Cre(ş)tinismul social-democrat…Minunile copiei făcătoarei de minuni…Biserica Ortodoxă Română (BOR), cea mai coruptă instituţie din România, finanţată imoral din bani publici;Cum ne-a lasat mafia PSD-ista fara paduri;Cei 60 de infractori ai PSD, (la vedere, pentru ca mai sunt la index alte sute )care au guvernat sau guverneaza Romania, la nivel central sau localCe poate sau nu poate face Satan- Dr. Peter Masters;O viaţă de dedicare – Văzută la colaboratorii lui Pavel;Să ne examinăm creşterea spirituală;Pași înspre călăuzire (1) Călăuzeşte Domnul cu adevărat?Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă;Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor;Adevărata lucrare de eliberare…Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan…„Viitorul” Împărăției– Împărăţia lui Dumnezeu -Legarea lui Satan prin Crucea lui Christos-„S-a împlinit vremea …” Max R. King; Noul Ierusalim sau Ierusalimul de sus-Apoc. 21: 2f de Don K. Preston; Prezenţa lui Dumnezeu 9,de Max King2 – Cine nu are CIP-ul nu are drept sa traiasca … Slovacia va accepta doar IMIGRANȚI CREȘTINI din Siria: Noi nu avem moschei! Președintele slovac, atac la UE…Ce urgii credeti ca ne pregateste Anticristul din spatele IMIGRARII Globale! 

Andropov, fecundat de mumia lui Lenin, a spart capul şarpelui komunist şi Gorbaciov cu Iliescu i-au semănat aşchiile „seminţei” în toţi şi în toate direcţiile, ca să globalizeze, prin fesenizare- tot pământul… Liberul cugetător Pesedescu, adică satan întrupat în iliescu a topit fiarele industriei, a innecat flota, a îngropat agricultura viabilă, a alungat cel mai scump capital din univers- omul, a compromis capitalismul, pentru ca oamenii să se roage de satan– Prorocul mincinos şi Fiara Mondialistă! Aidoma diavolului, a potopit şi pustiit sate, păduri, livezi şi vii; a prigonit tinerii, ca să poată privati-fura; DAR „Turma” alungată de sărăcie, neghiobie, prostie- fesenie, este văzută de Iisuss, care a sângerat pentru mântuirea oricărui păcătos ce se pocăieşte şi-L crede…” Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce e gras, dar nu paşteţi oile.Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime! Astfel ele s-au risipit pentru că n-aveau păstor; au ajuns pradă tuturor fiarelor câmpului şi s-au risipit.Turma Mea rătăceşte pe toţi munţii şi pe toate dealurile înalte; oile Mele sunt risipite pe toată faţa ţării şi nimeni nu îngrijeşte de ele, nici nu le cauta! 7. De aceea, păstorilor, ascultaţi cuvântul Domnului!…

 

8. Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru că oile Mele au ajuns de jaf şi sunt prada tuturor fiarelor câmpului, din lipsă de păstor, pentru că păstorii Mei n-au nicio grijă de oile Mele, ci se păşteau numai pe ei înşişi, şi nu păşteau oile Mele,

 

9. de aceea, păstorilor, ascultaţi Cuvântul Domnului!

 

10. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană!”

 

11. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Iată, Mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele şi le voi cerceta!

 

12. Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa Îmi voi cerceta Eu oile şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi negură.

 

13. Le voi scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite tari şi le voi aduce înapoi în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor şi în toate locurile locuite ale ţării.

 

14. Le voi paşte pe o păşune bună, şi stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut şi vor avea păşuni grase pe munţii lui Israel.

 

15. Eu însumi Îmi voi paşte oile, Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul Dumnezeu.

 

16. Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea ranita şi voi întări pe cea slabă. Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă: vreau să le pasc cum se cade.”

 

17. “Şi voi, oile Mele, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Iată, voi judeca între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi.

 

18. Este prea puţin pentru voi că paşteţi în păşunea cea bună, de mai călcaţi în picioare şi cealaltă parte a păşunii voastre? Că beţi o apă limpede, de mai tulburaţi şi pe cealaltă cu picioarele?

 

19. Şi oile Mele trebuie apoi să pască ce aţi călcat voi cu picioarele voastre şi să bea ce aţi tulburat voi cu picioarele voastre!”

 

20. De aceea, aşa le vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Iată că voi judeca între oaia grasă şi oaia slabă.

 

21. Pentru că aţi izbit cu coasta şi cu umărul şi aţi împuns cu coarnele voastre toate oile slabe până le-aţi izgonit,

 

22. Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf, şi voi judeca între oaie şi oaie.

 

23. Voi pune peste ele un singur pastor care le va paşte, şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi pastorul lor.

 

24. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!

 

25. Voi încheia cu ele un legământ de pace şi voi îndepărta din ţară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în linişte în pustiu şi vor putea dormi în mijlocul pădurilor.

 

26. Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată!

 

27. Pomul de pe câmp îşi va da rodul, şi pământul îşi va da roadele. Ele vor fi liniştite în ţara lor şi vor şti că Eu sunt Domnul, când voi rupe legăturile jugului lor şi când le voi izbăvi din mâna celor ce le asupresc.

 

28. Nu vor mai fi de jaf între neamuri, nu le vor mânca fiarele din ţară, ci vor locui în linişte şi nu le va mai tulbura nimeni.

 

29. Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi nu vor mai purta ocara neamurilor.

 

30. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.

 

31. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”

Prezenţa lui Dumnezeu 9

 

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

În acest articol hotărâtor Max abordează o mulţime de chestiuni teologice complexe legate de lucrarea escatologică a Duhului Sfânt. Textul biblic principal este Fpt. 2. De aici Max examinează scopul botezului din zilele din urmă, natura christo-centrică a lucrării Duhului şi fundalul Vechiului Testament pentru acţiunea Duhului. Deasemenea, Max clarifică aparenta tensiune din Noul Testament în legătură cu momentul consumării escatologice. În sfârşit, Max foloseşte imagistica şi tipologia marelui preot găsită în cartea Evrei, pentru a ilustra împlinirea ispăşirii care a fost înfăptuită în Parousia lui Christos la AD 70.

În secţiunea anterioară, am început un studiu al lucrării Duhului Sfânt din timpul absenţei lui Christos, aşa cum se raportează ea direct la transformarea legămintelor. Când amândouă faţete ale escatologiei sunt văzute – trecerea vechiului veac şi venirea celui nou – descoperim că lucrarea Duhului Sfânt din această perioada de tranziţie a fost în întregime escatologică de la început (Rusalii) până la sfârşit (căderea Ierusalimului).

În partea a VIII-a am înţeles importanţa escatologică a misiuniii Duhului din perspectiva „zilelor din urmă” şi a „noii poziţii” a lui Christos în locurile cereşti, în contrast cu lumea de jos (veacul vechi „după carne,” Ioel 2; Fpt. 2). Acest cadru escatologic aruncă lumină asupra tuturor aspectelor misiunii şi mesajului Duhului, iar noi vom continua aceast mod de argumentare pe măsură ce vom urmării lucrarea Duhului de-a lungul „zilelor din urmă” până la a doua Apariţie a lui Christos.

Darul Duhului Sfânt

După ce a arătat legătura dintre „noua poziţie” a lui Christos (fiinţa Lui înălţată la ceruri) şi împlinirea dinastiei pământeşti a lui David (Fpt. 2: 22-35), Petru îţi încheie predica cu aceste cuvinte: „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Christos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (v.36). Este consemnat că „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ,,Fraţilor, ce să facem?” ,,Pocăiţi-vă,” le-a zis Petru, ,,şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (vv. 37-39).

Înainte de a ne adânci în semnificaţia „darului” Duhului, este important să vedem care sunt premizele obligatorii pentru acest „dar.” Încorporarea (integrarea) credinciosului pocăit în Christos prin botez, care a fost obţinută prin iertarea păcatelor (v. 38), este bine documentată în mărturia Duhului (Mc. 16:16; Fpt. 8: 36-38; 10: 47-48; 22: 16; Tit 3: 5; 1Pet. 3: 21). Ea este exprimată prin diverse feluri, „botezaţi în moartea Lui” (Rom. 6: 3-4), „botezaţi într-un singur trup” (1.Cor. 12: 13), „îngropaţi împreună cu El prin botez” (Col. 2: 12), sau „botezaţi pentru Christos” (Gal. 3: 27). Acestea, şi alte pasaje, leagă botezul şi unirea cu Christos de lucrarea escatologică a Duhului din zilele din urmă. Pavel a scris, „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Christos, am fost botezaţi în moartea Lui? …În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviereasemănătoare cu a Lui” (Rom. 6: 3, 5). Observaţi cum Pavel leagă botezul pentru Christos cu moartea şi învierea Lui, şi cu moartea şi învierea din perioada de tranziţie (Rom. 8-11; 2.Cor. 5: 14-21; Fil. 3: 9-16). Printre alte lucruri, acestea erau evenimentele decisive pentru plecarea lui Christos din „lumea de jos” în „lumea de sus.” Ideea lui Pavel din Rom. 6 nu este doar aceea de a deveni uniţi cu Christos, ci mai important, a deveni uniţi cu El care a intrat într-o ordine a unei lumi diferite. El iniţial a intrat în „lumea de jos” fiind născut din genealogia lui David „sub Lege” (Rom. 1: 3; Gal. 4.4; Evr. 2: 17). Dar, din perspectiva misiunii lui Christos de a „şterge păcatul” (Evr. 9: 26), noul stato-quo al lumii lui Christos a dat botezului semnificaţia lui specifică privind plasarea credincioşilor, („cele dintâi roade”) în poziţia avantajoasă de a primi „darul Duhului Sfânt.” Mai mult, încorporarea în Christos prin moartea şi învierea Lui era singura condiţie pentru primirea darului Duhului Sfânt. Acest lucru este foarte limpede în Fpt. 2: 38. Cazul lui Corneliu din Fpt. 10 nu face excepţie din acest punct de vedere dacă este luat în considerare întregul context. Motivul pentru care venirea Duhului a precedat botezul în această situaţie, va fi discutat mai târziu în legătură cu „unitatea Duhului” în Christos.

Nicăieri Scriptura nu porunceşte ca cineva să fie botezat cu Duhul Sfânt în vedera primiri Duhului. Duhul a fost primit în Christos. Ce se are în vedere prin „darul” Duhului Sfânt în Fpt. 2: 38? Unii cred că înseamnă primirea Duhului, alţi cred că înseamnă primirea a ceva ce dă Duhul. A treia categorie crede că „darul” se referă la darurile miraculoase ale Duhului specifice bisericii primare din zilele copilăriei ai. Se poate oare ca problema „darului Duhului” din perspectiva scopului lui Ioel 2: 28-32 şi Fpt. 2: 16 şi cont; să fie o abordare prea restrictivă referitoare la semnificaţia „darului” Duhului? Iniţial, el înseamnă primirea Duhului, fără să excludă acel ceva ce dă Duhul, pentru care darurile miraculoase au jucat un rol important. Se pare că cele trei curente prezentate mai sus – Duhul, ceva dat de Duhul şi darurile miraculoase – reprezintă o fragmentare a „darului” Duhului care cer o alegere când de fapt o asemenea alegere nu este necesară. Haideţi să explorăm Darul Duhului din această perspectivă.

Duhul a fost dat să dea

Am stabilit deja că lucrarea Duhului a fost în întregime escatologică prin caracter şi menire. Duhul a fost revărsat în „zilele din urmă” după ce Christos Şi-a ocupat noua Sa poziţie în „locurile cereşti.” În plus, Duhul a fost primit „în Christos.” Foarte uşor se greşeşte în acest punct prin schimbarea focalizării de la Christos la Duhul Sfânt, interpretând lucrarea acestuia ca un „beneficiu suplimentar” sau „o a doua binecuvântare” dincolo, sau în plus de ceea ce se obţine în Christos. Duhul a fost trimis să dea mai mult, dar acest mai mult este dat de Duhul în şi prin Christos şi niciodată în afara Lui sau despărţit de Christos. Duhul este Duhul lui Christos – un Duh complet christo-centric, trimis să facă o lucrare christo-centrică până la sosirea sau Parousia lui Christos.

Duhul a fost primit de către cele dintâi roade în Christos pentruca acest trup (corp) de credincioşi să poată fi în cele din urmă primiţi de Christos „pentru ca acolo unde sunt Eu” a spus Christos „să fiţi şi voi” (Io. 14: 3). Aduceţi-vă aminte că această afirmaţie se referă la a fi readus „în prezenţa lui Dumnezeu” (v. 2). Primirea Duhului în Christos s-a datorat nedesăvârşirii (sau imaturităţii) comunităţii credincioase a celor dintâi roade în perioada de tranziţie (perioada absenţei lui Christos). Acest fapt aruncă lumină asupra afirmaţiei lui Pavel din Ef. 4: 11-16. Dar în acelaşi timp nu contrazice o altă afirmaţie a lui Pavel, „Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col. 2: 10).

Din perspectiva lui Christos şi a noii Sale poziţii, exista absolută desăvârşire în El; rămânea doar ca aceea desăvârşire să fie atinsă de către ai Lui, prin rezultatul poziției Lui în planul istoriei răscumpărătoare realizat prin lucrarea escatologică a Duhului Sfânt. Lucrarea de bază, hotărâtoare a fost încheiată deja de Christos. Mai multă moarte, mai multă vărsare de sânge, mai multă înviere, mai multe înălţări sau mai multă putere din partea lui Christos nu erau necesare – nu, nici măcar o lucrare mai înaltă, separată, adiţională a Duhului. Desăvârşirea locuieşte în Christos. Duhul nu a fost trimis să-L suplimenteze pe Christos, ci să-L descopere pe Christos şi să modeleze trupul (biserica) aducând-o la splendoarea lui, care înseamnă conformarea cu Christos (2.Cor. 3: 18).

Este important să luăm în considerare contextul lui Col. 2: 10 ca să nu fim tentaţi să folosim v. 10 pentru a susţine perfecţiunea escatologică înainte de vreme, în avans. Ţinta lui Pavel a fost, „ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Christos Isus.” Pentru asta, Pavel continuă şi zice, „Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Col. 1: 28-29). Ceea ce Pavel spune aici nu contrazice ceea ce el a spus câteva versete mai încolo când a scris, „Voi aveţi totul deplin în El” (2: 10). El sublinează faptul că „deplinătatea” (sau desăvârşirea) nu trebuia căutată prin surse adiţionale la Christos – spre exemplu, Legea şi orânduirile ei. Acestea erau doar „umbre ale lucrurilor viitoare dar trupul (esenţa sau substanţa) este al lui Christos” (Col. 2: 17). În acel sens Colosenii (erau) aveau totul „deplin în El” fără să mai fie nevoie de un supliment mozaic aşa cum pretindeau Iudaizatorii. Cu ochii aţintiţi doar asupra lui Christos, Colosenii trebuiau să rămână pe poziţie şi să ajungă la „ceea ce este desăvârşit” (1Cor. 13: 10). „Ceea ce este desăvârşit” venea în Christos prin Duhul. Aşa cum a scris Pavel Galatenilor, „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5).

Când cineva recunoaşte cadrul escatologic din vremea lui Pavel, atunci idea lui privitoare la prezenta plinătate în Christos cu perspectiva realizării ei în viitor, de către creştini prin Duhul la „vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor, este clară.

Lucrurile viitoare

Conform lui Christos funcţia specifică a Duhului a fost aceea de a „descoperii lucrurile viitoare” (Io. 16: 13; Col. 1: 26; Ef. 4: 11-13). Aceasta nu s-a realizat complet nici înainte de Rusaliile din Fapte nici în ziua respectivă. Ani mai târziu Pavel a scris referitor la aceasta, „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1Cor. 2: 12). Şi din nou, referitor la lucruri descoperite prin Duhul, Pavel aminteşte Efesenilor „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte. Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Christos, prin Duhul” (Ef. 3: 3-5). Pasaje ca acestea (şi sunt multe) sunt profund escatologice. „Lucrurile viitoare” erau lucrurile lui Christos (Io. 16: 14-15) care includ „ce este desăvârşit” (1Cor. 13: 10), şi fără de care biserica celor dintâi roade nu ar fi putut fi înfăţişată înaintea lui Christos, în gloria şi desăvârşirea Lui, la sfârşitul veacului. Sosirea acestor „lucrurilor viitoare” a avut loc după Rusalii. Misiunea Duhului, de a descoperi lucrurile viitoare (care erau ale lui Christos), era necesară pentru a-l plasa pe credincios în „plinătatea” (desăvârşirea) lui Christos (1Cor. 1: 4-9; Ef. 4: 7-15; Fil. 3: 12-21; Col. 1: 19-29).

Unii, deşi susţin că schimbarea a fost încheiată complet la Rusalii, totuşi vorbesc de o viitoare venire a ceea „ce este desăvârşit,” lucruri care, ei consideră, trebuie să vină în vederea deplinei mântuiri. Acest fapt forţează pe Duhul Sfânt să lucreze „suplimentar” pentru a aduce plinătatea la sfârşitul presupus al planetei, dincolo de plinătatea, despre care ei afirmă, că a fost înfăptuită la Rusalii. Este nevoie să fim făcuţi desăvârşiţi în Christos, odată, de două ori, şi apoi încă odată după o perioadă de mii de ani pentru a fi pe deplin mântuiţi? Trebuie oare să traducem Ef. 1: 10 „ca să-l aducă la multiple îndepliniri la multipla plinire a vremilor, spre a-Şi uni iarăş într-unul în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ?”

Fundalul „lucrurilor viitoare”

În exegeza Scripturilor, este de mare ajutor a face tot posibilul să vezi lucrurile viitoare pe fundalul lor istoric. Când Duhul a fost trimis să arate „lucrurile viitoare” el a avut un manual pe care l-a scris cu secole înainte ca o sursă pentru toate lucrurile pe care avea să le „descopere,” şi el niciodată nu s-a depărtat de acest manual. Scriind despre mântuirea care era „gata să fie descoperită” în vremea sa, Petru a spus că prin profeţi Duhul Sfânt a „vestit mai dinainte patimile lui Christos şi slava de care aveau să fie urmate” (1.Pet. 1: 5; 9-11). Tot ce aparţinea de „putereaşi venirea lui Isus Christos” a fost ascuns în „cuvântul proorociei făcut şi mai tare” (2.Pet. 1_ 16-21). Dar acum (în vremea lui Petru) „aceste lucruri, vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimes din cer şi în cari chiar îngerii doresc să privească” (1.Pet. 1: 12). Apropierea acestor „lucruri viitoare” în vremea lui Petru se vede limpede în următorul verset: „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Christos” (v.13). Şi din nou, „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii” (4: 7). Aceste versete scot în evidenţă caracterul escatologic al lucrării Duhului, arătând fundalul Vechiului Testament pentru „lucrurile viitoare” în viitorul imediat al lui Petru. Sfârşitul care era aproape în prima sa Epistolă era partea opusă a „crăpatului de ziuă şi răsăritului luceafărului de dimineaţă” din a doua sa Epistolă (1: 19).

Referitor la acelaşi cadru temporal al evenimentelor, Pavel a scris, „Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua” (Rom. 13: 12). Petru a spus că mântuirea despre care au vorbit profeţii era gata să fie descoperită(1.Pet. 1: 5, 9, 10) iar Pavel a spus, „acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13: 11). Dacă acest lucru se referă la moartea credinciosului – atunci ce lucru nemaipomenit sau extraordinar spune Pavel? Clar că este aşa! Este logic, de ce mai trebuia spus? Ori ce om ştie acest lucru – că cu fiecare secundă ne apropiem de moarte. (Oricum nu se referă la moarte, ci la acel sfârşit, sfârşit de veac despre care vorbeşte Scriptura în Noul Testament). Cadrul istoric al „lucrurilor viitoare” este subliniat de cuvintele lui Christos adresate femeii Samaritence la fântâna lui Iacov: „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22). Duhul Sfânt niciodată nu a „descoperit” prin Christos o altă mântuire, pentrucă nu există altă mântuire! „Nădejdea lui Israel” împlinită în Christos este doar nădejdea pe care o prezintă Evanghelia.

Ni se spune că „acum, la sfârşitul veacurilor,” Christos „S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9: 26). În contextul tip-antetip privitor la preoţie / jertfă, autorul Epistolei către Evrei a vorbit despre a doua Apariţie a lui Christos. „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (v. 28). Imediat următorul verset Evr. 10: 1 face apel la Lege şi la umbrele ei (modele şi tipare) pentru a confirma (a întări) afirmaţia privitoare la Christos din Evr. 9: 26-28. „Pentrucă Legea, care are umbra bunurilor (lucrurilor) viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, cari se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie” (Evr. 10: 1). Aici este dovada clară că „bunurile viitoare” (pentru care Legea era o umbră) cuprinde a doua Apariţie a lui Christos. A doua Sa Apariţie despre care vorbeşte v. 28 nu este mai puţin parte din lucrarea de ispăşire decât a fost jertfirea de Sine din v. 26. Antetipul trebuie să se potrivească cu tipul. În Legea lui Moise, Marele Preot după ce a terminat de făcut ispăşirea, nu a rămas în cort ascuns de privirile poporului, ci s-a înfăţişat la uşa cortului ca să binecuvinteze „adunarea în aşteptare” (să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă, Evr. 9: 28b). Prezenţa sau apariţia lui era la fel de importantă deoarece semnala acceptarea ispăşirii de către Dumnezeu şi faptul că păcatul a fost şters provizoriu (temporar). Toate acestea erau tipare, simboluri, sau umbre ale „lucrurilor viitoare” aduse prin Christos. Cei însă, care susţin că Legea şi umbrele ei s-au împlinit complet la Cruce sau la Rusalii nu pot urmări tipologia jertfei de ispăşire decât până la momentul intrării Marelui Preot în „Sfânta Sfintelor.” La acest punct legătura „tip-antetip” se prăbuşeşte, dacă umbrele Legii privitoare la jertfă s-ar fi împlinit fără (sau lipsite de) a Doua Apariţie a lui Christos „nu în vederea păcatului; despărţit de păcat” la Rusalii.

Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, ar trebui să ne întrebăm, „De ce Christos a fost lăsat împotmolit şi eşuat, în Cort lăsându-Şi adunarea să aştepte cu nerăbdare apariţia Lui „despărţit de păcat”? A făcut cumva Christos la un moment dat o greşală în ispăşire? A fost jertfa Sa respinsă de Dumnezeu? A susţine că Christos va mai veni în viitorul nostru este o afirmaţie tacită că sistemul jertfelor caracteristic Vechiului Legământ nu a trecut (abolit, înlocuit). Acel sistem cu tot ceea ce a prevestit nu poate fi împlinit complet decât după ce Christos, intrat în „Sfânta Sfintelor” apare a doua oară despărţit de păcat (sau, nu în vederea păcatului) ca să binecuvinteze şi să adune la El pe cei care-L aşteptau cu nerăbdare.

Un tipar sau tip (sau umbră) rămâne în picioare până când este împlinit de antetip. Fie Christos S-a arătat (apărut, venit) a doua oară, fie sistemul sacrificial al Legii nu a fost împlinit, şi prin urmare, înlociut. Pavel a spus mult despre Parousia Lui Christos atunci când l-a asigurat pe împăratul Agripa, „am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (Fpt. 26: 22). Dacă însă Christos nu S-a arătat a doua oară atunci profeţii şi Moise ar trebui predicaţi alături de Christos până când El va împlini „tot ce este scris.” Acest lucru, însă, este în contradiţie cu faptele istorice şi mărturia Duhului Sfânt. În contextul distrugerii Ierusalimului, Isus a spus, „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luc. 21: 22). Dacă aceasta nu a cuprins Parousia lui Christos, atunci fie Christos a greşit (ceea ce mulţi teologi susţin), fie Moise şi Profeţii nu au spus nimic despre a doua Sa Venire. În ambele cazuri mărturia Duhului Sfânt, în legătură cu „lucrurile viitoare” pierde toată credibilitatea.

Noi credem însă că Duhul Sfânt a spus adevărul în scripturile Vechiului Testament, şi că Duhul a spus adevărul referitor la interpretarea şi aplicarea Legii şi Propfeţilor, cu privire la Christos şi la lucrurile viitoare din veacul viitor. Nimic nu a dat greş! Totate lucrurile au avut loc.

Isus a legat venirea Lui de căderea Ierusalimului. El a subliniat în Luc. 17 că ziua în care „cine va fi pe acoperişul casei” şi „cine va fi la câmp,” trebuia să părăsească degrabă Ierusalimul, este „ziua când se va arăta Fiul omului” (vv. 30-31). Prin urmare aceasta va fi vremea când „se va împlini tot ce este scris” (Luc. 21: 22). Acest cadru temporal, cât şi evenimentele, se îmbină perfect cu tipologia preot-sacrificiu din Evrei care culminează cu apariţia Marelui Preot din Cort. Nu există absolut nici o schimbare în context, între a „Doua Apariţie” a lui Christos din Evr. 9: 28 şi venirea Lui „fără a zăbovi” din Evr. 10: 37 – „Ziua” pe care ei o vedeau apropiindu-se (Evr. 10: 25). Pe o parte a monedei, umbrele Legii erau „aproape de pieire” (8. 13), şi pe cealaltă parte „a Doua Apariţie a lui Christos nu în vederea păcatului” (despărţit, departe de păcat, 9: 28) era gata să aibă loc – tipul făcând loc antetipului, în împlinirea consumată (încheiată).

Parusia lui Christos iese la iveală din cadrul ei biblic şi din contextul vremii sfârşitului. Mărturia Duhului Sfânt este ancorată la loc sigur în „zilele din urmă” – perioada interimară a schimbării veacurilor. Pentru a preţui lucrurile finale (atât din perspectiva a ceea ce trece (piere) cât şi din a ceea ce se implementează), trebuie să începem unde a început Duhul şi să ne mulţumim să ne oprim unde Duhul s-a oprit.

Concluzie

Am văzut: (1). Caracterul escatologic şi cadrul temporal al lucrării Duhului; (2). Duhul a fost primit de cei „în Christos” după ce El a plecat din lumea Vechiului Legământ şi Şi-a ocupat noua poziţie „în locurile cereşti;” (3). Duhul a fost trimis să descopere „lucrurile viitoare” care erau lucrurile lui Christos; (4). Duhul a folosit doar Vechiul Testament în descoperirea lucrurilor viitoare ale lui Christos; (5). Lucrurile prevestite în Lege includeau şi a Doua Apariţie a lui Christos „nu în vederea păcatului”; (6). Legea cu menirea ei specifică nu a putut fi împlinită fără Parousia lui Christos la sfârşitul veacurilor; şi (7). Christos a legat Venirea Lui şi împlinirea a „tot ce este scris” de distrugerea Ierusalimului. Toate aceste aspecte marchează cadrul temporal al absenţei lui Christos şi al lucrării escatologice bivalente a Duhului – trecerea Vechiului Legământ şi venirea Noului.

În secţiunea următoare vom continua să explorăm dimensiunile „darului Duhului Sfânt” din perspectiva promisiunii, arvunei, celor dintâi roade şi unităţii Duhului, urmată de o analiză pătrunzătoare a lucrării Duhului privind transformarea.

Prezenţa lui Dumnezeu 8

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Acest articol începe cu un nou flux de gândire legat în mod specific de lucrarea Duhului în perioada dintre crucificarea lui Christos şi Parousia Lui la AD 70. Max explică „trecerea” veacului Vechiului Legământ şi dezvoltarea deplină a veacului Noului Legământ în perioada celor 40 d ani de tranziţie, demonstrând cum lucrarea Duhului a anunţat (a condus spre) sfârşitul Vechiului Legământ şi a inaugurat desăvârşirea Noului Legământ. În final Max descrie rolul şi semnificaţia Duhului referitoare la poziţia înălţată a lui Christos în veacul Noului Legământ, în contrast cu aşteptările obişnuite ale Israelului fidel Torei, din primul secol. Scopul nostru, aici şi în articolele următoare, este să examinăm cu grijă perioada dintre plecarea lui Christos şi a doua Lui apariţie prin concentrarea asupra lucrării Duhului Sfânt. Înţelegerea semnificaţiei şi cadrului temporal al misiunii Duhului, este cheia pentru înţelegerea semnificaţiei şi duratei absenţei lui Christos.

Am văzut că plecarea lui Christos din lumea Vechiului Legământ a fost condiţia necesară pentru venirea Duhului Sfânt. Isus a spus ucenicilor, „dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimete” (Io. 16: 7). În Io. 14: 3 Isus a spus, „ …după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Din aceste două pasaje vedem că prezenţa sau sosirea (Parousia) lui Christos, şi prin urmare luarea ucenicilor la Sine, este rezultatul final a ceea ce Duhul a fost trimis să realizeze în timpul acestei perioade de tranziţie. În plus, Duhul a fost trimis să lucreze în şi prin Christos. De aceea, lucrarea este identică cu cea menţionată de Christos în Io. 14: 2 „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Acest fapt devine mai clar pe măsură ce examinăm lucrarea Duhului, urmărind-o până la încheiere, încheiere care a determinat (a produs) a doua Apariţie a lui Christos. Deasemenea, vom analiza lucrarea Duhului raportată la rolul Duhului în escatologia evangheliilor, centrată în Cruce. Acest lucru va implica o cercetare, în treacăt, a darului, a promisiunii, a arvunei, a unităţii (consensului) Duhului, şi a bazei puterii transformatoare a Duhului.

Rolul Escatologic al Duhului

Lucrarea Duhului Sfânt în timpul absenţei lui Christos a fost profund escatologică de la început până la sfârşit. Acest concept este perceput cu împotrivire, în mare parte datorită a ceea ce este adesea o abordare unilaterală a escatologiei. Am crescut obisnuiţi să ne gândim la escatologie strict în termenii a(ducerii) ceva la final. Însă escatologia biblică este o monedă cu două feţe. Pe de-o parte există o mişcare (deplasare) înspre un sfârşit, în sensul unei absolute încheieri sau treceri a unor stări de lucruri (sau condiţii) din trecut. De cealaltă parte există o mişcare (dezvoltare) înspre desăvârşire sau completitudine în sensul venirii unor noi şi veşnice stări de lucruri (condiţii). Aceste acţiuni nu sunt cronologice ci simultane (au loc în acelaşi timp), având un punct comun al consumării (încheierii). Vedem deci, că cadrul escatologic, determinat de legăminte, al evangheliilor are două fațete care nu pot fi separate printr-un veac intermediar. Partea opusă a venirii economiei (sistemului) Noului Legământ este trecerea (pieirea) veacului Vechiului Legământ, iar aceste două acţiuni se derulează „una lângă cealaltă” (în paralel) până când schimbarea este încheiată, realizată, (mecanismul tranziţiei).

Greşala obişnuită care se face în exegeza vremii sfârşitului este despărţirea acestor două acţiuni interconectate şi plasarea lor într-un cadru diferit de înplinire. Trecerea veacului Iudaic este pus într-un buzunar al timpului şi lucrarea Duhului de a înfăptui Noua Creaţie a lui Christos, în alt buzunar. Prin urmare lucrarea Duhului, de a zidi biserica celor dintâi roade până va ajunge „la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos,” nu este privită ca fiind escatologică. Este percepută ca ceva ce nu are nici o legătură cu acţiunea trecerii Vechiului Legământ. Această abordare unilaterală nu ţine cont de plinătatea semnificaţiei escatologice. Trecerea Vechiului nu precede venirea Noului. Afirmaţia Duhului Sfânt privitoare la Vechiul Legământ „iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evr. 8: 13) a fost făcută la câţva ani după ce Duhul a venit la Rusalii şi a început zidirea bisericii primului secol pentru a ajunge la plinătatea staturii lui Christos. În această perioadă a scris Pavel, „chipul lumii acesteia trece” (1.Cor. 7: 31). Din nou, „În adevăr, dacă ce era (este) trecător, (adică urma să înceteze; Biblia, Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001) era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!” (2.Cor. 3: 11). Observaţi că Pavel a spus că ce era cu slavă (lucrarea Vechiului Legământ) „este trecător” (cu sensul că trecea în acel moment).

Acţiunea prezentă (din perspectiva lui Pavel) nu ar trebui ignorată. Pavel a văzut trecerea a ceea ce era glorios (slăvit) ca pe un proces atunci în derulare, având ca rezultat final „cea ce rămâne este mai glorios.” Caracterul viitorist al schimbării încheiate (din perspectiva lui Pavel) este evident în versetul următor: „Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală.” Folosirea de către Pavel a cuvântului „nădejde” indică faptul că „slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre” (v.7), nu trecuse deja la Cruce – iar Pavel avea nădejdea că ea va trece în curând. Aceste pasaje ilustrează că lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul Noului Testament a fost profund escatologică până când schimbarea de la „veacul acesta” (veacul Vechiului Legământ) la „veacul viitor” (veacul Noului Legământ) a fost consumată (încheiată). În continuare vom comenta asupra a două chestiuni legate între ele privind Duhul: Zilele din urmă şi Noua Poziţie a lui Christos.

Zilele din urmă

Revărsarea Duhului Sfânt în „zilele din urmă” este dovada caracterului escatologic a lucrării Duhului. Ioel s-a referit la vremea sfârşitului Israelului Vechiului Legământ. (Ioel 2: 28-32 şi 3: 14-21). Petru în mod deliberat adaugă „în zilele din urmă” (Fpt. 2: 17), prin aceasta accentuând că Duhul Sfânt este un dar escatologic revărsat în ultimele zile ale veacului Vechiului Legământ pentru a produce transformarea veacurilor prin care toate promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Israel vor fi împlinite în Christos. Ioel 2 şi 3 accentuează centralitatea lui Israel în lucrurile care vor avea loc în zilele din urmă. Dacă nu permitem ca sfârşitul să înceapă acolo unde a început Duhul, inevitabil vom rata momentul şi cadrul de referinţă pentru lucrurile din urmă. Rusaliile a fost o sărbătoare sfântă în calendarul evreiesc. Evenimentele care s-au derulat în Fpt. 2 sunt prefaţate cu cuvintele „Şi pe când se împlinea ziua Cincizecimii” (v.1) (Notă: în fiecare caz în care pasajul este diferit de Cornilescu, el este luat din Biblia Noua Ttraducere Literală, Bucureşti 2001). Revenim. Tot ceea ce s-a înregistrat în acest capitol a avut loc nu în timpul unei sărbători Creştine ci în timpul unui festival sărbătorit de către Israel încă din primele zile ale existenţei sale. Insă Crucea a fost un moment decisiv. „Zilele din urmă” ale Israelului pământesc, naţional al Vechiului Legământ ca şi popor al lui Dumnezeu, au sosit, iar Rusaliile din Fpt. 2 „cad” în acel cadaru temporal escatologic.

Conceptul schimbării instantanee LA Cruce, sau nu mai târziu de Rusalii, (mai degrabă decât PRIN intermediul Crucii), contrazice mărturia clară a lui Isus în Mat. 24: 3, unde El a legat distrugerea Templului de „sfârşitul veacului.” A fost distrus Templul la Rusalii? Dacă nu, atunci sfârşitul veacului nu a avut loc la Rusalii. Mai mult, este imposibil să aduni dovezi prin care să susţi că „sfârşitul veacului” din Mat. 24 este o referire la veacul Noului Legământ. Există un acord comun că veacul Vechiului Legământ era încă prezent când ucenicii au întrebat despre „sfârşitul veacului.” Dacă nu veacul în care se aflau era în discuţie, ei ar fi întrebat, „Care sau când va fi sfârşitul veacului viitor?” Nu-i aşa? Toţi am fi întrebat la fel! Nu spunem că veacul Noului Legământ a început doar la distrugerea Ierusalimului şi la sfârşitul deplin al veacului Vechiului Legământ. El a început odată cu lucrarea post-cruce a Duhului, încheierea ei fiind sosirea deplină a veacului Noului Legământ aproximativ 40 de ani mai târziu. Din această perspectivă, „veacul viitor” din Evr. 6: 5 este o referinţă la veacul Noului Legământ. Puterile lui erau deja gustate în perioada de tranziţie prin lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, venirea Duhului la Rusalii a semnalat începutul sfârşitului veacului Vechiului Legământ şi începutul veacului Noului Legământ. Venirea Noului începe în „zilele din urmă” ale Vechiului pentru simplu motiv că Vechiul Testament (cu promisiunile, profeţiile, tiparele şi umbrele lui) a fost fundalul pentru mesajul evangheliei privind vremea sfârşitului. Christos era suma şi substanţa – (sau trupul; Col. 2:17 „… cari sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul (substanţa) este al lui Christos”) – tuturor lucrurilor scrise în Lege şi Profeţi. El era atât sfârşitul (telos) cât şi ţinta spre care totul s-a îndreptat şi şi-a găsit împlinirea în „ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită” (Fpt. 2: 20). În acest scop a fost revărsat Duhul Sfânt în „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ.

Noua Poziţie a lui Christos

Faptul că veacul Noului Legământ şi-a avut începutul în zilele de pe urmă ale Vechiului Legământ nu înseamnă că aparţinea acelui veac. Aceasta este o paralelă la situaţia ucenicilor lui Christos cărora Isus le-a spus că ei sunt în lume dar nu sunt din lume (Io. 17: 11, 15). Christos Însuşi a fost „în” dar nu „din” lume (vezi vv 11-15). Acest lucru este adevărat şi pentru ucenicii Săi după ce ei au ajuns „la învierea din morţi” prin moartea şi învierea lor împreună cu Christos. Momentul şi cadrul acestui fapt este expus de către Pavel în Fil. 3: 9-16 pe fundalul Legii (vv.1-9), un pasaj de referinţă privitor la lucrarea escatologică a Duhului Sfânt în termenii învierii evanghelice. Când Christos a spus ucenicilor „dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Io. 16:7), El le spunea că atâta timp cât El era în lumea Vechiului Legământ (lumea de jos) Duhul nu putea să înceapă lucrarea de schimbare a veacurilor. Doar după ce Christos s-a înălţat în lumea de sus (sfera cerească în care aveau să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Israel), doar atunci existau condiţii bune, din puct de vedere mesianic, pentru venirea Duhului Sfânt. Noua poziţie a lui Christos, aşa cum este ea definită de Petru în Fpt.2: 22-36, îl identifică pe Christos în cadrul „veacului viitor” al Noului Legământ.

Primul text pe care îl apelează Petru este Psalmul 16: 8-11. Aceasta era o profeţie mesianică referitoare la eliberarea robului în suferinţă din Hades: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (v.10; Fpt. 2: 27). Petru demonstrează în 2: 29-32 că David nu vorbea despre el ci despre Christos pe care Dumnezeu la înviat să şadă pe tronul Său (al lui David), (vezi 2.Sam. 7: 12-16). Al doilea text este Psalmul 110: 1 unde se spune despre viitorul împărat al lui Israel: „Domnul a zis Domnului meu: ,,Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăşmaşii Tăi sub picioarele Tale.” În Fpt. 2: 33-36 Petru arată că aceasta nu era o profeţie despre David, pentrucă David nu s-a înălţat la cer. El vorbea despre Fiul Său, Christos pe care la înviat şi l-a înălţat la cer. Dar ce înseamnă toate acestea? Ce impact a avut asupra Iudeilor din vremea lui Petru, faptul că Christosul crucificat, acum înălţat la cer, este cel despre care a vorbit David? Ei au înţeles că aceste profeţii, atunci când sunt împlinite, vor da naştere la slăvitul „veac viitor” atât de aşteptat de Israel. Dintr-o dată Iudeii sunt confruntaţi cu faptul că, locul unde este Christos după învierea Sa (aşa cum a prevestit David) nu este locul în care ei au aşteptat „veacul viitor.” Christos pentru a împlini Psalmul 16: 8-11 şi 110: 1, a venit în lumea în care Iudeii au crezut că va fi realizat „veacul viitor.” Christos s-a născut din seminţia lui David „în ce priveşte trupul,” dar Israel trebuia să fi auzit şi învăţat despre limitările „cărnii” sau firii referitoare la „promisiune,” privind la Avraam (Gal. 4: 21-31). Pavel a întrebat „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui (orig. după carne), strămoşul nostru Avraam?” (Rom. 4: 1). Privitor la Ismael (care a fost născut din carne) şi la promisiune (care era prin Duhul), răspunsul este că Avraam nu a găsit (căpătat) nimic. În aceiaşi ordine de idei cineva poate întreba, „Ce a găsit sau căpătat Christos (care era promisiunea) după (sau, în virtutea) carne?” Răspunsul este acelaşi: Nimic! La fel, mijloacele necesare pentru împlinirea profeţiilor davidice – moartea şi învierea lui Christos – sunt exact cele care L-au „îndepărtat” pe Christos din lumea care era „după (prin sau în virtutea) carne.” Greşala lui Israel nu a fost că aştepta „veacul viitor,” ci pentrucă îl aştepta în virtutea sau conform „cărnii.” Pavel abordează această înţelegere mesianică greşită din partea lui Israel, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii (orig. sarka = carne) ; şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii, (în virtutea cărnii) totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta”(2.Cor. 5: 16). Crucea / Învierea a fost punctul de referinţă în afirmaţia „de acum încolo” …. nu mai cunoaştem pe Christos „în felul lumii” (după carne). („în felul lumii, sau după carne ” este o expresie adesea folosită să indice modul de viaţă al lui Israel sub Lege). În această ordine de idei, vezi Fil. 3: 1-10 unde Pavel arată că ceea ce a venit prin Moise nu a putut să dea naştere „veacului viitor” în Christos.

Importanţa escatologică a noi poziţii a lui Christos (înălţarea Lui în cer) este decisivă în legătură cu „veacul viitor” pentru care a fost revărsat Duhul Sfânt. Începând de la Rusalii, o lume era în proces de trecere (pieire) iar o altă lume lua fiinţă ca rezultat a noi poziţii a lui Christos şi a lucrării Duhului Sfânt în şi prin „acelaşi Christos” care mai înainte a venit „în trup” – dar nu a căpătat nimic (Fpt. 2: 36; Rom. 4: 1).

Legat de aceasta, vedem „antichristul” „ceasului de pe urmă” ca fiind Iudaizatorii. Ei s-au împotrivit Evangheliei noii locaţii a lui Christos şi nu mărturisesc că „Isus Christos a venit în trup (carne)” (1.Io. 2: 18-23; 4: 1-3). Ei ar fi primit cu braţele deschise „veacul viitor” în perimetrul lumii veacului Vechiului Legământ dar mesajul morţii lui Christos în trup şi al învierii în Duh (Rom. 1: 3-4; 1.Pet. 3: 18), era sosirea unei noi ordini corespunzătoare cu promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, care căuta şi aştepta o patrie şi o cetate cerească (Evr. 11: 9-16). Această transformare a lumiilor legămintelor prin Mesia cel înviat era „pricina de poticnire a crucii” (Gal. 5: 11; 6: 12-16).

Esenţa, este că noua poziţie a lui Christos „în locurile cereşti” în timpul „zilelor din urmă” a veacului Iudaic stabileşte în Scriptură un cadru de referinţă pentru lucrarea, mesajul şi misiunea escatologică Duhului Sfânt. Din această perspectivă avem o structură rezonabilă şi biblică pentru atotcuprinzătoarea, indisputabila „expectativă a iminenţei” pe care o găsim în Noul Testament. Sfârşitul tuturor lucrurilor era „aproape” (1.Pet. 4: 7) în ultima perioadă a misiunii apostolice pentru simplu motiv că „zilele din urmă” se apropiau cu repeziciune de final. În consecinţă, sosirea lui Christos (prin care, în curând „va veni ce este desăvârşit”) era deasemenea „aproape” (Apo. 22: 6-10). Căderea Ierusalimului era „aproape” în vremea apostolică. Evenimentul complementar al acelui incident escatologic, Parousia lui Christos, era deasemenea „aproape.”

Inconsistenţa abordării unilaterale a escatologiei evanghelice a deschis uşa spre numeroase scheme speculative privind vremea sfârşitului, spre exemplu „teologia ziarului” (newspaper theology) a lui Hal Lindsey. Apostolii oricum, prin Duhul Sfânt au predicat Parousia lui Christos pe fundalul regimului Vechiului Legământ şi al transformării „zilelor din urmă” în timpul primului secol.

Prezenţa lui Dumnezeu 7

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Acest articol încheie tema triplă a plecării, absenţei şi întoarcerii lui Christos, care a început în articolul 3. Max prezintă a doua venire a lui Christos vis-á-vis de fundalul ei vechi-testamental. Apoi el scoate în evidenţă inconsistenţe semnificative a poziţiei Premileniste şi respectiv Amileniste. A doua jumătate a articolului se adresează lucrării transformatoare (pe fondul legămintelor) a Duhului Sfânt aşa cum se raportează ea la Parousia lui Christos la AD 70. În general este recunoscut faptul că misiunea istoriei răscumpărătoare (aducerea umanităţii la desăvârşita domnie de pace şi neprihănire a lui Dumnezeu) este încheiată la a „Doua Venire” a lui Christos. Datorită importanţei subiectului şi datorită multitudinii de perspective concurente (contradictori) legate de acest subiect, există o nevoie urgentă de a refocaliza cu o concentrare intensificată, volumul de informaţii din Scriptură care au legătură directă (sau indirectă) cu a doua Apariţie a lui Christos.

Din această perspectivă există două domenii fundamentale de studiu, dar adesea neglijate, care sunt indispensabile pentru o prezentare cuprinzătoare, inteligentă a acestui extraordinar eveniment istorico-răscumpărător: Fundalul Vechiului Testament şi lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt.

1. Fundalul Vechiului Testament

Orice abordare a celei de a doua veniri a lui Christos care nu ia în considerare promisiunile lui Dumnezeu făcute Israelului Vechiului Legământ va înţelege greşit sau deloc scopul şi sfera răscumpărării umane. Nu există nici o singură învăţătură în Noul Testament legată de Christos şi Parousia Lui, care să nu fie înrădăcinată în Vechiul Testament şi în deplasarea acestuia înspre viitorul promis al lui Israel. Escatologia, în scrierile Noului Testament, nu este altceva decât, preluarea promisiunilor Vechiului Testament de către Christos la „împlinirea vremii” şi împlinirea lor în Noul Legământ pe care Dumnezeu a promis că-l va face „cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” (Ier. 31: 31-34; Evr. 8: 6-13). Christos Şi-a îndemnat compatrioţii să-şi cerceteze Scripturile pentrucă ele mărturisesc despre El (Io. 5: 39). El nu a pretins altă identitate, misiune sau slujbă de profet, preot sau împărat, decât cea despre care au vorbit Moise şi profeţii (Luc. 24: 27, 44; Fpt. 10: 36-43). Pavel în repetate rânduri a vorbit despre Christos ca „nădejdea lui Israel” (Fpt. 23: 6; 24: 15; 26: 6; 28: 20). Înaintea lui Agripa el şi-a afirmat adeziunea strictă la „făgăduinţa a cărei împlinire o aşteaptă cele douăspre-zece seminţii ale noastre” (Fpt. 26: 6-7). El a afirmat că propovăduindu-l pe Christos „am mărturisit … fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple” (Fpt. 26: 22). Iar în Romani când vorbeşte de chemarea sa, el continuă această idee: „Pavel, … chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi, şi care … priveşte pe Fiul Său, Isus Christos, Domnul nostru” (Rom. 1: 1-2). În plus, Pavel a ştiut că conducătorii Iudei au respins pe Christos din cauza că ei „nu au cunoscut cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare Sabat” (Fpt. 13: 27).

Nu este necesar să zăbovim la acest punct deoarece doctrina venirii lui Mesia de a răscumpăra pe poporul Legământului (Israel) străbate Vechiul Testament. Deasemenea, misiunea lui Christos de a fi „ în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” este centrală în Noul Testament, (Rom. 15: 8). Totuşi, ceea ce s-a trecut cu vederea, este inseparabila legătură dintre a „Doua Apariţie” a lui Christos şi „întărirea făgăduinţelor” date de Dumnezeu lui Israel, care la rândul ei înseamnă mântuire pentru Neamuri – şi ocazia „ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui” (Rom. 15: 9). Acest lucru oglindeşte ceea ce Isus a spus femeii samaritence la fântâna lui Iacob, „Mântuirea vine da la Iudei” (Io. 4: 22). Dar, când şi cum vine această mântuire?

Îndrăznim să afirmăm că nu există nici un aspect al mântuirii evanghelice care să nu aibă legătură cu împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel, iar aceea împlinire totală a fost realizată în Noul Legământ promis lui Israel, în cadrul Parousiei lui Christos. Din această perspectivă biblică, ultimii 2000 de ani nu sunt în nici un caz o perioadă intermediară între Cruce şi a doua „Apariţie a lui Christos.” Dacă ar fi fost, atunci ea este complet lipsită sau golită de „mântuirea” care vine de la Iudei, singura mântuire pentru care Isus este „autorul” (urzitorul) şi desăvârşirea” (Fpt. 4: 12; Evr. 5: 8-9; 12: 2). Percepând ultimele două milenii ca o Eră a bisericii separată şi completă, care este plasată între încheierea veacului Iudaic şi Parousia lui Christos, este greşala fundamentală în escatologia dualistă a premilenismului şi amilenismului.

Poziţia amilenistă susţine o schimbare realizată complet în cadrul perioadei Cruce – Rusalii referitoare la împlinirea promisiunilor nou-testamantale pentru Israel. Ei văd împărăţia, biserica sau Creştinismul (veacul viitor) sosite deplin în momentul în care a fost revărsat Duhul la Rusalii. Aceasta este o poziţie escatologică, „deja în trecut,” prematură. Ea redefineşte lucrarea Duhului ca făcând „lucrurile viitoare,” să fie lucrurile care încheie mântuirea personală la presupusul sfârşit al „Erei Creştine.” În consecinţă cei 2000 de ani care au trecut de la Rusalii sunt percepuţi ca fiind „zilele din urmă” când avea să fie revărsat Duhul (Ioel 2; Fpt. 2). Mulţi însă, din cei care susţin acest punct de vedere, cred că lucrarea de descoperire a Duhului a fost încheiată în perioada apostolică. Acest fapt a dat naştere la dezbateri fără sfârşit privind lucrarea şi darurile Duhului de atunci încoace – fără să mai menţionăm problemele şi întrebările legate de aşteptarea iminentă a „lucrurilor viitoare” intreţinută de biserica primului secol pentru care Duhul a fost învăţător şi garanţie (arvună). Slăbiciunea fundamentală a amilenismului este incapacitatea de a explica numeroase pasaje post-Rusalii care, în mod specific se referă la iminenta izbăvire, restaurare sau mântuire, (care nu doar vine de la Israel /Iudei ci este pentru Israel), care au legătură cu „desăvârşirea” (Ef. 4: 12) „rămăşiţei alese” şi sfinţirea „celor dintâi roade” (Rom. 11: 16; în Rom. 11: 7. ( Rămăşiţa a primit – atunci în vremea lui Pavel, – ceea ce a căutat Israel în zadar). Observaţi deasemenea primirea mântuirii prevestită de profeţii lui Israel, la „descoperirea lui Christos” (1.Pet. 1: 5-13). Când Petru a scris aceasta, „sfârşitul tuturor lucrurilor” era „aproape” (4: 7, 18).

În contrast, poziţia premilenistă susţine o amânare a promisului viitor a lui Israel, echivalând revărsarea Duhului Sfânt cu începutul unei ere intermediare a bisericii (care încă se prelungeşte), de binecuvântări pentru Neamuri. Pentru ei, „lucrurile viitoare” din „ziua Domnului cea mare şi înfricoşată” se referă la o restaurare naţională a lui Israel pentru o mie de ani, după tiparele Vechiului Testament. Aceasta înseamnă, contrar la tot ceea ce ne învaţă Noul Testament despre înălţarea lui Christos în lumea Lui de sus, că El trebuie să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru ca să „dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor lui Israel” (Rom. 15: 8). În orice caz, acest lucru contrazice noua înţelegere a lui Pavel cu privire la Christos, când din perspectiva Crucii el a scris, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii, totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5:16). Pavel pur şi simplu spune că noi nu mai aşteptăm împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu în lumea Israelului după trup (carne).

Mai de grabă, din perspectiva plecării lui Christos din acel domeniu pământesc (firesc, carnal, care nu putea da viaţa, Gal. 3: 18-21), noua înţelegere a lui Pavel, în legătură cu Christos vis-á-vis de viitorul mesianic al lui Israel, era înrădăcinată în sfera cerească spirituală (lumea de sus, cosmosul Noului Legământ) unde S-a înălţat Christos şi de unde El avea, în curând, să fie descoperit în slavă. În aceiaşi ordine de idei vezi Fil. 3: 1 şi cont; Col. 3: 14; Evr. 12: 22-24).

Premilenismul în mod corect leagă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Israel, cu a doua Venire a lui Christos. Premileniştii văd corect că restaurarea lui Israel vine după Rusalii (Rom. 9-11). Ei ştiu că „rămăşiţa” din Rom. 11: 5-7 (primele roade ale Evangheliei) nu este „tot Israelul” care va fi salvat la venirea lui Christos din Sion (Rom. 11: 26-27) după intrarea numărului deplin al neamurilor (v. 25). Fiindcă veni vorba, „rămăşiţa” din v. 5-7 nu este echivalată cu „vrăşmaşii Evangheliei” care (deşi sunt vrăşmaşi) „sunt iubiţi din pricina părinţilor lor,” şi deci obiectul milei lui Dumnezeu, pentru ca prin îndurarea arătată neamurilor să capete şi ei îndurare „fiindcă lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Rom. 11: 28-32).

Slăbiciunea premilenismului este greşala de a nu vedea perioada, deşi dincolo de Rusalii, limitată, de co-existenţa Israelului Vechiului Legământ cu biserica celor dintâi roade. Această co-existenţă nu se extinde pe o perioadă nedeterminată cunoscută sub numele de „Era Bisericii” la sfârşitul căreia, aşa se presupune, biserica va fi tăiată din trunchiul măslinului lui Israel pentru ca să fie altoit Israel conform statutului lor de odinioară sub Lege. Timpul co-existenţei lor, este „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ, cei 40 de ani de la Cruce la Căderea Ierusalimului. Mai mult, dintr-o perspectivă a primului secol privind zilele din urmă, reversul dezvoltării bisericii celor dintâi roade este slăbirea Israelului Vechiului Legământ. La capătul perioadei de 40 de ani se află plenitudinea, primirea sau învierea lui Israel, fapt care se armonizează cu actul desăvârşiri „celor dintâi roade” care au ajuns să fie asemenea chipului lui Christos (Rom. 8: 18-29; 11: 12, 15; 2.Cor. 3: 7-18). Acesta este viitorul glorios al lui Israel şi al Ierusalimului pe care le-a văzut profetul Ioel (Ioel 3: 16-21), anticipat de apostolul Pavel (Rom. 11: 25-27), şi dezvoltat şi lămurit de către Ioan în contextul descoperirii iminente a lui Christos (Apo. 1: 1-3; 22:6-21). Aceasta ne duce la cea de-a doua sferă crucială a studiului care ne furnizează o abundenţă de informaţie referitoare la Când-ul şi Cum-ul Parousiei lui Christos, şi prin urmare referitoare şi la mântuirea finală a lui Israel prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate fără deosebire (Gal. 3: 8, 26-29).

Lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt

Scopul nostru aici şi în articolele care urmează este să ne concentrăm asupra perioadei de timp dintre plecarea lui Christos şi a doua Sa Apariţie, din perspectiva lucrării escatologice transformatoare a Duhului Sfânt. Prin „transformare” noi înţelegem schimbarea de la o stare de existenţă la alta prin schimbarea legămintelor. Puţin teologi au abordat studiul Duhului Sfânt din acest punct de vedere. Acest fapt este răspunzător pentru extinderea tradiţională a „zilelor din urmă” şi a darurilor miraculoase ale Duhului, dincolo de sfârşitul veacului Vechiului Legământ, atât de clar afirmat. (vezi Mat. 24: 1-3; 1Cor. 13: 8-10). Christos şi Parousia Lui, nu Duhul Sfânt, sunt focalizarea şi scopul lucrării Duhului. Isus a spus despre Duhul, „El va mărturisi despre Mine” (Io. 15: 26). Acest lucru este important! Venirea Duhului în absenţa lui Christos (după plecarea Sa din lumea de jos), nu a reprezentat începutul unei lucrări paralele sau diferite de lucrarea lui Christos în legătură cu pregătirea unui loc pentru ucenicii Lui (Io. 14: 1-3). Fiecare faţetă a lucrării Duhului s-a concentrat asupra a ceea ce Christos a făcut prin Duhul în timpul celui de-l „doilea stadiu” al misiunii Sale. Diferenţa fundamantală dintre lucrarea lui Christos începută în sfera pământească şi cea încheiată în sau prin Duhul, a fost noua Sa poziţie în lumea de sus (sferea sprituală a „legământului mai bun”). Acest lucru implică necesitatea plecării lui Christos din lumea de jos pentru ca Duhul să poată veni (Io. 16: 7). Până ce Christos nu a ajuns acolo unde avea să fie descoperit, Duhul nu a putut începe lucrarea de glorificare a lui Christos prin descoperirea „lucrurilor viitoare” despre care Isus a afirmat că sunt ale Lui. (Io. 16: 13-15). Duhul Sfânt, prin urmare, a fost christo-centric în tot ceea ce a fost trimis să facă în „zilele din urmă.” Acest aspect este discutat pe larg în mod clar în contextul promiterii Duhului din Fpt. 1 şi în legătură cu activitatea Duhului din Fpt. 2. Acest tipar dublu (promisiune şi activitate) se dovedeşte real de-a lungul Noului Testament.

Mai întâi, să privim la christo-centricitatea promisiunii Duhului aşa cum este ea înregistrată în Fpt. 1: 4-8. În v. 8 Isus a spus ucenicilor Săi, „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Christos, nu Duhul este obiectul „mărturisirii” apostolilor. Funcţia centrală a „puterii” primite de la Duhul (aşa cum poate fi ea văzută în 1.Cor. 2: 9-16) era să-i facă capabili pe apostoli să cunoască, şi prin urmare să predice despre „lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (v.12). Isus a zis, „Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că (Duhul) va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” Duhul avea să-i înveţe toate lucrurile şi să-i călăuzească în tot adevărul (Io. 14: 26; 16: 12-13). Pavel a scris în legătură cu „taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celălalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Christos, prin Duhul” (Ef. 3: 4-5). Aşadar, promisiunea şi puterea Duhului este în primul şi-n primul rând christo-centrică slujind la descoperirea lumii Sale (lumea de sus) în care avea să se manifeste a doua Sa Apariţie, când lucrarea revelatoare a Duhului (lucrarea de mărturisire a apostolilor) se va fi încheiat. Inerent, în puterea de a descoperi adevărul (adică de a mărturisi pentru Christos), era puterea de a autentifica cuvântul „prin semnele, cari-l însoţeau” (Evr. 2: 4; Mc. 16: 17-20). Afirmaţia lui Marcu, „Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, cari-l însoţeau” (v.20), arată că lucrarea Duhului era lucrarea lui Christos. Duhul este Duhul lui Christos (Rom. 8: 9).

Trebuie subliniat, totuşi, că afirmaţia lui Marcu referitoare la Christos lucrând „împreună cu ei” (apostolii Săi) prin Duhul nu era împlinirea „veniri Sale din nou” (Parousia sau sosirea). Era mijlocul spre această ţintă a istoriei răscumpărătoare. Parousia lui Christos avea să vină prin mărturisirea călăuzită de Duhul a apostolilor. Acesta este obiectivul afirmaţiei lui Christos, „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 18). Afirmaţia este o paralelă a promisiunii Sale, „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 3).

În al doilea rând, christo-centricitatea activităţii (sau lucrării) Duhului este prezentată în Fpt. 2. Capitolul se deschide cu revărsarea Duhului de la Rusalii, dar pe măsură ce se derulează evenimentele devine evident că semnificaţia Rusalilor este dată nu de venirea Duhului sau de viaţa interioară a ucenicilor care l-au primit, ci de Isus cel crucificat, înviat şi înălţat pe care Dumnezeu l-a făcut „Domn şi Christos” (Fpt. 2: 36). Ceea ce a avut loc în legătură cu revărsarea Duhului (aşa cum este înregistrat în v. 1-21), este temelia pentru ceea ce urmează în v. 22-47; anume, predicarea lui Isus, ca fiind Christosul Israelului Vechiului Legământ. Apostolii L-au predicat pe Christos nu pe Duhul Sfânt. Ei atrăgeau atenţia asupra lui Christos şi a lucrării Sale mântuitoare nu asupra unei presupuse „a doua binecuvântare” a Duhului suplimentară sau independentă de Christos. În fiecare caz acel „mai mult” era centrat în Christos. De-a lungul cărţilor Faptele Apostolilor şi a Epistolelor, predicarea apostolilor consta în mărturisirea lui Christos şi a lucrării Sale până când totul s-a încheiat la venirea „zilei Domnului celei mari şi înfricoşate” (Fpt. 2: 20-21; 3: 10-21). În acest scop a fost revărsat Duhul în „zilele din urmă.”

Acest scop escatologic al lucrării Duhului christo-centric, aruncă lumină asupra a ceea ce înseamnă darul, promisiunea şi garanţia (arvuna) Duhului (Fpt. 2: 38-39; Gal. 3: 14; Ef. 1: 14), cât şi a întregului cadru al lucrării transformatoare a Duhului (2.Cor. 3: 7-18). Acestea şi alte aspecte ale funcţiei escatologice a Duhului în perioada de tranziţie (zilele din urmă, perioada de încheiere a veacului Vechiului Legământ, perioada absenţei lui Christos), va fi luată în considerare în detaliu în partea a opta a acestei serii.

 

Prezenţa lui Dumnezeu 12

 

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

În partea finală a seriei Max King pune împreună temele pe care le-a dezbătut. El începe prin a comenta relaţia dintre făgăduinţă şi Lege. De aici el critică teologi cunoscuţi care dihotomizează (divizează) atât „deja-ul” cât şi „nu încă” al transformării legămintelor dar şi natura omenească. Max oferă o discuţie amplă privind natura şi timing-ul (temporizare) învierii şi arată legătura dintre viaţa învierii şi neprihănire din gândirea Paulină. El examinează nădejdea învierii a lui Pavel din Fil. 3 şi demonstrează legătura dintre mişcarea iudaizatorilor din primul secol şi cei care au spus că învierea „deja avusese loc.” Articolul se încheie cu o analiză a situaţiei istorice a primului secol, ea fiind cadrul pentru avangarda realizării escatologice. Este un articol cuprinzător complet care încheie o compoziţie teologică de referinţă. Citeşte atent, păstrând conţinutul capitolelor precedente în minte.

Aceasta este concluzia celor 12 capitole din seria Prezenţa lui Dumnezeu. În partea a 11-a am demonstrat din Galateni 3 că Duhul Sfânt a fost primit prin „auzirea credinţei” Gal. 3: 2 şi 5 (în unirea cu Christos prin moartea şi învierea Lui, Gal. 3: 26-29; Rom. 6: 3-6), nu „prin faptele Legii” (Gal. 3: 1-5). Darurile supranaturale ale Duhului prezente în comunitatea credincioşilor erau dovezi evidente a acestui fapt (v. 5). Însă scopul principal al primirii Duhului este schiţat în Gal. 3: 13-14 unde Pavel a scris, „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentruca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, Iudei şi Neamuri fără deosebire (vezi vv. 26-29), în Christos Isus, aşa ca prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit (făgăduinţa Duhului). În v. 14 Pavel leagă Duhul Sfânt de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam în Christos. Nu este doar primirea Duhului ci primirea a ceea ce vine prin „lucrarea Duhului.” Aceasta avea Pavel în minte când a vorbit despre „făgăduinţa Duhului.”

Contextual, Christos, nu Duhul, este esenţa făgăduinţei (3: 16). Rolul Duhului aşa cum se vede în Io. 16: 13-15, era să arate „lucrurile viitoare.” Aceste lucruri, a spus Christos, „sunt ale Mele,” primite de la Tatăl. Ele sunt lucruri care fac parte din promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam. Deci în lumina legăturii Duhului de făgăduinţa în Christos, Pavel poate vorbi de făgăduinţă ca fiind „făgăduinţa Duhului” în acelaşi sens în care se spune că Duhul este „Duhul lui Christos.” Din această poziţie, Duhul este arvuna, gajul sau garanţia făgăduinţei (2.Cor. 1: 20-22), moştenirea (Ef. 1: 13-14), şi nemurirea (2.Cor. 5: 4-5). Prezenţa Duhului în comunitatea credincioşilor era garanţia că ceea ce a fost început în Duhul pentru a ajunge la starea desăvârşită a făgăduinţei, va fi încheiat prin Duhul; nu se va realiza prin întoarcere la „faptele Legii” aşa cum susţineau iudaizatorii. De aici, Pavel poate să arate validitatea făgăduinţei independent (sau despărțită) de Lege. În acelaşi timp, el susţine integritatea Legii privitor la făgăduinţă prin demonstrarea funcţiei preparatoare (pregătitoare) temporale a Legii (Gal. 3: 17). Legea nu era „împotriva promisiunilor lui Dumnezeu” (Gal. 3: 21), ea doar nu putea împlini lucrurile promise, cum sunt „moştenirea”(v. 18), „viaţa” (viaţa veşnică / a învierii) şi neprihănirea (v. 21). De fapt una din funcţiile preparatori ale Legii era „să se înmulţească greşala” (Rom. 5: 20), să arate „păcatul afară din cale de păcătos” (Rom. 7: 13), şi prin urmare „să închidă totul sub păcat pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22).

În scopul acesta a murit Christos să răscumpere pe Israel din „blestemul Legii” (3: 13), ca atât Iudeii cât şi Neamurile „să primească făgăduinţa Duhului prin credinţă” (v. 14). Faptul că făgăduinţa este „prin Duhul” (5: 5) nu-i schimbă focalizarea christologică sau centralitatea; de fapt aceasta o confirmă. Când funcţia revelatoare sau de descoperire a Duhului este pusă în legătură cu Christos şi promisiunea avraamică, şi când iei în considerare că această lucrare împreună cu efectul ei de transformare a veacurilor nu era terminată când a scris Pavel epistolele sale, acel „deja” dar „nu încă” al promisiunii este elucidat (lămurit). Acel „ceva mai mult” (pentru care Duhul era garanţia) nu era mai mult din Duhul, ci crescânda plinătate în Christos care îşi are originea în făgăduinţa avraamică (Col. 1: 19; Ef. 22-23; 4: 13).

În legătură cu aceasta, Pavel vorbeşte de „a avea primele roade ale Duhului” (Rom. 8: 23); cu alte cuvinte „deja-ul” făgăduinţei. Primirea „deja-ului” făgăduinţei a intensificat în sfinţii „celor dintâi roade” aşteptarea viitoarei plinătăţi. „Aşteptarea” lor privind „înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru,” era legată de venirea a ceea „ce este desăvârşit” prin lucrarea încheiată a Duhului (1.Cor. 13: 8-13).

În mod similar, creaţia Vechiului Legământ ţinută captiv „supusă deşertăciunii” „aştepta descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Ro. 8: 19-22). Ei aşteptau „glorioasa libertate” în Christos pentrucă sub Lege ei, „n-au primit ce le fusese făgăduit; pentrucă Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evr. 11: 40). „Noi” aici se referă la cele dintâi roade ale evangheliei din vremea lui Pavel.

Referitor la „aşteptarea” schimbării complete prin Duhul, autorul epistolei către Evrei a îndemnat comunitatea de credincioşi să stea ferm şi să nu se întoarcă înapoi la ordinea Vechiului Legămnânt, „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit (Evr. 10: 36). „Făgăduinţa” din Evrei este aceiaşi promisiune din Gal. 3. Mai mult, ca şi în cazul din Galateni (vezi 5: 5 „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii”), focalizarea (accentul) din Evrei este asupra consumării promisiunii la foarte apropiata venire a lui Christos. ,,Încă puţină, foarte puţină vreme,” şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Evr. 10: 37).

Această crucială dimensiune a lui „nu încă” a făgăduinţei nu a eliminat „deja-ul.” Evident, că sfinţii din Evrei deja „au gustat darul ceresc,” şi „puterile veacului viitor” şi „s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt” – Duhul făgăduinţei avraamice prin credinţa în Isus Christos. Vedem deci că în Evr. 10: 36 „nu încă” al făgăduinţei este pus în legătură cu „apropiata” (în curând) venire a lui Christos (compară Evr. 10: 25, 37).

Deci, cu privire la „ce urma încă să vină” care era parte integrantă a misiunii încheiate a Duhului, Pavel pune întrebarea Galatenilor, „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească” (adică îmbrăţişând faptele Legii)? Ideea pe care vrea s-o sublinieze Pavel este explicită şi puternică în contracararea mişcării iudaizatorilor. Dacă Duhul lui Christos (de aici făgăduinţa) este primit prin „auzirea credinţei” şi nu prin „faptele Legii” şi acesta este modul în care au început Galatenii, (primirea făgăduinţei care a precedat Legea), atunci acelaşi mod este necesar pentru a ajunge la starea desăvârşită în Christos, independent de Lege. Eliberarea de blestemul Legii însemna eliberarea de Legea însăşi.

Făgăduinţa şi viitorul escatologic

Pe măsură ce urmărim şirul gândirii lui Pavel legat de lucrarea Duhului Sfânt în împlinirea făgăduinţei, descoperim că greşala obişnuită făcută astăzi de către cei care încearcă să interpreteze semnificaţia făgăduinţei, este să despartă „nu încă” de „deja” dându-le astfel înţelesuri diferite şi atribuindu-le cadre temporale separate ale împlinirii. Această abordare ne lasă cu două „vremuri ale sfârşitului” la mare depărtare unul de altul cu împlinire parţială atribuită, una sfârşitului Vechiului Legământ şi restul presupusului sfârşit al veacului Noului Legământ.

O altă consecinţă serioasă este practica de a dihotomiza (diviza) omenirea, dând oamenilor un duh răscumpărat acum, în timp ce aşteaptă răscumpărarea unui trup fizic cândva mai târziu. În ambele cazuri există o prelungire inexplicabilă a împlinirii totale (depline) dincolo de sfera lucrării Duhului din „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ. Evanghelia devine astfel doar „o jumătate de pas” între Lege şi obţinerea plinătăţii în Christos. Problema apare datorită incapacităţii de a vedea că „nu încă” (din perspectiva lui Pavel) nu reprezintă nimic altceva decât acel ceva ce completează „deja-ul.” Pentrucă Pavel a trăit şi a scris în timpul perioadei de tranziţie a legămintelor, el a putut vorbi, spre exemplu, de trecuta, prezenta şi viitoarea mântuire şi să aibă aceiaşi mântuire în minte. Nădejdea mântuirii (1.Tes. 5: 8) în gândirea lui Pavel, nu înseamnă o mântuire diferită de cea prezentă atunci (Ef. 2: 8). În acelaşi context Pavel a spus că „am fost făcuţi moştenitori” deja (Ef. 1: 11), în timp ce numeşte Duhul „arvuna moştenirii noastre” (v. 14); şi totuşi el are aceiaşi mântuire în minte. Pe de-o parte el a afirmat înfiere prezentă prin adopţie (Gal. 4: 4-6), şi totuşi de cealaltă parte el „aştepta înfierea” (Rom. 8: 23); însă el nu susţine două înfieri diferite şi separate. El a scris despre „au căpătat neprihănirea” (Rom. 9: 30) şi despre „aşteptăm nădejdea neprihănirii prin credinţă” (Gal. 5: 5); în ambele cazuri el se referă la una şi aceiaşi neprihănire, singura neprihănire mântuitoare a evangheliei. Aşa stau lucrurile cu fiecare aspect al singurei făgăduinţe prin credinţa în Christos. Vom face câteva observaţii la punctul acesta cu privire la larg răspândita credinţă care presupune două feluri de înviere – una acum şi una mai târziu, una spirituală şi una fizică.

„Singura viaţă” a „Singurei Făgăduinţe” Prezentă şi viitoare

Înţelegerea obişnuită (uneori afirmată explicit, alteori implicit) referitoare la două învieri (spirituală şi fizică) necesare răscumpărării totale a omenirii, este un exemplu clasic de separare a lui „nu încă” de „deja-ul” vieţii în Christos prin Duhul. Ca Cel care dă viaţa din belşug, Isus niciodată nu a susţinut că există mai mult decât „o înviere” şi „o viaţă;” el a spus Martei, „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Io. 11: 25). Mai târziu a spus că El este „Calea” (Io. 14:6). Teologia tradiţională pune accentul pe „calea” înţelegînd că este o singură cale nu două. La fel, nu există nici un motiv să negăm singularitatea Învierii şi Vieţii.

Într-un context al morţii şi învierii cu Christos prin botez, Pavel vorbeşte de unirea cu El în „asemănarea” morţii Sale şi a fi sculaţi în „asemănarea” învierii Sale (Rom. 6: 3-6). Dacă ar fi nevoie de două învieri separate (spirituale şi fizice) pentru răscumpărarea totală (deplină) a omenirii, acest text ridică o întrebare importantă: „Pe care o are Pavel în vedere aici în „analogia asemănării”? Nu există calificative aici – şi nicăieri altundeva. „În asemănarea” cuprinde întreaga sferă indivizibilă, înţelesul şi aplicabilitatea morţii şi învierii lui Christos. Pavel nu spune nimic despre faptul că ar fi nevoie a două morţi şi a două învieri pentru a muri şi a învia pe deplin în „asemănarea” morţii şi învierii lui Christos.

Nu găsim motive sau considerente biblice care să ceară răscumpărare deplină care să atârne de mai multă moarte şi mai multă înviere cu Christos decât cea din Rom. 6 – care este aceiaşi găsită în 1.Corinteni 15. Îl califică pe cineva moartea fizică, datorită unei morţi naturale sau a unui accident fatal, să fie în „asemănarea” morţii lui Christos? Are Pavel în minte moartea fizică împreună cu Christos când scrie, „Şi dacă Christos este în voi, trupul vostru, da, este mort, din pricina păcatului” (Rom. 8: 10)? Observaţi că Pavel spune că „trupul vostru este mort.” Ar putea fi aceasta moarte fizică? A scris Pavel unei grămezi de cadavre? Iar dacă „trupul mort” din v. 10 nu este o referire la moarte fizică, atunci subiectul nu este moartea fizică nici în v. 11, care vorbeşte de înviere sau aducere la viaţă a „trupurilor voastre muritoare din pricina Duhului care locuieşte în voi.” Acest verset conţine răspunsul lui Pavel la trupul mort din v. 10. Aducerea la viaţă a „trupului muritor” prin faptul că este locuit de Duhul (în v. 11), corespunde cu viaţa primită de Christos atunci când a fost ridicaat din moarte de Duhul lui Dumnezeu.

Prezenţa „trupului” (la singular) în Rom. 6: 6; 7: 24 şi în special 8: 10-11 este cheia problemei. Ea combate şi respinge o dihotomizare spiritual / fizică a morţii şi învierii lui Christos ca răspuns la „deja” dar „nu încă” a învierii evanghelice. O înţelegere ca aceasta l-ar face pe Pavel să amestece „deja-ul” cu „nu încă” prin punerea morţii şi învierii a „trupului fizic,” într-un text unde ne aşteptăm să găsim o înviere „spirituală.” Pavel ar grăbi puţin lucrurile spunând sfinţilor din Roma că ei deja au murit (biologic) şi că învierea datorată locuirii Duhului în ei a fost pusă în mişcare. Aceasta le-ar fi diminuat interesul dacă Pavel a dihotomizat făgăduinţa vieţii şi învierea care o împlineşte.

Viaţa şi Neprihănirea

Să ne întoarcem la „făgăduinţa” din Gal. 3. Găsim viaţa şi neprihănirea atât de strâns legate încât Pavel le foloseşte interschimbabil în v. 21. „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” Viaţa aici nu este viaţă obişnuită; este „viaţa învierii” care este identică în înţeles cu „învierea” şi „viaţa,” care Christos a susţinut că este, în Io. 11: 25. De reţinut că Pavel se ocupă de viaţa făgăduinţei din Gal. 3. Iar pentru Pavel, Christos, făgăduinţa, viaţa şi neprihănirea sunt inseparabile, posedând valoare şi plinătate răscumpărătoare. Dacă, prin urmare, poate fi stabilit cadrul evanghelic pentru neprihănirea prezentă / viitoare, atunci este stabilit şi cadrul pentru Viaţa prezentă / viitoare. Ele merg mână-n mână.

Am văzut prin urmare „deja-ul” şi „nu încă” al neprihănirii. În Rom. 9: 30 Pavel a spus că Neamurile „au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea ce se capătă prin credinţă.” În Gal. 5: 5 el a spus, „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.” În ambele texte este aceiaşi „neprihănire” prin credinţă.” Cum poate ea să fie atât prezentă cât şi viitoare, atât „obţinută” cât şi „aşteptată”? Trebuie să recurgem la o hermeneutică dihotomizantă? Există două feluri de neprihănire „prin credinţa în Christos”? Se găseşte soluţia în dihotomizarea omului – o neprihănire pentru duhul/sufletul omenesc acum şi o neprihănire pentru trupul fizic mai târziu? Aşa pun unii problema în cazul prezentei/viitoarei vieţi (viaţa învierii), de ce să nu folosim acelaşi procedeu privitor la prezenta/viitoarea neprihănire?

Cheia pentru identificarea destinaţiei „nădejdii neprihănirii” (care se aplică deopotrivă şi la „nădejdea vieţii veşnice”) se găseşte în Gal. 3: 21. Obiectivul lui Pavel, în a arăta că „Legea” nu putea da viaţa sau neprihănirea era să arate ce putea să le de pe amândouă. Ce este aceea care face ceea ce nu a putut face Legea? Evanghelia (credinţa în Christos) are atenţia exclusivă a lui Pavel în această privinţă. Şi acest lucru trebuie să se întâmple astăzi când interpretăm „făgăduinţa.” Dacă totuşi viaţa şi neprihănirea au fost doar parţial împlinite de către evanghelie, dacă nădejdea (sau „nu încă”) reprezintă un viitor care trebuie aşteptat (cu nerăbdare) dincolo de veacul Noului Legământ, argumentul lui Pavel din Gal. 3: 21 legat de incapacitatea Legii de a da viaţa trebuie îmbunătăţit ca să spună, „şi dacă s-ar fi dat o evanghelie care să fi putut da plinătatea vieţii şi a neprihănirii, într-adevăr plinătaea vieţii şi neprihănirii ar fi venit prin evanghelie.” În perspectiva unei presupuse plinătăţi încă în viitor, se crează necesitatea în care Christos trebuie să se întoarcă să întemeieze un alt „veac” deoarece veacul pentru care a murit să-l întemeieze (veacul veşnic al Noului Legământ), nu a putut da plinătatea vieţii şi neprihănirii. Astfel, aşteptarea are în vedere încheierea vacului Evangheliei pentru a putea primi plinătatea mântuirii prezisă de profeţii Vechiului Testament, cari au prorocit „despre harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Christos” (1.Pet. 1: 5-13).

Nu numai că aceasta este o concluzie inevitabilă a dihotomizării făgăduinţei, dar a deschis uşa pentru larg răspândita concepţie că nădejdea (sau „nu încă”) al făgăduinţei avraamice din vremea lui Pavel rămâne să se împliniească în zilele noastre. Această abordare sugerează faptul că nădejdea făgăduinţei avraamice aparţine restaurării geanealogiei fizice (naţionale) a lui Avraam în Palestina cu toate rânduielile Vechiului Legământ. Acest fapt contrazice total argumentul lui Pavel referitor la Lege versus Evanghelie din Gal. 3 – fără să mai vorbim de volumul mare de scrieri din Noul Testament privitoare la plinătatea şi desăvârşirea evanghelică în cadrul „vremii sfârşitului” din zilele lui Pavel. Acest lucru este adevărat şi cu privire la tratarea făgăduinţei ca împlinire parţială, dihotomizată. În ambele cazuri eficacitatea Crucii, a scopului, puterii şi desăvârşirii aduse de evanghelie este diminuată.

Acest gen de hermeneutică trece cu vederea tot ceea ce este absolut necesar pentru înţelegerea destinaţiei nădejdii evangheliei privitor la făgăduinţă. Din nou, este o chestiune de observare a contextului şi de ţinerea mesjaului „deja dar nu încă” al evangheliei strâns de cadrul său istoric. Este nevoie să stăm lipiţi împreună cu Pavel şi ceilalţi apostoli care în mod consecvent L-au predicat pe Christos, de fundalul istoriei răscumpărătoare a Israelului Vechiului Testament.

Pavel spre exemplu, a fost „pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi (Rom. 1: 1-2). (Apropo, premileniștii și dispensaționaliștii încearcă să ne convingă că Bissrica nu a fost deloc prezisă în V.T; Ce însemană în acest caz expresia lui Pavel „Evanghelia lui Dumnezeu”??) Predicând nădejdea mântuirii, a neprihănirii şi a vieţii veşnice, el a rămas în limitele „nădejdii făgăduinţei, pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fpt. 26: 6), „mărturisind fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (v. 22). Urmează aşadar, că sfârşitul deplin al economiei Vechiului Legământ (care în planul lui Dumnezeu este simultan cu lucrarea încheiată a Duhului Sfânt) este momentul plinătăţii făgăduinţei care era atât de aşteptat în vremea apstolică.

Indiferent ce statut i se atribuie lui Israel şi Legii după momentul morţii lui Christos, viitoarea consumare clar conturată în Mat. 24 şi în multe alte texte (vezi spre exemplu, Evr. 12: 18-29), nu poate fi dată la o parte ca şi cum nu ar avea de-a face cu „nu încă” al făgăduinţei. Acest lucru răsună clar în Fil. 3.

Obţinerea neprihănirii şi Vieţii în Filipeni 3

Întregul capitol reprezintă apărarea de către Pavel a neprihănirii şi vieţii date prin Evanghelie (prin credinţa în Christos) în contrast cu Legea lui Moise. Cazul lui se adresează obținerii lor trecute, prezente şi viitoare şi este structurat pentru a elimina Legea din procesul împlinirii. Nevoia de a face acest lucru spune ceva despre prezenţa continuată a ordinii Vechiului Legământ şi ameninţarea ei la adresa neprihănirii şi vieţii din punctul de vedere a abuzului şi folosirii greşite a însuşi Vechiului Legământ. Ceea ce Pavel a socotit pierdere în Fil. 3: 7-8 se regăseşte în vv. 4-8. Ţinta lui în procesul de părăsire a modului de viaţă sub Lege, era să „câştige pe Christos” (v.8) şi să „fie găsit în El” (v. 9) având „o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” spre deosebire de neprihănirea lui „pe care i-o dă Legea.” Deosebirea este că la venirea lui Christos de la sfârşitul veacului va fi găsit „îmbrăcat cu in subţire, strălucitor şi curat” (Apo. 19: 8) în contrast cu „haina mânjită” a propriei lui neprihăniri (Is. 64: 6).

Şirul gândurilor lui Pavel însă nu se opreşte aici. El face ţinta neprihănirii proporţională cu „a-L cunoaşte pe Christos şi puterea învierii Lui” (Fil. 3: 10). Este remarcabil faptul că el echivalează suferinţele lui (care erau suferinţe produse de moartea-faţă-de-Lege) cu suferinţele lui Christos. În acest fel el se făcea „asemenea cu moartea Lui (a lui Christos)” şi deci murind „în asemănarea morţii Sale.”

Partea opusă şi acţiunea complementară a morţii împreună cu Christos a fost capacitatea lui de a „ajunge la învierea din morţi” (v. 11). Strădania lui Pavel de a fi găsit în Christos cu „neprihănirea căpătată prin credinţă” (în contrast cu neprihănirea pe care o dă Legea) este legată de „cunoaşterea lui Christos şi puterea învierii Lui.” Este demn de notat faptul că în atingerea ţintei lui, Pavel nu-şi ia privirea de la cadrul istoric al zilelor lui ca să-o îndrepte asupra unui presupus viitor sfârşit al veacului evangheliei. Din potrivă, el deja se „făcea asemenea cu moartea lui Christos.” El s-a considerat pe sine şi comunitatea din Filipi ca fiind deja pe drumul de a ajunge „la învierea din morţi.” „Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit … Dar în lucrurile în cari am ajuns, să umblăm la fel, (în acelaşi mod ca până acum) vv. 12, 16.

Dacă Pavel ar fi avut „moartea şi învierea fizică” în vedere, ar fi fost fără însemnătate, ba chiar fără rost, să le spună Filipenilor că el şi ei nu au ajuns încă la ea. Ar fi fost absurd să susţină o ajungere parţială la înviera din moarte biologică dacă acest fel de moarte era în discuţie. Era foarte clar că ei nu au ajuns încă la ea, cea fizică. Totuşi Pavel a scris, „dar în lucrurile în cari am ajuns (la nivelul la care am ajuns) să umblăm la fel.”

Dar, totul ar avea sens, dacă Pavel are în vedere învierea la viaţa făgăduinţei în Christos – învierea despre care unii din vremea lui Pavel spuneau că era „deja” în trecut „că ar fi şi venit chiar.” Acel „deja” al Duhului a fost transformat de către unii în desăvârşire escatologică înainte de sfârşitul care avea să aducă schimbarea completă. Efectul acestui fapt din perspectiva vremii lui Pavel, şi în special referitor la miscarea iudaizatorilor, ar fi păstrarea ordinii, încă în vigoare, a Vechiului Legământ cu toate rânduielile lui ca o componentă necesară desăvârşirii evanghelice în Christos. Aceasta ar fi avut un „efect distrugător” asupra credinţei, pe care Pavel nu l-ar tolera „nici o clipă măcar pentruca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2: 5).

Este clar că neprihănirea şi viaţa (viaţa învierii) din Fil. 3 este identică cu cea din Gal. 3 şi este înrădăcinată în făgăduinţa dată lui Avraam. În ambele texte „deja-ul” (a fi început în Duhul) şi „nu încă” care aduce plinătatea şi desăvârşirea prin lucrarea încheiată a Duhului, nu se extind mai departe de încheierea veacului Vechiului Legământ. Acesta a fost cadrul istoric pentru mesajul escatologic al Evangheliei.

De asemenea, a fost punctul focal al lui Daniel 9: 24-27 cu privire la „aducerea neprihănirii veşnice.” Vremea sfârşitului pe care a văzut-o Daniel este legată de „lucrurile viitoare” care aveau să vină prin Duhul lui Christos (şi deci prin făgăduinţă). Ele constituiau făgăduitele „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea” (Is. 65: 17; 66: 22; 2.Pet. 3: 13). În acest fel, „nădejdea neprihănirii” din (Gal. 5: 5) şi „nădejdea vieţii veşnice” din (Tit 1: 2) au fost realizate la venirea „desăvârşitei” creaţii a Noului Legământ în Christos.

Contrar Iudaizatorilor care susţineau desăvârşirea ca fiind completă înainte de căderea Ierusalimului şi a tot ceea ce el a reprezentat, noi avem afirmaţiile lui Ioan. Dimensiunea „deja” cuplată cu apropierea lui „nu încă” a permis lui Ioan să proclame curajos, „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său” (1.Io. 5: 11). La fel Petru, ştiind că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1,Pet. 4:7), contracarează tăgăduirea (negarea) din partea batjocoritorilor vremii, a Parousiei schimbătoare de veacuri, a lui Christos pentru a deveni Făgăduinţa infailibilă a lui Dumnezeu dată lui Israel privind o nouă creaţie „în care locuieşte neprihănirea” (2.Pet. 3: 1-13).

Cei care aveau „urechi de auzit” ce a spus Duhul celor „şapte biserici din Asia” despre „Învierea lui Isus Christos,” şi ochi să vadă cadrul istoric (cădera Babilonului, cetatea „din robie” Gal. 4: 25 „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8), nu au pierdut (sau ratat) consumarea care a adus la împlinire (la desăvârşire) făgăduinţa în Christos prin Duhul.

De asemenea, vedem legătura dintre lume şi cetate pe de-o parte (Apo. 21: 1-2) şi făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam care l-a motivat să privească prin credinţă dincolo de Canaanul şi Ierusalimul pământesc la patria şi cetatea cerească, de altă parte (Evr. 11: 13-16). Credinţa lui Avraam în „lucrurile cereşti viitoare” corespunde exact „credinţei în Christos” (evanghelia) care împlineşte aceste lucruri cereşti. „Făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4: 13).

Mai mult, cadrul istoric al „Descoperii lui Isus Christos” (încheierea veacului Vechiului Legământ prezisă de Christos în Discursul Său de pe Mt. Măslinilor) este confirmat de multitudinea afirmaţiilor de „iminenţă” de la începutul şi sfârşitul Cărţii Apocalipsa. Scopul cu care Ioan a scris mesajul său către bisericile din Asia a fost ca Christos „să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând” (1: 1). Prin acest avertisment, bisericile au fost îndemnate să citească şi să păzească „lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape”(1: 3). Acest sfat este reiterat într-un mod impresionant la sfârşitul cărţii (22: 6-20).

În acest sens, din moment ce Legea avea să aducă pe Israel (şi ca urmare şi pe Neamuri) la Christos, din moment ce Legea a fost o umbră a „lucrurilor viitoare” referitoare la Făgăduinţă şi din moment ce Duhul a fost trimis să „descopere” acele lucruri în perioada de încheiere (zilele din urmă) a economiei Vechiului Legământ, este absurd a atribui evenimentele de încheiere (de sfârşit) din Apocalipsa – însăşi cadrul „descoperirii” (sau „a doua Apariţie”) lui Christos – căderii Romei sau altei perioade a istoriei (trecute prezente sau viitoare), atribuire care este complet străină Israelului Vechiului Legământ şi planului de inspiraţie divină prin care omenirea avea să fie condusă la Christos.

Interpretarea Scripturii ar trebui să renunţe la a dihotomiza, literaliza şi a viitoriza făgăduinţa dată prin credinţa în Christos Isus lăsând escatologicul în cadrul lui istoric. Paradisul, păcii, vieţii şi neprihănirii lui Dumnezeu a fost restaurat deplin în Christos prin Duhul. Acesta este measjul Duhului în Apocalipsa. Cu scopul acesta a fost trimis Duhul, să facă o lucrare care să pună capăt „absenţei lui Christos” (absenţa Lui din lumea de jos care nu a putut da „viaţa şi neprihănirea”) prin descoperirea lumii Prezenţei lui Christos (lumea sau veacul viitor) care împlineşte făgăduinţa prin credinţa în Christos.

Concluzie

Partea aceasta încheie lucrarea despre întoarcerea umanităţii prin Christos în Prezenţa Dumnezeului Celui Viu. Recapitulând pe scurt, am învăţat că:

1. Nevoia, făgăduinţa şi natura vieţii apar din căderea lui Adam care a suferit moarte (separare de Dumnezeu) în ziua în care a păcătuit.
2. Promisiunea biruinţei asupra lui Satan şi a domeniului păcatului şi a morţii din Genesa 3: 15 este preluată în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam şi confirmată în Christos (Gen. 12: 1-3; Gal. 3: 16).
3. Perioada intermediară a Vechiului Legământ a depus mărturie cu privire la făgăduinţa în Christos prin ritualurile lui pământeşti, specifice şi prin a servi la „închiderea sub păcat” (Gal. 3: 22), deci conducând înspre Christos (vezi Rom. 7), „pentruca făgăduinţa prin credinţa în Christos Isus” să poată fi primită prin Duhul fără „faptele Legii” (Gal. 3).
4. Christos a intrat în lumea fraţilor Săi sub Lege. El a plecat din aceea lume prin moarte şi înviere. Făcând astfel, el a pus capăt „slujbei aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” şi a adus prin Duhul „slujba aducătoare de neprihănire” (2.Cor. 3; Gal. 3).
5. Transformarea veacurilor legămintelor este cadrul pentru înţelegerea absenţei lui Christos (plecarea Lui pentru a pregăti un loc). De asemenea, ea stabileşte schema pentru a înţelege trimiterea Duhului, a cărui lucrare este identică cu cea a lui Chrsitos în pregătirea unui loc. În plus, ne permite să identificăm lumea celei de a doua veniri / apariţii a lui Christos – lumea cerească sau „lumea de sus” a făgăduinţei lui Dumnezeu făcută în Christos lui Avraam, care a împlinit „strângerea laolaltă a celor aleşi” la sfârşitul (încheierea) veacului (Mat. 24: 3, 13, 31; Ef. 1: 10; 2Tes. 2: 1).
6. Am arătat că consumarea viitoristă (din perspectiva lui Pavel) este cadrul istoric pentru realizarea celor două concepte echivalente, „nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5) şi „nădejdea vieţii veşnice” (Tit 1: 2). Pavel pune aceste concepte în leagătură cu „a-L cunoaşte pe Christos şi puterea învierii Lui” (Fil. 3: 10-16). În aceiaşi ordine de idei este important de văzut prezenţa „nădejdii” (Rom. 8: 24) în teologia lui Pavel, nădejde pe care o leagă de transformarea de la „slujba aducătoare de moarte” la „slujba aducătoare de neprihănire.” Folosirea de către Pavel a timpului prezent „este trecător” sugerează o acţiune prezentă atunci în zilele lui Pavel (nu ale noastre); acest lucru este valabil şi cu privire la prezenţa „nădejdii” din 2.Cor. 3: 12. Viitorul lui Pavel privitor la transformarea încheiată era „nădejdea” lui în Gal. 5: 5 şi Tit 1: 2, iar el aştepta plinătatea neprihănirii şi vieţii care depindea de atingerea ţintei nădejdii sale din 2.Cor. 3: 12.
7. În final, am arătat că trecerea economiei specifice pământeşti a Vechiului Legământ (lume sau cosmos) este cadrul biblic pentru „Descoperirea lui Isus Christos” a lui Ioan şi venirea „tuturor lucrurilor făcute noi” (Apo. 21: 1-5). Tot ceea ce aparţine mântuirii încheiate în ambele Testamente indică înspre acest sfârşit. Accentul pus pe „apropiere” este incontestabil, nelăsând loc altui cadru, al evenimentelor din zilele lui Ioan, care să se potrivească cât de cât şi să se apropie de magnitudinea acestui eveniment de sfârşit de veac şi a centralităţii lui christologice.

Fundalul Vechiului Testament pentru semnele, simbolurile şi metaforele, terminologia din Epistola către Evrei, lucrurile „vechi” şi „noi” contrastante, şi remarcabila paralelă cu Discursul lui Christos de pe Mt. Măslinilor nu duc spre altă ţintă decât spre cea pentru care Israelul Vechiului Legământ a fost ales de Dumnezeu … „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. … Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luc. 21: 20 şi 22). Aceasta este încheierea (consumarea) care împlineşte „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime” (Fpt. 3: 21).

Călătoria de la Adam la Christos prin intermediul istoriei răscumpărătoare a Israelului Vechiului Testament este conturată în Scriptură. Din acest punct de vedere, „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22) în cel mai deplin sens. Nu există alt fundal istoric pentru consumarea planului de mântuire al lui Dumnezeu; nu este altă vreme a sfârşitului pentru „Descoperirea lui Isus Christos” în lumea Sa – lumea cerească a făgăduinţei avraamice.

Reprezentarea „tronului lui Dumnezeu şi a Mielului” în Noul Ierusalim unde „nu mai este (nimic vrednic) blestem” (Apo. 22: 3), dă valoare invitaţiei Duhului şi a Miresei, „Vino!” Şi cine aude, să zică: ,,Vino!” Şi celuice îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apo. 22: 17). Această invitaţie nu se referă la venirea la „pomul vieţii” şi la a bea din „apa vieţii” fără plată, cândva în viitorul nostru. Cetatea Prezenţei, Vieţii şi Neprihănirii lui Dumnezeu este o realitate curentă pentru toţi. Este o ironie tristă că mulţi răspândesc invitaţia de a veni, în timp ce neagă împlinirea şi prezenţa acelor lucruri la care sufletele însetate sunt invitate. Domnul să ne ajute să recunoaştem, să preţuim şi să trăim ceea ce El a dus la bun sfârşit în Christos prin Duhul

Prezenţa lui Dumnezeu 11

de Max King

original article 

trad. Iosif Dragomir

Acesta este un articol deosebit de adânc şi complex în care Max abordează cinci faţete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos şi a celor uniţi cu El, nu de darurile miraculoase ale Duhului. (2). Făgăduinţa Duhului etse legată de promisiunea avraamică, de moştenire şi de sămânţă. (3). Viaţa învierii şi neprihănirea sunt ambele legate de făgăduinţă. (4). Dimensiunea viitoristă a făgăduinţei trebuie acceptată vis-á-vis de cadrul primului secol. (5). Se va arăta că Mat. 24 furnizează cadrul pentru împlinirea istorică a făgăduinţei.

Înainte de a părăsi Fpt. 2 şi de-a ne uita la alte texte care dau „făgăduinţei Duhului Sfânt” o semnificaţie mai largă decât primirea Duhului, vrem să mai facem câteva observaţii în legătură cu textul din Fpt. 2: 38-39, concentrându-ne asupra v. 33. Pe măsură ce gândul lui Petru se dezvoltă în vv. 22-40, vedem că ceea ce el spune în v. 33 despre Christos care „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului,” are impact direct asupra semnificaţiei „darului” şi „făgăduinţei” pregătite pentru alţii în vv. 38-39. Dar la ce se referă „făgăduinţa Duhului Sfânt” în v. 33? Înseamnă primirea personală a Duhului sau primirea a ceva ce a promis Dumnezeu, şi pentru care Duhul este agentul? Care perspectivă va fi susţinută de context? Dacă privim v. 33 ca o referire la primirea Duhului Sfânt de către Christos (la începutul misiunii Sale pământeşti, Mc. 1: 10), am trecut cu vederea contextul imediat din Fpt. 1-2. Spre exemplu, în Fpt. 1: 4-8 limbajul folosit de către Christos când a promis Duhul apostolilor Săi, se aseamănă îndeaproape cu limbajul lui Petru din Fpt. 2: 33 legat de primirea făgăduinţei Duhului de către Christos. În Fpt. 1: 4 li se spune apostolilor să aştepte „făgăduinţa Tatălui” care în acel context se referă la primirea Duhului Sfânt de către ei în viitorul lor imediat – nu cu vreo trei ani în trecut. În legătură cu aceasta vezi Io. 14: 16-18; 15: 26-27; 16: 7-15). Dar oare este „făgăduinţa Tatălui” pentru apostoli din Fpt. 1: 4 echivalentă cu ceea ce se spune că Christos „a primit de la Tatăl” în Fpt. 2: 33? Poate că există limbaj similar în ambele pasaje, dar din punct de vedere contextual situaţia apostolilor din Fpt. 1: 4 este atât de departe de cea a lui Christos din Fpt. 2: 33, cât este estul departe de vest.

În ce-i priveşte pe apostoli, Duhul Sfânt este subiectul din Fpt. 1: 4. Dar în ceea ce-L priveşte pe Christos, este clar că învierea este subiectul în Fpt. 2: 22-40. Din mărturia mesianică a lui David privind învierea, (Ps. 16: 8-11), Petru arată că Dumnezeu a promis să-L ridice pe Christos din Hades ca să şadă pe tronul lui David. Deşi promisiunea a fost făcută lui David, el a înţeles că referirea nu s-a făcut la el ci la Christos – „fiindcă David era proroc … despre învierea lui Christos a prorocit şi a vorbit el” (vv. 30-31). Prin urmare contextul scoate în evidenţă o făgăduinţă care a fost primită de Christos „de la Tatăl” prin agentul sau puterea Duhului Sfânt. (În legătură cu aceasta vezi Io. 6: 62-63; Rom. 1: 3; 8: 11; 1Pet. 3: 18).

Învierea este esenţială în gândirea lui Petru din vv. 32-35. „Înviat din morţi” din v. 32 este exact ceea ce a primit Christos (nu David), „de la Tatăl” în v. 33 – o făgăduinţă care este „a Duhului” din perspectiva rolului său în învierea nou-testamentală. Învierea lui Christos este subiectul „făgăduinţei” în vv. 34-35. Petru accentuează acest fapt prin excluderea lui David ca destinatar a ceea ce a promis Dumnezeu prin jurământ. „Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: ,,Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale” (vv. 34-35). Dacă „învierea lui Christos de către Dumnezeu” (v. 32) nu a fost evenimentul care a împlinit „primirea de la Tatăl a făgăduinţei Duhului Sfânt” (v. 33) atunci ceea ce a spus Petru pentru a-l exclude pe David, este absolut fără sens. David nu a primit ceea ce a primit Christos „de la Tatăl” pentrucă David nu s-a „suit în ceruri.” Acum, dacă „primirea făgăduinţei” din v. 33 înseamnă „primirea Duhului,” şi David este descalificat pentrucă niciodată nu s-a suit în ceruri, pe ce bază se poate spune, că Christos a primit Duhul înainte să se fi suit în ceruri? S-a suit El în ceruri la botezul Său (Mc. 1: 10)? Modelul argumentului lui Petru ar cere acest lucru dacă „a primi Duhul” ar fi echivalent cu a primi „făgădiunţa Duhului Sfânt” din Fpt. 2: 33. Conform argumentului lui Petru, suirea în ceruri este condiţia pentru primirea făgăduinţei. Prin urmare, referirea se face la învierea lui Christos. Christos, nu David a fost destinatarul (primitorul) acestei făgăduinţe.

Acum haideţi să vedem importanţa părţii a doua a versetului 33. Ca urmare a faptului că a fost înviat, afirmă Petru, Christos „a turnat ce vedeţi şi auziţi.” Când revărsarea Duhului este pusă în legătură cu învierea lui Christos mai degrabă decât cu primirea Duhului (la botezul Lui în Mc. 1), teologia lui Petru privind învierea, prezintă puncte importante.

1. După cum am văzut în articolele precedente, Duhul nu a putut fi revărsat decât după înălţarea lui Christos. (vezi din nouIo. 16: 7). Misiunea Duhului, de a descoperi lucrurile viitoare, nu a putut începe până când Christos nu Şi-a ocupat poziţia în lumea Sa în care aceste lucruri aveau să se manifeste. Ele nu aparţineau „lumii de jos” – lumea în care Christos a intrat atunci când a fost făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile (Evr. 2: 17; Gal. 4:4). Prezenţa Lui în Israelul Vechiului Legământ, a însemnat că a sosit vremea ca lumea ordinii Vechiului Legământ să facă loc „lumii viitoare” prevestită în Lege. (Evr. 10: 1). Moartea, învierea şi înălţarea lui Christos a semnalat apariţia, ivirea unei noi lumi. Ea a marcat începutul domniei Lui care a schimbat veacurile. Aceasta este semnificaţia cuvintelor lui Petru din Fpt. 2: 33, „odată ce a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt” (adică, acum că S-a înălţat, acum că El este în lumea de sus) El a turnat ce vedeţi şi auziţi.” Din aceea perspectivă, venirea Duhului era mărturia definitivă că Christos a primit făgăduinţa făcută de Dumnezeu prin David, „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (Ps. 16: 10) – cu alte cuvinte, învierea.

2. Ceea ce Christos primeşte de la Tatăl în v. 33 fixează scena pentru ceea ce alţii uniţi cu El vor primi învv. 38-39. Petru a spus, ,,Pocăiţi-vă! şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Ceea ce a spus Petru că „veţi primi” în vv. 38-39 rezultă din ceea ce a primit Christos în v.33. Christos a fost primul care trebuia să primească făgăduinţa învierii (1.Cor. 15: 20), prin aceasta devenind înainte mergătorul (învierea şi viaţa) referitor la „cei ce sunt ai Lui.” Aceasta este forţa chemării lui Petru la pocăinţă şi botez în v. 38. „Făgăduinţa” din v. 38 îşi derivă semnificaţia din „făgăduinţa” primită prima dată de Christos în v. 33, în învierea Sa.

Implicaţia învierii celorlalți prin turnarea Duhului de către Christos este clară. În cuvintele lui Pavel, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Christos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi (Rom. 8: 11). Funcţia de „aducerea la viaţă” sau „înviere” a Duhului (Christos primul, apoi la venirea Lui cei ce sunt ai Lui), constituie chiar miezul darului şi făgăduinţei în Fpt. 2: 38-39. Vedem acest lucru din contextul în care Christos nu a putut turna Duhul decât după ce a fost înviat. Pavel demonstrează aceasta când spune că Duhul a fost revărsat ca să învieze pe ceilalți în „asemănarea” învierii lui Christos (Rom. 6: 3-6).

Faptul că „învierea din morţi” a avut o poziţie centrală în predicarea apostolilor, iese la iveală imediat după revărsarea Duhului de la Rusalii. Preoţii şi Saducheii spre exemplu, au fost „foarte necăjiţi” pentrucă Petru şi Ioan „învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi” (Fpt. 4: 1-3). Observaţi cu atenţie formularea din acest text. Mai marii norodului nu s-au necăjiţi atât de mult de predicarea că Dumnezeu a înviat pe Isus din morţi. Ei erau supăraţi pentrucă apostolii predicau „în Isus” învierea din morţi. În cuvintele lui George Eldon Ladd: „Învierea lui Isus nu este un eveniment izolat care dă oamenilor o încredere caldă şi speranţa într-o viitoare înviere; ea este începutul învierii escatologice însăşi” (O Teologie a Noului Testament, p. 326).

Învierea lui Christos şi revărsarea Duhului dătător de viaţă rezultantă, nu a însemnat altceva decât că învierea celor uniţi cu El a început. Credincioşii din vremea apostolică (perioada de tranziţie) au reprezentat „cele dintâi roade” ale secerişului care sta gata să fie strâns la „încheierea veacului.”

Duhul, făgăduinţa şi viaţa învierii

Fiind stabilită învierea ca poziţie centrală a „făgăduinţei Duhului Sfânt” în Fpt. 2: 33, cu privire la Christos mai întâi, iar apoi la vremea potrivită la toţi cei uniţi cu El (vv. 38-39), vom atrage atenţia asupra altor texte care extind „făgăduinţa Duhului Sfânt” ca fiind direct legată de „viaţa” (viaţa învierii) şi „neprihănirea” prin Christos, sămânţa promisă lui Avraam. Ne vom concentra supra lui Galateni 3. În Gal. 3: 13-14 Pavel a scris, „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentruca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Christos Isus, ca să primim prin credinţă, promisiunea (făgăduinţa) Duhului.” Aici din nou întâlnim „făgădiunţa Duhului.” În mod tradiţional, privind înapoi la cuvintele lui Pavel din Gal. 3: 2-3, ea a fost înţeleasă ca o referire la primirea Duhului. „Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” Totuşi o examinare mai atentă a textului arată că primirea Duhului de către Galateni prin auziea credinţei (în v. 2) a fost cu privire la primirea „făgăduinţei Duhului” prin credinţă (în v. 14). Versetul 2 îl stabileşte pe Duhul Sfânt ca agent, nu ca subiect al vers. 14. Diferenţa în frazeologia dintre v. 2 şi 14, primirea „Duhului” şi primirea „făgăduinţei Duhului” nu este fără importanţă în şirul gândirii lui Pavel. Din context şi din ceea ce urmează în v. 14, citim că „făgăduinţa Duhului” primită „prin credinţă” (în contrast cu Legea) se referă la ceea ce a promis Dumnezeu lui Avraam în Christos prin Noul Legământ. Pavel continuă, „Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuş nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute ,,lui Avraam şi seminţei lui.” Nu zice: ,,Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ,,Şi seminţei tale,” adică Christos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal. 3: 15-18). Observaţi cum Pavel pune semnul egal între „moştenire” şi „făgăduinţă” în v. 18. Argumentul lui, (care derivă din „făgăduinţa Duhului” din v. 14) nu a fost, „Dacă Duhul ar veni din Lege, Duhul nu mai vine din făgăduinţă.” Pavel susţine că dacă moştenirea vine din Lege, făgăduinţa (care este centrată în Christos şi Noul Legământ, şi pentru care Duhul este agentul) ar „fi nimicită” adică „nu mai vine din făgăduinţă.”

În aceiaşi ordine de idei Pavel a scris, „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită” (Rom. 4: 13-14). Dacă Duhul, nu Christos, este considerat punctul central, evanghelia încetează să mai fie un mesaj despre apariţia unei noi ordini a vieţii într-o nouă lume sau creaţie sub domnia lui Christos. Rolul Duhului privind făgăduinţa era aceea de glorificare a lui Christos. Tot ceea ce Duhul face în realizarea transformării legămintelor este centrat în Christos. Duhul este Duhul „făgăduinţei” şi deci, Duhul „lui Christos.” Misiunea Duhului a fost aceea de-a arăta „lucrurile lui Christos” („lucrurile viitoare”) care au constituit „moştenirea” pe care Dumnezeu a promis-o mai înainte lui Avraam şi seminţei lui.

Pavel s-a străduit să arate Galatenilor că Christos, nu Legea lui Moise, stabileşte adevărata sămânţă şi adevărata moştenire referitor la ceea ce Dumnezeu a promis părinţilor lui Israel. „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos…. Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi ,,sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3: 26-29).

Moştenire, Viaţă, şi Neprihănire

În cele ce urmează atragem atenţia asupra caracterului atotcuprinzător al „făgăduinţei” din Gal. 3. În v. 18 făgăduinţa include tot ceea ce conţine „moştenirea” pe care Avraam şi sămânţa lui aveau s-o primească prin Christos. „Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.” Lui Avraam i s-a promis şi a moştenit Canaanul prin genealogia lui fizică, dar aceasta nu era moştenirea mai mare a unui legământ mai bun care avea să fie primită prin sămânţa lui spirituală, Christos şi Noul Legământ. În această moştenire erau incluse lucruri cum ar fi Noul Cer şi Pământ, (patria cerească în contrast cu Canaanul pământesc), şi Noul Ierusalim (cetatea cerească în contrast cu Ierusalimul pământesc). Vezi spre exemplu Evr. 11: 13.16; 12: 22 şi Apo. 21: 1-2. Pe lângă faptul că leagă „făgăduinţa” de „moştenire” Pavel abordează „făgăduinţa” din perspectiva „vieţii” şi „neprihănirii” în Gal. 3: 21-22. „Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos.”

Faptul că moştenirea, viaţa şi neprihănirea sunt propri făgăduinţei care a fost confirmată în Christos nu face imposibilă referirea la ea ca la „făgăduinţa Duhului Sfânt.” Din potrivă, misiunea Duhului de a arăta, descoperi sau dezvălui lucrurile despre care Christos a spus, „sunt ale Mele” (Io. 16: 13-15), confirmă Duhul ca fiind Duhul făgăduinţei pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam în Christos. Acest lucru devine mai clar din ceea ce urmează.

Dimensiunea viitoristă a făgăduinţei

Din perspectiva vremii lui Pavel (perioada de tranziţie a legămintelor), „făgăduinţa” avea o consumare viitoristă care depindea de lucrarea terminată a Duhului Sfânt. Acesta era viitorul pe care-l avea Pavel în vedere când a făcut afirmaţia din Gal. 3: 14. „să primim prin credinţă, promisiunea (făgăduinţa) Duhului.” Acelaşi viitor se găseşte şi în afirmaţia lui Petru din Fpt. 2: 38, „veţi primi darul Duhului Sfânt.” (la fel, „darul” şi făgăduinţa” care sunt pentru toţi în Fpt. 2: 38-39, sunt identice cu făgăduinţa avraamică care se extinde la toate Neamurile în Gal. 3. vezi şi Gal. 3: 8; 3: 26-29 în special). Viitorul promisiunii este schiţat clar prin întrebarea lui Pavel adresată Galatenilor, „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” (Gal. 3: 3). Această formulare presupune o desăvârşire viitoristă care se va realiza prin Duhul nu prin „carne” (adică nu prin faptele Legii). Această desăvârşire nu înseamnă a primi mai mult din Duhul, ci mai mult din ceea ce Duhul a fost trimis să descopere referitor la lucrurile lui Christos. În acest sens Galatenii au „început în Duhul” şi pentru a deveni desăvârşiţi ei trebuiau să continue în acest fel, (despărţiţi de Lege) până când lucrarea Duhului avea să fie terminată.

Prin urmare, a fi făcuţi desăvârşiţi (alte traduceri: aduşi la desăvârşire; acesta este sensul din Gal. 3:3), în Duhul şi nu prin carne sau fire, este paralel în înţeles cu sosirea a „ceea ce este desăvârşit” din 1.Cor. 13: 10, sau „starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos” din Ef. 4: 13. Deci, „început în Duhul” din Gal. 3: 3 stabileşte „deja-ul” făgăduinţei, în timp ce continuarea acţiunii de a „fi făcut desăvârşit” indică spre o consumare viitoristă a făgăduinţei în termenii încheierii lucrării Duhului.

Această teologie a Duhului, făgăduinţei şi desăvârşirii din gândirea lui Pavel este de înţeles dacă considerăm că fiecare aspect al „făgăduinţei” din Gal. 3 (moştenirea, neprihănirea şi viaţa) joacă un rol central în escatologia viitoristă a evanghelilor. La aceasta observăm două lucruri.

1. Moştenirea din Gal. 3: 18 este în viitor, dar nu un viitor „total,” cum este cel din Ef. 1: 11-14. În Ef. 1: 11 Pavel vorbeşte despre faptul că ei „au obţinut moştenirea” în Christos, iar apoi în v. 13-14 el vorbeşte de „Duhul Sfânt al promisiunii,” ca „o arvună a moştenirii noastre pentru răscumpărarea posesiunii spre lauda slavi Lui.” Este un lucru obişnuit pentru Pavel să vorbească despre ceea ce biserica celor dintâi roade din vremea lui a primit (obţinut) în Christos în virtutea morţii, învierii şi înălţării Lui. Aceasta totuşi nu elimină viitorul lucrurilor legate de misiunea de descoperire a Duhului, descoperire care avea să fie încheiată la sfârşitul veacului.
2. Există o dimensiune viitoristă a neprihănirii în Gal. 3: 21. Pavel argumentează că dacă Legea ar fi putut da viaţa, atunci neprihănirea ar fi venit prin Lege. Cum atunci se putea obţine neprihănirea dacă nu prin Lege? Ascultaţi ce spune din nou Pavel referitor la această chestiune. „Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Christos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3: 21-22). Şi din nou, „pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8: 4). Evanghelia (credinţa în Christos) aduce neprihănirea (şi prin urmare „viaţa”) pe care Legea nu a putut-o da. Acest lucru reiese clar din scrierile lui Pavel. Dar care este momentul sau vremea pentru împlinirea acestei neprihăniri? Pavel a scris, „Căci noi, prin Duhul, (Duhul făgăduinţei) aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5). Folosirea de către Pavel a termenilor „nădejde” şi „aşteptare” ne spune ceva despre dimensiunea „nu încă” a neprihănirii care era crucială pentru Galateni. Pavel spune că „nădejdea care se vede” (realizată) nu mai este nădejde; pentrucă ceea ce se poate vedea, nu mai necesită speranță. (ce se vede, se mai poate nădăjdui?) Pe când, dacă nădăjduim ceea nu vedem, aşteptăm cu răbdare” (Rom. 8: 24-25). Dacă aşteptarea şi nădejdea din Gal. 5: 5 nu indică spre un viitor imediat din zilele lui Pavel şi dacă această nădejde este încă „aşteptată prin Duhul” 2000 de ani mai târziu, atunci argumentul lui Pavel că „credinţa în Christos” şi nu Legea, împlineşte promisiunea vieţii şi neprihănirii, nu are nici un temei. Consecinţa este că noi trebuie să aşteptăm ceva dincolo de Noul Legământ pentru primirea neprihănirii „despre care au mărturisit Legea şi Proorocii” (Rom. 3: 21). Dacă acest lucru este inacceptabil, atunci trebuie să luăm în considerare viitorismul care împlineşte „nădejdea neprihănirii prin credinţă.”

Ce moment avea Pavel în vedere în strădania lui de a fi „găsit în El, (Christos) nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Christos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3: 9)?

1. Exista o dimensiune viitoristă a Vieţii cu referire la „făgăduinţă.” Aşa cum se vede în Gal. 3: 21 (cât şi în multe alte pasaje din Scriptură), există o legătură între viaţă şi neprihănire, atât de strânsă încât prima este esenţa celei de a doua. Iudeii fideli Torei, fiind în căutarea neprihănirii prin Lege, (Rom. 9: 30-33; Gal. 2: 16), erau de fapt în căutarea vieţii. Dar nici viaţa şi nici neprihănirea nu erau posibile sub Lege deoarece „Scriptura a închis totul sub păcat, pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22). Urmează deci, că „aşteptarea prin credinţă a nădejdii neprihănirii” (prin Duhul), este echivalentă cu aşteptarea vieţii conţinută în „făgăduinţa” lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Aşadar, timpul viitor al verbelor „vom fi mântuiţi” din Rom. 5: 9; „vom fi una” şi „vom trăi” din Rom. 6: 5-8; cât şi „vom trăi” şi „vom împărăţi” din 2.Tim. 2: 11-12, este un viitor autentic (din perspectiva lui Pavel) – nu raţional sau gnomic. (Lingv.; despre unele timpuri verbale care indică acţiunea sub formă generală sau care se îndeplineşte indiferent de timp. – Din fr. Gnomique).

Pavel vorbeşte de o viitoare consumare escatologică pe baza sigură a faptului că Christos „deja” „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt.” El a scris despre moarea lui Christos, „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom. 5: 9). Deasemenea, „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6: 5), „dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El” (v.8). Şi în fine, „dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărţi împreună cu El” (2.Tim. 2: 11-12).

Viitorul istoric al Făgăduinţei

Am putut observa un viitorism clar şi precis (din perspectiva lui Pavel) în trei aspecte ale „făgăduinţei” care a pecedat Legea. Acest fapt ne duce la o întrebare importantă: Care este cadrul temporal şi situaţia istorică în care toate lucrurile vor fi adunate în Christos? Cu alte cuvinte, când se încheie lucrarea Duhului Sfânt privind descoperirea sau arătarea „lucrurilor viitoare” care au fost date lui Christos de către Tatăl? Care este situaţia istorică a moştenirii evanghelice, a neprihănirii şi vieţii? Este clar din context (în special din scrisoarea către Galateni) că Pavel elimină Legea ca bază pentru primirea făgăduinţei întărite sau ratificate în Christos. El contrazice pe credincioşii adepţi ai Legii care se opuneau Evangheliei fără, sau lipsită de Torah.

Legat de aceasta, este important de văzut că adevărata ameninţare şi putere a mişcării iudaizatoare a crescut din faptul că viitorul făgăduinţei în termenii desăvârşirii, încheierii sau consumării nu a fost încă atins „prin Duhul.” Aceasta, cuplată cu continuarea existenţei economiei Vechiului Legământ, (incuzând zelul pentru Lege a miilor de Iudei credincioşi, Fpt. 21: 20), a sporit foarte mult eforturile iudaizatorilor de a amesteca Legea cu Evanghelia privitor la „făgăduinţă.” Insă mişcarea iudaizatorilor nu ar fi avut aceste pârghii dacă lucrurile prezise de Isus în Mat. 24 ar fi avut loc.

Matei 24 furnizează cadrul pentru viitorismul din evanghelii privitor la aducerea moştenirii promise, a neprihănirii şi vieţii în Christos. Ierusalimul şi Templul, inima economiei Vechiului Legământ, încă nu trecuse când Pavel a scris Galatenilor. Din diverse motive Dumnezeu a permis Vechii Ordini să rămână până când lucrarea Duhului de descoperire a Noii Ordini a vieţii în Christos a fost încheiată. Consumarea (încheierea) acestei lucrări a reprezentat sosirea desăvârşirii din 1.Cor. 13: 10; acesta era viitorul escatologic al făgăduinţei „aşteptată cu nerăbdare prin Duhul.” Acelaşi Duh care a descoperit „lucrurile viitoare” deasemenea a descoperit iminenţa crescândă a momentului încheierii schimbării, pe măsură ce se derula primul secol şi se apropia vremea ca vechea ordine să „dispară” (Evr. 8: 13; vezi şi Rom. 13: 11-12; 1.Cor. 7: 29-31; Evr. 10: 25, 37; 1Pet. 4: 7; 1Io. 2: 18; Apo. 1: 1-3; 22: 6-10). În acest cadru istoric, Duhul (prin autorul epistolei către Evrei) a avertizat pe credincioşii fideli Evangheliei lipsită de Torah, care erau tentaţi (ispitiţi) să se întoarcă la Vechea Ordine care era încă în vigoare, „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit: ,,Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Evr. 10: 37-38). Acest pasaj îndreaptă atenţia noastră asupra lui „deja” dar „nu încă” al făgăduinţei în Christos prin credinţă. Primirea făgăduinţei prin Duhul trebuie citită şi înţeleasă pe fundalul biblic al Legii şi al trecerii sistemului ei de lucruri care au servit ca „umbre a lucrurilor viitoare” (Evr. 10: 1), a căror substanţă (esenţă) este Christos (Col. 2: 16-17). Timpul viitor din Evr. 10: 36 privitor la primirea făgăduinţei se îmbină cu timpul viitor din Fpt. 2: 38-39 privitor la făgăduinţa care este primită prin Duhul revărsat.

În următorul articol vom încheia seria arătând legătura dintre „neprihănire” şi „viaţa învierii” aşa cum este ea prezentată de Pavel în Fil. 3, un viitorism al făgăduinţei în Christos care împlineşte Parousia sau Prezenţa Sa şi deci aduce omenirea răscumpărată în prezenţa lui Dumnezeu (Io. 14: 1-3; Apo. 21: 1-3).

Prezenţa lui Dumnezeu 10

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Această secţiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conţine o abundenţă de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat de învierea lui Christos. Max intră în amănunt în Fpt. 2 şi Rom. 8, arătând cum darul Duhului este integral legat de învierea celor dintâi roade ale comunităţii credincioase.

Am văzut din Scriptură orientarea escatologică a lucrării Duhului Sfânt şi a misiunii lui, în timpul dintre plecarea şi Parousia lui Christos. Duhul a fost revărsat peste comunitatea de credincioşi în „zilele din urmă” pentru a arăta ucenicilor lui Christos „lucrurile viitoare” (Io. 16: 13; 1Cor. 2: 9-12). Aceste lucruri au fost promise părinţilor lui Israel (Rom. 15: 8) şi au fost prevestite în Legea lui Moise (Evr. 10: 1 şi 36). Ele au fost numite lucrurile lui Christos şi ale gloriei Sale (Io. 16: 14-15). Astfel, ele erau „bunurile viitoare” care au concretizat descoperirea sau Parousia (prezenţă / sosire) lui Christos în putere şi slavă (Mat. 24: 30; 25: 31; 26: 64; 1.Pet. 1: 11-13). Prin urmare, aceste lucruri „mai bune” fac parte din ordinea noii lumi a „slujbei mai înalte” a lui Christos (Evr. 8: 6-13), în care şi prin care biserica celor dintâi roade a fost primită, sau adunată la El (Io. 14: 1-3; 2Tes. 2: 1) şi astfel, descoperită sau arătată cu El în slavă (Col. 3: 4; Rom. 8: 16-19).

Având acestea în minte, vedem lucrarea christo-centrică a Duhului şi sprijinul ei în aşezarea din nou/ împlinirea tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu, sau scrise în Scriptură (Fpt. 3: 19-26; Luc. 21: 22). Deasemenea, găsim că „darul Duhului” şi „făgăduinţa” menţionate de Petru în Fpt. 2: 38-39 au o sferă mai largă decât simpla primire a Duhului.

Incontestabil, Duhul Sfânt a fost promis şi dat de Dumnezeu (Ioel 2; Io. 16; Fpt. 1: 4-8). Însă, a restricţiona „darul” şi „făgăduinţa” din Fpt. 2: 38-39 la simpla primire a Duhului (sau primirea darurilor miraculoase ale Duhului), umbreşte lucrarea christo-centrică a Duhului din perioada interimară a absenţei lui Christos. După cum este viu demonstrat în Fpt. 2, Duhul a fost trimis să glorifice pe Christos. Cei care apelează la Fpt. 2 pentru a susţine o evanghelie centrată pe Duhul, nu reuşesc să vadă că imediat, după ce venirea Duhului a avut loc şi a fost explicată, atenţia este întoarsă şi îndreptată în întregime asupra lui Christos (vv 22-47). Acest tipar se păstrează şi se adevereşte pe tot parcursul Noului Testament. Duhul a fost trimis să arate, să declare, sau să facă cunoscut ce este al lui Christos „lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său …. lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1.Cor. 2: 12 şi 9). Pavel a spus că lucrurile „pregătite” şi „date prin har” de Dumnezeu, au fost descoperite de Duhul şi aparţineau „făgăduinţei” care este complet centrată în Christos. Noi credem, prin urmare, că „darul Duhului” şi „făgăduinţa” din Fpt. 2 indică în această direcţie.

Christos şi Făgăduinţa Duhului

În contextul învierii, Petru a spus despre Christos, „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fpt. 2: 33). La ce se referă Petru când spune că Christos a primit de la Tatăl „făgăduinţa Duhului Sfânt”? Face el referire la botezul lui Christos când s-au deschis cerurile şi Duhul s-a coborât asupra Lui în chip de porumbel? (Mc. 1: 10). Oare suportă contextul din Fapte acest lucru? Se pare că nu, pentrucă subiectul de ambele părţi ale vesetului 33 este învierea lui Christos. Intenţia lui Petru a fost să arate că învierea despre care a vorbit David (Ps. 16: 8-11; Fpt. 2: 25-28), are legătură cu Christos, nu cu David însuşi (Fpt. 2: 29-35). Aşa cum se vede în Ps. 16 şi Fpt. 2, această înviere este promisă de Dumnezeu iar împlinirea ei este legată în Scriptură de puterea Duhului Sfânt (Io. 6: 62-63; Rom. 1: 1-4; 8: 11; 1.Pet. 3: 18). Prin urmare, Christos, nu David, a fost cel care a primit de la Tatăl această făgăduinţă despre care se spune că este „a Duhului sau de la Duhul” adică a primit făgăduinţa prin intermediul Duhului. Odată ce a primit făgăduinţa învierii prin Duhul, Petru a declarat că, Christos a turnat acelaşi Duh peste comunitatea credincioşilor. Aceasta a avut implicaţii puternice asupra ucenicilor lui Christos. Christos a fost primul (dar nu singurul) care avea să fie înviat din moartea păcatului şi scos din Hades (Fpt. 2: 31; Col. 1: 18). Duhul învierii lui Christos a fost turnat cu scopul expres ca și alţii să fie sculaţi într-o „înviere asemănătoare cu a Lui” (sau în asemănarea învierii Lui; Rom. 6: 5-8). Christos a fost pârga (întâiul rod) celor adormiţi (1Cor. 15: 20-23). El a fost „întâiul născut dintre cei morţi” (Col. 1: 18) – primul care avea să „primească de la Tatăl făgăduinţa Duhului” (Fpt. 2: 33).

Incidental, aceasta este ceea ce Pavel a susţinut în Rom. 8. Pavel îşi explică argumentul „învierii” în Rom. 8: 1-11 în termenii evangheliei (Duhului), mai degrabă decât în cei ai Legii (carnea). El şi-a încheiat şirul gândurilor cu cuvintele, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Christos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (v. 11). Din moment ce făgăduinţa, Duhul şi învierea au fost ţinute intacte de-a lungul predicii lui Petru, (Fpt. 2: 22-40), luând în considerare şi alte texte care vor fi examinate, există motive a crede că viaţa / învierea este miezul sau substanţa „darului Duhului” şi a „făgăduinţei” din versetele 38-39.

Învierea este un dar şi o făgăduinţă a vieţii care este centrată în Christos. (Io. 11: 25). El este sămânţa, promisă lui Avraam, care aduce ceea ce Legea nu a putut da – viaţă şi neprihănire (Gal. 3: 16-22). Christos reprezintă tot ceea ce conţinea „făgădiunţa” din Fpt. 2: 39, făgăduinţă despre care Petru spune că „este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Rolul Duhului Sfânt cu privire la „făgăduinţă” era indispensabil, dar lucrarea lui ar fi fost goală şi lipsită de semnificaţie dacă nu ar fi fost ancorată în întregime şi numai în Christos. Din toate punctele de vedere, Duhul era Duhul lui Christos.

În următorul articol vom analiza în amânunt „darul Duhului” (spre exemplu, Gal. 3: 14) raportat la „viaţa” şi „neprihănirea” prin „credinţa în Christos.” Vom vedea în Galateni 3 şi Filipeni 3 cum dimensiunile viitoriste (din perspectiva lui Pavel) ale „vieţii” (învierea) şi „neprihănirii” (vezi „nădejdea neprihănirii” în Gal. 5: 5) se îmbină armonios cu „darul” şi „făgăduinţa” Duhului din Fpt. 2. Mai departe, vom observa că Pavel, în cadrul contextual al „evangheliei” vs „Legea,” pune semnul egal între „neprihănirea prin Christos” şi „învierea din morţi” (Fil. 3: 8-16).

Noul Ierusalim sau Ierusalimul de sus

Apoc. 21: 2f

original article  

de Don K. Preston

trad. Iosif Dragomir

„Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.”

Apocalipsa este un contrast între două cetăți, Babilon și noul Ierusalim. Sugerăm că accentul pus pe noul Ierusalim cere ca Babilon să fie vechiul Ierusalim. Acest lucru este întemeiat pe observarea naturii conflictului din Apocalipsa.

În capitolul 2: 9, conflictul este între Biserică și „cei care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” În capitolul 3: 9 este același conflict, între Biserică și „cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint.” Acesta nu a fost un conflict izolat ci era la ordinea zilei.

În Galateni 4: 22 Pavel a contrastat „Ierusalimul de acum care este în robie împreună cu copiii săi,” cu „Ierusalimul de sus … şi el este mama noastră.” Același contrast îl găsim în Evrei 12: 18-28, și este conflictul dintre cele două „cetăți ale lui Dumnezeu,” fiecare revendicând identitatea de copii ai lui Dumnezeu. Același contrast, dar admitem că nu în terminologia celor două cetăți, se găsește în Filipeni 3*** (vezi secțiunea specială de mai jos referitoare la Pavel și Apocalipsa pentru o discuție mai amplă privind contrastul dintre cele două cetăți.

Ceea ce vrem să spunem este că accentul pus pe noul Ierusalim este relevant în lumina vechiului Ierusalim. Dacă vechiul Ierusalim ar fi zăcut în ruine de un sfert de secol, așa cum sugerează datarea târzie, care ar fi relevanța contrastului constant pus pe noul Ierusalim?

Fiecare studiu al noului Ierusalim și Apocalipsa ar trebui să includă cel puțin o examinare sumară al fondului profetic al acestui concept. În timp ce un astfel studiu ar deveni foarte lung, noi ne vom limita investigația la doar două texte din Vechiul Testament pentru a arăta că Apocalipsa este în acord cu un lung șir profetic și culminarea acestuia.

Vom enumera doar punctele de comparație dintre Isaia 24-25, Isaia 64-66 și Apocalipsa. Prin această comparație identitatea Babilonului poate fi stabilită cu fermitate.

1). Distrugerea „cerului și pământului.” Isaia 24: 1-4, 19-20—–Isaia 64:1-2; 65: 17 —–Apocalipsa 21: 1. Ce este adesea ignorat în discuțiile moderne despre distrugerea „cerului și pământului,” este faptul că Vechiul Testament adesea a vorbit despre darea Legii lui Dumnezeu ca fiind crearea „cerului și pământului.” Citește Isaia 51: 15-16 atent și vei vedea că referirea la crearea „cerului și pământului” din text nu se poate referi la crearea lumii materiale. El se referă la crearea „lumii legământului.”

Gentry recunoaște că Isaia a prezis căderea Ierusalimului în AD 70 și ca urmare, venirea creației (făptura, Cornilescu), Noului Legământ. Ciudat însă, deși Isaia este sursa lui 2.Petru 3, Gentry insistă că Petru vorbește despre ceva diferit. (Dominion, 363).

Acum, dacă Dumnezeu a creat cerul și pământul Vechiului Legământ al lui Israel prin darea Vechiului Legământ, nu ar însemna luarea, înlăturarea acelei Vechi Legi distrugera „cerului și pământului?” Dacă el a dat un Nou Legământ, nu ar însemna acesta crearea unui „cer nou și pământ nou?

2). Motivul pentru distrugerea „cerului și pământului” este încălcarea „legmântului veșnic.” Isaia 24: 5 →Isaia 65: 6-7 →Apocalipsa 17: 1-6. Conceptul pe care îl găsim în toate cele trei pasaje este cel al umplerii măsurii păcatului, vezi discuția de mai sus. Vă rog să observați deasemenea, că în Isaia 24 acest păcat este identificat ca fiind păcatul încălcării „legământului veșnic.” Ce Legământ ar fi acela din perspectiva lui Isaia? Nu putea fi altul decât Vechiul Legământ al lui Israel. Astfel, Isaia descrie distrugerea „cerului și pământului” ca rezultat al neascultării lui Israel! În Isaia 65-66 Dumnezeu avea să distrugă pe Israel pentru a crea nu cer și un pământ nou. În Apocalipsa, Babilonul este distrus pentru a fi introdusă noua creație.

3). Încălcarea Legământului a adus „blestemul.” Isaia 24: 5-6 → Isaia 65: 11-17→ Apocalipsa 22: 3. De fapt există o deosebire în aceste pasaje privind blestemul. În Isaia 24 și 65 blestemul se datorează încălcării Legii, dar în Apocalipsa 22: 3 nu mai este „nimic vredenic de blestem!”

4). Înlăturarea blestemului. Isaia 25: 7-8 → Isaia 65: 17-19 → Apocalipsa 21-22. Aceasta este promisiunea înlăturării morții păcatului! Vezi Romani 8: 1-3.

5). Dumnezeu locuiește împreună cu poporul său în „Sion.” Isaia 24: 23 → Isaia 65: 24-25 → Apocalipsa 21: 3. O întrebare pertinentă la care să medităm ar fi: Cum ar putea Dumnezeu să locuiască în Sion, dacă cerul și pământul fizic au fost distruse? Vezi discuția noastră de mai sus despre contrastul consecvent al Noului Testament privitor la vechiul Sion/Ierusalim și cel Nou.

6). Ospățul mesianic. Isaia 25: 6 → Isaia 65: 13f → Apocalipsa 19: 7; 21: 2, 9f. Ospățul mesianic, cunoscut și sub numele de ospățul Nunții Mielului este unul din temele favorite ale lui Isus (Matei 8: 11f; 22:2; 25: 1; Luca 14; 22: 30). Cei care au fost invitați primi la nuntă au refuzat invitația, au prigonit pe slujitorii Domnului și în consecință sunt nimiciți.

7). Vă rog să observați că în Isaia 24-25 ospățul urmează după cădera cetății pustiite, vinovată de încălcarea legământului veșnic. În Isaia 65, ospățul noului popor al Domnului are loc la nimicirea vechiului Israel (Is. 65: 13). În Apocalipsa, Nunta are loc la căderea Babilonului „unde a fost răstignit Domnul lor.” Să ignorăm un astfel de paralelism?

8). Nimicirea morții. Isaia 25: 8 → Isaia 65: 20f → Apocalipsa 21: 4. Acest pasaj este oferit ca dovadă că aceste predicții nu pot fi descrierea căderii Ierusalimului, din moment ce, la urma urmei, oamenii încă mai mor! Acest argument nu recunoaște că moartea în discuție, și aceasta este focalizarea doctrinei biblice despre înviere, nu este moarte fizică ci izbăvirea din moartea păcatului. Acest lucru avea să se realizeze prin săvârșirea lucrării de ispășire a lui Isus, inițiată la Cruce și desăvârșită la parousia Sa (Evrei 9: 28). Scriitorul lui Evrei a spus că acest lucru avea să aibă loc foarte curând „încă puțină, foarte puțină vreme …” (Evrei 10: 37). Vezi secțiunea de mai sus Babilon, Învierea și Daniel 12 pentru mai multe detalii.

9). Nu mai sunt lacrimi! Isaia 25:8 → Isaia 65: 19 → Apocalipsa 21: 4. Mulți comentatori văd că Isaia nu a prezis încetarea lacrimilor fizici, ci descria bucuria spirituală și binecuvântarea în prezenta împărăție a lui Christos. Ei înțeleg chiar că Isaia 65 a prezis căderea Ierusalimului din AD 70. Spre exemplu, Theoderet din Cirena, unul dintre părinții timpurii ai bisericii, a contestat pe Iudei și afecțiunea lor continuă pentru vechea lor cetate, „Să ne arate ei Ierusalimul lor izbăvit de lacrimi. Pentrucă aceea cetate (Ierusalimul Iudaic) a fost sortit multor nenorociri, în timp ce doar această cetate (noul Ierusalim) se bucură de viață fără întristare și fără lacrimi.”*** (Theoderet comenta asupra lui Isaia 65: 19!).

Straniu oricum, în ciuda faptului că Apocalipsa este o carte care în mod specific spune că ea este spirituală și simbolică, și evident a prezis consumarea, împlinirea speranței profetice (10: 6-7), ni se spune că limbajul Apocalipsei este non-simbolic.

Vă rog să considerați următoarele:

Premiza Majoră: Vremea în care lipsesc lacrimii din Isaia 25 este vremea învierii când Dumnezeu „nimicește moartea pe vecie” (Isaia 25:8).

Premiza Minoră: Dar, vremea când Dumnezeu nimicește moartea pe vecie, este vremea când speranțele lui Israel privind mântuirea mesianică se vor fi consumat (Isaia 25: 9f).

Concluzia: Prin urmare, vremea fără lacrimi, când moartea este nimicită pe vecie, avea să fie vremea împlinirii speranțelor mesianice ale lui Israel.

Din nou ni se amintește că Apocalipsa se referă la împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu față de Israel, fiindcă Apocalipsa a anticipat vremea când Dumnezeu avea să șteargă lacrimile rămășiței lui Israel (Apocalipsa 7, 14), și va nimicii moartea (Apocalipsa 20). Acum, din moment ce Isaia 24 plasează vremea nimicirii morții la vremea când cetatea pustiită, Ierusalimul, a fost distrusă (24: 10), iar Ioan plasează nimicirea morții la judecarea Babilonului, aceasta este dovada că Babilonul din Apocalipsa a fost Ierusalimul.

10). Venirea Domnului, Isaia 24-25 nu menționează în mod specific venirea Domnului, însă capitolele sunt importante pentru studiul nostru. Isaia 64-66 vorbește despre venirea Domnului (64: 1-2; 66: 15, etc). În Apocalipsa tema centrală este parousia (19, 22: 6, 10, 12, 20, etc).

Această comparație sumară a textelor profetice arată că Apocalipsa nu introduce o nouă cetate în amestec. Tema biblică consistentă este că dărâmarea Ierusalimului este centrală în escatologia biblică. De aceea am spus la început că identificarea Babilonului ca fiind Ierusalimul, stabilește escatologia biblică ca fiind Escatologia Legământului și nu Escatologie Istorică. În aceste profeții ale Vechiului Testament găsim temelia Noului Testament pentru predicțiile privitoare la „sfârșit.” Astfel, este evident că aceste texte nu vorbesc despre sfârșitul creației materiale ci despre sfârșitul lui Israel al Vechiului Legământ.

Pentru a nega aceste comparații sunt necesare câteva lucruri.

1). Trebuie demonstrat afirmativ că aceste pasaje nu sunt paralele.

2). Trebuie arătat că escatologia din aceste texte nu este escatologia Legământului ci este într-adevăr istorică.

3). Trebuie stabilit că alte cetăți au fost vreodată descise în acești termeni ai legământului găsiți în aceste texte.

4). Trebuie dovedit afirmativ că Roma în calitate de Babilon a înlocuit pe Israel ca jucător central în planul de răscumpărare al lui Dumnezeu.

Este imposibil să dovedești aceste lucruri. Din moment ce subiectele profetice din Isaia 14 -25 și 64-66 sunt subiectele din Apocalipsa, și din moment ce profețiile din Isaia au de-a face cu cădera finală a Ierusalimului și a lui Israel, noi deducem, că Babilonul din Apocalipsa este Ierusalimul Vechiului Legământ.

Natura veacului viitor

orignal text 

Max R. King

 

trad Iosif Dragomir

În evanghelia lui Luca ni se oferă lumină suplimentară cu privire la „veacul viitor.” În contrast cu „veacul acesta,” Isus a predicat, „dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii (Luca 20: 35-36). Afirmațiile lui Christos cum că în veacul viitor ei (1) „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (2) „nici nu vor putea muri” și (3) ei sunt „fii ai învierii,” sunt interpretate de mulți ca dovadă că „veacul viitor” nu ar putea fi o referire la veacul Noului Legământ. Dacă este, cum pot aceste condiții să fie aplicabile creștinilor astăzi?

Mai întâi, haideți să observăm cadrul textual al acestor afirmații (vv. 27-38). Saducheii, care negau că ar exista vreo înviere a morților, au prezentat în fața lui Isus o problemă ipotetică a unei femei care a avut șapte bărbați, și prin urmare nevasta cărui bărbat va fi ea la înviere? Întrebarea pe care au pus-o lui Christos arată că necredința în învierea morților era înrădăcinată în conceptul eronat privind veacul viitor. Isus le-a spus, „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22: 29). Ceea ce ei nu știau sau nu înțelegeau despre viitorul lui Israel era aceea transformare care urma după „veacul acesta,” și care era rezultatul morții și învierii lui Christos. Indiferent care era conceptul lor despre viitor, este evident că ei îl vedeau în termenii „veacului acestuia” (Luca 20: 34); adică, conform chipului exterior, pământesc al veacului Vechiului Legământ.

Prin urmare, replica lui Christos la cazul ipotetic al Saducheilor a fost nu o respingere a căsătoriei sau relațiilor fizice în ordinea naturală a vieții, ci mai degrabă o respingere a conceptului lor materialist, carnal despre viața în „veacul viitor.” În noul veac se intră prin înviere, însă viața învierii a acelui veac este de sus nu de jos. Viața veșnică din noul aeon cere o nouă naștere, nu din carne ci din Duh (Ioan 3: 1-12). Oricum, noua naștere din noul veac nu exclude nașterea biologică în sfera naturală, după cum noul veac nu exclude căsătoria în sfera naturală.

Christos a respins cazul lor ipotetic (negarea învierii), prin distrugerea temeliei greșite pe care acesta era zidit. Saducheii ar fi putut să-și prezinte eficient cazul lor în fața Fariseilor care incontestabil au avut deasemenea o convingere materialistă despre veacul viitor. După cum se vede în replica lui Christos dată Saducheilor, ignoranța lor privind natura non-fizică a veacului care avea să vină a stat în centrul negării învierii. Conceptul lor despre înviere, pe care ei nu o puteau accepta ca fiind posibilă, era determinat de conceptul lor privind veacul viitor. Astfel, replica lui Christos „nu se vor însura, nici nu se vor mărita” în veacul viitor a avut ca scop să combată conceptul lor despre înviere prin combaterea conceptului lor despre natura veacului viitor. Astăzi, afirmația lui Christos, „nu se vor însura, nici nu se vor mărita” în veacul viitor este greșit interpretată când este folosită să arate că veacul viitor din Luca 20: 35 nu a sosit încă, în loc să arate natura non-fizică a ceea ce deja a venit.

Pavel a predicat că „în Christos” nu există nici bărbat nici femeie (Galateni 3: 27-28), însă nu cunosc pe nimeni care să folosească acest verset să dovedească că starea „în Christos” nu a sosit încă fiindcă lumea încă este formată din bărbați și femei. Singura diferență dintre Isus și Pavel este timpul dinainte, în contrast cu timpul de după Cruce. Isus a vorbit de „veacul viitor” referindu-se la viitor, în timp ce după Cruce, Pavel a putut vorbi despre el din perspectiva lui deja, care se apropia de încheiere (Matei 24: 3).

„Nici nu vor putea muri”

Luca 20: 36

Învățătura lui Christos „nu vor putea muri” în veacul viitor este deasemenea folosită în încercarea de a dovedi că referirea nu se face la Noul Legământ. Dar din nou, ca și la problema căsătoriei, sensul vieții în veacul viitor este confundat cu viața biologică din sfera naturală. Viața a fost însăși scopul Noului Legământ (Galateni 3: 21), în contrast cu moartea păcatului sub Vechiul Legământ (2.Corinteni 3:6-7). Christos a murit ca să dea, nimic mai puțin decât, viață veșnică. El niciodată nu a dat ceva, incluzând viața, temporal, astfel încât și fie nevoie să fie recuperat din nou. Printr-o singură jertfă El a desăvârșit pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți (Evrei 10: 14). Isus a spus, „dacă păzeşte cineva Cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8: 51). A nu vedea moartea este echivalent cu a avea viața veșnică în „veacul viitor.” Cei care au păzit cuvântul lui Christos nu au fost înșelați. Ei nu au văzut moartea la judecata escatologică de la sfârșitul vechiului veac, ci au fost înviați ca să stea în picioare în fața Fiului omului.

A concluziona că noi nu suntem încă în veacul viitor datorită continuității morții biologice, înseamnă unul din două lucruri. Fie Isus nu a spus ucenicilor Lui adevărul în Ioan 8: 51, ori mulți astăzi au interpretat greșit sensul vieții veșnice și afirmațiile lui Isus despre a nu vedea moartea, și nici nu vor putea muri (Luca 20: 36). Din perspectiva dezacodrului escatologic existent astăzi în Creștinism, ar trebui să te simți în siguranță dacă tragi concluzia că problema este înrădăcinată în interpretarea umană privind viața și veacul cel nou. După cum a fost demonstrat prin Nicodim și perspectiva lui asupra nașterii din nou, omul tinde să amestece concepte pământești cu lucruri cerești (Ioan 3: 12). Aceasta poate face, și a făcut ravagii în exegeza Sripturilor.

O problemă pe care mulți o au în a echivala veșnicia și viața veșnică cu veacul Noul Legământ, este înrădăcinată în conceptul lor despre timp. Când eternitatea este înțeleasă ca fiind „sfârșitul timpului,” în loc să fie înțeleasă ca „timp fără sfârșit,” se crează o relație antitetică între cele două veacuri care nu există în Scriptură. J.Gurt abordează această eroare în felul următor: „Expresia viața veșnică,” având semnificația de bază aion, perioada vieții, așa cum este ea definită în V.T., trebuie înțelesă în primul rând ca viață care aparține lui Dumnezeu. Începând cu Cartea lui Daniel „viața veșnică” este o expresie a mult doritelor binecuvântări escatologice ale mântuirii, viața în „veacul viitor” (conf. Daniel 12: 2).

„Ioan înțelege viața veșnică în relație cu Christos prin credință, dragoste și păzirea poruncilor lui Christos (Ioan 3: 15f, 36; 4: 14, 36; 5: 24, 39; 6: 27, 40, 47, 54, 68; 10: 28; 12; 25, 50; 17: 2f). Cuvântul „veșnic” aici a indicat o calitate definitivă: este o viață diferită de vechea existență caracterizată de ură, lipsă de iubire, păcat durere și moarte. Viața veșnică prin urmare nu începe doar în viitor, ea este proprietatea celor care au intrat în părtășie cu Christos.”

„Cercetând folosirea cuvântului aion, aeon și escatologia conexă, se poate stabili că, Noul Testament cu diversele accentuări, vorbește despre veșnicie în categoriile timpului.”***

Prin urmare, există timp în „veacul viitor” (veacul Noului Legământ), deși este un veac fără sfârșit. Pavel s-a referit la el în Efeseni 3: 21 „din generație în generație în vecii vecilor.” Din acest punct de vedere timpul nu este în contradicție cu eternitatea. A existat timp în „veacul acesta” și și există timp în „veacul viitor,” diferența fiind că „veacul acesta” s-a sfârșit în timp, însă „veacul viitor” este nesfârșit în timp. Ca veac etern el procură viață veșnică sau fără sfârșit, prin Christos (1.Ioan 5: 11).

Noi concluzionăm că atât învierea din morți cât și veacul viitor au avut un început decisiv prin Cruce, ajungând la punctul încheiereii prin desăvârșirea morții și învierii lui Christos în Trupul Său de la sfârșitului vechiului veac, adică, cele dintâi roade ale „veacului viitor.” Iminența învierii morților era în perfectă armonie cu iminența „veacului viitor.” O teorie a amânării, a întârzierii sau a eșecului trădează o exegeză greșită a semnificației morții și învierii lui Christos în cadrul perioadei finale a vechiului veac. Deasemenea, teoria unei duble aplicații a morții și învierii lui Christos în actul de răscumpărare a întregi ființe umane (sufletul acum și trupul mai târziu) este străină Scripturii cum a fost Elenismul de Iudaismul Rabinic.

„S-a împlinit vremea …” 

Marcu 1: 14-15

de Iosif Dragomir

La începutul lucrării pământeşti, „Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea ,,S-a împlinit vremea, şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mc. 1: 14-15). Despre ce VREME vorbea Isus şi spunea că s-a „împlinit”? Unii spun că nu putem ştii! Şi în consecinţă ei se luptă cu tensiunea unei „împărății prezente dar şi viitoare în acelaşi timp, insistând că „vremea împlinirii apocaliptice” rămâne în viitor. Un alt text care confirmă că vremea în discuție poate fi cunoscută este Luca 12: 55-56 „El a mai zis noroadelor: „Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi: „Vine ploaia.” Şi aşa se întâmplă. Şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: „Are să fie zăduf.” Şi aşa se întâmplă. Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi; vremea (sublinierea mea) aceasta cum de n-o deosebiţi? Textul ne spune că contemporanii lui Isus trebuiau din motive obiective să cunoască „vremea aceasta.” Ar fi trebuit să o recunoască, și să se raporteze ca atare la ea.

Este imposibil să discutăm de acest subiect fără să ne ducem cu gândul la Gal. 4: 4 „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege…” Din nou întrebăm, care vreme? Cuvântul pe care Cornilescu îl traduce cu vreme este kairos (G 2540). Cuvântul kairos un cuvânt care înseamnă nu doar timp în general. El adesea se referă la „vreme împlinită escatologic, o vreme a deciziilor.” Conform cu Strong Dictionary, cuvântul kairos înseamnă un timp stabilit, un timp potrivit, un timp hotărât sau, oportunitate. În Mc. 1: 15 când Isus a spus că „s-a împlinit vremea” (kairos), și împărăţia lui D-zeu este aproape,” aceasta a însemnat că calendarul profetic a ajuns la momentul stabilit (hotărât, rânduit, vezi Fapte 17: 30-31) pentru împlinire. Era o vreme specifică, hotărâtă, și chiar prevestită dinainte. Astfel, împlinirea vremii și venirea Împărăției lui Dumnezeu sunt legate organic între ele. În ce sens era împărăția aproape? Din moment ce contextul este timpul sau vremea, apropierea împărăției este una în timp.

Este important la ascest punct să precizăm că Dan. 4: 3 spune că „Împărăţia Lui este o împărăţie vecinică, şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam!” Împăratul este veşnic şi împărăția Sa este veşnică (Dan. 4: 34; 5: 21; 6: 26). Dar în cursul istoriei răscumpărătoare atât Împăratul cât şi Împărăția au luat diverse forme în manifestările lor terestre şi în relația cu omenirea. Majoritatea Evanghelicilor sunt de acord că forma finală şi „veşnică” avea să fie întemeiată pe pământ de către Mesia (Dan. 7: 14-28).

Odată cu venirea în istorie a promisului Mesia, Împărăția lui Dumnezeu a început să se manifeste într-un mod mai clar, atât înlăuntru (conf. Luca 17: 20-21), cât şi în afară. Când se va împlini – s-au conform convigerii noastre – s-a împlinit această minune? Isus a spus că, atunci în primul secol, s-a împlinit vremea. Felul în care Isus formulează afirmația ne indică faptul că există numai o vreme, adică, Vremea profețită și prezisă de către profeții Vechiului Testament. Unul din profeții care au prezis în mod specific Vremea (scris cu majuscule fiindcă întrun sens este substantiv propriu, are articol hotărât), este Daniel (vezi Dan. 2: 44; 7: 22; 8: 17și 19; 11:7, 14, 27, 35, 40, Dan. 12: 1, 4, 9 și 11).

Cu 6 secole înainte de Christos, în 2 vise-vedenii paralele Dumnezeu a stabilit parametrii temporali în cadrul istoriei umane pentru întemeierea formei escatologice şi veşnice a Împărăției lui Dumnezeu pe acest pământ. Profetul Daniel ne oferă câteva indicii și detalii referitoare la vremea venirii unei împărății în cap. 2: 44 în contexul tălmăcirii visului profetic al lui Nebucadnețar. Daniel a făcut cunoscut şi interpretat visul împăratului privitor la o statuie cu patru secţiuni (capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele din bronz, iar picioarele fier şi lut) şi a spus că ele simbolizează patru împărăţii pământeşti sau patru împerii. Dumnezeu repetă mesajul în Dan. 7: 17 „… Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ.” Ce spun aceste vise vedeni-profetice? Ele ne spun că 4, nu 5, imperii se vor succeda în decursul hotărât divin al istoriei. Ele au început în zilele lui Daniel dezvoltându-se succesiv: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Imperiul Roman.

Apoi Dumnezeu prin Daniel spune „Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăş va dăinui veşnic.” În Dan. 7 visul profetic al celor 4 fiare (leu, urs, leopard, fiară cu 10 coarne) simbolizează scenariul identic al celor 4 imperii. Cuvintele restrictive ale lui Daniel sunt clare, fără ambiguitate şi cinstite. Ele nu pot fi interpretate decât întrun singur fel, adică ele însemnaă exact ceea ce spun.

Despre câte împărății ridicate de Dumnezeu se vorbește în acestă profeţite? Răspunsul este evident: Una!

O adoua întrebare la fel de importantăar fi: „Când este întemeiată această împărăție?” Cu siguranță „În vremea acestor împăraţi.” Desigur că din acest răspuns se naște o altă întrebare, legitimă de altfel, care împărați? În cele ce urmează dorim să dăm un răspuns biblic și la această întrebare.

Dacă citim Biblia cu dorința sinceră de a o înțelege cu siguranță vom găsi răspunsuri la toate întrebrile pe care le ridică ea, Biblia. Nu la voia întâmplării două evenimente importante din viaţa lui Isus sunt puse în legăturăcu doi împăraţi Romani. Naşterea lui Isus este legată de Cezar August, „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea” (Luca 2:1). Dacă citim relatarea, mesajul povestirii este înțeles chiar dacă ar lipsi menționarea imperatorului Roman. Povestea ar avea sens și dacă autorul evangheliei ar fi spus doar că autoritățile din vremea respectivă au dat un decret pentru efectuarea unui recensământ. Tot la fel Iosif și Maria ar fi plecat spre Betleem ca să se înscrie acolo. Persoanjul lui Augustus nu este necesar, la prima vedere, pentru mesajul povestirii. Și totuși el este pus acolo cu un scop foarte bine definit. Poporul trebuia să recunoască vremea, momentul istoric fără precedent care prevestea apogeul și împlinirea așteptărilor mesianice ale lui Israel. „… în vremea acestor împărați.” Cuvântul oikomenen (G 3625) folosit de Luca este un indiciu că imperiul a devenit universal cum nu a fost altul înainte (Dan. 7:7).

Al doilea eveniment, escatologic îi putem spune, este Botezul lui Isus localizat în timp și legat de domnia lui Tiberiu Cezar. „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa – cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor, …După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus” (Luca 3: 1-3 și 21). Iată un al doilea personaj fără de care povestea botezului lui Isus ar fi la fel de bine înțeleasă. Consederăm că aceste două personaje universale dacă vreți, au fost menționate de înțelepciunea lui Dumnezeu tocmai cu scopul de a anunța că mult așteptata împlinire a nădejdii lui Israel era pe punctul de a se împlini. Ca o paranteză fie spus, nu poți citi Noul Testament fără să nu observi izul de iminență și să nu ai senzația că ceva ne mai pomenit avea să se întâmple în curând. Convingerea apostolilor și a bisericii primului secol, indusă de Duhul lui Dumnezeu, cum că acel eveniment avea să se întâmăple în timpul vieții lor, nu poate ignorată nici răstălmăcită.

Problema este că majoritatea comentatorilor şi creştinilor NU pot accepta acest înţeles natural, limpede şi onest al cuvintelor profetice ale lui Daniel. Oare de ce? Pentrucă „vremea acestor împăraţi” s-a încheiat în AD 476, dată care marchează sfârşitul Imperiului Roman (Romulus Augustulus – învins de către Împăratul Goţilor, Odovacar), iar în mod logic acel eveniment trebuia să se fi întâmplat până la cădera imperiului Roman pentruca profeția lui Daniel să fie validă. Dacă vremea acestor împărați a trecut și profeția nu s-a împlinit atunci Daniel a fost un profet mincinos.

Pentru a scăpa de această dilemă – adică de a-l păstra pe Daniel profet autentic fără ca împărăția să fi venit – preocuparea centrală a multor teologi a fost să găsească o cale de a re-explica Dan. 2: 44. (Aceasta nu face decât să dea apă la moara ateilor). Ca să faci acest lucru, trebuie ori să re-defineşti timpul ori să re-definești natura împlinirii. Cu alte cuvinte trebuie să susți că Biblia nu vrea să spună ceea ce de fapt afirmă în mod clar. Unii vor să ocolească înţelesul clar al cuvintelor lui Daniel şi spun, că „statuia reprezintă 4 naţiuni succesive în istorie înainte de venirea Împărăției lui Dumnezeu.” Daniel însă spune că Împărăția este ridicată „în vremea” acestor împăraţi nu DUPĂ. Ceea ce se întâmplă, este că unii vor ca Biblia să spună doar ceea ce vor ei, aşa că se fac compromisuri şi omul decide ceea ce a vrut Dumnezeu să spună. În realitate acestea sunt negări şi tăgăduiri ale înţelesului clar şi simplu al Scripturii.

Desigur că este nevoie de un standard în interpretarea Scripturii. Dar ce standard pentru înţelegere ar trebui să folosim?? Principiul aplicat de Escatologia Legământului este cel găsit, cu siguranță nu tradiție și nici în mintea omului, indiferent cât de erudit este el, ci în Scriptură. Biblia se interpretează pe sine, trebuie doar ca noi să acceptăm acest lucru și să îl vedem. „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2.Petru 1: 20,21). Comparând Scriptura cu Scriptura, nu numai că suntem la adăpsot de orice fel de erezie, dar ne putem bucura realmente de rezultatul imediat al unei înțelegeri corecte a Scripturii.

Unii s-au legat de cuvântul „ridicat” din v. 44, susținând că el înseamnă doar „a iniția.” Ce înseamnă cuvântul „ridicat” ha qiym (H 6965)? Conform Dicționarului Strong răspunsul corect este întemeiat. El înseamnăa fixa, a stabili, a înălţa, a ridica, a întemeia. Daniel foloseşte acest cuvânt de 9 ori în cap. 3. Acest verb descrie înălţarea statuii de către Nebucadneţar – El nu doar a anunţat, iniţiat sau inaugurat statuia, el a terminat lucrarea.

La fel, unica Împărăție care „nu va fi nimicită niciodată,” și care „va dăinui veşnic” din Dan. 2: 44, a fost întemeiată, împlinită, încheiată şi adusă la desăvârşire, „în vremea acestor împăraţi,” adică în primul secol. După cum se poate vedea, textul cere în mod absolut un sens literal şi o împlinire literală, iar implicaţiile escatologice cât şi cele legate de perspectiva noastră creştină asupra lumii sunt profunde.

Autorul epistolei către Evrei confirmă că ei primeau (Cornilescu traduce verbul la timpul trecut, însă el este de fapt un prezent continuu) atunci şi acolo în primul secol, Împărăția despre care a profeţit Daniel în capitolul 7: 18. „Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina…” (Evr. 12: : 27-28). Indiferent dacă verbul este la timpul trecut sau este un prezent continuu, din perspectiva noastră astăzi împărăția a fost adusă în trecut și era aproape atunci când Isus a afirmat acest lucru.

Unii teologi, recunosc sensul literal al termenului ebraic ha qiym dar au trebuit să inventeze concepte non-biblice cum sunt „renaşterea unui Imperiu Roman viitor” şi „Reconstrucţia templului,” pentru a putea susţine o împlinire viitoare a profeţiei lui Daniel. Această încercare este fără sorți de izbândă în fața celor care îl cred pe Daniel ca fiind un profet inspirat, și care ne-a spus că au existat doar patru imperii, nu cinci (renaşterea unui Imperiu Roman viitor) cum încearcă unii comentatori și teologi să ne convingă. Venirea împărăției este legată organic de a doua venire a lui Christos pentrucă El este cel care avea să aducă împărăția odată cu venirea Lui. A doua venire lui Christos a însemnat, pe de-o parte aducerea împărăției, adică, manifestarea ei cu putere și slavă, iar de cealaltă parte, aducerea judecății asupra Israelului apostat, manifestată în căderea Ierusalimului și distrugerea Templului Iudaic în Anno Domini 70.

Mai sunt și alte argumente biblice care pot fi aduse în favoarea venirii împărăției cu putere și slavă în primul secol iar aceste argumente pot fi găsite tot pe situl nostru escatologie.ro.

 

Legarea lui Satan prin Crucea lui Christos

 Împărăţia lui Dumnezeu

 Max R. King

„Viitorul” Împărăției

 Împărăţia lui Dumnezeu Max R. King

„Viitorul” Împărăției

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

 

Atenția este îndreptată cum înspre cel de-al doilea grup de rostiri ale lui Christos privitoare la împărăție în care dimensiunea viitoristă a împărăției este dezvoltată alături de dimensiunea iminenței. Iminența împărăției poate fi asociată ușor cu evenimentul „aproape” al Crucii în lumina mesajului de la Rusalii care a urmat. Este clar că Christosul răstignit, înviat și înălțat a fost declarat ca fiind atât Domn cât și Christos (Mesia, Unsul Împărat) în cuvântarea lui Petru; o cuvântare care nu era doar ancorată în Cruce ci și fundamentată pe rostirile mesianice ale lui David. Nu există prin urmare, nici o îndoială că Christos a predicat iminența împărăției lui Dumnezeu din perspectiva a ceea ce deja avea să se realizeze la primele Rusalii după moartea Sa.

Pe de cealaltă parte, însă, este evident că Christos nu a restricționat venirea finală, definitivă a împărăției lui Dumnezeu la vremea și evenimentele Rusaliilor. Exista o perspectivă viitoristă care s-a extins dincolo de Rusalii, și care a fost inseparabil legată de rostirile – referitoare la iminența împărăției – dinainte de Cruce. Oricum, această dimensiune viitoare post-Rusalii a împărăției a fost imboldul major al predicilor escatologice ale lui Christos. A fost un viitor care a avut sens și semnificație pentrucă a reprezentat consumarea (încheierea) a ceea ce deja era inaugurat în evenimentul decisiv al Crucii. Mai departe, acest viitor era necesar în vederea completării sau realizării depline al „deja-ului” din perioada Cruce /Rusalii, fără întrerupere dintre prezent și viitor în venirea finală a împărăției. Nu există nicio justificare în rostirile referitoare la împărăție pentru conceptul a două împărății sau a două programe ale împărăției. Este pur și simplu o chestiune de venire a împărăției lui Dumnezeu.

Unul din pasajele care se referă la dimensiunea viitoristă (post-Rusalii) a împărăției este Matei 10: 23: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.” Această rostire a lui Christos apare în textul legat de trimiterea limitată dinainte de Cruce când El și-a trimis ucenicii să predice că „Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 10: 7). Însă acest text nu are de-a face exclusiv numai cu misiunea limitată a ucenicilor. Acest text încorporează și unele dintre rostirile referitoare la misiunea post-Cruce a ucenicilor (marea trimitere din Matei 28: 18-20 și Matei 24: 14). Findcă nu totdeauna a fost recunoscută această disticție, mulți s-au luptat cu problema iluzorie a venirii lui Christos la sfârșitul turului misionar al ucenicilor lui Isus dinainte de Cruce, cum a fost cazul lui Albert Schweitzer.

Parousia lui Christos din acest text (Matei 10: 23) este aceiași venire care a urmat după predicarea evangheliei împărăției în toată lumea, așa cum este menționată în Matei 24: 14, și care este paralelă cu marea trimitere din Matei 28: 18-20. Aceleași condiții descrise în textul din Matei 10: 23 se găsesc și în Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor in Matei 24. (Compară, spre exemplu, Matei 10: 21, 22 cu Matei 24: 9-13).

În Matei 24: 14 Isus a zis, „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” CE FEL DE SFÂRȘIT? Nu sfârșitul lumii (lumea locuită) în care tocmai s-a predicat evanghelia, ci sfârșitul lumii (veacului) care a fost menționat în Matei 24: 3. Același sfârșit este inerent și în marea trimitere. Ucenicii trebuiau să meargă să învețe „toate neamurile” cu promisiunea că Christos avea să fie cu ei până „la sfârșitul veacului” (Matei 28: 20). Sfârșitul veacului din Matei 28: 20 este identic cu „sfârșitul veacului” din Matei 24: 3, și în ambele texte acest „sfârșit” urmează după predicarea evangheliei la „toate neamurile” (Matei 28: 19), sau toată lumea locuită (Matei 24: 14). Și la fel de clar este faptul că „sfârșitul veacului” din Matei 24: 3 este legat direct de căderea Ierusalimului și venirea lui Christos. Aceste evenimente corelate (predicarea evangheliei în toată lumea, căderea Ierusalimului, venirea lui Christos) sunt legate de venirea finală a împărăției lui Dumnezeu (1Cor. 1: 7,8; 15: 23,24). Acesta a fost aspectul viitorist al venirii post-Rusalii a împărăției și el primește cea mai mare atenție în Evangheliile Sinoptice.

Referitor la aceste semne ale sfârșitului (Matei 24: 1-31) Isus a spus, „De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (vv. 32,33). Observați că Isus a spus, „să ştiţi că este aproape, este chiar la uşi.” Ce este acel ceva ce este aproape? Cornilescu traduce, „să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.” În această traducere înseamnă că Christos, a cărui venire este în discuție (Matei 24: 3). Altă traducere spune că „sfârșitul” este aproape. „Sfârșitul” desigur care este în discuție (v.3). Luca însă spune că „Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21: 31), și el deasemenea spune că „nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri” (v. 32).

Prin urmare, venirea lui Christos și sfârșitul veacului sunt legate de venirea ultimă, definitivă a „împărăției lui Dumnezeu” (Luca 21: 31), și toate aceste evenimente corelate sunt legate de căderea Ierusalimului (Matei 24: 1-3) toate având loc înainte ca prima generație post-Cruce să treacă din viață (Matei 24: 34). Nu se poate evita această realitate clar predicată a „dimenisunii viitoriste” a împărăției lui Dumnezeu. Acest viitor nici nu este în contradicție cu ceea ce Isus a afirmat că este aproape sau avea să aibă loc în curând. Din perspectiva lucrării personale a lui Christos și în relație cu evenimentul decisiv al Crucii, împărăția lui Dumnezeu a fost „aproape,” chiar prezentă deja în persoana și lucrarea lui Christos. După moartea și învierea Sa, prezența domniei lui Christos schimbătoare a veacurilor, a fost confirmată la Rusalii, atât de mesajul lui Petru cât și revărsarea Duhului escatologic, Duh care a fost promis pentru „zilele din urmă” (Ioel 2). Dar din perspectiva „viitorului” (căderea Ierusalimului și sfârșitul veacului), Isus a predicat că împărăția lui Dumnezeu (în sensul încheiereii sau consumării domniei Lui schimbătoare a veacurilor) avea să fie „aproape” (Luca 21: 31) când ucenicii aveau să vadă „toate aceste lucruri” (Matei 24: 33), însemnâd semnele pustiirii Ierusalimului. Prin urmare, cele două puncte majore care marchează vremea pentru venirea finală a împărăției, venire schimbătoare a veacurilor, sunt Crucea și Parousia lui Christos. Cei care restricționează escatonul la cadrul temporal Cruce/Rusalii eșuează să vadă că vremea dintre Cruce și parousia lui Christos este cadrul biblic pentru „zilele din umră,” și în consecință pentru toate rostirile referitoare la venirea împărăției lui Dumnezeu.

Al doilea pasaj care indică înspre o dimensiune viitoristă în procesul venirii împărăției este Marcu 8: 38; 9: 1 și paralela lui, Matei 16: 27,28. În relatarea lui Marcu Isus a spus, „Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” În Matei este legată Judecata de această venire a lui Christos și de împărăție. „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16: 27, 28).

Cei care nu recunosc acest scurt interval de timp dintre Cruce și parousia lui Christos ca fiind cadrul temporal al venirii finale a împărăției lui Dumnezeu sunt obligați să forțeze Marcu 9: 1 și Matei 16: 27,28 în intervalul Cruce/Ruslii sau, în unele cazuri cum fac unii, să le aplice la Schimbarea la față a lui Christos. Slăbiciunea acestei interpretări este evidentă. În primul rând, pasajul vorbește despre un viitor care se extinde dincolo de perioada iminentă Cruce/Rusalii, chiar până întracolo că Christos s-a așteptat ca doar unii dintre ucenicii Lui cărora le vorbea să mai fie în viață și să poată experimenta acest eveniment escatologic. Afirmația Lui cum că „unii” dintre cei care stau aici, nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere, clar implică că mulți dintre ei nu aveau să trăiască să vadă acel eveniment. Dacă evenimentul apropiat a fost Ziua Cincizecimii atunci Christos trebuie că a vorbit în principal unei audiențe formată din oameni bătrâi, firavi și bolnavi pe punctul de a murii.

Dar dacă Rusaliile nu au împlinit „venirea împărăției lui Dumnezeu cu putere și slavă,” ce alt eveniment mai avem? Oricare ar fie el, textul clarifică că evenimentul nu poate fi căutat dincolo de durata de viață a „unora” dintre cei care au stat acolo ascultându-L pe Christos. Mai mult, avea să fie o vreme a judecății (când Christos avea să răsplătească pe fiecare om după faptele lui, Matei 16: 27), și vremea venirii Fiului omului „în slava Tatălui” (Matei 16: 27; Marcu 8: 38). Va fi nevoie nu numai de o manevră exegetică pentru a introduce aceste evenimente în agenda sau cadrul istoric al Zilei Cincizecimii.

Ce avem atunci dincolo de Rusalii ce ar putea aproxima venirea lui Dumnezeu ÎN PUTERE? Se poate ca acest concept al „puterii” să se refere doar la începutul domniei (campaniei de înfrângere a vrășmașilor) lui Christos? Este atât de greu de găsit un text al puterii pentru împărăția lui Dumnezeu încât trebuie să interpretăm puterea, pe care au primit-o apostolii prin Duhul Sfânt, la Rusalii ca însemnând venirea împărăției lui Dumnezeu „cu putere,” și să reprezinte împlinirea lui Marcu 9: 1? Din disperare mai degrabă decât exegeză, mulți au încercat acest pas, însă nici „puterea” și nici „vremea” din Fapte 2 nu îndeplinesc cerințele textului din Marcu 9: 1 și Matei 16: 27, 28).

Totuși, dacă urmărim, în Scriptură viitorul împărăției dincolo de Rusalii suntem conduși la un „text al puterii” care implică direct împărăția lui Dumnezeu, și în special, venirea lui Christos și judecata lui asupra lumii. Cartea Apocalipsa a fost scrisă de Ioan, care fără îndoială a fost unul dintre ucenicii din textul din Marcu 9: 1 care a avea să trăiască și să vadă venirea lui Christos în împărăția Lui cu putere și slavă. (Vezi Ioan 21: 15-25). Ioan a fost pe insula Patmos, viu, dar și mai semnificativ, el scria „Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apoc. 1: 1). De fapt Ioan spune că „vremea este aproape” (1: 3; 22: 10). Acest eveniment, venirea lui Christos, care avea să se întâmple „în curând” nu a fost un eveniment care să nu aparțină cărării bătătorite. Ea a încorporat toate evenimentele din Scriptură care au fost legate de venirea escatologică a Fiului omului, adică, judecata, sârșitul veacului, cerul și pământul nou, etc.. Venirea împărăției lui Dumnezeu a fost un aspect central în această „Descoperire al lui Isus Christos.” În textul referitor la sunentul trâmbiței a șaptea (ultima trâmbiță), Ioan relatează că „în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11: 15-18).

Nu există nicio problemă să aplici viitorul din Marcu 9: 1 la acest text. Mai întâi, „vremea” este ce cea corectă, în măsura în care Ioan scria despre lucruri care aveau să se întâmple în curând; prin urmare, ele puteau în mod natural să aibă loc înainte de moartea lui. Doi, în acest eveniment era implicat o judecată; o răsplătire a fiecărui om, (așa cum este afirmat în Matei 16: 27). Și în la treilea rând, a fost o manifestare a împărăției lui Dumnezeu cu PUTERE. A fost Ziua Victoriei lui Christos. „Împărățiile lumii” au trecut în mâinle „Domnului nostru şi ale Hristosului Său” fiindcă „ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti” (vv. 15, 17). Este limpede, prin urmare, din Marcu 9: 1, că Christos a plasat venirea împărăției lui Dumnezeu „cu putere” la SFÂRȘITUL bătăliei mai degrabă decât la ÎNCEPUT (Rusalii). Manifestarea „puterii” domniei lui Dumnezu prin Christos își atinge zenitul când vechiul eon (veac) este încheiat; „când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere” (1Cor. 15: 24). Înspre acest sfârșit țintea rostirea lui Christos din Marcu 9: 1. A fost un sfârșit dincolo de Rusalii, însă nu atât de departe încât să treacă dincoclo de restricția temporală a „generației aceleia.” (Matei 24: 34).

Iminența Împărăției

 Împărăţia lui Dumnezeu Max R. King

Iminența Împărăției

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

 

La scurt timp după ce lucrarea de pregătire a lui Ioan Botezătorul a ajuns la apogeu în arestarea și încarcerarea sa, Christos Și-a început lucrarea în Galileea predicând că „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1: 15; Matei 4: 17). Afirmația Lui cum că s-a „împlinit vremea” nu a însemnat nimic mai puțin în lumea gândirii Iudaice din vremea Lui decât că mult așteptatul sfârșit al istoriei răscumpărătoare a fost atins, a sosit. Venirea împărăției lui Dumnezeu, atât în înțelegerea profetică cât și în cea apocaliptică a însemnat sfârșitul cursului lumii, atunci prezent și sosirea noului veac al splendorii în care avea să fie întemeiată împărăția ideală a lui David.

În acest context al așteptărilor Iudaice, Christos a proclamat că s-a „împlinit” vremea și că domnia promisă a lui Dumnezeu este „aproape,”deci, marele eschaton sau vremea sfârșitului a apărut la orizont. În cadrul cuvintelor și faptelor lui Christos au existat semne ale apropierii împărăției, deși aceste semne au fost lipsite de sens pentru cei a căror mentalitate privitoare la vremea sfârșitului era adânc înrădăcinată în veacul cel vechi al tiparelor și umbrelor fără nici o viziune sau înțelegere a naturii cerești a „veacului care avea să vină.” Replica lui Isus pentru căutătorii de semne a fost, „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17: 20, 21). În contrast, El a spus ucenicilor Săi, „ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit” (Matei 13: 16,17). Dovada autenticității lui mesianice așa cum a fost ea dată ca răspuns la întrebarea lui Ioan Botezătorul a fost, „orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (Matei 11: 5).

Unul dintre cele mai discutate pasaje care atestă iminența împărăției este Matei 12: 28. Aici Isus răspunde acuzației calomnioase a Fariseilor cum că El ar scoate demonii cu puterea lui Satan. El demască absurditatea acestei acuzații comparând puterea Satanei cu cea a unei împărății, a unei cetăți sau case. Dacă aceste structuri unite s-ar dezbina din interior ele nu ar putea supraviețui. Prin urmare, Isus argumentează, că dacă scoaterea demonilor se face cu ajutorul unui alt demon cu susținerea prințului demonilor împărăția lui s-ar diviza, chiar spre propria lui distrugere. Exista o singură explicație pentru puterea lui Isus de a scoate demonii; și anume, prezența Duhului și puterii lui Dumnezeu în El. Cazul Lui era indisputabil, „Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12: 28).

Multe dezbateri au avut loc referitor la sensul exact al cuvântului Grecesc ephthasen (a venit). Însemnă el proximitate în sensul că împărăția este aproape, sau înseamnă o prezență reală a împărăției într-un anume sens? Faptul că cel de-al doilea înțeles este cel adevărat reiese clar din text în măsura în care puterea lui Christos de a scoate demonii a fost dovada că domnia lui Dumnezeu (Puterea Lui) deja era exercitată în Christos, cel puțin într-un sens pregătitor. Nu a fost o putere care să fie aproape ci, una prezentă și activă, așa cum demonstra scoaterea demonilor. Deși în acest text nu se poate atribui prezenței lui Dumnezeu nimic mai mult, nici nu i se poate atribui ceva mai puțin. Dacă puterea lui Dumnezeu a fost activ prezentă, și se manifesta în scoaterea demonilor de către Isus, atunci, în aceiași măsură, domnia Lui deja era exercitată de către Christos. Incontestabil, „apropierea” sau „iminența” împărăției rămân intacte, iar pătrunderea puterii lui Dumnezeu în prezent prin Christos este garanția viitoarei ei consumări (încheieri).

De fapt, întreaga putere a lui Christos de a face minuni a avut ca scop precis de a-L confirma ca pe „Cel care avea să vină;” Mesia prin care Dumnezeu deja acționa și avea să acționeze și în viitor în vederea resturării împărăției lui Israel. In acest sens minunile lui Christos erau incomparabile. Fiindcă venirea împărăției a fost o temă centrală a mesajului Lui, biruința Lui asupra forțelor răului nu a constat doar în invazii izolate în domeniul lui Satan; ele au fost dovada iviri noului eon, împărăția lui Dumnezeu, și înfrângerea finală a lui Satan.

Acest lucru se vede mai departe în Luca 10: 1-20. Isus și-a trimis ucenicii în misiune să predice că „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (Luca 10: 9). Ei s-a întors entuziasmați de ceea ce au experimentat „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău” (v.17). Apoi Isus a zis, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (v.18).

Aici din nou au fost multe discuții legate de sensul căderii lui Satan din cer, și mai ales vremea când a avut loc. Mulți exegeți cred că ceea ce Isus a constatat a fost doar o cădere imaginară a lui Satan, care avea să aibă loc în viitor. Ladd îl citează pe J. Weiss, care a susținut că „aceste cuvinte descriu o experiență extatică în care Isus a avut o vedenie a înfrângerii lui Satan și prin aceasta El a fost convins că împărăția escatologică a fost iminentă.”Suntem de acord că biruința viitoare al lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost cea înspre care au fost direcționate fiecare cuvânt și faptă a lui Isus. Însă pare evident că ceva deja se întâmpla în prezent, ceva ce era crucial legat de viitor, până într-acolo că aruncarea lui Satan din cer nu mai poate, în sensul deplin, fi restricționată la viitor. Ceea ce Isus a spus avea o ultimă, viitoare consumare, dar nu izolat de ceea ce deja avea loc în prezent. Această bucurie inițială a ucenicilor nu a fost un răpuns la vedenia pe care le-a relatat-o Isus, ci la puterea lor asupra duhurilor rele. Ceea ce au văzut ucenicii nu a fost doar o vedenie ci a fost o realitate care avea mare influență în înfrângerea finală a lui Satan.

La acest punct, Ridderbos a comentat, „Lucrul care contează în această legătură este că ceea ce se spune aici este în esență același lucru ca în Matei 12: 28 și Luca 11: 21, adică, momentul cel mare al înfrângerii domniei lui Satan a sosit și în același timp, al venirii împărăției cerului. Răscumpărarea nu mai este doar viitoare ci a devenit prezentă.” Deaceea viziunea lui Isus referitoare la căderea lui Satan din cer ca un fulger are o perspectivă prezentă bazată pe misiunea plină de succes a celor șaptezeci, cât și o perspectivă viitoare, fiind împlinită de evenimentele Cruce/parousia lui Christos. J. Jeremias corect accentuează ambele aspecte, „Strigătul de bucurie al lui Isus bazat pe viziunea Sa trece peste timp la momentul dinaintea crizei finale și vede prin exorcizarea realizată de către ucenici ivirea anihilării lui Satan. Acest stadiu a fost deja atins: Duhurile rele sunt fără putere, Satan este în curs de distrugere (Luca 10: 18) … numele celor răscumpărați sunt scrise în cartea vieții” (v. 20).

Așteptarea lui Isus cu privire la venirea iminentă a împărăției este clarifictă mai departe în textul din Luca 17: 20, 21. Fariseii deveneau tot mai tulburați și reticenți observând de pe „margine” succesul fenomenal al lucrării Sale. Au fost uimiți în mai ales de lipsa oricărui semn exterior, vizibil care să indice că împărăția era aproape, conform cu înțelegerea lor privitoare la venirea împărăției. Mulțimile răspundeau la cuvintele și faptele lui Isus, însă cu toate acestea nu exista nicio dovadă că se făceau pregătiri pentru înlăturarea jugului Roman. Întrebara lor ar fi putut suna astfel, „Cum poate omul acesta predica iminența împărăției în timp ce nu face nimic, cel puțin din punct de vedere politic, militar, ca să pregătească venirea ei?”

În final au venit și L-au abordat pe Isus întrebându-L când va veni împărăția lui Dumnezeu. „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17: 20, 21). Isus nu le-a răspuns la întrebarea CÂND va veni împărăția, fiindcă în înțelegerea lor privitoare la împărăție ei erau incapabili să priceapă ce se întâmplă. Ei au fost atât de condiționați să gândească despre împărăție în termeni pământești, naționaliști încât erau orbi față de ceea se întâmpla deja în mijlocul lor. Ca urmare, Isus le spune Fariseilor că dacă ei nu văd și nu pot discerne ceea ce deja se petrecea în mijlocul lor (în persoana și puterea Lui), nici nu vor fi în stare să deosebească lucrurile (și prin urmare vremea) venirii finale, viitoare a împărăției.

Oricum, ceea ce iasă aici la lumină este că Christos afirmă o prezență a împărăției lui Dumnezeu care a fost inseparabil asociată cu venirea ei iminentă. Scopul Lui nu a fost să minimalizeze viitorul împărăției nici să pretindă o împărăție deja întemeiată, ci să arate că El a fost promisul Mesia și că deja în lucrarea Lui se manifesta realitatea apropiatei împărății a lui Dumnezeu. Temelia pentru tot ceea ce avea să urmeze în curând a fost așezată.

 

Drumul Crucii

Indiferent în ce sens a fost declarată împărăția ca fiind prezentă în timpul lucrării lui Christos anterioară Crucii, este limpede că El nu a venit să-Și exercite domnia peste Israel într-un sens politic naționalist. În ciuda conștienței lui Mesianice, nu există nici cea mai mică dovadă cum că El ar fi susținut vreo noțiune a intrării Sale în domnia mesianică înainte sau separat de moartea și învierea Lui. Dimpotrivă, El și-a luat toate măsurile de precauție ca să evite orice mișcare a poporului de a-L face împărat. Odată, în mod special, Ioan înregistrează că „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur”(Ioan 6: 15). Din nou, după ce Petru l-a mărturisit ca „Mesia, (Christosul) Fiul Dumnezeului cel adevărat” ni se spune că „Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Matei 16: 20).

Din ceea ce urmează în Matei 16: 20, Christos a înțeles că El trebuie să sufere moartea înainte de a începe să împărățească. Aceasta a fost înțelegerea Lui chiar de la început (Evrei 10: 5). După ce ucenicii L-au mărturisit ca Mesia (ceea ce El a recunoscut că le-a fost descoperit de Dumnezeu nu de oameni) Matei scrie, „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie” (Matei 16: 21). Petru, neînțelegând locul Crucii în venirea împărăției lui Dumnezeu „a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (vv. 22, 23).

Este demn de notat că Christos a dat un puternic sens sau intenție satanică efortului lui Petru de a înlătura moartea lui Isus ca fiind absolut inutilă. Petru, pentru moment a reprezentat chiar ispita cu care s-a confruntat Isus în pustie când la întâlnit pe Satan care I-a oferit „toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor” (Matei 4: 8) în schimbul închinării înainte lui, fără să caute împărăția promisă a lui Dumnezeu mergând pe calea Crucii. Aceasta a fost ispita cu care Christos avea să se confrunte și să-o biruiască. Atât poporul cât și ucenicii Săi au fost totdeauna doritori și gata să-L facă împărat conform cu așteptările mesianice și standardele veacului Vechiului Legământ. Misiunea pământească a lui Isus nu a fost să cultive înțelegerea pământească și carnală din zilele Lui, ci să-Și pregătească ucenicii pentru acel măreț eveniment decisiv (Crucea) prin care avea să fie iluminat și împlinit Christologic adevăratul sens al viitorului mesianic al lui Israel. Ce dovadă mai puternică mai trebuie pentru a vedea că Crucea nu a reprezentat amânarea viitorului lui Israel? Ea nu a fost împotriva venirii definitive a împărăției lui Dumnezeu, ci a fost însăși baza pentru realizarea „aşezării din nou a tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3: 21).

 

Domnia Mesianică prin Înviere

Nu prin carne și sânge ci prin iluminare divină au ajuns Petru și ceilalți apostoli să vadă și să mărturisească pe Christos ca Mesia (Matei 16: 17). Acum mai rămânea pentru ei să primească o și mai mare descoperire (evenimentul Crucii), pentru a-L cunoaște pe Mesia, nu după felul lumii (orig. după carne) ci după Duh. Această nouă înțelegere cu privire la Christos centrată în Cruce a fost tema centrală a mesajului de la Rusalii. În aceea zi Petru a văzut răstignirea și învierea lui Christos ca fiind esențial legate de venirea împărăției lui Dumnezeu. Din Psalmul 16 el a arătat că David nu a putut vorbi despre el însuși în viziunea lui privitoare la Cel de pe Tron de la dreapta lui Dumnezeu, fiindcă despre acel Unul s-a spus, „Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea” (Ps. 16: 19; Fapte 2: 27).

Psalmul 16 l-a descalificat pe David din două motive. Mai întâi, așa cum a arătat Petru, David „a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi” (Fapte 2: 29). Aceasta a însemant că David putea vorbi doar despre Unul din „urmașii săi în ce priveşte trupul” (v. 30) dar care avea să fie înviat prin puterea lui Dumnezeu pentru a ședea pe tronul lui. Doi, fiind mort, David „nu s-a suit în ceruri” (v. 34), fapt care a constituit punctul principal al afirmației sale, „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale” (vv. 34,35).

David prin urmare, a putut vorbi doar despre „Fiul lui cel mare” care avea să fie „născut din sămânţa lui, în ce priveşte trupul” (Rom. 1: 3), dar dincolo de aceasta El avea să fie declarat Fiul lui Dumnezeu în învierea Sa (Fapte 13: 33), în ce privește Duhul (Rom. 1: 3), și prin urmare, în această sferă avea să fie Domnul lui David (Matei 22: 41-46). Exact în acest punct moartea și învierea lui Christos aruncă lumină asupra sensului promisiunilor davidice și modul împlinirii lor. Petru a priceput apoi că David fiind profet a înțeles că unul din urmașii lui (după carne) va fi înviat dintre cei morți ca să domnească la dreapta lui Dumnezeu. În această promisă domnie viitoare se putea intra numai prin moartea, învierea și înălțarea la cer a lui Mesia. David fiind proroc „despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el.” Nu numai că Christos a fost înviat din morți; El a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu pentru a exercita domnia lui Dumnezeu făcându-și vrășmașii așternut picioarelor Lui.

Mai există un alt aspect evidențiat de Petru în mesajul lui centrat în Cruce de la Rusalii și care este extrem de important pentru înțelegerea scopului domniei mesianice a lui Christos de la Cruce la parousia Lui. În versetul 33 Petru a zis despre Christos „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” În ce a constat „făgăduința Duhului Sfânt” pe care Christos a primit-o de la Tatăl, și care a dus la trimiterea aceluiași Duh peste biserică (Fapte 2: 16-21)?

În esență, făgăduința Duhului a fost viața veșnică, adică, viață în veacul viitor. Ioan a spus, „Şi făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viaţa veşnică” (1.Ioan 2: 25), și „viața aceasta este în Fiul Său” (1.Ioan 5: 11). Christos nu doar a fost înviat în sensul în care și alții au fost înviați înaintea Lui, ci El a fost înviat să nu se mai întoarcă în putrezire (Fapte 13: 34). Pavel a afirmat că viața învierii a fost „făgăduinţa făcută părinţilor noştri” (v. 32), și că acum „Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (v. 33). Aici Pavel vorbește despre împlinire din perspectiva faptului că Christos a primit făgăduința Duhului.

Christos a fost întâiul născut dintre cei morți (Col. 1: 18), întâiul rod, pârga celor adormiţi (1.Cor. 15: 20). Aceasta, datorită faptului că El trebuia primul să primească de la Tatăl făgăduința Duhului care a fost viață din moarte, adică, viață veșnică sau viața învierii.

Darul Duhului în Fapte 2: 38 este legat de făgăduința din versetul 39 și înseamnă exact promisiunea pe care Dumnezeu a dat-o părinților, care a fost primită mai întâi de către Christos, întâiul rod. În Christos învierea escatologică deja începuse (Fapte 4: 1,2) ceea ce a însemnat că secerișul (recolta) avea să urmeze curând după acest eveniment al primului rod. Duhul escatologic a fost deja revărsat (Fapte 2: 16-21), și era acum la lucru în trupul lui Christos (biserica) pentru a-l transforma în asemănarea trupului slavei Sale (Fil. 3: 20,21). Pavel i-a asigurat pe sfinții din Roma, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom. 8: 11). Duhul care a înviat pe Christos avea să învieze și pe credincioși din modul de existență al trupului muritor. Ei nu aveau să vadă putrezirea, dacă același Duh dătător de viață care L-a înviat pe Christos locuia în ei.

Prin urmare, țelul principal al domniei mesianice a lui Christos (domnia dintre Înălțare și parousia Lui) a fost învierea celor morți prin intermediul biruinței păcatului și a morții de la sfârșitul veacului. Domnia schimbătoare a veacurilor conform lui Pavel avea să fie exercitată până când ultimul dușman avea să fie distrus, care a fost moartea (1.Cor. 15: 25,26). „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere” (v. 24). Această vreme a sfârșitului nu înseamnă sfârșitul domniei lui Christos (împărăția Lui este veșnică), ci înseamnă sfârșitul sau consumarea vechiului eon: veacul vechiului Legâmânt numit slujba aducătoare de moarte (2.Cor. 3).

Această parousie a lui Christos încheietoare de veac a reprezentat evenimentul final în venirea împărăției lui Dumnezeu. Întoarcerea Lui a fost vremea când a dat împărăția în mâinile lui Dumnezeu ca Dumnezeu să fie totul în toți. În acel eveniment încheietor de veac a fost atins scopul istoriei răscumpărătoare; anume, restaurarea și universalizarea împărăției lui Dumnezeu peste întreaga Lui Creație. Acest caracter teocratic al împărăției la venirea lui Christos nu a diminuat domnia lui Christos, ci a întemeiat-o în putere, confirmând-o ca „Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2.Petru 1: 11). Referitor la continuarea domniei lui Christos după parousia Sa îngerul Gabriel a declarat, „Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1: 33). Și din nou, „pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” (Evrei 1: 8).

Aceste pasaje, în descrierea domniei lui Christos, nu sunt limitate la domnia Lui provizorie, pre-parousia ci se adresează, în special, domniei lui Christos post-parousia, după ce a dat împărăția în mâinile lui Dumnezeu. În acel punct domnia Christocentrică este inclusă în domnia teocratică întemeiată pe vecie a lui Dumnezeu și a Mielului ( Apoc. 22: 3). Există loc pe „Tronul lui Dumnezeu” în cadrul cerului și pământului nou și pentru Mielul lui Dumenzeu deasemenea, a cărei domnie va fi co-extensivă ca scop și durată cu noua și reabilitata creație a lui Dumnezeu. Orice învățătură care susține o detronare a lui Christos trebuie să suporte consecințele unui simultan sfârșit al domniei lui Dumnezeu asupra noului Ierusalim și asupra noului cer și pământ.

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

Iosif Dragomir

 

 

 

 

Puţine concepte din Biblie sunt contestate pe măsura celui de faţă. Nu ar fi nici o problemă, numai că contra argumentele dorite să combată argumentele biblice nu sunt luate din Biblie şi aplicate prin credinţă, ci din mediul secular, senzorial. Ele spun cam aşa, „uită-te în jur şi îţi dai seama că diavolul este liber şi are putere.” Eşti îndemnat să te uiţi în jur nu în Scriptură. Conceptul „legării,” „dezlegării” şi înfrângerii finale a lui Satan poate fi înţeles corect pe fondul întrebărilor de mai jos. Pe cât sunt de banale pe atât sunt de importante.

1. A biruit Isus pe Satan?
2. A zdrobit Isus capul şarpelui (conf.Gen. 3: 15) sau nu?
3. Unde s-a petrecut acest eveniment şi când?
4. În ce a constat această biruinţă?
5. Cum este descrisă această biruinţă a lui Isus şi cum este descrisă înfrângerea lui Satan în Biblie?
6. Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic?
7. Care este statutul actual al combatanţilor?

 

„Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3: 15). Apropo, când i-a zdrobit Satan călcâiul lui Isus? (Gen. 3: 15)

Apo. 20:3 „…L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.

Apo. 12: 12 „De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

Apo. 20: 7-8 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile …!

Apo. 20: 10 “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.

Apo. 12:9 – Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

 

Dacă considerăm simbolistica conceptului „pământ şi mare” prin care face distincţia între Evrei (pământ) şi Neamuri (mare, sau ape ) conf. Apo. 13: 1 şi 11; Apo. 17: 15. atunci lucrurile capătă sens. Cei din cer erau la adăpost pentrucă pârâşul lor şi al fraţilor lor era aruncat jos, afară, (Apo. 12: 10); în schimb „pămânul şi marea” erau expuse furiei diabolice bine meritată. Fiara din mare este în cazul acesta Roma (Neamurile) iar fiara din pământ este Iudeea, prorocul mincinos. Cei doi prigonitori ai Bisericii primare.

 

Exemple din V.T. ale acestei metafore

 

Naum 1:8 „Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.” Lucrul acesta s-a întâmplat în 612 î.H. prin armatele babiloniene, nu prin valuri de H₂0. Limbajul metaforic este evident. Is. 57:20 “Dar cei răi sunt ca marea înfuriată…”

Ier. 46: 7-8 „Cine este acela care înaintează ca Nilul, şi ale cărui ape se rostogolesc ca râurile? Este Egiptul. El se umflă ca Nilul şi apele lui se rostogolesc ca râurile. El zice: „Mă voi sui, voi acoperi ţara, voi nimici cetăţiile şi pe locuitorii lor.” ( vezi şi Ier. 47: 2; Apo. 17: 1)

 

1. Legarea

 

Cred că este evident din Scripturi că Biruinţa lui Isus asupra lui Satan a fost una progresivă atât în timp cât şi în amploare. Acest lucru se vede foarte clar din diferitele descrieri ale acestei biruinţe.

Conflictul direct dintre Christos şi Satana a început la întruparea lui Isus, (Mat. 2: 1-21). Cine a pierdut şi cine a câştigat în această bătălie? Cred că răspunsul este foarte clar. Biruința asupra lui Satan s-a desfășurat în patru etape:

 

1. Scoaterea demonilor.

 

Acest lucru a fost profeţit de către proroci în mesajele lor cu privire la lucrarea mesianică a lui Isus. Is. 27: 1; Is. 25: 6-8; Zah. 13: 2;

 

Noul Testament preia aceste profeţii privitoare la misiunea mesianică a lui Christos şi o defineşte în termeni cât se poate de clari.

 

1.Io. 3: 8b „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Dar şi mai mult de atât!

 

Evr. 2: 14. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.”

 

Începutul lucrării publice a lui Isus este marcat de încă o bătălie; la fel de importantă ca şi prima (Mat. 4: 1-11). Apoi au urmat o serie întreagă de bătălii în care Satana a început să piardă teren, pe măsură ce Isus îi da lovitură după lovitură subminându-i împărăţia prin scoaterea demonilor, Mat. 8: 28-32 (şi Mc. 5: 1-15, Luc. 8: 26-36) Mat. 9: 32-33; episodul monumental din Mat. 12: 22-45 şi textul paralel din Luc. 11: 14-20; Mc. 1: 23-27; Luc. 4: 33-36; Luc.10: 17-19.

 

Mat. 12: 24- 29 „Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: ,,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: ,,Orice împărăţie desbinată împotriva ei însăş, este pustiită; şi orice cetate sau casă, desbinată împotriva ei însăş, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este desbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa …. Compară următoarele două pasaje:

 

Apo. 20: 1-3 „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile …”

Mat. 28: 2 „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea.”

 

Dacă Christos într-adevăr l-a legat pe Satan atunci cele două acţiuni ale îngerilor (din Matei şi Apocalipsa) descriu un singur eveniment văzut din două perspective diferite. Cei doi îngeri sunt identici iar deschiderea mormântului, adică prăvălirea pietrei de la uşa mormântului lui Christos pare să fie, și este, simultană, să coincidă cu închiderea în Adânc a lui Satan. Cu alte cuvinte piatra care a fost înlăturată pentru a deschide mormântul lui Isus a fost folosită pentru a închide, pentru a-l imobiliza pe Satan. Îngerul a luat piatra din faţa mormântului şi a aşezat-o pe gura adâncului în care a fost aruncat Satan. Învierea lui Isus este lovitura care a marcat începutul sfârşitului lui Satan. Isus era atât de sigur de biruinţa Sa încât atunci când se apropia de bătălia decisivă (nu finală), la Cruce, a putut exclama cu certitudine, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer! Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăşmaşului!” Luc. 10: 18-19 şi „Acum are loc judecata lumii acesteia, Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi (este) aruncat afară!” Io. 12: 31.

 

15. A dezbrăcat domniile… nu este o înfrângere totală, încă, poate fi o „legare,” o „imobilizare”!Col. 2: 15.

– vrăjitorii din Efes renunţă la vrăjitorie – Fapte 19: 19

 

1. Aruncarea lui Satan din cer pe pământ, jos– Apoc. 12: 9;

 

2. Aruncarea lui Satan în adânc- Luc. 8: 31; 2.Pet. 2: 4; Apoc. 11: 7; Apoc. 20: 3

Dacă aceste descrieri nu sunt echivalente cu „legarea” lui Satan atunci ce sunt? De fapt ce este „legarea”? Ce reprezintă toate aceste victorii ale lui Isus în acest conflict cosmic? Autorul crede că exorcizarea demonilor, dezbrăcarea domniilor, aruncarea lui Satan din cer şi aruncarea lui în Adânc reprezintă etapele legării diavolului prin lucrarea mântuitoare a lui Isus începută la Cruce şi finalizată la parousia sau a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, legarea s-a desfăşurat în perioada celor 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, mai exact s-a încheiat înaintea asediului când a fost dezlegat pentru puţină vreme. Doar legarea lui Satan a permis naşterea Bisericii. El a trebuit să fie mai întâi legat şi „imobilizat” ca noi să putem fi eliberaţi de sub puterea lui.

 

1. Dezlegarea şi înfrângerea totală şi definitivă – Apoc. 20: 7-8

 

Mat. 12: 43-45 „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. (de unde a fost scos de către Isus) Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. (vezi 2.Pet.2: 20-22) Tocmai aşa se va întâmpla şi cu ACEST neam viclean.” (adică generaţia „vicleană şi preacurvară” căreia îi vorbea Isus, contemporanii Lui, vezi Mat. 23: 32-36).

 

Şi acest lucru s-a întâmplat exact cum a prezis Isus. Pentrucă Israel nu a ascultat şi s-a împotrivit lui Mesia şi Evangheliei, rezultatul demonizării a fost inevitabil.

Apoc. 9: 1-10 descrie într-un limbaj extrem de viu consecinţele păcatului poporului evreu care a respins adevărul şi a îmbrăţişat învăţăturile dracilor. 1 Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (vezi şi Evr. 6: 4; 10: 26; 2.Pet. 2: 20-22).

Apocalipsa spune că Satana va fi dezlegat – diateza pasivă – nu s-a deslegat singur. Acest lucru este în acord perfect cu descrierea din Apo. 9. Dezlegarea lui implică şi ridicarea din acelaşi Adânc unde a fost aruncat. Faptul că acele lăcuste au fost restricţionate să vateme doar oamenii care nu aveau pecetea lui D-zeu pe frunte – fără să atingă mediul ecologic înconjurător, ne sugerează că erau într-adevăr duhuri demonice care au chinuit cumplit naţiunea iudaică din perioada amintită (Rom. 1: 21- 32) exact aşa cum a prezis Isus. (Apropo, afirmaţiile cum că lăcustele sunt arme biologice contrazic în mod flagrant Scriptura; o astfel de armă nu putea ocoli pe cei ce aveau pecetea lui D-zeu pe frunte, Apo. 9: 4).

Dacă Mat. 28: 2 şi Apoc. 20: 1-3 sunt texte paralele şi descriu acelaşi eveniment din perspective diferite, atunci şi Mat. 12: 43-45, Apoc. 9: 1-11 şi Apoc. 20: 7-9 sunt texte paralele care descriu acelaşi eveniment de data aceasta dintr-o singură perspectivă.

Se pare că pedeapsa cerută de popor la respingerea şi răstignirea lui Isus – Mat. 27:25 „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – a constat şi în creşterea treptată a activităţii demonice fără precedent care a ajuns la apogeu în timpul asediului Ierusalimului. Aceasta s-a manifestat sub diferite forme începând de la învăţături false, vrăjitorie, ură nestăvilită culminând cu prigoana împotriva bisericii lui Christos. Cartea Faptele Apostolilor ne dă o imagine a acestei apostazii cum nu se poate mai clară.

 

James Stuart Russel în “Parousia” privitor la pasajul din Apoc. 9.

 

„Indiferent de neclaritatea ce poate fi în această descriere extraordinară, pare destul de clar că nu se poate referi la orice armată umană. Dimpotrivă totul arată spre ceea ce este infernal şi demonic. Luând în considerare originea, natura şi conducătorul acestei oştiri misterioase, este imposibil a o privi în orice altă lumină decât ca un simbol al erupţiei unei puteri demonice ameninţătoare. Este exact, după cum este descrisă a fi, oştirea iadului ce forfotea pe ţinutul lovit de blestem al lui Israel. Avem înaintea noastră o imagine hidoasă a unei realităţi istorice, total demoralizată şi să spunem astfel, condiţie posedată de demoni (îndrăcită) a naţiunii evreieşti înaintea încheierii tragice a istoriei ei memorabile. Avem vreun temei pentru a crede că ultima generaţie a poporului evreu a fost în adevăr mai rea decât predecesorii ei? Este raţional a presupune că această degenerare a avut vreo legătură cu influenţa satanică? La aceste două întrebări răspundem, Da. Avem o declaraţie remarcabilă a Domnului nostru în privinţa acestor două puncte, care, îndrăznim să afirmăm, oferă cheia interpretării adevărate a simbolurilor dinaintea noastră. În capitolul doisprezece al Sf. Matei, El compară naţiunea, sau mai degrabă generaţia existentă atunci, cu un îndrăcit din care a fost scos afară un duh necurat. Fusese adusă o reformă morală temporară în naţiune prin propovăduirea celui de-al doilea Ilie, şi prin lucrarea trudnică a Domnului nostru. Însă necredinţa şi nepocăinţa de demult înrădăcinate s-au întors curând, şi s-au întors cu o (forţă) putere de şapte ori mai mare” (James Stuart Russell, Parousia, p., 224-225).

… „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice, Mă voi întoarce în casa mea, de un am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.’ (Mat. 12. 43-45)

„Propoziţia din încheiere este plină de semnificaţie. Naţiunea vinovată şi răzvrătită, care respinsese şi răstignise pe Regele ei, în stadiul ei final de nepocăinţă şi îndărătnicie, avea să fie dată pe mâna stăpânirii nestăvilite a celui rău.

Demonul alungat avea în cele din urmă să se întoarcă întărit de o legiune” (James Stuart Russell, Parousia, p. 224-225).

* Stier observă: „În perioada dintre înălţarea lui Christos şi distrugerea Ierusalimului, această naţiune se dovedeşte, cineva poate spune, ca şi cum ar fi posedată de şapte mii de demoni.’ – Reden Jesu, vol. ii. p. 187.

 

Al doilea text prin care Isus incriminează generaţia vicleană şi preacurvară este Mat. 23: 31-38

 

„… Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”

Avem dovezi din plin ale adevărului acestei descrieri pe paginile lui Iosif Flavius. El declară întruna că naţiunea devenise total coruptă şi degradată. „Nici o generaţie,” spune el, „n-a existat vreodată mai prolifică în crime” (Josephus, Războaiele Iudaice, Cartea v. cap. X).

„Sunt de părere,” spune el iarăşi, că „dacă Romanii ar fi amânat pedepsirea acestor ticăloşi, fie pământul s-ar fi deschis şi ar fi înghiţit cetatea, sau ar fi fost nimicită de un potop, sau ar fi avut parte de fulgerele şi trăznetele ţinutului Sodomei, fiindcă a dat naştere la o rasă cu mult mai nelegiuită decât cei care au fost astfel pedepsiţi, (Sodoma)” (Josephus Flavius, Cartea v. cap. Xiii).”

Apo. 20: 7 „Când se vor împlini cei o mie de ani Satana va fi dezlegat.” Dar dezlegarea lui a fost de scurtă durată (Apo. 12: 12), s-a limitat la ultima parte a celor 40 de ani ai generaţiei contemporanilor lui Isus, mai exact la perioada asediului Cetăţii, ceasul de pe urmă al lui Ioan („Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” 1.Io. 2: 17).

Dacă analiza noastră este corectă, – şi diavolul a fost deslegat la sfârşitul celor o mie de ani – atunci mia de ani se referă la generaţia care s-a încheiat la AD 70, odată cu a doua venire sau parousia Domnului, eveniment spiritual, marcat de dărâmarea Templului (aşa cum a prezis Mântuitorul în Mat. 24) şi înfrângerea finală a Diavolului care este aruncat în iazul cu foc Apo. 20: 10. Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 4. Acest eveniment era foarte aproape în vremea lui Pavel încât el a putut spune cu certitudinea inspirată de Duhul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” A eşuat El să facă acest lucru??? Desigur că nu! Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 1. Aruncarea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua, este echivalentă cu zdrobirea capului lui. Zdrobirea sau înfrângerea lui se referă şi se raportează strict la Biserică şi reprezintă actul final al Planului de Răscumpărare a lui D-zeu pentru omenire. Ea este reversul monedei, faţa fiind Nunta Mielului, adică luarea Miresei Sale la Sine. (Io. 14: 2-3; 2.Cor. 11: 2; Apo. 14: 1-5; Apo. 21: 2).

Ce răspuns putem da la întrebarea 6.- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic? şi 7. – Care este statutul actual al combatanţilor?

 

Dacă Satana nu este deja învins definitiv, atunci care este statutul lui comparativ cu cel din Vechiul Testament? Efectul Crucii este doar unul virtual? Cum şi în ce sens a beneficiat Biserica de-a lungul celor 2000 de ani de Crucea lui Christos? Ce este la urma urmei Mântuirea? Noi suntem mântuiţi, sau nu suntem mântuiţi, în funcţie de statutul diavolului. Dacă el este deja înfrânt definitiv şi irevocabil atunci noi suntem mântuiţi. Dacă el însă este liber, dezlegat şi îşi face de cap noi NU suntem mântuiţi!!!

Ce mare nenorocire, mai este alta asemenea ei???? Atunci de ce a murit Christos?

 

Epilog

Ai avut vreodată experienţa de a birui în mod conştient răul? Desigur! Dar nu ai făcut-o totdeauna. De ce? Dacă diavolul nu este aruncat în iazul cu foc şi înfrânt definitiv de ce ai putut birui, el cu siguranţă nu te-ar fi lăsat???? (biruinţa păcatului nu a fost posibilă în Vechiul Legământ adică înainte de înfrângerea lui Satan şi aducerea Împărăţiei veşnice a lui Christos adică Noul Legământ).

Don K. Preston întreabă retoric:

„Te-ar deranja să ştii că Satan nu are nici o putere asupra ta?

Te-ar supăra faptul să ştii că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi dă viaţă veşnică acum?

Te nelinişteşte faptul să ştii că noi cu adevărat putem birui lumea?

Nu ar fi viaţa ta mai sigură şi mai victorioasă dacă ai ştii că Satan nu are nici o autoritate să te acuze înaintea lui D-zeu?

Te sperie gândul că nu mai există posedare demonică?

Este periculos să crezi că Mântuitorul a realizat şi încheiat ceea ce a venit să facă – să-l distrugă pe Satan şi lucrările lui?

Este o erezie să crezi că Creştinul are acum viaţă veşnică, şi că Satan nu-l poate atinge?

Este o ameninţare pentru credinţă – ni se distruge credinţa prin a şti că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi a readus pe om la Sine în ciuda eforturilor lui Satan de a împiedica acest lucru?

Îţi distruge nădejdea să şti că noi putem birui lumea pentrucă Isus a biruit-o?”

În raport cu cei răscumpăraţi, Satan este legat, este biruit definitiv, slavă lui Dumnezeu!!

 

Biserica există datorită faptului că Satan a fost înfrânt definitiv şi irevocabil!!

Să ne examinăm creşterea spirituală

Creşterea înseamnă dependenţă de Dumnezeu, comuniune cu Cristos, îndeletnicire zilnică cu sfinţenia, rugăciunea şi proclamarea. Nu putem alege doar una sau două dintre acestea, ci trebuie să le facem pe toate.

„Ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin.” (2 Petru 3:18)

Petru a dat această poruncă atât de cunoscută de a creşte în har şi în cunoştinţă ca pe antidotul fundamental împotriva căderii de la credinţă şi apostaziei, după ce tot el tocmai a scris: „Păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria.” Încă din capitolul al doilea al epistolei sale, Petru a atras atenţia cu privire la învăţătorii falşi care pretindeau că Îl cunosc pe Cristos pentru ca după aceea să se abată de la Scripturi, manipulând textele în aşa fel încât să-şi acorde dreptul de a face tot ce voiau.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre, până şi în rândul celor care sunt credincioşi Bibliei. Mulţi dintre ei adoptă cultura modernă a spectacolului în închinarea şi în vieţile personale, justificându-se prin interpretarea diferită a unor pasaje din Scriptură şi ignorarea altora. În lumina acestor lucruri, Petru scrie ultimul verset al epistolei sale: „Ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.”

Porunca este să creştem, însă nu vorbim de o simplă creştere în dimensiuni sau de o sporire în cunoştinţe. Când descrie creşterea, Scriptura foloseşte imagini pline de semnificaţie, cum este şi aceea folosită de Petru când vorbeşte despre creşterea ca nişte prunci. Pruncul care devine copil şi mai apoi tânăr nu creşte doar din punct de vedere fizic. Nou-născutul, de exemplu, nu ştie să vorbească, dar treptat învaţă un limbaj din ce în ce mai sofisticat. El dobândeşte în permanenţă diverse abilităţi şi capacităţi, devenind tot mai puternic, astfel încât în scurt timp nu mai are nevoie de ajutor să se îmbrace sau să mănânce. El acumulează cu rapiditate abilităţi noi şi numeroase, devenind în cele din urmă un adult capabil să îi susţină pe alţii. Creşterea presupune mult mai mult decât dezvoltarea fizică; ea constă în apariţia şi dezvoltarea multor elemente noi.

 

Nu poţi creşte în har fără să creşti în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru.

Alte imagini ale creşterii (folosite de apostolul Pavel) sunt arborele, planta sau clădirea. La arbore, lucrul cel mai important nu este că devine foarte mare, ci faptul că îşi înfige rădăcinile în sol, ceea ce îi permite să supravieţuiască secetei şi furtunilor, să adăpostească păsări şi insecte, să dea flori şi fructe şi să se înmulţească. Tot astfel, creştinul dezvoltă stabilitate şi rezistenţă spirituală, dobândind abilităţi de a respinge atacurile lui Satan şi de a fi o mărturie şi un ajutor pentru alţii.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cinci aspecte ale vieţii creştine în care trebuie să căutăm să creştem în mod conştient, dar înainte de aceasta mai trebuie să precizăm un lucru foarte important, şi anume că înainte să amintească de creşterea în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru, apostolul menţionează creşterea în har. Aceasta nu înseamnă că una este mai importantă decât cealaltă, întrucât creşterea în har şi creşterea în cunoştinţă merg mână în mână. Nu poţi avea creştere în har fără creştere în cunoştinţă. Totuşi, poţi avea creştere în cunoştinţă fără să ai şi creştere în har. Probabil că tocmai de aceea, cunoştinţa apare pe locul al doilea în acest verset.

La unii credincioşi, creşterea în cunoştinţă o ia înaintea creşterii în har. Ei sunt dornici să dezbată, să discute şi să-şi etaleze dibăcia în procesul de învăţare, dar creşterea lor în har este uneori oprită, rodul deosebit al caracterului creştin manifestându-se prea puţin în vieţile lor.

Cum am putea defini creşterea în har? Este umblarea permanentă în care creştinul demonstrează harul fără plată al lui Dumnezeu în iertarea zilnică, în rugăciunea ascultată, în sprijinul în sfinţenie şi în progresul în slujire. Ea include printre altele şi creşterea în ascultarea de Domnul şi în părtăşia cu El. Iată care sunt cele cinci aspecte vitale ale creşterii pe care trebuie să le urmărim.

1. Creşterea în dependenţa de har

Mai întâi de toate, cu toţii ar trebui să creştem în dependenţa de har, întrucât aceasta stă la baza vieţii de credinţă. Atunci când venim pentru prima dată la Domnul, devenim conştienţi de amploarea păcatului nostru şi înţelegem că nu putem câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu. Atunci înţelegem că pentru tot ceea ce suntem merităm doar să fim respinşi şi pedepsiţi de Dumnezeu, astfel încât ne pocăim şi ne încredem pe deplin în Cristosul de la Calvar ca să primim răscumpărarea. Pe măsură ce creştem însă în har, devenim tot mai conştienţi de nevrednicia şi inadecvarea noastră şi înţelegem tot mai profund cât de mult avem nevoie de Cristos. Prin urmare, recunoştinţa noastră se revarsă faţă de El pentru tot ce a făcut pentru noi.

Credincioşii mai vechi în credinţă, pe care noi îi vedem ca făcând progrese extraordinare, sunt aceia care de multe ori se pleacă pe genunchi şi Îi cer iertare lui Dumnezeu, întrucât ei au văzut şi mai bine tot ce este rău şi nevrednic în ei şi simt că depind tot mai mult de moartea ispăşitoare a Domnului.

Se pune următoarea întrebare – Oare creştem şi noi tot mai mult în dependenţa de har şi în aprecierea harului, sau avem tendinţa să lăsăm în urmă această dependenţă şi să luăm Calvarul ca pe ceva ce ni se cuvine? Nu cumva păcatul şi eşecul ne îndurerează tot mai puţin şi ne fac să pierdem această dependenţă de Cristos împreună cu sentimentul copleşitor de recunoştinţă pe care îl aveam odinioară?

Autoexaminarea şi meditaţia sunt esenţiale dacă vrem să simţim mai tare ca niciodată cât de mult avem nevoie de lucrarea extraordinară a lui Cristos de a ne purta păcatele.

Ne este dat să-i auzim pe unii creştini obiectând împotriva obiceiului bisericilor de a pune deoparte un serviciu duminical pentru evanghelizare. Ei nu văd rostul participării la un astfel de serviciu pentru că sunt mântuiţi de multă vreme. Şi totuşi, credincioşii care cresc tot mai mult în dependenţa lor de har nu se mai satură să audă cuvântul harului mântuitor proclamat şi explicat. Acesta este atât de preţios pentru ei încât aproape că reprezintă punctul culminant al închinării lor. Ei nu au nevoie de el pentru mântuire, însă cresc neîncetat în admiraţia şi aprecierea lor pentru lucrarea de răscumpărare, din acelaşi motiv pe care îl exprimă şi vechiul imn al lui Henry Twells:

Niciunul, Doamne, n-are-o tihnă desăvârșită

Căci nimeni nu-i fără păcat

Iar cei ce te slujesc mai bine

Sunt cei mai conștienți de răul lor lăuntric

 

Aşadar, creştem noi în dependenţa de har?

2. Creşterea în aplicarea harului

În al doilea rând, creştem noi în aplicarea harului în vieţile noastre, astfel încât să progresăm în sfinţenie? Harul este experienţa neîncetată a iertării şi puterii lui Dumnezeu în sfinţenie şi în slujire, iar noi trebuie să-l primim prin pocăinţa zilnică şi prin rugăciunea pentru ajutor. Cu ce am greşit azi? În ce fel am păcătuit? De la care îndatorire sau slujire am dat înapoi? Şi nu numai că trebuie să mă pocăiesc, dar mai trebuie şi să mă angajez înaintea Domnului să mă schimb înspre bine, cerându-I în rugăciune o conştiinţă sensibilă şi puterea de a răspunde la îndemnurile ei. În mod special trebuie să cer ajutor în rugăciune pentru păcatele pe care le comit cel mai adesea şi totodată să fiu mai conştient de faptul că ochiul Domnului mă vede. Aceasta este aplicarea harului în umblarea neprihănirii.

Oare ne cercetăm umblarea zi de zi şi căutăm harul lui Dumnezeu pentru a ne îndrepta? Avem mai multă răbdare azi decât aveam cu un an în urmă? Suntem mai dedicaţi în slujirea Domnului, mai înfrânaţi în cuvinte şi în fapte, mai puţin egoişti, mai puţin pătrunşi de mândrie, mai puţin lacomi şi mai atenţi? Creştem oare prin aplicarea zilnică a harului în vieţile noastre?

3. Creşterea în privilegiile harului

În al treilea rând, noi trebuie să creştem în privilegiile harului. Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de credincioşi le aduce acestora privilegii extraordinare, printre care şi capacitatea spirituală de a înţelege, studia şi memora Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, avem privilegiul de a-L mărturisi pe Domnul în fiecare zi atunci când chemăm Numele Lui ca să ne binecuvânteze în munca noastră, în mărturia noastră, să ne dea sănătate şi puterea de a-i ajuta pe alţii, precum şi pentru rezolvarea multor probleme. Mai mult, avem privilegiul înălţător al siguranţei care ne umple inimile atunci când ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu în rugăciune personală – harul părtăşiei cu El.

I-am văzut pe aceia pentru care am mijlocit cum primesc Evanghelia în urma unei schimbări neaşteptate a atitudinii inimii şi a naşterii unui sentiment de nevoie?

 

Demonstrăm noi în mod constant acest privilegiu al rugăciunii împreună cu eficacitatea şi puterea lui? Am experimentat în fiecare zi privilegiul de a mijloci pentru cei pierduţi? Nu este privilegiu mai mare decât să putem fi biruitori împreună cu Dumnezeu prin rugăciuni pe care Dumnezeul oricărui har le-a auzit deja înainte de întemeierea lumii. I-am văzut noi pe aceia pentru care am mijlocit cum primesc Evanghelia în urma unei schimbări neaşteptate a atitudinii inimii şi a naşterii unui sentiment de nevoie?

Creştem noi în întrebuinţarea privilegiilor harului, sau eşuăm în a striga către Domnul în toate necazurile şi problemele noastre? Reuşim sau nu să studiem adevărurile preţioase pe care avem puterea să le înţelegem? Ascultăm sau nu predicarea cu o ureche atentă? Căutăm dulcea plăcere a părtăşiei cu Domnul? Este un progres extraordinar să creştem în folosirea privilegiilor harului.

4. Creşterea în proclamarea harului

În al patrulea rând, noi ar trebui să creştem şi în proclamarea harului. Orice nou convertit are o mărturie şi trebuie să-şi dezvolte deprinderea de a vorbi altora despre mântuire. Unii creştini nu au ocazia să le mărturisească altora la locul de muncă, dar cei mai mulţi pot participa la mărturisirea colectivă, implicându-se în diversele activităţi de evanghelizare ale bisericii. Este un loc şi este nevoie de fiecare credincios la Şcoala Duminicală, la cursurile biblice, la vizitele în cartier, la împărţirea de materiale tipărite şi la multe alte activităţi menite să ducă Evanghelia la sufletele pierdute. Ne implicăm noi în astfel de lucrări? Creştem noi în înţelepciunea cu care le vorbim altora şi cu care proclamăm mesajul harului?

5. Creşterea în apărarea harului

În al cincilea rând, noi ar trebui să creştem în apărarea harului. Aceasta este responsabilitatea colosală a oricărui credincios, iar tragedia ultimelor secole a fost tocmai eşecul în această privinţă. Evanghelicii au pierdut enorm, nenumărate biserici şi o mare parte a moştenirii extraordinare a binecuvântării din trecut. Suntem noi capabili să depistăm doctrina falsă? O recunoaştem atunci când o întâlnim? Dacă ar trebui să ne mutăm într-un alt oraş, ne-am alătura fără nicio rezervă unei biserici care pare să creadă Biblia, dar care în realitate are o doctrină şi o practică greşite? Noi ar trebui să creştem în apărarea harului pentru că bisericile din zilele noastre sunt supuse atacurilor din partea multor tendinţe distructive.

Satan este întotdeauna extrem de viclean şi de înşelător în acţiunile sale. El ridică în bisericile noastre oameni care ajung să fie recunoscuţi ca predicatori fideli Bibliei şi ale căror cărţi se vând în milioane de exemplare, dar a căror învăţătură, examinată mai atent, dovedeşte că aceşti oameni nu sunt convertiţi cu adevărat. Ei neagă doctrina ispăşirii, adică însăşi esenţa Evangheliei lui Cristos, împreună cu alte aspecte fundamentale ale credinţei, şi nimeni nu are nimic de obiectat. Folosindu-se de un limbaj biblic, evanghelic, ei îi induc în eroare pe creştinii mai creduli care le acceptă ereziile, le cumpără cărţile şi în felul acesta nu reuşesc să apere harul absolut deloc. Aceşti creştini sunt de acord cu părţile acceptabile din învăţătura ereticilor populari, însă nu le remarcă pe acelea care lipsesc sau care sunt denaturate şi împotriva Cuvântului. Creştem oare noi în apărarea harului? Depistăm noi ereziile învăţătorilor falşi? Dacă creştinii care se bucură de beneficiile harului ar fi sensibili la aceste erezii, bisericile n-ar mai ajunge pe mâinile unor creştini superficiali şi lumeşti şi n-ar sfârşi în cele din urmă prin a-şi închide porţile.

* * *

Imaginea „creşterii în har” din 2 Petru 3:18 vorbeşte despre o creştere neîntreruptă. Este o adevărată tragedie când cineva se opreşte din creştere şi rămâne imatur spiritual. Imaginea vorbeşte însă şi despre o creştere uniformă, întrucât credinciosul creşte simultan în toate virtuţile creştine, fără ca vreuna să lipsească în mod flagrant. N-ar trebui să putem spune despre cineva că „este un bun creştin şi a crescut în cunoştinţă, dar nu reuşeşte să biruiască lumea în viaţa sa”, ori „este o creştină deosebită care crede în Calvar şi se încrede în Domnul, dar cunoaşte foarte puţin doctrina şi nu citeşte absolut nimic.”

Altcineva este poate o persoană plăcută şi cunoaşte bine doctrina, însă nu se implică niciodată în mărturisirea sau slujirea creştină şi se fereşte să lucreze împreună cu ceilalţi creştini la marea trimitere a lui Isus Cristos. Ce nenorocire este pentru cineva să crească deformat!

Cu toţii ar trebui să ne dorim să creştem uniform în toate aspectele şi să devenim asemenea unui copac puternic care este stabil, primitor, frumos, roditor şi îşi trage seva de la mare adâncime.

Să creşti în har înseamnă să creşti în dependenţa de har, în aplicarea harului, în exercitarea privilegiilor harului, în proclamarea harului şi în apărarea harului.

Creşterea în cunoştinţă

Ajungem astfel la a doua parte a versetului – „Creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.” Creşterea în har trebuie să meargă mână în mână cu creşterea în cunoştinţă, aceasta referindu-se fără doar şi poate la cunoaşterea biblică şi mai ales la marile doctrine ale credinţei. Am citit noi vreodată o carte de doctrină? Lucrarea A Body of Divinity a lui Thomas Watson este o expunere excelentă a tuturor doctrinelor importante ale creştinismului, astfel încât cititorul să înţeleagă întregul sistem doctrinar şi locul fiecărui element component în acest întreg. Este foarte trist atunci când un creştin trece prin viaţă fără să citească măcar o carte valoroasă de doctrină.

Am citit oare vreodată cu atenţie cartea lui John Bunyan, Călătoria creştinului (The Pilgrim’s Progress)? Îmi amintesc că pe când aveam vreo doisprezece ani a trebuit să studiem această carte la ora de literatură engleză. Pe vremea aceea mi s-a părut nespus de plictisitor să o străbatem rând cu rând, paragraf cu paragraf, şi să-i identificăm structura şi mijloacele literare. Cum mai căscam şi ne foiam pe scaune!

După ce m-am convertit însă, în adolescenţă, cineva mi-a recomandat să citesc Călătoria creştinului. De ce aş mai fi citit încă o dată cartea aceea cu care mă chinuisem la fel de mult ca şi cu Odiseea lui Homer? Totuşi, am luat-o din nou în mână şi după câteva pagini mi-am zis: „Asta nu e cartea pe care am citit-o cu mai mulţi ani în urmă. E o carte complet diferită.”

Atunci când inima unui om se deschide şi pătrunde în ea lumina spirituală, această carte atât de veche prinde viaţă şi ne arată toate ispitele, capcanele şi biruinţele din călătoria noastră spirituală într-un fel în care nicio altă carte în afară de Biblie nu a făcut-o vreodată. Biblia este mai presus de orice, fără doar şi poate, însă cărţile care explică mesajul Scripturii au ajutat mii de creştini de-a lungul timpului.

Creştem noi în cunoştinţa Adevărului? Dar mai mult, cunoaştem noi pericolele cu care se confruntă în prezent lucrarea lui Cristos? Care sunt bătăliile ce se poartă în zilele noastre? Ce încearcă diavolul să ne facă acum? Sunt cel puţin şase atacuri majore pe care Satan le îndreaptă împotriva bisericilor şi creştinilor la ora actuală, dar oare ştim care sunt acestea? Suntem cu ochii în patru?

Programul „Read for the Lord” al bisericii Tabernacle cuprinde şi cărţi care îi avertizează pe credincioşi cu privire la subiectele cele mai arzătoare ale zilelor noastre.

 

Credincioşii care nu au crescut în cunoştinţă, ci au rămas pe loc… vor fi uşor ispitiţi de Satan să cadă de la credinţă.

Lăsând la o parte cărţile, creştem noi în cunoştinţa lecţiilor personale pe care le-am primit de la Domnul? Am făcut greşeli mari, dar ne amintim noi care sunt acestea şi felul extraordinar în care Domnul ne-a scos din ele şi ne-a îndrumat pe calea cea dreaptă? Sunt lecţiile acestea întipărite pe inimile noastre? Mai mult, am învăţat noi să cerem călăuzire de la Dumnezeu? Toate aceste lucruri fac parte din creşterea în cunoştinţă.

Dacă ne numărăm printre acei credincioşi care nu au crescut în cunoştinţă, ci au rămas pe loc, atunci vom fi uşor ispitiţi de Satan să cădem de la credinţă. Porunca dată de apostol este esenţială – „Creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.”

Repetarea acestui text ne determină să căutăm mai multe informaţii despre genul de cunoştinţă de care avem nevoie. Nu întâmplător, Petru foloseşte aici numele întreg al Domnului şi rolurile Sale, spunând: „Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos”. El de fapt ne cere să citim aceste cuvinte în felul următor: „Creşteţi în cunoştinţa Domnului, în cunoştinţa Mântuitorului, în cunoştinţa lui Isus şi în cunoştinţa lui Cristos.” El este o singură persoană, fără doar şi poate, dar prezentată cu rolurile şi numele Sale diferite pentru a ne atrage atenţia că trebuie să creştem în cunoştinţa Lui în toate privinţele.

Cristos ca Domn

Cu alte cuvinte, Îl cunoaştem noi mai mult pe Cristos ca Domn? Acesta este lucrul cel mai important. Am acceptat noi cu supunere domnia Lui peste noi şi autoritatea Lui providenţială în vieţile şi circumstanţele noastre? I-am cedat Lui fiecare părticică din vieţile noastre? Spre exemplu, am renunţat noi în ultima vreme la vreun idol pe care îl preţuiam şi pe care l-am pus mai presus de Cristos şi de slujirea Lui şi care astfel ne împiedica să fim ascultători? Pe cei mai tineri îi întreb – aţi aruncat voi în ultimii ani toate CD-urile acelea cu muzică lumească pe care le aveaţi odinioară, sau încă vă găsiţi plăcerea în muzica şi ritmul acestei lumi, în distracţia asociată atât de strâns cu independenţa, cu satisfacerea plăcerilor şi cu imoralitatea? Aţi dorit-o, aţi avut nevoie de ea şi v-aţi hrănit cu ea, îngăduindu-i să vă corupă şi să vă murdărească preferinţele spirituale, dar în cele din urmă v-aţi plecat cu totul în faţa domniei lui Cristos şi aţi înlăturat-o complet din vieţile voastre.

Ne regăsim noi în această situaţie? Ca să creştem în cunoştinţa Domnului nostru înseamnă că El trebuie să devină Domnul fiecărui aspect al vieţii noastre. Atunci ne vom despărţi cu bucurie de orice lucru care poartă amprenta de neşters a lumii noastre căzute şi ne vom ordona priorităţile pentru El. Din nefericire, unii tineri nu au crescut în cunoştinţa lui Cristos ca Domn şi încă se mai îndeletnicesc cu lucruri care sunt împotriva credinţei şi o urâciune înaintea Domnului. Uneori, aceşti tineri credincioşi se adună laolaltă cu alţii ce trec prin aceeaşi situaţie şi discută cu pasiune despre plăcerile lumeşti care le-au mai rămas. „Aţi auzit despre asta?”, zic ei, „şi ce părere aveţi despre cutare sau cutare?” Ei nu trăiesc cu totul pentru Cristos şi nu îşi dau seama că distracţiile pe care le preferă dăunează vieţii sufletului.

Cristos ca Mântuitor

Să creştem în cunoştinţa lui Cristos ca Mântuitor înseamnă să alungăm de la noi păcate vechi şi poate ţinute ascunse, pentru că nu mai putem să-L facem să sufere pe Acela care a mers pentru noi la Calvar. Poate că aceste păcate au rămas nemărturisite ani de zile şi ne-au ţinut departe de plinătatea bunătăţii şi puterii lui Dumnezeu.

Noi vedem în El Mântuitorul nostru permanent care le dă putere credincioşilor Lui să alunge aceste păcate

Spre exemplu, a rămas în noi o urmă de bârfă sau de lăcomie? Să creştem în cunoştinţa lui Cristos ca Mântuitor înseamnă să vedem în El Mântuitorul nostru permanent care le dă putere credincioşilor Lui să alunge aceste păcate. Noi le-am mărturisit şi am auzit în inimile noastre glasul Mântuitorului zicând: „Domnul ţi-a alungat păcatul.”

Cristos ca Isus

A creşte în cunoştinţa lui Isus, numele personal al Domnului, se referă fără doar şi poate la o părtăşie tot mai strânsă cu El şi la o dragoste tot mai puternică faţă de El. Noi putem folosi numele Lui personal pentru că suntem ai Lui şi El este al nostru.

Continuăm noi să ne închinăm atunci când suntem copleşiţi de uimire, de dragoste şi de laudă pentru faptul că Îl cunoaştem şi că Mântuitorul lumii S-a făcut al nostru? Am experimentat libertatea în rugăciune şi în exprimarea dragostei şi devotamentului nostru faţă de El? Am meditat la persoana şi la căile Lui şi ne-am lăsat fascinaţi de El în timp ce citeam Cuvântul? Această cunoaştere a Lui se adânceşte tot mai mult, mai ales atunci când înţelegem dragostea Lui pentru cei pierduţi. Să creştem dar în cunoştinţa lui Isus, adică a iubirii Sale personale faţă de noi, şi în apropierea acestei iubiri.

Cristos ca Mesia

Să creştem în cunoştinţa lui Cristos – Mesia sau Unsul – înseamnă să ne identificăm mai mult cu misiunea şi calendarul Său mesianic. El este acum călăreţul pe cal alb din Apocalipsa 6 care merge să cucerească inimile răscumpăraţilor Săi şi în curând Se va întoarce în putere şi glorie. Să creştem în cunoştinţa lui Cristos, Mesia, înseamnă să înţelegem imaginea completă a răscumpărării şi să aşteptăm şi să lucrăm pentru întoarcerea Lui. Medităm noi la desfăşurarea şi la finalizarea lucrării Lui şi ne gândim la marea zi a venirii Lui? Să căutăm să-L cunoaştem pe El tot mai mult ca Domn, apoi ca Mântuitor, ca Isus şi Cristos.

Textul acesta ne cercetează şi ne încurajează deopotrivă, fiind în acelaşi timp simplu şi bogat şi referindu-se la o creştere care nu are cum să ne umple de mândrie pentru că fiecare aspect al ei ne smereşte şi ne înalţă în egală măsură. Şi parcă pentru a sublinia lucrul acesta, versetul inspirat se încheie în felul următor: „A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei.”

Dragi prieteni, să creştem în continuare oricât ar dura această călătorie glorioasă în care ne găsim şi să nu ne oprim niciodată, ci să fim tari, iar Domnul să Se folosească de noi.

Pași înspre călăuzire (1) Călăuzeşte Domnul cu adevărat?

„Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale” (Exodul 33:13).

Paşi înspre călăuzire

Cu treizeci de ani în urmă, niciun creştin adevărat nu şi-ar fi pus întrebarea care constituie titlul acestui prim capitol, fiindcă oricine Îl urma pe Cristos avea convingerea fermă că are nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu în toate deciziile importante ale vieţii. Declinul considerabil al calităţii învăţăturii biblice de-a lungul ultimelor decenii a adus însă cu sine şi respingerea acestui principiu fundamental şi foarte valoros – că Dumnezeu are un plan şi un scop specific pentru viaţa fiecăruia dintre copiii Săi şi că aceştia trebuie să caute îndrumarea Lui în toate aspectele majore ale vieţii.

Primul capitol al cărţii de faţă va arunca o privire asupra noii concepţii şi va demonstra că vechea concepţie reprezintă adevărata poziţie biblică. Este evident că dacă vrem să aflăm ceva despre călăuzirea lui Dumnezeu, trebuie să clarificăm mai întâi această chestiune. Îi călăuzeşte Dumnezeu pe copiii Lui sau nu? Trebuie să căutăm voia Lui în deciziile esenţiale ale vieţii, sau ar trebui să decidem singuri ce avem de făcut? A căuta călăuzirea lui Dumnezeu nu înseamnă că vom cunoaşte la fiecare pas detaliile drumului pe care-l avem de urmat, ci înseamnă că vom căuta în mod conştient îndrumarea Lui, cerându-I să ne conducă şi să ne ajute în măsura în care şi noi renunţăm la dorinţele noastre egoiste, cântărim avantajele şi dezavantajele, aplicăm principiile Cuvântului şi ascultăm de sfatul credincioşilor evlavioşi de lângă noi.

Acest prim capitol se deosebeşte de restul cărţii prin faptul că numeşte şi citează câţiva dintre promotorii cei mai de seamă ai noii concepţii, întrucât aceasta pare să fie singura cale de a lămuri lucrurile în mod categoric. Deşi combate ideile celor numiţi, acest capitol nu este un atac la adresa credinţei personale şi a sincerităţii acestor persoane. Totuşi, autorul consideră că noua concepţie este o eroare gravă şi trebuie combătută cu fermitate întrucât ea dăunează ascultării şi uceniciei biblice.

Lansarea „noii concepţii”

„Lansarea” publică a noii concepţii a avut loc în anul 1980, când doi creştini evanghelici americani, Garry Friesen şi Robin Maxson, au publicat o lucrare de 452 de pagini cu titlul Decision Making and the Will of God (Luarea deciziilor şi voia lui Dumnezeu) în care se exprimau împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire. [Vezi nota de final 1] Cartea lor a devenit peste noapte una dintre publicaţiile cu cel mai mare impact în lumea evanghelică. Autorii şi-au propus să prezinte „o alternativă biblică la concepţia tradiţională” şi au început prin a da la o parte învăţătura general acceptată că Dumnezeu are o voie specifică pentru fiecare dintre copiii Săi.

Nu a trecut mult timp până când ideea a fost preluată şi de alţii, un exemplu în acest sens fiind cartea unui academician evanghelic pe nume Arthur Johnson, intitulată Faith Misguided: Exposing de Dangers of Mysticism (Credinţa eronată: Demascând pericolele misticismului). [Vezi nota de final 2] O mare parte a conţinutului acestei cărţi este excelentă, definind şi demascând misticismul şi arătând felul în care acesta a pătruns în creştinismul evanghelic (mai ales prin învăţăturile lui Watchman Nee şi ale mişcării carismatice). Totuşi, autorul lansează şi un atac virulent împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire, citându-i în mod aprobator pe Friesen şi Maxson, dar şi dezinformând cu privire la abordarea tradiţională pe care o şi condamnă.

Este îngrijorător să vedem un curent de opinie tot mai puternic împotriva conceptului de călăuzire personală „specifică”. Într-o anumită măsură, acest curent este o reacţie la impertinenţa unor credincioşi care afirmă că au parte de călăuzirea directă a Duhului, însă şi negarea totală a rolului lui Dumnezeu în călăuzire este o atitudine complet greşită.

Friesen şi Maxson afirmă de mai multe ori în cartea lor că „ideea de călăuzire individuală a lui Dumnezeu în fiecare detaliu al vieţii omului nu se regăseşte în Scriptură.” Cei doi arată însă, tocmai prin această afirmaţie, că au înţeles total greşit concepţia tradiţională care nu a afirmat niciodată că Dumnezeu oferă călăuzire pentru fiecare detaliu al vieţii, ci doar în aspectele majore, aşa cum vom arăta mai jos. Frisen şi Maxson resping cu o atitudine aproape dispreţuitoare numeroasele relatări biblice în care Dumnezeu i-a călăuzit pe slujitorii Săi, afirmând că acestea sunt evenimente cu caracter unic şi sporadic. Altfel spus, ele nu sunt relevante pentru zilele noastre. Suntem în total dezacord cu această poziţie şi credem, împreună cu majoritatea covârşitoare a învăţătorilor creştini de-a lungul istoriei, că scopul acestor exemple biblice este tocmai să ne înveţe că Domnul oferă călăuzire poporului Său.

Friesen şi Maxson resping texte foarte îndrăgite precum Proverbele 3:5-6 – „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” În opinia lor, acest pasaj nu are nicio legătură cu călăuzirea, însă „expunerea” lor este îngrozitor de superficială şi nu ţine cont nici măcar de alegerea lui Solomon în materie de vocabular – căile şi cărările. (Vom analiza semnificaţia acestor cuvinte mai târziu în acest capitol.)

„Creştinii sunt liberi să aleagă”

Ideea generală a lui Friesen şi Maxson este că creştinii sunt complet liberi să aleagă singuri atunci când au de luat decizii mai mult sau mai puţin importante, cu condiţia ca în aceste alegeri să ţină cont de principiile biblice de moralitate. Trebuie să ne căsătorim? Şi dacă da, cu cine? Cei doi insistă că Noul Testament „nu sugerează nicăieri că voia individuală a lui Dumnezeu determină aceste decizii. Dimpotrivă, atunci când vorbim despre aceste subiecte, sfera de libertate permisă de Dumnezeu cuprinde şi decizia dacă ne căsătorim şi cu cine … este exemplul clasic de principiu al libertăţii în cadrul voii morale a lui Dumnezeu.”

Este tentant să ne ocupăm aici de numeroasele exemple de interpretări greşite şi idei defectuoase care abundă în cartea lui Friesen şi Maxson, însă scopul nostru în acest capitol este să definim adevărata natură şi amploare a călăuzirii divine. Făcând totuşi un rezumat, argumentele prezentate de cei doi, precum şi de alţi autori împotriva ideii de călăuzire personală a lui Dumnezeu se reduc în esenţă la următoarele:

1.      Dumnezeu îi tratează pe creştini ca pe nişte adulţi capabili să ia singuri decizii.

2.      Dumnezeu le oferă credincioşilor Săi privilegiul de a alege singuri atât în chestiunile de mare importanţă, cât şi în cele minore.

3.      Dumnezeu vrea de la credincioşii Săi ca aceştia să ia decizii înţelepte în lumina regulilor morale şi generale ale Bibliei.

4.      Planul lui Dumnezeu pentru credincioşii Săi este ca ei să crească în înţelepciune şi responsabilitate, nu să-i „paseze” Lui toate deciziile.

În mod cert, această nouă concepţie a afectat deja grav dedicarea şi implicarea multor creştini. Este evident că de îndată ce ignorăm voia specifică a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, rămânem la mila preferinţelor şi dorinţelor noastre personale. Acestea ne vor influenţa deciziile mult mai mult decât ar trebui şi astfel ne va fi uşor să ne justificăm capriciile şi să ni le satisfacem. Totodată, imediat ce suntem eliberaţi de obligaţia de a ne supune cu loialitate voii lui Dumnezeu, ne va fi mai uşor să refuzăm chemările dificile şi situaţiile supărătoare. Se poate observa foarte uşor că peste tot unde se răspândeşte noua concepţie sunt tot mai puţini oameni care trudesc în lucrarea Domnului, mai puţini învăţători de Şcoală Duminicală, mai puţini dispuşi să facă vizite la domiciliu şi tot mai mulţi credincioşi în căutare de linişte şi de prosperitate pentru familiile lor.

Cartea lui Friesen şi Maxson ne relatează cum unul dintre cei doi autori a pornit în căutarea unui nou post de profesor la un colegiu biblic; atitudinea pe care ne-o scoate în evidenţă această relatare ţine mai mult de goana după carieră decât de lucrarea Cuvântului. Ea ilustrează în mod trist mentalitatea de tipul „fă cum vrei” care intervine de îndată ce încetăm să mai credem că Dumnezeu are un plan pentru noi. Este interesant de remarcat că aceşti autori cred că Dumnezeu îi cheamă pe oameni în lucrare doar într-un mod general şi nu la biserici specifice, precum şi că El nu are niciun control asupra duratei lucrării acestora. În spiritul noii concepţii, niciun lucrător creştin, cleric sau „laic”, nu trebuie să se teamă să-şi părăsească lucrarea din pricina unui sentiment de obligaţie faţă de voia lui Dumnezeu.

Critici la adresa concepţiei tradiţionale despre călăuzire

În argumentarea poziţiei lor, cei mai mulţi dintre promotorii noii concepţii prezintă o imagine greşită a concepţiei tradiţionale pe care o şi ridiculizează în acelaşi timp. Una dintre caricaturile concepţiei tradiţionale o reduce la doar trei etape: (1) consultă Biblia; (2) identifică semnalele din partea lui Dumnezeu în situaţia ta; şi (3) fii sensibil la trăirile interioare pozitive, ca de pildă starea de pace interioară. Un plan atât de simplist pentru obţinerea călăuzirii este fără doar şi poate inadecvat, iar după cum vom vedea, abordarea biblică tradiţională este mult mai complexă de atât.

Argumentul cel mai frecvent folosit împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire spune că aceasta este inacceptabilă deoarece nu se aplică la toate deciziile, importante şi mai puţin importante. Arthur Johnson, de exemplu, îi ia în derâdere pe credincioşii tradiţionali care caută călăuzirea lui Dumnezeu doar în deciziile importante, dar nu şi în cele minore, scriind în felul următor: „Ei se străduiesc să găsească varianta unică a lui Dumnezeu pentru alegerile lor importante. Totuşi, foarte puţini dintre ei caută să respecte acelaşi tipar şi în deciziile mărunte: la care picior să se încalţe prima dată dimineaţa, dacă să mănânce la micul dejun felii de portocală sau suc.” Dr. Johnson crede, se pare, că dacă Dumnezeu nu doreşte să hotărască meniul de la micul dejun, El nu doreşte să decidă nici în ce priveşte căsătoria noastră.

Un alt critic face acelaşi comentariu cu referire la pasta de dinţi, întrebând dispreţuitor în ce fel putem afla care este marca sau aroma pastei pe care vrea Dumnezeu s-o cumpărăm. În opinia lui, dacă luăm decizia cu privire la pasta de dinţi ghidându-ne după principiile unei judecăţi simple şi sănătoase, de ce n-am face la fel şi cu deciziile importante? Ce bază biblică avem, întreabă aceşti critici, ca să facem deosebirea între deciziile pentru care Dumnezeu are o voie specifică şi acelea pentru care nu are? Răspunsul la această obiecţie reiese în mod evident din pasajele biblice pe care le vom prezenta în paginile următoare.

Se mai impune să menţionăm o altă critică adusă la adresa concepţiei tradiţionale despre călăuzire. Criticii spun că în momentul în care credinciosul nu reuşeşte să găsească „voia perfectă” a lui Dumnezeu sau face o greşeală capitală şi ratează ţinta, apare o situaţie nedorită pe care ei o numesc „planul secundar al lui Dumnezeu”, situaţie care nu poate fi reconciliată în niciun fel cu noţiunea de suveranitate a lui Dumnezeu. Este oare valabilă această critică? E posibil să ajungem pe o direcţie de acţiune inferioară care să împiedice împlinirea voii lui Dumnezeu pentru noi? Bineînţeles că nu, deoarece într-un anumit sens credinciosul nu iese niciodată din voia lui Dumnezeu. Atunci când nu căutăm în mod corespunzător călăuzirea Domnului şi alegem să ne urmăm propriile capricii, rezultatul „nedorit” este de fapt voia lui Dumnezeu. În astfel de împrejurări, voia lui Dumnezeu este să experimentăm consecinţe mai dificile, poate cu o doză de suferinţă, inclusiv pierderea unor oportunităţi spirituale sau chiar o pedeapsă mai aspră.

Încă dinainte de crearea lumii, voia lui Dumnezeu a fost ca omul să treacă prin experienţe care să-l înveţe adevărata supunere şi care să-l sfinţească. Prin urmare, chiar şi atunci când mergem pe o cale greşită, nu avem cum să împiedicăm voia Lui sfântă şi înţeleaptă să se împlinească. În Romani 8:28 ni se spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, astfel că până şi greşelile vor lucra la sfinţirea noastră.

O carte apărută mai recent care promovează noul curent de împotrivire faţă de călăuzirea divină (Is That You Lord? de dr. Gary E. Gilley) pune un mare accent pe Deuteronomul 29:29: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.” Într-o interpretare foarte bizară, dr. Gilley înţelege din acest verset că atunci când credinciosul are de luat o decizie pentru care Biblia nu oferă o soluţie clară, el nu trebuie să caute planul lui Dumnezeu, ci trebuie să hotărască singur. El spune că încercarea de a descoperi voia nerevelată şi, prin urmare, tainică a lui Dumnezeu este un act de misticism sau de pietism. (Recent, un alt autor spunea, folosindu-se de acelaşi text, că aşa ceva este la fel de rău ca păgânismul.) Cu alte cuvinte, creştinul nu poate cere călăuzire din partea Domnului în privinţa căsătoriei pentru simplul motiv că numele viitorului partener de viaţă nu se găseşte în Biblie. Ambii autori de mai sus sunt de orientare reformată, ceea ce ne arată că această concepţie s-a răspândit şi în aceste cercuri, în ciuda caracterului ei nebiblic, nespiritual şi nepuritan.

Asemenea autori ne spun că dacă ne căutăm un loc de muncă, dat fiind faptul că Biblia nu menţionează numele niciunui angajator din zilele noastre, viitorul nostru în ce priveşte cariera face parte din voia nevăzută şi tainică a lui Dumnezeu, astfel încât nu putem primi călăuzire. Ei repetă cu insistenţă că Dumnezeu nu a poruncit nicăieri în Noul Testament credincioşilor Lui să caute voia Sa în marile probleme ale vieţii – unde să locuiască, cu cine să se căsătorească sau chiar dacă să intre sau nu în lucrarea de proclamare a Cuvântului; credem însă că aceasta este o greşeală uriaşă care nu va face decât să-i îndepărteze tot mai mult pe credincioşi de o viaţă de supunere şi devotament faţă de Dumnezeu.

Exemplul Domnului nostru Cristos

Ca răspuns la afirmaţia că Noul Testament nu conţine nicio poruncă referitoare la călăuzire, ne îndreptăm prima dată, desigur, spre exemplul atotsuficient şi desăvârşit al premergătorului nostru divin, Domnul şi Mântuitorul nostru, care a împlinit în cele mai mici detalii voia precisă a Tatălui Său trăind o viaţă perfectă de ascultare ca reprezentant al nostru. Cum pot spune aceşti autori că Noul Testament nu are niciun îndemn cu privire la căutarea şi împlinirea planului şi voii lui Dumnezeu? Oricât ar părea de uimitor, se pare că în această privinţă cristologia lor lipseşte cu desăvârşire, ceea ce arată cât de mult au îmbrăţişat „noua concepţie evanghelică” despre Scriptură. „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta” I-a spus Domnul Tatălui Său în calitate de reprezentant al poporului Său, trăind o viaţă perfectă în locul nostru.

„Adevărat, adevărat vă spun”, a declarat El, „că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai… Eu … nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:19 şi 30). Domnul repetă în Ioan 6:38 şi 8:28 acelaşi mesaj care constituie baza teologică incontestabilă pentru supunerea noastră faţă de voia specifică a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, în toate căile, cărările, răscrucile şi cotiturile.

Faptul că ascultarea perfectă a Domnului a fost o parte esenţială a planului de mântuire ne arată că acesta este standardul impus şi nouă. Slujitorul nu este mai presus de Stăpânul său (a zis Cristos) şi este imposibil de conceput ca El să fi fost obligat să trăiască în această ascultare ca să poată fi Mântuitorul nostru, iar noi să putem face tot ce ne place atâta timp cât avem un comportament moral. Dimpotrivă, viaţa Mântuitorului nostru ne obligă să trăim la fel, iar noi trebuie să rostim aceeaşi rugăciune: „Facă-se nu voia mea, ci voia Ta.”

O altă dovadă a obligaţiei noastre de a ne supune voii lui Dumnezeu este ideea de ucenicie care străbate toate Evangheliile şi cartea Faptele Apostolilor. Ucenicul îşi urma efectiv învăţătorul ales, crezând fiecare cuvânt al acestuia şi împlinind poruncile lui. Cuvintele lui Cristos relatate în Ioan 10 se referă nu doar la momentul mântuirii, ci şi mult după aceea: „Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Domnul nostru vorbeşte aici, fără doar şi poate, despre viaţa creştinului în întregime, iar capitolul al zecelea din Ioan reflectă în mod evident cuvintele Psalmului 23.

Promisiunea categorică a Domnului din Ioan 15:7 cu privire la rugăciunea ascultată presupune, desigur, căutarea şi supunerea faţă de călăuzirea lui Dumnezeu – „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Cuvintele noastre de zi cu zi ar trebui să fie: „Doamne, ce vrei să fac în viaţă şi în carieră? Cu cine vrei să mă căsătoresc? Cum vrei să Te slujesc? Doamne, călăuzeşte-mă, întăreşte-mi mintea, dă-mi pricepere şi judecată bună, stăpâneşte peste dorinţele mele greşite şi fereşte-mă de alegeri nepotrivite.”

Iată conceptul puritan de călăuzire aşa cum este exprimat de Richard Baxter în marea sa lucrare A Christian Directory:

„Când pricepi şi consimţi că eşti al lui Dumnezeu, vei înţelege şi cât de mult toate puterile tale trupeşti şi sufleteşti trebuie puse în slujba Lui, niciun lucru de pe pământ neavând acelaşi drept să-ţi ocupe gândurile, sau măcar o frântură din sentimentele tale, sau un minut din timpul tău. Fii responsabil înaintea lui Dumnezeu. Dă-I lui Dumnezeu ce este al Lui. Renunţarea la sine în favoarea voii Sale glorioase este esenţială.”

Aceasta este gândirea puritană, adică tocmai concepţia repudiată în zilele noastre, la care noi nu trebuie să renunţăm cu niciun chip întrucât este singura trăire creştină adevărată, iar pierderea ei va duce la vieţi creştine lipsite de energie, devotament, utilitate, siguranţă şi, în cele din urmă, la vieţi cât se poate de lumeşti.

Principiile de călăuzire pentru „căile şi cărările” vieţii

Ne vom îndrepta acum atenţia spre o serie de pasaje biblice care demonstrează că credinciosul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru toate deciziile care determină calea sau direcţia sa generală în viaţă. În primul rând, un verset deosebit de important pentru noi este rugăciunea lui Moise din Exodul 33:13: „Arată-mi căile Tale.” La această rugăciune, Domnul a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine.” Ideea principală care reiese din aceste cuvinte este că în toate drumurile sale de atunci încolo, Moise avea să fie îndrumat de Dumnezeu şi să primească din partea Lui călăuzire. Pe Moise îl aşteptau rătăcirile prin pustie, treizeci şi opt de ani de călătorii dintr-o parte în alta, însă oricât de neclare şi de prelungite ar fi părut acestea, Moise avea să fie condus de Domnul pentru că I-a cerut lucrul acesta.

Moise nu I-a cerut Domnului să le descopere cu exactitate programul zilnic şi nici să le dea detalii cu privire la toate aspectele practice şi de zi cu zi ale călătoriei, ci s-a rugat pentru călăuzire în privinţa drumului, a traseului şi a destinaţiei. Aceia care dispreţuiesc călăuzirea divină, luându-i în derâdere pe creştinii care hotărăsc singuri ce mănâncă în fiecare zi, dar cer ajutorul Domnului cu privire la carieră sau căsătorie, au pierdut din vedere tocmai elementul fundamental al acestor texte referitoare la călăuzire. Ele ne învaţă să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în toate aspectele care ţin de călătoria vieţii cu răscrucile şi cotiturile ei. Lecţia principală pe care o putem învăţa din Exodul 33:13 are legătură cu folosirea cuvântului cale – „Arată-mi căile Tale” – pe care Moise l-a întrebuinţat în sens absolut literal. Cuvântul din limba ebraică tradus prin cale se referă la un drum bătătorit. (Substantivul provine din verbul a bătători.) Moise a cerut să i se descopere calea aleasă de Domnul pentru poporul Său.

Dar oare nu greşim dacă interpretăm experienţa lui Moise ca pe o ilustrare a felului în care Dumnezeu îi călăuzeşte pe creştini în zilele noastre? Nicidecum, întrucât chiar Biblia ne îndeamnă să facem lucrul acesta. În 1 Corinteni 10:1-12, Pavel afirmă clar că toate călătoriile copiilor lui Israel au fost consemnate ca lecţii pentru credincioşii din perioada Evangheliei. El spune că „aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde [exemple sau tipare]”. Cu alte cuvinte, calea sau traseul lui Moise şi al israeliţilor reprezintă călătoria vieţii credincioşilor din zilele noastre.

Bineînţeles că nu este greu să facem deosebirea între lucrurile de rutină şi cele care au un impact direct asupra călătoriei vieţii. Meniul zilnic nu influenţează nici drumul cuiva în viaţă, nici chemarea lui spirituală sau măsura în care rodeşte el spiritual. Tot astfel, marca maşinii cumpărate nu influenţează cursul vieţii, deşi Domnul îl poate ajuta pe om în procesul de căutare şi alegere, ca răspuns la rugăciune. La fel ca orice bunuri de mare valoare, şi achiziţia unei maşini trebuie să respecte regulile Scripturii. Lăcomia şi luxul sau cheltuiala inutilă trebuie evitate, însă această decizie nu ocupă un loc central în călătoria vieţii. Pe de altă parte, viitorul soţ sau viitoarea soţie influenţează în mod semnificativ drumul omului în viaţă. La fel şi cariera. Localitatea în care alege cineva să se stabilească are un impact important asupra vieţii, la fel ca alegerea bisericii pe care o va frecventa.

Într-un alt text extraordinar despre călăuzire, Psalmul 25:4, David alege să folosească un vocabular asociat călătoriei, chiar dacă este evident că nu se afla în acel moment într-o călătorie. El foloseşte aceste cuvinte cu sens figurat, referindu-se la cursul vieţii sale, şi se roagă: „Arată-mi, Doamne, căile [lit: drumuri bătătorite] Tale şi învaţă-mă cărările [lit: drumuri sau trasee umblate] Tale. David foloseşte acest limbaj întocmai cum l-a folosit şi Moise. Promotorii „noii concepţii” spun că el cere doar să i se descopere un stil de viaţă evlavios, însă prin aceasta ei nu fac decât să reducă sensul textului într-un mod scandalos, întrucât psalmul conţine o serie de cuvinte care fac referire la „călătoria vieţii”.

În Psalmul 27:11, David revine cu aceleaşi cuvinte: „Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă din pricina vrăjmaşilor mei.” Calea şi cărarea se referă în mod indubitabil la lucrurile importante din viaţa lui David.

În Psalmul 32:8-9 apare din nou cuvântul cale, însă de data aceasta în asociere cu imaginea unui cal sau a unui catâr care trebuie condus în mod ferm de un călăreţ sau un conducător. Aici însă Domnul este cel care vorbeşte: „Eu… te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi ca să nu se apropie de tine.” David comisese un păcat foarte grav, probabil păcatul său cu Bat-Şeba, însă acum (la fel ca în Psalmul 51) el îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte. El nu mai trebuie să fie încăpăţânat ca un cal sau un catâr, ci trebuie să primească de bunăvoie călăuzirea lui Dumnezeu.

Cei care îmbrăţişează noua concepţie sunt de părere că acest text face referire doar la comportamentul lui David şi că nu are nicio legătură cu călăuzirea. Ideea însă este că David nu numai că încălcase standardele de moralitate, dar el şi renunţase să caute şi să împlinească voia lui Dumnezeu în lucrurile importante ale vieţii, lucruri care aveau să decidă viitorul împărăţiei, dar şi viitorul său personal. El nu-şi condusese armata în luptă şi întreţinuse relaţii intime cu implicaţii de lungă durată. Imoralitatea lui este o problemă gravă, însă la fel de gravă este şi dorinţa lui de a decide singur cum îşi petrece timpul şi ce rol îşi asumă.

Aceste versete ne cer aşadar să ne supunem îndrumării lui Dumnezeu pe calea vieţii, adică în aspectele ei majore. După cum calul are nevoie de indicaţii clare din partea călăreţului, şi noi avem nevoie de călăuzirea Domnului ca să-L putem sluji. Textul ne interzice să decidem singuri unde vom merge şi ce vom face, oricât de înţelepte ar fi deciziile noastre. Este o poruncă, un avertisment şi în acelaşi timp o promisiune.

În Psalmul 37:5, David scrie acele cuvinte atât de îndrăgite de noi: „Încredinţează-ţi soarta [drumul bătătorit] în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.” Deoarece psalmul pune în contrast stilul de viaţă al credinciosului cu cel al necredinciosului, unii înţeleg că soarta se referă aici la stilul de viaţă; dat fiind însă faptul că tema „călătoriei vieţii” străbate în mod evident întregul psalm (care vorbeşte în repetate rânduri despre răsplata viitoare a celui neprihănit), înţelesul principal este acela de direcţie în viaţă sau de decizii majore. Aşa a fost el înţeles de comentatorii creştini de-a lungul secolelor, însă cei ce susţin „noua concepţie” îl nimicesc fără pic de ruşine.

Psalmul 48:14 ne face cunoştinţă cu un alt termen important: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte.” Despre ce fel de călăuză este vorba aici? Cuvântul din limba ebraică înseamnă conducător, adică acea persoană care conduce un animal sau un car. Altfel spus, călăuza este un pilot sau un cârmaci, un om care stabileşte direcţia. Contextul versetului este bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu, care hotărăşte soarta şi viaţa tuturor credincioşilor săi până la moarte. Restrângerea acestui limbaj glorios astfel încât să se aplice doar la călăuzirea dată de Dumnezeu cu privire la standardele morale (aşa cum procedează Friesen şi Maxson) este tot o restrângere a sensului clar al Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. În acest psalm, Domnul a ales o imagine prin care să descrie rolul pe care îl are El în aspectele cele mai importante ale vieţii credincioşilor Săi, iar imaginea este aceea a unei călăuze care ştie mai bine decât animalele în ce direcţie să meargă şi care a hotărât deja cursul călătoriei.

Cuvintele atât de cunoscute din Proverbele 3:5-6 readuc limbajul care descrie călătoria vieţii prin cuvinte precum căi şi cărări. Solomon zice: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” Adversarii concepţiei tradiţionale despre călăuzire sar imediat să dezbată sensul cuvântului a netezi. Ei nu sunt gata să accepte că Dumnezeu dictează alegerile principale din viaţa omului şi arată că sensul originar al cuvântului în limba ebraică este tocmai acesta de a îndrepta sau a netezi. Înarmaţi cu acest argument, ei susţin că textul nu face altceva decât să le promită o viaţă binecuvântată tuturor celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu.

Şi de această dată însă, interpretarea lor nu face decât să trivializeze Scriptura, sensul evident al acesteia fiind că Dumnezeu este factorul de decizie şi de autoritate care îndreaptă calea vieţii. Cu alte cuvinte, dacă refuzăm să-L recunoaştem pe Domnul ca Stăpân suprem peste vieţile noastre, căile noastre vor fi sinuoase şi întortocheate, astfel încât vom avea parte de o călătorie ineficientă şi neproductivă. Dacă renunţăm însă la voia şi la independenţa noastră şi ne supunem sub autoritatea Sa, El va îndrepta calea vieţii noastre astfel încât călătoria noastră să fie directă şi utilă. Limbajul folosit aici este menit să ne arate că Dumnezeu Însuşi va interveni asupra traseului şi naturii călătoriei. El are dreptul să ia deciziile în lucrurile importante.

Isaia 58:11 este o altă promisiune extraordinară de călăuzire pe care susţinătorii noii concepţii ne-o răpesc. Profetul spune aici: „Domnul te va călăuzi neîncetat”. Contextul (versetele 6-12) prezintă o condiţie. Dacă credinciosul este plin de milă şi de îndurare faţă de cei aflaţi în suferinţe (în cazul nostru fiind vorba şi de proclamarea Cuvântului pentru cei cu nevoi spirituale), Dumnezeu îl va binecuvânta cu multă influenţă, lumină şi călăuzire. Criticii noţiunii de călăuzire reduc această promisiune la ideea că dacă suntem buni şi miloşi, Dumnezeu va avea grijă de noi, ei generalizând astfel elementul de călăuzire. Cuvântul din limba ebraică tradus prin a călăuzi are însă tocmai acest sens. Termenul era folosit cu referire la un rege cuceritor care îi ducea pe prizonierii de război în exil, el fiind cel care stabilea traseul, şi nu prizonierii. Cuvântul mai înseamnă şi a stăpâni, a conduce, a constrânge sau a limita. Este un cuvânt cu o forţă deosebită şi care vrea să spună, în mod evident, exact ceea ce spune – anume că Domnul va stăpâni şi va îndruma viaţa credinciosului milos după voia Sa glorioasă, înţeleaptă, bună şi perfectă.

Aceste pasaje cunoscute din Vechiul Testament ne arată în mod incontestabil că trebuie să căutăm şi să acceptăm călăuzirea directă a lui Dumnezeu în lucrurile importante şi nu în cele lipsite de importanţă. Insinuarea că este imposibil să facem deosebirea între deciziile pe care ar trebui să le ia Dumnezeu în locul nostru şi cele pe care trebuie să le luăm noi înşine trădează necunoaşterea limbajului biblic despre „căile şi cărările” vieţii.

Texte din Noul Testament despre călăuzire

Cum rămâne cu Noul Testament şi cu afirmaţia îndrăzneaţă a promotorilor noii concepţii că acesta nu promite nicăieri călăuzirea lui Dumnezeu pentru poporul Său? Am văzut deja exemplul suprem al Mântuitorului care a împlinit voia Tatălui în calitate de reprezentant al nostru. Diferenţierea pe care am făcut-o între aspectele importante care ţin de direcţia în viaţă şi lucrurile mai puţin importante este evidentă în cuvintele Mântuitorului din Matei 6:25. Domnul nostru zice: „De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea?” Scopul acestui pasaj este să ne înveţe adevăratele priorităţi şi faptul că trebuie să-L punem întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc şi să facem deosebirea între lucrurile împărăţiei şi cele pământeşti. Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de hrană şi îmbrăcăminte, sau de ceea ce vom face mâine, şi mai preocupaţi să ascultăm de Domnul.

Dumnezeu ne spune nouă, credincioşilor, să luăm decizii cu privire la lucrurile practice şi de zi cu zi ca nişte creştini responsabili şi fără prea multă agitaţie. El ne avertizează să nu ne îngrijorăm prea mult de aceste lucruri materiale, ci să fim conştiincioşi şi evlavioşi în deciziile pe care le luăm. Cunoaştem care sunt standardele Domnului întrucât Cuvântul ni le descoperă în alte locuri – să nu fim lacomi, să nu fim mândri, să nu risipim, să nu fim lumeşti şi aşa mai departe. Starea sufletului, slujirea lui Dumnezeu şi drumul unei vieţi predate în totalitate Lui sunt însă lucruri la care trebuie să ne gândim la un cu totul alt nivel, întrucât acestea nu ţin de trăirea obişnuită de zi cu zi, ci sunt lucruri importante şi cu impact pe termen lung. Cu privire la ele, trebuie să căutăm călăuzirea şi hotărârea lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:2-3 ni-L prezintă pe Dumnezeu exercitându-Şi conducerea suverană în trimiterea primilor misionari creştini din Antiohia. În timp ce conducătorii bisericii „slujeau Domnului şi posteau”, Duhul Sfânt le-a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Generaţiile trecute de credincioşi ai Scripturii au înţeles din acest eveniment că aceia care vor să se implice în slujire ca misionari trebuie să fie chemaţi de Dumnezeu. Ei au considerat că aceşti oameni trebuie să simtă chemarea de a fi misionari, să aibă o dorinţă puternică de a intra în această slujire şi totodată să fie confirmaţi de conducătorii bisericii care să le recunoască adecvarea, înzestrarea şi pregătirea pentru această lucrare.

Promotorii noii concepţii consideră însă că această chemare a lui Barnaba şi Saul este un alt eveniment „singular”. Ei pretind că cei doi au avut o chemare specială din partea lui Dumnezeu pentru singurul motiv că au fost primii misionari. Totodată, chemarea lor trebuie considerată un eveniment unic pentru că voia lui Dumnezeu a fost descoperită printr-o comunicare directă şi supranaturală, lucru care nu se mai întâmplă în zilele noastre. Concluzia este că nu mai trebuie să ne aşteptăm la o chemare personală din partea lui Dumnezeu, ci să ne folosim propria înţelepciune în alegerea celor mai potriviţi oameni pentru lucrarea de misiune.

Un alt argument în favoarea noii abordări „raţionaliste” a alegerii slujitorilor lui Dumnezeu este afirmaţia destul de ciudată că Pavel nu a căutat călăuzirea specifică a lui Dumnezeu şi cu privire la alte activităţi misionare, ca de exemplu atunci când a propus plecarea în cea de-a doua călătorie misionară (Faptele Apostolilor 15:36), când a luat decizia să se despartă de Barnaba sau când l-a ales pe Sila ca tovarăş de lucrare (Faptele Apostolilor 15:39-40). Interpretarea este că Pavel a luat aceste decizii de unul singur, ca un creştin matur şi înţelept.

Timotei (spun aceşti autori) a fost ales de Pavel să se alăture misiunii sale pe de o parte pentru că l-a impresionat pe Pavel, iar pe de altă parte pentru că era bine văzut de ceilalţi. Friesen şi Maxson afirmă: „Şi de această dată, factorul decisiv a fost calificarea spirituală demonstrată a acestuia, şi nu o chemare specifică.” Se pare însă că ei nu au citit 1 Timotei 4:14, unde scrie că darul lui Timotei şi punerea lui în practică au fost rezultatul faptului că Dumnezeu l-a ales şi a descoperit conducătorilor bisericii această alegere. Textul menţionat este suficient ca să combată în totalitate paginile întregi de interpretări greşite ale acestor autori.

Ne-ar lua foarte mult timp să combatem toate argumentele greşite aduse de cei ce se opun cu vehemenţă concepţiei tradiţionale despre călăuzire, însă puţinele exemple pe care le-am amintit deja sunt cele tipice. Acolo unde relatarea biblică omite să menţioneze în mod specific că Pavel a cerut călăuzire, aceşti autori se consideră îndreptăţiţi să spună că el nu a făcut-o şi afirmă lucrul acesta ca pe o certitudine. În opinia lor, Pavel nu a considerat necesar să caute voia specifică a lui Dumnezeu cu privire la călătoriile lui sau la alegerea „personalului”, ci s-a mulţumit să ia decizii logice şi înţelepte. Acolo unde este evident că Dumnezeu a luat aceste decizii în locul slujitorilor Săi, susţinătorii noii concepţii cataloghează evenimentul drept „unic”. Doar că nu aşa se interpretează Scriptura! Suntem nevoiţi să condamnăm umanizarea, raţionalizarea şi minimizarea relatărilor Cuvântului lui Dumnezeu venite din partea acestor autori care vor să fie liberi să ia singuri decizii şi să trăiască o viaţă creştină în care să-şi împlinească propria voie.

Revenind la Faptele Apostolilor 13:2, textul stabileşte un precedent pentru viaţa creştinilor din toate timpurile, dar nu prin modul în care Dumnezeu le-a descoperit credincioşilor voia Sa, ci prin principiul că voia Lui este esenţială în alegerea lucrătorilor bisericii. A fost voia lui Dumnezeu să trimită misionari şi El i-a ales pe nume. Ei au ştiut că Dumnezeu i-a ales şi de aceea au fost siguri că ceea ce făceau era bine, oricât de mari au fost obstacolele pe care le-au întâlnit în drum. Având această siguranţă, ei n-au abandonat lucrarea, ci s-au văzut pe ei înşişi ca oameni aflaţi sub comanda directă şi sub ocrotirea Dumnezeului Preaînalt şi trimişi de El în mod personal.

Mesajul lui Pavel despre călăuzire

Ar trebui să-l ascultăm pe Pavel care a putut spune despre sine, ca predicator: „Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit … şi m-a pus în slujba Lui.” El nu s-a pus singur în lucrare, ci a fost pus de Domnul. În altă parte, el spune: „Propovăduitorul şi apostolul ei [al Evangheliei, n.tr.] am fost pus eu şi învăţător al neamurilor.” Fiecare lucrător adevărat este ales de Dumnezeu, de aceea Pavel îi poate adresa lui Timotei aceste cuvinte extraordinare: „Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat păzeşte-l prin Duhul Sfânt…” Timotei a fost ales nu doar de ceilalţi credincioşi, ci chiar de Domnul secerişului.

Întreaga naraţiune a călătoriilor lui Pavel este relatarea unei lucrări aflate sub supravegherea şi îndrumarea permanentă a Duhului Sfânt. Faptele Apostolilor 16, de exemplu, ne spune că la un moment dat Pavel şi Sila „au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia”. Când au încercat să meargă în Bitinia, „Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. Iar la scurt timp după aceea Pavel a avut vedenia cu omul din Macedonia şi au ştiut atunci că Domnul îi cheamă să predice Evanghelia acolo. În fiecare situaţie în care a fost nevoie de o decizie importantă, călăuzirea lui Dumnezeu s-a manifestat. Oare nu este lucrul acesta o lecţie pentru noi? Nu, zic învăţătorii noii concepţii. Ba da, zice Biblia. Felul în care este comunicată călăuzirea lui Dumnezeu diferă, pentru că noi nu suntem apostoli ca să auzim voci şi să avem vedenii, însă principiul rămâne acelaşi. Ne rugăm cu stăruinţă şi acceptăm călăuzirea lui Dumnezeu care vine prin faptul că minţile noastre sunt ajutate să înţeleagă şi să cântărească lucrurile, iar împrejurările lucrează ca să ne conducă în direcţia bună. (Vom discuta mai pe larg despre acest aspect în paginile următoare.)

Noi ştim că purtarea lui Pavel este un exemplu cu autoritate pentru noi fiindcă mai multe texte biblice ne poruncesc să călcăm pe urmele lui nu doar în felul în care a organizat el bisericile din Noul Testament, ci şi în felul în care a abordat problemele spirituale. [Vezi nota de final 3] Mesajul cărţii Faptele Apostolilor este foarte clar şi ne spune: „Supuneţi-vă călăuzirii Domnului în deciziile importante ale vieţii şi slujirii spirituale.” Faptele Apostolilor 16 ne dovedeşte în mod incontestabil că preocuparea lui Pavel de a discerne călăuzirea lui Dumnezeu şi a o urma a fost o parte esenţială a felului în care a luat el deciziile.

Exemplul lăsat de Pavel ne spune că trebuie să fim întotdeauna acolo unde ne vrea Dumnezeu şi el afirmă în repetate rânduri că trebuie să căutăm şi să împlinim voia lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor 18:21 îl găsim pe apostol luându-şi rămas-bun de la ascultătorii săi din Efes cu următoarele cuvinte: „Trebuie numaidecât ca sărbătoarea care vine s-o fac în Ierusalim. Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi.” Propovăduitorii noii concepţii spun că prin aceste cuvinte Pavel ne arată că a luat singur deciziile printr-o judecată sănătoasă şi a fost gata să accepte voia finală a lui Dumnezeu. Ei citesc acest verset ca şi cum Pavel ar zice: „Mă voi întoarce, însă dacă nu voi reuşi, voi să ştiţi că planul meu a fost împiedicat de Domnul.” Prin aceasta ei golesc însă cuvintele lui Pavel de mesajul lor clar şi evident, şi anume că dacă Dumnezeu îl va călăuzi să se întoarcă, o va face. Voia specială şi specifică a lui Dumnezeu este vitală în toate aspectele importante ale slujirii creştine.

Să ne gândim la o altă problemă în care trebuie să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu, şi anume problema alegerii slujitorilor în biserică. În  Faptele Apostolilor 20:28, Pavel se adresează prezbiterilor bisericii din Efes cu următoarele cuvinte: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…” Duhul Sfânt este cel care i-a ales pe prezbiteri, şi nu biserica. Alegerea lor a fost rezultatul călăuzirii Sale, şi nu al gândirii umane. Când avem de ales persoane pentru anumite funcţii în biserică, trebuie să cerem ajutor şi călăuzire în rugăciune, să aplicăm criteriile Scripturii şi să cântărim cât de potrivit este un „candidat”. Nu avem voie să acţionăm cu încrederea unor oameni care au putere de decizie, ci trebuie să dăm dovadă de smerenie şi de reală dependenţă de ajutorul lui Dumnezeu.

O altă dovadă că avem nevoie de călăuzire specială în deciziile majore ale vieţii, dar o dovadă diferită de această dată, se găseşte în 2 Corinteni 6:14-18, unde credincioşilor li se porunceşte să se separe de idolatrie şi de orice formă de sincretism religios. Pasajul se încheie cu promisiunea minunată din versetul 18: „Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” Rolul tatălui în cultura orientală din vremurile biblice ne ajută foarte mult să înţelegem subiectul călăuzirii divine, deoarece în vremea aceea tatăl avea mult mai multe responsabilităţi decât are acum, în societatea occidentală modernă. Când Dumnezeu promite să fie Tatăl perfect, imaginea este aceea a unui tată din vechime dintr-o familie orientală.

Conceptul acesta ne ajută să răspundem la întrebarea dacă Dumnezeu are o voie specifică în ce priveşte direcţia vieţii fiecărui om. În vremurile biblice, tatăl natural îşi conducea familia cu mare autoritate şi lua toate deciziile importante pentru membrii familiei sale, şi tocmai aşa promite Domnul să-i conducă pe copiii Săi de pe pământ. El vrea să decidă şi să îndrume în toate aspectele importante ale vieţii. Când ieşeau cu turmele la păscut, băieţii din familiile orientale luau singuri decizii şi nu apelau la taţii lor ca să primească îndrumări pentru lucrurile obişnuite, de zi cu zi. Ei deveneau agricultori, crescători de animale, negustori, vopsitori, meşteri şi aşa mai departe, fiecare expert în domeniul său, iar în toate acestea se bucurau de independenţă. În deciziile mari ale vieţii însă, ca de exemplu unde să locuiască, ce ocupaţie să înveţe şi cu cine să se căsătorească, cel care trebuia consultat de fiecare dată şi care lua hotărârea era tatăl, capul familiei. La fel suntem şi noi în relaţie cu Tatăl nostru ceresc.

Liberul-arbitru este respins, ascultarea este lăudată

Noul spirit de independenţă în luarea deciziilor este aspru criticat în Iacov 4:13-15 prin următoarele cuvinte: „Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „«Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga.»” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.»”

Pasajul prezintă nişte oameni de afaceri creştini care hotărau să petreacă un an de zile departe de casă, cu scopul de a face negustorie, fără să se gândească serios la voia şi planul lui Dumnezeu în această privinţă. Ei nu numai că planificau totul exclusiv din perspectiva profitabilităţii călătoriei, dar şi acţionau foarte repede, hotărând să plece „astăzi sau mâine”. Un an este o perioadă de timp îndelungată care în mod indiscutabil afectează implicarea omului în viaţa bisericii şi în slujire, ca să nu mai vorbim de viaţa lui de familie. Această plecare în scop de afaceri era fără doar şi poate o decizie majoră care trebuia luată cu multă atenţie şi rugăciune, precum şi cu o dorinţă puternică de a beneficia de călăuzirea lui Dumnezeu.

Este insuficient să spunem că aceşti oameni de afaceri sunt mustraţi doar pentru că nu aveau un respect general faţă de voia suverană a lui Dumnezeu, ca şi cum tot ce le lipsea era să adauge expresia formală „Dacă va vrea Domnul” la sfârşitul deciziilor lor. (Friesen şi Maxson reduc pasajul tocmai la acest lucru.) Cuvintele lui Iacov nu au nicio valoare practică dacă nu le reamintesc credincioşilor de obligaţia lor de a căuta călăuzirea şi supravegherea lui Dumnezeu în toate deciziile majore ale vieţii.

Iacov îi condamnă pe credincioşi pentru încrederea de a-şi conduce singuri vieţile, pe care o descrie ca fiind un păcat: „Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. Deci cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:16-17). Dumnezeu are o direcţie pentru viaţa noastră, iar noi trebuie să aplicăm regulile călăuzirii dacă vrem să împlinim voia Lui şi să ne supunem autorităţii Lui. Nu vom vedea întotdeauna din timp încotro ne îndreaptă El paşii, dar dacă Îi vom cere călăuzire şi ne vom supune Lui, putem fi siguri că mâna Lui atotputernică ne va îndrepta căile şi împrejurările.

Un ultim text la care ar trebui să ne gândim este 1 Petru 5:6-7, care zice: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” În unele traduceri, în locul cuvântului „îngrijorări” găsim „temeri”. Cuvântul din limba greacă provine dintr-un verb care are sensul de a trage în direcţii diferite (a împărţi, a deosebi sau a separa). El descrie acel gen de îngrijorare sau de teamă în care diverse gânduri opuse luptă în mintea omului pentru atenţie şi supremaţie, iar omul este tras în mai multe direcţii deodată. Un traducător a încercat să surprindă acest sens folosind următoarea traducere: „Aruncaţi asupra Lui toate gândurile voastre tulburate”. Acest cuvânt descrie de fapt un amestec haotic de dorinţe şi îngrijorări.

Acelaşi cuvânt în limba greacă apare şi în pilda semănătorului, unde citim că sămânţa căzută printre spini îl reprezintă pe ascultătorul care este năpădit de „îngrijorările veacului acestuia”. În mintea acestui om se dă o adevărată bătălie deoarece bogăţiile şi prosperitatea acestei lumi îi ispitesc inima. „Îngrijorările veacului acestuia” nu sunt propriu-zis îngrijorări, ci distrageri. Pavel foloseşte şi el acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 11:28. Trecând în revistă încercările prin care a trecut, el aminteşte şi această luptă zilnică pe care o ducea – „grija pentru toate bisericile”. El nu vrea să spună că lucrarea de a purta de grijă bisericilor îi producea neplăcere şi suferinţă, ci că gândurile lui erau trase mereu în toate direcţiile de încercările şi problemele cu care se confruntau bisericile.

Cuvântul din 1 Petru 5 tradus prin „îngrijorare” poartă acest sens de tragere în mai multe direcţii. El descrie o gândire dezbinată, neclară şi nesigură, lucru relevant mai ales în ceea ce priveşte deciziile majore şi dificile de pe parcursul călătoriei vieţii. În astfel de decizii, noi putem arunca asupra Domului toate judecăţile noastre împărţite, ştiind că El „îngrijeşte” de noi (un alt cuvânt care înseamnă că Dumnezeu este interesat de noi). Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că putem renunţa să ne mai gândim cu atenţie la problemă, să ne rugăm pentru ea şi să respectăm regulile Cuvântului, ci înseamnă că decizia finală nu ne aparţine, ci este a Domnului.

Cât de mult ne linişteşte să ştim că Dumnezeu are o voie specifică pentru noi! Din aceasta noi înţelegem cât de mult ne iubeşte şi ne poartă de grijă şi cât de strânsă este unirea noastră cu El. Astfel, putem fi siguri că fiecare etapă majoră din călătoria vieţii şi fiecare punct important de cotitură au un scop şi că, dacă vrem să descoperim voia Lui, timpul nu va fi risipit degeaba. Gândul acesta ne smereşte şi ne face să ne supunem în totalitate voii lui Dumnezeu.

Noua abordare a călăuzirii slăbeşte foarte mult percepţia credinciosului cu privire la domnia lui Cristos. Independenţa şi conducerea propriului destin devin foarte repede norma, iar Cristos Îşi pierde autoritatea şi domnia. Nu vrem să spunem că noua şcoală de învăţătură care se opune concepţiei tradiţionale despre călăuzire vrea să atace domnia lui Cristos, însă tocmai la rezultatul acesta ajunge, dând câştig de cauză unor creştini lipsiţi de devotament care nu vor să se supună Domnului în totalitate.

În aceste vremuri de belşug, ispita de a căuta confortul şi siguranţa financiară este omniprezentă, iar noua concepţie îi asaltează pe creştini spunându-le: „Fă ceea ce crezi tu că este logic şi corect.” Din nefericire, atunci când suntem ispitiţi, multe lucruri (atâta vreme cât nu sunt evident împotriva eticii şi moralităţii) ne pot părea acceptabile. Ispita ne poate face să justificăm în orice măsură liniştea, belşugul, timpul liber, recreaţia, căutarea propriilor interese şi aşa mai departe. Noua concepţie ne dă pe mânia tiraniei sinelui şi a ideii că Domnul este un Dumnezeu absent, reducând ascultarea credinciosului evanghelic la nivelul unui creştin doar cu numele. Faptul că Dumnezeu are o voie şi un plan specific pentru credincioşii Săi este una dintre cele mai mari binecuvântări ale mântuirii şi un imbold puternic la a trăi cu adevărat în evlavie. Noi trebuie să ne supunem întotdeauna cu bucurie şi de bunăvoie Împăratului împăraţilor, pentru că aceasta este onoarea şi gloria noastră cea mai înaltă.

 

Note de final:
1 Multnomah Press, Portland, Oregon
2 Moody Press, Chicago
3 1 Corinteni 4:16; 11:1-2; Filipeni 3:17; 1 Tesaloniceni 1:6; 2 Tesaloniceni 3:9.

Paşi spre călăuzire în călătoria vieţii, de Peter Masters. Disponibilă în Librăria Tabernacle. ISBN 9781870855662

Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă

Ceea ce auzim în acest pasaj este vocea lui Dumnezeu care le oferă credincioşilor Săi din vremurile de apostazie explicaţiile, avertizările şi îndrumările de care au atâta nevoie pentru a supravieţui şi a fi în siguranţă.

Înţelegem noi cum se cuvine aceste vremuri caracterizate de o lipsă de evlavie neobişnuit de mare? Care sunt pericolele cele mai grave? Încotro trebuie să ne îndreptăm atenţia cel mai mult ca să ne păzim de capcanele diavolului? Ştim noi exact cum va remodela ateismul societatea de azi şi cum va influenţa chiar bisericile adevărate?

Credincioşii din zilele noastre sunt profund dezamăgiţi de progresul slab al eforturilor lor de evanghelizare, simţindu-se aproape copleşiţi atunci când citesc despre succesele şi binecuvântările eroilor credinţei de odinioară. Noi trăim însă vremuri deosebit de dificile – „vremuri grele” – iar Scriptura ne spune aici cum să le recunoaştem şi cum să reacţionăm la ele.

Marii luptători ai credinţei, cum a fost şi C. H. Spurgeon, nu au trăit niciodată vremuri ca ale noastre. Şi Spurgeon a avut parte de multe încercări şi necazuri, dar cele mai multe au fost de altă amploare. Evanghelia proclamată de el nu s-a lovit niciodată de un zid de nepăsare totală. Generaţia lui de predicatori nu s-a adresat unei societăţi atât de corupte, de perverse şi copleşite de adulter, iar oamenii de atunci nu decăzuseră atât de mult încât să aprobe uciderea în masă a pruncilor nenăscuţi din pur egoism. Nu încape îndoială că moralitatea societăţii este semnificativ mai slabă chiar decât în urmă cu patruzeci de ani, iar noi trebuie să înţelegem contextul în care trăim ca să nu fim copleşiţi de descurajare.

Harul irezistibil

Recunoscând depravarea neobişnuită a zilelor noastre, vom înţelege necesitatea absolută a unei lucrări irezistibile a harului de convertire a sufletelor umane şi vom preţui aşa cum se cuvine fiecare biruinţă a harului. Vom învăţa care sunt păcatele „noi” pe care trebuie să le demascăm în predicarea Cuvântului şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a proteja Biserica lui Isus Cristos de răul înconjurător care vrea să se furişeze în ea.

Pavel îşi începe marea profeţie cu următoarele cuvinte: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.” El nu se referă aici la zilele cele mai din urmă (ultimii ani ai acestui veac), întrucât spune că în aceste zile „vor fi vremuri [la plural] grele”. Cu alte cuvinte, în zilele din urmă vor veni mai multe vremuri (perioade) grele, ceea ce sugerează că această etapă a istoriei va fi de lungă durată. Expresia „zilele din urmă” (sau vremurile din urmă) este folosită de cele mai multe ori în Noul Testament pentru a descrie întreaga „eră a bisericii” care a început odată cu venirea lui Cristos.

În ziua Rusaliilor, Petru a interpretat profeţia lui Ioel („În zilele din urmă…”) ca împlinindu-se chiar prin evenimentele din ziua aceea, când Duhul a coborât peste biserica nou-născută. Petru a ştiut că în acel moment au început zilele din urmă.

Evrei 1:2 vorbeşte despre începuturile bisericii folosind expresia „la sfârşitul acestor zile”. Apostolul Petru spune despre Cristos că a venit să-Şi verse sângele „la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:19-20). Apostolul Ioan a afirmat foarte apăsat că trăieşte în „ceasul cel de pe urmă” fiindcă pe scena istoriei urcaseră deja mulţi anticrişti (1 Ioan 2:18-19).

 

Au existat deja mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

       Zilele din urmă au început, aşadar, odată cu venirea lui Cristos şi întemeierea bisericii Sale nou-testamentale şi se vor încheia atunci când Cristos va reveni pe norii cerului, cu mare putere şi slavă. Întreaga eră a bisericii, era Evangheliei, perioada finală a istoriei culminând cu întoarcerea Domnului – aceasta este „zilele din urmă”.

Deocamdată, zilele din urmă au durat peste 2.000 de ani, interval în care au existat mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

Înţelegem de la Pavel că aceste perioade de anti-creştinism dus la extrem vor veni în valuri (dar nu neapărat în mod uniform în toată lumea). Trebuie să ne aşteptăm la asemenea perioade pe tot parcursul erei Evangheliei, iar credincioşii trebuie să fie pregătiţi şi să-şi ia măsuri de precauţie speciale. Aceste vremuri sau perioade rele nu vor apărea din senin. Cuvintele lui Pavel ne lasă să înţelegem că ele se vor instala sau se vor apropia aşa cum se apropie o furtună mare. Vor fi o mulţime de semne care se vor aduna: o răceală spirituală, un întuneric tot mai mare în ce priveşte cunoaşterea Evangheliei şi un vânt tot mai puternic de cinism. Toate aceste semne se manifestă în Occident de mai bine de cincizeci de ani.

Furtuna ce se apropie

Primul semn al apropierii furtunii în Occident a apărut chiar mai înainte de aceasta, odată cu răspândirea darwinismului şi a umanismului ştiinţific. Apoi, după Primul Război Mondial, oamenii au început să se închine tot mai puţin, chiar dacă milioane dintre ei au continuat să frecventeze bisericile. Chiar şi aceia care au încetat să le mai frecventeze au continuat să creadă în Dumnezeu şi să respecte legea morală întipărită în conştiinţele lor. Şi totuşi, acela era începutul declinului. În acelaşi timp, în denominaţiile cele mai mari a început să pătrundă liberalismul, subminând credinţa în Scriptură.

După cel de-al Doilea Război Mondial, norii de furtună s-au adunat ameninţători şi, prin anii 1960, vântul ateismului a început să sufle cu putere ca să smulgă din rădăcini orice lăstar frumos de credinţă şi sfinţenie. Curând după aceea, furtuna s-a abătut peste noi cu toată puterea. Acum credincioşii adevăraţi sunt puţini şi împrăştiaţi, iar purtătorii de cuvânt ai lui Satan (prin mass-media, prin industria de spectacole şi totodată prin şcoli şi universităţi) îşi proclamă în gura mare ura faţă de puritate, sfinţenie, Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa în Cristos.

Pavel ne spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău” (2 Timotei 3:13). Cuvântul din limba greacă tradus aici prin „a merge” descrie în original acţiunea de a lovi sau de a tăia o cărare cu scopul de a merge înainte. În astfel de vremuri rele, puterile necredinţei luptă împotriva Adevărului divin şi a evlaviei ca şi cum şi-ar croi drum printr-un hăţiş. Pentru ele, credinţa şi sfinţenia sunt piedici pe care trebuie să le dea la o parte din calea lor. Ele merg înainte promovând închinarea înaintea sinelui, materialismul, împlinirea propriilor dorinţe, goana după plăcere şi eliberarea de orice constrângeri de ordin moral.

Astfel de perioade de mare păcat au crescut de fiecare dată în amploare până când Dumnezeu le-a pus capăt, fie cu putere, printr-o judecată, fie cu îndurare, printr-o reformă sau trezire spirituală.

Nu aflăm câte astfel de perioade vor fi în era Evangheliei, însă găsim în acest pasaj indiciul că fiecare va fi mai rea decât cele dinainte, până la ultima – când va veni mai întâi „lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu…” (2 Tesaloniceni 2:3-4).

Înrăutăţirea progresivă a acestor perioade succesive de păcat este sugerată fără doar şi poate şi în 2 Timotei 3:13, dacă ţinem cont de faptul că acest verset trebuie citit în contextul versetului 1. Cu alte cuvinte, ar trebui să citim: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele … oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău.” Când facem această legătură, înţelegem că Pavel spune că răul se va amplifica nu numai în cadrul fiecărei perioade, ci şi de la o perioadă la alta.

Ar putea fi vremurile de păcat în care trăim ultima şi cea mai mare dintre aceste perioade? Se prea poate. Dispreţul faţă de standardele lui Dumnezeu a atins deja cote uluitoare. În mod cert, până acum nu s-a mai văzut o ură atât de făţişă împotriva lui Dumnezeu şi a legilor sale în locuri în care odinioară strălucea lumina Evangheliei. Iar dacă ne gândim şi la celelalte semne ale sfârşitului veacului (vezi Matei 24:14) care se împlinesc deja atât de bine, parcă nu mai este timp pentru încă un ciclu complet de reformă, binecuvântare, declin şi apostazie înainte să vină sfârşitul.

Aspectul care ne interesează însă pe noi cel mai mult este ceea ce ne sfătuieşte Dumnezeu să facem în faţa vremurilor rele. Un avertisment esenţial se regăseşte tocmai în cuvintele alese de Duhul: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele.”

Vremurile grele sunt vremuri greu de îndurat. Cuvântul folosit în limba greacă vorbeşte despre o forţă puternică şi copleşitoare care, prin acţiunea ei, slăbeşte şi compromite. Traducerile Bibliei folosesc mai multe variante pentru acest cuvânt, printre care cumplite, groaznice sau primejdioase, iar noi considerăm că aceasta din urmă este probabil cea mai bună dintre ele, întrucât lipsurile şi suferinţele pe care le aduc aceste vremuri se împletesc cu pericolul şi insecuritatea. Dar în ce fel anume vor compromite aceste vremuri primejdioase biserica şi la ce ar trebui să fim în mod special atenţi?

 

Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea

În primul rând, şi cel mai evident, vremurile grele sunt primejdioase pentru că ne influenţează. Cât de periculos este pentru oricine să fie înconjurat de imoralitate, mizerie morală, egoism şi goană după plăcere! Până şi credincioşii se obişnuiesc foarte uşor cu aceste lucruri, încetează să mai fie dezgustaţi de ele şi, încetul cu încetul asimilează noile valori. Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea. Aceştia sunt copiii noştri şi cei care se convertesc la Şcoala Duminicală şi la întâlnirile de tineret şi ar trebui să ne umplem de teamă pentru ei. Ne mai putem mira că adulterul şi divorţul s-au înmulţit şi în bisericile evanghelice aşa cum s-au înmulţit în lume? Trăim vremuri grele.

Când orice program de televiziune (inclusiv multe dintre documentare) începe şi continuă cu imaginile şi muzica unei culturi pervertite, aceasta devine o trăsătură permisă şi esenţială a vieţii, un lucru uzual. De multe ori tinerii sunt uimiţi să afle că aceste lucruri n-ar avea ce să caute în închinarea şi lucrarea unui Dumnezeu Sfânt şi nici în inimile oamenilor.

Propriul interes predomină

Pentru că lumea din jur îşi urmăreşte atât de mult propriile interese, credincioşii ajung în scurt timp să reacţioneze şi ei la circumstanţe aşa cum fac cei din lume. „Îmi voi afirma drepturile şi voi ieşi cu fruntea sus!” zic ei, în vreme ce Domnul (prin Pavel) spune în zadar: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Până şi credincioşii pot ajunge să-şi sfideze angajatorii, să fie răutăcioşi cu colegii sau să se răstească la fraţii lor în credinţă. Ei se lasă pătrunşi de reacţiile lumeşti şi ajung să dea dovadă fără rezerve de egoism şi mândrie.

Mai există un motiv pentru care perioadele de apostazie dusă la extrem şi de păcat sunt vremuri grele sau primejdioase. Nu numai că bisericile ajung să fie pângărite şi distruse de standardele acestei lumi, dar ele constată că este şi mult mai greu să predice Evanghelia şi mesajul lor să fie ascultat. Omeneşte vorbind, este mult mai greu să mărturiseşti acum decât era în urmă cu cincizeci de ani. Oamenii sunt într-atât de îndoctrinaţi cu idei păcătoase şi într-atât de întunecaţi la minte din pricina stilului de viaţă păcătos încât sunt mult mai departe de adevăr decât erau odinioară.

Mass-media şi sistemul de educaţie au decis că nu există Dumnezeu, nu există suflet, nu există standarde absolute pentru bine şi rău şi că nimeni nu are dreptul să ia la întrebări pe altcineva cu privire la aceste lucruri. Fiecare este îndreptăţit să facă ce este bine în ochii lui.

Trăim o vreme de aroganţă şi independenţă nemaiîntâlnite, întrucât niciodată până acum nu s-a mai văzut o asemenea „reprogramare” a conştiinţei umane de a „numi răul bine şi binele rău” şi de a „spune că întunericul este lumină şi lumina întuneric”.

Împotrivirea teribilă a societăţii faţă de mărturisire şi evanghelizare este un pericol pentru biserici şi din cauza faptului că, aşa cum am remarcat deja, pastorii şi oamenii devin demoralizaţi şi descurajaţi, pierzându-şi credinţa. Unele biserici bune au renunţat deja la evanghelizare, căzând într-o stare de introspecţie şi declin, în vreme ce şi mai multe au căzut într-o cu totul altă capcană, redefinindu-şi instituţiile şi metodele ca să devină mai atrăgătoare pentru cei din lume. Închinarea s-a transformat în spectacol, în ceva menit să placă oamenilor cu gândire lumească şi nicidecum lui Dumnezeu. Multe biserici sunt în acest moment un fel de cluburi sociale, dar care oferă şi un beneficiu suplimentar – favorul lui Dumnezeu pentru membrii lor, împreună cu un loc în cer.

Trebuie să avem în vedere pervertirea societăţii profeţită în 2 Timotei 3, astfel încât evanghelizarea noastră să fie relevantă şi ocrotirea pe care o dăm poporului lui Dumnezeu să fie adaptată la vremurile pe care le trăim. Ca atare, să ne îndreptăm atenţia spre trăsăturile comportamentului în vremuri de apostazie.

 

Acesta este primul dintr-o serie de trei articole despre Vremurile grele publicate în Sword & Trowel, 2011, nr 1.

 

Cititorii au la dispoziţie şi seria de predici din 2 Timotei a Dr. Peter Masters.

 

 

Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor

Ce îndemn extraordinar ne dă apostolul pentru vremurile acestea în care oamenii se poartă cu atâta îndrăzneală şi aplomb! Noi însă trebuie să ne fim supuşi unii altora, să nu ieşim în evidenţă, să nu respingem sfaturile şi nici criticile venite de la alţi credincioşi, ci să respectăm experienţa şi înţelepciunea altora. Iar după acest îndemn urmează şi o poruncă deosebit de puternică: „să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.»”

Textul în limba greacă are următorul înţeles: îmbrăcaţi-vă ca pentru o activitate obişnuită, fizică. Puneţi-vă un halat sau o îmbrăcăminte de protecţie şi fiţi gata de acţiune.

Aşadar, smerenia este o virtute care trebuie adoptată şi păstrată în mod conştient, la fel ca o salopetă de lucru. Ea este de fapt echivalentul armurii creştine a lui Pavel din Efeseni 6, doar că Petru se concentrează în totalitate pe smerenie. Prin rugăciune noi trebuie să îmbrăcăm haina protectoare a smereniei ca să beneficiem în permanenţă de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să experimentăm binecuvântarea în slujirea Lui.

Haina despre care vorbeşte Petru nu este un simplu veston sau o pălărie, ci ea oferă protecţie totală, întrucât suntem vulnerabili la toate formele de mândrie, intelectuală sau spirituală, ca şi la mândria pentru înzestrările şi realizările noastre. Smerenia este singura haină care ne poate apăra de numeroasele săgeţi ale mândriei.

Ai capacitatea să evaluezi corect situaţii diverse? Dacă da, eşti în pericolul de a deveni mândru de capacitatea ta şi de a ajunge foarte curând să-ţi foloseşti mai degrabă judecata ta supraestimată în evaluarea lucrurilor decât să aplici principiile Cuvântului.

Mândria intelectuală este şi ea o rudă apropiată, făcându-i pe oameni să caute mai degrabă să fie apreciaţi pentru darul lor decât să-l folosească cu smerenie pentru Domnul. Jean Calvin spunea că „fiecare om are în el un suflet de rege” şi tocmai de aici izvorăsc problemele cu mândria. Ea se strecoară în sufletul nostru şi, dacă nu i ne împotrivim în mod conştient, în scurt timp devenim urâţi şi respingători în ochii Răscumpărătorului şi Domnului nostru.

Mândria a fost asemănată cu buruienile dintr-o grădină, pe care le poţi ţine sub control doar dacă le smulgi şi le sapi mereu. Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, am hotărât împreună cu soţia mea să facem o modificare la casă şi să unim două camere care erau despărţite printr-un perete gros din cărămidă. Deşi am izolat totul ca să protejăm restul casei, n-am reuşit să oprim praful de cărămidă să pătrundă peste tot şi timp de câteva săptămâni acesta s-a tot aşezat peste lucrurile din casă. La fel este şi mândria.

Mai mult, ea este ca un virus informatic. Pentru a te feri de el ai nevoie de sisteme de protecţie care trebuie revizuite zi de zi pentru a rămâne în siguranţă. Dacă nu înţelegem că mândria atacă în permanenţă şi ne liniştim cu ideea că o putem verifica o dată pe lună, vom ajunge cu siguranţă infectaţi de ea.

Spurgeon spunea că dacă ultimul duşman care va fi înfrânt este moartea, penultimul va fi cu siguranţă mândria. Bineînţeles că el vorbea la modul figurat, dar totuşi, cât de pătrunzătoare, de poluantă, de insistentă şi de distructivă este mândria! Una dintre poeziile lui John Newton arată că mândria (pe care el o numeşte „sinele”) poate nimici chiar şi zelul. Iată doar trei strofe din această poezie:

Zelul e acea flacără curată și cerească

Pe care focul dragsotei o dă;

În locul eului ce uneori

Își poartă numele ascuns.

Dar eul, oricât de bine ar fi ascuns

Își vede-n față propriul sfârșit

Și zice, cum Iehu cel lăudăros strigă,

„Vino și vezi ce pot face eu.”

Doamne, detronează idolul „eului”

Și scoate-l din inimile noastre;

Și nu ne lăsa s-avem alt zel,

Decât acela izvorât din dragoste.

Atunci când ne aflăm într-o stare de mândrie vorbim foarte uşor despre noi înşine şi, chiar dacă nu folosim cuvinte evidente de laudă şi autoflatare, totuşi ne scoatem pe noi înşine în evidenţă, fie prin ceea ce spune, fie – în zilele acestea – printr-un blog.

Ideea este că mândria pătrunde în toate domeniile din viaţa creştinului dacă nu ne rugăm şi nu îmbrăcăm haina smereniei. Ştim noi oare unde putem găsi haina aceasta şi, de fapt, ce anume căutăm? Îmbrăcăm noi haina smereniei în fiecare zi, întărindu-ne mereu în lupta împotriva mândriei? Putem face lucrul acesta (cu ajutorul Domnului), pentru că altfel nu am fi primit porunca s-o facem.

Iertaţi-mi simplitatea acestei ilustrări, dar ceea ce trebuie noi să facem este să deschidem dulapul vieţii spirituale şi, privind la toată îmbrăcămintea de acolo, să recunoaştem şi să alegem următoarele piese vestimentare ale smereniei.

1. Gândeşte-te mai mult la alţii decât la tine

În primul rând, smerenia se gândeşte mai puţin la sine şi mai mult la alţii (Filipeni 2:4). Cum putem să ne îmbrăcăm cu smerenia? Atunci când constatăm că ne gândim prea mult la noi înşine şi la problemele noastre, fie urmărind să obţinem anumite avantaje pentru noi, fie plângându-ne singuri de milă, trebuie să ne rugăm de îndată lui Dumnezeu şi să întrerupem acest şir al gândurilor, să începem să ne gândim la alţii şi să ne rugăm pentru ei. Smerenia se gândeşte mai mult la alţii decât la sine. Prin rugăciune şi dorinţă, înlăturând gândirea egoistă şi îndreptându-ne în mod conştient gândurile spre nevoile altora, dar mai ales spre nevoia lor de Evanghelie, noi ne îmbrăcăm cu haina smereniei.

2. Un duh de slujire

În al doilea rând, smerenia este gata să facă orice pentru Domnul. Ea nu se dă înapoi niciodată de la un lucru care trebuie făcut şi nu zice: „Eu nu fac asta pentru că m-aş umili. Nu este normal să-mi ceri aşa ceva.” Dacă lucrul acela aduce beneficii lucrării lui Cristos sau înlătură suferinţa altora, smerenia este întotdeauna dispusă să-l facă.

Acesta este nu numai standardul de viaţă pentru fiecare credincios, dar este şi un test foarte bun al măsurii smereniei noastre. Îmi amintesc că am auzit despre un tânăr care tocmai îşi luase doctoratul în teologie şi fusese ordinat ca pastor asistent. El a trimis o scrisoare conducătorilor bisericii în care a înşirat toate lucrurile pe care le considera înjositoare pentru calificările lui, ca de exemplu aranjarea scaunelor pentru întâlnirea de tineret.

 

Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire

Smerenia gândeşte ca un slujitor, mai întâi al Domnului şi apoi al altora. Modelul de viaţă creştină din Noul Testament este cel al unui sclav care caută întotdeauna să împlinească dorinţele stăpânului său, iar aceasta este şi atitudinea ideală pentru noi. Nimic nu este prea mult pentru un rob al lui Cristos. Suntem noi gata să ne implicăm la Şcoala Duminicală, să dăm învăţătură, să conducem o maşină, ori să aranjăm şi să strângem scaunele? Sau aceste lucruri sunt pentru noi nişte inconveniente fiindcă ne place să ne odihnim, să citim, să stăm la taclale cu alţii sau chiar să ne uităm la televizor?

Să ne îmbrăcăm cu smerenia înseamnă să nu existe vreun lucru pe care să nu-l facem pentru a-L mulţumi pe Cristos şi pentru a le fi de ajutor altor credincioşi, indiferent care ar fi nevoile lor. Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire. Nimic din ce trebuie făcut pentru Cristos nu este prea mult sau prea înjositor pentru omul smerit, iar a îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne repetăm lucrul acesta în fiecare zi.

3. Să ne vedem propriile slăbiciuni

În al treilea rând, smerenia este întotdeauna gata să-şi vadă propriile slăbiciuni şi să încerce să facă mai mult. Ea are o înclinaţie naturală spre autoexaminare şi este hotărâtă să fie mai silitoare şi să înveţe.

Smerenia crede cu adevărat în permanenta îmbunătăţire şi preţuieşte critica. Ea este gata să găsească lucruri de valoare chiar şi în criticile cele mai ostile şi mai nedrepte, pentru că dorinţa ei cea mai mare este să-I fie pe plac Domnului şi să contribuie la înaintarea lucrării Lui. Ea este gata să se lase modelată de împrejurări şi de oameni, mai ales dacă vorbim de soţ sau soţie şi chiar de copii. Reacţia agresivă de autojustificare este un simptom al mândriei, în timp ce haina smereniei înseamnă dorinţă de progres.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne analizăm în fiecare zi greşelile şi păcatele, comise cu gândul, cu vorba sau cu fapta, fie că vorbim despre lucruri greşite pe care le-am făcut, fie despre îndatoriri pe care nu ni le-am îndeplinit. Mândria practică autoexaminarea în mod ocazional sau superficial, însă deschiderea inimii faţă de Dumnezeu în pocăinţă zilnică dă naştere unei smerenii adevărate şi durabile.

4. Nu căuta apreciere

În al patrulea rând, smerenia acceptă să rămână fără recunoaştere, mulţumire şi laudă pentru ceea ce face, oricât de nedrept ar părea lucrul acesta. De îndată de în minte pătrunde gândul că „nimeni nu-mi mulţumeşte vreodată pentru ceea ce fac; n-am primit nicio apreciere şi nicio mulţumire”, smerenia îl dă la o parte şi consideră că fiecare act de slujire este un privilegiu primit de la Domnul. Adevărata smerenie nu poartă resentimente.

Moise a fost cel mai blând om de pe pământ, şi totuşi, pentru cea mai mare parte a timpului în care a condus poporul Israel nu a primit multe laude care să mai îndulcească amărăciunea provocată de cârtirea neîntreruptă a poporului. Mântuitorul Însuşi a fost tratat în permanenţă cu ostilitate, şi la fel a fost Pavel. Ei au avut fără doar şi poate numeroşi admiratori, însă cei care li s-au împotrivit şi i-au atacat au fost mult mai mulţi.

Smerenia nu ţine evidenţa lipsei de recunoştinţă şi refuză să se gândească la ea. Prin urmare, să îmbrăcăm această haină a sentimentului permanent de recunoştinţă pentru privilegiul de a putea sluji Domnului şi oamenilor.

5. Niciodată supărători

În al cincilea rând, smerenia nu este niciodată aspră, grosolană sau rea cu alţii şi nici nu poartă cu ea un spirit critic. Mândria este cea care răspunde la rău cu rău şi care nu suportă să fie jignită sau apostrofată. Ea critică şi găseşte greşeli la toţi, mai puţin la ea însăşi. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să luăm hotărârea de a avea o reacţie exterioară politicoasă în toate situaţiile, amintindu-ne că noi Îl reprezentăm întotdeauna pe Domnul şi Mântuitorul nostru.

Trebuie să avem mare grijă să nu ne formăm obiceiul de a-i critica pe alţii. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să inoculeze în noi un spirit critic, mândria noastră va creşte mult mai mult decât prin aprecieri sau prin bogăţii. Datoria noastră este să verificăm toate lucrurile, critica exprimată cu o atitudine potrivită fiind necesară pentru a păstra curată doctrina şi practica în biserică. Spiritul negativist înnăscut este însă prin natura sa arogant, superior, dispreţuitor şi orb, toate în acelaşi timp. Noi trebuie să îndepărtăm de la noi tendinţa de a găsi mereu greşeli la alţii, chiar şi atunci când această tendinţă îmbracă forme mai puţin evidente cum este cea a umorului îndreptat împotriva altor oameni şi a felului lor de a fi.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să avem un spirit pozitiv, blând, sprijinitor şi încurajator ori de câte ori este posibil, fără a ne grăbi vreodată să ne asumăm rolul de judecător spiritual al altora.

6. Întotdeauna abordabili

În al şaselea rând, smerenia nu este niciodată arogantă, ci întotdeauna accesibilă altora. Ea se deschide întotdeauna faţă de alţii şi nu se foloseşte niciodată de o atitudine rece pentru a descuraja conversaţia sau părtăşia. Ea intră în relaţie cu credincioşii mai tineri şi cu cei mai bătrâni deopotrivă şi îi acceptă pe oamenii de orice naţionalitate şi de orice stare socială. Ea are spiritul şi deschiderea pe care ni le porunceşte Iacov 2, unde citim că săracul trebuie primit şi respectat întocmai ca bogatul. În fine, smerenia iartă şi trece cu vederea, două teme importante care se repetă de mai multe ori în Noul Testament.

Mândria nu uită jignirea, însă haina smereniei este întotdeauna „paşnică, blândă, uşor de înduplecat” (Iacov 3:17).

7. Buni ascultători

În al şaptelea rând, smerenia este mai mult decât abordabilă: ea este un bun ascultător, având disponibilitate şi răbdare cu alţii, cu punctele lor de vedere, cu ideile lor, cu speranţele lor, cu durerile şi suferinţele lor. Smerenia este plină de înţelegere şi îngăduinţă, gata să asculte argumentele cuiva înainte să reacţioneze.

Mândria se pripeşte, se gândeşte mereu că are ceva mai bun de făcut, iar dacă îşi închipuie că are soluţia la problemele oamenilor, le-o oferă înainte ca aceştia să le termine de explicat.

Smerenia îi respectă pe ceilalţi, şi mai ales pe credincioşi, considerând că este datoare să-i ajute şi amintindu-şi de datoria uriaşă pe care o are de plătit pentru ajutorul primit în trecut de la alţii. Mândria nu-şi aminteşte niciodată de ceea ce datorează celorlalţi credincioşi şi nu consideră că are vreo obligaţie faţă de sfinţii mai tineri. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să fim buni ascultători.

8. Să nu ne plângem

În al optulea rând, smerenia nu se plânge de ceea îi aduce viaţa (de providenţa lui Dumnezeu), ci împlineşte cu bucurie următoarea poruncă: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»” (Evrei 13:5).

Smerenia nu uită niciodată că credincioşii au parte de har, de viaţă, de pricepere spirituală, de părtăşie cu Dumnezeu, de călăuzire, de ajutor, de cer şi de orice binecuvântare pe care ne-o putem imagina, astfel încât orice împrejurare lăsată de Dumnezeu aici pe pământ este după voia şi chemarea harului Său.

 

Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să ne îmbunătăţim traiul aici pe pământ. Este normal ca o persoană care locuieşte într-un apartament cu o singură cameră şi are o ocupaţie care nu-i aduce împlinire să facă tot posibilul să obţină un loc de muncă mai bun şi o locuinţă satisfăcătoare. Părinţii trebuie să caute să le ofere copiilor lor un cămin potrivit ori de câte ori este posibil. Numai că toate aceste lucruri n-ar trebui căutate cu mândrie, din dorinţa de superioritate şi lux.

Dacă starea nesatisfăcătoare din prezent poate fi schimbată, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o schimbăm, însă dacă nu poate fi schimbată deocamdată, trebuie să fim gata să-L slăvim pe Dumnezeu pentru ea şi să ne încredem în El. Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui. Ea se roagă, desigur, pentru eliberare, dar până când aceasta vine, ea se încrede în Domnul şi se supune Lui. Smerenia îşi aduce aminte de 2 Corinteni 12:7-10.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să renunţăm la luxul hainelor şi lucrurilor care nu ne sunt necesare, să evităm cultul producătorilor de marcă şi să trăim o viaţă decentă şi normală. (Nimic nu stârneşte mândria mai mult decât luxul şi lucrurile scumpe.) Mai mult, îmbrăcăm haina smereniei atunci când încetăm să mai cârtim şi să ne plângem de ceea ce ne aduce viaţa.

9. În căutarea cunoaşterii

În al nouălea rând, smerenia vrea în permanenţă să cunoască mai bine Cuvântul. Ea acceptă cu realism cât de puţin ştie despre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi caută să înţeleagă şi să aprecieze mai mult fiinţa lui Dumnezeu şi căile Lui, relaţiile Lui cu oamenii, providenţa Lui pentru ei, promisiunile Lui, felul în care ar trebui să ne trăim viaţa şi modul în care ar trebui să ne rezolvăm problemele printr-o întrebuinţare corectă a Cuvântului.

Smerenia nu zice niciodată: „Cunosc destul, mă pot opri, sunt bine dotată.” Ea nu se linişteşte singură cu gândul că se află de mulţi ani în Împărăţie.

Smerenia îşi recunoaşte nevoia, se teme de consecinţele care ar putea urma dacă renunţă la timpul de închinare personală şi se bucură să înveţe pe tot parcursul vieţii, până la sfârşit.

Smerenia la un predicator, un învăţător de Şcoală Duminicală sau un creştin care mărturiseşte Evanghelia îşi îmbunătăţeşte constant felul de a vorbi şi de a-i aborda pe oameni, considerând că acestea nu sunt niciodată suficient de bune. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne îmbarcăm într-o călătorie de durată a perfecţionării şi să facem din progresul pentru Domnul nostru cea mai mare bucurie şi cel mai mare efort al nostru.

10. Recunoscători în toate lucrurile

În al zecelea rând, smerenia Îi mulţumeşte fără încetare lui Dumnezeu. Avem maşină? Oare de câte ori se întâmplă să încheiem cu bine o călătorie şi să păşim pragul casei fără să ne amintim să-I mulţumim lui Dumnezeu? Mândria pune această reuşită pe seama abilităţii de a conduce, însă smerenia ştie că numai prin îndurarea Domnului nu suntem mistuiţi şi Îi mulţumeşte Lui pentru fiecare călătorie încheiată în siguranţă.

Mai mult însă, noi ar trebui să încredinţăm în mâna lui Dumnezeu orice călătorie, sau cel puţin să-I cerem ajutor în rugăciune la începutul fiecărei zile. Dacă acest lucru ni se pare exagerat, atunci nu suntem stăpâniţi de smerenie, ci de mândrie. Bineînţeles că nu vorbim aici numai despre şofat, întrucât adevărata smerenie îşi încredinţează toate activităţile în mâna Domnului prin rugăciune. Numai mândria consideră că lucrul acesta este obositor şi exagerat. Dependenţa de Dumnezeu şi recunoştinţa specifică faţă de El fac parte esenţială din ce înseamnă să îmbrăcăm haina smereniei.

11. Fără fantezii

A unsprezecea trăsătură a smereniei este faptul că ea nu îşi construieşte fantezii şi nu visează cu ochii deschişi că se află în centrul atenţiei tuturor. Ea nu îşi cântă propriile elogii. Mulţi oameni de treabă pot mărturisi că au făcut lucrul acesta, când mergând cu autobuzul, sau în timpul unei plimbări, sau în timp ce desfăşurau o activitate în mod mecanic, mintea lor a început să-şi creeze propria „telenovelă”, imaginându-şi situaţii în care ea însăşi era actorul principal.

 

Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia

Acest gen de reverie îi caracterizează în mod special pe tineri, însă smerenia nu doreşte să fie obiectul acestor ficţiuni personale interioare. Poate la prima vedere această ficţiune pare inofensivă, însă ea este rareori izvorâtă din smerenie, astfel încât smerenia vede aspectele ei păcătoase şi se ţine departe de ea. Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia. Pentru a putea îmbrăca haina smereniei ar trebui să avem întotdeauna la îndemână un „plan de gânduri” care să respecte Filipeni 4:8, evitând astfel capcana închipuirilor deşarte.

12. O părere înaltă despre Cristos

Ultima trăsătură a smereniei este, de fapt, cea dintâi şi cea mai mare. Smerenia are o părere înaltă despre Cristos. Ori de câte ori lucrările şi atributele Lui sunt preamărite în închinare, smerenia Îl admiră şi Îl laudă cu sinceritate. În citirea personală a Scripturii, smerenia se opreşte de fiecare dată când Îl vede pe Cristos, meditează la El şi Îl venerează. Ea nu trece cu uşurinţă şi nu ia de-a gata nicio întâlnire cu El pe paginile Scripturii, astfel că El ne modelează în permanenţă valorile şi înclinaţiile, iar noi vrem să fim ca El şi să ne asemănăm tot mai mult cu al Său chip. Pavel enunţă acest principiu în 2 Corinteni 3:18: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cine Îl admiră pe Cristos mai mult ca orice şi Îl imită pe El, acela îmbracă haina smereniei.

 

Motivaţia pentru smerenie

Revenind la cuvintele apostolului Pavel, în ele găsim o motivaţie puternică de a căuta smerenia – „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Aceste cuvinte sunt impresionante şi, dacă ne uităm la contextul lor, înţelegem foarte clar că Dumnezeu stă nu numai împotriva celor mândri dintre neconvertiţi, ci într-o mare măsură şi împotriva celor mândri dintre convertiţi. Dumnezeu ne va sta împotrivă dacă vom lăsa buruienile mândriei să ne sufoce smerenia.

Cuvântul tradus prin „a sta împotrivă” are şi în original exact acelaşi înţeles. Altfel spus, Dumnezeu, ca un comandant militar, îşi mobilizează armata împotriva celor mândri. Cuvântul descrie de fapt un duşman care în asaltul său se loveşte de o barieră insurmontabilă formată din soldaţi trimişi acolo de un general înţelept. Dumnezeu ne face nouă exact lucrul acesta dacă ne purtăm cu mândrie. Iar dacă încercăm să ocolim pe la stânga sau pe la dreapta, căutând un alt traseu pentru mândria noastră, Dumnezeu este gata să ne stea în cale şi să ne împresoare astfel încât să nu mai putem face nicio mişcare.

Dacă suntem mândri, Dumnezeu luptă împotriva noastră, obligându-ne să ne oprim în loc, astfel încât fiecare aspect al vieţii noastre spirituale este blocat. Atunci când studiem Cuvântul, El nu ne mai învaţă nimic, nu ne mai oferă nicio revelaţie încântătoare şi nu ne mai binecuvântează cu mângâieri sau cu satisfacţii. Totodată, El ne retrage călăuzirea, făcându-ne astfel şi complet inutili pentru Împărăţia Lui. Dumnezeu nu are cum să ne folosească în calitate de reprezentanţi ai Lui atâta timp cât în noi se află un lucru pe care El îl urăşte – mândria. El ne stă împotrivă şi ne opreşte complet orice har.

Pentru că ne-am lăsat pradă mândriei, Domnul poate găsi cu cale să ne lase în seama păcatelor noastre chinuitoare, oricare ar fi acestea. Poate că ne va părăsi complet autocontrolul, astfel încât ne vom pierde cumpătul uşor şi vom reacţiona nepotrivit la circumstanţele vieţii. În trecut, autocontrolul a fost pus şi păstrat de Dumnezeu în noi ca răspuns la rugăciune, însă de îndată ce mândria a pus capăt binecuvântărilor harului pentru noi, vom cădea de multe ori. Traseele de alimentare cu har şi cu sprijin vor fi întrerupte. Dacă ne găsim în postura aceasta, am face bine să ne supunem cât de curând, pentru că altfel rezultatele s-ar putea să fie foarte neplăcute pentru noi.

O descriere a modului în care Dumnezeu poate „sta împotriva” credincioşilor Lui se găseşte într-un verset foarte provocator din Evrei 12 (care citează din Proverbe) – „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Versetul acesta ne avertizează să nu dispreţuim pedepsele sau mustrările mai blânde ale Domnului, pentru că dacă o facem vor urma consecinţe şi mai severe.

Ne putem gândi la inundaţiile mari care au avut loc nu demult în unele părţi ale Marii Britanii. Cu toate că este o chestiune complexă şi nu ne putem pronunţa în privinţa ei cu certitudine absolută, aceste inundaţii ar putea fi o avertizare din partea Domnului cu privire la răul şi necredinţa din societatea noastră. Dar cu toate că a produs suferinţă multor oameni, totuşi ce pedeapsă blândă a fost aceasta dacă ne gândim la pierderile atât de mici de vieţi omeneşti!

Din nefericire, societatea noastră împietrită a eliminat cu dispreţ orice posibilitate ca aceste dezastre naturale să fie un avertisment de natură spirituală. Şi atunci la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare? Dacă ţara noastră refuză categoric să ia în considerare orice lecţie pe care ar putea s-o extragă din aceste necazuri şi să recunoască faptul că avem un Creator căruia trebuie să-I dăm socoteală, când se va înăspri mustrarea Domnului şi ce formă va îmbrăca ea? Când pedeapsa mai blândă este ignorată, ea trebuie să fie urmată de una mult mai aspră. Se va întâmpla acest lucru curând? Nu ştim, pentru că Dumnezeu hotărăşte după planul Său tainic cât timp mai are îndelungă răbdare, însă atunci când pedeapsa va veni, ea va fi mult mai dură decât avertizarea premergătoare.

Aplicând aceasta la vieţile noastre personale, dacă Dumnezeu a intervenit să ne curme mândria, Îl vom ignora noi oare şi vom aştepta disciplinarea Lui mult mai severă?

 

Măreţul har

Să ne îndreptăm însă atenţia spre partea pozitivă şi complet neaşteptată a afirmaţiei lui Petru: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Singurul mod în care putem progresa în smerenie este prin ajutorul oferit de Dumnezeu; cu toate acestea, ce face El? El ne răsplăteşte tocmai pentru progresul acesta. Domnul este atât de bun încât orice înaintare în smerenie atrage asupra noastră şi mai mult har. Ce principiu extraordinar este acesta! Este ca şi cum am zice că banul la ban trage, pentru că smerenia la smerenie trage. Dumnezeu dă „har celor smeriţi”.

Cu alte cuvinte, dacă dobândim smerenia prin rugăciune şi dacă ne „îmbrăcăm” cu haina ei, dacă adoptăm standardele ei, Dumnezeu ne va da şi mai mult ajutor în viaţa noastră spirituală – mai multă putere asupra păcatului, mai multe răspunsuri la rugăciuni, mai multe binecuvântări în viaţă, mai multe eliberări, mai mult ajutor, mai multă utilitate, mai multă înţelepciune şi discernământ, mai multă pricepere, mai multă dragoste, mai multă blândeţe, mai multă bunăvoinţă, mai multă credinţă şi mai multă răbdare şi îngăduinţă. Domnul să ne dea mai mult din aceste binecuvântări!

Ne va oferi Dumnezeu mai mult din aceste binecuvântări? Da, dacă ne rugăm şi luptăm pentru smerenie, pentru că El dă har celor smeriţi. Dumnezeu stă împotriva mândriei, însă sporeşte izvorul de har ce curge înspre cei smeriţi.

„Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Petru. Smerenia contravine instinctelor primare ale inimii corupte a omului. Există în noi o voce care ne spune că nu avem cum să trăim aşa cum ne cere smerenia pentru că va fi nevoie să ne afirmăm în permanenţă, să ne purtăm singuri de grijă, să luptăm pentru supremaţie şi să ne păstrăm respectul de sine. Dar, zice Petru, dacă vă smeriţi sub mâna tare a lui Dumnezeu şi vă puneţi încrederea în El, veţi vedea biruinţa smereniei.

Spuneţi-vă vouă înşivă: „Nimic nu este prea greu pentru El. Niciodată nu m-a dezamăgit şi nu m-a uitat şi, în orice împrejurări, mă pot baza pe ajutorul Său. Dacă mă cheamă să trec prin ape adânci, sunt gata să spun că purtarea Lui de grijă este perfectă. Indiferent dacă sunt antrenat pentru ceva cu totul nou, dacă sunt pus la încercare ca să-L mărturisesc pe El, ori dacă sunt modelat ca să fiu o mângâiere pentru alţii aflaţi în dificultate, oricare ar fi motivul, eu voi rămâne sub mâna Lui cea puternică şi nu voi renunţa să urmăresc smerenia.”

 

Înălţarea promisă

La final, Petru adaugă o mare promisiune: trebuie să vă smeriţi „pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Într-o vreme credeam că aceste cuvinte se referă la sfârşitul vieţii pe pământ, ca şi cum Petru ar zice: „Fiţi tari indiferent de greutăţile prin care treceţi, pentru că la sfârşitul călătoriei acestei vieţi, El vă va înălţa.” Numai că expresia „la vremea Lui” înseamnă de fapt „la vremea hotărâtă de El pentru voi”, care ar putea veni foarte curând şi nicidecum abia la sfârşitul vieţii. La momentul potrivit, în acord cu voia Lui perfectă, Dumnezeu ne va înălţa, ne va proslăvi şi ne va binecuvânta cu bucurie şi făcându-ne folositori, cu condiţia să ne smerim sub mâna Lui cea tare.

În fine, cu privire la smerenie Petru mai zice: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” Iarăşi, a fost o vreme când eram convins că Petru ne spune că atunci când avem îngrijorări şi poveri pe care nu le putem duce, tot ce trebuie să facem este să le aruncăm asupra Domnului, ştiind că El ne poartă de grijă şi că le va rezolva cumva. Versetul are, fără doar şi poate, şi acest sens, însă el spune mai mult decât atât. Cuvântul tradus prin „aruncaţi” mai este folosit în Noul Testament în limba greacă în Luca 19:35, unde citim că oamenii şi-au „aruncat” hainele pe măgăruşul pe care Domnul a intrat călare în Ierusalim în ovaţiile mulţimilor. Cuvântul „a arunca” înseamnă „a aşeza cu un gest viguros”, descriind o acţiune bruscă şi energică menită a dovedi că oamenii şi-au dat hainele de bunăvoie şi cu bucurie pentru slujirea şi recunoaşterea Domnului. Ei au făcut-o pentru El.

Şi aici, în îndemnul dat de Petru, cuvântul „a arunca” nu înseamnă să aşezăm obosiţi necazurile noastre la picioarele lui Cristos pentru ca El să le rezolve, ci să I le dedicăm cu bucurie într-un act de slujire. Ce ar putea să însemne aceasta? Înseamnă să spunem: „Voi considera toate poverile mele ca fiind slujirea mea pentru El, mă voi încrede în El, Îl voi mărturisi şi mă voi apropia de El. Da, le voi aduce înaintea Lui ca să-I cer ajutorul, dar în acelaşi timp le voi pune în slujba Lui ca parte din mărturia mea şi voi ieşi biruitor din ele prin El. Oamenii se vor gândi la mine şi vor zice: «În toate încercările acestea, el L-a iubit pe Domnul şi L-a mărturisit. Şi-a păstrat liniştea şi smerenia.»”

Dacă am face lucrul acesta, Evanghelia harului ar străluci în noi în toate împrejurările, iar oamenii ar fi cu atât mai atinşi, mai influenţaţi şi mai impresionaţi de Evanghelie.

Tot aşa cum oamenii şi-au pus hainele pe măgăruş pentru Cristos, noi Îi dăm Lui toate încercările prin care trecem ca parte din slujirea noastră pentru El. Ne punem problemele la dispoziţia Lui şi în acelaşi timp I le dăm ca să primim ajutor; iar atunci ele lucrează în noi smerenie.

John Wesley a mers ca misionar în Georgia, unde a eşuat lamentabil. Manierele şi comportamentul lui erau caracteristice oamenilor din înalta societate, lucru de care el era conştient, purtându-se adeseori cu aroganţă faţă de oamenii de „mai prejos ca rang”. Era un gentleman şi un învăţat cu mare autoritate, însă eşecul acesta l-a smerit foarte mult. Întors pe tărâm britanic, el a început să caute cu smerenie faţa Domnului şi abia atunci a putut deveni agentul principal al Marii Treziri Spirituale începute în 1739.

George Whitefield a fost pregătit pentru rolul său în Marea Trezire tot prin acest dar al smereniei. Domnul a folosit împrejurări şi evenimente din viaţa lui ca să-l facă un om extrem de smerit, pentru ca apoi să-l poată folosi cu putere.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Martin Luther. Despre acesta credem în general că a fost un om puternic, îndrăzneţ şi sigur pe sine, mai ales când ne gândim că a bătut în cuie cele 95 de teze pe poarta bisericii din Wittenberg, marcând începutul marii Reforme. Numai că Luther devenise un om foarte smerit înaintea Domnului, ştiind foarte bine că din clipa aceea renunţa la orice carieră în biserică, în mănăstire şi la Universitatea din Wittenberg, la orice promovare, apreciere şi acceptare. Ca să asculte de glasul propriei conştiinţe, el trebuia să renunţe la toate aspiraţiile şi planurile sale şi să devină un cleric rebel şi proscris, adică tocmai genul de persoană de care avea nevoie Domnul ca să reverse asupra ei har după har şi s-o facă extrem de folositoare.

Vedem că acelaşi principiu lucrează şi în viaţa lui C. H. Spurgeon. Omeneşte vorbind, el era un om cu o minte strălucită şi extraordinar de înzestrat, dar ce a făcut Domnul ca să-l pregătească pentru lucrarea vieţii sale? I-a interzis resursele necesare pentru a dobândi educaţie la o şcoală cu prestigiu şi l-a trimis într-o localitate izolată denumită Waterbeach, unde Spurgeon a predicat Evanghelia într-o biserică acoperită cu stuf, asumându-şi răspunderea spirituală pentru o comunitate formată din mai multe sate. Acolo Domnul l-a călit ca instrument în lucrarea Lui, dând har celor smeriţi.

Dacă am fi cu toţii mai smeriţi în lăuntrul nostru! Nu vreau să pun că ar trebui să ne prefacem a avea o formă de smerenie în felul în care ne comportăm, ci că smerenia ar trebui să domnească în inimile, în minţile şi în relaţiile noastre. Cât har am avea atunci! De aceea trebuie să ne rugăm pentru ea şi să lucrăm pentru ea, fiind cu mare băgare de seamă la toate ispitele mândriei, iar lucrul acesta trebuie să-l facem fără întrerupere.

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci

«Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”

Adevărata lucrare de eliberare

Titlul acestui articol nu trebuie interpretat, desigur, în sens carismatic. Nu veţi găsi aici sfaturi despre cum să scoateţi demonii, ci despre cum îi puteţi ajuta pe credincioşii adevăraţi care au trăit sub influenţa puternică a ideilor carismatice şi au ajuns la un moment dat să înţeleagă că acestea sunt greşite. Ei au ieşit dintr-o lume a vorbirii în limbi, a vedeniilor, profeţiilor, stărilor de extaz, dansului şi străfulgerărilor şi a tuturor celorlalte activităţi asociate cu acestea şi au căutat părtăşia printre creştinii „tradiţionali”.

Aceşti prieteni vin de multe ori cu probleme, iar pastorii şi lucrătorii bisericii trebuie să fie gata să-i ajute. Unii lasă în urmă atât de repede şi de uşor mişcarea carismatică încât nu ai zice că înainte aveau o gândire şi un comportament radical diferite. Recunoaştem că unii au nevoie de puţin ajutor sau chiar deloc pentru a se adapta la creştinismul conservator, biblic.

Mulţi constată însă că timpul petrecut în mişcarea carismatică a produs în ei tulburare, nesiguranţă şi poate chiar răni spirituale. Ei au renunţat la o mulţime de elemente de suport emoţionale şi au rupt legăturile cu numeroşi prieteni apropiaţi, lucru care le-a produs o suferinţă considerabilă.

Doctrina, închinarea, părtăşia şi slujirea îmbracă acum pentru ei o formă cu totul nouă. Mediul nou în care au intrat înseamnă un fel de a gândi şi a privi lucrurile complet diferit de cel din cercurile carismatice. Mai mult, în subconştientul lor încă zace acea teamă sâcâitoare că aceşti „tradiţionalişti” sunt într-adevăr nişte formalişti reci şi fără viaţă cum au auzit până atunci – oameni care nu au gustat niciodată Duhul şi care se împotrivesc în mod voit puterii Sale eliberatoare.

Vorbind la modul general, există trei cauze principale pentru care oamenii părăsesc mişcarea carismatică. Prima dintre ele este cea mai dezirabilă şi îi determină de cele mai multe ori pe oameni să se adapteze total la învăţătura evangelică dreaptă. Celelalte două dau naştere la „convertiţi” mai puţin stabili.

O primă cauză este atunci când oamenii trăiesc o dezamăgire sau deziluzie mare cu privire la mişcarea carismatică şi încep să-i studieze cu mai mare atenţie declaraţiile. Poate că tocmai au pierdut pe cineva din familie sau un prieten apropiat şi au văzut cu ochii lor promisiunile mincinoase şi eşecul profeţiilor de vindecare. Poate că şi-au dat seama de lipsa de sinceritate şi de mândria care caracterizează activitatea carismatică şi au rămas uimiţi.

 

Studiul biblic obiectiv a făcut atunci ca întreaga zidire a practicilor carismatice să se năruiască înaintea lor

De exemplu, cu câţiva ani în urmă carismaticii din lumea întreagă au fost şocaţi de fenomenele neobişnuite asociate cu mişcarea Toronto Blessing şi au deschis Cuvântul lui Dumnezeu cu o nouă dorinţă de a descoperi. Studiul biblic obiectiv a făcut atunci ca întreaga zidire a practicilor carismatice să se năruiască înaintea lor.

O a doua cauză pentru care oamenii părăsesc activitatea carismatică este nemulţumirea personală. Deşi există o şansă ca aceasta să le deschidă ochii pentru adevăr, de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. În grupurile carismatice de studiu este întreţinut în mod artificial un nivel ridicat de interdependenţă emoţională, iar în acest context pot apărea supărări care să-i determine pe unii să plece. Tradiţionaliştii luaţi în derâdere ar putea interpreta acest gest ca pe un act de protest, numai că reacţia lor este una de nemulţumire personală şi nu are nicio legătură cu doctrina; prin urmare, chiar dacă aceşti „emigranţi” critică fenomenul pe care l-au părăsit, se poate ca acesta să fie doar efectul unor sentimente rănite.

Unii oameni pleacă fiindcă „darurile” lor nu au fost apreciate suficient sau pentru că aspiraţiile lor la o poziţie de conducere s-au năruit. Cel mai probabil însă, aceştia se vor întoarce, iar dacă nu la acelaşi grup, atunci într-o altă zonă a mişcării carismatice. Aproape am putea spune că cu cât este mai gravă insulta, cu atât se vor întoarce mai repede. Este adevărat că avem oportunitatea să ajutăm astfel de oameni nemulţumiţi să vadă adevăratele probleme şi să ne rugăm ca Domnul să le deschidă ochii, însă eforturile noastre pot fi în zadar.

O a treia cauză pentru care oamenii pleacă, dar numai pentru a se întoarce într-un final este temperamentul instabil. Nu vorbim aici despre stabilitatea mintală a oamenilor, ci despre incapacitatea lor de a gândi clar şi de a identifica principiile biblice fundamentale de comportament. Învăţătura carismatică, fiind atât de subiectivă, de experimentală, de emoţională şi de speculativă produce acest gen de instabilitate la unii oameni.

Ei acumulează o cantitate mare de idei şi de exemple, însă nu dispun de o metodă sigură de a le verifica. Mintea lor lucrează atât de mult cu fragmente dezordonate încât îşi pierde capacitatea de a ordona lucrurile după importanţa lor şi de a judeca limpede.

Este aproape imposibil să-i ajuţi pe cei care se află în această situaţie. Oricât de rapid ai încerca să le explici un lucru, în mintea lor se nasc alte câteva zeci de idei. Ei stabilesc dacă un lucru este bun sau rău în funcţie de numărul argumentelor favorabile posibile şi nu de validitatea biblică a afirmaţiilor. Instabilii se întorc de obicei la starea confortabilă de confuzie din cadrul unui grup carismatic.

Era necesar să amintim şi acele ultime două categorii, fiindcă trebuie să fim pregătiţi să suferim dezamăgire. Cu toate acestea, să nu uităm că Domnul lucrează. Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu părăsesc această mişcare din motive corecte, biblice, şi credem că mult mai mulţi o vor face şi în continuare. Ne dorim să salvăm cât mai mulţi oameni de la şirul nesfârşit de greşeli care compun mişcarea carismatică şi de la exploatarea la care sunt supuşi din partea unor lideri „de vârf” lipsiţi de sinceritate şi de transparenţă.

 

De multe ori în cadrul întâlnirilor carismatice, totul se reduce la plăcerea spectacolului şi la fericirea personală, subiectele adevărate ale Credinţei fiind lăsate în umbră

Se impune să mai precizăm un lucru. Să nu credem cumva că toţi cei care pleacă din rândul carismaticilor sunt cu adevărat convertiţi. Spun lucrul acesta cu mare grijă, întrucât mulţi dintre ei sunt convertiţi, însă nu uităm faptul că mulţi oameni au fost atraşi cu promisiuni de vindecare şi chiar de prosperitate, nicidecum cu o provocare la pocăinţă şi supunere faţă de Cristos. Odată intraţi, ei au fost hrăniţi nu cu doctrină, ci cu pastile emoţionale. De multe ori în cadrul întâlnirilor carismatice, totul se reduce la plăcerea spectacolului şi la fericirea personală, subiectele adevărate ale Credinţei fiind lăsate în umbră. Iar când este prezentată Evanghelia, ea îmbracă de obicei o formă superficială de credinţă facilă. Prietenia şi fenomenalul iau locul vieţii spirituale adevărate. De aceea, mulţi dintre participanţi nu sunt mântuiţi cu adevărat, iar dacă aceştia părăsesc mişcarea şi se îndreaptă spre o biserică evanghelică sănătoasă, nevoia lor cea mai mare este să audă Evanghelia.

Această precizare trebuie completată însă cu un apel la respect faţă de foştii carismatici care sunt credincioşi sinceri şi veritabili. Unii dintre ei s-au îndreptat cu mulţi ani în urmă spre mişcarea carismatică din pricina lipsei de viaţă dintr-o biserică evanghelică tradiţională. Sunt multe biserici cu o doctrină sănătoasă, dar în care oamenii fac atât de puţin pentru Domnul încât îi putem înţelege pe aceia dintre membri care aleg părtăşia unui grup carismatic. Chiar dacă greşesc făcând aceasta, ne închipuim ce chin trebuie să fi fost pentru ei să-şi ţină în viaţă credinţa şi dragostea într-o biserică „sănătoasă”, dar lipsită de entuziasm! Ei s-au simţit oarecum constrânşi să plece din acea biserică sănătoasă, dar cufundată într-un somn sănătos. De multe ori tocmai dorinţa de a-I fi pe plac lui Dumnezeu i-a determinat pe oameni (deşi în mod greşit) să plece în biserici carismatice mai animate. Noii lor învăţători de aici i-au convins să caute vorbirea în limbi şi alte lucruri neobişnuite, iar dorinţa lor de a se supune lui Dumnezeu i-a determinat să se deschisă spre aceste experienţe noi.

Deşi au fost induşi în eroare, au fost sinceri, iar sinceritatea lor merită respectul nostru. Poate că ei au fost mai sinceri decât adunarea sănătoasă pe care au lăsat-o în urmă.

Spunem lucrul acesta pentru a încuraja o măsură potrivită de respect pentru aceia care se întorc la noi din sânul grupărilor carismatice. Poate că tocmai noi, evanghelicii tradiţionali, am greşit faţă de ei prin letargia şi răceala noastră spirituală.

Care sunt problemele sau urmele care continuă să le dea bătăi de cap credincioşilor după ce au părăsit mişcarea carismatică? Pe paginile următoare vom trece în revistă câteva dintre dificultăţile întâlnite şi vom scoate în evidenţă acele învăţături biblice asupra cărora trebuie să insistăm pentru a le rezolva.

Zece probleme de durată

1. Supremaţia imaginaţiei

Prima problemă cu care se confruntă în continuare cei care părăsesc mişcarea carismatică se naşte din supremaţia imaginaţiei. La mulţi dintre ei, imaginaţia a lucrat din greu ca să creeze o viaţă spirituală artificială în care Dumnezeu le-a vorbit neîntrerupt prin călăuzire directă. Ei s-au simţit conduşi să facă un lucru sau altul şi au „primit” cunoaştere despre cutare sau cutare lucru. În multe situaţii, au pus fiecare sentiment şi trăire pe seama unui imbold venit direct de la Duhul Sfânt. Religia pe care au învăţat-o a fost complet diferită de cea a creştinismului biblic, fără ca ei să-şi fi dat seama de lucrul acesta.

Ei au propovăduit un sistem de gândire care ia convingerile creştine fundamentale şi le aplică pe o formă de misticism în care omul „cunoaşte” atingerea divină şi primeşte într-un mod direct şi paranormal o cunoaştere inaccesibilă altora. Când cineva traduce vorbirea în limbi, ceea ce-i vine prima dată în minte este înţelesul corect. Pentru mulţi, ideile obişnuite trebuie ridicate la rang de „cuvinte de cunoaştere”. Şi lista închipuirilor inspirate este lungă.

Mulţi foşti carismatici sunt şocaţi să afle care este adevărata învăţătură biblică despre unirea cu Dumnezeu şi cum funcţionează aceasta. Fără să înţeleagă această învăţătură ei rămân pe mai departe nedumeriţi, dependenţi de sentimentele lor şi de aşa-zisele mesaje primite de la Dumnezeu.

 

Tot ce ştim noi despre Cristos şi despre căile Lui trece din Cuvânt în mintea noastră, unde se întâlneşte şi îşi dă mâna cu credinţa

Noi trebuie să le explicăm, atât prin predicare, cât şi prin interacţiune personală, pasajele din Noul Testament care vorbesc despre trăirea „prin credinţă”, iar aceasta nu doar pentru a le putea explica mântuirea, ci şi pentru a le explica „mecanismele” unirii noastre permanente cu Dumnezeu. Trebuie să le explicăm că noi nu-L cunoaştem pe Domnul prin intermediul unor simţuri fizice sau sentimente, nici printr-o legătură directă sau de tipul „clarviziunii”. Sentimentele sunt reacţia noastră la ceea ce înţelegem. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin ceea ce ne este descoperit în Cuvântul Său. Credem tot ce spune acesta despre El, ne încredem în El şi ne bucurăm de El. Tot ce ştim noi despre Cristos şi despre căile Lui trece din Cuvânt în mintea noastră, unde se întâlneşte şi îşi dă mâna cu credinţa. Legătura principală dintre Dumnezeu şi noi este prin înţelegerea noastră şi prin reacţia noastră de încredere. Bineînţeles că avem şi numeroase dovezi, cum sunt rugăciunile ascultate, precum şi o doză de siguranţă, însă legătura principală este primirea Cuvântului.

Cum rămâne atunci cu sentimentele? Trebuie să explicăm faptul că în experienţa spirituală autentică, sentimentele iau naştere ca reacţii la ceea ce pricepe mintea. Dumnezeu nu obişnuieşte să ne apeleze direct latura emoţională. Fie că vorbim despre dragoste, recunoştinţă, siguranţă, ruşine sau convingere de păcat, acestea se plămădesc înăuntrul nostru ca rezultat al lucrurilor pe care le înţelege mintea.

În viaţa creştină totul vine „prin credinţă”, iar aceasta înseamnă în mod necesar prin înţelegere. Nu avem cum să credem un lucru fără să ne gândim la el.

Care este rolul Duhului Sfânt în toate acestea? Trebuie să explicăm faptul că Duhul Sfânt luminează mintea, capacitând-o să priceapă adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu. El nu transmite minţii credinciosului adevăruri spirituale care nu se regăsesc în Biblie. Ceea ce face însă este să ne ascută mintea ca să vedem lucrurile dezvăluite în Scriptură.

Apoi, când am înţeles aceste lucruri şi le-am primit prin credinţă, Duhul ne atinge în mod repetat mintea astfel încât să le vedem cu o claritate şi mai mare şi să avem parte de mai multă bucurie şi dragoste. O veche expresie puritană numeşte aceasta „îmbrăţişarea Duhului”. Cât de bun este Duhul lui Dumnezeu!

Ideea principală este că orice experienţă spirituală veritabilă trebuie să străbată mintea, conştientul, şi să fie primită prin credinţă. De îndată ce reuşim să le transmitem foştilor carismatici acest adevăr fundamental al credinţei creştine, ochii li se deschid şi înţeleg că au fost induşi în eroare de o formă de creştinism denaturată. Atunci ei nu mai sunt la mila imaginaţiei.

Bineînţeles că trebuie să-i asigurăm pe aceşti prieteni că există şi numeroase dovezi palpabile ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile noastre. Ea se vede în natura nouă pe care o primim în momentul convertirii şi în numeroasele răspunsuri la rugăciune care vin după aceea. De nenumărate ori am fost întăriţi ca să ne putem îndeplini sarcinile, am primit putere să mărturisim şi am fost eliberaţi din încercări ca răspuns la rugăciuni. Am văzut în repetate rânduri cum Dumnezeu a intervenit în mod clar schimbând împrejurările. În toate acestea vedem mâna Domnului, însă numai în Cuvânt putem auzi, ca să zicem aşa, vocea Lui autoritară care ne descoperă doctrina şi poruncile Sale.

Ca să rezumăm, noi Îl cunoaştem pe Domnul prin ceea ce El a spus (în Cuvânt), la care se adaugă ceea ce face El ca răspuns la rugăciune. Noi nu primim din partea lui Dumnezeu comunicări directe cu rol de autoritate.

Cât de mult diferă această învăţătură istorică, biblică, de ideile mistice şi oculte care s-au strecurat în învăţătura carismatică modernă! „Deconectează-ţi mintea”, zic ei, „pentru că nu face decât să te împiedice şi să te deranjeze. Ridică mâinile, închide ochii, leagănă-te dintr-o parte în alta, aruncă-te în abis, dă frâu liber sentimentelor, lasă-ţi spiritul să preia controlul, repetă Numele Mântuitorului, vorbeşte în limbi şi atunci vei activa legătura ta directă şi mistică cu Dumnezeu şi vei simţi şi vei vedea după cum te va mişca Duhul.”

Repet, Dumnezeu vorbeşte din Cuvânt adresându-Se minţii, care este organul priceperii şi sălaşul credinţei. Iată în continuare câteva dintre pasajele importante la care trebuie să facem referire atunci când subliniem importanţa primordială a credinţei (care presupune, în mod natural, pricepere).

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).

„Pentru ca să li se îmbărbăteze inimile … şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de PRICEPERE” (Coloseni 2:2).

„Staţi tari ÎN CREDINŢĂ” (2 Corinteni 1:24).

„Pentru că umblăm PRIN CREDINŢĂ, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7).

„Pe deasupra tuturor acestora, luaţi SCUTUL CREDINŢEI, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Efeseni 6:16).

„PRIN CREDINŢĂ a părăsit el [Moise] Egiptul … pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27).

„Aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre PRIN CREDINŢĂ; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:17-19).

 

2. Istorisiri şi revelaţii

O a doua problemă care îi afectează pe mulţi dintre cei ce părăsesc cercurile carismatice este încrederea lor anterioară în surse nebiblice de doctrină şi de mângâiere, precum istorisirile şi noile revelaţii. Cei mai mulţi carismatici cred la modul teoretic că toate istorisirile, viziunile şi cuvintele de cunoaştere trebuie să treacă de testul Scripturii, însă prea puţini sunt cei care chiar procedează aşa. (Atunci când liderii carismatici încearcă să-şi justifice viziunile cu ajutorul Scripturii, aceste încercări merg de la superficial până la absurd.)

Problema este că foştii carismatici simt adeseori un mare gol lăuntric după ce lasă în urmă şirul neîntrerupt de învăţături exemplificative şi de cuvinte profetice. Unii rămân vulnerabili şi gata să creadă tot ce citesc în literatura creştină anecdotică uşoară.

Facem adeseori referire la felul în care mişcarea carismatică coboară pragul credulităţii oamenilor, lucru care chiar se întâmplă. Mulţimea de întâmplări cu vindecări, experienţe extraordinare şi revelaţii trebuie în general crezută, pentru că altfel viaţa creştină ar fi un adevărat coşmar de suspiciune. Unii rezolvă problema crezând totul (oricât ar fi de nebiblic), în timp ce alţii „aproape” cred. (Vezi problema nr. 10 pentru alte comentarii pe acest subiect.)

Din păcate, nu este suficient să-i îndreptăm pe oameni către Scriptură, deoarece prietenii noştri carismatici au auzit citate din Scriptură folosite pentru a justifica lucruri dintre cele mai bizare. Prin ignoranţa lor faţă de orice reguli de interpretare, învăţătorii carismatici au răpit Scripturii orice claritate, consecvenţă şi autoritate. Ceea ce trebuie să facem este să încurajăm un nou respect şi o mai profundă reverenţă şi dragoste pentru Scriptură, făcându-le cunoştinţă prietenilor noştri cu regulile pe care Biblia le promovează pentru propria sa interpretare. Ei trebuie să acorde importanţă contextului şi să compare textele biblice între ele. Trebuie să afle despre conceptul de „analogie a credinţei” propus de reformatori, concept care presupune să ne înarmăm cu o cunoaştere intelectuală clară a tuturor doctrinelor majore ale Bibliei, iar apoi să verificăm toate ideile noastre cu privire la înţelesul unui pasaj pe baza acestor doctrine.

Articolul de faţă nu îşi propune să recapituleze regulile principale de interpretare, însă foştii carismatici au nevoie de experienţa eliberatoare a studiului biblic serios şi logic. Ei trebuie să vadă ce au pierdut în toţi aceşti ani. Abia atunci vor putea să se bucure de o Scriptură care călăuzeşte cu adevărat şi care nu este o carte haotică a misterelor ce are nevoie de o revelaţie personală pentru a-şi face descoperit înţelesul. Prin urmare, trebuie ca în programele noastre de educaţie să lăsăm timp şi loc pentru subiectul „Interpretarea Bibliei pentru toţi”.

Trebuie să-i îndreptăm pe prietenii noştri înspre cărţi precum Body of Divinity a lui Thomas Watson, unde se vor bucura să găsească, într-o formă bine sistematizată, Adevărul doctrinar care le-a fost refuzat până acum. În felul acesta ei vor dobândi ancora solidă a doctrinei sănătoase fără de care vor fi mereu vulnerabili la ideile omeneşti, nebiblice.

 

3. Închinarea cu reverenţă

A treia problemă cu care se confruntă numeroşi credincioşi ieşiţi din mişcarea carismatică ţine de adaptarea la o formă de închinare caracterizată de reverenţă. În cele mai multe comunităţi carismatice, închinarea este concepută astfel încât să fie subiectivă şi motivatoare doar la nivel uman. În acest sens, ingredientele principale folosite sunt muzica instrumentală şi ritmul. De asemenea, închinarea are de obicei un caracter informal, sacrificând uimirea şi reverenţa. Ea are de-a face mai mult cu sentimentele şi trupul decât cu mintea şi sufletul.

Cei care pleacă dintr-un grup carismatic ajung fie într-o biserică evanghelică cu o închinare conservatoare, fie într-una care acceptă compromisul şi foloseşte cântece carismatice. Aceasta din urmă nu va putea să le arate foştilor carismatici frumuseţea adevăratei închinări fiindcă a pervertit-o ea însăşi.

În cazul fericit, foştii carismatici ajung în locuri în care pot învăţa despre scopurile biblice ale închinării. Lor va trebui să le scoatem în evidenţă cel mai important principiu dintre toate, şi anume că închinarea trebuie să fie „în duh şi în adevăr”. Aceasta se referă şi la faptul că ea trebuie să fie o închinare cu mintea şi în conformitate cu Adevărul revelat al lui Dumnezeu.

Este foarte important ca orice credincios să înţeleagă faptul că închinarea trebuie să poată fi exprimată în cuvinte (fie că acestea sunt doar gândite, rostite sau cântate). Orice nu îndeplineşte acest criteriu nu este închinare adevărată.

Închinarea trebuie să fie în acelaşi timp obiectivă şi subiectivă; ea trebuie să fie încărcată cu laude şi admiraţie la adresa lui Dumnezeu şi a atributelor şi lucrărilor Lui. Ea trebuie adusă în smerenie şi reverenţă. Închinarea trebuie să includă pocăinţă (care lipseşte adeseori din cântecele carismatice). Ea nu trebuie să fie marcată de spiritul competitiv al muzicii elaborate şi al virtuozităţii instrumentale, pentru ca nu cumva oamenii să se bucure mai mult de acestea decât de închinarea spirituală, iar muzicienii să iasă în evidenţă cu talentele lor.

Închinarea nu trebuie să împrumute ritmuri şi acorduri asociate cu industria muzicală seculară şi cu mesajele ei care se împotrivesc lui Dumnezeu şi moralităţii. Cuvântul lui Dumnezeu cere o separare clară între sacru şi profan.

Cam acestea sunt principiile pe care trebuie să le expunem pe baza unor pasaje pasaje biblice ca Ioan 4 şi Apocalipsa 4-5. Foştii carismatici trebuie să înţeleagă că au îmbrăcat până acum o formă de închinare firească, lumească, egocentrică şi care este o întristare pentru Duhul Sfânt. Plăcerea omenească, obţinută din aceste stiluri lumeşti depravate, a eclipsat activitatea spirituală adevărată, iar acum toate acestea trebuie respinse ca lucruri nelegitime şi dăunătoare. Doar după ce vor face lucrul acesta, vor putea să aducă din toată inima şi într-un mod sincer o închinare autentică, plină de respect şi de atenţie, manifestând o adevărată bucurie spirituală.

 

4. Fenomene vizibile

A patra problemă care le dă mari bătăi de cap foştilor carismatici este foamea continuă de fenomene precum vindecările şi profeţiile. Când nu au parte de ele, ei se simt nemotivaţi şi nesiguri. Aceste aşa-zise dovezi ale prezenţei Duhului Sfânt au fost pentru ei multă vreme un înlocuitor al credinţei, iar acum când le-au lăsat în urmă, constată că le este greu să trăiască prin credinţă.

Noi, creştinii, nu suntem însă lipsiţi de dovezi ale lucrării lui Dumnezeu în noi, şi este bine să-i ajutăm pe prietenii noştri tulburaţi să vadă aceste dovezi. Convertirea, sfinţirea şi păstrarea sunt cele mai mari dintre toate.

Un lucru şi mai important este să-i învăţăm să-şi pună credinţa în ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Credinţa creşte cel mai mult atunci când este pusă în practică, mai întâi primind şi crezând învăţătura Cuvântului, iar apoi apropiindu-ne de Domnul în rugăciune ca răspuns la toate problemele şi nevoile vieţii.

 

Pe aceștia trebuie să-i ajutăm să accepte „numai Scriptura” ca regulă a credinței și trăirii lor.

Foştii carismatici trebuie încurajaţi să dea dovadă de un discernământ sobru, punându-şi încrederea numai în Cuvânt şi ignorând explicaţiile carismatice ale experienţelor neobişnuite. Poate le va fi util să afle că tocmai acele fenomene şi „minuni” pe care s-au bazat până acum pot fi întâlnite în egală măsură şi în afara cercurilor creştine. Ele sunt răspândite chiar şi în rândul sectelor păgâne şi nu sunt nicidecum dovezi ale lucrării Duhului. Chiar în sânul mişcării carismatice, mulţi lideri neevlavioşi (ba chiar imorali şi nelegiuiţi) au reuşit să producă aceste aşa-zise semne ale aprobării şi puterii lui Dumnezeu.

Foştii carismatici trebuie să înţeleagă totodată că în aceste experienţe neaşteptate, un rol important îl joacă tehnici ascunse de hipnoză şi manipulare psihologică. Pe scurt, noi trebuie să-i ajutăm pe aceşti prieteni să accepte principiul „numai Scriptura” ca regulă de bază pentru umblarea lor şi să-şi găsească plăcerea în minunile Cuvântului. În ce priveşte încurajarea, oare nu sunt suficiente dovezile inconfundabile ale puterii lui Dumnezeu în susţinerea şi în binecuvântarea mărturiei noastre?

În vederea întăririi credinţei, este imperios să le arătăm foştilor carismatici cum să se bazeze pe promisiuni în loc să caute minuni pământeşti care, dacă există, nu sunt decât un amestec de trucuri teatrale şi efecte psihologice. O carte excelentă pe care o putem recomanda este A Divine Cordial a lui Thomas Watson, publicată şi sub titlul All Things for Good. La fel de minunată este şi cartea lui A W Pink, Comfort for Christians. Cărţi ca şi acestea le arată credincioşilor cum trebuie să se raporteze la încercările de tot felul. Viaţa creştină se trăieşte nu prin vedere, ci prin credinţă, iar umblarea pe această cale trebuie să devină ţelul credincioşilor care au părăsit mişcarea carismatică.

 

5. Absenţa slujirii

A cincea problemă cu care se confruntă unii dintre foştii carismatici este rezultatul lipsei implicării şi dedicării în slujirea autentică a Domnului. Noi am fost mântuiţi ca să-I slujim Lui şi să fim la dispoziţia Lui. Ţelul nostru ar trebui să fie ca împreună să ne implicăm în lucrarea de evanghelizare. Mediul carismatic însă este unul predominant egocentric. Bineînţeles că există şi excepţii şi că unii carismatici sunt deosebit de activi pentru Domnul, inclusiv în lucrări ce ţin de purtarea de grijă pentru alţii. În general însă, situaţia este cu totul alta.

Foarte rar se va întâmpla să găsim adunări carismatice preocupate la modul serios să organizeze şcoli duminicale cu scop de evanghelizare şi alte activităţi similare ce urmăresc binele spiritual al comunităţii. Da, vom găsi multă hărnicie, însă de obicei în folosul credincioşilor şi pentru plăcerea şi împlinirea lor.

Activităţile care se desfăşoară în bisericile carismatice presupun un mare consum de energie pe plan muzical şi în alte practici obişnuite. Darurile, zidirea bisericii şi întărirea personală sunt lucrurile cele mai importante. „Umblarea mea … sănătatea mea … experienţa mea” reprezintă scopul cel mai important în viaţă. Grupurile de casă sunt adeseori doar un context plăcut în care oamenii se răsfaţă şi se complimentează reciproc. Principiul de bază este că trebuie să ni se poarte de grijă. Noi suntem cei mai importanţi. Toată energia trebuie canalizată înspre noi înşine.

Credinciosul care părăseşte atmosfera creştinismului carismatic şi se alătură unei adunări tradiţionale se va simţi, foarte probabil, abandonat. Este important ca el să înţeleagă adevărata cauză a acestui gol şi să vadă că viaţa lui trebuie să se umple acum cu o nouă activitate – slujirea spirituală altruistă şi abundentă pentru Cristos.

Trebuie să recunoaştem că unele biserici creştine tradiţionale din zilele noastre sunt la fel de condamnabile ca şi cele carismatice pentru egocentrismul care caracterizează programele lor. Tragem însă nădejde că aceia care părăsesc mediul carismatic vor găsi biserici în care nu distracţia şi plăcerea credincioşilor este scopul principal, ci proclamarea Evangheliei pentru sufletele pierdute.

În zile ca acestea e nevoie de mulţi lucrători. Ceea ce îi va ajuta cel mai mult pe foştii carismatici este o nouă perspectivă şi o nouă dedicare, acesta fiind contextul în care ei vor găsi adevărata binecuvântare spirituală. (Broşura autorului despre biserica funcţională – Your Reasonable Service in the Lord’s Work – poate fi de ajutor în acest sens.)

 

6. Încetarea darurilor-semne

A şasea problemă care îi frământă pe foştii carismatici este dacă darurile Duhului au încetat sau nu. Cum este posibil ca ele să fi încetat dacă Scriptura nu afirmă în mod specific lucrul acesta? Teama reziduală şi recurentă cu privire la darurile Duhului va dispărea numai atunci când fostul carismatic va înţelege foarte clar motivele pentru care cesaţionismul a fost poziţia majorităţii covârşitoare a creştinilor până în anii 1960. În acest sens, feriţi-vă de literatura care condamnă practicile carismatice fără să proclame în acelaşi timp încetarea darurilor-semne şi a darurilor revelatoare.

Unii autori au îmbrăţişat ideea potrivit căreia cesaţionismul este neîntemeiat şi că ar trebui să judecăm validitatea fiecărei pretenţii carismatice în funcţie de meritele sale. Ideea în sine este un coşmar. Vorbind doar din perspectivă practică, ar fi nevoie de mii de judecători cu experienţă care să lucreze zi şi noapte doar pentru a începe să aducem puţină lumină pe scena actuală. Pretenţiile referitoare la daruri şi fenomene sunt de ordinul milioanelor.

Adevărul este că Biblia are o poziţie foarte clară în această chestiune şi cei mai mulţi foşti carismatici sunt dispuşi să studieze textele cu pricina. Bineînţeles că trebuie să-i ajutăm pe aceşti prieteni să înţeleagă că supunem discuţiei doar două tipuri de daruri: darurile revelatoare şi darurile-semne. Toate celelalte, cum este darul slujirii sau cel al conducerii, sunt în continuare valabile.

Textele care arată că darurile revelatoare şi darurile-semne au încetat sunt prezentate de autor în cartea sa The Healing Epidemic, capitolul 7 – „Dovezi că darurile au încetat”. Nu reluăm aici aceste texte şi dovezi, însă ar trebui să fie evident că darurile-semne nu au fost primite ca daruri permanente. Ele au fost descrise în mod specific ca fiind doar nişte semne sau indicatoare. Minunile făcute de apostoli au spus lumii: „aceştia sunt adevăraţii martori şi apostoli ai lui Cristos şi canalele inspirate de transmitere a Sfintei Scripturi.” Acum însă, când mărturia lor se regăseşte în Biblie, noi avem chiar realitatea spre care au indicat ele. Semnele au încetat în clipa când realitatea spre care au arătat ele a fost oferită Bisericii.

La fel stau lucrurile şi cu vorbirea în limbi. Aceste limbi miraculoase au fost doar un semn, un indicator. Dumnezeu a spus prin Isaia că venirea lui Mesia va fi validată prin faptul că Neamurile le vor proclama evreilor Cuvântul lui Dumnezeu. La momentul Rusaliilor însă, şi pentru o scurtă perioadă după aceea, nu au existat convertiţi dintre Neamuri, astfel că Dumnezeu a folosit limbile Neamurilor vorbite în mod miraculos de evrei. Acesta a fost unul dintre semnele că a venit noua eră, Era Evangheliei, în care Evanghelia va fi predicată în toate limbile pământului. Foarte curând după aceea, realitatea şi-a intrat în drepturi şi Evanghelia a început să fie proclamată evreilor şi Neamurilor deopotrivă de convertiţii dintre Neamuri. De îndată ce lucrul acesta s-a întâmplat, semnul vorbirii în limbi şi-a împlinit menirea. Realitatea spre care a indicat semnul a venit, iar „umbra” a lăsat locul acestei realităţi.

În experienţa mea am constatat că cei mai mulţi carismatici trăiesc cu impresia că în vremurile descrise în Noul Testament, vindecările erau înfăptuite în mod constant de toţi credincioşii. De cele mai multe ori ei sunt uimiţi să afle că acest lucru este total greşit, Biblia menţionând un singur caz în care cineva din afara grupului apostolilor a făcut o vindecare – este vorba de cazul lui Pavel vindecat de Anania (la porunca Domnului).

Trebuie să le explicăm întotdeauna foarte clar prietenilor noştri foşti carismatici că noi credem în minuni, inclusiv în vindecări. Dumnezeu poate face orice şi El a promis că va vindeca. Ceea ce respingem însă este ideea că El Îşi canalizează puterea prin anumiţi oameni înzestraţi cu daruri speciale de a face minuni şi vindecări. Apostolii, împreună cu „semnele” lor, au dispărut de mult, însă Domnul continuă să vindece în mod direct ca răspuns la rugăciuni (şi după voia Lui suverană). Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care trebuie să le explicăm foarte clar foştilor carismatici.

 

7. Predominanţa stilului de viaţă lumesc

A şaptea problemă care îi frământă de multe ori pe cei care părăsesc mediul carismatic izvorăşte din faptul că în mediul acesta este încurajat un stil de viaţă lumesc şi uneori chiar imoral. Carismaticii din lumea întreagă înţeleg de obicei sfinţenia într-un mod complet diferit de tot ceea ce a cunoscut biserica creştină în istoria ei de până acum. Separarea de lume nu joacă aproape niciun rol în ideea lor de sfinţenie, ca şi (în cele mai multe cercuri) abţinerea de la averi şi plăcerile lumeşti.

Bogăţia şi plăcerea sunt obiective legitime în mediul carismatic. Moda, afirmarea de sine şi cunoaşterea intimă a industriei muzicii pop şi cinematografice sunt interese acceptabile. Cântăreţii carismatici arată şi cântă întocmai ca aceia din lume. Mai mult decât atât, ei chiar urmăresc în mod intenţionat această asemănare.

Credincioşii care părăsesc lumea carismatică trebuie să se adapteze la standarde cu totul diferite. Ei trebuie să înţeleagă că Domnul aşteaptă de la credincioşii Săi o altă atitudine şi că stilul de viaţă al lumii este o urâciune înaintea Lui. Unii vor avea nevoie să li se explice doctrina sfinţirii de la zero. Ei au nevoie să adopte o nouă atitudine de dedicare şi de slujire.

Am făcut referire puţin mai devreme la imoralitate fiindcă este un adevăr incontestabil că, dintre toţi cei ce se declară creştini, carismaticii sunt cei care produc cele mai multe cazuri de comportament inacceptabil. În mijlocul lor se întâlnesc cele mai multe situaţii de adulter, divorţ, fraudă şi alte păcate grave.

Această observaţie nu urmăreşte să aducă atingere numeroşilor carismatici serioşi care dau morţii faptele firii şi caută să trăiască într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Numai că mediul carismatic în ansamblul său nu încurajează trăirea conştientă în sfinţenie, lucru care din păcate este cât se poate de evident.

Imoralitatea poate fi încurajată şi de absenţa pocăinţei din închinarea care se practică în multe biserici carismatice. Întâlnirile cu dans, legănat, aplaudat, cuvinte repetate pe o muzică ritmică asurzitoare şi sensibilizare emoţională nu sunt contexte propice pentru o pocăinţă autentică şi pentru dedicare la sfinţenie.

Închinătorii nu sunt încurajaţi să stea liniştiţi înaintea Domnului şi să ia aminte la versetul care zice: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” În unele cercuri carismatice, bătălia spirituală este definită exclusiv ca luptă împotriva demonilor şi nu există deloc elementul de luptă împotriva păcatului şi a ispitei pe plan personal. Nu avem de ce să ne mirăm că mulţi evanghelişti carismatici cad pradă imoralităţii şi sunt aduşi în faţa instanţelor pentru tot felul de fapte reprobabile.

Este important să le transmitem credincioşilor care ajung la noi din bisericile carismatice că tot ceea ce facem noi izvorăşte din ascultare faţă de Cuvânt şi nicidecum din deciziile noastre personale. Trebuie să putem justifica fiecare latură a vieţii noastre individuale şi colective cu versete din Scriptură. Creştinii sunt oameni care se conformează de bunăvoie tuturor regulilor Noului Testament, inclusiv aceea care cere separarea de lume. Prietenii noştri vor găsi pacea doar atunci când Duhul le va arăta adevărata natură a umblării creştine. Multora dintre ei, foştii lor învăţători le-au ascuns porţiuni mari ale Adevărului, pe care acum trebuie să le cunoască şi să le accepte.

 

8. O experienţă superioară

A opta problemă cu care se confruntă de multe ori foştii carismatici este una sensibilă şi dificilă, dar care trebuie amintită. Ea nu îi afectează pe toţi aceşti prieteni, însă cu siguranţă are un impact asupra unora dintre ei. Este vorba de problema mândriei. Învăţătorii lor carismatici i-au convins probabil că ei beneficiază de o lumină şi de o experienţă superioară, spre deosebire de credincioşii tradiţionali care sunt necunoscători, reci şi lipsiţi de binecuvântări spirituale. Mulţi învăţători carismatici adoptă un stil lăudăros şi triumfalist prin care încurajează acest sentiment de superioritate spirituală.

Absenţa unei închinări cu adevărat obiective (al cărei efect este smerenia) poate contribui şi ea la apariţia mândriei, la fel ca sentimentul omului că este special pentru că are anumite daruri spirituale. La unii, această mândrie nu dispare nici după ce aceştia părăsesc mediul carismatic.

Când vorbim despre lucrul acesta nu putem să nu ne gândim la numeroşii Creştini după Evanghelie Exclusivişti (eng. Exclusive Brethren) care au părăsit în anii 1960 mişcarea din care făceau parte. Ei şi-au dat seama că multe lucruri nu erau în regulă, însă din păcate mulţi au luat cu ei convingerea fermă că beneficiaseră de o învăţătură mult superioară celei din bisericile evanghelice tradiţionale. Ce au mai putut ei învăţa, odată având această convingere? Unii (nu toţi, desigur) au ajuns nişte inadaptaţi şi chiar o pacoste pentru bisericile la care s-au alipit.

Atunci când încercăm să-i ajutăm pe foştii carismatici să înţeleagă că înţelegerea lor spirituală nu este mai presus de cea a credincioşilor tradiţionali, trebuie să acţionăm cu mult har. Avem nevoie de răbdarea lui Iov, de înţelepciunea lui Solomon şi de blândeţea lui Barnaba ca să le arătăm că mediul din care au ieşit reprezintă în multe sensuri o îndepărtare radicală de Scriptură şi de doctrina acesteia şi că au multe lucruri de reînvăţat.

Dacă vom corecta doar câteva dintre ideile greşite, nu vom rezolva mare lucru. Mândria carismatică se sprijină pe foarte multe picioare. Doar atunci când le vom dărâma pe toate (cu atenţie, desigur), iluzia grandorii va dispărea şi mintea se va deschide complet faţă de Cuvânt. Modul cel mai delicat de a face lucrul acesta este prin recomandarea de cărţi, astfel încât prietenii noştri să aibă timp să cugete asupra lucrurilor în linişte, verificând atent textele indicate şi cerându-I Domnului ajutorul necesar.

 

9. Accentul pe părtăşie

A noua problemă care tulbură uneori liniştea foştilor carismatici are de-a face cu domeniul relaţiilor. Am amintit deja părtăşia strânsă pe care grupurile de casă o întreţin în mod artificial. Carismaticii excelează de obicei la organizarea de activităţi care leagă prietenii între oameni, ceea ce duce în mod inevitabil la suferinţă şi singurătate atunci când oamenii părăsesc mediul carismatic.

Cele mai multe biserici creştine tradiţionale nu încurajează crearea de relaţii în modul acesta forţat, ci se bazează mai mult pe procesul natural în care oamenii se apropie unii de alţii în timp ce se închină şi Îl slujesc pe Domnul împreună.

În cazul fericit, foştii carismatici ajung în biserici în care oamenii sunt deschişi şi primitori. Legăturile mai puternice se formează însă doar în timp şi de obicei în contextul colaborării într-un anumit domeniu al slujirii creştine. Prieteniile adevărate nu pot fi create de obicei în mod artificial.

Trebuie să dăm dovadă de o înţelegere specială şi să le oferim o părtăşie specială celor care vin dintr-un sistem care depinde exagerat de mult de prietenii, amintindu-ne că oamenii aceştia au lăsat probabil în urmă ceva ce nu vor putea înlocui foarte curând.

O altă problemă din sfera relaţiilor poate apărea din pricina stilului de conducere dominant şi autoritar caracteristic multor biserici carismatice. Oamenii care sunt obişnuiţi cu aceste ingerinţe în vieţile lor se simt uneori pierduţi după ce ele încetează. Chiar dacă le-au dispreţuit înainte, acum simt un fel de gol. Iar în cazul unora, acest fenomen poate atinge proporţiile unei „dependenţe”.

Pastorii trebuie să fie foarte atenţi să nu le spună niciodată acestor oameni exact ce să facă în deciziile personale, oricât de mult li s-ar cere o direcţie clară. Ei trebuie să se limiteze de fiecare dată la prezentarea principiilor biblice şi să respecte răspunderea fiecărui individ de a aplica aceste principii cu atenţie şi cu rugăciune la deciziile pe care le are de luat.

 

10. O credinţă nesigură

O ultimă problemă pe care o au uneori foştii carismatici este credinţa slabă sau ezitantă care poate duce la superficialitate sau la cinism. Această credinţă slabă este rezultatul obiceiului lor anterior de a se baza foarte mult pe vindecări şi alte fenomene extraordinare. Problema vine din simplul fapt că ei nu au văzut niciodată aceste lucruri petrecându-se sub ochii lor, într-un mod cert şi verificabil. Chiar şi aceste semne miraculoase au fost acceptate prin credinţă!

Dacă îi întrebăm pe prietenii noştri carismatici de ce întâlnirile lor săptămânale de vindecare nu cuprind şi cazuri clare şi verificabile din punct de vedere medical, cu vindecări ale unor boli fizice grave, ei încep să vorbească imediat despre cazuri despre care au auzit din alte biserici şi care probabil că s-au petrecut cu multe luni sau mulţi ani în urmă. Foarte rar vom găsi pe cineva care să sară în apărarea întâlnirilor de vindecare din propria biserică. Aceasta dovedeşte că până şi ei îşi dau seama că aceste vindecări au de-a face mai mult cu cultura carismatică decât cu realitatea.

Un autor carismatic (medic de profesie) a încercat să argumenteze într-una din cărţile sale în favoarea vindecărilor carismatice, dar şi cartea lui a scos la iveală aceeaşi tendinţă. Ca argumente în favoarea sa, el a scris despre vindecări care se petrecuseră cu mulţi ani înainte şi în alte ţări. Fără să vrea, el a recunoscut de fapt că nu dă crezare vindecărilor pe care le vedea săptămână de săptămână în jurul lui, în propria biserică. El credea în ele oarecum, dar nu suficient cât să le întrebuinţeze ca exemple, preferând să-şi ia „dovezile” de mai departe.

Autorul cărţii de faţă a discutat cu credincioşi carismatici de pe cinci continente diferite şi i-a întrebat de ce vindecările în bisericile lor locale sunt nereuşite, au efect pe termen scurt sau sunt neînsemnate şi de ce nu pot prezenta cazuri reale de vindecare verificabilă a unor boli grave. De fiecare dată, reacţia lor a fost să îşi bazeze încrederea pe presupuse vindecări relatate din alte locuri.

Prietenii carismatici sunt nevoiţi să aleagă între a îmbrăţişa o formă de credinţă stoică în aceste fenomene, fără să mai pună ceva sub semnul întrebării, şi a adopta o credinţă vagă, generală. Oricare dintre cele două atitudini are un efect dăunător asupra credinţei creştine adevărate. Dacă vorbim de prima variantă, mintea omului se închide faţă de orice informaţie biblică şi doctrinară nouă. Persoana în cauză spune: „Eu ştiu ce cred şi nu sunt dispus să mă răzgândesc.” Acest om trebuie ajutat să înţeleagă că toate opiniile noastre trebuie să poată fi verificate pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să fim dispuşi să ne corectăm.

Dacă vorbim despre credinţa generală, putem spune că umblarea noastră creştină poate avea mult de suferit dacă ne permitem să credem la modul general şi superficial în lucruri pe care nu le vedem cu ochii noştri şi de care nu putem fi siguri.

Genul acesta de credinţă ne va compromite întreaga concepţie despre lume şi viaţă şi vom ajunge foarte uşor să avem o părere superficială şi despre alte aspecte ale credinţei.

În aceeaşi situaţie se găsesc, fără doar şi poate, mulţi creştini. Ei sunt convinşi că trebuie să participe regulat la închinare şi să-L slujească pe Domnul. În acelaşi timp însă, la fel ca vindecările miraculoase, nici standardele lui Dumnezeu nu trebuie luate prea în serios. Ele sunt şi nu sunt reale. Sunt şi nu sunt importante.

Credinţa generală sau superficială dă naştere la creştini lipsiţi de dedicare şi de sinceritate totală, şi uneori chiar la creştini imorali. Soluţia şi remediul este să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă faptul că în planul adevărat al lui Dumnezeu pentru viaţa creştină, totul este real şi credibil; totul funcţionează aşa cum ar trebui.

Cultura carismatică în care sunt create minuni şi semne ce nu pot fi validate dăunează credinţei adevărate, producând fie credulitate, fie cinism.

Creştinul trebuie să-L ia în serios pe Dumnezeu şi Cuvântul Său şi să-L creadă cu toată inima. El trebuie să împlinească toate poruncile Sale şi să respecte cu sârguinţă toate standardele Sale.

Acestea sunt aşadar problemele care îi frământă sau îi împiedică pe aceia care părăsesc mediul carismatic şi pe care pastorii şi îndrumătorii spirituali trebuie să le abordeze cu blândeţe, răbdare şi înţelegere. Toate sunt aspecte importante, vitale, care dacă sunt ignorate vor ieşi la suprafaţă mai târziu şi ar putea produce efecte nedorite.

 
Citiţi mai mult în Fenomenul carismatic, de Peter Masters. Disponibilă la editura Făclia (www.faclia.ro)

Sunt printre noi bârfitori?

Bârfa ar putea fi definită ca vorbire fără rost, flecăreală continuă şi transmitere de ştiri, inclusiv răspândire de zvonuri neîntemeiate. Bârfa nu este motivată întotdeauna de ostilitate sau răutate. Articolul de faţă se ocupă însă de acel gen de bârfă care îi vorbeşte pe alţii de rău pe la spate, dându-le în vileag greşelile (sau presupusele greşeli) şi micşorându-i în ochii celor care ascultă. Ne referim la „vorbirile de rău şi bârfelile” amintite în 2 Corinteni 12:20.

Să începem cu câteva observaţii despre bârfitorii perseverenţi şi incurabili. Unii – chiar din rândul creştinilor – par să fie obsedaţi de vorbele rele cu privire la alţii. Această tendinţă a lor a devenit atât de puternică încât nu mai poate fi controlată. Ei sunt ca nişte alcoolici sau drogaţi. Tot ce fac este să dea târcoale ca nişte nave de război, cu tunurile încărcate cu informaţii negative despre alţi oameni şi cu radarele în căutare de orice situaţii „suspecte”.

Aceşti creştini se găsesc fără doar şi poate într-o stare deplorabilă şi sunt chiar bolnavi, întrucât binele spiritual şi bârfa dăunătoare sunt două lucruri care se exclud reciproc. Este evident că minţile acestor oameni se hrănesc acum cu lucrurile dezgustătoare pe care le împrăştie în secret. Bârfitorii sunt în mod cert oameni care au alunecat de la credinţă indiferent cât de conştiincioşi ar fi cu privire la frecventarea întâlnirilor bisericii şi oricât de mult s-ar lăuda cu binecuvântări spirituale.

Cum poate ajunge un credincios într-o asemenea stare? Vom expune imediat factorii care stau la baza bârfei, însă trebuie să spunem mai întâi că oamenii care au obiceiul de a bârfi nu au încercat niciodată să lupte împotriva acestui obicei şi să renunţe la el. Probabil că nu l-au considerat un păcat şi de aceea nu l-au urât şi nu i s-au împotrivit. Tot aşa cum oamenii care suferă de accese de mânie au lăsat mecanismele autocontrolului să se ruginească, tot aşa bârfitorii incurabili au devenit în timp oameni foarte slabi. Ei sunt singurii vinovaţi. Starea în care se află este în totalitate din vina lor. Este o stare autoindusă.

Ce anume declanşează dorinţa de a bârfi?

Zece cauze ale bârfei ocazionale şi repetate

„Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare” (Psalmul 34:13).
În primul rând – diavolul este cel care instigă la bârfă. Încă de la început, în interacţiunile sale cu Adam şi Eva, el a minţit cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El a insinuat că Dumnezeu este nedrept şi îi împiedică de la ceva, le ascunde ceva. El le-a inoculat gândul că Dumnezeu este neînţelegător, tiranic şi ameninţător. La prima vedere, cele mai multe lucruri rostite de Satan păreau să fie adevărate, însă nu erau deloc aşa. Este drept că Dumnezeu a ascuns de Adam şi Eva cunoştinţa răului, dar nu din motivele enunţate de Satan. (Bârfa nu este întotdeauna o minciună în totalitate, însă ea denaturează adevărul până când acesta nu mai este adevăr.)

Diavolul este tatăl bârfei răutăcioase pe care a rostit-o pentru prima dată în mijlocul frumuseţii paradisului. De atunci încoace, el şi-a repetat fărădelegea cu ajutorul oamenilor cooperanţi. Bârfa este sădită în minţile credincioşilor de către tatăl minciunii.

 

În al doilea rând – bârfa poate avea la bază invidia, gelozia şi mândria. Cei care sunt tentaţi să bârfească ar trebui să privească înăuntrul lor. Care este adevărul real? Sunt ei cu adevărat ofensaţi şi îngrijoraţi de purtarea nepotrivită a celorlalţi sau în ei mocneşte de fapt un duh de gelozie? Au parte ţintele bârfelor lor de anumite situaţii de viaţă avantajoase care stârnesc gelozie şi mânie? Manifestă aceşti oameni o mulţumire şi o rodnicie care stârnesc invidia bârfitorilor, aceştia din urmă considerând că lor li se cuvin de fapt acele binecuvântări? Gelozia şi mândria sunt cauzele unor bârfe deosebit de virulente.

 

În al treilea rând – bârfitorii pot fi împinşi de la spate de o nemulţumire generală cu privire la lucrurile de care au parte în viaţă sau pot suferi din pricina unor eşecuri personale ori a ameninţării unor pierderi. În loc să-I ceară ajutor lui Dumnezeu şi să se bazeze pe binecuvântări spirituale, unii oameni din această categorie ajung să aibă un duh plin de cârtire şi de amărăciune şi lovesc în alţii prin bârfe pline de răutate. Diavolul caută în permanenţă oameni nemulţumiţi şi vulnerabili prin care poate să poarte o cruciadă „morală” împotriva altora.

 

În al patrulea rând – bârfa poate fi cauzată de resentimente. Poate că, la un moment dat, alţi creştini le-au adresat cuvinte de reproş, de altfel necesare şi rostite cu bunătate, însă acestea n-au făcut decât să-i irite. Pentru oamenii plini de resentimente, răzbunarea este dulce, iar bârfa este un „cuţit numai bun de înfipt în spate”.

 

În al cincilea rând – bârfitori sunt motivaţi adeseori de o dorinţă aprinsă de a fi ascultaţi. Oricât ar suna de trist şi de patetic, sunt oameni care consideră că nu pot atrage atenţia în alt fel decât spunând ceva senzaţional sau compromiţător despre alţii. Aceştia descoperă că (din pricina căderii în păcat a inimii omului) mulţi sunt atraşi cu mare putere de poveştile lor.

 

În al şaselea rând – motivaţia bârfitorilor este că pur şi simplu nu au altceva mai bun de zis. Oamenii de felul acesta – oricât ar suna de urât – nu au nimic în cap. Niciun lucru de valoare nu le trece prin minte. Ei nu citesc şi nu vorbesc niciodată despre lucruri importante, motiv pentru care în afară de comentariile despre starea vremii, nu sunt în stare decât să-i critice pe alţii. Ei sunt prea egoişti ca să se gândească măcar puţin la starea interlocutorilor lor. Sunt prea lipsiţi de substanţă ca să fie altceva decât simpli comercianţi de poveşti neadevărate şi maliţioase.

 

În al şaptelea rând – oamenii ajung de multe ori să bârfească pentru că gusturile şi concepţiile lor sunt lumeşti. La urma urmelor, bârfa este parte din esenţa caracterului lumesc. Ce altceva sunt telenovelele dacă nu bârfe puse în scenă şi administrate în doze uriaşe unor dependenţi? Când creştinii urmăresc astfel de bârfe televizate, atitudinile şi gusturile lor se modelează după ele. Ei devin extrem de curioşi cu privire la detaliile din vieţile altora şi mai ales la greşelile şi eşecurile lor. Atunci nu se mai concentrează pe viaţa nouă, ci pe viaţa veche; nu pe câştigul ceresc, ci pe cel pământesc. Lumea telenovelelor este lumea în care comportamentul uman înseamnă totul, iar cel spiritual este lipsit de orice preţuire. Această lume este terenul ideal de antrenament pentru bârfitorul răutăcios.

 

În al optulea rând – bârfele sunt efectul bolii străvechi a neprihănirii de sine. Am putea spune că fariseul din pilda Domnului care a mers la templu să se roage a manifestat semnele unei atitudini bârfitoare. El s-a rugat de fapt avându-se în vedere pe el însuși, dispreţuindu-l pe vameşul de lângă el.

Oamenii care au o neprihănire proprie se înalţă pe ei înşişi doborându-i la pământ pe alţii. Ei se simt mult mai bine atunci când alţii sunt vorbiţi de rău. Iar atunci când îi bârfesc pe cei din biserică, ei reuşesc să se ridice pe ei înşişi mai presus de aceştia. De fapt, ei se conving singuri de „statura lor înaltă” şi încearcă apoi să-i convingă şi pe cei care-i ascultă. Pentru aceşti ipocriţi, bârfa este scara către mulţumirea de sine.

 

În al nouălea rând – bârfitorii pot fi motivaţi pur şi simplu de răutate şi dorinţă de răzbunare. Sunt oameni care pur şi simplu îşi urăsc semenii fără să aibă nevoie de un motiv pentru aceasta. Ei nutresc un fel de ostilitate primitivă pe care nici măcar nu încearcă s-o controleze. Pentru aceştia, porunca adresată de Cristos credincioşilor Săi de a se iubi unii pe alţii nu are nicio relevanţă. Lor pur şi simplu nu le pasă că din ei răbufneşte un caracter urât, ci lasă acest caracter să se manifeste fără restricţii şi nu simt niciun fel de ruşine. Ei trebuie să înţeleagă că există o întreagă sferă a comportamentului lor care nu a fost atinsă de lucrarea de sfinţire. Dumnezeu nu le-a dat niciodată dreptul să-şi delimiteze o astfel de sferă de comportament lăsată neatinsă şi, dacă nu o vor supune legii Sale, El va trebui să-i pedepsească.

 

În al zecelea rând (şi în strânsă legătură cu punctul anterior) – bârfitorii se simt încurajaţi să persiste în păcatul lor atunci când renunţă la obiceiul autoexaminării şi pocăinţei. Dacă la sfârşitul zilei nu-şi fac autoevaluarea şi nu simt nicio mustrare de conştiinţă şi nicio ruşine, nu este ce să pună stavilă revărsării de bârfe. Pentru înlăturarea naturii vechi şi a păcatelor ei este nevoie de preocupare conştientă. Automulţumirea în această privinţă încurajează minimalizarea gravităţii bârfei şi chiar justificarea ei. (Diavolul îi convinge pe bârfitori că este just şi necesar să scoată la lumină „contravenţiile” altora.) Autoexaminarea zilnică nu doar că îi convinge pe oameni de păcatul bârfei, dar îi şi face pe bârfitori mai conştienţi de celelalte păcate ale lor. În acel moment ei nu mai au cum să-i vorbească de rău pe alţii în continuare. Bârfa merge mână în mână cu mândria, iar autoexaminarea şi pocăinţa zilnică desfiinţează mândria.

***

Din fericire, parcurgerea acestei liste teribile de cauze le va alunga cititorilor orice dorinţă de a bârfi. Dacă astfel de lucruri stau la originea bârfei, atunci ar trebui să ne umplem de dezgust şi să deschidem bine ochii.

Şase efecte letale

Cine le observă pe acestea deţine cel mai puternic antidot împotriva bârfei.

„Omul neastâmpărat stârneşte certuri şi pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni” (Proverbe 16:28).

 

1.  Împotriva standardelor de vorbire ale lui Dumnezeu
Poruncile adresate de Domnul credincioşilor cu privire la vorbire sunt foarte clare, însă bârfa plină de răutate le încalcă pe toate. Cuvintele bârfitorului sunt ca un izvor (zice Iacov) din care ţâşneşte în acelaşi timp şi apă dulce, şi apă amară. Ceea ce aşteaptă Domnul de la vorbirea creştinilor este ca ea să fie „întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iacov 3:17).

„Vorbirea sănătoasă şi fără cusur” trebuie să fie standardul pentru credincioşi (Tit 2:8). Vorbirea de rău şi şoaptele pe la spate sunt semne clare ale lipsei de evlavie şi de pocăinţă (2 Corinteni 12:20-21). Răutatea în vorbe şi în fapte este condamnată fără încetare în Biblie (Efeseni 4:31; Coloseni 3:8; Tit 3:3; 1 Petru 2:1). Calomnia trebuie respinsă complet (1 Timotei 3:11). Vorbirea cu răutate şi amărăciunea trebuie lăsate la o parte şi înlocuite cu bunătate, milă şi iertare (Efeseni 4:31-32).

Interzicerea categorică a bârfei apare, desigur, în exprimarea supremă a legii sfinte a lui Dumnezeu în forma celor zece porunci: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” Iar cuvintele şi mai specifice rostite de Dumnezeu prin Moise ar trebui să răsune în urechile oricărui credincios care este tentat să bârfească – „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău.”

Cel care bârfeşte se împotriveşte de fapt lui Dumnezeu şi Cuvântului Său încalcând în mod voit standardele Domnului.

 

2. Împotriva lucrării Duhului

Bârfa se împotriveşte fiecărui aspect al rodului Duhului aşa cum este acesta descris în Galateni 5:22-23.

Ea se împotriveşte dragostei, pentru că este un act de răutate şi chiar de ostilitate.

Ea se împotriveşte bucuriei, pentru că nimiceşte nu numai fericirea victimei, ci fericirea întregii biserici, dând naştere la un duh de nemulţumire şi răzbunare.

Ea se împotriveşte păcii (sau unităţii), deoarece creează suspiciuni, întreţinând o atmosferă critică şi încurajându-i pe oameni să se îndrepte unii împotriva altora.

Ea se împotriveşte îndelungii răbdări, întrucât se aruncă asupra oricărei fapte aparent nepotrivite şi dă naştere la un duh de judecată şi intoleranţă.

Ea se împotriveşte bunătăţii, pentru că este plină de răutate, de duşmănie şi de violenţă şi creează o poftă nestăvilită de a-i devora pe „răufăcători”.

 

Bârfa se împotriveşte tuturor aspectelor caracterului creştin şi face sfinţirea imposibilă

Ea se împotriveşte facerii de bine, adică acelui duh de generozitate şi ajutorare. Bârfa nu are deloc milă şi nu arată nicio îngăduinţă. Departe de a acorda prezumţia de nevinovăţie şi de a-l ajuta pe cel ce este ţinta criticilor să se reabiliteze, ea loveşte mortal distrugând caracterul şi reputaţia victimei sale.

Ea se împotriveşte credincioşiei, sau loialităţii. De fapt, loialitatea este prima victimă a bârfei. Persoana care bârfeşte şi loveşte pe la spate nu simte şi nu manifestă vreo urmă de loialitate.

Ea se împotriveşte blândeţii, sau smereniei, pentru că bârfitorul nu simte nevoia să fie sigur de adevărul spuselor sale şi nici nu se simte inhibat de sentimentul propriei sale stări de păcat. El este chiar perfect în ochii lui. Filipeni 2:3 ne spune că „smerenia” îi face pe oameni să-i privească pe alţii mai presus de ei înşişi. Bârfa este tocmai opusul acesteia.

Bârfa se împotriveşte tuturor aspectelor caracterului creştin şi face sfinţirea imposibilă. Ea opreşte progresul celor pe care îi atacă şi se opune chiar creşterii spirituale a celor ce o rostesc.

Ea se împotriveşte înfrânării poftelor, sau autocontrolului, pentru că bârfitorul nu se poate controla. El nu încearcă absolut deloc să-şi tempereze vorbele, deşi este evident că obiceiul său este unul plin de răutate, de laşitate şi de cruzime.

Ce păcat teribil este acesta care distruge fiecare mugur al rodului Duhului Sfânt în vieţile credincioşilor şi în viaţa bisericii! Cine ar vrea să fie un bârfitor?

 

3. Împotriva întregii biserici

Bârfa este un act de ură îndreptat nu doar împotriva celor criticaţi, ci împotriva întregii adunări a credincioşilor lui Dumnezeu. Ea loveşte cu toporul la rădăcina dragostei şi unităţii frăţeşti. Iar din momentul în care începe să se răspândească, se împlinesc şi vorbele lui Iacov. „Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.”

Să nu uităm că bârfa este o boală dublă, nu una simplă. Este deopotrivă o boală a gurii şi a urechilor. Bârfitorul nu este singurul care păcătuieşte. Fiecare bârfă îi învinovăţeşte şi pe aceia care o ascultă. Ei acceptă păcatul, ba poate chiar se bucură de el şi îl savurează, însuşindu-şi-l. Inimile lor se împietresc faţă de victima bârfei şi de multe ori se întâmplă că ei înşişi devin „povestitori”. Bârfa este la fel de gravă ca şi racolarea altora pentru a minţi, a fura sau a înşela. Ea face rău victimei, ascultătorilor şi, în ultimă instanţă, întregii biserici.

 

4. Împotriva adevărului

Bârfa se împotriveşte adevărului în toate sensurile acestui cuvânt. Mai întâi, ea se împotriveşte Adevărului biblic fiindcă abate inimile şi interesele oamenilor de la hrana spirituală şi le îndreaptă spre „senzaţionalul” pământesc. Oriunde se instalează bârfa, credincioşii îşi pierd pasiunea copleşitoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu. „În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti?” (1 Corinteni 3:3). Poate fi oare o tragedie mai mare decât priveliştea unui creştin plin de pasiune odinioară care acum merge la casa lui Dumnezeu doar ca să audă ultimele zvonuri şi aluzii răutăcioase?

 

Când victima se întâlneşte accidental cu bârfitorul ei, acesta îşi ascunde fapta în spatele unui zâmbet forţat şi ipocrit de aparentă prietenie

Bârfa se împotriveşte adevărului şi în sensul în care de obicei conţine un grad ridicat de neadevăr. Ea se agaţă de acuzaţii şi zvonuri referitoare la alţii şi le transmite mai departe fără a încerca măcar să verifice dacă sunt adevărate. Şi nu doar că omite să le verifice, dar mai mult, le expune de fiecare dată în cea mai proastă lumină posibilă, le împodobeşte şi le exagerează.

Neadevărul bârfei nu se opreşte aici. Ea lucrează pe la spatele victimei sale, mascând orice urmă a activităţii sale. Când victima se întâlneşte accidental cu bârfitorul ei, acesta îşi ascunde fapta în spatele unui zâmbet forţat şi ipocrit de aparentă prietenie.

Mai mult, bârfitorul simulează adeseori o reţinere de a vorbi despre victima sa şi minte spunând că o face pentru binele celui care „a greşit”. În felul acesta, el se transformă într-un actor, însă toată reprezentaţia este o minciună sfruntată pe care Dumnezeu o vede. Bârfa este din toate punctele de vedere duşmanul adevărului.

 

5. Împotriva rânduielii

Bârfa este şi un act de indisciplină, călcând în picioare toate regulile impuse de Domnul cu privire la rezolvarea situaţiilor de păcat şi comportament neadecvat în biserică. În cazul greşelilor personale, Domnul cere o soluţionare personală într-un duh potrivit (cu blândeţe). Pentru alte feluri de greşeli, Domnul a dat bisericilor pastori şi lucrători cărora le-a trasat indicaţii clare şi atente cu privire la păstrarea disciplinei şi păstorirea turmei. Pentru păcatele grave El a lăsat o succesiune de paşi, inclusiv stăruinţe şi avertizări, mergând în unele cazuri până la excludere.

Bârfitorul însă crede că se poate lipsi de pastori, de lucrători şi de paşii stabiliţi de Domnul pentru interogare şi disciplinare. Ce autoritate are el să dispreţuiască toate rânduielile Domnului, să se laude în schimb cu propria-i judecată şi să ia „legea” în mâinile sale?

Privită din perspectiva lui Dumnezeu, bârfa îmbină aroganţa cu neascultarea şi încalcă regulile bisericeşti care sunt singurele în măsură să aducă dreptate şi reabilitare.

 

6. Împotriva Evangheliei

În fine, bârfa se împotriveşte Evangheliei fiindcă le răpeşte oamenilor compasiunea şi zelul pentru sufletele altora şi Îl întristează pe Duhul Sfânt, zădărnicind lucrarea de mântuire plină de putere. „Acolo unde este pizmă şi duh de ceartă”, zice Scriptura, „este tulburare şi tot felul de fapte rele.” Invidia, respectiv cearta „nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:14-16).

Ne îndeletnicim noi cu bârfa? Văzându-i urâţenia şi efectul dăunător asupra bisericii, ar trebui să ne gândim bine şi să renunţăm la ea. Să nu rostim bârfe, dar nici să nu le dăm ascultare.

Ar trebui să-i dăm în vileag pe bârfitori?

C. H. Spurgeon are nişte sfaturi de mare preţ cu privire la felul în care ar trebui să tratăm bârfa. El ne sfătuieşte ca atunci când cineva se apropie de noi cu o plângere despre altă persoană, să-i cerem să aştearnă totul în scris. De obicei bârfitorul nu va face lucrul acesta deoarece scrisul indică deschidere şi sinceritate.

Să presupunem însă că avem cunoştinţă despre nişte bârfe destul de grave care circulă în biserică, făcând rău victimelor lor şi dăunând părtăşiei bisericii. Şi să mai presupunem că din anumite motive nu avem posibilitatea să-l confruntăm noi înşine pe bârfitor. Ar trebui să spunem despre aceasta unui lucrător al bisericii sau poate chiar pastorului? Ar fi de datoria noastră să „raportăm” această chestiune? Nu ar fi ca şi cum l-am bârfi pe bârfitor?

Răspunsul este că ar trebui s-o facem fiindcă este datoria noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de biserică. Atunci când în biserica din Corint au apărut probleme, cei din familia Cloei i-au spus lui Pavel care a confruntat biserica. Lucrul acesta s-a făcut în supunere indiscutabilă faţă de porunca lui Cristos care a spus că atunci când apar probleme ce nu pot fi rezolvate între indivizi, ele trebuie „spuse Bisericii” (Matei 18:17).

Bârfitorul este în acelaşi timp un terorist şi un om rănit. Dacă am vedea pe stradă un om rănit grav, nu am chema oare ambulanţa? Dacă am vedea un terorist care pune o bombă în biserica noastră, nu am suna alarma? Ar fi total greşit să n-o facem, iar protejarea unui bârfitor este ceva la fel de grav.

Satan a şoptit în urechea oricărui credincios, la un moment dat, o poruncă inventată de el. Credinciosul o aude şi, în nesăbuinţa lui, poate chiar o acceptă. Ba mai mult, o şi pune mai presus de toate poruncile adevărate ale Domnului. Una dintre aceste aşa-zise porunci ale lui Satan a apărut în şcolile britanice de stat din secolul al nouăsprezecelea. Ea suna aşa – „Nu ciripi!”, sau în alte cuvinte, „Nu-l turna pe ticălos!” Mai exact, este o ruşine să pârăşti pe cineva, indiferent ce a făcut persoana aceea.

Ce moralitate ciudată! Chiar dacă persoana în cauză a făcut lucruri detestabile, nu trebuie s-o dăm în vileag pentru că este de datoria noastră să-i oferim sprijin şi protecţie totală. Nu trebuie s-o pârâm cu niciun chip autorităţilor.

Creştinii care nu respectă nicio altă poruncă vor accepta de multe ori această pseudo-poruncă a lui Satan. „Îmi pare rău, pastore”, vor zice ei, „dar nu pot rosti numele celui care face lucrul acesta îngrozitor. Pur şi simplu n-ar fi corect!” Cu siguranţă că Satan s-a bucurat de nenumărate ori văzând cum falsa lui moralitate i-a determinat pe creştini să protejeze comportamente păcătoase, inclusiv bârfirea. Atunci când păcatul grav al bârfei erupe şi dăunează părtăşiei şi comunităţii, se impune ca membrii ei să vorbească cu conducătorii bisericii astfel încât mustrarea – dacă este necesară – împreună cu reformarea să poată avea loc aşa cum a cerut Domnul.
„Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2:1).
„Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:31).
„nici defăimătorii … nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:10).

Conceptul de călător

BIBLIA oferă nenumărate exemple de călători. Capitolul al unsprezecelea din Epistola către Evrei vorbeşte printre alţii de Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov, pe care îi descrie ca fiind „străini şi călători pe pământ”.

Cuvântul „străini” este folosit cu sensul său comun, acela de oameni care au o cultură diferită şi care vorbesc o limbă diferită. „Călătorii” sunt aceia care locuiesc într-o ţară străină, departe de poporul lor natal.

În Biblie, cuvântul „călător” sugerează ideea de călătorie spre casă, aşa cum reiese din Evrei 11:14. Termenul îi descrie pe aceia care sunt „în căutarea unei patrii”. Călătorii în accepţiunea biblică locuiesc într-o altă ţară, alături de comunitatea locală, însă nu sunt asimilaţi niciodată acesteia. Ei sunt nişte „venetici” gata oricând să se întoarcă acasă. Chiar dacă realizează lucruri mari pentru ţara în care trăiesc (aşa cum a făcut Iosif), ei nu încetează nicio clipă să fie călători.

Călătorii nu sunt ca emigranţi care aleg să se stabilească într-o altă ţară pentru că îşi fac o carieră acolo sau pentru că le place mai mult acolo decât în ţara lor. Cei mai mulţi „emigranți” sunt acolo unde sunt pentru că aşa au ales ei, în vreme ce călătorul din Biblie nu tânjeşte să fie unde este decât pentru a putea sluji Domnului, pentru mântuirea sufletelor şi din dragoste pentru familia lui. Interesul principal al călătorului nu este legat de ţara unde locuieşte acum.

Conceptul de călător este deosebit de important pentru creştini, întrucât el ne oferă îndrumare cu privire la statutul credinciosului în toate circumstanţele vieţii. Fără acest concept am deveni mult prea sensibili la toate problemele şi încercările vieţii.

Conceptul de călător este de o importanţă vitală mai ales în vremurile de acum, când un număr tot mai mare de credincioşi evanghelici ne încurajează să fim „progresişti” sau „relevanţi din punct de vedere cultural” şi să ieşim mult mai mult în lume. Cuvântul „călător” în sine este un semnal de alarmă care ne aduce aminte de datoria noastră de a fi diferiţi şi puşi deoparte pentru Cristos.

 

Învățătura nouă din zilele noastre ne spune să iubim lucrurile de aici, să facem ce face lumea, să le cântâm cântecele, să dansăm după muzica lor și să ne uităm la filmele lor….

Celebra carte Călătoria creştinului (The Pilgrim’s Progress) dă acestui termen o forţă aparte. Ne amintim, de asemenea, cum Iacov a vorbit despre „zilele anilor călătoriei mele” şi despre David care a zis: „sunt un străin … un pribeag”. David era rege, dar cu toate acesta s-a declarat străin şi locuitor temporar. Apostolul Petru îi descrie la rândul său pe creştini ca fiind „străini şi călători”. Se aplică oare acest termen şi la noi?

Eroii credinţei din Evrei 11 „în credinţă au murit… fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe”. Ei au făcut din promisiunea unui cămin veşnic motorul vieţii lor, declarând prin felul lor de trai că erau străini şi călători pe pământ.

Prin vieţile lor, ei au spus de fapt: „Noi nu suntem de aici. Suntem străini şi locuim aici pentru o vreme, în corturi, aşteptând ceva cu mult mai bun.”

Învăţătura zilelor noastre ne spune că trebuie să ne placă aici, să facem lucrurile pe care le fac cei din lume, să cântăm cântecele lor, să îndrăgim stilul lor de muzică, să ne uităm la filmele şi piesele lor de teatru, să dansăm dansurile lor şi să purtăm îmbrăcămintea lor îndrăzneaţă, precum şi să facem tot felul de alte compromisuri care i-ar fi îngrozit pe credincioşii din ultimele două mii de ani.

Ori de câte ori se întâmplă o mare catastrofă într-o ţară bogată precum SUA, poate un uragan teribil care nimiceşte casele şi bunurile oamenilor, camerele de televiziune insistă asupra locuitorilor afectaţi de calamitate. În fundal se văd casele distruse şi lucrurile oamenilor împrăştiate peste tot. Cu siguranţă că oamenii aceştia au asigurări şi vor supravieţui, vor dobândi case noi şi lucruri noi, însă reacţia lor este a unor oameni nenorociţi şi lipsiţi de orice speranţă, ca şi cum lumea lor s-ar fi sfârşit. Înţelegem şocul şi agitaţia, dezamăgirea de a fi pierdut lucruri de valoare, însă de multe ori reacţia lor este la fel de mare ca şi cum ar fi pierdut oameni dragi de lângă ei. Este evident că pentru ei, pierderea acelor lucruri a avut un impact mult prea mare. Tragedia care i-a lovit este cea mai cumplită încercare pe care şi-o pot închipui.

Călătorii din Biblie nu au gândit niciodată în felul acesta. Lumea nu a fost niciodată casa lor. Pierderile materiale şi dezamăgirile nu au însemnat sfârşitul lumii pentru ei fiindcă minţile şi inimile lor nu au fost legate de lucrurile de pe pământ. Într-un anumit sens, ei au călătorit prin lume fără prea multe bagaje şi la fel ar trebui să facem şi noi.

În perioada Vechiului Testament erau trei sărbători cu ocazia cărora oamenii veneau la Ierusalim. Prima dintre ele era Paştele, care comemora eliberarea din Egipt. Sărbătoarea Secerişului marca începutul recoltei, iar Sărbătoarea Corturilor însemna şi sfârşitul anului agricol, amintind totodată de pribegia poporului prin pustiu.

Toate aceste sărbători presupuneau un pelerinaj, amintind astfel poporului că toată viaţa pe pământ este o călătorie. În timpul acesteia, oamenii cântau psalmi de călătorie, sau cântările treptelor (Psalmii 120-134), cu predilecţie în timpul urcuşului final spre cetate. Călătoria era aşadar un punct foarte important în calendarul evreilor.

Suntem noi pregătiţi de călătorie sau ne dorim să găsim împlinire şi un scop în această ţară străină? Fiind străini aici, ar trebui să profităm de fiecare ocazie pe care o avem ca să facem lumea un loc mai bun, mai blând şi mai drept, însă ea nu este casa noastră şi mulţi oameni din lume ne dispreţuiesc sau se poartă cu răceală faţă de noi.

Este o erezie să crezi că scopul lui Cristos este reformarea socială a lumii. Faptele bune pe care le facem noi, credincioşii, sunt o parte din mărturia noastră, însă Biblia descrie lumea ca pe o lume căzută şi blestemată din care Cristos îi adună laolaltă pe ai Săi prin har.

Noi nu gândim ca oamenii din lume (deşi odinioară gândeam aşa), nu avem aceleaşi aspiraţii cu ei şi nu ne bucurăm de aceleaşi lucruri ca şi ei. Destinul nostru este să fim priviţi cu suspiciune, neînţeleşi şi chiar detestaţi. Deşi mulţi oameni ne vor trata cu respect şi apreciere, mult mai mulţi ne vor fi ostili într-o oarecare măsură.

Orice credincios experimentează la un moment dat o formă de persecuţie sau alta şi pentru mulţi, experienţa aceasta este foarte amară. Dacă nu înţelegem lucrul acesta, vom suferi nespus de mult. Trebuie să încercăm să fim cât mai plăcuţi cu putinţă, cât mai săritori şi mai politicoşi, însă de multe ori lumea ne priveşte oricum ca pe nişte ciudaţi.

Dacă ştim ce înseamnă să fim călători pentru Cristos, atunci înţelegem lucrul acesta şi ne vom căuta fericirea şi pacea numai la El. Ne vom aştepta să fim bârfiţi şi nedreptăţiţi de oamenii din lume.

Dar nu numai lumea ne este ostilă, ci şi diavolul. El profită adeseori când suntem „pe drum”, departe de casă, şi ne asediază cu ispite, deznădejde şi chiar îndoieli cu privire la relaţia noastră cu Domnul. Din fericire, avem la dispoziţie în călătoria noastră numeroase ajutoare şi binecuvântări care contracarează aceste lucruri.

Şase beneficii din partea lui Cristos

Oricare ar fi încercările călătoriei, noi trebuie să le punem alături de beneficiile ei copleşitoare, cele mai mari dintre acestea fiind descrise de Mântuitorul în rugăciunea Sa extraordinară de mare preot din Ioan 17. Noi suntem cei care au primit lumină şi care cunosc (v. 8), cei care sunt ai lui Dumnezeu (v. 10), cei care sunt păziţi în siguranţă (v. 11) şi care nu vor pieri niciodată (v. 12), cei care vor avea parte sigură de bucurie (v. 13), care sunt trimişi în lume cu o misiune divină (v. 18), care vor fi sfinţiţi (v. 19), care vor avea succes în misiunea lor (v. 20), cărora la urmă li se va face dreptate (v. 23) şi care vor vedea într-un final slava Domnului (v. 24).

 

Beneficiul părtăşiei

Beneficiile sunt evidenţiate însă şi în Evrei 11:13: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe”. Observăm în mod cu totul special cuvântul „toţi” care ne reaminteşte că numărul credincioşilor este foarte mare. Nu suntem singuri; pe lângă noi mai sunt mulţi alţii.

Este un lucru nepreţuit pentru credincioşi să se adune laolaltă în Ziua Domnului şi la întâlnirile de seara din cursul săptămânii ca să asculte Cuvântul, să aibă părtăşie şi să găsească plăcere şi mângâiere unii în alţii. În acelaşi timp, este un lucru foarte trist atunci când creştinii nu cunosc prea mulţi credincioşi din biserica lor, întrucât una dintre marile mângâieri în viaţa unui călător este să ştie că în această familie se mai găsesc mulţi asemenea lui.

Milioane şi milioane de credincioşi ai lui Cristos sunt răspândiţi în lumea întreagă. Bineînţeles că nu-i putem cunoaşte pe toţi, însă ne putem gândi la alţii care trăiesc în locuri dintre cele mai izolate. Nenumăraţi oameni Îl iubesc pe Cristos şi Cuvântul Său şi trăiesc ca nişte călători aflaţi în trecere prin această lume rea. Numărul lor este mult mai mare decât avem noi impresia, chiar în ţara noastră şi cu atât mai mult în lumea întreagă. O mare mulţime de oameni au ajuns să vadă lumea aşa cum este ea cu adevărat, L-au întâlnit pe Cristos şi acum umblă împreună cu El. Nu vorbim aici despre o mână de călători, ci despre cel mai mare popor sau neam de oameni cu convingeri similare de pe pământ.

 

Beneficiul experienţei

Un alt beneficiu care ne atrage atenţia în Evrei 11:13 este faptul că această călătorie în care ne aflăm şi noi este una pe care au mai întreprins-o mulţi. Expresia „în credinţă au murit toţi aceştia” cuprinde toate generaţiile din istorie, de la primii oameni până în secolul al douăzeci şi unulea. Miliarde de oameni mântuiţi au întreprins călătoria aceasta înaintea noastră şi au demonstrat adevărul cuvintelor Domnului. Vedem în primul rând imaginea pe care ne-o zugrăveşte Scriptura. Ea prezintă istoria acelora care au demonstrat adevărul Lui prin experienţele extraordinare prin care au trecut. Ei au fost justificaţi şi binecuvântaţi, sfârşind călătoria în biruinţă şi fericire. La fel au făcut nenumăraţi creştini de-a lungul secolelor şi până astăzi. Cât entuziasm se naşte în noi atunci când citim povestirile biblice despre eroii credinţei şi despre vestitorii renumiţi ai mesajului lui Dumnezeu care împodobesc istoria! Încurajările şi lecţiile pentru noi sunt fără număr. Călătoria aceasta a fost întreprinsă de mulţi alţii şi cu siguranţă nu suntem noi deschizătorii de drumuri.

 

Beneficiul siguranţei

Alături de aceasta găsim în Evrei 11:13 şi doctrina păstrării sfinţilor, întrucât toţi aceşti călători au „murit în credinţă”, fiind păstraţi în siguranţă până la sfârşit de puterea lui Dumnezeu în ciuda slăbiciunii şi nesăbuinţei lor. Dacă au căzut într-o capcană din pricina păcatului lor şi Domnul a fost nevoit să-i disciplineze, tot El i-a scăpat de acolo şi i-a reabilitat, redându-le în totalitate bucuria mântuirii. Dumnezeu cunoaşte fiecare detaliu al călătoriei lor şi urmăreşte fiecare pas al credincioşilor Lui. Niciun om şi nicio putere nu-i poate smulge din mâna Lui.

Credincioşii nu uită niciodată că ei se află în drum spre locul acela unde nu va mai fi moarte, păcat, durere sau suferinţă, primind încă de aici „arvuna” moştenirii lor, „avansul”, ca să spunem aşa, adică o natură nouă, o pricepere nouă, alături de capacităţi şi bucurii spirituale.

 

Beneficiul Duhului

Poate exista oare un privilegiu mai mare şi o sursă de putere mai mare decât Duhul Sfânt care locuieşte în noi ca Musafir Divin? În Iacov 4:5 citim că Duhul Sfânt îi vrea cu gelozie pe credincioşi pentru El, ca să-i ţină departe de lume şi aproape de Cristos.

Duhul lucrează în conştiinţa credinciosului care îl avertizează pe acesta cu privire la păcat. Tot El îi mişcă inima atunci când acesta citeşte Scripturile şi se roagă pe baza mesajului lor, adâncindu-se în cunoaşterea lor. Uneori, această mişcare este atât de puternică încât ei experimentează o stare neobişnuită de înălţare spirituală, întrucât Duhul îi ajută să înţeleagă foarte bine şi să preţuiască ceea ce citesc.

Atunci când credincioşii se împotrivesc păcatului şi îl dau la moarte, Duhul Sfânt îi întăreşte şi le dă izbândă. Când ei îşi dau silinţa să manifeste o atitudine mai bună, Duhul este Cel care îi ajută să aibă dragoste, bucurie, pace şi toate celelalte elemente ale roadei Duhului. A „umbla în Duhul” înseamnă a avea la dispoziţie puterea divină şi a trăi bucuria unei înaintări sigure în această călătorie a sfinţirii.

 

Beneficiul purtării de grijă

Un alt beneficiu nepreţuit al călătoriei noastre este siguranţa că Domnul ne supraveghează calea, folosind fiecare împrejurare pentru binele nostru spiritual veşnic şi împletind toate firele vieţii aşa încât planurile Lui cu privire la noi să se împlinească.

Dacă un necredincios îşi găseşte un loc de muncă într-o ţară străină, iar când ajunge acolo constată că nimic nu este aşa cum se aştepta şi că toată schimbarea aceea a fost o greşeală teribilă, el îşi va spune probabil: „Eu singur mi-am căutat-o şi acum trebuie să suport consecinţele. Am semnat un contract pe mulţi ani şi, chiar dacă voi fi nefericit, toată vina îmi aparţine.”

Călătoria credinciosului nu este niciodată astfel pentru că el poate să spună: „Domnul m-a chemat în această călătorie spirituală şi El mă va călăuzi până la sfârşit.” Ce diferenţă! Cel care ne cheamă pe noi este nimeni altul decât Dumnezeul cel viu, Mântuitorul lumii. Când El cheamă, El şi păzeşte. Astfel, noi putem zice: „Sunt sigur că El mă va conduce până la sfârşitul călătoriei. Nu am venit aici din proprie iniţiativă, ci am fost chemat. Domnul mi-a dat să locuiesc aici pentru o vreme şi ştiu că

Acela care m-a condus până-n acest loc

Mă va conduce până la capăt

„Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos.” Aceasta este lucrarea lui Cristos şi El nu poate da greş. Noi L-am văzut murind la Calvar pentru păcatul nostru şi am căzut la picioarele Lui cu pocăinţă şi credinţă, ca răspuns la chemarea Lui. În această călătorie noi nu suntem turişti, ci suntem oameni chemaţi, iar El ne va păzi şi ne va purta de grijă pe tot parcursul ei.

 

Beneficiul binecuvântărilor speciale

În călătoria noastră mai avem parte de o binecuvântare remarcabilă. Această călătorie nu este ca o expediţie printr-un deşert fără margini în care nu se găseşte niciun loc de odihnă. Lumea este ca un deşert pentru credincioşi, însă există şi numeroase oaze unde sufletele noastre pot găsi înviorare şi încurajare. Pe de o parte există, desigur, acea oază în viaţa noastră de zi cu zi când suntem faţă în faţă cu Domnul şi cu al său Cuvânt. Uneori avem parte de perioade speciale de fericire, linişte, binecuvântare şi rodnicie. Iar alteori ne oprim în oaza bogată a părtăşiei cu ceilalţi membri ai bisericii şi cu familia noastră spirituală, binecuvântare de care ne privăm singuri prin izolare, critică şi bârfă.

Mai sunt apoi numeroasele ocazii în care dăm peste „oaze de fericire”atunci când primim răspunsuri importante la rugăciuni şi dovezi noi ale puterii lui Dumnezeu.

Domnul nu i-a lăsat pe ai Săi lipsiţi de încurajări, mângâieri şi dovezi ale purtării Sale de grijă pe parcursul călătoriei lor.

Ce să faci şi ce să nu faci în călătorie

Să ne gândim acum la câteva dintre lucrurile recomandate şi la cele interzise călătorilor şi care le schimbă în mod radical călătoria. Vom adresa aceste îndemnuri direct cititorilor, primul dintre ele fiind un avertisment foarte serios: Aveţi grijă să nu vă opriţi. Sunteţi călători, nu vă opriţi! Şi nu vorbim aici despre lucruri spirituale, ci despre lucruri pământeşti.

Aveţi grijă să nu prindeţi rădăcini nicăieri şi să nu ajungeţi dependenţi de lucrurile pământeşti aşa încât să le îndrăgiţi prea mult. Dimpotrivă, dacă un lucru vă place prea mult, nu-l obţineţi sau nu-l faceţi pentru că va fi o capcană pentru voi.

Oare nu am căzut noi cu toţii în această capcană? În viaţa noastră a intrat ceva de mare preţ, ca de exemplu o familie, un lucru material extrem de îndrăgit, o activitate plăcută, îmbrăcăminte frumoasă şi acest ceva a dobândit o însemnătate prea mare pentru noi, captivându-ne întreaga fascinaţie şi atenţie. Într-un final am ajuns să fim dedicaţi şi devotaţi acestui lucru, ceea ce contravine tocmai ideii de călătorie.

Poate chiar ne-am dat seama de ceea ce se întâmplă. Nu a fost vorba de ceva imoral, greşit sau teribil, dar acest lucru ne-a captivat atenţia mult prea mult, iar prin harul lui Dumnezeu am hotărât să renunţăm la el. Ne-am adus aminte că suntem călători şi că trebuie să mergem înainte nestingheriţi, devotaţi Domnului şi lucrării Lui. Fiind chemaţi să fim călători, să fim în trecere, nu îndrăznim să ne oprim şi să lăsăm lucrurile de pe pământ să ne acapareze şi să ne înrobească.

O altă regulă pentru viaţa de călător este să îţi aminteşti mereu că fiecare etapă a vieţii este trecătoare. Suntem tineri? Ei bine, nu vom fi aşa întotdeauna. Timpul trece şi trebuie să lăsăm tinereţea în spate. Călătorul devotat îşi petrece tinereţea pregătindu-se pentru etapa următoare şi nu se agaţă de momentul prezent. Tinerii trebuie să se gândească la căsătorie. În lumea păcătoasă în care trăim aceasta nu este văzută ca o obligaţie, însă pentru creştini ea este, mai puţin în situaţiile în care Domnul hotărăşte altfel. Cu siguranţă nu vrem să devenim nişte uşuratici, ci trebuie să avem un duh de rugăciune şi o inimă deschisă.

Dacă îi întrebi pe tinerii nemântuiţi ce îşi doresc să facă în viaţă, răspunsul lor se va lega de obicei de un lucru pe care îl fac cu plăcere, ca şi cum cariera ar trebui aleasă în funcţie de plăcere. Călătorul mântuit se gândeşte însă să-şi aleagă o carieră folositoare şi care-i va permite să slujească Împărăţiei lui Dumnezeu, iar dacă este cu putinţă, să facă o lucrare bună pentru toţi oamenii. Oamenii din lume urmăresc plăcerea personală, satisfacerea propriilor dorinţe şi împlinirea, în vreme ce călătorul urmăreşte să-L slujească pe Dumnezeu şi să facă fapte bune.

În tinereţe, călătorul se pregăteşte pentru următoarea etapă a vieţii, imitându-i pe creştini precum Hudson Taylor care, în tinereţea sa, a urmat o dietă alimentară strictă şi a renunţat de bunăvoie la multe plăceri acceptabile ca să se pregătească şi să se întărească pentru lucrarea de misionar pionier în China.

O poruncă esenţială pentru călătorii de orice vârstă este să nu renunţe niciodată la priorităţile spirituale şi să nu irosească timpul. Am cunoscut un creştin care proiectase şi construise cu mare atenţie în grădina casei sale un trenuleţ funcţional foarte frumos şi complex. Locomotiva, vagoanele, şinele erau suficient de mari încât să transporte copii, făcând totul şi mai impresionant. Dar oare cum poate creştinul acesta să justifice orele, sau chiar anii petrecuţi la construirea unei jucării uriaşe? Să nu irosim dar timpul pe care ar trebui să-l dedicăm Domnului.

Ne-am putea întreba ce ar fi făcut John Wesley într-o situaţie ca aceasta. Ei bine, despre el citim că atunci când era invitat într-o casă în care gazda îşi expusese argintăria, el o lua fără reţinere ca s-o folosească pentru lucrarea sa cu orfanii. Călătorii nu au voie să-şi piardă timpul şi să-şi lege inimile de idoli pământeşti. Modul în care abordează ei lucrurile materiale este unul foarte practic.

Timpul nu este irosit însă doar atunci când acordăm prea multă atenţie familiei, averilor şi activităţilor din timpul liber, ci uneori şi printr-o inactivitate prelungită. Poate că am fost bolnavi sau am avut mai mult de muncă ori de studiat şi ne-a fost imposibil ca în această perioadă să facem toate lucrurile pe care le-am fi făcut în mod normal pentru Domnul, însă acea perioadă mai dificilă a trecut demult, iar noi nu am mai revenit la ritmul anterior de frecventare a bisericii şi de slujire. Ei bine, timpul este scurt şi noi suntem călători. Scopul nostru este să facem ca fiecare etapă a vieţii noastre să lucreze pentru Domnul şi de aceea trebuie să revenim degrabă la acţiune şi să participăm la închinarea bisericii, împotrivindu-ne ispitelor lumii, ale firii pământeşti şi ale diavolului. Imnul atât de frumos al lui Thomas Hornblower Gill are o strofă atât de grăitoare:

N-aș vrea, Doamne, cuprins de-un zel pripit

Să mă las cuprins de vâloarea acestei lumi

Iar pe dealul ce duce spre cer

Să urc cu pași slabi și obosiți
Autorul imnului se gândea la oamenii care aşteaptă până la o vârstă înaintată ca să-L slujească pe Domnul, după ce toţi anii în care au fost plini de putere şi energie au trecut deja pe lângă ei.

Totodată, călătorii nu fac excese. Am cunoscut un creştin foarte sincer care şi-a cumpărat o casă mult mai mare decât avea nevoie. Era o casă foarte mare, cu o mulţime de dormitoare, într-o zonă retrasă şi liniştită. Casa aceasta i-a captivat inima, dar i-a distrus slujirea, absorbindu-i toate resursele şi consumându-i practic viaţa. Să nu lăsăm să ni se întâmple şi nouă aşa ceva în vreun domeniu al vieţii. Să nu ne angajăm la lucruri care ne vor înrobi şi care ne vor face nişte creştini complet inutili.

O altă interdicţie are de-a face cu nemulţumirea şi cârtirea. Acesta a fost de fapt păcatul care i-a făcut pe copiii lui Israel să se învârtă în cerc şi să nu ajungă la timp la destinaţia dorită. William Cowper a găsit leacul perfect pentru această manifestare a necredinţei:

Când jumătate din suflarea noastră

La cer s-ar ridica în rugăciune

Cântarea bucuriei noastre-ar fi

„Ascultă ce mie Domnul mi-a făcut.”

Un alt lucru interzis este ostilitatea între credincioşi. Aceasta este o încălcare directă a poruncii speciale date de Cristos ca oamenii care Îl urmează pe El să se iubească unii pe alţii. Sunt unii oameni care se proclamă creştini, dar care se manifestă cu ostilitate faţă de alţii, provocând multă suferinţă şi întristându-L pe Duhul chiar ani la rând dacă nu sunt opriţi. Auzim despre pastori care sunt chemaţi să slujească în anumite biserici şi care constată că în bisericile respective existau de ani şi ani relaţii de ostilitate. Ce tragedie! Călătorii adevăraţi nu pot permite acestor lucruri să le ruineze vieţile.

Un alt lucru pe care îl putem spune despre călători este că sunt îmbrăcaţi adecvat pentru călătorie, aşa cum ar trebui să fim şi noi. Din purtarea şi înfăţişarea credincioşilor trebuie să reiasă foarte clar că ei nu sunt precum oamenii din lume care se desfată cu stilul de viaţă lumesc şi care vor să ia parte la activităţile cele mai josnice din lume. Adevăraţii credincioşi nu adoptă stiluri vestimentare care lasă să se vadă prea mult din goliciunea trupului şi nici frizuri care transmit în mod evident mesajul de „rebel”. (Bisericile emergente şi cele „misionale” parcă scot în evidenţă tendinţele lumeşti, unii dintre pastorii lor de vârstă mijlocie comportându-se ca nişte adolescenţi în tendinţe, parcă disperaţi să se îndepărteze cât mai mult posibil de imaginea de „străini şi călători”.)

La fel ca şi cu multe alte binecuvântări, Dumnezeu ne binecuvântează cu discernământ şi pricepere numai dacă trăim ca nişte călători. Acesta este mesajul celebrului capitol 11 din Epistola către Evrei – cronicile credinţei şi călătoriei. Spiritul de călători ne aduce bogate experienţe spirituale şi ne face în acelaşi timp folositori şi folosiţi. Încrederea noastră în Dumnezeu creşte nespus de mult tocmai pentru că răspândim atât de mult mesajul Lui. Noi creştem în sfinţenie prin harul şi prin puterea Lui şi reuşim să vedem tot mai limpede cerul lui Dumnezeu.

Să nu rămânem în urmă privind cu jind la lucrurile materiale şi la faima acestei lumi. Noi trebuie să ne gândim la sfârşitul călătoriei şi să punem în dreptul fiecărui lucru întrebarea: „În ce fel îmi afectează lucrul acesta călătoria?”

Este foarte trist că în rândul creştinilor există această tendinţă, despre care am vorbit deja, de a renunţa complet la atitudinea de călători. Aşa-numitele biserici emergente şi misionale – sau cel puţin majoritatea acestora – promit lucruri extraordinare. Ele cer credincioşilor să renunţe la biserica tradiţională (mulţi recomandă şi renunţarea la predicare) şi să adopte o abordare complet informală.

Aceste biserici cred că pentru a-i aduce pe oameni la Dumnezeu trebuie să fim ca ei. Aşadar, trebuie să mergem la toate filmele la care merg ei (chiar împreună cu ei) aşa încât să avem subiecte de conversaţie comune. Faceţi şi voi aceleaşi lucruri, ne spun ele, mergeţi la petreceri, în cluburi şi în baruri, pentru că este esenţial să fiţi oameni normali. Amestecaţi-vă cu ei şi trăiţi ca oamenii din lume. Chiar dacă nu o spun cu aceste cuvinte, cam acesta este mesajul lor. Trebuie să fim mai mult ca oamenii din lume, să acţionăm mai mult ca oamenii din lume şi să ne alăturăm oamenilor din lume în activităţile şi în plăcerile lor. Cu cât vom face mai mult lucrul acesta, cu atât îi vom putea influenţa mai mult.

Această tendinţă teoretică şi practică a fost iniţiată de bisericile liberale care resping Evanghelia, iar cele misionale le-au călcat pe urme. Numai că această tactică este tocmai opusul convingerii pe care au avut-o creştinii secole de-a rândul şi este opusul Cuvântului lui Dumnezeu.

Şi totuşi, în ziua de azi sunt numeroase colegii biblice evanghelice în Marea Britanie unde poţi ajunge să primeşti o diplomă în „a face biserică” în acest mod nou. C. H. Spurgeon avea o vorbă: „Nu ştim niciodată ce ne va fi dat să auzim: vom muri de uimire.”

Unele dintre lucrurile pe care le auzim în ziua de azi sunt atât de incredibile, de anti-biblice şi de greşite încât tresărim când le auzim. Să nu uităm însă niciodată că Mântuitorul nostru ne-a chemat să ieşim din lume. Noi trebuie să avem milă de sufletele pierdute şi să lucrăm pentru mântuirea lor, însă nu avem voie s-o facem respingând conceptul de călători şi întristându-L pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Apostolul zice: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:14). Noi mergem înainte ca nişte călători, ca un popor separat de această lume căzută şi blestemată din care am fost chemaţi să ieşim, eliberând suflete din ea prin puterea Duhului. Sarcina noastră este să-i chemăm pe oameni să iasă din lume, nu să-i convingem să rămână în ea. Aceasta este singura atitudine permisă faţă de trăirea creştină şi de slujirea creştină: să trăim ca nişte călători.

O viaţă de dedicare – Văzută la colaboratorii lui Pavel

Primii doi ce urmează a fi numiţi călătoreau ca purtători ai epistolei, Tihic fiind cel mai în vârstă. Pavel scrie: „Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic” (Coloseni 4:7). Ce termen distinctiv putem atribui acestui om născut la Efes, un tovarăș de călătorie mai vechi al apostolului, care s-a angajat în predicare, evanghelizare şi multe alte slujiri? Cel mai potrivit, desigur, este – un slujitor. Tihic îl însoţise pe Pavel, cel puţin până la Milet,  ca reprezentant al bisericilor dintre neamuri atunci când acesta a dus un ajutor la Ierusalim. A fost curierul Epistolei către Efeseni şi poate a lui 2 Corinteni (însoţit de Tit). A fost trimis de Pavel la Creta pentru a sluji alături de Tit, apoi la Efes, probabil pentru a-l succeda pe Timotei. Tihic a fost unul din acel grup de predicatori de la început care îşi riscaseră viețile împreună cu Pavel în cea de-a treia lui călătorie misionară, iar acum fusese trimis de acesta la Colose ducând la îndeplinire instrucţiunile apostolului întemniţat.

Priviţi la modul în care este descris Tihic de către Pavel. El este „fratele preaiubit” (versetul 7), sau unul pentru care Pavel avea foarte multă afecţiune. Caracterul acestuia, stilul de viaţă şi dragostea lui pentru Cristos au atras afecţiunea lui Pavel. El a manifestat de asemenea o preocupare extraordinară pentru lucrarea şi sănătatea lui Pavel, fiind sensibil la nevoile lui şi satisfăcându-le atât cât i-a stat în putinţă. Să fii un om pe care cineva îl descrie prin cuvintele „frate preaiubit” înseamnă să fii o persoană de o prietenie şi bunătate altruistă, iar din consemnările lui Pavel reiese că pentru Tihic nimic nu era prea greu de îndeplinit. Nota dominantă a vieţii lui a fost un spirit de slujitor.

Pentru că îi păsa de oameni, apostolul continuă să-l numească „slujitorul credincios”. El era un predicator, bineînţeles, dar şi un încurajator şi un sfătuitor personal, exercitând o slujire de mângâiere şi motivare. El îi avea pe credincioşi la inimă. Faptul că a fost  „credincios” mai înseamnă că era loial Cuvântului, omul ideal de trimis la Colose într-o vreme când prin biserică începeau să apară eretici. Tihic i-a învăţat pe alţii Adevărul cu acurateţe şi claritate, ca unul pe deplin credincios înaltei sale însărcinări.

Pe urmă, ca şi cum aceşti termeni de recomandare n-ar fi fost suficienţi, Pavel îl numeşte pe Tihic „tovarăşul meu de slujbă în Domnul”,  o expresie cu o bogată semnificaţie. Mai întâi, ea îl descrie drept coleg; un membru al echipei. Tihic, în ciuda tuturor punctelor lui tari şi a capacităţilor lui, nu a fost un individualist care alerga după propria reputaţie şi glorie. El era bucuros să-l sprijine pe apostol şi să lucreze în echipă cu alţii. El s-a consacrat lucrării ca un slujitor harnic, sau ca un sclav (în limba greacă). Un sclav era proprietatea stăpânului său şi răspundea solicitărilor lui în fiecare ceas al zilei. Acesta era spiritul lui Tihic ca slujitor al lui Cristos. El făcea orice i se cerea. Pavel nu vorbeşte despre el ca despre un slujitor personal, ci ca despre un „tovarăş de slujbă în Domnul”. El făcea totul de dragul lucrării.

Tihic va vizita Colose, spune Pavel, „ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră” şi „să vă mângâie inimile”, adică să vă încurajeze. El va lua cunoștință de încercările voastre, vă va împărtăşi oportunităţile şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a fi de ajutor. El, desigur, îl va predica pe Cristos, înălţându-L, dându-vă ca învăţătură lucruri minunate şi încurajându-vă în misiune. În mod inevitabil, el va vorbi despre slava eternă. Dacă împrejurările în care vă aflaţi sunt potrivnice, el vă va îndrepta mintea spre căminul minunat și veşnic. Nu a existat persoană mai potrivită decât Tihic pentru o asemenea sarcină, în mod vizibil la dispoziţia Domnului, fidel Cuvântului şi fidel credincioşilor. Dar caracteristicile lui ar trebui să ne reprezinte pe noi toţi, deoarece acesta este scopul lucrării lui Dumnezeu în inimile noastre. Suntem noi slujitori, pe deplin la dispoziţia lui Cristos, sau alergăm după interese pământeşti? Tihic, unul dintre însoţitorii apropiaţi ai lui Pavel, este un model de dragoste altruistă pentru Cristos care ar trebui să fie și marele ţel al vieţilor noastre. Și Pavel trebuie să se fi simțit foarte atașat de acest grup de colaboratori, oameni în asemănare cu el și care s-au inspirat din viaţa lui. Dacă noi, cei care suntem slujitori ordinaţi, am fi fost în situația lui Pavel, am fi căutat și noi să strângem în bisericile noastre colaboratori cu aceeaşi mentalitate.

Următorul nume care trebuie menţionat este cel al lui „Onisim, fratele credincios şi preaiubit, care este dintr-ai voştri”. Celor mai mulţi cititori le va fi cunoscut numele lui Onisim, a cărui descriere distinctivă trebuie să fie un trofeu al harului.  Onisim, sclavul lui Filimon, un om bogat din Colose convertit la predicile lui Pavel, furase niște bani şi fugise la Roma. La momentul potrivit a ajuns să ia legătura cu niște creştini şi cu Pavel, L-a aflat pe Domnul şi a fost total schimbat. Acum trebuia să se întoarcă la Filimon şi la biserica din Colose, dar nu ca un hoț şi fugar, ci ca slujitor al lui Dumnezeu. El era acum un „frate credincios şi preaiubit”, un credincios matur, cu un caracter puternic și demn de toată încrederea.

Suntem noi trofee ale harului? Am fost noi schimbaţi cu adevărat? Unii spun că s-au întors la Domnul, dar nu-i poți numi cu adevărat trofee ale harului deoarece viața lor nu s-a schimbat cu mult față de ce era înainte. Ei nu par să aibă un duh nou şi o inimă nouă, dându-se în întregime  Domnului, închinării şi lucrării Lui. Ei îşi găsesc și în prezent confortul în lume şi se hrănesc cu plăcerile lucrurilor firești. Pe Onisim l-a putut trimite înapoi ca un tânăr total transformat, şi această transformare dorim fierbinte s-o vedem în viața fiecărui om credincios. Ne-am pocăit cu adevărat de păcat, L-am căutat pe Cristos, ne-am pus încrederea în lucrarea Lui de pe Calvar şi ne-am predat în mod sincer vieţile Lui? Dacă se pot spune aceste lucruri despre noi, atunci se poate spune că suntem trofee ale harului, cu vieţi caracterizate de motive şi dorinţe noi. Fie ca toţi cititorii să facă parte din categoria spirituală al lui Onisim – un trofeu al harului!

Cel de-al treilea colaborator al lui Pavel a fost nevoit să rămână la Roma, dar îşi trimite salutările: „Aristarh … vă trimite sănătate” (cuvântul în limba greacă înseamnă „vă îmbrăţişează”). El îşi trimite cele mai calde salutări. Aristarh a fost un macedonean din Tesalonic, căruia trebuie să-i punem „eticheta” de jertfitor. El pare să fie inclus în rândul primelor trei ajutoare ce se trăgeau dintre evrei. Odată fusese arestat împreună cu Pavel (şi Gaiu) la Efes, după care a călătorit cu apostolul în timpul celei de-a treia călătorii misionare şi i s-a alăturat ca prizonier în „călătoria primejdioasă”, care s-a sfârşit într-un naufragiu. Aristarh este un colaborator de seamă al lui Pavel. În acest loc este identificat drept „tovarăşul meu de temniţă”, ceea ce este deopotrivă interesant şi oarecum derutant. El a fost arestat cu Pavel la Efes, însă nu pentru multă vreme. Apoi, în timpul călătoriei primejdioase el trebuie să fi fost tratat fără îndoială ca prizonier (chiar dacă n-a fost ținut sub arest). Dar Pavel vrea în mod evident să spună că Aristarh a fost prizonier împreună cu el la Roma, şi aceasta este ideea care derutează.

În Epistola către Filimon, Epafra este numit un tovarăş de temniţă, iar Aristarh nu. Aici în Coloseni, Aristarh este numit un tovarăş de temniţă, iar Epafra nu este. Întrucât Coloseni şi Filimon au fost expediate cam în același timp, misterul se adânceşte. Cea mai probabilă soluţie este că Aristarh şi Epafra i-ai ținut companie lui Pavel în temniţă în mod alternativ. Fiecare la rândul lui, au acceptat să fie puși sub arest, cu Pavel, la domiciliu şi au fost tratați toți în același fel. Ca să poți sta împreună cu Pavel în casa închiriată în timpul primei sale întemniţări romane însemna să accepți o limitarea a libertăților proprii, deoarece exista pericolul ca tovarășul de celulă să atace soldatul de gardă și să-l elibereze pe prizonier. Ca să te poți face tovarăș cu apostolul în lucrarea de rugăciune şi scriere, din motive de siguranţă, trebuia să porți aceleaşi lanţuri şi să fii tratat ca un prizonier al Romei imperiale. Aristarh pare a fi fost omul pregătit să împărtăşească suferinţele lui Pavel.

Cuvântul tradus ca „prizonier” înseamnă prizonier de război. Pavel pare să ne spună că el şi Aristarh nu erau în închisoare ca infractori, ci erau captivi în războiul lumii împotriva lui Cristos şi a Evangheliei. Un prizonier de război are o onoare specială în ochii propriei lui naţiuni, iar Aristarh, alături de Pavel, poate purta această distincţie de luptător în marea bătălie pentru suflete. El merită epitetul de jertfitor.

Ne asemănăm noi câtuși de puțin cu Aristarh? Spunem noi: „Cariera mea este pentru Cristos, nu pentru mine, şi dacă nu pot prospera în lume fără să-mi jertfesc slujirea pentru El, voi renunţa la propria prosperitate”? În mod cert, există credincioşi care deși ajung să aibă mare succes în viață, ei Îl slujesc pe Domnul în continuare, iar Domnul le oferă oportunităţi deosebite de a-L mărturisi. Dar situații de acest fel sut în totalitate sub controlul lui Dumnezeu. Regula de bază pentru noi este să fim gata să acceptăm în viaţă o poziţie socială modestă, dacă este necesar, pentru a ne trăi viața în primul rând pentru Cristos.

Un alt ajutor bine-cunoscut al lui Pavel la acea vreme a fost „Marcu, vărul lui Barnaba”, cunoscut mai bine de către noi ca Ioan Marcu (versetul 10). Ce cuvânt descriptiv poate fi atribuit lui Ioan Marcu? Fără îndoială, cel de învingător. În urmă cu aproximativ 12-14 ani, Marcu primise privilegiul deosebit de a sluji, de a călători, de a predica şi de a înfiinţa biserici împreună cu Pavel şi Barnaba. Dar în Pamfilia Marcu a abandonat acea călătorie misionară şi s-a întors acasă la Ierusalim. Oare de ce a făcut-o? Mulţi consideră că în Pamfilia Marcu a intrat în panică, fiind oarecum fricos şi nestatornic. Marcu a dat înapoi din faţa ameninţărilor cu prigoana și rele tratamente. Deşi avea puterea şi energia fizică a tinereţii, el nu căpătase încă suficient curaj şi rezistenţă. Abandonul lui a fost atât de serios încât Pavel nu l-a mai dorit în următoarea sa călătorie misionară. Acest lucru l-a ofensat pe Barnaba și l-a determinat pe acesta să-l ia pe Marcu şi să plece singur cu el.

În cele din urmă însă, Marcu şi-a învins slăbiciunile și a devenit un slujitor de seamă al lui Cristos, fiind probabil recunoscător pentru poziția fermă a lui Pavel. După mai mulți ani vedem transformarea lui remarcabilă. Și-a pus viața în rânduială și a reușit să scape de lipsa de perseverență. Acum îl vedem ca pe un biruitor; un cuceritor de suflete. Credem că s-a pocăit îndelung de fiecare eşec, aducându-şi slăbiciunile şi vulnerabilităţile în faţa Domnului care i-a dat caracter şi tărie ca să persevereze. În acest timp el a crescut spiritual, devenind important pentru scrierea Evangheliei care-i poartă numele, Evanghelie al cărei autor este Petru, dar care este scrisă de Marcu.

Trebuie să punem întrebarea: în ce stare ne aflăm noi? Ne identificăm cumva cu starea lui Ioan Marcu de la început? Facem noi angajamente ce nu țin mai mult de cinci minute în faţa Domnului – promisiuni ce dispar după ce le-am făcut? Trecem repede de la o activitate la alta începând cu entuziasm, dar dovedindu-ne în cele din urmă fără credibilitate şi nestatornici? Am consemnat undeva promisiunile neținute față de Dumnezeu? Exemplul lui Marcu de credincios care și-a biruit propriile slăbiciuni ne arată că prin puterea lui Cristos ne putem stăpâni înclinațiile spre eșec. Dacă eşti tânăr și plin de zel pentru a-L sluji pe Dumnezeu, dar și cu predispoziții să aluneci ușor de pe cale, înainte de a-I cere Domnului să te întărească şi să te facă statornic caută să nu creezi crize majore precum cea a lui Marcu. Străduieşte-te să dobândești  mai multă maturitate şi perseverență, iar Duhul te va ajuta să te controlezi ca să poți deveni consecvent şi statornic. Este o reală încurajare pentru noi să-l vedem pe Marcu pe lista colaboratorilor de seamă ai lui Pavel. Cu toţii putem deveni învingători pentru Cristos.

Un alt colaborator al lui Pavel a fost „Isus [Iosua], zis Iust”, care la fel ca Marcu şi Aristarh era evreu. Pavel spune – „Ei sunt … singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere.” Această formulare nu lasă de înţeles că ei au fost singurii colaboratori ai lui Pavel, ci mai degrabă că ei au fost singurii evrei dintre colegii lui evanghelişti. Spunem colegi evanghelişti deoarece acesta este sensul expresiei „pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Ei erau împreună-ziditori ai Împărăţiei prin câştigarea de suflete. Cât de interesant este să observăm că într-o biserică alcătuită cu precădere din neevrei existau aceşti trei evanghelişti evrei remarcabili. Descrierea este potrivită pentru toţi trei, dar întrucât cunoaştem atât de puţin despre Iosua Iust, nefiind menţionat nicăieri în altă parte în Noul Testament, îi vom da epitetul de evanghelist. El a lucrat împreună cu Pavel pentru a aduce suflete în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne emoționăm când îl auzim pe Pavel spunând că acești trei evrei au fost pentru el o mângâiere sau o mare încurajare. Am putea spune: „Dragă Pavel, eşti ţinut în lanţuri, înduri mari suferinţe, ești despărțit de slujirea pe care o faci pretutindeni, iar lucrul care spui că te bucură în mod deosebit este să auzi despre lucrarea evangheliştilor?” O, dacă am fi noi toţi conectați la acest gen de gândire spirituală și dacă inima noastră ar bate precum inima lui Cristos! Iată o provocare pentru noi toţi. După ce ne-am întors la Dumnezeu eram plini de dorința de a-L mărturisi. Mai facem acest lucru în prezent? Ne foloseam de fiecare ocazie ca să ne rugăm pentru cei cărora le-am vorbit despre Dumnezeu şi eram dornici să ne implicăm în tot felul de activităţi de răspândire a Evangheliei. Mai simțim această dorință? Ar putea Pavel spune despre noi: „El este un bun colaborator la lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi o mângâiere [încurajare] pentru mine”?

După Iust apare și numele bine-cunoscutului Epafra – „Epafra, care este dintr-ai voştri [un colosean] … rob al lui Cristos” (versetul 12). Care era caracteristica distinctivă a lui Epafra? Era un lucru care i-a definit probabil şi pe ceilalţi, dar l-a caracterizat în mod deosebit pe acest frate – el era un mijlocitor. Pavel spune că el „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale”.

Epafra se convertise probabil prin lucrarea de slujire a lui Pavel în Efes, după care s-a întors la Colose şi a evanghelizat cetatea. Dar nu s-a oprit doar la această cetate, ci a plantat, după câte se pare, biserici în Laodiceea şi Hierapolis. Epafra, la fel ca Aristarh, era acum dispus să-i țină companie lui Pavel sub regim de arest la domiciliu. În felul acesta s-a putut ruga împreună cu Pavel. Apostolul ne oferă detalii despre conţinutul rugăciunilor lui Epafra, care lupta în rugăciune pentru coloseni şi pentru alţi credincioși ca să persevereze „desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi … în voia lui Dumnezeu”. Expresia „se lupta în rugăciune” are o forță extraordonară în original și de aici provine și verbul „a agoniza”. Epafra simte nevoile poporului, se roagă pentru oameni şi situaţiile în care se găsesc și cere ca ei să înainteze în sfinţire, cunoaştere şi slujirea lui Cristos, întrucât toate acestea sunt după „voia lui Dumnezeu”. Aceasta mai presupune și păstrarea lor în curăție de inimă (ca să nu creadă erezia care îi ameninţa pe coloseni) şi glorificarea lui Cristos prin mântuirea sufletelor.

Rugăciunile lui Epafra nu erau sporadice sau superficiale, nici ocazionale şi apatice, ci erau adevărate pledoarii pentru popor. El cerea ca ei să devină maturi și desăvârşiţi în voia lui Dumnezeu, o voie care este revelată în Cuvântul Său. Cu alte cuvinte, Epafra se ruga pentru înțelegerea corectă a doctrinelor Cuvântului lui Dumnezeu. S-a rugat pentru ei pe nume, deoarece îi cunoştea, şi cerea ca ei să se țină de îndatoririle spirituale şi să nu se abată niciodată de la ele. Acesta era planul rugăciunilor lui Epafra. Putem spune că facem și noi așa?

Pavel formulează un fel de jurământ pentru a confirma calitatea rugăciunii lu Epafra, spunând – „vă mărturisesc …” El s-a rugat constant pentru trei biserici. Dacă şi noi am fi acest fel de mijlocitori, poate ar exista și în țara noastră mai multe biserici care să se asemene celor trei salutate de Epafra. Epafra le-a salutat, iar noi îl salutăm pe el – mijlocitorul!

Cel de-al şaptelea colaborator este Luca, iar despre acest om remarcabil se pot spune multe, însă vom folosi un termen vechi-testamentar şi-l vom numi purtătorul de armură al apostolului Pavel. Luca a fost lângă Pavel de foarte multe ori pentru a-i trata problemele serioase de sănătate. Nu ştim exact care a fost boala de care suferea Pavel, dar ştim că a fost extrem de dureroasă, neplăcută şi un handicap pentru el. Luca, medicul preaiubit, l-a vizitat foarte des. El era şi predicator.

Fiind un neevreu din Antiohia Siriei, e aproape sigur că Luca a fost celibatar, iar unele referiri foarte timpurii din tradiţie cu privire la el sugerează că a fost şi un artist talentat. Există o teorie interesantă, care însă nu poate fi dovedită, că Luca a studiat la universitate împreună cu Saul din Tars, iar unii susțin că ar fi fost și Apolo cu ei, dar nu neapărat în aceeași perioadă de timp. Pavel şi Luca erau prieteni apropiaţi şi este posibil ca prietenia lor să fi prins rădăcini în locul unde au studiat împreună. În mod destul de îndrăzneţ, unii susțin că n-a fost un simplu doctor, ci ar fi fost doctorul unui vas, sau medic pe o flotă marină. Din Fapte 27 reiese clar că Luca stăpânea în mod extrem de corect noțiuni și informații de natură maritimă.

Tradiţia ne spune că Luca a trăit foarte mulţi ani, iar el continuă să ne vorbească şi astăzi prin Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor. Cronicile istorice ne demostrează că Luca era întotdeauna gata să predice, să slujească, să poarte de grijă apostolului şi, bineînţeles, să fie autorul inspirat al Sfintei Scripturi. Nimic din ce se poate spune despre Luca nu e exagerat. Deşi în mod evident un om inteligent şi bine educat (după cum vedem din modul în care foloseşte limba greacă), el s-a angajat să slujească lucrarea apostolilor în orice fel era necesar. Ca „purtător de armură” pentru Pavel, el era cu precădere un jucător de echipă. În aceasta constă provocarea pe care ne-o adrezează viața și lucrarea lui Luca. Ca membri ai unei biserici, toți facem parte din aceeași echipă. La modul ideal, fiecare talent şi aptitudine este pusă în slujba Domnului, și nu e nevoie ca unul să se ridice mai presus de altcineva pentru a se remarca. Acest adevăr i-a caracterizat pe toți colaboratorii lui Pavel, dar îl vedem în mod deosebit prezent în decursul îndelungatei slujiri a lui Luca.

O notă mai tristă este atinsă în cazul următorului colaborator. Versetul 14 îl identifică fiind drept Dima, un om a cărui dezertare ne întristează. Cum rămâne cu Dima, frate Pavel? Mai poți spune ceva bun despre el? Pavel nu face acestui om niciun fel de recomandare. În altă parte el este numit tovarăş de luptă, dar în acest text Pavel pare a fi simțit că Dima e șovăielnic și predispus căderii, și exact acest lucru s-a și întâmplat. Cinci sau şapte ani mai târziu, Pavel îi scrie lui Timotei – „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic” (2 Timotei 4:10).

Nu l-am plasat pe Dima între cei şapte care ne servesc drept exemple, iar termenul distinctiv pe care i-l atribuim este – Dima cel nestatornic. De ce şi-a părăsit Dima chemarea? A fost el un fals convertit? Nu există nicio menţiune în acest sens, iar puterea de a discerne lucrurile probabil că i-a scos în evidență lui Pavel acest lucru cu mult înainte de a fi părăsit de Dima. La început, Dima îi fusese lui Pavel un colaborator loial, ducânt cu bine la îndeplinire lucrarea de slujire creștină. Nu ne îndoim de faptul că L-a iubit pe Cristos, dar a existat ceva defectuos în umblarea lui spirituală, iar lumea l-a prins din nou în gheare prin atracţiile ei.

Probabil că Dima era un bărbat foarte capabil care a ajuns la concluzia că putea câştiga bine şi putea avea o casă mare într-o zonă frumoasă dacă accepta din nou provocările şi oportunităţile comerţului din Tesalonic. Acest lucru ni se poate întâmpla fiecăruia, dacă subestimăm puterea şi ostilitatea lui Satan, care e gata să se folosească de orice ocazie pentru a ne întoarce în lume. Dacă începem să întreținem dorinţe păcătoase, fantezii personale sau distracţii dubioase, Satan ne va pune în minte dorința de a pofti acele lucruri din ce în ce mai mult, ajungând în cele din urmă departe de starea dragostei dintâi.

Dima a fost smuls din slujire de către duşmanul sufletelor, care a apelat la strategia de a pune în inima lui trăirea luxoasă a lumii. Dacă a fost un credincios adevărat, atunci în timp disciplinarea divină a dus la restaurarea lui, dar în acele împrejurări el a abandonat slujirea creștină privilegiată pe care o avea. Dacă suntem prea preocupați de lucrurile lumeşti, iubind în mod exagerat posesiuni sau activităţi pământeşti ori aspirăm la satisfacerea personală, Dima, colaboratorul lui Pavel, trebuie să ne fie avertisment. Până şi cei evlavioşi pot cădea cu uşurinţă. Haideți să ne încredințăm în mâna Domnului, cerându-I să ne păzească şi să ne țină în brațul Lui. Fie ca exemplul lui Dima, cel nestatornic, să ne fie avertizare.

După ce i-am numit pe cei şapte colaboratori ai lui Pavel, și pe Dima, Pavel are un salut şi un cuvânt pentru doi oameni din bisericile din Colose şi Laodiceea. Unul este Nimfa, despre care nu ştim nimic, cu excepţia faptului că într-un anumit loc în casa lui se ținea o adunare. Celălalt este Arhip (numit un tovarăş de luptă în Filimon). Mesajul adresat lui este tăios: „Şi spuneţi lui Arhip: «Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.»”

Care era situația lui Arhip? Sau ce ar fi trebuit să facă și n-a făcut bine? După toate probabilităţile, Arhip slujea ca păstor în biserica ce se aduna în casa lui Filimon (Filimon 2). Unii spun că el era fiul lui Filimon, pus deoparte pentru predicarea Cuvântului. Care a fost problema cu Arhip? Era fără vlagă? E foarte posibil să fi fost aşa. În mod clar era un tânăr serios care Îl iubea pe Domnul şi voia cu adevărat să-L slujească, dar Pavel pare să-i spună: „Fă odată ce ai de făcut!” Poate că nu predica Evanghelia aşa cum trebuia, aducându-i neîncetat pe cei pierduţi la biserică şi învăţându-i pe oameni. Ceva îl împiedica să facă acest lucru, aşa că îl vom numi Arhip, cel dezorganizat.

Problema aceasta o putem observa și în lucrarea de slujire a zilelor noastre. Cunosc un pastor care în timp ce scria cărți creștine edificatoare, unele de mari dimensiuni, biserica lui se destrăma. A devenit dezorganizat și a încetat să mai evanghelizeze. Scrisul i-a acaparat toată energia emoţională. Activitatea editorială aleasă a fost bună, dar i-a abătut atenţia şi timpul de la principala sa lucrare. Mi-a duc aminte de câțiva preşedinţi de societăţi misionare care călătoreau dintr-un loc în altul pentru a prezida felurite întruniri importantă, în timp ce bisericile lor erau pe moarte. Aceşti fraţi au fost sănătoşi în credință, dar profund adormiți. Nevoia lor era să plece urechea la cuvintele apostolului: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Mottoul nostru ar trebui să fie următorul – Să facem mai întâi lucrurile care trebuie făcute primele. Avem multe de făcut; avem de câștigat suflete; avem de încurajat oameni. Să le facem pe toate! Nu mă refer la pastorii care se lasă prinși în păcate şi lucruri lumeşti, ci la cei care-și pierd vremea cu lucruri mai puțin importante decât lucrarea lor pastorală. Sunt prinși în alte activități, în sinea lor importante și ele, care le distrag atenția de la chemarea cea mai importantă din viața lor. De curând un misionar îmi spunea că în unele ţări există tendinţa ca, înainte de a planta măcar o biserică şi de a deschide o şcoală duminicală, noii misionari să-şi ocupe timpul cu înființarea unor colegii biblice. Pavel îi spune lui Arhip – „Fă mai întâi lucrurile care trebuie făcute primele şi continuă să le faci.”

Nu numai slujitorii ordinaţi pot fi distraşi de la slujirea lor. Cu ani în urmă am cunoscut un tânăr care era absent din orice fel de slujire creştină, dar era ocupat cu scrierea unei cărţi de 500 de pagini în care îi învăța pe alți credincioși cum să trăiască. Cuvântul apostolului pentru el ar fi fost în mod cert următorul – „Ia seama la partea ta de slujire în biserica locală.”

Ne lăsăm și noi distraşi de alte lucruri? Auzim că unii credincioși petrec săptămâni la rând planificându-şi călătoriile de vacanţă, în loc să-L slujească pe Domnul, iar alţii îşi dedică tot timpul liber căminului, hobbyului sau sportului. Poate ești un cititor care-L iubește sincer pe Domnul, dar te abați mereu de la slujirea pe care ar trebui s-o faci. Îndemnul de care ai nevoie este acelaşi – „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.” Noi credem că acest îndemn îl va fi schimbat pe Arhip cel dezorganizat şi îl va fi entuziasmat pentru anii ce au urmat.

Cei mai mulţi tovarăși ai lui Pavel au fost oameni deosebit de dedicaţi şi putem învăţa foarte mult de la ei. Gândiţi-vă la Tihic, cu spiritul său de slujitor adevărat. O, de am fi ca el – cu totul pentru Cristos şi în întregime la dispoziţia Lui. Apoi gândiţi-vă la Onisim, un trofeu al harului; un tânăr complet schimbat. Fie ca transformarea pe care am trăit-o în momentul convertirii să dureze, iar darurile noastre să crească şi să înflorească. Gândiţi-vă la Aristarh – un om atât de  jertfitor. Azi, cu excepţia regiunilor persecutate, noi nu suferim pentru credința noastră. Toate jertfele noastre sunt mult mai uşor de înfăptuit, şi ar trebui să le înfăptuim cu bucurie. Gândiţi-vă la Marcu, învingătorul, care şi-a biruit slăbiciunile prin puterea Domnului. Există speranţă pentru noi, deoarece cu toţii putem face progrese pentru Cristos.

Gândiţi-vă la Iust, evanghelistul, care l-a încurajat atât de mult pe Pavel. Ce facem noi, prin mărturie individuală sau colectivă, pentru Cristos? Gândiţi-vă la Epafra, mijlocitorul. Ar mai slăbi bisericile britanice dacă ne-am semăna mai mult cu el? Şi ce putem spune despre Luca, purtătorul de armură al lui Pavel, care, în ciuda educaţiei lui remarcabile şi a tuturor capacităţilor lui, a acceptat de bunăvoie rolul de sprijinitor şi a primit privilegiul de a scrie cartea care-i poartă numele și cea a Faptelor Apostolilor? Câtă nevoie avem de smerenia şi viziunea lui pentru lucrul în echipă!

Numai Dima cel nestatornic dezamăgeşte, experienţa lui chemându-ne la autoexaminare. Şi, în cele din urmă, Arhip cel dezorganizat, un frate serios şi bun, fără îndoială, dar care a avut nevoie de puțină zdruncinare pentru a-şi aranja corect priorităţile. Epistolele lui Pavel sunt atât de pastorale încât până şi salutările sunt o binecuvântare pentru noi, dacă le acordăm atenţie. Iar lucrurile pe care le descoperim despre colaboratorii lui sunt o provocare şi o inspiraţie pentru toţi cei care, de-a lungul veacurilor Evangheliei, caută să trăiască vieţi personale de credință activă.

 

 

 

 
Capitolul 12 preluat din cartea Viața de credință personală  Dr. Peter Masters, publicată la editura Făclia www.faclia.ro

1-Ce urgii credeti ca ne pregateste Anticristul din spatele IMIGRARII Globale! 2 – Cine nu are CIP-ul nu are drept sa traiasca … Slovacia va accepta doar IMIGRANȚI CREȘTINI din Siria: Noi nu avem moschei! Președintele slovac, atac la UE : Nu noi am bombardat Libia

 

 

PANEUROPa

Imigrarea în masă e un fenomen ale cărui cauze sunt abil create de Sistem şi pe care propaganda multietnică se chinuie să îl reprezinte ca fiind inevitabil.  Ceea ce se încearcă să se afişeze ca fiind fructul ineluctabil al istoriei, în realitate este un plan studiat în jurul mesei şi pregătit de decenii.

Puţini ştiu că unul dintre principalii initiatori ai procesului de intregrare europeană a fost cel care a planificat genocidul programat al popoarelor. Este vorba de un personaj obscur a cărui existenţă este ignorată de mase, dar pe care cei puternici îl consideră ca fiind tatăl fondator al Uniunii Europene. Numele său e Richard Coudenhove Kalergi. El se mişcă în spatele cortinei, departe de reflectoare, reuşind astfel să atragă în pânzele sale pe cei mai importanţi şefi de stat, care au susţinut şi promovat proiectul său de unificare europeană.

În 1922, la Viena, pune bazele mişcării „Paneuropa” care are ca scop instaurarea unei Noi Ordini Mondiale bazată pe o Federaţie a Naţiunilor condusă de Statele Unite. Unificarea europeană ar fi constituit primul pas spre un unic Guvern Mondial.

Kalergi declară că locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial. El afirmă fără jumătăţi de măsură că e necesar ca popoarele europene să se amestece cu rase de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere.

PLANUL LUI KALERGI

Gerd Honsik descrie astfel esenţa Planului Kalergi

Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv, eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă. Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor omogene într-o rasă amestecată de albi, negri. Acestor metişi el le atribuie cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei.

Eliminând mai întâi poporul , apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresa minorităţilor prin intermediul legilor extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor.

Puterile occidentale se încredinţau planului său, iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat aceste proiecte. Şefii politicii europene ştiu bine că el e autorul acestei Europe care se dictează prin Bruxelless şi Maastricht. Kalergi, necunoscut opiniei publice, în clasele istorice şi printre deputaţi, este considerat tatăl Maastrichtului şi multiculturalismului.

Intr-un discurs postat pe site-ul European Union, alaturi de alti masoni, este elogiat si Richard Coudenhove-Kalergi (1894 – 1972).

Deşi nicio carte de istorie nu vorbeşte despre Kalergi, ideile sale au rămas principalele surse de inspiraţie ale actuale Uniuni Europene. Convingerea că popoarele Europei trebuiesc amestecate cu negrii pentru a distruge identitatea şi pentru acrea o singură rasă metisă, se află la baza tuturor politicilor comunitare adresate integrării şi apărării minorităţilor. Nu este vorba de principii umanitare, dar de directive emise cu o determinare nemiloasă pentru realizarea celui mai mare genocid din istorie.

În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi care la fiecare doi ani premiază europeiştii care au ieşit în evidenţă prin punerea în practică a planului criminal Kalergi. Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel sau Herman Van Rompuy.

Incitarea la genocid se găseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a ospita milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000, pe nume „Population division” al Naţiunilor Unite la New York, intitulat: „Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.”

Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât de precisă. Pe scurt, teza Planului Kalergi a constituit şi constituie şi astăzi fondamentul politicilor oficiale ale guvernelor menite să promoveze genocidul popoarelor prin imigrarea în masă.

Susţinătorii Globalizării se obosesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră e un act progresist şi umanitar, că „rasismul” e greşit, dar doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte orbi consumatori. Mai mult ca oricând e necesar să reacţionăm la minciunile Sistemului. Nu avem altă alegere, alternativă.

Bancherul Max Warburg care a pus la dispoziţia lui Kalergi primii bani pentru proiect, 60.000 de mărci. Cancelarul austriac Monsignor Ignaz Seipel şi următorul preşedinte austriac Karl Renner şi-au asumat responsabilitatea de a conduce mişcarea Paneuropeană. Kalergi însuşi anunţă faptul că alţi politicieni francezi aprobau mişcarea sa. Astfel, primul ministru francez Edouard Herriot şi guvernul său, ca şi liderii britanici din toate sectoarele politice şi redactorul şef de la Times, Noel Baker, au căzut în mecanismele acestui conspirator. În infinita listă de politicieni ai secolului XX, de menţionat în mod special sunt Konrad Adenauer, fostul ministru al justiţiei spaniol, Rios şi John Foster Dulles (EEUU). Fără să respecte fondamentul democraţiei şi cu ajutorul ziarului New York times şial New York Herald Tribune, Kalergi a prezentat Congresului American planul său.

Rolul de conducere al lui Kalergi în cosntruirea Europei multiculturale e evident şi în zilele noastre şi se demonstrează prin conferirea premiului „Coudenhove Kalergi” de către cancelarul Helmut Kohl ca şi mulţumire pentru urmarea planului, ca şi jertfă şi adorare a puterii personajului din partea masonului şi politicianului european, primul ministru al Luxemburgului, Junker. În 1928 s-au adăugat celebri politicieni şi masoni francezi: Leon Blum (mai târziu prim ministru), Aristide Briand, E.M. Herriot, Loucheur. Printre asociaţii săi se întâlneau şi alte nume ca şi scriitorul Thomas Mann şi fiul Kaiserului, Otto von Absburg. Printre promotorii, dincolo de cei deja menţionaţi, se întâlnesc şi Churchill, CIA, loja masonică B’nai B’rith, New York Times şi toată mass-media americană. Kalergi a fost primul căruia i s-a oferit premiul Carlomagno în localitatea Aachen; iar când l-a primit Adenauer, Kalergi era prezent. În 1966 păstrează contactele cu cei mai importanţi colaboratori.Toţi cei care au primit acest premiu fac parte din cercul de prieteni ai lui Kalergi şi sunt masoni, sau se străduiesc să reprezinte interesele anglo-americane în Europa. În anul 1948 Kalergi reuşeşte să convertească „Congresul europarlamentarilor” din Interlakenîntr-un instrument prin care să oblige guvernele să îşi întoarcă atenţia spre „chestiunea europeană”, adică să îi realizeze propriul plan.
Tocmai atunci se formează Consiliul European, iar la conducerea delegaţiei germane îl găsim pe Konrad Adenauer sprijinit de CIA. (Gerd Honsik, „Planul Kalergi”).

KALERGI a fondat PANEUROPA cu banii evreilor ROTHSCHILD si WARBURG

Dar sa vedem cine-i personajul.

Pe la inceputul anilor 20 intra in loja masonica din Viena.

In 1922 fondeaza International Paneuropean Union sau Paneuropean Movement sau Pan-Europa Movement,

In 1923 publica manifestul Paneuropa.

In 1926 are loc primul congres cu finantarea evreilor Louis Rothschild si Max Warburg. Rothschild nu cred ca mai are nevoie de prezentare. Fratii puternicei familii Warburg au fost implicati si in crearea Federal Reserve si Council on Foreign Relations.

Personalitati si organizatii: familia WARBURG

Tot ei au promovat miscarea in SUA.
Printre membrii:

– savantul evreu Albert Einstein, cel ce intr-o scrisoare deschisa catre Adunarea Generala a ONU, din 1947, declara:

“Pentru a atinge scopul final – care este o singura lume, nu doua lumi ostile – un astfel de Guvern Mondial Partial nu trebuie niciodata sa actioneze ca o alianta împotriva restului lumii. Singurul pas adevarat catre un guvern mondial, este Guvernul Mondial însusi. “

Sustinator al Scientific-Humanitarian Committee (Wissenschaftlich-humanitäres Komitee, WhK), fondata in Berlin in 1897 de catre evreul Magnus Hirschfeld pentru sustinerea unei mega campanii pro homosexualitate:

Detalii despre greii ce sustin homosexualitatea

– Magnatul norvegian Johan Ludwig Mowinckel, fost presedinte al Ligii Natiunilor

– Scriitorul Thomas Mann, homosexual, se casatoreste totusi cu evreica Katia Pringsheim, membra a foarte bogatei familii Pringsheim din Germania (industrie, banci). Sustinator al Scientific-Humanitarian Committee.

– Scriitorul evreu Franz Werfel, interesat de teosofie.

– Muzicianul evreu Bronisław Huberman.

– Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei de Vest dupa al doilea razboi mondial.

– Sigmund Freud, evreu, tatal psihoanalizei,

– Bruno Kreisky, evreu, fost cancelar al Austriei. A dezincriminat avortul si homosexualitatea.

– Léon Blum, evreu, de trei ori prim ministru al Frantei.

– Georges Pompidou, fost prim ministru si presedinte al Frantei. In 1953 a fost angajat de Guy de Rothschild.

In cartea sa Praktischer Idealismus, Kalergi scria:

„Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Actualele rase și clase vor dispărea treptat din cauza dispariției spațiului, timpului și prejudecatilor. Rasa viitorului negroida, similara la infatisare cu anticii egipteni, va inlocui diversitatea popoarelor cu diversitatea indivizilor.”

STITI CE-A FOST American Committee on United Europe? E ESENTIAL SA STIM, ca sa intelegem mai bine …

Comitetul American al Europei Unite

Comitetul American al Europei Unite- The American Committee on European (ACUE), fondat în 1948, a fost o organizaţie care a căutat să contracareze ameninţarea comunistă în Europa promovând politica integrării europene. Primul finanţator era fostul şef OSS pe timp de război, William Joseph Donovan.

Structua organizaţiei a fost prezentată în linii generale la începutul verii lui 1948 de Donovan şi Allen Welsh Dulles de atunci de asemenea şi revizuirea organizaţiei din Agenţia Centrului de Inteligenţă sau Central Intelligence Agency (CIA) ca răspuns la solicitările lui Richard Coudenhove-Kalergi şi Winston Churchill.

Documente declasificate au arătat că ACUE a fost întâiul finanţator al celor două Mişcarea Europeană şi Campania Europeană de Tineret. În sine ACUE a primit finanţare de la fundaţiile Rockefeller şi Ford.

Politica Statelor Unite a fost să promoveze Statele Unite ale Europei, și în acest scop comitetul a fost folosit spre a-şi întinde discret pâlnia spre fondurile CIA – de la mijlocul anilor ’50 ACUE a primit aproximativ 1000000 de dolari pe an – de la pro-federalişti europeni care susţineau organizaţii gen Conciliul Europei, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană de Apărare.

Comentariu :

Zic ei:

“a fost o organizaţie care a căutat să contracareze ameninţarea comunistă în Europa”

Asta-i motivatie pentru naivi si consumatori de bere in fata televizorului. Ca ideea Statelor Unite ale Europei au avut-o stapanii masonilor in capatani inca de pe vremea cand Lenin nici nu se nascuse.

Ca sa intelegem mai bine, iata cateva detalii despre personajele si organizatiile in ordinea in care sunt ele amintite in scurtul dar edificatorul articol de mai sus:

William Joseph Donovan (1883 – 1959)

Seful Office of Strategic Services (OSS), precursor al CIA. Cunoscut ca „Father of American Intelligence” si „Father of Central Intelligence”.

Membru Knights of Malta.

Chiar daca neoficial, a avut insa un rol determinant in formarea CIA prin protejatul sau Allen Dulles.

In 1949 devine presedintele acestui American Committee on United Europe (ACUE), vicepresedinte fiind Allen Dulles.

Putem aminti aici si de:

Józef Hieronim Retinger (1888 – 1960)

Fondator al Miscarii Europene dar si unul dintre fondatorii Bilderberg Group.

Dupa cum stiti, sub impulsul lui David Rockefeller, Grupul Bilderberg se intruneste pentru prima data la Hotel de Bilderberg, de unde si denumirea, langa Arnhem, intre 29 si 31 mai 1954.

Allen Dulles (1893–1969)

Prieten apropiat al familiei Rockefeller, Director of Central Intelligence (de-facto sef al U.S. Central Intelligence Agency), membru Warren Commission, partener al Sullivan & Cromwell. Fratele lui John Foster Dulles. Cavaler de Malta.

Dupa razboi este creata vestita si influenta Central Intelligence Agency (CIA), devenindu-i sef, ajutat fiind de Henry Kissinger, ce lucrase pentru Army Intelligence.

Membru Council on Foreign Relations

In 1953, impreuna cu fratele sau, in cadrul Operation Ajax, l-a inscaunat in Iran pe nepopularul prooccidental sah Mohammad Reza Pahlavi.

Tot ei au realizat dezastrul Bay of Pigs Invasion cand au lucrat inclusiv cu mafia pentru incercarea de rasturnare a lui Castro.

John Foster Dulles (1888–1959),

U.S. Secretary of State sub President Dwight D. Eisenhower, 1953 – 1959.

In 1918 este consilier in delegatia americana de la Versailles Peace Conference ajutandu-l pe unchiul sau, viitorul secretar de stat Robert Lansing, apoi membru al War Reparations Committee.

Devine partener al firmei internationale de avocatura Sullivan & Cromwell.

In 1945 participa la San Francisco Conference consiliindu-l pe Arthur H. Vandenberg si ajutand la pregatirea United Nations Charter. A fost delegat american United Nations General Assembly 1946, 1947 si 1950.

Ca secretar de stat si-a adus un aport considerabil la consolidarea NATO.

E nevoie de eliminarea pe cale juridică a Rotschild şi Rockefeller (R&R) pentru a elimina masoneria, pe care ei o folosesc de secole pentru dominarea lumii cu politicile lor criminale. Justiţia mondială şi mai ales cea europeană reprezentată de CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au vândut lobby-urilor masonice rolul lor primar şi jurisprudenţa care ar fi trebuit să apere interesele populaţiei.

Rămâne mereu speranţa ca bunii judecători să câştige în faţa celor masoni sau filo-masoni, să nu se lase condiţionaţi de aceştia, să proceseze toţi acei membrii ai dinastiei Rotschild şi Rockefeller (R&R) implicaţi îninfinite ilegalităţi ale infinitelor lor bănci.

Judecătoria din întreagă lume este infiltrată de masoni, mulţi dintre care sunt pedofili/satanişti, începând cu CEDO până la Curtea de Justiţie de la Juxemburg.
Masoneria e oricum ilegală, pentru că îşi are punctul de sprijin în secret, dar care în lumea anglo-saxonă e mai puţin cenzurată pentru că a dezvoltat pe parcursul secolelor ceea ce noi cunoaştem doar de câţiva ani.

Sunt atât de pregătiţi tehnologic şi organizativ încât pe parcursul vremii au fost mai civili decât noi, victimele stadiilor strategismului apropiat de delir.
CEDU care a vandut lobby-urilor masonico-bancare rolul său de controlor al justitiilor naţionale şi şi-a epuizat sensul de jurisprudenţă pe care credeam că am reuşit să o dobândim acum 25 de ani.

CEDU care se limitează acum, în timpi mai lungi decât ai justiţiei al cărui limbaj se preface că îl cenzurează, să pronunţe o oarecare sentinţă sugestivă, dar fără efecte asupra demersurilor cauzelor naţionale.

Masonii de la Obama, Charles al Angliei, Gate etc, care deşi posed naţiuni şi puternice grupuri industriale mondiale, rămân nişte nulităţi, deoarece genialitatea implică pozitivitate, în timp ce orice idiot poate deveni un „geniu malefic”.
Masoneria din corpul căreia s-au dezvoltat alte diferite tentacule ca şi Bildeberg, Trilateral Comission, Aspen şi aşa mai departe.

Rotschild şi Rockefeller sunt proprietarii din spatele cortinei ai principalelor bănci de pe întreagă planetă,pe care le controlează şi prin ele controlează de secole şi gândurile omenirii, orientarea, gusturile alimentare, sexuale, sportive, muzicale, divinităţile în care cred, publicarea sau ocultarea descoperirilor ştiinţifice, legile de aprobat, moda şi cam tot ceea ce se mişcă sub lumina soarelui deoarece ei controlează economiile, mass-media, guvernele,judecătoriile, sindicatele, partidele, poliţia, cultura, revoluţiile, războaiele, google, wikipedia, facebook şi twitter.

Două dinastii de criminali care au exercitat controlul într-un mod mult mai feroce dar şi mai stupid, deoarece fac ca planetă să fie de nelocuit ca şi cum ar dispune de una de rezervă.

Rotschild şi Rockefeller, în strategiile lor seigniorantistice, pentru a promova, infiltra, corupe şi deturna orice adevăr:revoluţia franceză,orice mişcare sau eveniment în orice colţ al lumii, războaiele de independenţa, cele mondiale şi chiar politica zilelor noastre.
Pentru că – incluşi Che Guevara, Castro, Gandhi şi toţi cei care au fost sau vor vi, ca şi meschinii filo-bilderberg care ne guvernează pe noi, sau Beatles, maximii „culturii” masonice, ideatori ai imnului drogurilor cu scopuri de distrugere în masă – au fost sau sunt masoni cu toţii..la fel ca Robespierre, Napoleon, Cavour, Mazzini, Garibaldi, Einstein, Freud, Roosvelt, Churchill, Allende, Spinelli, Gorbaciov, Obama, ONU şi UE.

O masonerie mereu entuziastă şi rezonantă în tonurile „iluminate”, şi plină de lăcomie, abjectă şi mereu de ambele părţi ale baricadei. O masonerie a cărei puteri bancare, în realitate indiferent de ideologie, a luat mereu o nouă formă, structurandu-se astăzi ca şi o unică coscă planetară suportată „moral” de judecătoria deviată, birocraţie, politica, forţa armată, poliţie, mass-media, industria farmaceutică şi antreprenoriatul bancar, direct condusă de tentacule criminale.

O reţea de idioţi sau criminali care domină lumea prin frică şi ameninţare.”

Surse : art31.ro

• 2 – Cine nu are CIP-ul, nu are drept sa traiasca … Slovacia va accepta doar IMIGRANȚI CREȘTINI din Siria: Noi nu avem moschei! Președintele slovac, atac la UE:Nu noi am bombardat Libia

Inainte de globalizarea CIP-ului,un oficial slovac a anunțat că țara sa nu va accepta decât imigranți creștini dn Siria în cadrul programului UE de relocare a imigranților.

 

Purtătorul de cuvânt al ministrului slovac de Interne, Ivan Metik, a declarat pentru BBC că imigranții musulmani nu vor fi acceptați, pe motiv că ”că nu s-ar simți ca acasă”, relatează ibtimes.com. El a adăugat că imigranții musulmani ar trebui să evite să vină în Slovacia pentru că, spune acesta, le va fi foarte greu să se integreze în rândul populației majoritar creștine.

 

”Putem primi 800 de musulmani, dar nu avem nicio moschee în Slovacia. Deci, cum se vor putea integra musulmanii dacă nu se vor simți ca acasă?”, a spus oficialul slovac.

 

Slovacia urmează să primească 200 de persoane din taberele din Turcia, Italia și Grecia în cadrul planului UE de a redistribui 40.000 de noi imigranți.

 

O poziție extrem de dură la adresa planului UE a avut recent și președintele slovac, Robert Fico. Acesta s-a plâns că țara sa este obligată acum să accepte responsabilități pentru probleme pe care nu ea le-a creat.”Am o singură întrebare:Cine a bombardat Libia?Cine a creat probleme în Africa? Slovacia? În niciun caz”, a spus Fico pentru Wall Street Journal.

 

Agenția ONU pentru Refugiați a (UNHCR) a cerut țărilor să manifeste deschidere pentru noii veniți. Metik a negat însă că decizia Slovaciei ar fi discriminatorie și a explicat ca este destinată să asigure coeziunea comunității.

 

Numarul de imigranți la frontierele UE a crescut în ultimele luni, atingând un nivel record de 107.500 în luna iulie. Cei mai mulți sunt sirieni, afgani, și africani din regiunile sub-sahariene care fug de război sau săracie.

Cei 60 de infractori ai PSD, (la vedere, pentru ca mai sunt la index alte sute )care au guvernat sau guverneaza Romania, la nivel central sau local

Cum ne-a lasat mafia PSD-ista fara paduri;;

Biserica Ortodoxă Română (BOR), cea mai coruptă instituţie din România, finanţată imoral din bani publici

Minunile copiei făcătoarei de minuni…

Cre(ş)tinismul social-democrat…

 

PSD + BOR = MAFIA

 

Bisniserica ortodoxă şi Securitatea