Pesedizarea nu și-a spus ultimul cuvînt; EUROPA LIBERA: Asasinate la comanda… ROMÂNIA FURATĂ. Cazul Mechel – cum au ajuns rușii să controleze mare parte din siderurgia românească; Procesul și execuția soților Ceaușescu; Dosarul Revolutiei. Regretele lui Ceausescu la Targoviste: Nu m-ai lasat sa-l termin pe Iliescu! Acum o sa ne termine el pe noi (Ziare.com); Momentul Zero al Zilei Z in Cabinetul Unu al Revolutiei Confiscate;  Hotărârea CCR privind desfiinţarea carantinei a ajuns în Le Monde; Listă de cărți referitoare la revoluția română; Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989; Revoluţie şi Contrarevoluţie;  Cine a tras în noi după 22? ROMÂNIA FURATĂ | Cine sunt profitorii Revoluţiei; ROMÂNIA FURATĂ. Centre-fantomă de informare pentru turişti, în localităţi fără potenţial; ROMÂNIA FURATĂ. Devalizarea CFR;

 Zoe Dumitrescu Buşulenga(pentru intronarea Globalizarii)…Sa invatam de la Mihai Eminescu (asasinat) despre rusinea de a vinde pamintul- bunul national al vesniciei…Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”  Fost șef al Spionilor: „Nu excludeți ipoteza că Virusul a fost creat în laborator!” Fesenia multilateral de Democrata infecteaza si america – SUA. „Nu rasa ne dezbină, ci ideologia stângii, alimentată de marxism””…Criza şi pandemiile ne apropie de „guvernarea mondială”…Guvernarea mondială, o formă mascată de a vorbi despre guvernul mondial

Revolta Lui Satan Și Căderea Oamenilor În Păcat;Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă… Care este păcatul care duce la moarte? Am viaţa veşnică? „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei… Balutescu Marius Petrisor– CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” — COMENTARIU. — PRIMA PARTE –

”

 

 

Revolta Lui Satan Și Căderea Oamenilor În Păcat

Written by Gabriel Baicu

În conformitate cu povestirea din cartea Facerea, Eva a fost prima femeie care a trăit pe pământ. Aceasta ar fi fost ispitită de un șarpe să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului în ciuda faptului că Dumnezeu ar fi interzis acest lucru. Care ar fi fost motivul pentru căderea oamenilor în păcat? Principalul motiv ar fi fost curiozitatea, setea de cunoaștere. Unii comentatori ai Bibliei afirmă că primii oameni ar fi fost animați de dorința de a ajunge ca Dumnezeu și de aceea ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar dacă ar fi fost așa, nu era nimic păcătos dacă ei ar fi încercat să ajungă asemănători cu Dumnezeu, de vreme ce El i-ar fi creat după chipul și asemănarea Sa.

Adevăratul motiv pentru care primii oameni ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului este clarificat de Biblie:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Femeia a înțeles că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. De ce știința, în care este inclusă și cunoașterea binelui și răului, este ceva rău sau de ce era privită ca fiind ceva rău de către scriitorii respectivelor texte? Întorcându-ne la mentalitatea din spatele mitului, putem să observăm că inocența primilor oameni este echivalată cu o stare de fericire, dar aceasta nu era neapărat o formulă de viață corectă. Oamenii își doreau cunoașterea, nu se mulțumeau cu o stare de fericire care presupunea ignoranța.

Povestirea despre căderea în păcat a lui Adam și Eva este absurdă deoarece nu corespunde nici cu natura umană, așa cum o cunoaștem, și nici cu scopul creației oamenilor, așa cum acesta este descris de Biblie. Cunoașterea lui Dumnezeu este prezentată ca fiind scopul ultim pentru care El ne oferă viața veșnică și nu este greșit să presupunem că este și scopul creării oamenilor pe Pământ. Dumnezeu vede în oameni niște ființe capabile să îl cunoască, prin urmare să îl înțeleagă. (Ioan 17; 3)

Cum ar putea cineva să cunoască natura morală a lui Dumnezeu dacă nu ar ști să deosebească binele de rău? Lipsa acestui discernământ ar fi făcut imposibilă ascultarea de Dumnezeu bazată pe încredere, deoarece primii oameni nu aveau cum să știe dacă Dumnezeu este bun sau rău sau dacă urmărea binele sau răul lor. Pentru a dobândi încredere în Dumnezeu primii oameni aveau mai întâi nevoie de cunoașterea diferenței dintre bine și rău. Ei nu aveau cum să știe de ce au fost creați și care era proiectul de viitor a lui Dumnezeu pentru ei. Primele ființe umane au devenit oameni cu adevărat numai după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Fără a cunoaște binele și răul oamenii nu ar fi dobândit niciodată o natură morală și nu ar fi reușit niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu.

În conformitate cu textele biblice, omenirea ar fi fost creată într-o ignoranță asemănătoare cu a copiilor care datorită acesteia depind în totalitate de părinții lor. În același timp, copiii nu rămân întotdeauna în același stadiu de dezvoltare, ei devin oameni maturi și, în felul acesta, ajung să se asemene cu părinții lor. Un proces similar ar fi trebuit să se producă și în cazul lui Adam și Eva. Aceștia ar fi urmat stadiile de dezvoltare necesare pentru a ajunge să semene cu Dumnezeu, Părintele lor divin. Ceea ce este ciudat în viziunea biblică este că Dumnezeu ar fi încercat să stopeze acest proces natural de dezvoltare umană, împiedicând oamenii să ajungă ca El. Nici un părinte bun nu face așa ceva și, având în vedere textele biblice, această intervenție divină ar fi generat o dramă colosală.

Dumnezeu ar fi hotărât că există incompatibilitate între cunoașterea binelui și răului și viața veșnică. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece în alte texte biblice, viața veșnică este condiționată de cunoașterea binelui și răului, singura care poate duce la alegerea binelui și respingerea răului. Conform Bibliei, odată ce oamenii au ajuns să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, ei nu mai aveau dreptul să trăiască veșnic. Biblia lasă impresia că Dumnezeu s-a simțit amenințat de oameni de îndată ce aceștia au învățat să deosebească binele de rău. Era ca și cum, o dată trăind veșnic, oamenii ar fi constituit o formă de competiție pentru Dumnezeu.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” (Facerea 3; 22)

Este ușor de observat cum, acest text, din cartea Facerea capitolul 3, contrazice textul din aceeași carte, capitolul 1, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deoarece în el ni se spune că oamenii au ajuns asemănători cu El contrar voinței Lui. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu pot să fie realizate fără cunoașterea binelui și răului.

În continuarea acestei povestiri ni se spune că Eva ar fi fost înșelată de un șarpe, dar acel animal a spus adevărul și adevărul nu poate niciodată să fie înșelător. Tot ceea ce a spus șarpele s-a întâmplat în povestire, cu exactitate. După ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva au devenit, din punctul de vedere al cunoașterii binelui și răului, ca Dumnezeu, așa cum a spus șarpele. (Facerea 3; 22) Omul nu a murit în ziua în care a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, nici fizic și nici spiritual, ci a continuat să trăiască pentru multe secole.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 15-17)

În cartea Facerea, capitolul 3, cititorul este informat despre modul în care Eva ar fi fost înșelată de șarpe:

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” 2. Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” 4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. 7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” (Facerea 3; 1-7)

Povestirea aceasta sună ca un basm deoarece chiar este un basm, fără nici o legătură cu realitatea. Putem să înțelegem acest lucru dacă analizăm fiecare detaliu al acestei descrieri, atât în conexiune cu ceea ce știm despre realitate dar și prin comparație între diferitele aspecte ale acestei povestiri. Aceasta este o alegorie, deoarece în realitate șerpii nu vorbesc, și dacă o entitate vorbește atunci nu intră în categoria „fiarelor de pe pământ” adică a animalelor sălbatice. Dacă Dumnezeu ar fi creat un șarpe care vorbește, atunci El nu a creat doar oamenii ca ființe inteligente și conștiente, care să aibă stăpânire asupra întregului pământ, ci a creat și alte ființe vii în rândul animalelor cu aceleași calități intelectuale ca și omul. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar fi fost inevitabilă o competiție pentru putere între diferitele ființe inteligente, de exemplu, șerpii și oameni și de această luptă nu s-ar fi făcut în nici un fel responsabili oamenii.

Câți șerpi vorbitori a făcut Dumnezeu? Unul singur, o anumită specie de șerpi sau toți șerpii de pe pământ? Dacă a făcut un singur șarpe vorbitor înseamnă că El a pregătit terenul pentru ispitirea primilor oameni. Dacă a creat toți șerpii să fie vorbitori, atunci de ce nu mai vorbesc și în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit toți șerpii pentru greșeala unuia singur, luându-le la toți capacitatea de a vorbi, atunci El nu ar fi fost drept față de șerpi deoarece nu se făceau toți vinovați de greșeala unuia dintre ei.

Pentru a salva aparențele și pentru a justifica inconsecvența dintre afirmația făcută de Dumnezeu în Biblie privitoare la moartea celor care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului și ceea ce s-a întâmplat în poveste, mulți comentatori biblici susțin o teză nebiblică. Ei spun că primii oameni în mod evident nu au murit fizic după ce au mâncat din acel pom, dar că ei ar fi murit spiritual. Ce înseamnă moarte spirituală în acel context, acei comentatori se abțin să precizeze. De fapt, se poate demonstra ușor că primii oameni nu au suferit o moarte spirituală după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Demonstrația este dată de faptul că Duhul lui Dumnezeu a locuit în oameni mult timp după așa zisa lor cădere în păcat. (Facerea 6; 3) Este indiscutabil că atunci când Duhul lui Dumnezeu locuiește în oameni aceștia nu pot să fie morți spiritual, deoarece El este sursa spiritualității.

Se poate afirma fără greșeală că, în descrierea făcută de către cartea Facerea, Dumnezeu a făcut afirmații care nu s-au întâmplat de fapt și că tot ce a spus șarpele s-a întâmplat întocmai. Lucrul acesta este foarte ciudat, deoarece ne așteptam ca Dumnezeu să fie sursa adevărului și șarpele sursa minciunii, dar nu este așa, conform primei cărți a Bibliei. O posibilă explicație constă în modul cum este văzut Dumnezeu de către scriitorul sau scriitori mitului respectiv. Acest autor sau acești autori par indeciși în modul de a îl prezenta pe Dumnezeu, fie ca pe un personaj pozitiv fie ca pe unul negativ al povestirii. Să nu uităm că în multe mituri cu caracter religios divinitatea este văzută ca fiind ostilă omenirii.

Fiind ispitită de șarpe, femeia a dovedit că știa de recomandarea făcută de Dumnezeu cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului. Ea a repetat cerința lui Dumnezeu în auzul șarpelui. Dumnezeu nu a fost interesat ca oamenii să nu mănânce cu nici un chip din pomul cunoștinței binelui și răului căci dacă ar fi dorit să evite acest lucru atunci nu ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul grădinii. Cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii pare că ar fi fost un test, pe care cei testați nu erau pregătiți să îl treacă. Dumnezeu nu le-a spus oamenilor să nu mănânce din pomul cunoașterii, pur și simplu, ci le-a spus că dacă vor mânca vor muri.

Înțelegea femeia ce înseamnă moartea? Dacă moartea ar fi intrat în creație numai după căderea în păcat a primilor oameni, așa cum susțin cei mai mulți comentatori creștini, bazați pe scrierile apostolului Pavel, atunci Eva nu ar fi avut nici o experiență personală care să îi permită să înțeleagă moartea. Moartea ar fi fost pentru ea doar un cuvânt fără nici o concretizare practică. Femeia ar fi trebuit să presupună că moartea era ceva rău, de care trebuia să se ferească, dar ea nu cunoștea încă diferența dintre bine și rău. O mare contradicție a Bibliei este aceea că Dumnezeu le-ar fi cerut oamenilor să înțeleagă diferența dintre bine și rău încă înainte ca ei să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Aceasta reprezintă o inversare a ordinii firești în care ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Mai întâi oamenii trebuiau să poată face diferența dintre bine și rău și numai după aceea ei puteau să înțeleagă dacă moartea era ceva bun sau ceva rău. Pentru noi, care putem să facem diferența dintre bine și rău, ca și pentru scriitorii biblici, se înțelege că moartea este ceva rău, dar primii oameni nu aveau cum să gândească în același fel.

Era încrederea oarbă în Dumnezeu ceva bun sau ceva rău pentru oameni? Noi presupunem că era ceva bun datorită modului cum suntem învățați să înțelegem religia. Primii oameni nu puteau însă să facă această deosebire deoarece ei încă nu mâncaseră din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când femeia a fost ispitită de șarpe.

Să presupunem pentru o clipă că Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extra-terestre. Este bine sau este rău să ne încredem orbește într-o astfel de civilizație? Dumnezeul biblic este în multe locuri privit ca fiind reprezentantul unei astfel de civilizații, de exemplu atunci când ni se spune, în cartea Facerea, că fiii Lui s-au căsătorit la un moment dat cu fetele oamenilor. (Facerea 6; 2)

Încrederea oarbă este în mod obișnuit ceva greșit. A creat Dumnezeu ființele umane cu o curiozitate naturală pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor sau le-a creat cu tendința către ascultare oarbă? Din povestea lui Adam și Eva putem să vedem că primii oameni au fost considerați de scriitori biblici ca având o mare curiozitate, în legătură cu lumea care îi înconjura. De ce ar fi cerut Dumnezeu oamenilor să acționeze contrar naturii cu care ar fi fost creați? Aceasta este o altă contradicție a Bibliei. Dacă oamenii au fost creați ca niște ființe curioase, cerința de a nu cunoaște, adică de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu ar fi avut nici un sens. Din multe puncte de vedere, povestirile despre creație din Biblie nu au nici o rațiune în spatele lor, ele sunt doar niște mituri fără nici o semnificație reală.

În ceea ce privește mult amintita libertate de a alege a primilor oameni trebuie spus că și aceasta este doar o noțiune fără conținut, în contextul biblic. Adam și Eva, necunoscând diferența dintre bine și rău, nu puteau să decidă liber înainte de a acționa. O alegere liberă presupune o bună informare asupra unei stări de fapt, dar primii oameni nu au cunoscut diferența dintre bine și rău înainte de a mânca din pomul cunoștinței, deci alegerea lor de a consuma un fruct din acel pom nu a fost liberă, ci a fost condiționată de ignoranța lor. Primii oameni au fost ghidați de curiozitatea lor naturală care i-a determinat să mănânce din fructul oprit. Au făcut lucrul acesta fără să poată să facă diferența dintre bine și rău deci nu au făcut o alegere morală. Pe de altă parte, acolo unde nu există posibilitatea de alegere între mai multe posibilități, cunoscând binele și răul, acolo nu există libertate.

Ce greșeală a făcut șarpele? Acel șarpe despre care Biblia spune că ar fi ispitit-o pe Eva este în mod evident un personaj mitologic deoarece numai în mituri un șarpe poate să vorbească. Oare a observat Eva că animalele nu pot vorbi sau a fost foarte naivă și a crezut că un șarpe care vorbește este ceva normal? Un animal care vorbește ar fi fost ceva foarte surprinzător pentru o ființă umană obișnuită. Dacă un leu sau un alt animal ar fi început să vorbească,  nu ar fi fost acesta un lucru surprinzător pentru Eva? În realitate, un oarecare animal care poate să vorbească ar fi fost un lucru extraordinar chiar și pentru Eva, dar lucrul acesta se întâmplă în mituri, nu în realitate. Singura excepție de la această regulă sunt papagalii însă fără ca ei să poată să înțeleagă, așa cum înțeleg oamenii ceea ce spun, dar ei nu fac parte din povestirea biblică. Mai sunt desigur și alte animale care încearcă să imite unele sunete omenești dar acela nu este propriu zis vorbit. (ref. 107)

Nu doar că un șarpe nu poate să vorbească deoarece nu are aparatul vocal care i-ar permite să articuleze cuvintele, dar, cu atât mai mult, nu poate să gândească un plan atât de complex cum ar fi inducerea în eroare a omenirii. Aceste două aspecte sunt minimizate prin niște explicații incredibile oferite de anumiți comentatori biblici. Iată una dintre ele:

„Deoarece nu există alt loc în Scripturi în care se revelează că Satan sau demonii pot să determine animalele să vorbească, are mai mult sens explicația că șarpele a putut să producă sunetele care se folosesc la vorbire și Satana a folosit acest lucru în avantajul său. În esență, Satana a folosit această trăsătură pe care o avea șarpele original și l-a determinat să spună ce vroia el. Chiar dacă aceasta sună ciudat, trebuie să fim precauți în a limita ce a făcut Dumnezeu sau ce nu a făcut în Grădina perfectă. Există o posibilitate ca multe alte animale să fi avut abilitatea de a „vorbi” înainte de blestem. Multe animale au tipuri de emisie de sunete sau forme de imitație a comunicării în zilele noastre.” (ref. 108)

Expresia „Grădina perfectă” este nepotrivită pentru o lume în care Satan putea să acționeze nerestricționat. Este de la sine înțeles că un loc în care răul era prezent nu era un loc perfect. În domeniul științifico-fantastic totul este posibil, dar să nu uităm că trăim într-o lume reala care funcționează pe baza unor legi ale naturii și care impun reguli de funcționare ale acestei realități. Dacă Dumnezeu ar fi stabilit aceste reguli atunci nu se înțelege de ce ele sunt călcate atât de des în povestirile despre creație din Biblie. Pe de o parte, Dumnezeu l-ar fi făcut pe om superior altor animale și din acest motiv El le-ar fi conferit oamenilor stăpânire asupra Pământului, dar pe de altă parte, în descrierea biblică despre creație, găsim și alte animale care ar fi avut o inteligență superioară și care ar fi putut vorbi. Aceasta este o contradicție evidentă care descalifică povestirile despre creație din Biblie de la a fi considerate inspirate de Dumnezeu.

Pentru a fi în măsură să folosească cuvintele, oamenii au evoluat pentru o lungă perioadă de timp și în acest proces de evoluție s-a dezvoltat aparatul lingvistic uman. Dacă multe animale ar fi avut prin creație capacitatea de a vorbi și Dumnezeu le-ar fi luat-o, după căderea primilor oameni în păcat, atunci de ce papagalii încă reproduc anumite cuvinte folosite de oameni? Ei de ce nu și-au pierdut această abilitate? Papagalii au un aparat vocal care le permite să imite sunete identice cu cele folosite de oameni, dar aceasta nu înseamnă că vorbesc sau gândesc așa cum o fac oamenii. Dacă în loc de șarpe, în povestirea biblică a lui Adam și Eva ar fi apărut un papagal, poate că aceasta ne-ar fi dat mai mult de gândit, dar era greu de considerat papagalii niște păsări blestemate căci ei zboară, nu se târăsc pe pământ. În orice caz, chiar dacă pot să imite cuvintele folosite de oameni papagalii nu pot să realizeze un plan pentru a induce omenirea în eroare.

Ce spune autorul articolului este că multe animale au fost dotate de Dumnezeu în momentul creației cu abilitatea de a vorbi, dar după căderea oamenilor în păcat, El le-ar fi modificat structura și le-ar fi luat această capacitate. Această afirmație creează o imagine defavorabilă a lui Dumnezeu, care nu ar ști dinainte ceea ce face și care regretă unele lucruri pe care le corectează ulterior.

În același timp, consider eu, modificarea morfologică care permite unui animal să vorbească sau îi interzice să o facă ar fi fost importantă și ar fi însemnat o creație din nou a acelor animale, dar, conform Bibliei, Dumnezeu a creat animalele o dată nu de două ori. Dacă anumite animale ar fi fost concepute din momentul creației cu abilitatea de a gândi și a vorbi, la fel ca oamenii, atunci altul ar fi fost destinul lor pe pământ și alta soarta oamenilor. Nimic nu ar fi putut opri o luptă pentru putere și teritorii între animale și oameni și cei din urmă, fiind mai slabi din punct de vedere fizic, decât multe animale, ar fi putut pierde această luptă și ar fi putut să dispară ca specie.

Este adevărat că cei care au inventat aceste povești biblice nu s-au gândit la consecințele relatărilor lor dar este cât se poate de greșit să atribuim aceste legende inspirației lui Dumnezeu. Multe aspecte ale povestirilor biblice privitoare la creație ne arată un Dumnezeu fals, un slab planificator al creației Sale dar putem să constatăm din experiența noastră personală că El nu este așa. Luând de bază imaginea biblică despre Dumnezeu, nu putem decât să ne formăm o părere greșită despre El și astfel credința noastră în El suferă.

Mulți comentatori biblici identifică șarpele cu Satan, care ar fi luat corpul unui șarpe și ar fi vorbit oamenilor. După altă părere, Satan ar fi vorbit cu o voce umană în prezența lui Eva și a șarpelui și aceasta ar fi putut crea iluzia că animalul a fost acela care a vorbit, dar animalul nu ar fi avut nici o intervenție activă în cursul povestirii. În acest caz, dacă șarpele ar fi fost numai folosit de Satan, ca un fel de paravan, nu ar fi existat nici un motiv ca el să fie pedepsit. Pedepsirea șarpelui ar fi însemnat o răspundere directă a acestuia pentru fapte pe care le-ar comis chiar el și nu altcineva. Cu alte cuvinte, scriitorul biblic nu a avut în vedere forțe supranaturale care s-ar fi folosit de șarpe și ar fi fost răspunzătoare în locul lui, ci a scris despre un șarpe vorbitor a cărui prezență se poate întâlni numai în povești.

De ce nu vorbesc șerpii în zilele noastre? Deoarece ei nu sunt dotați cu instrumentele biologice necesare pentru această activitate și, de asemenea, pentru că în realitate ei nu au vorbit niciodată. Putem observa din nou cum anumiți comentatori ai Bibliei caută răspuns la această întrebare și putem vedea că aceste răspunsuri sunt total neconvingătoare. Iată un alt exemplu în acest sens:

„Bineînțeles că în zilele noastre șerpii nu vorbesc dar blestemul din cartea Facerea 3:14 probabil că are ceva a face cu aceasta. Să ne amintim schimbările fizice din cartea Facerea capitolul 3. Poate că acesta este motivul pentru care specia de șerpi de care aparținea șarpele care a înșelat-o pe femeie nu a trecut mai departe abilitatea de a vorbi sau poate că a dispărut după căderea în păcat a oamenilor” (ref. 109)

Dacă un singur șarpe a greșit și nu întreaga specie, atunci de ce au fost pedepsiți toți șerpii din specia respectivă și, de asemenea, toți șerpii din toate speciile de șerpi, cu pedeapsa ca de la un anumit moment dat să se miște târându-se pe burtă? Nu are nici un sens. Un șarpe cu picioare nu este un șarpe și totuși așa ar fi trebuit să arate șarpele care ar fi ispitit-o pe Eva, înainte ca acesta să fie blestemat de Dumnezeu pentru fapta sa.

Nu se exclude ca șerpii de astăzi să fi evoluat din alte animale care aveau picioare și putem să observăm că anumiți șerpi prezintă vestigiile unor posibile picioare. Cuvântul cheie este evoluția deoarece ceea ce putem să observăm astăzi la anumiți șerpi este o modificare evolutivă, care a lăsat în urma ei anumite urme biologice și nu o dispariție bruscă a picioarelor, datorată unui blestem divin:

„Șerpii! Unde sunt mâinile și picioarele lor? Nu este în regulă! Cu peste 100 de milioane de ani în urmă, șerpii au avut patru membre și apoi a intervenit evoluția și a transformat reptilele în înfiorătoarele, alunecoasele ciudățenii spectaculoase care sunt astăzi. În prezent, cercetătorii cred că au descoperit ce a cauzat această schimbare. ” (ref. 110)

Nimic nu ne împiedică să acceptăm că șerpii provin din alte specii de animale, prin evoluție, de vreme ce recunoaștem că toate animalele fac parte din acest proces de evoluție. Numai că animalul care a precedat șarpele actual nu era șarpe, era un alt animal, un strămoș al șarpelui, deci Dumnezeu ar fi trebuit să recreeze acel strămoș al șarpelui și să îl transforme într-un șarpe, după trecerea celor șase zile ale creației, cu toate că Biblia ne spune că întreaga creație s-a terminat în șase zile și că la sfârșitul creației El a declarat că totul era foarte bine. Se pare că „șarpele cu picioare” pe care l-ar fi creat Dumnezeu în perioada celor șase zile nu era foarte bun, deoarece i-ar fi ispitit pe primii oameni să păcătuiască și pentru că a fost nevoie să fie transformat în alt animal.

„14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! 15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. (Facerea 3; 14-15)

În mod obișnuit, oamenii simt o anumită repulsie față de șerpi, dar Eva a dovedit mult curaj, cu toate că se afla în fața unui animal sălbatic, care dacă ar fi avut picioare, ar fi fost ca un fel de crocodil sau aligator. Cum putea femeia să aibă încredere în spusele unui crocodil sau aligator? Chiar dacă pomul oprit părea că are o formă frumoasă totuși crocodilul sau aligatorul nu ar fi inspirat încredere unui om. Chiar dacă acest crocodil sau aligator ar fi fost înțelept, totuși aparențele sale probabil că i-ar fi ținut pe oameni departe de el. Povestea nu pare credibilă din nici un punct de vedere.

Este un fapt dovedit că șerpii nu mănâncă țărână. Ori ce scuză am căuta să găsim pentru această eroare, ea continuă să rămână scrisă pe paginile Bibliei. Chiar dacă ar putea să înghită o mică cantitate de pământ, pentru digestie, cum fac de exemplu câinii, șerpii nu se hrănesc în acest fel. În Biblie ni se spune că șerpii urmau să mănânce pământ în toate zilele vieții lor, adică pământul ar fi trebuit să devină hrana lor zilnică și este limpede că nu a devenit. Cineva ar putea spune că șerpii nu urmau să mănânce numai pământ dar și pământ. Oricum am prezenta lucrurile șerpii nu se hrănesc cu pământ chiar dacă se folosesc de acesta pentru a putea să își accentueze capacitățile olfactive. Există un organ în cerul gurii unui șarpe numit organul Jacobson care este legat de simțul olfactiv. Șerpii iau praf din mediul înconjurător și îl duc în gură pentru a mirosii mai bine ce se întâmplă în jurul lor. (ref. 110) Această operațiune însă nu înseamnă că ei se hrănesc cu pământ în toate zilele vieții lor. Hrana lor este constituită din alte viețuitoare, nu din pământ.

Din punct de vedere spiritual, prin sămânța femeii s-ar putea înțelege Creștinii care sunt într-un război spiritual cu Satan, dar metafora cu zdrobirea capului șarpelui de către urmașii femeii este greu de interpretat. Ea poate fi interpretată în multe feluri și poate chiar să pară o profeție fundamentală a Creștinismului, dar cea mai directă interpretare este una simplă. Șarpele se târăște pe pământ și la nivelul acela poate să atace prin surprindere călcâiul oamenilor și ei se apară strivind capul șarpelui. Cine dorește să vadă în această descriere biblică o profeție trebuie să echivaleze șarpele din cartea Facerea cu Satan dar această apropiere nu este sigură.

De exemplu, în cartea lui Iov ni se spune că Satan avea încă picioare și putea să colinde pământul:

„7. Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”. (Cartea lui Iov 1; 7)

Dacă șarpele a fost blestemat să se târâie pe burtă și dacă Satan avea picioare, mult după momentul acestui blestem, înseamnă că șarpele și Satan nu sunt aceleași personaje. Fără picioare Satan nu s-ar fi putut plimba pe pământ. Dacă cei doi sunt diferiți, care este legătura dintre ei? Se poate crede că șarpele a fost doar un instrument la îndemâna lui Satan, dar atunci se pune o întrebare legitimă: De ce a fost pedepsit șarpele dacă el a fost doar un instrument în mâna unei forțe negative? Șarpele nu avea de ce să fie pedepsit decât dacă ar fi fost un complice a lui Satan, dar cartea Facerea nu face referire la așa ceva. Nu reiese de nicăieri că ar fi existat o complicitate între Satan și șarpe, mai mult, șarpele este prezentat ca un animal înțelept care ar fi putut pune la cale, datorită înțelepciunii lui, de unul singur, planul de înșelare a oamenilor.

Biblia prezintă două personaje diferite, șarpele și Satan, unul blestemat să rămână fără picioare, șarpele, și celălalt având încă picioare, după blestemul care a urmat căderii oamenilor în păcat.

Înainte de a sări la concluzia că șarpele este unul și același personaj cu Satan, cititorul ar trebui să analizeze șarpele ca pe un caracter mitologic în alte mitologii, unde șarpele nu este legat de Satan din Biblie. Ce a fost în mintea persoanei care a scris cartea Facerea, capitolul 2, atunci când a scris despre șarpe? A înțeles aceea persoană șarpele ca pe un caracter mitologic, un animal capabil să vorbească, sau ca pe un înger căzut, Satan dușmanul lui Dumnezeu? Trebuie remarcat că în cartea Facerea șarpele nu arată ca un personaj negativ ci mai degrabă ca unul pozitiv. A aduce cunoaștere este un fapt pozitiv, indiferent cum am privi lucrurile.

Cred că avem toate motivele să considerăm că miezul problemei sau cauza conflictului prezentat de cartea Facerea nu este neascultarea omului față de Dumnezeu, cum greșit susțin multe dogme și doctrine religioase, ci este cunoașterea. Se poate demonstra că oamenii, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu erau pregătiți să îl asculte pe Dumnezeu, deoarece ei nu aveau nici un reper moral, dacă nu puteau să facă diferența dintre bine și rău. Pe de altă parte, oamenii au acționat conform naturii lor curioase, care ar fi fost creată chiar de Dumnezeu, deci ei nu aveau cum să ia o decizie morală, ci doar una instinctuală. La fel ca în multe alte mituri, și în cartea Facerea, divinitatea este prezentată ca fiind ostilă nevoii de cunoaștere a omenirii și în sprijinul oamenilor vine un personaj mitologic care facilitează accesul la cunoaștere.

Șarpele i-a promis cunoaștere Evei și ea a înțeles corect cunoașterea ca pe ceva de dorit. De fapt, cunoașterea binelui și a răului este ceea ce dă oamenilor umanitatea lor și ceea ce îi separă de animale. Acest adevăr fundamental nu trebuie să fie scăpat din vedere atunci când încercăm să stabilim care este tema principală de discuție în ceea ce privește povestea lui Adam și Eva și a neascultării lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, a cerut oamenilor un lucru absurd, în contradicție cu propria lor natură și apoi El i-a pedepsit pe oameni că nu au respectat cerința Lui. Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei care îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină negativă. Oricine insistă asupra interpretării literale a primelor 11 capitole din cartea Facerea face un deserviciu lui Dumnezeu deoarece promovează o imagine nefavorabilă Lui.

Șarpele nu a mințit-o pe Eva, dar pentru Satan, care este considerat tatăl minciunii, acesta este un lucru extraordinar. Șarpele a afirmat că primii oameni nu vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului și că a cunoaște este un lucru bun și că lucrul acesta le-ar fi permis oamenilor să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Tot ceea ce a spus șarpele era adevărat și s-a întâmplat exact cum a spus el. Dimpotrivă ceea ce a spus Dumnezeu, în povestirea biblică, nu s-a întâmplat așa cum a afirmat El.

Prin aceasta nu susțin o interpretare gnostică a Bibliei, nu fac decât să constat ce ne spun textele din cartea Facerea. Gnosticismul este obligat să considere Biblia ca fiind, în totalitatea ei, un text inspirat de Dumnezeu, dacă dorește să îi dea un sens spiritual, dar eu încerc să demonstrez că textele biblice sunt absurde, deci nu sunt inspirate de El. Dacă însă aș considera cartea Facerea ca fiind un text adevărat, fiind inspirat de Dumnezeu, atunci aș fi obligat să remarc că șarpele este fără îndoială văzut de scriitorul sau scriitorii acelor texte ca fiind un personaj mai degrabă pozitiv, un aliat al omului.

Un adevăr indiscutabil, spus de șarpe, este acela că Adam și Eva nu urmau să moară, imediat după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii, nici măcar spiritual, și cine citește textul respectiv poate să constate că moartea lor nu s-a produs, așa cum a spus Dumnezeu, în ziua în care au mâncat din roadele pomului. Mulți încearcă să repare această neconcordanță biblică susținând că Adam și Eva ar fi murit spiritual după ce ar fi consumat din pomul cunoașterii dar aceasta este o absurditate. Cum puteau să moară spiritual primii oameni, după ce ar fi mâncat din roadele pomului cunoașterii, dacă atunci li s-au deschis ochii și au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci dacă atunci s-au trezit spiritual? A deveni ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, nu poate să însemne, în nici un caz, o moarte spirituală ci este o înviere spirituală.

Moartea spirituală înseamnă despărțirea de Dumnezeu, dar primii oameni nu s-au separat de El după ce au căzut în păcat. Mai mult, ca cineva să moară spiritual ar trebui ca mai întâi să trăiască spiritual, dar primii oameni nu puteau să aibă o viață spirituală autentică înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, deoarece nu există spiritualitate fără cunoașterea binelui și răului.

Șarpele i-a învățat pe oameni ceea ce Dumnezeu vroia să țină ascuns de ei și anume importanța cunoașterii. Fără cunoaștere, oamenii nu ar fi fost ființe conștiente, umani în adevăratul înțeles al cuvântului.

Există desigur două posibile interpretări ale textelor biblice cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului. Prima, Dumnezeu nu ar fi oprit cunoașterea în mod absolut, ci doar a vrut să îi testeze pe oameni înainte de a o permite acestora. A doua, Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea în același timp. Oamenii ar fi trebuit să opteze între cunoaștere, însoțită de mortalitate sau viața veșnică într-o deplină ascultare de Dumnezeu și fără posibilitatea de a discerne între bine și rău.

Un alt adevăr spus de șarpe a fost legat de consecințele consumului din roadele pomului cunoașterii. Textul biblic ne arată  că șarpele a spus că, dacă oamenii vor mânca din acel pom, vor deveni ca Dumnezeu cunoscând binele și răul. Ce avantaj ar fi avut șarpele, ca factor al răului, dacă oamenii ar fi devenit capabili să recunoască binele și să îl deosebească de rău? Nici un avantaj. Dacă șarpele ar fi fost cu adevărat un agent al răului, așa cum mențin dogmele și doctrinele religioase, atunci el nu ar fi avut nici un beneficiu din capacitatea oamenilor de a recunoaște răul deoarece acei oameni ar fi cunoscut că șarpele este rău. Cu alte cuvinte, îndemnându-i pe oameni să mănânce din pomul cunoașterii, șarpele s-ar fi deconspirat chiar pe sine. Mai degrabă, șarpele a urmărit să își facă un aliat în oameni, împotriva a ceea ce el credea că vede rău în Dumnezeu. Șarpele s-ar fi putut aștepta ca, după ce oamenii vor cunoaște binele și răul, aceștia să devină capabili să vadă și ei ceea ce vedea și el.

Dintre cele două interpretări enunțate eu consider că cea de a doua este mai plauzibilă în contextul cărții Facerea. Biblia ne lasă să înțelegem că Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea, în același timp, pentru că oamenii ar fi putut să devină niște concurenți periculoși pentru El. Observând că oamenii au devenit ca Dumnezeu, în urma consumului din roadele pomului cunoașterii, El nu a dorit să le permită acestora să trăiască veșnic tocmai pentru că principiul cunoașterii era în concurență cu principiul ascultării necondiționate. Dumnezeu nu ar fi dorit să aibă pe cineva care să îi prezinte dileme morale, după ce a avut o experiență rea cu Satana în acest sens.

Nu este de loc credibilă ipoteza că Dumnezeu ar fi vrut să îi testeze pe oameni pentru a vedea dacă aceștia sunt ascultători sau nu, atâta vreme cât oamenii nu erau încă răspunzători din punct de vedere moral, necunoscând diferența dintre bine și rău, pe care au aflat-o doar după ce au mâncat din pomul cunoașterii.

În conformitate cu cartea Facerea capitolul 2, Dumnezeu ar fi preferat ca oamenii să rămână într-o stare de ignoranță și să nu cunoască diferența dintre bine și rău. Dumnezeu ar fi dorit să păstreze oamenii într-un fel de inocență copilărească păstrând cunoștința binelui și a răului numai pentru El. În același timp, oricât ar părea de ciudat, această poveste ne îndreaptă cu gândul la posibilitatea ca o civilizație extraterestră să se fi folosit de oameni doar pentru diferite munci nedorind însă să le ofere și o cunoaștere mai elevată. Probabil, aceasta ar fi versiunea pe care reprezentanții teoriei Astronauților Antici ar avansa-o în legătură cu acest aspect mai ales că textul biblic folosește pluralul atunci când se referă la divinitate. Desigur că aceasta este doar o speculație dar este una la care ne invită textele biblice, care sunt atât de pline de aluzii misterioase la fel ca orice mit. În orice caz, fără abilitatea de a discerne ceea ce este bun de ceea ce este rău, oamenii ar fi fost un fel de animale evoluate, dar fără conștiință.

Dumnezeu ar fi interzis orice contact cu pomul cunoștinței binelui și al răului dar în mod paradoxal El ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul Grădinii Eden. Dacă Dumnezeu ar fi urmărit să oprească cu adevărat omenirea să mănânce din acel pom, El ar fi lăsat acel pom în afara Grădinii Eden. Prezența pomului ar fi fost o continuă ispită pentru omenire chiar dacă Biblia ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. La prima vedere acesta ar fi un argument pentru prima variantă de interpretare, potrivit cu care Dumnezeu nu ar fi interzis cunoașterea oamenilor dar ar fi legat-o de ascultarea necondiționată.

Oare Dumnezeu i-ar fi ispitit pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când l-a plasat pe acesta în mijlocul Grădinii Eden? Dacă Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, de ce a generat prilejul ca oamenii să devină neascultători plantând pomul cunoașterii în Grădina Eden? Această ispită, pusă în calea primilor oameni, este în neconcordanță cu următorul text biblic:

„13. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov 1; 13)

Multora le place să creadă că șarpele a ispitit-o pe Eva, dar acțiunea șarpelui ar fi fost imposibilă dacă pomul cunoștinței binelui și răului nu s-ar fi aflat în Grădina Eden și dacă Dumnezeu nu ar fi pus interdicția ca oamenii să mănânce din el. Dumnezeu i-a ispitit pe oameni plasând pomul cunoștinței în mijlocul Grădinii Eden și șarpele i-a ispitit convingându-i să mănânce din el. Chiar dacă nu ar fi existat șarpele ispita de a mânca din pomul cunoștinței ar fi fost mereu în Grădină până când cineva ar fi mâncat din pom. Este de neconceput ca rasele umane, de a lungul timpului, să fi refuzat mereu să dobândească cunoștința binelui și a răului. În orice caz, ascultarea unor oameni nu ar fi garantat ascultarea tuturor oamenilor, deoarece Adam și Eva au născut și copii neprihăniți dar și alții cu probleme morale, de exemplu, Abel și Cain. Ispita rămânând în mijlocul Grădinii, până la urmă tot s-ar fi găsit un om care să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, chiar fără prezența șarpelui.

Idea că Dumnezeu ar fi așteptat ca oamenii să nu cadă în păcat este cu totul absurdă, dat fiind condițiile în care ne spune Biblia că ei s-ar fi aflat. Aceste condiții excludeau posibilitatea ca oamenii să nu cadă în păcat. În afară de situația că ei încă nu cunoșteau binele și răul, oamenii avea de a face cu o ființă mult mai înțeleaptă decât ei, cu șarpele. De fapt, deoarece Dumnezeu este Atotștiutor, El ar fi trebuit să știe dinainte că oamenii vor cădea în păcat dacă vor fi ispitiți de șarpe.

În cartea Facerea capitolul 1, Dumnezeu ar fi creat primii oameni după chipul și asemănarea Sa și de aceea oferta de a fi ca și El, pe care șarpele ar fi făcut-o primilor oameni, nu avea de ce să genereze nici o suspiciune.

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Dacă chipul și asemănarea lui Dumnezeu ar fi însemnat pentru oameni cunoașterea binelui și răului, atunci interdicția de a mânca din pomul cunoștinței însemna și prohibiția de a fi ca El. Ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi însemnat ca oamenii să rămână pentru totdeauna niște ființe inferioare, care nu ar fi reflectat niciodată chipul și asemănarea Lui, și care nu ar fi cunoscut niciodată binele și răul.

În contextul cărții Facerea, dorința oamenilor de a atinge potențialul maxim creat de Dumnezeu în ei, care însemna asemănarea cu El, a fost o dorință legitimă și condamnarea acesteia nu are nici un sens. A nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi  fost o cerință care se îndrepta împotriva realizării potențialului pe care Dumnezeu l-a pus în oameni atunci când i-a creat după chipul și asemănarea Sa. Paradoxal, dar a asculta de Dumnezeu prin a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului însemna de fapt de a nu urma calea care ducea la realizarea chipului Lui în oameni. Crearea oamenilor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și interdicția de a mânca din pomul cunoașterii este o altă contradicție care se află în Biblie și care diminuează valoarea textelor ei.

În mod rațional cunoștința binelui și răului ar fi trebuit să fie conferită oamenilor înainte de a fi încercați și nu ca urmare a încercării respective. Orice încercare presupune capacitatea de a alege între mai multe posibilități dar această abilitate este condiționată de cunoașterea a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Oamenii care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău nu trebuiau să fie încercați în nici un fel căci nu erau pregătiți pentru nici un fel de încercare.

Trebuie să fie precizat ori de câte ori este cazul, libertatea de a alege, care ar fi fost oferită primilor oameni, și de care fac caz dogmele și doctrinele religioase este o minciună atâta vreme cât Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Libertate fără moralitate nu există și nici moralitate fără cunoașterea binelui și a răului. O persoană care nu face deosebirea dintre bine și rău nu este nici morală și nici imorală, ea este dincolo de moralitate. Din acest motiv, ai îi numi pe Adam și Eva păcătoși nu are nici un sens dacă păcatul reprezintă o acțiune imorală sau ilegală, așa cum este considerat de obicei.

Dumnezeu, care este iubitor și generos, nu ar fi cerut niciodată oamenilor să facă o alegere de care depindea viața lor, înainte de a fi capabili să deosebească binele de rău, și aceasta tocmai pentru că este iubitor și generos.

În același timp, alegerea făcută de Adam și Eva, cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului, nu oferea garanția că și urmașii lor, fiecare dintre ei, ar fi făcut aceeași alegere, prin urmare transmiterea consecințelor acestei alegeri către urmași încalcă principiul răspunderii personale, enunțat în alte texte biblice:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa.” (Iezechiel 18; 20)

Biblia este contradictorie în esența ei dacă pe de o parte ne spune că toți oamenii mor și cei buni, și cei răi, din cauza păcatului lui Adam și Eva, dar pe de altă parte ne spune că fiecare individ este responsabil pentru faptele lui. De fapt, oamenii mor pentru că sunt muritori prin natura lor, iar Adam și Eva sunt personaje de legendă deci nu au trăit niciodată pe pământ.

Libertatea de a alege, acolo unde ea există, este individuală prin definiție. Dacă înglobăm întreaga omenire în persoanele lui Adam și Eva și îi considerăm pe aceștia ca fiind reprezentanții tuturor oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ, atunci recunoaștem că nu exista decât o singură opțiune și aceasta era cea aleasă de Adam și Eva, adică neascultarea de Dumnezeu. De ce să fie toți oamenii pedepsiți pentru păcatele lui Adam și Eva, dacă nu ar fi procedat toți, la fel ca și ei? Moartea vine în mod nedrept asupra oamenilor drepți, dacă aceștia sunt pedepsiți pentru un păcat pe care nu l-au săvârșit ei și nici nu l-ar fi săvârșit, dacă s-ar fi aflat în situația respectivă. Atunci când admitem că toți oamenii ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, recunoaștem de fapt, că ei ar fi fost creați de Dumnezeu cu o natură curioasă și că au acționat conform cu această natură.

În lipsa unei alegeri adevărate între bine și rău Adam și Eva nu ar fi fost în situația de a asculta de Dumnezeu datorită naturii lor umane, deoarece natura umană este neascultătoare prin definiție. Este evident că ascultarea oarbă nu este în natura umană și niciodată nu a fost, lucru confirmat și de mitul lui Adam și Eva, dacă o astfel de confirmare are vre-o valoare. Mai ales copiii au tendința de a face ce vor ei și Adam și Eva erau la început ca niște copii, care nu făceau diferența între bine și rău.

Personal, consider că dacă narațiunea despre Adam și Eva ar fi fost adevărată, cei doi nu ar fi avut o alegere reală de a îl asculta pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, și că neascultarea lor ar fi fost inevitabilă. Fac această afirmație având în vedere natura umană care este doritoare de cunoaștere. Dorința de cunoaștere nu este un lux, ci este o necesitate care le permite oamenilor să se adapteze la mediul în care trăiesc. Alte argumente în sprijinul acestei afirmații se bazează pe incapacitatea primilor oameni de a alege între bine și rău, pe abilitatea excepțională a șarpelui, a celui care i-ar fi ispitit, și pe incapacitatea de a înțelege moartea, care ar fi fost consecința neascultării lor.

Un alt argument, foarte important, este acela al inevitabilității păcatului primilor oameni, singura ipoteză în care Dumnezeu putea să își demonstreze caracterul Său, în fața întregii creații. Avea Dumnezeu nevoie de o asemenea demonstrație? Se pare că da. Planul lui Dumnezeu, așa cum este el expus de învățătura creștină presupunea cu necesitate căderea oamenilor în păcat. Dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, nu ar fi fost nevoie ca Hristos să se întrupeze într-un om și să moară pe cruce. În cazul în care Hristos nu ar fi murit și înviat, atunci Dumnezeu nu ar fi putut să își arate dragostea Sa deplină pentru oameni. Dacă Satana l-a provocat pe Dumnezeu, contestându-i dragostea pentru creația Sa, convingând o treime din îngeri, și generând îndoială în mințile a două treimi dintre ei, atunci El, pentru a alunga această îndoială a trebuit să îl trimită pe Fiul Său pe pământ. Dacă Hristos nu venea pe Pământ, îndoiala ar fi persistat în mințile a două treimi dintre îngeri, și dacă Adam și Eva l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, atunci îndoială ar fi rămas prezentă în conștiințele celor două treimi din îngeri și o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă.

Între încrederea în autoritate și căutarea personală a adevărului, care vine din cunoaștere, Adam și Eva au ales cea de a doua cale. Aceasta nu ar fi fost o alegere făcută în deplină cunoștință de cauză, ci o intuiție în privința a ceea ce ei aveau de făcut pentru a realiza potențialul pus de Dumnezeu în ei. De ce ne-ar cere Dumnezeu să îl ascultăm orbește, mai degrabă decât să îl cunoaștem pe El? Personal, contrar la ceea ce ne spune cartea Facerea, cred că Dumnezeu nu cere de la noi ascultare oarbă, ci El vrea ca noi să alegem binele, în urma cunoașterii binelui și a răului.

În realitate, cunoașterea binelui și răului nu a apărut brusc în urma unui gest făcut de primii oameni. Această cunoaștere este rezultatul unui lung proces care s-a produs în istoria omenirii. Fiecare om trebuie să învețe să deosebească binele de rău, nimeni nu se naște cu această capacitate, pe care ar fi dobândit-o ca moștenire de la primii oameni, care la rândul lor ar fi dobândit-o după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii. De-a lungul istoriei sale omenirea a învățat să deosebească binele de rău, uneori plătind un preț foarte ridicat. De exemplu, oamenii înțeleg din ce în ce mai bine că războaiele sunt ceva rău, în care toată lumea are de pierdut. Un alt exemplu este modul în care omenirea a învățat să lupte împotriva răului pe care îl aduc bolile și epidemiile. Afirmația că oamenii, în trecutul lor îndepărtat, ar fi avut un moment de iluminare care le-ar fi permis să deosebească binele de rău, este o invenție cu caracter mitologic.

Istoria lui Adam și Eva conține descrierea unui fenomen care a marcat omenirea de a lungul veacurilor. Este vorba despre lupta dintre autoritate și cunoaștere, dintre ceea ce se consideră a fi autoritatea care este exercitată în numele lui Dumnezeu și știință. Acesta este adevăratul conflict al primei cărți al Bibliei și el a fost transformat într-o dramă de proporții cosmice între bine și rău. Din nefericire, mai ales în trecut, cunoașterea a fost plasată în aceeași tabără cu șarpele și a fost considerată un pericol pentru credința în Dumnezeu. Conflictul dintre autoritate și cunoaștere încă nu s-a stins și el își arată efectele nocive în zona educației atunci când fanatismul religios încearcă să anuleze vocea științei.

Lupta dintre bine și rău, din Biblie, este în esență lupta dintre autoritate și știință, între ceea ce trebuie să acceptăm fără să discutăm și ceea ce putem să primim numai după ce am observat și cercetat în mod sistematic.

Oare trebuie mai degrabă să luăm de a gata un mit, și să credem că s-a petrecut întocmai în realitate, sau mai bine să cercetăm natura din jurul nostru, prin mijloacele științifice și tehnice de care dispunem, și să acceptăm concluziile la care ne conduc? Cred că prima variantă este un adevărat dezastru pentru omenire, în măsura în care împiedică cunoașterea reală. Dacă omenirea a progresat și dacă a crescut gradul de civilizație este tocmai datorită acelora care au sesizat absurditățile conținute de prima carte a Bibliei, și de alte texte ale ei, și au contestat afirmația că textele biblice ne vorbesc despre modul cum a apărut universul și omenirea.

În contextul biblic, trebuie observat că neascultarea față de Dumnezeu ar fi fost singura cale prin care oamenii ar fi putut să câștige libertatea de a alege și maturitatea. În Biblie lucrurile apar într-o ordine irațională. Dumnezeu ar fi dat oamenilor mai întâi libertatea de a alege în a îl asculta pe El sau a nu îl asculta și numai după aceea le-ar fi permis oamenilor să cunoască binele și răul. Ordinea corectă era aceea ca mai întâi oamenii să poată face deosebirea dintre bine și rău și numai după aceea să dobândească libertatea de a alege.

În faza inițială, Dumnezeu ar fi creat niște oameni fără discernământ și în locul acestuia oamenii ar fi funcționat pe baza principiului ascultării necondiționate de El. Astfel de ființe ar fi fost un fel de roboți, care ar fi depins în totalitate de El. Primii oameni nu ar fi avut dreptul să asculte de dorințele lor sau să facă propriile lor alegeri, ei ar fi fost limitați de Dumnezeu în manifestarea liberă a voinței lor.

Conform Bibliei, Dumnezeu nu ar fi creat ființe libere, ci ființe total dependente de El, oameni care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. O alegere urmată de o amenințare nu este niciodată o alegere liberă și așa ar fi fost alegerea făcută de Adam și Eva de a asculta sau nu de Dumnezeu, alegere care era urmată de amenințarea cu moartea. O astfel de alegere în loc să îi sperie pe oameni mai degrabă le-ar fi trezit interesul, dată fiind miza ei atât de importantă.

Înainte să cunoască binele și răul, primii oameni au fost ca niște copii, fără responsabilitate, și din acest motiv ei nu ar fi fost capabili să fie judecați sau pedepsiți pentru faptele lor. O persoană fără discernământ, care nu cunoaște diferența dintre bine și rău nu poate să fie pedepsită și nu este pedepsită pentru comportamentul său. Dumnezeu, care este etalonul dreptății, în cartea Facerea, i-a pedepsit pe primii oameni cu toate că ei nu aveau discernământ și nu puteau să facă alegeri bazate pe acesta. Aceasta este o absurditate și este în contradicție cu felul în care îl înțelegem pe Dumnezeu, care nici o dată nu ar fi săvârșit ceva nedrept, pedepsind niște oameni iresponsabili. Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, este departe de perfecțiunea pe care i-o atribuie oamenii. În El nu ar fi existat perfecțiune, dacă i-ar fi pedepsit pe Adam și Eva pentru o faptă săvârșită de ei, înainte ca ei să dobândească discernământ, înainte ca ei să cunoască binele și răul.

Cel fel de Tată al omenirii ne prezintă Biblia în prima carte a ei? Dacă un tată ar ști că fiul sau fiica sa este imatură și nu are capacitate de discernământ, el nu ar amplasa un fel de capcană înaintea lui sau a ei, în care, în inocența sa, copilul ar putea să cadă din curiozitate. În cartea Facerea, Dumnezeu nu ar fi respectat această regulă. El ar fi plantat, în Grădina Eden, un copac care era periculos pentru copiii săi deoarece el le-ar fi produs moartea, copac la care Adam și Eva ar fi avut acces din curiozitate. Un astfel de Tată nu poate să fie considerat un Tată responsabil, dar prima carte a Bibliei fiind o culegere de mituri și nu expresia realității, nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ar fi acționat vre-o dată ca un Tată iresponsabil. Deoarece îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină atât de defavorabilă, cartea Facerea nu poate să fie inspirată de El.

Curiozitatea științifică a oamenilor face ca societatea umană să fie ceea ce este astăzi, o lume evoluată tehnologic, deci dorința oamenilor de a cunoaște nu poate să fie ceva atât de rău.

Referindu-se la căderea oamenilor în păcat, povestea din cartea Facerea capitolul 2 ne spune că singurul lucru care îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. După ce au mâncat din pomul vieții, oamenii au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și în felul acesta, s-a deschis calea oamenilor către viața veșnică.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” (Facerea 3; 22)

Biblia ne spune că prin cunoaștere putem să ajungem să fim ca Dumnezeu, mai întâi cunoscând binele și răul și apoi învățând cum să trăim veșnic, adică ajungând să cunoaștem și secretul vieții veșnice.

Ce fel de om și ce fel de societate umană a vrut Dumnezeu să realizeze pentru viitorul omenirii? A vrut Dumnezeu să aibă la dispoziție un robot fără capacitatea de a discerne, deci fără personalitate, sau a vrut să genereze ființe dezvoltate din punct de vedere intelectual, capabile să îl înțeleagă pe El? Biblia ne spune că viața veșnică constă tocmai în cunoașterea lui Dumnezeu dar cunoașterea Lui este imposibilă fără cunoașterea binelui și a răului, care ar fi fost interzisă oamenilor, în conformitate cu cartea Facerea. Interdicția de a cunoaște deosebirea dintre bine și rău este în contradicție cu chemarea biblică de a îl cunoaște pe Dumnezeu.

De remarcat, din felul în care cartea Facerea ne spune că au fost testați primii oameni, că aceștia nu au demonstrat înclinația lor către bine sau către rău, în urma testului, ci au ales între ignoranță și cunoaștere.

A fost Satan condamnat de Dumnezeu pentru că și el a vrut să cunoască binele și răul sau diavolul a descoperit singur calea negativă, fără să mănânce din pomul cunoașterii? Sunt întrebări care ar merita un răspuns dacă vrem să găsim un sens miturilor biblice despre creație dar poate că aceste mituri nu au nici un sens sunt pură imaginație. În același timp, deoarece acestor mituri li se oferă un sens spiritual foarte înalt, de către Bisericile instituționale, avem nevoie de răspunsuri concrete pentru a vedea dacă această ofertă este justificată sau nu.

Motivul general acceptat al revoltei lui Satana este mândria lui bazată pe aceea că el ar fost un înger foarte special. Acest motiv însă este prea general pentru a ne da o explicație concretă asupra cauzelor pentru care Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ne referim desigur la studiul unei legende, nu la analiza unor fapte cu caracter istoric.

Necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi putut favoriza o revoltă în Împărăția lui Dumnezeu deoarece necunoscând răul îngerii ar fi putut să nu aprecieze bunătatea Lui.

În același timp, necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi trebuit să fie compensată de dragostea lui Dumnezeu pentru îngeri și de dragostea îngerilor pentru El, dar se pare că nu a fost, dacă avem în vedere revolta lui Satana și atașamentul unei treimi din îngeri față de el.

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)

Interpretarea obișnuită a acestui text este că balaurul mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne este Satan și că a treia parte din stelele cerului reprezintă a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, care ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el, în revolta sa. Din acest text rezultă că o treime din îngerii lui Dumnezeu au urmat binele până în momentul când au întâlnit răul și după aceea au urmat răul. În același timp, alte două treimi din îngerii lui Dumnezeu ar fi continuat să îi rămână fideli Lui dar Satan ar fi sădit îndoiala în mintea lor și această îndoială ar fi trebuit spulberată căci altfel o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă. Dumnezeu ar fi conceput un plan complex pentru a înlătura îndoiala din mințile celor două treimi de îngeri și în acest plan crearea oamenilor și căderea lor în păcat ar fi jucat un rol foarte important.

Înainte de a ne concentra asupra revoltei lui Satana mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu neascultarea oamenilor față de Dumnezeu.

Când au văzut că Dumnezeu privește acțiunea lor ca pe o greșeală, Adam și Eva ar fi trebuit să regrete căderea lor în păcat. Ce puteau ei să regrete în mod concret? Ar fi trebuit să regrete că au ales răul împotriva binelui? Ei nu au făcut o astfel de alegere deci nu aveau cum să o regrete. Trebuiau ei să regrete că au ales calea cunoașterii în loc să aleagă ascultarea oarbă și ignoranța? Nu puteau să regrete acea alegere, deoarece, fără cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi devenit conștiințele evoluate care sunt astăzi. Părerea de rău pentru alegerea cunoașterii în loc de alegerea ignoranței nu ar fi avut nici un sens, de aceea Adam și Eva nu ar fi avut de ce să regrete decizia lor cu privire la pomul cunoașterii. Numai regretul de a alege răul mai degrabă decât binele are sens, dar Biblia nu ne spune că în urma cunoașterii binelui și răului Adam și Eva ar fi ales răul și nu binele.

Cum a știut Dumnezeu că primii oameni au mâncat din pomul cunoașterii? El ar fi aflat lucrul acesta printr-o deducție logică. Primii oameni au devenit conștienți că erau dezbrăcați. Ei ar fi realizat dintr-o dată că a fi dezbrăcat ar fi fost ceva greșit în ochii lui Dumnezeu. Aceasta este o afirmație absurdă. Dacă Dumnezeu a creat oamenii dezbrăcați, atunci a fi dezbrăcat în fața Lui nu putea să constituie nici o problemă. În același timp, dacă a fi dezbrăcat ar fi fost o situație rușinoasă ar însemna că Dumnezeu ar fi creat ceva rușinos și ar fi tolerat pentru un timp o astfel de situație. Cu alte cuvinte, primii oameni, până la căderea în păcat ar fi trăit într-o situație rușinoasă, creată de Dumnezeu, dar fără ca ei să știe. Aceasta este concluzia care este implicită în textul biblic respectiv.

Într-o Grădină unde Adam și Eva erau singuri, faptul de a fi dezbrăcați nu avea cum să fie o problemă și de aceea rușinea lor nu are nici un sens, mai ales dacă Dumnezeu i-ar fi creat în acest fel. Numai după ce oamenii s-au înmulțit pe Pământ, a fi dezbrăcat în public a devenit o problemă.

Textul acesta este o explicație mitologică care vine din timpurile în care purtarea hainelor a devenit o normă și a fi dezbrăcat în public a fost considerat rușinos. Dacă această povestire ar fi adevărată, cum s-ar putea explica comportamentul anumitor triburi africane, unde oamenii trăiesc dezbrăcați în mijlocul semenilor lor? Nu sunt și acei oameni urmașii lui Adam și Eva? Nu și-au deschis și Africanii, la care se face referire, ochii, ca o consecință a păcatului de neascultare a lui Adam și Eva? Ar fi trebuit ca și acele persoane să își deschidă ochii, dacă sunt urmașii lui Adam și Eva care și-au deschis ochii, în urma consumului din roadele pomului cunoștinței binelui și răului. Toate detaliile poveștii cu Adam și Eva sunt incoerente din punct de vedere rațional.

Dacă a fi dezbrăcat ar fi fost rușinos, Dumnezeu i-ar fi îmbrăcat pe oameni din momentul creației lor. Dumnezeu nu a considerat că oamenii erau într-o situație rușinoasă, fiind dezbrăcați, și dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, după logica textului din cartea Facerea, oamenii ar fi rămas dezbrăcați pentru eternitate.

Biblia ne spune că primii oameni ar fi deschis ochii după căderea lor în păcat. Aceasta este o afirmație foarte ciudată și presupune că până la căderea în păcat ei au avut ochii închiși din punct de vedere moral. Dacă lucrurile ar fi stat așa cum spune Biblia, atunci nu s-ar putea vorbi de o înaltă moralitate sau o spiritualitate elevată a primilor oameni, înainte de căderea lor în păcat. A fi într-o situație proastă, fără să realizezi acest lucru, nu este o dovadă de moralitate înaltă, ci de inconștiență. Starea morală a primilor oameni, după descrierea Bibliei, a fost deplorabilă încă înainte de căderea lor în păcat.

În același timp, dacă primii oameni au avut „ochii morali” închiși, așa cum spune cartea Facerea, până la căderea lor în păcat, ei nu puteau să fie responsabili pentru răspunsul pe care l-au dat ispitei șarpelui, prin urmare ei nu trebuiau să fie pedepsiți pentru răspunsul lor. Cu „ochii morali” închiși ei nu ar fi putut să recunoască realitatea căreia trebuiau să îi facă față. Dacă este bine ca oamenii să trăiască cu ochii deschiși, din punct de vedere moral, atunci căderea în păcat a fost o necesitate.

Pentru motive necunoscute, șarpele „înțelept” nu s-a gândit că ispitindu-i pe oameni să mănânce prima dată din pomul vieții ar fi creat probleme mult mai mari lui Dumnezeu, decât consumul din fructele pomului cunoașterii. În acest caz, șarpele nu s-a dovedit a fi un strateg prea bun deoarece dacă primii oameni ar fi mâncat mai întâi din pomul vieții aceasta ar fi oferit oamenilor un timp infinit pentru a ajunge la pomul cunoștinței binelui și răului. Accesul la pomul vieții ar fi fost liber și a fost blocat numai după căderea primilor oameni în păcat. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu lumea reală, ci prezintă o lume legendară.

Cartea Facerea prezintă două persoane, pe Adam și Eva, care ar fi adoptat o atitudine eroică. Ei ar fi fost foarte curajoși și pentru ei cunoașterea ar fi fost mai importantă decât viețile lor. Ei ar fi fost gata să își asume riscuri foarte mari pentru a dobândi cunoașterea binelui și a răului și nimic nu poate să fie mai demn de admirat decât această atitudine a lor, atâta vreme cât această cunoaștere era foarte importantă pentru ei.

În istoria Creștinismului mulți oameni de știință au trebuit să își sacrifice viața în căutarea cunoașterii. Cunoașterea binelui și a răului și cunoașterea științifică sunt inseparabile. Metaforic, totul a pornit atunci când Adam și Eva au acceptat moartea ca preț pentru setea lor de cunoaștere. Din nefericire Biserica, prin reprezentanții ei, nu a considerat că povestirea lui Adam și Eva este doar o legendă, ci a evaluat-o ca fiind exactă din punct de vedere istoric și aceasta a justificat, în trecut, atitudinea ei ostilă față de cunoașterea științifică. Până la urmă, Dumnezeu ar fi pedepsit pe oameni pentru setea lor de cunoaștere, în conformitate cu cartea Facerea, și de aceea reprezentanții Bisericii ar fi fost îndreptățiți să facă același lucru, pedepsind orice efort îndreptat către cunoașterea științifică. Aceasta ne arată că fanteziile din cartea Facerea nu sunt o eroare nevinovată, ci ele au avut o influență determinantă în istoria omenirii, la un moment dat.

Ce interes ar fi avut șarpele să deschidă ochii oamenilor? A vrut el să inițieze o revoluție a cunoașterii și avea nevoie de oameni pentru aceasta? În realitate, a existat o astfel de revoluție și câteodată autoritățile religioase s-au opus ei, dorind să impună asupra cunoașterii învățăturile lor rigide.

A vrut șarpele să îi ia pe oameni aliați în lupta sa împotriva lui Dumnezeu? Șarpele nu s-a ferit să îi sfătuiască pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, deci el le-a dat posibilitatea oamenilor să acționeze conform conștiinței lor, fiind informați asupra realități. Lucrul acesta este surprinzător deoarece dacă Dumnezeu reprezintă binele și șarpele este întruchiparea răului atunci interesul șarpelui ar fi fost ca oamenii să nu descopere acest lucru pentru a nu alege binele în defavoarea răului. Această idee este consolidată și de observația că Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să asculte de El fără să cunoască binele și răul, adică fără să știe dacă se supun unei autorități bune sau uneia rele. Așa cum am mai arătat, cartea Facerea tinde să îl prezinte pe Dumnezeu într-o lumină negativă, în ciuda faptului că ea și-a dobândit un loc important în cadrul dogmelor și doctrinelor religioase.

Ce concluzie generală, cu consecințe morale, poate să fie desprinsă din textele cărții Facerea, capitolul 3? Dumnezeu ar fi dorit să ascundă informații față de oameni, deoarece cunoașterea ar fi deșteptat omenirea, determinând-o să pună întrebări incomode. Alternativa la cunoaștere ar fi fost ascultarea oarbă de Dumnezeu. În logica cărții Facerea, capitolul 3, pomul cunoștinței binelui și răului ar fi fost o barieră pusă de Dumnezeu în interesul Său, nu pentru beneficiul omenirii, deoarece pentru primii oameni necunoașterea binelui și a răului nu ar fi prezentat nici un avantaj. Se înțelege că în realitate Dumnezeu nu ar fi făcut niciodată așa ceva, dar acesta este mitul fundamental al unor religii și trebuie să știm ce ne spune el cu adevărat.

Poate că o forță extraterestră ar fi preferat ca oamenii să poată fi folosiți numai pentru muncă, de exemplu, pentru extracția de minereuri rare, despre care Biblia amintește atunci când se referă la Grădina Eden. Extratereștrii nu ar fi avut nici un interes ca oamenii să își dezvolte conștiințele prin cunoașterea diferenței dintre bine și rău și astfel s-a născut povestirea despre Adam și Eva și despre pomul cunoașterii. Această povestire își are rădăcinile în poveștile babiloniene care vorbesc mai clar despre vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Iată ce ne spune textul biblic:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din țara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fața Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)

Nu este exclus ca reprezentanții unei civilizații extraterestre să fi venit pe Pământ pentru a căuta minerale care nu se găsesc cu ușurință în univers și pentru extracția lor s-ar fi folosit de oameni, după ce ar fi operat anumite modificări genetice asupra unor primate superioare. Aceasta ar fi fost o formă de creație a oamenilor care s-ar fi produs altfel decât ne spune Biblia. Poate că urme ale unei astfel de întâmplări au rămas și s-au reflectat în mitologiile mai multor civilizații antice și au ajuns și pe paginile Bibliei. Dacă nu ar fi fost așa, atunci ar fi foarte greu de explicat ce caută enumerarea unor minerale în cartea Facerea, alături de mențiunea că omul a fost pus în Grădina Eden ca s-o lucreze și s-o păzească. De cine trebuia să păzească omul Grădina dacă existau numai doi oameni pe pământ? Mai degrabă, ar fi fost nevoie să o păzească dacă ar fi existat mai multe entități interesate de bogățiile minerale pe care le conținea.

Ici și colo, Biblia ne oferă anumite elemente care să ne permită să tragem concluzia că Dumnezeu în V.T. ar fi fost reprezentantul sau reprezentanții unei civilizații extraterestre. În același timp, o astfel de ipoteză este greu de dovedit și de aceea aceste observații rămân doar speculații a căror realitate însă nu poate să fie exclusă. În orice caz, dacă Dumnezeu există dar nu a făcut lumea așa cum ne spune cartea Facerea, atunci trebuie să ne așteptăm la un alt mod prin care El a interacționat în trecut cu omenirea.

Există o inadvertență evidentă între dogma potrivit cu care Dumnezeu cunoaște viitorul și dogma după care El iubește oamenii, deși ambele dogme sunt fundamentale pentru Creștinism. Dacă Dumnezeu cunoaște viitorul, aceasta înseamnă că El a prevăzut și căderea oamenilor în păcat. Nu a prevăzut-o doar ca pe o posibilitate, ci a cunoscut-o cu certitudine. Dumnezeu ar fi știut că, în lipsa cunoștinței binelui și răului, oamenii nu erau pregătiți să treacă de încercarea la care El i-ar fi supus. Natura primilor oameni ar fi fost mai puternică decât mințile lor imature de aceea ei ar fi acționat conform cu natura lor și nu ascultând glasul unei înțelepciuni care le lipsea. În aceste condiții, existența iadului, despre care se spune că va fi populat de miliarde de oameni, este o contrazicere a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat omenirea știind dinainte că cei mai mulți oameni care se vor naște pe Pământ vor suferi veșnic în iad. Dragoste pentru câțiva și ură pentru cei mai mulți înclină balanța către ură nu către dragoste. Un astfel de Dumnezeu nu este nici generos și nici plin de dragoste ci este mai degrabă sadic. Aceasta nu înseamnă că așa este Dumnezeu, ci ne arată doar care sunt consecințele raționale ale unei analize temeinice a textelor biblice.

Imaturitatea lui Adam și Eva se poate observa după motivarea deciziei de a mânca din fructul oprit:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Cei doi nu au luat în considerare consecințele negative ale alegerii lor, nu au pronunțat cuvântul moarte și nu au dezbătut între ei interdicția pusă de Dumnezeu de a mânca din acel pom. Ei nu au pus în balanță avantajele și dezavantajele alegerii lor. Cel mai serios argument a fost că rodul pomului era vrednic de dorit, pentru că dădea ştiinţă. Femeia a fost impresionată de aparența fructului, în primul rând, în același fel în care copii sunt entuziasmați de ceea ce văd. Cu toată imaturitatea ei, femeia a intuit nevoia ei de știință.

În tradiția iudeo-creștină, Dumnezeu este prezentat cu o mare responsabilitate asupra Sa, și anume aceea de a fi creat un mediu generator de suferințe și tragedii fără sfârșit care vor culmina cu suferințe veșnice pentru majoritatea populației planetei noastre. Lucrul acesta este trecut cu vederea de către credincioși, atunci când ei se gândesc că Dumnezeu este Creatorul universului și că dacă ar fi putut crea o lume mai bună, mai mult ca sigur că ar fi creat o astfel de lume. Când reflectează în acest fel, credincioșii uită că potrivit dogmelor și doctrinelor creștine Dumnezeu este considerat a fi Atotputernic și că dacă ar fi vrut să creeze o lume mai bună, nimic nu l-ar fi putut împiedica să o facă. Povestirile despre creație, din cartea Facerea, conțin relatările a nenumărate slăbiciuni și inadvertențe care ar fi dus la desfășurările dramatice din istoria Pământului. Cunoscând viitorul, Dumnezeu ar fi trebuit să știe că primii oameni nu erau pregătiți să reziste ispitei șarpelui, dar contrar acestei cunoașteri El ar fi plantat pomul cunoștinței binelui și răului în Grădina Eden.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu a creat șarpele, împreună cu toate celelalte animale, știind că șarpele va deveni vehiculul răului. Nu era greu de anticipat așa ceva dacă revolta lui Satan s-ar fi produs deja în Împărăția lui Dumnezeu. Crearea omului ar fi fost de la început sub semnul dezastrului, dacă i se permitea lui Satan să intre în relație directă cu primii oameni, și conform Bibliei i s-a permis. Desigur că un Dumnezeu grijuliu s-ar fi îngrijit ca Satan să nu aibă acces la oamenii care ar fi fost creați de puțin timp, dar cartea Facerea ne spune că El nu ar fi acordat atenție acestui lucru. Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine, nu le-ar fi împiedicat deznodământul în nici un fel, cu toate că El crease un șarpe care putea vorbi și îi putea ispiti pe oameni. Dumnezeu a creat șarpele vorbitor ca să devină un instrument la îndemâna lui Satan. Altfel pentru ce l-ar fi creat? Alte animale nu vorbesc dar acel șarpe era pregătit pentru ca Satan să îi poată ispiti pe oameni. Cartea Facerea îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Acela care a pregătit cu grijă toate elementele pentru căderea primilor oameni. Acesta este un motiv pentru care primele 11 capitole din cartea Facerea nu pot să fie considerate că sunt inspirate de Dumnezeu, cu toate consecințele teologice care decurg din această afirmație.

Oare de ce nu i-a lăsat Dumnezeu pe oameni să decidă singuri ce vor face, în legătură cu pomul cunoștinței binelui și răului, fără să fie ispitiți de Satan? Dacă povestirea ar fi fost adevărată mai mult ca sigur că i-ar fi lăsat, dat fiind că un Dumnezeu generos nu i-ar fi ispitit pe oameni, tentându-i să greșească. Prin crearea șarpelui, Dumnezeu l-a ajutat pe Satan să îi ispitească pe oameni. În sistemul juridic, cineva care procură mijloacele pentru ca o altă persoană să săvârșească o acțiune ilegală devine complicele acelei persoane. Dumnezeu, în baza a ceea ce susține Biblia, ar fi fost complice la ispitirea omului. Aceasta nu înseamnă că așa s-au întâmplat lucrurile în lumea reală, dar ne arată cât de lipsite de orice sens sunt povestirile despre creație din Biblie.

Mergând pe firul logicii putem să constatăm că mai toate povestirile bibice despre creație ne conduc la niște consecințe care din punct de vedere logic sunt absurde, adică la situații și atitudini care nu se potrivesc nici cu realitatea înconjurătoare și nici cu imaginea pe care o avem în conștiințele noastre despre Dumnezeu. De exemplu, un Dumnezeu drept nu putea să genereze toate condițiile pentru ca primii oameni să cadă în păcat și în același timp să condamne la pedeapsa veșnică a iadului miliarde de oameni. Se poate crede și că Dumnezeu nu este drept, dacă în loc să îi ajute pe oameni să nu greșească, El i-ar fi împins să cadă în păcat, ca apoi să îi pedepsească pentru această cădere. Dar dacă o astfel de concluzie ar corespunde cu realitatea, nedreptatea ar fi și mai gravă dacă Dumnezeu i-ar condamna pe oameni să sufere veșnic în iad. Oricum ar sta lucrurile, istorisirile despre creație, din Biblie, duc la concluzia absurdă că Dumnezeu este nedrept.

Adam și Eva nu au murit în ziua în care au mâncat din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, deci șarpele a avut dreptate și Dumnezeu a greșit. Primii oameni nu au murit nici fizic și nici spiritual.

Dumnezeu a zis:

„17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2; 17)

Șarpele a zis:

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3; 4)

Dacă Adam și Eva ar fi murit în ziua în care Biblia ne spune că au mâncat din fructul oprit nu ar fi existat omenirea așa cum o cunoaștem astăzi și astfel oamenii nu ar fi trebuit să suporte atâtea suferințe și atâta moarte. Dacă Dumnezeu și-ar fi ținut promisiunea, așa cum ar fi trebuit, aceasta ar fi oprit ca miliarde de ființe umane să ajungă în iad și să sufere pentru veșnicie. Din nefericire, în conformitate cu Biblia, Dumnezeu și-ar fi încălcat promisiunea, cu consecințe tragice. Este greu de acceptat ca adevărată afirmația că Dumnezeu a avut de la început intenția să salveze pentru rai un număr mic de persoane și că, în același timp, a fost de acord ca un număr uriaș de locuitori ai Pământului să sufere pentru veșnicie în iad și totuși aceasta este exact ce ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, atunci El a știut dinainte ce urmează să se întâmple în viitor și care sunt consecințele creației Sale. Un om alege din pădure lemnul cel mai bun pentru creația sa și ce îi prisosește folosește pentru foc. La Dumnezeu ne-am aștepta la cu totul altceva, când este vorba despre destinul veșnic al oamenilor, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt lemne care să fie aruncate cu ușurință în flăcările iadului veșnic. Scrierile biblice despre creație reflectă natura umană și modul de a gândi omenesc, cu privire la autoritate și la modul de exercitare a acesteia, ele nu au ca sursă o Conștiință superioară care să îi iubească pe oameni și chiar pe cei care ar putea fi considerați dușmani sau ostili Lui.

Scriitorii biblici ai creației au folosit datele realității istorice din timpul vieții lor și au construit o poveste care să ducă la aceste date fără nici un respect pentru cum au stat cu adevărat lucrurile sau cum ar fi trebuit să stea dacă universul ar fi fost cu adevărat creat de un Dumnezeu care este, în același timp, rațional și drept dar și generos. De aceea miturile create de ei sunt foarte departe de istoria reală dar și de imaginea unui Dumnezeu care întruchipează valori pozitive într-un mod absolut. Cu alte cuvinte, miturile biblice ale creației reprezintă un compromis cu realitatea dar și cu spiritualitatea autentică.

Dumnezeu ar fi putut crea alți oameni, după ce primii oameni au căzut în păcat, și acești înlocuitori ai primilor oameni ar fi avut o nouă șansă să îl asculte pe El și să nu mănânce din pomul cunoașterii. Cu toate acestea, Dumnezeu, în viziunea biblică, a preferat să îi păstreze în viață pe Adam și Eva și să le permită să dea viață la nenumărați candidați pentru iad și la puțini aleși pentru rai. De ce ar fi făcut Dumnezeu așa ceva? Chiar dacă nu putem să intrăm direct în mintea lui Dumnezeu din cartea Facerea, putem să ne formăm o părere dacă analizăm rațiunile care puteau să stea la baza unei astfel de decizii. Probabil că orice înlocuire a lui Adam și Eva cu alte ființe umane, în aceleași condiții, ar fi dus la aceeași situație. Dacă nu ar fi avut discernământ moral, necunoscând binele și răul, orice ființă umană ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, adică s-ar fi lăsat motivat de natura sa curioasă. O repetare a eșecului cu Adam și Eva nu ar fi fost deloc favorabilă lui Dumnezeu.

Unele învățături creștine susțin ideea că Dumnezeu poate să facă ce vrea, fără să țină cont de nimic. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu are respect pentru principii și pentru dreptate, El nu face ce vrea ci ceea ce este în acord cu aceste principii și cu dreptatea.

Lupta împotriva răului nu poate fi dusă de cineva care nu poate să îl identifice. Cu alte cuvinte, numai cine cunoaște diferența dintre bine și rău poate să aleagă eficient binele în detrimentul răului. Prin urmare, cunoașterea binelui și răului i-ar fi ajutat pe oameni să adopte binele prin înțelegerea efectelor dăunătoare ale răului deci a considera că aspirația oamenilor de a cunoaște binele și răul este rădăcina tuturor relelor, așa cum lasă să se înțeleagă cartea Facerea, este o idee dăunătoare pe care o promovează textele biblice.

Povestea lui Adam și Eva este absurdă din orice unghi am privi-o. De exemplu, care ar fi fost soarta șarpelui dacă primii oameni ar fi rezistat ispitei lui? Este evident că șarpele nu ar fi renunțat niciodată să îi atragă pe oameni de partea lui și se poate vedea lucrul acesta din exemplul lui Cain. Singura șansă de a rezista ispitelor șarpelui ar fi fost ca, mai întâi, oamenii să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și după aceea ei ar fi putut să îl identifice pe șarpe ca pe un promotor al răului. În Biblie, desfășurarea evenimentelor s-a petrecut pe dos. Mai întâi ar fi trebuit ca oamenii să știe că șarpele are gânduri rele și numai după aceea ei ar fi putut să reziste ispitei sale dar lucrul acesta ar fi fost imposibil dacă primii oameni nu mâncaseră încă din pomul cunoașterii.

Introducerea unor oameni nevinovați între două forțe mult mai puternice decât ei, adică Dumnezeu și șarpele, forța binelui și forța răului, și cerința de a alege între cele două, este o acțiune în sine imorală. Bătălia între bine și rău ar fi făcut până la urmă, în mod inevitabil, victime umane, în condițiile în care oamenii ar fi rămas ignoranți în ceea ce privește deosebirea dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Astfel după cum sunt interpretate, în mod obișnuit, textele biblice, se consideră că înainte ca șarpele să o ispitească pe Eva, ar fi răbufnit în Împărăția lui Dumnezeu o revoltă, în care un înger numit Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, Dumnezeu, care este perceput ca o întruchipare a binelui, deoarece El este considerat a fi Creatorul universului, și Satan, cel care contestă acest bine, au început un război cosmic care durează până în zilele noastre.

Cei mai mulți explică revolta lui Satan prin mândria lui. Lucrurile nu sunt așa de simple. Dacă s-ar fi revoltat doar Satan, atunci explicația aceasta ar putea fi suficientă, dar lui i s-au alăturat o treime din toți îngerii lui Dumnezeu, ființe inteligente, care ar fi trebuit să aibă motivele lor pentru a se alătura unei asemenea revolte și pentru a își periclita viața veșnică.

Exista sau nu un motiv de revoltă împotriva lui Dumnezeu? Nu a fost posibil ca Satan plus o treime din îngerii lui Dumnezeu să se revolte împotriva Lui fără absolut nici un motiv. O astfel de revoltă ar fi fost echivalentă cu oricare altă revoltă împotriva autorității, atunci când exercițiul puterii devine de nesuportat pentru supuși. Trebuie să ne întrebăm însă dacă Împărăția lui Dumnezeu se bazează pe exercitarea puterii asupra îngerilor sau pe o dragoste profundă care conduce la o libertate absolută.

Biblia promovează ideea unei lupte pentru putere între Dumnezeu și Satan dar eu voi încerca să demonstrez că o astfel de bătălie este incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu iubitor, deci și această bătălie cosmică reprezintă tot un mit sau o serie de mituri care nu pot să aibă legătură cu realitatea. Ca mai întotdeauna, Biblia se înșeală și Dumnezeu este mult superior față de ceea ce ne spun textele din cartea Facerea. Mai mult, interpretarea clasică a luptei dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satan, face mari deservicii imaginii Lui, deoarece îl prezintă ca pe un monarh absolut, un lider căruia toată lumea trebuie să i se supună necondiționat, de care fiecare trebuie să asculte orbește. Această imagine omoară credința în Dumnezeu la multe persoane care nu pot să accepte această reprezentare falsă.

Dacă Dumnezeu reprezintă absolutul, atunci El este absolutul în bine și lucrul acesta nu se reflectă în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Dacă Dumnezeu ar fi doar denumirea pentru o civilizație extraterestră, după cum dau de înțeles textele sumeriene, extratereștrii nu ar avea, în mod necesar, caracteristici absolute, cum ar fi bunătate absolută.

Dumnezeu, așa cum este perceput de către învățătura creștină, are ca esență dragostea necondiționată și nu exercițiul puterii absolute. Dumnezeu este mult deasupra a ceea ce ne spune Biblia despre El și de multe ori ce ne spune ea este chiar dăunător imaginii Lui, deci credinței în El. Dacă nu din Biblie, atunci de unde putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu? Biblia nu trebuie văzută ca un tot unitar, deoarece ea este o colecție de texte cu valoare spirituală foarte diferită. În Biblie se găsesc și texte care ne pot ajuta să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, de exemplu, învățăturile lui Isus (Iisus). Dumnezeu poate fi cunoscut, de asemenea, din experiența personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase cu El și din rezultatele studiului naturii, pe care le găsim în concluziile oferite de știință.

Trebuie de asemenea semnalat că prima carte a Bibliei este foarte ambiguă în ceea ce privește identificarea reprezentantului binelui și pe cel al răului, atât este de imprecisă încât inversează de fapt rolurile între cele două atitudini morale. Pe de o parte, avem pe Dumnezeu care face afirmații care nu se traduc în fapte, pe de altă parte, îl avem pe Satan, care le spune oamenilor numai adevărul, și care le recomandă să aleagă cunoașterea, cea care le îmbunătățește statul moral și îi ajută să evolueze ca ființe conștiente.

Cine este bun și cine este rău, din perspectiva cărții Facerea? Dacă adăugăm și afirmația că Dumnezeu ar fi ucis 99,99% din populația planetei prin Potop, cu toate că lumea a fost după acel eveniment cel puțin tot atât de rea ca și înainte, atunci apare clară tendința scriitorilor cărții Facerea de a privi divinitatea ca pe ceva ostil umanității și pe șarpe ca pe un aliat al oamenilor.

Oricât de puțin acceptabilă ar fi această afirmație, în ochii unora, se poate totuși observa, în miturile biblice despre creație, o continuitate a altor mitologii în care divinitățile sunt rele și în nici un caz bune. Următorul citat clarifică acest aspect:

„Crime, răpiri și torturi sunt doar unele dintre lucrurile teribile săvârșite de zei în mitologia greacă. Astăzi a devenit obișnuit ca cititorii să se întrebe dacă acei zei au fost cu adevărat buni și măreți. Adevărul este că deși unii dintre ei au ajutat anumiți eroi în diferite mituri, ei erau de asemenea renumiți ca fiind egoiști și foarte aroganți.” (ref. 111)

Dumnezeu generos și iubitor, este un concept care a apărut mai târziu în tradiția iudeo-creștină, mai întâi El a fost exigent cu oamenii, impunându-le legile Sale și pedepsindu-i pentru nerespectarea lor.

În religia ebraică numele „satan” este folosit de multe ori ca un substantiv comun și se traduce ca „adversar” sau „acuzator”. Prin urmare „satan” nu apare în primul rând ca numele unei anumite persoane, ci ca denumirea unei categorii de persoane. În Biblia ebraică denumirea „satan” apare de nouă ori, de cinci ori pentru a descrie un oponent uman, militar, politic sau legal și de patru ori cu referință la o ființă divină. În câteva cazuri, „satan” nu acționează ca o ființă independentă de Dumnezeu, ci primește instrucțiuni de la El, cum este de exemplu cazul în cartea lui Iov. (Cartea lui Iov 1; 12)  Mitul lui Satan s-a construit în timp și nu există motive temeinice pe baza cărora să credem că scriitorii cărții Facerea au avut în vedere epopeea cosmică a luptei dintre bine și rău, atunci când au scris despre ispitirea Evei de către șarpe. Legătura dintre șarpele din cartea Facerea și Satan care ar fi căpetenia îngerilor decăzuți s-a realizat mult mai târziu, dar există și părerea că Biblia nu face deloc această relație. (ref. 112)

După ce am făcut aceste precizări, să încercăm să ne imaginăm ce ar fi putut să determine o revoltă împotriva lui Dumnezeu, Creatorul universului și al omenirii, Cel care este Atotputernic, Atotprezent și Atotștiutor. Dacă nu vom găsi nici o posibilitate rațională pentru o astfel de revoltă, va trebui să concludem că miturile biblice nu fac decât să transpună clasica bătălie dintre bine și rău pe care o găsim în mitologia altor popoare, de exemplu, în cultura persană, popoare cu care Evreii au avut legătură de-a lungul istoriei lor și care i-au precedat în ceea ce privește descrierea bătăliei cosmice dintre bine și rău.

Percepția unei anumite imperfecțiuni a dragostei lui Dumnezeu, ar fi determinat o treime din îngerii Lui să se distanțeze de El. Cum se poate cineva revolta împotriva unei dragoste perfecte? Nimeni nu poate să se revolte dacă asupra lui sau a ei se revarsă o dragostea perfectă. Revolta vine dintr-o atmosferă insuportabilă, impusă de o autoritate, nu dintr-una de acceptare, generată de dragoste. Prin urmare, mitul revoltei lui Satan implică un Dumnezeu autoritar, căci acolo unde nu există autoritate nu poate să existe o reacție împotriva autorității.

M-am întrebat întotdeauna ce argumente ar fi folosit Satan, în confruntarea sa cu Dumnezeu? Cum ar fi putut Satan să convingă o treime din îngeri să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu, dacă lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat? Dacă nici măcar îngerii, o parte din ei, care l-au cunoscut personal pe Dumnezeu, nu au rămas fideli Lui, atunci ce pretenții se poate avea de la oameni, care nu sunt atât de sfinți ca și îngerii, și care nu îl cunosc pe El atât de îndeaproape? Este o mare dilemă. Cineva ar putea să răspundă că, două treimi din îngeri au rămași totuși fideli lui Dumnezeu dar această constare nu răspunde la întrebarea fundamentală.

Îngerii din cer au fost creați de Dumnezeu, l-au cunoscut pe El printr-o experiență directă cu El, au simțit dragostea Lui pentru ei, dar, în ciuda acestor lucruri, ei ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el. În loc să simtă repulsie față de mândria lui Satan, o treime din îngerii lui Dumnezeu ar fi simțit că trebuie să se îndepărteze de El. Aceasta este esența înțelegerii Bibliei, lupta dintre bine și rău. Nu oamenii au generat lupta dintre bine și rău în univers, ei doar au ajuns la mijloc între două forțe care se confruntau între ele. În mod cu totul greșit, oamenii sunt priviți ca fiind cauza pentru care lumea a devenit mai rea, dar conform Bibliei, oamenii au căzut victime ale acestei bătălii cosmice, când încă se aflau într-o stare de inocență.

Ce argumente ar putea să folosească o persoană, pentru a convinge pe altcineva care a experimentat bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu, să schimbe aceste valori pentru orice altceva? Dumnezeu este dragoste, în conformitate cu anumite texte ale Bibliei, și cine ar schimba dragostea pe ură și, cel mai important, pe baza căror argumente? Acest conflict, implicit în Biblie, pune în discuție relația dintre Dumnezeu și creația Sa. Această presupusă inabilitate a lui Dumnezeu de a reține dragostea unei treimi din îngerii creați de El ridică multe semne de întrebare atunci când se pun în discuție natura Sa și atributele Sale.

Nu a fost dragostea lui Dumnezeu suficientă pentru îngeri? Au dorit îngerii altceva decât dragostea lui Dumnezeu, de exemplu cunoașterea? Nu este dragostea valoarea supremă a Împărăției lui Dumnezeu? Apostolul Pavel ne spune că din cele trei, credința, nădejdea și dragostea, cea mai mare este dragostea. (1 Corinteni 13; 13) Nu a fost dragostea lui Dumnezeu destul de evidentă pentru îngeri? Nu au fost ei fericiți cu ea? Este greu de conceput răspunsuri negative la aceste întrebări. Pentru un înger, a renunța la dragostea lui Dumnezeu și a fi convins de niște promisiuni făcute de Satan ar fi presupus niște argumente foarte solide împotriva Lui, pe care diavolul ar fi fost în măsură să le formuleze. Care ar fi fost aceste argumente, avansate de diavol? Putem numai să speculăm, atâta vreme cât nici un om nu a fost martor la aceea dezbatere, dar mai putem și să vedem ce ne spune Biblia, atât de puțin cât ne spune aceasta, și mai ales, putem să tragem concluzii și din omisiunile textelor biblice în legătură cu această temă.

Putem, de exemplu, să ne gândim că Satan le-ar fi oferit și îngerilor cunoașterea binelui și a răului. De unde ar fi cunoscut Satan diferența dintre bine și rău? Singurul despre care ni se spune că a cunoscut diferența dintre bine și rău, înainte de episodul din Grădina Eden, a fost Dumnezeu. Cu toate acestea, înainte de a îi ispiti pe oameni, șarpele a dovedit că știe câte ceva despre pomul vieții, atunci când i-a explicat femeii care sunt consecințele pentru cine mănâncă din roadele sale. Când și de la cine a aflat Satan despre diferența dintre bine și rău? Biblia nu răspunde la această întrebare și „tăcerea” ei ne poate determina să credem că întreaga mitologie legată de revolta lui Satana este pură fantezie.

Se pare că întreaga desfășurare a istoriei omenirii este legată de planul lui Dumnezeu care va avea ca și consecință salvarea unora și condamnarea celor mai mulți la suferințe veșnice în iad. În orice caz, cei mai mulți comentatori creștini vorbesc despre acest plan de mântuire. Acest plan are însă rădăcini mult mai adânci și îi privește nu numai pe oameni dar și pe îngeri, în egală măsură.

De ce nu l-a omorât Dumnezeu pe Satan, imediat după ce acesta s-a revoltat împotriva Lui? Dumnezeu nu i-a omorât pe primii oameni, după ce au mâncat din fructul oprit, și nici pe îngerii care s-au revoltat împotriva Lui. El a conceput un plan care să elimine răul din Împărăția Sa urmând ca judecata celor vinovați să se facă la sfârșitul istoriei omenirii.

Pentru ca acest plan să reușească, Satana trebuia să își demonstreze teoriile punându-le în practică. În același timp, Dumnezeu trebuia să arate că El este sursa binelui și că ceea ce propunea diavolul era cauza răului și a nefericirii ființelor create. Parabola pe care o prezintă citatul de mai jos mi se pare foarte reprezentativă:

„Să ne imaginăm un profesor care le spune studenților săi cum să rezolve o problemă dificilă. Un student inteligent și rebel afirmă că modul de rezolvare a problemei de către profesor este greșit. Insinuând că profesorul nu este capabil, acest rebel insistă că el cunoaște un mod mult mai bun de a rezolva problema. Anumiți studenți se gândesc că studentul are dreptate și devin și ei rebeli. Ce va face profesorul? Dacă el îi dă pe studenții rebeli afară din clasă, care va fi efectul asupra celorlalți studenți? Nu vor crede ei că studentul rebel și cei care l-au urmat au dreptate? Toți ceilalți studenți din clasă ar putea să își piardă și ei respectul pentru profesor, gândindu-se că îi este frică să nu fie dovedit că este în eroare. Dar … să presupunem că profesorul îi permite rebelului să arate clasei cum ar rezolva el problema.” (ref. 113)

Profesorul îl simbolizează pe Dumnezeu, elevul rebel pe Satan și elevii care sau alăturat lui sunt o metaforă pentru o treime din îngerii din cer. Se înțelege că decizia de a îl lăsa pe elevul rebel să își facă demonstrația este cea mai înțeleaptă decizie cu putință. Cât privește pe Satan, el a fost lăsat să își facă propria sa demonstrație. Scena acestei demonstrații este Pământul și scenariul ei este chiar istoria omenirii. Punctul culminant al acestei demonstrații îl reprezintă moartea Fiului lui Dumnezeu Isus (Iisus) pe cruce, suferință și moarte care demonstrează cât de mult iubește Dumnezeu pe oameni și ce mare preț a fost gata să plătească pentru salvarea lor. În felul acesta, toate ființele create s-ar fi putut convinge că Dumnezeu este cu adevărat sursa binelui și că Satan întrunește toate trăsăturile răului.

Prin pledoaria lui în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, Satan a semănat îndoială, chiar și în mintea celor mai devotați îngeri ai lui Dumnezeu, și această îndoială trebuia spulberată pentru a se evita pe viitor o altă revoltă.

Este evident că această demonstrație nu se putea face dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat și dacă Hristos nu ar fi intervenit în istorie, murind pe crucea Golgotei. Cu alte cuvinte, căderea în păcat a primilor oameni a fost o necesitate absolută pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create. Aici intervine însă o contradicție fundamentală, dacă căderea primilor oameni a fost necesară, de ce i-a mai pedepsit Dumnezeu pe aceștia în urma neascultării lor? Pedepsirea primilor oameni pare a fi un fel de strategie prin care Dumnezeu ar fi lucrat pe două planuri, unul vizibil și altul invizibil. Pe planul vizibil oamenii trebuiau să se simtă vinovați cu toate că ei nu aveau altă alternativă decât neascultarea. Această strategie este însă incorectă față de oameni. Pentru a înțelege cine suntem cu adevărat, în lumina Bibliei și cine este Dumnezeu trebuie să urmărim și planul invizibil, nu doar pe cel vizibil. Putem să facem acest lucru observând rațiunile care decurg din povestirile biblice.

Mesajul Crucii lui Isus (Iisus) este că Dumnezeu este dragoste dar îngerii căzuți probabil că nu sunt de acord cu acest mesaj. Pentru ei, Dumnezeu reprezintă o autoritate de care ei au încercat să scape. În același timp, ei au intrat sub autoritatea lui Satan care, după părerea mea, nu este de loc de dorit.

Ce se întâmplă însă cu îndoiala îngerilor care au rămas fideli lui Dumnezeu? Aceștia sunt mai greu de convins decât oamenii. Dacă au văzut distrugerile aduse de Potop sau nenumăratele genocide despre care vorbește V.T. atunci probabil că moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) nu i-a convins că Dumnezeu este dragoste sau că El este numai dragoste. Aici apare o altă contradicție fundamentală a Bibliei și anume aceea dintre dragostea care ni se arată la Cruce și povestirile din V.T., unde Dumnezeu se arată nemilos față de diferite popoare. Câteodată, în V.T., Dumnezeu s-a arătat distrugător chiar și cu poporul evreu. Dacă la aceasta se adaugă prețul mare plătit pentru salvarea câtorva persoane, a celor aleși, adică miliarde de oameni care vor arde în iad, conform celor mai multe interpretări ale Bibliei, atunci nu văd nici un motiv pentru care îngerii rămași fideli, în urma revoltei lui Satan, s-ar declara împăcați.

O altă contradicție de netăgăduit a Bibliei este aceea dintre atotștiința lui Dumnezeu și revolta lui Satan. Fie Dumnezeu nu a prevăzut revolta lui Satan, fie a prevăzut-o dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica. Dacă cineva susține că Dumnezeu nu putea împiedica revolta lui Satana atunci contradicția apare între atotputernicia Lui și revolta condusă de diavol.

Fiind Atotștiutor, Dumnezeu ar fi anticipat consecințele creării lui Satan și, cu toate acestea, l-ar fi creat chiar cu riscul de a zdruncina întregul univers prin revolta sa. Dacă Dumnezeu l-a creat pe Satan, fără să ia în considerare viitoarea sa revoltă, înseamnă că El este direct responsabil de existența răului în lume. Fie Dumnezeu este Atotștiutor și a știut dinainte de a se întâmpla despre revolta lui Satan, fie această revoltă a venit ca o surpriză pentru El și atunci El nu este Atotștiutor, așa cum susțin dogmele și doctrinele instituțiilor religioase.

La această dilemă, comentatorii biblici au găsit tot felul de explicații care tind să îl absolve pe Dumnezeu, așa cum este descris de Biblie, de orice răspundere în ceea ce privește apariția răului în univers. Următorul este un citat care condensează o astfel de opinie:

„Deci, Dumnezeu a știut că aceasta se va întâmpla dinainte, bineînțeles, prin urmare El a avut un motiv serios pentru a permite răul în creația Sa. În final, în ochii lui Dumnezeu trebuie că merită să creeze o lume în care El a știut că diavolul și alții se vor revolta împotriva Lui. Eu cred că Dumnezeu va realizarea un bine mai mare prin tot răul pe care diavolul îl aduce”. (ref. 114)

Dumnezeu s-ar folosi de rău pentru planurile Sale, așa cum, de exemplu, s-a folosit de Satan pentru a îl încerca pe Iov. (ref. 115) La nivelul unui mit astfel de explicații pot să pară justificate dar în termenii realității, unde oamenii suferă și mor din cauza existenței răului în lume, explicațiile de acest fel sunt ridicule.

Un Dumnezeu care nu are altă alternativă decât să folosească dialectica dintre bine și rău, pentru a își atinge scopurile, nu este perfect, așa cum este promovat de către comentatorii biblici, ci este în evoluție, tinde la un bine mai mare pentru El și pentru creația Lui. În același timp, dacă nu este perfect nu este încă Dumnezeu, în adevăratul înțeles al cuvântului. În cazul în care Dumnezeu a avut nevoie să genereze condițiile pentru apariția răului, adică l-a creat pe Satan, înseamnă că El a avut nevoie de un adversar pentru a atinge țeluri care nu au nici o legătură cu omul. Este ca și cum, de exemplu, șahul se învață jucând, dar pentru a îl juca este nevoie de un adversar. Rezultă că Dumnezeu avea nevoie de un adversar pentru a se cunoaște pe Sine mai bine, pentru a putea genera o lume în evoluție.

Dacă lucrurile stau așa, atunci primii oameni și cei care i-au urmat au fost și încă sunt victimele unei extraordinare regizări și au fost pedepsiți de Dumnezeu pe nedrept. Abordând acest subiect, mi se pare încă și mai nedreaptă soarta acelora despre care se spune că vor suferi în iad doar pentru că nu au crezut în Dumnezeu, așa cum este El descris de Biblie.

Care este binele superior, despre care spun unii comentatori că l-ar fi urmărit Dumnezeu prin crearea lui Satan? Suferința a miliarde de oameni în iad? Unii spun că Satan ar fi o unealtă la îndemâna lui Dumnezeu, pe care o folosește pentru modelarea oamenilor și pentru ca ei să ajungă să se apropie de El, atunci când sunt trecuți prin încercările vieții. (ref. 116) O astfel de afirmație echivalează cu recunoașterea falimentului planului de mântuire a lui Dumnezeu, care nu s-ar fi putut descurca singur în a îi convinge pe oameni să îl asculte și care ar fi avut nevoie de Satan pentru a își atinge țelurile.

Este important de subliniat, încă o dată, că în discuție nu este realitatea lui Dumnezeu, ci mitologia biblică care se referă la El. Miturile biblice despre revolta lui Satan și căderea oamenilor în păcat se dovedesc a fi absurde, deoarece promovează imaginea unui Dumnezeu iresponsabil care se joacă cu universul și omenirea cu prețul unor uriașe suferințe umane. Dumnezeu, așa cum ni-l prezintă miturile biblice despre revolta lui Satan, nu are nimic a face cu dragostea de oameni și este gata să sacrifice miliarde dintre ei pentru a își atinge țelurile Lui. A dovedit lucrul acesta atunci când l-a creat pe Satan, știind că se va revolta împotriva Lui, și, de asemenea, atunci când l-a creat pe om într-un climat de confruntare cosmică, știind mai dinainte că primii oameni nu erau pregătiți să reziste nici unei încercări. Realitatea lui Dumnezeu însă nu poate să fie atât de meschină și egoistă, după cum o prezintă Biblia sau alte scrieri cu caracter religios.

În cartea Facerea, capitolul 1, suntem informați că întreaga creație a lui Dumnezeu a fost foarte bună, dar în capitolul 3, al aceleiași cărți, putem să vedem că șarpele, o parte a creației Lui, a fost un reprezentant al răului. Dacă șarpele a fost creat în așa fel încât să servească ca un instrument al răului, atunci înseamnă că nu toată creația lui Dumnezeu a fost foarte bună. Dacă Satan a fost și el creat în săptămâna creației și Dumnezeu știa dinainte că se va revolta împotriva Lui, înseamnă că nu a fost totul foarte bine, deci afirmația din capitolul 1 este nejustificată.

Este foarte greșit să aruncăm întreaga responsabilitate pentru existența răului pe umerii lui Satan, deoarece acesta este doar o ființă creată și nu este responsabil pentru felul în care a fost creată. Conform Bibliei, Dumnezeu l-a creat pe Satan deosebit de ceilalți îngeri, având calități extraordinare. Oare această excelență și diferență nu invita la mândrie? Dacă Dumnezeu știa că valențele deosebite ale lui Satan vor deveni o sursă de mândrie, de ce l-a creat în acest mod? Dacă proiectul este greșit, trebuie întrebat întotdeauna proiectantul de ce a greșit. Așa zisa „taină” a mândriei lui Satan nu putea să fie o taină și pentru Dumnezeu, deoarece El cunoaște toate lucrurile.

Când s-a revoltat Satan împotriva lui Dumnezeu? Este o întrebare la care comentatorii biblici încearcă să găsească un răspuns. Robert L. Odom o citează pe Ellen G. White cu un text care se referă la acest aspect:

„Satana a fost odată un înger onorat în cer, aproape de Hristos … Dar când Dumnezeu a zis Fiului Său, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră,” Satan a devenit gelos pe Isus. El a dorit să fie consultat în ceea ce privește formarea omului, și pentru că nu a fost, el a fost plin de invidie, gelozie și ură. El a dorit să primească cele mai înalte onoruri în cer după Dumnezeu. Până în acel moment tot cerul a fost în ordine, armonie, și supunere perfectă guvernării lui Dumnezeu. – Early Writings, p. 145.” (ref. 117)

Această interpretare plasează revolta lui Satan după crearea omului, dar nu în mod necesar după crearea femeii, având în vedere decalajul prezentat de cartea Facerea, capitolul 2. În conformitate cu capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați în același timp.  Evident că în cazul în care omenirea nu a fost creată după cum ne spune Biblia că ar fi fost creată, ci a apărut așa cum ne spune știința, prin evoluție, atunci explicațiile care leagă revolta lui Satan de crearea omului nu mai sunt justificate.

Sunt mai multe motive pentru a critica această perspectivă. În primul rând, a îl situa pe Satan imediat după Hristos este o afirmație care nu are nici un fundament biblic. În al doilea rând, a îl privi pe Satan, fără nici un fel de argumente biblice sau alte argumente, în situația de a fi consilierul lui Dumnezeu, este greșit. Nici un înger nu l-ar fi sfătuit pe Dumnezeu în legătură cu cea ce făcea El în activitatea Sa. Din acest motiv, Satan nu putea să se aștepte să fie consultat în legătură cu crearea omului. Prin urmare, nici un înger nu ar fi fost întrebat în legătură cu nimic din ceea ce privește guvernarea universului, deoarece Dumnezeu lucrează totul doar „potrivit sfatului voii Sale” și lucrul acesta îl aflăm scris în Biblie:

„11. Întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte – după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale, -12. Ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 1; 11-12)

Dumnezeu nu l-ar fi întrebat pe Satan dacă să îl creeze sau nu pe om, mai ales că, după părerea mea, putem deduce din Biblie, despre crearea omului, că aceasta s-ar fi produs după revolta lui Satan. Oamenii au fost creați din cauza revoltei lui Satan, iar lucrurile nu s-ar fi întâmplat pe dos, adică revolta nu s-ar fi produs din cauza creării oamenilor. În orice caz, Dumnezeu putea să creeze ce dorea, fără să întrebe pe nimeni, și Satan nu avea nici un motiv să se plângă de acest lucru și să îl transforme într-un argument cu care să convingă o treime din îngeri să îl urmeze.

Fiind o ființă creată de Dumnezeu, Satan nu ar fi avut nimic de spus despre ceea ce a fost creat în săptămâna creației, fie îngeri, fie oameni, fie animale sau plante. Nu se poate în nici un fel accepta rolul de sfătuitor a lui Dumnezeu, exersat în timpul creării universului și al umanității. De asemenea, alăturarea lui Satan cu Hristos, Acela care este considerat a fi una dintre cele trei Persoane ale lui Dumnezeu nu are de asemenea nici un sens.

Care este viziunea islamică despre revolta lui Satan? În această viziune Satan s-a revoltat deoarece i s-a cerut să se închine omului creat de Dumnezeu, dar el îl privea pe om cu dispreț întrucât se considera o ființă superioară omului. (ref. 118)

Cu toate acestea Biblia ne spune că singura Persoană căreia trebuie să ne închinăm este Dumnezeu și că este interzisă închinarea față de făptură, inclusiv față de om, fiind admisă numai închinarea față de Făcător. (Matei 4; 10; Romani 1; 25; Apocalipsa 19; 10)

Personal, nu cred că Satan s-ar fi supărat fiindcă nu ar fi fost consultat de Dumnezeu, înainte de a îl crea pe om, sau că a refuzat să se închine înaintea omului creat. Omul a fost creat să guverneze întregul pământ și nicidecum Împărăția lui Dumnezeu, în așa fel încât ființele spirituale să se închine lui. Satan aparținea lumii spirituale, pe când omul aparține lumii materiale. Această confuzie între cele două lumii este cu totul nejustificată, în contextul biblic. Este adevărat că, în Biblie, îngerii și oamenii se intersectează uneori dar lumile lor rămân totuși separate și trecerea permanentă a oamenilor în lumea spirituală se face doar după moarte.

Părerea mea personală, bazată pe studiul Bibliei, este că textele biblice pot să fie interpretate ca referindu-se la o revoltă în cer dar, de asemenea, pot să se refere doar la conducători omenești, care au trăit în perioada istorică respectivă, depinde cât de literal sunt analizate. Textele respective conțin un limbaj poetic și metaforic foarte pronunțat și de aceea interpretarea lor este ambiguă iar aplicarea lor literală foarte dificilă, mai ales atunci când se referă la caractere cu caracter istoric.

Consider că se poate deduce din Biblie că este mai probabil ca revolta lui Satan să se fi produs înainte de crearea omului, mai degrabă decât după aceasta, deoarece această creație în lumea materială ar fi avut ca motivație tocmai incidentul major generat de diavol, în lumea spirituală. Dacă lumea spirituală este cumva superioară celei materiale, atunci creația din lumea materială, universul, pământul și tot ce conține el, a fost generată de nevoia rezolvării unei probleme spirituale. Această problemă spirituală nu pare a fi alta decât chiar revolta lui Satana. Dumnezeu a creat lumea materială dintr-o necesitate, căci altfel lumea spirituală ar fi fost de ajuns pentru El. Se poate deduce că lumea materială a fost creată din nevoia de a avea o arenă pentru lupta dintre bine și rău, o scenă pe care urma să se desfășoare marea dramă a istoriei umane.

Răspunde această soluție la întrebarea legată de motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea materială? Chiar fără nici un păcat, lumea materială presupune moarte și distrugere. Stelele se nasc și mor, animalele carnivore mănâncă animale erbivore, iar animalele erbivore mănâncă plante. Pe planeta noastră, chiar dacă ea este atât de bine dotată pentru viață, totuși există și cutremure de pământ, vulcani sau țunami, care în mod inevitabil ar fi cauzat distrugeri, suferințe și moarte. Este ridicol să credem că Adam și Eva, prin căderea lor în păcat, ar fi introdus o dinamică a pământului care ar fi generat dezastre naturale.

Este posibil să credem despre crearea lumii materiale că ea a fost o necesitate și că a fost realizată pentru a genera un cadru adecvat pentru lupta dintre bine și rău. Dacă nu ar fi existat o motivație temeinică, de ce ar fi creat Dumnezeu o lume a suferinței și a morții, în loc să se rezume doar la lumea spirituală? Lumea materială înseamnă o punere în operă, o concretizare, a unei dezbateri cosmice fundamentale. Pentru a face o comparație, lumea materială este ca scena unei gigantice piese de teatru a cărei intrigă, este lupta dintre bine și rău și ai cărei spectatori sunt îngerii rămași fideli lui Dumnezeu.

Dacă Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu din mândrie, atunci nu ar fi avut nevoie de crearea omului pentru revolta sa deoarece mândria sa nu ar fi fost dependentă direct de această creație, ci de propria sa frumusețe și strălucire.

Într-un sistem democratic  nu ar fi fost neobișnuit ca Satan să își spună părerea sa despre crearea omului dar Împărăția lui Dumnezeu nu este un astfel de sistem. Împărăția lui Dumnezeu este un sistem autocratic în care voia lui Dumnezeu trebuie să se facă atât în cer cât și pe pământ. (Matei 6; 10) Chiar și Fiul lui Dumnezeu a făcut pe Pământ numai ceea ce văzut pe Tatăl făcând și s-a supus voii Lui întocmai. (Ioan 5; 19)

Existența lui Dumnezeu, fără existența unui agent al răului, ar fi generat o problemă de nerezolvat deoarece ar fi plasat întreaga răspundere pentru existența răului din lume asupra Lui. Construcția mitologiei luptei dintre bine și rău, care își are rădăcinile în mituri anterioare religiei iudaice, a fost o necesitate absolută, pentru aceia care au preferat să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe o sursă a binelui. Dumnezeu trebuia să fie o sursă a binelui chiar dacă în V.T. El ar fi ucis 99,99% din populația globului, prin Potop, fără ca în urma acelui dezastru lumea să devină mai bună. Numai dacă ar fi fost o sursă a binelui, Dumnezeu putea să dea speranță poporului evreu care se afla în captivitatea babiloniană.

Dacă Dumnezeu cunoaște și binele și răul, după cum ne informează cartea Facerea, ne putem întreba cum și când a descoperit El răul și cum afectează existența acestuia bunătatea Lui. A aflat Dumnezeu despre existența răului de la Satan? Este puțin probabil, deoarece daca El este Atotștiutor, nimeni nu poate să îl învețe nimic. În același timp, dacă Dumnezeu cunoaște din totdeauna binele și răul, înseamnă că ele există din totdeauna și că Satan nu a inventat răul, el numai l-a descoperit. Dacă răul există din totdeauna înseamnă că el este corelat cu binele și că întreaga creație a lui Dumnezeu a conținut de la începutul ei și binele și răul. Astfel, suferința și moartea au existat din totdeauna în creația lui Dumnezeu, nu se fac oamenii vinovați de ele.

Dacă binele și răul sunt amândouă în Dumnezeu, și El a trebuit să facă o alegere între ele, aceeași alegere pe care a trebuit să o facă și Satan și îngerii care l-au urmat pe el și în final și oamenii. Biblia ne spune chiar, că la un moment dat, Dumnezeu ar fi ales răul și a hotărât distrugerea omenirii prin Potop, dar după aceea i-a părut rău de alegerea Sa.

Multe scrieri biblice nu doar că nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar prezența lor printre celelalte scrieri biblice fac un mare deserviciu credinței în El. Astfel de scrieri sunt cele cuprinse în primele 11 capitole ale cărții Facerea.

O altă absurditate, pe care o susțin comentatorii biblici care interpretează textele biblice în mod literal, este aceea că Satan ar fi încercat să îl înlocuiască pe Dumnezeu în activitatea de guvernare a universului. Cum ar fi putut o creatură să îl înlocuiască pe Creator? Ar fi avut această creatură caracteristicile necesare în acest sens? Nimic nu se poate compara cu Dumnezeu dacă El este Acela care susține întregul univers.

Dumnezeu este însăși existența a tot ceea ce există, cum poate fi înlocuită această existență de către o ființă care doar există, nu reprezintă existența ca atare? Nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu deoarece locul Lui este unic, El este de neînlocuit. Dacă între Dumnezeu și Satan nu există nici un fel de comparație, atunci nu ar fi putut să existe nici un fel de confruntare între ei și toată povestea nu este decât rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu și Satan aparțin la două dimensiuni diferite ale realității. Dumnezeu este infinit pe când Satan este o creatură finită. Infinitul nu poate să fie înlocuit de o existență finită așa după cum întregul nu poate să fie înlocuit de una dintre părțile sale.

Dacă Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor, această Existență primordială nu are cum să fie înlocuită de nimic altceva. Dumnezeu este o Realitate care nu poate să fie înlocuită de nimeni și de nimic și dacă nu ar fi așa atunci El nu ar fi Cel ce Este. Din acest motiv, Dumnezeu este unic și situația Lui este irepetabilă. Numai dacă Dumnezeu ar fi doar reprezentantul unei civilizații extraterestre, atunci o confruntare între două astfel de civilizații sau în interiorul uneia dintre ele, nu ar fi deloc imposibilă.

Următorul citat se referă la acest aspect:

„Este dificil de imaginat a ființă ca Lucifer (Satan) crezând că ar fi putut să ducă o bătălie cu Dumnezeu, și mai puțin că l-ar fi putut învinge pe El. Chiar și mintea cea mai decăzută ar putea să își dea seama că o creatură nu poate să concureze cu Creatorul. Totuși Satan a încercat să îl detroneze pe Dumnezeu și se străduiește până în zilele noastre să provoace autoritatea Lui, să se opună planurilor Sale și să hărțuiască pe poporul Său.” (ref. 118)

Să nu uităm că, în conformitate cu cea mai răspândită interpretare a Bibliei, împreună cu Satan s-au revoltat și o treime din îngerii lui Dumnezeu și aceasta nu este de loc o informație banală care să fie trecută ușor cu vederea. Dacă Satan ar fi avut motive de mândrie, totuși îngerii nu aveau ceva deosebit cu care să se mândrească înaintea lui Dumnezeu. Răspunsul imediat, din partea comentatorilor biblici, ar putea fi că îngerii ar fi fost înșelați de Satan, dar la o analiză mai atentă se poate constata că acest argument nu este convingător. Îngerii nu erau copii mici, ci ființe deosebit de inteligente care cunoșteau modul de funcționare al Împărăției lui Dumnezeu. Îngerii nu puteau fi pur și simplu păcăliți de Satan și dacă ar fi fost păcăliți cu ușurință această reprezintă o deficiență în felul în care ei au fost educați de El. Dacă o treime din îngerii lui Dumnezeu s-ar fi revoltat împotriva Lui, ei ar fi trebuit să aibă propriile lor motive pentru a face acest lucru.

Comentatorii biblici subliniază o relație apropiată între revolta lui Satan și căderea în păcat a oamenilor, chiar fără a prezenta detalii despre momentul în care s-ar fi revoltat diavolul, în relație cu momentul creației omului.

Mai apare și o altă contradicție în povestea revoltei lui Satan. De unde ar fi văzut Satan că este bine să fi în locul lui Dumnezeu? Isus (Iisus) ne-a spus că a fi ca și Dumnezeu înseamnă a îi iubii și a îi servii pe cei din jurul nostru. Ar fi invidiat Satan situația lui Dumnezeu dacă conduita Lui ar fi fost în concordanță cu afirmațiile lui Isus(Iisus) și dacă El i-ar fi iubit și servit pe îngeri așa cum ne-a învățat Hristos să facem între noi? Egoismul diavolului l-ar fi împiedicat să aprecieze o atitudine de servire și modestie, pe care o vedem în viața și învățăturile lui Isus (Iisus).

În Biblie există o contradicție clară între felul cum Isus (Iisus) îl prezintă pe Dumnezeu și între viziunea unui stăpân autoritar care tinde să conducă și să domine tot ceea ce există, și care este contestat de unii dintre îngerii săi care îi invidiază autoritatea și puterea.

Mitul revoltei lui Satana, așa cum este interpretat de cei mai mulți comentatori biblici, generează o teologie periculoasă deoarece îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un lider suprem, adorat de toată lumea și nu îl descrie de loc ca fiind în primul rând un iubitor de oameni și de îngeri. Presupoziția unei treceri bruște în atitudinea lui Dumnezeu de la autoritatea extremă la dragoste și înapoi la autoritatea extremă nu favorizează în nici un fel imaginea Lui. A vedea serviciul și adorația ca venind numai din partea creației și minimizând perfecțiunea lui Dumnezeu din punctul de vedere al servirii și adorației generează o eroare fundamentală în ceea ce privește relația dintre El și ființele create.

Căderea în păcat a oamenilor ar fi fost o condiție esențială pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create și această demonstrație s-a făcut o dată cu moartea lui Isus (Iisus) pe cruce. Este evident că fără existența ființelor umane pe pământ Hristos nu ar fi avut cum să ia un corp uman și să moară pe cruce. Dacă moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) a însemnat cu adevărat înfrângerea lui Satan, atunci înseamnă că diavolul nu ar fi fost niciodată cu adevărat înfrânt dacă oamenii nu ar fi căzut în păcat și nu s-ar fi produs evenimentul crucii. Prin urmare, căderea în păcat a primilor oameni a fost o condiție necesară pentru evenimentul crucii și fără moartea lui Isus (Iisus) pe cruce, Dumnezeu nu și-ar fi putut demonstra dragostea Sa pentru îngeri și pentru oameni. Dacă totul era pregătit ca primii oameni să cadă în păcat, de ce au mai fost ei pedepsiți după ce au mâncat din pomul cunoașterii? Aceasta este o anomalie conținută de Biblie care anulează valoarea morală a narațiunilor despre creație, pe care le conține.

În Biblie, puterea lui Satan este restricționată de Dumnezeu și pentru a putea să facă un rău unui om el are nevoie de aprobarea Lui. În acest sens, se poate observa că Satan nu s-a putut atinge de viața lui Iov fără acordul lui Dumnezeu. (Iov 2; 6) Pe de altă parte, reușita lui Satan de a ispitii primii oameni a pus în pericol destinul a miliarde de ființe umane, deoarece, conform celor mai răspândite interpretări ale Bibliei, mulți vor fi aceia și acelea care vor suferii veșnic în iad.

Lumea nu va fi niciodată la fel, după ce Satan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Binele și răul, care se confruntă în Biblie, se influențează reciproc, deoarece, fiind în luptă unul cu celălalt, se intercondiționează și câteodată unul ia forma celuilalt. Această dialectică dintre bine și rău este de multe ori redusă în mod simplist de unii comentatori biblici. De exemplu, Satan a reușit să îi ispitească pe primii oameni și ca urmare s-a ajuns ca Dumnezeu să ucidă prin Potop 99,99% din populația globului. Regăsim în acest caz o situație în care răul influențează binele și îl determină să acționeze contrar naturii sale, aceasta dacă suntem de acord că Dumnezeu în cartea Facerea este o forță a binelui.

Dacă esența învățăturii creștine este aceea de a nu lăsa răul să influențeze binele, de exemplu, a întoarce și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, atunci de ce s-a lăsat Dumnezeu influențat de rău, de Satan, pentru a cauza suferințe unei ființe nevinovate, lui Iov? În multe ocazii, în V.T., Dumnezeu a răspuns cu rău la rău, atunci când a pedepsit diferite popoare, inclusiv poporul evreu, pentru răul făcut de ele. Folosirea de partea binelui a metodelor răului, de exemplu, uciderea unor persoane nevinovate, devenite victime colaterale ale pedepselor Sale, exclude perfecțiunea lui Dumnezeu. O dată intrat în luptă, Dumnezeu în V.T. nu se deosebește de adversarii Săi, prin metodele folosite.

Însă nu toată lumea este de părere că Dumnezeu, așa cum este descris în cartea Facerea, reprezintă o forță a binelui. De asemenea, Satan este un personaj dubios care nu este prezentat în mod transparent în Biblie și care apare în spatele unor personaje umane, regi sau conducători ai unor state antice.

Personajul biblic Satan este o figură complexă cu influențe din mitologia persană. Citatul care urmează ne oferă unele explicații în acest sens:

„Religiile iudaică, creștină și musulmană sunt religii monoteiste, ceea ce înseamnă că adepții lor cred că există un singur Dumnezeu. Acel Dumnezeu are un adversar puternic cunoscut ca Satan, sau Diavolul. Rolul lui Satan s-a schimbat de a lungul timpului, în timp ce cele trei religii s-au dezvoltat. La început el a fost o creatură sub controlul lui Dumnezeu cu sarcina de a testa credința oamenilor. În timp, de altfel, Satan a început să fie văzut ca prințul întunericului, conducătorul tuturor spiritelor rele, dușmanul lui Dumnezeu și al oamenilor, și sursă a trădării și a păcatului. Numele Satan vine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „adversar.” La început apare în Biblia Ebraică, sau Vechiul Testament. În cartea lui Iov, Dumnezeu permite acestui adversar – câteodată numit Samael în literatura iudaică – să adune necazuri asupra lui Iov pentru a vedea dacă Iov se va întoarce împotriva lui Dumnezeu. Iudaismul a fost influențat de religia dualistă persană în care binele și răul se luptă unul cu celălalt pentru controlul universului și pentru putere asupra minților și inimilor omenești. În religia iudaică Satana a preluat anumite caracteristici  ale lui Ahriman, zeul persan al răului și conducătorul demonilor.” (ref. 119)

Biblia ne spune că Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan din cer, după revolta sa, dar aceasta este o afirmație ciudată. Dacă Dumnezeu l-a aruncat din cer pe Satan, cum de a ajuns acesta în Grădina Eden, adică în ceea ce se crede că ar fi fost raiul pământesc? Oare Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan direct din Împărăția Sa într-un alt rai? Foarte improbabilă traiectorie.

Poate Grădina Eden, dacă a existat cu adevărat, nu trebuie considerată un rai, ci doar o zonă geografică în care se aflau multe minerale prețioase și unde primii oameni lucrau pentru extragerea acestora din pământ, în beneficiul unei civilizații extraterestre. Acesta ar fi sensul narațiunii cu privire la Adam și Eva, dacă avem în vedere sursa acesteia de influență, adică scrierile sumeriene.

În orice caz, cele mai multe interpretări biblice consideră că  Edenul ar fi fost un rai pământesc. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit cu adevărat pe Satan, atunci cum de i-a permis să ajungă în raiul pământesc și să facă tot ce dorea? Era acest rai un loc de ispășire a pedepsei? Povestea nu are sens. Mai mult, dacă Dumnezeu l-a alungat pe Satan din cer, cum se face că el a continuat să participe la consfătuirile care se țineau acolo, de exemplu, în cazul lui Iov? Explicația constă în modul în care a evoluat personajul Satan de-a lungul istoriei. Înainte de a fi o persoană reală, Satan este mai întâi de toate personajul unui mit, personaj care a evoluat după regulile mitologiei, nu ale realității. Chiar dacă există în realitate un factor al răului, acesta nu este definit în mod necesar de personajul mitic Satan și nici nu poate fi descoperit doar din câteva versete biblice. Dacă există, Satan poate să fie recunoscut din analiza ansamblului mesajelor biblice și din consecințele raționale pe care acestea le generează și de asemenea și din desfășurarea istoriei omenirii.

În V.T. nu Satan, ci Dumnezeu, a adus Potopul pe Pământ și a ordonat omorârea nediscriminată a bătrânilor, femeilor și copiilor atunci când a generat un spațiu de locuit pentru poporul evreu, țara promisă. Satan l-a pârât pe Iov, o faptă condamnabilă, dar nu ni se spune în Biblie că ar fi omorât nici un om în mod direct. De aceea, Biblia produce multă confuzie atunci când se pune problema deosebirii binelui de rău.

Dacă după revolta sa, Satan ar fi fost aruncat în Grădina Eden, exact locul unde se aflau primii oameni, acesta este un motiv în plus să credem că Dumnezeu a urmărit ca diavolul să îi ispitească pe Adam și Eva. Dacă ar fi așa, atunci textul din Iacov 1; 13, care ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, este fals. Unii comentatori biblici susțin că nu Dumnezeu sau Satan i-a ispitit pe primii oameni, ci dorințele care se aflau înscrise în ei. Dacă dorințele oamenilor i-ar fi determinat să mănânce din pomul oprit, atunci Acela care a pus acele dorințe în ei nu poate să fie considerat în afara oricărei răspunderi. Mulți comentatori biblici se străduiesc să facă servicii imaginii lui Dumnezeu, dar nu fac nici un serviciu adevărului, deoarece ei și ele plasează întreaga răspundere doar pe umerii oamenilor și a personajului mitologic Satan. Se spune că oamenii au avut libertatea de a alege, dar în contextul biblic, această afirmație nu are valoare, deoarece oamenii au fost puși să aleagă înainte de a cunoaște binele și răul și libertatea fără cunoaștere este o noțiune fără conținut.

Biblia este confuză în ceea ce privește locul unde s-ar fi petrecut revolta lui Satana. Oare această revoltă s-a petrecut în cer sau în Grădina Eden, care se afla pe Pământ? Dacă Satana ar fi fost un locuitor al Grădinii Eden, atunci revolta nu avea cum să se petreacă în cer.

„11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12.           „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.” (Iezechiel 28; 11-14)

Care este varianta corectă? Satan se afla în Eden sau pe muntele cel sfânt a lui Dumnezeu? Oricum, ambele locații, s-ar fi aflat pe Pământ deoarece „muntele cel sfânt a lui Dumnezeu” nu poate exista în lumea spirituală, fiind o formă de relief din lumea materială. Dacă nu pe Pământ, atunci „muntele cel sfânt” și chiar și „pietrele de foc” ar fi trebuit să se afle pe o altă planetă, pe care există astfel de forme de relief și astfel de obiecte.

Personajul real reprezentat de regele din Tir nu putea să fie în Grădina Eden, deoarece, dacă această locație ar fi existat cu adevărat, atunci el a trăit după ce grădina a dispărut de pe Pământ. În acest caz, trebuie să apreciem că textul se referă la Satan, care a trecut prin acel loc și nu la rege. Problema este că Satan este prezent în Grădina Eden, conform textului citat, în plină strălucire și nu ca un înger căzut, pregătit să îi ispitească pe oameni. Dacă inițial Satan ar fi fost prezent în Grădina Eden, ca o ființă admirabilă și apoi a devenit un înger căzut înseamnă că revolta lui s-a petrecut în aceea grădină sau pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi petrecut în grădină, atunci oamenii ar fi trebuit să știe că a existat o astfel de revoltă și să fie mult mai atenți atunci când șarpele i-a ispitit să mănânce din pomul cunoașterii. În același timp, dacă Satan s-ar fi revoltat în Grădina Eden și i-ar fi ispitit pe oameni tot acolo, atunci înseamnă că El nu ar fi fost aruncat din cer, căci ar fi rămas în locul în care ar fi fost inițial.

Dacă revolta lui Satan s-ar fi petrecut înainte de crearea oamenilor, atunci descrierea creației ca foarte bună nu are nici un sens. Dacă revolta s-ar fi petrecut după crearea oamenilor, atunci Satan ar fi avut interesul să îi atragă pe aceștia de partea lui și în nici un caz nu ar fi urmărit să le deschidă acestora ochii, ca să poată face diferența dintre bine și rău. Povestea aceasta este irațională și este la fel de incoerentă ca multe alte mituri.

Dacă Satan ar fi plecat din Grădina Eden și s-ar fi urcat pe „muntele cel sfânt” a lui Dumnezeu și acolo s-ar fi revoltat împotriva Lui, unde se aflau îngerii, inclusiv cei care l-au urmat pe diavol? Ne aflăm în situația în care Grădina Edenului ajunge să fie confundată cu cerul în care locuiește Dumnezeu, dacă în ea locuiau și îngerii și mai ales se afla și El. Această confuzie între Grădina Eden și Împărăția lui Dumnezeu și de asemenea între lumea spirituală și cea materială nu ar fi trebuit să se întâmple dacă textele respective ar fi fost inspirate de El.

Când vorbim de Dumnezeu ne gândim la o lume spirituală dar Biblia ne vorbește de o lume materială, lume care ar fi existat chiar pe Pământ la un moment dat, având în vedere că Biblia ne descrie o locație destul de exactă pentru Grădina Eden. Este posibil ca scriitorii cărții Facerea (Geneza) să fi considerat Grădina Eden ca locația de reședință a lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, omul fiind creat pentru a desfășura activități necesare în această locație.

Cât îl privește pe Satan, în urma revoltei sale, el ar fi fost izgonit din cer și ar fi căzut pe Pământ ca un fulger:

„18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Sfânta Evanghelie după Luca 10; 18)

Dacă a căzut ca un fulger, Satan a fost vizibil de către toată lumea, inclusiv de primii oameni, mai ales că diavolul a ajuns direct în Grădina Eden, unde i-a ispitit pe Adam și Eva. Absurdul constă în aceea că Satan ar fi fost aruncat din cer și ar fi căzut ca un fulger tot în paradisul pământesc al lui Dumnezeu.

Este mai logic să apreciem că Satan a fost mutat în Grădina Eden, după ce aceasta a fost plantată de Dumnezeu și, după cum ne spune Biblia, acest lucru s-a întâmplat după crearea omului:

„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. 8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Facerea 2; 7-8)

Cum se putea revolta Satan împotriva lui Dumnezeu înainte de crearea omului, dacă el era încă un înger strălucitor în Grădina Eden? Conform acestui text, Satan a schimbat înfățișarea strălucitoare cu aceea de înger căzut, după ce Dumnezeu i-a creat pe oameni. Satan se plimba prin Grădina Eden, ca un heruvim ornat cu pietre prețioase în timp ce oamenii nu cunoșteau încă deosebirea dintre bine și rău. În conformitate cu textul biblic, rezultă următoarea ordine a evenimentelor: Dumnezeu l-a creat pe om, a plantat Grădina Eden, Satan se plimba prin aceea grădină, după aceea s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, diavolul a fost aruncat din cer, s-a întors în grădină și i-a ispitit pe oameni.

Nu avem nici un text biblic care să ne informeze că a existat, sau că încă mai există, un duplicat al Grădinii Eden în cer. De ce ar mai fi existat o Grădină Eden în cer, dacă omul creat se afla pe Pământ? Grădina ar fi fost plantată numai după crearea omului, deci existența unei grădini identice în cer, fără oameni, nu se justifică.

Grădina Eden ar fi existat numai pe Pământ și ar fi fost un loc unde ar fi locuit și Dumnezeu împreună cu oamenii, lucru care se oglindește la finalul Bibliei în descrierea cetății eterne care se va întoarce pe Pământ și unde El va locui din nou în același loc cu oamenii.

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3.      Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-3)

Cu toate că s-a produs fie în Grădina Eden, fie pe „muntele lui Dumnezeu” și cu toate că oamenii l-ar fi văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger, Biblia ne prezintă primii oameni ca fiind complet ignoranți de planurile diavolului. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat așa cum ne spune Biblia, văzând revolta lui Satana, oamenii ar fi cunoscut în mod inevitabil diferența dintre bine și rău, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.

Multă lume crede că paradisul viitor este ceva ce există în cer, dar Biblia ne spune că el se va afla pe Pământ și va fi un fel de reproducere a Grădinii Eden. După cum ne relatează Biblia, în paradisul inițial, în Grădina Eden, Satan se plimba nestingherit, împodobit cu pietre prețioase. Diavolul ar fi fost inițial un heruvim ocrotitor dar nu se știe pe cine trebuia să ocrotească. Ce nevoie avea Dumnezeu să fie ocrotit de un heruvim ocrotitor dacă păcatul încă nu intrase în univers? Excesul de protecție, acolo unde nu exista nici un dușman, a făcut ca să apară o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi creat un heruvim ocrotitor, cu toate că nu avea dușmani și nu avea nevoie să fie ocrotit de nimeni și tocmai cel care trebuia să îl ocrotească s-a revoltat împotriva Lui. Un astfel de scenariu, așa cum ni-l prezintă Biblia, nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este Atotputernic și Atotștiutor.

Revenind la ispita șarpelui din cartea Facerea, trebuie spus că sunt multe lucruri absurde legate de ea. De exemplu, dacă un singur șarpe a ispitit pe oameni, de ce au fost pedepsite un număr foarte mare de animale, care toate se deplasează mergând pe burtă? Dacă atât de multe animale au fost transformate din specii, având picioare, în alte specii, fără picioare, înseamnă că lumea animală a fost creată de două ori de către Dumnezeu. Lucrul acesta contrazice afirmația biblică după care creația ar fi fost realizată pe parcursul a șase zile și nu și după ispitirea oamenilor de către șarpe.

În concordanță cu Enciclopedia Britanica șerpii sunt una dintre speciile care merg pe burtă:

„Toți șerpii sunt lipsiți de membre, dar nu toate reptilele fără picioare sunt șerpi” (ref. 120)

După ispitirea oamenilor de către șarpe, și-au pierdut toate reptilele membrele exterioare sau numai șerpii? Există șopârle fără picioare care nu au nici o legătură evoluționistă cu șerpii. (ref. 121)   Astfel de animale nu ar fi trebuit să fie niciodată afectate de blestemul asupra șarpelui, care ar fi ispitit-o pe femeie. Aceasta ar fi și o dovadă că nici un blestem a lui Dumnezeu nu este  răspunzător pentru deplasarea prin târâre a anumitor viețuitoare, ci este vorba despre evoluția speciilor. Apariția tuturor animalelor fără picioare s-a produs prin modul în care a evoluat natura și nu are nici o legătură cu mitul biblic despre ispitirea oamenilor. De altfel, dacă ar fi greșit un singur șarpe acela ar fi fost pedepsit și nu  toate speciile de șerpi și Dumnezeu, care este drept, așa ar fi făcut, tocmai pentru că El acționează bazat pe dreptate.

Dacă șarpele ar fi fost un personaj pozitiv, asemănător cu Prometeu care a adus focul oamenilor, înseamnă aceasta că și Satan este un personaj pozitiv? Șarpele este un personaj mitic, care trebuie înțeles în contextul mitologiei celorlalte popoare antice. Satan însă poate să fie un factor al răului, un agent exterior omului, poate o civilizație extraterestră, care încearcă să domine lumea prin religie. Șarpele și Satan nu au aceeași configurație morală și nu joacă același rol în narațiunile biblice.

„Șarpele este unul dintre cele mai vechi și cele mai răspândite simboluri mitologice. Șerpii au fost asociați cu unele dintre cele mai vechi ritualuri cunoscute omenirii și reprezintă expresia duală a binelui și a răului. În anumite culturi șerpii sunt simboluri ale fertilității. În alte culturi șerpii simbolizează cordonul ombilical, unindu-i pe toți oamenii de Mama Pământ. Marea Zeiță adesea are șerpi ca membrii de familie – câteodată înfășurați în jurul toiagului ei sacru, ca în vechea Cretă – și ei erau adorați ca și gardieni ai misterelor nașterii și regenerării. Din punct de vedere istoric, șerpii reprezintă fertilitatea sau o forță creativă a vieții. Pentru că șerpii își schimbă pielea, ei sunt simboluri ale renașterii, transformării, imortalității și vindecării.” (ref. 122)

Problema este că dacă nu a existat Grădina Eden, Adam și Eva și pomul cunoștinței binelui și răului, și dacă lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum ne spune Biblia, atunci nu a existat nici șarpele și prezența lui în textele biblice se explică prin aceleași considerente care clarifică prezența șerpilor în toate mitologiile străvechi. Dar oare Satan există? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care privim problema răului. Putem să îl vedem pe Dumnezeu ca fiind în același timp și sursă a binelui și a răului, și atunci nu mai avem nevoie de personajul Satan sau putem să îl privim pe Dumnezeu doar ca sursă a binelui și atunci avem nevoie de personajul Satan, pentru a putea să explicăm răul din lume. Personal consider că religia iudaică îl vedea pe Dumnezeu atât ca sursă a binelui cât și ca sursă a răului, cel puțin la începuturile ei, de exemplu, El a distrus cea mai parte a omenirii prin Potop și  lucrul acesta nu poate fi socotit ca fiind ceva bun deoarece nu a produs rezultate pozitive.

Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a creat lumea prin evoluție, atunci El a acceptat de la început atât acțiunea binelui cât și a răului, deoarece în procesul de evoluție suferințele și moartea sunt indispensabile, prin urmare El este sursa atât a binelui cât și a răului. Rezolvarea problemei binelui și răului depinde de modul cum înțelegem originea universului și a omenirii. (ref. 123) Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Big bang și oamenii au apărut în urma selecției naturale, așa cum ne arată Darwin în cartea sa Originea Speciilor, atunci El este cel care aduce și binele și răul în viața oamenilor și Satan nu este decât un executant al răului, aflat în slujba Lui sau o invenție umană care este menită să explice răul. Mai mult chiar, orice forță exterioară omenirii, poate să joace rolul lui Satan, dacă este ostilă oamenilor, chiar dacă acțiunea ei nu se încadrează în mitul biblic. Biblia ne vorbește despre Satan, adresându-se unor conducători umani în spatele cărora se presupune că ar fi stat diavolul. Rămâne de stabilit dacă modul metaforic în care sunt prezentate acele discursuri constă în metafore prin care este prezentat omul, conducătorul respectiv, sau metafore prin care este descris heruvimul ocrotitor.

Concluzia neîndoielnică a multor interpretări a V.T. și a N.T. este aceea că personajul Satan este un adversar și un acuzator. În N.T., Satana mai este numit și „Diabolos”, adică diavol, și este folosit în felul acesta de mai mult de treizeci de ori. El este de asemenea numit „dragon,” „șarpele cel vechi” (Apocalipsa 12: 9; 20: 2); „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12: 31; 14: 30); „stăpânitorul puterii văzduhului” (Efeseni 2: 2); „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4: 4) „duhul care lucrează acum în fii neascultării” (Efeseni 2: 2)

Personalitatea distinctă a lui Satan și activitatea sa printre oameni sunt în mod evident recunoscute. El l-a tentat pe Isus (Iisus) în pustie (Matei 4: 1-11). El este „Beelzebul, căpetenia diavolilor” (Matei 12; 24) El este dușmanul constant a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a Împărăției lui Dumnezeu, a urmașilor lui Hristos, și a oricărui adevăr; plin de falsitate și de răutate și seducând către rău în toate felurile posibile. Puterea lui este foarte mare în lume. El este un leu care rage, căutând pe cine poate să devoreze. (1 Petru 5: 8) Se spune despre om că este „ținut captiv de el” (2 Timotei 2: 26). Creștinii sunt avertizați împotriva „trucurilor” lui (2 Corinteni 2: 11), și sunt chemați să îi reziste lui (Iacov 4: 7). Hristos salvează poporul Lui de el. (Evrei 2: 14). (ref. 124)

Unul dintre cele mai citate texte biblice despre Satan este următorul:

„4. Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: „Cum s-a sfârşit cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! 5. Domnul a zdrobit toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor apăsători! 6. Iată pe cel care lovea popoarele fără încetare cu mânia lui şi care în întărâtarea lui punea neamurile sub stăpânirea lui, supunându-le fără cruţare! 7. Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie. 8. Până şi chiparoşii împreună cu cedrii cei din Liban se bucură de căderea ta: „De când tu te-ai prăbuşit, nimeni nu se mai suie la noi ca să ne doboare!” 9. Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta. Pentru tine el deşteaptă umbrele, pe toţi stăpânitorii pământului; el ridică de pe jilţurile lor pe toţi împăraţii pământului. 10. Toţi iau cuvântul şi îţi zic: „Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă”. 11. În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. 12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! 13. Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. 14. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”. 15. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! 16. Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: „Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?” 17. Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da drumul robilor săi?” 18. Toţi împăraţii popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locaşul său. 19. Şi numai tu eşti azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. 20. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău şi pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!

După părerea mea, acest text nu se referă deloc la Satana ci doar la împăratul Babilonului și susțin acesta pentru următoarele motive:

1. a)Textul se adresează unui om și nu unui înger. De exemplu, supunerea neamurilor ar fi făcut-o împăratul Babilonului și nu un înger. Îngerul sau heruvimul se afla în cer și nu putea să supună popoarele care se aflau pe Pământ, înainte de a fi aruncat din cer. Supunerea popoarelor a fost o cauză a căderii și trebuia să se întâmple înainte de ea. Dacă în text ar fi vorba de Satan, el nu putea să supună popoarele de pe Pământ decât după căderea sa. Un alt exemplu, viermii se aștern sub cadavrele oamenilor și nu ale îngerilor. Pedeapsa care se presupune că ar fi fost aplicată lui Satan, este adresată unui om nu unui înger: „Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: `Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?`”
2. b)Acest text are un caracter vădit metaforic, de exemplu, bucuria chiparoșilor și a cedrilor este o metaforă. Un alt exemplu: „Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta.” Dumnezeu se adresează împăratului Babilonului în mod metaforic comparându-l cu o stea strălucitoare și comparația dintre oameni și stele se regăsește și în altă parte în Biblie. (Daniel 12; 3) De altfel, în Biblie, și îngerii sunt comparați cu stelele.
3. c)Dacă Satana a fost un înger puternic, el nu mai avea de ce să aspire să se ridice în cer, deoarece era deja în cer, și nu mai avea de ce să își dorească să fie deasupra stelelor (îngerilor) lui Dumnezeu, deoarece, în calitate de heruvim, era un conducător de îngeri, deci era deasupra lor. „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” Aceste aspirații nu puteau să fie decât cele ale unui conducător foarte puternic care se considera un fel de dumnezeu. Împăratul Babilonului nu ar fi fost singurul caz de acest tip, de exemplu, împărații romani se considerau zei. Omul acesta dorea să fie „asemenea cu Cel Preaînalt”, cu alte cuvinte, dorea să aibă pe Pământ puterea pe care o are Dumnezeu în cer.

Cu toate că m-am referit deja la textul din Ezechiel, care se presupune că se referă la Satan, am să reiau câteva aspecte, încă nemenționate. Textul biblic este următorul:

„1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 2. „Fiul omului, spune celui ce domneşte în Tir: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: „Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor, dar tu, deşi nu eşti Dumnezeu, ci om, îţi închipui în inima ta că eşti la fel cu Dumnezeu; 3. Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel şi nu sunt taine ascunse pentru tine; 4. Prin înţelepciunea ta şi cu mintea ta ţi-ai agonisit bogăţie şi ai adunat în vistieriile tale argint şi aur; 5. Prin înţelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoţului tău, ţi-ai sporit bogăţia şi mintea ta s-a îngâmfat cu bogăţia ta; 6. De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu te-ai asemănat cu Dumnezeu, 7. Iată, Eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, şi aceia îşi vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înţelepciuni şi vor întina strălucirea ta; 8. În mormânt te voi coborî şi vei muri în inima mărilor de moartea celor ucişi. 9. Spune-vei oare înaintea ucigaşului tău: „Eu sunt un dumnezeu”, când tu eşti un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? 10. Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiaţi împrejur, căci Eu am spus aceasta”, zice Domnul Dumnezeu. 11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12. „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. 15. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. 16. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat. 17. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. 18.          Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi”. (Iezechiel 28; 1-19)

Pentru a înțelege acest text este foarte importantă atenția acordată contextului. Versetele de la 1 la 10 se referă neîndoielnic la cel ce domnea în Tir. Acest om a ajuns să se considere ca Dumnezeu. Trebuie observat că, cel puțin în versetele de la 1 la 10, este vorba despre un om care, necunoscându-și limitele, se credea un dumnezeu. Nu este vorba despre un înger care aspiră să fie ca Dumnezeu, ci este vorba de un om, în această situație. Dacă următoarele versete, de la 11 la 19, s-ar referi la Satan, atunci înseamnă că erau două persoane care aspirau să fie ca Dumnezeu. Se poate desigur specula că Satan ar fi influențat pe regele Tirului și că același spirit s-ar fi regăsit în amândoi. Cu toate acestea, s-ar putea interpreta că și versetele de la 11 la 19 se referă tot la regele Tirului dar într-o formă poetică sau metaforică. Dacă textul este preluat în mod literal, atunci el nu se mai poate referi la regele Tirului din următoarele motive:

1. a)Regele Tirului nu se putea afla în Eden, în Grădina lui Dumnezeu, deoarece el nu a trăit în perioada când aceasta s-ar fi aflat pe Pământ, conform Bibliei.
2. b)Regele Tirului nu putea să fie: heruvimul pus ca să ocrotească; așezat „pe muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu, şi care umbla prin mijlocul pietrelor celor de foc.

În același timp, avem multe pasaje care se pot interpreta ca fiind metafore și care se referă la regele Tirului și nu la Satan:

1. a)Regele Tirului putea să fie, în mod metaforic, „pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii.”
2. b)Hainele regelui Tirului puteau să fie împodobite cu: „tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur.”
3. c)În mod metaforic, regele Tirului putea să fie: fără prihană în căile sale din ziua facerii sale şi până s-a încuibat în el nelegiuirea, dar cu condiția ca prin facere să înțelegem naștere.
4. d)Datorită strălucirii sale, regele Tirului s-ar fi putut mândri și gândi că se poate asemăna cu Dumnezeu, dar acest gând ar fi constituit doar vanitate. Textul biblic ne spune: „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea.”

Există și versete care se pot referi literal numai la regele Tirului:

1. a)„Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit.” Acest verset nu se putea referi la nici un înger, pentru că îngerii nu fac negoț.
2. b)Numai regele Tirului ar fi avut altare, nu și un înger în cer. Biblia ne spune: „Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale.”

În alte versete ale Biblie se vorbește despre sfârșitul lui Satan care se va întâmpla în focul cel veșnic, unde va fi chinuit în vecii vecilor. Aceste versete nu se potrivesc cu sfârșitul personajului din Iezechiel 28, deoarece, acolo Satan are un alt sfârșit: „şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi.” Aici apare o contradicție fundamentală a Bibliei între modul cum este văzut sfârșitul lui Satan, în diferite texte biblice, în cazul că alegem să credem că textul se referă la diavol și nu la regele Tirului.

„10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 10)

Mai trebuie menționat că, dacă Satan se afla în Grădina Eden, acoperit cu pietre prețioase, nu putea, ca în același timp, să fie o forță spirituală care s-ar fi ascuns în spatele șarpelui, atunci când i-ar fi amăgit pe primii oameni.

Un alt text al Bibliei merită citat, pentru a completa imaginea căderii primilor oameni în păcat, în corelație cu căderea lui Satan:

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte. 5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, 6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. 7. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. 8. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. 9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-9)

După cum se poate vedea, acest text pune semnul egalității între șarpele de demult, cel din Grădina Eden, și Satan, în versetul 9. Cu toate acestea, cele două personaje, care acum sunt privite ca unul singur, au o descriere care nu se potrivește de la unul la celălalt. Nici un animal, deci nici șarpele vorbitor, nu ar fi fost acoperit cu pietre prețioase și cu aur. „Șarpele de demult” este descris de Biblie ca fiind un animal și nu un înger căzut. Diferența este foarte mare și de aceea versetul 9, din capitolul 12, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, intră în contradicție cu alte texte biblice:

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”

Descrierea lui Satan este foarte diferită între cartea Facerea (Geneza) și Iezechiel sau între cele două și Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Povestea lui Adam și Eva, ca și existența Grădinii Eden, sunt elementele constitutive ale unui mit. În acest caz, existența lui Satan, ca un înger care ar fi fost îmbrăcat cu pietre prețioase și care s-ar fi plimbat prin Grădina Eden nu poate să fie altfel decât imaginație umană, fără legătură cu realitatea. Existența unor forțe ale răului, în universul nostru, nu este de loc imposibilă, chiar dacă aceste forțe, fiind foarte civilizate, nu prezintă caracteristicile unor ființe barbare, ci dimpotrivă, la prima vedere sunt binevoitoare și au tendințe civilizatoare.

Dilema fundamentală a povestirilor biblice despre Satan este incongruența acestui personaj. Un șarpe care ar fi fost blestemat să rămână fără picioare, în cartea Facerea, dar care mai târziu s-a întors de la colindarea Pământului și s-a prezentat în fața lui Dumnezeu, în cartea lui Iov, care este, în același timp, un animal vorbitor, în cartea Facerea, dar și un înger îmbrăcat în pietre prețioase, în Iezechil, este o amestecătură nearmonioasă de imagini metaforice care se contrazic între ele.

 

 

Care este păcatul care duce la moarte?

 

Răspuns: 1 Ioan 5.16 este unul dintre cele mai dificile versete de interpretat din Noul Testament. „Dacă-l vede cineva pe fratele său săvârșind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; și Dumnezeu îi va da viața, pentru cei ce n-au săvârșit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.” Dintre toate interpretările existente, niciuna nu pare să răspundă la toate întrebările privitoare la acest verset. Cea mai bună interpretare poate fi găsită comparând acest verset cu ceea ce s-a întâmplat cu Anania și Safira, în Faptele Apostolilor 5.1-10 (vezi și 1 Corinteni 11.30). Păcatul „care duce la moarte” unul este deliberat, comis cu voia, continuu și fără să aibă loc pocăința pentru el. Dumnezeu, în harul Său, le permite copiilor Săi să păcătuiască fără să îi pedepsească imediat. Totuși, vine un punct în care Dumnezeu nu îi mai permite unui credincios să continue în păcat, fără să se pocăiască. Când se ajunge la acest punct, Dumnezeu decide uneori să pedepsească un creștin, chiar și până acolo încât să îi ia viața.

Exact acest lucru l-a făcut în Faptele Apostolilor 5.1-10 și în 1 Corinteni 11.28-32. Acesta este poate lucrul pe care l-a descris Pavel bisericii din Corint în 1 Corinteni 5.1-5. Trebuie să ne rugăm pentru creștinii care păcătuiesc. Totuși, poate veni un moment de la care Dumnezeu nu va mai auzi rugăciunile făcute pentru un credincios care păcătuiește și pentru care a hotărât că este cuvenită judecata. Este dificil de conștientizat că există un moment în care este prea târziu să te rogi pentru o persoană. Dumnezeu este bun și drept și va trebui să Îl lăsăm pe El să decidă când este prea târziu.

„Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei…”

STUDIUL 8 » 17 AUGUST – 23 AUGUST

Textul de memorat: „Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.»” (Matei 25:40)

Văzând că, atunci când a fost pe pământ Isus a fost mereu preocupat de ceilalţi, în special de cei în suferinţă şi pierduţi, ne aşteptăm să aibă multe de spus despre grija faţă de semeni. Si chiar a spus.

Învăţătura Sa este practică, îndreptată spre ce înseamnă să fii un urmaş al Său. El ne sfătuieşte să facem fapte de dreptate, bunătate şi milă, aşa cum a făcut El însuşi când a fost pe pământ. Dacă urmăm exemplul Său, le vom sluji semenilor, aşa cum a făcut El.

Isus a mai vorbit şi despre împărăţia cerurilor. În descrierea Sa, împărăţia cerurilor este o realitate de care putem avea parte chiar acum. Este un stil de viaţă care se bazează pe un set de priorităţi, valori şi etici cu totul diferite de cele pe care le vedem în împărăţiile lumii. Învăţăturile lui Isus se concentrează pe cum să îi slujim lui Dumnezeu şi, slujindu-I Lui, cum trebuie să ne raportăm la ceilalţi. De asemenea, vom descoperi că slujirea semenilor – grija pentru nevoile lor şi preocuparea de a-i ridica – este o modalitate de a-I sluji direct lui Dumnezeu.

Duminică, 18 august – Predica de pe Munte

Cea mai lungă predică, sau colecţie de învăţături, a lui Isus este Predica de pe Munte. Cele trei capitole care vorbesc despre viaţa în împărăţia lui Dumnezeu încep cu o declaraţie a valorilor cunoscute astăzi ca „Fericirile.”

1. Care sunt trăsăturile comune ale celor nouă valori din Predica de pe Munte sau ale oamenilor descrişi de Isus ca fiind „ferice” (binecuvântaţi)? Matei 5:2-16

Împreună cu aplicaţia spirituală profundă a acestor cuvinte, nu trebuie să pierdem din vedere aspectul practic. Isus a vorbit despre recunoaşterea sărăciei în noi înşine şi în lume. El a vorbit şi despre neprihănire (dreptate), blândeţe, milă, pace şi curăţia inimii. Ar trebui să vedem ce schimbări vor aduce în mod practic aceste trăsături în viaţa noastră şi în lume dacă sunt trăite în viaţa de zi cu zi. Această aplicaţie este scoasă în evidenţă de sfatul pe care îl dă Isus ucenicilor Săi, de a fi sarea pământului şi lumina lumii (Matei 5:13-16).

Folosite corespunzător, sarea şi lumina se vad şi se simt acolo unde există. Sarea scoate în evidenţă gustul, dar şi conservă hrana peste care este adăugată; ea simbolizează faptul că noi ar trebui să „dăm gust” acolo unde ne aflăm. Tot aşa, lumina alungă întunericul, descoperind piedicile şi pericolele; dacă este luminată, cetatea sau casa sunt mai sigure şi oferă un punct spre care să te îndrepţi, chiar şi când te afli la depărtare. La fel ca lumina în întunericul nopţii, „tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”, spunea Isus.

Ambele simboluri, sarea şi lumina, ne îndreaptă atenţia spre responsabilitatea ucenicilor de a influenţa şi a îmbunătăţi vieţile celor din jur. Noi suntem sare şi lumină când ducem o viaţă de smerenie, avem inima curată, dăm dovadă de blândeţe, arătăm milă, facem pace şi îndurăm asuprirea. Astfel, Isus începe această predică cu apelul de a prelua aceste valori subestimate uneori ale împărăţiei Sale.

În ce mod este biserica ta sare şi lumină în societate? Este zona în care locuieşti un loc mai bun deoarece biserica ta este la lucru acolo? Pe de altă parte, dacă aţi dispărea, s-ar vedea vreo deosebire?

Luni, 19 august – „Biruieşte răul prin bine”

Când ne gândim la învăţătura lui Isus, ar trebui să ţinem cont de oamenii cărora li Se adresa şi de situaţia în care trăiau ei. Isus începuse să atragă mari mulţimi de oameni din regiunile în care lucra El (Matei 4:25; 5:1). Majoritatea erau oameni de rând, care trăiau sub stăpânirea Imperiului Roman, dar unii erau conducători iudei şi lideri religioşi. Traiul oamenilor de rând era greu. Aveau puţine opţiuni pentru viaţa lor, erau împovăraţi de multe taxe şi apăsaţi de tradiţia religioasă.

Învăţându-i pe aceşti oameni, Isus a fost în mod evident preocupat să le ofere un trai mai bun, să-i ajute să trăiască cu demnitate şi curaj în orice situaţie s-ar fi aflat. Un exemplu foarte bun îl găsim în Matei 5:38-48. Aceste învăţături – „întoarce şi celălalt obraz”, „dă-i şi cămaşa” şi „să mergi cu el două mile, nu una” – au ajuns foarte cunoscute. Dar faptul că sunt atât de cunoscute scoate şi mai mult în evidenţă acţiunile şi atitudinile radicale pe care le prezintă Isus aici.

Situaţiile descrise de Isus erau experienţe obişnuite pentru mulţi dintre ascultătorii Săi. Adesea ei erau agresaţi violent de către „superiorii” sau stăpânii lor. Din cauza datoriilor, deseori proprietăţile lor treceau în mâinile celor bogaţi şi ale cămătarilor de la care se împrumutaseră. Soldaţii romani îi obligau adesea să muncească.

Isus i-a învăţat pe oameni să răspundă cu integritate, să îi trateze pe asupritorii lor mai bine decât meritau si, făcând astfel, să se opună pierderii simţământului de omenie. Când aceşti asupritori încercau să îşi exercite puterea, oamenii întotdeauna aveau libertatea de a alege cum să răspundă şi, opunându-se fără violenţă şi răspunzând cu generozitate, ei demascau răutatea asupririi şi a nedreptăţii care li se făcea.

2. Cum ar trebui să aplicăm următoarele principii în viaţa noastră? Matei 5:38-48; Romani 12:20,21

Isus rezumă „Legea şi Profeţii” – scrierile sacre pe care le numim Vechiul Testament – la un principiu simplu care este cunoscut astăzi ca „regula de aur” (Matei 7:12). În prezent, cum ai putea să faci ce ne-a poruncit El aici, indiferent de cost?

Marţi, 20 august – Samariteanul milos

3. Cum a rezumat învăţătorul Legii poruncile Vechiului Testament pentru o viaţă după voia lui Dumnezeu? Care este legătura dintre cele două? Luca 10:25-27

Adesea, când era întrebat ceva, Isus îşi încheia răspunsul cu altceva decât ce căuta persoana care întreba. Ca răspuns la porunca din Leviticul 19:18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, se pare că mulţi oameni religioşi din vremea Lui au folosit mult timp şi energie dezbătând sfera şi limitele expresiei „aproapele”.

Isus încercase deja să lărgească înţelegerea urmaşilor Săi, spunând că nu ar trebui să îşi iubească doar aproapele, ci ar trebui să le facă bine tuturor: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:44,45).

Vrând să îl pună la încercare pe Isus, un expert în Lege a ajuns la aceeaşi întrebare mult dezbătută: „Si cine este aproapele meu?” (Luca 10:29). Ca răspuns, Isus i-a spus pilda samariteanului milos, dar scopul final al răspunsului dat învăţătorului Legii nu era să definească termenul „aproapele”. Isus i-a spus: „Du-te şi fii tu aproape pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul tău” (vers. 36,37).

4. Care este semnificaţia contrastului pe care îl face Isus între cele trei personaje care îl văd pe omul care avea nevoie de ajutorul lor? Luca 10:30-37

„În parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 497

În învăţătura Sa, Isus îndreaptă atenţia spre un străin, considerat necredincios, pentru a arăta ce aşteaptă Dumnezeu de la toţi cei care pretind a fi urmaşii Lui. Când venim la Isus să îl întrebăm ce trebuie să facem pentru a moşteni viaţa veşnică, El ne învaţă, la fel ca pe ascultătorii Lui de atunci, să mergem la cei în nevoie şi să le fim aproape.

Miercuri, 21 august – Omul bogat şi săracul Lazăr

În pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca 16:19-31), Isus compară vieţile a doi oameni – unul bogat, altul foarte sărac. În lipsa ajutoarelor sociale, a spitalelor de stat şi a cantinelor pentru săraci, era obişnuit ca nevoiaşii, cei infirmi sau dezavantajaţi să cerşească în faţa caselor bogaţilor. Era de aşteptat ca bogaţii să fie generoşi şi să dea puţin din averea lor pentru a-i alina pe cei suferinzi. Dar, în această pildă, bogatul era „în mod egoist indiferent faţă de nevoile fratelui său în suferinţă.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 261. În viaţă, situaţia lor a rămas neschimbată, dar, după moarte, judecaţi de Dumnezeu, poziţiile lor s-au inversat.

5. Compară următoarele pilde. Care sunt asemănările şi diferenţele şi ce ne învaţă ambele? Luca 16:19-31; Luca 12:13-21

Nu există nicio dovadă, în niciuna dintre relatări, că bogatul s-ar fi îmbogăţit prin fapte nedrepte. Probabil că amândoi au făcut eforturi, şi-au administrat bunurile cu chibzuinţă şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Dar pare că ceva era greşit în atitudinea lor faţă de viaţă, Dumnezeu, bani şi semeni, iar acest lucru a avut un cost veşnic semnificativ.

Folosindu-se de ilustraţiile despre viaţa de apoi, obişnuite în zilele lui Isus, pilda cu bogatul nemilostiv şi Lazăr ne învaţă că alegerile pe care le facem în această viaţă contează şi în viaţa de apoi. Modul în care le răspundem celor care caută ajutorul nostru şi au nevoie de el arată care ne sunt alegerile şi priorităţile. După cum „Avraam” i-a vorbit bogatului aflat în chinuri, Biblia ne dă instrucţiuni foarte clare pentru a alege ce este cel mai bine: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei” (Luca 16:29).

Isus ne-a învăţat că ispitele bogăţiei – fie că o avem, o păstrăm sau o căutăm – ne pot îndepărta de împărăţia Sa, de ceilalţi şi ne pot îndrepta spre egoism şi încredere în noi înşine. Isus ne spune să căutăm mai întâi împărăţia Sa şi să împărtăşim binecuvântările primite cu cei din jur, în special cu cei în nevoie.

Oricare ar fi situaţia ta financiară, cum poţi fi atent să nu laşi ca banii sau dragostea de bani să îţi denatureze perspectiva asupra lucrurilor la care ar trebui să fie atenţi creştinii?

Joi, 22 august – „Aceşti foarte neînsemnaţi…”

O altă ocazie în care lui Isus I s-a pus o întrebare şi El a dat un răspuns cu totul diferit de cel anticipat este redată în Matei 24 şi 25. Ucenicii au venit la Isus şi L-au întrebat despre distrugerea Templului din Ierusalim şi despre vremea revenirii Sale (Matei 24:1-3). Concluzia răspunsului cuprinzător al lui Isus la această întrebare făcea referire la a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i sătura pe cei însetaţi, a-i primi pe străini, a-i îmbrăca pe cei goi, a le purta de grijă celor bolnavi şi a-i vizita pe cei închişi. El i-a asigurat: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri – sau aţi refuzat – unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40,45).

Acest lucru este în legătură cu întrebările de la începutul acestei învăţături ca o reprezentare a judecăţii finale. În tot capitolul 24 din Matei, Isus a prezentat răspunsuri mai directe la întrebările ucenicilor, oferindu-le semne şi avertizări cu privire la distrugerea Ierusalimului şi la sfârşitul veacului, dar El a pus accent pe nevoia de a „veghea” şi a trăi aşa cum trebuie în lumina făgăduinţei revenirii Sale. În Matei 25, pilda celor zece fecioare evidenţiază nevoia de pregătire pentru o revenire neaşteptată sau întârziată, pilda talanţilor ne prezintă nevoia de a trăi aşa cum trebuie şi a fi productivi în această aşteptare, iar pilda cu oile şi caprele arată mai clar lucrarea pe care ar trebui să o facă poporul lui Dumnezeu.

6. Ce ne spune Isus în următorul pasaj? Putem spune că aceasta este mântuire prin fapte? Ce înseamnă cu adevărat a avea o credinţă mântuitoare? Matei 25:31-46

Afirmaţia lui Isus, că atunci când le slujim semenilor, de fapt îi slujim Lui, ar trebui să transforme toate relaţiile şi atitudinile noastre. Imaginează-ţi că îl poţi invita pe Isus la masă sau îl poţi vizita în spital sau la închisoare. Isus a spus că facem acest lucru atunci când le slujim celor de lângă noi. Ce ocazie incredibilă!

Citeşte cu rugăciune ce a spus Isus în aceste versete. Cum înţelegem că El a devenit una cu cel flămând, cel gol şi cel întemniţat? Ce obligaţie aduce acest lucru asupra modului în care trăim?

Vineri, 23 august – Un gând de încheiere

„Măsura regulii de aur este adevărata măsură a creştinismului. Tot ce este mai puţin înseamnă amăgire. O religie care îi face pe oameni să pună un preţ mai mic pe fiinţele omeneşti pe care Hristos le-a preţuit atât de mult, încât şi-a dat viaţa pentru ele, o religie care ne face să fim nepăsători faţă de nevoile, suferinţele sau drepturile omului este o religie greşită, falsă. Când dispreţuim cerinţele celui sărman, suferind şi plin de păcate, îl trădăm pe Hristos. Creştinismul are o putere atât de mică în lume, pentru că oamenii se fălesc cu Numele lui Hristos, dar, prin viaţa lor îi tăgăduiesc caracterul.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 136

Rezumat: învăţătura lui Isus stabileşte un alt mod de a trăi pentru cei care sunt cetăţeni şi vestitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Construind pe temelia Scripturii Vechiului Testament, El a repetat şi a extins ideea de a ne îngriji de cei săraci şi asupriţi, evidenţiind faptul că urmaşii Săi vor da dovadă de milă şi har în timp ce aşteaptă revenirea Sa.

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolele „Samariteanul milos” şi „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”; Parabolele Domnului Hristos, capitolele „Omul bogat şi săracul Lazăr” şi „Cine este aproapele meu?”.

BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE – STUDIU LA RÂND

 

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” — COMENTARIU. — PRIMA PARTE –

După moartea şi învierea sa, Iisus li s-a arătat apostolilor şi le-a încredinţat o misiune importantă: „Duceţi-vă şi faceţi discipoli din neamurile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit. Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele până sfârșitul veacului (cu sensul de perioadă până la cea dea doua venire )“ (Mat. 28:19, 20). Din cuvintele „eu sunt cu voi“ reiese că discipolii aveau să se bucure de sprijinul lui Iisus în lucrarea de predicare şi de facere de discipoli. Ei urmau să aibă nevoie de acest sprijin, întrucât, aşa cum profeţise Iisus, aveau să fie „urâţi de toate neamurile“ (Mat. 24:9). Însă discipolii urmau să aibă la dispoziţie încă un ajutor. Chiar înainte de înălţarea sa la Cer, Iisus le-a spus că Duhul Sfânt le va da putere pentru a fi martorii Săi „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8).

Dar se ridică unele întrebări importante: Şi-au luat apostolii şi ceilalţi discipoli din secolul I misiunea în serios? A depus acest grup relativ mic de creştini, bărbaţi şi femei, o mărturie temeinică despre Împărăția lui Dumnezeu și despre lucrarea de salvare a lui Iisus chiar şi când s-au confruntat cu persecuţii aprige? În lucrarea de facere de discipoli, s-au bucurat ei într-adevăr de sprijinul lui Dumnezeu şi au primit ei ajutorul Duhului Sfânt? Cartea biblică Faptele apostolilor răspunde la aceste întrebări, precum şi la altele. De ce este vital să aflăm răspunsul la ele? Iisus a promis că lucrarea pe care le-a încredinţat-o discipolilor avea să continue „până la sfârșitul veacului“. Prin urmare, această misiune le revine tuturor adevăraţilor creştini, din orice epocă, chiar și cea prezentă! Aşadar, să analizăm cu viu interes relatarea istorică din cartea Faptele.

Privire generală asupra cărţii Faptele:

Cine a scris Faptele apostolilor? Cartea nu ne dezvăluie numele scriitorului, dar cuvintele introductive arată clar că cel ce a scris Faptele apostolilor a scris şi Evanghelia după Luca (Luca 1:1–4; Fap. 1:1, 2). Astfel, încă din vechime, această carte îi este atribuită „doctorului iubit” Luca, un istoric meticulos (Col. 4:14). Ea se referă la o perioadă de aproape 28 de ani, de la înălţarea lui Iisus, în anul 33, până la sfârşitul detenţiei lui Pavel la Roma, în jurul anului 61 d.H.. Faptul că Luca foloseşte nu numai persoana a III-a plural, ci şi persoana I plural arată că el a fost de faţă la multe dintre întâmplările descrise în carte (Fap. 16:8–10; 20:5; 27:1). Cercetător minuţios, Luca a obţinut fără îndoială informaţiile de la martori oculari, cum ar fi Pavel, Barnaba, Filip şi alţii menţionaţi în relatare.

Ce conţine cartea Faptele? În Evanghelia sa, Luca a scris despre lucrurile pe care le-a spus şi le-a făcut Iisus. Însă, în Faptele apostolilor, el relatează ce au spus şi au făcut continuatorii lui Iisus. Astfel, această carte biblică vorbeşte despre oameni care au înfăptuit o lucrare extraordinară, chiar dacă mulţi dintre ei erau consideraţi „fără carte şi de rând“ (Fap. 4:13). Relatarea inspirată ne arată cum a fost înfiinţată şi cum s-a dezvoltat Biserica Creştină Primară şi, de asemenea, cum au predicat creştinii din secolul I: ce metode au folosit şi care a fost atitudinea lor (Fap. 4:31; 5:42). Cartea Faptele subliniază rolul Duhului Sfânt în răspândirea veştii bune (Fap. 8:29, 39, 40; 13:1–3; 16:6; 18:24, 25). Ea evidenţiază tema Bibliei, care are legătură cu lucrarea de salvare a omului efectuată de Hristos, şi arată cum au răspândit discipolii mesajul Său în pofida opoziţiei înverşunate (Fap. 8:12; 19:8; 28:30, 31).

„Îmi veţi fi martori“ — Iisus îşi pregăteşte apostolii pentru a fi în fruntea lucrării de predicare

Faptele 1:1–26:

Pentru apostoli, ultimele săptămâni au fost extraordinare. Şi-ar fi dorit să nu se termine niciodată! Învierea lui Iisus le transformase deznădejdea în bucurie. Pe parcursul a 40 de zile, Iisus li s-a arătat discipolilor de mai multe ori, continuând să-i înveţe şi să-i încurajeze. Însă în această zi li se arată pentru ultima oară.

Adunaţi pe Muntele Măslinilor, apostolii sorb fiecare cuvânt rostit de Iisus. Când termină de vorbit — mult prea repede, se gândesc ei probabil -, El îşi ridică mâinile şi îi binecuvântează. Apoi începe să se înalţe de la pământ. Apostolii îl urmăresc cu privirea în timp ce urcă la Cer. În cele din urmă, un nor îl ascunde vederii lor. Deşi nu-l mai zăresc, ei continuă să stea cu privirea aţintită spre Cer (Luca 24:50; Fap. 1:9, 10).

Acest episod marchează un moment de cotitură în viaţa apostolilor lui Iisus. Ce aveau ei să facă acum, după înălţarea lui Iisus Hristos la Cer? Cu siguranţă, Stăpânul lor îi pregătise să continue lucrarea începută de El.

„Multe dovezi de netăgăduit“ (Faptele 1:1–5):

Luca îşi începe relatarea adresându-i-se lui Teofil, aceeaşi persoană căreia îi scrisese şi Evanghelia sa. El arată clar că această relatare este o continuare a Evangheliei, reluând pe scurt evenimentele pe care le consemnase în finalul acesteia, dar folosind alte cuvinte şi oferind informaţii suplimentare.

Ce i-a ajutat pe continuatorii lui Iisus să-şi menţină credinţa puternică? Iată ce citim în Faptele 1:3: „(Isus) li s-a şi arătat viu, prin multe dovezi de netăgăduit“. În Biblie, numai „doctorul iubit“ Luca foloseşte cuvântul grecesc tradus prin „dovezi de netăgăduit“ (Col. 4:14). Acest termen era folosit în lucrările de medicină ale vremii şi transmite ideea de dovezi elocvente, sigure, incontestabile. Aşa au fost şi dovezile oferite de Iisus. El li s-a arătat de multe ori discipolilor, uneori unei persoane sau două, alteori tuturor apostolilor, iar cu o anumită ocazie la peste 500 de discipoli (1 Cor. 15:3–6). Într-adevăr, dovezi de netăgăduit!

Totodată, Iisus a vorbit „despre lucrurile referitoare la Împărăția lui Dumnezeu“. De exemplu, El a explicat profeţiile care arătau că Mesia urma să sufere şi să moară (Luca 24:13–32, 46, 47). Explicând rolul său de Mesia, Iisus a îndreptat de fapt atenţia asupra lucrării de răscumpărare a omului din păcate.

„Până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Faptele 1:6–12):

Când s-au adunat pe Muntele Măslinilor, apostolii au avut ultima lor întrunire cu Iisus pe pământ. Dornici să afle mai multe, ei au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restabili regatul lui Israel?“ (Fap. 1:6). Din această întrebare reiese că apostolii aveau două idei eronate: prima, că Împărăția lui Dumnezeu avea să fie restabilită pentru Israelul fizic, iar a doua, că domnia lui Iisus pe pământ avea să înceapă chiar atunci, „în acest timp“. Cum i-a ajutat Iisus să-şi corecteze punctul de vedere?

Iisus ştia că prima idee greşită urma să fie corectată foarte curând. De fapt, în ziua Cincizecimii, continuatorii săi aveau să fie martori la naşterea unui nou Israel, — spiritual! Însă în ce priveşte a doua idee greşită, Iisus le-a reamintit cu blândeţe: „Nu este treaba voastră să cunoaşteţi timpurile sau perioadele pe care Tatăl le-a pus sub autoritatea Sa“ (Fap. 1:7). Tatăl Ceresc este Marele Stăpân al timpului. Când a fost pe pământ, Iisus a spus că nici chiar Fiul nu ştia „ziua şi ora“ venirii sfârşitului, ci „numai Tatăl“ (Mat. 24:36). În prezent, dacă un creştin devine exagerat de preocupat de timpul când va veni sfârşitul lumii, el se îngrijorează, de fapt, pentru ceva ce „nu este treaba“ lui.

Chiar dacă apostolii lui Iisus au avut şi idei eronate, nu ar trebui nicidecum să-i privim cu mai puţin respect. Aceşti oameni cu o credinţă exemplară au acceptat cu umilinţă să fie corectaţi. În plus, deşi întrebarea lor era rodul unor concepţii greşite, ea dezvăluie o atitudine corectă. Iisus îi îndemnase în repetate rânduri pe continuatorii săi: „Vegheaţi!“ (Mat. 24:42; 25:13; 26:41). Astfel, discipolii erau vigilenţi din punct de vedere spiritual, urmărind cu viu interes orice dovadă că Dumnezeu urma să acţioneze.

Iisus le-a reamintit apostolilor care trebuia să fie principala lor preocupare. El a spus: „Veţi primi putere când Duhul Sfânt va veni peste voi şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8). Vestea despre învierea lui Iisus trebuia anunţată mai întâi în Ierusalim, unde Iisus fusese omorât. De acolo, mesajul avea să fie răspândit în toată Iudeea, apoi în Samaria şi tot mai departe. De aceea, a fost cât se poate de potrivit ca, înainte de a le încredinţa discipolilor lucrarea de predicare, Iisus să le reamintească promisiunea că le va trimite Duhul Sfânt în ajutor.

Aşa cum am menţionat deja, Iisus s-a înălţat de pe pământ şi n-a mai fost văzut. Totuşi, cei 11 apostoli au rămas acolo cu ochii aţintiţi spre cer. În cele din urmă, li s-au arătat doi îngeri, care i-au dojenit cu blândeţe: „Bărbaţi din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Iisus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni în acelaşi fel în care l-aţi văzut ducându-se la cer“ (Fap. 1:11). Este clar, așadar, că, la sfârșitul timpurilor, Iisus va reveni în același trup cu care s-a suit la Cer, și nu va veni într-un mod invizibil, doar ca spirit, cum susțini unii creștini!

„Arată-ne pe care … L-ai ales“ (Faptele 1:13–26):

Nu este de mirare că apostolii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“ (Luca 24:52). Dar ce au făcut ei după ce au primit instrucţiuni şi îndrumări de la Hristos? Din Faptele 1:13, 14 aflăm că s-au adunat într-o „cameră de sus”, ceea ce ne dezvăluie unele informaţii interesante despre astfel de întruniri. La vremea aceea, casele din Palestina aveau o cameră la etaj, unde se putea ajunge pe o scară exterioară. Se afla oare această cameră de sus la etajul casei menţionate în Faptele 12:12, casa mamei lui Marcu? Oricare ar fi răspunsul, această cameră era probabil o încăpere simplă, fără ornamente deosebite, unde se întruneau continuatorii lui Hristos. Dar cine erau cei prezenţi cu acea ocazie şi ce făceau ei?

Să remarcăm că la această întrunire nu erau prezenţi numai apostolii sau numai bărbaţi. Erau prezente şi „unele femei“, printre care Maria, mama lui Iisus. În plus, la această întrunire erau prezenţi şi ceilalţi patru verișori/frați, — conform părerii unor biserici creștine -, care nu fuseseră credincioşi în timpul vieţii pământeşti a lui Iisus (Mat. 13:55; Ioan 7:5). După Iisus a murit şi a înviat, ei şi-au schimbat atitudinea (1 Cor. 15:7).

Dar cu ce scop s-au întrunit discipolii? Răspunsul îl găsim în Faptele 1:14: „Toţi aceştia, într-un gând, stăruiau în rugăciune“. Întrunirile au fost întotdeauna un element esenţial al închinării creştine din Biserica Primară.

Aceşti continuatori ai lui Hristos se confruntau acum cu o problemă organizatorică importantă, iar apostolul Petru a luat iniţiativa pentru a o rezolva (versetele 15–26). Este foarte încurajator să vedem cât de mult progresase Petru în săptămânile care trecuseră de când îl renegase pe Domnul său de trei ori! (Mar. 14:72) Toţi suntem înclinaţi spre păcat şi avem nevoie să ni se reamintească faptul că Dumnezeu este „bun şi gata să-i ierte” pe cei ce se căiesc cu sinceritate (Ps. 86:5 — T.M.).

Petru a înţeles că Iuda, apostolul care îl trădase pe Iisus, trebuia înlocuit. Dar cine avea să-i ia locul? Petru a spus că noul apostol trebuia să fie unul dintre cei care îl urmaseră pe Iisus pe tot parcursul serviciului său şi care fuseseră martori la învierea sa (Fap. 1:21, 22). Lucrul acesta era în armonie cu promisiunea lui Iisus: „Voi, care m-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri şi le veţi judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel“ (Mat. 19:28). Astfel, Dumnezeu a permis ca Petru să înţeleagă că profeţia potrivit căreia „sarcina lui avea s-o ia altul“ se aplica la Iuda (Ps. 109:8 — T.M.).

Dar cum a fost aleasă persoana potrivită? Prin aruncarea sorţilor, o practică obişnuită în timpurile biblice (Prov. 16:33). Totuşi, aici este ultima oară când Biblia vorbeşte despre aruncarea sorţilor cu acest scop. Cu siguranţă, metoda nu a mai fost valabilă după revărsarea Duhului Sfânt. Să vedem însă de ce au fost folosiţi sorţii. Apostolii s-au rugat: „O, Doamne tu care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceşti doi bărbaţi l-ai ales“ (Fap. 1:23, 24). Ei doreau ca Domnul să fie cel ce face alegerea. Astfel, a fost ales Matia, probabil unul dintre cei 70 de discipoli pe care Iisus i-a trimis în predicare. El a devenit unul dintre „cei doisprezece“ (Fap. 6:2).

Acum, după ce credinţa le-a fost întărită de „dovezile de netăgăduit” ale învierii lui Iisus şi de îmbunătăţirile pe plan organizatoric, discipolii erau complet pregătiţi pentru ceea ce le stătea în faţă.

„Toţi s-au umplut de Duh Sfânt“. Rezultatele revărsării Duhului Sfânt la Penticostă/Cincizecime; — Faptele 2:1–47:

Este o dimineaţă plăcută de primăvară din anul 33 d.H.. Străzile Ierusalimului sunt inundate de mulţimi gălăgioase. De la altarul templului se înalţă fumul jertfelor, în timp ce leviţii cântă Psalmii Hallel (Psalmii 113–118, — T.M.), probabil în stil antifonic: o voce sau mai multe cântă un vers, iar un cor răspunde cu alt vers. Vizitatorii au venit de departe, din Elam, din Mesopotamia, din Capadocia, din Pont, din Egipt şi din Roma. Au călătorit mult pentru a fi prezenţi la această ocazie specială, Penticosta, numită şi „ziua primelor roade coapte“ (Num. 28:26). Această sărbătoare anuală marchează sfârşitul secerişului orzului şi începutul secerişului grâului. Este o zi plină de veselie.

În această zi urmează să se întâmple ceva care va uimi oamenii secole la rând. Pe la ora nouă, din Cer se aude deodată „un zgomot ca vâjâitul unui vânt puternic“, sau „ca vuietul puternic al unui uragan“ (Fap. 2:2; Noul Testament pe înţelesul tuturor, 1984). Sunetul asurzitor umple casa în care sunt adunaţi aproximativ 120 de discipoli ai lui Iisus. Apoi se petrece un lucru uluitor: apar nişte limbi ca de foc, care se aşază câte una pe fiecare discipol. Discipolii „se umplu de Duh Sfânt” şi încep să vorbească în alte limbi. Când aceştia ies din casa în care s-au întrunit, oamenii veniţi la sărbătoare în Ierusalim rămân uimiţi pentru că discipolii le vorbesc în limbile lor. Da, fiecare îi aude „vorbind în limba lui“! (Fap. 2:1–6)

Această relatare impresionantă prezintă un eveniment deosebit de important pentru închinarea adevărată: naşterea Bisericii Creștine, — Israelul spiritual.

„Toţi erau împreună în acelaşi loc“ (Faptele 2:1–4):

La înfiinţarea ei, Biserica Creștină a fost alcătuită din aproximativ 120 de discipoli, care erau „împreună în acelaşi loc“, într-o cameră de sus, şi care au fost unşi cu Duh Sfânt (Fap. 2:1). Însă, la sfârşitul acelei zile, Biserica număra deja mii de membri botezaţi. Şi acesta nu a fost decât începutul!

„Fiecare îi auzea vorbind în limba lui“ (Faptele 2:5–13):

Ce entuziasm trebuie să fi cuprins acea mulţime de evrei şi prozeliţi la Penticosta din 33 d.H.! Probabil că majoritatea celor prezenţi vorbeau greaca sau ebraica, limbi cunoscute de mulţi la vremea aceea. Însă acum, „fiecare îi auzea (pe discipoli) vorbind în limba lui“ (Fap. 2:6). Faptul că mesajul le-a fost transmis în limba maternă trebuie să le fi sensibilizat inima.

„Petru s-a ridicat în picioare“ (Faptele 2:14–37):

„Petru s-a ridicat în picioare“ şi s-a adresat acelei mulţimi de oameni de diferite etnii (Fap. 2:14). El le-a explicat că Dumnezeu le dăduse discipolilor în mod miraculos capacitatea de a vorbi în limbi, aşa cum profeţise prin Ioel: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură“ (Ioel 2:28). În plus, înainte de a se înălţa la Eer, Iisus le spusese discipolilor săi: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar El vă va da un Mângâietor“, adică Duhul Sfânt (Ioan 14:16, 17). În încheierea cuvântării sale, Petru a spus cu hotărâre: „Toată casa lui Israel să ştie sigur că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Hristos Iisus pe care voi l-aţi ţintuit pe cruce“ (Fap. 2:36). Desigur, majoritatea celor ce-l ascultau pe Petru nu fuseseră de faţă la uciderea lui Iisus pe un cruce. Dar, ca popor ei purtau o vină colectivă. Să remarcăm însă că Petru li s-a adresat conaţionalilor săi cu respect şi într-un mod care să le sensibilizeze inima. Petru nu dorea să-i condamne pe ascultătorii săi, ci să-i îndemne la căinţă. S-au simţit ei jigniţi de cuvintele lui? Nicidecum, ci „au fost străpunşi în inimă“ şi au întrebat: „Ce trebuie să facem?“. Modul respectuos de adresare al lui Petru trebuie să fi contribuit la sensibilizarea inimii multora, astfel că aceştia s-au căit (Fap. 2:37).

„Fiecare dintre voi să fie botezat“ (Faptele 2:38–47):

În acea zi extraordinară, Penticosta din anul 33, Petru le-a spus evreilor şi prozeliţilor receptivi: „Căiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat“ (Fap. 2:38). Drept urmare, aproximativ 3 000 de oameni s-au botezat în bazinele din Ierusalim sau din apropiere. Au acţionat ei sub impulsul momentului? Nu! Să nu uităm că evreii şi prozeliţii care s-au botezat la Penticosta din 33 d.H. studiau cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu şi făceau parte dintr-un popor dedicat lui Dumnezeu. În plus, ei îşi dovediseră deja zelul, unii dintre ei venind de la mari distanţe pentru a fi prezenţi la această sărbătoare anuală. După ce au acceptat adevărurile fundamentale referitoare la Iisus Hristos, ei au fost gata pentru a primi botezul creștin!.

Acel grup s-a bucurat de binecuvântarea Domnului. Relatarea spune: „Toţi cei care deveniseră credincioşi erau împreună şi aveau toate lucrurile în comun. Îşi vindeau bunurile şi proprietăţile, iar ce primeau împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare“ (Fap. 2:44, 45). Desigur, toţi creştinii adevăraţi trebuie să imite iubirea şi spiritul de sacrificiu al discipolilor din secolul I.

SUPLIMENTAR:

1. IERUSALIMUL, CENTRUL IUDAISMULUI:

Majoritatea evenimentelor descrise în primele capitole ale cărţii Faptele au avut loc în Ierusalim. Acest oraş este situat printre culmile lanţului muntos central al Iudeii, la aproximativ 55 km est de Marea Mediterană. Istoria oraşului ne poartă până în anul 1070 î.H. (după unii istorici), când regele David a cucerit fortăreaţa de pe muntele Sion. Oraşul care s-a dezvoltat în jurul acestei fortăreţe a devenit capitala Israelului antic.

Lângă muntele Sion se află muntele Moria, unde, potrivit tradiţiei antice evreieşti, Avraam a fost gata să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac. Acest episod s-a petrecut cu aproximativ 1 900 de ani înainte de evenimentele descrise în Faptele. Ierusalimul s-a extins pe muntele Moria pe vremea lui Solomon, care a construit primul templu al lui Dumnezeu pe vârful acestuia. Templul a devenit centrul închinării la Dumnezeu şi al vieţii sociale evreieşti.

La templul din Ierusalim se adunau cu regularitate toţi evreii credincioşi din toate colţurile lumii ca să aducă jertfe, să se închine şi să participe la sărbătorile anuale. Ei respectau astfel porunca lui Dumnezeu: „De trei ori pe an, fiecare dintre bărbaţii tăi să se prezinte înaintea Domnului, Dumnezeul tău, în locul pe care îl va alege el“ (Deut. 16:16). Tot în Ierusalim se afla şi sediul Marelui Sanhedrin, care era Curtea Supremă a evreilor şi consiliul administrativ al poporului.

2.ROMA, CAPITALA UNUI IMPERIU:

În perioada în care s-au petrecut evenimentele relatate în cartea Faptele, Roma era oraşul cel mai mare şi cel mai important din punct de vedere politic al lumii cunoscute atunci. Era capitala unui imperiu, care, la apogeu, se întindea din Britannia până în nordul Africii şi de la Oceanul Atlantic până la Golful Persic.

Roma era un oraş cosmopolit, în care se putea întâlni un amestec de culturi, rase, limbi şi superstiţii. O reţea de drumuri bine întreţinute aducea aici călători şi mărfuri din toate colţurile imperiului. Aproape de Roma era portul Ostia, unde ancorau corăbii ce navigau pe importante rute comerciale şi aprovizionau capitala cu alimente şi mărfuri de lux.

În secolul I d.H., Roma avea peste un milion de locuitori. Se pare că jumătate din populaţie era alcătuită din sclavi: infractori condamnaţi, copii vânduţi sau abandonaţi de părinţi şi prizonieri luaţi în timpul campaniilor militare ale legiunilor romane. Printre aceşti sclavi se numărau şi evrei din Ierusalim, care fuseseră aduşi la Roma după ce generalul roman Pompei cucerise Ierusalimul în 63 î.H..

Cea mai mare parte a populaţiei libere din Roma era foarte săracă, locuind în imobile cu mai multe etaje şi depinzând de sprijinul material al statului. Cu toate acestea, împăraţii au împodobit capitala cu clădiri publice grandioase, cum nu s-au mai văzut vreodată. Existau teatre şi mari stadioane unde se organizau pentru distrarea maselor spectacole, lupte de gladiatori şi întreceri de care. Intrarea era liberă.

3.EVREII ÎN MESOPOTAMIA ŞI ÎN EGIPT:

În cartea „Istoria poporului evreu în epoca lui Iisus Hristos (175 î.H.–135 d.H.)” de Emil Schürer, se spune: „În Mesopotamia, în Media şi în Babilonia trăiau şi descendenţii evreilor din regatul celor zece triburi (ale lui Israel) şi din regatul lui Iuda care fuseseră exilaţi odinioară aici de asirieni şi de babilonieni“. Potrivit cu Ezra 2:64, din exilul babilonian s-au întors la Ierusalim doar 42 360 de bărbaţi israeliţi, împreună cu soţiile şi copiii lor. Aceasta s-a întâmplat în 537 î.H.. Istoricul Josephus Flavius afirmă că, în secolul I d.H., „în Babilonia locuiau“ zeci de mii de evrei. Aceste comunităţi au contribuit între secolele al III-lea şi al V-lea d.H. la elaborarea lucrării cunoscute ca Talmudul babilonian.

Şi în Egipt locuiau mulţi evrei. Există documente care atestă prezenţa lor în această ţară încă din secolul al VI-lea î.H.. În acea perioadă, Ieremia le-a transmis un mesaj evreilor ce locuiau în diferite localităţi de aici, inclusiv în Nof, numit şi Memfis (Ier. 44:1). Se pare că mulţi se stabiliseră în Egipt în epoca elenistică. Potrivit istoricului Josephus, evreii s-au numărat printre primii colonişti ai oraşului Alexandria. Cu timpul, ei au ajuns să ocupe o bună parte a oraşului. În secolul I î.H., scriitorul evreu Filon a afirmat că un milion dintre conaţionalii săi erau răspândiţi pe tot teritoriul Egiptului, de la „graniţa cu Libia până la graniţa cu Etiopia“.

4.CREŞTINISMUL ÎN PONT:

Printre cei ce au ascultat cuvântarea ţinută de Petru la Penticosta din anul 33 au fost şi evrei din Pont, o provincie din nordul Asiei Mici (Fap. 2:9). Unii dintre aceştia au dus vestea bună în ţara lor. Se poate spune acest lucru deoarece printre credincioşii cărora Petru le-a adresat prima sa epistolă se numărau şi cei „răspândiţi în Pont“ (1 Pet. 1:1). În Epitola lui Petru se arată că aceşti creştini fuseseră „mâhniţi … prin diferite încercări“ datorită credinţei lor (1 Pet. 1:6). Aceste încercări includeau, probabil, opoziţie şi persecuţii.

Despre încercările la care au fost supuşi creştinii din Pont se vorbeşte şi în corespondenţa dintre Pliniu cel Tânăr, guvernator al provinciei romane Bitinia şi Pont, şi împăratul Traian. Într-o scrisoare trimisă din Pont în aproximativ 112 d.H., Pliniu spunea că „molima“ creştinismului ameninţa pe oricine, indiferent de sex, vârstă sau rang. Pliniu le dădea posibilitatea celor acuzaţi că sunt creştini să-şi renege credinţa. Cei ce nu-şi renegau credinţa erau omorâţi, dar cei care îl blestemau pe Hristos sau adresau rugăciuni zeilor ori statuii lui Traian erau eliberaţi. Pliniu recunoştea: „Nimic nu-i poate determina pe cei ce sunt cu adevărat creştini să facă“ asemenea lucruri.

5.CINE ERAU PROZELIŢII?

Cei cărora le-a predicat Petru la Penticosta din anul 33 au fost „atât iudei, cât şi prozeliţi“ (Fap. 2:10).

Printre bărbaţii calificaţi care fuseseră numiţi să se ocupe de activitatea necesară a împărţirii zilnice a hranei era şi Nicolae, „un prozelit din Antiohia“ (Fap. 6:3–5). Prozeliţii erau neevrei convertiţi la iudaism. Ei erau consideraţi evrei în toate privinţele, deoarece îl acceptaseră pe Dumnezeul lui Israel şi Legea dată de El, îi respinseseră pe toţi ceilalţi dumnezei, fuseseră circumcişi (bărbaţii) şi se alăturaseră poporului lui Israel.

După ce evreii au fost eliberaţi din exilul babilonian în 537 î.H., mulţi s-au stabilit în diferite regiuni situate departe de Israel, dar au continuat să practice iudaismul. Astfel, oameni de pe tot cuprinsul Orientului Apropiat şi din regiunile din jur au ajuns să cunoască religia iudaică. Scriitori antici, precum Horaţiu şi Seneca, arată că, în diferite ţări, mulţi oameni au fost impresionaţi de evrei şi de convingerile lor şi s-au alăturat comunităţilor acestora, devenind prozeliţi.

CARTEA BIBLICĂ FAPTELE APOSTOLILOR — COMENTARIU. — PARTEA A DOUA

„Oameni fără carte şi de rând“; Apostolii predică plini de curaj, iar Dumnezeu îi binecuvântează; — Faptele 3:1–5:11

Scăldate în lumina după-amiezii, străzile Ierusalimului forfotesc de lume. Evrei pioşi şi discipoli ai lui Hristos se îndreaptă spre templu. În curând va începe „ceasul rugăciunii“ (Fap. 2:46; 3:1). Petru şi Ioan îşi croiesc drum prin mulţime, spre poarta templului numită „Frumoasă”. Cele două uşi impunătoare ale porţii sunt placate cu bronz de Corint şi strălucesc în soare. Prin larma glasurilor şi zgomotul de paşi răzbate strigătul unui cerşetor, care cere daruri de îndurare. Este un bărbat trecut de mult de prima tinereţe, olog din naştere (Fap. 3:2; 4:22). Când Petru şi Ioan se apropie, cerşetorul îi întâmpină cu obişnuita lui rugăminte. Apostolii se opresc, iar privirea lui se îndreaptă plină de speranţă spre ei. „Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau“, îi spune Petru. „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, umblă!“ Cât de uluită trebuie să fie mulţimea când Petru îl ia pe olog de mână, iar el se ridică în picioare! (Fap. 3:6, 7) Imaginaţi-vi-l pe acest om privindu-şi cu uimire picioarele, acum sănătoase, şi încercând, pentru prima oară în viaţă, să păşească! Nu e de mirare că începe să sară de bucurie şi să-l laude cu voce tare pe Dumnezeu! Cuprinsă de exaltare, mulţimea aleargă spre Petru şi Ioan, la colonada lui Solomon. Aici, chiar în locul unde predicase Iisus, Petru explică adevărata semnificaţie a celor întâmplate (Ioan 10:23). El le oferă celor prezenţi şi bărbatului vindecat un dar mult mai de preţ decât aurul şi argintul şi chiar decât restabilirea sănătăţii. Este vorba despre posibilitatea de a se căi, de a li se şterge păcatele şi de a deveni continuatori ai lui Iisus Hristos.

Ce zi extraordinară: un om a fost vindecat din punct de vedere fizic şi putea acum să umble, iar mii de oameni au primit posibilitatea de a fi vindecaţi din punct de vedere spiritual şi de a umbla într-un mod demn de Dumnezeu! (Col. 1:9, 10) În plus, evenimentele din această zi au dus la o confruntare între continuatorii loiali ai lui Hristos şi conducătorii evreilor, care încercau să-i împiedice să respecte porunca lui Iisus de a predica mesajul despre Mântuire (Fap. 1:8).

Nu „prin propria noastră putere“ (Faptele 3:11–26):

Petru şi Ioan stăteau acum înaintea mulţimii. Ei erau conştienţi că unii dintre cei prezenţi ceruseră cu puţin timp în urmă ca Iisus să fie ţintuit pe cruce (Mar. 15:8–15; Fap. 3:13–15). Cât curaj a arătat Petru când a declarat că acel olog fusese vindecat în numele lui Iisus! El nu a diluat adevărul, ci le-a spus fără ocolişuri că purtau o parte din vină pentru moartea lui Hristos. Însă Petru nu a avut o atitudine ostilă faţă de aceşti oameni deoarece ştia că acţionaseră „din neștiință“ (Fap. 3:17). El li s-a adresat numindu-i fraţi şi s-a concentrat asupra aspectelor pozitive ale mesajului despre Mântuire. Dacă se căiau şi manifestau credinţă în Hristos, aceştia aveau să se bucure de „vremuri de ușurare“ de la Domnul (Fap. 3:19).

Apostolii erau oameni modeşti. Ei nu şi-au atribuit niciun merit pentru miracolul pe care-l înfăptuiseră. Petru a spus mulţimii: „De ce vă uitaţi ţintă la noi, ca şi cum prin propria noastră putere sau prin cucernicie l-am fi făcut să umble?“ (Fap. 3:12). Petru şi ceilalţi apostoli ştiau bine că tot ce realizau în serviciul pentru Dumnezeu se datora puterii divine, nu puterii lor. Prin urmare, ei au arătat cu modestie că toate laudele li se cuveneau lui Iisus.

„Nu putem înceta să vorbim“ (Faptele 4:1–22):

Vindecarea omului olog, care acum sărea şi striga de bucurie, precum şi cuvântarea lui Petru au stârnit mare vâlvă. De aceea, comandantul gărzii de la templu, responsabil cu menţinerea ordinii, şi preoţii principali au început imediat o anchetă. Aceşti oameni erau, se pare, saduchei, o sectă ai cărei membri erau foarte bogaţi şi influenţi pe plan politic. Ei căutau să fie în bune relaţii cu romanii, respingeau legea orală, susţinută cu atâta înflăcărare de farisei, şi luau în batjocură credinţa în înviere. Cât de mult trebuie să se fi mâniat ei când i-au găsit pe Petru şi pe Ioan în templu, vorbind cu îndrăzneală despre învierea lui Iisus!

Împotrivitorii furioşi i-au aruncat pe Petru şi pe Ioan în închisoare, iar a doua zi i-au târât înaintea Curţii Supreme a evreilor. Din punctul de vedere al conducătorilor, pentru care numai elitele puteau exprima opinii, Petru şi Ioan erau „fără carte şi de rând“ şi nu aveau dreptul să predice în templu. Ei nu studiaseră la şcolile rabinice ale vremii. Totuşi, membrii Curţii au rămas uimiţi de francheţea şi convingerea cu care vorbeau. De ce au fost Petru şi Ioan atât de eficienţi? Un motiv ar fi acela că „fuseseră cu Iisus“ (Fap. 4:13). Stăpânul lor îi învăţase „ca unul care avea autoritate”, nu ca scribii (Mat. 7:28, 29).

Curtea le-a poruncit apostolilor să nu mai predice. În societatea evreiască, deciziile Curţii aveau multă greutate. Cu numai câteva săptămâni mai înainte, aceeaşi Curte îl declarase pe Iisus „vrednic de moarte“ (Mat. 26:59–66). Cu toate acestea, Petru şi Ioan nu s-au lăsat intimidaţi. În faţa acestor oameni bogaţi, influenţi şi cu instruire înaltă, ei au spus fără teamă, însă cu respect: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit“ (Fap. 4:19, 20).

„Şi-au înălţat … glasul către Dumnezeu“ (Faptele 4:23–31):

După ce au fost eliberaţi din arest, Petru şi Ioan s-au dus imediat să se întâlnească cu ceilalţi membri ai Bisericii. Atunci „şi-au înălţat cu toţii glasul către Dumnezeu“ şi s-au rugat să primească curaj pentru a continua să predice (Fap. 4:24). Petru ştia foarte bine cât de neînţelept este să te încrezi în propriile forţe când te străduieşti să îndeplineşti voinţa lui Dumnezeu. Cu numai câteva săptămâni mai înainte, sigur de el, îi spusese lui Iisus: „Chiar dacă toţi ceilalţi se vor poticni în tine, eu niciodată nu mă voi poticni!“. Totuşi, aşa cum profeţise Iisus, Petru a cedat repede fricii de oameni şi l-a renegat pe prietenul şi învăţătorul său. Dar Petru a învăţat din greşeala sa! (Mat. 26:33, 34, 69–75)

Pentru a înfăptui voinţa lui Dumnezeu, discipolii s-au rugat Domnului: „Fă ca robii tăi să continue să spună cuvântul tău cu toată îndrăzneala“. Dumnezeu le-a răspuns imediat la rugăciune, astfel că „locul în care erau adunaţi s-a zguduit şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vorbeau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“ (Fap. 4:29–31). Nimic nu poate împiedica realizarea voinţei divine! (Is. 55:11) Oricât de mari ar fi piedicile, oricât de puternici ar fi împotrivitorii, dacă ne înălţăm glasul în rugăciune către Dumnezeu, putem fi siguri că El ne va da forţa de a continua să vorbim cuvântul său cu toată îndrăzneala.

Răspunzători nu în faţa oamenilor, ci în faţa lui Dumnezeu (Faptele 4:32–5:11):

Biserica din Ierusalim a ajuns în scurt timp o biserică puternică, numărând peste 5 000 de membri. Deşi proveneau din medii diferite, discipolii erau „cu o inimă şi cu un suflet“. Erau „strâns uniţi în acelaşi gând şi aceeaşi opinie“ (Fap. 4:32; 1 Cor. 1:10). Discipolii au făcut mai mult decât să se roage ca Dumnezeu să le binecuvânteze eforturile. Ei s-au ajutat unii pe alţii pe plan spiritual, iar, la nevoie, chiar şi pe plan material (1 Ioan 3:16–18). De exemplu, discipolul Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, şi-a vândut terenul şi a donat în mod altruist toată suma obţinută. Astfel, cei care veniseră de departe la Ierusalim au putut rămâne aici o vreme ca să înveţe mai multe despre noua lor credinţă.

Anania şi soţia lui, Safira, au vândut şi ei un teren şi au făcut o donaţie, pretinzând că au dăruit întreaga sumă. Însă ei „au oprit în ascuns o parte din preţ“ (Fap. 5:2). Dumnezeu i-a pedepsit pe cei doi cu moartea, dar nu pentru că donaseră prea puţin, ci pentru că motivaţia lor fusese greşită şi acţionaseră cu viclenie. Ei „au căutat să-i înşele nu pe oameni, ci pe Dumnezeu” (Fap. 5:4). Asemenea ipocriţilor pe care Iisus îi condamnase, Anania şi Safira căutau mai degrabă glorie din partea oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu (Mat. 6:1–3).

SUPLIMENTAR:

1. PETRU: DE LA PESCAR LA APOSTOL ENERGIC:

Biblia se referă la acest apostol al lui Hristos folosind cinci nume: numele ebraic Simeon şi echivalentul său grecesc Simon, Petru şi echivalentul său semitic Chifa, precum şi Simon Petru (Mat. 10:2; 16:16; Ioan 1:42; Fap. 15:14).

Petru era din Betsaida, un oraş situat pe malul nordic al Mării Galileii, şi se ocupa cu pescuitul (Ioan 1:44). După o vreme, s-a mutat într-un oraş din apropiere, în Capernaum (Luca 4:31, 38). El era căsătorit şi locuia în aceeaşi casă cu soacra şi cu fratele său (Mar. 1:29–31). Cu o anumită ocazie, Iisus s-a urcat în barca lui Petru şi a învăţat mulţimile adunate pe ţărmul Mării Galileii. Apoi, la îndemnul lui Iisus, Petru a ieşit în larg, a aruncat plasele de pescuit în apă şi a prins în mod miraculos foarte mult peşte. Cuprins de teamă, Petru a căzut la picioarele lui Iisus. Însă Iisus i-a spus: „Nu te mai teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni“ (Luca 5:1–11). Petru era la pescuit cu fratele său Andrei, precum şi cu Iacov şi cu Ioan. Toţi patru au renunţat la afacerea lor cu peşte când au acceptat invitaţia lui Iisus de a-l urma (Mat. 4:18–22; Mar. 1:16–18). După aproximativ un an, Petru s-a numărat printre cei 12 bărbaţi aleşi de Iisus ca „apostoli“, adică „trimişi“ (Mar. 3:13–16).

Petru, Iacov şi Ioan au fost singurii pe care Iisus i-a luat cu el cu ocazia unor evenimente speciale. Ei au fost martori la transformarea la față a lui Iisus, au fost de faţă la învierea fiicei lui Iair şi au fost alături de El în momentele grele din grădina Ghetsimani (Mat. 17:1, 2; 26:36–46; Mar. 5:22–24, 35–42; Luca 22:39–46). Tot aceşti trei discipoli, împreună cu Andrei, l-au întrebat pe Iisus despre semnele sfârșitului (Mar. 13:1–4).

Petru era un om direct şi energic, iar uneori acţiona sub impulsul momentului. Se pare că deseori lua cuvântul înaintea celorlalţi. În Evanghelii găsim mai multe cuvinte ale lui Petru decât ale tuturor celorlalţi 11 apostoli la un loc. Petru punea întrebări chiar şi atunci când ceilalţi nu spuneau nimic (Mat. 15:15; 18:21; 19:27–29; Luca 12:41; Ioan 13:36–38). Tot el a protestat când Iisus a vrut să-i spele picioarele, dar, după ce a fost corectat, i-a cerut să-i spele şi mâinile, şi capul (Ioan 13:5–10).

Motivat de sentimente puternice, Petru a încercat să-l convingă pe Iisus că nu trebuia să sufere şi să moară. Însă Iisus l-a corectat cu fermitate pentru lipsa lui de judecată sănătoasă (Mat. 16:21–23). În ultima noapte a lui Iisus pe pământ, Petru a afirmat că nu-l va părăsi niciodată, chiar dacă toţi ceilalţi apostoli l-ar părăsi. De fapt, când duşmanii l-au arestat pe Iisus, Petru, plin de curaj, a sărit să-l apere cu sabia. Apoi l-a urmat chiar până în curtea marelui preot. Totuşi, nu după mult timp, Petru şi-a renegat Stăpânul de trei ori. Însă, când şi-a dat seama ce a făcut, a plâns cu amar (Mat. 26:31–35, 51, 52, 69–75).

Cu puţin înainte ca Iisus să li se arate apostolilor în Galileea pentru prima oară după învierea sa, Petru a spus că merge să pescuiască, iar unii apostoli s-au dus cu el. Recunoscându-l pe Iisus, care era pe mal, Petru s-a aruncat fără să stea pe gânduri în apă şi a înotat până la el. Iisus le pregătise nişte peşte şi i-a chemat să mănânce. În timp ce mâncau, el l-a întrebat pe Petru dacă îl iubeşte mai mult decât pe „aceştia“, referindu-se, probabil, la peştii din faţa lor. Apoi l-a îndemnat pe Petru să se dedice întru totul lucrurilor spirituale, nu muncii laice, precum afacerea cu peşte (Ioan 21:1–22).

În aproximativ 62–64 d.H., Petru a predicat vestea bună în „Babilon” (un nume tainic pentru Roma) unde exista o mare comunitate de evrei (1 Pet. 5:13). Acolo, el a scris prima şi, probabil, şi a doua scrisoare inspirată care îi poartă numele. Iisus i-a dat lui Petru „puterea necesară pentru un apostolat la cei circumcişi“, iar el şi-a îndeplinit misiunea cu dăruire şi cu mult zel (Gal. 2:8, 9).

1. IOAN, DISCIPOLUL PE CARE ÎL IUBEA IISUS:

Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele apostolului Iacov. După cât se pare, mama lui se numea Salome şi era sora Mariei, mama lui Iisus (Mat. 10:2; 27:55, 56; Mar. 15:40; Luca 5:9, 10). Astfel, Ioan era probabil verişorul lui Iisus. Familia lui avea o situaţie materială bună. Afacerea cu peşte a tatălui său trebuie să fi fost prosperă, întrucât acesta avea şi angajaţi (Mar. 1:20). Se pare că Ioan avea propria casă (Ioan 19:26, 27). Salome, mama lui, l-a însoţit pe Iisus şi i-a slujit cât timp a fost în Galileea. După moartea lui Iisus, ea a adus mirodenii ca să-i pregătească trupul pentru înmormântare (Mar. 16:1; Ioan 19:40).

Ioan a fost, se pare, acel discipol al lui Ioan Botezătorul care era împreună cu Andrei când Ioan Botezătorul s-a uitat spre Iisus şi a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1:35, 36, 40). Înţelegând aceste cuvinte, Ioan l-a însoţit, fără îndoială, şi el pe Iisus în Cana, fiind astfel martor la primul miracol înfăptuit de Iisus (Ioan 2:1–11). Însufleţirea cu care a prezentat în Evanghelia lui activitatea desfăşurată de Iisus în Ierusalim, în Samaria şi în Galileea, precum şi nenumăratele detalii pe care le oferă, sugerează că a fost martor la aceste evenimente. Asemenea lui Iacov, lui Petru şi lui Andrei, Ioan a renunţat imediat la plasele de pescuit, la corabia şi la munca sa când a fost chemat de Iisus să-l urmeze, ceea ce constituie o dovadă a credinţei sale puternice (Mat. 4:18–22).

În Evanghelii, Ioan nu se remarcă atât de mult ca Petru. Însă şi el avea o personalitate puternică, aşa cum indică numele Boanerghes, adică „Fiii Tunetului“, pe care Iisus li l-a dat lui şi fratelui său Iacov (Mar. 3:17). La început, Ioan şi-a dorit o poziţie proeminentă. El şi fratele său au pus-o pe mama lor să-l roage pe Iisus să le dea poziţii privilegiate în Împărăția Sa Cerească. Deşi egoistă, dorinţa acestor doi fraţi dovedeşte credinţa lor, faptul că pentru ei Împărăția Domnului era o realitate. Acesta a fost un bun prilej ca Iisus să-i sfătuiască pe toţi apostolii să fie umili (Mat. 20:20–28).

Personalitatea puternică a lui Ioan s-a manifestat şi în alte situaţii. De exemplu, odată a încercat să împiedice un om care nu era discipol al lui Iisus să scoată demoni în numele Său. De asemenea, Ioan a vrut să ceară să coboare foc din cer şi să-i mistuie pe locuitorii unui sat samaritean, care nu reacţionaseră favorabil când Iisus a trimis nişte mesageri să facă pregătiri pentru El. Iisus l-a mustrat pe Ioan pentru această atitudine. Însă, cu trecerea timpului, Ioan a învăţat să dea dovadă de echilibru şi de îndurare, calităţi care se pare că îi lipsiseră înainte (Luca 9:49–56). Cu toate acestea, Ioan a fost „discipolul pe care-l iubea Iisus“. De aceea, chiar înainte să moară, Iisus i-a dat-o în grijă pe mama sa, Maria (Ioan 19:26, 27; 21:7, 20, 24).

Ioan a trăit mai mult decât ceilalţi apostoli, aşa cum profeţise Iisus (Ioan 21:20–22). El i-a slujit cu fidelitate lui Domnului circa 70 de ani. Spre sfârşitul vieţii, în timpul domniei împăratului roman Domiţian, Ioan a fost exilat pe insula Patmos „pentru că a vorbit despre Dumnezeu şi a depus mărturie despre Iisus”. Acolo, în aproximativ 96 e.n., el a primit viziunile pe care le-a consemnat în cartea biblică Revelaţia (Apoc. 1:1, 2, 9). Potrivit Tradiţiei, după ce a fost eliberat, Ioan a mers la Efes, unde a aşternut în scris Evanghelia care îi poartă numele şi cele trei epistole ale sale. Se crede că a murit în Efes în jurul anului 100 d.H..

CONTINUARE:

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor“; Apostolii adoptă o poziţie ce constituie un exemplu pentru toţi adevăraţii creştini:

Judecătorii Sanhedrinului clocotesc de furie! Apostolii lui Iisus se află în faţa Înaltei Curţi pentru a fi judecaţi. De ce anume sunt ei acuzaţi? Iosif Caiafa, marele preot şi preşedintele Sanhedrinului, le spune cu asprime: „V-am poruncit clar să nu mai propăvăduiți în numele acesta“. Caiafa este atât de mânios, încât evită chiar şi să rostească numele liui Iisus. El continuă: „Totuşi, iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi sunteţi hotărâţi să aduceţi asupra noastră sângele acestui om“ (Fap. 5:28). Mesajul este cât se poate de clar: Nu mai predicaţi! Altfel veţi suporta consecinţele!

Ce vor face apostolii? Misiunea de a predica le-a fost încredinţată de Iisus. Vor ceda ei fricii de oameni şi vor înceta să vorbească? Sau vor avea curajul de a rămâne fermi şi vor continua să predice? De fapt, totul se rezumă la următoarea întrebare: Vor asculta de Dumnezeu sau de oameni? Fără să ezite, Petru vorbeşte în numele tuturor apostolilor. Cuvintele sale sunt clare şi dovedesc mult curaj.

„Îngerul Domnului a deschis uşile“ (Faptele 5:12–21a):

Să ne amintim că, prima oară când li s-a poruncit să nu mai predice, Petru şi Ioan au răspuns: „Nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit“ (Fap. 4:20). După acea înfăţişare înaintea Sanhedrinului, Petru şi Ioan, împreună cu ceilalţi apostoli, au continuat să predice în templu. Apostolii au făcut semne mari, vindecând bolnavi şi scoţând demoni, „în colonada lui Solomon“. Aceasta era un portic acoperit, aflat la est de templu, unde se adunau mulţi evrei. Se pare că oamenii erau vindecaţi chiar şi numai când umbra lui Petru cădea peste ei! Mulţi dintre cei ce au fost vindecaţi din punct de vedere fizic au acceptat adevărul, care aduce vindecare spirituală. Prin urmare, „se adăugau credincioşi în Domnul, mulţimi de bărbaţi şi de femei“ (Fap. 5:12–15).

Caiafa, care făcea parte din secta saducheilor, şi alţi saduchei s-au ridicat „plini de ură“ şi au poruncit ca apostolii să fie aruncaţi în închisoare (Fap. 5:17, 18). De ce erau ei atât de furioşi? Apostolii îi învăţau pe oameni că Iisus înviase, dar saducheii nu credeau în înviere. Apostolii spuneau că numai credinţa în Iisus aducea salvarea, dar saducheii se temeau că Roma ar fi putut trece la represalii dacă oamenii îl considerau pe Iisus conducătorul lor (Ioan 11:48). Nu este de mirare că saducheii voiau cu tot dinadinsul să-i reducă la tăcere pe apostoli!

În timp ce se aflau în închisoare, aşteptând să fie judecaţi, probabil că apostolii se întrebau dacă nu cumva aveau să fie condamnaţi la moarte (Mat. 24:9). Dar noaptea s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit: „Îngerul Domnului a deschis uşile închisorii“ (Fap. 5:19). Apoi, el le-a dat instrucţiuni concrete: „Duceţi-vă, staţi în templu şi spuneţi poporului toate cuvintele despre viaţa aceasta“ (Fap. 5:20). Fără îndoială că porunca îngerului le-a întărit apostolilor convingerea că făcuseră ceea ce trebuie. De asemenea, cuvintele lui trebuie să le fi întărit hotărârea de a rămâne fermi indiferent ce s-ar fi întâmplat. Astfel, cu o credinţă puternică şi cu mult curaj, apostolii „au intrat în templu la revărsatul zorilor şi au început să predice“ (Fap. 5:21).

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“ (Faptele 5:21b-33):

Caiafa şi ceilalţi judecători ai Sanhedrinului erau acum gata să-i audieze pe apostoli. Neştiind ce se întâmplase în închisoare, membrii Curţii au trimis gărzile să-i aducă pe deţinuţi. Să ne imaginăm cât de uluite trebuie să fi fost gărzile când au văzut că deţinuţii nu mai erau acolo, deşi au găsit „temniţa încuiată cu toată siguranţa şi pe gardieni stând la uşi“ (Fap. 5:23). Nu după mult timp, comandantului gărzii de la templu i s-a dat de ştire că apostolii se aflau din nou la templu şi depuneau mărturie despre Iisus Hristos. Ei făceau tocmai lucrarea pentru care fuseseră arestaţi! Comandantul şi gărzile lui s-au dus imediat la templu pentru a pune mâna pe deţinuţi şi a-i duce înaintea Sanhedrinului.

După cum am văzut, conducătorii religioşi le-au poruncit apostolilor să nu mai predice. Ce poziţie au adoptat apostolii? Petru a răspuns plin de curaj, în numele tuturor: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“ (Fap. 5:29). Astfel, apostolii au lăsat un exemplu pentru adevăraţii creştini din toate timpurile. Conducătorii umani nu au dreptul să ne ceară ascultare când interzic ceea ce pretinde Dumnezeu sau când pretind ceea ce interzice Dumnezeu! Nu este de mirare că răspunsul curajos al apostolilor i-a înfuriat şi mai mult pe acei judecători, care acum erau hotărâţi „să-i ucidă“ (Fap. 5:33). Era aproape sigur că aceşti martori curajoşi şi plini de zel urmau să fie martirizaţi. Însă ei aveau să primească ajutor într-un mod cu totul neaşteptat.

„Nu-i veţi putea nimici“ (Faptele 5:34–42):

Gamaliel, „un învăţător al Legii preţuit de tot poporul“, a luat cuvântul. Acest expert în Lege trebuie să fi fost foarte respectat de colegii săi de vreme ce a intervenit şi chiar „a poruncit să-i scoată puţin afară pe apostoli” (Fap. 5:34). Amintind de unele revolte din trecut care, după moartea conducătorilor lor, s-au stins repede, Gamaliel i-a sfătuit pe membrii Curţii să manifeste răbdare şi toleranţă faţă de apostoli, al căror Conducător, Iisus, murise de puţin timp. Argumentele lui Gamaliel au fost convingătoare. În încheiere, el a spus: „Nu vă legaţi de oamenii aceştia, ci lăsaţi-i în pace pentru că, dacă acest plan sau această lucrare este de la oameni, va fi distrusă, dar, dacă este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea distruge. Altfel, s-ar putea să fiţi găsiţi luptând chiar împotriva lui Dumnezeu“ (Fap. 5:38, 39). Judecătorii au ţinut seama de sfatul lui, însă au pus ca apostolii să fie bătuţi şi le-au poruncit „să nu mai vorbească în numele lui Iisus“ (Fap. 5:40).

I-au descurajat cumva pe apostoli bătăile primite? Le-au slăbit ele hotărârea de a predica? Nicidecum! Ei „au plecat dinaintea Sanhedrinului, bucurându-se“ (Fap. 5:41). Dar de ce se bucurau ei? Bineînţeles, nu pentru că fuseseră bătuţi şi suportau dureri, ci pentru că ştiau că fuseseră persecutaţi deoarece îşi păstraseră integritatea faţă de Iisus, Modelul lor (Mat. 5:11, 12).

Apostolii au reluat fără întârziere lucrarea de predicare. Ei nu s-au lăsat intimidaţi, ci au continuat „să anunţe vestea bună despre Hristos“ „în fiecare zi, în templu şi prin case“ (Fap. 5:42). Aceşti predicatori zeloşi erau hotărâţi să depună o mărturie temeinică. Să remarcăm că ei mergeau la casele oamenilor pentru a predica mesajul, după cum poruncise Iisus Hristos (Mat. 10:7, 11–14). Aşa se explică cum au reuşit să umple Ierusalimul cu învăţătura lor.

Bărbaţi calificaţi, care să se ocupe de o „această slujbă“ (Faptele 6:1–6):

Tânăra biserică se confrunta acum cu un pericol subtil din interior. Despre ce era vorba? Mulţi dintre discipolii nou-botezaţi nu erau din Ierusalim şi, înainte să se întoarcă acasă, doreau să înveţe mai multe despre adevăr. Discipolii care locuiau în Ierusalim au făcut cu bucurie donaţii pentru a le asigura hrana şi celelalte lucruri necesare (Fap. 2:44–46; 4:34–37). În acest context s-a ivit o situaţie delicată. „La împărţirea zilnică a hranei“, văduvele de limbă greacă „erau trecute cu vederea“ (Fap. 6:1). Însă nu acelaşi lucru se întâmpla cu văduvele de limbă ebraică. Se pare că la baza acestei probleme stătea discriminarea. Iar discriminarea este unul dintre factorii care cauzează cele mai mari dezbinări.

Apostolii au înţeles că nu era înţelept „să lase cuvântul lui Dumnezeu ca să împartă hrană” (Fap. 6:2). Pentru a rezolva problema apărută, ei le-au spus discipolilor să caute şapte bărbaţi „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune“, care să fie numiţi pentru această „această slujbă“ (Fap. 6:3). Era nevoie de bărbaţi calificaţi deoarece sarcina respectivă presupunea probabil nu numai împărţirea alimentelor, ci şi administrarea banilor, cumpărarea celor necesare şi păstrarea unor evidenţe clare. Toţi cei care au fost aleşi aveau nume greceşti, probabil pentru ca văduvele supărate să-i privească cu mai multă încredere. După ce au analizat sub rugăciune recomandările, apostolii i-au numit pe cei şapte bărbaţi pentru această „această slujbă“. — șapte diaconi (în grecește — administratori ).

Dar erau aceşti şapte bărbaţi, care se ocupau acum cu împărţirea hranei, scutiţi de responsabilitatea de a predica Evanghelia/Vestea Bună? În niciun caz. Printre cei şapte bărbaţi se număra şi Ştefan, care avea să se dovedească un predicator neînfricat şi „plin de putere“ (Fap. 6:8–10). Şi Filip era unul dintre cei şapte, iar el a fost numit „evanghelizatorul“ (Fap. 21:8). Aşadar, nu încape nicio îndoială că cei şapte bărbaţi au continuat să predice cu zel Vestea Bună.

Cu sprijinul Domnului, biserica nou-formată a făcut faţă persecuţiei din exterior şi problemei din interior, care ar fi putut cauza dezbinare. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost evidentă, pentru că iată ce citim: „Cuvântul lui Dumnezeu creştea, iar numărul discipolilor se înmulţea foarte mult în Ierusalim. Şi o mare mulţime de preoţi au trecut la credinţă“ (Fap. 6:7). Acesta este doar unul dintr-o serie de rapoarte din cartea Faptele despre progresul lucrării de propăvăduire a Evangheliei (Fap. 9:31; 12:24; 16:5; 19:20; 28:31).

Conducătorii religioşi din secolul I n-au renunţat la planul lor de a-i persecuta pe creştini. Avea să urmeze un val de persecuţii. După cum vom vedea, Ştefan a devenit nu după mult timp ţinta unei opoziţii înverşunate.

SUPLIMENTAR:

1. SANHEDRINUL, CURTEA SUPREMĂ A EVREILOR:

Deşi Iudeea era o provincie romană, evreii puteau să-şi ţină tradiţiile şi obiceiurile. În general, Roma le permitea să se guverneze singuri. Infracţiunile minore şi cauzele civile erau judecate de tribunalele locale, însă cauzele care nu puteau fi soluţionate de aceste tribunale erau înaintate Marelui Sanhedrin, din Ierusalim. Acesta îndeplinea rolul de Curte Supremă a evreilor şi de consiliu administrativ iudaic. De asemenea, era considerat autoritatea supremă în ce priveşte interpretarea legii evreieşti, fiind recunoscut de evreii de pretutindeni.

Membrii Curţii se întruneau în sala de judecată a Sanhedrinului, aflată probabil în complexul templului sau în imediata lui apropiere. Sanhedrinul era alcătuit din 71 de membri: marele preot, care era preşedintele Curţii; alţi membri ai aristocraţiei preoţeşti, inclusiv saduchei; membri ai aristocraţiei laice şi scribi de mare erudiţie. Hotărârile Curţii erau irevocabile.

1. GAMALIEL, UNUL DINTRE CEI MAI RESPECTAŢI RABINI:

Se pare că Gamaliel, despre care se vorbeşte în cartea Faptele apostolilor, este Gamaliel cel Bătrân, nepotul lui Hilel, care a fondat una dintre cele două şcoli de gândire ale fariseismului, aripa liberală. Gamaliel ocupa o poziţie de frunte în Sanhedrin şi era unul dintre cei mai respectaţi rabini, fiind primul care a primit titlul onorific de raban. Mişna spune: „Când rabanul Gamaliel cel Bătrân a murit, gloria Legii a încetat, iar puritatea şi abstinenţa au dispărut“. Lui i se atribuie meritul de a fi promulgat legi care aveau în vedere bunăstarea individului. În acest sens, Encyclopaedia Judaica spune: „De importanţă deosebită este hotărârea dată de el de a i se permite unei femei să se recăsătorească pe baza mărturiei unui singur martor al morţii soţului ei“. Se consideră că tot el a dat legi care o apărau pe o soţie de soţul ei infam şi pe o văduvă de copiii ei netrebnici. De asemenea, el a susţinut că neevreii săraci trebuiau să aibă aceleaşi drepturi la strângerea roadelor rămase după recoltat ca evreii săraci.

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” — COMENTARIU. — PARTEA A TREIA

Ştefan depune o mărturie curajoasă înaintea Sanhedrinului: Faptele 6:8–8:3:

Într-o sală impunătoare, aflată probabil în apropierea templului din Ierusalim, Ştefan stă înaintea Sanhedrinului. Cei 71 de judecători sunt aşezaţi în semicerc. Aceştia sunt bărbaţi cu autoritate şi influenţi, iar majoritatea îl dispreţuiesc pe acest discipol al lui Iisus. De fapt, cel care a convocat astăzi Curtea pentru a-l judeca pe Ştefan nu este altul decât marele preot Caiafa, care a prezidat Sanhedrinul când Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, cu câteva luni înainte. Este oare Ştefan înspăimântat?

Judecătorii îl privesc şi văd că faţa lui are o expresie cu totul neobişnuită, este „ca o faţă de înger“ (Fap. 6:15). Îngerii transmit mesaje de la Dumnezeu şi de aceea n-au niciun motiv să se teamă; nimic nu le poate tulbura pacea. Această pace se citeşte şi pe faţa lui Ştefan. Nici chiar judecătorii plini de ură nu pot să nu remarce asta. Dar cum poate fi Ştefan atât de liniştit? De ce a ajuns Ştefan în situaţia critică descrisă mai sus? Cum îşi apărase el credinţa mai înainte?

„Au stârnit poporul“ (Faptele 6:8–15):

Ştefan era un membru valoros al bisericii creştine nou-formate. Așa cum am văzut, (vezi cea de-a doua parte a acestui comentariu), el se număra printre cei şapte bărbaţi umili care au fost gata să-i ajute pe apostoli când li s-a cerut lucrul acesta. Umilinţa lui ne impresionează şi mai mult dacă ne gândim la darurile cu care a fost binecuvântat. În Faptele 6:8 se spune că el „făcea mari minuni şi semne“, asemenea unora dintre apostoli. Totodată, se spune că Ştefan era „un om foarte plăcut şi plin de putere“. Ce înseamnă acest lucru?

Ştefan era blând şi amabil, calităţi care-l făceau plăcut oamenilor. Datorită felului său de a vorbi, mulţi îşi dădeau seama că dorea sincer să-i ajute şi că ceea ce-i învăţa era în folosul lor. Ştefan era plin de putere deoarece Duhul Sfânt lucra în el. Iar Duhul Sfânt acţiona asupra lui întrucât se lăsa cu umilinţă îndrumat de acesta. Ştefan nu s-a umflat de mândrie datorită darurilor şi aptitudinilor sale, ci îndrepta toate laudele spre Dumnezeu şi dovedea un interes sincer faţă de oamenii cărora le vorbea. Aşadar, nu este de mirare că împotrivitorii îl considerau o ameninţare!

Câţiva bărbaţi s-au ridicat să-l contrazică pe Ştefan, dar „n-au putut să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care vorbea el“. Fierbând de ciudă, aceştia „i-au convins în secret“ pe nişte oameni să aducă acuzaţii false împotriva lui. De asemenea, ei „au stârnit poporul“, pe bătrâni şi pe scribi, astfel că acest discipol nevinovat al lui Hristos a fost dus cu forţa înaintea Sanhedrinului (Fap. 6:9–12). El a fost acuzat de două lucruri: de blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi de blasfemie împotriva lui Moise.

Acuzatorii susţineau că Ştefan l-a blasfemiat pe Dumnezeu vorbind împotriva „acestui loc sfânt“, templul din Ierusalim (Fap. 6:13). De asemenea, îl acuzau că l-a blasfemiat pe Moise vorbind împotriva Legii şi susţinând schimbarea obiceiurilor lăsate de Moise. Acestea erau acuzaţii foarte grave, întrucât la vremea aceea evreii acordau o mare importanţă templului, fiecărui detaliu din Legea lui Moise şi numeroaselor tradiţii orale care fuseseră adăugate la Lege. Prin urmare, Ştefan era prezentat ca un om periculos, vrednic de moarte.

O mărturie curajoasă despre „Dumnezeul gloriei“ (Faptele 7:1–53):

După cum am observat, în timp ce acuzatorii vorbeau împotriva lui Ştefan, faţa lui era senină, ca faţa unui înger. Atunci Caiafa s-a întors spre el şi l-a întrebat: „Aşa stau lucrurile?“ (Fap. 7:1). Era rândul lui Ştefan să vorbească, iar el a vorbit cu toată îndrăzneala!

Unii au criticat discursul lui Ştefan, susţinând că, deşi lung, nu a oferit un răspuns la acuzaţiile aduse. În realitate însă, Ştefan ne-a lăsat un excelent exemplu în ce priveşte modul de „a prezenta o apărare” a Evangheliei (1 Pet. 3:15). Răspunsul lui a constat într-o prezentare succintă a trei perioade din istoria Israelului, prezentare în cadrul căreia au fost subliniate intenţionat anumite aspecte. Să analizăm în continuare fiecare dintre aceste perioade, păstrând în minte acuzaţiile ce i-au fost aduse: că l-a blasfemiat pe Dumnezeu vorbind împotriva templului şi că l-a blasfemiat pe Moise vorbind împotriva Legii.

1. Perioada patriarhilor (Fap. 7:1–16). Ştefan a început prin a vorbi despre Avraam, pentru care evreii aveau un mare respect datorită credinţei sale. Pornind de la această bază comună foarte importantă, Ştefan a scos în evidenţă faptul că prima dată „Dumnezeul slavei“, i s-a revelat lui Avraam în Mesopotamia (Fap. 7:2). Acest bărbat a fost locuitor străin în Ţara Promisă, iar pe vremea lui nu exista nici templu, nici Legea mozaică. Atunci cum putea susţine cineva că fidelitatea faţă de Dumnezeu a fost întotdeauna condiţionată de aceste lucruri?

Ştefan a adus apoi în discuţie exemplul lui Iosif, un descendent al lui Avraam, preţuit şi el foarte mult de cei din auditoriu. Ştefan le-a amintit că acest bărbat drept a fost persecutat şi vândut ca sclav chiar de fraţii lui, din care se trăgeau triburile lui Israel. Cu toate acestea, Iosif a devenit mijlocul prin care Dumnezeu a salvat poporul Israel de la foamete. Fără îndoială, Ştefan era conştient de asemănările dintre Iosif şi Iisus Hristos, dar nu le-a menţionat concret pentru ca aceia cărora le vorbea să-l asculte în continuare.

1. Perioada lui Moise (Fap. 7:17–43). Ştefan a vorbit mult despre Moise. Acesta a fost un lucru înţelept, deoarece mulţi membri ai Sanhedrinului erau saduchei, care nu acceptau nicio altă carte biblică în afară de cele scrise de Moise. În plus, să ne amintim că Ştefan fusese acuzat de blasfemie împotriva lui Moise. El a răspuns direct la această acuzaţie, arătând prin cuvintele sale că avea un respect profund faţă de Moise şi faţă de Lege (Fap. 7:38). El a menţionat că şi Moise a fost respins de cei pe care a încercat să-i salveze. Aceştia l-au respins când avea 40 de ani, iar, după mai bine de 40 de ani, i-au contestat autoritatea în mai multe ocazii. Astfel, Ştefan a dezvoltat sistematic o temă fundamentală: Poporul lui Dumnezeu i-a respins în mod repetat pe conducătorii numiţi de Dumnezeu.

Ştefan le-a reamintit celor ce-l ascultau că Moise prezisese venirea în Israel a unui profet asemenea lui. Cine avea să fie acesta şi cum avea el să fie primit de poporul lui Dumnezeu? Ştefan a dezvăluit răspunsul la aceste întrebări doar la sfârşit. În schimb, a scos în evidenţă încă o idee importantă: Moise a înţeles că orice loc poate deveni sfânt, aşa cum a devenit şi locul cu tufa de mărăcini, unde i-a vorbit Dumnezeu. Aşadar, putea fi închinarea la Dumnzeu limitată la o clădire, cum era templul din Ierusalim? Vom vedea din cele ce urmează.

1. Tabernacolul şi templul (Fap. 7:44–50). Ştefan le-a reamintit membrilor Curţii că, înainte să existe templul din Ierusalim, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să construiască un tabernacol, o structură mobilă, asemănătoare unui cort, folosită pentru închinare. Nimeni n-ar fi îndrăznit să spună că tabernacolul a fost inferior templului din moment ce însuşi Moise a slujit acolo!

Mai târziu, când Solomon a construit templul din Ierusalim, el a fost inspirat să exprime în rugăciunea sa un adevăr esenţial, pe care Ştefan l-a sintetizat astfel: „Cel Preaînalt nu locuieşte în case făcute de mâini“ (Fap. 7:48; 2 Cron. 6:18). Într-adevăr, Dumnezeu se poate folosi de un templu pentru a-şi împlini scopurile, dar nu poate fi cuprins între zidurile lui. Atunci cum puteau considera slujitorii săi că adevărata închinare depindea de o clădire făcută de mâini omeneşti? Ca o concluzie mai mult decât pertinentă, Ştefan a citat din cartea Isaia: „Cerul este tronul meu şi pământul este scăunelul picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veţi construi voi?, zice Domnul. Sau unde este locul odihnei mele? Oare nu mâna mea a făcut toate aceste lucruri?“ (Fap. 7:49, 50; Is. 66:1, 2).

Ajungând cu examinarea discursului lui Ştefan în acest punct, nu putem să nu recunoaştem măiestria cu care a scos la iveală atitudinile greşite ale acuzatorilor săi. El a arătat că scopul lui Dumnezeu se împlineşte progresiv, iar realizarea lui presupune schimbări şi de aceea nu poate fi îngrădit de tradiţii. Cei ce acordau prea multă importanţă acestui edificiu impunător din Ierusalim şi obiceiurilor şi tradiţiilor ce se născuseră în jurul Legii mozaice nu înţeleseseră de fapt scopul pentru care fusese instituită Legea şi fusese construit templul! Indirect, Ştefan ridica o întrebare esenţială: Nu este ascultarea de Dumnezeu cel mai bun mod în care cineva onorează Legea şi templul? Într-adevăr, discursul lui Ştefan a constituit o excelentă apărare a acţiunilor sale pentru că el a ascultat de Dumnezeu din tot sufletul.

Ștefan şi-a dat seama că argumentele pe care le-a prezentat înaintea Sanhedrinului n-au avut niciun efect asupra acelor judecători cu inima împietrită. De aceea, sub acţiunea Duhului Sfân , el şi-a încheiat cuvântarea arătându-le fără teamă că erau asemenea strămoşilor lor, care îi respinseseră pe Iosif, pe Moise şi pe profeţi (Fap. 7:51–53). De fapt, aceşti judecători ai Sanhedrinului îl omorâseră pe Mesia, a cărui venire fusese prezisă de Moise şi de toţi profeţii. Da, ei încălcaseră Legea mozaică în cel mai grav mod posibil!

„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!“ (Faptele 7:54–8:3):

Adevărurile incontestabile prezentate de Ştefan i-au umplut de mânie pe judecători, care, pierzându-şi orice urmă de demnitate, scrâşneau din dinţi împotriva lui. Acest bărbat fidel şi-a dat, cu siguranţă, seama că nu avea să i se arate îndurare, aşa cum nu i se arătase nici Stăpânului său, Iisus. Ştefan avea nevoie de curaj pentru a suporta ceea ce urma să i se întâmple şi, fără îndoială, viziunea pe care i-a dat-o Dumnezeu cu bunătate l-a întărit foarte mult. El a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Iisus stând la dreapta Tatălui! Când Ştefan a descris ceea ce vedea, judecătorii şi-au astupat urechile. De ce? Când îl judecaseră pe Iisus, acesta le spusese că El era Mesia şi că nu după mult timp aveau să-l vadă la dreapta Tatălui (Mar. 14:62). Viziunea lui Ştefan dovedea că ceea ce spusese Iisus era adevărat. Era dovada clară că Sanhedrinul îl trădase şi îl ucisese chiar pe Mesia! Atunci s-au repezit cu toţii asupra lui Ştefan ca să-l ducă să-l omoare cu pietre.

Ştefan a murit asemenea Stăpânului său, cu pace în suflet, cu încredere deplină în Dumnezeu şi fără resentimente faţă de ucigaşii săi. El a spus: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!“, pentru că încă îl vedea pe Fiul alături de Tatăl. Ştefan ştia cu siguranţă cuvintele încurajatoare rostite de Iisus: „Eu sunt învierea şi viaţa“ (Ioan 11:25). Apoi, Ştefan i s-a adresat direct lui Dumnezeu în rugăciune, spunând cu voce tare: „Doamne, nu le pune la socoteală păcatul acesta!“. După aceea a murit (Fap. 7:59, 60).

Ştefan a fost primul continuator al lui Hristos despre care se ştie că a murit ca martir. Însă, din nefericire, nu avea să fie şi ultimul. De atunci şi până în prezent, mulţi creștini fideli ai lui Dumnezeu au fost ucişi de fanatici religioşi, de extremişti politici şi de alţi împotrivitori plini de cruzime.

La toate acestea a fost de faţă şi un tânăr pe nume Saul. El a fost de acord cu uciderea lui Ştefan şi chiar a păzit veşmintele celor ce aruncau cu pietre. La scurtă vreme după aceea, a lansat un val de persecuţii violente împotriva creştinilor. Însă, în timp, moartea lui Ştefan a avut o influenţă pozitivă asupra altora. Exemplul său i-a întărit pe alţi creştini să rămână fideli şi astfel să iasă şi ei învingători. Mai mult, chiar Saul, care ulterior a fost cunoscut ca Pavel, şi-a amintit cu profund regret de implicarea lui în martiriul lui Ştefan (Fap. 22:20). El a participat la uciderea acestui discipol, dar mai târziu şi-a dat seama că fusese „un blasfemiator, un persecutor şi un batjocoritor“ (1 Tim. 1:13). Cu siguranţă, Pavel nu l-a uitat niciodată pe Ştefan şi nici discursul său plin de forţă. De fapt, în unele dintre cuvântările şi scrierile sale, Pavel a dezvoltat idei ce se regăsesc în acest discurs (Fap. 7:48; 17:24; Evr. 9:24). Cu timpul, Pavel a ajuns să urmeze întru totul exemplul de credinţă şi de curaj al lui Ştefan, „un om foarte plăcut şi plin de putere“.

Să anunţăm „vestea bună despre Iisus“; Filip se dovedeşte un evanghelizator zelos; — Faptele 8:4–40:

Un val de persecuţii aprige se abate asupra Bisericii Creştine. Saul începe „să facă prăpăd“ printre creştini, expresie care în textul original descrie acţiuni violente, pline de cruzime (Fap. 8:3). Discipolii sunt nevoiţi să fugă şi, astfel, se pare că planul lui Saul de a suprima creştinismul va reuşi. Însă împrăştierea creştinilor are un efect cu totul neaşteptat. Despre ce este vorba?

Creştinii dispersaţi încep „să anunţe vestea bună despre Cuvânt” în regiunile în care se refugiază (Fap. 8:4). Persecuţia nu numai că nu-i poate reduce la tăcere pe slujitorii Domnului, dar chiar favorizează răspândirea veştii bune! Obligându-i pe discipoli să fugă, persecutorii contribuie fără să vrea la extinderea predicării în teritorii îndepărtate.

„Cei care se împrăştiaseră“ (Faptele 8:4–8):

Printre „cei care se împrăştiaseră“ a fost şi Filip (Fap. 8:4,5 ) El s-a dus la Samaria, un oraş în care majoritatea locuitorilor încă nu auziseră vestea bună întrucât Iisus le dăduse apostolilor următoarele instrucţiuni: „Nu intraţi într-un oraş samaritean, ci, mai degrabă, mergeţi la oile pierdute ale casei lui Israel“ (Mat. 10:5, 6). Totuşi, Iisus ştia că în Samaria avea să se depună o mărturie temeinică deoarece, înainte de înălţarea sa la Cer, a spus: „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8).

Filip a constatat că în Samaria teritoriul era „alb pentru seceriş” (Ioan 4:35). Samaritenii au găsit mesajul său foarte înviorător, iar motivul nu este greu de înţeles. Evreii nu aveau deloc legături cu samaritenii şi mulţi chiar îşi manifestau dispreţul faţă de ei. În schimb, mesajul Evangheliei le oferea o speranţă tuturor, fără deosebire, fiind total diferit de ideile discriminatorii promovate de farisei. Depunându-le mărturie cu zel şi fără părtinire samaritenilor, Filip a dovedit că nu era influenţat de prejudecăţile evreilor care îi dispreţuiau. Aşadar, nu este de mirare că mulţimi de samariteni îl ascultau pe Filip „într-un singur gând“! (Fap. 8:6).

„Daţi-mi şi mie puterea aceasta“ (Faptele 8:9–25):

Filip a făcut multe „semne“ în Samaria. De exemplu, a vindecat infirmi şi chiar a scos spirite rele (Fap. 8:6–8). Darurile lui miraculoase l-au impresionat în mod deosebit pe Simon, un magician atât de admirat de popor, încât se spunea: „Omul acesta este Puterea lui Dumnezeu“. Văzând adevărata putere a lui Dumnezeu, cu care Filip înfăptuia miracole, Simon a devenit credincios (Fap. 8:9–13). Mai târziu însă motivaţia lui avea să fie pusă la încercare. Cum?

Auzind de creşterea înregistrată în Samaria, apostolii i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Ajunşi în Samaria, cei doi apostoli şi-au pus mâinile peste noii discipoli şi toţi au primit imediat Duhul Sfânt. Când a văzut acest lucru, Simon a rămas uluit. „Daţi-mi şi mie puterea aceasta“, le-a spus el apostolilor, „pentru ca acela peste care îmi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt“. Simon le-a oferit chiar şi bani, sperând că va putea cumpăra acest privilegiu sacru (Fap. 8:14–19). Petru i-a răspuns categoric: „Argintul tău să piară împreună cu tine, pentru că te-ai gândit să obţii cu bani darul lui Dumnezeu. Tu n-ai nici parte, nici sorţi în lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă în ochii lui Dumnezeu“. Apoi l-a îndemnat să se căiască şi să se roage pentru iertare: „Imploră-l pe Dumnezeu să-ţi ierte, dacă se poate, uneltirea inimii“. Fără îndoială, Simon nu era un om rău. El dorea să facă ce este bine, dar încă nu avea o înţelegere corectă a lucrurilor. De aceea, el i-a rugat pe apostoli: „Imploraţi-l voi pe Domnul pentru mine, ca să nu vină peste mine niciunul dintre lucrurile pe care le-aţi spus“ (Fap. 8:20–24).

Cuvintele prin care Petru l-a mustrat pe Simon constituie un avertisment şi pentru creştinii de astăzi. De la această întâmplare a apărut termenul „simonie“, care înseamnă cumpărarea sau vânzarea unor funcţii religioase. Istoria creştinătăţii abundă în exemple de acest fel. Într-adevăr, în The Encyclopaedia Britannica, ediţia a noua, 1878, se afirmă: „Un studiu asupra istoriei conclavelor papale dezvăluie că, aproape, niciodată nu s-au făcut alegeri clericale fără simonie, iar în numeroase situaţii, simonia practicată în conclav a luat forma cea mai grotescă, cea mai neruşinată şi cea mai făţişă“.

Creştinii trebuie să se păzească de păcatul simoniei, mai ales cei care se ocupă cu păstorirea bisericilor.

„Înţelegi într-adevăr ce citeşti?“ (Faptele 8:26–40):

Îngerul Domnului i-a spus atunci lui Filip să meargă pe drumul care duce de la Ierusalim la Gaza. Dacă Filip s-a întrebat cumva de ce trebuia să meargă acolo, a înţeles repede motivul când a întâlnit un eunuc etiopian care „citea cu voce tare din profetul Isaia“. Duhul Sfânt l-a îndrumat pe Filip să se apropie de carul acestui bărbat. „Înţelegi într-adevăr ce citeşti?“, l-a întrebat el pe etiopian în timp ce alerga pe lângă car. „Cum aş putea, dacă nu mă călăuzeşte cineva?“, a răspuns etiopianul (Fap. 8:26–31).

Etiopianul l-a invitat apoi pe Filip să urce în car. Cât de însufleţitoare trebuie să fi fost conversaţia care a urmat! Identitatea „oii“ şi a „slujitorului“ din profeţia lui Isaia fusese multă vreme un mister (Is. 53:1–12). Însă acum, în timp ce călătoreau, Filip i-a explicat eunucului etiopian cum s-a împlinit această profeţie în persoana lui Iisus Hristos. Asemenea celor ce se botezaseră la Penticosta din anul 33, etiopianul, care era deja prozelit, a înţeles imediat ce trebuia să facă. „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?“, i-a spus el lui Filip. Şi a fost botezat chiar atunci. După aceea, Filip a fost condus de Duhul Sfânt la Asdod, unde a continuat să anunţe vestea bună (Fap. 8:32–40).

SUPLIMENTAR:

1. FILIP „EVANGHELIZATORUL“:

Când continuatorii lui Hristos s-au împrăştiat din cauza persecuţiei, Filip s-a dus la Samaria. Biblia spune: „Când apostolii au auzit la Ierusalim că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan“. Drept urmare, noii discipoli din Samaria au primit darul Duhului Sfânt (Fap. 8:14–17).

După evenimentele consemnate în Faptele, capitolul 8, Filip mai este menţionat o singură dată. Spre sfârşitul celei de-a treia dintre călătoriile sale misionare, Pavel şi tovarăşii lui de călătorie, aflaţi în drum spre Ierusalim, au făcut un popas la Ptolemaida. „A doua zi“, relatează Luca, „am plecat şi am ajuns la Cezareea, am intrat în casa lui Filip evanghelizatorul, care era unul dintre cei şapte bărbaţi, şi am rămas la el. Acest om avea patru fiice, fecioare, care profeţeau“ (Fap. 21:8, 9). Asta se întâmpla la aproximativ 20 de ani după ce Filip a predicat în Samaria.

Din câte se pare, Filip se stabilise în teritoriul în care predica şi avea o familie. Să remarcăm faptul că Luca îl numeşte „evanghelizatorul“. Acest termen este folosit în Scripturi cu referire la cei care îşi părăsesc locurile natale pentru a predica vestea bună în zone nelucrate. Şi după mulţi ani, Filip era, cu siguranţă, la fel de zelos pentru lucrarea de predicare. Iar faptul că avea patru fiice care profeţeau dovedeşte că el şi-a învăţat familia să-l iubească pe Domnul şi să-i slujească.

1. ÎN CE SENS „EUNUC”?

Termenul grecesc eunoúkhos, tradus prin „eunuc“, se referă fie la un bărbat care a fost făcut incapabil de a procrea, fie la un demnitar de rang înalt. Demnitarii care supravegheau haremul unui rege erau probabil castraţi, însă lucrul acesta nu era o cerinţă pentru alţi demnitari, cum ar fi paharnicul regelui sau trezorierul. Eunucul etiopian botezat de Filip făcea parte din această ultimă categorie, întrucât supraveghea tezaurul unei curţi regale. El era, de fapt, ministru de finanţe.

Acest etiopian era şi prozelit, adică un neevreu care a devenit închinător al lui Dumnezeu. El tocmai fusese la Ierusalim pentru închinare (Fap. 8:27). De aici tragem concluzia că etiopianul nu putea fi eunuc în sens literal, întrucât Legea mozaică nu permitea ca bărbaţii castraţi să facă parte din adunarea lui Israel (Deut. 23:1).

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” — COMENTARIU. PARTEA A PATRA.

Persecutorul înverşunat Saul devine un predicator zelos — Faptele 9:1–43:

Călătorii mai au puţin şi ajung la Damasc. Acolo au de gând să pună în aplicare un plan odios împotriva discipolilor lui Iisus: îi vor smulge din casele lor, îi vor lega, îi vor umili şi-i vor târî la Ierusalim ca să dea socoteală Sanhedrinului. Feţele lor încruntate trădează ura de moarte ce le-o poartă. Cel ce conduce grupul se numeşte Saul. El are deja mâinile pătate de sânge. Nu demult a privit cu încuviinţare cum unii iudei fanatici l-au omorât cu pietre pe Ştefan, un discipol devotat al lui Iisus (Fap. 7:57–8:1). Saul însă nu se mulţumeşte să-i persecute doar pe discipolii din Ierusalim, ci vrea să stârpească această sectă numită „Calea“, pe care o consideră o molimă. El este ca o torţă pregătită să răspândească focul persecuţiei tot mai departe. Deodată, în jurul lui Saul străluceşte o lumină orbitoare. Văzând această lumină, tovarăşii săi de călătorie rămân muţi de spaimă. Saul este lovit cu orbire şi se prăbuşeşte la pământ. El aude o voce din Cer care îi spune: „Saul, Saul, de ce mă prigonești?“. Înmărmurit, Saul întreabă: „Cine eşti, Doamne?“. Răspunsul pe care îl primeşte îl străpunge drept în inimă: „Sunt Iisus, pe care tu îl persecuţi“ (Fap. 9:3–5; 22:9).

Când l-a oprit pe Saul pe drumul spre Damasc, Iisus nu a întrebat: „De ce îi persecuţi pe discipolii mei?“, ci El a spus: „De ce mă prigonești?“ (Fap. 9:4). Da, Iisus consideră că persecuţiile la care sunt supuşi continuatorii săi sunt, de fapt, îndreptate împotriva lui. El simte durerea discipolilor săi! (Mat. 25:34–40, 45).

După ce i-a răspuns la întrebarea „Cine eşti, Doamne?“, Iisus i-a spus lui Saul: „Ridică-te, intră în oraş şi ţi se va spune ce trebuie să faci“ (Fap. 9:6). Saul, care era acum orb, a fost condus până la casa unde avea să fie găzduit. Acolo a postit şi s-a rugat trei zile. Între timp, Iisus i-a vorbit despre Saul unui discipol din Damasc, pe nume Anania, „care avea o bună mărturie din partea tuturor iudeilor“ ce locuiau în acel oraş (Fap. 22:12). Să ne gândim la sentimentele contradictorii ce trebuie să-l fi încercat pe Anania. Îi vorbea însuşi Capul Bisericii Creştine, Iisus Hristos, care îi dădea o însărcinare specială. Ce privilegiu, dar şi ce misiune grea! Când i s-a spus că trebuie să meargă să vorbească cu Saul, Anania a zis: „Doamne, am auzit de la mulţi despre omul acesta, câte rele le-a făcut sfinţilor tăi în Ierusalim. Şi aici are autoritate de la preoţii principali să-i pună în lanţuri pe toţi cei ce cheamă numele tău“ (Fap. 9:13, 14). Iisus nu l-a mustrat pe Anania pentru că şi-a exprimat temerile. Dimpotrivă, i-a dat îndrumări clare şi, totodată, i-a arătat consideraţie, explicându-i motivul pentru care îi cerea să îndeplinească această sarcină neobişnuită. Iisus i-a spus despre Saul: „Omul acesta este un vas pe care l-am ales să-mi ducă numele la popoare, la regi şi la fiii lui Israel! Căci îi voi arăta clar câte lucruri trebuie să sufere pentru numele meu“ (Fap. 9:15, 16). Anania a dovedit ascultare şi a trecut imediat la fapte. El l-a căutat pe Saul, persecutorul înverşunat, şi i-a zis: „Frate Saul, Domnul, acel Iisus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi recapeţi vederea şi să te umpli de Duh Sfânt“ (Fap. 9:17).

„A început să-l predice pe Iisus” (Faptele 9:18–30):

Saul a aplicat fără întârziere ceea ce a învăţat. După ce a fost vindecat, el s-a botezat şi a început să colaboreze îndeaproape cu discipolii din Damasc. Mai mult, „a început imediat să-l predice în sinagogi pe Iisus, anunţând că El este Fiul lui Dumnezeu“ (Fap. 9:20).

Ce uimire, ce stupoare şi ce furie trebuie să fi cuprins mulţimile când Saul a început să predice despre Iisus în sinagogi! „Nu este acesta omul care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce cheamă acest nume?“, se întrebau ei (Fap. 9:21). Explicându-le motivul schimbării sale, Saul le „dovedea logic că Iisus este Hristos” (Fap. 9:22). Însă nu toţi oamenii reacţionează la argumente logice. Acestea nu sunt asemenea unei chei universale; ele nu descuie orice minte zăvorâtă cu lacătele tradiţiilor sau orice inimă închisă din cauza mândriei. Cu toate acestea, Saul nu a renunţat.

Trei ani mai târziu, evreii din Damasc erau încă înverşunaţi împotriva lui. În cele din urmă, au pus la cale să-l omoare (Fap. 9:23; 2 Cor. 11:32, 33; Gal. 1:13–18). Când a aflat de complotul lor, Saul a fost prudent şi a decis să părăsească Damascul. El a fost coborât într-un coş printr-o deschizătură din zidul oraşului. Luca îi numeşte pe cei ce l-au ajutat pe Saul să fugă în acea noapte „discipolii lui Saul“ (Fap. 9:25). Din aceste cuvinte reiese că unii dintre cei ce l-au auzit pe Saul predicând în Damasc au fost convinşi de argumentele aduse de el şi au devenit continuatori ai lui Hristos.

Când Saul a intrat în Ierusalim, discipolii au avut mari rezerve faţă de el, lucru de altfel de înţeles. Însă, când Barnaba i-a asigurat de sinceritatea lui, apostolii l-au primit, iar el a rămas o vreme cu ei (Fap. 9:26–28). Saul acţiona cu prudenţă, dar lui nu-i era ruşine cu vestea bună (Rom. 1:16). El predica cu îndrăzneală în Ierusalim, chiar oraşul în care îi persecutase cu înverşunare pe discipolii lui Iisus Hristos. Evreii din Ierusalim şi-au dat seama cu groază că tocmai cel care le susţinuse cu atâta înflăcărare cauza trecuse acum de partea adversă şi, de aceea, căutau să-l omoare. „Când au aflat lucrul acesta“, se spune în relatare, „fraţii l-au adus pe Saul jos la Cezareea şi l-au trimis la Tars“ (Fap. 9:30). Saul s-a supus îndrumării lui Iisus primite prin intermediul Bisericii, iar acest lucru a fost atât în folosul lui, cât şi în folosul Bisericii.

Să remarcăm că Barnaba a luat iniţiativa de a-l ajuta pe Saul. Gestul lui de bunătate a pus, fără îndoială, temelia caldei prietenii ce s-a născut între aceşti doi slujitori zeloşi ai Domnului.

„Mulţi au crezut în Domnul“ (Faptele 9:31–43):

După convertirea lui Saul şi după ce acesta a fost ajutat să plece în siguranţă, „Biserica din toată Iudeea, Galileea şi Samaria s-a bucurat de o perioadă de pace“ (Fap. 9:31). Ce au făcut discipolii în aceste „timpuri prielnice“? (2 Tim. 4:2) Relatarea spune că „se zideau”. Apostolii şi alţi fraţi cu răspundere au reînsufleţit credinţa discipolilor şi au fost în fruntea activităţilor creştine, în timp ce Biserica „umbla în teamă de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt”. De exemplu, Petru a profitat de această perioadă de pace pentru a-i întări pe discipolii din oraşul Lida, situat în câmpia Saronului. În urma eforturilor sale, mulţi locuitori din acea regiune „s-au întors la Domnul“ (Fap. 9:32–35). Discipolii nu s-au lăsat distraşi de alte obiective, ci şi-au concentrat toate eforturile pentru a se zidi reciproc şi pentru a predica vestea bună. Drept urmare, Biserica „continua să se înmulţească“.

Un caz deosebit este cel al Tabitei, sau Dorca. Ea locuia în Iope, un oraş situat nu departe de Lida. Această creștină fidelă îşi folosea cu înţelepciune timpul şi bunurile, fiind „bogată în fapte bune şi în daruri de îndurare”. Însă, pe neaşteptate, ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Moartea ei le-a provocat o mare durere discipolilor din Iope, mai ales văduvelor cărora le făcuse mult bine. Când Petru a ajuns la casa unde corpul ei era pregătit pentru înmormântare, el a înfăptuit un miracol pe care niciun apostol al lui Iisus nu-l mai făcuse până atunci. Petru s-a rugat şi apoi a înviat-o pe Tabita. Imaginați-vă bucuria văduvelor şi a celorlalţi discipoli când Petru i-a chemat în încăpere şi le-a arătat-o vie! Cât de mult trebuie să-i fi întărit acest miracol pentru încercările ce aveau să vină mai târziu! Aşa cum era de aşteptat, miracolul „a ajuns cunoscut în tot oraşul Iope şi mulţi au crezut în Domnul“ (Fap. 9:36–42).

SUPLIMENTAR:

1. AUTORITATEA LUI SAUL ÎN DAMASC:

Cum se explică faptul că Saul a avut autoritate să-i aresteze pe creştini într-un oraş străin? Sanhedrinul şi marele preot exercitau autoritate morală asupra evreilor de pretutindeni, iar marele preot se pare că avea şi autoritatea de a-i extrăda pe infractori. Astfel, prin scrisorile de la marele preot, bătrânilor din sinagogile din Damasc li se cerea să colaboreze cu Saul (Fap. 9:1, 2).

În plus, romanii le acordaseră evreilor dreptul de a-şi rezolva singuri problemele de natură judiciară. Aşa se explică de ce evreii au putut să-i dea apostolului Pavel de cinci ori „patruzeci de lovituri fără una“ (2 Cor. 11:24). De asemenea, în cartea I Macabei se menţionează o scrisoare pe care un consul roman i-a trimis-o lui Ptolemeu al VIII-lea al Egiptului în 138 î.H.. Aici se spune: „De vor fi fugit vreunii oameni făcători de rele din ţara lor (Iudeea) la voi, să-i daţi lui Simon arhiereul (marele preot), să-i pedepsească după legea lor“ (I Macabei 15:21). În 47 î.H., Iulius Cezar a confirmat autoritatea ce-i fusese acordată marelui preot, precum şi dreptul acestuia de a rezolva orice problemă care ar fi apărut în legătură cu obiceiurile evreieşti.

1. SAUL FARISEUL:

Tânărul numit Saul, care este menţionat în cartea Faptele apostolilor în relatarea despre uciderea lui Ştefan, era din Tars. Acest oraş comercial mare şi prosper era capitala provinciei romane Cilicia, aflată în sudul Turciei de azi (Fap. 7:58). Aici exista o mare comunitate evreiască. După cum a spus chiar el, Saul era „circumcis în a opta zi, din neamul lui Israel, din tribul lui Beniamin, evreu născut din evrei; în ce priveşte legea, fariseu“. Toate acestea îi confereau un statut respectabil în ochii evreilor (Filip. 3:5).

Saul a crescut în Tars, un centru al culturii greceşti, şi, prin urmare, cunoştea limba greacă. Instruirea elementară a primit-o, după cât se pare, într-o şcoală evreiască. De asemenea, el a învăţat să confecţioneze corturi, — o ocupaţie specifică zonei sale natale, — probabil încă din copilărie, de la tatăl său (Fap. 18:2, 3).

Din cartea Faptele mai aflăm că Saul era cetăţean roman prin naştere (Fap. 22:25–28). Asta înseamnă că unul dintre strămoşii săi obţinuse — nu se cunoaşte cum — cetăţenia romană. Datorită acestei cetăţenii, membrii familiei lui se numărau printre oamenii de vază ai provinciei. Având în vedere originea şi instruirea sa, putem spune că Saul era un bun cunoscător a trei culturi: evreiască, greacă şi romană.

Se pare că, pe la 13 ani, Saul s-a mutat la Ierusalim, la 840 km de oraşul său natal, pentru a-şi continua studiile. Aici, el a învăţat la picioarele lui Gamaliel, un foarte respectat învăţător al tradiţiei fariseice (Fap. 22:3).

Studiile lui suplimentare, comparabile în zilele noastre cu studiile universitare, au constat în aprofundarea şi memorarea Scripturilor şi a legii orale evreieşti. Orice elev bun al lui Gamaliel avea în faţă o carieră promiţătoare, iar Saul a fost, se pare, un elev eminent. Mai târziu, el a scris: „Făceam în iudaism progrese mai mari decât mulţi dintre cei de o vârstă cu mine din neamul meu, fiindcă eram mult mai zelos pentru tradiţiile părinţilor mei“ (Gal. 1:14). Din cauza zelului său pentru tradiţia evreiască, Saul a devenit un persecutor înverşunat al Bisericii Creştine nou-formate.

Am viaţa veşnică?

 

Răspuns: Biblia prezintă o cale clară pentru a avea viaţa veşnică. În primul rând, trebuie să recunoaştem că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Cu toţii am făcut lucruri care nu Îi plac lui Dumnezeu şi pentru care suntem în situaţia de a merita să fim pedepsiţi. Deoarece toate păcatele noastre sunt îndreptate în ultimă instanţă împotriva unui Dumnezeu etern, numai o pedeapsă eternă ar fi suficientă. “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnica în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Cu toate acestea, Iisus Hristos, Cel fără de păcat (1Petru 2:22), Fiul lui Dumnezeu din veşnicii s-a făcut om (Ioan 1:1,14) şi a murit pentru a plăti pentru pedeapsa noastră. “Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Iisus Hristos a murit pe cruce (Ioan 19:31-42), luând asupra Lui pedeapsa pe care o meritam noi (2Corinteni 5:21). După 3 zile, El a înviat din morţi (1Corinteni 15:1-4), dovedind astfel biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii. “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, dupa îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie” (1Petru 1:3).

Prin credinţă, noi trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre şi să ne îndreptăm către Hristos pentru a primi mântuirea (Faptele Apostolilor 3:19). Dacă ne punem credinţa în El, crezând în moartea Sa pe cruce pentru plata păcatelor noastre, suntem iertaţi şi avem viaţă veşnică în cer. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi vei fi mântuit” (Romani 10:9). Numai credinţa în lucrarea desăvârşită a lui Hristos pe cruce este singura cale către viaţa veşnică! “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9).

Dacă doreşti să Îl accepţi pe Iisus Hristos ca Mântuitor personal, iată o rugăciune simplă care te va ajuta. Totuşi ţine minte: rostirea acestei rugăciuni sau a oricărei alte rugăciuni nu te va mântui. Numai credinţa în Hristos te poate mântui de păcate. Această rugăciune este numai o modalitate de a îţi exprima către Dumnezeu credinţa ta în El şi de a-I mulţumi pentru că ţi-a dăruit mântuirea. “Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta şi că merit pedeapsa. Însă Iisus Hristos a luat pedeapsa pe care o meritam eu astfel ca eu să pot fi mântuit prin credinţa în El. Mă întorc acum de la păcatele mele şi îmi pun întreaga mea credinţă în Tine pentru mântuire. Îţi mulţumesc pentru harul Tău minunat şi pentru iertarea de păcate – darul vieţii veşnice! Amin!”

Ai luat decizia de a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor al tău ca urmare a ceea ce ai citit mai sus? Dacă da, apasă pe butonul “Astăzi L-am primit pe Hristos”, de mai jos.

Matei 10

1 Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.

A chemat [„A chemat la Sine” KJV]. Relatarea trimiterii celor doisprezece începe cu cap. 9,36 (vezi comentariul de acolo). Instruirea dată aici constă în esenţă din două părţi, sfaturi care se aplicau îndeosebi la călătoria misionară ce avea să urmeze (vezi cap. 10,5-15) şi sfaturi de o natură mai generală, aplicabile tuturor celor care merg în slujba lui Hristos şi a împărăţiei Sale (v. 16-42; vezi DA 352). Vezi la cap. 24,3.

Cei doisprezece ucenici. Aceasta este prima menţionare de către Matei a celor doisprezece fie pe nume sau ca grup. Din expresia „cei doisprezece ucenici” este clar că Matei recunoaşte că cei doisprezece existau deja ca un grup recunoscut oficial înainte de a veni timpul pentru a treia călătorie prin Galileea. Ar trebui observat că Matei nu spune că cei doisprezece erau rânduiţi ca apostoli în acest moment, ci doar că Isus i-a chemat „la Sine”, înainte de a-i trimite să predice şi să vindece.

Putere. Gr. exousia, literal „autoritate” (vezi la Luca 1,35). Cei doisprezece au primit autoritatea atât să săvârşească minuni, aşa cum este menţionat aici, cât şi s㠄propovăduiasc㔠Evanghelia împărăţiei (Matei 10,7). S-ar părea că, în trecut, ucenicii doar Îl ajutaseră pe Isus şi nu săvârşiseră minuni şi nici nu învăţaseră public (vezi DA 349).

Boală. Vezi la cap. 4,23.

2 Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui;

Numele. Pentru numele fiecăruia dintre cei doisprezece vezi la Marcu 3,16-19.

Apostoli. Literal „trimişi”. Privind numirea celor doisprezece vezi la Marcu 3,13-19.

3 Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu;

Tadeu. [„Lebeu” KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.146) pentru exprimările „Tadeu”, „Lebeu numit Tadeu” sau „Tadeu numit Lebeu” (vezi la Marcu 3,18).

4 Simon, Canaanitul, şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus.

Canaanitul. Aici, termenul înseamn㠄Zelotul” şi are nici o legătură cu Ţara Canaanului (vezi la Marcu 3,18).

5 Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor;

Aceştia sunt cei doisprezece. [„Aceşti doisprezece” KJV, G.Gal.]. Cei doisprezece, care până acum Îl ajutaseră pe Isus (vezi DA 349) în lucrarea Lui, urmau să fie trimişi să lucreze singuri. Ei fuseseră numiţi oficial ca ucenici în cursul verii anului 29 d.Hr. (vezi la cap. 5,1) probabil nu cu mai mult de şase luni în urmă (vezi la cap. 9,36). Petru, Iacob, Andrei şi Ioan fuseseră chemaţi la ucenicie permanentă probabil către sfârşitul primăverii anului 29 d.Hr. (vezi la Luca 5,1). Trei dintre aceştia – toţi cu excepţia lui Iacob – ca şi Filip şi Bartolomeu fuseseră ucenici nepermanenţi încă de la sfârşitul toamnei anului 27 d.Hr. (vezi la Ioan 1,35-45). Toţi cei doisprezece fuseseră cu Isus în a doua călătorie prin Galileea, probabil la sfârşitul verii sau începutul toamnei anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 9,35; Luca 8,1) şi astfel avuseseră prilejul să observe metodele lui Hristos, să asculte învăţăturile Sale şi să profite de instrucţiunile pe care El le dăduse în particular ucenicilor Săi cu câte un prilej. Acum când cei doisprezece au fost trimişi singuri, au mers doi câte doi (vezi Marcu 6,7; vezi la cap. 3,14), frate cu frate şi prieten cu prieten (DA 350).

Calea păgânilor. Însemnând orice drum care ducea la o comunitate esenţial păgână. De pildă, cei doisprezece urmau să nu viziteze nici una dintre cetăţile din Decapole, cu o populaţie majoritară dintre Neamuri. Temeiul acestei restricţii era probabil că, atâta vreme cât exista un prilej să se lucreze pentru iudei, Isus nu făcea nimic care în mod nenecesar ar fi atras prejudecăţi împotriva Lui. În plus, ucenicii înşişi nu erau pregătiţi să lucreze pentru semenii lor dintre Neamuri şi prejudecata faţă de Neamuri pe care ei o împărtăşeau cu iudeii ar fi împiedicat în mod efectiv, fără îndoială, eforturile pe care ei – lipsiţi de voinţă – le-ar fi făcut. Porunca împotriva lucrării printre ne-iudei nu a fost dată celor şaptezeci, atunci când au fost trimişi un an mai târziu; de fapt ei şi-au început lucrarea printre Samariteni (vezi DA 488). La acea dată situaţia se schimbase; Isus Însuşi fiind respins de populaţia Galileii, a lucrat spre beneficiul Samaritenilor şi al Neamurilor şi a instruit pe ucenici să facă şi ei la fel (vezi Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Cetatea Samaritenilor. Cu privire la Samariteni vezi p 18, 45. La fântâna lui Iacob, Isus luase iniţiativa de a prezenta Samaritenilor din Sihar o invitaţie de a crede în El ca Mesia (vezi la Ioan 4,4-72). Totuşi nu se găseşte nici o relatare a vreunei alte lucrări până la această dată.

O ultimă restricţie teritorială îngăduia celor doisprezece să viziteze numai acele oraşe şi sate în care Hristos Însuşi fusese deja (DA 351).

6 ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.

Oile pierdute. În Vechiul Testament se vorbeşte adesea despre Israel folosindu-se simbolul de oi şi despre conducătorii lui ca păstori (vezi Ezechiel 34,2-16; etc.). În Ieremia 50,6 Dumnezeu vorbeşte despre poporul Său ca fiind „oi pierdute”. Isaia vorbeşte despre aceia care s-au dedat la păcat ca fiind „oi” care s-au „rătăcit” (Isaia 53,6). Isus se prezintă pe Sine ca un Păstor şi aceia care ascultă glasul Lui, ca oi ale staulului Său (vezi Ioan 10,1-16).

„Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi” iudeilor şi numai atunci când ei l-au lepădat, Hristos şi apostolii Săi s-au adresat Neamurilor (vezi Fapte 13,46; 18,6; 28,28). Acest fapt fundamental a fost pus de către Hristos înaintea conducătorilor iudei în decursul ultimei Sale zile de învăţătură în Templu, în parabola cu lucrătorii cei răi ai viei (vezi Matei 21,41, 43).

7 Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!”

Propăvăduiţi. Gr. keruso, „a vesti”, „a proclama” (vezi DA 352).

Împărăţia Cerurilor. Vezi la cap. 4,17.

8 Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.

Vindecaţi pe bolnavi. Hristos enumeră diferitele feluri de minuni pe care ucenicii Îl văzuseră atât de des făcându-le. Tot ce făcuse El trebuiau să facă şi ei. Demonii şi chiar moartea însăşi urmau să le fie supuse.

Fără plată aţi primit. Simon Magul a căutat să cumpere puterea divină (Fapte 8,18-24) dar a înţeles că darurile lui Dumnezeu nu pot fi cumpărate cu bani. Apa vieţii poate fi luată fără plată de către toţi aceia care doresc să facă aşa ceva (vezi Apocalipsa 22,17). Ucenicilor nu le era permis să obţină profit de pe urma predicării Evangheliei, în acelaşi timp însă urmau să îşi aducă aminte c㠄vrednic este lucrătorul de plata sa” (vezi la Matei 10,10).

9 Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre,

Să nu luaţi. [„Procuraţi” KJV; „Să nu aveţi” G.Gal.] Gr. ktaomai, „a procura [pentru sine]” sau „a dobândi [pentru sine]”. Ei urmau să plece în credinţă cu speranţa că nevoile lor vor fi acoperite. Pregătirile lor urmau să fie simple şi n-ar fi fost nimic care sa îi abată de la sarcina ce le-a fost încredinţată. În călătoria lor puteau să accepte ospitalitatea care li se oferea (vezi v. 10-13), dar nu trebuiau să aştepte sau să accepte daruri care depăşeau nevoile lor imediate. Cu alte cuvinte, nu aveau voie să capete profit de pe urma lucrării lor.

Aramă. Mai degrab㠄bronz” sau „aram㔠(vezi la Exod 25,3).

Brâiele. [„Pungile” KJV]. De la Gr. zone, „cingătoare” sau „cordon”, folosite pentru a lega „haina” [„mantaua”] (Gr. himation), sau veşmântul din afară, în jurul corpului (vezi la cap. 5,40). În zone banii erau de obicei purtaţi de oamenii din antichitate.

10 nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.

Traistă. Gr. pera, „tunici” sau veşminte de dedesubt, haina numai în sensul de veşmânt interior (vezi la cap. 5,40). Ucenicii urmau să ia numai îmbrăcămintea pe care o purtau pe ei. Trebuiau să fie îmbrăcaţi la fel ca ţăranii de rând printre care aveau să lucreze şi să fie una cu ei. Astfel, lucrarea lor avea să fie mai eficientă.

Haine. În greacă, chitones, “tunici”, sau veşminte de dedesubt, haine numai în sensul de a fi veşminte interioare (vezi la capitolul 5,40). Ucenicii urmau să ia numai îmbrăcămintea pe care o purtau pe ei. Ei urmau să fie îmbrăcaţi ca ţăranii de rând printre care ei aveau să lucreze, şi să fie una cu ei. Ostenelile lor urmau să fie astfel mai eficiente.

Încălţăminte. Literal „sandale” . In acord cu Marcu 6,9, ucenicii urmau să poarte sandale în călătoria aceasta şi s-ar părea că Matei vrea să spună că ei nu trebuia să poarte o pereche în plus cu ei (vezi Luca 10,4).

Toiag. [Toiege, KJV]. În pasajul paralel din Marcu (capitolul 6,8) ei erau instruiţi să nu ia nimic altceva „decât un toiag”. Poate că Matei intenţionează să scoată în evidenţă că nu trebuia să-şi „procure” ceva deosebit pentru călătorie (vezi la v. 9), şi vrea să spună aici că ucenicii care nu aveau un toiag deja nu trebuia să considere necesar să-şi procure unul.

Lucrătorul. [Sau „muncitorul”]. Ucenicii înşişi erau „lucrători” care urmau să Il roage pe Domnul secerişului să-i trimită în câmpul de secerat (vezi la cap. 9,38).

Hrana. În greacă, trophe, „hran㔠sau „mâncare” (vezi la cap. 3,4). În relatarea sa despre instrucţiunile date celor şaptezeci (Luca 10,7), Luca foloseşte misthos, „plată”. Comparaţi poziţia lui Pavel cu privire la lucrătorul evanghelic (1 Timotei 5,18).

11 În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca.

Cine este acolo vrednic. [Cine este în ea vrednic, KJV]. Adică, cineva care este stimat şi respectat de concetăţenii săi. Rămânerea cu oameni „vrednici” avea mai multe avantaje. Mai întâi şi mai pe sus de orice, ar fi trezit încredere din partea altora din localitate.

Să rămâneţi la el. [Rămâneţi acolo, KJV]. Instrucţiunile date celor şaptezeci le interziceau în mod specific să mearg㠄din casă în cas㔠(Luca 10,7) adică să accepte ospitalitate la diferite familii în decursul rămânerii lor într-un oraş sau sat (vezi DA 351), întrucât aceasta ar fi pus piedici lucrării lor. Mutarea „din casă în cas㔠ar fi putut de asemenea să fie luată de oameni ca lăsând să se înţeleagă că prima gazdă nu i-a primit bine pe oameni şi solia lor şi că nu doreau să mai aibă de a face cu ei. Invers, „rămânerea” într-un loc ar lăsa să se înţeleagă statornicie şi caracter.

12 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine;

La intrarea. [Când veniţi, KJV]. Literal, „când intraţi”. Salutarea trebuia să fie odată cu intrarea. Deşi instrucţiunea aceasta se aplica în mod deosebit la casa în care ucenicii ar găsi găzduire, ea includea toate casele vizitate în cursul lucrării lor. Ucenicii trebuiau să lucreze din casă în casă şi să nu încerce, cel puţin la data aceasta, lucrarea publică în sinagogi.

Uraţi-i. [Salutaţi-o, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea alternantă, „zicând: Pace să fie cu această casă!

13 şi, dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar, dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.

Dacă este casa. Şi anume, dacă familia manifestă ospitalitatea ei prin bunăvoinţa de a vă primi.

Pacea voastră. Cu alte cuvinte, binecuvântarea rostită la trecerea pragului (vezi la v. 12) urma să fie confirmată de prezenţa ucenicilor în cămin şi de buna primire pe care ei o aveau acolo. Altminteri, căminul nu urma să aibă vreun folos din cuvintele deja rostite.

14 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre.”

Scuturaţi praful. Acolo unde ucenicii întâlneau o primire neprietenoasă, nu trebuiau să irosească timpul, ci să se grăbească pentru a-i găsi pe aceia care i-ar fi primit cu bucurie. Actul acesta la plecarea dintr-o casă sau dintr-un oraş nu era intenţionat să fie un act de mojicie, ci de un protest solemn. Prin scuturarea prafului de pe picioarele lor ucenicii spuneau simplu oamenilor: „Voi trebuie să vă luaţi asupra voastră răspunderea pentru hotărârea voastră.

15 Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea.

Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.

Mai uşor. [Mai tolerabil, KJV]. Sodoma şi Gomora nu se bucuraseră de ocazia lucrării personale a lui Hristos, ca Galileea şi Iudeea. Oamenii sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru toată lumina adevărului care li se dăduse deoarece, pe temeiul acesta, toţi urmează să fie judecăţi (vezi Psalmul 87,4,6; Iacob 4,17; vezi la Ioan 15,22.24).

Sodomei. Pentru păcatul şi pedepsirea Sodomei şi Gomorei vezi la Geneza 18,17-23; 19,1-27. Sodoma şi soarta ei au devenit un fel de simbol de apostazie şi judecată dumnezeiască (vezi la Isaia 1,9; Ezechiel 16,48-50). Aşa a prezentat-o Hristos în diferite ocazii (vezi Matei 11,23.24; Luca 10,12; 17,29.30) şi aşa apare în altă parte în NT (vezi Romani 9,29; 2 Petru 2,6; Iuda 7; Apocalipsa 11,8).

Ziua judecăţii. Vezi la capitolul 3,12.

16 Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.

Iată. După ce Şi-a încheiat îndemnul adresat celor doisprezece cu privire la punctele aplicabile îndeosebi la misiunea care se afla imediat în faţa lor (v. 5-15), Isus trece acum la probleme de natură mai generală şi dă instrucţiuni aplicabile la lucrătorii creştini până la sfârşitul timpului (v. 16-42; vezi DA 352).

Ca nişte oi. Vezi la versetul 6. Aceia care lucrează pentru Hristos trebuie să dea pe faţă anumite trăsături caracteristice pentru oi, îndeosebi aceea a blândeţii în purtarea lor cu alţii. Comparaţi expresia „fără răutate” ca porumbeii.

Înţelepţi ca şerpii. Slujitorii Evangheliei ar trebui să fie grabnici, ageri, să lucreze când se oferă ocazia, conştienţi de primejdiile şi dificultăţile care pot fi incluse într-un mod plănuit de acţiune. Ei trebuie să fie prudenţi în purtarea lor şi în felul cum tratează situaţiile dificile. Ei trebuie să vadă uneltirile oamenilor răi, fără să practice ei înşişi acele uneltiri. Totuşi, sunt anumite trăsături de caracter caracteristice pentru şarpe pe care ei nu trebuie să le imite, cum nu trebuie să imite toate caracteristicile oii. În timp ce exercită agerimea şarpelui, ei nu trebuie să-i imite viclenia.

Fără răutate. În greacă, akeraios, „neamestecaţi” şi astfel „inocenţi” sau „simpli”. În timp ce este atent ca un şarpe, lucrătorul creştin trebuie să fie tot atât de liber de înşelăciune şi de viclenie ca şi un porumbel.

17 Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.

Păziţi-vă. În greacă, prosecho, „a lua seama”. Hristos prezintă acum un exemplu concret de agerime care ar trebui să îl caracterizeze pe lucrătorul creştin în activitatea lui; el trebuie să se „ferească de oameni”, adică de oamenii care nu sunt călăuziţi în gândirea lor de Duhul Sfânt, deoarece, unii ca aceştia sunt, în măsură mai mare sau mai mică, răspunzători de îndemnurile lui Satana.

Soboarelor. [Consiliilor, KJV; Sinedriilor, G. Gal.]. Adică a Judecžtoriilor locale sau ale micilor sinedrii, considerate a fi constat din 23 de membri (vezi la cap. 5,22). Astfel de Judecžtorii se găseau în diferite comunităţi iudaice, cu excepţia Ierusalimului, unde ţinea şedinţă Marele Sinedriu.

Vă vor bate. [Vă vor biciui, KJV; Vă vor bate cu biciul, G. Gal.]. Diaconul, sau chazzan-ul era de obicei acela care administra biciuirea (vezi p. 56). Legea lui Moise avea prescripţii pentru pedeapsa cu bătaia (Deuteronom 25,1-3). Maximum de pedeapsă era patruzeci de lovituri. Se obişnuia să se aplice nu mai mult de 39 de lovituri – reţinând pe cea din urmă ca o îndurare subînţelesă. Pavel a avut parte de cinci ori de un astfel de tratament – (2 Corinteni 11,24).

18 Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor.

Înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor. În decursul primilor ani ai creştinismului, guvernatori ca Pilat, Felix, Festus şi Galio i-au cercetat pe lucrătorii creştini acuzaţi de a fi anarhişti şi pricinuitori de tulburare. Irod Antipa, Irod Agripa I, Nero şi Domiţian au fost unii dintre regii şi învăţaţii înaintea cărora creştinii au fost constrânşi să apară.

Din pricina Mea. Făgăduinţa din versetul 19 se aplică numai când creştinii sunt acuzaţi din cauza credinţei lor şi activităţilor lor misionare, nu când au fost angajaţi în activităţi necuvenite (vezi 1 Petru 2,19.20).

Înaintea lor. [Contra lor, KJV]. Mai degrabă, „lor” în sensul de „înaintea lor”. Mulţi „dregători şi împăraţi”, ca şi alţi slujbaşi mai mici, nu ar avea prilej să audă adevărul decât când sunt forţaţi de poziţia lor oficială să asculte principiile adevărului şi să observe efectul lor asupra vieţii celor aduşi înaintea lor.

19 Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela;

Să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă. [Gândind, KJV]. În greacă, merimnao, „a fi neliniştit”, „a se îngriji” sau „a fi frământat [de griji]” (vezi la Luca 10,41). Hristos nu trece aici cu vederea nepăsarea lipsită de grijă din partea credincioşilor creştini cu privire la studiul Scripturii, deoarece creştinul trebuie să fie totdeauna gata să răspundă oricui cere un motiv pentru credinţa lui (1 Petru 3,15). Noi trebuie să slujim cu credincioşie lui Dumnezeu zi de zi, fără să ne îngrijorăm „de ziua de mâine” (Matei 6,34). Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu că ne va da har pentru a face faţă problemelor atunci când se ivesc, totuşi, în acelaşi timp, trebuie să luăm aminte cu toată râvna la studierea voii descoperite a lui Dumnezeu pentru a fi pregătiţi în vederea oricărei situaţii şi a tuturor situaţiilor care ar veni.

20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.

Nu voi veţi vorbi. Lucrătorii creştini nu trebuie să uite niciodată că ei vorbesc ca reprezentanţi sau ambasadori ai lui Hristos (vezi 2 Corinteni 5,19-20) şi nu trebuie să prezinte niciodată propriile lor teorii sub aparenţa că ar fi adevăr. Dacă ar îndrăzni să facă aşa ceva, ei pot fi pe bună dreptate categorisiţi ca prooroci mincinoşi (vezi la Matei 7,15).

În voi. Adică, prin voi sau prin mijlocirea voastră.

21 Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.

Fratele. Literal, „un frate” sau simplu „frate”. Pe cât cu putinţă, creştinul urmează să trăiasc㠄în pace cu toţi oamenii” (Romani 12,18) şi să facă un efort sincer şi perseverent nu numai pentru a trăi în pace cu membrii familiei dar, dacă este cu putinţă, de a-i câştiga pentru Hristos (vezi 1 Corinteni 7,13-16).

22 Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.

Urâţi de toţi. Aceia a căror viaţă mărturiseşte despre puterea lui Hristos şi despre adevărul Evangheliei sunt adesea urâţi, dar ei trebuie să se ferească să plătească ura cu aceeaşi monedă. Toţi cei care trăiesc o viaţă evlavioasă pot să aştepte persecuţie (vezi Ioan 16,33; 2 Timotei 3,12), motivul fiind că aceia ale căror fapte sunt rele, resimt condamnarea căilor lor implicit în viaţa evlavioasă a reprezentanţilor lui Hristos (vezi 1 Ioan 3,12). Aceia a căror viaţă este în mod deliberat în dezacord cu principiile despre care ei ştiu că sunt drepte în general, evită asocierea cu aceia care au un caracter cinstit.

Din pricina Numelui Meu. Vezi la versetul 18.

Va răbda până la sfârşit. [Rabdă până la sfârşit, KJV]. Evident, acela care iese din alergare înainte de a ajunge la ţintă nu se poate aştepta să primească premiul. Intrarea în alergare şi rămânerea în ea sunt, şi una şi alta, esenţiale pentru a câştiga alergarea. Nu este suficient să începem în felul creştin, noi trebuie să rămânem în el „până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1,6). Noi trebuie să ne „îndreptăm faţa” către sfârşitul alergării, trasată pentru noi de Dumnezeu, la fel cum a făcut Isus, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (vezi Luca 9,51, Evrei 12,2).

23 Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.

Vă vor prigoni. Vezi la capitolul 5,10-12.

Să fugiţi. În anumite împrejurări, fuga reflectă laşitate; în alte timpuri, ea dă pe faţă prudenţă (cf. la v. 16). Factorul determinant este rezultatul net pentru împărăţia cerului, nu convenienţa personală sau ce gândesc oamenii. Când lucrarea se dovedeşte zadarnică într-un loc, ambasadorii împărăţiei se pot grăbi pe bună dreptate să meargă în locul următor, cu nădejdea de a găsi pe cineva dispus să asculte.

Nu există nici o virtute în a suferi persecuţia numai de dragul ei, ca şi cum ar fi un mijloc de a câştiga merit în cărţile cerului. În propria Sa lucrare, Hristos a demonstrat de repetate ori principiul pe care-l recomanda aici celor doisprezece şi prin aceasta procura ilustraţii de împrejurări în care noi îl putem aplica. Când a fost respins de Sinedriu după vindecarea slăbănogului de la Betesda, S-a retras în Galileea (vezi la cap. 4,12), iar în ocaziile ulterioare la fel S-a dus de la Nazaret la Capernaum (vezi la Luca 4,30-31), din Galileea în Fenicia (vezi la Matei 15,21), de la Magdala la Cezarea lui Filip (cap. 16,1-13) şi din Iudeea în Efraim (Ioan 11,53.54). Când creştinii din Ierusalim au fost persecutaţi, pe urma uciderii cu pietre a lui Ştefan, s-au împrăştiat în toate părţile – „propovăduind Cuvântul” (vezi Fapte 8,1-4).

Cetăţile lui Israel. Aplicat la vremea lui Hristos, termenul Israel nu pare să fi fost folosit nici în sensul geografic, nici în cel politic, ci mai degrabă cu referire la poporul Israel (vezi Matei 8,10; Luca 2,34; Ioan 3,10; Fapte 2,22; etc.).

Va veni Fiul omului. Poate că Isus vorbeşte aici în termeni generali tuturor creştinilor, arătând că vor fi locuri în care să se lucreze şi oameni gata să primească solia, până când „Evanghelia împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea” (vezi cap. 24,14; 6T 478).

24 Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său.

Ucenicul. Această maximă a lui Hristos se poate să fi fost un proverb obişnuit pe vremea aceea. El apare şi în alte limbi în afară de aramaică.

Învăţătorul. În greacă, didaskalos, „învăţător”. Acelaşi cuvânt grecesc apare la începutul enunţării din v. 25.

25 Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?

Stăpânul casei. În greacă, oikodespotes, sau „domnul casei” (vezi la Luca 2,29). Adică, Hristos – continuând ideea din Matei 10,24.

Beelzebul. [Beelzebub, KJV]. Nu este sigur dacă cuvântul acesta este de identificat cu „Beelzebub”, zeul înaripat din Ecron (vezi la 2 Regi 1,2) sau dacă trebuie să fie „Beelzebul”, în aramaică, „domnul casei”. Se pot cita dovezi îndestulătoare (cf. p. 146) pentru exprimarea „Beelzebul” (vezi la Matei 12,24).

26 Aşa că, să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.

Verset ce nu a fost comentat.

27 Ce vă spun Eu la întuneric voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor.

La întuneric. Însemnând, probabil, în obscuritatea relativă a micului cerc al ucenicilor.

Să spuneţi la lumină. Probabil indicând larga difuzare pe care ucenicii urmau să o dea învăţăturilor adevărului pe care ei le învăţaseră în particular.

La ureche. Paralel în idee cu „întuneric” din prima parte a versetului.

De pe acoperişul caselor. O figură pentru larga răspândire pe care ei urmau să o dea Evangheliei, paralelă cu „să spuneţi la lumină”. Ei nu trebuiau să-şi cumpere pacea prin tăcere şi compromis.

28 Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.

Ucid. Cei care „ucid trupul” sunt, natural, persecutorii menţionaţi în versetele 18-25,36. numai Dumnezeu poate „ucide sufletul”. Cu privire la persecuţie, vezi la capitolul 5,10-12.

Sufletul. În greacă, psuche, „suflare”, „viaţ㔠sau „suflet”. Psuche (pluralul psuchai) este tradus de 40 de ori în NT ca „viaţ㔠sau „vieţi” în mod clar cu înţelesul obişnuit atribuit cuvântului „viaţ㔠(vezi cap. 2,20; 6,25; 16,25; etc.). Este redat de 58 de ori ca „suflet” sau „suflete” (vezi cap 20,28; 11,29; 12,18; etc.). În alte câteva cazuri înseamnă pur şi simplu „oameni” (vezi Fapte 7,14; 27,37; 1 Petru 3,20; etc.). În alte cazuri este tradus ca, sau echivalent cu vreun pronume personal (vezi Matei 12,18; 2 Corinteni 12,15; vezi la Psalmi 16,10). Uneori se referă la emoţii (vezi Marcu 14, 34; Luca 2,35; etc.), la pofte naturale (vezi Apocalipsa 18,14), la minte (vezi Fapte 14,2; Filipeni 1,27), sau la inimă (vezi Efeseni 6,6). Nu este nimic în cuvântul psuche însuşi care măcar pe departe să lase să se înţeleagă o entitate conştientă care este în stare să supravieţuiască morţii trupului şi, deci, nemuritoare. În nici un caz al folosirii lui în Biblie psuche nu se referă la o entitate conştientă în stare să existe separată de trup. Biblia nu cunoaşte nimic despre un suflet viu, conştient, care se presupune că supravieţuieşte trupului. În ce priveşte ebraicul nephesh, echivalentul ebraic al grecescului psuche, vezi la 1 Regi 17,21; Psalmi 16,10. Tot ce este spus despre un cuvânt se aplică la celălalt.

Gheenă. [Iad, KJV]. Greacă, geenna (vezi la cap. 5,22).

29 Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.

Vrăbii. Greacă, strouthin, însemnând orice pasăre mică, deşi folosit mai ales cu privire la vrăbii. Păsări mici, sălbatice sunt de obicei vândute astăzi în târgurile orientale.

Ban. Greacă, assarion, un diminutiv derivat de la latinescul as, 1/16 parte dintr-un dinar şi echivalent cu aproximativ două treimi dintr-un cent (vezi p. 49).

Nu cade pe pământ. În pasajul paralel din Luca se afirmă c㠄niciuna din ele nu este uitată de Dumnezeu” (cap. 12,6).

Fără voia Tatălui vostru. Adică, fără ca Dumnezeu să ia seama. Dacă El ia seama la suferinţa sau moartea unei vrăbii, cu cât mai mult trebuie să însemne suferinţa sau moartea propriilor Săi fii sau fiice pentru El!

30 Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.

Până şi perii. Nimeni nu s-a îngrijit atât de mult de sine încât să numere perii propriului său cap. Creatorul ne cunoaşte mult mai de aproape decât ne cunoaştem noi pe noi înşine.

31 Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.

Verset ce nu a fost comentat.

32 De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri;

Mă va mărturisi. [Mă mărturiseşte, KJV]. Literal, „mărturiseşte în Mine” din cauza unui simţ al unităţii cu Hristos. Numai când noi rămânem în El şi El rămâne în noi, mărturisirea credinţei noastre în El va „aduce multă road㔠(vezi Ioan 15,1-8). Pentru această intimă comuniune, Hristos S-a rugat înainte de a intra în Grădina Ghetsemani (vezi Ioan 17,23). Aceia care dau mărturie pentru Hristos printre oameni sunt cei pentru care El aduce mărturie înaintea Tatălui. Isus este acum Martorul nostru, Ambasadorul nostru înaintea Tatălui, aşa cum noi suntem martorii Lui şi ambasadorii Lui înaintea oamenilor.

33 dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

Să nu credeţi. [Să nu gândiţi, KJV]. Aici Isus împrăştie părerea greşită pe care pare că o aveau unii din ucenici, că solia pe care ei trebuiau să o vestească avea să aducă drept rezultat numai armonie. Ei nu trebuiau să fie surprinşi, în lucrarea lor din casă în casă (vezi la v. 11-13), dacă urmau să se ivească neînţelegeri ca rezultat al lucrării lor.

Să aduc pacea. [Să trimit pace, KJV]. Hristos este Domnul păcii. El este Acela care a adus pacea cerului pe pământ şi a dat-o oamenilor (vezi la Ioan 14,27). Totuşi, când un om face pace cu Dumnezeu (vezi Romani 5,1), el este adesea socotit de lume ca un vrăjmaş (vezi 1 Ioan 3,12.13). Hristos a venit ca să împace pe păcătoşi cu Dumnezeu, dar făcând aşa El, în mod inevitabil, S-a pus în dezacord cu toţi aceia care refuză oferta de pace (vezi la Matei 10,22). Creştinul nu trebuie niciodată să caute, sau să fie mulţumit cu pacea care vine din compromisul cu răul. Pentru creştin nu este o chestiune de pace cu orice preţ.

35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa.

Noră. În greacă, numphe, „o soţie tânără”, „o mireasă”, „o noră”. Chiar şi astăzi există în ţările orientale obiceiul ca o pereche proaspăt căsătorită să locuiască indefinit în casa părinţilor mirelui, unde mireasa se presupune că va fi supusă mamei mirelui. În felul acesta, în vechime ,ca şi astăzi, legătura dintre noră şi soacră dădea uşor naştere la gâlceavă, iar acolo unde una credea în Hristos şi cealaltă se împotrivea la o astfel de credinţă, se putea aştepta adevărat necaz.

36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.

Omul va avea de vrăjmaş. [Vrăjmaş omului, KJV]. Când un om Îl acceptă pe Hristos, prietenii lui cei mai intimi devin adesea vrăşmaşii lui cei mai înverşunaţi şi mai lipsiţi de milă. Lucrul acesta se potriveşte adesea nu numai în ţările păgâne, dar şi în ţările creştine şi printre cei ce se dau drept creştini care practică o formă de religie dar nu prea au cunoştinţă de puterea ei de a transforma viaţa (vezi 2 Timotei 3,5).

37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Iubeşte pe tată ori pe mamă. Isus a consfinţit cerinţele obligatorii ale poruncii a cincea şi a mustrat orice încercare de a scăpa de obligaţiile copiilor faţă de părinţii lor (vezi la Matei 5,17-19; Marcu 7,9-13). Cu toate acestea, iubirea cuiva faţă de părinţii săi nu trebuie să stea în calea ascultării de Dumnezeu în nici o privinţă, dacă cele două ar veni în conflict. Iubirea faţă de Dumnezeu şi serviciul pentru El urmează să fie regula supremă în viaţă, cea dintâi şi „cea mai mare porunc㔠(vezi la Matei 22,36.37); dar „a doua” tablă a Decalogului, care conţine porunca a cincea, este „asemenea” celei dintâi în natură şi importanţă (vezi la cap. 22,39).

Nu este vrednic de Mine. Adică nu este vrednic de a se numi creştin. Nici o obligaţie omenească nu este o scuză valabilă pentru a nu lua crucea loialităţii, ascultării şi servirii (v. 38) faţă de Hristos.

38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.

Nu-şi ia crucea. La romani, moartea prin crucificare era rezervată pentru sclavi şi pentru cei condamnaţi pentru crimele cele mai atroce. În felul acesta se poate spune că aceia care erau osândiţi la o astfel de moarte erau detestaţi, urâţi şi blestemaţi de societate. Cel condamnat la crucificare îşi ducea de obicei crucea până la locul de execuţie. A lua crucea lui Hristos şi a-L urma, înseamnă a îndura fără a se plânge şi fără regret privirea încruntată a prietenilor şi a rudelor şi a purta ocara oamenilor cu răbdare şi umilinţă. Înseamnă a îndura „sabia” persecuţiei (vezi v. 34-37) chiar din mâinile celor de la care te poţi aştepta la „pace”. Hristos a repetat acest principiu în diferite ocazii (vezi Matei 16,24; Marcu 8,34; Luca 9,23; 14,27). Dar acela care este chemat să-şi ia crucea pentru a-L urma pe Hristos are supremul privilegiu al împărtăşirii cu El în suferinţele Lui. Nimănui nu-i poate reveni o onoare mai mare (DA 224, 225).

Vine după Mine. Adică pe cărarea uceniciei şi a suferinţei.

39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.

Cine îşi va păstra. [Cine găseşte, KJV; Cine ţine la, G. Gal.]. Adică, cel care urmăreşte să-şi asigure lucrurile acelea care, din punct de vedere omenesc sunt esenţiale pentru fericire şi mulţumire. Fiul pierdut credea că, prin părăsirea familiei, avea s㠄găseasc㔠viaţă adevărată (vezi Luca 15,12.13), dar când prin experienţă amară şi prin reflectare solemnă a ajuns să vadă lucrurile vieţii în adevărata lor perspectivă, s-a ridicat şi s-a înapoiat la tatăl său (Luca 15,17-20). Aceia care se gândesc s㠄găseasc㔠viaţa prin trăirea pentru lucrurile pe care această lume le are de oferit, lucreaz㠄pentru mâncarea pieritoare” (vezi la Ioan 6,27). Principiul relatat aici a fost repetat de Hristos în mai multe ocazii (Matei 16,25; Marcu 8,35; Luca 9,24; 17,33; Ioan 12,25).

Viaţa. În greacă, psuche (vezi la v. 28).

O va pierde. Cine întinde mâna ca să prindă bijuteriile ieftine ale vieţii descoperă de obicei că ele dispar ca şi baloanele de săpun în mâna unui copil.

Cine îşi va pierde. Adică, cine este dispus să renunţe la plăcerea şi răsplata pe care această lume le are de oferit, vrând „mai bine să sufere împreună cu poporului lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11,25). Unul ca acesta, are un adevărat simţ al valorilor. Ca şi Pavel, el este dispus să piardă tot ce viaţa are de oferit în schimb pentru avantajul suprem al cunoaşterii lui Isus Hristos şi participare cu El la suferinţele Lui (vezi Filipeni 3,8.10).

Pentru Mine. Vezi la versetul 18.

O va câştiga. [O va găsi, KJV]. Numai când un bob de grâu este îngropat în pământ şi moare, poate da naştere la o viaţă nouă (vezi Ioan 12,24,25). Numai când eul este îngropat în brazda nevoilor lumii, omul descoperă într-adevăr adevăratul scop al existenţei sale.

40 Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Vă primeşte. Creştinii sunt ambasadori ai împărăţiei cerurilor. Indiferent ce spun sau fac ei, este luat de oamenii acestui pământ ca reprezentând idealurile împărăţiei cerurilor şi felul cum îi tratează lumea – deoarece ei sunt ambasadori ai lui Hristos – este privit de Hristos ca şi cum tratamentul acela I-ar fi aplicat Lui personal.

41 Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit.

Cine primeşte un proroc. Adică primeşte un proroc în casa sa şi îl tratează ca proroc.

În numele unui proroc. Adică, pentru că este proroc, sau este recunoscut ca proroc. Văduva din Sarepta l-a primit pe Ilie fără îndoială ca pe un proroc, pentru că era proroc; altminteri ea ar fi refuzat să-i acorde ospitalitatea pe care el a cerut-o de la ea (vezi 1 Regi 17,9-16). Acelaşi lucru era adevărat cu privire la femeia Sunamită, care a primit pe Elisei în casa ei (2 Regi 4,8-10).

Răsplata unui proroc. Probabil însemnând o răsplată vrednică de a fi acordată de către un proroc. Văduva din Sarepta a primit o îmbelşugată provizie de hrană în mijlocul secetei şi fiului ei i-a fost redată viaţa (vezi 1 Regi 17,16,23). La fel femeia Sunamită a primit o bogată răsplătire, fiindu-i dăruit un fiu de către Dumnezeu, şi primindu-l înapoi viu, după ce murise (vezi 2 Regi 4,16.17.34-37).

42 Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.”

Va da de băut. Poate folosită ca o ilustraţie a serviciului cel mai mic ce s-ar putea închipui, care ar putea fi făcut altuia. De fapt era un serviciu mărunt, dar adesea foarte important şi necesar în ţările biblice unde apa era totdeauna puţină.

Aceşti micuţi. Nu necesar ca vârstă, ci poate şi în importanţă.

În numele. Ceea ce se înţelege prin a face ceva „în numele” cuiva este diferit în Marcu 9,41, unde a da un pahar cu apă în numele lui Hristos este explicat ca fiind făcut „pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos”.

Matei 5,17-30

Vom sublinia modul în care Isus se raportează legii.

După ce am văzut că aceia care trăiesc spiritul nou al fericirilor sunt sarea pământului și lumina lumii, acum vom vedea cum această sare, adică această înțelepciune și această lumină se trăiește în raport cu alții. Și, înainte de toate, legea privește raportul cu alții și apoi cu Altul.

Există șase antiteze prin care Isus propune legea nouă. „Eu nu am venit să desființez, ci să împlinesc legea”. Creștinismul se prezintă ca împlinire a legii iudaice. Vom vedea ce se înțelege prin „împlinire”.

Se citește Mt. 5,17-30

¹⁷ Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc. ¹⁸ Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară nu va dispărea din Lege, până ce nu se vor împlini toate. ¹⁹ Aşadar, dacă cineva va încălca una dintre aceste porunci mai mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor. ²⁰ Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. ²¹ Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. ²² Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei. ²³ Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, ²⁴ lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul. ²⁵ Împacă-te cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare. ²⁶ Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi plătit ultimul ban. ²⁷ Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. ²⁸ Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui. ²⁹ Dacă ochiul tău drept te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul. ³⁰ Şi dacă mâna dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă.

Versetele 17-21 sunt o introducere. Apoi există trei antiteze: „nu ucide, dar Eu vă spun…; nu face adulter…, dar Eu vă spun…; cartea de despărțire…, dar Eu vă spun”.

Primele afirmații ale lui Isus ne creează o problemă, deoarece în sf. Pavel aflăm afirmații asemănătoare, care au un alt sens (Pavel zice că Isus ne-a eliberat de lege): „Isus ne-a eliberat de lege; sâmbăta este pentru om, legea este pentru om…”. Și toate sunt adevărate.

Matei îl prezintă pe Isus ca fiind Cel care împlinește întreaga lege. În alte locuri este prezentat ca mâncău și băutor, prieten al păcătoșilor și prostituatelor. Și moare pe cruce ca blestemător, ca încălcătorul cel mai mare al legii. Ambele lucruri sunt adevărate.

Unde există contradicții nu trebuie să opunem un text altuia, ci să vedem din ce punct de vedere, acel text afirmă ceva.

În acest loc, Matei se adresează creștinilor care vin din iudaism și evanghelistul dorește să le arate cum în Isus se împlinește legea lui Moise și profețiile. Isus este împlinirea promisiunii făcute lui Israel. Este și o temă interesantă pentru noi, deoarece pe Isus îl înțelegem numai ca fiind împlinirea promisiunii făcute lui Israel.

Pavel ne spune că Isus ne eliberează de sclavia legii, în sensul că legea este bună, este calea care conduce la viață, apără viața, dar legea nu dă viață. Dacă este corectă, legea are rolul de a pedepsi pe cei care greșesc. Ne spune unde este greșeala. Și pentru că toți greșim, legea nu face nimic altceva decât să arate greșelile noastre. Legea nu mântuiește pe nimeni, ci ne condamnă pe toți. Toți suntem sub condamnarea legii și sub sclavia ei.

Isus a venit să ne elibereze – prin moartea Sa pe cruce – din această condamnare și sclavie. Acesta este primul sens al eliberării din sclavia legii. Nu pentru ca să se încalce legea, ci pentru că am încălcat-o iar El ne-a iertat.

Un alt aspect al legii Gal. 3,1: Legea este lăsată din cauza încălcărilor. Înseamnă că omul este păcătos, caută să încalce legea. Datorită ignoranței despre Dumnezeu și a sclaviei voinței, exercită rău calitățile sale și în loc să ajungă la scopul său, la țintă, falimentează. Acesta este păcatul. Ignoranța există, sclavia voinței există!

La ce folosește legea? Folosește pentru a ajuta să se înțeleagă unde se poate păcătui, după Pavel. Dacă cineva nu ar ști că există acele porunci, nu ar ști nici să inventeze încălcările. Dorința încălcării există în om, legea îi folosește să știe ce să încalce. Acesta este un alt rol al legii după Pavel când spune, „legea folosește pentru încălcări”. O spune în mod polemic, nu pentru că legea ar folosi în acest scop. Ea folosește pentru altceva. Însă pentru că noi suntem încălcători, a o cunoaște deranjează păcatul care este în noi. Prin urmare, legea ne arată păcatul nostru. Și acesta este un rol pozitiv al legii. Răul există. Este eliminat prin lege. Acestea sunt discursurile despre lege în Pavel.

Matei are cu totul o altă optică (viziune, abordare), legea fiind Cuvânt al lui Dumnezeu, care indică voia Sa în favoarea vieții. Nimeni nu a împlinit-o. Isus este cel dintâi care o împlinește. Deci, Isus este împlinirea legii. Deci, tot ceea ce El face și spune este acel parcurs pe care Dumnezeu îl permite fiecărui om în Isus. Este darul pe care ni-l face pentru a putea trăi ca oameni noi, oameni care – în sfârșit – știu să respecte legea. Și prin lege se înțelege ceva precis, nu mulțimea tuturor amănuntelor (mărunțișurilor), ci legea înțeleasă ca iubire de Dumnezeu și iubire de aproapele. Și cine iubește împlinește întreaga lege. Este adevărat și că Isus este Cel care împlinește întreaga lege, chiar dacă este adevărat că este Cel care ne eliberează de lege.

Modul în care Isus împlinește legea se exprimă în antitezele pe care le vom sublinia.

v. 17 ^

¹⁷ Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc.

Isus, Mesia va fi Cel care va împlini legea. Este primul om care trăiește practic Cuvântul lui Dumnezeu. El este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup. Isus se prezintă ca împlinirea perfectă a legii. Acest lucru este foarte important pentru evrei, deoarece legea este Cuvântul lui Dumnezeu, este voia lui Dumnezeu pe care niciodată omul n-a împlinit-o. În sfârșit, Mesia este Cel care o împlinește. Și-i dă omului – după cum vom sublinia – o inimă nouă ca s-o poată împlini.

Într-o altă optică se exprimă Pavel, adresându-se păgânilor. Dar trebuie să cunoaștem optica prin care cineva se adresează, pentru a-i înțelege spusele. Aceste afirmații – în antichitate – au creat multe probleme, ca de exemplu marcioniților, lui Luther și altora. Oricum, în Scriptură este scris atât de evident, încât adevărul nu se poate nega. Și ce este evident, nu-i bine să-l negăm, este mai bine să-l înțelegem.

vv. 18-20 ^

¹⁸ Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară nu va dispărea din Lege, până ce nu se vor împlini toate. ¹⁹ Aşadar, dacă cineva va încălca una dintre aceste porunci mai mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor. ²⁰ Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

În v. 18 se spune că valoarea legii este veșnică și ea trebuie să se împlinească. Și în Isus se împlinește întreaga lege.

Versetul 19 subliniază că măreția omului depinde de respectarea sau nerespectarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cine va respecta și va învăța și pe alții să respecte legea, va fi mare, cine nu o va respecta și nu-i va învăța pe alții, va fi cel mai mic în Împărăția cerurilor.

Voia Domnului este realizarea măsurii omului, ca drept.

La v. 20 afirmația pare să contrazică tot ceea ce Isus a spus mai înainte. Afirmația introduce antitezele care urmează.

Cărturarii și fariseii sunt cei care cunosc bine legea, o respectă perfect. Însă dacă dreptatea voastră nu o depășește pe a lor, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Despre care dreptate vorbește Cristos?

Dacă persoanele cele mai drepte, mai perfecte nu au o justiție suficientă pentru a intra în Împărăție, despre care dreptate vorbește?

Antitezele ne vor lămuri.

Există legi (norme) care indică modul în care părinții trebuie să aibă grijă de prunci. În mod normal, niciun tată și nicio mamă nu a citit Codul penal, pentru a ști ce trebuie sau nu trebuie să facă față de prunci. Iubirea îi conduce pe părinți să se comporte bine. Dacă vreun părinte nu are iubire și nu-și folosește rațiunea, va greși și va avea de-a face cu legea, suportând rigorile ei.

Înseamnă că cineva ar putea să cunoască bine toate legile, să le respecte și în același timp să nu iubească. Astfel, fără iubire nu intră în Împărăția cerurilor, adică nu are inimă de mamă și de tată.

Prin „dreptate” se înțelege altceva în Isus, se înțelege „inima nouă”, și nu respectarea legilor, ci capacitatea de a iubi care ne ajută să trăim corect. Deci, nu este legalism.

De fapt, optica lui Isus (unghiul din care privește lucrurile) în predica de pe munte este cea a inimii noi, a inimii de fiu. Cine este fiu este clar că trăiește relații frățești cu alții, dar nu în baza legii, ci în baza iubirii. În baza (puterea) iubirii, respectă legea.

De fapt, cine iubește nu ucide, nu fură, nu minte, cel puțin până când iubește. Astfel, iubirea este împlinirea întregii legi. Legea arată unde se greșește, unde omul moare, dar nu dă viață. Iubirea dă viață. Și cine iubește are viață și deci împlinește legea. Nu acționează împotriva vieții. Aceasta este optica prin care Matei abordează această temă.

Matei trăia într-o comunitate care zicea „Doamne, Doamne” dar nu împlinea voia Domnului, fiind contrară punerii acesteia în practică.

Matei le spunea semenilor săi: „Dacă Dumnezeu este Dumnezeul tău și tu ești fiul Tatălui în Isus, atunci trăiește ca un fiu, ca un frate”. Este vorba nu de lege în sens legalist, ci de legea care este legea interioară a iubirii. Legea este darul Spiritului Sfânt.

„Dreptatea discipolului trebuie să fie mai mare decât a cărturarilor și fariseilor”, nu este vorba în sens de cantitate (să ai mai mult zel în respectarea poruncilor, să respecți mai multe porunci), ci de calitate, adică o altă dreptate, aceea care izvorăște dintr-o inimă nouă, dintr-un principiu dinamic, vital nou.

vv. 21-22 ^

²¹ Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. ²² Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei.

Versetele prezintă prima antiteză… Porunca „nu ucide” este clară! Se interzice răul.

Isus adaugă un lucru „Dar eu vă spun”. Se împotrivește. Este clar că El nu zice să ucidem sau să pornim războiul sfânt. Isus nu neagă porunca, ci adaugă ceva radical și profund. „Eu vă spun că… nu este suficient numai să nu ucideți. Este nevoie de altceva”.

De ce ucide un om? Isus caută rădăcinile răului. Rădăcina răului este mânia. Mânia este la baza omorului. Mânia (furia) este o mișcare „împotrivă” pe care eu o simt contra altuia, care presupun că este împotriva mea. Astfel, mânia este un adevărat omor. Este împotriva altuia. Nu numai mânia. Și faptul de a spune „prost”. „Prost” este disprețuirea. Pentru a ucide, este întotdeauna nevoie să disprețuiești. Și în politică, adversarii trebuie să fie mereu proști, răi și de rea credință. Dacă nu, nu sunt adversari care trebuie eliminați. Și pentru a porni războiul, dușmanul trebuie să fie perceput ca fiind de rea credință, rău, să fie neom, pentru că dacă este om, nu poți ucide un alt frate de-al tău. Disprețuirea stă la baza oricărei distrugeri, eliminări. Pentru că mai întâi îl nimicești ca persoană, îi pui o mască, ucizi în el demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Odată ce îl disprețuiești, toate celelalte acțiuni rele urmează în consecință. Și prin simplu fapt că spui „prost”, ești demn să fii condamnat.

A spune „nebun”! Cuvânt care în sens religios înseamnă „rău”. Adversarul este întotdeauna personificarea răului.

Porunca „nu ucide”, nu înseamnă numai că eu nu omor și sunt curat. Problema este: care sunt sentimentele tale față de altul? Celălalt nu este dușmanul, nu este iadul! Nu este cel pe care imediat îl consideri dușmanul, adversarul, antagonistul!

Problema constă în a ne vindeca inima noastră, pentru a-l considera pe celălalt, frate.

Isus nu se mulțumește numai cu respectarea poruncii de a nu ucide fizic. Într-adevăr, un mort nu mai poate ucide, dar nu în acest fel este viu. Isus se adresează inimii, adică faptului de a birui toate acele sentimente negative de mânie, de dispreț al altuia care se află la baza întregii negativități care este în noi și care se exprimă în relația cu aproapele.

Isus nu perfecționează legea, în sensul că o face mai severă, mai dură (dificil de respectat). Dacă înainte era deja dificil, ar însemna că acum devine imposibilă de respectat. Se pare că Isus o face imposibilă de respectat. Imposibilă omului, dar posibilă lui Dumnezeu, Care-ți dă o inimă nouă. .

Dacă tu ești fiul iubit de Tatăl și celălalt este fratele tău, sentimentul nu trebuie să fie de mânie, ci de iubire; nu de disprețuire, ci de stimă; nu de condamnare (este rău, să fie blestemat!), ci mereu de iertare!

Aceasta este noua lege, care nu este o lege. Nu poate fi pedepsită o persoană care are un sentiment. Dar eu îmi cunosc sentimentele și știu că unele trebuie dezaprobate, la fel ca omorul. Știu că eu în interiorul meu pot să ucid pe cineva, nemaistimându-l, ignorându-l, ștergându-l din inima mea. Negându-l ca frate al meu. Negându-i fraternitatea unei persoane înseamnă a o ucide, pentru că suntem toți fiii lui Dumnezeu, adică frați.

vv. 23-24 ^

²³ Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, ²⁴ lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul.

Textul ne spune că o fraternitate ruptă… este o ucidere.

Dacă mergi la altar, și dacă nu tu, ci „fratele tău are ceva cu tine”, adică nu te consideră frate… tu nu ești frate, dacă nu mergi spre el. Atunci până când celălalt nu-ți redevine frate, nu poți merge la Tatăl. Deci, mai întâi trebuie să mergi spre fratele tău.

Aici se află împlinirea legii. Este diferită de o mulțime de norme care trebuie respectate. Este o inimă care simte față de celălalt aceleași sentimente pe care le are Dumnezeu, care și-a dat viața, s-a dat pe Sine morții pentru păcătoși, pentru frați. Și aceste sentimente îmi permit să am acces la Tatăl, adică Spiritul Sfânt. Este iubirea față de Tatăl și față de toți frații.

Dacă am fi fiscali (riguroși), atunci niciodată nu ar mai trebui să celebrăm Euharistia, pentru că întotdeauna cineva va avea ceva împotriva noastră. Ca soluție: să încercăm să avem o inimă împăcată, aducând pace și împăcare, ca nimeni să nu aibă motive grave față de noi.

Apropiindu-ne de altar prin ascultarea Cuvântului, a frângerii pâinii și a împărtășirii, anticipăm celebrarea fraternității depline.

Trebuie să vedem spiritul textului: dacă eu cer iertare, nu este sigur că fratele se va împăca cu mine, dar eu, înainte de a merge la Biserică trebuie să merg să dialoghez cu el. Dacă eu nu încerc să mă împac cu fratele, într-adevăr nu trebuie să merg la Tatăl. Trebuie să încerc să mă împac, trebuie să am această disponibilitate și doar apoi pot merge la Tatăl. Dacă nu am această disponibilitate, îl neg pe Tatăl în acel moment.

Nu înseamnă că dacă cineva are ceva împotriva mea, eu nu mai pot merge în Biserică și nu mă pot împărtăși. Întotdeauna va fi cineva care va avea ceva cu mine. Eu trebuie să-I cer Tatălui spiritul împăcării. Dacă celălalt nu acceptă, este problema libertății sale, nu toți depind de mine.

vv. 25-26 ^

²⁵ Împacă-te cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare. ²⁶ Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi plătit ultimul ban.

„În timp ce ești pe cale”. Și până trăim pe pământ, toți suntem pe cale pentru a merge să ne prezentăm înaintea Judecătorului. Viața noastră este o călătorie și la urmă ne prezentăm înaintea Judecătorului. În parcursul nostru pământesc mereu există cineva care ni se opune, ne contrazice. Este adversarul. Mereu există cineva care nu este de acord cu noi, la fel cum nici noi nu suntem de acord cu alții.

Care este sensul călătoriei mele? Este acela de a mă pune de acord cu adversarul meu. Sensul vieții constă în a mă împăca cu alții, deoarece adversarul este întotdeauna celălalt. Sensul vieții constă în faptul ca celălalt, din adversar să devină frate.

Dacă te pui de acord cu celălalt (adversarul, antagonistul) și celălalt devine frate, atunci fratele nu te dă pe mâna Judecătorului, ci te dă pe mâna Tatălui. Până când el este adversarul tău, tu riști să fii dus înaintea Judecătorului! Dacă celălalt devine frate, atunci ești dus împreună cu el înaintea Tatălui, care nu este un Judecător.

Nu se spune dacă tu „ai greșit” sau „ai avut dreptate”. Nu acesta este aspectul fundamental. Dacă nu te înțelegi cu fratele și nu încerci să te împaci, întotdeauna greșești, ești vinovat! Pentru că sensul vieții constă în a se împăca și a trăi în pace cu fratele. Dacă nu ai făcut toate acestea, greșești. Îl privești pe celălalt ca fiind adversarul și nu fratele tău. Aceasta este marea greșeală: când consideri că celălalt nu este fratele tău, tu nu ești fiu și Dumnezeu nu e Tatăl!

Este vorba de o nouă dreptate pe care toți o intuim în relațiile mai apropiate (strânse), în relațiile cu un frate pe care-l iubim, în raportul cu pruncii… Aceasta este noua dreptate. O dreptate ghidată de iubire, care caută – cu orice preț și cu toți – iertarea și împăcarea.

Acesta este principiul de bază al relației cu celălalt. Dacă nu, ori îl ucizi pe celălalt și în acest fel nu mai păcătuiești, sau faci un păcat după păcat și-l ucizi încetul cu încetul . Sau, acum – până mai ești pe cale – încerci în fiecare zi să fii de acord tot mai mult. Împacă-te!

În această antiteză, Isus dă poruncii „nu ucide” un sens mai profund, adică „iubește-l pe celălalt”, deoarece viața înseamnă a iubi. A ucide este manifestarea morții. Isus nu ne zice numai să nu ucidem, ci să împlinim toate acele aspecte care dau viață. Deoarece răul există (omorul există și legea-l denunță) ce trebuie să faci? Să vindeci răul din rădăcină: să te vindeci de mânie, de dispreț, de condamnare. Să te împaci cu fratele și îți este dăruită întreaga viață, pentru a împlini toate acestea.

Versetul 26 nu ne amenință, ci ne avertizează. Dacă tu nu reușești să vezi în celălalt un frate, ci continui să vezi un adversar, vei fi târât înaintea Judecătorului, vei intra pe o cale fără ieșire și „nu vei ieși de acolo”. Însă, dacă tu îl consideri pe celălalt un frate, se deschid căi infinite de împăcare și trăiești paternitatea Domnului.

Și dacă vreți să știți cât trebuie să plătim sau ce înseamnă că trebuie să plătim „până la ultimul ban”… mergeți înainte la cap. 18 și veți afla. Este vorba de 10000 talanți care înseamnă 370.000 chintale de aur, cinci kilometri de camioane pline de aur. Este datoria pe care trebuie s-o dăm lui Dumnezeu. Și trebuie să o plătim în întregime, dacă nu iertăm datoria de 100 de dinari ai fratelui.

Cu alte cuvinte, dacă îți bazezi întreaga viață pe logica „dau și primesc”, nu vei avea scăpare, deoarece și viața este o datorie, nu mi-am dat-o eu. Sau privești totul din perspectiva darului și a iertării și atunci trăiești, sau privești totul din logica datoriei: atunci tu ucizi și ești ucis. Tu te ucizi!

vv. 27-30 ^

²⁷ Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. ²⁸ Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui. ²⁹ Dacă ochiul tău drept te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul. ³⁰ Şi dacă mâna dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă.

A doua antiteză este „să nu faci adulter„. Dacă în prima antiteză se vorbea de relația cu celălalt, aici se vorbește despre raportul de cuplu. Prima relație cu celălalt. Adulterul arată că această primă relație de cuplu falimentează, pentru că în relația de cuplu nu se înfăptuiește raportul pe care fiecare dintre noi îl are cu Dumnezeu, de fidelitate, de comuniune, de dar, de iertare, de reciprocitate. În raportul de cuplu se împlinește faptul că noi suntem „după chipul lui Dumnezeu”, adică fiecare se dăruiește celuilalt. Și fiecare diferență devine acceptare și nu rivalitate, se transformă în dar, fecunditate. Cei doi devin după chipul lui Dumnezeu.

De obicei, sexualitatea este privită în mod animalic, adică de posedare, de stăpânire a unuia asupra altuia, în loc să se bazeze pe logica dăruirii libere responsabile și conștiente; caută să stăpânească. Aici intră în scenă adulterul. Prin definiție, adulterul este falimentul omului – chip al lui Dumnezeu – care nu știe să iubească cu o iubire fidelă. Lucruri care ni se întâmplă…

Isus merge la rădăcina adulterului. Adulterul există datorită inimii, a ochiului. Problema e a inimii, a dorinței. Care sunt dorințele inimii tale? Într-adevăr vrei să realizezi – în relația cu celălalt – relația de dar existentă în Treime? Inima curată Îl vede în toate lucrurile pe Dumnezeu și în toate împlinește planul și voia Sa, dar în mod principal le împlinește în raportul de cuplu.

Isus nu impune o lege și mai dură, ci merge la rădăcina răului, adică incapacitatea raportului fidel de cuplu. O incapacitate care se află în inima noastră. Isus cere și în acest câmp o hotărâre: să ne stăpânim dorințele, să ne ferim ochii de priviri desfrânate.

El spune că este mai bine să ne scoatem ochiul și să ne tăiem mâna, decât să intrăm în gheenă cu doi ochi și cu două mâini”. Și e adevărat!

Ceea ce avem trebuie să ne folosească să ne realizăm viața… nu pentru a ne face rău. De obicei, noi înfăptuim răul cu darurile pe care le avem. Veniți să folosim aceste daruri pentru a face binele! Să le folosim bine.

În cultura noastră, bărbatul și femeia sunt priviți ca realizare a raportului om-Dumnezeu? Nici vorbă! Dincolo de toate culturile, validitatea unei culturi se definește de către raportul bărbat-femeie. De raportul bazat pe egalitate și pe dar/dăruire și nu pe rivalitate.

Prototipul oricărei rivalități este tocmai rivalitatea bărbat-femeie. Și încă nu am depășit acest nivel. Și este primul revers al păcatului, adică omul care nu se mai acceptă ca fiind limitat, pentru că a fi bărbat și femeie indică limita: ori unul ori celălalt… și este nevoie de celălalt pentru a fi chip al lui Dumnezeu. Prin urmare este tocmai neacceptarea sinelui și a lui Dumnezeu. Și este prima tulburare, îmbolnăvire care privește sexualitatea și relația.

Vizavi de relație: un lucru este posesia (stăpânirea) și un alt lucru este aparținerea reciprocă. Depinde de inimă, dacă este o inimă de stăpân, atunci persoana se crede stăpână; dacă este vorba de o inimă ghidată de iubirea lui Dumnezeu, Care este relație și aparținere reciprocă, această relație va fi reflectată în raportul bărbat-femeie.

Se vorbește despre a nu ucide și a nu face adulter. Înseamnă că aceste lucruri se fac. Isus extinde: cine se mânie, cine spune prost și nebun… Înseamnă că omul se mânie și-l jignește pe fratele său… Dacă merg la altar și fratele are ceva împotriva mea… Înseamnă că eu merg la altar și fratele meu are ceva cu mine. Înseamnă că celălalt este adversar. Înseamnă că tot răul există.

Isus nu zice că răul nu există și că toate vor merge bine. Isus ne spune că răul există. Ce a venit să facă Isus în lume? Să sublinieze și mai mult existența răului? Ne era suficientă legea. Nu ucideam și măcar eram corecți în chip formal.

Nu face adulter. Nu-l voi face, dar cel puțin lasă-mă să doresc, să privesc… Isus este mai exigent? Impune legi mai dure? Trebui să fim atenți să nu judecăm astfel.

Răul există și pornește din inimă: fie violența, uciderea, fie raporturile rele de cuplu. Isus vine să ne dea o inimă nouă. Inima de fiu. Ne dă Spiritul care ne permite să trăim și să împlinim nu numai porunca formală de a nu ucide, ci porunca iubirii, a stimei, a împăcării cu celălalt. Nu numai porunca de a nu face adulter, ci puterea ca taina căsătoriei să realizeze într-adevăr aparținerea reciprocă, fidelitatea, darul total, iertarea totală pe care Dumnezeu însuși o are față de noi. Acesta este darul pe care Isus a venit să ni-l ofere.

Nu trebuie să-l înțelegem ca o nouă lege. Dacă l-am înțelege ca lege, ar fi fost mai bine să ne lase ca înainte, când aveam o lege mai puțin exigentă și era mai bine… În schimb, Isus a venit să ne facă darul unei vieți noi. Amin.

 

Guvernarea mondială, o formă mascată de a vorbi despre guvernul mondial

Criza şi pandemiile ne apropie de „guvernarea mondială”

…Sa invatam de la Mihai Eminescu (asasinat) despre rusinea de a vinde pamintul- bunul national al vesniciei…Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.

 

Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.

Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră.

(Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)

“Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual

“ Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.
Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.

(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

„Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.

Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.
(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)
In timp ce noi vindem pe doua parale pamintul,si implicit destinul poporului,
„Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie- pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini.Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.

(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

 

EUROPA LIBERA: Asasinate la comanda