lui pe pământ. EL, DESĂVÂRȘIREA noastră, la cruce ne-a desăvârșit și pe noi sută la sută, așa cum vom fi toată veșnicia. Însă desăvârșirea credinței noastre aici și acum, în suflet și în trup, când noi dorim asta, EL, DESĂVÂRȘIREA noastră o face pentru noi, din orice încercare ieșim mai mult decât biruitori și acceptăm Evanghelia LUI cu mai multă dragoste, cu putere și cu Duhul Sfânt, cu înțelepciune sfântă, pentru o lucrare sfântă și pentru un destin măreț, în care trebuie să aducem mulți alți ”fii” la slavă, pentru Numele glorios al CĂPETENIEI și DESĂVÂRȘIRI credinței noastre, Domnul Isus Hristos. Asta-i marea noastră bucurie, și pasiune pentru EL. Creștem mereu în cunoștința LUI, descoperind toate comorile, binecuvântările și promisiunile primite la cruce prin moartea și învierea LUI și beneficiind de ele, atunci când suntm în situații. Într-o zi vom descoperi deplinătatea LUI, care acum o vedem doar prin credință și asta-i bucuria alergări noastre cu toată inima, sufletul și trupul nostru, pentru întâlnirea glorioasă cu EL, în nori. Dar care era BUCURIA lui Isus când a suferit crucea și a disprețuit rușinea? Chiar eu și tu eram bucuria LUI! Privea la fel și EL ȚINTĂ la noi, ocolind tot ce-L apăsa în acele ceasuri grele și privindu-ne ȚINTĂ pe noi, dorea cu prețul vieții LUI, să ne aibă pentru vecie cu EL, liberi, în pace și plini de toată plinătatea LUI, și împăcați cu Tatăl, ca să fim ”fii„ ai Aceluiași Tată și frații mai mici ai LUI, El fiind primul născut din Tatăl. Ne-a vrut și ne-a câștigat, pentru El. Acum ce ar putea să ne despartă de EL? Lumea? Poftele? Păcatul? Diavolul? Nimic! Când ajungi să te întâlnești cu EL, IUBITUL sufletului nostru și să-I simți inima LUI cum bate pentru noi, ai putea să-L respingi? Nici vorbă, te odihnești la pieptul LUI și în brațele LUI îți găsești împlinirea vieții tale, iar ochii sunt ȚINTĂ la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, la Isus, care ne-a iubit fără nici un merit și ne-a salvat fără nici un merit și ne duce înainte fără nici un merit și vom ajunge acasă fără nici un merit. Așa că vom lăuda, vom slăvi, vom slugi, vom binecuvânta, vom asculta și-L vom iubi, din dragoste pe EL Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre și nu ne vom lua ochii de pe ȚINTĂ, vom da la o parte orice piedică, păcat, plăceri și vom alerga spre EL, pentru premiul chemării cerești, în Hristos Isus, Domnul nostru. Amin!

Omul durerii

Frederick Charles Jennings

Versete călăuzitoare: Isaia 52.13 – 53.12

Alcătuirea cărţii:

  • Semnificaţia
  • Contextul cu Pentateuhul lui Moise
  • Prezentarea acestui Pentateuh

În cartea noastră stăm exact la pragul de intrare în Locul Preasfânt, şi vom face bine să intrăm cu veneraţie, pentru ca nici o urmă din cele pământeşti să nu murdărească această Sfântă a Sfintelor. Pereţii ei sunt cu siguranţă mai albi decât un înălbitor de pe pământ ar putea albi. Va fi oare cel puţin un cititor care împreună cu mine să implore, ca Duhul, care este la fel de sfânt ca şi acest text din Scriptură, să ne păzească de rătăcire, să ne călăuzească în adevăr şi să ne aducă în amintire lucrurile referitoare la Hristos, pentru ca inimile noastre nestatornice să fie atrase spre El şi să le ţină pentru totdeauna cu tărie?

Pasajul acesta este centrul cărţii lui Isaia. La reflectarea asupra înţelesului numelui lui Isaia vedem că partea cea mai lăuntrică a „mântuirii Domnului”, inima lui Dumnezeu, se revelează aici credinţei respectoase şi dragostei primitoare a ei. Pe cine altcineva ne-am aştepta să întâlnim aici decât pe Acela a cărui locuinţă era din veşnicie la sânul Său şi care L-a părăsit ca să arate păcătoşilor harul Său şi îndurarea Sa (Ioan 1.18)?

Înainte de a intra vrem să câştigăm o privire de ansamblu a textului: să identificăm turnurile de veghere, să remarcăm întăriturile, să contemplăm palatele lui şi să ne bucurăm de frumuseţea şi tăria stilului arhitectonic. În felul acesta vom fi conduşi la temă: Domnul nostru Însuşi!

Este uşor de constatat că împărţirea pe capitole a cărţii este făcută de mâna omenească; structura ei are în mod clar de suferit din cauza aceasta, însemnătatea ei este voalată. Dar dacă ne gândim că împărţirea în versete în poezia ebraică este la fel de divin inspirată ca şi textul însuşi, la un studiu mai detaliat se constată că următoarele cincisprezece versete se pot subîmpărţi în de cinci ori trei versete. „Trei” şi „cinci” aşa cum s-a remarcat deja, descriu în acest context legătura vitală între Dumnezeu (3) şi om (5). Dar totodată te întrebi, la cine altcineva s-ar putea referi această unire, decât la „Cuvântul, care era la început Dumnezeu” (Ioan 1.1) şi care totuşi „a devenit carne şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Prin aceasta nu este vorba de nimeni altul, decât de Emanuel, ceea ce tradus înseamnă „Dumnezeu cu noi”, sub altă formă, Isus, care tradus înseamnă „Mântuitorul”. De aceea Numele acesta exprimă ambele: Om şi Dumnezeu, care este mai presus de toate şi preamărit să fie în veşnicie, căci Dumnezeu Însuşi spune: „În afară de Mine nu este alt Mântuitor” (Isus).

Aceste cinci pasaje constituie un al doilea Pentateuh, care are asemănare frapantă cu primul Pentateuh din Biblie. De aceea primele trei versete constituie Geneza, facerea, acestei profeţii, căci ca şi prima carte a Bibliei noastre ea constituie începutul a tot ceea ce urmează după aceea.

La studiul acestui text remarcăm întăriturile de neînvins, care se împotrivesc oricărei forme de necredinţă, turnurile de veghere, din care credinţa noastră este apărată, şi încă un turn, care arată cu adevărat brut şi fără podoabă. Însă tocmai aceste însuşiri le găsim atrăgătoare, deoarece numai ele sunt în armonie deplină cu tema noastră importantă. „Sunt numai două texte în care felul de exprimare este mai aspru, mai voalat şi mai important, şi anume în capitolul 53 şi 57. În primul domină impresia tristeţii, în ultimul impresia mâniei” (Delitzsch). Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să ne aşteptăm aici la tonul de odinioară uniform şi vesel, care se aseamănă cu o compoziţie metrică cu puţine schimbări. Tema rămâne aspră, aşa cum este subiectul ei.

Capitolul 52.13-15

Isaia 52.13-15: Iată, Robul Meu va prospera [va lucra cu înţelepciune]; va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus. După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi [1] multe naţiuni; înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, pentru că vor vedea ceea ce nu li se istorisise şi vor înţelege ceea ce nu auziseră.

„Iată” este de la sine înţeles o solicitare din partea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului, aşa cum ni-L prezintă versetele introductive ale primei cărţi a lui Moise – Geneza. El ne cere să acordăm cea mai mare atenţie Unuia, Robului Său. Cine poate fi acest Rob? Unde Îl putem găsi, ca să-I acordăm atenţie? Cuvântul „Rob” din versetul acesta (vezi şi Isaia 42) se poate referi la trei noţiuni diferite: pe de o parte la tot poporul Israel, pe de altă parte la rămăşiţa credincioasă şi în afară de aceasta la Mesia. La cine exact se referă versetul acesta?

Cea mai mare parte a poporului iudeu suferind aflat în împrăştiere a aplicat totdeauna această profeţie la ei înşişi şi au afirmat că Israel ar fi robul menţionat. În cele ce urmează verificăm această ipoteză: „Domnul a făcut să cadă asupra acestui popor nelegiuirea noastră a tuturor.” – „Acest popor a fost scos din asuprire şi din judecată. Şi generaţia lui, cine o va spune?” – „Şi groapa acestui popor a fost rânduită cu cei răi; dar poporul acesta a fost cu cel bogat în moartea lui.” Trebuie să mai continuăm? O negare a acestei teorii nu se merită, ea se contrazice singură.[2]

„Rămăşiţa” modestă nici măcar nu va avea această pretenţie. Prin aceasta se impune adevărul simplu, că prin aceasta nu poate fi nimeni altcineva decât Isus din Nazaret, adevăratul Mesia al lui Israel, Salvatorul nostru. Concordanţa tuturor detaliilor este aşa de clară, aşa de simplă, aşa de minunată, că este inexplicabil cum cineva cu minte sănătoasă poate pune la îndoială înţelesul lor, că un gânditor logic îşi exclude mintea. Un astfel de om care gândeşte carnal se împotriveşte la tot ce este dumnezeiesc şi stă sub stăpânirea unui vrăjmaş puternic şi viclean.

Primele cuvinte ne revelează exact aceea despre care Duhul a vorbit în capitolele anterioare, care conduc la acest punct culminant. El era Acela, ale cărui urechi au fost deschise; El era Acela care a cunoscut cărarea suferinţei şi ruşinii, care era înaintea Lui, şi era pregătit să meargă pe ea. El a învăţat să respingă răul şi să aleagă binele. Aici El este văzut ca Unul care face această alegere cu înţelepciune. El a mers pe drumul acesta, deoarece sulul cărţii I-a arătat clar crucea şi gloria care urma după aceea.

El a acţionat foarte înţelept, ca să asigure succesul Său. Cuvintele „va prospera = va lucra cu înţelepciune” înseamnă „a avea succes”, şi realmente aici se pot vedea ambele noţiuni: cu un singur cuvânt se spune ambele: a acţiona cu înţelepciune şi a avea succes. Acţionarea Lui înţeleaptă L-a dus până la suferinţe nelimitate, şi prin aceasta El a obţinut ţelul Său. Deci primul rând vorbeşte despre acest drum al suferinţei „înţelept”, care s-a sfârşit la cruce.

Următoarele trei rânduri descriu rezultatul întreit al acţionării Lui înţelepte: mai întâi El a fost înălţat din adâncul umilirii, unde L-a condus acest drum al suferinţei: din mormânt. Apoi El a fost ridicat, atunci când picioarele Lui s-au ridicat de pe Muntele Măslinilor şi un nor L-a acoperit, şi în cele din urmă El a primit cel mai înalt loc în univers. Aceste puţine cuvinte descriu tot drumul lui Mesia: El a părăsit tronul ca Fiu al lui Dumnezeu şi apoi l-a reprimit ca Fiu al Omului. Toate acestea sunt prezentate în geneza acestui Pentateuh.

Versetul 14 vorbeşte iarăşi despre adâncimea smeririi Sale: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine …”, urmat de o explicaţie intermediară: „atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om”. Aici trebuie să ne distanţăm cu adevărat de unii comentatori (şi de Delitzsch), căci ei aplică această înfăţişare desfigurată la exteriorul Domnului nostru: ca şi cum în timpul vieţii Lui înfăţişarea Sa ar fi fost aşa de schimonosită, că era de nerecunoscut. O astfel de interpretare trebuie respinsă cu cea mai mare oroare. Copiii mici, ale căror simţăminte erau curate, veneau cu plăcere la El, şedeau pe genunchii Lui sau se rezemau de pieptul Lui. Ei erau atraşi de El, şi nu respinşi, nici de faţa Lui şi nici de înfăţişarea Lui. Cum ar fi putut El în momentul acesta să arate a fi inuman?

Fără îndoială însă aceste cuvinte arată spre adâncimea suferinţelor Sale şi a urmărilor lor asupra exteriorului Lui. Până la bătaia ceasului de ora doisprezece din acea zi fatală de aprilie a anului 32 din era noastră (conform cronologiei aproape sigure a lui Sir Robert Anderson), tâlharii de la dreapta şi de la stânga Lui au suferit în aceeaşi măsură. Probabil suferinţa lui Isus era mai grea din cauza sensibilităţii mărite a corpului Său omenesc fără cusur. Însă timp de trei ceasuri, şi numai trei ceasuri, El a suferit „mai mult decât fiii oamenilor”, aşa că faţa Lui a fost desfigurată peste măsură de mult. Fără îndoială Dumnezeu a tras voalul Său peste chinul acesta, ca să arate solemn că nimeni nu poate „vedea” sau înţelege toată adâncimea acestui martiraj. Însă tăcerea sfântă a evangheliilor este întregită prin descrierea inspirată divin a profetului Isaia. Despre această luptă de moarte incomparabil de grea ne relatează Dumnezeu Însuşi, ce a văzut El în acest întuneric mare. Ce mare trebuie să fi fost durerea Lui proprie, căci Cel suferind pe cruce era Fiul Său preaiubit!

Trebuie să observăm că faţa Lui a fost desfigurată, aceasta înseamnă, că ea nu a fost aşa din naştere. Deci ceva a avut loc, că această faţă a fost desfigurată. Ea era aşa de atrăgătoare pentru copilaşi şi în mod deosebit pentru păcătoşii plini de căinţă. Nu ar fi corect să se limiteze prima parte a versetului 14 şi să se creadă că numai oamenii orbi spiritual, demni de dispreţ, s-ar fi uimit. Şi îngerii, care ardeau să primească o privire în această taină sfântă, cu siguranţă nu au lipsit de la acest eveniment îngrozitor. Cu siguranţă au fost deplin copleşiţi de lupta de moarte de bună voie, suplinitoare a Creatorului lor.

Versetul 15 reia afirmaţia primei părţi a versetului 14: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine” (din cauza smeririi fără asemănare a Aceluia care era aşa de desăvârşit), „tot aşa El va uimi multe naţiuni”. Chiar împăraţii vor amuţi fiind cuprinşi de uimire, căci aşa ceva depăşeşte tot ce a fost până atunci.

Prima parte, sau Geneza, se termină prin prevestirea a ceva minunat pentru aceia care până atunci nu au văzut aşa ceva sau au auzit: celelalte naţiuni, care nu au primit nici o revelaţie şi nici o profeţie de la Dumnezeu, aşa ca Israel. La începutul celei de-a doua părţi a Pentateuhului (Exod) profetul se identifică cu poporul în mărturisirea smerită a păcatelor şi plânge cu amar orbirea şi necredinţa acestuia. De aceea acest text se aseamănă foarte mult atât cu Exodul Vechiului Testament cât şi cu cel al Noului Testament (Faptele Apostolilor). În ambele cărţi este vestită lui Israel salvarea şi în ambele este descrisă şi respingerea acesteia: „Pe acest Moise, pe care ei l-au respins, spunând: Cine te-a pus căpetenie şi judecător?, pe acesta Dumnezeu l-a trimis căpetenie şi salvator.” – „Voi, cu grumazul înţepenit şi necircumcişi în inimă şi în urechi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi, ca şi părinţii voştri” (Faptele Apostolilor 7.35.51). Istoria se repetă. Dar acum profetul stă cu ochii plecaţi, ca şi vameşii sau ca acest celălalt om important, Daniel. El se face una cu poporul Său, mărturiseşte păcatele lor şi se plânge:

Capitolul 53.1-3

Isaia 53.1-3: Cine a crezut vestirea [3] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim. El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor [4] şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit.

Ca să înţelegem afirmaţia copleşitoare, trebuie să ne fie clar că primul pasaj este strâns legat cu finalul capitolului anterior. Acolo ne-iudeii şi împăraţii lor au primit o veste de care ei s-au uimit; însă această profeţie a fost în primul rând pentru noi – aşa spune profetul lui Israel. Ea era destinată pentru noi, trimisă nouă: dar cine dintre noi a crezut-o? Braţul este partea corpului prin care se face o lucrare care necesită putere deosebită. Braţul face ceea ce îi dictează voinţa. Există o imagine mai potrivită pentru Acela care realmente era Braţul lui Dumnezeu? Şi cine a făcut cu bucurie voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut acest Braţ? El a lucrat aşa de puternic, că nimeni nu a putut fi găsit, nici măcar dacă s-ar fi căutat în cer, pe pământ sau în locurile de sub pământ (compară cu Apocalipsa 5.3).

Totuşi, cui i-a fost descoperit acest braţ? Cine a recunoscut în acest Om smerit braţul puternic al lui Dumnezeu? Israel a strigat mereu: „Trezeşte-te, trezeşte-te, tu braţ al Domnului!” Dar când S-a arătat braţul, cine L-a recunoscut? Putea El, care cupă cum se pretindea era Fiul unui tâmplar, să fie braţul Domnului? Putea El, Cel care locuia liniştit şi necunoscut în această casă modestă din Galileea dispreţuită, să fie braţul Domnului? Niciodată nu putea veni ceva bun din Nazaret (Ioan 1.46); putea într-adevăr braţul Domnului să fie de acolo? Şi când El a venit realmente de acolo, El a fost respins de toţi, chiar şi de aceia pe care noi i-am considerat onorabili, înţelepţi, cu vază şi conducători religioşi ai poporului. Este posibil ca El, care a fost dispreţuit de toţi aceştia, să fi fost totuşi braţul Domnului? Noi am aşteptat pe un cu totul altul. Privirea noastră arogantă s-a îndreptat într-o altă direcţie. Noi am sperat să fie unul cu „drapel împărătesc şi cu tot ce aparţine de aceasta, cu prestigiu, cu fastul şi măreţia unui războinic minunat” şi care să conducă oştirile lui Israel aşa cum a făcut căpetenia oştirii Domnului cu mult timp în urmă (Iosua 5.14) şi care în marş triumfal ne va elibera de ocupaţia romană. Aceasta ar fi fost ceva măreţ în ochii noştri! Plini de bucurie ne-am fi strâns în jurul unuia ca acesta! Dar cu aceste aşteptări pompoase ce puteam noi găsi de onoare în acest Bărbat care nu atrage atenţia? El plângea cu cei ce plâng; El era un Om al multor dureri, care S-a bucurat numai puţine momente cu cei care se bucură.

Încet cade voalul de pe ochii inimii noastre şi ne amintim că Mielul de Paști niciodată nu a fost ales şi pus deoparte înainte de ziua a zecea a lunii. În primele zece zile ale anului nostru [anul iudaic începe primăvara; remarca traducătorului] numai Domnul cunoaşte Mielul de Paști, şi numai ochii Lui Se odihnesc cu plăcere pe El. Nimeni altcineva nu ştie! La fel este şi cu Mesia al nostru; şi El era ascuns şi a fost denumit ca Miel al lui Dumnezeu după ce au trecut treizeci de ani. Aşa a crescut El numai înaintea Lui.

Casa lui David se asemăna demult cu un copac tăiat, şi au trecut secole până când un urmaş al lui David a stat pe tronul lui. Dar iată, din rădăcina copacului tăiat creşte o mlădiţă bine dezvoltată, în timp ce toate celelalte sunt vestejite, uscate şi moarte. Aşa a crescut El, o floare omenească, aşa cum mai înainte nici Dumnezeu şi nici oamenii nu au văzut pe pământ. Şi totuşi, când El a apărut public şi a început să lucreze, a făcut ce este bine, a luat parte la durerile oamenilor şi le-a alinat, El a fost dispreţuit de conducătorii noştri. Şi cu regret El a fost desconsiderat şi de noi, cei care acuzăm necredinţa noastră, nici noi nu L-am luat în seamă. Ne-am comportat ca oamenii care se îndepărtează de un lucru pentru care ei nu au nici un interes.

Istoria tristă a omenirii se repetă şi în zilele noastre. Suntem scurt înainte de venirea din nou a Domnului Isus. Şi iarăşi cei onorabili, cei învăţaţi şi oamenii pur religioşi se îndepărtează de Acela care singurul este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”: adevăratul braţ al Domnului.

Ca şi atunci, când numai câţiva, care erau conştienţi de propria lipsă de ajutorare, s-au legat de El, aşa este şi astăzi: istoria se repetă. Relativ puţini sunt mânaţi de povara păcatelor lor la picioarele Sale. Însă pentru aceştia El este mult mai de dorit decât toate comorile lumii. Regretăm însă puţina cunoaştere îndeaproape a Lui. Pot eu presupune, că inimile noastre uscate însetează după El şi doresc să-L cunoască mai bine? Căci numai Lui, Cel care a devenit „braţul Domnului” pentru noi, Îi datorăm mântuirea noastră, trecutul, prezentul şi viitorul.

Prin aceasta ajungem la partea a treia a profeţiei acesteia, a treia carte a Pentateuhului (Levitic), care ne conduce în Locul Preasfânt cu multele jertfe legate de acesta. Vedem aici jertfa unică care înlocuieşte toate aceste imagini simbolice şi prin care noi avem chiar intrare liberă în Locul Preasfânt. Următoarele trei versete dezvăluie taina acestor suferinţe. Ar trebui să ascultăm foarte atenţi, nu indiferenţi, ci cu emoţie, ce se spune despre această revelare. Căci cele descrise aici ne interesează personal în cea mai înaltă dimensiune.

Capitolul 53.4-6

Isaia 53.4-6: Cu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; iar noi, noi L-am socotit pedepsit,[5] lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui; şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Ce copleşitoare sunt aceste versete! Ele aruncă o lumină sfântă pe acele suferinţe care timp de trei ore de întuneric pe Golgota au rămas ascunse de ochiul omenesc. Afirmaţiile sunt aşa de clare şi precise, că nu ne putem imagina că ele au fost scrise cu 700 de ani înainte de împlinirea lor.

Primul cuvânt din versetul 4 este „Amin”, care se întâlneşte şi în Noul Testament şi pe care Domnul nostru îl foloseşte de multe ori. [Rădăcina cuvântului înseamnă „aşa să fie, cu adevărat, realmente, într-adevăr”; remarca traducătorului.] El exprimă cea mai înaltă treaptă de confirmare. Nimeni nu ar trebui să se îndoiască câtuşi de puţin de cauza reală a acestor suferinţe incomparabil de grele. Cu siguranţă acest motiv nu a existat în viaţa Sa, care era plăcută Tatălui. Nu, numai prin ultimele trei ceasuri de pe cruce aflăm ceva despre ele.

Nici o biciuire, care brăzdează spatele Lui, nici un spin, care străpunge fruntea Lui, nici un cui, care pătrunde prin mâinile şi picioarele Lui nu-l poate determina să geamă de durere. Era nevoie de chinuri mai mari, care să dezlănţuie strigătul „Eli, Eli, lama sabactani?” Care putea să fie motivul pentru chinuri mai mari?

Pe la miezul zilei amuţesc batjocurile oamenilor. Soarele, care de obicei străluceşte, se întunecă. Nici o lumină nu cade pe această scenă sfântă, în timp ce păcatele mele erau pe El. (Doreşti tu să te alături de mine cu capul plecat şi ochii plecaţi?). Dumnezeu Îl părăseşte din cauza aceasta şi loviturile nuielei Sale Îl ating; comparate cu acestea, loviturile de bici romane erau blânde. Sufletul Lui nevinovat s-a îngrozit numai de acestea, aşa că chiar mai dinainte transpiraţia Lui a devenit ca stropii mari de sânge. Şi totuşi ceea ce se petrecea în grădină era numai o umbră a ceea ce Îl aştepta. Cât de insuportabilă trebuie să fi fost realitatea? Dacă am putea să evaluăm numai puţin aceasta, atunci inimile noastre nu ar fi aşa de împărţite. Nu ne-am irosi aşa de egoist viaţa, aşa cum cu regret facem deseori. Vrem să ne facem una cu cuvintele acestui om cu vază din timpurile biblice: „Cu urechile noastre am auzit despre Tine, dar acum ochii noştri Te-au văzut. De aceea ne este scârbă de noi înşine şi ne pocăim în ţărână şi cenuşă.” Dacă priveliştea aceasta nu produce căinţă şi pocăinţă la noi, ce ar putea atunci altceva să ne facă să ne pocăim?

Cu plăcere ne-am fi preocupat mai departe cu acest studiu aprofundat. Este însă de neevitat să analizăm o interpretare ciudată şi falsă a acestor cuvinte. În Matei 8.16,17, prima evanghelie din Noul Testament, citim: „Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Din ultima frază unii deduc că Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ a purtat bolile altora şi de aceea ai Săi niciodată nu trebuie să se îmbolnăvească! Cu toate acestea El niciodată nu S-a îmbolnăvit sau a fost slab. În felul acesta cu siguranţă El nu a purtat bolile. Atunci când El a vindecat un om cu mâna uscată, aceasta nu a avut nici un efect asupra Lui. Corpul Lui nu a fost supus slăbiciunilor, care sunt partea noastră. Cusururile noastre sunt urmări ale păcatului care a venit în lume. Într-adevăr El S-a supus de bună voie slăbiciunilor nepăcătoase cum este foamea, setea şi oboseala, dar El nu avea nimic comun cu urmările venirii păcatului în lume. El a fost ispitit în toate (pus la probă) la fel ca noi, cu excepţia păcatului (Evrei 4.15).

De ce scrie evanghelistul Matei că El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”? Era imposibil să fie numai din compasiune cu oamenii suferinzi. Domnul Isus a întâlnit pretutindeni urmările amare ale păcatului cum ar fi demonizarea, boala, durerea, malformaţii, lacrimi, şi totdeauna a vindecat. Dar cu toate că El avea pe pământ putere şi autoritate să înlăture efectele păcatului sau pedeapsa pentru el (Marcu 2.10), El Însuşi a preluat responsabilitatea pentru cauze. Numai El putea face aceasta, deoarece El va purta „pe trupul Său pe lemn” păcatul [1 Petru 2.24], care a provocat astfel de suferinţe. Niciodată El nu putea, atunci când a venit timpul, să îndepărteze vreo durere fără să poarte şi păcatul care a provocat această durere. Aşa cum cel mai mic suspin sau chiar o singură lacrimă dovedeşte existenţa păcatului, la fel este şi alinarea suspinului şi plânsului o dovadă pentru ispăşirea păcatului. Nimic altceva din universul întreg nu ar fi putut realiza aceasta, decât numai aceste suferinţe pe cruce în timpul celor ultime trei ceasuri. Matei ne relatează că El a purtat suferinţele noastre, pentru ca să se împlinească profeţia lui Isaia. Ceea ce s-a petrecut atunci era numai o imagine (aşa cum botezul Lui era o imagine despre împlinirea dreptăţii), însă pentru împlinirea definitivă noi trebuie să privim numai la cruce.

Deci dacă s-a îndepărtat cauza păcatului, de ce nu au fost înlăturate urmările, cel puţin pentru aceia care prin căinţă şi credinţă au primit împăcarea? De ce credincioşii mai sunt confruntaţi cu boală şi moarte? Deoarece toată acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii depinde de locul pe care Fiul Său preaiubit îl ocupă. El este încă respins şi încă nu primeşte onoarea care I se cuvine. Lucrarea Sa de împăcare este într-adevăr desăvârşită şi încheiată pe deplin cu privire la cerinţele lui Dumnezeu – „El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă” –, aplicarea efectivă la viaţa noastră este însă în viitor. Păcatul încă mai este legat de corpul nostru. Căci altfel de ce am fi îndemnaţi, prin Duhul să omorâm faptele trupului (Romani 8.13)? Noi aşteptăm să fim aşezaţi în poziţia de copii ai lui Dumnezeu (aceasta înseamnă, să aparţinem lui Dumnezeu şi să fim recunoscuţi public ca şi copii ai Săi), atunci când şi trupurile noastre vor fi răscumpărate (Romani 8.23). Până acum Domnul Isus este încă respins, şi Duhul lui Dumnezeu este încă aici pe pământ. De aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu constă în vindecarea bolilor – corpul nostru stă încă sub puterea morţii (Romani 8.10) –, ci „în orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti” (Efeseni 1.3), corespunzător locului pe care Hristos şi Duhul Sfânt îl ocupă acum.

El era fără păcat şi fără cusur; El nu a purtat păcatele noastre în timpul vieţii Sale pe pământ şi de asemenea El nu le-a dus până la cruce – toată viaţa Lui S-a delectat de buna plăcere a Tatălui Său –, ci ca Miel fără pată El S-a jertfit pe Sine Însuşi şi a purtat păcatele noastre numai când a atârnat pe cruce.

În versetul 5 lumina lui Dumnezeu cade peste aceste suferinţe şi în mod impresionant arată clar: noi eram contravenienţii şi El a fost pedepsit; noi am păcătuit şi El a fost lovit pentru aceasta. Noi eram vinovaţi, El a suferit moartea, plata păcatului! Cuvintele noastre trebuie acum să amuţească, căci tăcerea poate exprima mai mult decât cuvintele. Înapoia loviturilor, a rănilor, a morţii bănuim ceva din dragostea Lui pentru noi.

Ce se prezintă acum ochilor noştri, privesc cu uimire adâncă cele mai inteligente dintre creaturi. Cu câtă plăcere ar pătrunde ele mai adânc în aceste adâncimi de nepătruns! Acest Dumnezeu, de care noi toţi ne-am îndepărtat în diferite direcţii, să fi hotărât El ca toate nedreptăţile noastre ca un torent puternic de ape reziduale urât mirositoare să se reverse ca un şuvoi într-un anumit loc – pe El, Cel care era cel mai preţios pentru El? Cum este posibil să rămâi departe de un astfel de Dumnezeu? Pe noi ne aşteaptă nu numai pâine, ci şi o îmbrăţişare; nu rangul unui rob, ci sânul Tatălui; nu haina unui salariat, ci cel mai bun costum. Dacă acestea ar fi suficient cunoscute, care fiu pierdut nu s-ar grăbi să vină acasă? Eu doresc să iau de mână pe cititorii mei şi împreună cu ei să strigăm la acest Dumnezeu: „O, Tatăl meu, ajută-mă să rămân la Tine pentru restul vieţii mele în lumea aceasta, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare. O, Dumnezeu, Tatăl meu, fă ca dragostea care nu a cruţat pe singurul ei Fiu pentru mine nedemnul, să lege pentru totdeauna de Tine inima mea nestatornică. Eu m-am îndepărtat de Tine, nu numai atunci pe când nu eram născut din nou, ci chiar şi după ce am cunoscut dragostea Ta. Mă ruşinez şi Te rog fierbinte, ajută-mă să nu mai plec de la Tine. Doamne Isuse, chiar dacă sunt nedescris de slab, eu rămân totuşi oaia Ta, care are nevoie de Tine. Tu eşti Păstorul meu, care chiar Şi-a dat viaţa pentru mine. Te rog fierbinte, ţine-mă aproape de Tine până în ziua în care voi fi pentru totdeauna la Tine!”

În Locul Preasfânt am văzut suferinţele Domnului Isus cu ochii lui Dumnezeu. Dacă revenim la primul Pentateuh al Bibliei, căci după cartea despre Locul Preasfânt, Levitic, urmează cartea Numeri, cartea „în pustiu”, aşa cum este numită ea în Biblia ebraică. În cartea a 4-a este descrisă călătoria prin pustiu a lui Israel, inclusiv încercările cărora a fost supus poporul, şi eşecul lui permanent. Şi în Isaia ajungem tocmai la acest aspect al suferinţelor Mântuitorului: cum El a suferit sub atacurile venite din partea oamenilor şi totuşi a rămas statornic; El niciodată nu a eşuat.

Capitolul 53.7-9

Isaia 53.7-9: El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura. Ca un Miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura. El a fost scos din asuprire şi din judecată; [6] şi generaţia Lui, cine o va spune? [7] Pentru că El a fost şters de pe pământul celor vii. Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit. Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui.

Aici este vorba de o privire retrospectivă la aceste suferinţe, care acum aparţin trecutului. Aceia care reflectă ruşinaţi şi zdrobiţi la acest pasaj sunt copleşiţi de dăruirea smerită a Celui care sufere. Consimţământul Lui smerit la aceste suferinţe nemeritate impresionează pe de o parte şi pe de altă pare împing la adorare; această stare de lucruri exprimă un element de bază al planului de mântuire. Dacă Cel care suferă ar fi scos chiar şi numai un singur suspin ca protest, caracterul liber consimţit al morţii Sale ca jertfă ar fi fost anihilat şi urmările ar fi fost de neimaginat. Atunci judecătorii nedrepţi ar fi avut probabil un motiv să pedepsească pe cel nevinovat ca pe un vinovat. Ne amintim că Pilat a amuţit, căci în funcţia lui el a avut deseori a face cu oameni care au protestat cu voce tare şi afirmau solemn că sunt nevinovaţi. Însă pe Omul acesta dimpotrivă Îl ameninţa o moarte îngrozitoare şi cu toate acestea El sta înaintea lui tăcut şi liniştit; un Om a cărui simplă prezenţă rostea volume de cărţi, cu toate că nici măcar un singur cuvânt nu Îi ieşea de pe buze. Niciodată tăcerea nu a vorbit aşa de elocvent! Niciodată o gură închisă nu a vestit adevăruri aşa de profunde! Dacă ar fi protestat o singură dată, dacă S-ar fi plâns sau probabil ar fi arătat bucurie cu privire la cruce, unde El trebuia să poarte păcatele, aceasta ar fi ruinat total desăvârşirea Persoanei Sale şi a lucrării de răscumpărare făcută de El. Nici o minte omenească nu ar fi putut să-şi imagineze un astfel de echilibru şi nici o mână omenească nu ar fi putut descrie aşa ceva. Repet: niciodată tăcerea nu a fost aşa de elocventă!

Evident Dumnezeu a creat pe fiecare creatură a Sa de pe pământ ca să facă cunoscut adevăruri divine nevăzute; ce este maiestos, frumos, blând printre animale simbolizează puterea de atracţie morală a Fiului Său. Leul exprimă demnitatea Fiului, boul exprimă slujirea răbdătoare; va rămâne mielul mut? Dacă este aşa, nu va dovedi tocmai tăcerea lui Isus în faţa morţii dragostea Lui, care L-a făcut capabil „să rabde crucea şi să dispreţuiască ruşinea” [Evrei 12.2], pentru ca prin aceasta Dumnezeu să aibă puterea să salveze, şi El Însuşi să aibă bucuria să salveze oameni păcătoşi şi să împărtăşească cu ei bucuria pe care El o savurează la dreapta lui Dumnezeu, pe care El fără suferinţe ar fi putut s-o aibă veşnic singur?

În curtea interioară L-au dezbrăcat şi spre batjocură L-au îmbrăcat cu o manta împărătească. Însă nu s-a auzit nici un cuvânt de ocară ca răspuns la râsetele de batjocură ale soldaţilor romani brutali. După aceea a urmat Golgota; acolo a domnit aceeaşi linişte supusă, pe care profetul a vestit-o cu şapte sute de ani mai înainte şi la care noi astăzi, mii de ani după aceea, medităm. Şi tema aceasta ne va preocupa toată veşnicia!

Versetul 8 ne duce un pas mai departe pe acest drum Via Dolorosa: profetul vede cum Cel suferind după parodia procesului şi dezlegat de cătuşă până este dus în moarte. Genealogia lui Adam o găsim în cartea Geneza 5, dar cine va scrie pe a Lui? Unde sunt urmaşii, care continuă linia Lui şi prin aceasta menţin pretenţia la tronul lui David, a strămoşului Său „după carne”? Linia Lui se va şterge cu El; făgăduinţa, care era valabilă pentru El, dispare odată cu moartea Lui; speranţa poporului pare să se fi şters. Foarte întristaţi sunt şi ucenicii în aceste trei zile întunecate, căci ei „au sperat, că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24.21). Însă speranţa lor zace acum moartă îngropată în mormântul lui Iosif. Cine poate cunoaşte însemnătatea acestor suferinţe şi a acestei vieţi aşa de scurte? Cine înţelege, că El a fost pedepsit nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi că judecata a fost făcută nu de oameni, ci de Dumnezeu? Cine a înţeles atunci adâncimea acestor suferinţe? Dar acum încetează durerea: ruşinea a trecut pentru totdeauna. Din momentul în care moartea Lui a fost atestată prin suliţa soldatului roman, Dumnezeu nu mai permite nici o urmă de umilire, ci „începând de acum dragostea aşează la picioarele Lui numai ceea ce vine din plinătatea Lui”!

Oamenii, cărora le-a reuşit să-L omoare, au avut intenţia să-l îngroape împreună cu făcătorii de rele, în rândul cărora El a fost socotit. Cu toate că Dumnezeu a permis această moarte ruşinoasă, deoarece însemna împlinirea planului Său stabilit exact şi a providenţei Sale, El opreşte acum răutatea omenească: până aici, şi nu mai departe! Numai o mână venerabilă, plină de dragoste are voie să atingă corpul sfânt, şi numai un mormânt, care nu a fost murdărit printr-un cadavru, are voie să primească pe acest „Ceva sfânt”. Aşa cum am amintit, Unul născut dintr-o fecioară poate fi pus numai într-un mormânt neatins. De aceea mormântul acestui bărbat bogat va avea onoarea să găzduiască corpul Domnului gloriei. Oriunde se va vesti Evanghelia va fi amintit şi numele acestui bogat. La păşirea pe un astfel de teren sfânt nu pot crede că numele lui poate fi numit fără să fie explicat înţelesul său profund: „Iosif din Arimateea”.

„Iosif” (cu înţelesul plin de speranţă, bucuros, „El va adăuga”) era numele, pe care Rahela l-a dat primului ei născut, căci – aşa întreabă mama fericită – va fi darul acesta preţios ultima dovadă a harului lui Dumnezeu? Nu, căci „Domnul să-mi mai dăruiască un fiu [aceasta înseamnă, Iosif], şi Dumnezeu a făcut aşa. Probabil întrebăm: sunt crucea aceasta, mormântul acesta, finalul? Nu mai poate fi adăugat nimic? Nu este nici un Beniamin, nici „un fiu al dreptei mele”? Numele „Iosif” poate da un răspuns la această întrebare, căci în profeţii el se referă totdeauna la istoria unei salvări, de exemplu în Psalmul 81.5. Sunetul bucuros al trâmbiţei este „aşezat ca o mărturie în Iosif” şi vesteşte urechii deschise, că, aşa cum Israel a fost eliberat din Egipt, la acesta se va adăuga; Israel se va trezi din ţărâna pământului (Daniel 12.2). La fel Dumnezeu „va adăuga” la acea înmormântare lucrarea nespus de puternică; un „Iosif” va trebui, însă fără să-şi dea seama, să vestească aceasta prin numele său. Dar care este lucrarea nespus de puternică? Numele locului de naştere al lui Iosif dă explicaţia: „Arimateea” înseamnă „a fi înălţat” [8] ca în Isaia 52.13, şi aceasta este ceea ce va fi „adăugat”. Cu toate că mormântul nu a fost folosit, el nu-L poate reţine: El va fi „înălţat” din acesta. Acest cel mai preţios adevăr dintre toate va vorbi la fel ca numele şi locul de naştere al acestui ucenic retras, dar adevărat şi membru al sinedriului demn de onoare, al acestui Iosif bogat din Arimateea, şi el va fi auzit de multe urechi ascultătoare.

Sfinţenia Mântuitorului nostru era desăvârşită: El era fără prefăcătorie şi fără violenţă. Dar îngroparea Lui într-un mormânt neatins nu era suficientă să-I ofere recunoştinţa care I se cuvine – ar fi fost cu adevărat fără folos. Monumentele, pe care sunt scrise presupusele virtuţi ale celor care putrezesc sub ele, dovedesc contrariul şi pot fi bune pentru urmaşii lui Adam. Dar sfinţenia Domnului Isus putea fi dovedită numai prin învierea Sa. Când El în umblarea Sa pe pământ „a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi”, El „a fost ascultat datorită evlaviei {sau: temerii sfinte}Lui” [Evrei 5.7]. „Teama” de a fi făcut ca unul din noi L-a îngrozit. Însă ascultarea Lui a dovedit desăvârşirea Sa şi sfinţenia Sa. Învierea Lui a dovedit că El a fost înălţat datorită temerii Lui de Dumnezeu (Evrei 5). În două nume aparent lipsite de importanţă găsim, ca un toporaş mirositor ascuns sub frunze, unul din aceste versete prin care Duhul confirmă învierea: El a fost înviat a treia zi „după Scripturi”. „Iosif din Arimateea” ne învaţă că învierea urma să vină după cruce („adăugată”). În locul acesta te simţi bine, mai ales după furtuna care a plecat Capul preaslăvit, o furtună care acum s-a liniştit pentru totdeauna. Încă se mai vede norul întunecat, însă el se retrage treptat, ca niciodată să nu mai vină asupra Lui. Însă noi stăm în strălucirea soarelui, salvaţi pentru veşnicie. Noi avem voie şi până la revenirea Lui vom privi în urmă din când în când: la frângerea pâini şi când bem din pahar ne amintim de crucea Sa şi de lovitura suliţei, de sentinţa de condamnare şi de moartea pe care El a suferit-o pentru noi.

Tăcuţi mai zăbovim un moment aici, căci cu siguranţă mormântul nu era într-o grădină fără intenţie divină. În duh vizităm prima grădină Eden, pe care Dumnezeu Însuşi a plantat-o. În mod logic acolo domneşte o atmosferă apăsătoare, căci aici a fost rostită sentinţa de moarte asupra înaintaşilor noştri, care au păcătuit. Urmare acestui fapt natura lor păcătoasă a stricat pe toţi urmaşii lor (Romani 5.12). În grădina lui Iosif dimpotrivă în primele zile ale lunii aprilie a anului 32 după Hristos (după cronologia prudentă a lui Sir Robert Anderson) se trezesc păsările şi cântă, aşa cum femeile s-au dus dis-de-dimineaţă acolo (Marcu 16.1). Florile şi pomii fructiferi înmuguresc, un semn că natura se trezeşte la viaţă din somnul iernii. Totul vesteşte vestea îmbucurătoare că atmosfera sumbră a grădinii Eden a fost alungată. Moartea a fost nimicită,[9] dar viaţa şi neputrezirea au fost aduse la lumină (2 Timotei 1.10). Aruncă o privire în mormânt! El este gol, în afară de veşmintele de in. Ele au rămas acolo din două motive: pe de o parte, ca să facă cunoscut puterea supranaturală prin care mormântul a devenit gol. Nici un „jefuitor al morţilor” nu ar fi desfăcut giulgiul şi l-ar fi împăturit aşa grijuliu, că se putea recunoaşte exact unde a fost aşezat mortul. Pe de altă parte, veşmintele rămase trebuiau să arate clar că El niciodată nu va mai avea nevoie de ele (în contrast cu Lazăr, care le-a luat cu sine din mormânt).

Aşa cum un frate în Domnul (C. H. Burchell, din Birmingham, Anglia) a remarcat, în ultima grădină din Biblie, în Apocalipsa 22, nu apare pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai pomul vieţii, care era în Eden. Dar acesta nu mai este păzit de heruvim cu sabia lui învăpăiată. Intrarea este liberă pentru toţi care nu se laudă cu dreptatea proprie, ci dimpotrivă simbolic şi-au spălat hainele în sângele Mielului, care a stins pentru totdeauna focul.

Ultima frază („pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui”) se aseamănă cu o manta de protecţie suplimentară pentru Sfântul Domnului, însă ea este mai necesară pentru înmormântare decât pentru moarte. Oamenii răi au vrut să-L îngroape împreună cu răufăcătorii – aceasta era permis – şi prin aceasta să-L facă una cu ei. Dar nu ei erau cei care hotărăsc îngroparea Mortului sfânt. Mormântul lui trebuia să adeverească, că în El nu era nici o urmă a celor două elemente; brutalitate şi stricăciune. Ce contează că aceia care leapădă pe Hristos arată cu degetul spre urmaşii Lui inconsecvenţi? Prin aceasta ei încearcă zadarnic să justifice propria lor hotărâre, care conduce la condamnare veşnică, tocmai prin acest caracter contradictoriu. Ei nu vor găsi în El nici un abur de rău. O voinţă mai înaltă, care stă mult deasupra marilor preoţi şi stăpânitori, deasupra cărturarilor şi fariseilor, veghează ca mormântul Lui să mărturisească despre desăvârşirea Lui şi că strigătul dureros „Eli, Eli, lama sabactani?” nu a răsunat pentru El Însuşi. Iubite cititor, tu şi eu, noi ştim care este adevăratul motiv.

Ajungem la ultima partea, la partea deuteronomică a acestui Pentateuh, şi ca şi a cincea carte a lui Moise (Deuteronom) ea este un rezumat al acţiunii lui Dumnezeu cu Israel. Aşa cum ei după călătoria lor prin pustiu stau la graniţa ţării făgăduite, şi privesc partea cealaltă a râului care îi desparte, tot aşa aici este privit încă o dată drumul Robului. Călătoria Lui prin sălbăticie s-a încheiat. Îl vedem aici privind înainte la viaţa lungă, care este înaintea Lui, o viaţă fără sfârşit şi veşnică. Dar nu aceasta o dorea cel mai mult inima Lui iubitoare. El voia spre satisfacţia Lui să împartă cu alţii veşnicia, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

Capitolul 53.10-12

Isaia 53.10-12: Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească;[10] L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut. Prin cunoştinţa [11] Lui, Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor. De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că Şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat cu cei fărădelege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege.

Din toate cuvintele care au fost scrise sau rostite vreodată niciunul nu este cu un înţeles mai profund; niciunul nu are o simbolistică aşa de felurită, şi niciunul nu conţine un adevăr care inspiră reverenţă ca acesta: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”. Tremurând de frică ne apropiem acum de acest cuvânt sfânt şi reflectăm la fiecare noţiune. Cine a fost lovit în felul acesta? Nimeni altul decât Acela a cărui bucurie era să facă voia Aceluia căruia I-a plăcut să-L zdrobească.

Dacă El a fost aşa de smerit şi de ascultător, de ce atunci Domnul L-a lovit? Da, mai mult chiar: Lui I-a plăcut chiar să-L zdrobească. Era El supărat de vre-o greşeală foarte gravă a acestui Rob preaiubit? Nu, Acesta Însuşi a dovedit că El întotdeauna a făcut ce este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8.29). Nimeni nu putea să-L dovedească de vreo slăbiciune, şi cu atât mai puţin de vreun păcat. Cu adevărat, nu. Cerul aproape că ameninţă să plesnească, aşa de fericit este Domnul cu privire la acest Fiu al Omului fără păcat şi fără pată. Acele cuvinte de la botezul Lui şi cele de pe muntele transfigurării dovedesc buna plăcere a lui Dumnezeu, care era netulburată. Şi cu toate acestea aici se spune: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească!” De ce acest braţ atotputernic a lovit aşa de dur şi a provocat durere şi necaz Preaiubitului? Ce L-ar fi putut determina pe Domnul să-Şi provoace aceste suferinţe, aşa cum îl doare pe un tată când el provocă suferinţe fiului preaiubit?

Dragostea Lui pentru păcătoşi era aşa de mare, că El nu a cruţat pe propriul Său Fiu preaiubit. Putem noi înţelege o astfel de dragoste? Nevoile, care ne fac parte de viaţă sau de moarte, am putea să le întâmpinăm cu bucurie, dacă am fi înţeles această dragoste.

Cum poate fi înţeles acest „a face plăcere”? Pentru Fiul era o bucurie să facă voia Tatălui, şi cu toate acestea aceasta L-a dus la chinuri mari. Când sufletul Lui a avut parte numai de o umbră a acestor suferinţe, El S-a rugat cu strigăte tari şi cu lacrimi, ca, dacă este posibil, acest pahar să treacă de la El. De aceea, şi numai de aceea, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească. Dragostea Lui s-a îngrozit dinaintea loviturii, aşa cum Fiul preaiubit S-a îngrozit de suferinţă. Însă dragostea Lui pentru noi păcătoşii sărmani L-a determinat pe Tatăl să exercite pedeapsa, şi L-a determinat pe Fiul să o îndure.

Să observăm că era sufletul Său care a devenit o jertfă pentru păcate. Sufletul este prezentat fizic prin sânge. Sufletul este veriga de legătură între ceresc şi pământesc. Cineva a spus: „Sufletul pare să aibă aceeaşi relaţie cu duhul cum are femeia cu bărbatul: unul este preponderent emoţional şi celălalt este mai ales activ spiritual; ambii se completează reciproc. Aşa cum păcatul a început prin înşelarea Evei, la fel sufletul a căzut pradă păcatului.”

Care era rezultatul? „El va vedea o sămânţă.” Grăuntele de grâu a murit şi acum prin învierea Lui aduce mult rod. El a suferit ca o creatură care naşte. Aceste suferinţe grele ispăşitoare sunt ca durerile naşterii, prin care răsare sămânţa. Nimeni nu putea descrie generaţia Lui, căci El nu avea o sămânţă naturală, dar spirituală avea în număr mare. Psalmistul se alătură de profet şi exclamă: „O sămânţă Îi va sluji” (Psalmul 22.30).

„El Îi va lungi zilele.” – „A cerut de la Tine viaţa: Tu I-ai dat – viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate” (Psalmul 21.4). Deoarece El a primit viaţa de la El, şi sămânţa Lui este acolo unde nu există moarte; niciunul din aceia care au primit această viaţă veşnică nu vor vedea vreodată moartea (Ioan 8.51).

„Plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.” Aceste cuvinte cad ca o rază de soare pe un nor de furtună şi aruncă un arc plin de speranţă. De la evenimentul trist de pe Golgota, unde Domnului I-a plăcut să-L zdrobească, vedem această plăcere încadrată de o îmbrăţişare din care nimic din toată creaţia nu ne poate smulge pe noi păcătoşii sărmani, vinovaţi şi rătăciţi. Ce bucurie trebuie să producă aceasta lui Dumnezeu! Nu era nici o alternativă să ajungă la această bucurie, decât prin zdrobirea Fiului Său. Numai de aceea nu L-a cruţat. Şi această bucurie va dura, până când El va face toate lucrurile noi.

Şi ce este cu Cel care a suferit? „El va vedea sămânţa Sa”, şi prin aceasta „va fi satisfăcut” [sau: Se va sătura]. Ce adâncă este totuşi dragostea despre care vorbesc aceste puţine cuvinte! El ar fi putut în orice moment al vieţii Sale pe pământ să se reîntoarcă la sânul de unde a venit; însă atunci ar fi fost nesatisfăcut. Ar fi fost scutit de ruşinea şi groaza crucii, dar nu ar fi fost fericit. După învierea Sa ar fi putut să se reîntoarcă singur înapoi la dreapta lui Dumnezeu, acolo unde sunt bucurii veşnice; dar chiar şi acolo, la aceste bucurii, I-ar fi lipsit ceva. Priviţi la miriadele de oameni: toţi au făcut cunoştinţă cu păcatul şi urmările Lui: dureri şi suferinţe. Toţi au meritat mânia lui Dumnezeu. Însă acum pe fiecare din ei îi aşteaptă o veşnicie unde domneşte bucuria. Pe toţi aceşti oameni El i-a avut înaintea ochilor Săi, şi de aceea sufletul Său este satisfăcut. Toate acestea le datorăm Lui. Ce privilegiu să cunoşti dragostea care depăşeşte orice înţelegere!

Prin cuvintele „prin cunoştinţa Lui” nu este vorba de înţelepciunea pe care copiii Săi o pot primi de la El. Aici Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă inimile numai spre Domnul Isus. Cuvântul, care Îi atribuie înţelepciune, leagă ultima serie a grupelor de câte trei versete cu prima. Acolo se spune că Robul „va lucra cu înţelepciune”. Prin această înţelepciune sau pricepere, pe care El şi-o însuşeşte „în fiecare dimineaţă”, El cunoaşte drumul pe care îl are de mers. Acesta a atins punctul culminant prin aceea că El a împăcat pe mulţi cu Dumnezeu, prin aceea că le-a purtat păcatele.

Simpla citire a versetului 12 dă naştere cel puţin la întrebări. Nu pare să fie normal că aceia care nici nu au suferit şi nici nu ar fi putut să împărtăşească durerea, să trebuiască să aibă parte de răsplata Aceluia care a avut parte de dureri incomparabil de grele şi de umiliri. Duhul Se împotriveşte puternic oricărei creaturi care ar putea să ocupe un astfel de loc. Dacă cuvintele ebraice permit pe drept contestarea acestei rivalităţi evident aşa de nedrepte, totuşi dorim cu plăcere să fim de acord cu această traducere, în timp ce ne împotrivim celei mai mici abateri de la adevărul Scripturii. Scriptura nu trebuie apărată. Găsim exact aceeaşi structură în Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.” Aici o comparaţie a celor două versete:

Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.”

Isaia 53.12: „De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari …”

La prima vedere aici nu se recunoaşte nici o neclaritate, dar aşa cum Dumnezeu a dat struţului să nu aibă nici o „înţelepciune”, aşa El a dat Robului Său pe aceşti „mulţi”. Struţul nu împarte cu pricepere – aceasta nu ar avea nici un sens –, dar la fel Domnul Isus nu împarte cu cei mulţi. Nu sunt cei mulţi care împart cu acest Rob unic în felul Lui, ci ei sunt obiectele pe care El le primeşte. Prin aceasta este vorba de cei care nu sunt iudei.[12]

Înţelesul acestei a doua frază: „va împărţi prada cu cei puternici”,[13] nu este sigur. Desigur nu putem fi de acord cu aceia care ca şi Luther traduc: „El trebuie să aibă pe cei puternici ca pradă”, căci prepoziţia se schimbă. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de un pasaj asemănător dintr-un alt verset. Proverbe 16.19 este asemănător în structura lui: „… decât să împarţi prada cu [eth] cei mândri.” De aceea m-am simţit obligat să traduc ca mai sus.

Dar cine sunt cei „puternici”? trebuie să fie „poporul Său binevoitor”, ai căror aparţinători asemenea înaintaşilor lor, macabeii, „au fost întăriţi în slăbiciune” [textual: „din slăbiciune au scos putere”] (Evrei 11.34) şi au făcut fapte mari, „s-au dovedit tari şi au acţionat”. El Se identifică cu ei, aşa cum a făcut odată, şi Se aşează în fruntea poporului, cu care El vrea să împartă prada duşmanilor Lui şi ai lor: „Pentru că Mi l-am încordat pe Iuda ca arc şi cu Efraim am umplut arcul; şi voi trezi pe fiii tăi, Sioane, împotriva fiilor tăi, Grecia, şi te voi face ca sabia unui viteaz” (Zaharia 9.13). Şi pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat un exemplu în David, care a incorporat aşa de deplin pe Mesia, că a împărţit prada cu Israel (1 Samuel 30.26-31). Dacă nu mă înşel, prima expresie se referă la vrăjmaşii ne-iudei, şi a doua la Israelul plin de căinţă, rămăşiţa credincioasă. Primii vor deveni prada Lui, pe care El o împarte cu ultimii.

Iarăşi textul ne determină să ne întrebăm singuri: „Pentru ce această înălţare?”, şi iarăşi dăm patru răspunsuri:

  • El Şi-a vărsat sufletul în moarte.
  • El a fost pus în rândul celor fărădelege.
  • El a purtat păcatele multora.
  • El S-a rugat pentru păcătoşi.

Cât de mult se aseamănă aceasta cu a cincea cartea a lui Moise: este o privire retrospectivă detaliată la tot ce s-a spus mai înainte. Cât de profund iubeşte totuşi Dumnezeu omenirea sărmană! El înalţă pe Fiul Său, deoarece El prin moartea Acestuia poate revărsa binecuvântările Sale peste omenirea pierdută. Orice revelare a dragostei lui Hristos pentru oameni exprimă şi dragostea inimii Tatălui. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Nu devenim noi impresionaţi prin aceasta? A fost vreodată un moment în care Tatăl să nu se fi îndreptat spre Fiul Său cu dragoste gingaşă, nelimitată? Şi totuşi acest Fiu spune, că nu este dragoste mai mare decât să-Şi dea viaţa pentru oi, pentru ca prin înviere s-o ia din nou. Prin aceasta El putea dărui poporului Său sărman o viaţă eliberată de orice condamnare. De aceea Îl iubeşte Tatăl.

Repet: Dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, este nespus de mare, faţă de copiii oamenilor – da, faţă de noi! Da, faţă de mine! Acesta este imboldul divin pentru adevărata sfinţenie. Să nu Îl dezonorăm prin presupunerea că „a mijlocit pentru cei fărădelege” ar putea îmblânzi pe un Dumnezeu sever. Intervenţia lui Blast (Fap. 12.18-23) la Irod cel „foarte mâniat” nu oferă un exemplu de mijlocire plăcută lui Dumnezeu. Împărăteasa Estera dimpotrivă a obţinut favoarea împăratului prin frumuseţea ei naturală şi pentru că ea era îmbrăcată cu hainele luxoase împărăteşti. Când el i-a întins sceptrul de aur, fiecare aparţinător al poporului ei era la fel de sigur precum era ea (Estera 5). Dar ce este umbra comparată cu realitatea? Cine îşi poate imagina bucuria lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, atunci când El S-a reîntors la El, după ce Şi-a vărsat sufletul în moarte, a fost numărat în rândul celor fărădelege şi a purtat păcatele multora? Trebuie acest Fiu preaiubit să mai stea pe genunchi cu rugăciuni de implorare, ca să determine un Dumnezeu nemulţumit să-Şi schimbe atitudinea? Departe, foarte departe de aşa ceva! Cicatricele Sale au realizat răscumpărarea şi ele vorbesc în favoarea celor mai săraci ai poporului Său, pe care El îi doreşte. Prin aceasta dragostea Lui poate curge neîngrădită. Dacă ar mai fi vreun obstacol, atunci acesta este în inima rece a omului necredincios.

Îl vedem înălţându-Se la cer de pe Muntele Măslinilor, cu mâini binecuvântătoare ridicate, rugându-Se încă pentru aceia ale căror păcate El le-a purtat, şi noi ne despărţim aici de El. Cel care ne face cunoscut toate acestea este profetul care vorbeşte pentru Israel şi „plânge cu amar că a fost iubit aşa de târziu”.

 

Adnotare

[1]Această expresie necesită o explicare. Verbul în engleză to sprinkle al Authorised King James Version a provocat multe discuţii aprinse între comentatori. Cu toate că încerc să ţin seama de diferite interpretări, vreau să spun pe scurt motivul pentru concluzia mea. Înţelesul principal al rădăcinii este „a sări, a chiui de bucurie”; când însă dimpotrivă este vorba de ceva lichid înseamnă „a uda”, şi aşa cum este folosit aici înseamnă „a face să explodeze”. În orice caz aşa este redat în toate celelalte locuri din Biblie, şi prin aceasta este confirmat înţelesul lui aici. Dar pe de altă parte – citez pe Delitzsch: „Cuvântul nu este construit niciodată cu acuzativul persoanei sau obiectului care va fi ‚explodat’”. Un exemplu din multele: „El a stropit din el pe altar.” Totdeauna substanţa explodată este legată cu verbul. În versetul 15 înţelesul lui ar fi: „a arunca naţiunile în aer”; de aceea deseori este tradus cu „va împrăştia multe naţiuni, le va nimici”, ceea ce nu trebuie acceptat. Delitzsch spune pe drept: „O prezentare deodată a robului în funcţia unui preot care stropeşte [un lichid] ar fi prea abruptă.” De aceea pare să fie sigur că „a face să explodeze” în versetul acesta are un alt înţeles. În arabă, care este strâns înrudită cu ebraica, acest cuvânt este folosit în înţelesul lui primar şi înseamnă: „sărirea în sus a persoanelor emoţionate puternic”. Deoarece aceasta este o antiteză deosebită a primei părţi a versetului 14 m-am decis pentru traducerea „a sări în sus cuprins de uimire”.

[2]„Învăţaţii creştini”, spune iudeul Abravanel, „cred că această profeţie se referă la Omul care a fost răstignit în timpul celui de-al doilea Templu în Ierusalim. Ei afirmă, că El era Fiul lui Dumnezeu şi a devenit Om în trupul unei fecioare.” Însă după Jonathan ben Uzziel locul acesta se referă la Mesia care urmează să vină; aceasta este şi părerea învăţaţilor rabinici în multe din comentariile lor. Cel puţin aceasta arată că iudeii antichităţii ştiau că subiectul acestei profeţii era Mesia!

[3]„Vestirea” se referă la ceva care este auzit, şi nu la ceva care este rostit; compară 2 Samuel 4.4, unde acelaşi cuvânt este redat prin „veste”.

[4]„Dureri” este la plural în textul de bază şi mediază gândul de intensitate sau de diferite feluri de dureri.

[5]Cuvântul ebraic nahga înseamnă „pedepsit greu”. Este folosit acelaşi cuvânt ca şi pentru pedepsirea cu lepră în 2 Cronici 26.20. (compară cu: „M-a atins mâna lui Dumnezeu”; Iov 19.21.)

[6]Înţelesul cuvântului „a fost scos” nu este acela al cuvântului „răpire” din cazul lui Enoh, ci de „a lua repede cu sine”

[7]Fraza următoare este cunoscută ca fiind grea, aşa cum dovedesc diferitele traduceri. De exemplu: înţelesul primordial al cuvântului „a spune” din versetul 8 este „a scoate, a duce în afară”, dar dacă se referă la cuvinte, înseamnă „a vesti” sau „a spune”; dacă se referă la gânduri, „a medita”. Mulţi afirmă, că aici ar fi acest înţeles. În cazul gândurilor fericite se cuprinde înţelesul „a cânta” (Psalm 45.5); dacă ele sunt triste, înţelesul este „a plânge” (Iov 7.11). La fel este şi înţelesul primordial al cuvântului dohr (generaţie) „a se mişca în cerc”, de aceea şi „un veac, o generaţie” (ciclul anilor vieţii). Apoi mai este introdus un element moral, şi este vorba de „rasa” de oameni, care se deosebesc între ei prin trăsături morale (Deuteronom 22.15; Matei 23.36). Noţiunea „urmaşi” de asemenea nu este exclusă, aşa cum se întâlneşte în Numeri 9.10; „Dacă cineva dintre voi sau din generaţiile voastre …”

[8]„A fi înălţat” este primul pas pe cărarea biruinţei.

[9]Înţelesul adevărat este „a desfiinţat”.

[10]„A zdrobi” este un cuvânt foarte tare (ebraică: dakah). Nu este acelaşi cuvânt ca şi cel din Geneza 3.15 („a strivi călcând în picioare”, ebraică suf), Satan nu a avut voie să aibă parte la această „zdrobire”, care servea lucrării de ispăşire – numai Domnul singur putea face aceasta.

[11]Acest cuvânt înseamnă „cunoaştere care vine de la Dumnezeu”.

[12]Aceasta este părerea multor adepţi evrei; de exemplu citim în Septuaginta: „De aceea El trebuie să moştenească pe mulţi”; Luther traduce: „De aceea vreau să-I dau pe mulţi ca pradă”; Birks: „Îi voi da o parte din cei mulţi.”

[13]Cuvântul ebraic beth, care în fraza anterioară înseamnă „în”, este redat aici cu eth şi înseamnă „cu” şi în aceasta constă diferenţa.


Tradus de la: Der „Mann der Schmerzen“
Titlul original: „Chapters fifty-two (verses 13 to 15) and fifty-three”, din Studies in Isaiah; apărut prima dată în anul 1935

Traducere: Ion Simionescu

 

 

Valoarea morţii lui Hristos (7)
Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer?

Dirk Schürmann

Versete călăuzitoare: 1 Petru 3.18Evrei 12.22-24Efeseni 2.13,18Evrei 10.19-22Coloseni 1.20-22Apocalipsa 7.9-14Apocalipsa 5

Introducere

În anumite cercuri reformate şi neo-puritane există ideea că moartea lui Hristos singură nu este suficientă ca să ne dea dreptul la cer. Pentru aceasta ar fi necesară ascultarea activă din partea Lui în împlinirea Legii. Aşa se spune de exemplu la Molyneux:

În cuvinte simple: Şti tu că deasupra uşii cerului stă scris: „Fă aceasta şi vei trăi”? Şti tu, că, dacă un om a fost curăţit de păcatele lui în sângele lui Hristos şi a fost sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, el nu poate merge în cer? El mai are nevoie de altceva. El trebuie să aibă o ascultare desăvârşită. Cerul depinde de o ascultare desăvârşită, şi nu de una negativă. Dumnezeu a zis lui Adam: „Fă aceasta şi vei trăi”. El a eşuat. Tu trebuie să oferi o ascultare desăvârşită, dacă vii la Dumnezeu. Ai primit tu această ascultare? Ea este ascultarea activă a lui Hristos. Nu sunt suferinţele Sale. Acestea au anulat păcatele. Nu este Duhul Său. Acesta sfinţeşte inima. Este ascultarea Lui desăvârşită. Ascultă[1]: „Prin ascultarea Sa robul meu cel drept va îndreptăţi pe mulţi.”[2]

Vrem în continuare să verificăm această teză pe baza unor locuri diferite din Biblie.

1 Petru 3.18

1 Petru 3.18: Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh.

Această „o-singură-dată-suferinţă” pentru păcate, pe care a îndurat-o Cel Drept pentru cei nedrepţi, nu a avut loc în viaţa Sa, ci la cruce, „omorât în trup”. Acolo El a îndurat tot ce au pricinuit păcatele noastre. Prin aceste suferinţe El ne-a dus la Dumnezeu. El a ocupat locul nostru înaintea lui Dumnezeu şi a îndurat ce meritam noi şi păcatele noastre, pentru ca noi să putem ocupa locul înaintea lui Dumnezeu, care era demn de El, în loc să avem parte de chinul veşnic, pe care de fapt se cuvenea de drept să avem parte pentru păcatele noastre.

Evrei 12.22-24

Evrei 12.18,22-24: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri, de adunarea în sărbătoare şi de Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Apostolul prezintă aici un contrast între Lege şi Evanghelie şi arată că noi – fără să trebuiască să aşteptăm până când noi vom fi realmente glorificaţi – suntem deja acum în posesia tuturor binecuvântărilor numite aici. Dreptul nostru la ele este deja acum absolut. Prin credinţă le putem primi deja acum. Inclus în acestea este faptul că noi am venit la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Ca Judecător, El ne-a primit deja acum şi ne-a spus bun venit în prezenţa Sa, şi aceasta pentru totdeauna. El putea face aceasta, nu pentru că noi am venit la Isus, Cel care a împlinit în chip desăvârşit Legea, ci pentru că noi am venit la Isus, Mijlocitorului legământului celui nou, şi la sângele Său vărsat, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Efeseni 2.13,18

Efeseni 2.13,18: Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos … căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh.

După ce apostolul Pavel a vorbit despre îndepărtarea de Dumnezeu, în care toţi oamenii erau din punct de vedere moral departe de Dumnezeu, el vorbeşte şi despre îndepărtarea mai mare a naţiunilor de El, ca apoi să arate că noi am fost aduşi acum în apropierea lui Dumnezeu. Şi prin ce am fost aduşi? Prin sângele lui Hristos, şi nu prin împlinirea în chip desăvârşit a Legii prin Hristos! Cum arată acest a-fi-adus-aproape arată versetul 18: „Acces la Tatăl, printr-un singur Duh”.

Evrei 10.18-22

Evrei 10.19-22: Astfel, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o deplină libertate să întrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea şi cu trupul spălat cu o apă curată.

Ce mare bucurie este să ştii că Dumnezeu voia să ne aibă aproape de Sine Însuşi, că pentru aceasta El a pregătit chiar şi calea, prin aceea că în moartea lui Hristos El a rupt perdeaua de despărţire, pentru ca noi să putem veni la El. Da, El ne îndeamnă chiar să venim la El: „să intrăm”. El poate face aceasta în concordanţă cu sfinţenia Lui. De ce? Pentru că Hristos a împlinit Legea? Nu! Este „prin sângele Său”! Deci noi avem deja astăzi aceeaşi apropiere, aceeaşi primire, aceeaşi libertate de acces la Dumnezeu, aşa cum o vom avea în curând în cer. Desigur măsura, în care noi realizăm aceasta, este astăzi mult prea mică în comparaţie cu ceea ce vom avea parte atunci.

Cum a fost deschis acest drum pentru noi, aceasta ne arată detaliat capitolul 9. Acolo ne este arătat mai întâi, că în timpul Legii „drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis atâta timp cât îşi mai avea locul său cortul dintâi” (Evrei 9.8). Apoi citim despre schimbarea pe care Hristos a făcut-o: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din creaţia aceasta, şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt … cu însuşi sângele Său, după ce a dobândit o răscumpărare veşnică” (Evrei 9.11,12). Şi apoi versetul 24 ne arată că acest Loc Preasfânt este cerul: „Căci Hristos n-a intrat într-un Loc Preasfânt făcut de mâini omeneşti, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” Aceasta este calea, pe care Dumnezeu ne invită în capitolul 10 să urmăm pe Hristos în Locul Preasfânt, o cale care se sfârşeşte direct „înaintea lui Dumnezeu”. Această cale ne-a deschis-o Hristos prin sângele Său, aşa cum ne arată modelul marelui preot din vechiul legământ. Însă la Hristos era vorba de „însuşi sângele Său” (Evrei 9.12).

Cât de mult a onorat tronul lui Dumnezeu sângele lui Hristos! Cât de mult ne-a vestit El valoarea lui! Da, Dumnezeu Însuşi ne invită să venim la El, deoarece acest sânge este pe tronul lui Dumnezeu, aşa cum atunci marele preot stropea sângele ţapului pe capacul ispăşirii (Leviticul 16), care în timpul acela simboliza tronul lui Dumnezeu. Cât de clar devine că este un drept pentru noi să intrăm prin credinţă în cer, pentru ca acolo să aducem adorare în Duhul! De aceea este clar că tăgăduirea faptului că acest sânge are putere să ne dea drept la cer este o desconsiderare gravă a privilegiului minunat, pe care acest sânge l-a dobândit pentru noi. Dar nu numai aceasta: se subapreciază şi faptul cât de mult şi Dumnezeu Însuşi a fost glorificat prin acesta.

Coloseni 1.20-22

Coloseni 1.20-22: … şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră, prin fapte rele, El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină.

În acest verset este vorba de primirea definitivă în glorie, când noi cu trupuri glorificate vom apărea acolo. Şi noi vedem, că este aceeaşi bază ca şi cea pentru poziţia pe care noi o avem deja acum pentru aceasta, care ne creează premisa – „prin sângele crucii Lui”, „în trupul Lui de carne, prin moarte”, şi nicidecum împlinirea Legii prin viaţa Lui pe pământ.

Apocalipsa 7.9-14

Apocalipsa 7.9-14: După acestea am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor. Şi strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!“ Şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor şi al celor patru făpturi vii; şi s-au prosternat înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin! Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie ale Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin “. Şi unul dintre bătrâni a răspuns, zicându-mi: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?“ Şi i-am spus: „Domnul meu, tu ştii“. Şi mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.”

 În pasajul acesta suntem aşezaţi direct înaintea tronului lui Dumnezeu, unde vedem stând sfinţi mântuiţi. Ei preamăresc pe Dumnezeu şi pe Miel – acesta este Hristos, Cel care a murit pentru ei – pentru gloria mântuirii, pe care ei au primit-o. Răspunsul unui bătrân la întrebarea „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?“ arată clar de unde au ei dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu în glorie: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.” Numai sângele lui Hristos le dă acest drept.

Apocalipsa 5

Apocalipsa 5: Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie, o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, vestind cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” … Şi în mijlocul scaunului de domnie şi a celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise pe tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului … Şi ei cântau o cântare nouă, zicând: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ.” M-am uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” …

În acest capitol vedem Mielul ca înjunghiat stând în mijlocul tronului. Şi este ca un semnal pentru toţi locuitorii cerului, şi în cele din urmă întreaga creaţie se uneşte: când Mielul a luat cartea, toţi preamăresc dreptul Lui la titlul, să deschidă cartea, şi preamăresc demnitatea Lui ca Mielul ca înjunghiat, aceasta înseamnă, ca Acela care a suferit şi a murit pentru gloria lui Dumnezeu. Astfel, locul Său pe tron, precum şi partea sfinţilor glorificaţi, care au fost răscumpăraţi pentru Dumnezeu prin sângele Său, şi dreptul Său la tot ce este în cer şi pe pământ, sunt atribuite valorii morţii Sale ca jertfă. Şi aceasta ne este făcut cunoscut nu numai prin caracterul pe care Hristos Îl ocupă aici ca Mielul „ca înjunghiat”, ci ne este mărturisit direct prin ceea ce bătrânii, oştirile de îngeri şi în cele din urmă întreaga creaţie exprimă. Bătrânii cântă: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău”, şi oştirea mare a îngerilor strigă: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească …”, şi întreaga creaţie pronunţă cu cântarea ei de laudă dreptul Mielului la acest titlu, prin care El va primi binecuvântare, cinste şi slavă. Deci aici demnitatea şi dreptul la locul şi titlul cel mai înalt din cer sunt atribuite valorii jertfei Mielului lui Dumnezeu. Şi acest loc şi titlu din cer întemeiat pe valoarea jertfei slujeşte pentru:

  1. Să împace toate lucrurile din cer şi de pe pământ cu Dumnezeu (Coloseni 1.29);
  2. Să îndepărteze din creaţie întinarea adusă de păcat (Evrei 9.23-24);
  3. Să reabiliteze totul pentru Dumnezeu şi să le facă parte de binecuvântare.

Această mărturie o dă Dumnezeu – prin aceea că El dă Mielului cartea. Această mărturie o dau cei răscumpăraţi (simbolizaţi prin bătrâni). Această mărturie o dă oştirea îngerilor şi creaţia întreagă. Şi toate acestea au loc înaintea tronului lui Dumnezeu.

 

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (2)
Jertfitorul şi preoţii

Dirk Schürmann

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

F. Jertfitorul

1. Persoana jertfitorului

Acum se pune întrebarea: Cine este jertfitorul? Dacă ne gândim la caracterul model, atunci trebuie să spunem, că aici putem vedea mai multe aspecte:

  1. Pe de o parte noi nici nu putem jertfi lui Dumnezeu, căci noi nu avem nimic, pe care I le-am putea aduce. Singurul, care putea aduce o jertfă plăcută lui Dumnezeu, era Domnul Isus. Şi aşa se spune despre Hristos în epistola către Evrei 9.14, că El „prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu.” Prin aceasta vrea să se spună: El S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu ca jertfă. Hristos este în sensul acesta atât Jertfitorul cât şi jertfa.
  2. Dar pe de altă parte şi noi suntem chemaţi, să aducem trupurile noastre ca jertfă. Astfel în Efeseni 5.2 suntem îndemnaţi: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă!” Aceasta înseamnă deci: ceea ce Hristos a făcut, aceea să facem şi noi. Aşa cum El S-a adus lui Dumnezeu ca jertfă, aşa să facem şi noi, dacă umblăm în dragoste.
  3. Apoi noi putem desigur să privim poporul lui Dumnezeu din zilele noastre şi să vedem pe fiecare din acest popor, care a fost salvat, care a fost eliberat, care vrea să aducă ceva lui Dumnezeu. Acestuia Dumnezeu îi spune, cum şi cu ce poate veni şi ce Îi este plăcut Lui. Aceasta este valabil de fapt în general pentru toate jertfele. Deci când noi venim la Dumnezeu şi dorim să-I dăm ceva, atunci Dumnezeu ne spune şi ce putem să-I aducem, şi anume, ceva care se înalţă spre El. Această jertfă este desigur iarăşi Hristos – ceea ce noi am văzut de la El ca glorii în jertfa pe care El a adus-o conform cu Evrei 9.14. Această parte subiectivă o avem aici în primul rând înaintea noastră. Aceasta dovedeşte de exemplu faptul că la jertfirea porumbelului ceva trebuia aruncat. Însă aceasta nu putea fi la Domnul Isus.

2. Activităţile jertfitorului

Aducerea darului său de jertfă

Jertfitorul nu putea aduce orice jertfă – el trebuia să aducă un animal de parte bărbătească fără greşeli. Faptul că aceste două însuşiri trebuiau să existe, înseamnă: jertfitorul trebuia să se preocupe cu ceea ce el voia să aducă. El trebuia să aleagă acasă, abia după aceea putea veni la intrarea cortului şi să ofere lui Dumnezeu jertfa sa.

În Leviticul 1.5 este vorba de viţel. În ebraică se spune de fapt „fiul turmei de viţei” în loc de „viţelul tânăr”, aşa cum este în anumite traduceri. Aceasta lasă să se înţeleagă, că trebuia să fie cel mai bun bou al cirezii. Aceasta are pentru noi două înţelesuri. Înţelesul obiectiv: Domnul Isus era cel mai bun dintre toţi. Ceva mai înalt, ceva mai bun decât El nu era şi nu este. Pe de altă parte înseamnă că cel care aducea jertfa trebuia să accepte să-l coste ceva, ca să aducă această jertfă de ardere de tot. La fel este şi la noi astăzi în sens subiectiv: noi trebuie să petrecem timp în rugăciune. Noi trebuie să investim timp şi oboseală, ca să ne preocupăm cu El şi să cunoaştem scumpătatea lucrării Sale, şi apoi să aducem adorare. Astfel noi în fiecare săptămână trebuie să ne preocupăm din nou cu Domnul Isus, ca să descoperim mereu glorii noi în El, pe care le putem aduce Tatălui în adorare.

La intrarea cortului

Aceste jertfe trebuiau aduse la intrarea cortului întâlnirii. Aceasta arată că jertfele au fost aduse la locul unde se strângeau laolaltă şi se întâlneau cu Domnul. Acolo se puneau jertfele la dispoziţia Domnului, aşa cum şi Domnul Isus S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată. El S-a adus lui Dumnezeu; El S-a pus la dispoziţia Lui. – Adorarea are loc şi astăzi în măsura cea mai înaltă la masa Domnului (în imaginea altarului; vezi 1 Corinteni 10), când noi ne strângem acolo împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre, pentru ca împreună să aducem adorare lui Dumnezeu în prezenţa Domnului.

Să-şi pună mâna pe capul jertfei

Prin faptul că cel care aducea jertfa îşi punea mâna pe capul animalului de jertfă, el se făcea una cu jertfa care urma să fie de un parfum plăcut pentru Dumnezeu. Această jertfă va transmite asupra lui această mireasmă plăcută dinaintea lui Dumnezeu: „va fi plăcut pentru el” (n. tr.: traducerile în limba română redau ideea aceasta prin: „îi va fi primit”).

Deoarece Domnul Isus S-a oferit (S-a adus) ca jertfă, Dumnezeu putea spune: „Acesta este Acela în care Mi-am găsit plăcerea”. Această dăruire era o mare bucurie pentru Dumnezeu. De aceea Domnul spune şi: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” (Ioan 10.17). Dar când noi Îl aducem pe Hristos înaintea lui Dumnezeu, atunci putem şti că aceasta este şi pentru noi o plăcere. Simbolic noi putem pune mâna pe capul acestei jertfe, ne putem face una cu jertfa aceasta. Căci punerea mâinilor înseamnă – aşa cum de exemplu aceasta ne este arătat clar în 1 Timotei 5.22 –, că noi avem parte la o chestiune şi ne facem una cu ea. Astfel noi suntem văzuţi pe deplin una cu această jertfă, când noi simbolic punem mâna pe capul acestei jertfe. Atunci Dumnezeu ne vede una cu această jertfă; El găseşte bucuria, pe care o are în această jertfă, şi cu privire la noi; El vede gloria, pe care o vede în această jertfă, şi la noi; şi valoarea acestei jertfe este valoarea pe care Dumnezeu o vede şi în noi. Deci prin faptul că ne punem mâna pe capul jertfei arderii de tot, toată graţia acestei jertfe trece asupra noastră. Dacă în Leviticul 1.4 se spune: „Să-şi pună mâna pe capul arderii de tot, şi va fi plăcută pentru el”, atunci Dumnezeu are plăcere în aceeaşi măsură de cel care aduce jertfa ca de jertfa însăşi. Putem înţelege aceasta numai dacă cunoaştem învăţătura Noului Testament cu privire la noi despre „a fi în Hristos”.

Cu toate că aici nu este vorba de jertfa pentru păcat, se spune totuşi, că jertfa face ispăşire. Ispăşirea în acest caz nu înseamnă în primul rând ispăşirea pentru păcate, ca în cazul jertfei pentru păcat. Aici nu este vorba de căderi sau de păcatele noastre, ci este vorba mai degrabă de gloria a ceea ce a fost făcut faţă de noi. Nu numai că tot ceea ce vorbea despre păcat a fost acoperit – în limba ebraică „ispăşire” vine de la „a acoperi” –, ci cu noi s-a petrecut ceva. Noi suntem acoperiţi cu graţie, cu gloria acestei jertfe. Nu numai că Dumnezeu nu mai vede la noi nici un păcat, nici o slăbiciune, nici o nedesăvârşire, ci El vede numai supunerea şi aptitudinea lui Hristos de a împlini voia lui Dumnezeu, şi că El a făcut aceasta. Epistola către Efeseni capitolul 1 esprimă aceasta în felul următor: noi am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. Aşa cum El este plăcut înaintea lui Dumnezeu, la fel suntem şi noi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut El cu noi, cei care eram păcătoşi. Întreaga valoare a jertfei Sale trece asupra noastră.

Ispăşire înseamnă două lucruri:

  • Îndepărtarea mâniei:

Găsim aceasta de exemplu în Numeri 17, când Aaron face ispăşire pentru popor cu lucrarea de tămâiere, sau în 1 Cronici 21, când David sacrifică boii pe aria lui Ornan. Găsim aceasta şi în Geneza 32, când Iacov potoleşte mânia lui Esau printr-un dar. În contextul acestei întâmplări se întâlneşte pentru prima dată în Biblie cuvântul acesta.

  • Satisfacere:

În întâmplarea cu Iacov şi Esau vedem că este vorba şi de a da ceva cuiva, prin care îi faci o bucurie, îl satisfaci, îi faci un serviciu. (Desigur aici era vorba şi de faptul că Iacov s-a făcut vinovat faţă de Esau.) Deci ispăşire înseamnă şi a satisface.

Înjunghierea

Apoi se spune: „Să înjunghie viţelul înaintea Domnului” (Levitic 1.5). Aici ni se aminteşte că Domnul Şi-a dat viaţa de bună voie. El a lăsat viaţa Sa – aceasta este o altă activitate a celui care aducea jertfa. Niciodată preotul nu avea a face ceva cu înjunghierea. Chiar şi atunci când noi aducem „jertfa de ardere de tot” ne gândim că Domnul Isus Şi-a dat viaţa, că El Însuşi a trebuit să moară. Am văzut că cuvântul „viţelul” înseamnă de fapt „fiul cirezii”. Aceasta ne aminteşte şi de faptul, că era un Fiu, care S-a dat pe Sine la moarte, era Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care stătea în această relaţie şi atunci când era Om şi I S-a adresat Lui cu cuvintele „Ava, Tată”. Singurul Fiu de la sânul Tatălui trebuia să devină această jertfă.

Viţelul este înjunghiat înaintea Domnului. Aceasta înseamnă că trebuia să aibă loc cu privire la Dumnezeu.

Păsărea nu putea fi despicată. În cazul acesta nu se vedeau alte detalii lăuntrice. În imagine vedem aici că sunt din aceia care aduc jertfă şi care din păcate nu sunt în stare să vadă motivele lăuntrice ale lui Hristos, dragostea Sa pentru Tatăl şi faţă de noi oamenii, dăruirea Lui faţă de Dumnezeu, voinţa şi energia Sa în împlinirea planului lui Dumnezeu, şi nu preţuiesc desăvârşirea acestor însuşiri.

Jupuirea pielii

Jupuirea pielii vorbeşte despre faptul că noi recunoaştem cum Domnul a revelat deplin la cruce pentru ochiul credinţei toate motivele Lui lăuntrice.

Dacă se priveşte în afară jertfa de ardere de tot, atunci desăvârşirea şi gloria jertfei nu se văd încă clar; se vede numai că era desăvârşită în exterior şi era un animal de parte bărbătească, un viţel. Dar când se jupoaie pielea şi tot ce este lăuntric este descoperit, toate părţile jertfei sunt despărţite, atunci devine vizibil că fiecare parte a jertfei este desăvârşită.

Tăierea în bucăţi

Măruntaiele vorbesc despre sentimente, pieptul vorbeşte despre dragostea Sa şi coapsele despre puterea şi energia cu care El a înaintat până la extrem, ca să glorifice pe Dumnezeu la cruce. Grăsimea vorbeşte despre energia deplină a voinţei – în sens pozitiv despre ceea ce este cel mai bun, în sens negativ despre ce este cel mai rău. Ce energie L-a mânat pe Domnul – aşa cum ne arată evangheliile, şi în mod deosebit evanghelia după Ioan –, să împlinească voia lui Dumnezeu. Aici sunt văzute gloriile în particularităţile lor.

Spălarea

După aceea citim că măruntaiele şi picioarele trebuiau spălate cu apă. Aceasta trebuia să se facă, nu pentru că aceste părţi erau murdare, ci spălarea trebuia să arate că măruntaiele erau curate. Spălarea cu apă este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în puterea lui curăţitoare. Aplicat la noi înseamnă că întotdeauna este ceva care trebuie înlăturat. Însă la Domnul Isus nu se putea găsi ceva, care să nu fie curat.

Un animal curat se caracteriza prin aceea, că avea copita despicată şi rumega. Copita stă în legătură cu piciorul şi rumegarea (care se face cu stomacul) stă în legătură cu măruntaiele. Picioarele vorbesc despre umblare, măruntaiele despre motivaţiile lăuntrice. Era deci important ca aceste două aspecte – picioarele şi măruntaiele – să fie în ordine. Umblarea fariseică corectă având o inimă rece este la fel de neplăcută lui Dumnezeu ca atunci când ai o inimă pentru El şi Cuvântul Său, dar cu toate acestea eşti indiferent în umblare. De aceea aici sunt spălate picioarele şi măruntaiele; nu pentru a îndepărta vreo murdărie, ci ca să se arate, că în ceea ce priveşte această curăţie, totul era desăvârşit. Domnul Isus putea spune: „[Sunt] întocmai ceea ce vă şi spun” (Ioan 8.25).

Capul este locul unde se află mintea. Domnul ştia în chip desăvârşit toate gândurile lui Dumnezeu. „Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, …” (Ioan 18.4). Ştiind pe deplin totul, El a mers pe drumul ascultării până la cruce în deplină concordanţă cu Tatăl Său. Despre cap şi despre grăsime nu se spune că ele trebuiau spălate cu apă. Hotărârea Lui şi energia dăruirii Lui faţă de Dumnezeu mergeau în urmă până în veşnicia trecută. Acolo El spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10.7).

G. Preoţii

1. Persoana preotului

Acum urmează slujba preoţilor. Preoţii aveau aptitudinea să facă slujbe pentru Dumnezeu în Locul Preasfânt, şi ştiau cum trebuiau făcute aceste lucruri pentru Dumnezeu. Dacă noi aducem slujba adorării ca aceia care sunt preoţi, atunci depinde de aptitudinea noastră să ştim cum doreşte Dumnezeu să I se aducă ceva. Este însă remarcabil, că preoţii nu ar fi avut nimic de făcut, dacă mai înainte cel care aducea jertfa nu era pregătit să aducă o jertfă. Astfel pentru o adevărată slujbă de adorare este nevoie atât de solicitudinea inimii, cât şi de aptitudinea de a face slujba aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu. Aici nu este vorba de marele preot Aaron – o imagine a Domnului Isus –, ci este vorba de preoţi (familia preoţească), care atunci erau într-adevăr puţini din popor, însă astăzi sunt toţi credincioşii. Însă aici nu este vorba de această realitate obiectivă, că noi toţi în ceea ce priveşte poziţia suntem preoţi. Aici este vorba – ca pretutindeni în imaginile Vechiului Testament – de partea subiectivă, de realizarea practică a poziţiei noastre. Prin aceasta preoţii sunt o imagine a acelora care sunt experimentaţi practic să facă slujba înaintea lui Dumnezeu. La fel este şi astăzi la noi. Nu toţi au aptitudinea în mod practic să facă slujba preoţească a adorării. Ei nu sunt în stare să propună cântarea potrivită, să spună o rugăciune potrivită, să citească un text potrivit sau în rugăciune liniştită să formuleze gânduri potrivite. Cu toate că ei sunt preoţi, mulţi nu pot exercita această slujbă. Şi despre această practică ne relatează Vechiul Testament.

În cazul preoţilor nu citim nimic despre punerea mâinilor. Despre preotul, care aici aduce jertfa, nu se spune nici că jertfa este plăcută pentru el. Căci pentru preot aceasta nu joacă nici un rol. Un preot, care este obişnuit să slujească în Locul Sfânt, este el însuşi plăcut. El a devenit plăcut în momentul când a fost sfinţit ca preot prin jertfele care erau aduse la sfinţirea lui. Preotul se ocupă exclusiv cu jertfa însăţi. Preoţii sunt obişnuiţi să exercite slujbe spirituale, sunt obişnuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu, pot exprima în cuvinte gândurile adânci, pe care le găsim în jertfa de ardere de tot, unde noi, ca cei care aduc jertfa, uneori trebuie să căutăm cuvinte. Între noi sunt şi fiice ale lui Aaron, care aparţin familiei preoţeşti, Adunării, dar care nu sunt obişnuite ca fiii lui Aaron, să intre în Locul Sfânt în putere spirituală. Însă prin aceasta nu este vorba de surorile, care trebuie să tacă în adunări. Ele pot, dacă s-au preocupat mult cu Domnul şi lucrarea Sa, desigur să fie în stare să exercite slujbă preoţească şi în mod practic. Însă ele aduc cuvintele lor în linişte înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta sunt şi fii ai preoţilor, care sunt prea tineri pentru a putea exercita slujbe preoţeşti, şi sunt şi din aceia care au un handicap. Nici aceştia nu pot exercita slujbă preoţească.

Dacă vedem pe fiii lui Aaron ca „preoţi”, atunci îi vedem în aptitudinea lor personală de a face slujba; dacă îi vedem ca fii „ai preotului”, atunci îi vedem mai mult în dependenţa lor de marele preot. La fel şi noi putem numai prin El – adică prin Marele Preot Isus Hristos – să aducem lui Dumnezeu jertfe de laudă

2. Activităţile preoţilor

Preotul avea alte sarcini decât cel care aducea jertfa. El era în mod normal preocupat cu toate acele activităţi care stau în legătură cu altarul; stropirea sângelui pe altar, să pregătească focul pe altar cu lemne, să pună pe altar bucăţile şi să tămâieze totul pe altar. Aceste activităţi stau în legătură cu faptul că în mod obişnuit ei lucrează în Locul sfânt şi au cunoştinţă despre ceea ce este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi cu ceea ce are valoare pentru Dumnezeu. Aşa cum am spus: în ceea ce priveşte poziţia, noi toţi suntem astăzi preoţi, dar realizarea practică a slujirii noastre preoţeşti depinde de practica noastră spirituală în apropierea Domnului. Cel care aduce jertfa este un credincios, care într-adevăr aduce adorare lui Dumnezeu – adică (ca să rămânem în cadrul jertfei arderii de tot), el exprimă faţă de Dumnezeu bucuria lui că Hristos L-a onorat şi glorificat pe Dumnezeu aşa de mult la cruce –, dar care încă nu înţelege destul de bine diferite lucruri din această slujbă. În practică astăzi „aducători de jertfă” şi „preoţii” sunt credincioşii cu înţelegere diferită şi/sau probabil apropiere diferită de Domnul.

Despicarea capului

În cazul porumbelului preotul trebuia să facă în locul celui care aducea jertfa chiar şi activitatea de omorâre. Sunt unii aducători de jertfă care nu văd gloria morţii Domnului Isus.

Să aducă sângele şi să-l stropească

Potrivit cu Levitic 17.11 sufletul este în sânge. Sufletul este viaţa. Însă sângele este principiul vieţii numai atâta timp cât este în trup. Dacă este vărsat, sângele este o imagine a pătrunderii morţii.

Preoţii trebuiau să aducă sângele şi să-l stropească în jurul altarului. Faptul că aici se vorbeşte despre ispăşire şi moarte, arată că a trebuit să se acţioneze cu privire la păcat. Chiar dacă aici nu este gândul referitor la jertfa pentru păcat, totuşi ni se aminteşte că păcatul era prezent. La fel şi Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot pe locul păcatului – pe pământul acesta, unde a pătruns păcatul – şi pe cruce, unde păcatul a atins punctul lui culminant. Acolo la cruce a curs şi sângele Lui. Acest sânge este semnul pentru faptul că moartea a avut loc, că a avut loc ispăşirea şi Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcat. Sângele trebuia stropit de jur împrejur, ca să se poată vedea din toate părţile că totul a fost pus în ordine cu privire la păcat. Învăţăm astfel cum acest cort poate fi şi un cort al întâlnirii, unde se poate veni laolaltă cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi.

Aşezarea lemnelor şi focului

Preoţii se preocupă apoi cu lemnul şi cu focul. În vorbirea simbolică a Vechiului Testament focul vorbeşte întotdeauna despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu în judecată sau în curăţire sau prin foc se dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a permis să treacă multe peste El, prin care a dovedit curăţia Sa şi dăruirea Sa, şi El a mers în judecata lui Dumnezeu. Astfel preoţii văd toate etapele şi conţinutul întreg al încercărilor din partea lui Dumnezeu prin care a trecut Domnul Isus.

Aşezarea bucăţilor pe altar

Preoţii prezintă deci fiecare bucată a jertfei pe altar. Ei pot aşeza totul înaintea lui Dumnezeu într-un fel în care totul este plăcut Lui. Preoţii aflaţi în exercitarea funcţiei pot vedea astăzi cum Domnul Isus S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu cu toate aptitudinile şi însuşirile Lui, şi pot de asemenea să le facă cunoscut înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt fraţi şi surori care au simţul deosebit să arate cum unele versete biblice, care vorbesc despre Domnul Isus, scot în mod deosebit în evidenţă aptitudinile şi însuşirile Domnului? Aceştia au probabil şi aptitudinea să exprime aceste lucruri în cuvinte în rugăciune, ceea ce de la alţii acestea se înalţă spre Dumnezeu numai ca simţăminte neclare.

Separarea guşii

Guşa porumbelului trebuia aruncată. S-ar putea ca noi să avem gânduri greşite referitoare la Persoana Domnului Isus sau la lucrarea Sa. Atunci slujba preotului este să îndepărteze acestea, ca ele să nu ajungă pe altar. Totodată este posibil ca noi înşine să ne murdărim. Şi în privinţa aceasta preoţii trebuie să fie un ajutor eficace. Această mijlocire nu are nimic a face cu poziţia noastră. Principial noi toţi suntem în aceeaşi apropiere de Dumnezeu şi nu mai avem nevoie de un mijlocitor. Însă în practică este aşa, că sunt fraţi şi surori, care cu privire la închinare/adorare au gânduri care nu sunt în concordanţă cu Scriptura. Arunci este important ca acestea să fie corectate. Dar probabil sunt fraţi şi surori care sunt mai aproape de Domnul şi pot corecta aceasta. „Preoţii” din Vechiul Testament sunt o imagine a acestora. În practică aceasta se arată de exemplu probabil în aceea că gândurile cu rătăcirile lor, pe care şi le face fratele A, sunt aduse deodată corectate înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu glas tare de către fratele B.

Smulgerea penelor

Aceasta este semnul vizibil că porumbelul nu mai are posibilitatea să zboare. Probabil aceasta face aluzie la faptul că Domnul Isus a renunţat să Se reîntoarcă în cer, fără să înfăptuiască lucrarea.

Tămâierea

Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot exact pe locul dinaintea lui Dumnezeu unde Dumnezeu a lăsat să vină asupra Lui sentinţa cu privire la păcat. Şi aici la jertfa arderii de tot ni se aminteşte de problema păcatului. Animalul pentru jertfa de ardere de tot trebuia să moară. Hristos a luat păcatul ca prilej să glorifice pe Dumnezeu. Glorificarea lui Dumnezeu înseamnă: să prezinţi gloriile minunate şi frumuseţea însuşirilor lui Dumnezeu, respectiv să le exprimi:

  • Căci El a glorificat sfinţenia lui Dumnezeu, prin aceea că El a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului.
  • La fel, El a glorificat dreptatea lui Dumnezeu, prin aceea că El a trebuit să ia asupra Lui toată pedeapsa păcatului şi El a luat-o, cu toate că era Fiu.
  • El a glorificat şi dragostea lui Dumnezeu, prin aceea că El a arătat că Dumnezeu a adus sentinţa nu asupra noastră, care de fapt noi o meritam, ci că El a adus-o asupra Fiului Său curat şi nevinovat şi nu L-a cruţat.
  • Vedem aici şi că harul lui Dumnezeu a fost glorificat, prin aceea că Dumnezeu S-a coborât la păcătoşii vinovaţi, care erau total dependenţi de favoarea Sa;
  • şi îndurarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu S-a plecat spre făpturi aşa de sărmane şi nenorocite, cum eram noi.

Prin faptul că Domnul Isus a luat păcatul ca prilej pentru glorificarea lui Dumnezeu, acum este posibil ca Dumnezeu să ne socotească nouă buna Sa plăcere, pe care El a găsit-o în jertfă.

Jertfa era o jertfă de mireasmă plăcută Domnului. De altfel aceasta este valabil pentru toate treptele acestei jertfe. Chiar şi cea mai slabă jertfă era o jertfă de o mireasmă plăcută Domnului. Preţuirea din partea lui Dumnezeu este aceeaşi, chiar dacă preţuirea din partea celui care aduce jertfa nu este aceeaşi. Ce mângâiere!

Jertfa pentru păcat a fost de asemenea complet mistuită de foc. Însă ea nu era tămâiată ci arsă complet. Ea nu era o jertfă de o mireasmă plăcută lui Dumnezeu. Ea era arsă în afara taberei şi nu pe altar ca jertfa arderii de tot.

Totul din jertfa arderii de tot trebuia să se înalţe ca mireasmă, totul trebuia mistuit. Nu rămânea nimic, toate valorile mari se transformau în mireasmă; totul era mistuit prin foc. Focul vorbeşte, aşa cum am spus mai înainte, despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu, despre judecată sau curăţire, sau dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a avut parte pe Golgota de judecata lui Dumnezeu. Însă tocmai aceste cele mai grele ceasuri au slujit la revelarea desăvârşirii Sale. Aceasta era mireasma plăcută care s-a înălţat de pe cruce spre Dumnezeu. Devotamentul Lui, ascultarea Lui, dragostea Lui, sfinţenia Lui – toate au fost aduse la lumină în cel mai înalt grad. Dacă noi admirăm fiecare parte a jertfei arderii de tot şi le spălăm, ca să vedem curăţia, cu toate acestea din aceasta nu rezultă nici o mireasmă plăcută. Mireasma plăcută o vedem în momentul când Domnul Isus a mers în moarte şi a oferit totul spre glorificarea lui Dumnezeu. Toate însuşirile lui Dumnezeu au fost aduse la lumină în chip desăvârşit în toată frumuseţea lor prin El. Căci acum a devenit vizibilă şi dragostea, dreptatea, îndurarea şi maiestatea lui Dumnezeu. Ca să repetăm:

  • Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, că El L-a dat pe singurul Său Fiu şi nu L-a cruţat.
  • Dumnezeu era aşa de drept, că El, când era vorba de păcat, nu a făcut nici o excepţie, chiar şi atunci când era vorba de Fiul Său, după ce acesta S-a încărcat cu păcatele noastre şi S-a lăsat făcut păcat pentru noi.
  • Îndurarea lui Dumnezeu a venit la lumină: căci El Însuşi S-a îndurat de aceia care erau vrăjmaşii Lui, şi le-a adus mântuirea.
  • Maiestatea lui Dumnezeu a devenit vizibilă prin aceea că judecata a fost exercitată în toată puterea ei.

Jertfa de ardere de tot era o jertfă de foc, nimic din ea nu trebuia fiert. La fierbere apa nu poate fi încălzită mai mult de 100 de grade. Domnul Isus a trebuit să aibă parte de cea mai mare încercare şi nimic nu a fost diminuat. Important este şi faptul că aici se spune: „Preotul să le ardă [cuvânt folosit şi pentru arderea tămâiei; de aceea şi exprimarea „tămâiere”] pe toate pe altar.” Este o jertfă totală a lui Hristos pentru Dumnezeu. Hristos nu a reţinut nimic. Ca rezultat al acestei jertfe, păcatele sunt îndepărtate prin această jertfă pentru totdeauna (veşnic) dinaintea ochilor lui Dumnezeu (Ioan 1.29Evrei 6.26).

N. Darby scrie în privinţa aceasta în scrierea lui Synopsis:

Atunci când El era pe locul păcatului ascultarea Lui era desăvârşită şi Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în tot ce este El. Hristos, care Se dedică pe deplin lui Dumnezeu pentru exprimarea deplină a gloriei Sale, suferă deci aici încercarea totală a judecăţii. Focul verifică ce este El. El a fost sărat cu foc. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu verifică totul până la extrem în puterea judecăţii Sale, ce este în El. Sudoarea ca sângele, implorarea impresionantă din Ghetsimani, suferinţa profundă de pe cruce, în conştienţa mişcătoare a dreptăţii {personale}: Pentru ce M-ai părăsit? Un strigăt ne luat în seamă, cu privire la o oarecare uşurare a încercării. Toate valurile şi toate talazurile Domnului Dumnezeu au trecut peste El. Dar deoarece S-a dedicat în chip desăvârşit încercării temeinice, acest foc mistuitor şi încercarea gândurilor Sale lăuntrice nu au putut produce altceva – şi nici nu au produs – decât numai o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Nu era nici un gând, nici o vrere, care să nu fi fost pusă la încercare. Viaţa Lui a fost mistuită în această privinţă. Totul a fost dat lui Dumnezeu. Moartea era însă primul element al jertfei arderii de tot, însă moartea a venit prin păcat. Acolo unde era omul, unde era păcatul, unde puterea lui satan era prezentă ca moarte, unde era judecata de neclintit a lui Dumnezeu, acolo Hristos a glorificat pe Dumnezeu. Şi era o glorie care nu putea fi prezentată altfel. Dragostea, dreptatea şi maiestatea pe locul păcatului şi morţii. Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. Şi în ascultare desăvârşită şi dragoste desăvârşită pentru Tatăl Său El a mers în moarte. Acolo Dumnezeu a fost glorificat, puterea de moarte a lui satan a fost nimicită. Dumnezeu a fost glorificat în Om potrivit cu tot ceea ce El Însuşi este, în timp ce păcatul era intrat în ascultare şi în dragoste. El era la locul unde era păcatul, şi Dumnezeu a fost glorificat aşa cum nici o altă făptură şi nici o fiinţă lipsită de păcat nu putea s-o facă. Încercarea ascultării şi glorificarea lui Dumnezeu a constat tocmai în aceea că cu El s-a procedat aşa cum se procedează cu păcatul (J. N. Darby, Synopsis).

Suferinţele Domnului
Marcu 14.17-50

John Nelson Darby

© SoundWords, online seit: 09.04.2019, aktualisiert: 09.04.2019

Versete călăuzitoare: Marcu 14.17-50

Domnul Isus a suferit în două privinţe: mai întâi erau suferinţele pe care El le-a avut de îndurat în timpul vieţii Sale pe pământ din partea oamenilor, şi apoi suferinţele de care a avut parte atunci când a purtat povara mâniei lui Dumnezeu, prin aceea că El a luat paharul pe care trebuia să-l bea.

Mărimea stricăciunii omului apare şi ea sub două forme: nemijlocit în tot ce a făcut omul, prin aceea că el s-a împotrivit lui Isus şi L-a lepădat; însă în mod deosebit în greutatea păcatului, pe care Isus a trebuit s-o poarte, atunci când El a băut paharul pe care I l-a dat Tatăl. Aceasta nu a fost o chestiune uşoară pentru El: „A început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: «Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte»” (Marcu 14.33,34).

Nu sunt printre aceia care citesc aceasta aici, care nu s-au întristat profund din cauza păcatelor lor? Şi cum descopere aceasta necunoaşterea şi indiferenţa inimii omeneşti! Noi, cei care prin păcat am făcut paharul, pe care Isus l-a băut, aşa de amar şi de îngrozitor, considerăm păcatul ceva neînsemnat în ochii lui Dumnezeu! Însă El, Isus, a simţit cât de îngrozitor este el. Dacă inimile noastre, aşa de nenorocite cum sunt ele, nu simt păcatul, totuşi Hristos le-a simţit, atunci când El a golit paharul pentru noi şi a purtat păcatul pentru noi. Dacă inima nu înţelege greutatea păcatului, nu în aceeaşi măsură în care Isus a cunoscut-o, dar cel puţin într-o măsură mai mică; dacă simţământul, oricât de slab ar fi el, grozăviei păcatului ne este încă străin, atunci încă nu am pătruns în gândurile lui Isus.

Nu mă refer aici la simpla înţelegere; căci este o mare diferenţă între simpla înţelegere şi a avea o inimă impresionată. Să şti cât de grav este păcatul, cât L-a costat păcatul pe Isus, şi să nu ai o inimă impresionată, este mult mai grav decât să nu şti nimic despre aceasta. Starea inimi în acest caz este mult mai rea decât în celălalt caz.

Vrem să vedem, într-adevăr în chip slab, foarte slab, ce erau suferinţele Domului. Nimeni nu poate înţelege deplin ce au fost aceste suferinţe. În fiecare zi te gândeşti, vorbeşti şi faci lucruri care sunt cauza că Isus a trebuit să bea acest pahar şi să aibă parte de mânia lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea probabil nici nu gândeşti că eşti aşa de rău. Dar dacă te gândeşti, că Hristos a suferit pentru păcatele tale, vei descoperi că ele în nici un caz nu erau lucruri neînsemnate pentru El. El era foarte întristat şi adânc tulburat. Hristos S-a pregătit în grădina Ghetsimani să întâmpine pentru alţii pe Dumnezeul Lui corespunzător sfinţeniei judecăţii Sale. Sufletul Lui era foarte întristat, „până la moarte” (Marcu 14.34).

Voi, care gândiţi că vă pregătiţi să întâmpinaţi pe Dumnezeul vostru, aveţi voi aceste temeri şi îngroziri? Dacă vă puteţi imagina numai greu aceasta, priviţi totuşi cum în Ghetsimani Hristos a fost întristat şi adânc tulburat din cauza păcatului. Atunci veţi putea învăţa aceasta. Dacă încă nu aţi făcut-o, atunci nu aţi preţuit nici dragostea lui Isus şi nici lucrarea lui Isus făcută în har. Căci este important şi necesar, ca conştiinţele noastre să fie impresionate la gândul că Hristos era acolo ca să sufere pentru noi, ca să poarte păcatele noastre. Dacă sufletul meu nu este condus să recunoască aceasta, atunci eu însumi va trebui să cunosc şi să suport mânia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, aşa cum Hristos a avut parte de ele. Dacă Fiul Său, Preaiubitul Său, în care nu era nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi şi Dumnezeu a trebuit să lovească păcatul în El, dacă dreptatea şi sfinţenia Lui nu au putut cruţa pe Isus – cum vreţi voi să scăpaţi, când veţi întâlni faţa lui Dumnezeu? Şi când eu privesc la Hristos, cum El poartă mânia şi blestemul, mai pot eu atunci să cred că păcatele mele ar fi ceva neînsemnat? Răul, pe care l-am făcut, era aşa de grav în ochii lui Dumnezeu şi în ochii lui Isus, că atunci, când Isus l-a luat asupra Sa, asupra Lui a venit frica morţii şi toată povara mâniei lui Dumnezeu. De ce a purtat Hristos la cruce mânia lui Dumnezeu? Deoarece tu ai meritat această mânie şi condamnarea veşnică.

Mulţi merg, fără să ştie, în întâmpinarea lui Dumnezeu împovăraţi cu păcate. Unii sunt în această poziţie şi nu-şi dau seama. Sau nu este adevărat pentru mulţi dintre voi, că în viaţa aceasta mergeţi în întâmpinarea lui Dumnezeu şi a judecăţii Sale fără să vă temeţi de ceva? Dacă este aşa şi având în vedere judecata continuaţi cu adevărat să faceţi liniştiţi aşa, ce este aceasta altceva decât o dovadă că conştiinţa nu a fost trezită (sau este chiar împietrită), fără să ţină seama de frica de moarte a lui Isus şi de suferinţele Sale, de paharul, pe care Isus a trebuit să-l ia din cauza păcatului?

Marcu 14.17-21: Şi, când s-a făcut seară, a venit cu cei doisprezece. Şi, pe când stăteau ei la masă şi mâncau, Isus a spus: „Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va preda, cel care mănâncă împreună cu Mine“. Şi au început să se întristeze şi să-I spună unul câte unul: „Nu cumva sunt eu“ Dar El a răspuns şi le-a zis: „Este unul din cei doisprezece, cel care înmoaie cu Mine în farfurie. Fiul Omului Se duce, în adevăr, după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut“.

Este ceva deosebit de mare să priveşti pe Isus în mijlocul suferinţelor şi ale întristării Sale! Îl vedem desăvârşit de liniştit şi cu calm gândeşte la greutatea paharului pe care voia să-l bea. Şi în ce situaţii? Înconjurat de tot ce era în stare să rănească şi să zdrobească sentimentele dragostei inimii Sale. Cu cât lumea ne leapădă şi ne desconsideră mai mult, cu atât mai mult avem nevoie de dragoste; Isus era plin de bunătate şi simpatie înţelegătoare pentru ucenicii Săi. Întotdeauna El i-a iubit şi i-a purtat. Dar cum I-a mers Lui? Ce a avut El din partea lor, atunci când răutatea oamenilor a năvălit nestăvilită asupra Lui? Ce a găsit El la ei? Că chiar între aceia pe care El îi iubea, care au mâncat la aceeaşi masă cu El ca prieteni şi însoţitori (Marcu 14.18), era unul despre care El a spus: „Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va preda.” Da, unul dintre voi, care aţi fost cu Mine ca însoţitori ai Mei! Inima Lui este profund rănită. Şi când ei s-au întristat şi au început să întrebe unul după altul: Nu cumva sunt eu?, Isus a răspuns, ca să arate cât de zdrobită Îi era inima: „Este unul din cei doisprezece, cel care înmoaie cu Mine în farfurie.” Unul dintre voi, care M-aţi cunoscut şi M-aţi văzut şi aţi avut legătură strânsă cu Mine. Şi cu toate acestea Isus era desăvârşit de liniştit.

Marcu 14.22-26: Şi, pe când mâncau ei, Isus, luând pâine, binecuvântând, a frânt-o şi le-a dat-o şi a spus: „Luaţi, acesta este trupul Meu“. Şi, luând paharul, mulţumind, le-a dat; şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că nicidecum nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu“. Şi, după ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor.

El urma să fie curând răstignit. La cine Se gândeşte El? La ucenicii Lui. Trupul Lui trebuia dat în moarte şi sângele Lui trebuia vărsat; curând trebuia să vină mânia lui Dumnezeu asupra Lui – şi în pace El le explică valoarea a ceea ce El era gata să facă pentru ei. El S-a aşezat – peste secolele în care noi trăim – în duh în acel timp în care El va savura rodul muncii sufletului Său (Isaia 53.11) şi va bea din nou din rodul viţei în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14.25). Cât este de frumos să vedem pe Domnul Isus cum El cu privirea Lui străbate în felul acesta timpurile! În mijlocul împrejurărilor înfiorătoare, în care El Se afla, sufletul Lui este suficient de liniştit ca să gândească la fericirea ucenicilor Lui câştigată prin suferinţele Sale, şi la bucuria, pe care El o va simţi când îi va revedea în această stare de glorie. Fără să Se lase derutat de suferinţele care se apropiau, fără agitaţie, fără spaimă privea în pace valoarea jertfei Sale şi fericirea regăsiri în cele din urmă cu ucenicii Săi. Trădarea din partea lui Iuda, tăgăduirea din partea lui Petru, părăsirea Lui de către ucenici, lepădarea Lui de către lume, vrăjmăşia lui satan, nimic nu-L deranja: ei au cântat o cântare de laudă (Marcu 14.26)!

Marcu 14.27,28: Şi Isus le-a spus: „Toţi vă veţi poticni, pentru că este scris: «Voi bate păstorul, şi oile se vor risipi». Dar, după învierea Mea, voi merge înaintea voastră în Galileea.”

„Şi Isus le-a spus: «Toţi vă veţi poticni.»” Noi ne ruşinăm de El, noi, creaturile sărmane! Însă cât de mult chiar şi această atitudine înalţă dragostea nespus de mare a lui Isus! El spune oilor Sale, care curând urmau să se împrăştie, că în curând El va fi iarăşi la ei. Mai întâi El va termina toată lucrarea, care va salva pe ai Săi şi care va aduce la lumină desăvârşirea ascultării Sale şi – cu regret! – toată slăbiciunea cărnii lor. Însă după aceea El va merge înaintea lor în Galileea.

Marcu 14.29,30: Iar Petru I-a spus: „Chiar dacă toţi se vor poticni, totuşi eu nu.” Şi Isus i-a zis: „Adevărat îşi spun că tu, astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori.”

Petru avea încrederea falsă în carne. Dar îi reproşează Isus aceasta? Ce a produs dimpotrivă în inima Sa o astfel de aroganţă a lui Petru? El îl atenţionează pe Petru şi Se roagă pentru el. Dragostea Lui tare, de neclintit, nu cedează niciodată. Inima Lui nu se descurajează. El este El Însuşi, care trebuia să poarte toate suferinţele, Cel care încurajează şi mângâie pe ucenicii Săi.

Marcu 14.31: Dar el spunea cu mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu Te voi tăgădui”. Şi toţi spuneau la fel.

S-ar putea ca multora să le meargă aşa cum i-a mers lui Petru, să spună: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu Te voi tăgădui”; căci „toţi spuneau la fel”. Acolo unde Hristos este onorat şi recunoscut, în mijlocul alor Săi, al acelora care mărturisesc Numele Său, Îl recunoşti cu plăcere, vrei să-L ai, cu toate că El este lepădat de oameni; dar în alte împrejurări, în mijlocul acelora care Îl leapădă şi Îl dispreţuiesc, cât de repede eşti atunci gata să te ascunzi că Îl cunoşti. Şi dacă tu consideri că aceasta este rău în cazul lui Petru, este atunci mai puţin oribil la tine? Sau dacă suntem expuşi ocării Numelui Său şi nu-L mărturisim cu plăcere, nu-L tăgăduim noi atunci la fel de grav ca şi Petru? Aceasta are loc deoarece conştiinţa nu a fost trezită şi nu este impresionată de faptul că Isus a suferit din cauza păcatului. Ceea ce vreau să spun este că conştiinţa ajunge să simtă grozăvia păcatului care L-a condus pe Isus să sufere; şi păcatul acesta este păcatul vostru. Trebuie să se ajungă acolo, ca inima voastră să devină impresionată de simţământul dragostei şi de puterea dragostei cu care Isus a luat asupra Sa înaintea lui Dumnezeu toată greutatea responsabilităţii păcatelor şi pe toate acestea le-a purtat atunci când El era „rănit pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre” (Isaia 53.5).

Marcu 14.32-39: Şi ei au venit într-un loc al cărui nume este Ghetsimani; şi le-a spus ucenicilor Săi: „Şedeţi aici, până Mă voi ruga“. Şi i-a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan. Şi a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi“. Şi, mergând puţin mai înainte, a căzut la pământ; şi Se ruga ca, dacă este posibil, să treacă de la El ceasul acela. Şi spunea: „Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie“. Şi·a venit şi i-a găsit dormind şi i-a spus lui Petru: „Simone, dormi? N-ai fost în stare un singur ceas să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“. Şi, mergând din nou, S-a rugat, spunând acelaşi cuvânt.

Isus spune ucenicilor Lui că ei trebuie să se roage (Marcu 14.38). Pentru El a trecut deja timpul, ca să-i mângâie. Acum El trebuia să ia asupra Lui pentru ei mânia lui Dumnezeu. El aminteşte în rugăciune înaintea lui Dumnezeu ce trebuie să sufere El prin băutul potirului mâniei lui Dumnezeu. Isus, care era sfânt şi totdeauna a rămas în dragostea Tatălui, era singurul care putea înţelege sfinţenia lui Dumnezeu şi valoarea dragostei Lui. Şi de aceea era singurul care era cel mai capabil să înţeleagă cât de detestabil este păcatul şi de înfiorătoare este mânia lui Dumnezeu. Numai aceia care trăind în mijlocul păcatului nu cunosc sfinţenia lui Dumnezeu, aceia care nu au gustat dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu, pot fi indiferenţi faţă de această mânie a lui Dumnezeu. Ce îngrozitor este să vezi cât de liniştiţi, de mulţumiţi şi fără grijă putem fi cu noi înşine şi în acelaşi timp să ştim despre frica de moarte, cu care Isus avea de plătit păcatul, şi de ce El era aşa de întristat şi de adânc tulburat.

Pe drumul ascultării Sale Isus a suferit împotrivire din partea păcătoşilor, fără să se abată de pe cale şi niciodată El nu S-a rugat ca paharul acela să fie luat de la El. Dar de ce o face acum? Pentru că era nu numai acel pahar al crimei omului sau al răutăţii lui satan, ci era paharul mâniei lui Dumnezeu. În toate câte le-a avut de suferit înainte din partea oamenilor I-a rămas bucuria de a împlini voia Tatălui; dar în paharul acesta, al mâniei lui Dumnezeu, nu era nici o picătură de dulceaţă. Atunci Isus S-a rugat: „Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine!” De ce acum nu era posibil? De aceea, pentru că este imposibil ca Dumnezeu să tolereze păcatul. Şi chiar acolo, unde Isus este făcut păcat pentru noi, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului se dezlănţuie. Iubiţi cititori! Vedeţi cum stau lucrurile cu voi înşivă. Dacă Isus nu a purtat păcatele voastre, atunci este imposibil să scăpaţi de judecata lui Dumnezeu rostită asupra păcatului. Cât de serios este gândul acesta! Gândiţi-vă la acest cuvânt al lui Isus: „Dacă este posibil”. Desigur, dacă ar fi fost posibil, cu siguranţă Dumnezeu L-ar fi ascultat pe Isus şi L-ar fi cruţat pe Preaiubitul lui Fiu de aceste suferinţe nespus de mari. De ce spune Isus: „Este posibil?”? Deoarece El, care ştia ce este dragostea lui Dumnezeu, era de asemenea în stare să ştie cât de îngrozitoare era mânia lui Dumnezeu.

Şi care era starea ucenicilor? Ei dormeau (Marcu 14.37). Ei nu au avut nici măcar atâta dragoste, ca să vegheze un ceas. Petru, care voia să se împotrivească temniţei şi morţii, nu putea să vegheze nici măcar un ceas. El a dormit de asemenea şi pe munte în timpul transfigurării (Luca 9.32), şi el doarme şi în Ghetsimani. De fapt aceasta dezvăluie un egoism al inimii noastre, care nu simte nici simţămintele care introduc inimile noastre în gloria lui Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte nici suferinţele lui Hristos.

Marcu 14.40-43: Şi, întorcându-Se, i-a găsit din nou dormind, pentru că ochii le erau îngreuiaţi; şi nu ştiau ce să-I răspundă. Şi·a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă. Destul; a venit ceasul; iată, Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă, să mergem; iată, s-a apropiat cel care Mă vinde“. Şi îndată, pe când vorbea El încă, vine Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el o mare mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la preoţii de seamă şi de la cărturari şi de la bătrâni.

A devenit dragostea lui Isus rece sau obosită prin toate acestea? Nu. El trebuia, El voia să glorifice pe Tatăl Său şi să salveze pe ai Săi, şi El nu cedează în nici o situaţie grea. Deoarece era imposibil ca noi să fim mântuiţi fără ca El să ia paharul, El l-a luat. Dragostea Lui era mai tare decât moartea. El prezintă lui Dumnezeu totul; însă începând din momentul în care El a constatat că nu era posibil ca paharul acesta să fie luat de la El, în sufletul Lui revine liniştea şi El ia paharul.

Marcu 14.44-50: Iar cel care L-a vândut le dăduse un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; apucaţi-L şi duceţi-L sub pază“. Şi, venind, apropiindu-se îndată de El, a spus: „Rabi!“; şi L-a sărutat mult. Şi au pus mâinile pe El şi L-au apucat. Iar unul din cei care stăteau pe lângă El, scoţându-şi sabia, l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Şi Isus, răspunzând, le-a spus: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi eram cu voi în templu, învăţându-vă, şi nu M-aţi prins. Dar aceasta este ca să se împlinească Scripturile“. Şi toţi L-au părăsit şi au fugit.

Există ceva, pe care inima omenească nu ar fi în stare să-l facă? Dumnezeu a permis să fie dată pe faţă tot caracterul stricat şi fals al inimii şi Isus a fost trădat printr-o sărutare. Nu a lipsit nici o frică, nici un examen, ca să încerce inima Lui. Căci altfel ar fi lipsit ceva la paharul pe care El trebuia să-l bea. Încercările Domnului nu ar fi fost complete şi întrebarea referitoare la caracterul păcătos al omului nu s-ar fi rezolvat în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu. Însă Isus a glorificat desăvârşit pe Dumnezeu Tatăl, în mijlocul tuturor fărădelegilor omului şi a răutăţii lui satan. Tot ce putea răni şi zdrobi: mânia lui Dumnezeu, ura lui satan, răutatea oamenilor – toate au frânt inima Sa, şi toate au lucrat aşa fel că înaintea lui Dumnezeu a strălucit clar caracterul ales nespus de mare al lui Isus. Inima lui Isus a fost verificată până în profunzime.

Care este acum situaţia păcătoşilor după toate acestea? Pentru ei nu mai rămâne nimic, decât valoarea Persoanei lui Isus, şi în ochii lui Dumnezeu cel care crede are toată valoarea pe care o are Isus înaintea lui Dumnezeu. El poate veni înaintea lui Dumnezeu ca unul care a fost iubit de Dumnezeu aşa de mult, că Acesta a dat pe Singurul Său Fiu pentru el, şi el poartă în sine valoarea tuturor suferinţelor Domnului Isus.

Dacă vouă vă este oferit Hristos în felul acesta, atunci sunt două posibilităţi: ori sunteţi vinovaţi de suferinţele lui Hristos, dacă le desconsideraţi; ori dacă prin har apucaţi prin credinţă valoarea lor nespus de mare, atunci aveţi toate foloasele acestor suferinţe. Dacă le desconsideraţi, atunci veţi fi trataţi ca aceia care le desconsideră. Dar dacă prin har ochii voştri sunt deschişi pentru a înţelege ce a făcut Isus, atunci toată eficacitatea lucrării Sale vă este socotită vouă şi voi savuraţi dragostea lui Dumnezeu. Voi ori sunteţi vinovaţi de suferinţele lui Hristos, ori savuraţi valoarea acestor suferinţe.

Dacă mărturisiţi că păcatele voastre sunt cele care L-au dus pe Isus în suferinţă, prin aceasta credeţi că El le-a purtat. Dacă ziceţi: sunt vinovat că Hristos a trebuit să sufere în felul acesta, prin aceasta ziceţi totodată: eu niciodată nu voi suferi în felul acesta. Dacă Hristos a purtat păcatele mele şi a îndurat urmările lor, atunci eu niciodată nu voi mai avea parte de aceste urmări şi sunt răscumpărat şi eliberat de la condamnare.

Fie ca Dumnezeu să câştige inimile voastre prin sentimentul dragostei lui Isus. Fie ca El să vă facă să recunoaşteţi ce valoare nespus de mare este în faptul că Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să poarte mânia lui Dumnezeu.

Cât de mult ne iubeşte Domnul!


Tradus de la: Die Leiden des Herrn

Titlul original: „The Sufferings of Christ“
din The Collected Writings of J.N. Darby, vol. 21, pag. 84–89,
versiunea prelucrată 6/2000.

Traducere: Ion Simionescu

 

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (1)
Însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot

Dirk Schürmann

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

În articolul acesta şi cel următor va fi vorba despre jertfa de ardere de tot descrisă în cartea Leviticul capitolul 1. Mai întâi vrem să ne preocupăm cu însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot (şi în contrast cu jertfa pentru păcat şi vină) şi totodată vom studia ce însemnătate au aceste lucruri pentru noi astăzi. După aceea în partea a doua ne vom preocupa mai detaliat cu cel care aduce jertfa şi cu preoţii.

A. Fundalul

1. Chemarea făcută de Domnul din cortul întâlnirii

Cartea Leviticul începe cu relatarea cum Domnul cheamă pe Moise, ca să-i vorbească. Prima dată când Dumnezeu cheamă un om a avut loc în grădina Eden, când omul s-a ascuns acolo de El. Atunci Dumnezeu a chemat pe om şi a zis: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Aceasta a avut loc după căderea în păcat, prin care omul a fost despărţit de Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu era mort spiritual. A doua oară a fost când de pe Muntele Sinai Dumnezeu l-a chemat pe Moise şi i-a spus cum poporul ar putea să-I slujească pe baza Legii: „Dacă … veţi asculta de glasul Meu …” (Exodul 19.3-6). Acum, când citim pentru a treia oară, Dumnezeu a chemat iarăşi, şi El a făcut aceasta ca să facă cunoscut oamenilor cum ei se pot apropia de El.

Dumnezeu nu a vorbit de pe Sinai, aşa cum a făcut mai înainte. Poporul a încălcat Legea, şi astfel Dumnezeu, dacă ar fi vorbit iarăşi de pe Sinai, putea numai să judece. Acum El S-a retras înapoia perdelei cortului din pustie – cu aceasta se încheie cartea Exod – şi astfel prin intermediul preoţiei putea în har să vină împreună cu poporul. Cartea Levitic începe prin aceea, că Dumnezeu Se adresează poporului prin Moise. Acum exista jertfa de ardere de tot (Exod 29), ceea ce pentru Dumnezeu era o mireasmă plăcută şi principial Îi dădea posibilitatea să recunoască poporul acesta ca popor al Său şi să locuiască în mijlocul acestui popor. Înainte de a fi „Cortul întâlnirii” era un cort de întâlnire pe care Moise l-a ridicat în afara taberei şi unde se ducea oricine vrea să caute pe Domnul şi să se apropie de El. Însă odată cu finalul cărţii Exod exista, cum am spus, Cortul întâlnirii. Când un om vine la acest cort, ca să se apropie de Domnul şi să-I aducă ceva, lui i se spune din acest cort ce trebuie să facă.

2. Un om dintre copiii lui Israel

Se spune: „Când vreun om dintre voi …”. Deci nu este un om deosebit – un preot, un levit, o căpetenie sau altcineva dintr-o clasă deosebită – ci oricine. Fiecare – chiar şi cel mai sărac, cel mai mic, cel mai neînsemnat din popor – este apelat aici. Căci şi un astfel de om aparţinea acelora care au fost salvaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie, au cântat cântarea eliberării, care prin Lege au fost aduşi în legătură cu Dumnezeu, care aveau pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor. Într-un astfel de om se poate aprinde dorinţa să aducă ceva acestui Dumnezeu, care l-a salvat. Dumnezeu este acum aşa de amabil şi îi spune ce este plăcut Lui, ce vrea să aibă cu plăcere şi cum să I se aducă. Căci un dar are valoare numai atunci dacă place celui căruia i se face.

Expresia „Când vreun om dintre voi” arată de asemenea că este o chestiune cu totul personală. Desigur această expresie ar putea să însemne şi că Dumnezeu nu Se aşteaptă să fie mulţi cei care vor veni. Însă El Se bucură de fiecare.

3. A aduce un dar de jertfă

Ceea ce omul vrea să facă aici este în cele din urmă expresia dorinţei lui de a se apropia de Domnul. Cuvântul „a aduce” are la rădăcina lui expresia „a se apropia”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul „dar de jertfă”. Prima dată, când această formă de bază karab se întâlneşte în Scriptură este în Geneza 20.4: „Dar Abimelec nu se apropiase de ea [Sara]”. Prin aceasta devine clar că prin această apropiere este vorba de o apropiere cu scopul unei părtăşii intime. Deci dacă cineva voia să aibă părtăşie cu Dumnezeu, atunci el trebuia să aducă ceva care era în stare să realizeze părtăşia.

B. Însuşirile deosebite ale jertfei de ardere de tot

1. O jertfă prin foc de mireasmă plăcută

Jertfa de ardere de tot era o jertfă mistuită de foc de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Această jertfă mistuită de foc trebuie înainte de toate să fie diferenţiată de jertfa pentru păcat şi pentru vină. Despre jertfa pentru păcat şi pentru vină nu citim – cu o singură excepţie specială, când grăsimea este pusă pe altar –, că era ceva de o mireasmă plăcută. De aceea vedem foarte clar, că în cazul jertfei arderii de tot nu este vorba de o jertfă în care să se arate în vreun fel grozăvia păcatului. În jertfa arderii de tot vedem cum spre Dumnezeu se înalţă numai desăvârşiri, glorii şi frumuseţi. Căci tămâierea [afumarea, parfumarea] ca jertfă de foc înseamnă „înălţare în fum”, aşa cum şi expresia „jertfă de ardere de tot” (ebraică: olah) înseamnă de fapt „înălţare”. Această afumare stă în contrast clar cu arderea ca jertfă pentru păcat, unde se foloseşte un alt cuvânt. O astfel de jertfă de foc o găsim pentru prima dată la Noe în Geneza 8. Acolo citim şi că ea era o mireasmă plăcută pentru Domnul sau – altfel tradus – mireasmă de liniştire. Această jertfă a satisfăcut deplin pe Dumnezeu. Citim aceasta şi în Efeseni 5.2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.” Jertfa pentru păcat dimpotrivă era arsă ca jertfă în afara taberei ca ceva detestabil.

2. O jertfă de bună mireasmă

Şi această însuşire stă în contrast deosebit cu jertfele pentru păcat şi pentru vină. Când un jertfitor aducea o jertfă de ardere de tot, atunci de fiecare dată devenea din nou conştient că el era plăcut înaintea lui Dumnezeu. În acelaşi fel şi închinătorul nou-testamental este conştient că el este plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă el vine la Dumnezeu cu ceea ce înfăţişează jertfa arderii de tot (vezi Efeseni 5.2). Pentru preot dimpotrivă aceasta nu are nici o însemnătate; la el nu este amintită. Noi nu citim că ea este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru preot. Preotul a fost făcut o dată plăcut, atunci când a fost uns ca preot. Acum el este preocupat permanent în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece el ştie că el a fost făcut plăcut odată pentru totdeauna, el nu are nevoie să i se amintească printr-o astfel de jertfă.

3. Era o jertfă din animale vii

Ceea ce aici a fost jertfit lui Dumnezeu era viaţă; era ultimul lucru care putea fi adus într-adevăr lui Dumnezeu (Ioan 10.17). În privinţa aceasta această jertfă se deosebeşte de jertfa de mâncare, unde nu este vorba că are loc moartea. Dumnezeu Îşi revendică viaţa pentru Sine. Din acest motiv şi sângele trebuia să fie pentru Dumnezeu şi nu trebuia mâncat.

Prima tablă a Legii cuprinde obligaţiile omului faţă de Dumnezeu. Rezumând s-ar putea spune că omul trebuie să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Şi aici vedem simbolic pe cineva care îşi dă viaţa deplin lui Dumnezeu. Când Domnul Isus citează prima poruncă, El spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul [sau: mintea, gândirea, înţelegerea] tău.”

4. Era o jertfă în totalitate

Dacă la Domnul Isus ar fi fost un singur gând, un singur pas în umblarea Lui, un singur sentiment, care să nu fi fost în totul pentru Dumnezeu, atunci El nu ar fi putut să fie o jertfă de ardere de tot pentru Dumnezeu. Însă Domnul Isus a dat totul, El nu a reţinut nimic. În acelaşi fel totul a fost ars pe altar pentru Dumnezeu. El nu a folosit nimic pentru Sine Însuşi, pentru propria plăcere sau pentru propria comoditate sau spre folosul Lui. Şi Dumnezeu a preţuit toate acestea. Aici ni se spune foarte clar, că lucrarea de la cruce era pentru Dumnezeu.

C. Poziţia jertfei arderii de tot şi a jertfelor

Erau mai multe posibilităţi pentru a aduce un dar de jertfă. Prima jertfă, pe care Dumnezeu o numeşte aici, este jertfa arderii de tot. Ne-am putea întreba, de ce Dumnezeu începe aici cu jertfa arderii de tot. Căci ţinând seama de păcatele, pe care un om le-a făcut, şi de vina, pe care el a luat-o asupra lui, ar fi trebuit ca omul, care voia să se apropie de Dumnezeu, să vină mai întâi cu jertfa pentru păcat. Problema păcatului şi a vinei trebuie mai întâi rezolvată. Şi cu toate acestea Dumnezeu începe cu jertfa arderii de tot. El începe cu ceea ce pentru El era cel mai important şi mai preţios, şi nu ceea ce era cel mai important pentru om.

Cel mai important pentru Dumnezeu este jertfa arderii de tot şi nu jertfa pentru păcat. În afară de aceasta, aici nu este vorba de felul cum un păcătos vine la Dumnezeu, ci cum un răscumpărat din poporul lui Dumnezeu se poate apropia de Dumnezeu. Omul devine aici plăcut înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că el aduce o jertfă de ardere de tot.

D. Jertfa

1. Anumite animale

Jertfa arderii de tot trebuia să fie un animal – ceva, care trebuia să moară ca suplinitor. Vedem aceasta deja comparativ la Abel şi Cain. Abel a adus o jertfă dintre cele mai bune animale ale turmei lui, Cain dimpotrivă, numai cereale.

Însă nu orice animal era potrivit pentru jertfă. Este de la sine înţeles, că numai animale curate puteau fi jertfite. Într-adevăr şi gazelele şi cerbii erau animale curate, dar cu toate acestea nu trebuiau aduse ca jertfă, deoarece ele erau animale sălbatice. Ca jertfă de ardere de tot trebuiau aduse animale. Aceasta arată spre faptul, că trebuiau să fie animale, care erau blânde. Şi porumbeii erau potriviţi, deoarece ei erau foarte răspândiţi şi pretutindeni ei puteau fi prinşi uşor, respectiv ţinuţi. Pentru jertfa de ardere de tot nu se puteau folosi animale neîmblânzite, nestăpânite, sălbatice. Acestea nu erau un model potrivit al Domnului nostru, care chiar S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie.

2. Animale de jertfă diferite

Când este descrisă jertfa arderii de tot, sunt numite trei grupe de animale, care puteau fi jertfite, şi sunt date trei pasaje, în care sunt descrise aceste trei grupe, care ne prezintă trăsături de caracter diferite ale Domnului Isus ca jertfă de ardere de tot. Viţeii, animalele mici (oi şi capre) şi a treia grupă o constituie turturelele şi puii de porumbel.

Viţelul

În viţel vedem în mod deosebit activitatea, puterea, dar şi perseverenţa, energia şi supunerea de a sluji, care înaintează prin toate greutăţile. Boii au fost folosiţi înainte de toate ca animale de tracţiune. Prin toate greutăţile ei au tras plugul la arat. Nu au dat înapoi dinaintea oricărei greutăţi sau denivelări. Pe de altă parte boul este folosit în Scriptură şi ca model al animalului care slujeşte. Şi el este o imagine a puterii: „Unde nu sunt boi, ieslea este goală; dar mult câştig este în puterea boului”, se spune în Proverbe 14.4.

Caracterul boului îl găsim prezentat foarte clar în evanghelia după Ioan:

  • Domnul spune ucenicilor în Ioan 11.7-9: „Să mergem din nou în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo? Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică.” Ucenicii L-au atenţionat cu privire la pericolul care Îl ameninţa în Ierusalim. Şi cu toate acestea Domnul S-a dus acolo, aşa cum un bou atunci ca animal de tracţiune mergea prin toate obstacolele.
  • În Ioan 14.31 El spune: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!”
  • În Ioan 18.1,8 se spune: „După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. … V-am spus că Eu Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.”
  • În Ioan 19.5,17 se spune: „Isus deci a ieşit afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Şi, purtându-şi crucea, El a ieşit la locul numit ‚al Căpăţânii’, care în evreieşte se numeşte Golgota, unde L-au răstignit.”

Totdeauna El ia iniţiativa. El este Cel care merge statornic pe drumul acesta până la sfârşit. „El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”, se spune în Luca 9.51. Acesta este caracterul viţelului. El era binevoitor să facă ceea ce Tatăl I-a poruncit, chiar şi să treacă prin toate greutăţile şi obstacolele de pe cale. Acesta este şi caracterul principal al jertfei arderii de tot, şi de aceea viţelul se potriveşte cel mai bine pentru a caracteriza jertfa arderii de tot.

Oaia

În oaie vedem mai mult caracterul liber consimţit şi dăruirea pasivă, în blândeţe să lase să vină asupra Sa ceea ce a fost hotărât, fără să cârtească sau să reproşeze ceva. Aceasta o citim mai ales în Isaia 53.7: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura”, sau în Ieremia 11.19: „Dar Eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie.” Această supunere de bună voie şi dăruire de bună voie pentru ceea ce a fost hotărât, o găsim în mod foarte deosebit la Domnul Isus, şi de asemenea şi aceasta este prezentat în evanghelia după Ioan: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” (Ioan 18.11), şi: „Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.18).

Capra

Dimpotrivă găsim aici în capră, care aici este numită după oaie, cu toate că ea este amintită în aceeaşi grupă a animalelor mici, mai mult caracterul jertfei pentru păcat. Găsim confirmat aceasta în Leviticul 4.27-31. Acolo ea este numită în prima alegere ca jertfă pentru păcat pentru oricine din popor; la fel şi Leviticul 16, unde găsim ţapii jertfei pentru păcat adusă pentru popor. Cu toate acestea aici nu este jertfă pentru păcat, ci jertfă de ardere de tot. Însă faptul că este o capră, arată că Domnul Isus avea aptitudinea de a deveni jertfă pentru păcat. El avea aptitudinea de tratare a problemei păcatului. În Ioan 1.29 citim: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care îndepărtează păcatul lumii”. Era numai Unul singur, care era capabil să rezolve problema păcatului, şi acesta era Domnul Isus. Erau câţiva care aveau bunăvoinţă; Pavel voia să moară pentru poporul lui, şi la fel şi Moise. Însă cu toate că ei aveau buna voinţă pentru aceasta – caracterul oii –, ei nu aveau capacitatea de a face aceasta. Aceasta o avea numai Domnul Isus. Capra, spre deosebire de oaie, este un animal solitar. Şi aceasta o găsim la Domnul Isus. Şi El era Cel singuratic şi drumul lui a devenit tot mai singuratic până la cruce. „Iată, vine ceasul, şi acum a venit, ca să fiţi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine să Mă lăsaţi singur”, spune El în Ioan 16.32.

Păsările

Pasărea zburătoare pe cer arată că Domnul Isus era Omul din cer – un Străin singuratic aici pe pământ, care venise din cer, pentru ca aici pe pământ ca Străin să facă lucrarea pentru Dumnezeu. Tot caracterul Lui era ceresc. Şi aceasta o găsim în evanghelia după Ioan, de exemplu în capitolul 3, unde se vorbeşte despre „Cel care a coborât din cer” (Ioan 3.13). Într-un alt capitol El se denumeşte „Pâinea care a coborât din cer” (Ioan 6.41). În mod special sunt numite aici turturelele şi puii de porumbel.

Porumbelul este numit prima dată în Scriptură când Noe după potop l-a lăsat să zboare din corabie. El se reîntoarce cu o frunză de măslin în cioc, ceea ce arată că după judecată a venit pacea. Porumbelul este folosit şi ca model al inocenţei. „Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”, spune Domnul Isus (Matei 10.16). Şi ochii, care deseori sunt comparaţi cu porumbeii – mai ales în Cântarea Cântărilor –, mărturisesc despre această inocenţă, de devotamentul curat. Privirea este îndreptată numai spre un singur lucru, şi acesta este urmărit: voia Tatălui. Drept urmare şi porumbeii erau potriviţi să reprezinte jertfa arderii de tot.

3. Însuşirile deosebite ale animalelor

De parte bărbătească

Trebuia să fie un animal de parte bărbătească; aceasta înseamnă că animalul de jertfă trebuia să fie tare, să aibă putere. Bărbatul este capul creaţiei, şi de aceea genul masculin mărturiseşte despre responsabilitate, dar şi despre energia cu care se realizează poziţia în care Dumnezeu ne-a adus. Poziţia noastră (despre aceasta vorbeşte genul feminin în Scriptură) este fără cusur, dacă Dumnezeu ne-a aşezat într-o astfel de poziţie, dar dacă noi nu mergem pe drumul nostru conform acestei poziţii, mărturia noastră este stricată şi Domnul Isus este dezonorat.

Fără cusur

Cel care jertfea nu putea aduce orice animal. El trebuia să ştie ce animal aduce şi trebuia să fie animalul cel mai bun. În cartea Maleahi Domnul trebuia să acuze, că ei I-au adus animale care aveau cusur. El le arată că era o lipsă de politeţe, o atitudine de nerecunoştinţă, o dezonorare faptul că ei nu I-au dat ce este cel mai bun.

Animalul trebuia înainte de toate să fie şi fără cusur, deci să fie desăvârşit. Aceasta arată foarte clar că aici este vorba de o imagine a Domnului Isus, aşa cum El era desăvârşit în toate. În El nu era nici un păcat, El nu a făcut nici un păcat, El nu a cunoscut nici un păcat, toate acţiunile Lui erau desăvârşite. În epistola 1 Petru 1.19 se spune, că noi am fost răscumpăraţi prin sângele „preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată”. Aceasta este mai mult decât prevedeau cerinţele. Şi acest caracter al lipsei de păcat, al desăvârşirii îl găsim clar arătat în evanghelia după Ioan, evanghelia jertfei arderii de tot. Domnul întreabă în evanghelia după Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?”, şi în Ioan 14.30: „Vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine.”

E. Trepte în formele diferite de aducere a jertfelor

1. Valoarea şi mărimea animalului

Prima grupă este viţelul. Aceasta este jertfa cea mai mare, căci oile şi caprele sunt mai mici, şi porumbeii şi turturelele sunt şi mai mici. Este o diferenţă foarte mare între viţel şi porumbel. Prin aceasta trebuia să se vadă clar preţuirea pe care o face jertfitorul care aducea această jertfă de ardere de tot şi înţelegerile diferite ale valorii jertfei arderii de tot. Probabil jertfitorul nu era aşa de bogat, ca să poată aduce un viţel, sau poate pentru el nu avea multă valoare. Însă Dumnezeu este mulţumit şi cu un porumbel ca jertfă de ardere de tot, dacă este ceva care vorbeşte despre Fiul Său şi despre ceea ce El era pentru Dumnezeu. Şi un credincios poate avea o preţuire foarte diferită a jertfei Domnului. S-ar putea ca el să nu aibă aşa multă înţelegere a valorii jertfei arderii de tot a Domnului; că el Îl recunoaşte numai ca Acela care – asemenea unui porumbel – a coborât din cer pe pământ. Această preţuire diferită poate avea mai multe motive. În primul rând ar putea să fie că el a venit de curând la credinţă, aşa că el nu a avut timp destul să se preocupe cu aceste lucruri. Sau el este constrâns să se preocupe cu alte lucruri, aşa că el nu are timp. În cel mai trist caz el este prea comod şi trândav să se preocupe cu ea, sau are interese mai mari pentru alte lucruri. Însă cu siguranţă Dumnezeu ştie ce jertfă putem noi aduce.

2. Aptitudinea de a fi o jertfă de ardere de tot

În aceste animale de jertfă găsim şi o linie coborâtoare cu privire la faptul că animalul de jertfă este potrivit să prezinte gândurile lui Dumnezeu referitoare la jertfa arderii de tot. La viţel se spune: „este o jertfă de ardere de tot”, la animalele mici se spune „este ca jertfă de ardere de tot”, şi la porumbei găsim numai „darul lui de jertfă”. (n. tr.: în versiunea în limba română nu se recunoaşte clar această graduare).

3. Cantitatea de sânge

O altă diferenţă mare între aceste grupe (viţel, animale mici, porumbei) constă şi în sânge. La primele două grupe, sângele a fost stropit în jurul altarului. În cazul viţelului se menţionează categoric, că acest altar stătea la intrarea cortului întâlnirii, adică acolo unde se venea prima dată, când se intra în cortul întâlnirii. Deci când se venea la locul unde se putea fi împreună cu Dumnezeu, la intrare se vedea altarul pe care era stropit sângele de jur împrejur. Sângele dădea mărturie despre faptul că tot ce avea a face cu păcatul a fost rezolvat în chip divin şi ispăşirea a fost făcută. La grupa a doua – animalele mici – acest lucru nu mai este scos în evidenţă în mod deosebit; cu toate acestea sângele era stropit de jur împrejurul altarului. La grupa a treia – grupa păsărilor – nu mai este aşa mult sânge, ca să fie posibilă o stropire. El este stropit numai pe peretele altarului.

4. Despicarea în bucăţi

Şi în privinţa despicării în bucăţi a animalelor de jertfă sunt diferenţe. Despre viţel citim, că fiii lui Aaron, preoţii, trebuiau să aşeze bucăţile. La animalele mici aceasta nu mai este prezentat cu toate detaliile. Şi la porumbei nu mai este nici măcar posibil; acolo se spune chiar foarte categoric să fie despicat între aripi, dar să nu îl despartă în două. Aici nu se văd bucăţi şi de aceea porumbelul nu trebuia despărţit în bucăţi. Gloriile Domnului se diferenţiază tot mai puţin.

5. Asemănări în caracterul jertfei arderii de tot

În cazul caprei ne gândim deja la jertfa pentru păcat, căci ea era animalul caracteristic pentru jertfa pentru păcat (vezi Leviticul 16). Şi dacă comparăm darul ca ardere de tot adus printr-un porumbel cu porumbelul adus ca jertfă pentru păcat (Leviticul 5.7-10), atunci găsim foarte multe asemănări. De aceea aici ne putem gândi că un credincios, care nu înţelege în măsură deplină însemnătatea jertfei arderii de tot, aduce o jertfă care poartă în ea foarte mult din caracterul jertfei pentru păcat. Aceasta o putem vedea deseori în orele de strângere laolaltă ca Adunare, care sunt marcate de ceea ce Hristos a făcut pentru noi, cum El a fost făcut păcat pentru noi şi că El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre.

Animalul mic trebuia sacrificat în partea de nord a altarului. Nordul are înţelesul de „ascuns, întunecat”, şi oferă o impresie negativă. „De la nord va fi vărsat răul” (Ieremia 1.14). În privinţa aceasta ne putem gândi la judecată. Duşmanii lui Israel au venit întotdeauna din partea de nord. În partea de nord nu străluceşte soarele. Asirianul este împăratul nordului. Şi aceasta este o aluzie la judecata asupra păcatului.

6. Punerea mâinilor

Punerea mâinilor o găsim numai la animalul cel mai mare de jertfă, viţelul. Punerea mâinilor o găsim la jertfa de ardere de tot, jertfa pentru pace şi jertfa pentru păcat. În toate cazurile ea vorbeşte despre o identificare a jertfitorului cu jertfa, chiar dacă este sub forme total diferite. La jertfa pentru păcat prin mărturisirea păcatelor şi punerea mâinilor, păcatele jertfitorului trec asupra jertfei. La jertfa pentru arderea de tot şi la jertfa de pace caracterul de bună plăcere al jertfei trece dimpotrivă asupra jertfitorului. Numai atunci când credinciosul vine cu această cea mai înaltă formă a jertfei arderii de tot, el înţelege acest caracter minunat al identificării cu jertfa desăvârşită.

7. Activitatea jertfitorului

Activităţile jertfitorului se reduc cu mărimea animalului de jertfă. La porumbel toate activităţile trebuie exercitate de preot. Chiar şi omorârea porumbelului trebuie s-o facă preotul, cu toate că în mod normal el nu are nimic a face cu aceasta: preotul nu sacrifică. La fel se poate întâmpla şi în orele de strângere laolaltă, că un frate exprimă un gând – de exemplu printr-o cântare, o rugăciune sau un verset biblic –, însă abia alţi fraţi (care stau în apropiere preoţească practică de Dumnezeu) dezvoltă gândul acesta în frumuseţea lui.

8. Desăvârşirea jertfei

La jertfele cele mai slabe – porumbel – este vorba, că este prezent ceva care nu corespunde caracterului jertfei arderii de tot. În cadrul jertfei arderii de tot ar trebui să se ardă totul pe altar; nu ar trebui să fie nimic nepotrivit în vreun fel. Acest gând nu mai este în cazul jertfirii porumbelului, căci aici guşa cu resturile ei trebuia aruncată  pe locul unde se aruncă cenuşa, ceea ce vorbeşte de judecata exercitată. Această parte nu era potrivită să fie o jertfă de ardere de tot sau să fie arsă împreună cu celelalte ca jertfă de ardere de tot. La fel este şi la adorarea adusă de noi deseori este ceva care nu este demn, care trebuie aruncat.

Din Betania spre Ghetsimani

Fritz von Kietzell

Între toate câte Sfânta Scriptură pune pe inima noastră, nimic nu poate fi mai sublim ca suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Nimic nu putem pune alături de acestea. Simţim că este un teren sfânt şi ne scoatem încălţămintea de pe picioare; dar în nici un alt domeniu nu lipseşte deseori aşa multă înţelegere, ca în acest domeniu.

Ne putem mira, că acelora care L-au urmat în timpul acela le-a mers la fel? „Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri şi cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse” (Luca 18.34Marcu 9.32). Aşa se spune într-o anumită ocazie, când Domnul a vestit ucenicilor Săi, că „tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini” (Luca 18.31).

Şi totuşi, cât de exact le-a spus El aceasta! „Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte şi-L vor da în mâinile păgânilor, Îl vor batjocori, Îl vor biciui, Îl vor scuipa şi-L vor omorî” (Marcu 10.33,34). Cât de clar, cât de detaliat era aceasta! De trei ori El a vestit celor doisprezece „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim” (Luca 9.31).

Cu Matei 25Marcu 13 şi Luca 21 se încheie slujirea publică a Domnului, şi în capitolele care urmează după acestea, Duhul Sfânt se dedică istoriei suferinţei Sale, ultima perioadă, cea mai grea, a vieţii Sale pe pământ.

În evanghelia după Ioan avem un element intermediar: învierea lui Lazăr şi evenimentele legate de aceasta. Slujirea publică a Domnului s-a încheiat acolo deja în capitolul zece. În timp ce în consfătuirile secrete ale marilor preoţi şi bătrânilor a fost luată hotărârea definitivă „să-L prindă şi să-L omoare”, El vesteşte, după ce El „a terminat toate cuvântările acestea”, ucenicilor Săi pentru ultima dată, ce urma să aibă loc în curând: „Ştiţi că după două zile vor avea loc Paştele şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26.1-5,14-16Marcu 14.1-2,10-11Luca 22.1-6Ioan 11-45-57).

L-au înţeles ei acum? Au priceput ei în totalitate ce va veni acum asupra lor sau mai degrabă asupra Domnului lor preaiubit? După tot ce auzim sau vedem, noi trebuie să răspundem negativ la această întrebare. A fost rezervat unei femei să exprime cum se cuvine sentimentele de drept faţă de Domnul. Ca să ne arate aceasta, Duhul Sfânt ne conduce câteva zile înapoi, la acel ospăţ în casa lui Simon leprosul, unde cei trei fraţi şi surori din Betania erau adunaţi încă o dată în jurul Domnului lor. (Matei 26.6-13Marcu 14.3-9Ioan 12.1-8). Vedem aici pe Maria, care de fiecare dată, când ea este amintită, o găsim la picioarele lui Isus (Luca 10.39Ioan 11.32; 12.3), pentru a treia oară şi ultima dată, exprimând dăruirea deplină a inimii: ea unge pe Domnul cu „un parfum foarte scump” (Matei 26.7) şi şterge picioarele Sale, stând în praf, cu podoaba femeii, cu părul ei. „Şi casa s-a umplut de mirosul parfumului.” Ce acţiune unică a avut loc acolo, plină de înţelegere! Ea era expresia compasiunii şi înţelegerii plină de dragoste, chiar dacă alţii vorbesc despre „risipă” (Matei 26.8).

Maria a ales atunci „partea cea bună”, prin aceea că ea „a ascultat cuvintele Sale”; şi astfel ea a fost acum cea mai capabilă – presimţind mai dinainte – să se aşeze în situaţia Domnului ei. Ea a simţit cel mai clar, mai mult decât toţi ceilalţi, cum norii întunecaţi ai urii şi vrăjmăşiei se strângeau tot mai ameninţători deasupra capului Lui, şi de aceea dorinţa ei era să-I dovedească compasiunea şi simpatia ei. Dar ce putea face ea, femeia slabă şi probabil săracă? Ea ia ce are mai bun, sparge vasul preţios, şi varsă conţinutul mult mai preţios pe capul şi picioarele Domnului. (Marcu 14.3)[1] Prin aceasta ea Îl onorează aşa cum se cuvenea Împăratului lui Israel, Robului lui Dumnezeu şi „unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1.14), care era pe cale „prin Duhul cel veşnic să Se aducă pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14). „Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele.”[2]

Această interpretare o dă Domnul Însuşi, prin aceea că Se aşează ca intermediar între Maria şi ucenicii lipsiţi de înţelegere. Această acţiune corespundea inimii ei. Domnul confirmă solemn, că ea nu va ajunge să fie uitată. Ce valoarea a avut această lucrare pentru inima Lui! Aşa cum lui Ionatan, care în urmărirea fără odihnă a duşmanului de moarte a gustat în trecere din miere, „i s-au luminat ochii” (1 Samuel 14.27), tot aşa Domnul a găsit aici o înviorare, aşa cum El în zilele suferinţei Sale nu va mai avea parte încă o dată printr-un om.

Ziua sărbătorii, „ziua dintâi a sărbătorii Azimilor”, vine, şi noi Îl vedem pe Domnul împreună cu cei doisprezece apostoli la sărbătoarea Paştelui: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de a suferi.” (Matei 26.17-20Marcu 14.12-17Luca 22.7-18) Înainte ca „Fiul Omului” şi Moştenitorul tuturor lucrurilor să fie definitiv lepădat, înainte ca valurile duşmăniei să lovească din plin asupra capului Celui curat şi nevinovat, dorinţa inimii Sale era să mai fie încă o dată împreună cu rămăşiţa slabă din poporul Său pe terenul rânduielii divine model – înainte ca El, ca adevăratul Miel de Paști să-Şi dea viaţa şi sângele.

Dar chiar şi peste această scenă plăcută cad umbre sumbre. Nu numai că trădătorul tocmit de marii preoţi este făcut cunoscut şi, plin de planul lui îngrozitor, iese afară în noaptea întunecoasă – ci noi auzim şi despre ceartă între ucenici, „cine dintre ei ar fi cel mai mare”, şi Simon Petru, mult departe de a fi „gata să meargă chiar şi în închisoare şi la moarte” împreună cu El, tăgăduieşte de trei ori pe Domnul Său. (Matei 26.21-35Marcu 14.18-31Luca 22.21-38Ioan 13.18-38).

Însă Domnul, care a simţit toate acestea cu mult mai mult decât putem noi simţi, nu S-a dat speriat înapoi: „fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1-17). El le-a arătat înainte de masă în acţiunea simbolică de spălare a picioarelor, că El va fi gata să vină în ajutorul alor Săi cu puterea curăţitoare a Cuvântului Său. După masă El le încredinţează o moştenire preţioasă. El ştia cât de uituci suntem noi şi cum scena cea mai impresionantă, pe care lumea a văzut-o vreodată, aceea a suferinţei şi morţii Sale, deseori produce numai impresii mici în inimile alor Săi. De aceea El le-a dat Masa Sa: pâine şi vin, trup şi sânge despărţite, trupul dat la moarte pentru noi şi sângele vărsat pentru noi, reprezintă pe Hristos mort pentru noi, care a glorificat în chip desăvârşit pe Tatăl şi a satisfăcut pentru veşnicie pe Dumnezeul sfânt. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!” (Luca 22.19) – Să nu producă această dorinţă a Domnului, pe care El a lăsat-o mai târziu să se repete din cer pentru ai Săi (1 Corinteni 11.23-25), un ecou călduros în inimile noastre?

O cântare de laudă răsună (Matei 26.30), după aceea ei ies afară în noapte: El „S-a dus, ca de obicei, spre Muntele Măslinilor” (Luca 22.39). Însă cuvintele, pe care El le rosteşte de data aceasta pentru ei, sunt cuvinte de despărţire: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14.1,27). El ar fi avut motiv să Se preocupe cu Sine Însuşi, dar El mângâie, încurajează şi învaţă pe ucenicii Săi. Înăuntru în casă „în odaia mare de sus” putea să fie ocazia pentru El să vorbească despre „multele locuinţe din casa Tatălui” şi despre drumul într-acolo. (Ioan 14.2) Acum sunt viile de pe panta văii Chedron, care Îl determină să vorbească despre relaţia intimă şi gingaşă a mlădiţelor cu El, adevărata Viţă. (Ioan 15.1-8). Însă ei coboară tot mai mult; înapoia lor rămâne cetatea sfântă. Crenelul Templului, care altădată strălucea şi sclipea în lumina soarelui, dispare în întunericul nopţii: acum El le vorbeşte despre faptul că ce este vechi a trecut pentru ei şi acum va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i „călăuzească în tot adevărul” şi într-o relaţie nouă, unică în felul ei, cu Tatăl (Ioan 16.7-14).

După aceea El Îşi îndreaptă privirea spre cer într-o rugăciune impresionantă. El dă „înapoi” pe aceia pe care Tatăl I i-a dat Lui din lume, pentru ca El, Tatăl, să-i păzească până la ţel într-o lume rea (Ioan 17); şi El încheie – într-o vorbire pe care numai El, Fiul, avea dreptul faţă de Tatăl s-o facă – cu cuvintele preţioase, sublime: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea …” (Ioan 17.24).

După ce Isus a spus acestea, El a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care El a intrat (Matei 26.36-46Marcu 14.32-42Luca 22.39-46), El şi ucenicii Lui. S-au ridicat probabil în El amintiri, cum cu mii de ani mai înainte un altul a trecut prin această vale adâncă şi „a urcat Muntele Măslinilor” (2 Samuel 15.30), lepădat de poporul său ca şi El, şi plângând după ce a lăsat în urmă? Însă împăratul David a mers pe drumul acesta ca urmare a propriei lui vină grea; însă Fiul lui David, Domnul nostru, a mers pe el deoarece pentru El aici trebuia să înceapă drumul pe care El trebuia să meargă din cauza vinei şi păcatelor străine. Căci aici, în întunericul nopţii, „în care El a fost vândut”, în „locul cu numele Ghetsimani” i-a fost permis lui satan, care „a plecat de la El pentru un timp” (Luca 4.13), să se apropie a doua oară de El. Aici cădea umbra crucii pe drumul Său, aici Tatăl I-a dat paharul, pentru care venise aici pe pământ să-l bea – paharul amar al mâniei lui Dumnezeu în judecata dreaptă asupra păcatului. Acolo la cruce, în cele trei ore de întuneric, El trebuia să poarte „păcatele noastre în trupul Său” (1 Petru 2.24), El, „Cel care n-a cunoscut păcat” trebuia să fie „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5.21). Putea să fie altfel, decât că sufletul Lui sfânt S-a îngrozit, atunci când satan I-a pus înaintea ochilor „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”, în toată grozăvia ei?

Este Omul Isus Hristos, Cel care stă aici înaintea noastră, cu toate simţămintele divine desăvârşite ale dependenţei şi ascultării. Cu cât Se apropia mai mult de drumul care acum trebuia să ducă la împlinirea planurilor lui Dumnezeu, cu atât mai mult simţea ce Îl aştepta, cu atât mai mult „tulburarea şi întristarea” (Marcu 14.33) mare umpleau inima Lui. El a zis ucenicilor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26.38): El ducea dorul de „compătimire” şi „mângâiere” (Psalm 69.20) din partea lor, El avea dreptul la aceasta şi totuşi ştia, că ei nu Îi vor da. Izvorul puterii Lui era exclusiv acolo sus, la Tatăl Său.

El pătrunde încet, ca şi ezitând, în adâncimea grădinii; la început ia cu Sine trei din ucenicii Lui cei mai apropiaţi, pentru ca apoi să se despartă şi de ei. „Apoi S-a depărat de ei ca la o aruncătură de piatră” (Luca 22.41), şi acolo, în despărţire totală, „a îngenuncheat”, „S-a aruncat la pământ” (Marcu 14.35), da, „a căzut cu faţa la pământ” (Matei 26.39). Acolo El a adus „rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Şi aşa cum pe tot drumul Lui – cu excepţia celor trei ore de întuneric de pe cruce – cerul era deschis deasupra Lui şi „îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau peste Fiul Omului” (Ioan 1.51), tot aşa şi aici: „s-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22.43). Acolo El era „în luptă grea”, în rugăciune care devenea tot „mai fierbinte”; „Şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22.44).

Şi mai impresionante sunt puţinele cuvinte ale rugăciunii, care ne-au fost transmise de Duhul Sfânt. – Nu era o altă cale? „Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela” (Marcu 14.35). Nu Îi era Lui, Tatălui, totul posibil? „Ava, Tată” – este singura dată că noi auzim din gura Domnului această cea mai intimă adresare – „Ava, Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu 14.36) „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26.39) Dar nimeni nu ştia aşa de bine ca El, că tocmai aceasta nu Îi era posibil Tatălui, dacă El voia că creeze o cale pentru mântuirea păcătosului şi să împlinească planul Său veşnic. De aceea El a adăugat cuvântul celei mai profunde dependenţe şi supuneri: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” – „Tatăl Meu, dacă  nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-Se voia Ta!” (Matei 26.42) Şi aici, singura dată când voinţa Sa stătea faţă în faţă cu voinţa Tatălui, El S-a supus şi a fost „ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5.7). El a ieşit biruitor din lupta înverşunată. În timp ce ucenicii Lui erau „adormiţi de întristare” (Luca 22.45), El S-a sculat de la rugăciune şi cu linişte desăvârşită a mers pe drum, pentru ca acum să golească complet paharul, pe care îl luase din mâna Tatălui, până la sfârşitul tragic.

 

Adnotare

[1]În evanghelia după Matei, care ne prezintă pe Mesia, şi în evanghelia după Marcu, care ne prezintă pe Profetul, avem ungerea capului, în evanghelia după Ioan, care prezintă pe Domnul ca Fiul lui Dumnezeu, avem ungerea picioarelor. Înţelegem bine, că Luca nu ne relatează istoria acestei onorări, căci acolo avem pe Omul Isus Hristos, care umbla în smerenie pe pământ.

[2]În evanghelia după Marcu se spune: „Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare” (Marcu 14.8). Ştim că celelalte femei au venit prea târziu în acest scop. (Luca 24.1-3).


Tradus de la: Von Bethanien nach Gethsemane

Titlul original: „Von Bethanien nach Gethsemane“
din Ermunterung und Ermahnung, 1992, pag. 225–233

Traducere: Ion Simionescu

De la o Betanie la cealaltă Betanie (2)
Ioan 11.1-16

Fritz von Kietzell

Versete călăuzitoare: Ioan 11.1-16

Lepădat de iudei, Domnul Se întorsese înapoi la punctul Său de plecare, în Betania, „dincolo de Iordan, spre locul unde boteza Ioan la început”, şi a rămas acolo (Ioan 10.39,40; compară cu Ioan 1.28). Acolo primeşte vestea venită din Iudeea din satul cu acelaşi nume, pe care îl găsim la începutul capitolului 11.

Ioan 11.1: Şi era un oarecare om bolnav, Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei.

Realmente, o precizare deosebită a locului, nu mai puţin remarcabilă, demnă de scriitorul divin, care a călăuzit mâna evanghelistului! Tot ceea ce era de amintit păleşte pentru el înaintea situaţiei că acest sat era domiciliul acelor două surori, ale căror inimi băteau pentru Domnul Isus. Şi încă un lucru remarcăm: Maria, cea mai tânără, aşa cum trebuie să deducem din Luca 10.38,39, este numită înaintea sorei ei mai în vârstă. Când după aceea este vorba de sentimentele Domnului faţă de surori şi fratele lor, atunci lipseşte această scoatere în evidenţă (citeşte Ioan 11.5), însă când este vorba de recunoaşterea dragostei noastre, atunci se fac diferenţieri, care corespund dreptăţii desăvârşite a lui Dumnezeu. Căci „Maria era aceea care L-a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul capului ei” (Ioan 11.2), care ca nimeni altul s-a transpus în simţămintele şi situaţia Domnului (compară cu Matei 26.13Marcu 14.9).

Deoarece era vorba de fratele acestei Maria, aceasta a mişcat în mod deosebit simţămintele Domnului. Şi la „simţămintele lăuntrice” ale Domnului s-au referit şi surorile în mesajul lor:

Ioan 11.2: … al cărei frate, Lazăr, era bolnav. Surorile deci au trimis la El, spunând: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav”.

Aici simţim că este ceva pentru noi de învăţat . Nu ne amintim noi de unele persoane de aceeaşi vârstă cu noi, „pe care Domnul le iubeşte” şi pe care noi cu încredere în dragostea Lui le putem aduce înaintea Lui? Câtă putere ar da rugăciunilor noastre această încredere, şi pe de altă parte, deoarece ea lipseşte, deoarece noi practicăm aşa de puţin gândurile Sale pline de dragoste referitoare la subiectele rugăciunilor noastre, slăbim în rugăciunile noastre. Să facem mai mult prin credinţă această slujire! „Văzându-le credinţa”, se spune la vindecarea paraliticului (Marcu 2.5).

Ioan 11.4: Şi Isus, când a auzit, a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea”.

Cât de dureros şi dezamăgitor era pentru El,Cel lepădat de poporul Său, să fie reîntors forţat de împrejurări la punctul de pornire al slujbei Sale, în Betania de partea cealaltă a Iordanului! Însă pentru El era şi o altă Betania, şi acolo El trebuia glorificat ca Fiu al lui Dumnezeu, în însuşirea pe care iudeii în ura lor duşmănoasă nu voiau s-o recunoască (Ioan 10.30,31,38,39).

Dragostea Domnului pentru acele surori şi fratele lor ne este mărturisită încă odată categoric:

Ioan 11.5-10: Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Când a auzit deci că el este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era. Apoi, după aceasta, le-a spus ucenicilor: „Să mergem din nou în Iudeea“. Ucenicii I-au spus: „Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo?“ Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina acestei lumi, dar, dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el“.

Nici o îndoială nu trebuie să ia naştere la citirea celor care urmează, căci cu toate că El ştia că Lazăr era bolnav, El „a rămas două zile în locul în care era”. Abia după aceea „le-a spus ucenicilor: «Să mergem din nou în Iudeea!»“ (Ioan 11.7).

Astfel surorile au aşteptat în zadar la patul de boală şi de moarte al fratelui lor, şi mulţi s-au întrebat de atunci, de ce Domnul le-a dezamăgit în felul acesta. Ucenicii se temeau pentru viaţa Domnului lor, şi cu siguranţă s-ar fi bucurat dacă El ar fi rămas „de partea cealaltă a Iordanului”. Dar El S-a dus totuşi. Întrebări, neînţelegeri pretutindeni! – aşa cum şi noi avem parte zilnic cu privire la ceea ce face şi ce permite Domnul pe drumul nostru. Însă Domnul le dă lor şi ne dă şi nouă un răspuns deplin suficient la toate situaţiile noastre. El umbla ziua şi la lumină; ceea ce făcea şi nu făcea era în deplină concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu, care sunt mai presus de gândurile noastre. De aceea nu I se potrivea nici un reproş, de aceea „El nu Se poticnea”, în linişte desăvârşită a mers atunci şi merge şi astăzi pe drumul Său (Ioan 11.9,10). „Ceea ce face este desăvârşit”: cu Lazăr, cu surorile lui şi cu noi: „toate căile Lui sunt drepte. El este un Dumnezeu al credincioşiei şi în El nu este înşelăciune, El este drept şi adevărat” (Deuteronomul 32.4).

El are mângâiere şi încurajare pentru noi şi pentru toţi ai Săi.

Ioan 11.11-14: A spus acestea; şi, după aceea, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar merg ca să-l trezesc din somn“. Ucenicii deci I-au spus: „Doamne, dacă a adormit, se va face bine“. Dar Isus vorbise despre moartea lui, iar ei gândeau că vorbeşte despre odihna somnului. Atunci deci Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit”.

„Lazăr, prietenul nostru”, spune El, prin aceasta El se face în chip afectiv una cu ei în simţămintele lor pentru el – „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar merg ca să-l trezesc din somn“ (Ioan 11.11). Ucenicii nu-L înţeleg, şi astfel El le spune „deschis”, că Lazăr este mort, dar că El Se „bucura” pentru ei, că El n-a fost acolo. „Lazăr a murit. Şi Mă bucur …” – ce contradicţie mare! Cu adevărat, întrebări, neclarităţi pretutindeni! Cum trebuie să înţelegem felul de comportare al Domnului în acest caz?

Redăm trei motive pentru aceasta. Unul îl aflăm imediat aici: „Mă bucur pentru voi, … ca să credeţi” (Ioan 11.15). Noi suntem mărginiţi cu privire la ceea ce ne este de folos, dar El priveşte mai departe. Nici ucenicii nu L-au înţeles, atât în ceea ce priveşte aşteptarea cât şi în ceea ce priveşte plecarea Lui, dar ei s-au dus cu El. „Să mergem şi noi”, spune Toma, „ca să murim cu El” (Ioan 11.16). Da, „să mergem şi noi”, dacă El ne conduce pe căi de neînţeles, aparent pline de pericole; El vrea prin aceasta să ne întărească credinţa.

Pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu a vrut să ne arate istoria poporului lui Dumnezeu în istoria lui Lazăr. Israel era bolnav, bolnav pe moarte, dar el a respins pe Domnul, medicul lui, L-a răstignit pe cruce. Astfel Domnul S-a retras, aceasta corespundea sfinţeniei Sale, a zăbovit, până când Israel s-a scufundat şi a murit, şi El este şi astăzi încă „rămas în locul acela”, unde S-a dus atunci. Încă odată, poate curând, El va veni ca să dea viaţa şi binecuvântările de o mie de ani (Ezechiel 37). Căci pentru El poporul nu este cu adevărat mort, ci numai „a adormit” (Ioan 11.4a,11; compară cu Matei 9.24).

Motivul al treilea l-am numit deja. Boala era spre glorificarea lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea. Învierea lui Lazăr, care era deja de patru zile în mormânt, un fapt nemaiauzit până atunci, a fost răspunsul lui Dumnezeu la lepădarea Fiului Său. După aceea, când lepădarea Lui a fost deplină şi omul I-a dat locul cel mai de jos, pe lemnul blestemului, şi El în ascultare Şi-a plecat capul în moarte, nimeni din duşmanii Lui nu mai avea voie să-I atingă trupul; „nu I-au zdrobit fluierele picioarelor” (Ioan 19.31-34). Mormântul Lui „a fost rânduit cu cei răi”, dar „El a fost cu cel bogat în moartea Lui” (Ioan 19.38-42Isaia 53.9).

Soarele din dimineaţa învierii a luminat peste un mormânt gol (Ioan 20.1-18), şi în cele din urmă cerurile au răsunat de acel salut minunat, când El ca „Urzitorul mântuirii veşnice” S-a reîntors în ele, „numit de Dumnezeu «Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec»”, aceasta înseamnă, ca Mare Preot veşnic şi Reprezentantul alor Săi (Evrei 5.7-10).

Aşa a mers drumul Domnului nostru de la cruce la cunună, de la lepădare la glorie, de la o Betanie la cealaltă Betanie! – şi noi adăugăm împreună cu Toma: „Să mergem cu El” – desigur, să murim cu El, să ocupăm locul lepădării aici jos în lumea aceasta, dar ca apoi să avem parte împreună cu El acolo sus de locul cel mai înalt.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu
Sau mergem pe „căile proprii”?

Fritz von Kietzell

© F. v. Kietzell, online seit: 07.08.2019, aktualisiert: 07.08.2019

Întrebarea referitoare la felul în care eu aş putea cunoaşte voia lui Dumnezeu în deciziile pe care trebuie să le iau m-a preocupat mereu din tinereţe, şi nu mă îndoiesc că mulţi din cititorii mei şi multe din cititoarele mele sunt preocupaţi cu aceasta. Întrebări de forma: „Să cerem semne?” dovedesc aceasta; şi întrebarea referitoare la alegerea partenerului de viaţă, care preocupă pe mulţi creştini tineri, mă determină să scriu câteva gânduri referitoare la cunoaşterea voii lui Dumnezeu.

Însă faptul că această întrebare a fost pentru mine deja din tinereţe foarte importantă are un motiv deosebit: un creştin credincios în vârstă, prin care eu am venit la credinţă, a accentuat mereu, fie în discuţii personale, fie într-un cerc de prieteni, cât de periculos şi cu urmări fatale ar fi un „drum propriu” şi cum credinciosul ar trebui să fie permanent conştient de dependenţa lui de Domnul Isus. De aceea trebuie mai întâi să clarificăm ce este un „drum propriu”.

Ce este un „drum propriu”?

Un drum propriu! – Noi toţi am stat odată la capătul unui peron aşteptând şi petrecându-ne timpul şi am privit în lungul liniilor. Acolo apare aproape pe neobservate o deviere, o linie secundară derivată din linia principală, se pierde în mulţimea de linii, şi oricât de mult ne-am forţa să urmărim traseul ei nu putem constata încotro conduce ea în cele din urmă. Devierea apare aşa de secundară şi neînsemnată că am putea crede că linia conduce spre acelaşi ţel ca şi linia dreaptă; ştim însă din experienţă, că dimpotrivă deseori conduce în cu totul altă parte. Cât de fatal poate fi un macaz fals!

Foarte asemănător este şi cu un „drum propriu”. Desigur rămâne adevărat, că noi ne putem întoarce întotdeauna înapoi şi imediat la Domnul nostru, atunci când ne-am abătut de la drumul drept. Însă cât de trist ar fi, dacă cineva s-ar lăsa ademenit prin acest fapt şi să ia puţin în serios şi inexact un drum de răscruce! Cu siguranţă va greşi socoteala. Căci există şi o altă latură, că noi nicidecum nu avem în mână să hotărâm dinainte când drumul pe care am pornit se reîntoarce înapoi la drumul pe care l-am părăsit în mod fals. Experienţa învaţă contrariul, că aceia, care din proprie iniţiativă au părăsit drumul de dependenţă şi ascultare, deseori s-au abătut deja mult, înainte ca ei să ajungă la înţelegerea faptei lor greşite şi până primesc puterea spirituală să se plece acestei înţelegeri şi să se căiască sincer.

Probabil şi dumneavoastră vi s-a părut neînsemnată abaterea de la drumul drept, atunci când biruiţi de viclenia lui satan aţi întors macazul şi aţi lăsat trenul vieţii dumneavoastră să meargă pe o linie secundară. Desigur aceasta poate avea loc uneori cu bună credinţă, şi atunci cu siguranţă harul ne va veni în ajutor, chiar ne va întâmpina. Însă mult mai des gânduri uşuratice pot fi în inimile noastre; şi apoi poate fi aşa, da, se întâmplă de multe ori, că într-un astfel de caz „linia secundară” niciodată nu revine la linia principală, la drumul de credincioşie şi dependenţă.

Însă: orice comparaţie şchiopătează. Realmente este aşa, că fiecare care a pornit pe un drum „propriu” întotdeauna trebuie să revină la punctul de plecare. Când Avraam s-a dus în Egipt din cauza foametei, departe de ţara pe care Domnul i-a „arătat-o”, el a mers pe un astfel de drum propriu; el a găsit acolo într-adevăr tot ce îi trebuia pentru a trăi, şi chiar mai mult, dar şi greutăţi severe. Şi abia după ce el s-a întors la punctul de plecare al acestui drum al său greşit şi egoist, „până la Betel, până la locul unde era la început cortul lui”, el era iarăşi acolo unde Dumnezeu voia să-l aibă (Geneza 12).

Drept urmare este nevoie să accentuăm, că aceasta trebuie înţeles de noi în sens spiritual şi nicidecum întotdeauna literalmente, căci altfel am putea ajunge la gânduri greşite. Cât de mulţi sunt aceia care au pornit pe un drum greşit când a fost vorba de a lua o hotărâre şi care şi-au dorit să poată revoca tot ce au făcut prin propria voie, începând de acolo unde au părăsit drumul de dependenţă. Şi dacă aceasta nu ar fi în cele mai multe cazuri de la Dumnezeu, ar fi eventual iarăşi un „drum propriu” – ca să nu mai vorbim de faptul că destul de des nu este nici măcar posibil. De exemplu la alegerea partenerului de viaţă nu este nici o întoarcere înapoi: trebuie să se culeagă (desigur şi atunci când harul ne stă la dispoziţie) ceea ce s-a semănat.

Să ne gândim la un caz de altă natură, că un tânăr credincios a schimbat locul de muncă şi mai devreme sau mai târziu ajunge să-şi dea seama că prin voia proprie a mers pe un drum greşit. Atunci poate să ia naştere întrebarea şi se pune întrebarea, la care nu este uşor de răspuns, dacă nu cumva ar trebui să renunţe la locul de muncă când vine termenul scadent de desfacere a contractului de muncă. Cu toate acestea aceasta va fi corect în cele mai rare cazuri; căci pentru Dumnezeu nu vine mai întâi ce este în exterior, El vrea inimile noastre şi doreşte ca disciplinarea Sa şi lucrarea Duhului Său Sfânt să ajungă la conştiinţa noastră. Inima noastră este mult mai repede gata să acţioneze cu privire la lucrurile exterioare decât la căinţa reală.

Un exemplu din Sfânta Scriptură, care, aşa cum cred eu, este foarte puţin luat în seamă, ne poate ajuta în privinţa aceasta spre cea mai solemnă instruire a noastră. Îl găsim în capitolul 13 şi 14 al cărţii Numeri. Într-adevăr acolo nu era nici măcar un drum propriu, pe care poporul a plecat, dar care pe baza informaţiilor aduse de cercetaşi a fost o hotărâre deosebit de condamnabilă, care a provocat nemulţumirea Domnului, judecata şi mânia asupra poporului egoist (Numeri 14.4). Atunci copii lui Israel s-au îngrozit şi „poporul s-a jelit foarte mult”. Citim chiar: „Şi s-au sculat de dimineaţă şi s-au suit pe vârful muntelui, zicând: «Iată-ne, şi ne vom sui la locul pe care l-a promis Domnul, pentru că am păcătuit»” (Numeri 14.39,40). „Aceasta a fost corect”, vom gândi noi probabil la prima vedere, „prin aceasta copiii lui Israel au făcut iarăşi bun tot ceea ce ei în revolta lor au făcut împotriva lui Dumnezeu!” Şi cu toate acestea era din nou propria voie, o nouă răzvrătire împotriva poruncii Domnului, aşa cum ne arată în mod impresionant versetele următoare şi roadele triste ale comportării lor temerare (Numeri 14.44,45; compară cu Numeri 14.25).

Ce ne învaţă aceasta? Simpla părăsire exterioară a drumului propriu, în timp ce vrem să anulăm ce am făcut, nu este – cu toate pornirile şi cuvintele evlavioase – ceea ce Dumnezeu caută la noi în primul rând într-un astfel de caz: noi am căuta, ca şi copiii lui Israel aici, de fapt numai să scăpăm de greutăţile, pe care noi înşine ni le-am pricinuit, şi de urmările faptelor noastre egoiste. Dumnezeu doreşte mai mult, atunci când noi ne-am abătut de la calea dreaptă: El doreşte, aşa cum am spus deja, să vadă conştiinţa noastră la lucru, doreşte înainte de toate ca noi să condamnăm înaintea Lui tot drumul nostru „propriu”, să mărturisim şi să-l judecăm.

Aceasta este „întristarea potrivit lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7.10), prin ea revenim în sens spiritual la punctul de plecare fatal al drumului nostru greşit, luăm asupra noastră greutăţile care au avut loc (de care niciodată nu suntem scutiţi), prin aceea că noi în loc să vrem să le înlăturăm, ne supunem urmărilor voinţei noastre egoiste – până când Dumnezeu va vrea să le aline sau să le îndepărteze total de la noi sau să le transforme spre bine.

Fie ca noi, chiar fără să trebuiască să facem astfel de experienţe, să recunoaştem toată nebunia şi grozăvia acelui „drum propriu”! Piciorul merge repede pe el, însă zăboveşte să-l părăsească. Orele unei nopţi sunt suficiente ca „întreaga adunare” a copiilor lui Israel să-şi îndepărteze faţa de la Dumnezeu şi să se îndrepte spre Egipt; dar trec treizeci şi opt de ani până când ei pot intra în ţară, în măsura în care unii dintre ei au putut intra. Fie ca noi cu adevărată teamă de Dumnezeu să fim cu băgare de seamă să mergem în dependenţă de El pe drumul nostru şi întotdeauna să întrebăm care este voia Lui!

Însă cum cunoaştem noi această voie? O putem noi de fapt cunoaşte în orice situaţie? Cu aceasta vrem să ne ocupăm în cele ce urmează:

Cum cunosc eu voia lui Dumnezeu?

Proverbe 3.5: Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te sprijini pe priceperea ta!

În primul pasaj am vorbit despre „drumul propriu”, despre prostia şi pericolul acelei practicări a voii proprii. Ne-am spus cât de important este ca la orice decizie pe care o luăm, să întrebăm care este voia lui Dumnezeu. Acum va fi vorba despre faptul cum putem noi cunoaşte această voie.

Îmi amintesc bine cum în tinereţe am citit o carte mică despre subiectul acesta. Mă interesa foarte mult să găsesc un răspuns cu adevărat satisfăcător la întrebarea care mă preocupa mereu. Şi cărticica era suficient de cuprinzătoare, aşa că eu am putut spera ca la citirea atentă în sfârşit să văd dispărând toate greutăţile cunoscute din experienţă. Dar cât de dezamăgit am fost! În ea erau prezentate cu mare seriozitate, în mod pur sistematic o duzină de „puncte”, şi apoi se spunea că dacă toate punctele de vedere prezentate acolo se potrivesc exact, atunci liniştit şi mângâiat poţi primi drumul respectiv şi merge pe el ca fiind de la Domnul. Deci de fapt trebuia să ai la tine întotdeauna această cărticică, ca de fiecare dată să poţi să-ţi actualizezi cele zece până la douăsprezece „puncte”! Şi dacă după o verificare anevoioasă erai la ultimul punct, atunci erai în pericol să uiţi pe primul. Nu trebuie să spun că atunci am lăsat la o parte pentru un timp toată această problemă, chiar dacă practic mergeam pe cât puteam de bine foarte precaut la lucru. – Astăzi însă sunt convins că fiecare credincios poate ajunge la odihnă în privinţa aceasta, şi că este un privilegiu ca în toate lucrurile să verifici care este „voia cea bună şi plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu”. Nu a spus El: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta”?

Este cunoscută o altă regulă, care a fost introdusă, şi ea este mai potrivită să constituie un ghid util pentru noi. – Un cârmaci a fost întrebat cum face el ca să conducă sigur un vapor în port. El a răspuns, că el are trei puncte de orientare, şi dacă acestea trei se acoperă (pe o linie dreaptă), atunci el ştie că el este în şenalul navigabil corect. Şi pentru creştini, se spune, sunt aceste „trei puncte”, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu, călăuzirea Duhului şi împrejurările, şi dacă acestea sunt în armonie atunci când apare o întrebare, atunci poţi fi sigur de drumul tău.

Cu siguranţă această imagine poate fi un ajutor bun pentru noi; însă deplin suficient nu este. Neapărat rămâne adevărat, că Duhul Sfânt niciodată nu ne călăuzeşte în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă inima noastră înşelătoare este înclinată să ofere foarte uşor loc privilegiat celui de-al treilea punct numit, „împrejurările”, şi să se lase călăuzită în mod deosebit de ele. Aceasta este un pericol mare. Deseori va fi aşa, că împrejurările lasă să se vadă un drum practicabil, da, probabil de recomandat, şi cu toate acestea el nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; invers, se poate foarte bine întâmpla că noi în ascultare de Dumnezeu mergem pe un drum în ciuda împrejurărilor vitrege. Pe drept cineva a spus odată: este mai bine ca vântul să ne fie împotrivă şi Domnul pentru noi (compară cu Matei 14.24), decât ca Domnul să fie împotriva noastră şi vântul cu noi. Deci noi vom face bine să nu acordăm împrejurărilor o importanţă prea mare.

Doresc însă ca întrebarea care ne preocupă s-o aduc la o formulă cât mai simplă posibil: ca să rămânem păziţi de căile proprii avem nevoie înainte de toate de două lucruri: răbdare şi încredere. În ultimul timp a fost accentuat în locul acesta, că graba este un lucru rău; şi aşa cum a fost în acel caz special este întotdeauna. Desigur sunt situaţii în care se cer decizii luate repede de către noi; dar nici atunci nu trebuie niciodată să se procedeze în grabă mare, în pripa inimilor noastre. De cele mai multe ori avem mai mult timp decât gândim şi decât ne şopteşte diavolul la ureche. De aceea răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare, cu toate că aceasta lipseşte inimilor noastre naturale.

Căci nimic nu ne cade aşa de greu ca aşteptarea cu răbdare a sosirii ceasului lui Dumnezeu. Şi totuşi, ceea ce astăzi ni se pare a fi foarte confuz, poate deja mâine – sau într-o săptămână, sau într-un an – să fie limpede ca lumina zilei. Cât de des ne-am întrebat probabil privind în urmă: dacă nu ar fi fost mai bine să aşteptăm puţin mai mult în una sau alta din situaţii. Şi cu toate acestea de fiecare dată ne vine din nou greu, dacă ajungem iarăşi într-o astfel de situaţie. – Saul a aşteptat şapte zile, „până la timpul pe care-l hotărâse Samuel”; dar când Samuel nu a venit, el a încălcat prescripţiile Cuvântului lui Dumnezeu, a privit la împrejurări şi a acţionat după gândurile cărnii. Abia a făcut aceasta şi Samuel a venit – cât de puţin timp mai avea totuşi de aşteptat! Însă acum totul era pierdut, el a „lucrat nebuneşte” (compară cu 1 Samuel 10.8; 13.8-15).

Dumnezeu are motivele Lui deosebite atunci când ne ia în şcoala aşteptării; ca în toate cazurile, şi aici El nu o face pentru că ar avea plăcere să ne chinuiască. Însă probabil în nici o altă şcoală nu învăţăm aşa de mult ca aici. Cu cât durează mai mult, cu atât mai mult ne simţim împinşi să aducem înaintea Lui în rugăciune şi cerere fierbinte chestiunea care ne preocupă. La fel spune şi Cuvântul lui Dumnezeu: „dacă vreunul din voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu”, şi el ne sfătuieşte: „în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre” (Iacov 1.5Filipeni 4.6). Însă în timp ce facem aceasta, aducem înaintea feţei Sale nu numai chestiunea noastră ci şi pe noi înşine, întreaga noastră stare, şi prin aceasta se clarifică ca de la sine o întrebare importantă: căci o stare spirituală bună este condiţia preliminară cea mai importantă ca să cunoaştem voia lui Dumnezeu cu privire la noi.

Dar nu ne lipseşte atunci curajul? Nu trebuie să cedăm de la început, înainte să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu? Deci, Dumnezeu se uită la inimă. Tocmai acolo unde El ne cere să ne rugăm pentru înţelepciune (Iacov 1.5), El Şi-a atribuit un titlu, pe care noi aproape niciunde nu-l găsim mai frumos ca aici. „Dacă vreunul din voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează”, şi Duhul Sfânt adaugă simplu şi confirmă: „şi i se va da.” Da, noi avem toate motivele, „să ne rugăm cu credinţă, fără să ne îndoim” (compară cu Iacov 1.6). Şi în multele cazuri, în care în mersul nostru prin creaţia decăzută „nu ştim ce să cerem aşa cum se cuvine”, acest acelaşi Duh „mijloceşte cu suspine de nespus” (citeşte Romani 8.26,27). Cât de mare este lucrul acesta! Nu, Dumnezeu nu este un „om aspru” – să afirmi aceasta, vrem s-o lăsăm pe seama „robului rău şi leneş”, acesta este necredinciosul (Matei 25.24-30).

Deci eu nu uit, că noi suntem oameni şi că de aceea noi – în slăbiciunea şi neputinţa noastră – deseori tremurăm şi descurajăm înaintea unei decizii, da, probabil chiar şi după ce am luat-o privind spre Dumnezeu. Cine se cunoaşte pe sine nu se va încăpăţâna cu uşurătate: drumul meu, pe care am mers, este de la Domnul! – el va lăsa pe seama Lui aprecierea în privinţa aceasta. Însă desigur aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi trebuie să avem această convingere înlăuntrul nostru. Însă tocmai cunoaşterea de sine ne va face dublu prudenţi şi va fi un imbold puternic pentru noi pentru a căuta apropierea şi părtăşia cu Domnul, să fim într-o stare spirituală bună.

Toate întrebările care ne preocupă depind de starea spirituală bună; ea este, aşa cum am spus, condiţia preliminară cea mai importantă. Prin aceasta am ajuns de la cele douăsprezece puncte de vedere de la început (pe care le-am păstrat pentru mine) la trei, două şi în cele din urmă la unul singur, spre care toate tind. La fel a spus şi Domnul în Ioan 15 cu privire la mărturia noastră pe pământul acesta: „Rămâneţi în Mine” – aceasta este dependenţă, părtăşie practică cu El – şi „Eu în voi” – aceasta este putere, aceasta este înţelepciune şi călăuzire blândă şi credincioasă.

O astfel de călăuzire ne-a făgăduit El, şi El o va da în mod deosebit credincioşilor tineri. El ştie de asemenea că tocmai credincioşii tineri au de luat unele decizii, care sunt hotărâtoare pentru viaţa întreagă. De aceea stă scris: „El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va strânge mieii în braţul Său şi-i va purta la sânul Său; El le va călăuzi blând pe cele care alăptează” (Isaia 40.11).

Citeşte şi: „Trebuie să cerem semne?”

 

Satan şi iazul de foc
Apocalipsa 19.20; 20.10

Frederick Charles Jennings

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.20; 20.10

 Apocalipsa 19.20: Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

Apocalipsa 20.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.

Vrem să ne ocupăm cu expresia producătoare de groază „iazul de foc”, în măsura în care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să ne relateze despre ea în Cuvântul Său sfânt.

Expresia „iazul de foc” se întâlneşte numai în cartea Apocalipsa, şi anume în total de şase ori în ultima parte a cărţii. Primii care vor fi aruncaţi în iazul de foc sunt »fiara şi prorocul mincinos« (Apocalipsa 19.20). Fără să treacă prin moartea trupului, ei vor fi daţi de vii chinurilor iazului de foc. Relatările Scripturii nu lasă nici un loc pentru posibilitatea ca cei doi condamnaţi să fie nimiciţi prin foc; căci după domnia de o mie de ani a lui Mesia îi găsim încă în iazul de foc, şi anume în starea de deplină conştienţă; »Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor« (Apocalipsa 20.10). Deci focul nu are caracterul de mistuire, de distrugere, aşa cum îl cunoaştem de la focul natural. Este într-adevăr vorba de focul natural?

Mai întâi trebuie să ne fie clar, că toate, care ne înconjoară în această creaţie, nu a fost create pur şi simplu ca noi să le putem percepe prin organele noastre de simţ. Lucrurile vizibile constituie oarecum numai curtea din faţă. Ca să înţelegem sensul lor profund trebuie să intrăm în Locul preasfânt. Lumina dumnezeiască ne poate învăţa. Întreaga creaţie, începând cu soarele, luna şi stelele până la cele mai mici animale târâtoare, constituie pentru noi o carte plină de taine. Totul din creaţia lui Dumnezeu depune mărturie despre adevăruri spirituale, veşnice. Domnul în timpul vieţii Lui pe pământ ne-a învăţat unele lecţii preţioase din această carte a creaţiei.

Astfel nu ar fi imposibil să se presupună că focul natural a fost creat, deoarece numai în felul acesta s-a putut transmite înţelegerii noastre ceva din lumea invizibilă. Biblia foloseşte noţiuni pământeşti în informaţiile care ni le dă despre lucrurile cereşti, veşnice.

Afirmaţia Domnului, că focul iadului a fost pregătit »diavolului şi îngerilor lui« (Matei 25.41) conţine cel puţin două adevăruri importante. În primul rând nu a fost nicidecum intenţia iniţială a lui Dumnezeu să facă pe oameni să aibă parte de focul iadului. După aceea din acest loc devine clar, că nu este vorba de focul pe care Dumnezeu l-a pus în slujba omului. Focul judecăţii este „pregătit” categoric pentru duhurile căzute; el îşi exercită efectul nu asupra materiei, ci asupra duhului.

În Vechiul Testament găsim tablouri şi simboluri asemănătoare, cu scopul de a ne transmite adevăruri invizibile şi veşnice. Astfel iadul este denumit în ebraică „gheena”, tradus textual „Valea Hinomului”. Acesta era locul din afara Ierusalimului, unde se ardeau gunoaiele cetăţii. În evanghelia după Marcu 9.43 şi versetele următoare, unde Domnul foloseşte cuvântul gheenă (iad), evident El se referă la Isaia 66.24, când vorbeşte despre viermele care nu moare şi despre focul, care nu se stinge: »Şi vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi un dezgust pentru orice făptură.« Cadavrele, viermele şi focul se pot înţelege în primul rând pe deplin textual şi material. Însă cadavrul arată simbolic spre »moartea a doua«; viermele arată spre conştiinţa fiecărui condamnat în parte, care roade, acuză, care niciodată nu poate fi adusă la tăcere; focul arată spre suferirea veşnică a mâniei lui Dumnezeu, un foc care nu poate fi stins prin nimic. Mânia lui Dumnezeu este totdeauna comparată cu focul; citim despre aprinderea mâniei Sale, despre mânia Lui aprinsă şi despre efectul ei mistuitor (compară de exemplu cu Evrei 12.29).

În focul iazului de foc vedem un tablou al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu, care potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu niciodată nu ar fi trebuit să lovească pe om. Această mânie a lui Dumnezeu a lovit pe Fiul Său preaiubit pe cruce în judecată în timpul acelor trei ore de întuneric. Focul literalmente, prin care era mistuită jertfa pentru păcat în Vechiul Testament, şi-a găsit acolo contraimaginea în judecata mistuitoare, pe care Dumnezeu a executat-o asupra Fiului Său. Nimeni dintre noi nu va tăgădui, că Domnul nostru preaslăvit a gustat pe cruce judecata şi moartea, pe care noi ca păcătoşi am meritat-o (Evrei 9.27). Însă Domnul în acele ore ale judecăţii nu a fost supus focului în sensul lui literar. Deoarece această judecată ar fi fost partea noastră, putem deduce logic că şi judecata noastră ar fi constat în mânia lui Dumnezeu şi nu în foc, în sensul propriu-zis al cuvântului.

De ce denumirea de »iaz«? Ea arată spre o îngrădire, o delimitare. Să ne gândim la Marea Moartă (de fapt un lac); ea ne oferă un exemplu bun. Ea nu are scurgere! »Râul morţii« (Iordanul) se varsă permanent în acest lac, dar nu există nici o scurgere. În felul acesta răul este îngrădit veşnic în iazul de foc, limitat pe toate părţile prin puterea Aceluia care a spus odată: »Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale« (Iov 38.11). Acolo nu este nici un scaun de domnie, căci stăpânirea diavolului s-a sfârşit. El, cel care a căzut de la mare înălţime, se adânceşte mai profund decât toate celelalte creaturi în ocara şi chinul iazului de foc.

Este o realitate faptul că Dumnezeu niciodată nu va restabili starea de odinioară, care a fost stricată prin păcat. El face totdeauna ceva mai bun. Înainte să se găsească răul în satan, creaţia se afla într-o stare caracterizată de Dumnezeu ca »foarte bună«. În starea veşnică este cel puţin într-un loc prezent răul – în iazul de foc; acolo este »plânsul şi scrâşnirea dinţilor« şi acolo se află fiara, prorocul mincinos, satan cu îngerii lui şi în curând şi toţi aceia »care nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii«. Se poate aceasta numi o îmbunătăţire faţă de starea primară a creaţiei, aşa cum a ieşit ea din mâna Creatorului? Nu ar fi mai bine o înlăturare totală a iazului de foc, a acelui bazin de acumulare a tuturor necurăţiilor, aşa cum este prezentat simbolic în „Tofet” în Valea Hinom? Deci, chiar numai faptul că Dumnezeu nu înlătură acest loc al pedepsei, este pentru credinţa copilărească o dovadă suficientă, că nu ar fi mai bine să fie înlăturat; căci El totdeauna a făcut ce este bine. Distrugerea totală a oricărui rău ar diminua glorificarea lui Dumnezeu (compară cu Psalmul 76.10). Este permanent felul Lui ca »din cel ce mănâncă să scoată ce se mănâncă« şi »din cel tare dulceaţă« (Judecători 14.14).

Iazul de foc completează într-o oarecare măsură scena fericirii universale, veşnice. Pe de o parte el arată spre Fiinţa dumnezeiască, care în starea de fericire veşnică nu şi-ar mai găsi expresia. Toate vestesc bunătatea lui Dumnezeu; iazul de foc însă vorbeşte despre severitatea Lui, şi aceasta este tot spre glorificarea Sa (Romani 11.22). În timpul stării lipsite de păcat a primei creaţii a rămas deschisă întrebarea, cum va acţiona Dumnezeu dacă va fi împotrivire faţă de voia Sa şi răul va pătrunde. Îl vor birui sau El nu va putea face altceva, decât să nimicească întreaga creaţie? Căderea în păcat a intervenit şi ea a trebuit să slujească la revelarea lui Dumnezeu în desăvârşirea felului Lui de a acţiona. El iubea. El iubea lumea aşa de mult, că a dat pe singurul Său Fiu la moarte. El a găsit drumul să păstreze legătura cu creaţia Lui decăzută, fără să lezeze sfinţenia Sa. După ce s-au încheiat toate socotelile, a răsunat cântarea de laudă, care în creaţia de la început niciodată nu s-a auzit – »cântarea nouă« a păcătoşilor, care au fost salvaţi prin moartea Fiului Său; şi aceasta este fără îndoială »mult mai bună«.

Astfel crearea şi existenţa lui lucifer, »luceafărul strălucitor de dimineaţă«, care acum este diavolul, satan, balaurul, şarpele cel vechi, Beelzebub, Apolion, leviatan, Abadon – existenţa lui (ca şi a lui faraon, care era un tablou al lui) este îndreptăţită prin aceea, că el rămâne o mărturie veşnică pentru puterea, sfinţenia şi asprimea lui Dumnezeu. Şi genunchii lui se vor pleca, şi limba lui ca contribui la mărturisirea universală, că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl. Totul va justifica căile Lui din veşnicie în veşnicie. Acum însă vedem încă »printr-o oglindă, neclar« (1 Corinteni 13).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că »fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu« (Romani 14.12). Însă această dare de socoteală nu are loc pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Cu privire la inegalităţile şi nedreptăţile, care aici pe pământ niciodată nu s-au egalizat pe deplin sau corectat, a trebuit deja cel mai înţelept dintre fiii oamenilor să spună: »Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune« (Eclesiastul 8.14). Deja moartea pare să fie »nedreaptă«, căci cel drept şi cel păcătos sunt »deopotrivă« prada ei (Eclesiastul 9.2-3).

Nu, aici pe pământ nu vedem nici o egalizare, nici un semn al unei domnii morale desăvârşite în soarta oamenilor. Această realitate a pregătit pe parcursul mileniilor bătăi de cap în mod deosebit acelora care în derularea evenimentelor acestui timp au fost conştienţi de existenţa unui Creator şi Dumnezeu atotputernic şi bun. Ei au ajuns la concluzia – făcând abstracţie totală de o revelare – că semănăturii omului din timpul acesta trebuie să-i urmeze o recoltă pe un alt nivel la un alt moment. »Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, … dar să şti că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată« (Eclesiastul 11.9). Dar fără o revelare dumnezeiască specială noi nu mai putem spune că »Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.« (Eclesiastul 12.14). În timpul Vechiului Testament toată omenirea – în măsura în care ea nu se afla în starea de adormire morală sau de moarte – aştepta pe Unul şi Singurul  care putea să aducă »viaţa şi neputrezirea la lumină«; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, că le-a adus la lumină. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Noul Testament pentru a găsi un verset ca bază pentru cercetările noastre în continuare, ca acesta: »Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.« (Galateni 6.7-8).

Dar dacă orice sămânţă semănată aici, orice cuvânt conduce la o recoltă viitoare, atunci soarta veşnică a fiecăruia ar trebui să fie foarte diferită. Căci nimeni nu a semănat numai binele, aşa după cum nimeni nu a semănat numai răul. Şi cum se împacă atunci aceasta cu starea fericirii depline pentru unii şi pedeapsa generală, veşnică în iazul de foc pentru alţii? De aceea noi trebuie să căutăm în Scriptură după un etalon care diferenţiază, care este mai mult decât marea despărţire „fericire-condamnare”; şi acesta îl găsim scris în Scriptură ca principiu important. Dumnezeu nu numai ia cunoştinţă de faptele omului (principiul: semănat şi recoltă), ci şi de ceea ce el este înlăuntrul fiinţei lui. Epistola către Romani se preocupă până la capitolul 5 versetul 11 cu ceea ce am făcut eu, cu fărădelegile mele. După aceea ea se îndreaptă spre rădăcina din care iese păcatul, deci spre starea mea păcătoasă, spre ceea ce eu sunt. Ca să rezolve fărădelegile noastre în chip dumnezeiesc, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre; ca să rezolve problema păcatului care locuieşte înlăuntrul meu, El a fost făcut păcat ( 2 Corinteni 5.21).

Scriptura cunoaşte întrucâtva numai doi oameni diferiţi, pe „primul Adam” şi pe „ultimul Adam”, pe „primul om” şi pe „Omul al doilea”. Natura celui dintâi se arată prin dragostea faţă de păcat, în ura şi duşmănia faţă de Dumnezeu, »căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate« (Romani 8.7). Felul de gândire al celui de-al doilea este exact opusul şi constă din orice bunătate şi părtăşie cu Dumnezeu; »nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 3.9). Vedem aici o linie de despărţire clară. Aceşti doi oameni nu pot petrece veşnicia împreună; unul ar fi ne la locul lui în cer aşa cum ar fi celălalt în iad. Despărţirea lor este pentru Dumnezeu, care »nu este un Dumnezeu al neorânduielii«, o necesitate morală absolută.

În cartea Levitic ne este prezentat leprosul (Leviticul 13). El este tabloul »omului în carne«. Exteriorul lui dă mărturie despre starea lui de necurăţie, cu toate că el s-ar putea să nu fi făcut nimic condamnabil. Era misiunea preotului care făcea cercetarea să dea o sentinţă despre starea lui (nu despre faptele lui). Dacă era găsit că nu este curat, atunci locul lui era în afara taberei. Acolo el nu primea o pedeapsă, ca de exemplu sub forma de bătaie sau ucidere cu pietre; nu, el era acolo nu din cauza unor delicte, ci din cauza stării lui. Prezenţa lui în tabără, în al cărei mijloc locuia Dumnezeu, era incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă în aceasta putem vedea un tablou al acelei zile în care »cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«; şi »El va locui cu ei« (Apocalipsa 21.3). Şi atunci tot ce este necurat va trebui în mod necesar îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu – nu numai în afara taberei, ci să fie exclus de la fericirea veşnică. Căci numai posedarea vieţii dumnezeieşti de la »al doilea Adam« va face pe om capabil să locuiască la Dumnezeul cel viu; dacă această viaţă lipseşte, atunci »moartea a doua« este soarta lui irevocabilă.

Deoarece viaţa dumnezeiască se poate obţine numai prin Hristos şi în Hristos, linia de despărţire clară, pregnantă între oameni decurge potrivit atitudinii lor şi relaţiei lor faţă de Fiul lui Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos: »Cine are pe Fiul are viaţa«; »el nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5). Nimeni care posedă pe Hristos, şi prin aceasta viaţa veşnică, nu va gusta »moartea a doua«; pe de altă parte nimeni, care părăseşte scena pământului acesta într-o stare moartă spiritual, nu va putea avea intrare în sfera luminii în prezenţa lui Dumnezeu.

Deci destinaţia veşnică a oamenilor se stabileşte în primul rând prin ceea ce sunt ei, nu prin ceea ce au făcut ei. Dar desigur ambele principii ale judecăţii dumnezeieşti nu se pot contrazice. Dacă un om are în Hristos viaţa dumnezeiască, atunci natura dumnezeiască se va revela la el prin dezvoltarea luminii şi dragostei (1 Ioan 3.7; 4.7,8).

Prin preocuparea noastră cu această temă încă nu am înlăturat toate greutăţile. Căci nu chiar şi credincioşii seamănă »în firea lor«? Nu găsim noi la Petru şi la Ioan cedarea ocazională faţă de fire, şi nu a trebuit preaiubitul nostru apostol Pavel cu regret să primească înapoi ce a strigat înaintea sinedriului: »Dumnezeu te va bate, perete văruit!«? Dacă aceasta s-a putut petrece chiar apostolilor, unde să rămânem noi cu deraierile noastre? Dacă noi trebuie să »culegem stricăciunea« pentru tot ce semănăm în firea noastră păcătoasă (Galateni 6.8), unde rămâne atunci fericirea netulburată a veşniciei?

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă şi în privinţa aceasta informaţii clare. Şi cei născuţi din Dumnezeu trebuie mai întâi să fie descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (potrivit cu locul din Scriptură din 2 Corinteni 5.10), înainte ca ei să poată fi arătaţi împreună cu Hristos în slavă (Coloseni 3.4). În acea lumină dumnezeiască, sfântă, pătrunzătoare se va clarifica, că credincioşii sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Ei vor revela faptele care au fost făcute prin natura dumnezeiască. Fiecare credincios va trebui înaintea scaunului de judecată în mod necesar să prezinte aceste două însuşiri ale naşterii din nou: mărturisirea păcatelor lui şi judecata de sine. Ochiul Marelui Preot, pe baza acestor însuşiri, va declara pe credincios liber de orice bănuială  de „lepră” şi îl va putea declara ca fiind curat (Leviticul 13.37). Toate faptele din viaţa dinainte de întoarcerea la Dumnezeu şi – din păcate – multele din timpul de după întoarcerea la Dumnezeu vor fi recunoscute ca »fapte moarte« şi vor arde. Desigur unora le va merge conform cuvântului Scripturii: »Dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc« (1 Corinteni 3,15).

»Va secera din firea păcătoasă stricăciunea« nu este acelaşi lucru cu pedeapsa veşnică în iazul de foc. Este însă clar, că acela care în viaţa lui a semănat spini şi pălămidă, va culege neapărat spini şi pălămidă. Fără discuţii el va suferi pierdere, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta.

Deci cele două mari linii călăuzitoare ale pedepsei dumnezeieşti, respectiv ale răsplătiri nu se contrazic nicidecum una cu alta. Căci există nu numai linia de despărţire categorică: aici viaţă – dincolo moarte (despărţire de Dumnezeu). Mai mult chiar, atât în soarta unora cât şi a celorlalţi vor fi o mulţime de diferenţe şi trepte; ele vor corespunde umblării fiecăruia în viaţă, aşa cum recolta corespunde semănăturii.

Să ne îndreptăm spre un cuvânt al Domnului Isus, care se referă nemijlocit la tema noastră: »Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult.« (Luca 12.47-48). Prin aceasta pedeapsa va fi corespunzătoare luminii spirituale, pe care a primit-o fiecare în parte. Aici Domnul Se referă la Deuteronomul 25.1-3. La o ceartă dintre oameni, cel vinovat putea fi pedepsit cu până la patruzeci de lovituri. Cât de frumos este să vedem grija lui Dumnezeu chiar şi pentru cel vinovat: »… ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.« Avem voie să deducem din aceasta, că Dumnezeu nu rânduieşte o pedeapsă nelimitată pentru o vină limitată? Dar cum se poate aduce la unison realitatea unei pedepse limitate cu o judecată care durează veşnic? Răspunsul este simplu. În cadrul unei veşnicii nelimitate în timp măsura de pedeapsă, intensitatea pedepsei nu are voie să fie nelimitată în mărime. Chiar şi într-o perioadă de douăzeci de ani de pedeapsă prin închisoare, împrejurările pedepsei pot fi măsurate foarte diferit. S-ar putea imagina o executare normală a pedepsei, o pedeapsă în lagăr de concentrare cu muncă grea sau chiar cu pedepsiri corporale zilnice, săptămânale sau lunare, şi aşa mai departe, fără ca măsurarea temporală a pedepsei să fie schimbată.

Şederea celor care nu se pocăiesc va fi prin urmare veşnică, însă măsura de pedeapsă va fi în relaţie dreaptă cu lumina respinsă, cu dragostea dumnezeiască lepădată. Cuvintele Domnului ne confirmă, că nimeni nu va primi lovituri pentru necunoaşterea nevinovată. El va fi lovit numai pentru faptele care erau în contradicţie cu lumina pe care el a primit-o prin revelarea ei din partea lui Dumnezeu în creaţia Sa (Romani 1). Conştiinţa lui îl va acuza şi va confirma dreptatea deplină a sentinţei primite.

Vrem să ne amintim şi faptul că descrierile cele mai profunde ale judecăţii drepte ne sunt puse înaintea ochilor din punctul de vedere dumnezeiesc şi prin aceasta din singurul punct de vedere corect. Şederea veşnică în prezenţa Domnului ne este prezentată din punctul de vedere dumnezeiesc ca fiind o fericire netulburată. Dar ce va fi ea pentru un păcătos aflat sub povara vinei neiertate? El va căuta cu o frică de moarte, ca şi acel împărat lepros în Locul preasfânt (2 Cronici 26.20), o ieşire, ca să fugă de prezenţa sfântă a Domnului. Tot aşa despărţirea veşnică de Dumnezeu, blestemul mâniei Sale şi conştiinţa care roade reprezintă din punctul de vedere dumnezeiesc suferinţa cea mai îngrozitoare pentru o creatură, care a fost creată pentru a savura veşnic dragostea Sa. Măsura suferinţelor pe care le îndură un păcătos va fi în orice caz pe deplin corespunzătoare măsurii de lumină şi dragostei dumnezeieşti pe care el le-a respins în timpul vieţii sale.

Flăcările iazului de foc – un tablou al mâniei dumnezeieşti – nu vor produce la toţi aceleaşi suferinţe. »În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon« decât pentru aceia care au lepădat privilegiile. Cine a cunoscut revelarea deplină a dragostei lui Dumnezeu şi totuşi s-a îndepărtat de ea, va fi expus celor mai mari suferinţe sub judecata mâniei; cine a primit cea mai multă lumină va suferi cel mai mult, în comparaţie cu cei care au fost în întunericul de afară.

Leprosul trebuia să stea în afara taberei »în tot timpul leprei sale«. O graţiere a celor pierduţi ar fi posibilă numai atunci când lepra lor ar putea fi vindecată prin introducerea unei naturi noi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă în nici un loc o speranţă în acest sens.

Satan, odinioară creatura cea mai superioară, va fi atunci cel mai nenorocit dintre toţi. Dar şi el este numai o creatură. Însă este Unul, care nu este o creatură limitată, ci nemărginită: Domnul Isus. Întunericul groaznic de pe Golgota a fost pentru El o suferinţă nesfârşită. Pentru El, Cel care din veşnicie a savurat lumina nesfârşită şi dragostea nesfârşită, valurile şi talazurile judecăţii în ultimele trei ceasuri de pe cruce au fost suferinţe nesfârşite, de nemăsurat de mari. El a fost acolo cu adevărat singur, părăsit de Dumnezeu, asemenea într-un iaz de foc al judecăţii. Când primul om a fost încercat, el a căzut. Dar Omul al doilea nu a căzut, El a rămas statornic. În supunere sfântă El a justificat pe Dumnezeu, cu toate că a fost în necazul cel mai mare: »Totuşi Tu eşti sfânt« (Psalmul 22). »Trei ceasuri« de suferinţe nesfârşite au fost suficiente să-L reveleze pe deplin. Numai El singur este »demn«, în toată veşnicia va fi preamărit.

 

Învăţături practice din cartea Iov (12)
O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu

Versete călăuzitoare: Iov 42

Marea luptă a sufletului, despre care ne-a vorbit cartea Iov, se apropie de sfârşit. Rezolvarea întrebărilor numeroase şi adânc pătrunzătoare în viaţa fiecărui om a fost dată, nu în cuvinte, nu în dogme bine demonstrate, ci în inima umilă a celui suferind şi în împotrivitorul însuşi.

Mărturisirea şi restabilirea lui Iov

Iov a răspuns şi a zis: „Ştiu că poţi face orice şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată” (Iov 42.2). Cât de bine fac aceste cuvinte clare, simple, după aşa de multe alte exprimări ale aceleiaşi guri! Simţim: inima lui a ajuns la linişte. Auzim despre dăruirea faţă de Dumnezeu, de liniştirea sub mâna Domnului, prin care sufletul lui ajunge la odihnă. Mişcător este şi felul în care el se străduieşte ca acum să dea pe deplin dreptate lui Dumnezeu. Odinioară s-a îndreptăţit pe sine însuşi, chiar cu preţul dreptăţii lui Dumnezeu; acum el îndreptăţeşte pe Dumnezeu, chiar dacă prin aceasta el trebuie să mărturisească caracterul lui nedemn. Pentru aceasta alege aceleaşi cuvinte, cu care Dumnezeu l-a chemat să dea socoteală. „Cine este acela care, fără cunoştinţă, îmi întunecă sfatul?” Aproape exact aceleaşi cuvinte i-a spus Dumnezeu (Iov 38.2). Şi răspunsul lui este acum: eu am făcut aceasta: „Am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42.3). Cât de bine a înţeles Iov ţelul cerinţelor lui Dumnezeu (Iov 38.3): „Eu te voi întreba şi tu să Mă-nveţi.” Acum el adresează lui Dumnezeu aceeaşi rugăminte: „Te voi întreba şi Tu să mă-nveţi” (Iov 42.4). El se întoarce înapoi la locul care i se cuvine, şi prin aceasta recunoaşte că prin aroganţa inimii lui s-a ridicat peste Dumnezeu.

Însă totodată acum devine clar, cum în smerenie inima lui este adusă aproape de Dumnezeu: odinioară L-a cunoscut din auzite, acum el priveşte la Dumnezeu. „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede” (Iov 42.5). Privind astfel lăuntric pe Dumnezeul lui, plin fiind cu gânduri cuvenite cu privire la El, el se vede totodată şi pe sine însuşi în lumina adevărată, şi, amintindu-şi de tot ce a vorbit împotriva lui Dumnezeu, acum se detestă pe sine însuşi şi are căinţă reală: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.6). Deci el se detestă pe sine însuşi şi ca să zicem aşa se căieşte stând pe genunchi. Când omul are a face cu Dumnezeu faţă către faţă, încetează toată glorificarea de sine, şi el devine vizibil în goliciunea şi ruşinea lui. Şi apoi el detestă nu numai ceea ce a spus, ci se detestă pe sine însuşi, „eul” încăpăţânat, rău.

De îndată ce omul – chiar şi cel mai bun dintre oameni – ajunge la cunoştinţa nedemnităţii lui, Dumnezeu Se coboară, îl ridică şi îi dăruieşte binecuvântare şi înviorare.

Păcatul prietenilor lui Iov

Este însă ciudat, că mai întâi se vorbeşte despre prieteni şi abia după aceea despre binecuvântarea şi înălţarea, pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Iov după restabilirea lui. Mult timp n-am mai auzit nimic despre ei. În timpul ultimei vorbiri lungi a lui Iov, sub îndemnurile lui Elihu, în timpul vorbirii copleşitoare a Creatorului, ei au tăcut. S-a frânt ceva şi în inima lor? Găsim şi la ei smerire? Cu siguranţă nu, căci primul lucru, pe care Dumnezeu li-l spune, este: „Mânia Mea s-a aprins împotriva voastră.” Probabil că ei au văzut o confirmare a propriei lor teorii despre păcatele lui Iov, în mod deosebit în cuvintele Domnului adresate lui Iov. Parţial şi privit superficial, cuvintele lui Dumnezeu se potriveau cu reproşurile lor împotriva lui Iov. Şi acum ei aud aici – Dumnezeu Se adresează lui Elifaz, ca cel mai bătrân dintre ei -: „N-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.7). Instinctiv te întrebi, în ce a vorbit Iov ce se cuvine despre Dumnezeu. Căci privit superficial s-ar fi putut gândi pe drept, că Iov a vorbit la fel de mult de nedrept despre Dumnezeu ca şi ceilalţi, da, s-ar putea chiar spune, că el a vorbit chiar mai pripit decât Elifaz şi prietenii lui.

Efectiv, noi nu avem voie să trecem cu vederea greşelile făcute de Iov. Dar repetăm: este o diferenţă ca de la cer la pământ, dacă te afli sau nu într-o încercare aşa de grea ca Iov. Pentru cei care ei înşişi nu suferă, este foarte uşor să descopere greşeli în cuvintele revoltate ale celui apăsat. Însă Dumnezeu ţine socoteală de împrejurările în care ele sunt rostite, mult mai mult decât probabil gândim noi. Să nu uităm, că ceea ce era păcătos în cuvintele lui Iov a fost mustrat de Dumnezeu, a fost recunoscut şi mărturisit de Iov şi urmare acestui fapt era iertat de Dumnezeu. De aceea pentru Dumnezeu sosise acum momentul să-Şi amintească cât mult bine a spus Iov în suferinţa lui, câtă credinţă a arătat el chiar şi în acele momente, cum el – în contradicţie cu sine însuşi – a luat prin credinţă ca Salvator pe Dumnezeul acela care în momentul următor i s-a apărut că ar fi un duşman.

Dumnezeu nu este unul care uită aceste lucruri. Însă El evaluează serios greşeala bărbaţilor care în părerea greşită că fac ce este drept, au eşuat complet în judecarea conform gândurilor lui Dumnezeu a unui anumit caz. Ei cunoşteau aceste gânduri, în măsura în care Dumnezeu le-a revelat în timpul acela, dar au greşit grav în aplicarea lor. De aceea, ceea ce ei spun, este pe de o parte foarte adevărat, şi pe de altă parte foarte greşit. Adevărurile abstracte fără viaţă spirituală călăuzită prin Duhul Sfânt sunt întotdeauna un pericol pentru credincioşi. Uneori se produce mai multă pagubă prin aplicarea greşită a unui adevăr decât printr-o nedreptate. Căci adevărul aplicat greşit dă unei rătăciri o aparentă înfăţişare de autoritate divină. Când o nebunie este cunoscută sau ceva, care aparent este fals, te îndepărtezi, însă fiecare credincios este impresionat de adevărul lui Dumnezeu. Deci dacă adevărul este aplicat greşit – ca aici, pentru a nimici moral pe unul care era subiectul special al intereselor lui Dumnezeu -, atunci aceasta este ceva îngrozitor în ochii Săi. Şi cei trei prieteni s-au făcut vinovaţi de acest păcat. Fără îndoială Dumnezeu nu-i va compara în privinţa aceasta cu Iov, înainte ca ei să se fi smerit; dar pentru că aceasta a avut loc, pentru că Iov a fost declarat drept de Dumnezeu în privinţa aceasta, a recunoscut greşelile lui de odinioară şi a primit iertare, acum Dumnezeu Îşi aminteşte de multele lucruri bune, care s-au găsit în inima lui în timpul încercării, şi le pune faţă în faţă cu făţărnicia celor trei prieteni.

Rodul adevăratei smerenii

Cât de deplin a fost Iov restabilit în părtăşia cu Dumnezeu se arată cel mai clar în faptul că Elifaz a jertfit pentru sine şi prietenii lui şapte tauri şi şapte berbeci ca jertfă de ardere-de-tot şi că Iov trebuia să se roage pentru ei.

Şi pentru noi este instructiv să vedem acest rod al adevăratei smerenii. Credincioşii, care au păcătuit, după mărturisire şi reîntoarcere arată deseori un timp o oarecare teamă, o reţinere în a ocupa din nou locul pe care l-au avut înainte între credincioşi. Suntem convinşi că o astfel de atitudine este bună şi mărturiseşte despre o conştiinţă sinceră. Însă pe de altă parte trebuie să remarcăm cât de desăvârşit iartă Dumnezeu păcatul. Ar trebui mai degrabă să întâmpinăm cu dragoste şi încurajare pe astfel de credincioşi ruşinaţi, decât cu neîncredere şi permanentă condamnare. Să ne gândim la comportarea tatălui faţă de fiul pierdut, cum el şi-a deschis braţele, inima şi casa, ca să primească pe cel reîntors. Cu siguranţă fiul a stat cu teamă şi ruşine la acea masă de sărbătoare, însă fratele lui era de condamnat aspru, care cerea răzbunare în loc de har.

Este de asemenea remarcabil, că prietenii au trebuit să aducă o jertfă de ardere-de-tot. Noi ne-am gândi într-un astfel de caz mai degrabă la o jertfă pentru păcat. Probabil din aceasta avem voie să tragem concluzia că istoria lui Iov a avut loc înainte de darea Legii. În Lege sunt date prescripţii exacte în legătură cu jertfa ce trebuie adusă pentru păcatele săvârşite. Înainte de aceasta este vorba numai despre jertfa de ardere-de-tot, ca la Noe (Geneza 8.20), la Avraam (Geneza 22.2) şi la Iov. Felul în care Dumnezeu prescrie această jertfă de ardere-de-tot arată că ea trebuie să exprime o mărturisire solemnă a păcatului: „… ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.8).

„Sfârşitul Domnului” cu Iov

Cât de frumos este ceea ce urmează! „Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi” (Iov 42.10). El nu întoarce numai pedeapsa pentru prieteni în urma rugăciunii lui Iov, ci eliberează şi pe Iov însuşi. Acesta s-a simţi captiv pe tot parcursul încercării lui şi a exprimat astfel acest sentiment: „Îmi pui picioarele în butuci” (Iov 13.27). „Dumnezeu m-a înconjurat cu plasa Lui” (Iov 19.6). Mai târziu va recunoaşte că nu Dumnezeu îl ţinea prins, ci că el însuşi era încurcat în propriile gânduri greşite.

Acum Dumnezeu i-a arătat har, şi că inima lui era plină de har se arată în aceea, că el era imediat gata să arate har, prin aceea că s-a rugat pentru prietenii lui, pentru ei, cei care l-au rănit cel mai dureros.

În acest moment minunat al harului deplin, în timp ce fumul jertfei se înalţă împreună cu rugăciunile unui om care se află deplin în părtăşia lui Dumnezeu, Dumnezeu întoarce totul spre bine pentru Iov. El primeşte dublu din tot ce a posedat odinioară. Prin aceasta Dumnezeu voia să exprime pentru el şi pentru toţi credincioşii necesitatea inimii Sale de a ne binecuvânta şi în exterior. Dacă păcatele noastre au fost iertate, atunci El Se gândeşte la binele pe care l-am făcut şi îl răsplăteşte.

Aşa S-a gândit Dumnezeu acum, că Iov a ţinut cu tărie la El, atunci când încercarea cea mai vitregă a venit asupra lui, aşa că însuşi satan a fost ruşinat. Într-adevăr după aceea Iov a trebuit să se cunoască pe sine însuşi, dar primirea cu credinţă a tuturor suferinţelor lui din mâna lui Dumnezeu a păstrat valoarea ei pentru Dumnezeu. Şi aceasta era fără îndoială har de la Dumnezeu. Că Iov ţinea cu tărie la Dumnezeu, aceasta a avut loc pentru că Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iov. Dacă suntem drepţi şi rămânem statornici, în ciuda a orice ar veni peste noi, aceasta este har, care ne face capabili pentru aceasta. Ştim aceasta şi o recunoaştem cu plăcere. Totuşi rămâne pentru noi o îmbărbătare în viaţa noastră spirituală, că Dumnezeu vrea să răsplătească faptele noastre bune şi nu le va uita, dacă avem mereu înaintea privirii noastre, că credinţa precede faptele. Faptele noastre nu ne pot mântui, nu ne pot salva, nu pot îndepărta nici măcar un singur păcat. Dar dacă toate acestea au avut loc pe baza harului şi au fost primite prin credinţă, atunci Dumnezeu cere de la noi fapte bune, pentru ca să fie exprimată şi confirmată credinţa. Şi cu aceste lucrări El leagă făgăduinţele Lui minunate pentru viaţa de acum şi viaţa viitoare.

Încercarea a părut desigur lui Iov nesuportabil de lungă, atunci când a îndurat-o. Dar cât de scurtă trebuie să fi fost ea în amintirea lui, când el a recunoscut mâna lui Dumnezeu în suferinţe şi s-a gândit în urmă la ele în viaţa lungă care a urmat după aceea. O viaţă de părtăşie netulburată cu Dumnezeul său, plină de binecuvântări, în care totul s-a reîntors la el, tot ce a pierdut odinioară, prin aceea că posesiunile lui pământeşti s-au dublat şi în care el deseori a avut în inima lui gândul înviorător al psalmistului: „Este o clipă în mânia Sa, o viaţă în bunăvoinţa Sa” (Psalmul 30.5).

Hristos şi Adunarea Sa (1)
Hristos şi zidirea Adunării Sale

William John Hocking

© SoundWotds, Online începând de la: 25.05.2019, Actualizat: 25.05.2019

Versete călăuzitoare: Matei 16.13-20Faptele apostolilor 2.37-41,47

Matei 16.13-20: 13. Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ 14. Şi ei au spus: „Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi“. 15. El·le-a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?“ 16. Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“. 17. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. 18. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge. 19. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“. 20. Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

Introducere

În capitolul acesta, Matei 16, este amintită pentru prima dată Adunarea lui Hristos; ea este introdusă foarte precis şi clar ca ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu. Natura ei deosebită se bazează pe faptul că Domnul Isus Hristos a fost lepădat de poporul Său pământesc, la care venise. El Însuşi S-a făcut cunoscut iudeilor ca Acela care a fost făgăduit din cele mai străvechi timpuri. Prin multe minuni şi semne El a dovedit că El era trimisul DOMNULUI, dar inima poporului pământesc al lui Dumnezeu nu s-a interesat de Mântuitorul lor; El nu era unul care să le placă lor. De asemenea ei nici nu s-au gândit, că El le va plăcea cândva, şi drept urmare L-au lepădat. De aceea părea aşa, că planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii acesteia au suferit o înfrângere din partea acelora despre care noi am putea presupune că ei ar fi ultimii care ar împiedica lucrările lui Dumnezeu spre binecuvântarea lor. Dacă a existat vreodată o naţiune care a avut parte de dovezile de favoare ale lui Dumnezeu, atunci aceasta era poporul Israel; şi cu toate acestea ei erau aceia care au fost împotriva lui Mesia şi L-au lepădat.

În punctul acesta al Evangheliei avem prima aluzie a faptului că Dumnezeu nu va lăsa ca planurile Sale să fie zădărnicite şi că Omul blând şi smerit din Nazaret avea încă ceva în inima Lui, pe care vrea să-l facă cu mâinile Sale. Dacă adunarea naţională a lui Iehova Îl va respinge, cu toate acestea El va avea totuşi Adunarea Sa; şi Adunarea, pe care El o va zidi, va fi de nebiruit şi de neînvins. Puterile vrăjmaşe din partea oamenilor şi ale lumii nevăzute nu vor putea obţine nimic împotriva Adunării.

Însă este de cea mai mare însemnătate, că explicaţia Domnului Isus cu privire la întemeierea Adunării Sale a fost dată în momentul slujirii pământeşti a Domnului nostru, când Lui, şi de asemenea Tatălui Său din cer, Îi era clar că Israel nu-L va vrea să-L aibă; şi de aceea El spune lui Petru: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea.”

În afară de aceasta, această vestire era legată cu mărturisirea despre gloria Domnului Isus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui viu. Ar fi foarte instructiv, să se parcurgă întreaga evanghelie după Matei de la început şi până la locul acesta, ca să se vadă cum vrăjmăşia inimii poporului lui Dumnezeu faţă de Domnul Isus a crescut, ca să zicem aşa, de la o zi la alta. Slujirea Lui blândă nu a produs în inimile lor nici o cedare. Nu a fost nici o înmuiere, inimile lor au devenit mai tari. Însă în capitolul acesta este prezentat destul, ca să ne arate ce avea loc realmente în inimile acestor persoane.

Cererea de semne

Capitolul începe cu faptul, că fariseii şi saducheii au venit la Domnul şi nu era pentru prima dată când au cerut de la El un semn din cer. Dacă ne gândim un moment la aceasta, se poate vedea la ce dimensiune de necredinţă se ajunsese; căci nu era Domnul Isus Hristos semnul dat de Dumnezeu Însuşi, că făgăduinţele Lui date în Vechiul Testament s-au împlinit? Când naşterea Lui a fost vestită pe meleagurile Betleemului, care a fost mesajul ceresc adresat păstorilor? Ei trebuiau să meargă la staul, şi îngerul a spus: „Şi acesta vă este semnul” – semnul lui Mesia conform profeţiei lui Isaia făcută lui Ahaz (Isaia 7.14): „Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece.” Dincolo de preaslăvitul Copil sfânt, conceput de Duhul Sfânt şi născut de o fecioară, era Fiul lui Dumnezeu din cer, şi timpul pentru binecuvântarea făgăduită venise.

Acesta era Salvatorul, şi omul, care avea credinţă în inima lui, vedea Copilul înfăşat în scutece şi prin credinţa lui privea pe Mântuitorul. Simion a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta.” El a văzut partea lui Dumnezeu acolo. Au trecut ani. Domnul Isus a crescut şi a devenit bărbat. El S-a coborât la Nazaret, ca să facă lucrarea Sa. Tatăl a spus din cer la malurile Iordanului: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.”

Domnul Isus a arătat prin smerenia Lui minunată şi prin minuni puterea Sa, că El era Robul lui Dumnezeu, care trebuia să-i binecuvânteze, prin aceea că El îi elibera de păcatele lor (Faptele apostolilor 3.36). El Însuşi era „semnul” profeţit de Isaia. Acum conducătorii poporului vin la El şi spun: Dă-ne un semn din cer! Ce însemna această cerere? Că până în momentul acesta ei nu au crezut tot ce a arătat Domnul cine era El. Ei cereau încă un semn din cer; şi Domnul le-a spus că nu li se va da nici un alt semn, decât semnul profetului Iona. Aşa cum Iona a dispărut din Israel şi a mers la păgâni, la fel Domnul Isus Hristos va dispărea din raza de vedere a poporului Său pământesc natural. El va merge în cer; El va predica Evanghelia şi păgânilor, şi începând din momentul acesta iudeii nu-L vor mai vedea, până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.”

În capitol se arată că Domnul Isus a fost lepădat în inimile fariseilor şi saducheilor. Acolo lucra aluatul distrugător al necredinţei. Învăţătura lor a fost stricată prin aceea că ei au respins pe Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Ceea ce ei învăţau poporul era pentru otrăvirea sufletelor şi pentru distrugere. De ce? Pentru că ei n-au crezut în Mesia. Ei au refuzat să primească pe Domnul Isus Hristos, care venise la ei, pentru ca ei să poată primi viaţa.

Deci, prieteni, niciodată să nu uităm, că piatra de încercare cea mai mare a slujirii adevărului este Persoana Domnului Isus Hristos. Un om, care nu crede în gloria şi harul Domnului nostru Isus Hristos, poate rosti cuvinte gândite a face bine sufletului vostru şi să vă zidească spiritual, dar dacă ele conţin ceva care degradează Numele Lui sfânt, oricât de profundă ar fi învăţătura lui, oricât de curgătoare, de puternică şi pătimaşă ar fi vorbirea lui, oricât de iscusite şi de atrăgătoare ar fi părerile lui, ele nu vor fi nimic altceva decât aluat pentru sufletele voastre – un aluat care aduce sufletele voastre în legătură cu natura stricată a răului. „feriţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor.” Ei L-au urât şi L-au dispreţuit şi au luat hotărârea că El trebuie să moară; ei nu voiau ca El să domnească peste ei.

Gândurile poporului

Dar acolo erau şi alţii care nu voiau să-L primească ca Hristos, şi Domnul a vorbit cu ucenicii Lui şi i-a întrebat, care este părerea oamenilor despre El. Ce au spus oamenii în general despre El? Ce spuneau ei despre El pe străzi şi în pieţe? Care era părerea poporului obişnuit, a acelora care „Îl ascultau cu plăcere”? Ei spuneau ceva despre El, ceea ce nu era rău şi care de fapt nu dezonora Numele Lui, şi cu toate acestea şi ei lezau în fond gloria Sa. Unii spuneau, că El ar fi Ioan Botezătorul; alţi, că El ar fi Ilie, Ieremia sau probabil unul din profeţi; însă evident gândeau că El este un om bun, care le va vesti unele cuvinte de la Dumnezeu.

Domnul nu condamnă aici această atitudine de nepăsare, însă astfel de păreri vagi nu ar fi suficiente pentru Adunarea Lui; El nu primeşte aceste noţiuni populare. Sămânţa bună a Cuvântului despre Împărăţie a fost semănată, şi ce a răsărit din acea semănătură? Nu roada dreptăţii şi sfinţeniei, a cuvintelor sănătoase şi normale, care vorbesc bine despre Hristos. Ei spuneau deci: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul din profeţi. Rodul era un rod rău. Sămânţa bună, pe care El a semănat-o, nu a fost pretutindeni roditoare, şi anume din cauza însuşirii terenului. Acolo nu era o primire în inima poporului pentru Persoana Domnului Isus Hristos, a Hristosului, a Fiului Dumnezeului cel viu.

O, prieteni dragi, nu puteţi voi recunoaşte în această întrebare a Domnului pe acest Învăţător preamărit, care a venit de la Dumnezeu şi care priveşte în jur între oameni; şi ce caută El? El caută inimi care Îl iubesc, inimi care au cunoaşterea că El este Cel trimis de Dumnezeu. Şi va fi inima Lui satisfăcută, dacă un om spune despre El, că El este numai unul din profeţi? A parcurs El tot drumul din cer pe pământ pentru ca să primească numai atât de la oameni? Şi nu priveşte El şi astăzi în inimile noastre? Nu se pleacă inima Lui spre noi, ca să afle de la noi, ce gândim noi despre El? Nu este vorba despre ce dogme onorăm noi, nu este vorba despre ce mărturisire de credinţă rostim, ci despre ce dragoste, ce devotament al inimii Îi aducem. Domnul Isus Hristos stă astăzi aici, aşa cum a stat cu sute de ani în urmă la graniţele Cezareii din Filipi, Omul lepădat. El era Trimisul lui Dumnezeu, dar omul nu a avut nici o inimă pentru El. Şi aşa cum atunci El a căutat inimi, la fel face şi astăzi. Care este răspunsul vostru, şi care este răspunsul meu la căutarea întreprinsă de Domnul Isus Hristos?

Fiul Dumnezeului cel viu

Domnul S-a îndreptat apoi spre ucenicii Săi, apostolii Săi, spre aceia care L-au însoţit în zilele slujirii Sale, care – dar şi – au învăţat aşa de încet şi îndărătnici, că L-au lepădat. Domnul le-a pus acum lor întrebarea, pentru ca ei să poată mărturisii cu gura lor ce era în inima lor cu privire la El. „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” Era o solicitare personală. Cuvântul Domnului Isus a venit direct la inimile lor şi le-a pus direct înaintea Lui. Ce sunt Eu pentru voi? Şi Petru a răspuns. Petru era deseori cel mai repede la vorbire, însă aici el vorbeşte nu pentru că era un om impulsiv, nu pentru că el era ca şi cum purta pe limbă simţămintele sale şi astfel era gata să le exprime în cuvinte; ci el vorbeşte constrâns de o putere lăuntrică. El a primit o descoperire de la Tatăl din cer referitoare la Domnul Isus Hristos, Învăţătorul şi Stăpânul lui.

Domnul ne spune aceasta; dar oricum noi nu ar trebui să ne îndoim. Căci care inimă omenească putea să înţeleagă corect gloria Domnului Isus Hristos? Care ochi omenesc putea privi spre acel Om al durerii, care a cunoscut destul necazul, şi putea spune: Acesta este Fiul lui Dumnezeu – Fiul Dumnezeului cel viu? Nu era o descoperire făcută de carne şi de sânge. Oamenii înţelepţi, oamenii cu vază ai lumii, ei toţi nu pot să facă o astfel de mărturisire. Înţelepciunea lumii era dată la o parte, atunci când ei au văzut pe Isus Hristos. Ei nu puteau vedea gloria Fiului lui Dumnezeu în acel Om smerit. Şi eu vă chem astăzi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Numele Domnului Isus Hristos a fost predicat multe secole în lumea aceasta, şi oamenii au arătat o oarecare legătură exterioară cu Numele acesta, dar unde sunt inimile, care sunt absolut credincioase lui Hristos în Persoana şi în gloria Sa? Cine sunt aceia care cred din adâncul inimii lor, că Isus Hristos Fiul Dumnezeului cel viu? Această mărturisire nu era o deducţie logică, nu era ceva care să fi rezultat din duhul sau din simţămintele lui Petru, ci era o exprimare absolut adevărată corespunzătoare situaţiei, deoarece Tatăl din cer a făcut-o cunoscut apostolului.

Nu ştim, dar nicidecum nu este probabil ca Petru să fi fost la Iordan, când glasul Tatălui a venit din cer şi a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.” Acesta era un glas rânduit special pentru Ioan, deoarece Ioan însuşi a spus: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Cel pe care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1.33,34).

Însă explicaţia lui Petru era o descoperire deosebită şi precisă a Domnului Isus Hristos în gloria Sa, nu numai ca Trimisul, Hristosul, Unsul, ci ca Fiul Dumnezeului cel viu. În ziua lepădării este necesar să fie martori pentru gloria deosebit de mare a Domnului Isus Hristos. Şi Dumnezeu îi găseşte întotdeauna. El a găsit aici pe unul; El a găsit pe Petru şi i-a descoperit adevărul referitor la Fiul Său. Ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi, a fost descoperit pruncilor de către Tatăl (Matei 11.25).

Şi nu este şi astăzi la fel? Duhul lui antihrist este chiar şi astăzi activ; este în genere uzual pentru oameni în creştinătate să tăgăduiască că Isus este Unsul lui Dumnezeu, dar oamenii tăgăduiesc şi pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul rătăcirii, duhul lui antihrist lucrează acum între oameni (1 Ioan 2.18-22). Mai târziu, când Adunarea va fi răpită, acel locaş al Duhului Sfânt şi acel bastion împotriva duhului rătăcirii murdare şi otrăvitoare, când sarea pământului va fi luată, atunci răul mare al învăţăturii anticreştine se vă răspândi nestingherit peste inimile oamenilor, şi cât de îngrozitoare şi de înfiorătoare va fi starea lumii! Cât de repede se va răspândi stricăciunea, când sarea nu va mai fi! Să ne păzim de ceea ce ar putea să degradeze în inimile sau în relaţiile noastre Persoana Domnului Isus.

Domnul este demn de mărturisirea dată de Petru, acel om model al bisericii: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu …” Şi permiteţi-mi să spun: această mărturisire tipică nu este ceva la care suntem chemaţi noi s-o spunem unii altora. Aş putea să vă spun aceasta – şi aş putea fi un înşelător, aş putea să vă spun: eu cred în Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, şi în duhul şi mintea mea înşelătoare aş putea avea păstrat un gând, o prejudecată, o reţinere faţă de gloria deplină a Domnului Isus Hristos, pe care voi nu o puteţi remarca. Noi vom fi judecaţi corect cu privire la ceea ce spunem unii altora, căci suntem sfătuiţi să ne judecăm unul pe altul în vorbe şi fapte. Dar constatarea lui Petru era adresată Domnului Isus Hristos. Şi El aşteaptă acum o confirmare asemănătoare şi din partea voastră. El aşteaptă ca tu din proprie iniţiativă, când Îl priveşti în faţă, să spui în prezenţa Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.

Este o chestiune sărăcăcioasă să ai o credinţă în memorie şi să faci mărturisirea credinţei noastre o simplă citare din memorie de cuvinte bune şi frumoase, oricât de corecte şi potrivite ar fi formulările. Nu, când vii la Adunare, unde Hristos este totul în toţi, tu ai a face cu El; tu ai a face cu El, Cel care este adevărul, şi El cere adevărul de la tine. El doreşte adevărul în inimă. De aceea să ne verificăm singuri, dacă putem să-I spunem: O, Doamne, ştiu foarte puţin, dar cred adânc în inima mea, că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Acesta este drumul să fi numit fericit în ochii Domnului. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona.” Ah, cât de bune şi de plăcute erau cuvintele apostolului pentru Domnul nostru, în timp ce oamenii spuneau: Dă-ne un semn din cer! Arată-ne ceva, pe care ne putem sprijini, ceva cu adevărat din cer.

Acea generaţie rea şi adulteră a luat hotărârea să-L înlăture şi intenţia ei ucigaşe era evidentă înaintea ochilor Domnului Isus. În timp ce aceia, care au fost manevraţi prin conducători, gândeau că El ar fi un oarecare Om bun, un Om, aşa cum cu mult timp în urmă a existat în istoria iudaică, în realitate este numai un singur Om bun, şi El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi Petru a spus: Isus din Nazaret, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. În felul acesta Domnul Isus a primit un nou impuls în slujba Sa. El nu a lucrat complet în zadar. El nu Şi-a irosit complet în zadar puterea. Aici era un rod plăcut Lui. Acest om a făcut această mărturisire nobilă şi adevărată înaintea urechilor celorlalţi şi înaintea urechilor Domnului Însuşi: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri.” Nu este minunat să vezi purtarea de grijă a Tatălui, dacă eu am voie să îndrăznesc să folosesc cuvântul spre gloria Domnului Isus Hristos. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat totul în mâinile Lui”, El cunoştea valoarea Fiului Său preamărit, şi El a văzut oameni în lumea aceasta care se îndepărtau de El; şi de aceea El a deschis ochii acestui om, inima şi buzele lui, ca să vorbească cu credinţă şi să spună adevărul referitor la Trimisul Său. Şi în felul acesta Simon în mărturisirea lui despre Hristos era un om fericit, binecuvântat de Dumnezeu Tatăl.

Construcţia nouă

Dar Domnul Însuşi are să spună ceva: „Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.”

Ce era stânca, pe care El va construi Adunarea Sa? „Tu eşti Petru”, a spus El. Deseori s-a dat explicaţia, că Petru era numai o piatră în construcţie, aşa cum spune numele lui, şi el nu putea fi fundamentul din piatră de stâncă tare, pe care ar urma să se zidească Adunarea. Stânca era adevărul mărturisirii, că Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. Domnul îi dă lui Simon numele nou, acel nume spiritual, pe care El i l-a dat la prima întâlnire a Lui cu el. Numele lui nou era Petru. Era numele pe care el îl purta în legătură cu Domnul Isus Hristos. Când un om învaţă adevărul despre Domnul Isus Hristos, el intră într-o lume nouă şi devine o persoană nouă, şi Domnul a dat numele nou Bar Iona, ca să caracterizeze locul nou pe care el l-a luat ca mărturisitor al Său, Petru sau Chifa era de la început numele lui nou (Ioan 1.42); acum El a vorbit conform naturii acelui nume.

Petru a exprimat ceea ce Tatăl i-a făcut cunoscut despre Fiul Său, adevărul despre Persoana Sa. Însă lumea şi naţiunea iudaică stătea alături de această descoperire, prin aceea că ei au tăgăduit această descoperire. Ei erau împotriva Domnului Isus Hristos. Ei nu voiau să-L aibă. El era Piatra pe care au lepădat-o constructorii. Însă Tatăl a descoperit lui Petru o cu totul altă bază, care era de natura unei stânci tari, ceva care nu putea fi distrus prin şuvoaie, vijelii, furtuni şi planuri omeneşti rele. Aceasta va rămâne tare şi credincioasă în veac. Pentru ce aceasta? Tot ce era legat cu vechea construcţie, cu naţiunea iudaică şi cu făgăduinţele pământeşti, s-a bazat până atunci, pe cât era vizibil în exterior, pe om – pe credinţa omenească şi pe tăria omenească şi pe fiabilitatea omenească; şi până acum totul a eşuat.

Caută ceva în Vechiul Testament care nu a fost marcat de eşec. De la cartea Geneza şi până la Maleahi întreaga mărturie a lui Israel este un eşec total. Tot ce a fost pus la probă s-a prăbuşit; şi naţiunea iudaică, care era chemată la o poziţie unică a ei, cu scopul deosebit de a împlini cel mai mare drept al Numelui sfânt al lui Dumnezeu de a fi singura Persoană venerată, a căzut în cea mai mare idolatrie şi a nesocotit poziţia privilegiată, pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Baza nouă

Însă Domnul Isus Hristos spune aici lui Petru: este o nouă bază, o stâncă tare; şi această stâncă este descoperirea dată de Tatăl, că El a trimis pe Unul, pe care El Se poate baza; şi acel Unul este Domnul Isus Hristos Însuşi, Fiul Dumnezeului cel viu. Toţi ucenicii de la lacul Ghenezaret au mărturisit într-un capitol anterior că El este Fiul lui Dumnezeu, şi la fel a făcut Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr. Aceştia L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum va face mai târziu rămăşiţa iudaică, după ce ea a fost învăţată în Vechiul Testament să mărturisească aceasta (Psalmul 2.7); însă aici era ceva deosebit – Fiul Dumnezeului cel viu. El avea o astfel de viaţă, că nici o putere, nici o autoritate vie nu putea s-o stingă. Porţile Hadesului nu vor putea birui acest fundament, deoarece fundamentul este Fiul Dumnezeului cel viu.

Gândesc, că probabil vestesc lucruri care sunt foarte cunoscute celor mai mulţi aflaţi aici, dar chiar dacă ele ar trebui să fie cunoscute chiar tuturor, am înţeles noi toţi însemnătatea deplină a acestui adevăr, da, l-am înţeles cu adevărat? Învăţăm din versetul acesta, că Adunarea lui Dumnezeu, care oferă o imagine aşa de încurcată, când privim la mărturia ei exterioară în lume, stă pe acest fundament tare, pe Hristos Însuşi, pe Fiul Dumnezeului cel viu. Aici putem găsi satisfacere desăvârşită. Sunt mulţi oameni care se tem că această corabie a lui Dumnezeu ar putea eşua, şi ei îşi pun mâinile s-o sprijine. Însă Adunarea lui Dumnezeu este sigură şi nevătămată dintr-un motiv simplu şi suficient, deoarece ea depinde de Domnul Isus Hristos în gloria Lui personală, şi nimic nu poate triumfa peste ea. Astfel misiunea ta şi a mea, care suntem legaţi cu această Adunare, este să-L mărturisim cu inimile noastre şi cu buzele noastre şi să lăsăm adevărul să marcheze acţiunile noastre şi legăturile noastre, că noi Îl cunoaştem pe Hristos şi credem în El, în Fiul Dumnezeului cel viu.

„Pe această stâncă”, spune Domnul, „voi zidi [textual: vreau să zidesc – n.tr.] Adunarea Mea”. El voia să facă aceasta; atunci era încă o chestiune de viitor. Însă mai înainte El înştiinţează, şi El face această înştiinţare în legătură cu istoria Evangheliei, la care trebuie să luăm bine seama. Este un indiciu că evenimentele în slujirea Lui au ajuns la un punct decisiv; şi urmare acestui fapt Domnul spune „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea” ucenicului Lui credincios, unuia care era gata să presimtă pericolul, oricând era, şi să scoată sabia, dacă ceva era împotriva Stăpânului lui. Pe mărturisirea din gura lui Petru a fost rostit clar adevărul despre înfiinţarea Adunării şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

Această însuşire a Adunării, comparată cu Împărăţia pământească a lui Dumnezeu, este ceva cu totul nou. Unde este David, omul după inima lui Dumnezeu, în gloria sa? Mormântul lui este astăzi printre noi; şi porţile Hadesului l-au biruit pe împărat. Solomon în toată gloria şi înţelepciunea sa – unde este el? Şi mormântul lui este printre noi, porţile Hadesului l-au biruit. Toţi cei mari ai Vechiului Testament au trecut. Împărăţia lui Israel, după cum părea, a dispărut cu gloria ei; porţile Locuinţei morţilor au triumfat chiar şi asupra credincioşilor din timpurile vechi-testamentale.

Dar în ceea ce priveşte Adunarea, aşa a spus Domnul, nu va fi aşa! Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu, care va fi lămurit mai târziu. Din cauza gloriei deosebite şi a binecuvântării care sunt asupra Adunării lui Hristos, din cauza fundamentului ei aşezat pe moartea şi învierea Sa. Acest privilegiu nu depinde de lungimea vieţii noastre în lumea aceasta. Nu depinde de viaţa noastră, nici măcar de o mie de ani sau mai mult. „Porţile Locuinţei morţilor” nu pot face nimic, ca să zădărnicească binecuvântarea deosebită a Adunării lui Hristos, deoarece speranţele Adunării sunt cereşti, şi savurarea minunată a acelor planuri legate cu Adunarea este în cer, ceea ce este cu totul în afara domeniului morţii şi a Locuinţei morţilor.

Adunarea lui Hristos

Astfel caracterul ceresc al Adunării lui Hristos este prezent în germene în această frază. Domnul era pe cale să zidească Adunarea Sa, Adunarea Sa proprie. Până aici a vorbit în vorbire alegorică (Matei 8) despre ceea ce este al Lui,despre ceea ce Îi aparţine. Perla trebuie să fie perla Lui; El vrea să vândă totul, ca să posede comoara din ogor; mireasa, o imagine de mai târziu a Adunării, trebuia să fie mireasa Lui. Aici El spune: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi în faptul că Hristos posedă personal Adunarea avem o însuşire a Adunării deosebit de frumoasă şi mişcătoare pentru inimile noastre. Adunarea lui Hristos este ţelul şi punctul, dacă am voie să mă exprim aşa, descoperirii sentimentelor lui Hristos, al exercitării dragostei Sale, al dragostei Lui arzătoare pentru Adunare. „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.”

În ceasul lepădării Sale Domnul Se îndreaptă, ca să zicem aşa, spre ceea ce ar trebui să fie al Lui. Numai pentru El. Comoara Lui proprie. „Vreau să zidesc Adunarea Mea.” Israel poate să Îi fie luat. Moştenirea pământească poate să nu vină, dar „Eu iubesc Adunarea Mea, şi primul lucru, pe care vreau să-l fac, primul ţel, pe care vreau să-l iau în gloria Mea, când va veni timpul, va fi o Adunare, Adunarea pe care Eu vreau s-o zidesc.” Zidirea a început curând. Zidirea continuă. Zidirea se va încheia în curând; şi atunci Adunarea va sta înaintea Domnului în frumuseţea ei, o frumuseţe pe care lumea nu o visează, o frumuseţe pe care lumea nu o poate vedea, şi o frumuseţe pe care numai Hristos o poate cunoaşte. Mirele este cel care cunoaşte frumuseţea miresei. Este Hristos, Cel care va cunoaşte şi va savura frumuseţea Adunării, şi aşa va face oricine din jurul Lui în ziua gloriei.

„Vreau să zidesc Adunarea Mea. Vreau să zidesc pe această temelie pe aceia care Mă mărturisesc; pe aceia care vor spune: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, când lumea este împotriva Mea, când lumea religioasă şi biserica cu numele sunt împotriva Mea; aceia, care nu se ruşinează să Mă mărturisească înaintea oamenilor – ei vor constitui Adunarea Mea, care va fi pentru Mine şi la Mine, în ziua gloriei Mele.” Domnul a mai spus, în mod deosebit lui Petru cu privire la Împărăţia cerurilor: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor” etc. Promisiunea însemna că lui i-a fost încredinţată administrarea în lucrurile pământeşti. Domnul revine la expresia „Împărăţia cerurilor”, şi Petru trebuia să lege şi să dezlege în lucrurile pământeşti. Găsim în cartea Faptele apostolilor că el personal a făcut aşa în Ierusalim şi Cezareea.

Zidirea la Rusalii

Faptele apostolilor 2.37-42,47: Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. … lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Să aruncăm o privire scurtă asupra versetelor citite din cartea Faptele apostolilor. Vedem acolo că Domnul Se înălţase la cer şi că după aceea El a trimis aici jos pe Duhul Sfânt. În Ierusalim era cunoscut prin lucrurile pe care oamenii le-au văzut şi auzit, că această cercetare spirituală din partea lui Dumnezeu a avut loc. Duhul Sfânt Însuşi venise şi oamenii vorbeau prin puterea Lui, şi oamenii ştiau că era puterea Duhului Sfânt, nu din cauza vâjâitului unui vânt puternic care trecea, pe care ei l-au auzit, nu pentru că ei au văzut limbi ca de foc şezând pe unul sau altul, ci ei ştiau că Duhul Sfânt le vorbea, deoarece cuvintele lui Petru le-a atins inima şi conştiinţa şi i-a făcut să simtă că ei erau oameni vinovaţi.

Şi cine putea zdrobi voinţa omenească, care a luat cu o aşa încăpăţânare hotărârea să se împotrivească Domnului Isus Hristos şi să-L răstignească şi să-L omoare? Era numai o singură putere. Aceasta era puterea Duhului Sfânt. Ea a venit ca un foc şi a făcut să se topească, ca să zicem aşa, barierele de fier al necredinţei, care se ridicaseră împotriva Domnului nostru Isus Hristos; şi oamenii simţeau, că era realmente adevărat, că Isus Hristos, pe care ei L-au răstignit, era acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu. El era acolo în cer, şi ce se petrecea în Ierusalim era acţiunea Sa prin Duhul Sfânt. Mai întâi a fost un număr limitat al celor care primiseră darul Duhului Sfânt, dar Petru vorbea în curţile din faţă ale Templului, şi cuvintele lui au avut efect. Mulţi au crezut şi au fost botezaţi în Numele lui Isus Hristos; şi ei au fost scoşi din „generaţia perversă”; şi rezultatul predicii sale a fost că trei mii de suflete au fost adăugate în ziua aceea la grupa mică de credincioşi. Domnul zidea Adunarea Sa, aşa cum El a spus lui Petru că va face.

Nu se găseşte nici o paralelă la aceasta în istoria de demult a Ierusalimului. Nu se găseşte nici o adăugare deodată a mii de oameni la naţiunea Israel. Acolo era ceva fără asemănare, ca din cadrul poporului pământesc să se iese şi o grupă de străini să fie adusă în mijlocul lor. Însă prima acţiune a Duhului Sfânt era, ca să lucreze în inimile oamenilor, şi trei mii – o mulţime mult mai mare decât a grupei iniţiale – a fost adăugată la numărul lor. Această adăugare nu a fost lucrată de oratoria frapantă a lui Petru sau de altceva cu autoritate deosebită sau de ceva atrăgător din grupa mărturisitorilor Domnului Isus; era lucrat exclusiv prin puterea Duhului Sfânt.

Domnul Isus Hristos, Hristosul înălţat, Fiul Dumnezeului cel viu a trimis aici jos pe Duhul Sfânt, şi Domnul Însuşi lucra prin acest Duh acolo în Ierusalim, unde El a fost răstignit, şi din mulţimea trădătorilor şi ucigaşilor Lui a chemat afară pe aceia care trebuiau să formeze Adunarea Sa. Ah, ce har din partea Lui! Ce dragoste! Vedem, dragi prieteni, ca să zicem aşa, iarăşi acele lacrimi, când El a privit spre cetatea împovărată cu vină şi a spus: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aici Domnul adună trei mii prin puterea Duhului Sfânt al Său la acea Adunare nouă, pe care El a format-o. Lucrarea trebuia să înceapă acolo prin predicarea pocăinţei şi iertării păcatelor (Luca 24.47), căci aceasta era felul în care El a început să construiască o nouă locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Aici în capitolul acesta nu avem cuvântul articulat „Adunarea” (church), decât numai în Authorised Version a noastră. Această denumire nu ar trebui să stea acolo [Fapte 2], ci cuvântul apare mai târziu (Faptele apostolilor 5.11). Ceea ce noi găsim aici este, că aceşti oameni, care s-au convertit şi au fost botezaţi, au fost aduşi împreună. Ei constituiau o grupă nouă şi de aceea erau total despărţiţi de ceilalţi din Ierusalim. Însuşirea, care îi caracteriza, era credincioşie şi devotament faţă de Hristos, care a fost răstignit în Ierusalim şi care acum era înălţat în glorie. Ei au devenit o parte a Adunării. Ei au fost zidiţi în acea construcţie spirituală în această lume, spre care Domnul Îşi are încă privirea îndreptată şi pe care încă o zideşte. El este Maestrul; El este Arhitectul, Proiectantul; însă El este marele Maestru care niciodată nu Se odihneşte. Ucenicii Lui au ieşit şi au predicat pretutindeni, dar Domnul lucra împreună cu ei (Marcu 16.20). Şi aici la sfârşitul capitolului citim că Domnul adăuga zilnic pe cei care erau mântuiţi.

Încă în construcţie

Dragi prieteni, această lucrare continuă. Adunarea devine constituită, dar marea taină, pe care trebuie s-o reţinem, este, că Domnul este Cel care zideşte. Este lucrarea Lui. Nici o putere omenească nu este capabilă să facă aceasta; nici un predicator dotat nu poate introduce persoane în acea Adunare. Este lucrarea proprie a Domnului. El cheamă, căci Adunarea se compune, aşa cum spune cuvântul original ecclesia, din „cei chemaţi afară”. Glasul Lui ajunge la unul şi la altul; se dă răspuns la acest glas şi ei vin nu numai la El, ci şi unii la alţii. Ei sunt aduşi într-o părtăşie nouă, o unire nouă, care are legătură vie cu Fiul Dumnezeului cel viu. Preţuieşti şi respecţi tu acest adevăr? Ah, dacă l-ai lua ca pe ceva care este aşa de nezdruncinat de adevărat, că nu se poate schimba! Nici o putere a rătăcirii sau înşelătoriei nu poate distruge ce face Domnul. Dacă astăzi este adus cineva în Adunarea Sa din lumea aceasta, acela va fi în Adunarea Lui în glorie, el va avea parte de dragostea şi gloria lui Hristos în ziua aceea în care El nu mai este Cel lepădat, ci vine în maiestatea şi puterea Sa, când El vine ca să fie privit cu uimire, admirat în aceia care cred. Atunci, când vom fi la El în ziua aceea a gloriei revelate, când vom trăi conştient partea Adunării în gloria aceea, atunci vom simţi că este gloria Sa. Vom spune: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă onoare.” Ce bine ar fi, dacă am putea învăţa să spunem aceasta acum! Este în fond mărturisirea Adunării. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.” Dă-I deci această onoare! Deoarece El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, noi nu-I putem da o laudă mai mare decât aceasta. El este Cel mai măreţ, şi desigur spunem aceasta cu plăcere, aici în lumea aceasta, unde El este lepădat. Vecinii noştri, prietenii noştri, uneori chiar şi cei mai buni prieteni ai noştri, ne pun în uimire, pentru că ei nu vor să-L recunoască. Vai! ei dispreţuiesc pe Unul, pe care noi Îl iubim şi Îl adorăm.

Noi trebuie să rămânem credincioşi Domnului nostru absent. Să fim atenţi ca nu cumva inimile noastre înşelătoare să ridice ceva ca idol în locul lui Hristos, al Fiului Dumnezeului cel viu. Astfel noi putem cu ajutorul Domnului să-I rămânem credincioşi, Lui, Cel care este Capul trupului Său, al Adunării

Hristos şi Adunarea Sa (8)
Adunarea şi Masa Domnului

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 15.07.2019, Actualizat: 15.07.2019

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

Introducere

Aceste locuri din Scriptură ne sunt cunoscute fără îndoială tuturor, şi nu ne putem aştepta ca în seara aceasta să le studiem în toate detaliile; dar probabil aţi observat, că versetele citite se pot împărţi în mare în trei părţi:

  • 1 Corinteni 10.14-22 vorbeşte despre Masa Domnului, ceea ce se referă la Adunare în părtăşie ca un singur trup. Îndrept atenţia în mod deosebit spre versetele 16 şi 17: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniunea trupului lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.” În acest pasaj Adunarea este privită în unitatea ei; şi sărbătoarea Mesei Domnului este privită ca act al Adunării în însuşirea ei ca părtăşie.
  • În 1 Corinteni 11.20-26 apostolul se referă la felul în care Masa Domnului trebuie luată, la care se scot în evidenţă acele aspecte gingaşe şi pline de dragoste ale aducerii aminte de Domnul, care sunt foarte strâns legate cu o sărbătoare reală a Mesei Domnului. Acest pasaj este de cea mai mare însemnătate pentru noi, în primul rând pentru că el scoate în evidenţă natura şi însemnătatea spirituală a acestei rânduieli centrale a Adunării lui Dumnezeu.
  • Versetele de încheiere din 1 Corinteni 11.27-34 sunt o atenţionare severă referitoare la umblarea personală a celor care iau parte la sărbătoarea de Cină.

1. O singură pâine, un singur trup

1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

În 1 Corinteni 10 apostolul prezintă Masa Domnului cu privire la marea realitate că la ea sunt reprezentaţi toţi sfinţii lui Dumnezeu (deoarece ei sunt mădulare ale unui singur trup al lui Hristos), atunci când ei se adună în astfel de ocazii. Ei se adună ca unităţi ale acelei mari Adunări de pe pământ, care constituie Adunarea lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos. Acolo este o singură pâine, şi în timp ce o pâine vorbeşte foarte clar despre faptul că Hristos şi-a dat propriul trup la moarte pentru noi, ea prezintă şi acel trup mistic, trupul spiritual, pe care El Însuşi l-a constituit prin Duhul Sfânt pe baza morţii Sale. O singură pâine, un singur trup, suntem noi cei mulţi; acolo este o singură pâine, un singur trup. Toţi sfinţii sunt uniţi acolo simbolic – un punct de vedere deosebit de important, în mod deosebit în acest moment critic din istoria Adunării lui Dumnezeu, când sfinţii, privit în exterior, sunt dezbinaţi în aşa de multe grupe contradictorii, fiecare având nume diferite. Însă săptămână de săptămână, când sfinţii lui Dumnezeu se strâng laolaltă ca să-şi amintească de Domnul Isus Hristos în moartea Sa, această o pâine de pe masă face cunoscut tuturor celor prezenţi, că acolo este un singur trup. Domnul Isus Hristos a murit ca să poată aduna într-unul pe copiii lui Dumnezeu care erau împrăştiaţi în afară; şi unitatea Adunării, care a fost formată prin Duhul Sfânt şi este păstrată prin El, este prezentată simbolic prin o singură pâine.

Fără îndoială este un motiv deosebit pentru faptul că apostolul prezintă în capitolul 10 Masa Domnului în felul acesta; şi cauza era la aceia cărora li se adresa. Sfinţii lui Dumnezeu din Corint şi probabil şi alţi creştini au uitat natura deosebită şi unică în felul ei a Cinei. Ei au uitat că era ceva care îi unea cu Domnul Isus Hristos Însuşi; ea era propria Lui instituire; şi această instituire a avut loc prin El după ce El a celebrat cina pascală, despre care El Însuşi era o imagine străveche. După aceea El a dorit, prin aceea că a spus celor unsprezece apostoli, ca ei să facă aceasta în amintirea Lui. Masa Domnului a fost astfel instaurată ca masă de amintire de El – amintirea de Domnul şi Stăpânul lor absent, de Acela care era mort, se va face în lume prin respectarea permanentă a dorinţei Lui referitoare la această Masă.

De aceea Masa Domnului a devenit o instituire care era cu totul opusă sărbătorilor iudaice, care au fost instituite în timpul vechi-testamental; ea le-a înlăturat; ea se deosebea total de ele. Amintiţi-vă de momentul când a fost întemeiată: Domnul Isus Hristos stătea la masă, şi cei unsprezece erau în jurul Lui. Era o ceremonie simplă care mişca simţămintele inimii. Domnul vorbea blând şi prietenos, aşa cum vorbeşte un om cu prietenii lui; şi El a vorbit în seara premergătoare momentului solemn când El a fost predat în mâinile păcătoşilor ca să fie răstignit. El a spus, ca să zicem aşa: Eu voi pleca şi voi nu Îmi veţi mai vedea faţa. Gândiţi-vă la Mine, nu numai în inimile voastre, nu numai în simţăminte, că atunci când Eu nu voi mai fi aici voi fi totuşi întotdeauna la voi, ci faceţi aceasta spre aducerea aminte publică de Mine. Mâncaţi pâinea şi beţi vinul cu scopul deosebit că poate fi păstrată o amintire permanentă a faptului că Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu Şi-a jertfit viaţa pe crucea de pe Golgota.

Din cauza acestui caracter deosebit, sărbătoarea Mesei Domnului a întrecut în strălucire, cu toată simplitatea ei, toată gloria şi strălucirea ceremoniilor vechi-testamentale. Sărbătorile şi ceremoniile vechi-testamentale arătau spre ceea ce trebuia să aibă loc. Masa Domnului vorbeşte despre ceea ce s-a petrecut, şi în mod deosebit despre Unul care a făcut lucrarea, plătind un preţ nespus de mare, şi care a reprezentat pe toţi participanţii la această sărbătoare, care sunt prada biruinţei Sale asupra păcatului şi morţii. Domnul nu a susţinut cuvintele Sale cu tunete şi fulgere, ca şi cum ar fi răsunat glasul îngrozitor de pe Muntele Sinai. Oamenii, care L-au auzit, nu au tremurat când au stat înaintea Lui. Nu era nici o frică în inimile lor, atunci când El a vorbit; El a apelat la dragostea lor. El li S-a prezentat ca Acela care îi iubea şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ei: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea”.

Legătura cu idolii

Deci această ceremonie simplă, în timp ce ea avea caracterul deosebit al ascultării faţă de cuvântul Domului absent şi preaiubit, era expusă pericolului să fie degradată pe treapta celorlalte acţiuni. Copiii lui Dumnezeu ar putea fi înclinaţi să lege cu această ceremonie simplă şi alte ceremonii: una din vechile ceremonii iudaice sau una din ceremoniile păgâne, cu care erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Găsim că pericolul acesta era în Corint, şi acolo erau unii în Adunare care au fost prinşi de această cursă. Drept urmare apostolul le prezintă adevărul, ca să corecteze această rătăcire. El arată că Masa Domnului este exclusivă în sensul cel mai deplin al cuvântului. Masa Domnului este numai pentru sfinţi; şi nimic nelegiuit nu are voie să fie în legătură cu ea, nimic din ceea ce aparţinea slujirii idolilor. Legătura cu idolii avea efect distrugător asupra caracterului adevărat al acestei sărbători simple. Căci apostolul arată în capitolul acesta, că aceia care au luat parte la sărbătorile idolilor sau la sărbători de jertfire, care erau aduse idolilor ca închinare, şi care luau parte totodată la Masa Domnului, legau în mod public ceea ce era de la Hristos cu ceea ce era de la satan, căci înapoia fiecărui idol stătea un mesager al lui satan. În spatele idolilor stăteau demonii, care lucrau la patimile rele ale acelora care îi adorau.

Ţelul permanent al lui satan este să fure, să omoare, să distrugă şi să producă oamenilor tot felul de pagube şi să-i rănească. Şi el a făcut aceasta în Corint şi în toată lumea păgână din timpul acela, prin aceea că a mânat pe oameni să adore pe idoli. Aceşti creştini nechibzuiţi au legat Masa Domnului cu masa demonilor; ei luau parte la ambele; şi apostolul vorbeşte cu ei cuvinte severe. El le cere să fugă de slujba adusă idolilor (1 Corinteni 10.14). El le aminteşte de izraeliţii care au ieşit din Egipt, din casa robiei, unde idolatria înflorea, care toţi au fost sub nor şi care toţi au trecut prin Mare, toţi au fost botezaţi pentru Moise, şi toţi au primit mana, care a venit din cer, şi toţi au băut dintr-o stâncă, care i-a însoţit; şi această stâncă era Hristos. Însă Dumnezeu nu a avut plăcere de mulţi dintre ei, şi ei au fost ucişi în pustiu, deoarece ei s-au legat cu idolii (1 Corinteni 10.1-11). Ei s-au închinat marelui vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al lui Hristos în persoana demonilor, care se ascundeau înapoia imaginilor înaintea cărora ei îngenuncheau.

Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El nu vrea să se vadă legat cu idolii. „Ce părtăşie are lumina cu întunericul?” Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; şi dacă fiecare, care urmează pe Dumnezeu şi pe Hristos, trebuie să fie sfânt, cu cât mai mult atunci Adunarea lui Dumnezeu, în mod deosebit cu privire la caracterul ei unic în felul lui, deoarece ea este sudată împreună prin Duhul Sfânt, ca să constituie pe pământ un singur trup. Ea trebuie păstrată în sfinţenie, ea trebuie să fie complet despărţită de orice rău, şi să fie pentru Dumnezeu.

Paharul, care este amintit mai întâi

Aşa cum aţi observat, apostolul, când vorbeşte aici despre Masa Domnului, inversează ordinea istorică a sărbătorii. El aminteşte mai întâi paharul şi apoi pâinea, în timp ce noi ştim din evanghelii, că Domnul a frânt mai întâi pâinea şi după aceea a dat ucenicilor paharul cu vin. Însă Pavel vorbeşte aici mai întâi despre pahar; el aminteşte paharul binecuvântării, pe care ei îl binecuvântau. De ce paharul este pus aici înainte? Deoarece el a spus: „Nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Sângele lui Hristos vorbeşte despre moartea lui Hristos. Moartea lui Hristos avea o importanţă care va corecta rătăcirea lor. Domnul Isus Hristos a locuit de la început în trupul cărnii Lui. În trupul, care a fost pregătit pentru El, El a umblat şi a slujit începând din ziua naşterii Lui şi până în ziua morţii Sale. Însă vinul din pahar simboliza moartea Sa, nu viaţa Sa. Dacă în trup este sânge, el este viaţa, aşa cum ni se spune în Vechiul Testament (Leviticul 17.11). Dar dacă sângele este despărţit de trup, el este un indiciu al morţii. Şi la Masa Domnului paharul binecuvântării vorbea despre moartea lui Hristos; şi ce însemna moartea lui Hristos? Ea însemna că între lume şi Hristos s-a produs această prăpastie mare. În legătură cu moartea Sa lumea s-a ridicat unită împotriva Domnului Isus Hristos, şi iudeii şi păgânii într-o unire nedreaptă au dus la moarte pe Domnul gloriei. În exterior era triumful nedreptăţii şi răutăţii, dar Domnul Isus, care a fost răstignit în slăbiciune, a fost înviat în glorie.

Paharul binecuvântării simbolizează sângele lui Hristos, care nu numai a făcut ispăşire pentru păcat, ci era şi dovada pentru vina lumii religioase şi păgâne din cauza răstignirii Domnului. Cât de total ne desparte moartea lui Hristos de lume! Şi nu se cuvine mie şi ţie, la fel cum nu se cuvenea corintenilor, să încercăm să revocăm ceea ce Hristos a făcut prin moartea Sa. Trebuie să fie curăţie şi sfinţenie în aceia care iau din acel pahar al binecuvântării, şi aceasta în mod deosebit în felul legăturilor lor comune. Să ne gândim că în 1 Corinteni 10 nu este vorba de credincioşi ca persoane individuale; ei sunt priviţi aici ca întreg, ca organism, care sunt strâns uniţi în unitate spirituală prin puterea Duhului lui Dumnezeu; şi ca atare ei trebuie să păstreze numai legături curate şi sfinte.

O pâine, care se frânge

„Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” Acum Pavel vorbeşte despre trupul lui Hristos, pe care au fost purtate păcatele noastre pe cruce. Însă în versetul 17 el trece să vorbească despre noul înţeles conform Scripturii al expresiei „trup”, adică trupul al cărui Cap este Domnul Isus Hristos: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.” (1 Corinteni 10.17). Fiecare credincios are dreptul personal la acel trup. Dacă trupul este neîmpărţit, el este simbol pentru trupul lui Hristos, pentru care El a murit – pentru acea părtăşie nouă formată ca urmare a morţii Sale.

Adam a căzut într-un somn adânc, şi Dumnezeu a făcut din coasta lui o femeie, pe care El i-a prezentat-o lui Adam ca ajutor pentru el. Şi în acelaşi fel a fost creat ajutorul pentru Hristos după moartea Sa; Adunarea nu a luat fiinţă din trupul viu. Acolo nu era nici o unire cu Hristosul devenit carne, ci prin moartea Sa a fost întocmit acest trup nou. Şi noi toţi luăm parte la acel un singur trup, noi toţi avem partea noastră la el. Noi toţi luaţi împreună constituim un trup, în timp ce fiecare în parte este o parte a întregului.

2. Pericoul de a discredita Cina

1 Corinteni 11.20-26: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

În capitolul următor apostolul pune înainte sufletelor sfinţilor lui Dumnezeu caracterul adevărat al Mesei Domnului; este o masă de amintire sfântă de Domnul nostru Însuşi. Poate fi de folos pentru noi, dacă avem în vedere care era rătăcirea în care au căzut corintenii la practicarea de moment a Mesei Domnului. Ea este corectată în aceste versete, şi ea este o rătăcire în care fiecare dintre noi poate cădea în timpul sărbătoririi. În Corint mulţi au degradat Masa Domnului la nivelul unei mese comune. Ei au privit-o în aceeaşi lumină ca o practică obişnuită, căci ei au mâncat împreună ca şi comuniune. Înţelesul solemn a ceea ce ei făceau a dispărut din gândurile lor. Ei mâncau mecanic pâinea, ei beau mecanic vinul, ca şi în cazul meselor lor obişnuite. Nu este de mirare că apostolul spune: „Aceasta nu este mâncarea Mesei Domnului.” De ce? Deoarece ei au eliminat pe Domnul din gândurile lor; ei nu aveau înaintea sufletelor lor Persoana demnă de adorare, care murise. Ei priveau elementele Mesei de amintire ca pâine obişnuită şi vin obişnuit, ca şi cum ele ar fi fost alimente obişnuite. Şi privit în adevăratul sens al cuvântului era numai pâine normală şi vin normal. Nu a avut loc nici o transformare materială a pâinii şi a vinului. Şi cu toate acestea era o prezenţă reală în părtăşia lor: prezenţa Domnului Isus Hristos. Şi prezenţa Domnului Isus Hristos a făcut elementele, pâinea şi vinul, imagini simbolice ale evenimentului cel mai măreţ din istoria lumii – moartea Domnului Isus Hristos, a propriului Fiu al lui Dumnezeu.

Primit de la Domnul din glorie

Dar sfinţii din Corint au uitat toate acestea, aşa cum şi noi stăm în pericol să le uităm. De aceea apostolul relatează simplu realitatea referitoare la instaurarea Mesei Domnului, amintindu-le de prima ei însemnătate. Şi din ceea ce apostolul spune în acest context deducem însemnătatea nespus de mare a acestei Mese şi practicarea ei de către Adunare. Aceasta se poate deduce din faptul că apostolul Pavel, care nu a fost de faţă la instaurarea ei, a primit relatarea despre aceasta nu de la ceilalţi apostoli, ci direct de la Domnul Însuşi aflat în glorie. El era, ca să zicem aşa, ultimul apostol, asemenea unei naşteri ne la timp; el nu L-a văzut pe Hristos după carne, dar el a văzut pe Domnul aflat sus (1 Corinteni 15.8).

Şi Domnul Însuşi i-a dat împuternicirea pentru funcţia sa deosebită de apostol; taina despre Adunare i-a fost făcută cunoscut prin descoperire personală. Aici avem realitatea că apostolul Pavel a primit de pe buzele Domnului aflat în glorie lucrurile pe care ceilalţi apostoli le-au primit în odaia de sus din Ierusalim şi la care ei erau martori, şi aceasta ne arată că Domnul din glorie şi Domnul din odaia de sus este unul şi acelaşi Domn. El este Cel care a murit, şi El a înviat, şi ceea ce El a spus acelora care erau la El în noaptea aceea: „Faceţi aceasta în amintirea Mea”, a spus din nou din gloria lui Dumnezeu acestui apostol. Pavel era apostolul păgânilor, și probabil de aceea Domnul i-a vorbit în mod deosebit. Căci altfel unii ar fi putut spune: Masa aceea a fost dată celor unsprezece iudei, şi ea este pentru iudei şi ea nu are nimic să ne spună nouă. – Dar apostolul păgânilor a fost învăţat de Domnul Însuşi cu privire la instaurarea acestei Mese, aşa că noi, păgânii, ca urmaşi ai Domnului Isus Hristos nu putem să ne sustragem de la responsabilitatea noastră în legătură cu Masa Domnului.

Dacă suntem ai Lui, Cuvântul Lui vine la noi, ca să-L ascultăm. Dacă avem vreun interes de moartea Sa, atunci trebuie să avem interese în felul amintit de aducerea aminte de acea moarte în lumea aceasta. Şi vă rog foarte mult, iubiţi cititori, să vă gândiţi ce este legătura voastră cu El în acest sens. Nu este vorba numai de a lua parte simplu la vreo acţiune ceremonială, dacă vă convine. Marea realitate, care ar trebui să vă spună ceva, este aceea, că Domnul este interesat personal să primească acest tribut al simţămintelor inimilor acelora care sunt ai Lui aici pe pământ. Şi este voia Lui ca ei, ca să zicem aşa, cât posibil de des să se unească din nou cu El în legătură cu pâinea şi vinul, pe care ei le savurează în aducere aminte de El şi de moartea Lui.

Masa Domnului nu este ceva legat cu delimitări complicate şi interdicţii şi la care putem lua parte numai foarte rar, ca şi cum ea ar fi un act aşa de sever şi producător de frică, că noi nu avem voie să-l facem ceva foarte obişnuit, prin aceea că devenim foarte familiarizaţi cu el. În privinţa aceasta nu se găseşte nimic în Scriptură, care să justifice o astfel de părere. Felul simplu, în care ea a fost instaurată, ne arată că Domnul Se coboară cu îndurare la noi în situaţiile noastre zilnice, şi El ne spune, aşa cum le-a spus ucenicilor în timpul acela: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.”

Dar probabil cineva va încerca să scuze neparticiparea lui, spunând: eu pot rămâne acasă şi acolo mă pot gândi la Domnul; pot citi în Biblia mea, capitolul acesta şi altele, şi eu pot la fel de bine să fiu în particular ca şi în Adunare. – Dar Domnul a spus ucenicilor Lui ca părtăşie, nu ca individ: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” De aceea voia Domnului este împlinită numai atunci când credincioşii se strâng laolaltă ca mădulare ale trupului lui Hristos; nu trebuie sărbătorită în particular, ci în comun. Cu siguranţă este o părtăşie sfântă, căci Domnul este prezent şi Duhul Sfânt este prezent, când sfinţii lui Dumnezeu sunt strânşi laolaltă în Adunare. Nici o persoană particulară nu-şi poate aminti de Domnul în sensul pe care El îl doreşte şi în care El l-a instaurat, dacă ea este în cămăruţa ei sau se plimbă pe stradă, pe câmpie sau prin pădure.

Mâncatul fără înţelegere

„Am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine.” Momentul era foarte solemn. Era ceasul omului şi al puterii întunericului. Nu ne amintim noi că Iuda a primit de la Domnul bucăţica în acea noapte a trădării? După aceea Domnul i-a zis: „Ceea ce faci, fă repede”, şi omul s-a ridicat şi a ieşit; era însă noapte – noaptea trădării. Iuda a ieşit, ca să trădeze pe Domnul, care ştia tot ce era în inima lui, chiar dacă lui Iuda nu-i era deplin clar că Domnul ştia totul despre această chestiune. El L-a trădat pe Domnul, pentru că lui nu i-a fost clar pe cine trădează. Lui nu îi era clar că era Fiul lui Dumnezeu, Cel care i-a dat această bucăţică. După aceea satana a intrat în el, şi el a ieşit, ca să îndeplinească misiunea lui. El nu a fost prezent la Masa Domnului, însă fapta trădării lui îngrozitoare este amintită aici şi ea pune înaintea ochilor noştri situaţia zguduitoare, că un om, care L-a însoţit pe Domnul şi care a văzut aşa de multe fapte ale Lui, a fost în stare să vândă pe Stăpânul lui pentru treizeci de arginţi, preţul unui sclav.

Însă faptul este adevărat, şi evenimentul istoric al trădării este amintit de apostol în contextul mustrării corintenilor din cauza nesocotinţei lor. Se arată că în noaptea aceea era un om în odaia de sus, care în timpul sărbătorii pascale a primit de la Domnul nostru preamărit o îmbucătură pentru împlinirea Scripturii şi care nu a înţeles natura a ceea ce făcea, şi nici răutatea inimii lui, care a gândit aşa ceva. Este o atenţionare serioasă, că atunci, când suntem la Masa Domnului, este ceva în mine şi în tine, care este capabil chiar să trădeze pe Domnul nostru. Credeţi voi aceasta? Eu cred. Există aşa ceva. Domnul ştie, că este prezent aşa ceva. Dacă ştim că există aşa ceva, dacă cunoaştem aceasta, şi dacă în acelaşi timp recunoaştem că Cel care este prezent ca să primească amintirea inimii noastre ştia aceasta atunci când ne-a invitat pentru a ne aminti de El, şi mai mult chiar, că El a murit pentru noi şi a condamnat păcatul în carne, deoarece era aşa de multă răutate în ea şi nimic nu putea aduce îmbunătăţire – atunci totul este bine, căci adevărul este în noi. Dar dacă noi ne înşelăm cu privire la caracterul adevărat al „omului vechi” şi nu putem înţelege gloria şi frumuseţea Domnului Isus Hristos, care este prezent, atunci Masa Domnului devine fără valoare pentru noi. Să iei parte fără respect la această Masă de amintire solemnă, înseamnă să jefuieşti sufletul nostru de mireasma neimitabilă a prezenţei Sale şi în acelaşi timp să ne expunem nuielei dezaprobării Sale din cauza nechibzuinţei noastre.

Simplu, dar solemn

Pentru copiii lui Dumnezeu nu este o practică mai binecuvântată pe pământ decât amintirea de Domnul nostru Isus Hristos în moartea Sa; cu cât sărbătorim mai des Masa Domnului, cu atât ea devine mai dulce pentru aceia care înţeleg importanţa ei, în timp ce noi, dacă uităm, ne expunem pericolului. Nimeni nu se poate juca cu aducerea aminte de Domnul în moartea Sa, fără să nu fie pedepsit. Dacă ne gândim cu adevărat cine este El şi că El a trebuit să sufere şi să moară şi că noi trebuie să ne amintim de acest eveniment mare, ce duh de solemnitate ni se cuvine să avem! Cum se face, că noi deseori avem gânduri aşa de lipsite de importanţă în timpul acelor momente scurte, când suntem împreună, şi că noi ne gândim aşa de puţin la acţiunea solemnă, de care vrem să ne amintim?

Apostolul aduce înaintea noastră foarte pe scurt împrejurările instaurării Mesei: „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt-o şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este [frânt] pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea.“ Domnul a luat mai întâi pâinea; aceasta ar trebui să fie un simbol: El a ţinut pâinea în mâna Sa. El a spus: „Acesta este trupul Meu.” Ceea ce Domnul ţinea în mâini nu era trupul Lui cu adevărat; pâinea nu era ceva care ar trebui venerat şi adorat, atât atunci cât şi astăzi; dar ea a fost aleasă, ca să fie o imagine pentru trupul Său, un lucru pentru ochii noştri şi pentru buzele noastre. Dar dacă inimile noastre nu sunt corect orientate în timpul Mesei, nu se va împlini cuvântul Domnului când privim pâinea şi mâncăm din ea; vom pierde caracterul ei de aducere aminte.

Domnul le-a spus atunci: «„Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“.» Observă repetarea poruncii „faceţi aceasta spre amintirea Mea” în legătură cu paharul şi cu pâinea. Domnul Însuşi spune; aşadar El vrea amintirea de El. Este de cea mai mare importanţă să se ţină seama că Domnul Isus Hristos este Fiinţa centrală a acestei rânduieli. El este prezent! Prin prezenţa Sa face Masa să fie realitate; El dă valoare serviciului nostru divin de amintire.

Amintirea de El Însuşi

Domnul Isus Hristos nu este acum un ţel aflat în afara domeniului nostru. Prezenţa Lui este pentru noi o chestiune de credinţă, însă noi suntem totuşi înclinaţi să uităm aceasta din când în când. Şi când noi venim laolaltă pentru amintirea de Domnul Isus, permitem uşor lucrurilor care se văd şi se aud să se aşeze între noi şi faptul că noi ar trebui să ne gândim la Domnul Isus Însuşi şi că prezenţa Lui mărturisită ar trebuie să captiveze fiecare inimă. Noi trebuie să ne păzim de acest pericol subtil. Noi trebuie să fim atenţi ca gândurile noastre să nu se abată de la El. Ştim cât de nedemne de încredere sunt inimile noastre. Presupun că la unii este mai greu decât la alţii să ţină în şah simţurile lor; gândurile diferiţilor oameni zboară foarte uşor şi se lasă foarte uşor influenţate de impresiile exterioare – prin tot ce se petrece înăuntru, şi chiar în afară. Satan poate folosi toate aceste lucruri, ca să ne răpească unele momente puţine, dacă nu chiar toate, când noi suntem adunaţi laolaltă ca să ne amintim de Domnul Isus. Ţelul lui satan este să pună ceva între inimile noastre şi Domnul Isus Hristos, ceea ce va face ca să-L uităm. Dacă îi reuşeşte ca eu să-L uit douăzeci de procente din timp, el a obţinut biruinţa şi eu am pierdut mult.

Orice gând referitor la Domnul Isus ascunde în sine acest fel de responsabilitate. Ţelul lui satan este să îndepărteze pentru un timp cât mai mare posibil devotamentul inimii mele şi al dragostei mele pentru El. În felul acesta îşi poate împlini scopul său. S-ar putea să introducă obstacole, pe care eu în insensibilitatea mea nu le pot depăşi, aşa că eu vin zece minute, un sfert de oră sau douăzeci de minute mai târziu; în loc să fiu mai devreme sau la timp, ajung zece minute mai târziu. Domnul a pierdut zece minute din slujba inimii mele, şi eu am pierdut ceea ce niciodată nu voi mai putea recâştiga. Am veni noi mai târziu, dacă împăratul ţării acesteia ar promite să fie aici la un anumit timp? Cine ar vrea să piardă maiestatea sa venerabilă, pentru că nu a fost acolo atunci când el a sosit? Şi Domnul Isus Hristos rămâne fidel la ceea ce El a spus: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.” Să fim întotdeauna prezenţi, atunci când vine ora stabilită.

Prezenţa reală

Dragi prieteni, nu permiteţi ca satan să aibă vreo biruinţă asupra noastră în ceea ce priveşte punctualitatea noastră. Domnul este prezent la Masa Sa, şi ţelul acestei sărbători este aducerea aminte de El. Noi ne gândim la Domnul Isus, ca la Acela care a murit; El este prezent la noi ca Domn viu al gloriei, şi aceasta este „prezenţa reală” în legătură cu Masa Domnului, despre care noi uneori auzim câte ceva. Expresia este deseori fals înţeleasă şi fals interpretată. „Prezenţa reală” este prezenţa vie a lui Hristos în felul acesta, aşa cum El a făgăduit să fie în mijlocul Bisericii Sale. El este prezent ca Acela care este glorificat la dreapta lui Dumnezeu; şi El este prezent ca să conducă inimile noastre din nou să ne gândim la El, atunci când a fost trădat şi răstignit.

Şi am putea noi avea un conducător mai bun decât El Însuşi? Cine cunoaşte chinurile din Ghetsimani ca Acela a cărui sudoare a devenit ca picăturile mari de sânge, care au căzut pe pământ? Noi nu îndrăznim să ne gândim la astfel de scene solemne, dacă Domnul nu călăuzeşte inimile noastre, gândirea noastră şi nu controlează imaginaţia noastră. Dar El va face aceasta, dacă suntem dependenţi de El; El ne va conduce la o amintire adevărată şi demnă de El, de locul unde I s-a pus cununa de spini pe cap, unde I-au scuipat faţa sfântă, unde L-au batjocorit şi şi-au plecat genunchii înaintea Lui şi unde El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. Cine poate trezi în noi gânduri sfinte şi reale cu privire la El, dacă nu Domnul Însuşi? Nu este nimeni. Dar este o însuşire reală a acestei Mese, că Domnul este viu şi că El ne arată mâinile Lui şi coasta Sa, martori muţi şi totuşi grăitori despre moartea Sa, aşa că noi ne prosternăm înaintea Lui şi spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” El îndeamnă inimile noastre spre adorare prin prezenţa şi puterea Sa, şi izvorul de apă din noi curge în viaţa veşnică.

Până va veni El

Pavel spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El”; şi în felul acesta Masa Domnului devine marea verigă de legătură între două evenimente măreţe din derularea istoriei divine. Evenimentul care stă în centru istoriei lui Dumnezeu cu lumea este moartea lui Hristos pe cruce. Vechiul Testament aştepta acest eveniment. El, Cel care trebuia să vină ca Mântuitor al ei, va muri. Următorul eveniment mare este a doua venire a Domnului. Şi sărbătoarea Mesei Domnului leagă aceste două veniri, prin aceea că stă între evenimentul din trecut şi ce va avea loc în viitor. De aceea noi trebuie să vestim moartea Domnului până va veni El. Pasajul acesta este un răspuns pentru oamenii care încearcă să degradeze importanţa practicării acestui act, şi spun: desigur Masa Domnului era bună şi corectă pentru creştinii din timpurile de început, deoarece mulţi dintre ei au văzut pe Domnul. Erau mulţi în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Galileea care au auzit cuvintele Lui şi au fost martori ai minunilor făcute de El. Domnul şi lucrarea Lui era proaspătă în amintirea lor, şi de aceea era normal pentru ei să serbeze această sărbătoare în primul secol; însă pentru noi astăzi moartea Domnului a avut loc cu foarte mult timp în urmă; ea este un eveniment trecut demult; noi nu mai trebuie să sărbătorim astăzi Masa Domnului; noi suntem mai presus de această ceremonie de odinioară. – Însă fraza aceasta dă în puţine cuvinte răspunsul; noi trebuie „să vestim moartea Domnului până va veni El”. Domnul nu a venit încă. De aceea, aceia care dau la o parte Masa Domnului nu au nici o scuză care să poată fi recunoscută.

Neglijarea Mesei Domnului

Sper ca nici un credincios, care este aici, caută o scuză legitimă pentru faptul că el nicidecum nu îşi aminteşte de Domnul în moartea Sa, sau o face numai o singură dată pe trimestru sau o singură dată în an. Domnul nu ne împovărează cu vreo poruncă severă şi nu ne constrânge la ascultare prin ameninţare cu pedeapsă, că pierdem viaţa veşnică. El nici măcar nu ne spune că noi trebuie să sărbătorim Masa în fiecare săptămână. Şi în Cuvântul lui Dumnezeu ni se arată că ucenicii de demult din Troa frângeau pâinea în fiecare săptămână, în timp ce mult mai devreme în Ierusalim după Rusalii frângerea pâinii se făcea în fiecare zi, motiv pentru care se adunau în mod deosebit. Ce putem deduce din lipsa prescrierii unei perioade intermediare sau a unei relatări despre practica propriu-zisă? Că noi trebuie să vestim moartea Domnului cât se poate de des. Dacă nu luăm parte, când am putea să participăm, este Unul căruia ar trebui să-I arătăm satisfăcător că noi avem o scuză reală şi logică pentru lipsa noastră. Domnul ştie când cineva este inevitabil împiedicat să participe. Şi El cunoaşte pe acela care renunţă din plăcere şi comoditate să fie prezent la frângerea pâinii. De ce sunteţi aşa de conştiincioşi să veniţi la frângerea pâinii? Din cauza cuvintelor pe care Domnul le-a spus în noaptea în care a fost trădat; pentru că ascultarea este bună pentru sufletul dumneavoastră; pentru că doriţi să lăudaţi pe Domnul cu paharul binecuvântării; pentru că nu puteţi uita cuvântul Său preţios: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea!” Dumneavoastră iubiţi pe Domnul aşa de mult, că spuneţi: Atâta timp cât ne vom putea târî, vom merge. La toate celelalte trebuie să se renunţe, pentru ca să-I fim credincioşi şi să vestim moartea Lui. Şi în acelaşi fel ar trebui Masa Domnului să lucreze asupra noastră a tuturor.

Când Domnul va veni şi ne va lua la Sine, nu vom mai avea nevoie de pâine şi de vin ca să ne amintim de El. Îl vom vedea în gloria Lui înaintea noastră. Maiestatea Lui ne va copleşi probabil, aşa cum l-a copleşit pe Ioan pe insula Patmos. Noi vom avea trupuri glorificate, pentru ca privirea să nu ne biruie complet, dar eu gândesc că noi vom fi orbiţi, atunci când vom privi pentru prima dată la Domnul nostru. El va fi foarte măreţ în ochii noştri. Noi ne vom aminti că El este Acelaşi care a murit. Când vedem gloria odihnindu-se pe Miel, noi ne vom aminti! Este Mielul care a fost sacrificat. Rezultatul nu se va baza pe credinţă, ca acum; noi îl vom vedea realmente. Atunci nu vom mai avea nevoie de ajutorul unei mese de aducere aminte.

Dar chiar şi atunci va fi un timp de părtăşie, căci în locul acela de glorie va veni Însuşi Domnul nostru demn de adorare şi ne va sluji şi ne va da să bem paharul propriei Lui bucurii. Paharul binecuvântării, de care vom avea parte în acel loc strălucitor, va fi partea noastră în gloria lui Hristos, şi El ni-l va da în ziua Împărăţiei Sale care va veni. Dar acum, în timp ce Domnul nostru este lepădat şi în timp ce lumea spune: noi nu ne interesăm de Isus, de Cel răstignit; El este fără preţ pentru noi; noi Îl urâm; noi Îl dispreţuim, sunt puţini pe pământ care spun: noi Îl iubim; noi Îl adorăm; noi mâncăm din pâine şi bem din vin în amintirea permanentă de moartea Lui. – Şi la sărbătorirea Mesei Domnului, Adunarea vesteşte lumii, că Domnul Isus a murit. Uşile nu ar trebui să fie încuiate „de frica iudeilor”, ci deschise, aşa fel ca lumea să poată intra şi să poată vedea ce se petrece înaintea ei. Dacă cineva întreabă, ce înseamnă aceasta, răspunsul este, că aceşti bărbaţi şi aceste femei sărbătoresc moartea Domnului gloriei. Lumea L-a răstignit, dar Dumnezeu L-a înălţat; şi Masa Domnului este o mărturie pentru faptul acesta în această lume rea.

3. Comportare necuviincioasă

În ultimele versete ale capitolului nostru avem felul în care apostolul mustră lipsa acelei simplităţi şi importanţe, care ar trebui să caracterizeze participarea la Masa Domnului. Se pare că în Corint erau unii care au luat parte din pâine şi din vin în chip nedemn.

1 Corinteni 11.27-34: Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.

 Pavel a spus deja, că ei nu ar trebui să trateze Masa Domnului ca pe o masă a lor obişnuită (1 Corinteni 11.21). Când cineva stă la masa lui proprie, poate sta cum îi place. Poate sta acolo cu mânecile suflecate, dacă doreşte. Comportarea lui în sfera particulară a familiei lui ar putea fi oricum. Dar dacă el ar avea un număr de vizitatori în jurul lui sau dacă el ar fi invitat la o masă de sărbătoare împărătească, el ar fi foarte atent la înfăţişarea lui şi la manierele lui. Diferenţa ar avea loc din cauza caracterului mesei, la care ia parte, şi al persoanelor, care ar fi prezente. Dar sfinţii din Corint au tratat cu uşurătate Masa Domnului. Ei s-au comportat ca şi cum ar fi fost propria lor masă. Ei au confundat-o cu masa de dragoste din timpul acela, sau cum am spune noi în limbajul actual: cu băutul împreună al cafelei sau cu o masă la o conferinţă, atunci când sfinţii lui Dumnezeu se strâng laolaltă din interese comune pentru lucrurile lui Hristos. Ultima ocazie este bună şi corectă, dar s-o amesteci cu Masa Domnului este total greşit şi distruge scopul strângerii laolaltă.

Urmarea faptului că în Corint s-a uitat prezenţa Domnului, era că ei au mers la Masa Domnului şi inimile lor şi conştiinţa lor erau necurăţite. Prin aceasta vreau să spun, că nu a fost permis luminii lui Dumnezeu să lumineze ceea ce erau inimile lor prin natura lor. Ei au privit lucrurile din punctul lor de vedere, şi între cei care erau prezenţi domneau nestingherite diferenţe sociale şi păreri personale. Au fost tolerate poftele carnale şi ei au degradat Masa Domnului la nivelul unei mese obişnuite. Apostolul scrie: „Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină.”

Vedem deci că în capitolul 10 se trage o linie de despărţire între Masa Domnului şi sărbătoarea idolilor şi în capitolul 11 între Masa Domnului şi masa proprie a omului. Desigur noi toţi suntem în pericol să cădem în această ultimă rătăcire şi s-o facem masă proprie. Dacă o facem masă proprie, vom lua în seamă mai întâi înclinaţiile proprii şi ne preocupăm de propria comoditate. Cu regret sunt prea mulţi oameni care par să gândească că ei pot veni la Masa Domnului aşa cum vor şi când le place. Ei se scoală foarte târziu duminica, şi după ce servesc micul dejun în grabă ajung cinci minute sau mai târziu la Adunare. S-ar putea ca în situaţii deosebite să fie o scuză justificabilă, dar dacă venirea prea târziu este o obişnuinţă, ce dovedeşte atunci practica? Ea arată că o astfel de persoană priveşte Masa Domnului complet din punctul de vedere omenesc şi cerinţele ei sunt date la o parte în favoarea comodităţii proprii şi toleranţă cu sine însuşi. Ea mai arată şi o conştiinţă moartă faţă de Dumnezeu, căci o astfel de libertate nu ţi-ai permite în cadrul unui loc de muncă lumesc. Omul uită că Domnul este prezent; el ignorează sfinţenia prezenţei Sale; el nu se judecă pe sine însuşi şi căile lui. Urmarea unei astfel de nepăsări este că aceia care uită prezenţa Domnului şi totuşi mănâncă din pâine şi beau din paharul Domnului, fac aceasta în chip nevrednic.

Mâncatul în chip nevrednic

Vă rog să fiţi foarte atenţi la acest cuvânt al apostolului: „Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.” El condamnă felul în care a fost luată Masa Domnului. Unii oameni au înţeles greşit textul acesta şi în mod nejustificat s-au ţinut departe de Masa Domnului ani la rând. Ei spun: Eu nu sunt demn să merg, în Biblie stă scris că eu nu ar trebui să merg. Dar ei nu au citit atenţi pasajul, deoarece versetul nu vorbeşte despre persoane nedemne, care mănâncă pâinea, ci de felul nedemn în care persoanele au mâncat.

Unde este bărbatul sau femeia, care sunt demni de a fi la Masa Domnului? Nimeni nu are un drept de a fi acolo; noi nu avem în noi înşine nici o destoinicie corespunzătoare pentru a fi la Masă; noi mergem numai pentru că Domnul ne-a poruncit să mergem. El ştie mult mai bine decât noi cine suntem; şi cu toate acestea ne-a invitat să facem aceasta spre amintirea Lui. Domnul spune că noi putem merge, dar noi trebuie să mergem în modestie; noi trebuie să fim conştienţi de prezenţa Aceluia înaintea căruia ne aflăm; noi trebuie să fim conştienţi cum trebuie să ne comportăm în Adunarea Dumnezeului cel viu. Căci ce facem noi când „facem aceasta”? Noi ne amintim exclusiv de faptul că trupul lui Hristos a fost dat pentru noi şi că sângele lui Hristos a fost vărsat pentru noi; şi putem noi să gândim superficial la aceste lucruri sfinte ca acestea? Putem noi trata cu uşurătate aceste lucruri solemne – trupul lui Hristos, în care a fost înfiptă suliţa îngrozitoare, sângele lui Hristos, care a curs din coasta Lui? Apostolul explică, că persoana, care mănâncă în chip nevrednic, se face vinovată de trupul şi de sângele Domnului.

Versetul este foarte serios. Vei spune tu de aceea: îmi este frică să merg; nu îndrăznesc să merg, pentru ca să nu mănânc în chip nevrednic? – Deseori trece un timp lung, înainte ca cineva să vorbească sau să spună ceva, şi gândurile mele rătăcesc încoace şi încolo. Mă gândesc la multe lucruri: la ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută, la ceea ce probabil va fi mâine, la cineva, care este de faţă, sau mă gândesc la cineva, care nu este prezent, şi la tot felul de lucruri posibile. Numai când cineva propune o cântare sau vorbeşte, gândurile mele se trezesc.

Deci, cum se face că atenţia ta este aşa de împărţită şi de împrăştiată? Este din cauză că ochii credinţei tale nu privesc la Domnul; tu nu te gândeşti la El. Dacă te-ai gândi la El, atunci nu te-ai gândi la altcineva sau la altceva. Dacă observi că eşti vinovat în această direcţie, spune aceasta acolo Domnului şi apoi: iartă-mă, Doamne, că fac aceasta; umple Tu inima mea; îndreaptă gândurile mele rătăcitoare spre Tine. Nu te preocupa, dacă altcineva vorbeşte; tu nu trebuie să fi dependent de cineva; tu eşti prezent, ca să te gândeşti la Domnul. Eşti acolo împreună cu alţii; acesta este un adevăr binecuvântat, dar individualitatea ta nu este pierdută. Lasă gândurile proprii să fie orientate spre El. Lasă ca probabil un loc din Scriptură să-ţi vină în memorie şi gândeşte-te la el. Simte că Domnul îţi vorbeşte în Cuvântul Lui viu, scris, şi această conştienţă va umple inima ta cu o dulceaţă minunată. Nu crezi că tu poţi ţine duhul tău şaizeci de minute, sau aşa ceva, preocupat cu El? Sunt din aceia care dorm la Masa Domnului, aşa cum au dormit aceia în Grădina Ghetsimani? Vai, ce ruşine, că trebuie să fie aşa ceva! Tu eşti vinovat nespus de mult de trupul şi sângele Domnului. Gândeşte-te la El! „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!”

Să te verifici pe tine însuţi

Apostolul arată cum poţi evita păcatul acesta al participării nedemne: „Fiecare să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.” Aceasta nu înseamnă, că atunci când eu stau la Masa Domnului, eu trebuie să privesc în inima mea, să văd dacă este vreo preocupare sărăcăcioasă şi rea. Eu pot face aceasta acasă. Omul să se verifice pe sine însuşi! Aceasta înseamnă: să te judeci singur cu privire la ceea ce ai făcut şi de ceea ce eşti capabil să faci. Noi putem fi aşa de mulţumiţi cu noi înşine, că uităm cât de uşor ne-am putea împiedica fără harul lui Dumnezeu. Atunci putem veni la Masa Domnului cu mulţumire de sine şi uităm că în timpul acela scurt este posibil să dezonorăm pe Domnul, să ne jefuim pe noi înşine şi să ne facem vinovaţi cu privire la trupul şi sângele Domnului. Dar dacă în liniştea cămăruţei noastre de acasă ne gândim că fără harul Domnului şi fără de puterea şi exercitarea slujbei Sale preoţeşti în Locul Preasfânt pentru noi nu am fi în stare să-L adorăm, aşa cum se cuvine, ne vom verifica pe noi înşine, aşa cum apostolul porunceşte. Ne amintim că în noi, în carnea noastră, nu locuieşte nimic bun.

„Fiecare să se verifice pe el însuşi” şi să nu stea departe, ci să vină şi să mănânce din această pâine şi să bea din pahar. Pentru nimeni nu este în Scriptură o scuză justificabilă, ca să stea departe de Masa Domnului. Chiar dacă el este nedemn în sine însuşi, el este totuşi invitat să vină – cu excepţia cazului când el stă sub disciplina Adunării. Dacă el vine şi mărturiseşte dependenţa lui de Domnul, şi prin aceasta poate să se gândească cum se cuvine la Hristos în moartea Sa, dacă este suficient de sincer cu sine însuşi şi se pune pe genunchi şi spune: O, Doamne, Tu şti ce persoană neînţeleaptă şi neştiutoare sunt eu. Şi dacă eu am avut parte de dragostea Ta aşa de mulţi ani şi dacă în aceşti mulţi ani am învăţat multe despre suferinţele Tale şi moartea Ta, sunt totuşi înclinat ca tocmai la mâncarea Mesei Tale să eşuez. Eu nu mă pot încrede în inima mea, de teamă ca nu cumva atunci când sunt împreună cu sfinţii Tăi să împiedic lucrarea Duhului Tău prin slăbiciunea şi nebunia mea. Doamne, concentrează inima mea asupra Ta, exclude tot ce este nedemn, fă-mă capabil să îmi amintesc de Tine, aşa cum doreşti Tu. – Gândiţi voi că Domnul nu se va îngriji de acela care ia această poziţie de smerenie înaintea Lui?

Încredere în Domnul, neîncredere în tine însuţi

Nu te grăbi să vii în prezenţa Domnului la Masa Lui aşa ca şi cum te-ai grăbi să ajungi la un tren; tu mergi la locul cel mai sfânt. Du-te prudent acolo, după ce te-ai judecat pe tine însuţi înaintea Domnului, după ce ai umplut inima ta cu simţământul pentru jertfa Sa mare, pentru dragostea Lui pentru tine până la moarte, pentru dragostea Lui care rămâne, care doreşte aducerea aminte din partea unei inimi nechibzuite, aşa cum ai putea s-o ai tu. Du-te într-un astfel de duh, şi vei vedea ce diferenţă produce aceasta pentru zidirea ta sufletească în strângerile laolaltă. Nu te preocupa cu faptul că unul sau altul nu este prezent şi că altcineva este prezent iar ţie ţi-ar place mai mult să nu fie. Toate astfel de gânduri nepotrivite sunt de la satan. Marele vrăjmaş este distrugătorul în adunările de aducere aminte de Domnul Isus. Tu nu ai voie să uiţi că satan este un vrăjmaş şi niciodată un prieten şi că tu nu ai voie să te încrezi în el. El poate să vină chiar şi ca înger al luminii să se aşeze uneori lângă tine şi să vorbească, ceea ce te va face să gândeşti că este vorbire cerească. Dar tu nu ar trebui să fii neştiutor cu privire la vicleniile lui, şi poţi fi sigur că este înşelătorul dacă el decuplează pe Domnul din duhul tău. Niciodată să nu ai ceva a face cu satan, dar întotdeauna să ai a face cu Domnul Isus Hristos.

Dumnezeu să ne dăruiască, ca noi să avem parte de părtăşii mult mai înviorătoare şi mai preţioase cu Domnul şi cu sfinţii Săi la Masa Sa. Nu este nici un loc pe pământ asemănător cu acesta, nu numai pentru că Domnul Isus Hristos este acolo, ci şi pentru că sfinţii sunt acolo în caracterul Adunării lui Dumnezeu şi al Bisericii lui Hristos. Probabil sunt puţini la număr, dar Domnul a promis prezenţa Sa acolo unde sunt doi sau trei, care sunt adunaţi în Numele Său, şi El lucrează într-un mod unic în felul lui la aceşti doi sau trei. Nu este nimic pe pământ care să se compare cu aceasta. Este deja un gust anticipat al acelei mari Adunări, a cărei imagine o avem în Apocalipsa 5, unde fiecare inimă în unire cu marea mulţime se va revărsa în laudă şi adorare pentru El aflat în mijloc, care i-a răscumpărat cu sângele Său preţios. Noi toţi vom fi acolo, fiecare din noi; atunci nu vom veni prea târziu; noi vom fi deplin pregătiţi pentru acel serviciu divin sfânt; noi nu vom lua parte în chip nevrednic la acea Adunare de închinare; dar toate vor fi spre gloria şi lauda Domnului.

Masa Domnului ne oferă acum oaze în pustie; ea ne dă, chiar dacă noi mergem prin pustie, un gust anticipat al acelui timp măreţ şi minunat. Şi depinde de noi toţi, să purtăm grijă să nu pierdem vreuna din bucuriile care pot fi partea noastră la frângerea pâinii.

Hristos şi Adunarea Sa (7)
Adunarea aflată în decădere şi dezordine

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 10.07.2019, Actualizat: 10.07.2019

Versete călăuzitoare: Matei 13.24-43Faptele apostolilor 20.28-322 Timotei 2.19-22

Introducere

Locurile din Scriptură citate mai sus stau toate în context cu tema pe care o avem în seara aceasta înaintea noastră, în care este vorba despre decăderea şi dezordinea în Adunarea lui Dumnezeu. Este decăderea, în ceea ce priveşte învăţătura, şi dezordinea, în măsura în care este vorba de lucrurile morale şi spirituale din practică.

Într-o ocazie avută mai înainte am studiat pe scurt întemeierea Adunării lui Dumnezeu la coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, şi atunci am văzut un tablou minunat şi copleşitor al noii părtăşii din Ierusalim, care era constituită în Numele Domnului. Am mai văzut, că nucleul mic, alcătuit din ucenicii care la Rusalii au fost botezaţi prin Duhul Sfânt să alcătuiască un trup, a început să crească la număr foarte repede, chiar din prima zi. Puterea Duhului Sfânt, care coborâse, era aşa de mare, că ea lucra puternic prin ei spre binecuvântarea celorlalţi din cetate, şi oameni, care au fost trădători şi ucigaşi ai Domnului Isus, au fost născuţi din nou prin cuvântul predicat. Ei au mărturisit că cred în Numele Lui, şi ei au fost adăugaţi la aceia care erau deja în Ierusalim.

Răspândirea în afara graniţelor Ierusalimului

Şi Cuvântul lui Dumnezeu a crescut şi s-a înmulţit mai departe, nu numai în Ierusalim, ci prin toată Iudeea, Samaria şi Galileea, şi în continuare până la marginile lumii cunoscute atunci. În primii câţiva ani ai istoriei Adunării răspândirea Evangheliei era fără îndoială deosebit de mare, dar chiar dacă comunitatea credincioşilor a crescut aşa de repede, chiar dacă numărul sfinţilor a crescut aşa de repede, totuşi ei erau una, având acelaşi ţel, chiar dacă nu erau în acelaşi loc; între ei era unitate; ei erau una în chestiunea Domnului. Umblau împreună în adevăr şi acţionau împreună în credinţă şi dragoste; şi prin toate ţinuturile îndepărtate era numai o singură Biserică, chiar dacă erau multe adunări locale.

În privinţa acestei dezvoltări minunate ne-am putea întreba singuri: De ce această lucrare minunată nu a continuat să crească la fel? Dacă Biserica în primii treizeci sau patruzeci de ani ai existenţei ei s-a răspândit aşa de repede şi până acum au trecut mai mult de optsprezece secole, cum se face că nu toată lumea mărturiseşte Numele Domnului Isus Hristos? Dacă Biserica în acele zile de început era una şi creştea văzând cu ochii, de ce astăzi lucrurile sunt aşa de diferite? În loc să se vadă că cei care rostesc Numele Domnului Isus umblă toţi împreună în temere de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt, vedem că ei sunt în mod trist sfărâmiţaţi şi împrăştiaţi şi că sfinţii lui Dumnezeu îşi permit lucruri şi încurajează la ele în Numele Domnului, pe care le ştim că sunt de la satan şi nu de la Dumnezeu. Multe învăţături populare şi acţiuni sunt absolut străine de caracterul Domnului şi Stăpânului nostru, şi cu toate acestea sunt după cât se pare autorizate în Numele Său.

Dacă închidem Biblia noastră, această mare taină ne va rămâne de neînţeles, căci fără Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate explica decăderea. Nu este nici o ipoteză, ca să se explice contrastul dintre timpul de acum şi zilele de demult ale Adunării, decât numai ceea ce găsim, dacă privim în Scriptură. Găsim acolo, că Dumnezeu a ştiut dinainte despre toată istoria ruşinoasă şi prin Duhul Sfânt a făcut-o cunoscut dinainte. În afară de aceasta învăţăm că motivul pentru care s-a ajuns la acest eşec în Adunare este acelaşi ca pentru eşecul relatat despre timpurile vechi-testamentale. În timpul în care poporul Israel a fost condus din Egipt spre Canaan şi chemat să mărturisească pe singurul Dumnezeu înaintea idolatriei dominante, poporul a început curând să se închine idolilor, aşa cum făceau celelalte naţiuni. Dumnezeu i-a tras la răspundere pentru acest păcat făcut împotriva luminii, şi drept urmare au fost pedepsiţi. Adunarea a eşuat în responsabilitatea ei, exact aşa ca poporul Israel, aşa cum omul întotdeauna eşuează şi dezonorează pe Dumnezeu în lucrurile care i-au fost încredinţate. Consideri ciudată înşelarea încrederii din partea lui Israel şi a Adunării? Dacă da, atunci probabil nu ai privit corect propria ta istorie; căci sunt aşa de liber să afirm, că niciunul dintre cei care sunt aici în seara aceasta nu a fost absolut fără greşeală în viaţa particulară. Este cineva aici, care doreşte să se ridice şi cu îndrăzneală să explice în prezenţa lui Dumnezeu că el a fost absolut credincios şi de încredere în tot ce i-a fost încredinţat odată lui, şi că el, când va fi chemat să dea socoteală înaintea Domnului pentru faptele lui nu va trebui să se scuze şi să recunoască vreun eşec şi nu va avea nimic de regretat?

Chiar de la început, tot ce a fost încredinţat omului a condus la eşec public şi deseori a fost folosit abuziv. Şi drept urmare citim în comunicările Scripturii despre planul lui Dumnezeu de introducere a celui de-al doilea Om, pe Domnul din cer, propriul Său Fiu preaiubit. Ultimul Adam niciodată nu va rata în ceea ce Îi este încredinţat. Ceea ce face Domnul nostru Isus Hristos rămâne în veşnicie, niciodată nu îşi va pierde valoarea, nu se degradează, niciodată nu va deveni dezordonat şi în nici un caz nu va aduce dezonoare lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea Domnului Isus este absolut desăvârşită şi minunată înaintea lui Dumnezeu, şi adevărul acesta este o mângâiere enormă pentru fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Omul a ratat, a ratat în chip nenorocit şi rău; şi el este răspunzător faţă de Dumnezeu pentru necredincioşia lui; însă noi putem privi cu deplină încredere la Domnul nostru Isus Hristos şi Îl putem lăuda, care niciodată nu L-a părăsit pe Dumnezeu, fiind ca robul credincios în lucrarea care i-a fost dată s-o facă. El a făcut totul bine şi spre slava lui Dumnezeu.

Terminarea lucrării Domnului

Deci în timp ce noi ne privim pe noi înşine cu neîncredere şi nemulţumire, privim cu mulţumire şi satisfacţie pe Domnul nostru Isus Hristos. Ne bucurăm nespus de mult de lucrarea Lui la cruce şi de desăvârşirea Lui şi de plinătatea Lui. Ne bucurăm de Isus Hristos şi nu ne încredem în carne. Acum, în contextul temei despre Adunare, Scriptura arată desăvârşit de clar, că, orice ar face Domnul nostru Isus Hristos în legătură cu Adunarea Sa, este desăvârşit şi întotdeauna va fi desăvârşit. Dacă se vorbeşte despre Adunare ca lucrare a lui Hristos, nu este nici un eşec şi nici cea mai mică nedesăvârşire legată cu ea. Domnul Isus Hristos a spus la început: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea”. El zideşte în continuare la această construcţie, şi fiecare piatră vie, pe care El o introduce în această clădire spirituală, este desăvârşită. Clădirea creşte, piatră peste piatră este adăugată, şi întreaga clădire creşte spre a fi o locuinţă pentru Dumnezeu, care va fi fără greşeală şi se va arăta absolut desăvârşită.

Hristos a iubit Adunarea – aici este motivul real; întreaga Adunare stă înaintea duhului şi inimii Lui. Domnul cunoaşte pe fiecare în parte, care este al Lui şi aparţine Adunării Sale. Dar El a iubit Adunarea şi în unitatea şi plinătatea ei, şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea; El trăieşte pentru Adunarea Lui; El îi slujeşte în înălţime; El o curăţă prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Apoi, mai târziu, când ea va fi completă, El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta. Va veni ziua când ultimul mădular va fi adăugat trupului lui Hristos şi când întreaga Adunare va fi terminată. Atunci Hristos va lua Adunarea, pentru ca ea să fie la El în veşnicie.

Apoi, mai târziu, când Domnul Isus va veni în glorie pentru lumea aceasta, Adunarea Îl va însoţi în glorie, prin harul şi credincioşia Mântuitorului ei. Lumea se va mira de aceia pe care Dumnezeu îi va aduce cu Sine. Ea va spune: aceştia sunt păcătoşii care au fost salvaţi prin har, şi acum ei sunt drepţi în gloria lui Dumnezeu, absolut desăvârşiţi şi fără nici un cusur. – Unde poţi tu găsi ceva în lumea aceasta, care să fie asemenea acestei lucrări triumfale a harului? Lumea nu poate descoperi astăzi în Adunare nici o desăvârşire şi nici o glorie. Poţi căuta în toată lumea, însă niciodată nu vei găsi o adunare pe pământ, care s-ar putea compara cu acea Adunare desăvârşită, ideală, aşa cum o descrie Scriptura, cu Adunarea care este trupul lui Hristos, plinătatea Aceluia care umple totul în toate.

Mulţimea de pete la Adunare

Nu! Am spus tocmai, că noi nu putem găsi acel ideal, dacă privim în lumea întreagă: o Adunare desăvârşită, fără cusur. Şi dacă ne îndreptăm spre Scriptură, vom găsi o plinătate de eşecuri chiar şi în acele zile de început. Cine erau scriitorii epistolelor, pe care le avem în Noul Testament? Nu erau apostolii şi profeţii, temelia Adunării? Şi ei au scris scrisori la diferite adunări. Au scris la Roma, la Efes şi la alte locuri. Ce găsim în fiecare scrisoare? Găsim că apostolii îşi dau osteneala să îmbunătăţească neajunsurile, care erau deja atunci în Adunarea lui Dumnezeu. Pavel a scris sfinţilor din Roma, o cetate în care el nu fusese încă până atunci; el le-a prezentat foarte detaliat Evanghelia, dar el a trebuit să corecteze comportarea lor. Duhul unităţii în adevăr, duhul unităţii trupului lui Hristos, duhul purtării de grijă unul pentru altul în dragoste, deoarece aparţineau lui Hristos, le lipsea. Aceia care gândeau că în mod corect s-au desprins de prescrierile Legii, dispreţuiau pe aceia care nu au fost în stare să se ridice în aceeaşi măsură la libertatea în Hristos Isus.

Dacă citim scrisorile către credincioşii din Corint, găsim un potop de rătăciri în această adunare. Cei care erau numiţi după Numele Domnului Isus tolerau tot felul de lucruri rele în mijlocul Adunării sfinte; imoralitatea a fost scuzată în mijlocul Adunării lui Dumnezeu; lucrarea Duhului Sfânt al Domnului în mijlocul lor a fost făcută o ocazie pentru om să promoveze mândria inimii lui şi propria deşertăciune; cei bogaţi s-au depărtat de cei săraci la Masa Domnului; unii tăgăduiau învierea trupului. Apostolul avea de corectat toate acestea şi chiar mai multe în adunarea din Corint; şi aceasta la numai trei sau patru ani după ce el a întemeiat această adunare; şi satan a găsit deja intrare acolo şi aceste lucruri carnale şi lumeşti au fost aduse în Adunare.

Pildele despre Împărăţie

Dacă se parcurg cu băgare de seamă toate epistolele, se va găsi că lucrarea apostolilor nu a constat numai în întemeierea adunării şi s-o pună pe o temelie tare în ce priveşte învăţătura şi practica, ci şi în a corecta ce era rău şi fals şi care a fost deja atunci primit în mijlocul lor. Răul a pătruns în Adunarea lui Dumnezeu pe când apostolii trăiau încă.

Ce a însemnat pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă cum această casă frumoasă a lui Dumnezeu a fost aşa de repede degradată din punct de vedere estetic? Însă Domnul Isus Hristos a ştiut aceasta dinainte, şi eu v-am citit parabola din evanghelia după Matei 13, în care El vorbeşte foarte clar despre această dezordine. Voi aţi putea spune, că voi nu vedeţi aici Adunarea, că Adunarea nu este amintită în Matei 13 şi că Domnul Isus vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Este adevărat că Adunarea este amintită pentru prima dată în Matei 16. Şi înainte ca Domnul să spună ceva despre Adunare, El vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Domnul Isus a venit de la Dumnezeu, ca să întemeieze acea Împărăţie, care trebuia să fie la fel ca împărăţia tatălui Său David, însă mai de durată şi mai bună decât cea a fiului lui Isai, dar poporul nu a vrut să-L primească. El era între iudei un Om mai mare decât Solomon, şi El voia să le dea o Împărăţie mai mare decât cea a lui Solomon şi înţelepciune mai mare decât a lui Solomon şi putere mai mare şi bogăţii mai mari decât puterea şi bogăţia lui Solomon; dar ei nu au vrut să-L primească. S-a auzit vreodată de o împărăţie sau împărat care rămâne? Unde este împărăţia unui împărat, atunci când el nu este recunoscut de supuşii lui? El trebuie să rămână fără oştire.

În domeniul domniei pământeşti împărăţia este legată de o persoană, care domneşte. Adevărul era, că poporul Israel nu voia să aibă pe Omul acela, ca El să domnească peste ei. „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezar”, au zis ei lui Pilat, „iar în ceea ce priveşte pe acest Isus din Nazaret, răstigneşte-L. Noi nu vrem ca Acesta să domnească peste noi.” Domnul ştia dinainte că se va ajunge la această respingere, şi a spus aceasta ucenicilor Săi. El a spus realmente, că Împărăţia cerurilor va lua o formă deosebit de ciudată şi particulară ca urmare a acestei lepădări. El a spus, ca să zicem aşa: Eu merg în cer, şi în timpul absenţei Mele Împărăţia cerurilor va fi formată din aceia din toată lumea care Îmi sunt daţi. Eu nu voi fi acolo, ca să domnesc peste ei; ei nu Mă vor vedea. Aceia, care Mă vor chema, care recunosc Numele Meu, vor alcătui această Împărăţie. Însă ea nu va fi cum va fi împărăţia viitoare Israel, când voi şedea pe tronul tatălui Meu David şi voi domni peste Ierusalim. Ca Împărăţie ea va fi unică în istoria lumii. – Astfel a dat Domnul aceste parabole, pe care le găsim în evanghelia după Matei 13 şi care toate vorbesc despre Împărăţia cerurilor, prima fiind introducerea. Ele prezintă însuşirile noi şi deosebite ale ei în comparaţie cu învăţătura Vechiului Testament.

Neghina şi grâul

Matei 13.24-30: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat. Iar când a crescut firul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Şi robii stăpânului casei au venit şi i-au spus: «Domnule, n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» Şi el le-a spus: «Un vrăjmaş a făcut aceasta». Şi robii i-au spus: «Vrei deci să mergem şi să o adunăm?» Dar el a spus: «Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»“.

În parabola despre câmpul de grâu un om a semănat sămânţă bună în ogorul său, însă un vrăjmaş a venit şi a semănat neghină pe acelaşi ogor. Şi când sămânţa a crescut şi a adus rod, a apărut şi neghina. Robul a zis stăpânului casei: Ce să facem? Să smulgem neghina? Nu, a spus posesorul, lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. – Aici deci ne este prezentată Împărăţia cerurilor în această formă de constituire. Binele şi răul stau unul lângă altul; este un pai de grâu şi neghina; ambele cresc unul lângă altul. La înfăţişare ele se aseamănă; ele se aseamănă în exterior, însă de la o plantă de neghină niciodată nu se va obţine rod. Grâul bun va da la iveală ceea ce înseamnă viaţă, însă neghina nu, chiar dacă, făcând excepţie de rodire, între ele este o mare asemănare.

După aceea Domnul explică, că neghina sunt fiii răului şi că sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei. Domnul Isus Hristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului, şi de aceea satan este marele vrăjmaş al lui Hristos; şi ca să producă pagubă acelora care poartă Numele lui Hristos, răul îşi aşează fiii în Adunarea poporului lui Dumnezeu. Chiar dacă în ceea ce priveşte natura lor ei nu se aseamănă, totuşi ei au voie să se adune împreună. În timpul în care ei cresc în mijlocul părtăşiei, Domnul Isus Hristos nu aruncă afară din Împărăţia Lui tot ce este împotriva Lui, aşa cum El va face când va veni recoltatul, sfârşitul veacului. Acum Domnul Isus Hristos nu şade pe tronul lui David. El şade pe tronul gloriei, dar nu pe tronul Lui propriu, ca să domnească cu dreptate peste pământ. De aceea El nu Se amestecă în exterior în constituţia Împărăţiei Sale. Aceia, care poartă cu adevărat Numele Domnului, se află unul lângă altul cu aceia care stau sub domnia lui satan. Şi această alcătuire amestecată va ţine până va veni timpul judecăţii de diferenţiere, când neghina va fi adunată şi arsă şi grâul va fi adunat în grânar.

În cartea Faptele apostolilor şi în epistole găsim că alcătuirea amestecată, care este prezentată în această parabolă, a devenit o realitate şi că în Adunarea lui Dumnezeu s-au strecurat persoane rele. Ele erau acolo alături de credincioşii adevăraţi. Ele şedeau împreună în adunări, au ascultat împreună învăţătura Duhului Sfânt; dar ele lucrau cu răutate la nimicirea a ceea ce era sfânt şi adevărat, căci fiii răului pot exercita numai o influenţă rea.

Mă voi strădui să prezint foarte clar această diferenţă. Această parabolă nu a fost dată ca imagine pentru constituirea Adunării şi a relaţiei Adunării. Era o parabolă despre Împărăţia cerurilor, care constă din aceia care conform numelui pe care îl poartă recunosc pe Domnul nostru Isus Hristos. Sunt unii alături, care nu gândesc din toată inima ce spun şi mărturisesc, însă aceşti falşi sunt amestecaţi cu copiii lui Dumnezeu, căci se adună împreună laolaltă. Şi această răsărire a neghinei printre grâu este relatată din istoria Bisericii de la început, aşa cum o găsim scrisă în cartea Faptele apostolilor şi în epistole. Deja atunci pătrunseseră lupii în turma de oi (Faptele apostolilor 20.29).

Păsările cerului în copacul mare

Matei 13.31,32: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul lui: el este, în adevăr, mai mic decât toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât verdeţurile şi se face un copac, astfel încât păsările cerului vin şi se cuibăresc în ramurile lui“.

Dar trebuie să se ţină seama şi de o altă parabolă despre Împărăţia cerurilor. Parabola a doua relatează despre grăuntele de muştar, care este mai mic decât toate seminţele, dar după ce a crescut el este mai mare decât verdeţurile, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. Am văzut grăuntele de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele, atunci când am studiat Faptele apostolilor 2. Acolo în Ierusalim erau împreună aproximativ o sută două zeci de ucenici ai Domnului, pescari, oameni simplu; ce putea face o grupă aşa de mică în lume? Dar chiar dacă în ochii oamenilor ei erau „mai mici decât toate seminţele”, ei au început imediat să se întărească şi să crească numeric, şi ei au continuat să se înmulţească până ce treptat au devenit un copac mare.

În epistola sa adresată credincioşilor din Colose, apostolul vorbeşte despre faptul că în timpul acela Evanghelia era propovăduită în lumea întreagă; un astfel de progres rapid era o minune mare şi neaşteptată şi era ceva bun pentru aceia care au primit Evanghelia. Desigur creşterea uimitoare a creştinismului a fost privită curând ca ceva demn de luat în seamă şi să fie folosit de lume. Vă amintiţi că în prima parabolă a Domnului, sămânţa căzută lângă drum a fost mâncată de păsările cerului. Ele puteau duce uşor şi sămânţa de muştar, deoarece ea era mai mică decât toate celelalte seminţe, dar când sămânţa a devenit un copac mare, ele nu au putut duce copacul, dar puteau să se aşeze în ramurile lui. Astfel au încercat oamenii din lume, atunci când grupa credincioşilor a devenit prea mare şi prea puternică ca să fie ignorată şi desconsiderată, să folosească noua credinţă pe cât posibil de mult spre avantajul propriu şi pentru nevoile lor proprii. Ştim că aşa a fost în istoria Bisericii. La începutul secolului 4 cezarul din Roma a constat că foarte mulţi dintre soldaţii lui erau creştini şi că în toate părţile imperiului lui erau creştini. După chibzuinţe politice lumeşti şi-a zis: eu însumi vreau să devin creştin, ca astfel să pot avea sprijinul lor. Atunci s-a petrecut, că lumea şi Adunarea s-au unit. Lumea a încetat să mai prigonească Adunarea şi a ocupat un loc de prestigiu ca să dirijeze interesele exterioare ale Adunării lui Hristos. Păsările cerului au găsit un adăpost împreună cu aceia care au mărturisit Numele Domnului Isus Hristos.

Această contopire a alcătuit o epocă în istoria Bisericii, şi noi ştim că lumea şi-a păstrat până în zilele de astăzi punctul de sprijin în Biserică. Lumea ţine în mâna ei nu numai sceptrul controlului direct, ci şi influenţa ei indirectă pătrunde pretutindeni în creştinătate. Ea apucă lucrurile lui Hristos, ca să le folosească în scopuri proprii. Oameni cu felul de gândire lumesc nu vor găsi nimic rău să folosească Numele lui Hristos într-o reclamă pentru o piesă de teatru sau un film sau ceva asemănător. Ei argumentează, că unii vor fi atraşi prin aceasta, deoarece Numele lui Hristos este legat cu distracţiile lor. Acesta este numai un singur exemplu al felului în care lumea se foloseşte de Numele Domnului Isus Hristos, ca să popularizeze plăcerile ei. Domnul a atenţionat în acele zile de început, înainte chiar ca Adunarea să fie întemeiată, cu privire la aceste viclenii ale lui satan.

Aluatul

Matei 13.33: Le-a spus altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“.

Parabola următoare este foarte scurtă, dar foarte semnificativă. Mai întâi un om a semănat sămânţa pe câmpul lui, după aceea un om a semănat un grăunte de muştar, dar acum citim despre o femeie, care a luat aluat şi l-a ascuns sub făină. Cuvântul Domnul dă impresia unei acţiuni secrete din partea femeii: puţinul aluat a fost ascuns sub trei măsuri de făină, şi voi ştiţi că efectul aluatului este, că el se extinde în toată cantitatea de făină în care se află. Cele trei măsuri de făină au fost pătrunse de aluat. Nu a fost nevoie de nici un alt efort din partea femeii; procesul de dospire s-a desfăşurat de la sine. Femeia a trebuit numai să pună aluatul, şi rezultatul a fost sigur; întreaga cantitate de făină a fost dospită.

Aluatul este o imagine a răului. „Păziţi-vă de aluatul fariseilor”, a spus Domnul mai târziu ucenicilor Săi. Învăţătura lor era stricată şi producea stricăciune. Nimic nu se înmulţeşte aşa de rapid printre copiii lui Dumnezeu precum aluatul. Dacă el pătrunde într-o grupă, el se răspândeşte în toată grupa: „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala”, a spus apostolul corintenilor (1 Corinteni 5.6) şi de asemenea şi galatenilor (Galateni 5.9). El voia să spună nu numai că aluatul va continua să dospească, dacă nu este scos, ci expresia include în sine şi faptul că efectul prezenţei aluatului este aşa fel că întreaga cantitate devine infectată şi rezultatul corespunde naturii infecţioase a aluatului însuşi. Răul nestăvilit are efect inducător în eroare şi distruge ce este bun. Nu ar trebui noi să ştim din experienţă că păcatul are acest caracter aducător de stricăciune? Nu am avut noi cunoaşterea tristă, umilitoare a afectului otrăvitor a unui gând sau plan rău? Chiar dacă la început este numai un germen, totuşi el este capabil să crească şi să se extindă în noi. S-ar putea să nu dorim prezenţa lui, dar dacă el este acolo, răul lucrează, otrăveşte puterile acţiunii noastre, se extinde în viaţa toată.

Aşa cum aceasta este adevărat în cazul unui singur om, la fel este de adevărat şi pentru o părtăşie a poporului lui Dumnezeu. Nici o adunare nu este absolut liberă de prezenţa şi de influenţa nimicitoare a răului, care se creează în cuvânt sau umblare. În cazul adunărilor din Galatia era vorba de învăţătură rea (Galateni 5.9), căci ea adăuga Legea la har, şi aceia care au fost luaţi cu forţa de această învăţătură au căzut din har. Hristos a devenit fără efect pentru ei. În Corint era aluatul umblării corupte în fapte; era permisă imoralitate mare; şi prezenţa acesteia a avut efect murdăritor asupra întregii adunări.

Nu ar trebui să permitem acestor parabole ale Domnului nostru să ne atenţioneze cu privire la puterea de infectare a răului printre duhurile sfinţilor? Ar trebui să fim veghetori în fiecare zi  cu privire la pericolul murdăririi. Dacă nu o luăm în seamă, există posibilitatea să fim prinşi în mrejele ei şi să fim luaţi cu forţa. Ştiţi cât de repede se transmite o boală de la unul la alţii; infectarea se face uşor şi repede şi se răspândeşte prin părtăşii mari. Oamenii ajung pe neobservate să fie prinşi de epidemie; şi la fel este şi cu răul printre sfinţi.

Atenţionarea personală din partea lui Pavel

De la început Biserica a fost supusă influenţelor murdăritoare venite dinăuntru şi din afară, şi noi nu avem voie să ne închidem ochii înaintea faptelor. Le găsim scrise aici în Scriptură. Fără a ne ocupa mai departe cu aceste parabole, vrem să studiem vorbirea apostolului Pavel către bătrânii adunării din Efes (Faptele apostolilor 20). Pavel era o unealtă mare, pe care Hristos a folosit-o, ca să răspândească cunoştinţa despre Adunare printre sfinţi; şi această cunoaştere i-a fost descoperită în mod deosebit din cer. Domnul înviat şi glorificat i-a descoperit lui Pavel taina referitoare la El Însuşi şi Adunare. Ceilalţi apostoli cunoşteau adevărul, însă el a fost încredinţat în mod deosebit lui Pavel de către Domnul, de la care el l-a primit.

Faptele apostolilor: 20.28-32: Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu. Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei. De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi.

Aici Pavel îşi ia rămas bun de la bătrâni; el este în momentul când să meargă la Ierusalim, şi are în mod deosebit pe inimă să vorbească cu cei care purtau responsabilitatea în adunarea din Efes. El şi-a pus tot sufletul în această lucrare, atunci când a lucrat acolo; cu lacrimi a lucrat ziua şi noaptea în mijlocul lor. El nu era un om care obişnuia să vorbească despre slujba lui, dar dacă vorbea în felul acesta, atunci aceasta avea un sens deosebit, şi noi ar trebui să fim atenţi la ceea ce spune. Pavel simţea lăuntric că el niciodată nu le va mai vedea feţele, şi îl apăsa că în lipsa lui va pătrunde dezordine îngrozitoare şi decădere în adunare. Ceea ce Domnul a profeţit în parabolele Lui, va avea loc; răul va pătrunde şi va strica frumuseţea şi curăţia Adunării lui Dumnezeu. În mod corespunzător îndeamnă pe bătrâni, pe aceia care au fost numiţi în mod deosebit ca să vegheze asupra sfinţilor din Efes şi să îngrijească de ei. Având în vedere ce plutea peste capetele lor, el vorbeşte din dragoste pentru ei şi pentru Adunare. El a spus: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu.”

Lupi, care nu vor cruţa turma

Ce ar trebui să facă bătrânii, ţinând seama de această nenorocire ameninţătoare? Ei trebuiau să păstorească turma lui Dumnezeu. Care este mijlocul cel mai mare, care împiedică răspândirea răului? Păstorirea având ca bază Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă inimile şi sufletele noastre sunt întărite prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi vom fi protejaţi împotriva răului care este în jurul nostru şi caută să pătrundă. Dacă cunoaştem adevărul, ştim şi că ceea ce nu este din adevăr este minciună. Dacă avem adevărul, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Noi nu trebuie să analizăm specificul celor mai mult de cinci sute de grupe diferite din creştinătate, ca să constatăm ce este corect şi ce este neadevărat. Dacă avem adevărul, dacă cunoaştem glasul Păstorului cel bun, suntem în siguranţă faţă de glasurile înşelătoare ale străinilor.

Să păstoreşti Adunarea lui Dumnezeu! Acesta era motivul lui: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma.” Ce trebuia să mai vină în copacul cel mare, potrivit cuvintelor Domnului din parabolă? El a spus, că vor veni păsările cerului şi se vor aşeza pe ramurile copacului. Apostolul a spus că vor intra lupi răpitori, care nu vor cruţa turma. De ce vin lupii în turmă? Ei vin ca să omoare, să împrăştie şi să strice – ca să producă cât mai multă pagubă posibilă. Este profeţit aşa de clar de către apostol, că agenţi ai lui satan vor pătrunde în Adunarea lui Dumnezeu. Ei sunt acolo cu intenţii rele. Protecţia împotriva acestui pericol constă în păstorirea oilor; păstoriţi-le bine, pentru ca ele să devină tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Faceţi cunoscut adevărul, întreg adevărul şi nimic altceva decât adevărul, şi ele vor rămâne păzite de acei vrăjmaşi îngrozitori, care au pătruns în Biserică din domeniul de stăpânire al lui satan. Desigur lupii puteau arăta îmbrăcaţi în haine de oaie, ca să înşele, înainte de a le nimici. Prezenţa lor este un pericol permanent, şi singura protecţie este să îngrijeşti de Adunarea lui Dumnezeu ca păstor şi s-o păzeşti.

Naşterea duhului de partidă

Dar acesta nu era singurul pericol, pe care Pavel l-a prevăzut. Era nu numai necesar să se supravegheze uşile şi să se vadă că nu intrau lupi răpitori, ci el mai spune şi: „dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei.” Se va produce nelinişte provenită din surse interioare. Unii dintre sfinţii însăşi se vor ridica şi vor vesti lucruri care nu corespund adevărului lui Dumnezeu, la care scopul lor ar fi să atragă oameni după ei şi să formeze o grupare. Un om, care poate vorbi fluent, care poate spune lucruri plăcute, care cunoaşte puterea lui de a se face plăcut oamenilor, deseori speră foarte zelos ca ascultătorii lui să se strângă în jurul lui ca grupă. În Corint era o partidă a acelora care spuneau: Eu sunt al lui Pavel. Alţii spuneau: Nu, eu sunt al lui Petru. Petru este bărbatul pentru mine. O a treia grupă spunea: Eu sunt al lui Apollo. – S-au format grupe mici în Adunare, fiecare s-a numit cu numele conducătorului lui plăcut, şi aceasta nu întotdeauna este cu aprobarea conducătorului însuşi.

Sfinţii, care au fost atraşi, s-au rătăcit la fel ca şi aceia care i-au atras. Însă Pavel vorbeşte despre aceia care în loc să fie pentru Hristos ca Domn al lor, stăteau pentru ei înşişi. Ei nu spuneau: priviţi la Hristos; ei spuneau; priviţi la mine şi urmaţi învăţătura mea, în loc să urmaţi pe Hristos. – Dacă în seara aceasta auzim o persoană spunând aceasta, vom face mai bine dacă nu o vom urma, deoarece ea aparţine acelora care strică Adunarea lui Dumnezeu.

Ştiu că aceste lucruri despre stricăciunea şi eşecul Adunării nu sunt plăcute să fie auzite, dar nu v-am spus nici măcar a zecea parte din ceea ce spune Scriptura referitor la această temă. Sper să fie spus destul, ca să vă determine să cercetaţi tot mai mult Scriptura, ca ea să vă călăuzească cu privire la această problemă importantă. În timp ce Biserica ideală a lui Hristos rămâne curată şi sfântă, că ea constă din credincioşi care au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele Său preţios şi niciunul dintre ei nu se va pierde, ci toţi vor face parte din Adunarea Sa în glorie – în timp ce aceasta este adevărat, este de asemenea adevărat că în biserica mărturisitoare de pe pământ a lui Hristos există o stare de decădere generală şi abatere de la adevărul iniţial. Creştinismul include tot ce în exterior recunoaşte Numele Domnului Isus, şi găsim în el învăţături şi feluri de comportare contrare Numelui sfânt al lui Hristos şi care sunt condamnate total prin Cuvântul sfânt. Având în vedere această situaţie confuză a lucrurilor, fiecare, care iubeşte pe Domnul Isus Hristos, este înclinat să dispere şi să spună: „Ce trebuie să fac eu? Care este responsabilitatea mea? Dacă sunt învăţături rele şi fapte rele în stânga şi în dreapta, care este atunci responsabilitatea mea faţă de Stăpânul meu?

Călăuzire pentru cei încurcaţi

Deci, nu este nici un motiv pentru desperare. Putem fi siguri că Domnul nostru Isus Hristos, care înainte de ziua de Rusalii a spus acele parabole, care ilustrează această stare de decădere, a prevăzut şi o călăuzire pentru aceia care doresc să facă voia Sa şi doresc să-I slujească. Desigur eu nu vorbesc cu cineva care nu are dorinţa reală să placă Domnului nostru Isus Hristos. S-ar putea să fi făcut experienţa tristă, că am încercat să fim plăcuţi unui număr de oameni în acelaşi timp; observăm că nu putem aceasta; şi astfel unii cad înapoi într-o atitudine egoistă şi spun: vreau ca pe viitor să-mi fiu plăcut numai mie însumi. – Acesta este un cadru sărăcăcios de gândire. Noi suntem aici ca să fim plăcuţi numai Domnului nostru Isus Hristos, şi în timp ce Îi suntem plăcuţi, vom fi plăcuţi şi vecinului nostru spre binele şi zidirea lui. El este credincios faţă de noi; sunteţi şi voi gata să-I fiţi credincioşi în lucrurile Adunării? Tu spui: Ce să fac, ca să-I fiu plăcut? Să continui să fac lucrurile, aşa cum le apreciez eu? Să le iau aşa cum sunt, deoarece nu pot să le schimb? Eu nu sunt răspunzător pentru eşecul de astăzi. Vreau să fac ce este cel mai bine, pretutindeni unde mă aflu. – Nu, noi suntem răspunzători faţă de Domnul Isus Hristos, după felul cum acţionăm la Cuvântul Său pe care îl avem. Noi ştim, că El iubeşte Adunarea Sa. Ştim că prin har suntem mădulare ale trupului Său şi că noi Îi aparţinem, Lui, Capul viu. De aceea trebuie să fim foarte atenţi, ca să ştim care este voia Lui pentru noi astăzi.

Gândesc, că noi avem călăuzire bogată în a doua epistolă către Timotei. Aceasta este epistola care se ocupă în mod deosebit cu ultimele zile şi cu ultima constituţie a Adunării, în care ea se va afla în acele zile, când Domnul va veni. Nu este bine pentru noi, că decăderea şi neorânduiala în Adunare a pătruns deja în timpurile apostolice? Astfel avem lumina lui Dumnezeu cu privire la Adunare. Noi avem Cuvântul scris, care ne poate lumina în amurgul şi întunericul crescând. Şi noi avem această călăuzire aici în pasajul pe care l-am citit din capitolul 2.

Fundamentul tare

2 Timotei 2.19-22: Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

Primul lucru, pe care îl remarcăm în versetul 19, este un cuvânt care dă o încurajare mare: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne”, spune apostolul. El a vorbit despre unele lucruri îngrozitoare, care vor avea loc în ultimele zile. Fapte rele şi învăţători falşi se înmulţeau rapid în timpul acela şi mai târziu se vor înmulţi tot mai mult. Însă Pavel se bucură să-şi amintească lui însuşi şi lui Timotei şi nouă, că temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, chiar dacă ceea ce a fost încredinţat omului eşuează. Ceea ce este de la Dumnezeu rămâne tare şi nimic nu-l poate atinge. Şi în timp ce acest caracter de stabilitate cu privire la lucrurile Adunării este adevărat, gândesc că este un principiu foarte sănătos, pe care fiecare credincios ar trebui să-l aibă înaintea ochilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu îţi descopere cu privire la adevăr, aceasta niciodată nu se schimbă. Asigură-te că ceea ce ai este de la Dumnezeu. Lasă să fie deplin ancorat în sufletul tău precum şi înaintea lui Dumnezeu, că ceea ce ai, ce crezi şi cu ceea ce eşti legat este de la El. Nu primi pentru tine de la alţi oameni convingeri spirituale; să nu ai nici măcar convingerile tatălui tău sau ale mamei tale; ci să le ai de la Dumnezeu şi să ai dovezi din Scriptură pentru ele, şi atunci poţi fi liniştit, având conştiinţa bună şi duhul plin de pace. Temelia tare a lui Dumnezeu stă tare; şi ceea ce a fost tare acum cincizeci de ani, este şi astăzi tare; ceea ce era tare în zilele apostolilor, şi astăzi este încă tare şi sigur.

Principiile credinţei sunt astăzi subminate şi distruse. Sunt oameni care dedică toată viaţa lor pentru nimicirea acestui Cuvânt sfânt şi folosesc toate puterile lor în acest scop; şi ei caută folosindu-se de Numele Domnului să distrugă încrederea copiilor lui Dumnezeu în Biblie. Ei învaţă, că numai părţi mici din această Carte ar fi adevărate. Dar la ce foloseşte Cartea sufletelor simple, dacă ea este valabilă numai parţial? Apostolul spune: „Temelia tare a lui Dumnezeu stă şi are pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” Domnul îi cunoaşte, şi cu încredere ne putem baza pe această cunoaştere. Ochii Lui, ochii ca para focului, verifică inima şi conştiinţa. El caută după legătură reală cu El. Numai El cunoaşte pe aceia care sunt ai Săi în această Adunare. Eu nu-i cunosc, şi nici tu, dar El îi cunoaşte. Însă marea noastră certitudine în ziua aceasta, în care mărturisirea este pretutindeni aşa de superficială, este legătura noastră personală cu Domnul, care ne cunoaşte şi la sfârşit ne va prezenta public ca fiind ai Săi.

Dar acolo mai este şi o altă notiţă pe fundament: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de nedreptate.” Fără voia sau dorinţa noastră se poate întâmpla să ne infectăm trupeşte de vreo boală contagioasă şi nimicitoare, dacă venim în contact cu ea. Ea se lipeşte de noi şi noi suntem aruncaţi pe patul de boală. La fel suntem în pericol cu privire la răul din jurul nostru. Trebuie să ne păzim de efectul lui distrugător: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“.

Casa dezordinii

După aceea apostolul se foloseşte de imaginea unei case mari. Dacă am avea timp am putea să ne uităm în prima epistolă către Timotei, unde Pavel scrie aceluiaşi om şi îi spune cum trebuie să se comporte el în casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului cel viu (1 Timotei 3.15). Acolo el vorbeşte despre Adunarea adevărată, însă aici este altceva, nu este casa lui Dumnezeu. El o numeşte „casă mare”, deoarece el nu poate lega Numele lui Dumnezeu cu ceva care este adunat la întâmplare, unde răul rămâne alături de bine.

Când Domnul Isus a intrat în Templul din Ierusalim, El a auzit mugetul vacilor, behăitul oilor, uguitul porumbeilor şi zăngănitul monezilor pe mesele schimbătorilor de bani. El i-a scos pe toţi afară şi a spus: „Aţi făcut din Casa Tatălui Meu o casă de comerţ, o peşteră de tâlhari”, căci ei se înşelau unul pe altul direct în curţile din faţă ale Casei lui Dumnezeu şi au folosit Casa lui Dumnezeu pentru scopuri proprii. Aceasta era rău în ochii Domnului; şi aici găsim că Adunarea, Casa lui Dumnezeu, a devenit o „casă mare”, pierzând caracterul ei de sfinţenie.

În casa mare sunt vase de aur şi de argint, de lemn şi de pământ. Vasele din aur şi argint sunt vasele potrivite pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar le-a luat din Templul de la Ierusalim şi le-a dus în Babilon, şi Belşaţar le-a adus la marea lui sărbătoare şi el împreună cu mai marii lui au lăudat pe idolii lor bând din vasele cele mai sfinte ale lui Dumnezeu, care au fost închinate pentru folosirea în Cortul întâlnirii şi în Templu. În noaptea aceea Dumnezeu a judecat nelegiuirea lui. Belşaţar a fost omorât şi Babilonul a fost cucerit. Aici sunt nu numai vase din aur şi argint pentru folosirea exclusivă de către stăpân, ci şi vase din lemn şi pământ, care nu ar trebui să fie acolo. Se poate lua un vas de aur şi folosi pentru dezonoare. Când Belşaţar a folosit vasele sfinte la sărbătoarea idolilor lui, ele au fost folosite spre dezonoare. Asemănător într-o casă mare, unde vasele reprezintă persoane, se poate afla cineva care a crezut cu adevărat în Domnul Isus şi care, probabil la întâmplare, chiar dacă în mod rătăcit, face ceva care dezonorează pe Domnul Isus Hristos. Însă Domnul nu poate aproba această slujbă, deoarece ea este legată cu răul. Vasul de aur conţine un dar de jertfă pentru idoli. Robul bun, care face o slujbă ne-sfântă, este un vas spre dezonoare, nu spre onoare.

Să te curăţi pe tine însuţi, ca să fi de folos

Apostolul spune că sunt vase de aur şi de argint, dar şi vase de lemn şi de pământ, şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Dacă cineva se curăţeşte de acestea, atunci el va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor stăpânului casei, pregătit pentru orice lucrare bună. Trebuie eu să zăbovesc la acest verset? Nu vorbeşte el de la sine fiecăruia din noi? Stăpânul meu este bun şi prietenos, îndurător şi iubitor, şi El a murit pentru mine; şi acum eu doresc să Îi slujesc; dar dacă doresc să Îi slujesc, atunci trebuie să fiu un vas sfânt şi folositor. Cum pot fi eu gata pentru orice lucrare bună? Dacă eu însumi mă curăţ de vasele care sunt spre dezonoare, atunci voi fi un vas spre cinste, sfinţit şi capabil să fiu folosit de Stăpânul casei. Eu nu pot veni la El în slujba Sa ca şi cum umblarea mea personală nu ar juca nici un rol. Eu nu pot merge la El, dacă sunt legat cu ceva sau cu cineva care este fals în ochii Săi, aşa cum eu bine ştiu. Noi folosim deseori textul acesta, ca şi cum el s-ar referi numai la noi personal şi la fiecare în parte; el ne atenţionează să curăţim slujirea noastră de tot ce este personal şi nu este curat. Aceasta este necesar, însă pasajul merge mai departe. El respinge nu numai ceea ce în mine este întinător, ci şi ceea ce vine din relaţia cu alţii. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună.”

În versetul 22 avem însuşirile morale care sunt demne pentru slujirea Domnului: „Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2.22). Aici este recomandată legătura cu inimile curate. Vă amintiţi de textul din capitolul 10 al epistolei către Romani: „Acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă” (Romani 10.12), şi El este aşa. Indiferent dacă noi avem sau nu inimi curate: El este bogat pentru noi. Dacă Îl chemăm în ziua necazului, El ne aude. Nu aţi observat uneori, când aţi fost eliberaţi de un necaz: chiar dacă L-aţi uitat, totuşi El va auzit repede, când L-aţi chemat? Ce bun este El! Dar când este vorba de slujire, de legătură şi să dai mărturie pentru Numele Lui în „casa mare”, atunci trebuie să fiţi de partea acelora care cheamă Numele Domnului din inimă curată, care ei înşişi s-au sfinţit, şi voi trebuie să năzuiţi după dreptate, credinţă, dragoste şi pace.

Prin aceasta vă veţi curăţi de vasele care sunt spre dezonoare; le veţi lăsa înapoia voastră şi nu veţi mai avea nimic a face cu ele. În istoria Adunării au fost timpuri când această curăţire s-a făcut în dimensiuni mari. De exemplu: când în Evul mediu oamenii au venit din biserica romano-catolică şi au lăsat în urma lor slujba divină carnală şi păcătoasă şi s-au sprijinit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe îndreptăţirea pe baza credinţei, aceasta era o curăţire de vasele de dezonoare, care era foarte importantă. Însă astăzi Domnul ne cheamă să ascultăm Cuvântul Său, să păstrăm acest adevăr, să ne păstrăm pe noi înşine curaţi şi să păstrăm curate legăturile noastre. Şi chemarea Lui este cu atât mai urgentă din motivul că Domnul va veni foarte curând. Mărturia bisericii a devenit foarte rea; copiii lui Dumnezeu şi copiii lumii sunt amestecaţi aşa de mult că Domnul cu siguranţă nu va întârzia mult. Cu siguranţă El Însuşi va veni şi va lua Adunarea Sa din această mulţime a stricăciunii – o va lua la Sine. Cât de mult a aşteptat Domnul după Adunarea Sa! Hristos a iubit Adunarea Sa şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea; în toate aceste secole El a adunat cu răbdare suflete, unul după altul, şi le-a adăugat Adunării Sale. El doreşte să completeze această Adunare şi să o prezinte glorificată Lui Însuşi.

Dacă Domnul ar veni în seara aceasta şi te-ar găsi în legături publice cu ceva contrar Numelui Său sfânt, chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu ţi-a arătat că nu este în concordanţă cu adevărul Său – ce scuze ai putea tu să-I aduci? Din pricina Lui renunţă la astfel de legături cu răul, deoarece El cere această jertfă de la tine. Fii dependent de El; Domnul va confirma credincioşia ta şi o va răsplăti. Uneori oamenii se dau înapoi de la un astfel de pas, pentru că ei spun: eu am mai multă influenţă şi putere asupra altora prin ceea ce sunt şi unde sunt. Şi eu gândesc că voi pierde pentru totdeauna această putere, dacă renunţ la legătura actuală. – Această aparentă scuză nu va scuza neascultarea ta faţă de Cuvântul Domnului. Slujba ta trebuie să ocupe locul al doilea, atunci Domnul te va folosi în felul pe care El Îl consideră a fi cel mai bun. Pentru ca aceasta să aibă loc tu trebuie să cauţi să fi un vas spre onoarea Lui, „folositor Stăpânului casei”.

Gândeşte-te că nimeni nu a renunţat vreodată la ceva pentru Domnul Isus Hristos şi după aceea i-a părut rău de jertfa făcută. Domnul nu este dator niciunui om, de multe ori s-a spus aceasta. Dacă în ascultare de Cuvântul Său s-a dăruit ceva, El va da din belşug înlocuitor pentru lucrurile la care s-a renunţat. Şi cât de plăcute Îi sunt Lui astfel de acţiuni! Vă amintiţi că Domnul era în curtea din faţă a Templului în ziua în care femeia săracă a pus cei doi bănuţi ai ei în cutia pentru jertfe. Ah, cât de mult a iubit El acel act al renunţării de sine, şi cu câtă plăcere a privit la femeie cum a dat tot ce avea! Era o înviorare pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă în sufletul ei această lucrare a harului. El urma să meargă în curând la cruce, unde El voia să dea tot ce avea, ca să cumpere perla preţioasă, Adunarea Sa. Şi ea a dat tot ce avea, chiar dacă erau numai doi bănuţi.

Dragi prieteni, Domnul Isus priveşte la noi şi aşteaptă ca noi să renunţăm la noi înşine din pricina Numelui Său. În mijlocul întregii decăderi şi dezordini din Adunare trebuie să avem dorinţa să dăm răspuns la dragostea Sa; şi dacă în căile noastre personale şi în legăturile noastre este ceva contrar Cuvântului Său, să renunţăm la el din pricina Numelui Său!

Hristos şi Adunarea Sa (6)
Creşterea şi întărirea Adunării

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 22.06.2019, Actualizat: 22.06.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41,47; 9.31Efeseni 4.7,8,11-16

Introducere

Am studiat săptămâna trecută întemeierea Adunării lui Dumnezeu la Rusalii prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer jos de către Domnul şi Hristosul înălţat. Adunarea a fost constituită atunci, însă potrivit planului lui Dumnezeu era necesar ca Adunarea să se extindă pe plan local, ca ea să crească la număr şi să se întărească, ca ea să se dezvolte potenţial şi ca ea să devină în lumea întreagă o mărturie mare pentru Domnul absent. Tema, pe care o avem acum înaintea noastră, este aceea referitoare la felul cum a avut loc această dezvoltare. Dacă tratăm această temă, am putea, privit istoric, să ne folosim de toată cartea Faptele apostolilor, care descrie drumul pe care s-a răspândit cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi credinţa în acele zile de început; şi am putea să studiem restul Noului Testament după Faptele apostolilor, căci epistolele, în mod deosebit cele ale lui Pavel, ne redau acea învăţătură sfântă, prin care este asigurată permanent creşterea Adunării. Însă în timpul care ne stă la dispoziţie putem privi chestiunea numai dintr-un punct de vedere general, la care să ne ajute Domnul.

Ce înseamnă creşterea şi întărirea

Gândesc că creşterea Adunării – la care prin cuvântul Adunare este vorba de Adunarea poporului lui Dumnezeu şi nu o clădire materială – este creşterea ei în dragoste, acea dragoste deosebită, care este de la Dumnezeu, şi în sfinţenie şi în dreptate şi în credinţă şi în mărturie credincioasă pentru Domnul Isus Însuşi şi de asemenea în cunoaşterea a ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere în Cuvântul Său sfânt. Toate aceste puncte individuale sunt rezumate în creşterea Adunării, care în mod necesar include creşterea fiecăruia în parte.

Este însă în legătură cu Adunarea şi o creştere în sensul de înmulţire. Adunarea a fost iniţial întemeiată într-un loc, în Ierusalim şi probabil şi în alte cetăţi şi sate, în timp ce în Galileea şi Iudeea trebuie să fi fost din aceia care au crezut în Domnul Isus Hristos în timpul slujirii Sale, şi de asemenea şi aceştia au fost botezaţi împreună cu cei din Ierusalim printr-un Duh ca să alcătuiască trupul lui Hristos. Însă în timp ce mai întâi a fost întemeiată o Biserică locală, planul lui Dumnezeu era ca ea să se extindă în toată lumea, ca grupurile ei să se înmulţească şi să crească numărul persoanelor din ele. Şi noi ştim din istorie, că acest rezultat a fost obţinut prin răspândirea Evangheliei depline despre Domnul nostru Isus Hristos.

Cu siguranţă aţi observat că aceste două cuvinte „creştere” şi „înmulţire” (întărire) le găsim folosite cu privire la copiii lui Israel. Ele se întâlnesc în vorbirea lui Ştefan înaintea sinedriului (Faptele apostolilor 7.17). Fiii lui Iacov s-au coborât în Egipt în număr de 75 de suflete şi în timp scurt au crescut şi s-au înmulţit în număr mare. Această înmulţire era aşa de evidentă, că a atras atenţia faraonului, împăratul Egiptului. El a devenit neliniştit şi a luat măsuri drastice ca să oprească înmulţirea minunată, pe care Dumnezeu a dat-o aleşilor Lui ca sămânţă a lui Avraam; căci acesta trebuia să fie, aşa cum El i-a făgăduit, numeros ca stelele pe cer şi ca nisipul mării.

Însă creşterea şi înmulţirea în Egipt era ceva natural. Aici în Faptele apostolilor avem istoria creşterii numerice, care este cu totul altfel decât creşterea numerică obişnuită a familiilor şi naţiunilor. Citim despre puţine persoane din Ierusalim, care aveau însemnătate mică după etaloanele lumii, dar care credeau în Domnul Isus Hristos şi mărturiseau Numele Lui, şi din ei ieşea o putere care într-o singură zi s-a răspândit între aceştia în cetate într-o măsură minunată şi de necrezut.

Creşterea Adunării din Ierusalim

Faptele apostolilor 2.41,47: Aceia care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat trei mii de suflete. … Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Un om din Galileea se ridică şi vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu a făcut lui Isus Cel răstignit, şi puterea cuvintelor lui pătrunde în inima şi conştiinţa acelora care îl ascultau. Urmare acestui fapt, trei mii de suflete sunt născute din nou prin puterea cuvintelor arzătoare ale lui Petru. Era ceva necunoscut până în timpul acela în istoria lumii. Un om vorbeşte, şi trei mii de persoane trec din moarte la viaţă – ce înseamnă acest rezultat uimitor? Înseamnă că puterea lui Dumnezeu a coborât. Dovedeşte că Duhul Sfânt este aici, aşa cum a fost făgăduit, că Petru era plin de Duhul Sfânt, că el rostea cuvinte, care nu veneau din propriul lui duh, ci erau cuvinte care i-au fost date cu putere vie şi divină prin acelaşi Duh.

Prin această mărturie lucrată de Duhul, o ceată mare de oameni încărcaţi cu păcat au fost conduşi să se declare pentru Hristos şi să fie botezaţi în Numele Lui, ca să părăsească societatea perversă, care L-a răstignit pe Domnul Isus, şi să se alăture grupei care purta Numele Lui. Aceste trei mii de suflete au fost adăugate la cei care erau credincioşi; şi în felul acesta Adunarea a crescut şi s-a înmulţit chiar în ziua înfiinţării ei la Rusalii. Creşterea avea loc în fiecare zi. Adunarea se mărea în fiecare zi. Aşa citim: „Domnul adăuga în fiecare zi”. Aici bărbaţi, acolo femei şi copii auzeau aceleaşi cuvinte ale harului şi puterii; şi în ei era lucrat acelaşi rezultat plin de putere. Ei au fost conduşi să recunoască Numele Aceluia care nu demult a fost răstignit în mijlocul lor. Au trecut aproximativ cincizeci de zile, aceasta era totul, de la acel eveniment îngrozitor.

Însă predicarea a continuat, şi numărul celor convertiţi a devenit într-o măsură uimitoare tot mai mare. Devotament sincer umplea inimile ucenicilor. Ei erau pregătiţi să-şi dea viaţa pentru El, Cel care a suferit pentru ei. Schimbarea uriaşă a fost lucrată prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Să privim acţiunea, aşa cum ea s-a arătat în Ierusalim în toată simplitatea şi puterea ei, căci este o învăţătură pe care noi, ca aceia care aparţin Adunării lui Dumnezeu, niciodată nu ar trebui s-o uităm. Puterea pentru creştere în har, puterea pentru creşterea numerică este acum aceeaşi ca atunci; acelaşi Duh Sfânt al lui Dumnezeu, neschimbător, este încă aici, ca să poarte de grijă, ca Adunarea să aibă creşterea ei specifică şi pentru ca ea să facă lucrarea ei, şi anume să vestească pretutindeni în toată lumea vestea bună.

Adunarea din Ierusalim a crescut repede, aşa că noi citim despre o mulţime, care erau adunaţi, despre o mulţime de popor, care credea (Faptele apostolilor 4.32; 5.14; 6.2). Ierusalimul era foarte populat în această perioadă de timp, ceata mare de vizitatori, care venise la sărbătoarea anuală, erau găzduiţi şi în vecinătatea apropiată; însă acolo era aşa, că harul lucra cu putere între iudeii din alte ţări şi între trădătorii pătaţi de sânge şi ucigaşii Domului Isus Hristos din Nazaret; sămânţa bună a răsărit şi a adus rod bogat. Dumnezeu S-a îndurat de acea cetate vinovată, care a omorât pe Cel drept, Cel sfânt. Păcatul ei era direct înaintea uşii ei, dar „acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult”, şi astfel cete mari au venit la credinţa în Domnul Isus Hristos. Şi un număr mare de preoţi au venit la credinţă.

Extinderea în afară

Însă în timp ce mărturia pentru Hristos înălţat trebuia să înceapă în Ierusalim, totuşi ea nu trebuia să rămână acolo. Dumnezeu voia ca cuvântul Evangheliei să se extindă de acolo şi în altă parte. Corespunzător găsim, că a apărut prigoana, ca să împrăştie pe ucenici. Un martor curajos pentru Domnul Isus Hristos trebuia să-şi dea viaţa pentru Stăpânul lui. Ştefan a murit şi a primit cununa de martir; dar prigoana, care a început cu el, s-a răspândit prin Ierusalim cu autoritate intransigentă. Când conducătorii iudei din Ierusalim au observat că ei puteau jigni gloria Domnului Isus Hristos în persoana martorilor Lui, şi-au pus toată puterea în această lucrare. Incitaţi de satan, au pornit să şteargă Numele Domnului Isus Hristos din Ierusalim prin prigonirea urmaşilor Lui.

Însă Domnul a prevăzut că va veni prigoana peste ucenicii Lui, aşa cum El a trebuit să fie primul care a avut parte de ea. El le-a spus: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, să fugiţi în alta”. În felul acesta toţi credincioşii din Ierusalim, cu excepţia apostolilor, au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Însă în celelalte localităţi nu au încetat cu lucrarea lor de mărturie pentru Hristos. Ei au mers în alte locuri şi au vestit Cuvântul. Şi pretutindeni, unde ei vesteau Cuvântul, acelaşi Duh Sfânt stătea înapoia propovăduirii, şi propovăduirea era plină de putere, aşa că oamenii au fost călăuziţi să vestească Numele Domnului Isus Hristos. Prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria, oamenii auzeau de moartea, învierea şi glorificarea în cer a Aceluia, de ale cărui cuvinte mulţi îşi aminteau, ale cărui minuni ei le-au văzut, a cărui prezenţă miloasă pe străzile lor au pierdut-o. Acum ei auzeau, că El Şi-a vărsat sângele preţios ca preţ de răscumpărare pentru suflete şi că Dumnezeu L-a luat în glorie în înălţime.

Duhul Sfânt era cu predicatorii, şi Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, prin aceea că multe suflete au fost mântuite. Însă noi găsim că persoanele, care au crezut Evanghelia, erau toate unite într-o părtăşie nouă, care a fost constituită la Rusalii. Aceia, care credeau, noii convertiţi, erau adăugaţi la cei care erau deja credincioşi, şi noi citim, că prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria Adunarea (căci probabil acesta este felul corect de citire în Faptele apostolilor 9.31) avea pace şi se zidea. Era o Biserică, Adunare. De ce ei toţi erau o Adunare? Pentru că un Duh coborâse ca să alcătuiască un trup. Deoarece este numai un Duh Sfânt, poate fi numai Adunare, şi pentru că este numai un Cap, poate fi numai un trup.

De aceea citim că întreaga Adunare din toate aceste ţinuturi avea pace. Ea era zidită, ea umbla în frica Domnului şi prin mângâierea Duhului Sfânt, şi astfel Adunarea creştea. Până în momentul acesta a fost creştere, şi pe tot parcursul acestei cărţi citim despre înaintarea Cuvântului lui Dumnezeu la creşterea Adunării. Nu numai în Samaria şi în ţinuturile aflate imediat în spatele graniţelor Palestinei, ci prin toată Asia Mică şi până în Europa şi Africa s-a răspândit Cuvântul, şi pretutindeni oamenii au fost conduşi să recunoască pe Domnul nostru Isus Hristos. Însă punctul remarcabil era, că, chiar dacă aşa de mulţi şi în aşa de multe locuri mărturiseau pe Hristos, nu erau mai mult decât o singură Adunare, unită cu un singur Hristos în înălţime şi în care locuia un singur Duh Sfânt, care coborâse ca să zidească Domnului acel templu sfânt.

Deci chiar dacă noi nicidecum nu luăm mai departe această carte ca dovadă, putem cu siguranţă ajunge la concluzia că înmulţirea şi creşterea mădularelor trupului lui Hristos a continuat mereu începând de la Rusalii. Şi tot timpul, despre care citim în Noul Testament, creşterea a continuat. Nu a fost nici un moment de stagnare; Biserica a fost ceva permanent crescând, căci înapoia ei stătea puterea inepuizabilă şi neobosită a Duhului Sfânt.

Lucrarea lui Dumnezeu la zidire

Adunarea este numită Adunarea lui Dumnezeu, deoarece originea ei este la Dumnezeu; şi este puterea lui Dumnezeu prin Duhul Său, care justifică prezenţa şi dăinuirea Adunării în lumea aceasta până în zilele actuale. Chiar dacă ea este slăbită aşa de puternic, ea este totuşi Adunarea lui Dumnezeu. Noi suntem înclinaţi să evaluăm un lucru numai după cum îl vedem, însă Scriptura ne arată ce stă înapoia evenimentelor din istoria Adunării. Şi acolo vedem puterea măreaţă a lui Dumnezeu, în contrast cu eşecul exterior al omului. Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, a spus apostolul Pavel când a vorbit cu bătrânii din Efes despre decăderea Adunării. Eu sunt pe punctul de a vă părăsi. Însă gândiţi-vă că Dumnezeu este la voi: „voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”, aşa a scris acelaşi apostol credincioşilor din Corint (1 Corinteni 3.9). Dumnezeu cheamă afară din lumea aceasta o comunitate deosebită, care este cunoscută ca Adunare a Sa, şi când El a terminat aceasta, ea va fi spre lauda harului Său minunat.

Este prezentă şi lucrarea actuală a Domnului Isus Hristos în legătură cu formarea Adunării Sale. Gândesc că ar fi o temă foarte înviorătoare, ca pe baza studiului cărţii Faptele apostolilor să se scoată în evidenţă referirile diferite la activitatea Domnului Isus Hristos. Noi suntem înclinaţi să gândim despre Domnul Isus numai ca la Acela care a părăsit pentru totdeauna această lume chinuită, care a făcut aici aşa de desăvârşit lucrarea plină de putere a răscumpărării veşnice, că nu mai trebuie adăugat nimic la ea. Este realmente un adevăr binecuvântat, că El a terminat lucrarea Sa, că El a glorificat aici pe pământ pe Tatăl Său şi că El şade acum la dreapta lui Dumnezeu, după ce a terminat lucrarea, şi că drept urmare El Se odihneşte acolo! Şi este realmente deosebit de necesar să se cunoască această parte a adevărului. Ea arată inimii şi conştiinţei, că trebuie să fie convinse că marea lucrare de împăcare a fost făcută şi că un Hristos care şade este dovada permanentă pentru aceasta.

Dar trebuie să ne gândim şi la un alt aspect al adevărului revelat. Noi ar trebui să ştim că Domnul Isus Hristos este încă activ. Când Petru, învăţat de Tatăl, a făcut cunoscuta lui mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, Domnul Isus Hristos a spus: „Tu eşti Petru; şi pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Când este făcută acea lucrarea a zidirii Adunării Sale? Când El a plecat la cer, El a început să zidească. Cine era Acela care adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi? Ni se spune, că „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi”. Cele trei mii de suflete de la Rusalii erau aceia pe care El i-a adus în Adunarea Sa. Erau pietre vii, pe care Ziditorul le-a introdus în acea clădire nouă, în acea casă spirituală, care trebuia să crească prin lucrarea Sa măreaţă până la terminare.

Chiar dacă El este înălţat la cer, totuşi se spune despre Domnul Isus că El este activ pe pământ, că El lucrează împreună cu ai Săi (Marcu 16.20). Dacă parcurgem cartea Faptele apostolilor, vom găsi că aceasta aşa este. Cine era Cel care a privit din cer în jos şi a vorbit lui Saul din Tars şi l-a oprit din prigonirile pe care le făcea? Era Domnul, care în legătură cu Adunarea avea un plan deosebit în privinţa aceasta: Eu vreau să-i arăt în mod deosebit că Hristos şi Adunarea sunt una şi că Adunarea are o chemare cerească şi minunată. Lui vreau să-i fac cunoscută taina despre Hristos şi Adunare, care până acum nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor. Domnul Isus Însuşi a vorbit direct cu omul: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” Era cu adevărat un strigăt verbal; o Persoană reală a vorbit cuvinte reale conştiinţei şi inimii omului. Nu era un vis de noapte; el a fost aruncat la pământ, şi persoanele din jurul lui auzeau timbrul glasului. Era o viziune reală în lumea aceasta şi rezultatul acţionării deosebite a Domnului Isus în lucrarea Sa, şi anume formarea Adunării Sale.

Noi putem scoate mângâiere din această realitate mare. Domnul a spus: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Tu şi eu suntem probabil din aceia care nu fac nimic pe câmpul de lucru al Domnului, însă Domnul nu este niciodată inactiv. El este permanent la lucru; El zideşte Adunarea Sa, El adaugă piatră pe piatră, zi de zi, aşa cum Îi place. Domnul are un plan înaintea Lui, cum trebuie să fie terminată Adunarea, şi până când Adunarea Sa este terminată El nu va înceta lucrul Său. El are lucru şi pentru fiecare din noi, pe care noi trebuie să-l facem, dar la aceasta vom reveni mai târziu.

Lucrarea personală a Duhului Sfânt

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor noştri, că aceşti Lucrători divini, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt preocupaţi toţi cu zidirea şi păstrarea Adunării; însă oamenii dispreţuiesc Adunarea din cauza propriei lor ratări exterioare. Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său adevărul referitor la natura esenţială a Adunării Sale, şi El a legat instituirea ei pe pământ cu lucrarea deosebită a Dumnezeirii: Dumnezeu Tatăl făgăduieşte Duhul, Dumnezeu Fiul toarnă Duhul la Rusalii, şi Duhul Sfânt înfiinţează şi formează Adunarea.

Un titlu corect al acestei cărţi, care conţine istoria Bisericii de la început, ar fi „Istoria Duhului Sfânt”, nu „Istoria apostolilor”. Pe tot parcursul cărţii se relatează lucrarea Duhului Sfânt. Indiferent ce au făcut diferiţii slujitori ai lui Dumnezeu prin predicile şi învăţăturile lor, ei au făcut deoarece au fost însufleţiţi prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl însoţea pe Petru, pe Ştefan, pe Filip şi pe alţii, şi El i-a condus şi i-a controlat în lucrarea lor. De exemplu, slujitorii Domnului au vrut într-o zi să meargă la Bitinia, dar Duhul nu le-a permis; nu era voia lui Dumnezeu ca ei să meargă în momentul acela acolo (Faptele apostolilor 16.7).

Este această domnie călăuzitoare pentru lucrarea creştinilor numai ceva care aparţine trecutului? S-a îndepărtat Duhul Sfânt de Biserică? Este Biserica un vrac pustiu, gol şi o ruină? Nu, Duhul Sfânt este încă aici, ca să cuprindă pe cei care vor să se lase cuprinşi de El, pentru ca ei să fie folosiţi de El şi El să-i folosească în lucrarea minunată de zidire şi evanghelizare, aşa că Adunarea poate să crească şi să se întărească. Înainte să ne gândim ce ar trebui să fie slujba noastră, să ne gândim la preamărita Persoană sfântă, care este la lucru în legătură cu înfiinţarea şi extinderea Adunării, care în final va sta cu Hristos pe tronul Lui şi în Numele Lui va domni pe pământ.

Zidirea făcută de Duhul Sfânt

Lucrarea Duhului Sfânt nu încetează din cauza eşecului omenesc, chiar dacă prin aceasta este împiedicată. În cartea Faptele apostolilor citim exemple istorice despre lucrarea Lui în afara şi în interiorul Adunării. Dacă mergem la 1 Corinteni 12, vom găsi natura lucrării Sale în Adunare. Duhul Sfânt dă darurile Sale, ca să întărească viaţa spirituală a persoanelor din Adunare. El dă unuia un cuvânt de înţelepciune, altuia un cuvânt de cunoaştere spre folosul întregii comunităţi. El poartă grijă de ceea ce este necesar pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei adunări, aşa ca ele să nu ducă lipsă de vreun dar spiritual.

Care este ţelul mare al acestei diversităţi de daruri, pe care „le lucrează unul şi acelaşi Duh”? Capitolul 12 şi 14 al acestei epistole arată că ele sunt exercitate pentru zidirea sfinţilor, cu scopul precis să zidească în credinţă Adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Zidirea înseamnă un proces de construire. Hristos a spus: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea”, ceea ce include în sine că El va adăuga mereu pietre vii la Adunarea Sa, pe care El a întemeiat-o pe stâncă. El poate ridica pietre, ca ele să fie martori pentru El, căci El dă viaţă pietrelor moarte, aşa că ele devin pietre vii şi imediat sunt folosite pentru casa spirituală şi devin o parte a acelei case. Aceasta este lucrarea Domnului la zidirea Adunării Sale. Dar există şi zidirea sau întărirea spirituală a sfinţilor pe credinţa lor preasfântă, care măreşte cunoaşterea lor despre adevăr, aprofundează dragostea lor pentru Hristos, trezeşte activitatea lor în adorare şi în slujire. Cine face aceasta? Este Duhul Sfânt, care lucrează în mijlocul Adunării şi mijloceşte prin unul sau altul slujba necesară pentru zidirea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă.

Niciunul din noi nu este desăvârşit, fiecăruia din noi îi lipseşte ceva într-o oarecare privinţă. Este prezent Unul care ştie ce ne lipseşte, şi este prezent Unul care poate da, Unul care este gata să dea. Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în acest scop în mijlocul Adunării, El vede un mădular care slăbeşte în aducerea de adorare a lui Hristos, şi El lasă Cuvântul Său să lucreze la inima şi conştiinţa acestei persoane. El îl face să se ruşineze, îl face să simtă că el a primit aşa de mult şi a dat aşa de puţin, că el trăieşte pentru sine însuşi, în loc să trăiască pentru Domnul său. El îl face pe cel răzvrătit să simtă că a fost neascultător de învăţătura clară şi de poruncile sfinte, care au fost date în Sfânta Scriptură. Prin lucrarea Cuvântului Duhul trezeşte forţele leneşe la activităţi mari.

În multe feluri asemănătoare Duhul Sfânt Îşi face lucrarea printre sfinţi. Deoarece tu aparţii Adunării, Adunarea este locul unde Duhul Sfânt îţi slujeşte prin alţii, prin aceea că El îţi vorbeşte, ceea ce contribuie la înaintarea ta spirituală şi spre binecuvântare. Corectarea nu este un eveniment plăcut. Nu primeşti cu plăcere lucrurile care rănesc, însă foarte des ceea ce doare cel mai mult face cel mai bine. Un medic iscusit maschează deseori medicamentele lui amare, cu toate acestea medicamentele amare sunt cele care fac bine pacientului. În învelitoarea de zahăr nu este mijlocul de vindecare. Însă Duhul Sfânt nu camuflează Cuvântul adevărului. El nu foloseşte sabia prin aceea că o ascunde în teacă. Adevărul îl nimereşte pe unul cu vârful lui pătrunzător şi cu tăişul lui ascuţit, despărţitor, şi se ştie că este adevărul despre căile proprii nedrepte; cu toate acestea se spune: nu pot suferi pe omul care mi-a spus aceasta. Nu pot suferi vorbirea lui. Gândesc că el ar trebui să-şi corecteze umblarea proprie şi să nu vorbească despre mine. Ar trebui mai bine să se spună: Vorbeşte el adevărul lui Dumnezeu, şi are acest adevăr să-mi spună ceva şi mă condamnă el? Dacă atenţionarea este lucrată de Duhul Sfânt, va fi spre paguba noastră dacă refuzăm s-o primim şi s-o aplicăm la noi înşine.

Fiecare mădular al trupului lui Hristos are nevoie din când în când de o atenţionare, de îmbunătăţire şi de instruire, şi aceste cerinţe diferite ale Adunării sunt satisfăcute prin Cuvântul care ne este adus prin Duhul Sfânt prin gura unuia sau altuia din mădulare. Poate să fie simplu vorbirea de neauzit a Duhului Sfânt în noi. Mulţi dintre noi pot adeveri că unele din gândurile cele mai minunate despre lucrurile lui Dumnezeu în legătură cu Sfânta Scriptură s-au ridicat în noi în Adunare, fără să se fi auzit vreun ton. Deseori, foarte des, El vorbeşte foarte încet inimilor noastre în timpul acelei linişti dulce din strângerile laolaltă, care este lucrată de Duhul. Ah, de am avea urechi să auzim, inimi să primim ce vrea să ne arate Duhul Sfânt în astfel de momente! El este cu adevărat Învăţătorul mare şi capabil. El ne va conduce în tot adevărul; şi El ne va călăuzi mereu, dacă Îi permitem. El este aici la noi în Adunare spre zidirea tuturor prin darurile pe care El Însuşi le-a dat.

Domnul dă oameni în Adunarea Sa

Efeseni 4.7,8,11-16: 7 Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 8. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“. … 11. Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, 12. Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; 14. ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; 15. ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; 16. din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.

Însă din Efeseni 4 deducem o altă latură a acestei teme. Acolo citim iarăşi despre daruri, însă este vorba despre daruri în legătură cu Capul Adunării, cu Acela care a plecat la cer, şi nu ca în epistola către Corinteni, cu Duhul, care a coborât din cer. Capul înălţat este Acela care dă daruri oamenilor; şi ni se spune, că „El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. El dă persoanele; oamenii înşişi sunt darurile Lui date Adunării Sale. De aceea există o diferenţă mică între darurile, despre care citim aici, şi despre acelea, despre care citim în epistola către Corinteni. În epistola către Corinteni citim despre Duhul Sfânt, cum El dă printr-o persoană sau alta un cuvânt de cunoaştere, un cuvânt de înţelepciune sau ceva asemănător. El constrânge o persoană să se roage, şi o altă persoană să prorocească, şi aşa mai departe. Acolo darul este chestiunea care va fi făcută, este acţiunea, este folosirea organului de vorbire în Adunare; dar aici în epistola către Efeseni, Domnul ca şi Cap al Adunării dă anumite persoane spre binele Adunării. El a dat apostoli; Pavel şi alţii erau persoane reale, care au fost date ca să asigure construirea şi creşterea Adunării.

În epistola către Efeseni nu ni se arată cum Duhul nevăzut lucrează sub diferite forme prin unul sau altul spre binele tuturor. Aici învăţăm că o persoană deosebită primeşte de la Domnul un dar deosebit, şi acest dar include responsabilitatea să fie folosit spre binele spiritual al întregii Adunări. Dacă Domnul, care a plecat din lumea aceasta, a dăruit unuia din noi un dar, atunci suntem răspunzători Lui, Celui care a dat darul acesta, direct de felul cum folosim acest dar. Va trebui să-I dăm socoteală, şi acesta este motivul pentru care aici se vorbeşte despre Domnul ca şi Cap. Apostolii, profeţii şi alţii stăteau toţi în legătură cu Capul, de la care ei îşi primeau utilitatea lor pentru Adunare. Mai târziu va trebui ca fiecare din ei să stea înaintea Domnului şi Capului lor, ca să dea socoteală de ceea ce au făcut.

Noi nu suntem răspunzători faţă de Duhul Sfânt exact în acelaşi fel. Duhul Sfânt nu Şi-a ocupat locul în Adunarea de pe pământ ca să exercite domnia şi autoritatea supremă, în afară de faptul că El are autoritatea proprie, deoarece El a ieşit de la Tatăl şi de la Fiul. Aşa cum Isaac prezenta simbolic pe Fiul, la fel robul lui Avraam simboliza pe Duhul. Însă Domnul Isus are autoritatea şi puterea şi domnia supremă peste toate, cele referitoare la Adunare, şi El a oferit darurile Adunării, persoanele, care sunt responsabile faţă de El, ca ele [darurile] să facă desăvârşiţi pe sfinţi, ca ele să exercite slujba şi ca ele să zidească trupul lui Hristos.

Astăzi noi nu mai avem apostoli. Apostolii de odinioară au murit toţi, dar noi avem scrierile apostolice. Noi posedăm în scrieri tot ce trebuie ştiut şi este necesar, căci apostolii şi profeţii au pus o dată pentru totdeauna fundamentul Adunării. Noi avem scrierile profeţilor şi apostolilor. Luca era un profet; Marcu nu era apostol, dar era un profet. Aceşti doi profeţi au scris părerea lui Dumnezeu despre viaţa lui Hristos, fiecare într-un scop deosebit în schema instruirii divine pentru Adunare. Astfel noi avem scrierile apostolilor şi profeţilor ca bază pe care se sprijină Adunarea.

Evangheliştii

Nici evangheliştii nu lipsesc – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – printre darurile actuale ale lui Hristos date Adunării. Ei sunt aceia, care merg undeva şi pretutindeni, ca să vestească Cuvântul. Filip era un evanghelist, şi el a plecat din Ierusalim ca să vestească pe Hristos în cetatea Samaria, şi după aceea a coborât spre pustie ca să vestească eunucului etiopian pe Isus. El era un om care stătea sub influenţa şi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să facă pe Hristos cunoscut acolo unde Numele Lui nu era cunoscut. El era un dar, pe care l-a dat Capul, ca să plece în lucrarea în lume, prin care Hristos putea să zidească Adunarea Sa. Filip trebuia să caute pietrele pentru Stăpânul său, aşa că ele puteau fi introduse în casa spirituală. El a căutat în cariera stricăciunii şi ocării suflete moarte pentru Stăpânul său în scopul formării Adunării. În felul acesta evanghelistul aparţine Adunării; el este un dar dat Adunării de către Capul ei; lucrarea lui este strâns legată cu creşterea Adunării. Dacă pe el îl interesează numai să primească de pe buzele unui om mărturisirea că el crede în Domnul Isus Hristos, şi dacă apoi îl părăseşte pe cel convertit şi acesta trebuie să se descurce singur, atunci el nu-şi face lucrarea pe deplin. Misiunea lui este să poarte grijă ca cel convertit să devină parte a trupului mărturisitor alcătuit din persoane pe pământ, care recunoaşte Numele Domnului Isus Hristos. Evanghelistul nu ar trebui să neglijeze să-l instruiască pe cel câştigat în ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revelat ca adevăr despre Adunare.

Păstori şi învăţători

Păstorii şi învăţătorii sunt necesari şi pentru creşterea Adunării, şi în enumerarea făcută aici se întâlnesc păstorii înainte de învăţători. Probabil darul de păstor şi preot era deseori un dar dublu, care era unit într-o singură persoană, dar nu întotdeauna era aşa. Păstorul este unul care păstoreşte oile lui Hristos, nu unul care se ridică şi povesteşte multe lucruri banale despre înalta critică a bibliei şi de obicei conduce pe ascultătorii lui într-un întuneric de ceaţă, unde ei nu-l pot înţelege. Sunt persoane care nu înţeleg nici ce spun şi nici ce afirmă. Un om, care este un astfel de învăţător, cu siguranţă nu este păstor.

Păstorul, pe care îl dă Hristos, este unul care hrăneşte inimile sfinţilor Săi cu pâinea şi apa vieţii. Noi, cei care iubim pe Domnul Isus Hristos, înfometăm să învăţăm ceva mai mult despre El. Nu este nimic pe care să-l preţuim mai mult decât un gând nou sau un punct de vedere nou despre harul Domnului Isus Hristos. Este dulce pentru noi, pentru că este vorba de El. Şi păstorul ştie şi ne arată cum noi putem aduce pe Hristos în lucrurile vieţii zilnice, în atelier, pe străzile aglomerate, în cămin, în diverse împrejurări, în care ne aflăm. Noi avem nevoie de indicaţii şi de sfaturi referitoare la lucrurile practice, deoarece uneori creştinii tineri nu sunt aşa de înţelepţi cum ar putea fi, chiar dacă au intenţii bune. Uneori, de exemplu, ei vorbesc despre Hristos în birou, în loc să-şi îndeplinească obligaţia faţă de superiorul lor, şi aceasta nu este nici înţelept şi nici corect. Alteori vorbim cu oameni pentru a-i ajuta, şi în loc să facem aceasta îi îndepărtăm de adevăr prin remarcile noastre nebune, şi noi niciodată nu mai avem o ocazie nouă să le spunem ce ar trebui să le spunem. Suntem aşa de neînţelepţi şi avem nevoie să fim învăţaţi cum putem reprezenta pe Hristos în chip demn şi aducător de câştig.

Păstorul este o persoană înţeleaptă, care îmi prezintă adevărul lui Dumnezeu şi îl seamănă în mine aşa fel că eu simt că acesta este tocmai cuvântul pe care mi-l doresc în împrejurările actuale. De exemplu, în seara aceasta noi suntem aici veniţi din diverse împrejurări. Eu nu pot spune care adevăr ţi se potriveşte, şi tu nu poţi spune care adevăr mi se potriveşte cel mai bine. Însă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cunoaşte nevoia mea şi îmi aduce cuvântul potrivit cu ajutorul discuţiilor înţelepte avute cu alţii, aşa că eu recunosc imediat adevărul de care am nevoie. El îşi aruncă lumina pe cărarea mea. Darul de păstor este ceva de dorit.

Cum putem noi deveni păstori în Adunarea lui Hristos? Mă refer desigur într-o formă foarte simplă. Noi putem fi folositori în această lucrare dacă mai întâi dovedim că putem aplica la noi înşine adevărul lui Hristos, aşa cum el este revelat în Cuvânt. Dacă am testat la noi înşine valoarea unui lucru, atunci îl putem recomanda cu toată încrederea şi altora. Dacă găsim un pasaj în Scriptură, care ne ajută la adorare şi în slujba pentru Hristos, atunci este absolut sigur că putem ajuta altora în acelaşi fel. De aceea putem recomanda cu încredere altora ceea ce am găsit bun pentru sufletul nostru propriu; şi în felul acesta putem păşuna oile lui Hristos într-un fel simplu.

Învăţătorii sunt daruri, pe care Capul Adunării îi foloseşte ca sfinţii să înainteze în cunoaşterea celor descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.

Creşterea trupului întreg

Fără a mai zăbovi la diferite alte daruri, doresc să îndrept atenţia noastră spre referirea directă, care se face în pasajul acesta din Scriptură, la creşterea Adunării. În versetul 16 citim: „din care [acesta este Capul] tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aici sunt văzuţi toţi sfinţii în unitatea trupului întreg, care îşi primeşte creşterea din cauza legăturii lui cu Capul din Cer. Aceasta dă o încurajare enormă. Dacă tu eşti cu adevărat un mărturisitor al Domnului Isus Hristos şi aparţii acelui un singur trup al lui Hristos, atunci eşti inclus în acest curent al puterii vii, care este dat prin Capul ceresc spre bunăstarea tuturor.

Ni se spune că legătura între Cap şi trup este aşa de strânsă, aşa de adâncă, aşa de extinsă, că „fiecare încheietură” şi „fiecare parte” sunt incluse. Urmare acestui fapt este asigurată bunăstarea spirituală a întregului şi a fiecărei părţi. Din aceasta rezultă, că în mod normal fiecare mădular ar trebui să contribuie la binele şi activitatea întregului trup al lui Hristos. Noi avem nevoie unii de alţii şi suntem necesari pentru toţi cei care sunt mădulare împreună cu noi.

Când un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el. Cât de important sunt eu deci pentru fraţii mei şi pentru surorile mele! Faptul că sufletul meu stă în contact cu Domnul viu în glorie, va avea efect folositor pentru toţi care sunt în Adunare. Să presupunem de exemplu că eu merg la frângerea pâini cu sentimente rele în inima mea, se poate ca să mă aşez şi nu spun nici un cuvânt, ci în mine este un foc care mocneşte de gânduri rele. Eu sunt pentru fiecare frate şi pentru fiecare soră, care sunt acolo, un obstacol mut la adorare şi la rugăciune. În această stare ar fi trebuit mai bine să nu vin. Ar fi trebuit să mărturisesc acest păcat. Ar fi trebuit să-l fi adus înaintea Domnului în cămăruţa liniştită. Ar fi trebuit să nu vin necurăţit în Adunarea sfântă. Ce vreau să arăt, este, că fără ca eu să spun un cuvânt este posibil ca prin eşecul personal să deranjez adorarea lui Dumnezeu în toată strângerea laolaltă. Aceasta este din cauză că fiecare parte a trupului contribuie la acţiunea întregului. Această constatare se referă la surori şi la fraţi, la tineri şi bătrâni, la fiecare parte a acestei construcţii minunate, pe care Domnul o ridică şi o întăreşte. Noi toţi suntem legaţi unul de altul aşa fel că dacă la o persoană ceva nu este în ordine, aceasta are influenţă rea asupra altora.

Reciproca este de asemenea adevărată. Dacă eu vin şi sufletul meu este fericit în Domnul, dacă vin şi sunt gol de mine însumi şi plin de Duhul Sfânt, dacă vin şi inima mea este plină de laudă, ca să ador pe Dumnezeu şi să-mi amintesc de Domnul în moartea Sa, atunci strălucirea acestei bucurii lăuntrice se răspândeşte peste ceilalţi. Eu nu trebuie să fac cunoscut aceasta, Duhul Sfânt este prezent ca s-o împlinească şi să facă realitate „după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei”. Starea mea corectă este necesară la desăvârşirea întregului; şi în această necesitate constă responsabilitatea fiecăruia.

Responsabilitatea fiecăruia în parte

În 1 Corinteni 3 găsim de asemenea această temă a responsabilităţii prezentată sub aspectul creşterii Adunării. Ar trebui să ne amintim ce responsabilitate stă pe fiecare mădular al trupului lui Hristos în această privinţă. Aceasta se referă la aceia care ajută sau fac o lucrare sub o formă oarecare. În capitolul acesta se găsesc multe îndrumări despre acest punct, însă eu pot să mă ocup numai pe scurt cu aceasta. Voi puteţi studia capitolul într-o oră de linişte. La începutul capitolului apostolul vorbeşte sfinţilor din Corint într-un fel cam ciudat. El spune că el nu le poate scrie aşa cum doreşte. Starea lor spirituală îl împiedica s-o facă. Trecuseră trei sau patru ani de când i-a părăsit, şi ei ajunseseră acum într-o stare tristă de dezordine. Şi în loc să-i hrănească cu carne ca pe creştini maturi, trebuie să le dea lapte, ca sugarilor. Exista un motiv pentru această stare joasă şi pipernicită. El scrie: „N-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”

Carnea împiedică creşterea spirituală

În ce consta motivul pentru aceasta? Ce era fals în Corint? De ce au rămas aşa de în urmă în creştere? Ei au uitat că acum, ca mădulare ale trupului lui Hristos, aparţineau unei clase cu totul noi de persoane. Relaţiile lor unii cu alţii erau noi. În Adunare ei nu mai trebuiau să fie stăpâniţi de responsabilitatea lor lumească de odinioară şi de căile lor lumeşti. Era un etalon nou, căci ei aparţineau acum lui Hristos. Şi cu toate acestea au acţionat ca oamenii din lume. Erau influenţaţi de motive carnale, şi între ei era ceartă şi sciziune. Diferenţele de păreri au luat naştere prin ceva care într-o oarecare măsură părea demn de laudă. Ei nu se puteau uni cu privire la meritele conducătorilor şi învăţătorilor lor. Ei aveau înaintea lor în Adunare diferite persoane excelente. Desigur cunoşteau bine pe apostolul Pavel, care a fost aproape 18 luni între ei, ca să-i înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo era şi Apolo şi Chifa. Sfinţii s-au legat de aceşti conducători într-un duh de preţuire şi devotament, dar care s-a transformat în rivalitate. Unul spunea: „Eu sunt al lui Pavel”, un altul: „Eu sunt al lui Apolo”, şi un al treilea spunea: Eu nu aparţin nici unuia dintre voi, eu aparţin lui Hristos”, şi chiar prin felul acesta s-a format un partid.

Deci în timp ce nu era o sciziune publică, existau totuşi partide în Adunare. Şi acest duh de partidă era tocmai aceea cu care ei erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Drept urmare Adunarea din Corint avea cercurile ei de învăţătură; unul stătea cu toată inima de partea învăţătorului lui şi altul de partea învăţătorului lui, şi astfel ei au introdus în Adunare aceste diferite puncte de vedere şi sentimente. Ei urmau pe bărbaţii cu influenţă; ei nu priveau la Hristos ca şi Cap al trupului întreg. Când unul spunea: „Eu sunt al lui Hristos”, aceasta înseamnă: „Eu am primit pe Hristos într-un fel cum voi ceilalţi nu L-aţi primit”, el făcea pe Hristos Cap al unei partide în loc de Cap al Adunării. Râvna lui nu era conform cunoaşterii divine. Adevărul era, că ei au permis caracterului lumesc şi egoismului să ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibă în inimi. Ei erau carnali, şi de aceea ei trebuiau hrăniţi cu lapte. Ei nu puteau înţelege adevărul lui Dumnezeu, pe care apostolul li l-ar fi făcut cunoscut cu plăcere. Şi dacă o persoană nu primeşte adevărul lui Dumnezeu, ea nu creşte „în toate privinţele spre Hristos, care este Capul”. Ea nu face nici un progres în lucrurile spirituale, şi astfel are loc un eşec în responsabilitatea personală.

Creşterea spirituală în particular şi în comun depinde de ascultarea ta faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un exemplu în Biserica de la început, despre a cărei creştere citim următoarele:

Faptele apostolilor 9.31: Deci toate adunările din toată Iudeea şi Galileea şi Samaria aveau pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.

Biserica se înmulţea, şi această creştere era urmarea unei umblări cu credincioşie. Este important să se ţină seama de această interdependenţă între creşterea spirituală şi umblarea cu credincioşie. Umblaţi voi ca mădulare ale trupului lui Hristos în despărţire de lume? Voi ştiţi foarte bine că lumea şi Hristos nu pot merge împreună. Voi ştiţi că dacă vă dedicaţi party-ului, cluburilor şi întrunirilor lumeşti, primiţi imediat o repulsie împotriva Cuvântului lui Hristos şi curând nu veţi mai avea nici o plăcere de Hristos Însuşi. Veţi fi întrebaţi: „Ce s-a întâmplat cu voi?” Voi spuneţi: „Nu ştiu”. Dar voi ştiţi; este rezultatul legăturii voastre; aţi lăsat să se strecoare în inima voastră dragostea pentru practicile lumeşti, şi aceasta distruge părtăşia voastră cu Domnul. Nu mai iubiţi citirea Bibliei; voi înşivă nu mai citiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l citiţi nici împreună cu alţii. Voi nu vegheaţi în har şi adevăr. Care este cauza? Pentru că voi aţi apucat-o pe căile lumeşti şi obiceiuri carnale. Aceasta este starea pentru care apostolul mustra Adunarea din Corint. Şi pasajul cuprinde un cuvânt de atenţionare pentru toţi care au fost instruiţi în adevăr, ca ei să nu trebuiască să împiedice creşterea Adunării şi înmulţirea ei la număr ca întreg prin eşecul lor personal practic.

Lucrări care rezistă la foc

Acum, în ultima parte a capitolului, Pavel vorbeşte despre învăţătură şi slujire în Adunare. El vorbeşte despre faptul, că el a pus temelia (1 Corinteni 3.10). El însuşi a pus temelia în Corint, şi temelia era Isus Hristos. După aceea au venit alte persoane şi au adus diferite învăţături, ele au clădit pe temelia apostolică. Dar unii din lucrători, unii din conlucrătorii lui Dumnezeu din Adunarea din Corint nu au zidit cu înţelepciune. Ei nu au slujit sfinţilor cu credincioşie, ei nu aveau pe Domnul înaintea lor, ca să călăuzească lucrarea lor; şi ei nu au folosit materialul corect, şi anume adevărul lui Dumnezeu, în lucrarea lor! Şi apostolul îi atenţionează cu privire la aceşti lucrători incorecţi şi neveritabili.

Dacă contribuim în Adunare în vreun fel la zidirea sfinţilor, atunci să luăm seama ce zidim, deoarece Hristos doreşte să aibă o Adunare curată, sfântă şi fără pată, pe care vrea s-o prezinte Lui Însuşi. Şi dacă introducem ceva în construcţie, El va verifica lucrarea noastră, ca să constate dacă ea este bună. El o verifică prin foc. Apostolul tratează această temă în vorbire simbolică, unii clădesc pe această temelie aur, argint şi pietre preţioase, alţii lemn, fân şi paie. În ziua lui Hristos El va verifica lucrarea fiecăruia, ca să arate public ce natură are ea. Focul va verifica lucrarea fiecăruia, şi unele din acestea vor dispare, deoarece sunt numai lemn, fân şi paie. Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista la foc. Şi numai ceea ce este din Cuvântul lui Dumnezeu va rezista focului judecăţii Sale, a ultimei Lui verificări.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu netrecător, şi dacă eu adâncesc în inimile celor care sunt creştini ca şi mine adevărul lui Dumnezeu, pe care îl conţine Cuvântul Său, lucrarea va rămâne în picioare. Dar dacă aduc gândurile şi părerile proprii, lucrarea va dispare în ziua judecăţii. Fiecare să fie atent ce face în Adunarea lui Dumnezeu. Este ceva îngrozitor să pui o piatră de poticnire în calea unuia dintre cei mai mici, care aparţin lui Hristos, ca să cadă peste ea. Unii trăiesc în împrejurări grele, pe care trebuie să le învingă zi de zi, şi în orice moment ei ar putea aluneca şi cădea. Ce fac eu? Le întind eu o mână ajutătoare şi le dau o lovitură? Dacă vreau să le dau un sfat ajutător, atunci trebuie să le dau ceea ce Dumnezeu a scris. Dacă nu ţin seama de acest lucru, probabil le voi produce mai multă pagubă decât le fac bine; şi această lucrare a mea va arde.

Dar acolo sunt şi lucrători buni, despre care apostolul vorbeşte. Lucrarea lor va rezista încercării, atunci când va veni Stăpânul, şi El va spune: „Bine, rob bun şi credincios”. Ah, haideţi să dorim să fim lucrători buni în ochii Domnului Isus, lucrători credincioşi în slujirea Domnului nostru! Dacă încerci să ajuţi unei persoane aflate în nevoi sufleteşti, la ce foloseşte să-i citeşti ceva din Shakespeare sau Milton? O astfel de literatură poate fi bună în anumite lucruri, referitoare la lumea aceasta. Dar folosul Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu este acela, că te păstrează credincios faţă de Hristos, despre care vorbeşte Cuvântul. Ajută deci acestui om cu ceea ce este plin de conţinut şi bun, şi tu vei primi răsplata cuvenită. Un om, care doreşte să facă o lucrare bună, alege cel mai bun material pentru această lucrare.

Alături de cea de-a doua grupă de lucrători, ale căror lucrări vor arde, ei înşişi însă vor fi salvaţi, este şi o a treia grupă. Acestea sunt persoanele rele şi îngrozitoare, care pătează Templul sfânt al lui Dumnezeu, care aduc în Adunarea lui Dumnezeu învăţătură falsă şi otrăvită. Nu se spune nimic despre lucrările lor, dar apostolul spune un cuvânt grav despre astfel de oameni: „pe acela îl va distruge Dumnezeu”.

Concluzie

Am schiţat foarte sumar această temă a creşterii Adunării. Dar să ne gândim întotdeauna, că este o lucrare divină, care are loc în legătură cu zidirea Adunării. Această lucrare este infailibilă şi nu poate fi distrusă. Ea va continua, în ciuda eşecului nostru. Dar există şi lucrarea fiecăruia în parte, unde noi toţi avem o responsabilitate. Aşa pe cât este de sigur că noi aparţinem acestei Adunări a lui Dumnezeu, la fel de sigur purtăm responsabilitatea pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, ca să le ajutăm, să le facem bine, să purtăm grijă ca ei să înainteze în ceea ce este al Domnului Isus Hristos. Domnul aşteaptă aceasta de la fiecare din noi. Din pricina Numelui Său, prin harul Său să facem ce putem.

 Partea anterioarăPartea următoare 

Hristos şi Adunarea Sa (5)
Adunarea de la Rusalii

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 22.06.2019, Actualizat: 22.06.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2

Introducere

Capitolul acesta ne arată istoria, aşa cum noi toţi ştim, istoria divină a orei de naştere a Adunării lui Dumnezeu. Este un subiect dificil să vorbeşti despre Adunarea lui Dumnezeu. Şi deoarece învăţătura despre Adunare oferă o greutate deosebită, o parte mare a credincioşilor o ignorează cu totul şi îşi limitează atenţia şi slujba lor la viaţa fiecărui credincios în parte. Însă Adunarea lui Dumnezeu posedă un drept foarte mare asupra fiecărui credincios, oricât de greu ar fi să înţelegi poziţia ei actuală în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta greutatea în imaginaţie este mai mare decât în realitate.

Înălţarea lui Hristos

Oricât de greu ar fi să se înţeleagă adevărul bisericesc şi să te conformezi lui, totuşi tema are importanţa cea mai mare pentru fiecare credincios, deoarece Adunarea lui Dumnezeu este legată cu două realităţi mari ale istoriei biblice, cu două realităţi cu însemnătate deosebită.

Prima realitate este înălţarea Domnului Isus Hristos, gloria Lui în cer depăşeşte cu mult orice căpetenie şi orice autoritate şi orice putere şi orice domnie şi orice nume, care se poate numi. Acolo Dumnezeu Tatăl a dat lui Isus din Nazaret demnitatea cea mai înaltă şi gloria cea mai mare. El, Cel pe care cerul cerurilor nu-L poate cuprinde, este în acel loc al gloriei de nedescris. Omul Hristos Isus, Cel care a fost răstignit, Acela care a fost în mormânt, Se află acum la dreapta tronului lui Dumnezeu şi Lui I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Pe baza acestei realităţi a fost întemeiată Adunarea. Adunarea a luat fiinţă pe pământ, deoarece Domnul Isus Hristos era glorificat în cer. Adunarea a fost constituită aici, dar era o legătură vie între comunitatea credincioşilor care se strângeau pe pământ şi Domnul Isus Hristos în glorie. În toate revelaţiile minunate ale Sfintei Scripturi nu se găseşte nimic care să fie pus pe aceeaşi treaptă cu această realitate; şi de aceea spun că Adunarea lui Dumnezeu are un drept deosebit asupra ta şi a mea pe baza acestui caracter.

Domnul Isus Hristos este în gloria lui Dumnezeu, şi Adunarea de pe pământ este legată cu El acolo. În afară de aceasta, eu, ca cel care crede în Domnul Isus Hristos – indiferent de orice activitate a mea, indiferent de orice alegere a mea -, constitui o parte a acelei Adunări, şi ca atare eu sunt legat cu El acolo în cer. Acesta este un gând care ar trebui să facă să vibreze în noi cele mai înalte acorduri de laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, pentru faptul că este posibil aşa ceva. Tu ai putea spune că cerul este foarte departe şi că între tine şi dreapta tronului lui Dumnezeu este o depărtare mare, şi ai putea gândi că, deoarece această distanţă este aşa de mare, poţi să neglijezi acest fapt fără a avea parte de pagube personale şi că acum nu trebuie să te preocupe. Dar dacă nesocoteşti privilegiile, care rezultă din această realitate, vei pierde binecuvântările personale, pe care ele le aduc cu sine.

Coborârea Duhului Sfânt

A doua realitate istorică, pe care o găsim şi în acest capitol, este aceea că la fel de sigur precum faptul că Domnul Isus Hristos este acolo la dreapta tronului lui Dumnezeu, este şi faptul că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a treia Persoană a preamăritei Trinităţi, este aici pe pământ, şi locuinţa ei aici pe pământ este acea casă, pe care El Însuşi a întemeiat-o la Rusalii, Adunarea lui Dumnezeu. Duhul nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu Se poate găsi în acele minuni arhitectonice impunătoare, pe care omul le-a ridicat în Numele Domnului Isus Hristos, dar El locuieşte cu adevărat şi realmente aici în acel templu nevăzut, care a fost făcut sfânt prin prezenţa Sa. Nu este o minune de neînţeles, faptul că Duhul lui Dumnezeu locuieşte aici? Zi şi noapte, săptămână de săptămână, an de an, El este aici în lumea aceasta, căci El a venit la Rusalii, ca să rămână aici, şi nu numai pentru o vizită trecătoare.

Cât de îngrozitor este să ignorezi această realitate! Citim în acest capitol 2 al cărţii Faptele apostolilor, că păcatul iudeilor, care au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au lepădat, era mare şi demn de urât în ochii lui Dumnezeu. Cât de grav trebuie să fie atunci păcatul creştinătăţii de astăzi, care tăgăduieşte prezenţa sfântă a Duhului lui Dumnezeu printre urmaşii Domnului Isus Hristos – chiar dacă ea nu o tăgăduieşte prin mărturisire, totuşi o tăgăduieşte în practică. Cât de puţini cred că El locuieşte nu numai în unul de aici şi în altul de acolo, ci că El locuieşte în ei uniţi, că El îi uneşte pe toţi într-o părtăşie desăvârşită, oricât de împrăştiaţi ar fi ei aici pe pământ, şi că urmare acestui fapt fiecare în parte şi toţi împreună sunt uniţi cu Domnul Isus Hristos, Capul Adunării aflat în glorie!

Ca să gândeşti corect şi sfânt despre natura Adunării lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cu tărie la aceste două adevăruri centrale. Domnul Isus Hristos este la dreapta lui Dumnezeu; şi Dumnezeu, care I-a dat acea glorie cerească, I-a dat ca posesiune deosebită a Sa un popor ales, care este Adunarea Sa, şi ca să păstreze acea Adunare, s-o sprijine, s-o îngrijească şi să întărească acea Adunare slabă alcătuită din oameni care cred în Domnul Isus Hristos, a fost trimis aici jos Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Lumea nu-L poate vedea şi nu-L poate primi, dar tu şi eu, dacă noi credem în Domnul Isus Hristos, suntem obligaţi să recunoaştem prezenţa Sa – să-L ascultăm, să-I dăm loc, să luăm seama la El spre călăuzirea noastră şi să rămânem sub puterea Lui permanentă. Dacă facem aceasta, ne vom bucura de acea părtăşie dulce şi plină de har cu Domnul nostru Isus Hristos aflat în cer, despre care lumea nu ştie, dar despre care cel mai bine ştiu aceia care se smeresc cel mai mult şi permit Duhului lui Dumnezeu îndurător să facă cu ei ce vrea El.

Aşteptarea după făgăduinţa Tatălui

Dacă citim acest capitol, găsim că în Ierusalim era o grupă de oameni care aştepta. Ea era foarte mică la număr, probabil mult mai mică la număr decât noi, care suntem adunaţi în seara aceasta în această hală, dar ei erau adunaţi în Ierusalim şi toţi erau însufleţiţi de un interes comun şi un ţel comun. Fiecare din această grupă cunoştea personal pe Domnul Isus Hristos; şi ultima lor cunoaştere despre El era, că El i-a condus cu zece zile în urmă până la Betania, şi că El, în timp ce vorbea cu ei, S-a despărţit de ei. Când El S-a înălţat la cer şi a dispărut privirii lor, inima lor era aproape să se rupă. El, Acela care i-a iubit atât de mult, care le-a vorbit cuvinte, pe care nici un om mai înainte nu le-a rostit, care a murit pentru ei şi a înviat, i-a părăsit. El a dispărut privirii lor, şi ei stăteau acolo şi priveau, şi priveau şi sperau ca El să revină imediat. Aşa cum ştim, ei au fost mângâiaţi de cei doi îngeri, care le-a spus că ei nu trebuie să stea acolo şi să privească spre cer, căci la timpul potrivit Domnul va reveni cu siguranţă.

Însă înainte de acel eveniment fericit trebuia să aibă loc ceva de cea mai mare importanţă, şi cuvintele Domnului lor le-au răsunat cu totul noi în urechi şi au revenit în amintirea lor. Căci El le-a poruncit să meargă la Ierusalim şi acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, „pe care”, a spus El, „aţi auzit-o de la Mine”. Acum şi-au amintit ce li s-a spus în odaia de sus, după instaurarea Cinei. Domnul a făcut acolo remarca, care i-a pus în uimire: „Vă este de folos să Mă duc”; şi ei aveau nevoie deja de o porţie bună de credinţă şi luminare, ca să înţeleagă cum ar putea fi aşa ceva. „Este mai bine pentru voi să Mă duc, decât să rămân aici. Mă duc să vă pregătesc un loc.” Aceasta era o ştire binecuvântată, să audă despre un loc care era pentru ei în casa Tatălui, însă aceasta stătea în legătură cu utilitatea. El a spus: „Dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi”, Celălalt Mângâietor. Acela care vine va veni să ia locul Meu, şi El va însemna pentru voi chiar mai mult decât am fost Eu. El va locui la voi, ca niciodată să nu vă lase singuri. El va fi la voi în orice loc unde voi veţi fi, oricât de împrăştiaţi veţi fi pe suprafaţa pământului, şi El, Duhul Adevărului, vă va conduce în tot adevărul.

Drept urmare ei s-au întors la Ierusalim, pentru ca acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, aşa cum le-a poruncit Domnul. Cum au aşteptat ucenicii? Care era atitudinea lor la aşteptare? Găsim că ei şi-au petrecut timpul în rugăciune. Ei erau în Templu şi lăudau pe Dumnezeu, aşa cum ne relatează Luca în evanghelia sa; însă aici în Faptele apostolilor găsim că ei stăruiau în rugăciuni şi implorări – nu că fiecare se ruga în cămăruţa lui, ci toţi erau adunaţi şi o făceau în comun. Ei se rugau, ca să se împlinească cuvintele Domnului lor, ca să fie dată făgăduinţa Tatălui. Domnul le-a spus: „Deci dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl cel din cer va da Duhul Sfânt celor care-L cer de la El?” Drept urmare, cei care erau adunaţi acolo aveau îndreptăţirea din partea Domnului să roage pe Dumnezeu să le dea Duhul Sfânt. Ni se face cunoscut că ei s-au rugat şi Dumnezeu L-a trimis. De aceea este fără folos pentru noi să se citeze evanghelia după Luca (Luca 11.13) ca pasaj din Scriptură, care ne dă îndreptăţirea să rugăm pe Dumnezeu să ne trimită acum pe Duhul Sfânt. Cele o sută douăzeci de persoane, care erau adunate acolo, s-au bazat pe această făgăduinţă. Ele s-au rugat şi au primit răspunsul, şi noi am fi cu secole în urmă, dacă ne-am ruga acum ca Duhul Sfânt să fie trimis. El este aici. Cât de jignitor este să se treacă cu vederea prezenţa Lui!

Rugăciunea dis de dimineaţă

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Ucenicii aşteptau zi de zi. Când a venit ziua a cincizecea, ziua de Rusalii, ei toţi erau adunaţi la un loc, dimineaţa foarte devreme, deoarece era abia al treilea ceas din zi (ora 9), atunci când Petru a început vorbirea lui. În ziua aceea ei au avut evenimentul fericit al unei strângeri laolaltă pentru rugăciune dis de dimineaţă. Aceia care au luat parte vreodată la astfel de întruniri dis-de-dimineaţă ştiu câtă înviorare este în ele; ei cunosc caracterul preţios al ocaziei; ei cunosc puterea care este în rugăciuni. Oamenii care părăsesc patul lor în lepădare de sine serioasă, şi se strâng foarte devreme, pentru ca uniţi să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu, niciodată nu vor fi dezamăgiţi. Este un proverb adevărat, că Dumnezeu nu este dator nimănui. El nu datorează nimic, nici ţie şi nici mie. Ah, cât de mult ne dă El, dacă facem ceva pentru El! Dacă tu nu ai probat încă această bunătate a Lui, verific-o acum pentru tine. „Puneţi-Mă la încercare” – Dumnezeu ne solicită, să-L punem la probă.

Aici este un exemplu vizibil al credincioşiei lui Dumnezeu. Aceşti bărbaţi şi aceste femei erau laolaltă să se roage pentru revărsarea Duhului, pentru ca Duhul făgăduit să vină; şi El a venit, în timp ce ei erau laolaltă. El a venit deodată. Duhul Sfânt a venit peste această adunare pregătită, aşa cum găsim în partea de început a Noului Testament că Fiul lui Dumnezeu a venit la o adunare pregătită. Drumul Domnului era pregătit de Ioan Botezătorul. La predica lui oamenii păcătoşi s-au căit de păcatele lor şi erau botezaţi în Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acolo stătea această grupă a celor care s-au căit, care simţeau cât de păcătoşi erau în ochii lui Dumnezeu. Şi la acea grupă pregătită a venit Isus, Cel care trebuia să salveze pe poporul Său de păcatele lor, şi El a venit la momentul potrivit pentru ca El Însuşi să fie botezat. Atunci Tatăl a mărturisit că El era Fiul Lui preaiubit, şi când El a ieşit din apă, Duhul Sfânt a coborât peste El şi S-a odihnit pe El.

Sunete şi privelişti şi vorbiri

Faptele apostolilor 2.2-4: Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au [textual : s-a aşezat] aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Aici avem prezentat felul cum a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la această comunitate pregătită din Ierusalim, care Îl aştepta. Au fost semne audibile, că Duhul Sfânt venise. Era vuietul unui vânt puternic care trecea. Ei au auzit prezenţa Lui, dar El era nevăzut. El „sufla”, încotro voia El (Ioan 3.8), dar fără îndoială El era prezent în locul unde erau ei adunaţi.

La început era deosebit de necesar ca celor adunaţi să li se facă în chip desăvârşit clar că Duhul Sfânt venise. De aceea erau nu numai semne audibile, ci şi vizibile, căci ucenicilor li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc. Nu erau multe Duhuri. Era numai Unul singur, căci Cuvântul spune: „Şi S-a aşezat pe fiecare dintre ei.” Limbile erau despicate, sau împărţite; motivul pentru aceasta îl vom afla în dată. Ucenicii au fost făcuţi capabili să vorbească în alte limbi, aşa cum le dădea Duhul să vorbească. Lucrările minunate ale lui Dumnezeu, faptul că Isus Hristos era glorificat la dreapta lui Dumnezeu, nu mai puteau acum să fie limitate la o naţiune; Hristosul înălţat al lui Dumnezeu trebuia vestit acum pretutindeni tuturor oamenilor. De aceea ei au primit putere de la Duhul, ca să vorbească în acest scop în limbi diferite, însă în timp ce erau forme diferite de manifestare, era numai o singură putere călăuzitoare. Duhul Sfânt S-a aşezat pe fiecare din ei şi din plinătatea autorităţii Lui a dat autoritate fiecăruia, prin aceea că El a păstrat unitatea acţionării în mărturia lor pentru Hristos. În felul acesta s-a confirmat marea realitate, că Duhul Sfânt venise, şi Petru s-a ridicat să vorbească sub influenţa şi autoritatea Duhului venit de curând.

Când Solomon a sfinţit Templul, norul de glorie a umplut Templul. Şi gloria aceea era aşa de mare, că preoţii nu puteau rămâne acolo ca să facă slujba lor, din cauza prezenţei minunate a Domnului în Templul Său pământesc şi material. Acum Duhul Sânt coborâse şi a zidit o altă casă, un Templu duhovnicesc, în care El trebuia să locuiască. Şi acum El avea cu adevărat o influenţă bogată de har. Niciunul nu a fost zdrobit prin prezenţa Duhului. Niciunul nu s-a speriat prin revelarea Lui în mijlocul lor.

Ucenicii stăteau toţi sub puterea Duhului Sfânt şi au fost umpluţi de El, însă influenţa Duhului, care era peste ei, era de o aşa natură, că se potrivea credinţei şi dragostei lor. Căci ei erau pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt, care acum venise; şi ce i-a pregătit? Domnul Isus Hristos a alcătuit această comunitate prin propriile Sale cuvinte. El a venit în ceea ce este al Său, dar ai Lui nu L-au primit. După aceea El a adunat în jurul Lui pe cei care credeau în El, ei au venit la El, şi El i-a învăţat. El i-a făcut să fie propria Lui Adunare. Ei Îl iubeau; ei I-ai zis bun venit, atunci când El a venit la ei în timpul slujbei Sale. Lazăr, Marta şi Maria nu L-au urmat pe Domnul în umblarea Lui, dar cât de bucuroase au fost ele, când El a venit în casa lor!

Sângele şi Untdelemnul

Şi astfel a existat această ceată, ca rezultat al slujbei Domnului în Ierusalim, care Îi aparţinea. Însă acum era o însuşire deosebită, care caracteriza această ceată. Marea realitate, care niciodată înainte nu a existat în istoria lumii, era aceea, că Domnul Isus Hristos murise pentru păcatele lor. El Şi-a vărsat sângele Lui preţios. Lucrarea de răscumpărare veşnică era făcută de El. Sângele lui Isus Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, i-a curăţit de orice pată. Toţi aceşti bărbaţi şi toate aceste femei erau curate, mai albe decât zăpada, curăţite în conştiinţa lor prin sângele preţios al Domnului Isus. Această ceată, care aştepta în Ierusalim, era constituită din persoane pregătite.

În procedurile vechi simbolice, la sfinţirea unui preot şi la curăţirea unui lepros, sângele animalului de jertfă era pus pe urechea şi pe mâna şi pe degetul persoanei respective. Întotdeauna când o persoană era stropită, mai întâi se folosea sângele şi după aceea untdelemnul se punea peste sânge. Imaginea Duhului Sfânt urma după imaginea lucrării lui Hristos de împăcare şi curăţire, şi aşa a avut loc istoric la Rusalii.

Aceşti oameni, care erau adunaţi în Ierusalim şi se rugau, erau un popor curăţit. Ei erau curăţiţi prin lucrarea lui Hristos, şi de aceea Duhul Sfânt a coborât peste ei şi i-a mişcat, ca să-I slujească imediat. Imediat au început să vorbească în alte limbi. Ei toţi erau vase curăţite, care au fost umplute cu Duhul pentru a fi de folos.

Vestirea lui Hristos înălţat

Faptele apostolilor 2.22-24: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I durerile morţii, pentru că nu era posibil ca El să fie ţinut de ea.

Şi Petru, plin de Duhul Sfânt, a vorbit mulţimii. Care era marea temă a predicii lui Petru din ziua aceea? El a spus multe lucruri importante, aşa cum putem deduce din rezumatul scurt, pe care îl avem aici înaintea noastră. Însă gândul de bază în toate acestea era acela, că Acela, care tocmai a fost răstignit în lumea aceasta şi omorât, era acum înălţat de Dumnezeu în cer. Apostolul le-a pus înaintea ochilor vina lor: „Voi L-aţi răstignit pe cruce şi L-aţi omorât pe Isus din Nazaret prin mâna celor nelegiuiţi. Voi ştiţi ce a făcut El printre voi; voi ştiţi că El era un Om adeverit de Dumnezeu. Dumnezeu a pus pecetea Lui peste El; tot ce a făcut El a arătat că El era Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, dar voi L-aţi luat şi L-aţi răstignit pe cruce. Acum Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa.”

Şi inima lui Petru era plină de gloria Domnului său. Învăţat de Duhul Sfânt, care tocmai venise, el a vorbit despre lucrarea şi măreţia Domnului Isus Hristos. El nu a spus nimic despre sine însuşi, nimic despre Adunare, ci gloria lui Hristos era singura temă a inimii Sale – ce au făcut iudeii, prin aceea că L-au batjocorit, ce a făcut Dumnezeu, pentru că El era aşa de preţios pentru El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Tatăl cu glasul care se revărsa din norul de glorie pe muntele transfigurării. Domnul Isus era acum luat în glorie. El era acum glorificat cu acea glorie, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea.

Şi începând din ziua aceea şi până astăzi, Isus Hristos este tema centrală a mărturiei Duhului ca Cel răstignit odinioară şi acum glorificat. Dacă asculţi vorbirea cuiva şi constaţi că tema şi centrul vorbirii nu este în concordanţă cu această temă, pe care o avem aici, şi anume gloria nespus de mare a Domnului Isus Hristos, atunci poţi încadra vorbirea ca ceva de rangul trei. Valoarea reală a mărturiei Adunării lui Dumnezeu faţă de lume este măsurată după valoarea pe care ea o acordă lui Hristos. Ce temă pentru predicatori! Da, chiar dacă am avea o mie de limbi, cât de slab am putea totuşi să vestim gloria Domnului Isus Hristos! Însă gloria Domnului Isus Hristos este alfabetul manualului Adunării, şi Adunarea ar trebui să crească în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, în timp ce ea este aici pe pământ.

Hristos este piatra de încercare şi pentru fiecare în parte. Vă sfătuiesc insistent să analizaţi, ce loc ocupă Domnul Isus Hristos în inima voastră. Tresaltă de bucurie inima voastră la Numele Isus Hristos? Sunt închinate forţele voastre Lui? Este El primul şi cel dintâi în viaţa voastră? Ce înseamnă El zilnic pentru voi? Nu vă întreb dacă aţi fost eliberaţi de păcatele voastre sau dacă Dumnezeu v-a împlinit rugăciunile şi dacă vă dă bucurie în inimă cu privire la împrejurările fericite, pe care El vi le dă zilnic, ci întreb ce lucrează Hristos în simţămintele voastre cele mai lăuntrice. Aveţi ceva în inimă, care corespunde acestui prim apel al apostolului Domnului adresat iudeilor din Ierusalim?

Petru a spus că înălţarea lui Hristos explica totul:

Faptele apostolilor 2.33: Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi.

Faptele apostolilor 2.12,13: Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: „Ce să fie aceasta?“ Dar alţii spuneau în batjocură: „Sunt plini de must!“

Domnul Isus era în înălţime, de aceea era putere aici jos. Mulţimea oamenilor spunea: „Oamenii aceştia sunt beţi; sunt plini de must.” Desigur ei nu erau aşa; era absurd să presupui aşa ceva la o oră aşa de dimineaţă din ziua aceea. Dar nu au înţeles că minunea limbilor provenea de la Cel care nu demult a fost răstignit şi acum poseda autoritatea cea mai înaltă la dreapta lui Dumnezeu. Deoarece ei erau complet rătăciţi cu privire la adevărul despre Hristos, iudeii nu puteau înţelege ce s-a petrecut acolo. De aceea vedem această mulţime mare de oameni, care erau adunaţi la Ierusalim, uimiţi cu toţii de cele ce auzeau despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, şi anume fiecare în limba lui. Ei întreabă: „Ce poate fi aceasta?” Şi răspunsul este: „Isus Hristos a fost înălţat şi glorificat.” Petru le face cunoscut aceasta în predica lui plină de putere. Ce spunea el era susţinut de toţi cei care erau cu el, căci Adunarea era caracterizată la Rusalii prin această însuşire deosebită, că ei toţi erau una şi toţi erau umpluţi de importanţa înălţării Domnului Isus Hristos, aşa cum ea le-a fost descoperită prin Duhul lui Dumnezeu tocmai coborât şi care locuia în ei.

Urmările înălţării la cer

Eu cred cu adevărat că este o mare mulţime de creştini, care niciodată nu merg mai departe decât apostolii din Betania. În experienţa lor nu depăşesc cadrul din Faptele apostolilor 1 şi 2, ei stau acolo şi privesc spre cer, în timp ce norul ia pe Domnul lor dinaintea ochilor lor, şi ei zic unii altora: El a plecat aşa departe de la noi. Ei nu înţeleg ce le-a asigurat plecarea la cer a lui Hristos. Ei nu au ascultat încă de glasul Duhului Sfânt din inimile lor, care îi învaţă prin Cuvântul lui Dumnezeu că Isus Fiul lui Dumnezeu a mers mai departe de norul acela trecând prin toate cerurile şi că acum El este la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri. Ce diferenţă înseamnă această cunoaştere pentru mine! Eu ştiu că El, Cel glorificat, este Mântuitorul meu, că El este Acela care a murit pentru mine, şi că El este Acela care m-a unit cu Sine Însuşi prin Duhul Sfânt. Ce înseamnă pentru mine lumea toată, în comparaţie cu această cunoaştere? Nu este nimic pe pământ care să fie la fel ca aceasta, şi repet, adevărul acesta are o importanţă uriaşă. Dacă vei uita toate celelalte, ce s-a spus, să nu uiţi că motivul, pentru care Adunarea lui Dumnezeu este aici în lume începând de la Rusalii şi până astăzi, este acela, că Isus Hristos a fost înălţat, şi că începutul Adunării este în concordanţă în timp cu înălţarea Domnului Isus Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Acesta este primul gând şi primordial, care ar trebui să umple inima fiecărui mădular al trupului lui Hristos, al Adunării lui Dumnezeu.

În afară de aceasta Duhul Sfânt locuieşte aici, ca să ţină inimile sfinţilor în atingere practică cu Domnul Isus Hristos aflat pe tron. Aceasta este o realitate, prieteni dragi. Dacă spun că este o realitate, vreau să spun că este ceva care a avut loc, s-a realizat. Prezenţa Duhului Sfânt pe pământ este la fel de adevărată ca şi faptul că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce şi acum este glorificat în înălţime. Nu-i aşa? Însă câţi oameni vin la cruce, dar ei niciodată nu merg un pas mai departe. Ei niciodată nu intră în cer cu credinţă şi bucurie în Acela care este acolo pentru ei. Ei speră să meargă cândva în locul unde sunt multe locuinţe, însă nu fiecăruia îi este clar că Isus Hristos este deja acolo şi că El este glorificat de Tatăl şi, deoarece El a fost înălţat, Duhul Sfânt este aici ca „celălalt Mângâietor”, care este pentru fiecare din ei, în timp ce El locuieşte şi în Adunare ca Templu al lui Dumnezeu. În versetele de la sfârşitul acestui capitol avem unele caracteristici ale Acestei părtăşii noi înfiinţate în Ierusalim, şi acum vrem să ne preocupăm cu ele.

Dimensiunea Adunării

Faptele apostolilor 2.36-42: Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit“. Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Petru prezintă foarte clar ascultătorilor lui, că acest mare dar al Duhului Sfânt era nu numai pentru anumiţi privilegiaţi. El nu trebuia să se limiteze la aceia care au fost la părtăşia de rugăciune din acea dis-de-dimineaţă, ci el era şi pentru alţii, dacă ei se vor căi de păcatele lor şi se vor boteza în Numele lui Isus Hristos, şi rezultatul predicii lui Petru era, că oamenii au fost atinşi în adâncul inimii lor. Era dimineaţa unei zile a Domnului şi o binecuvântare fără asemănare pentru credincioşi; dar nu era o trăire plăcută pentru aceia care au ascultat cuvintele lui Petru. Cuvintele lui le-au atins conştiinţa ca o sabie ascuţită şi ei au fost dovediţi de vinovăţia lor. Ei spuneau: suntem păcătoşi, şi aceasta nu este un sentiment plăcut. Petru spunea: voi cădeţi sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi ei simţeau că aceasta era adevărat, pentru că ei au omorât pe Prinţul vieţii. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, că noi L-am răstignit pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui, atunci ce ar trebui noi să facem? Apoi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Aceluia pe care voi L-aţi răstignit. Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă!”

Ca rezultat al acestei mărturii trei mii de persoane au fost adăugate la Adunarea iniţială. Şi cei convertiţi s-au retras din neamul rău şi preacurvar, care a dispreţuit pe Domnul gloriei şi L-au răstignit. Astfel Domnul a adăugat într-o singură zi trei mii de suflete la acea Adunare nou întemeiată în Ierusalim, arătând ce lucruri mari a făcut Duhul Său. Desigur El poate face şi astăzi astfel de fapte măreţe, şi eu cred că astăzi El salvează mai mult de trei mii de suflete într-o zi, dacă privim lucrarea Lui în lumea întreagă. Însă El nu face aceasta într-un singur loc, deoarece oamenii din locul acela deosebit ar deveni probabil foarte mândri. Ei nu ar putea suporta o astfel de lucrare mare a Duhului în mijlocul lor, fără să nu desconsidere celelalte locuri, care nu ar fi la fel de privilegiate.

Putem însă fi siguri că Duhul lui Dumnezeu niciodată nu este inactiv. El este permanent la lucru şi atrage suflete la Hristos şi va face în continuare aceasta, până când Adunarea este completă. Cu toate acestea avem înaintea noastră în Scriptură realitatea că trei mii de suflete au fost atrase la Hristos şi au fost adăugate Adunării formate la Rusalii. Vedem această comunitate nouă în Ierusalim, cum se ţine despărţită de marii preoţi, Ana şi Caiafa, de toţi membrii sinedriului, de farisei şi de cărturari şi de oamenii mari şi de mulţimea de oameni din Ierusalim, care se suiseră să serbeze sărbătoarea Rusaliilor. Acolo era Templul şi curţile lui din faţă cu răcnetul boilor şi brăhnitul oilor de jertfă; dar privit din punct de vedere divin era un loc trist. Aici la această grupă mică dintr-o stradă lăturalnică din Ierusalim era Duhul Sfânt, nu în acea construcţie impunătoare, la care Irod a lucrat 46 de ani, ca s-o termine. Duhul Sfânt a plecat din Templul făcut de mâini şi a venit la sufletele răscumpărate cu sânge, spălate cu sânge, ca să locuiască în ele. O, ce onoare!

Stăm cuprinşi de uimire, când vedem norul gloriei Domnului în Templul de pe Muntele Moria din zilele foarte îndepărtate ale lui Solomon, însă aici este o minune mult mai mare. Duhul lui Dumnezeu vine să locuiască printre pescari, poporul obişnuit, oameni normali, de fiecare zi. Dar pentru ce vine El la aceştia? Ceea ce îi caracteriza nu era bunăstarea, nu era poziţia lor socială, nu era evlavia lor exterioară, da, nici măcar devotamentul lor deosebit faţă de Domnul şi Stăpânul lor; dar o însuşire deosebită a lor – personală şi comună – era dragostea, respectul şi onoarea pentru Domnul Isus Hristos.

Binecuvântare şi laudă

Dacă noi credem cu adevărat că Domnul Isus Hristos, Acela care ne-a iubit şi a murit pentru noi, este la dreapta lui Dumnezeu în cer, aceasta ne constrânge la preamărire şi adorare aduse Lui. Dacă recunoaştem poziţia Lui în gloria cea mai înaltă, nu ar trebui s-o arătăm, nu ar trebui să-I aducem laudă, nu ar trebui să spunem mai departe măreţia Lui? Prieteni dragi, este o zi tristă dacă sfinţii lui Dumnezeu trebuie să pompeze afară din inima lor lauda pentru El. Ea ar trebui să ţâşnească de la sine din ei (Psalmul 45.1). Voi ar trebui să-L preamăriţi, din simplul motiv că nu puteţi altceva, pentru că inima voastră nu poate tace. Voi Îl iubiţi aşa de mult, că vreţi să-I spuneţi cât de mult Îl iubiţi şi Îl onoraţi. Ah, să nu uităm să-L preamărim pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat aşa de sus.

Unanimitate

Găsim că această grupă mică de credincioşi era cu totul pentru sine, despărţită total de locuitorii din Ierusalim. Ei au rămas „unanimi” laolaltă. Înainte să vină Duhul Sfânt, ei aveau planuri diferite, aşa cum de exemplu citim în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Citim acolo că unii din apostoli au zis: „Să mergem să pescuim”; dar nu toţi şi-au propus aceasta, numai unii dintre ei. În acest plan nu era inclus nimic care putea da grupei întregi un interes comun şi să-i facă să fie „una”. Acum ei acţionează unanim. Şi ce este, ce îi ţine în această unitate? Să cercetăm amănunţit această întrebare. Ce va ţine uniţi pe aceia care în noaptea în care Domnul a fost trădat s-au certat pentru locul de întâietate? La Rusalii găsim grupa la început fiind „unanimi”. Nu este nici o ceartă, nici o comportare necuviincioasă; ci noi vedem o adunare unită în simplitatea şi puterea ei iniţială. Ce îi determină să fie permanent împreună în stăruinţă? Acea prezenţă nevăzută, prezenţa Duhului Sfânt.

Când preamăritul Domn Isus Hristos a venit în casa din Betania, Maria putea să-L vadă şi Marta putea de asemenea să-L vadă. Nimeni nu poate vedea pe Duhul Sfânt în casa lui Dumnezeu. El este în Adunare, dar El este nevăzut. Noi putem observa numai efectele prezenţei Sale. Şi un efect neschimbabil al prezenţei Duhului Sfânt este, că ochii tuturor sunt îndreptaţi de El spre gloria Domnului Isus Hristos. În felul acesta toate inimile, toate simţămintele şi toate buzele se unesc, şi toţi acţionează „unanim”, căci gloria Domnului este motivul dominant pentru fiecare în parte şi pentru toţi.

Nici un copilaş în Hristos nu trebuie să se înşele vreodată cu privire la lucrările Duhului Sfânt. Ce nu este în concordanţă cu gloria Domnului Isus Hristos, poate fi cu siguranţă şi foarte liniştit respins. Nu este de la Duhul Sfânt, şi nu vă poate ajuta. Dar dacă o persoană face tot ce ea poate, ca să determine ca tu să gândeşti mai înalt despre Domnul Isus Hristos, tu spui: este în ordine. Eu doresc ceva mai mult din aceasta. Este învăţătura apostolilor, şi ea se potriveşte foarte bine pentru mine. Învăţătura lui Hristos este piatra de încercare, care ne este dată în Scriptură, ca să decidă care învăţătură este de la Dumnezeu şi care este de la oameni.

Învăţătura apostolilor

Faptele apostolilor 2.42: Şi ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Nu trebuie să gândim că această stăruinţă se referea numai la prima zi. Înseamnă că ei continuau să facă în felul acesta. Acestea erau obiceiurile noi ale ucenicilor lui Hristos. Duhul Sfânt le-a dat o aptitudine nouă să înţeleagă Scriptura şi noile descoperiri ale adevărului. În timpul Vechiului Testament Dumnezeu a dat profeţii şi scrierile lui Moise şi Psalmii, şi aceia, care erau adunaţi, cunoşteau scrierile vechi-testamentale. Însă noi citim că ei au rămas în învăţătura apostolilor; şi învăţătura apostolilor înseamnă apostolii Domnului nostru Isus Hristos şi învăţătura pe care ei au dat-o mai departe la început sfinţilor. Dar probabil vom putea mai târziu să spunem mai mult despre această temă.

Părtăşia

Cu învăţătura apostolilor este strâns legată părtăşia. Părtăşia este un cuvânt minunat şi un cuvânt cu o însemnătate deosebită pentru Adunarea lui Dumnezeu. Spus pe scurt, înseamnă că fiecare, care este în Adunarea lui Dumnezeu are interese comune cu ceilalţi şi un ţel comun, care se bazează pe Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. De aceia cei care sunt în Adunarea lui Dumnezeu sunt atraşi irezistibil unul la altul; şi Duhul Sfânt lucrează în ei totul spre bunăstarea spirituală a părtăşiei ca întreg. Dacă caut o persoană, pe care o doresc, care are aceleaşi simţăminte ca mine, cu care mă simt legat personal, probabil pot găsi numai foarte puţine, care sunt potrivite pentru aceasta. Părtăşia în sensul acesta va fi în mod necesar foarte limitată, însă în Adunarea lui Dumnezeu nu este nicidecum o astfel de îngrădire. Biserica, despre care este vorba aici în Faptele apostolilor 2, înseamnă că toţi, care au fost aduşi împreună în acea grupă nouă, iubeau pe Domnul Isus Hristos, toţi au fost curăţiţi, răscumpăraţi în acelaşi fel prin sângele preţios, toţi au fost aşezaţi pe o bază comună ca aceia care Îi aparţin, toţi au primit Duhul Sfânt, şi fiecare în parte şi toţi împreună constituiau o parte a acelei creaţii noi prin El. Apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Adunare folosind imaginea trupului, şi noi ştim că fiecare mădular al trupului lui Hristos este în acelaşi fel un mădular pentru altul. S-ar putea ca el să îndeplinească o misiune deosebită pentru el însuşi, dar în ceea ce priveşte interesul comun şi dependenţa unul de altul, toate sunt la fel, şi această părtăşie este însuşirea deosebită a Adunării, pe care o găsim aici.

Frângerea pâinii

Frângerea pâinii este amintită de asemenea direct la început. Mă întreb, dacă ucenicii au făcut frângerea pâinii în ziua de Rusalii. Nu ni se spune nimic în privinţa aceasta, că ei ar fi făcut-o, ci, că mai târziu au stăruit în a face aceasta. În orice caz era fără îndoială un eveniment mare, în mod deosebit pentru cei unsprezece apostoli, să împlinească dorinţele Domnului în această privinţă. Abia cu câteva săptămâni în urmă Domnul i-a rugat să mănânce pâinea şi să bea vinul în amintirea de El. Acum ei făceau aceasta pentru prima dată ca Adunare. Aducerea aminte era foarte importantă pentru ei. Apostolii îşi puteau aminti chiar de privirea Lui, atunci când a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Chiar şi tonul glasului Său le-a devenit din nou conştient în această zi de început. Duhul Sfânt a făcut să devină realitate şi aducerea aminte de moartea Sa, pentru că ei nu trebuiau să fie total dependenţi de propria lor memorie. Una din misiunile Sale era, să le readucă aminte de lucrurile pe care Domnul li le-a spus. De aceea era pentru ei, care nu erau stricaţi prin delăsare păcătoasă sau răceală sau indiferenţă, un eveniment fericit să-şi amintească la frângerea pâinii de Domnul în puterea unui duh neîntristat. Mai mult, ei stăruiau în frângerea pâinii. Trebuie să fi fost legat de această sărbătoare o deosebită dulceaţă şi bucurie şi putere, în aceste prime zile ale părtăşiei trupului lui Hristos. Ei stăruiau în frângerea pâinii. Ei nu erau mulţumiţi cu o sărbătoare ţinută din când în când. Ah, fie ca noi să nu considerăm frângerea pâinii ca ceva banal! Să stăruim în aceasta! Este ceva măreţ, şi astăzi la fel de real ca la Rusalii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este încă aici, şi Domnul Îşi ţine făgăduinţa! „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.”

Rugăciunile

Alături de frângerea pâinii ei stăruiau şi în rugăciuni. Prin aceasta nu este vorba de rugăciunile fiecăruia, care se aduc în orice timp în domeniul personal. Aceasta se referă la rugăciunile hotărâte ale grupei adunate ca atare, deoarece ei toţi puteau acum să se roage ca o singură persoană. Ce i-a făcut una? Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei au fost uniţi de El în inimă şi dorinţă, El, Cel care vine înaintea lui Dumnezeu (Romani 8.27). Sunt sigur că nouă nu ne este suficient de clar ce putere este inclusă în părtăşia la rugăciune a Adunării. Rugăciunea acelora ale căror rugăminţi sunt unite în Numele Domnului Isus Hristos, trebuie să coboare multă binecuvântare. Nimic nu poate ţine departe binecuvântarea de sfinţi, în umblarea şi în lucrarea lor, dacă Adunarea lui Dumnezeu se roagă în caracterul şi privilegiul părtăşiei şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea să stăruim în părtăşia la rugăciune ca aceşti oameni din timpurile vechi. Dacă stai departe de adunarea de rugăciune, desigur nu vei primi nimic din binecuvântările părtăşiei, de care ea are parte. Tu nu doreşti aceste daruri al harului, şi astfel tu nu te uneşti cu alţii ca să te rogi pentru ele! Noi venim, pentru că noi suntem vase sărace, goale şi dorim să fim umplute. Noi avem şi privilegiul preoţesc să intervenim pentru alţii. Şi noi suntem siguri că vom fi ascultaţi, pentru că noi cunoaştem harul Dumnezeului nostru şi pentru că noi aducem înaintea Lui un Nume, pe care El în nici un caz nu vrea să-L refuze.

Exprimarea unităţii

Faptele apostolilor 2.43-45: Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.

Comportarea lor comună reflecta unitatea lor, care era în această părtăşie nouă, şi înapoia ei era puterea Duhului Sfânt, care i-a făcut să renunţe la toate interesele egoiste şi să acţioneze ca un om. Ei toţi erau laolaltă şi aveau totul în comun. În afară de aceasta şi-au vândut posesiunile lumeşti şi prin aceasta au arătat că ei îşi pun credinţa şi speranţa lor într-un Hristos ceresc, a cărui Împărăţie nu era din lumea aceasta. Un iudeu, care credea în venirea imediată a Împărăţiei pe pământ, nu doreşte să se despartă de posesiunile sale. El şi-ar păstra cu plăcere moştenirea în ţară, până când Mesia va domni pe tron. Însă aceşti credincioşi au învăţat „ce este cel mai bun”, pe care Hristos îl dă. Ei aveau o moştenire „mai bună”, nepătată şi care nu se vestejeşte, păstrată în cer pentru ei.

„Împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.” Duhul lui Hristos era în ei, şi ei se gândeau la alţii şi nu la ei înşişi. Duhul Sfânt a coborât şi prima Lui misiunea era, ca să zicem aşa, să-i umple cu dragoste altruistă ca Stăpânul. Căci cine a fost Acela care a văzut o perlă de mare preţ, a vândut tot ce avea, ca s-o aibă? Era Domnul Isus, care, cu toate că era bogat, a devenit sărac din pricina noastră, pentru ca noi prin sărăcia Lui să devenim bogaţi. Duhul Sfânt îndepărtează din inimile noastre tot ce este egoist. De aceea în aceste acţiuni de smerire şi lepădare de sine în Ierusalim era o prezentare demnă de iubit în repetarea a ceea ce a făcut Omul pe care iudeii L-au răstignit şi omorât. În inimile şi în viaţa urmaşilor Lui trăia Mântuitorul blând şi smerit iarăşi în acea cetate vinovată.

Există astăzi o mărturie asemănătoare? Dacă Îi aparţinem, să mergem atunci pe căile lui Hristos, ale Domnului nostru. Să nu se spună despre noi, că mădularele trupului aduc ocară asupra Capului; însă Capul trebuie să călăuzească toate cuvintele şi toate faptele trupului, şi Duhul Sfânt să umple pe toţi cei care sunt uniţi cu El în glorie.

Respectarea adevărului despre Adunare

Închei, rugându-vă insistent să păstraţi tare înaintea ochilor, că adevărul referitor la Adunarea lui Dumnezeu este descoperirea cea mai preţioasă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Spun aceasta cu toată chibzuinţa cuvenită. Israel era şi este foarte preţios pentru Dumnezeu, chiar dacă vechiul popor ales umblă acum pe pământ fără patrie, totuşi locul lui de binecuvântare definitivă este aici pe pământ, în timp ce locul propriu-zis al Adunării este legătura cu Hristos în glorie, şi noi avem această soartă sigură înaintea noastră. Noi avem speranţa tare, că vom avea parte de gloria Sa. În timp ce noi aşteptăm împlinirea acestei speranţe, savurăm privilegiul de a avea parte de lepădarea lui Hristos în lumea aceasta. Mai târziu vom avea parte de gloria Sa, deoarece noi suntem legaţi cu El în înălţarea Sa cerească. Toate acestea şi mult mai multe sunt legate cu locul nostru în Adunarea lui Dumnezeu.

Ca să nu permitem ca greutăţile şi încurcăturile vieţii Adunării în constituţia ei actuală întunecată şi fărâmiţată să şteargă din inimile noastre natura reală a Adunării lui Dumnezeu, adevărul despre Adunare rămâne neschimbat în Scriptură, şi noi ar trebui să ne obişnuim să privim lucrurile, care se referă la Adunare, aşa cum le vede Dumnezeu în Cuvântul Său. Noi avem nevoie de gândirea Lui referitoare la Adunare în totalitate, şi de aceea în gândirea noastră să mergem întotdeauna înapoi la începutul istoriei ei. Ah, această zi de Rusalii! Să privim cu satisfacţie şi laudă înapoi la ceea ce a avut loc în ziua aceea memorabilă, când Duhul Sfânt a coborât şi Şi-a făcut locuinţă în inimile sfinţilor – în fiecare în parte şi în comun – aici pe pământ, şi El a rămas aici până în ziua de azi. Da, acel Duh Sfânt va rămâne până când Adunarea va fi completă la număr şi Domnul Isus va veni să cheme la Sine trupul Său şi mireasa Sa şi să ia cu Sine pe toţi cei care sunt ai Lui, pentru ca ei să fie la El în veşnicie.

Foc străin în Locul Preasfânt
Leviticul 10.1-3

Henry Chisholm Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 09.08.2019, Actualizat: 09.08.2019

Versete călăuzitoare: Leviticul 10.1-3

  1. Când închinarea (adorarea) este o jignire şi închinătorul cade sub judecata lui Dumnezeu
  2. De ce noi avem lipsă de capacitate de judecată şi suntem incapabili de a deosebi între ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi între ceea ce este curat şi necurat

Biserica (Adunarea), compusă din toţi credincioşii şi este reprezentată aici simbolic prin fiii lui Aaron, este acum într-o poziţia privilegiată şi de apropiere de Dumnezeu. Şi pentru că ea este aşa, Dumnezeu doreşte ca noi să fim în armonie cu acest privilegiu, şi vrea să ne dea în acest capitol o învăţătură serioasă. Este important să nu uităm că „tot ce a fost scris mai înainte … a fost scris spre învăţătura noastră”, „pentru ca, prin răbdarea şi încurajarea Scripturilor, să avem speranţă” (Romani 15.4). Deoarece toţi sfinţii sunt preoţi (1 Petru 2.5), toţi stau aproape de Dumnezeu, ca să-I aducă adorare (prezentată simbolic prin tămâie), „mirosul plăcut”, pe care El L-a găsit în Fiul Său preaiubit şi în toate lucrările, pe care Acesta le-a făcut spre onoarea lui Dumnezeu. În acestea Dumnezeu Îşi găseşte întotdeauna bucurie deosebită.

Leviticul 10.1,2: Şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu şi-au luat fiecare cădelniţa şi au pus foc în ea şi au pus tămâie deasupra şi au adus înaintea Domnului un foc străin, ceea ce nu le poruncise El. Şi a ieşit foc dinaintea Domnului şi i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului.

În privinţa aceasta ţinem seama de faptul că ei ca fii ai lui Aaron aveau dreptul să se apropie. Vedem de asemenea că nu era nimic de obiectat cu privire la cădelniţă şi la tămâie, ci cu privire la ceea ce a fost adus cu ele: „focul”. Ca să zicem aşa, ceea ce dădea naştere la miros era greşit, şi aceasta a făcut ca totul să fie respins. Era un foc cu care toţi cei care erau preocupaţi cu slujba preoţească trebuiau să fie familiarizaţi, şi anume focul care ardea neîntrerupt pe altarul de aramă (Leviticul 6.5,6). El era văzut de toţi cei care veneau din afară. Altarul de aramă era primul obiect din curte. Fără moartea jertfei pe acest altar de aramă nu era nici o apropiere de Dumnezeu. Şi focul necesar producerii mirosului tămâiei trebuia luat de pe acest altar (Leviticul 16.12,13). Acesta nu era „foc străin”.

Jertfa de ardere din Leviticul 1 reprezintă moartea lui Hristos şi aptitudinea Lui personală de a purta judecata. Nu ne este străin, ci ne este cunoscut că încercarea energică a Persoanei Sale, la care a fost supus prin judecata lui Dumnezeu, era cea care a dat naştere în mod clar la mirosul plăcut. Deci focul este un simbol al judecăţii lui Dumnezeu. În primul capitol al cărţii Levitic focul, care mistuie jertfa de ardere de tot, a dat naştere pe deplin la mirosul plăcut, pe care Dumnezeu l-a primit prin moartea jertfei fără cusur. Judecata lui Dumnezeu, care L-a încercat pe deplin pe Hristos la cruce, a găsit numai ceea ce Dumnezeu putea să găsească plăcere.

Însă în Leviticul 4, unde moartea lui Hristos este descrisă sub un alt aspect şi judecata este simbolizată tot prin foc, se obţine un alt rezultat. Aici nu este vorba de mirosul plăcut (numai despre cel din grăsime şi aşa mai departe, ca să arate cine era El), ci de mistuirea sau descompunerea corpului jertfei, şi aceasta nicidecum pe altarul de aramă, ci mult mai departe, afară din tabără. Însă locul acesta este încă legat cu altarul de aramă, căci acolo este vărsată cenuşa grăsimii arse pe altar. Este jertfa pentru păcat. Este Hristos, care a fost „făcut păcat” pentru noi şi „a purtat păcatele noastre”. Crucea este locul unde „trupul cărnii Sale” (Coloseni 1.22) a fost distrus – mistuit – sub judecata lui Dumnezeu, aşa că Domnul, când va veni a doua oară în lumea aceasta, Se va arăta „fără păcat” (Evrei 9.28), adică, nu pentru a clarifica problema păcatului sau pentru a o rezolva, căci ea a fost rezolvată la cruce în chip desăvârşit odată pentru totdeauna.

La jertfa de ardere de tot focul produce numai un miros plăcut; la jertfa pentru păcat focul mistuie în afara locuinţei lui Dumnezeu (a taberei) tot ce este contrar prezenţei Sale sfinte (deoarece ea este încărcată cu păcat). Aceste două lucrări sunt legate cu focul, şi ambele au fost împlinite la cruce. Pe această bază caută Dumnezeu închinători, care I se închină în duh şi adevăr. Dar aceasta nu poate avea loc independent de acţiunea focului, şi nici independent de amintirea de el; căci mirosul tămâiei (simbol al adorării aduse de noi) a luat naştere numai prin faptul că tămâia a fost pusă pe focul luat de pe altar. Închinarea (adorarea) în duh şi adevăr are ca bază renunţarea la tot şi judecata a tot ce eu sunt în mine însumi, şi mărturisirea că Dumnezeu Şi-a găsit mulţumirea şi satisfacţia veşnică în Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Drept urmare tot ce este în afara acestor două lucruri, care dau naştere la adorare (închinare), este „foc străin”. Nici talentele naturale, darurile, aptitudinile, inteligenţa sau educaţia nu sunt de folos aici, deoarece ele descind din omul dintâi; şi nimic din primul om (adică ceea ce îşi are originea în el) nu poate veni înaintea lui Dumnezeu, decât numai prin judecată. Toţi creştinii credincioşi stau pe aceeaşi bază, pe care ei au voie să aducă adorare. Însă orice îngâmfare de sine dispare, dacă vedem că Hristos este singurul care face bucurie inimii lui Dumnezeu, şi noi recunoaştem că locul pe care stăm este „loc sfânt”. Focul mistuie tot ce este contrar felului lui Dumnezeu şi pune înaintea Lui Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit.

Este important ca ceea ce oamenii numesc închinare să fie verificat în lumina acestui loc din Scriptură. Dacă nu se ia în seamă înţelesul celor din Leviticul 4, atunci va fi o închinare în felul lui Cain. Cain a venit la Dumnezeu pe baza dreptului stabilit de el însuşi de a veni. În felul acesta nu se ţine seama de adevărul important, învăţat prin jertfa pentru păcat, şi se tăgăduieşte total căderea. Dacă Dumnezeu Însuşi nu pregăteşte drumul, omul nu are nici un drum. În noi înşine nu avem nici o capacitate. Noi mărturisim aceasta şi venim cu toată valoarea Persoanei şi lucrării Altuia. Dumnezeu Însuşi a pregătit aceasta. Orice oferire lui Dumnezeu a Persoanei şi lucrării lui Hristos este primită. Nu avem nevoie de mai mult. Dumnezeu ne-a dat aceasta şi El nu poate primi nici o adăugare la aceasta.

La închinare şi dacă Duhul ne învaţă, învăţăm ce Îi place lui Dumnezeu. Şi după ce am învăţat aceasta, capitolul acesta ne prezintă o altă chestiune, a cărei necesitate este pusă permanent înaintea ochilor, în timp ce ne mişcăm într-un mediu întinat, şi anume, diferenţierea între „ce este sfânt şi ce nu este sfânt” şi diferenţa între „ce este curat şi ce este necurat”: „Şi Domnul a vorbit lui Aaron zicând: «Să nu bei vin şi băutură tare, tu şi fiii tăi cu tine, când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: va fi o rânduială pentru totdeauna în generaţiile voastre, ca să puteţi deosebi între ce este sfânt şi ce nu este sfânt şi între ce este necurat şi ce este curat şi ca să-i învăţaţi pe fiii lui Israel toate rânduielile pe care Domnul le-a spus lor prin Moise»” (Leviticul 10.8-11).

Cine poate diferenţia între „ce este sfânt şi ce nu este sfânt” şi între „ce este necurat şi ce este curat” în afară de sufletul care a învăţat din intimitatea părtăşiei şi a acelui cel mai înalt privilegiu, pe care îl dă părtăşia, şi anume din adorare, ce este primit de Dumnezeu? Atunci vinul şi băuturile ameţitoare şi tot ce face omul natural sunt de respins. În adorare nu este permis nimic altceva în afară de focul care vesteşte atât lepădarea mea şi judecata asupra mea, cât şi primirea lui Hristos. Într-adevăr, nimeni nu presupune că vinul şi băuturile ameţitoare pot fi tolerate în înăuntru; însă în cele din urmă este totuşi aşa: dacă am obiceiul să permit naturii să mă stăpânească în cele exterioare, dacă în mod obişnuit hrănesc natura şi nu o judec, atunci voi fi lipsit de putere să judec în lucrurile cele mai simple. Pierd simţământul a ceea ce este corect şi ce este fals, şi voi fi o piedică în adorarea adusă de sfinţi; căci ce aduc eu, va fi lepădat. În felul acesta sufletul pierde simţământul a ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi a ceea ce este necurat şi curat; şi în această stare el este incapabil să înveţe pe alţii „rânduielile pe care Domnul le-a spus”.

Constatăm deci: numai prin faptul că înveţi în prezenţa Domnului ce este plăcut Lui poţi regla lucrurile mărunte ale vieţii zilnice. Îngrijorările lumii, ale familiei, ale adunării, ele toate ne prezintă cazuri în care preotul lui Dumnezeu trebuie să cunoască şi să vestească gândurile lui Dumnezeu cu privire la ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi la ceea ce este necurat şi curat, şi noi Îi putem mulţumi că El a luat aceste măsuri desăvârşite, pentru ca noi să nu fim duşi în rătăcire, ci ca să avem capacitatea de discernământ corectă, atunci când ni se pun astfel de întrebări.

Este inutil să dai unui suflet, care nu ştie nimic sau ştie puţin despre adorare, vreun sfat. Adorarea este privilegiul nostru cel mai mare pe pământ şi bucuria cerului. În ea ne apropiem de Dumnezeu conştienţi fiind că prin aceasta facem bucurie inimii Lui, şi ce ar putea produce bucurie mai mare pentru inima noastră decât aceasta? Versetul 3 se referă la felul în care are loc aceasta:

Leviticul 10.3: Şi Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ceea ce a spus Domnul, zicând: «Voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor»”. Şi Aaron a tăcut.

Versetul acesta ar trebui citit mereu. El este cheia pentru tot ce ne este spus în capitolul acesta.

 

 

Pace şi bucurie în timpuri de încercare
1 Petru 1.6-8

Elmo Clair Hadley

© SoundWords, Online începând de la: 18.03.2019, Actualizat: 18.03.2019

Versete călăuzitoare: 1 Petru 1.6-8

1 Petru 1.6-8: În ea vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă.

Motivul încercărilor

Încercările ne învaţă supunerea faţă de Domnul şi ne eliberează de noi înşine. Ele sunt instrumentul lui Dumnezeu, ca să producă în noi răbdare. Iacov a scris despre scopul încercărilor în viaţa noastră: „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic” (Iacov 1.2-4).

Dacă totul ar decurge aşa de normal, precum am vrea noi cu plăcere, atunci nu ar exista nimic din pricina căruia noi ar trebui să fim răbdători. Răbdarea cere ca noi să lăsăm la o parte voinţa proprie. Prin aceasta încercările arată numai în ce măsură suntem noi gata să renunţăm la voinţa proprie, ca să acceptăm voia lui Dumnezeu cu privire la noi.

Ce permite Dumnezeu

Noi nu avem voie să uităm niciodată că Dumnezeu a permis încercarea spre cel mai mare bine al nostru – oricare ar fi împrejurările noastre. Alegerea lui Dumnezeu pentru noi pare uneori să fie foarte greu de suportat. Însă aceasta este din cauză că noi nu ne-am predat deplin Lui sau din lipsa noastră de încredere în dragostea şi înţelepciunea Lui. Dumnezeu ori alege ce este cel mai bine pentru noi, prin ceea ce El permite în viaţa noastră, ori El alege intenţionat pentru noi ceea ce El ştie că nu este spre cel mai mare bine al nostru. Am îndrăzni noi să-L învinovăţim pe Dumnezeu de această ultimă alegere a Sa? Niciodată!

În acţiunea Sa preventivă cu noi, El ori rânduieşte ori permite tot ce vine în viaţa noastră. El are autoritatea desăvârşită să împiedice totul, aşa că dacă ceva are loc, atunci El a permis aceasta. Să te plângi este ca şi cum ai spune că noi ştim mai bine decât Dumnezeu ce este cel mai bine pentru noi: sau exprimat altfel: că Dumnezeu nu ne acordă suficientă valoare, ca să ne dea ce este cel mai bine. Aceasta este mândrie, cealaltă este neîncredere în motivele Sale.

Cine este răspunzător?

Uneori gândim: nu cumva şi diavolul are mâna în joc în ceea ce ni se întâmplă? Aceasta este foarte corect, aşa cum vedem în cazul lui Iov. Dar noi vedem şi cum diavolul nu a avut voie să facă mai mult decât Dumnezeu a permis (Iov 1.12; 2.6); şi ceea ce El a permis a folosit spre o binecuvântare mai mare în viaţa lui Iov, decât a avut înainte. Diavolul este neputincios, ca să facă ceva fără ca Dumnezeu să permită. El este numai o creatură, aşa cum sunt şi mulţimea nenumărabilă a demonilor lui. Dumnezeu stă deasupra lor, indiferent cât de puternici ar putea ei să fie. Deci, chiar dacă vedem mâna diavolului în ceea ce are loc, noi nu avem voie să uităm să vedem mâna lui Dumnezeu peste mâna diavolului. Dumnezeu îi permite să meargă numai atât de departe cât corespunde scopurilor Lui sfinte, ca să le transforme în binecuvântare pentru oamenii Săi.

Privirea în perspectivă

„Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8.28), şi aceasta include chiar şi ceea ce este permis diavolului să facă. Nu uita, că Dumnezeu lucrează având privirea îndreptată spre binele nostru veşnic şi nu numai ţinând seama de momentul actual.

Noi privim foarte des lucrurile din perspectiva aici-şi-acum, în timp ce Dumnezeu lucrează având în vedere rezultate veşnice. S-ar putea ca Dumnezeu să aleagă pentru noi un drum greu, nu pentru că El Şi-ar avea bucuria ca noi să suferim pe drum, ci din cauza binecuvântării veşnice, pe care El vrea să ne-o aducă. „M-ai scos la loc larg din strâmtorare” (Psalmul 4.1). Dumnezeu trimite strâmtorarea nu cu scopul de a suferi, ci pentru ca El să poată face mai mult loc. Dumnezeu simte cu ai Săi în timpurile de suferinţă. Pavel L-a prezentat ca „Dumnezeul oricărei mângâieri, Cel care ne mângâie în orice necaz al nostru” (2 Corinteni 1.3,4). Şi problemele lui Pavel nu era mici, căci el spune, „am fost apăsaţi peste măsură de mult, peste puterea noastră, până la deznădejdea chiar de a muri” (2 Corinteni 1.8). Însă cu privire la veşnicie el le prezintă ca încercări neînsemnate: „Pentru că necazul nostru uşor de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie” (2 Corinteni 4.17).

Cinci lucruri necesare

Cinci lucruri sunt necesare, ca să ai pace şi bucurie în timpurile de încercare:

  1. Păstrează-ţi gândurile îndreptate spre Domnul:
    „Tu vei păzi în pace desăvârşită [literar: „în pace, în pace”] mintea care se sprijină pe Tine” (Isaia 26.3).
  1. Rămâi în contact cu Dumnezeu prin rugăciune:
    „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumire; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile şi gândurile voastre în Hristos Isus” (Filipeni 4.6,7).
  1. Meditează la Cuvânt:
    „Deoarece toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin încurajarea Scripturilor, să avem speranţă” (Romani 15.4).
  1. Supune-ţi voia lui Dumnezeu:
    „Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii” (Evrei 12.11).
  1. Să ştii, că Domnul te va purta în încercare:
    Cu toate că încercările şi împrejurările noastre ar putea dura un timp mai lung, totuşi să nu uităm ce spune Domnul: „Harul meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12.9). El va purta sufletul care I se supune şi lasă totul în mâna Lui.

Un motiv de bucurie

„În ea vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă.” (1 Petru 1.6-8:)

 

De ce noi numim pe Mântuitorul nostru „Domnul”
şi nu simplu numai Isus?

Arthur Walkington Pink

Verset călăuzitor: Ioan 13.13

Ioan 13.13: Voi Mă numiţi Învăţătorul” şi Domnul” şi bine ziceţi, pentru că sunt.

Acest verset accentuează în chip minunat faptul că Domnul Isus este „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1.14). Domnul tocmai făcuse pentru ucenicii Săi slujba cea mai de jos a unui sclav. Prin aceasta însă El nu a părăsit nicidecum poziţia Lui de autoritate şi întâietate. El aminteşte ucenicilor că El este încă „Învăţătorul şi Domnul” lor şi că aceasta corespunde şi propriei lor mărturisiri. Cuvântul „a numi” înseamnă în acest context „să dai titlul”. S-ar mai putea deci spune: „Voi vă adresaţi Mie cu titlul Învăţător şi Domn”. Deoarece prin aceasta ei au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu născut în carne, „făceau bine”.

Astăzi dimpotrivă mulţi din aceia care mărturisesc că sunt urmaşii Lui Îl tratează cu mult mai puţin respect, decât El îl laudă la cei doisprezece ai Săi. Cu regret mulţi, care datorează totul  pentru prezent şi pentru veşnicie Acestei Persoane unice, vorbesc despre El simplu numai ca „Isus”. Cu toate acestea El este „Dumnezeu revelat în carne” (1 Timotei 3.16). Isus este Domnul gloriei, şi se cuvine demnităţii şi măreţiei Persoanei Sale, ca noi să cunoaştem şi să recunoaştem aceasta – şi aceasta tocmai atunci când vorbim despre El. Noi nu ne aşteptăm ca aceia care Îl desconsideră şi Îl resping să vorbească despre El folosind expresii mai sublime decât „Nazarineanul” sau „Isus”. Însă aceia, cărora Dumnezeu prin harul minunat „le-a dat pricepere ca să Îl cunoască pe Cel adevărat” (1 Ioan 5.20), ar trebui să-L mărturisească bucuroşi ca „Domnul Isus Hristos”!

„Voi Mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine ziceţi, pentru că sunt.” Această frază este cu siguranţă suficientă pentru smerirea fiecărui creştin. Dacă Mântuitorul nostru Însuşi spune, că noi „facem bine” dacă ne adresăm Lui cu „Învăţătorul şi Domnul”, cum putem noi atunci îndrăzni să ne adresăm Domnului cu expresii care nu portă confirmarea din parte Lui? Nici măcar o singură dată nu găsim că apostolii I s-au adresat cu „Isus”, în timp ce El era la ei pe pământ. Pe când El i-a îndemnat să roage pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui, El le-a poruncit: „Rugaţi deci pe Domnul secerişului” (Matei 9.38). Când El a trimis pe ucenici să ia măgăruşul pe care voia să meargă călare la Ierusalim, El le-a spus să zică: „Domnul are nevoie de el” (Luca 19.31). Atunci când El a avut nevoie de odaia de sus, El le-a zis: „Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; voi face Paştele în casa ta” (Matei 26.18).

Am spus mai înainte, că apostolii nici măcar o singură dată nu s-au adresat Domnului nostru simplu cu „Isus”. Să observăm cum I s-au adresat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape” (Matei 14.28). „Şi ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, văzând aceasta, au spus: «Doamne, vrei să spunem să coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9.54). „Şi ei, întristându-se foarte mult, au început să-I spună fiecare: «Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26.22). „Şi, ridicându-se chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim. Şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei împreună cu ei, spunând: Domnul a înviat cu adevărat” (Luca 24.33,34). „Toma I-a spus: Doamne, nu ştim unde Te duci” (Ioan 14.5). „Ucenicul acela, pe care-l iubea Isus, i-a spus lui Petru: Este Domnul!” (Ioan 21.7).

S-ar putea replica, că relatările din Evanghelii vorbesc despre Domnul obişnuit ca „Isus”. Era Isus, Cel care a fost dus de Duhul în pustie, ca acolo să fie ispitit de satan. Era Isus, Cel care a fost profund impresionat lăuntric, atunci când a privit la suferinţa şi nevoile oamenilor. Era Isus, Cel care a învăţat poporul, şi aşa mai departe. Aceasta este adevărat, dar o explicaţie nu trebuie mult căutată: Era Duhul Sfânt, Acela care – prin pana evangheliştilor – vorbea în felul acesta despre El. Aceasta este diferenţa decisivă.

Ce se va spune despre un supus al împăratului George, care spune despre împăratul în exerciţiu al Angliei: „Am văzut astăzi de dimineaţă pe George trecând pe alături”? Deci dacă pentru unul din supuşi lui este total nepotrivit să vorbească în felul acesta despre împăratul Angliei, cât mai nepotrivit este atunci să se vorbească despre Împăratul împăraţilor simplu cu „Isus”. Dacă deci soţia împăratului vorbeşte despre soţul ei şi îl numeşte „George”, atunci această vorbire este total la locul ei. Şi tot aşa este la locul ei, când Duhul Sfânt în relatările Evangheliilor numeşte pe Domnul nostru cu prenumele.

Pentru dezonoarea care este adusă peste „Numele bun” (Iacov 2.7; nota redacţiei: în versiunea Bibliei în limba engleză, traducerea King-James, stă aici cuvântul worthy = „demn, de preţ”), în cea mai mare parte sunt responsabile cântările moderne. Noi nu putem face altceva, decât să ne ridicăm glasul într-un protest revoltat împotriva molozului (căci aşa sunt) mult, care se ascunde înapoia denumirii „cântare de laudă” sau „cântare religioasă”. Este trist şi înfiorător să auzi creştini cântând „Nu este prieten ca Isus cel umil”. Astăzi nu există nici un „Isus umil”. Acela, care odinioară a mers pe pământ într-o umilire incomparabilă, a fost făcut „atât Domn cât şi Hristos” (Faptele apostolilor 2.36) şi acum şade la dreapta Maiestăţii în înălţime. Cine studiază cu seriozitate Evangheliile şi constată cât de diferit oamenii se adresează Fiului lui Dumnezeu, acela va primi o plată bună pentru osteneala lui. Vrăjmaşii lui Hristos Îl numesc permanent „Isus” (Matei 26.71, etc.), şi tot aşa şi demonii (Marcu 1.23,24).

Să ne rugăm la Dumnezeu, ca El să ne elibereze de aceasta, de acest fel superficial, indiferent şi dezonorant de a vorbi despre Fiul Său. Să recunoaştem cu bucurie pe Salvatorul nostru ca „Domn” al nostru în timpul lepădării Sale de către lume. Vrem să ne amintim de ceea ce El Însuşi a spus: „… pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5.23). Aceasta nu este o bagatelă sau o chestiune lipsită de importanţă, căci este scris: „Pentru că din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat” (Matei 12.37).

Este vorba de legile ce cad sub incidența acordului Safe Harbour, privind transmiterea datelor personale ale cetățenilor UE peste Atlantic, în SUA. În afara acestui acord, este ilegal ca aceste date să iasă din perimetrul UE via diverse companii și servicii care cer datele personale și care au serverele în SUA.

Comentariul a fost făcut într-un caz deschis de Max Schrems, un activist din Austria, student la drept, care și-a petrecut ultimii trei ani atacând politicile Facebook în ce privește securitatea datelor și formulând zeci de plângeri împotriva companiei. Cazul Safe Harbour a atras o atenție deosebită după dezvăluirile lui Edward Snowden, pentru că permite unui număr de peste 3.000 de companii, printre care Google, Apple și Facebook, să ducă datele personale ale europenilor în Statele Unite, scrie Washington Post.

Polonia, împreună cu alte state membre, cu organizația Digital Rights Ireland și cu câteva mii de persoane private i s-au alăturat lui Schrems cu scopul de a demonstra că legislația în vigoare nu poate asigura protejarea acestor date. Odată ajunse în serverele din Statele Unite, datele devin ușor accesibile Agenției Naționale de Securitate americane, ceea ce contravine direct legilor UE.

Cazul a ajuns la Curtea Europeană de Justiție, în fața căreia reprezentanții Facebook au refuzat să comenteze. Întrebat direct, Bernhard Schima, din partea Comisiei Europene, nu a putut să confirme în fața curții că regulile acordului Safe Harbour oferă protecție adecvată cetățenilor europeni. Mai mult decât atât, Schima a menționat că închiderea contului de Facebook ar fi o idee la care să ne gândim în peisajul post-Snowden, scrie The Guardian.

2-Anexarea României pe cale informatică nu mai poate fi oprita; Internetul (deci si cenzura facebook) au devenit arme cu 2 taisuri, prin care ne au la mina , ne duc de nas si ne prind la colt oricind, inclusiv pentru a ne iradia prin ecranul calculatorului , ca sa  extermine pe incomozi

 tttttFondatorul WikiLeaks, dezvaluie  că SUA preia controlul mai multor ţări pas cu pas, printre ele aflându-se inclusiv România.Declaraţiile lui Julian Assange, sunt pur şi simplu incendiare. Fondatorul site-ului WikiLeaks a acuzat cu duritate Statele Unite ale Americii despre care spune că ar fi comis abuzuriextrem de mari. El a făcut referire la faptul că   americanii omoară oameni pe ascuns şi îi închide în puşcării secrete, fără ca aceştia să aibă parte de un proces democratic.

Assange mai spune că SUA corup ţara noastră şi îndeamnăstatul român să demareze o anchetă referitoare la acuzaţiile aduse despre existenţa închisorii serviciilor secrete americane pe teritoriul ţării noastre.

Toate aceste afirmaţii incredibile au fost făcute în cadrul unei dezbateri-interviu pentrugandul.info pe cale virtuală. Discuţia a avut loc pe fondul unei iniţiative care a aparţinut organizaţiei non-guvernamentale denumită Frontline Club Bucarest.

Fondatorul WikiLeaks a spus că Rusia nu este un pericol atât de mare precum este el prezentat şi că Moscova nici nu ar avea nevoie de închisorile secrete de tip CIA ca să ofere ceea ce i-ar cere România în relaţia cu Federaţia Rusă. În schimb, România este anexată încetul cu încetul pe cale informatică.

Assange a mai afirmat că tot americanii încearcă să preia controlul în spaţiul ex-sovietic, prin acelaşi sistem informaţional. Mai mult, el a sugerat ţării noastre să nu mai facă concesii Statelor Unite doar de dragul protecţiei pentru că nu ar fi necesar, mai afirmă el, folosind expresia ” e porcărie absolută”.

Julian Assange a dat chiar şi sfaturi jurnaliştilor români, îndemnându-i să încerce să apere principiile unei prese libere, în măsura în care o pot face dar una cât mai mare. Jurnaliştii ar trebui să stea atenţi, supraveghindu-i pe cei de la putere.

Cuvintele fondatorului WikiLeaks au provocat interes dar şi uimire, pentru felul vertical în care au fost spuse. De menţionat că el a primit azil politic din partea Ecuadorului prin ambasada acestui stat la Londra în anul 2012.

Până la această oră nu există o reacţie oficială a autorităţilor de la Bucureşti cu privire la afirmaţiile lui Assange, mai ales că expuse spaţiului public, ele pot produce oarecare nedumerire în rândul societăţii româneşti.

Julian Assange a fost acuzat de SUA pentru divulgarea unor documente de importanţă primordială, prin publicarea pe site, mai ales că erau militare şi de ordin diplomatic.

Jurnalistul de origine australiană a fondat WikiLeaks în anul 2006 după care, în mod regulat, pe celebrul portal au fost date publicităţii informaţii secrete care i-au mărit faima.

El a fost acuzat totodată şi de agresiune sexuală, motiv pentru care poliţia din Marea Britanie a reuşit să îl aresteze în anul 2010 datorită unui mandat european care viza reţinerea lui, la acţiunea autorităţilor din Suedia.

3-Facebook-ul ,prin  capcana de “socializare” , urmarire, deconspirare-iradiere, ne cenzureaza,ne pindeste si, la intronarea dictaturii globale, ne decapiteaza, mai rau decit comunistii si kaghebistii la un loc! 

Ei nu stiu ca in paginile  Revistei -Informatii Agrorurale  tiparim ceea ce ei  cenzureaza la singe…”Facebook cenzurează mesajele cu link-uri: De ce face rețeaua socială așa ceva!” http://playtech.ro/2015/din-greseala-facebook-a-inceput-sa-cenzureze-postarile-cu-link-uri-atasate/

Din cauza unui bug a cărui amploare nu este cunoscută cu precizie, Facebook a început să trateze cu suspiciune mesajele care conţin link-uri.

Navigând în urmă cu câteva ore pe Facebook am făcut click pe un link deloc suspect partajat deja de vreo cinci persoane. Nu mică mi-a fost mirarea când am fost întâmpinat de un avertisment cum că respectiva adresă a fost blocată pentru conţinut maliţios. Într-un timp foarte scurt, am mai accesat alte câteva adrese publicate pe reţeaua socială doar că să mi se servească acelaşi mesaj. O căutare simplă pe Google a relevat faptul foarte multe persoane au întâmpinat aceeaşi problemă în ultimele ore şi că de fapt este mult mai răspândită decât am crezut.

În ultimele 24 de ore mai multe persoane au observat că există o problemă vizavi de modul în care Facebook tratează link-urile postate. Mulţi s-au trezit că le-au dispărut complet anumite postări cu adrese web în conţinut, iar alţii nu au putut realiza postări noi. Publicaţiile web şi agenţiile de presă au fost cele mai afectate de problemă pentru că investesc bani în promovarea pe Facebook şi, pentru o perioadă de timp, respectivele investiţii nu s-au mai reflectat în trafic.

Cei de la Facebook au recunoscut deja problema şi au afirmat că are legătură cu modulul de extragere a imaginilor de preview din URL-urile pe care vreţi să le publicaţi. Când o echipă de ingineri ai companiei americane a încercat remedierea problemei, situaţia nu a făcut decât să se agraveze.

4- “Avertisment urgent despre Windows 10! Legătura ocultă dintre asistentul personal Cortana, acceleratorul de particule de la Geneva şi computerul cuantic! Windows 10 vrea să ne controleze total!

 

33  Avertisment! Articolul acesta este traducerea (dar şi adaptarea, acolo unde a fost cazul) unui videoclip postat pe YouTube despre noul sistem de operare Windows 10. Iată fragmentele principale ale acestui videoclip:

 

* “Roata Soarelui” este un străvechi simbol al zeului-Soare. Logo-ul Windows se aseamănă foarte bine cu această “Roată a Soarelui”… de fapt, se poate spune că s-a inspirat de aici.

 

* “Roata Soarelui” este “ochiul lui Horus” (Osiris sau Apollo, fiul lui Zeus), care înseamnă iluminare. Iar “ochiul lui Horus” este unul din simbolurile Illuminati.

 

* Să ne amintim ce ne spune Luca în Evanghelia sa (11: 33-36):

  1. Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.
  2. Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat.
  3. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric.
  4. Aşadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi când te luminează făclia cu strălucirea ei.

 

* Ochiul în piramidă al Illuminati trebuie interpretat în funcţie de acest verset 34. Acel ochi deasupra piramidei, adică ochiul lui Horus/Osiris/Apollo, este unul rău, deci şi trupul este întunecat.

 

* Acum, revenind la simbolul lui Windows 10, fiecare fereastră din simbolismul ocult reprezintă un portal transdimensional.

 

* La lansarea iniţială a lui Windows, sub numele de Windows 10 Technical Preview, au fost publicate mai multe articole care arată clar că această versiune de sistem de operare colectează date private. Astfel, de exemplu, atunci când se instalează Windows 10, Microsoft va colecta informaţii despre ce fişiere sunt deschise, ce aplicaţii sunt folosite sau ce texte sunt introduse. Astfel, odată cu folosirea lui Windows 10 se poate spune adio intimităţii!

 

* Iată în continuare câteva chestiuni bizare în legătură cu Windows 10:

1) Microsoft va oferi tuturor utilizatorilor posibilitatea, în mod gratuit, de a-şi upgrada sistemul de operare la Windows 10, chiar dacă versiunea anterioară este una piratată.

2) Windows 10 va fi echipat cu un asistent personal denumit Cortana (la fel ca asistentul personal Siri din iPhone). Acest asistent personal va afişa pe ecran toate lucrurile care v-ar plăcea, pe baza propriilor interese, astfel încât asistentul virtual vă va analiza comportamentul. Cel mai interesant e faptul că acest asistent Cortana nu va răspunde doar la simple întrebări, ci va interacţiona cu dvs. şi chiar va trimite emailuri în numele vostru. Cortana e incredibil de inteligentă… ea învaţă totul. Astfel, Cortana va fi un fel de inteligenţă artificială, care se va conecta cu serverele Microsoft. Astfel, prin intermediul Cortanei, Microsoft va şti totul despre dvs.

 

* Dar, de unde vine Cortana? Microsoft s-a implicat începând cu anul 2001 la seria de jocuri HALO, unde, un personaj principal apare sub numele de Cortana, care este o creatură hibridă/extraterestră.

 

* Pe de altă parte, există Jade 2.0., un sistem de inteligenţă artificială, care foloseşte tehnologia computaţională cuantică, pentru a realiza calcule incredibile. Microsoft Windows 10 va trimite informaţiile către calculatorul cuantic al Inteligenţei artificiale Jade 2.0. Acest computer cuantic va fi capabil să calculeze comportamentul, emoţiile, pasiunile şi aspectele fiinţei umane din toată lumea. Această bază de date incredibilă a calculatorului cuantic este “hrănită” de toate aceste informaţii pe care oamenii le uploadează pe Internet (conştient sau inconştient). Cu cât mai multe informaţii primeşte computerul cuantic, cu atât el va fi mai eficient în a vă controla. Acest sistem va fi capabil de a vă anticipa fiecare acţiune şi mutare a dvs., înainte de a o face, iar scopul său este acela de a domina oamenii.

 

* Interesant e faptul că Acceleratorul de particule CERN de la Geneva este folosit pentru a deschide portalurile către alte dimensiuni, iar rezultatul acestor experimente este folosit pentru a creşte potenţialul computerului cuantic. Acesta este şi scopul final şi ascuns al sistemului de operare Windows 10: acela de a “hrăni” computerul cuantic cu inteligenţa şi comportamentul uman, pentru ca aceasta în final să ne controleze total.

6- Adevărul despre cum a fost omorit Mihail Eminescu, ucis la comanda

jjj
Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.

 

Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.

Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.

„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

 

Bibliografie:

1.  Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: Boala şi moartea lui Eminescu,  Criterion, 2007

Copilăria…(2)

Mihai Eminescu, poetul naţional al României, s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de stolnic din Joldeşti. Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Problemă naţională

Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.

O reţea

Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public. Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.

Cum comenta presa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară.

Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.

Depistat şi ridicat

Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

În cea din urmă mizerie

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şuţu, de o embolie”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Dar, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja, iar restul e istorie.

Un articol de Roxana Roseti

Sursa: http://www.evz.ro/eveniment-ziua-de-nastere-a-lui-eminescu-o-intrebare-perpetua-care-este-amestecul-serviciilor-secrete-in-eliminarea-poetului-national.html

 

7- In timp ce unii pupa poala popii europene si moastele “sfintel0r” globaliste,intrupate din icoana facatoare de bani mizerii,sfintisori facuti din pacat (vezi psalmul 51-iata de ce pina la Dumnezeu te maninca sfintii  nascuti din saminta pacatoasa)…

În timp ce la noi toată clasa politică și presa pupă de zor papucul stăpânului occidental și fac temenele la Înalta Poartă de la Washington și Bruxelles,în Bulgaria apar semne că politicienii s-au cam săturat de păcălelile și sclavia impusă de UE,SUA și NATO.

Vicepremierul bulgar, Meglena Kuneva, a declarat marţi la Bruxelles că folosirea aderării la Schengen ca măsură de presiune asupra Bulgariei pentru ca aceasta să îşi îndeplinească obligaţiile UE în sfera justiţiei şi afacerilor interne este contraproductivă.

Ea a subliniat că este inadmisibil ca ţările membre UE situate în apropiere unor regiuni unde au loc tulburări să fie private de măsurile de securitate oferite de spaţiul Schengen. Kuneva a subliniat că Bulgaria şi-a îndeplinit angajamentele şi a citat adoptarea strategiei privind reforma justiţiei, pregătirea pentru un plan de reformă administrativă în cadrul Ministerului de Interne şi un proiect anticorupţie.

Partidul bulgar Ataka a început să colecteze semnături în scopul organizării unui referendum privind retragerea Bulgariei din Alianţa Nord-Atlantică, a declarat liderul formaţiunii, Volen Siderov, în cursul unei vizite în Crimeea.

10653506_361713140648921_4185308833171114657_n

„Bulgaria a devenit un front de luptă. Patru baze militare americane operează pe teritoriul Bulgariei începând din 2006, fără a plăti nici măcar chirie, iar acum vor construi şi un centru de comandă”, a spus Siderov.

În țara noastră,în schimb,Lucian Mândruță îi ceartă pe tineri,pentru că nu vor să meargă la război și să moară pentru apărarea imperiului colonial anglo-american,iar președintele nostru iubit,Klaus Johannis,îi asigură pe oficialii UE că România abia așteaptă să intre în zona euro.

Dan Tănăsescu: „Poate că el vrea adoptarea monedei euro, dar pe noi ne-a întrebat?! Aşa făcea şi Băsescu.” – E la fel cu intrarea în UE – NU a existat niciun referendum în care po’pula’ţia să fie întrebată dacă ea vrea sau nu!

De cand a intrat Romania in UE nu numai ca a saracit s-a umplut de datorii,a pierdut suveranitatea si cultura/traditiile.

Sursa articol : dantanasescu.ro

8- Globalistii masoni au creat  criza refugiatilor si haos in lumea araba,pentru a introna ultima dictatura planetara

Criza refugiaţilor a stârnit reacţii din cele mai diverse. Nu puţini sunt aceea care zic că situaţia imigranţilor va schimba soarta omenirii.      Va urma o BESTIALIZARE generalizată, în care lumea va fi tranformată într-o imensă fermă a animalelor,(prescrisa de de George Orwell), condusă fără milă. VINOVAȚII trebuie căutați în Occident  Incepind cu sodomizarea lumii,persistind in criza financiara si terminind cu invazia PEDOFILILOR,România a devenit un ALL-INCLUSIVE pentru cele mai PERVERSE creaturi de pe Pământ 

  

Potrivit unor gânditori precum Wittgenstein, Weaver sau Macintyre, există o legătură indisolubilă între un limbaj al raționalității practice și un mod de viață. Economiștii Școlii Austriece de Economie (Mises, Rothbard, Hoppe) au sesizat, de pildă, că distrugerea culturii prin invazia imigranților, chiar dacă ar putea aduce beneficii pe termen scurt, în final este similară cu socialismul pe scară largă și cu prăbușirea economică.

 

Dar este meritul lui Wittgenstein si al celorlalți autori amintiți că au pus în evidență implicațiile mult mai devastatoare ale dispariției presupozițiilor culturale. Pentru că imigrația de tipul celei la care asistăm astăzi nu este altceva decât un pas premergător semnificativ al distrugerii complete a oricărei forme de tradiție și, pe cale de consecință, a oricărui tip de raționalitate socială sau individuală. 

Din acest punct de vedere, imigranții vor juca, în mod necesar, un rol dialectic, iar războaiele, cu toate consecințele implicite, vor prisosi. Pulverizarea Europei va continua de acum încolo în pași foarte rapizi, până când nu va mai rămâne piatră pe piatră și nici vreun loc de refugiu. Nu va avea loc nicio islamizare a continentului, ci doar o bestializare generalizată, în care lumea va fi tranformată într-o imensă fermă a animalelor, condusă fără milă.

 

Vinovații nu trebuie nicidecum căutați în trenurile cu refugiați sau în nisipul Orientului, ci în lumea occidentală. Mai ales că ultimele evenimente ar trebui să spulbere iluziile celui care ar putea crede că invazia este întâmplătoare. Aruncarea Orientului (Iraq, Afganistan, Siria, Yemen, Libia, Egipt) într-un haos sinistru a fost o politică deliberată a elitelor anglo-saxone, la fel cum a fost și găselnița ISIS, la fel cum este și desantul de refugiați.

 

Nu există niciun rasism la mijloc, după cum nu există niciun conflict cultural inerent și nici vreo solidaritate națională. Există doar proiectul unei lumi ordonate piramidal, cu o masă amorfă de animale și o elită așezată confortabil la etajele superioare.

Cine nu are 7 ani de acasa si nu citeste aceste carti  nu poate zbura vertical 

 A ajunge un spirit enciclopedic, precum Leonardo da Vinci sau alte personalităţi ale Antichităţii, Evului Mediu sau Renaşterii, pare o misiune imposibilă într-o epocă în care cunoaşterea umană a evoluat extrem de mult. Psihologul şi profesorul Daniel David a alcătuit o listă de 50 de cărţi esenţiale în demersul de a deveni o persoană cultă şi educată. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ „Ai carte, ai parte”. Cum a ajuns românul care promovează lectura vede… Psihologul Daniel David a realizat, la solicitarea unei edituri, o lista a celor mai bune cărţi pe care le-a citit. „Cred că fiecare om trebuie să fie preocupat de cultura personală, cultura fiind cea care îl transformă dintr-un Homo Sapiens într-o persoană, parte a unei civilizaţii. Sigur, astăzi, odată cu explozia cunoaşterii şi a lărgirii accesului la ea, este greu să mai fii un spirit enciclopedic – ca Leonardo da Vinci sau alte personalităţi ale Antichităţii, Evului Mediu sau Renaşterii. Poţi însă să fii un om cult şi educat care ştie unde să caute cunoaşterea atunci când nu ştie ceva şi/sau când este nevoie de ea”, a explicat David pe blogul său. Un om cult/educat este astăzi, după părerea psihologului, „un om care cunoaşte într-un mod structural şi la un nivel mediu de analiză: Filozofie estică şi vestică (caracteristicile, reprezentanţii şi operele programatice ale curentelor principale); Logică, retorică şi teoria argumentării; Istoria naţională şi cea universală (caracteristicile şi evenimentele majore din perioadele istorice clasice); Literatura/arta naţională (inclusiv gramatica) şi internaţională (caracteristicile, reprezentanţii şi operele programatice ale curentelor principale); Domeniul în care activează (istoria şi reprezentanţii de marcă). Apoi, din fiecare dintre aceste aspecte trebuie să alegem cel puţin o temă/curent/autor de interes pe care trebuie să-l aprofundăm pe verticală (aprofundarea domeniului în care activezi este obligatorie)”.    Clasificarea cărţilor din Top-50    David prezintă o grupare a lucrărilor „care fac parte din bagajul meu intelectual, pe care le-am aprofundat pe verticală (sic!); nu am inclus aici poezia, care ar trebui să aibă o categorie aparte (dacă aş face-o, ţin să spun că i-aş include obligatoriu pe Eminescu şi Blaga)”. Ele pot fi grupate în cinci categorii: Lucrările 1-11: Fundamentale pentru copilărie (formarea personalităţii) Lucrările 12-14: Fundamentale pentru dezvoltarea imaginaţiei Lucrările 15-22: Fundamentale pentru stabilizarea şi nuanţarea personalităţii Lucrările 23-36: Fundamentale pentru minte şi anvergură intelectuală/culturală (cum să înţelegem corect lumea şi pe noi înşine) Lucrările 37-50: Fundamentale pentru înţelepciune (cum să ne înţelegem pe noi înşine, în mod adecvat,  în raport cu viaţa cotidiană).    Psihologul a precizat că ordinea lucrărilor (poziţia în Top) nu exprimă valoarea lor, ci perioadele de vârstă şi competenţele pe care le vizează (le cer şi/sau le formează), corespunzând celor cinci categorii menţionate în introducere (în cadrul fiecărei categorii ordinea este în funcţie de înlănţuirea logică, psihologică şi/sau istorică).   „Cele mai multe lucrări din Top-50 sunt cărţi din literatura internaţională; deşi lucrările româneşti nu se regăsesc în număr mare în Top-50 (suferind, din punctul meu de vedere, mai ales la originalitate/primatul ideilor), ele se regăsesc în număr mare în Top-100 personal”, a mai precizat David.

TOP 50 Cărţi, cu descrierea psihologului David:

1. Biblia (care merită comparată în perioada adultă cu Coranul, Scrierile Vedice şi Budiste) 2. Basme (Andersen, Creangă, Ispirescu, fraţii Grimm) 3. Legendele Olimpului (în adaptarea lui Mitru Alexandru) 4. Homer: Iliada (la care trebuie adăugate Odiseea şi lucrarea lui Vergilius: Eneida) 5. M. Ludemis: Icar 6. K. May: Winnetou (dar merită citite toate lucrările din serie) 7. J. Verne: 20.000 de Leghe Sub Mări (dar merită citite toate lucrările din serie) 8. D. Defoe: Robinson Crusoe 9. M. Twain: Aventurile lui Huckleberry Finn 10. J. London: Chemarea Străbunilor (Sălbăticiei, aş fi spus eu) 11. A. Dumas: Contele de Monte Cristo 12. I. Asimov: Roboţii de pe Aurora (dar şi Zeii Înşişi) 13. J.R.R. Tolkien: Hobbitul (dar şi Lord of the Rings) 14. L. Carroll: Alice în Ţara Minunilor 15. M. Eliade: Maitreyi 16. U. Eco: Numele Trandafirului 17. T. Mann: Muntele Vrăjit 18. H. Hesse: Jocul cu Mărgele de Sticlă 19. E. Hemingway: Zăpezile de pe Kilimanjaro (dar şi The Old Man and the Sea) 20. F. Dostoievski: Fraţii Karamazov 21. L. Tolstoi: Război şi Pace 22. F. Kafka: Procesul 23. Platon: Republica 24. Aristotel: Politica 25. Plutarch: Lives of the Noble Greeks and Romans 26. I. Kant: Critica Raţiunii Pure (dublată de celelalte două „Critici”) 27. F. Nietzsche: Aşa Grăit-a Zarathustra (dar şi Omenesc, prea Omenesc) 28. A.N. Whitehead şi B. Russell: Principia Mathematica 29. L. Wittgenstein: Tractatus Logico-Philosophicus (traducerea Pears-McGuinness din 1961) 30. R. Carnap: The Logical Structure of the World (dar şi Pseudoproblems in Philosophy) 31. K. Popper: The Logic of Scientific Discovery 32. W. Quine: From a Logical Point of View (conţine „Two Dogmas of Empiricism”) 33. T. Kuhn: Structura Revoluţiilor Ştiinţifice 34. P. Feyerabend: Against Method 35. C. Peirce: Collected Papers (lucrările fundamentale despre pragmatism; editori: Charles Hartshorne şi Paul Weiss). 36. C. Perelman: The New Rhetoric and the Humanities: Essays on Rhetoric and its Applications 37. Epictet: Discourses 38. Marcus Aurelius: Gânduri către sine însuşi 39. Sfântul Augustin: Confesiuni 40. Sun Tzu: Arta războiului    41. N. Machiavelli: Principele 42. J. Piaget: Înţelepciunea şi Iluziile Filozofiei 43. C. Darwin: Expresia emoţiilor la om şi animale (dublată de Originea Speciilor) 44. B.F. Skinner: Walden Two (dublată de About Behaviorism) 45. A. Ellis şi R. Harper: Ghid pentru o Viaţă Raţională (dublată de Reason and Emotion in Psychotherapy) 46. P. Churchland: Matter and Consciousness 47. D. Dennet: Conştiinţa explicată 48. R. Dawkins: Gena egoistă 49. G. Orwell: 1984 (dar şi Ferma Animaleor) 50. S.P. Huntington: Ciocnirea civilizaţiilor   Despre Daniel David   Daniel David (n. 23 noiembrie 1972, Satu Mare) este profesor universitar şi directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, preşedintele International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health, al Colegiului Psihologilor din România, filiala Cluj (2004-2012) şi al Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România (2000-2011).   În prezent- este profesor asociat (adjunct professor) şi la prestigioasa instituţie medicală Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA şi directorul programului de cercetare al Albert Ellis Institute, New York, SUA.

 

Ce a fost Gulagul? Despre Răul radical;


Felul cum se reacționează la apariții editoriale de excepție vorbește despre temperatura etică a unui moment precis. Mai ales atunci când este vorba de cărți esențiale despre catastrofele totalitare ale veacului XX.

Anne Applebaum

Anne Applebaum

În urmă cu câțiva ani, Anne Applebaum s-a aflat la București pentru lansarea cărții ei despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentală apărută în traducere românească la Humanitas cu sprijinul acelui IICCMER din echipa căruia făceam parte. Evenimentul fusese susținut atunci, alături de IICCMER, de către instituții importante, inclusiv editura Humanitas, ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici, Fundația Konrad Adenauer și Institutul Polonez.

Jurnalista americană este una dintre cele mai avizate persoane pe subiectul originilor, naturii, funcțiilor și efectelor sistemului concentraționar sovietic, un univers exterminator întemeiat în timpul lui Lenin și ajuns la dimensiuni colosale, care sfidează capacitatea noastră de reprezentare, în perioada stalinistă. A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism, etc.) ori despre nazism fără a pomeni lagărele de concentrare este ca și cum ai scrie despre iad fără a-l menționa pe diavol. Este lecția marelui roman Viață și destin al lui Vasili Grossman. Gulagul și Holocaustul au simbolizat încarnarea Răului radical în istorie. La fel ca Anne Applebaum, socot că nu putem ierarhiza răul absolut: ambele infernuri concentraționare au fost abominațiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.

Teroarea făcea parte intrinsecă din (i)logica sistemului. Ideologia și teroarea erau inextricabil îngemănate. Un comunism care să nu se fi întemeiat, în faza impunerii și consolidării sale, pe teroare, n-a existat și n-ar fi putut exista. În martie 1921, când Biroul Politic bolșevic a votat suprimarea insurecției de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui „comunism mai uman”, a votat fără scrupule în favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Troțki nu au exprimat vreodată regrete în această privință. Primul „proces-spectacol”, al Socialiștilor Revoluționari (eserii), s-a desfășurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuării statului de nedrept, al menținerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim și criminal.

Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare – așa rezumă Anne Applebaum, laureată a premiului Pulitzer – istoria Gulagului. Scriitoarea și jurnalista americană a vorbit atunci, la București, despre comunismul în Europa Centrală și de Est. Îmi aduc aminte că a fost o dezbatere deschisă publicului (peste o sută de persoane), organizată la Institutul Cultural Român și moderată de Horia Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu. Un eveniment memorabil despre o lucrare menită să dăinuie.

Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum la acel eveniment a fost de ce ar fi românii interesați de cartea Gulag. Răspunsul a venit prompt: „Cu siguranță, au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioți ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea”.

Cifrele sunt greu de calculat. Dar din 1929, când lagărele au devenit un fenomen, și până în 1953, când a murit Stalin, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagăre. Dincolo de aceștia, alte șase sau șapte milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilate. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experiența arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populației – unul din șase sau din opt oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau știa pe cineva arestat.

Sunt cunoscute și locurile în care erau construite lagărele. Şi erau peste tot, din Nord, la coasta Pacificului, în mine, și până în centrul Moscovei – unde prizonierii erau folosiți pentru a construi blocuri sau la proiectarea aeroplanelor. Nu exista nicio zonă locuită fără lagăre și nicio ramură a industriei care să nu fie susținută de prizonieri. În anii ’40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îți rezolvi treburi cotidiene în oraș fără să dai peste cei din lagăre, implicați în diferite activități. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluției bolșevice. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul cincinal pentru colectivizarea agriculturii și creșterea producției industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate, țărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă și cu o lipsă a forței de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale și gaze în Nordul îndepărtat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, așa că au fost construite lagăre și au fost trimiși prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliția politică avea argumentele ei pentru această decizie.

Anne Applebaum cita declarația unui fost șef de lagăr, Alexei Loghinov. Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: „dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei”, spunea el. Şi cum ar putea, de altfel, să trăiască civilii în condițiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă și o sobă cu ceva cărbuni și supraviețuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcționarea sistemului. Așa a fost justificată existența lagărelor de la început până la sfârșit.

Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii și pentru a-i face să sufere. Cele câteva sute de astfel de amplasamente, în care erau milioane de prizonieri, făceau parte din sistemul de stat și economic, o parte importantă, cunoscută și temută de toată lumea.

Deși Gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parțial deschise, rușii de azi știu încă foarte puține despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puține, iar foștii torționari nu au fost judecați. Cu doar câteva mici excepții, nu au existat investigații oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum puncta, și ea, două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foști ofițeri KGB nu au vreun interes să facă publice crimele comise de organizația din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbești despre Gulag e privit ca o slăbiciune națională, care ar putea dăuna imaginii țării.

 

 

 

Gulagul. O istorie

Anne Applebaum

Gulagul. O istorie;

Premiul Pulitzer, 2004

În cei 60 de ani de existenţă ai Gulagului – un complex de lagăre de muncă patronate, la modul propriu, de poliţia politică sovietică – 30 de milioane de oameni au trecut prin experienţa de zek (deţinut politic). Adesea, ca să devii un zek, adică mână de lucru ieftină, trebuia să fii doar inocent. Ca să supravieţuieşti, trebuia să-ţi pierzi orice fărâmă de inocenţă. Mulţi, foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul, nu s-au mai întors niciodată acasă, dar şi cei care au avut şansa de a părăsi absurdul arhipelag au purtat până târziu stigmatul moral, politic şi civil de duşmani ai poporului.
Nici măcar Soljeniţîn, care a descris în detaliu viaţa de lagăr, nu a reuşit întru totul să-i convingă pe occidentali şi chiar pe sovieticii „liberi“ de existenţa aceastei absurde şi diabolice trăsături a culturii sovietice: munca forţată. Anne Applebaum acţionează însă ca un anchetator conştiincios şi corect care se luptă nu doar cu dificultăţile administrării unei cantităţi imense de probe, adeseori contradictorii şi inexacte, ci şi cu inapetenţa paradoxală a victimelor pentru dreptate, cu tăcerea criminală a foştilor călăi şi cu indiferenţa societăţii. De aceea cartea sa va fi imposibil de ignorat în orice istorie a secolului al XX-lea.

„Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decat oricare altul.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

  Citeşte câteva pagini

  Stelian Ţurlea, „Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument“ (Ziarul de duminică, martie 2012)

Info

Anne Applebaum
Detalii produs
Anne Applebaum
Anne ApplebaumANNE APPLEBAUM (n. 1964, Washington) este jurnalistă, cu o importantă carieră la publicaţii precum The SpectatorDaily TelegraphSunday TelegraphWashington Post şi The Economist. A publicat articole şi în New York Review of BooksForeign Affairs şi Wall Street Journal.

O carte-monument: “Gulagul. O istorie” de Anne Applebaum

Lagarele de concentrare, scria un cunoscut istoric, au fost rusinea suprema a secolului XX. Auschwitz si Kolyma, Dachau si Karaganda au fost expresiile palpabile ale prezentei Diavolului in Istorie. Cartea scrisa de Anne Applebaum care apare acum la Humanitas in traducerea semnata de Simona-Gabriela Varzan si de Vlad Octavian Palcu, este un antidot impotriva uitarii, un remarcabil efort istoriografic de recuperare si salvare a memoriei. Nu avem dreptul sa bagatelizam barbaria Gulagului, sa privim aceasta imensa tragedie drept echivalentul exceselor consumeriste. O carte precum aceasta ar trebui sa fie inclusa in bibliografia obligatorie a oricarui curs de liceu privind istoria veacului trecut. Daca Hannah Arendt ar fi trait, nu ma indoiesc ca ar fi utilizat-o pentru o noua editie a clasicei ei lucrari despre “Originile totalitarismului”. Anne Applebaum este o ganditoare onesta, competenta si curajoasa, care nu se lasa inhibata de presiunile unei aiuritoare “corectitudini istorice”, nu accepta tabuurile dictate de cei care incearca sa conteste similitudinile izbitoare dintre comunism si fascism.

Am citit in aceste zile amintirile Emmei Gerstein, istorica literara specializata in Lermontov, prietena lui Osip Mandelstam, a Nadejdei Mandelstam, a Annei Ahmatova si a lui Lev Gumiliov, filosof si etnolog, fiul acesteia si al poetului asasinat in timpul lui Lenin sub acuzaia de “complot monarhist”, Nikolai Gumiliov. Amintiri cutremuratoare, de o franchete ce-ti taie respiratia, din anii 40, dar si din perioada 1946-1953. Acesti oameni au trait, ca atatea milioane de cetateni ai URSS, in umbra Gulagului. Nu vom stiti niciodata cum de a scapat Ahmatova de arestare si deportare. Pretul a fost, poate, ciclul de poeme “pentru pace”, publicate dupa infama rezolutie din 1946 privind revistele “Zvezda” si “Leningrad”. Poeme care, credea autoarea “Requiemului”, ii ofereau o sansa de supravietuire in lagar fiului ei Liova. Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Mandelstam a murit in Gulag pentru ca a scris o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice scrise vreodata). Lev Gumiliov a fost deportat in doua randuri. Speranta de viata in Gulag nu o depasea pe aceea din lagarele naziste. Se murea de foamete, de frig, de mizerie, de epuizare fizica si nervoasa. In Gulag, ca si in sistemul concentrationar nazist, individul era superfluu. Gulagul a fost intemeiat sub Lenin, a atins paroxismul sub Stalin. Toate societiatile de tip sovietic, din Romania si pana in China, au creat propriile Gulaguri. Lichidarea celor decretati drept inamici facea parte din logica sistemului, din ADN-ul sau. Imi povestea recent istoricul David Brandenberger, care pregateste o editie critica adnotata a “Cursului Scurt de istorie al P.C (b) al URSS”, cat de atent controla Stalin listele de “dusmani ai poporului”, cum s-a implicat direct in fiecare rand din acel tratat demonologic. Categoria, inventata de iacobini, a facut o macabra cariera in regimurile totalitare ale secolului XX (“dusman de clasa”, “inamic de rasa”).


În cei 60 de ani de existenţă ai Gulagului – un complex de lagăre de muncă patronate, la modul propriu, de poliţia politică sovietică – 30 de milioane de oameni au trecut prin experienţa de zek (deţinut politic). Adesea, ca să devii un zek, adică mână de lucru ieftină, trebuia să fii doar inocent. Ca să supravieţuieşti, trebuia să-ţi pierzi orice fărâmă de inocenţă. Mulţi, foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul, nu s-au mai întors niciodată acasă, dar şi cei care au avut şansa de a părăsi absurdul arhipelag au purtat până târziu stigmatul moral, politic şi civil de duşmani ai poporului.

Nici măcar Soljeniţîn, care a descris în detaliu viaţa de lagăr, nu a reuşit întru totul să-i convingă pe occidentali şi chiar pe sovieticii „liberi“ de existenţa acestei absurde şi diabolice trăsături a culturii sovietice: munca forţată. Anne Applebaum acţionează însă ca un anchetator conştiincios şi corect care se luptă nu doar cu dificultăţile administrării unei cantităţi imense de probe, adeseori contradictorii şi inexacte, ci şi cu inapetenţa paradoxală a victimelor pentru dreptate, cu tăcerea criminală a foştilor călăi şi cu indiferenţa societăţii. De aceea cartea sa va fi imposibil de ignorat în orice istorie a secolului al XX-lea.

„Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decât oricare altul.“ (Vladimir TISMĂNEANU) (fragment preluat de pe www.humanitas.ro/humanitas/gulagul-o-istorie).

Luni, 28 noiembrie, ora 18.00, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc organizeaza Conferinţa Gulagul. Ce ştim acum, susţinută de Anne Applebaum, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. În cadrul evenimentului va avea loc lansarea volumului “Gulagul. O istorie”, de Anne Applebaum, apărut la Editura Humanitas cu sprijinul IICCMER. Proiectul publicarii acestei carti si al vizitei lui Anne Applebaum in Romania a demarat in perioada cand directorul stiintific al IICCMER era Mihail Neamtu, caruia ii multumesc din inima pentru entuziasmul si competenta probate in perioada cat a lucrat in cadrul Institutului. Ii multumesc, de asemenea, lui Cristian Vasile, actualul director stiintific, care s-a implicat cu pasiune in acest demers extrem de important din perspectiva stiintifica a si etica.

Evenimentul are loc la sediul Institutului Cultural Român din strada Aleea Alexandru, nr. 38.

Organizatori: IICCMER, Fundaţia Konrad Adenauer, Editura Humanitas, Institutul Polonez, Institutul Cultural Român.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 

Anne Applebaum

ANNE APPLEBAUM (n. 1964, Washington) este jurnalistă, cu o importantă carieră la publicaţii precum The SpectatorDaily TelegraphSunday TelegraphWashington Post şi The Economist. A publicat articole şi în New York Review of BooksForeign Affairs şi Wall Street Journal. Profesia i-a îngăduit să fie martora tuturor evenimentelor semnificative care au dus la căderea regimurilor comuniste din Europa şi la transformarea lor în regimuri democratice. A studiat la Yale şi la London School of Economics, specializându-se în istorie şi în relaţii internaţionale, fapt care de bună seamă a contribuit la alegerea subiectelor cărţilor sale: Between East and West şi Gulag. A History. Pentru impresionantul volum despre Gulag a fost distinsă în 2004 cu prestigiosul Premiu Pulitzer, acordat în fiecare an celor mai buni ziarişti, scriitori şi compozitori americani. Anne Appleabaum trăieşte în Polonia şi este căsătorită cu Radosław Sikorski, de asemnea jurnalist, dar cunoscut mai ales ca ministru al apărării şi ministru de externe în ultimele guverne polone.

 

Istoria soljeniţiană a Gulagului;

Datorită lui Aleksandr Soljeniţîn, cuvîntul Gulag a trecut dintr-o terminologie birocratic-funcţionărească (Gulag – Direcţia Generală a Lagărelor de Muncă din URSS) într-una simbolică, semnificînd spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare, colonie, exilul şi deportarea. Cuvîntul Gulag a devenit astfel un termen-efigie.

Imaginea de sinteză a Gulagului, ce îl configurează ca pe un cosmoid, se află în Leviatanul narativ numit Arhipelagul Gulag. Calificat drept „poem documentar“, „poem didactic despre condiţia umană“ sau „tratat dialectic“ (după cum îl cataloghează monograful soljenițian Georges Nivat), Arhipelagul Gulag s-a ivit dintr-o experienţă colectivă, avînd un caracter testamentar. Călător prin metropola infernală a Gulagului, prin imperiul zek (zek, zeka, zakliucionîi, adică „deţinut“, în limba rusă), Vergiliu şi Dante la un loc, Soljeniţîn îşi propune să fie martorul pur: în fiecare celulă, baracă, lagăr, el adună poveştile tuturor, ca un colecţionar de destine. Arhipelagul Gulag este o lecţie pentru Soljeniţîn însuşi: iniţial marxist, el va ajunge treptat şi cu lentoare metodică – anticomunist.

La construcţia Arhipelagului Gulag au participat 227 de foşti deţinuţi, cu amintiri, epistole, memorii; Soljeniţîn a fost dirijorul lor, comentatorul avizat şi cel care a orchestrat structura cărţii. El nu a dorit să facă o selecţie a unor destine alese, dimpotrivă, majoritatea zekilor săi sînt oameni simpli, aruncaţi în abatorul Gulagului şi reduşi aici la condiţia de zoon.

Deşi Soljeniţîn proiectează Gulagul ca pe o maşină de înghiţit şi de tocat, ţară a închisorilor, a zidurilor şi a sîrmei ghimpate, viziunea esenţială a scriitorului se fixează pe ideea imperiului apelor tenebroase. Gulagul este „tărîmul celălalt“ şi ţara subterană unde valurile de arestări creează o vastă ramificaţie de conducte de scurgere, canale şi tunele, lichidele expulzate fiind sîngele, sudoarea şi urina. Uneori canalele erup la suprafaţă, ivind talazuri de arestaţi: Arhipelagul Gulag este o ţară nămoloasă. Imaginea forfotei şi a valurilor gîlgîind de deţinuţi îl urmăreşte pe Soljeniţîn, făcîndu-l să descrie o mare tumultuoasă şi pestilenţială, o mare umflată (cu fluxuri abundente şi refluxuri sporadice). Pîrîiaşe, rîuri, fluvii se varsă şi ele în această mare stihială, sporind-o. Prezentarea scurgerii umane în canalele Arhipelagului se desfăşoară, după chiar spusele lui Soljeniţîn, precum la un curs de anatomie, unde mai întîi este explicat sistemul circulaţiei sîngelui, apoi al limfei etc.

Unii analişti consideră că Soljeniţîn a scris Arhipelagul Gulag nu atît ca să exorcizeze monstruo­zităţile, cît ca să le înţeleagă în calitatea lui de fost locuitor şi iniţiat al Gulagului, prin aceasta el devenind un maestru al morţii (în opinia lui Claude Lefort). Arhipelagul Gulag are o structură de puzzle, anumite teme şi motive se reiau contrapunctic (în funcţie şi de aportul celor 227 de colaboratori ai autorului), totuşi pot fi distinse cinci mari capitole: istoria Gulagului, portretul deţinutului ca tip uman (condiţia lui și martirologia adiacentă), „caste“ de deţinuţi, rezistenţa în Gulag, prelungirea Gulagului în libertate.

Considerînd Arhipelagul Gulag o operă colectivă, testamentară şi deschisă oricăror completări, Soljeniţîn invită pe toţi cei care au ceva de spus despre Gulag să continue tratatul său şi chiar să-l corecteze. De altfel, el însuşi, după expulzarea din URSS (în 1974), îşi va completa observaţiile și analizele în cărți precum Viţelul şi stejarul şi în Invizibilii. Dacă Arhipelagul Gulag are un caracter enciclopedic anticomunist, cruciada aparte a lui Soljeniţîn fiind una de recucerire voluntară a memoriei ruse, altceva vor fi Viţelul şi stejarul şi Invizibilii, tot opere testamentare, dar despre rezistenţa anticomunistă în libertate. În Viţelul şi stejarul, tema centrală este aceea a scrierii literaturii subterane, a camuflării şi uneori chiar a distrugerii ei, Soljeniţîn diferenţiind literatura rusă, în care se include, de literatura sovietică, robită de clişee şi demagogie. Istoria din Viţelul şi stejarul este aceea a scriitorului opozant care e silit de propria-i conştiinţă să spună adevărul (spre deosebire de scriitorul oficial, care spune doar micile și puținele adevăruri îngăduite). În Viţelul şi stejarul, soluţia Soljeniţîn este alta decît aceea a mortificării din Arhipelagul Gulag: scriitorul îşi asumă mentalitatea de zek, o ridică la rang moral şi existenţial absolut şi adoptă tactica luptei deschise şi vehemente. Nu pocăinţa în faţa opresorilor şi acuzatorilor duce la libertate, nici mortificarea, ci curajul, fie el chiar catalizat de frică. „Manierele mele sînt cele ale unui ocnaş, ale unui locatar al lagărului [îi scria Soljeniţîn lui Alek­sandr Tvardovski, redactorul-șef al revistei ­Novîi mir – n.m.]. Voi spune, fără floricele stilistice, că literaturii ruse îi aparţin nu mai mult decît îi aparţin ocnei ruseşti, la ocnă m-am format şi pentru totdeauna. Şi cînd decid să fac un pas de importanţă vitală, trag cu urechea înainte de orice la glasul tovarăşilor mei de ocnă, dintre care unii sînt deja morţi, de boală sau de glonţ, şi aflu precis cum ar fi acţionat ei în locul meu.“ Şi continuă: „toată viaţa mi-o percep ca pe o treptată ridicare din postura de îngenuncheat, ca pe o treptată evoluţie de la postura celui nevoit să tacă la cea de om care şi-a dobîndit libertatea de a vorbi“ (Viţelul şi stejarul). În libertate, Soljeniţîn rîvnește ca din „scriitor subteran“, cum a fost, să devină o portavoce, un ţipăt viril al foştilor deţinuţi politici în sclavie, o explozie concentrată: „Voi folosi toată dinamita acumulată începînd de la celulele de la Lubianka, trecînd prin scoaterile la raport în lagărele de stepă în plină iarnă, în numele tuturor celor sugrumaţi, al tuturor celor împuşcaţi, al tuturor celor morţi de foame, al celor morţi de frig!“ (Viţelul şi stejarul).

Dacă Viţelul şi stejarul este cartea ofensivei făţişe, Invizibilii (cuprinsă, în ediţia românească, în Viţelul şi stejarul) este cartea luptei camuflate şi a conspirativităţii prudente în libertate. Invizibilii are tot un caracter testamentar, căci aici sînt realizate portretele multor foşti zeki, o parte dintre ei, probabil, prototipuri ale cîtorva personaje soljeniţiene. Ajutoarele lui Soljeniţîn sînt oameni-memorie care acceptă să îi depoziteze manuscrisele, discipoli care i le copiază cu devotament, nu în ultimul rînd străjeri care presimt cînd să le distrugă, dacă pericolul de a fi confiscate de autorităţi este iminent. Şi în Invizibilii mentalitatea lui Soljeniţîn este aceea a unui zek, pentru care familia deţinuţilor se bazează pe relaţii mai adînci decît cele de sînge. Spre deosebire de non-zeki (cei care nu au cunoscut Gulagul de facto), fostul deţinut politic are o filozofie aspră, realistă şi imuabilă: „eterne sînt lagărul, închisoarea, lupta, ­călăii comunişti, iar viaţa în libertate este o ciudăţenie vremelnică“.

În proza de ficțiune, Soljenițîn asumă o etapizare stratificată a Gulagului. Infernul concentraţionar va avea diferite nuan­ţe, de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, text transparent pînă la simplitate, la Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor, unde culisele istoriei sînt deconspirate simfonic, pe timbre diferite, aparţinînd cînd unui timp carceral, cînd unui timp eliberat. Toate prozele anticoncentraţionare ale lui Soljeniţîn sînt nişte „poeme axiologice“ (consideră Georges Nivat), care nuanţează harta geografico-morală a Gulagului: dacă Primul cerc este un limb meditativ, iar ziua mujicului Ivan Denisovici este suportabilă totuşi, fără să atingă polul tenebrelor precum în Povestiri din Kolyma de Varlam Șalamov (de pildă), Pavilionul canceroşilor va explora un purgatoriu hibrid, aproape de libertate, dar şi de marginea infernului. Deşi rechizitoriul lui Soljeniţîn împotriva represiunii este aspru, componenta compasiunii există în opera sa. El teoretizează ştiinţa suferinţei, a renunţării, dar şi speranţa, spre deosebire de Varlam Şalamov, în a cărui proză definitive sînt doar oroarea şi disperarea.

Infernul „bonom“ este surprins în Primul cerc, roman polifonic, cu multe voci narative, structură pe care autorul a preferat-o şi conceptualizat-o adesea. Primul cerc al infernului nu mai are nimic alegoric, ci este real, personajul emblematic fiind sclavul liber, gînditorul încarcerat. În cadrul romanului există mai multe teoretizări ale „primului cerc“. „Castelul artelor liberale“ din limburile dantești a devenit la Soljeniţîn o închisoare-laborator pentru savanţi. Poate că datorită acestei accepţii, Primul cerc a fost considerat ca fiind scrierea „cea mai platoniciană“ a scriitorului rus (după cum punctează Georges Nivat), căci zekii „înţelepţi“ polemizează în subtile dialoguri socratice, adaptate vremurilor. Închisoarea-laborator adăposteşte „înţelepţi“ care nu trebuie torturaţi sau coborîţi în subuman, dar care sînt forțați să inventeze aparatură sofisticată în avantajul represiunii (totuși, acest lucru nu va fi concretizat niciodată, romanul încheindu-se cu dizolvarea închisorii-laborator).

Dacă în Primul cerc Soljeniţîn investighează suferinţa spiritelor elevate, a „înţelepţilor“ din infernul concentraţionar (a Don Quijoţilor), în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici el se apleacă asupra sufletelor simple din detenţia politică, respectiv asupra unui Sancho Panza adaptat la secolul XX. Importanţa crucială a acestui microroman constă nu doar în acceptarea aproape oficială a unei proze despre Gulag, ci şi în calitatea populară a poveştii concentraţionare în sine. Trebuie precizat că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a avut şansa să apară, fiindcă istoria mujicului zek i-a sensibilizat atît pe „mujicul literat“ Aleksandr Tvardovski, de la revista Novîi mir, cît şi pe „mujicul suprem“ Nikita Hruşciov, liderul sovietic ajuns la putere după moartea lui Stalin. Cu alte cuvinte, „ţărănia“ socială a lui Ivan Denisovici a catalizat apariţia acestui text incendiar şi nu neapărat „dezgheţul“ politic.

Deşi, ca să convingă cenzura sovietică să fie permisivă, Aleksandr Soljeniţîn respinge interpretarea maladiei canceroase, obsesivă în romanul Pavilionul canceroşilor, ca simbol pentru molima comunistă, evitînd să admită public că societatea sovietică ar fi un cancer al umanităţii (lagărele fiind „tumori“ sociale), interpretarea prohibită este mai mult decît sugerată în roman şi face carieră critică. Pavilionul canceroşilor este o arcă a lui Noe moralist constituită, fiindcă Soljeniţîn alege ca personaje cîte un individ din fiecare clasă şi castă privilegiată sau defavorizată din Patria Revoluţiei. Punctul comun al locuitorilor acestei arce este cancerul (potopitor), maladie fizică, dar şi politică, socială, psihologică. Umanitatea din pavilionul 13 are, aparent, un singur inamic fizic şi metafizic, moartea, dar, în fapt, anxietatea bolnavilor se amplifică odată cu cercetarea conştiinţei lor catalizate de semnele „dezgheţului“ hruşciovist, perceput de privilegiaţii regimului ca un mers înapoi al istoriei și, dimpotrivă, perceput de cei persecutaţi în stalinism ca un mers înainte al istoriei.

Ruxandra Cesereanu este profesor la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

 

Rusia vrea să şteargă gulagul din istorie. Perm-36, singurul muzeu despre represiunea politică din URSS, ar putea fi închis;

Perm-36 este unul dintre lagărele cele mai renumite, bine conservat, în care au fost trimişi în special prizonieri politici timp de peste 40 de ani.    

Galerie foto (1)


Singurul muzeu rusesc ce descrie istoria represiunii politice din fosta Uniune Sovietică, amenajat în fostul lagăr Perm-36, ar putea fi închis în curând, după anularea finanţării sale publice, a anunţat marţi ONG-ul Memorial, care îl administrează, informează AFP.

Acest muzeu, care descrie vieţile disidenţilor politici din gulagul sovietic, este amenajat în incinta lagărului de concentrare situat la 100 de kilometri de Perm, în regiunea Ural. Este unul dintre lagărele cele mai renumite, bine conservat, în care au fost trimişi în special prizonieri politici timp de peste 40 de ani.

“În prezent, nu mai sunt efectuate vizite, electricitatea muzeului a fost tăiată, iar toţi angajaţii au fost trimişi în concediu fără plată pe o perioadă nedeterminată”, a declarat Robert Latipov, directorul secţiunii locale a ONG-ului Memorial.

Funcţionarea muzeului depinde într-adevăr în mare parte de finanţarea publică, asigurată de autorităţile din regiune, care a fost anulată “fără explicaţii” în urmă cu peste o lună, a precizat acelaşi ONG.



“Perm-36 a devenit celebru în lumea întreagă. Existenţa lui însăşi reprezintă o dovadă a faptului că Rusia merge înainte, abandonând pentru totdeauna moştenirea ei totalitară”, se afirmă într-o petiţie de sprijinire a muzeului, publicată pe internet şi semnată de peste 40.000 de persoane.

Muzeul este administrat de peste 20 de ani de ONG-ul Memorial, înfiinţat în timpul perestroikăi de la sfârşitul anilor 1980 pentru a recenza victimele represiunilor politice. Memorial a devenit apoi principala organizaţie rusă de apărare a drepturilor omului.

Justiţia rusă a impus acestui ONG, în luna mai, obligativitatea de a se înregistra în calitate de “agent străin”, o denumire care reaminteşte de calificativul aplicat opozanţilor – reali sau presupuşi – din epoca stalinistă şi disidenţilor din anii 1970 şi 1980.

La începutul lunii iunie, un reportaj al postului pro-Kremlin NTV, intitulat “A cincea coloană“, a calificat muzeul “Perm-36″ ca fiind “pro-fascist”, insistând asupra finanţării acestuia, ce provine parţial din străinătate, mai ales din Statele Unite.

Scopul muzeului este “de a-i învăţa pe tineri că fasciştii ucraineni nu sunt aşa de răi pe cât se spune în cărţile de istorie”, se afirmă în acel reportaj, făcând astfel o legătură cu actuala criză ucraineană.

Autorii reportajului au reproşat, de asemenea, ONG-ului Memorial faptul că organizează în fiecare an în incinta fostului lagăr un forum internaţional care reuneşte militanţi pentru drepturile omului, ruşi şi europeni, ca şi cadre universitare. Anul trecut, acest forum a fost anulat din lipsa finanţării.

“Această anulare a fost o lovitură grea şi acest forum nu va mai exista. Era o platformă de dialog, la care participau oameni foarte diferiţi. Există puţine iniţiative similare în Rusia. Dacă muzeul va fi închis definitiv, va fi un semn al instaurării unei dictaturi ideologice”, a declarat Robert Latipov.

Dosarele istoriei: Adevarul crud despre Gulagul sovietic

Dosarele istoriei: Adevarul crud despre Gulagul sovieticIstoria Gulagului este povestea unui razboi dus impotriva propriului popor. Sinistrul experiment al lui Stalin a luat viata a milioane de oameni. Numarul exact al victimelor ramane necunoscut pana in ziua de astazi.
Cand Maxim Gorki a ajuns, in 1929, in Insulele Solovetsky, aflate in nordul Rusiei in largul Marii Albe, pentru a analiza la fata locului “puterea de regenerare a muncii din lagare”, scriitorul a ratat toata partea intunecata a lucrurilor: conditiile inumane in care munceau oamenii, construind un canal cu mainile goale, practic. Gorki a compus un imn solemn pentru tabara de aici, in care saluta “nasterea omului nou”.La nivel european lucrurile se vedeau altfel, multumita propagandei rosii. Printre altele, o comisie britanica de ancheta vedea situatia jalnica a sutelor de muncitori care mureau de foame ca “un act de eliberare, o revolutie de reeducare prin munca”. Dar ce au vazut britanicii de fapt? Pentru a creea aceasta impresie asupra strainilor, muncitorii adevarati au fost ascunsi in padurile din Karelia, iar, in locul lor, oaspetilor le-au fost prezentati sateni fericiti, adusi acolo exclusiv cu acest scop propagandistic, noteaza Deutsche Welle.

Lumea din afara acestui laborator al umilintei si barbariei, inclusiv Occidentul, ignora acest experiment oribil. Dupa atacul lui Hitler asupra Europei si inceputul razboiului se asterne tacerea in ceea ce priveste teroarea lui Stalin, revarsata asupra propriului popor.

In fapt, chiar si primele articole postbelice pe aceasta tema nu atrag atentia Europei, si, numai datorita scriitorului Alexandr Soljenitan si Perestroikai tarzii, lucrurile incep sa se schimbe.

Cel putin 20 de milioane de oameni au trecut prin Gulag

Prima decizie a comisarilor populari sovietici, privind eliminarea sau deportarea dusmanilor de clasa, a fost luata in septembrie 1918, in mijlocul razboiului civil. Dupa revolutia bolsevica din 1917, Lenin declara ca orice “inamic de clasa”, chiar si in absenta oricarei dovezi a vreunei crime comise impotriva statului, trebuie tratat ca un criminal.

In paralel, se construiesc primele lagare pentru infractori de drept comun, altii decat cei considerati dusmani ai poporului. Acestea erau lagare cu scopuri speciale, insa erau diferite radical de lagarele de munca fortata destinate oamenilor considerati periculosi pentru stat. In aceasta categorie erau inclusi prizonierii din razboiul civil rus, oameni de afaceri, fosti aristocrati sau mosieri, disidenti.

Teroarea rosie sovietica a fost urmata de un razboi brutal impotriva populatiei rurale, care a ucis peste 6 milioane de oameni. Comisia de lupta impotriva contrarevolutionarilor este inlocuita, intr-un final, cu un sistem de drept penal menit a-i condamna pe “dusmanii poporului” la munca fortata.

In 1929, acesta devine parte a reformei dreptului penal, care a dus la crearea Gulag – o institutie guvernamentala care avea in subordine intregul sistemul de lagare. GULAG a devenit ulterior un nume generic pentru sistemul de lagare al lui Stalin, insa, intial, termenul a fost folosit ca o abreviere a unei institutii de stat.

Istoria Gulagului este povestea unui razboi purtat impotriva propriului popor, care a durat mai multe decenii. Societatea rusa nu s-a recuperat nici acum pe deplin, in urma acestui razboi, explica scriitorul Jorg Barbovski, autor al unei carti pe aceasta tema. Muncitorii erau sacrificati in numele unor proiecte gigant, inutilizabile sau inutile.

De exemplu, numai pentru construirea canalului Marea Alba-Marea Baltica, ce pana la urma s-a dovedit partial inutil pentru navigatia maritima, au murit 25.000 de oameni, unele cifre indicand nu mai putin 100.000 de morti in cadrul acestui proiect.

Belomorkanal, cum a fost el numit, aduce avantaje economice limitate Rusiei din cauza adancimii sale de numai 3,65 metri, fapt care limiteaza accesul vaselor in canal.

In zilele “de glorie” ale Gulag, din 1929 pana la inceputul destalinizarii, prin aceste lagare trec in jur de 20 milioane de persoane. Numarul total al victimelor nu este cunoscut nici pana in ziua de azi, multi oameni murind chiar in momentul deportarii. Totodata, o mare parte dintre documentele de arhiva au fost pierdute.

Europa nu stie totul despre Gulag

Fondata in 1988, la Moscova, fundatia “Memorial” si-a stabilit ca obiectiv colectarea de documente si alte materiale provenite de la milioanele de victime ale stalinismului.

Arhiva “Memorial”, care cuprinde fotografii, jurnale, documente inedite, este principalul punct de interes al primei expozitii dedicate Gulag. Aceasta a fost recent deschisa in castelul german Neuhardenbreg.

 

Igor Dodon și 30 de socialiști ar fi spălat banii Rusiei în Bahamas, pentru  a-i pompa mai apoi în campania prezidențială din 2016 și în buzunarele căpeteniilor socialiste.

Procurorul general al R.Moldova – l-am numit pe rusofilul obedient Alexandr Stoianoglo, o coadă de topor a PSRM – este așteptat din nou în Parlamentul de la Chișinău, pentru a le explica aleșilor de ce închide ochii în mod repetat la relevantele documente dezvăluite de deputatul și diplomatul Iurie Reniță, documente care certifică faptul că Igor Dodon și 30 de fruntași ai PSRM au spălat banii Rusiei în Bahamas, printr-o rețea de offshoruri, pentru a-i pompa mai apoi în campania prezidențială din 2016 și în buzunarele căpeteniilor socialiste.

De notat că Stoianoglo continuă să ignore în mod premeditat documentele (pe care vi le prezentăm și noi), deși Dodon nu mai este președintele R.Moldova, însă socialistul a rămas cu o halcă destul de mare din putere, întrucât coordonează și întărâtă oastea de strânsură din Parlament, pletoră ce a însăilat o majoritate parlamentară ilegitimă și face totul pentru a evita organizarea de alegeri parlamentare anticipate.

De reținut un aspect incotestabil care oferă o perspectivă de ansamblu asupra documentelor dezvăluite de Iurie Reniță: contractul dintre cele două persoane juridice din cele două țări este reglementat NU de legislația țărilor respective (Bahamas sau R.Moldova), ci de cea a Federației Ruse!

Vă prezentăm acuzațiile și clarificările lansate pe Facebook de Iurie Reniță:

”Alexandru Stoianoglo este așteptat din nou în Parlament!

Cu un an în urmă, pe 23 martie 2020, am publicat o copie a contractului de împrumut de 1 milion 500 mii euro între “WESTERBY LIMITED” (Bahamas) și “EXCLUSIV MEDIA” SRL (Republica Moldova). Contractul a fost semnat de către Zulphy Saday Santamaria Guerrero și Petru Burduja, actualmente deputat PSRM.

Cont pe   https://magnanews.ro/2021/03/igor-dodon-si-30-de-socialisti-ar-fi-spalat-banii-rusiei-in-bahamas/

 

 

Domnisoara de aur- Maia Sandu , (deocamdata ) a lăsat fără imunitate doi deputaţi, unul a fost deja arestat în Parlament 

Doi deputați din Partidul „Șor” au rămas fără imunitatea parlamentară, în urma unui vot al majorității din Parlament. Unul dintre deputați a fost săltat imediat, chiar din Parlament.

Deputații Denis Ulanov și Petru Jardan au rămas fără imunitate parlamentară, după ce Maia Sandu a făcut apeluri insistente către procurorul general al republicii, că dorește să vadă rezultate în lupta împotriva corupției.

Jardan a fost reținut pentru 72 de ore, chiar din Parlament, de către procurori. Deputatul Partidului Platforma DA Dinu Plângău scrie pe pagina sa de Facebook că, după ridicarea imunității, în Parlament s-au apropiat doi procurori de Petru Jardan și l-au invitat să meargă cu ei.

„Lumea zice că deja a și fost reținut. Domnul Ulanov așteaptă rândul, întrucât în Parlament au venit alți 2 procurori”, scrie Plângău.

Jardan este învinuit că ar fi comis abuz de serviciu, în interesul unui grup criminal organizat și în detrimentul intereselor Întreprinderii de Stat „Aeroportul Internațional Chișînău”, în perioada concesionării.

Și deputatul Denis Ulanov a rămas fără imunitate parlamentară. De la vot s-au abținut parlamentarii fracțiunii Partidului „ȘOR” și Platforma „Pentru Moldova”.

Procuratura Generală anunță că a acumulat probe pertinente și concludente de implicare în frauda bancară, acțiunile lui fiind cercetate sub aspectul escrocheriei și spălării de bani, ambele infracțiuni săvârșite în proporții deosebit de mari și în interesele unei asociații criminale.

Procurorul general a spus în Parlament că în acest dosar ex-liderul democrat Vladimir Plahotniuc era conducătorul organizației criminale, iar liderul Partidului „ȘOR”, Ilan Șor, era conducătorul grupului criminal, în această organizație.

Regulamentul Parlamentului prevede că, în cazul în care deputatul a comis o infracțiune sau o contravenție, procurorul general poate cere ridicarea imunității acestuia, pentru măsuri procesuale de reținere, percheziționare, arestare sau trimitere în judecată.

Cererea de ridicare a imunității deputatului se înaintează pentru fiecare infracțiune sau contravenție, separat.

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*