De câte ori va fi suspinat tatăl din pilda evangheliei, gândindu-se la fiul său şi întrebându-se: „Oare se va mai întoarce scumpul meu copil acasă?… Oare îl voi mai vedea vreodată?” Fără voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era copilul lui, era sânge din sângele lui.

Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcându-se? Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă neîncetat.

Aşa e şi Tatăl ceresc faţă de noi. Oricât de păcătoşi am fi, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui şi cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui. Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te aşteaptă, Tatăl ceresc aşteaptă întoarcerea ta.

Undeva am citit duioasa istorie a unui fiu care a părăsit pe tatal său şi casa părintească. După 20 de ani şi după ce şi-a risipit averea trupească şi sufletească, s-a întors acasă bolnav şi prăpădit. A ajuns noaptea târziu. „Poarta va fi încuiată” şi-a zis fiul, apropiindu-se; şi a încercat să deschidă. Dar, o minune, poarta era descuiată. A intrat şi s-a apropiat cu sfială de uşa casei. „Uşa, desigur, va fi încuiată” şi-a zis în sine fiul; şi a dat să deschidă. Dar, o minune, şi uşa era descuiată. Şi-a luat îndrăzneala şi a intrat.

– Cine-i? întrebă un glas stins şi abătut.

– Eu sunt, tată dragă, copilul tău cel rău şi blestemat! Am intrat, căci am aflat toate uşile descuiate… Altcum n-aş fi cutezat să intru. Desigur, aţi uitat în noaptea asta uşile descuiate. Tată dragă, te rog, iartă-mă, tată dragă, sunt flămând şi bolnav; te rog… iartă-mă…

Ah, scumpul meu copil! Vino în braţele mele… Tata te iartă!… Tata te-a aşteptat mereu… Tata se topeşte de dorul tău… Noi n-am uitat uşile descuiate, scumpul nostru. Din ziua în care ai plecat, uşile le-am ţinut mereu descuiate, ca să te poţi întoarce oricând… Uşile au fost descuiate pentru tine, scumpul meu copil.

Fratele meu! Poate şi tu eşti undeva, departe, în calea pierzării. Află, dragul meu, că Tatăl te aşteaptă… Află că Tatăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.

Află, fratele meu, că Tatăl ceresc n-a încuiat uşa în urma ta. De când ai plecat în calea pierzării, să ştii, fratele meu, că uşa iertării stă mereu descuiată. Tatăl te aşteaptă cu toate uşile descuiate.

Istoria păstrează numele unui tată îndurerat din Franţa, care, timp de 10 ani şi-a aşteptat fiul plecat în lume, ieşind în fiecare zi de trei ori la gară, în nădejdea că îl va vedea reîntorcându-se. Dacă dragostea unui tată pământesc a făcut acest lucru, cât de mare trebuie să fie dragostea Tatălui ceresc!

De când ai plecat în căile pierzării, să ştii, fratele meu, că Tatăl ceresc se uită în fiecare zi să te vadă întorcându-te, te aşteaptă în fiecare zi, în fiecare clipă…

O, nu mai zăbovi, fratele meu! Destul ai stat slugă la diavolul şi porcii lui; la diavoleştile patimi şi păcate. Întoarce-te îndată acasă. Întoarce-te, până uşile sunt deschise, pentru că pe urmă (la moarte) uşile se vor închide şi atunci va fi prea târziu, prea târziu…

O, nu mai zăbovi, fratele meu! Tatăl te aşteaptă. Dragostea Lui te aşteaptă, iertarea Lui te aşteaptă. Vino acasă, suflet pierdut! Tatăl te aşteaptă. Vino acasă! Vino!

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Atunci când suntem împreună, fraţi şi surori, la un ceas de închinare şi de zidire sufletească, când suntem în adunarea frățească, este un prilej de mare bucurie. Cântările sunt mai înălţătoare, rugăciunea mai fierbinte, cuvântul mai cu putere. Se adeveresc cuvintele din Psalmul 133: “Iată ce plăcut şi dulce este să locuiască fraţii împreună!”

Când suntem singuri sau când lucrăm singuratici, atunci ne confruntăm cu mai multe ispite şi provocări. Atunci suntem mult mai slabi şi mai expuşi unor înfrângeri în luptele noastre sufleteşti.

Dar când ne rugăm şi alergăm împreună, când muncim în echipă, sporul este mai mare şi roadele mai binecuvântate. Aşa ne-a promis Mântuitorul: “Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” ( Matei 18,19).

De aceea, suntem mereu îndemnaţi să căutăm şi să dorim adunarea frăţească. Adunarea ne creşte, ne întăreşte şi ne păstrează sănătoşi în credinţă.

Dragi fraţi, să căutăm adunarea frăţescă, să o iubim şi să o susţinem. “Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei” (Evrei 10, 25), ne spune sfântul Pavel.

Un grup de ingineri specialişti în aerodinamică au studiat pentru a înţelege de ce zboară cocorii într-o formaţia sub formă de “V” şi au descoperit un lucru foarte interesant. Bătăile aripilor fiecărei păsări crează un curent de aer care o ridică pe cea din faţa şi din urma ei. Dacă una iese din formaţie, zborul este mult mai greu şi rămâne în urmă. Zborul în această formaţie este cu 70 % mai uşor. Cocorul din faţă, care taie aerul, primeşte acest curent care-l ridică de la două păsări din spate. Iar ultimele păsări din cele două flancuri, care sunt ajutate doar de cele din faţa lor, depun un efort mult mai mare şi sunt înlocuite mereu de altele din faţă. Acest exemplu de zbor în echipă, transpus în plan duhovnicesc, ne dă multă învăţătură. Domnul vrea să ne ţină împreună în aceste vremuri dificile, în zborul nostru spre Patria Cerească. Să nu părăsim formaţia, că va fi mult mai greu, să sprijinim pe cei ce sunt în bătaie vântului şi să avem grijă de cei din spate, care poartă poverile. Împreună, mai repede putem ajunge mai departe. Dacă ne iubim şi ne preţuim unul pe altul, dacă mergem braţ la braţ şi umăr la umăr, sprijinindu-ne reciproc, vom fi mai puternici, atât individual cât şi ca adunare. În adunare, Domnul ne învaţă, ne motivează, ne întăreşte şi ne înalţă. Acolo ne-a promis El că va veni. Şi nu este în lumea aceasta un învăţător mai bun decât Iisus. “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Ce promisiune măreaţă să vină Însuşi Mântuitorul la întâlnirea noastră. Cum să ratăm, fraţilor, asemenea ocazii? Căci, Doamne, câte mai avem încă de învăţat de la Domnul nostru Iisus!

În timpul celor trei ani cât i-a învăţat Iisus pe ucenicii Săi şi pe oameni, a fost aspru criticat pentru că obişnuia să meargă printre păcătoşii care erau socotiţi nişte lepădături ale societăţii. Fariseii şi cărturarii credeau că pentru păcătoşii cei neobrăzaţi şi impertinenţi nu există îndurare, fiindcă legea nu prevedea o jertfă de iertare pentru astfel de păcate. Ei considerau că Iisus păcătuieşte stând cu ei la masă, că este şi El asemenea lor care sunt nişte proscrişi, excomunicaţi.

De câte ori n-am greşit şi noi judecând pe cei care au trădat lucrarea Domnului, pe cei care au vândut pe fraţi sau i-au prigonit, cum făcea Saul din Tars, prigonitorul Bisericii lui Hristos, de câte ori nu i-am ocolit pe oamenii aceştia! De câte ori n-am dispreţuit pe cei care ne-au calomniat şi am căutat să nu avem nicio legătură cu ei. Sau chiar i-am urât. Dar Domnul nostru n-a făcut aşa. Nici nu ne-a învăţat aşa. El a urât păcatul, dar i-a iubit pe păcătoşi. De aceea, Domnul le-a spus fariseilor şi ne spune şi nouă pilda cu oaia cea pierdută, cu banul cel pierdut şi cu fiul cel pierdut, ca să înţeleagă, şi să înţelegem şi noi, de ce S-a făcut Iisus accesibil celor păcătoşi.

Domnul ne-a arătat un fiu obraznic şi nerecunoscător care şi-a părăsit tatăl pentru a trăi în pofte şi plăceri, dar ne-a arătat şi un tată iubitor care a aşteptat zilnic întoarcerea din rătăcire a fiului său. Acest tată ilustrează iubirea şi bunătatea Tatălui Ceresc. Fiul nerăbdător îşi cere partea sa de avere, o transformă în bani lichizi şi pleacă departe, în ţară străină, să poată fi independent şi să trăiască în poftele şi plăcerile inimii sale. Acolo s-a pierdut petrecându-şi zilele şi nopţile în destrăbălare. Numai că plăcerile de o clipă ale păcatului nu durează, într-adevăr, decât o clipă: “plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11, 25). Când s-au terminat resursele, a venit şi foametea în ţara în care trăia el. Umilit, ca porcar la un stăpân străin, pentru îngrijirea acestor animale, considerate necurate de către evrei, el primea un adăpost şi o hrană slabă, “căci tare şi-ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni”. Aşa de pierdut ajunsese. Acest fiu, însă, pe care noi l-am detesta, socotindu-l nevrednic de iertare, Mântuitorul ne spune că şi-a venit în fire. Adică a început să vadă starea sa mizerabilă şi să încolţească în el pocăinţa, remuşcarea şi umilinţa. A început să formuleze în mintea sa cuvintele de pocăinţă pe care i le va spune tatălui când se va întoarce acasă la el: “Am păcătuit înaintea cerului şi înaintea ta” căci rareori păcătuim doar faţă de Dumnezeu. Poate că şi-a adus aminte de psalmii pe care l-a învăţat tatăl său pe când era copil. “Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32, 5). Avea acum remuşcări. Îi părea rău că a risipit totul, toată frumoasa moştenire. Şi cu umilinţă a socotit că atât de mare e păcatul său încât nu merită să fie numit fiu, ci doar un argat. Toate acestea i-au trecut prin minte când a hotărât în inima lui să se întoarcă acasă. Fără acestă HOTĂRÂRE, toate gândurile şi intenţiile bune ar fi fost în zadar.

De aceea, nu-i suficient doar să conştientizezi starea de păcat. Nici chiar să regreţi păcatele tale, trebuie neaparat să iei o hotărâte fermă de întoarcere Acasă la Tatăl şi apoi să rămâi în ascultare de voia Lui.

Tatăl iubitor din pilda Mântuitorului nu-i un tată oarecare, ci el, după cum am mai spus, este imaginea Tatălui Ceresc, despre care Iisus a vorbit mereu cu multă afecţiune: “Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”, “Tatăl nostru care eşti în ceruri.” “Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Deşi fiul cel pierdut nu era un fugar, avea totuşi comportarea unui fugar, iar tatăl său în fiecare zi privea în zare aşteptându-l să se întoarcă. Când, după atâta amar de vreme, l-a văzut venind în zdrenţe, a alergat în calea lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat mult. Ce strălucită dovadă de iubire, milă şi iertare arată Dumnezeu tuturor păcătoşilor pe care îi aşteaptă cu dor să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Aceasta este îndurarea Tatălui Ceresc pentru fiecare păcătos întors din căile pierzării. Şi o mare bucurie se face atunci în cer.

Pentru această bucurie a întoarcerii din rătăcire, a înfierii, a stat Iisus la masă cu păcătoşii. Da, El n-a fost ca ei. N-a iubit traiul lor. Dar i-a iubit şi îi iubeşte cum ne-a iubit şi pe noi, pe când trăiam departe de El şi ne-a arătat dragostea Sa, ca să nu ne simțim respinşi şi fără nicio şansă de mântuire. O astfel de milă şi iubire ne îndeamnă Mântuitorul să avem şi noi față de semenii noştri care n-au ajuns încă să-L cunoască pe Dumnezeu.

Când fiul s-a întors acasă, n-au fost reproşuri, nici aluzii mustrătoare, ci numai dovezi ale dragostei. Au fost porunci grăbite către robii săi să aducă haina cea mai bună, să-i pună inel în deget şi încălţăminte în picioare. Toate acestea arătau iertarea deplină si recunoaşterea demnităţii de fiu.

Iată lecţia Marelui nostru Învăţător Iisus care a promis că vine acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui. Iată cât trebuie să mai creştem noi până vom putea dovedi dragoste necondiţionată faţă de cei păcătoşi, până vom putea să ne rugăm fierbinte pentru prigonitorii, dispreţuitorii şi calomniatorii noştri.

Un astfel de prigonitor a fost Saul din Tarsul Ciliciei şi Domnul trimite pe Anania, un ucenic al Său, să-şi pună mâinile peste el. Iar acest ucenic are şi el obiecţii serioase: “Doamne, a răspuns Anania, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toți care cheamă Numele Tău.” Dar Domnul i-a zis: “Du-te căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel.” (Faptele Apostolilor 9, 13-15). Cât de frumos a înţeles Anania cuvântul Domnului! A plecat îndată, şi-a pus mâinile peste Saul, care suflase ameniţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. şi auziți ce sfinte cuvinte îi spune: “Frate Saule, Domnul Iisus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.” (Faptele Apostolilor 9, 17)

Nu stim noi câţi astfel de oameni sunt prinşi în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Noi suntem chemaţi să împlinim cuvântul Domnului, să împletim cu dragostea de fraţi iubirea de oameni, chiar şi de aceia care ni se par cu totul împotrivitori voii lui Dumnezeu.

În SUA cineva a avut iniţiativa de a crea o linie telefonică gratuită pentru tinerii fugari care şi-au părăsit casa părintească fără să spună cuiva vreun cuvânt. S-a estimat să în SUA există aproximativ două milioane de fugari anual. Agenţia care a înfiinţat această linie telefonică primeşte lunar în jur de 5 000 de apeluri. Fugarul tipic este o fată de 15 ani care a părăsit casa părintească de o săptămână. Cei mai mulţi fugari cer ca voluntarii care răspund la telefon să ia legătura cu părinţii lor, fără a de adresa tânărului fugar. Alţii nu pot încă să ia legătura cu părinţii, dar au nevoie de adăpost sau de ajutor medical. În jur de 10% din fugari sunt respinşi de părinţi.

Din când în când, agenţia aceasta primeşte câte un telefon de mulţumire de la un fost fugar sau câte un ajutor financiar de la unii părinţi recunoscători.

Nepătrunse sunt căile Domnului. Să ne ţinem, dar, de îndemnul Mântuitorului de a fi milostivi cum şi Tatăl nostru este milostiv.

Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2016, nr. 5, pag. 10

Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are două puncte principale. Punctul cel dintâi şi cel mai însemnat, şi cel mai înalt este Golgota, este Jertfa Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui ne poate curăţi de orice păcat (I Ioan 1, 7).

Numai prin darurile Crucii putem dobândi mântuire, iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea Duhului Sfânt.

Dar tot atât de însemnat este şi al doilea punct: inima omului şi darurile Crucii, care pot lucra numai acolo unde li se deschide inima omului. Faţă de noi, darurile Crucii n-au nici un preţ dacă nu le primim în inima noastră şi dacă nu le lăsăm să lucreze în inima noastră. După Golgota, în rândul al doilea, inima este centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Spre inima noastră se îndreaptă Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Toate predicile Mântuitorului se îndreaptă spre înlăuntrul, spre inima oamenilor. „Din belşugul inimii vorbeşte gura”, zicea Mântuitorul (Matei 12, 34). Din inimă ies, ca dintr-un izvor, şi cele bune şi cele rele: cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Marcu 7, 21-22).

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8).

În starea sa cea căzută şi păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari, o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta se îndreaptă Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Cu ajutorul Golgotei inima se poate face şi trebuie să se facă un lăcaş al Duhului Sfânt (I Corinteni 3, 16).

Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici, de la izvorul răutăţilor: de la inimă. Până nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar.

Fântâna otrăvită o poţi vindeca coborându-te la izvorul ei şi vindecând izvorul ei. Repararea ţevilor n-ajută nimic. A căuta să te îndrepţi şi să te mântuieşti fără îndreptarea inimii ar insemna ca şi când ai aştepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repararea ţevilor.

Până când înlăuntrul nostru nu „se zideşte” o „inimă nouă” şi curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip.

Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială. Din religia lor lipsea „inima curată”, lipsea duhul. Religia lor ajunsese o religie de forme goale. „Vai, vouă, fariseilor, pentru că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sunt pline de necurăţenie şi de răutate” (Luca 11, 39).

„Poporul acesta cu buzele Mă cinsteste, dar cu inima sa departe este de Mine” zicea Domnul Iisus (Matei 15, 8).

Sub această mustrare stă şi creştinismul de azi. Din creştinismul de azi lipseşte inima, care trebuie să fie predată Domnului Iisus, lipseşte prisosul inimii şi al duhului; sau, mai bine-zis, lipseşte tocmai Hristos din inimile oamenilor de azi, de aceea s-a stins dintre oameni dragostea, mila, bunătatea şi viaţa cea curată. Trăim un creştinism de suprafaţă, fără adâncimi în Evanghelia Mântuitorului şi în inima noastră; de aceea viaţa noastră e lipsită de dar şi de putere.

În special, noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul în Evanghelia Mântuitorului; trăim Evanghelia neadâncită destul în inima noastră. De aceea e biruită viaţa noastră de atâtea scăderi şi răutăţi.

Lozinca mântuirii noastre sufleteşti trebuie să fie: mai adânc în taina Golgotei şi mai adânc Domnul Iisus în inimile noastre. Să arăm mai adânc!

După Golgota, în rândul al doilea, inima e centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Inima noastră este cetatea pe care vrea s-o cucerească Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Dar, pe de altă parte, şi satan îşi dă seama despre însemnătatea ce o are inima omului. Domnul Iisus bate la uşa inimii tale. Diavolul bate şi el. Stă în voia ta şi în voinţa ta să-ţi deschizi uşa inimii tale Domnului Iisus ori diavolului.

Cetatea vieţii şi mântuirii noastre este inima. De aceea, spre cetatea aceasta se îndreaptă şi Domnul şi diavolul. „Fiule, dă-mi inima ta!”, zice Domnul (Pilde 23, 26). Domnului îi trebuie casa aceasta, cetatea aceasta. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

„Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer. Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3, 13-17)

Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor șerpi veninoși ca pedeapsă pentru păcatele lor. „Atunci, Domnul a trimis împotriva poporului niște șerpi înfocați, care au mușcat poporul, așa încât au murit mulți oameni în Israel. Poporul a venit la Moise și a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului și împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să depărteze de la noi acești șerpi.” Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: „Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” (Numeri 21, 6-8)

Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor șerpi veninoși ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci «văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor și Domnul a zis lui Moise: fă-ți un șarpe de aramă și îl pune sus într-o prăjină ca pe un semn și tot cel mușcat de șerpi va privi spre el și va trăi.» Și a făcut Moise așa și oricine era mușcat de șarpe și privea spre șarpele de aramă «trăia și nu murea» (Numeri 21, 6-8).

Semnul șarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota și darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel ce privea spre șarpele de aramă a lui Moise «trăia și nu murea». Tot așa și cel ce primește darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte și pieire sufletească. Și tu trebuie să simți păcatul ca pe un șarpe ce te mușcă de moarte. Începutul mântuirii tale sufletești acesta este: să afli mai întâi cu groază că eşti osândit şi pierdut pentru păcatele tale, să afli că păcatul te-a mușcat de moarte și din această moarte te poate scăpa numai Jertfa Mântuitorului. Numai simțind mai întâi grozăvia și greutatea păcatului, vei simți darul și mântuirea ce curge din Jertfa Crucii. Nu este pe acest pământ o vorbă mai grea decât «păcatul» și nu este o învățătură mai minunată decât aceasta că Iisus s-a răstignit pentru păcatele mele și ale tale. Nu este în această lume o osândă mai maredecât aceasta: «plata păcatului este moartea» (Romani 6, 23) și nu este o veste mai de bucurie decât aceasta că, Iisus ne-a scăpat prin moartea Lui de această osândă. Jetfa Crucii de pe Golgota este temeiul și temelia creștinismului și a unei vieți de creștin. Jertfa Crucii este firul cel roșu care trece prin toate Scripturile.

Dacă azi este atâta moarte sufletească în lume, apoi pricina este tocmai aceasta că foarte puțini primesc cu adevărat darurile ce le dă Jertfa Crucii. A primi cu adevărat pe Mântuitorul și Jertfa Lui înseamnă să-ți dai seama că dacă Crucea și Jertfa Lui te-a scăpat de la pieire, apoi tu trebuie să te pui cu totul în slujba Lui, tu trebuie să fii averea Celui răstignit. Mâinile tale, picioarele, ochii, vorbele, banii, averile și toate lucrurile tale sunt averea Mântuitorului și trebuie să le pui în slujba Lui. Jertfa Crucii trebuie să te oprească la fiecare pas să-ți dai seama ce a făcut Iisus pentru tine, cu ce iubire te-a iubit ca și tu să iubești, cum te-a iertat ca și tu să ierți, cât a suferit ca și tu să suferi.

Ai primit tu, cititorule, Jertfa și darul ce-l dă Crucea Mântuitorului? O, dragă cititorule, să ști tu cu ce dar te îmbie Domnul și tu nu vrei să-l primești? Șepii păcatelor sug mereu sângele și vlaga ta sufletească și tu nu primești darul și mântuirea ce ți-o dă Jerfa Crucii? Când stai la picioarele Crucii și sub puterea Crucii, șerpii ispitelor, patimilor și păcatelor n-au nici o putere asupra ta. Bătrânilor, tinerilor, bărbaților, femeilor, copiilor priviți și primiți darul Crucii de pe Golgota ca să scăpați de moarte și pieire sufletească. Toți cei mușcați de șerpii păcatelor, ispitelor și patimilor primiți darul ce-l dă Jertfa Crucii ca să scăpați de moarte și pieire sufletească!

Cititorule! Te-a mușcat și pe tine șarpele păcatului? Primește fără zăbavă jertfa Crucii, altcum ești pierdut.

Preot Iosif Trifa

În cea dintâi cuvântare a Părintelui Iosif din ziua de 12 septembrie 1937 (au fost trei cuvântări ale părintelui), când frați din toată ţara s-au întâlnit să întocmească acea moţiune prin care să încerce să rezolve problema conflictului care era cu Mitropolitul, părintele Iosif spune:

„ Fraţilor, o mare bucurie avem astăzi, ne vedem strânşi aici, în Numele Domnului nostru Iisus, atâţia fraţi din toate părțile țării, dar pe lângă bucurie avem şi o mare datorie şi o grea răspundere, căci fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta nu este ca un sfat oarecare, nicio adunare ca oricare altă adunare, Oastea Domnului este adunarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur când este vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări, noi rămânem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm cu frică atunci când este vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în Planurile Lui, în Voia Lui… Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm veghează Tu neîncetat şi cu toată grija asupra mersului Lucrării Tale şi toate acţiunile noastre, oricât de bine intenţionate ar fi ele, nu îngădui să reuşească dacă prin asta s-ar face un rău Cauzei Tale şi s-ar împiedica într-un fel Planul Tău. Noi putem greşi totdeauna Doamne, chiar şi atunci când vrem să facem binele, dar Tu nu greşeşti niciodată. Amin.”*

Am citat aceste cuvinte gândindu-mă la ideea de responsabilitate atunci când facem ceva în Lucrarea Domnului, şi nu mă refer numai la atitudinile noastre în momentele cruciale ale Lucrării, ci la orice acţiune, chiar şi la o vorbire de la amvon care este o implicare și un amestec al nostru într-o Lucrare care nu este a unor oameni, nefiind o organizație pământească, ci o Lucrare a Domnului. Faptul că este a Domnului și nu a oamenilor mie mi-a pus o răspundere în conştiință. Ori de câte ori am lucrat într-un mod greşit sau am făcut o gafă într-o vorbire sau printr-o discuţie cu un frate sau printr-un cuvânt scris, mi-a părut rău şi mi-a fost ruşine faţă de fraţi, pentru timpul lor pierdut şi poate pentru gândurile rele pe care le-aş fi putut induce prin acea discuţie şi astfel, în loc să zidesc, poate că am dărâmat. Dar m-am simțit vinovat mai ales faţă de Domnul, pentru că în general nu cred că este un loc în zona noastră de activitate, unde putem face ceva de capul nostru sau după bunul nostru plac.

Când suntem angajaţi la locul nostru de muncă avem nişte responsabilități nu putem face ceva după bunul nostru plac, nici măcar în familia noastră nu putem face asta ci, peste tot suntem responsabili şi cu atât mai mult în Lucrarea Domnului. De aceea, orice ne-am pune noi în gând şi orice ne-am dori noi să facem în Lucrarea Domnului, trebuie în primul rând să fim conştienţi permanent de această răspundere.

Mai mult decât atât, trebuie să fim conştienţi că această Lucrare, care este a Domnului, are şi vrăjmaşi. De aceea toți fraţii din ţară, dar în special cei care se implică în mod deosebit, fraţii lucrători, dacă avem într-adevăr conştiinţa curată, dacă iubim curat şi sincer Lucrarea Domnului şi pe fraţi, atunci este normal ca fiecare să urmărim binele acestei Lucrări în orice facem.

În prima şi ultima vorbire a părintelui Iosif din ziua de 12 februarie 1937, părintele vorbeşte de doi vrăjmaşi, cel formalist şi cel sectar, faţă de care fraţii ar trebui să ia atitudine, dar, pe lângă aceşti doi vrăjmaşi, mai avem ca vrăjmaş păcatul, care ne pândeşte totdeauna, pe fiecare. Împotriva tuturor acestor vrăjmaşi, e necesar ca noi toţi fraţii să fim uniţi, ca să putem lupta împotriva lor. A da prin lucrarea noastră, chiar fără să vrem, ajutor unuia sau altuia dintre aceşti vrăjmaşi înseamnă să ne facem vinovaţi de un mare păcat față de Lucrarea Domnului, faţă de Domnul Însuşi şi faţă de fiecare suflet în parte, în special faţă de acele suflete care ne ascultă şi care se iau după noi. De aceea trebuie să-L rugăm pe Domnul, ca tot ce vom face fiecare dintre noi să fie numai şi numai spre interesul şi binele Lucrării.

Un frate tânăr scria în articolul intitulat „Păcatul personal sabotează adunarea”, ceva despre cum afectează păcatul personal mersul Lucrării Domnului. Atâta timp cât şi eu însumi ştiu că am în viaţa mea un păcat, trebuie să înţeleg că acesta alungă Duhul lui Dumnezeu din viaţa mea, iar fără Duhul Domnului, orice lucrare pe care eu totuşi continui să o fac aici în adunare va fi o lucrare rea, neziditoare.

Deci chiar şi la nivelul acestui duşman personal, păcatul, dacă continuăm să iubim păcatul care ne-ar stăpâni, noi facem un rău şi Lucrării, lucrând nu în interesul ei sfânt, ci în dezinteresul ei, în defavoarea ei. La fel şi cu privire la orice alt vrăjmaş din afară sau din interiorul nostru.

Domnul să ne ajute şi să ne călăuzească în toate, astfel încât tot ceea ce lucrăm să fie săvârșit cu un duh de nevinovăţie, de smerenie şi dragoste pentru Domnul Iisus şi pentru fraţii noştri, conştienţi fiind că am intrat în ogorul unde alţii au trudit şi au semănat şi unde Domnul Însuşi a făcut să crească. E „moşia Domnului”, unde EI însuşi a investit şi continuă să investească enorm: sângele Lui, dragostea Lui, harul Său. Noi doar ne bucurăm de onoarea de a contribui cu ceva, cât mai calitativ, la sporirea în sfinţenie şi în număr a adunării Domnului. De răsplata ei să ne facă El parte aici şi în Ziua veşniciei.

Preot Costel Căuş, Cuvânt pentru suflet, anul 2013, nr. 68, pag. 10

Chipul de alături e luat din Biblie, din cartea Macabeilor. Antioh, împăratul păgân, a cuprins Ierusalimul şi silea pe israeliteni să se lepede de Dumnezeu şi să se închine la idoli. Acest Antioh a făcut cumplită moarte între israeliteni şi a schimbat în păgânie şi Templul din Ierusalim, ridicând în el idoli ciopliţi.

Dintre israeliteni s-a ridicat atunci un viteaz mare, Iuda Macabeul, care a strâns oastea şi, după ce l-a bătut pe Antioh, a curăţit iarăşi Templul din Ierusalim de idolii cei spurcaţi, pe care i-a zdrobit cu ciocanele şi în locul lor a aşezat iarăşi poruncile lui Dumnezeu. (Citiţi pe larg această istorie în cartea Macabeilor, cap. 1-4).

Această istorie este cu mult înţeles şi pentru noi şi vremile noastre. Şi asupra noastră s-a ridicat un Antioh cumplit care ne-a umplut ţara de idoli. Păcatul este acest Antioh care face cumplită stricăciune şi moarte sufletească în ţara noastră cea nouă. Ni s-a umplut ţara de idolii păcatelor, dintre care, mai ales, de departe se vede strălucind viţelul de aur: lăcomia după bani, după plăceri, după „câştiguri” fără muncă. În ţara noastră cea nouă avem un duşman mai mare decât ungurii din ’48: păcatul şi stricăciunile sufleteşti. Împotriva acestui duşman trebuie să ne ridicăm cu „revoluţie” sufletească. Revoluţiile sufleteşti, îndeosebi de cele politice, se fac aşa că fiecare suflet trebuie să-şi facă mai întâi revoluţia lui, adică fiecare om să se răscoale mai întâi împotriva păcatelor sale şi să le alunge din hotarele vieţii sale sufleteşti. Numai cu astfel de „revoluţionari” se poate apoi începe lupta pentru curăţirea ţării de idolii şi stricăciunile cele sufleteşti. Precum odinioară marele viteaz şi erou Avram Iancu şi-a apărat cuibul şi neamul de năvala duşmanilor, aşa să ne apărăm şi noi azi ţara împotriva păcatelor şi stricărilor sufleteşti.

În chipul de mai sus se vede cum oastea Macabeilor curăţă Templul din Ierusalim de idoli, pe care îi sfarmă cu ciocanele şi aşază iar la loc poruncile lui Dumnezeu. O astfel de oaste ne trebuie şi nouă, care să se strângă sub steagul Mântuitorului şi să cureţe ţara şi sufletele de idolii păcatelor. Ne trebuie o revoluţie sufletească care să doboare idolii cei mulţi şi spurcaţi din ţara noastră: corupţia, pungăşia, minciuna, lenea etc. şi în locul lor să aşezăm poruncile lui Dumnezeu şi credinţa, dreptatea, cinstea, omenia, munca etc. Ne trebuie o revoluţie sufletească pe urma căreia să simţim cuvintele psalmistului: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat; adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit” (Psalmul 84, 11-12).

Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1924, nr. 34, pag. 3

Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă… El n-avea nici măcar dreptul de slugă… El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.

O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!…

Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.

Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cleveland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, într-un ziar românesc din America.

În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel: „Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înştiinţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult inima pruncului meu”.

Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său!

Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de următoarea scrisoare:

Ioniţă dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniţă dragă! Tata te iartă, vino acasă! Ioniţă dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gândeşti că a murit cineva în casă la noi. Ioniţă dragă! Tata te iartă, vino acasă!

N-am mai avut nici o zi bună… Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă! Al tău tată îndurerat.

Despre ce s-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare mişcătoare până la lacrimi n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.

O altă pildă: Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută şi pe acolo, dar n-o află. Atunci mama, în iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulţime de fotografii cu chipul ei îndurerat şi scrise pe ele, dedesubt: Aniţă dragă! Mama te iartă, vino acasă!

Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot locul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama – de bună seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu îndurerat şi se va întoarce acasă…”

Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei se putea citi durerea şi suferinţa. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut.

Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi îndată izbucneşte într-un strigăt de plângere şi bucurie: „E mama!… Mamă dragă!… Ah, scumpa mea mamă!… Mama mă iartă!… Mamă dragă!”

Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile: „Mama mă iartă… Mă duc acasă… Mama mă iartă!…”

Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este dragostea de părinte.

Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8).

Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.

Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl te iartă!

Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus, copiii acasă vestindu-i că-i iartă aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.

Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă!

Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Tatăl te iartă! Eu nu-ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.

Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat“ cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ticălos.

Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul se înfioară şi suspină pentru starea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce „acasă”!

Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.

Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această

Rugăciune

Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am umblat în căile pierzării. Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.

Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte pe calea pierzării. Abia acum vin la Tine, preabunule Doamne şi Tată ceresc. Ah, în ce stare nenorocită mă aflu! Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca… Sunt flămând şi n-are cine mă sătura… Sunt gol, şi n-are cine mă îmbrăca… Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Chipul cel frumos, ce-l aveam când trăiam în casa Ta mi s-a schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme adânci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea strălucitoare a Botezului, n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit… totul am risipit… totul am prădat.

Preabunule Părinte şi Tată ceresc, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău… N-am nici un drept să port acest nume… Sunt vrednic de alungare. Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din evanghelie. Fie-Ți milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou, să pot începe o viaţă nouă, ca unul ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Slavă veşnică acestui Nume Sfânt şi Nebănuit al Tău, Iisuse, Domnul şi Mântuitorul nostru, El este alcătuit din sunete pe care încă limbă omenească nu le-a putut rosti, nici condei omenesc nu le-a putut scrie, nici cântare omenească nu le-a putut atinge!… Slavă veşnică acestui Sfânt şi Nebănuit Nume, în rostirea căruia este Biruinţă (Apocalipsa 19, 15), şi este Bucurie (Psalmul 9, 2), şi este Mântuire (Matei 1, 21), şi este Ajutor (Ioan 14, 13-14), şi este Măreţie (Psalmul 96, 6), şi este Cântare (Psalmul 7, 17), şi este Putere (Psalmul 93, 4), şi este Lumină (I Ioan 1, 5), şi este Adevăr (II Ioan 3), şi este Înţelepciune (Proverbe 8, 22-32), şi este Neprihănire (II Corinteni 5, 21), şi este Totul-totul (Coloseni 1, 19). 

Slavă veşnică Numelui Tău Minunat şi Sfânt, Iisuse Doamne, Numelui Tău mai presus de orice nume, în care se va pleca orice genunchi ai celor din ceruri (adică fiinţele cele mai înalt spirituale), ai celor de pe pământ (adică ai tuturor celor care sunt şi materie) și al celor de sub pământ (adică al tuturor celor ce sunt încă necunoscute și adânci), (Filipeni 2, 9-11).

Slavă Numelui Tău, Iisuse Doamne, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Care ești mai presus de orice puteri cerești, având un Nume nespus mai minunat decât al lor (Evrei 1, 3).

Slavă Numelui Tău prin care pământul s-a apropiat de cer, iar cerul s-a coborât până la pământ cu îmbrățișare fericită și înfrățitoare. În același cântec de iubire și în același duh înțelegător în care se iartă totul, se șterge totul, se acoperă totul, se împărtășește totul.

Slavă veșnică Numelui Tău încă negrăit de minunat și Sfânt (Apocalipsa 19, 12), în care sunt cuprinse toate bogățiile științei, înțelepciunii și frumuseții…

O, Te rugăm ajută-ne să trăim o viață înțeleaptă și frumoasă, biruitoare și smerită, iubitoare și dreaptă, rodnică și sfântă. Spre a ne putea bucura și noi în veșnicie de părtășia cu Numele Tău. De harul de a-l purta pe frunțile noastre. Și de binecuvântarea de a ne împărtăși din toate izvoarele fericite ce se vor revărsa veșnic spre ai Tăi din Numele Tău cel Minunat și Sfânt (Apocalipsa 3, 12), Iisuse Doamne, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a restaurat persoana umană, oferindu-ni-Se ca Model. Prin pilda şi învăţătura Sa, ne-a arătat normalitatea vieţii, întemeiată pe iubire. EI ne-a descoperit iubirea divină, prin slujire, culminând cu Jertfa totală de pe Crucea Golgotei. Ce măreţ cuvânt ne-a spus: Fiul omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea Viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 8). Şi nu doar ne-a spus. Aşa a făcut. Ce pildă înaltă şi cutremurătoare ne-a lăsat!

Dumnezeu Creatorul Se întrupează, Se face om. Ce taină de nepătruns, întruparea Fiului lui Dumnezeu! Omul cade prin neascultare şi Dumnezeu vine după el. Vine să-l salveze, să-i arate că deşi nu merită, îl iubeşte necondiţionat. În ce iubire l-a învăluit, prin ce iubire l-a slujit şi mai ales prin ce iubire l-a salvat! Iubirea supremă dovedită prin jertfirea vieţii! Iubirea aceasta aşteaptă răspunsul omului salvat. De aceea ne-a poruncit: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii! (Ioan 13, 34)

Cel care ajunge să-L cunoască pe Domnul, cunoaşte iubirea Lui copleşitoare şi răspunde iubirii Sale cu iubirea totală a inimii cucerite deplin şi definitiv. Credinciosul adevărat poartă în sine focul iubirii divine şi nu mai poate trăi fără acest foc.

Ba, mai mult, prin harul Domnului îşi alimentează mereu acest foc, nefiind niciodată mulţumit cu măsura şi intensitatea arderii sale, precum spune cântarea: …să-i port pretutindeni, belşugul de har şi-a ei revărsare să n-aibă hotar… (Traian Dorz)

Doreşte să ardă tot mai înalt şi frumos. Arderea aceasta se concretizează în slujirea altora. Credinciosul adevărat, mădularul viu din Trupul Domnului, nu poate trăi fără a sluji dezinteresat şi necondiţionat. Duhul de Jertfă îl stăpâneşte, iar el slujeşte cu bucurie, fără să i se ceară, aşa cum a învăţat de la Domnul său preaiubit. Nu aşteaptă să fie slujit nici în familie, nici în biserică sau adunare, nici în societate, ci se oferă cu drag şi bucurie.

Ce mulţumit şi fericit e totdeauna, slujind altora! Slujirea cu bucurie e dovada adevăratei iubiri. Iubirea semenilor e termometrul iubirii de Dumnezeu. Ce luminos şi frumos e sufletul ce iubeşte slujind! Ce plin de viață e cel ce împlineşte prin slujire necondiţionată şi permanentă, porunca iubirii cereşti! Iubirea aceasta arde tăcut şi slujeşte fără zgomot. Nu se laudă cu ceea ce face; nu-şi contabilizează slujirea. Se bucură dăruindu-se. Cuprinde în împărăţia inimii pe cât mai mulţi, dacă ar putea, pe toți. Învăluie pe cei cuprinşi, aprinzându-i. Ce mare bucurie trăieşte când aprinde un nou suflet!

La antipod, ce nenorocire atunci când un „credincios“ aşteaptă sau chiar cere să fie slujit! Dorinţa de a fi slujit arată în acel suflet egoism, comoditate, lene şi, mai ales lipsa cunoaşterii Domnului. Nu se poate să cunoşti pe Domnul fără a cunoaşte şi trăi iubirea Lui. Ce povară într-o familie un astfel de „credincios“! Ce problemă într-o adunare, un astfel de suflet!

În societatea de azi, tot mai mulţi oameni au ajuns profitori, egoişti, lacomi, corupţi, urmărind doar interesul personal. Ce degradare înfricoşătoare! Ce desfigurare sufletească! Bieţii oameni străini de Domnul şi de mântuirea Lui nu-şi dau seama în ce şerpărie trăiesc.

Dar să se regăsească şi între cei credincioși simptome ale unor astfel de boli? E dureros, chiar foarte dureros. E neapărat necesară vindecarea. Pocăinţa sinceră, profundă şi harul Domnului pot vindeca deplin. Să învățăm apoi să cultivăm în noi duhul de jertfă. Nimic să nu ne pară greu, nimic să nu ne pară mult. Slujirea şi jertfa sunt calitățile şi însemnele care vor străluci minunat şi frumos Dincolo. Să ne îndemnăm unii pe alții la slujirea la care am fost chemați şi la jertfa la care am fost rânduiți, căci acestea împreună au înlăuntrul lor, harul cel ales.

Preot Viorel Chircă, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 79, pag. 16

„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat averea, dar era fiul lui. De se va reîntoarce cândva, îl va reprimi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui.

Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcându-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă.

O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc , dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.

Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dragostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I Ioan 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui. ”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.

De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căinţei.

O, scumpul meu frate, să ştii că, îndată ce apuci pe calea întoarcerii din răutăţi, Tatăl ceresc aleargă în calea ta. Tatăl ceresc aleargă să-ţi scurteze calea. Să ştii, fratele meu, că, din calea întoarcerii tale, Tatăl ceresc face mai mult decât tine.

Căinţa ta merge cu paşi domoli, dragostea Tatălui ceresc aleargă. Tu faci un metru, Tatăl ceresc, un kilometru. Drumul ce-l faci tu într-un an, Tatăl îl face într-un ceas. Tu mergi încet, Tatăl aleargă. Fratele meu, din zările cerului de sus, Tatăl te vede, Tatăl aşteaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea ta, ca să alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci?

Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părintească. Iată valea pe unde se juca în copilărie, iată livada, pomii, iată măslinul de lângă casă. Ah, ce bucurie!… Dar în această bucurie cade ca oţetul în apă trecutul lui şi starea lui cea grozavă. Ce va zice oare tatăl său?…

Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E tata! Inima îi bate cu putere. Luându-şi îmbărbătare, păşeşte înainte. Fiul se apropie, tatăl se apropie. Urmează clipa cea mare şi măreaţă: întâlnirea.

„Şi văzându-l pe el tatăl, i s-a făcut milă de el şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.

După atâţia şi atâţia ani, tatăl îşi vede iar fiul pierdut. Îl vede într-o stare grozavă şi fioroasă. În inima lui suspină: „Vai, copilul meu cel drag, în ce stare grozavă ai ajuns!” O dragoste şi milă neţărmurite clocoteau în sufletul tatălui. Îşi îmbrăţişează copilul, îl sărută cu foc, îl acopere cu dragoste şi iertare.

Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea de căinţă, dar tatăl a luat-o înainte; l-a acoperit cu dragoste şi iertare înainte de a-şi spune rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveau cuvinte. Li se oprise graiul. Vorbeau lacrimile. Dragostea şi iertarea tatălui grăiau şi se revărsau prin sărut.

Aşa e şi clipa cea sfântă în care omul se întoarce din căile pierzării şi se întâlneşte cu Tatăl ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte. Îl acoperă pe cel întors cu dragostea şi iertarea Lui cea sfântă.

O, ce dulce şi sfântă este întâlnirea cu Tatăl ceresc!

Când am fost în călătorie la Ierusalim, am luat cu mine şi toate păcatele mele. Le duceam să le depun cu lacrimi de căinţă lângă Mormântul Mântuitorului. Făcusem, în gândul meu, şi o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc. Dar când am ajuns acolo n-am putut grăi. Clipe întregi n-am putut vorbi decât prin lacrimile mele. Am simţit însă braţele Tatălui ceresc, am simţit îmbrăţişarea şi iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Ce dulce-i îmbrăţişarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu, fratele meu, din ea?

„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta… ”

Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu foc şi iubire. Sărutul era semnul iertării.

„Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău…”

Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori: „Aduceţi haina cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el, şi daţi-i inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi junghiaţi viţelul cel mai gras şi, mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Haina, inelul şi încălţămintea erau semnul că fiul este nu numai iertat, ci şi aşezat iarăşi în starea în care fusese înainte de a pleca în calea cea rea.

Vedeţi cu câtă putere se revarsă dragostea şi iertarea tatălui? De la sărut, la haină… De la haină, la încălţăminte… De la încălţăminte la inel… De la inel, la vițel şi la ospăţ de bucurie. Tatăl putea să o lase mai cu domolul. Putea să zică: ,Aduceţi azi haina, mâine inelul, poimâine încălţămintea… Cât despre ospăţ, să vedem mai întâi cum se va purta cel întors…”

Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat dintr-o dată toată dragostea sa şi toată bunătatea sa asupra celui întors.

Aşa face şi Tatăl ceresc. Când ne întoarcem din căile pierzării, El ne acopere îndată cu bunătatea Lui, cu dragostea Lui şi cu iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Iertarea Tatălui ceresc merge mai repede decât căinţa omului.

O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc! O, cum îşi revarsă valurile bunătăţii şi iertării Lui peste cei ce se întorc cu lacrimi de căinţă la El! Uitaţi-vă la fiul pierdut din evanghelie. Tatăl a pus în mişcare toată casa şi toată curtea pentru el. Unul aduce haina, altul inelul, altul încălţămintea; unii taie viţelul, alţii pregătesc focul, alţii pleacă după muzicanți, alţii cheamă vecinii.

Toată casa, toată curtea şi toată vecinătatea e în mişcare şi pregătire de ospăţ. Pentru cine? Pentru un fiu ce şi-a prădat toată averea; pentru un risipitor ce s-a întors acasă. Unii dintre oameni, poate, vor fi şoptit acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie nimic. El strigă mereu: „Alergaţi şi pregătiţi degrabă ospăţul şi să ne bucurăm, căci fiul meu acesta mort era și a înviat, pierdut era şi s-a aflat…”

Aşa lucrează şi Tatăl ceresc când ne întoarcem la El cu credinţă şi căinţă. Toate darurile şi binecuvântările Sale se revarsă asupra noastră.

Într-o carte am citit despre cum se pregătesc diamantele cele scumpe. Diamantul, după ce e scos din adâncul pământului, încă nu e gata. E numai o bucată de cărbune negru. El trebuie tăiat şi şlefuit, altcum n-are valoare. O mulţime de oameni lucrează pe el. Unii îl taie, alţii îl şlefuiesc, alţii pregătesc materia în care să-l cureţe, alţii cuptorul în care să-l ardă. O fabrică întreagă cu toate maşinăriile ei lucrează la un cărbune negru, iar din acest cărbune iese pe urmă diamantul cel strălucitor care împodobeşte coroanele regilor.

Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se întoarce la Tatăl ceresc. Dumnezeirea lucrează cu toate darurile ei la curăţirea lui. Îndurarea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, iertarea îl îmbrăţişează, iubirea îl sărută, mila îl îmbracă, bunătatea îi dă inelul, „Mielul” îi face ospăţ.

Ah, ce lucru mare şi măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Dintr-un „cărbune”, el devine un diamant ce străluce în coroana Mirelui (Apocalipsa).

Ah, ce lucru măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Cerul şi pământul se bucură când un păcătos se întoarce la Dumnezeu. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Cerule şi pământule, priviţi şi vă minunați: un păcătos se întoarce din calea răutăţilor şi, iată, Tatăl ceresc Făcătorul şi Stăpânul tuturor lumilor văzute şi nevăzute Se ridică de pe Tronul său; Se apleacă spre el, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Domnul cerului şi al pământului Se apleacă să îmbrăţişeze… pe cine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şi plânge păcatele.

Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru că Tatăl i-a aşteptat cu braţele deschise, i-a aşteptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şi inel nou, dar ei n-au primit acest dar.

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărârea de a se întoarce acasă. Putea însă foarte bine să moară în ticăloşie şi cu această hotărâre. El n-a rămas însă numai cu hotărârea, ci a şi ţinut hotărârea: s-a sculat şi a plecat spre casă.

Căinţa şi hotărârea noastră contra păcatelor trebuie să fie însoţite şi de întoarcerea la Dumnezeu; altcum mântuirea sufletului nu câştigă nimic. Atâţia şi atâţia oameni îşi plâng păcatele, dar nu se lasă de ele. Atâţia şi atâţia oameni „îşi pun în gând” să se lase de răutăţi, dar nu se lasă. Atâţia și atâţia cititori ai cărţilor noastre îşi vor fi pus în gând să intre în Oastea Domnului, numai cât nu intră.

Mântuirea sufletului este asemenea unei case cu mai multe încăperi. Când apuci a deschide prima uşă, căinţa, apoi celelalte se deschid şi trebuie să se deschidă una din alta. Intri printr-o uşă într-alta, dintr-o casă într-alta, până când ajungi, pe urmă, în faţa Tatălui ceresc.

Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre casă. A lăsat porcii şi se întoarce acasă. El merge apăsat şi îngândurat. Îl apasă nu numai foamea şi suferinţa, ci şi gândul şi întrebarea: Oare îl va ierta tatăl său, ori nu? El merge tânguindu-se şi întrebându-se: „Vai, cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatăl meu?…

Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, când mă va vedea?…. Oare mă va ierta, ori mă va alunga, fiindu-i scârbă şi ruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mine?… Oare ce va fi cu mine?…”

Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fiecare zi după tine. Tatăl te aşteaptă cu braţele deschise…

Întoarcerea fiului pierdut este pusă în faţa noastră ca un strigăt al Domnului, să ne întoarcem şi noi din căile pierzării. Întoarcerea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata să ne ierte şi să ne primească.

„Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă şi să fie Viu… şi cel fărădelege, de se va întoarce de la fărădelegile sale, va trăi şi nu va muri” (Iezechiel 18, 23). „Întoarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoarce către voi, zice Domnul Atotţiitorul” (Maleahi 3, 7). „Aşa zice Domnul: “Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire. Rupeţi-vă inimile voastre, şi nu hainele voastre; şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că îndurat este, îndelung răbdător şi mult-milostiv»” (Ioil 2, 12-13).

Trebuie să ştim însă cum să facem o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu îşi are şi ea regulile ei şi rânduielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul cel pierdut.

Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă aşa cum era: zdrenţăros, flămând, prăpădit. Na aşteptat până să-şi facă ceva haine şi până se mai îngraşă la faţă. În acest caz, desigur, ar fi pierit. El a plecat aşa cum era: n-a luat cu el decât lacrimile şi rugăciunea pe care plănuise să o spună în faţa tatălui său.

Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării aşa cum eşti! Întoarce-te „acasă” aşa cum eşti. Întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti. Dacă vei aştepta să te faci mai întâi bun şi apoi să te întorci la Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de încercare şi aşteptare, carul mântuirii stă pe loc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi decât lacrimile noastre, înfrângerea şi căinţă noastră.

Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat, spre acest scop, un tip de om prăpădit, decăzut, zdrenţăros. L-a căutat mult prin temniţe, cârciumi, spitale, prin locurile pe unde sunt oamenii cei căzuţi şi decăzuţi. În sfârşit, a aflat pe stradă un vagabond ce i se părea lui mai potrivit spre acest scop.

Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare şi cutare; vreau să-ţi fac chipul şi vei primi de la mine un dar.

În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu un om bine îmbrăcat. Cine eşti dumneata şi ce doreşti?

Eu sunt cerşetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici. M-am pus şi eu puţin la rând şi de aceea nu mă mai cunoşti.

O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, dacă e aşa, nu mai am nevoie de dumneata. Eu te aşteptam să vii aşa cum erai; numai aşa îmi puteai fi de folos.

Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi rătăcit în păcate. Tatăl te aşteaptă aşa cum eşti. Întoarce-te acasă aşa cum eşti!

A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravurile lui cele rele. N-a luat nici cărţile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stricate cu care îşi prădase averea. El a făcut un stânga-împrejur. Le-a părăsit pe toate şi a plecat acasă fără ele. Ar fi avut oare îndrăzneală să se întoarcă acasă cu cărţile de joc în buzunar şi cu femeile pe după cap? Fireşte că nu! Căci, desigur, şi tatăl ar fi luat bâta la el, văzându-l în starea aceasta.

Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dumnezeu aşa cum suntem; dar asta nu înseamnă că ne putem întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu ţigară în gură, cu patimile şi năravurile cele rele ce le avem. Mulţi s-ar întoarce la Dumnezeu, cu condiţia să-şi păstreze unele năravuri urâte. În «Oastea Domnului» ar intra atâţia şi atâţia oameni dacă unora le-am lăsa băuturile, altora femeile; unora înşelăciunile, altora zavistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumnezeu se face cu o „stânga-mprejur”; cu ruperea de lume şi de patimile cele rele.

A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea multă zăbovire. Era încă tânăr, dar n-a aşteptat să îmbătrânească. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie să facem şi noi.

– Cât timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu, l-a întrebat odată un om pe un vestitor al Evangheliei?

– Ți-i destul o singură zi pentru acest lucru, răspunse vestitorul.

– Şi care-i ziua aceea?

– Ziua cea dinaintea morţii tale.

– Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pentru că nu ştiu când va fi ziua aceea.

– Tocmai pentru asta, răspunse vestitorul, întoarce-te la Dumnezeu azi, căci ca mâine poţi fi în mormânt.

Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoarce-te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căci mâine poate fi prea târziu. Oricât ai fi de bătrân azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi de păcătos azi încă nu e prea târziu.

Însemnaţi-vă bine un lucru: diavolul vrea să-i piardă pe fiii cei rătăciţi cu două vorbe de înşelăciune: cu „mâine” şi cu „prea”. „Întoarce-te mâine!” şopteşte ispititorul. Iar mâine îţi zice: „Eşti prea păcătos, omule, pentru a fi iertat!”

Înşelăciunea lui „mâine” o putem birui cu „azi”, iar înşelăciunea cu „prea”, o biruie dragostea şi bunătatea Tatălui ceresc.

Sunt apoi alţii, pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcătoşi pentru a se întoarce la Dumnezeu. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam scoate din gândul că ea-i prea păcătoasă pentru a fi iertată. Odată veni iar la mine, plângând şi tânguindu-se:

Sunt pierdută, sunt pierdută… Şi ce va fi cu tine, o întrebai eu? În iad o să intru, părinte, în fundul iadului…

Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una! De vei merge la iad plângând şi tânguindu-te, apoi să ştii că toţi diavolii vor fugi de acolo, pentru că unde s-a mai pomenit să meargă cineva la iad plângând şi tânguindu-se pentru păcate?

Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neaşteptate asupra ei şi, din clipa aceea, n-am mai auzit-o tânguindu-se că n-are iertare.

Sunt apoi alţii, în care diavolul trezeşte un fel de ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu. Tot de pe când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaș beţiv să se lase de cârciumi şi să vie la biserică, să asculte predica. „Viu, părinte, viu” îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă mi-a spus-o lămurit: „Aş veni, dar mi-i ruşine de oameni…”

Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în cel păcătos ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu, iar nesocotitul de om primeşte această ispită. Îi e ruşine omului să se întoarcă la Dumnezeu, îi e ruşine să se roage, să citească în Biblie, să cerceteze biserica, dar nu îi e ruşine să se îmbete, să suduie şi să scoată câte spurcăciuni toate din gura lui. Ah, cât de mult a săpat diavolul şi aici!

Când un om îşi pune în gând să se întoarcă la Dumnezeu, diavolul sare cu toate armele lui să-l oprească. Când stăpânul fiului pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de a se întoarce acasă, acela îi va fi zis:

– Ce, eşti nebun? Rămâi aici! Cine o să-mi mai pască porcii?

– Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata!

– Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vremurile sunt grele. Dar o să vină şi vremuri bune. Fii pe pace!

– Stăpâne, nu mai stau! Plec!

Fiul pierdut n-a ţinut seamă de nimic. Când şi-a văzut starea ticăloasă, a plecat.

Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut! Opreşte-te din căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu! Lasă răutăţile şi te întoarce la Dumnezeu! Diavolul şi lumea vor fi contra ta, dar ţie de nimic să nu-ţi pese. Sufletul tău e mai scump decât toată lumea. Pentru mântuirea lui, lasă căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu!

Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoarce-te chiar azi!…

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Familia este un aşezământ dumnezeiesc pe care Dumnezeu Însuşi la binecuvântat de la începutul lumii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleți pământul şi-l supuneţi!” (Geneza 1, 28). Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile din sânul familiei cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este ; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 30-32).

Acest pasaj biblic este foarte important şi se citeşte în Biserică Ia Taina Sfintei Cununii, arătând cinstea de care se bucură şi importanţa pe care i-o dă Dumnezeu în sânul Bisericii Sale, ea nefiind doar un chip al Bisericii, o asemănare în miniatură cu Biserica cea mare, ci mai mult decât atât: familia este parte integrantă a Bisericii, ea însăşi o mică Biserică cum a numit-o Sf. Ioan Gură de Aur (Comentariu la Efeseni). Acest adevăr îl întăreşte şi dogma preoţiei universale, postulată de Sf. Ap. Petru (I Petru 2, 9) care face din fiecare creştin un slujitor al Domnului, dator să se sacrifice pe sine pentru slujirea lui Dumnezeu şi de a-I aduce jertfă curată de mulţumire, de laudă, apoi de a mărturisi Evanghelia prin fapte şi prin grai şi de a-şi stăpâni pornirile firii pământeşti.

Prin urmare, bărbatul fiind capul, iar femeia, inima familiei, au împreună responsabiIitatea conducerii şi menţinerii ei pe făgaşul sfințeniei, iar pe făgaşul sfințeniei se poate umbla numai prin mijloacele sfințeniei. Dintre aceste mijloace, un loc foarte important îl ocupă rugăciunea în familie: rugăciunea soţilor împreună, a unuia pentru celălalt, a părinților pentru copil, rugăciunea împreună a tuturor membrilor familiei. Atât Ia părintele losif, cât şi la fratele Traian găsim referirea la rugăciunea în familie nu numai sub formă de îndemn, ci chiar obligatorie pentru ca o familie să se menţină unită întreolaltă şi cu Dumnezeu. În Dreptarul învăţăturii sănătoase, fratele Traian, la capitolul Despre căsătorie şi familie spune că familia din Oastea Domnului trebuie să nu înceapă nicio zi şi nicio noapte fără să se roage amândoi împreună, cu dragoste, cu iertare şi cu pace în Hristos. Iar la capitolul Despre creşterea copiilor spune: Citirea Cuvântului Sfânt, rugăciunea şi cântarea Domnului să se facă împreună de către părinţi cu copiii lor zilnic. Aceasta va fi o binecuvântare pentru toţi. Lipsa acestora aduce nenorocirea tuturora.

Familia creştină trebuie să creeze un mod de viaţă în aşa fel încât să existe permanent o atmosferă de sacralitate, pe lângă aceea de familiaritate şi utilitate. Ceea ce ajută la crearea şi menţinerea sacralităţii este această disciplină a rugăciunii şi a celorlalte îndeletniciri duhovniceşti (cântarea, postul, pregătirea pentru marile sărbători, pregătirea pentru plecarea împreună la biserică sau la adunare, etc.). Spun disciplină întrucât statornicirea unor obiceiuri duhovniceşti are nevoie de un grad de autoimpunere, de respectare a unui minim program duhovnicesc în familie. Fără această autoimpunere, toți membrii familiei se vor disipa în vâltoarea îndeletnicirilor pământeşti mai importante sau mai puţin importante. Nu este totdeauna uşor să începi sau să închei o zi aşa cum se cuvine.

Dar şi o prea strânsă disciplină, poate crea repulsie faţă de respectarea acestui minim program duhovnicesc, iar această repulsie se poate instala în primul rând în inimile copiilor, ca unii care cunosc deocamdată lumea mai ales prin mijlocirea simţurilor şi nu au încă deplin dezvoltată capacitatea psihică de a înţelege realităţile spirituale, abstracte. Cu alte cuvinte, este necesar ca, în respectarea unui eventual program duhovnicesc în familie, să ţinem seama de copiii care încă nu au avut un moment al conştientizării şi hotărârii pe linia mântuirii. Nu s-au născut încă din nou.

Echilibrul dintre dezordine şi disciplina impusă, este responsabilitatea unor părinţi maturi duhovniceşte, capabili să se aplece şi să înţeleagă starea sufletească a copiilor. Sau responsabilitatea soţului credincios faţă de soţul necredincios, care încă nu L-a cunoscut pe Domnul în sensul profund al naşterii din nou. De aceea programul de rugăciune despre care vorbeşte părintele Iosif şi apoi fratele Traian trebuie să se adapteze la specificul fiecărei familii.

Cu privire la copii, această frumoasă disciplină trebuie îmbiată de la vârsta primiIor ani în care copiii sunt mult mai dispuşi să le accepte. Cu siguranţă formarea unui bun obicei (cum ar fi programul de rugăciune de seară, rugăciunea dinaintea mesei, etc.) îi va ajuta mai târziu să înţeleagă rostul rugăciunii şi mai ales necesitatea ei, pe măsură ce vor creşte. De exemplu, oridecâteori familia trece printr-o situaţie dificilă şi copiii deja mărişori sunt şi ei afectaţi de greutatea acestor momente, dacă părinţii credincioşi îngenunchează împreună cu ei şi cer, în disperarea momentului, ajutorul şi izbăvirea Domnului, copilul de azi şi adultul de mâine va avea un argument solid cu privire la necesitatea rugăciunii şi la puterea ei în viața omului.

Domnul să ne dea tuturor înţelepciunea de a ne potrivi activităţile noastre din casă, din sânul familiei, în aşa fel încât să nu cădem nici în neorânduiala care ne lipseşte de o viaţă concretă de rugăciune și care ne poate arunca în hăul păcatelor şi al problemelor de tot felul, dar nici în formalismul unei discipline greşit înţelese si obsesive care ne-ar face să eşuăm pe tărâmul literei, aI regulilor sau al pravilelor serbede care ucid duhul. Amin.

Preot Costel Căuș, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 78, pag. 14

„Cercetați Scripturile” (Ioan 5, 39)

Sfânta Scriptură este Cartea lui Dumnezeu. Ea s-a scris şi s-a dat oamenilor ca un sfătuitor, îndrumător şi călăuză pentru mântuirea lor. Prin Biblie ne grăieşte Însuşi Dumnezeu. Biblia e Cartea în care sunt scrise gândurile şi voia lui Dumnezeu cu privire la noi. În Sfânta Scriptură sunt arătate lucrările lui Dumnezeu. El Însuşi Se descoperă pe Sine, pentru a Se face cunoscut oamenilor.

Deschideţi Biblia şi-L veţi afla pe Dumnezeu de la cel dintâi rând scris, din cartea Facerii, şi până la cel din urmă cuvânt al Apocalipsei lui Ioan.

Dumnezeu este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul Bibliei. În paginile ei sunt cuvintele Lui spuse şi insuflate oamenilor. Aici sunt descrise lucrurile şi lucrările Lui. Aici ne este descoperită dragostea Lui pentru noi, arătată prin Jertfa Fiului Său făcută pentru noi.

Dacă n-ar fi Biblia

Dacă n-ar fi această Carte, atunci viaţa sufletului ar fi lipsită de o comoară duhovnicească, de o valoare nemărginită. De aceea a numit-o şi Sf. Augustin „Codul lui Dumnezeu” (cartea legii lui Dumnezeu). O jale fără margini ar fi viaţa oamenilor dacă ar fi lipsiţi de Biblie şi totuşi să vieţuiască.

Lumina vieţii

Domnul Dumnezeu ne-a lăsat în lume această Carte ca pe o lumină care să ne arate calea spre cer. Nimeni nu se poate lipsi de Cuvântul Sfânt fără a cădea în cea mai adâncă noapte a sufletului.

Un mare învăţat, pe patul de moarte, striga celor din jurul său: „Lumină!… Mai multă lumină!…”. El, care în viaţă fusese socotit ca o lumină a lumii, prin ştiinţa sa, la sfârşit striga după lumină.

Da, fiindcă numai „luminile mele”, cum a spus odată un credincios, nu-mi sunt de-ajuns. Luminile noastre se sting la cea mai uşoară bătaie a vântului. Numai Domnul Iisus şi Cuvântul Său este Lumina fără apus, care luminează pe orice om care vine în lume. „Domnul luminează întunericul meu”, spune David.

Fericit cel ce a aflat lumina Cuvântului Scripturii sfinte şi umblă în această lumină. Un astfel de om este un copil al luminii, un om nou, un copil al lui Dumnezeu.

Mântuire pentru toţi

Cât timp a fost în lume, Domnul Iisus i-a învăţat pe toţi şi pe tot locul: în templu, prin case, pe afară, la munte, la mare, în pustie, ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, oriunde, totdeauna. El era dornic şi grabnic de mântuirea tuturor celor pe care-i vedea şi-i întâlnea. El doreşte ca fiecare om să audă cuvântul Evangheliei şi să se pocăiască.

Şi dragostea Lui a purtat de grijă ca şi noi să putem citi şi auzi Cuvântu-I sfânt oriunde ne-am găsi şi orice limbă am vorbi.

Astăzi, Biblia e tipărită aproape în toate limbile pământului, orice om o poate citi şi cerceta. Şi voia Domnului este ca pământul să fie plin de cunoştinţa Lui ca fundul mării de apele ei (Isaia).

În vuietul lumii şi-n întunericul ei, Domnul ne-a lăsat Cuvântul Său ca un dreptar de viaţă (Psalmul 119, 9), ca o lumină (Psalmul 119, 105), ca un sol care să ne aducă pururea aminte de El (Psalmul 119, 55).

Pentru milioane şi milioane de oameni, Biblia a fost şi este hrana cea de toate zilele, izvorul din care scot neîncetat putere şi tărie în lupta pentru împărăţia lui Dumnezeu.

…Şi pentru tine

Cuvântul lui Dumnezeu este şi pentru tine. Tu nu te poţi lipsi de el, oricine-ai fi. Biblia este haina în care se îmbracă cei ce călătoresc spre Patria cerească. Ea este sabia Duhului pe care o poartă cei credincioşi şi se luptă cu ea împotriva diavolului şi ispitelor din lume.

Când e vorba de cunoaşterea lucrurilor „de sus” şi de mântuire, nici cel învăţat, nici neînvăţatul nu poate spune că n-are nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvintele Mele zice Domnul sunt duh şi viaţă” (Ioan 6, 63). „Legea Domnului spune psalmul este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului dă înţelepciune celui neştiutor; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii” (Psalmul 19, 7-8). Cu nici un chip nu te poţi lipsi de El.

A te lipsi de Biblie e totuna cu a te lipsi de viaţă, de lumină, de soare. Iar a nesocoti Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a-L nesocoti pe Însuşi Dumnezeu. Şi cine nesocoteşte Cuvântul Domnului se pierde, zice înţeleptul Solomon (Proverbe 13, 13). Domnul Iisus spune: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile” (Luca). Cuvântul Lui ne arată calea mântuirii, dar dacă ne rătăcim prin desişurile păcatului cine poartă vina?… Oare nu noi, cei ce nu ştim şi nu vrem să cunoaştem Cuvântul Lui? „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22).

A trăi în păcat şi a spune că n-ai ştiut, cât timp ai la îndemână Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă a te osândi singur.

Îndemn

Dacă-L iubeşti pe Dumnezeu… dacă îţi iubeşti sufletul tău şi doreşti să câştigi mântuirea, învaţă să cunoşti „sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus” (lI Timotei 3, 15). „Cercetaţi Scripturile… în ele aveţi viaţa veşnică” (Ioan 5, 39).

«Armata Domnului Isus Biruitorul», anul 1938, nr. 1, pag. 4

Ioan Marini, Gazetarul credincios

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.

Aşa e și cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţeniei sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.

Pe această cale mersese şi fiul pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpastiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas. Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloşie… Putea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.

Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit în loc.

„Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne spune Evanghelia – şi a zis «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!»” Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Se trezeşte ca dintr-o beţie.

L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul beţiei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în şanţ şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă şi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt care fiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Aşa de tare m-am putut eu ticăloşi?….”

Mântuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme l-au scuturat suferinţa şi lipsa, până s-a trezit din somnul pierzării. Suferinţa i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii, să afle starea grozavă în care ajunsese.

Aşa se întâmplă şi cu noi. Suferinţele şi încercările ne vin din îndepărtarea lui Dumnezeu, ca un strigăt de trezire, de deşteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum l-ai striga pe un om ce doarme dus, în vreme ce casa lui a luat foc. Mulţi se trezesc prin strigătul încercărilor. Ca şi fiul cel pierdut, se trezesc şi se îngrozesc de starea grozavă şi nenorocită în care se află.

Ferice de ei, căci începutul mântuirii sufleteşti este tocmai acesta: cunoaşterea stării tale păcătoase, cunoaşterea deplină a stării grozave în care te-a adus păcatul. Dar, vai, sunt atât de puţini acei care se trezesc la strigătul suferinţelor.

Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cu un ac. Dacă simte bolnavul acul, mai e nădejde de viaţă. Dar, de nu-l simte, toată nădejdea e pierdută.

Cei mai mulţi păcătoşi (bolnavi) nu simt acul suferinţelor. Aceştia sunt pierduţi.

Pe fiul cel pierdut suferinţa l-a trezit din somnul pierzării. Dar această trezire încă nu însemna mântuirea lui. El se putea prăpădi tot aşa de bine şi cu această trezire, ca şi fără ea. Se putea prăpădi la fel plângându-şi ticăloşia ori suduind necazurile. El n-a rămas numai la trezirea şi tresărirea din somnul pierzării, ci a purces mai departe pe calea mântuirii. După trezire, a luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său.

„Şi a zis: «Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu sunt vrednic a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi»… ”

Ce rugăciune dulce şi scumpă este aceasta!… Cu ea învie un mort şi se pune un hotar. Ea răsună şi va răsuna neîncetat ca un cântec minunat şi neîntrecut… Este doar cel mai minunat cântec pământesc din cele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu câte lacrimi fierbinţi va fi stropit fiul cel pierdut această hotărâre!

Aceasta este taina cea minunată a căinţei: recunoaşterea păcatului, mărturisirea lui şi stropirea lui cu lacrimile cele fierbinţi de căinţă. Căinţa fiului pierdut este chipul căinţei adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sine. El nu se gândeşte şi nu plănuieşte cum să-şi scuze rătăcirea când va ajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată greşeala lui şi toate lacrimile lui în rugăciunea: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta”.

De când eram duhovnic la ţară, îmi aduc şi acum aminte, cu groază, de cei care veneau la spovedanie făcând pe avocaţii (sau, mai bine-zis, diavolul făcea pe avocatul lor). Îşi apărau păcatele cu fel de fel de ocoșeli, în loc să le stropească cu lacrimi de căinţă. Mărturisirea sinceră a păcatelor şi stropirea lor cu lacrimi fierbinţi, aceasta este căinţa cea adevărată.

Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii. După trezirea noastră din păcate, trebuie să urmeze şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.

Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese la marginea prăpastiei. Ia seama, poate şi tu eşti în calea lui! Poate şi tu eşti undeva, departe, departe în calea pierzării. Ai ajuns şi tu slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte. Domnul strigă după tine, încercările strigă după tine, cerul strigă după tine… Trezeşte-te, fratele meu, trezeşte-te, până nu-i prea târziu!

Fiul cel pierdut, când a ajuns la marginea prăpastiei, şi-a aplecat ochii în palme şi zicea plângând: Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul cel drag al tatălui… Ah, în ce casă caldă şi bogată am crescut eu, şi acum mă chinuiesc aici!… Nu mai pot de rău… Sunt flămând… Sunt gol… Sunt bolnav!… Scula-mă-voi din ticăloşia asta şi mă voi duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voi înmuia cu lacrimile mele şi cu suferinţele mele…”

Fă şi tu aşa, fratele meu! Plânge-ţi şi tu păcatele cu lacrimi de foc, zicând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ceresc!… Vai, cum mi-am prădat darurile sufleteşti ce le-am avut de la El!… Vai, în ce ticăloşie trupească şi sufletească am ajuns!… Nu pot să mai stau în starea asta grozavă!… Sunt gol, sunt flămând, sunt bolnav. Scula-mă-voi din ticăloşie şi mă voi întoarce la Tatăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voi stărui cu lacrimile mele şi suferinţele mele…”

Nu te teme, scumpul meu frate, nu te teme!… Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele deschise. Te aşteaptă cu haină nouă şi inel nou. Pleacă îndată „acasă” la El! Pleacă chiar azi! Pleacă „acasă” îndată… pleacă!

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Psalmul 7, versetul 8

Când nu numai prigonitorii sunt nedrepţi faţă de Hristos, ci însăşi legea, care ar trebui să fie sfântă, ea însăşi ajunge să fie nedreaptă faţă de El, — atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri. Când cel tare este nedrept şi rău, el face şi legile sale la fel, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe.

Atunci martorii sunt puşi de el sau înfricaţi de el — şi nu vor sluji decât acuzării. Apărarea pusă de el sau înfricată de el va fi neputincioasă şi înjositoare. Capetele de acuză vor fi neadevărate. Faptele vor fi rău interpretate şi înfăţişate tendenţios. Concluziile, răuvoitoare. Sentinţa, impusă, grăbită şi monstruoasă. Iar nevinovatul va fi aruncat în adâncul îngrozitor al unor infernale chinuri. În mijlocul unor fioroase fiare mai dinainte aţâţate… Ce-i mai rămâne atunci săracului şi nevinovatului căzut fără nici un fel de apărare într-o astfel de peşteră tâlhărească, decât strigătul deznădăjduit şi amar: Dumnezeule, fă-mi Tu dreptate!…

Fă-mi dreptate, Doamne, căci Tu ştii că nimic din ce au spus ei împotriva mea nu-i adevărat. N-am făcut şi n-am gândit niciodată aşa ceva. Dar toate lucrurile de pe pământ îşi au vremea lor (Eclesiastul 3, 1). O dată ce vremea încercării s-a dus, trebuie să se ducă şi ea (I Corinteni 10, 13). Când vremea ei a trecut, — peste voia tuturor paznicilor puternici sau a legilor nedrepte, Mâna lui Dumnezeu deschide porţile cele de fier (Fapte 5, 19). De aceea nu dispera, credinciosule, niciodată! Când eşti nedreptăţit chiar prin lege şi judecată, ai încredere în Domnul, căci mai este o lege şi mai este o judecată: Legea şi Judecata lui Dumnezeu (Eclesiastul 12, 14). Chiar dacă va trebui să aştepţi ani de zile până când va sosi ceasul dreptăţii tale, totuşi nu te teme, căci şi în încercarea ta tot timpul va veghea asupra ta grija iubitoare a lui Dumnezeu. Apleacă-te smerit în faţa sentinţei pe care n-ai putut-o ocoli şi faţă de care nu eşti vinovat. Dacă Dumnezeu a îngăduit-o, aceasta va fi spre binele tău şi spre izbânda şi cinstea Lucrării Lui pentru care suferi. Poartă-te cu demnitate sfântă.

Nu te milogi şi nu te văicări, cerşind bunăvoinţa nimănui. Renunţă la apărarea nefolositoare. Şi nu te lepăda de frumuseţea Adevărului pentru care suferi pe nedrept. Va veni vremea când ocara ta de acum se va schimba într-o slavă eternă. Şi lanţurile tale, într-o pricină de veşnică laudă şi cinste, pe care n-ai mai primi s-o schimbi cu nimic în lume (I Corinteni 9, 15). Nu te teme deci, fii tare şi ţine cu statornicie legământul de bun ostaş al lui Hristos, legământ pe care l-ai spus cu gura ta şi l-ai semnat cu degetele tale (Isaia 44, 5). Dumnezeu este cu tine şi pentru tine, iar când El Îşi va face dreptate Numelui Său şi Cauzei Sale, atunci vei fi îndreptăţit şi tu. Atunci da, ţi se va face dreptate şi ţie care suferi pentru aceasta.

O Preadulcele și Bunul meu Mântuitor și Dumnezeu, Iisus Hristos, fii binecuvântat dacă în dragostea Ta ai îngăduit ca și eu să fiu părtaș întrucâtva la crucea și la suferința Ta pe pământ, suferind pe nedrept batjocuri și prigoniri.

Te rog ajută-mă ca să le pot suferi cu răbdare și demnitate sfântă și fă să pot bea în tăcere și în liniște paharul amar până unde mi-ai hotărât Tu. Fă să mă pot ruga cu sinceritate pentru chinuitorii mei, care lucrează fără să știe la cununa slavei mele veșnice. Fă să mă pot ruga cu milă pentru ei, căci ei, sărmanii, nu știu ce știu eu despre viitorul lor. Și despre pedeapsa sub care sunt. Ei nu știu nimic nici despre Puterea Ta, Doamne, care va schimba în curând totul spre binele nostru, făcându-ne și nouă dreptate, împotriva tuturor celor care ne-au prigonit și ne-au osândit pe nedrept. După cum Te-au osândit și pe Tine, Dumnezeul și Mântuitorul nostru (Ioan 15, 20; Evrei 11, 26; I Petru 4, 14). Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Chipul de alături ne arată o evanghelie pe care o puteţi citi pe larg la Matei 8, 23-27: Iisus Mântuitorul călătorea împreună cu apostolii Săi pe mare. „Şi iată, vifor mare s-a făcut în mare, încât se acoperea corabia cu valurile. Şi venind, învăţăceii Lui L-au deşteptat pe El, strigând: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim!». Şi le-a zis lor Iisus: «Ce sunteţi înfricoşaţi, puţin credincioşilor?». Şi sculându-se, a poruncit vânturilor şi mării şi s-a făcut linişte” (Matei 8, 23-27).

Întâmplarea de mai sus e din vremea când umbla Iisus cu apostolii pe pământ, dar ea se potriveşte şi azi în viaţa mea şi a ta, iubite cititorule. Şi viaţa noastră e o călătorie peste marea acestei vieţi şi furtuni se ridică şi în calea noastră. Marea acestei vieţi e mai mult tulburată decât liniştită. Ştii tu care sunt valurile şi furtunile din marea vieţii noastre? Sunt, mai întâi, ispitele, patimile, poftele cele rele şi plăcerile acestei lumi. Marea vieţii noastre veşnic mugeşte şi se frământă de acest „vifor al ispitelor” pe care diavolul îl scorneşte şi îl tot aţâţă, ca să ne înece cu el în valurile pieirii sufleteşti. Altfel de valuri şi furtuni sunt şi necazurile, întristările, bolile etc. În valurile acestor furtuni, noi repede ne-am îneca dacă n-ar fi cu noi Domnul, care face „linişte” în marea vieţii noastre răscolite de patimi şi furtuni. Orice furtuni s-ar ridica împotriva noastră, noi nu ne temem până când în corabia vieţii noastre se află Domnul cu noi.

Apostolii s-au spăimântat de furtuna ce se ivise în calea lor, pentru că încă nu primiseră destul dar din darul Domnului şi putere din puterea Lui. Apostolii şi-au pierdut curajul înainte de a se pogorî peste ei darul şi harul Duhului Sfânt. Furtuni şi mai grele au venit peste ei după pogorârea Duhului Sfânt, dar atunci n-au mai descurajat, ci, dimpotrivă, se lăudau cu necazurile şi spuneau că au „plăcere” în ele, căci prin ele simt prisosind harul şi darul Duhului Sfânt (II Corinteni 12, 10). Aşa e şi cu tine, dragă cititorule. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, adică când eşti cuprins, aprins şi cârmuit de darul Duhului Sfânt, atunci orice valuri şi vânturi s-ar ridica împotriva ta, tu nu te temi, căci Domnul este cu tine şi îţi dă putere. „De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor” (Psalmul 46, 2). Aşa grăiesc şi o aşa putere simt creştinii cei adevăraţi. O, ce liniştit stă un creştin adevărat în faţa valurilor şi vânturilor din marea acestei vieţi! „Dacă El dă linişte, cine o poate tulbura?” (Iov 34, 29). O, ce dulce este „liniştea” sufletească pe care o dă Domnul Iisus celor care trăiesc cu El şi călătoresc împreună cu El peste marea acestei vieţi!

Când trăieşti o viaţă cu Domnul, valurile necazurilor, întristărilor îţi vin şi ele spre zidire şi clădire sufletească. Adeseori şi noi, ca apostolii, tremurăm în faţa primejdiilor, dar pe urmă ne ruşinăm când vedem puterea lui Dumnezeu. Necazurile ne vin ca să înţelegem că numai El ne poate scăpa; ca să vedem cât de slabi suntem singuri şi cât de tari când Domnul călătoreşte împreună cu noi.

Liniştită este viaţa creştinului care trăieşte cu Domnul şi călătoreşte împreună cu El peste valurile acestei vieţi. Nu însă aşa e viaţa păcătosului, ci ca o corabie fără cârmă şi fără cârmaci, izbită de valuri încoace şi încolo. „Cei păcătoşi sunt ca marea înfuriată ce nu se poate linişti” (Isaia 57, 20). Păcătosul e o corabie ce şi-a pierdut drumul vieţii şi rătăceşte dusă de valurile şi vânturile ispitelor şi păcatelor până când se cufundă de tot în adâncul mării, în noaptea pieirii sufleteşti.

Să ştii, dragă cititorule, că orice păcat face o gaură în corabia vieţii tale; şi dacă nu astupi aceste găuri ce le face păcatul, prin căinţă şi prin întoarcere către Domnul, apa pătrunde înăuntru şi te îneacă. Să ştii, dragă cititorule, că valurile şi vânturile necazurilor din această lume sunt trimise de la Domnul ca să te apropie de El şi să strigi şi tu cu apostolii: „Miluieşte-mă, Doamne, că mă cufund”. De ani de zile viaţa oamenilor de azi s-a făcut un „vifor” ce nu se mai gată, s-a făcut o corabie bătută de valuri şi vânturi de războaie, greutăţi, scumpete etc. Şi viforul nu se mai linişteşte şi nu se va linişti până când oamenii şi popoarele nu se vor apropia de Iisus Mântuitorul cu cuvintele apostolilor: „Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim”. Dar oamenii nu fac întoarcerea la Dumnezeu, la Iisus Mântuitorul, şi de aceea necazurile tot mai mari şi mai mari se fac. Din furtunile vremilor de azi numai o singură cale de scăpare este: întoarcerea la Dumnezeu.

Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1924, nr. 40, pag. 4

Psalmul 7, versetul 1

Îndată ce credinciosul Domnului alungă din nou şi hotărât pentru totdeauna de la el pe ademenitorii cei răi şi arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul şi Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmaşul satan porneşte împotriva lui o prigoană nimicitoare. Satan trece la atacul cel mare, cu toată puterea lui crudă şi răzbunătoare.

În astfel de vremuri, cel prigonit are de obicei doar puţine locuri de scăpare. Unii îşi caută, în prigonire, scăparea în adăposturi omeneşti, dar în felul acesta ei pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoinţă şi i-au adăpostit. În zilele tiraniei, vrăjmaşul luptă cu toate armele sale nedrepte şi silnice şi nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. Alţii caută adăpost fugind în pustie sau în depărtări. Dar şi acolo sunt alte primejdii şi necazuri, încât, până la urmă, omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi.

Alţii caută scăparea la bunăvoinţa vrăjmaşului şi intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare şi josnice, numai pentru a-şi putea scăpa viaţa mizerabilă. Dar condiţiile în care sunt siliţi pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc pe ei înşişi, încât ajung să le fie silă de propria lor viaţă de târâtoare odioasă. Şi, neputând suporta nici conştiinţa care îi mustră, nici condiţiile unei astfel de existenţe, de multe ori îşi sugrumă mai degrabă conştiinţa, ca să-şi salveze pântecul.

Numai puţini sunt cei care în vremea prigonirilor Bisericii au căutat scăparea lor în Dumnezeu, adică, încredinţându-şi soarta în Mâna Lui, au acceptat calea răbdării şi jertfei. Renunţând la dreptatea lor, la libertatea lor, la avuţia lor şi chiar şi la viaţa lor, ca El (Isaia 53, 10; 1 Petru 4, 12-14; 1 Tesaloniceni 1, 6). Din chiar clipa pornirii pe urmele lui Hristos, nouă ni s-a spus că în lume vom avea necazuri (Ioan 16, 33). Că vom fi urâţi de toţi pentru Numele Lui (Matei 10, 22). Că trebuie să fim prigoniţi (2 Timotei 3, 12). Că la suferinţă am fost rânduiţi (1 Tes. 3, 3). Deci de la început ştiam că trebuie să ne aşteptăm la acestea. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este plină de martiri şi de mucenici, chinuiţi de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatici.

Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe acelaşi drum cu ei. Într-o astfel de stare deci celui hotărât pentru Domnul nu-i este greu să cunoască ce are de făcut. Greul este numai până în clipa când a acceptat în inima sa să primească jertfa… După aceea nu-i mai este greu nimic, fiindcă îi vine puterea de Sus, care îl face în stare să biruie totul cu uşurinţă. O, ce pace dulce şi dumnezeiască cuprinde toată inima credinciosului după ce scapă astfel în Dumnezeul său, în răbdarea şi în părtăşia cu El la crucea şi la suferinţele Lui! (Filipeni 3, 10). În locul groazei de moarte se revarsă în sufletul martirului lui Hristos toată bucuria învierii şi vieţii, prin cerul deschis, de la Preaiubitul său Mântuitor, Care îl aşteaptă cu cununa slavei (Fapte 7, 56). Ce măreaţă şi strălucită stare de biruinţă este aceasta! Câte mii de fraţi ai noştri au trăit-o, suferind şi murind fericiţi (Apocalipsa 20, 4).

Slavă Ție, Putere a lui Dumnezeu, Care în clipele pătimirii Te reverși strălucită peste sufletul credinciosului Tău, copleșindu-i durerile și temerile, regretele și îngrijorările. Și-i dăruiești starea slăvită și biruitoare, eliberându-l triumfător și din lanțurile trupului său și din cele ale vrăjmașilor săi.

Slavă Ție, Marele nostru Mântuitor și Dumnezeu, Iisus Hristos, Care porți pe capul Tău eterne și multe cununi (Apocalipsa 19, 12), fiindcă odată ai purtat cununa de spini. Care porți acum atâtea Nume Strălucite, fiindcă odată ai purtat numele de ocară (Matei 27, 39-44).

Care ești Împărat și Stăpân veșnic (Evrei 10, 12-13), fiindcă odată Te-ai făcut robul tuturor (Ioan 13, 5).

Care ești Viu în vecii vecilor, pentru că odată ai acceptat jertfa și moartea de bunăvoie.

Te rugăm îmbracă-ne și pe noi toți cu aceeași putere și răbdare. Ca și în ocară și în slavă să fim vrednici de Tine. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”.

Până au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” îşi va fi zis fiul cel pierdut. Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur.

„Şi cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea ţară şi el a început a se lipsi” (şi s-a băgat slugă la porci).

Lipsa şi răul l-au pus la gânduri. Iată-l cum stă necăjit şi gânditor la masa chefurilor unde şi-a prădat averea. De la dezmierdare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare, la lipsă. De la masa de chefuri, a ajuns slugă la porci. Aşa păţesc şi azi toţi cei apucaţi în căile pierzării. Desfătările ţin numai până ce ţine prada şi risipa averii sufleteşti, trupeşti şi băneşti a omului. Când se gată această avere, cel desfătat deodată rămâne singur în drum, lipsit şi părăsit de toţi şi de toate.

Un Ion oarecare, apucat la chef, striga şi poruncea: „Cârciumare! Mai adă o litră!… Şi încă una… Şi încă două… Patru… Şase…”

Cârciumarul, gândindu-se la câştig, îl servea alergând şi răspunzând: „Aduc, domnule Ion, aduc!…” Însă, mai târziu, înţelegând că „domnul Ion” n-are nici un ban, deschise larg uşa birtului şi îl azvârli afară, strigându-i: „Afară, porcule!”

Aşa a păţit şi fiul cel pierdut din Evanghelie după ce i s-au gătat banii. Din „domnule fiu”, a ajuns „marş, slugă, la porci!”

Aşa îi cumpăneşte şi-i răsplăteşte diavolul pe toţi cei ce apucă în căile pierzării.

Calea ce duce la pierzare are în faţă o poartă mândră, strălucitoare, de marmoră. Cel amăgit de diavolul pe poarta aceasta, la intrare, îşi zice: „Aicea-i de trăit!…”, „Asta-i o dată viaţă…”; dar, vai, în dosul acestei intrări este o portiţă mică, iar această poartă îl scoate mai târziu pe cel intrat în livada cu porci.

Toţi cei intraţi pe poarta de marmoră a desfătărilor şi dezmierdărilor ajung pe urmă să pască porcii, ajung slugi la porcii diavolului.

Aşa a păţit şi fiul cel pierdut. A fost scos afară pe poarta cea din dosul intrării şi deodată s-a trezit singur, lipsit şi părăsit. Şi acum să vedem, mai departe, ce a făcut fiul cel pierdut.

Iată-l ajuns la o răspântie. Lipsa, necazul l-au oprit în loc din căile pierzării. El se întreabă acum ce este de făcut? Lucrul cel mai cuminte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la tatăl său. El putea face acest lucru, dar nu l-a făcut. El a mers mai departe în calea cea rea.

„Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia şi l-a trimis pe el la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele de roşcovele ce mâncau porcii. ”

În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la porci, se face porcar. Întristarea fiului era o întristare ce nu-i aducea încă aminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-l pleca înapoi spre casă.

Cât a stat fiul în lipsa şi în necazul acesta, cât a stat slugă la porci, anume nu se ştie. Evanghelia nu ne spune acest lucru. Probabil jumătate din întristarea lui a fost o întristare fără Dumnezeu, fără aducere-aminte de tatăl său. Va fi suduit pe necazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, va fi şi plâns de necaz, dar la întoarcere încă nu se gândea. Întristarea lui era o întristare fără Dumnezeu.

O, ce învăţătură minunată este aceasta şi pentru noi şi vremile noastre! Întocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când apucăm a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne ducem ca pe gheaţă. Alergăm în galop pe calea pierzării. Uităm de bunul Dumnezeu. Şi atunci iese şi în calea noastră atare beteşug, atare pagubă, atare încercare. Întristările şi încercările vin din depărtarea lui Dumnezeu… Vin să ne oprească din calea pierzării… Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne întoarcem „acasă’“ la El.

Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor. O carte întreagă aş putea scrie despre şcoala aceasta minunată, prin care Domnul m-a trecut şi pe mine. Însă, vai, oamenii nu înţeleg această şcoală. Plină este şi lumea de azi de necazuri şi întristări, dar întristarea oamenilor este o întristare fără Dumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dumnezeu şi întoarcerea la El.

Ajuns-am şi noi ca fiul cel pierdut. E plină lumea de întristări şi necazuri. Însă, vai, oamenii aleargă înainte în căile pierzării şi slujesc la porcii diavolului, la patimile cele rele.

Mie îmi vine să plâng când mă uit în lume şi văd atâtea şi atâtea necazuri, atâţia şi atâţia oameni necăjiţi. Dar nu de necazul lor îmi vine să plâng, ci de nepriceperea lor că nu văd mâna ce-i loveşte şi n-ascultă chemarea ei.

O, cum nu se uită oamenii în sus, să vadă şi să înţeleagă că toate necazurile şi încercările sunt legate cu o aţă lungă, lungă, al cărei capăt este în mâna lui Dumnezeu. Cu această aţă Domnul vrea să-l atragă pe om la El, dar omul sare să rupă această aţă.

Necazurile, greutăţile şi lipsurile vremilor noastre sunt strigarea şi chemarea Tatălui ceresc să ne oprim din calea răutăţilor şi să ne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea şi oamenii de azi aleargă înainte în căile pierzării. Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roşcovele”; să îndure cumplite lipsuri şi necazuri, dar nu vrea să se întoarcă „acasă“… Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă”. Lumea de azi e plină de fii rătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea.

Zilele trecute am auzit în târg un om ce suduia necazurile şi greutăţile. Înjura scumpetea şi lipsurile. Vai, ce nebunie!

Văzut-aţi ce face câinele cel furios când îl loveşti cu băţul sau arunci după el cu pietre?

În furia şi mânia sa, el sare să muşte băţul sau piatra. El se războieşte mai mult cu băţul şi pietrele, decât cu omul care-l loveşte. El umblă să scape mai mult de băţ, decât de om… Vede mai mult băţul şi piatra, decât pe cel ce dă cu ele.

Aşa e şi omul. Necazurile, întristările, încercările sunt băţul, sunt nuiaua cu care Domnul îi loveşte pe fiii săi, pentru a-i opri din calea pierzării şi a-i întoarce „acasă” la El. Însă omul vede numai nuiaua, dar nu-L vede – nu vrea să-L vadă – pe Domnul Care ţine nuiaua. Vede necazul, dar nu-L vede pe Domnul îndărătul necazului. Ca şi câinele, sare şi omul să muşte „băţul” suduie necazurile dar n-ascultă chemarea Celui ce-l loveşte. Suduie oamenii necazurile, dar de răutăţi nu se lasă.

Medicii, când operează pe cineva, îl adoarme cu cloroform (cu un fel de materie tare, adormitoare). Omul cloroformizat nu simte cuţitul doctorului, nu simte sângele ce-l pierde. Numai pe urmă, când se trezeşte, simte durerile.

Diavolul a aflat şi el un fel de „cloroform“ cu care îi adoarme pe cei păcătoşi: alcoolul şi patimile cele lumeşti. Când Domnul – Doctorul Cel sufletesc – s-apucă şi taie cu cuţitul suferinţelor în viaţa omului, ca să cureţe răul, diavolul sare cu „cloroformul” lui şi-l ameţesc pe cel păcătos, să nu simtă cuţitul mântuitor. Ameţit de patimile cele rele, păcătosul îşi vede înainte de patimi şi fărădelegi. Nu simte cuţitul încercărilor. Abia pe urmă pe patul morţii – se trezeşte în dureri grozave, dar atunci e prea târziu, e prea târziu…

Cuţitul Domnului taie în toate părţile cu suferinţe şi necazuri ce n-au fost de la începutul lumii (Marcu 13, 19). Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi, pentru că i-a amorţit diavolul cu „cloroformul”,, cu duhul acestei lumi. Sângele curge şiroaie din rănile necazurilor, dar oamenii nu simt cuţitul Domnului, pentru că i-a amorţit înşelătorul cel mare cu „cloroformul” lui.

Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi orice încercare îţi vin din depărtarea bunătăţii lui Dumnezeu, îţi vin ca un leac amar pentru îndreptarea ta şi mântuirea ta, îţi vin ca o chemare să te întorci „acasă”.

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu eram printre cei care adormisem, amorţit de patimi şi fărădelegi. Îţi mulţumesc, preabunule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting în acest somn de pieire sufletească. Sărut nuiaua cu care m-ai lovit; sărut cuţitul suferinţelor cu care m-ai trezit.

Ajută-mă, Doamne, să pot rămâne în această trezire şi să-i pot trezi şi eu pe alţii!

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”. Dar răul şi pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce şi-a luat partea sa de avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie, să-şi facă o căsnicie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa. El a ales calea cea rea.

„Şi s-a dus feciorul cel tânăr într-o ţară departe şi acolo a risipit toată averea sa, vieţuind întru dezmierdări (destrăbălări) .”

O, ce înţeles adânc este şi pentru noi în această istorie! Fiul din pilda Evangheliei a plecat în lume cu „partea lui de avere”. Întocmai aşa suntem şi noi. Tatăl ceresc ne-a trimis în lume, dându-ne „partea noastră de avere”, dându-ne o zestre sufletească cu care să putem trăi în această „ţară străină”, până ne vom întoarce iarăşi la El. Ştii tu, dragă cititorule, care este „partea noastră de avere“ pe care o avem de la Tatăl ceresc? Este averea noastră cea trupească şi sufletească: este mintea, priceperea, cunoştinţa, sănătatea şi alte multe daruri, aici pomenind şi darurile mântuirii sufleteşti.

Ah, ce „avere” scumpă avem noi de la Tatăl ceresc! Pentru „averea” aceasta noi ar trebui să stăm neîncetat în genunchi cu rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu. Dar, vai, noi nu ştim preţui această avere! Suntem, şi cu lucrul acesta, în chipul fiului celui pierdut. Ca şi el, risipim şi noi şi prădăm „partea de avere” ce ni s-a dat de la Tatăl ceresc. O prăpădim în fel de fel de păcate şi lucruri slabe. E plină lumea de cei ce-şi risipesc averea ce o au de la Tatăl ceresc.

În multe chipuri şi feluri îşi risipesc oamenii averea ce o au de la Tatăl ceresc.

Iată-l pe beţiv cum îşi pradă averea trupească şi sufletească. Iată-l pe învăţatul necredincios. Are o avere întreagă de minte şi înţelepciune. Ce lucruri frumoase ar putea face cu această avere! Cum i-ar putea deştepta pe oameni… cum le-ar putea citi din Biblie… cum i-ar putea învăţa şi lumina… Dar, vai, el foloseşte „averea” ce o are pentru a-i înşela pe cei nepricepuţi. Ba unii folosesc mintea şi învăţătura chiar pentru a tăgădui pe bunul Dumnezeu, Care le-a dat aceste daruri.

Iată-l pe înşelător, pe zavistuitor şi pe toţi ceilalţi păcătoşi care îşi pradă averea trupească şi sufletească. O, cum îşi pradă oamenii „averea” ce o au de la Tatăl ceresc! Ce dar mare sunt mâinile, dar păcătosul le foloseşte să fure, să bată, ba chiar şi să omoare. Ce dar mare sunt picioarele, dar păcătosul aleargă cu ele la birt şi în căile pierzării. Ce dar mare sunt gura si graiul, dar omul le foloseşte să mintă, să blesteme, să batjocorească, ba chiar şi să înjure pe Făcătorul său, pe Cel ce i-a dat aceste daruri.

La Taina Sfântului Botez, când primim legătura cu Dumnezeu, ni se pecetluiesc cu Darul Sfântului Duh ochii, mâinile, picioarele, fruntea, pieptul, capul, în semn că ele sunt o avere a Tatălui ceresc şi trebuie să le punem în slujba Lui. Ni se dă şi haină nouă şi curată, în semn că avem o zestre sufletească deplină. Taina Sfântului Botez ne dă partea noastră de avere; ne dă o zestre cerească şi sufletească completă. Dar cei mai mulţi oameni parcă nimic nu fac altceva decât rup, murdăresc şi zdrenţuiesc haina botezului; risipesc „zestrea” ce li s-a dat. La cei mai mulţi oameni ce a mai rămas din această zestre? (Matricola botezaţilor!)

Ah, ce risipă grozavă de avere trupească şi sufletească este azi în lume! Ori încotro te uiţi, vezi această pradă. E plină lumea de oameni care şi-au pierdut cea mai scumpă avere.

În multe chipuri şi feluri îşi poate prăda omul „partea de avere” ce o are de la Tatăl ceresc. Pilda Evangheliei ni-l arată pe fiul cel pierdut prădându-şi averea în chefuri şi desfătări. Prin aceasta, Evanghelia pune în faţa noastră beţiile, chefurile, desfătările şi destrăbălările ca pe cea mai grăitoare pildă despre prădarea averii trupeşti şi sufleteşti. Niciun alt păcat nu arată aşa de bine prădarea acestei averi ca beţiile, chefurile şi desfătările.

La alte păcate (zgârcenia, trufia, înşelăciunea etc.), omul îşi cruţă măcar averea cea trupească, sănătatea, dar la beţie şi destrăbălare, omul îşi pradă, văzând cu ochii, atât averea cea trupească, cât şi pe cea sufletească. Alte păcate sunt singure şi rămân singure, dar beţiile şi desfătările atrag după ele un şirag întreg de alte păcate (desfrânări, bătăi, certuri, înjurături, omoruri etc.).

Fiul cel pierdut şi-a mâncat averea cu prietenii şi prietenele. Ajutători la pradă a aflat destui. Aşa e şi azi: oriunde se pradă averi lumeşti şi sufleteşti, mâncători se află destui. Păcatele şi oamenii cei răi se strâng acolo ca şi corbii şi câinii la mortăciune.

Cele mai multe averi trupeşti şi sufleteşti se pradă şi azi prin beţii, chefuri şi destrăbălări. Asta-i parcă păcatul vremilor noastre. Diavolul a slobozit în lume parola: „Mâncaţi, beţi şi chefuiţi!… Trăiţi-vă viaţa!…”

Beţia şi desfătările sunt o sfidare, o batjocorire a darurilor ce le are omul de la Dumnezeu. În urletele de pe la birturi, beţivul parcă astfel grăieşte: „Uită-Te, Doamne, din cer şi vezi cum îmi bat eu joc de averea trupească şi sufletească ce mi-ai dat-o… Uită-Te Doamne, şi vezi cum batjocoresc eu dragostea Ta şi bunătatea Ta… Uită-Te cum calc în picioare şi în noroi darurile ce mi le-ai dat: mintea, sănătatea, curăţia sufletească şi celelalte…”

Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis în lume dându-ne „partea noastră de avere” sufletească şi trupească. Tot ce avem noi este averea Tatălui ceresc. Noi suntem răspunzători pentru păstrarea şi buna chivernisire a acestei averi. În Ziua cea mare a Judecăţii va trebui să dăm seama de ea până la „cel din urmă ban”.

Fiul cel pierdut a început cu risipa şi prada averii după ce a rupt legătura cu tatăl său. Să ştii, fratele meu, că aşa se întâmplă şi cu noi. Risipa şi prada averii noastre sufleteşti şi trupeşti începe îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc şi apucăm cu păcatele şi desfătările.

Fratele meu! Eu te întreb: cum stai tu cu „partea de avere” ce o ai de la Tatăl ceresc? Nu cumva eşti şi tu alături de fiul cel pierdut? Nu cumva prădezi şi risipeşti şi tu această „avere”?

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Psalmul 6, versetul 8

O dată ce un suflet s-a hotărât să meargă pe calea Domnului, călcând pe urmele Lui şi purtând crucea Lui în fiecare zi, desigur că cel dintâi lucru a fost şi trebuia să fie lepădarea de sine (Luca 9, 23). Adică ruperea totală şi definitivă de tot felul deşert de vieţuire de mai înainte (Efeseni 2, 3). Totala şi definitiva despărţire de toate legăturile plăcerilor şi prieteniilor care îl ţineau şi îl însoţeau în acest fel de vieţuire vinovată.

Câtă vreme omul credincios trăieşte stăruind în această sfântă şi puternică hotărâre, păstrând atent despărţirea de toate cele cu care o rupsese în clipa luării bunei hotărâri, atâta vreme el a putut umbla bucuros şi fericit pe urmele Domnului Iisus. Bucuria rugăciunilor lui era aşa de dulce şi ceasurile petrecute în genunchi atât de fericite, încât dorul după rugăciune şi fericirea stării în ea îl făceau să intre de şapte ori pe zi în odăiţa ei. Şi, cu toate ferestrele deschise spre Ierusalimul Ceresc, să se bucure de harul rugăciunii cu o bucurie negrăită şi strălucită… (1 Petru 1, 8).

Ce dumnezeiască stare de fericită şi sfântă beţie este petrecerea în rugăciunile dragostei dintâi! Nu voi uita nici eu niciodată cu ce nesaţ mă rugam atunci. Nici cum — copil fiind — păscând oile şi vitele părinţilor mei, mă ascundeam de atâtea ori pe zi prin tufişurile de la Luncă sau pe după căpiţele de fân, singur, în marea mea sete şi patimă după rugăciune!

Nu mă mai săturam să mă rog.

Nimic pe lume nu putea nici înlocui atunci, nici întrece în inima mea bucuria şi părtăşia rugăciunii.

Bucuria şi părtăşia stării de vorbă cu Domnul şi Preaiubitul inimii mele cu Care mă logodisem (Efeseni 5, 29-32). Despărţindu-mă uşor şi fără nici o părere de rău de toţi prietenii şi plăcerile dinainte.

Aveam şi eu destule astfel de plăceri lumeşti, deşi aveam abia cincisprezece ani atunci!

Câtă vreme prietenia Domnului Iisus (Ioan 15, 14) şi plăcerea stării cu El în rugăciune umplu toată inima credincioasă, omul nu mai doreşte nimic altceva pe lume. Prietenia Domnului şi părtăşia frăţească îi sunt de-ajuns. Dar foarte curând ispititorul, alungat din lăcaşul inimii, revine iarăşi, mai însoţit încă şi de alte puteri ispititoare. De ceilalţi asociaţi ai lui, care erau mai înainte plăcuţii tovarăşi de petreceri vinovate, de desfrâu şi de păcate.

Mijloacele cu care ei vor să ne atragă din nou sufletul în mocirla de care abia se spălase sunt multe şi felurite. Iar stăruinţa cu care se luptă să reuşească este îndelungată şi primejdioasă.

Vai, spre nenorocirea multora dintre noi, aceştia, adesea, reuşesc să ne bată. Să ne clatine în hotărârea luată. Şi să ne aplece spre păcat. Rupându-ne iarăşi prietenia şi unitatea cu Hristos şi cu ai Lui.

Atunci aruncăm crucea lui Iisus şi luăm paharul lumii. Uităm fericirea prezenţei Lui şi ne îmbătăm, zâmbind ispititorului. Lepădăm îmbrăcămintea curăţiei Lui şi ne îmbrăcăm iarăşi cu zdrenţele vechiului gunoi blestemat. Urmările nefericite nu întârzie să se arate.

Pedeapsa căderii — pedeapsa Domnului şi pedeapsa conştiinţei — vin ca o palmă şi ca o nuia usturătoare şi meritată spre a ne trezi, ca, venindu-ne în fire, să ne smulgem de la porcii şi dintre porcii păcatului, dacă mai putem, şi să ne întoarcem iarăşi Acasă (Luca 15, 20).

O, atunci încep să curgă mărturisirile căderii şi lacrimile pocăinţei: Nu mă pedepsi, Doamne, în mânia Ta!… Abia atunci vede omul, în toată grozăvia lor, urâciunea ademenitorilor săi. Îşi dă seama de rolul lor criminal — cum ei sunt cauza nenorocirii căderii sale. Cu sufletul plin de scârbă le strigă: Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă de la mine… Afară cu voi! Şi în vecii vecilor nu va mai sta de vorbă cu ei. Ci îi va ocoli cu cutremur şi scârbă. Aceasta va fi apoi şi meritul său, dar şi salvarea sa.

Preabunul și Dulcele meu Mântuitor, Care, când m-ai chemat să vin pe urmele Tale sfinte, mi-ai cerut s-o rup cu lumea, Te rog să mă ierți că nici eu n-am rămas întru totul hotărât în ruperea cu tovărășiile rele din trecutul păcătos.

Și pe mine m-au înșelat, adesea, vechile păcate de care mă despărțisem cu legământ, dar nu le respinsesem chiar de tot din preajma mea.

Îți mulțumesc că m-ai pedepsit când am căzut, dar nu m-ai părăsit. Tu m-ai ridicat din nou la curăția și părtășia cu Tine.

Acum, Te rog, nu mă lăsa să mă mai las amăgit de vechii ispititori. Ci fă-mă să-i urăsc și să-i resping totdeauna de la mine, spre a nu mai cădea niciodată de la dragostea și curăția ascultării de Tine. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.

Evanghelia începe prin a ne spune că:

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.

Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă, ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.

Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?» Chipul de mai jos arată plecarea fiului pierdut, arată ruperea legăturii dintre un tată şi un fiu. Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uităndu-ne, ne vedem pe noi însine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi, cei care prin păcatele noastre rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc.

Ah, ce grozavă este această rupere! Sunt multe nenorociri în lumea asta. Eu însă zic că nu este decât o singură nenorocire adevărată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc!

Peste mine au dat multe nenorociri: am pierdut pe mama, am pierdut soţia, trei copii; dar eu nu mă tem decât de o singură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi rupă păcatul legătura cu El.

Omul e făcut să trăiască în legătură necurmata de ascultare şi iubire cu Dumnezeu, Făcătorul său. De la începutul până la gătatul Scripturilor răsună neîncetat chemarea şi strigarea Dumnezeirii să nu rupă omul această legătură. De la început până la gătat se vede şi aplecarea omului de a rupe această legătură şi se vede si silința satanei de a strica această legătură.

Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om si Dumnezeu! Ah, ce lucru grozav este un om ce trăieşte fără Dumnezeu în lume! Şi, vai, este lumea plină de astfel de oameni!

În trei clase s-ar putea împărţi oamenii, în ceea ce priveşte legătura lor cu Dumnezeu:

În clasa întâi stă mulţimea necredincioşilor, mulţimea celor mulţi, mulţi, care n-au nici o legătură cu Dumnezeu. Singura lor întâlnire cu Dumnezeu a fost Taina Sfântului Botez; singura mărturie despre legătura lor cu Dumnezeu este matricola botezaţilor (dar la ce poate folosi această mărturie?). Aceştia trăiesc în „slobozenia” diavolului. Sărmanii! Aceştia nu cunosc „casa părintească” a Tatălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodată din ea. Ei râd când le spui despre dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.

În clasa a doua este mulţimea celor ce-şi închipuie că legătura cu Tatăl ceresc se poate ţine cu fel de fel de minciuni şi forme goale. Sunt atâţia şi atâţia oameni care se roagă aşa, în graba mare seara şi dimineaţa, lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă uşurinţă rostesc oamenii rugăciunea „Tatăl nostru”. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar n-ascultă de El. Îl agrăiesc Tată, dar nu sunt „acasă” la El şi nici nu umblă să se întoarcă, stâruind în păcate. Toată ziua fac unii oameni voia diavolului, iar seara rostesc în galopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprele cuvinte ale Mântuitorului: „Ce-Mi ziceţi Mie: «Doamne, Doamne» şi nu faceţi voia Mea?” (Luca 6, 46).

Am amintit aceste lucruri să nu creadă cineva că fiii pierduţi sunt numai cei ce-şi topesc averea sufletească şi trupească în chefuri, beţii, desfrânări şi alte păcate răsunătoare. O, nu! Fiu pierdut este tot omul cel care nu are o legătură vie şi lucrătoare cu Tatăl ceresc.

A avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeu înseamnă să trăieşti o viaţă legată clipă de clipă cu El, cu cerul, cu veşnicia… Înseamnă să trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce viaţă dulce şi scumpă este aceasta! Câţi însă o trăiesc?

Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatăl său pentru că îi trebuia „libertate“ Voia să fie liber… Voia să trăiască de capul său. Tatăl său putea să-l ţină cu puterea acasă, putea să nu-i dea nici partea de avere, căci, după legea lui Moise, feciorul avea drept la partea sa de avere numai în cazul când se căsătorea. Dar – în iubirea lui de tată i-a dat şi libertate şi i-a dat şi partea sa de avere. Nu voia să-l ţină cu puterea acasă, ca într-un arest.

Tatăl ceresc ne-ar putea ţine şi pe noi cu puterea în „casa” Lui; în ascultare de El. Ne-ar putea opri de la păcat. Dar, în acest caz, am avea o mântuire silită; o mântuire fără nici un preţ. Ni s-ar lua şi libertatea voinţei. Dumnezeu nu se atinge de libertatea voinţei. Numai cât această libertate trebuie folosită bine. „Toate îmi sunt slobode zice Apostolul Pavel dar nu toate de folos” (I Corinteni 10, 23).

Un dar mare şi scump este libertatea, dar şi foarte gingaş. Chiar şi libertatea cea lumească este un dar foarte gingaş. Vorbeşte despre libertate unor oameni mai nepricepuţi, şi ei se vor duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea este un fel de „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. O libertate e bună numai în cadrele legilor şi ordinii publice. Aşa e şi cu libertatea cea sufletească. Ea este bună numai în cadrele legilor cereşti; e bună numai până când rămâne sub controlul şi ascultarea Tatălui ceresc.

Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său, afară de ochii lui şi controlul lui. O aşa „libertate” sufletească le place şi oamenilor de azi. Le trebuie „libertate” să se îmbete, să înjure şi să facă toate păcatele.

Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdut părăsind casa tatălui său călare pe un cal zburdalnic. Potrivită icoană, căci aşa este şi „libertatea” păcătoşilor: un „cal fără frâu” (lacov 3, 3). Cei păcătoşi aleargă în galop pe căile pierzării „ca şi calul şi catârul la care nu este pricepere” (Psalmil 31, 10).

Ce lucru gingaş este libertatea cea sufletească!

Un mare învăţat creştin zice: „La drept vorbind, omul nici n-are slobozenie, cum îşi închipuie el. Dacă nu-l cârmuieşte Dumnezeu, fără doar şi poate, îl cârmuieşte satana. Omul e cârmuit ori de Domnul, ori de diavolul, aşa după cum face voia unuia sau a celuilalt…”

Învăţatul se pare că are toată dreptatea. Eu citesc mult în Scriptură şi am observat un lucru. De câte ori omul s-a ridicat şi şi-a bătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac ce vreau…”, de atâtea ori, îndată l-a înhăţat satana în cursa păcatului. N-a păţit oare şi Adam aşa? Voia să fie complet liber şi a căzut în cea mai ruşinoasă robie a lui satana.

Lauda omului: „fac ce vreau…”, tradusă în româneşte, înseamnă că face diavolul ce vrea el.

Libertate adevărată este numai în casa Tatălui ceresc: în ascultare de El şi de poruncile Lui. Libertatea, aşa cum o înţelege lumea de azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.

Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a căştigat-o scumpul nostru Mântuitor cu Jertfa Lui cea Sfântă. Iisus ne-a eliberat din jugul cel ruşinos al robiei lui satana. „Hristos ne-a izbăvit, ca să fim slobozi… Să rămânem dar tari în această libertate; să nu ne plecăm iarăşi sub jugul robiei” (Galateni 5, 1).

Însă, vai, cei mai mulţi creştini „au căzut din această libertate” (II Petru 2, 20), rupând legătura cu Tatăl ceresc.

Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc! Această rupere este începutul pierzării sufleteşti. Dar să luăm aminte că tot aici este şi începutul mântuirii sufleteşti.

Primul pas al mântuirii sufleteşti tocmai acesta este: să-ţi dai seama ce fel de legătură ai tu cu Dumnezeu, cu Tatăl ceresc; să te retragi în cămara sufletului tău şi să te întrebi: „Oare cum stau eu faţă de Dumnezeu? Oare mă pot înfăţişa înaintea Lui ca un copil ascultător al Lui?”…

Începutul mântuirii nu stă în ocoşeli de acestea: „Fac ce pot şi pentru suflet, mă silesc să-mi fac şi datoria de creştin…”, ci stă în întrebarea categorică…precisă: Eşti într-o legătură vie şi necurmată cu Tatăl ceresc, ori eşti într-o legătură stricată? Eşti tu „acasă”, ori eşti dus de „acasă”?… Trăieşti în ascultare de Tatăl ceresc, ca un copil ascultător al Lui, ori ai ieşit din această ascultare?

Fratele meu! Eu pun în faţa ta întrebarea: Eşti tu „acasă” ori eşti dus de „acasă”? Fă-ţi tu singur socoata!

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbia sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbia trupească. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu. Acum am vrea să mai amintim numai că:

Iisus i-a vindecat pentru că aveau credinţă.

– Credeţi voi?

– Credem. Doamne!

– Fie după credinţa voastră! şi ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.

Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în Cer şi pe pământ, le-a spus aşa ei s-au vindecat.

Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care a fost crescut; se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinţei lor. Pentru ei lisus nu era Dumnezeu. El era “feciorul lui Iosif”, “feciorul tâmplarului” şi de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei.

Dumnezeu, Care a făcut soarele ce stă pe cer de mii şi mii de ani şi luminează o lume întreagă… Dumnezeu, Care a făcut atâtea… Se spune totuşi despre El că n-a mai putut face nici o minune în Nazaret, fiindcă n-a fost credinţă acolo!… Puterea lui Dumnezeu trebuie unită cu credinţa noastră. Puterea lui Dumnezeu, ea însăşi, nu face decât prin credinţa ta.

De-atâtea ori ai strigat şi tu către Domnul. De-atâtea ori ai zis: “Doamne, fie-ţi milă şi de orbii din casa mea!”… Şi până astăzi ei tot orbi sunt. Şi încă până astăzi ei nu văd rugăciunea. Şi încă până astăzi ei sunt fără fraţi. Şi cine n-are fraţi, n-are tată…

Doamne, unde-i credinţa noastră? Orbii au avut credinţă! Iisus le-a spus: “Fie după credinţa voastră!“ şi li s-au deschis ochii în acel moment.

Avraam, tatăl celor credincioşi, când i-a spus Dumnezeu despre o ţară… nu a văzut-o, dar a crezut! Când i-a spus despre o sămânţă cât stelele, el a crezut, deşi nu a văzut, că era de o sută de ani şi trupul lui era aproape mort spune, Cartea Sfântă. Dar el a crezut pe Dumnezeu. A crezut că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat şi aşa a fost.

Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi… când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest Adevăr, Lumina Evangheliei, Lucrarea Naşterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul acest om slab, cu trupul bolnăvicios şi în suferinţă, el a crezut. Omul acesta a fost un om al credinţei.

El a crezut că toată Biserica noastră cea încremenită şi amorţită în nişte forme seci, în nişte datini, în nişte reguli, în nişte rugăciuni care se făceau numai din carte, că nu mai era Duhul lui Dumnezeu care să-i înveţe, care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic, unde se aduceau numai nişte lumânări.

Unde se sărutau numai icoane. Unde se trăgeau numai clopote, dar fără credinţa vie acolo el a crezut cu adevărat. Ceilalţi, după ce se duceau din locul acela, deşi făceau toate aceste forme, făceau apoi cele mai grele păcate, şi totuşi ziceau că sunt creştini.

Forme… Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viaţa de la început, a primilor creştini, a marilor înaintaşi, a sfinţilor părinţi. Şi omul acesta, trimis de Dumnezeu, a crezut puternic… N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Fraţii lui l-au aruncat într-o groapă: “Să nu mai ieşi, Iosif, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău. Lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui şi ne putem blestema şi urî unii pe alţii”… Şi aşa l-au aruncat fraţii lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Şi astăzi începe să se vada ca Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă şi astăzi vin fraţii de la mari depărtări, cerând: “Dă-ne, Iosife, hrană, că murim, nu mai avem nimic”.

Fraţii mei dragi, surori iubite, aveţi credinţă! Dumnezeu poate să vindece pe toţi orbii voştri. Nu încetaţi a crede. Nu încetaţi a vă ruga.

Rugaţi-vă… Rugăciunea, lacrimile, genunchii, folosiţi-le până le mai aveţi… Până nu veţi mai avea lacrimi. Când vei închide ochii, să-i închizi crezând că Dumnezeu va mântui casa ta, soţul tău, familia ta. Căci pentru aceasta te-a chemat Dumnezeu la mântuire.

Orbii aceştia s-au întors înapoi văzând cât de greu le-a fost lor când s-au dus la Domnul! Mai ales când i-a pus la încercare, că nu le-a răspuns de prima dată. Cât de greu le-a fost să afle casa unde a intrat Iisus, care se ascunsese de ochii lor, de ochii credinţei lor, că şi aşa cu ochii trupului nu-L vedeau.

Cât de greu le-a fost până nu L-au aflat pe Iisus. Dar nu s-au lăsat până nu L-au aflat. Stăruinţa aceasta am vrea să o avem fiecare dintre noi.

Uneori ni se par căile încâlcite şi paşii ascunşi. Stăruinţa aceasta a orbilor era să nu se lase, până vor da de El. Să nu ne oprim până când nu vom simţi că aici e Dumnezeu. Aici e Iisus. Aici pot să-I spun ceea ce am pe inima mea, ce am pe sufletul meu…

Orbii s-au întors înapoi vindecaţi… Aceasta este deosebirea cea mare care trebuie să se vadă la orişice suflet care s-a întâlnit cu Iisus. Înainte s-au dus lovindu-se, împiedicându-se. Înapoi au venit sărind de bucurie, lăudând pe Dumnezeu şi văzând. Aceasta-i schimbarea cea mare a sufletului care se întâlneşte cu Hristos.

Frații mei oriunde vedeţi această schimbare, dați laudă lui Dumnezeu căci acolo s-a făcut o întâlnire fericită cu Hristos.

Dacă te-ai întâlnit cu Hristos, trebuie să se vadă schimbarea aceasta mare în viaţa ta. Dacă în viaţa cuiva nu se vede această mare schimbare, el nu s-a întâlnit cu Hristos, este numai o vorbă goală, numai minciună, numai un nume care-l poartă, este numai o formă cum s-a amintit mai înainte, căci întâlnirea cu Hristos schimbă viaţa.

Cel care s-a întâlnit cu Hristos, nu mai este cum a fost, nu mai vorbeşte cum a vorbit, nu se mai duce pe căile pe care se ducea înainte, nu mai poate face lucrurile pe care le făcea înainte. Nu mai poate. Pentru că acum e în lumină şi acum vede. Acum el e cu Hristos. Acum el e altul.

Erau doi orbi.

Altă evanghelie vorbeşte numai despre un orb. Evanghelia aceasta vorbeşte despre doi: un orb cu ochii trupului şi celălalt orb cu ochii sufletului aşa am crede noi… Nu! Sunt doi orbi, amândoi orbi sufleteşte. Care sunt aceşti doi orbi?

Dăcă ne gândim la Epistola a doua a sfântului Petru (1, 9) acolo ne vorbeşte tot despre un orb sufleteşte, un al doilea orb, un altul.

Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, să ne dăm silinţele să nu stăm, ci să urcăm de pe treaptă pe treaptă.

Căci în zadar ar spune cineva: „Doamne, şi eu cred! Cum să nu cred eu în Dumnezeu? Şi eu cred…”

Degeaba spui, frate şi soră, „Şi eu cred!”. Unde este osteneala ta dacă crezi? Dacă crezi trebuie să alergi. Dacă crezi trebuie să te jertfeşti, trebuie să faci binele. Crezi tu că lumea aceasta din jurul tău este pregătită pentru scrum?

Ce faci atunci? Alergi după gunoaie? Asta-i credinţa? Crezi tu că toate gunoaiele pe care le-ai strâns în toţi anii şi în toată verile scrum se va alege de ele? Iar pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care e Viu şi Veşnic, abia poţi face câte un pas, că nu-ți mai rămâne timp!… Că eşti rupt de oboseală. Aceasta-i credința ta? „Daţi-vă silințele ca să uniți cu credinţa voastră fapta. Şi cu fapta cunoştinţa. Cu cunoştinţa înfrânarea. Cu înfrânarea răbdarea…” Că dacă veţi avea aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori.

Dacă vă daţi silinţele, nu veti fi nici leneşi, nici neroditori. Mult ne-am bucurat când am auzit noi într-o seară, la o sărbătoare, când ne-am întâlnit cu Hristos, că numele noastre sunt scrise în Ceruri, acolo Sus.

Da, sora mea, şi numele tău este scris acolo sus, în cer. Dar eşti tu o soră harnică? Sau eşti una leneşă?

Fratele meu, numele tău este scris în cer. Eşti tu un lucrător cu Hristos? Dar când tu dormi, Lucrarea lui Hristos suferă. Numai în ogorul tău rămâne recolta neculeasă, nesecerată, neplivită.

Şi când va trece Stăpânul pe lângă toate ogoarele, va vedea şi ogorul meu şi va spune: “Oare, ce-ai făcut tu, Petre, aici? Trebuia să fii la veghere, la rugăciune, la milă, la iertare, la dragoste. Ce făceai tu atunci? Trândăveai? Dormeai? Căutai interesele tale pământeşti?”

Şi spune mai departe Cuvântul: “Cine nu are aceste lucruri, este un orb. Umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de păcatele lui cele vechi.”

Acesta-i al doilea orb tot sufletesc, dar mai de plâns decât celălalt. Celălalt ştie măcar că nu vede… Iar ăsta zice că vede…

Povesteam odată că erau două femei credincioase într-un sat. Cele mai credincioase, le ştia tot satul. Numai ele făceau prescuri în toate sărbătorile. Numai ele erau în toate sărbătorile de dimineață la biserică… Dar numai ele nu se puteau vedea una cu cealaltă. Dacă mergea una mai de dimineaţă la biserică şi stătea mai în faţă, cealaltă se trăgea mai înapoi. Vor ajunge oare femeile acestea „credincioase”, care sărutau toate icoanele… Vor mai ajunge ele vreodată în rai? Până-i lumea!…

Niciodată! Pentru că cine nu ştie să iubească pe fratele său, să-şi ierte pe sora sa, cine nu ştie să trăiască în dragoste, o, fraţii mei, este un orb ce umblă cu ochii închişi. Şi toată religia lui este zadarnică.

Când puneau ele o lumânare la icoana lui Iisus şi o sărutau, spuneau sfinţii, că din ochii lui Iisus curgeau lacrimi până jos. Curgeau lacrimile pentru orbirea lor…

Curg lacrimile din Ochii lui Iisus pentru orbii care nu văd. Pentru orbii care nu văd Cerul. Pentru orbii care nu-şi văd fraţii. Pentru orbii care nu ştiu ierta şi iubi. Pentru orbii care nu se ştiu împăca. Plâng ochii lui Iisus de pe Crucea însângerată şi acum.

Poporul meu, poporul meu, până când va mai fi o vină, Hristos nu se coboară de pe Cruce, ci stă tot răstignit pentru păcatul tău!

Unde-l Hristosul tău? În cer? Sau stă tot pe Cruce? Unde-i credinţa ta atunci? Cum e credinţa mea? Cum vedem noi? Cum ne-am întors noi la Hristos?

La un singur Cuvânt am vrea să ne gândim. Vine noaptea cealaltă, după care nu se va mai face ziuă niciodată şi atunci vor striga mamele: “Unde eşti, fata mea? Unde eşti copilul meu? Unde eşti soţul meu?”… Şi atunci tu, care n-ai avut atâta dragoste ca să-L cauţi pe Iisus mereu… numai pâinea aceasta trecătoare ai tot căutat-o şi pe urmă odihna şi aşternutul te-a atras…

Unde eşti tu? Că vine noaptea cea mare! Şi nu ne mai putem vedea niciodată! Ne vom despărţi pentru totdeauna.

O noapte sfântă ne-a mai dăruit Iisus! Ca să mai putem alerga cât încă nu-i prea târziu, cât încă Braţele Mântuitorului mai aşteaptă deschise şi pe ultimul păcătos…

Noaptea aceasta este o noapte sfântă! Fraţii mei şi surorile mele, a fost şi ea cerută de la Dumnezeu. Şi Dumnezeul Cel Bun S-a mai îndurat să ne mai facă parte de încă o noapte sfântă.

din vorbirea de la Vălani, 1981

Popa Petru (Săucani), preluat din Oastea Domnului, anul 2010, nr. 5, pag. 15

În capitolele din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârşit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.

Acum ne vom ocupa cu fericirea care-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc o viaţă cu Domnul Iisus. Ne vom ocupa în special cu Ion, omul cel credincios, care a biruit lumea şi şi-a sfârşit viaţa câştigând darul de biruitor şi cununa Vieţii.

În multe locuri se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre fericirea veşnică ce-i aşteaptă pe cei credincioşi în lumea cealaltă. O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios, care a câştigat viaţa veşnică. Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:

„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cuvântul meu! Am fost şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care este în lume. Trăiam şi eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele ei. Mai dădeam câteodată şi pe la biserică, dar numai cu trupul, numai de formă iar la cârciumă mă duceam mai des. Mă rugam dimineaţa şi seara lui Dumnezeu, dar toată ziua Îl suduiam. Trăiam încredințat că «mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti».

Într-o zi însă, mi-a căzut în mână Noul Testament. Am citit în el cele patru Evanghelii şi am rămas pe gânduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune aici? Dacă e adevărat, atunci eu sunt pierdut… Toată viaţa mea de creştin e o minciună mare, căci viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în Evanghelie. Ori Evanghelia este o minciună care nu se poate trăi, ori viaţa mea este o minciună mare care nu vrea să trăiască aşa cum se spune în Evanghelie.

Astfel judecându-mă, am simţit că se aprinde în mine dorul după o viaţă nouă, aşa cum scrie la Evanghelie. Eram aprins pentru cele sufleteşti şi îmi ziceam: n-am să mai păcătuiesc! Mă las de păcate.

Însă aprinderea mea n-a ţinut mult. Am început, încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu lumea. Am început iar să mă răcesc… Am început iar să mă încălzesc cu alcoolul şi să mă răcesc pentru cele sufleteşti. Îmi ziceam: aşa e lumea şi viaţa… Evanghelia nu se poate trăi în toate cuvintele ei.

Încetul cu încetul mă răcisem iar, aproape cu totul. În vremea aceasta sosiră încercări asupra mea. Nu mă mai slăbeau pagubele şi necazurile. O mână nevăzută parcă mă izbea mereu. Însă eu îmi vedeam înainte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu totul de aprinderea mea din cele ce citisem în Noul Testament.

Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală îmi puse din nou Psaltirea şi Noul Testament în mână. Mă simţeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la marginea prăpastiei. Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig disperat: «Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Te rog, iartă-mă!»

Mi se părea că sunt oaia cea pierdută, căzută în cea mai adâncă prăpastie… Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig ultima mea strigare: Fie-Ți milă de mine, Doamne, scapă-mă, căci sunt pierdut!

Şi Domnul Iisus m-a auzit. Ca pe o oaie bolnavă m-a ridicat în braţele Sale, mi-a legat rănile cele sufleteşti şi m-a tămăduit. În acele clipe, am înţeles că Iisus este Mântuitorul meu, că El a venit anume să-i scape din pierzare pe cei pierduţi. În acele clipe am înţeles că hotărârea mea ca să mă las de păcate n-ajunge nimic fără darul Lui… Mântuirea mea e darul Lui, viaţa mea e darul Lui şi trebuie să o trăiesc pentru El.

De atunci am început să trăiesc cu Domnul. Multe ispite şi încercări am mai avut, dar eu m-am ţinut mereu de El. În multe chipuri şi feluri a încercat satan să rupă iar legătura dintre mine şi El, însă eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am biruit ispitele cu El, am murit cu El şi El mi-a dat acum o fericire veşnică.

Numai acum mi se descoperă deplin darul cu care Domnul a lucrat la mântuirea sufletului meu… O, numai acum văd eu cât a lucrat Domnul până m-a adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul Testament în mână; El mă aprinsese pentru o viaţă nouă! M-a chemat mai întâi cu buna. Dar nu L-am ascultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am priceput. Abia după mulţi ani de zile am căzut biruit la picioarele Crucii Sale.

O, acum văd eu cu câtă dragoste şi răbdare a lucrat Domnul pentru mântuirea sufletului meu. Eu Îl respingeam mereu; dar El Se apropia din nou de mine. Eu Îl părăseam mereu, dar El venea iar la mine. Domnul putea de atâtea ori să-mi zică: «Ticălosule! astfel răsplăteşti tu dragostea Mea şi darurile Mele cu care umblu să te atrag la mântuire?» Dar Domnul n-a făcut acest lucru, ci El a răbdat mereu. El m-a împresurat mereu cu dragostea şi cu darurile mântuirii până când, în sfârşit, am căzut biruit la picioarele Crucii Sale…

O, iubiţii mei care trăiţi pe pământ, luaţi aminte! Domnul lucrează mereu ca să vă poată atrage la mântuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dragostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează neîncetat să vă biruie şi să vă atragă la picioarele Crucii Sale. El vă cheamă uneori cu glas dulce… Alteori, cu necazuri, boli şi pagube… Nu respingeţi chemarea Lui şi dragostea Lui!

Şi ce v-aş mai putea spune de aici din Împărăţia Luminii? Noi avem aici o viaţă şi o fericire pe care pământul n-o cunoaşte şi mintea voastră n-o poate cuprinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în coaja oului. Puiul trăieşte, e viu şi se mişcă în ou, dar încă nu vede lumea şi lumina. Aşa e şi cu viaţa voastră! Voi trăiţi încă în coaja lutului. N-aveţi decât o înţelegere foarte restrânsă. Abia după ce vi se va sparge coaja lutului veţi vedea Dumnezeirea şi viaţa în toată mărirea şi strălucirea ei.

O, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost viaţa… O clipă am ascultat de Domnul şi El m-a răsplătit cu o bucurie şi fericire veşnică.

Am însă şi aici o întristare sufletească. Mă întristez şi aici când mă gândesc la cei mulţi, mulţi care trăiesc în lume o viaţă pierdută, care îşi cheltuiesc viaţa în păcate. O, în ce orbie şi nebunie sufletească trăiesc unii oameni!

Mă uit de aici din înălţimile cerului peste pământ şi oameni… Doamne, ce măreţie mi se descoperă de aici! Văd soarele făcându-şi cursul său şi luna, calea sa… Văd nenumăratele stele şi planete urmându-şi calea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Noaptea se perindă cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu vara… Pământul îşi dă roada; toate urmează întocmai rânduiala pusă de Dumnezeu, Făcătorul lor.

Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, îl văd mişcându-se în contra voinţei lui Dumnezeu. El singur strică marea ascultare şi armonie pe care o arată toate lumile şi făpturile făcute de Dumnezeu.

Văd în dosul oamenilor pe satan… El strică ascultarea omului de Dumnezeu. El strică liniştea oamenilor pe pământ şi el le fură şi cerul. Ah, fraţii mei care trăiţi încă pe pământ, feriţi-vă de ispitele lui satan! El vă duce să trăiţi o viaţă în contra lui Dumnezeu! Viaţa e ca o clipă. Cu această clipă umblă satan să vă cumpere osânda veşnică. Feriţi-vă de el şi de ispitele lui!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot dobândi fericirea cea veşnică! Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o fericire veşnică pentru o clipă de patimi şi plăceri trecătoare.

Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd rosturile vieţii mele! Adu-mi aminte neîncetat că viaţa mea cea pământească este o clipă şi această clipă mi s-a dat ca să dobândesc cu ea bucuria şi fericirea cea veşnică, trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui Dumnezeu, să văd şi să înţeleg planurile pe care le are Domnul Iisus cu mântuirea mea şi planurile pe care le are satan cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pentru Domnul, pentru cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită cu Domnul… Pentru râvna mântuirii sufleteşti. Încălzeşte-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel sfânt până când va sosi clipa să trec „Acasă” la Domnul şi să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Chipul alăturat e o arătare, o închipuire ce nu trăieşte: încă nu s-a văzut om cu două feţe. Însă în lumea cea sufletească, această pocitură trăieşte. În lumea sufletească sunt destui oameni cu două feţe (ba chiar şi cu mai multe). În chipul şi închipuirea acestui om cu două feţe sunt toţi acei creştini care cred că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului.

Mântuitorul a spus limpede şi răspicat: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Matei 6, 24).

Însă cei mai mulţi creştini sunt azi de altă părere: ei cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Mulţimea cea mare a creştinilor de azi trăieşte în felul omului din imaginea de alături: cu o faţă întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul.

Între aceştia e şi Ion, omul despre care mai înainte am scris că „la vreme de ispită” se leapădă de Domnul. Starea sufletească a acestui Ion e pusă în chipul următor. După ce a început a se răci şi a slăbi în cele sufleteşti, iată, îşi alege şi el calea aceasta: să slujească la doi stăpâni.

Cu ajutorul Duhului Sfânt, Ion acesta se curăţise de patimile cele rele. Intrase în declaraţie de război cu patimile şi ispitele diavoleşti şi le alungase din inima şi din viaţa lui. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit… A început iar a se împrieteni cu păcatele… A început tratativele de pace cu vrăjmaşul; a încetat lupta sufletească şi pe urmă a făcut un fel de „pace” şi împăcare între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între virtute şi păcat.

Cu „pacea” asta Ion a primit iarăşi câteva din patimile şi păcatele pe care le-a avut. El a judecat astfel: „Nu mă pot lăsa cu totul de patimile şi păcatele pe care le-am avut… aşa-i făcută lumea asta că ici şi colo trebuie să mai şi minţi, să mai şi înşeli, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti câteodată…”

O, ce judecată nebună şi nesocotită face Ion acesta! Judecata lui e şoapta diavolului. Aţi auzit cum judecă? El nu se leapădă de Domnul, dar nici de satan. El vrea să fie prietenul Domnului, dar nici cu satan nu vrea să se strice.

El vrea să fie şi cald şi rece, şi alb şi negru, şi luminat şi întunecat. El vrea să trăiască „liniştit”, de aceea a încetat lupta cea sufletească şi face pace cu păcatul. El încearcă să împace lumina cu întunericul, focul cu apa, dar, din această „pace”, iată, întunericul cuprinde lumina lui cea sufletească şi apa stinge focul lui cel sufletesc.

În câmpul de război al mântuirii noastre sufleteşti nu sunt tratative de pace cu vrăjmaşul diavol, cu patimile şi ispitele lui. Cine începe aceste tratative a pierdut lupta mântuirii. Ion acesta a încetat lupta, a început tratativele, s-a împăcat iar cu unele păcate şi acum iată-l că pierde lupta mântuirii sale sufleteşti. În clipa când a făcut împăcare cu păcatul, tot câştigul lui s-a năruit.

O, nesocotitule Ion! Inima ta era lăcaş Duhului Sfânt! Inima ta era o casă plină de lumină sufletească, dar tu ai crezut că lumina poate încăpea la un loc cu întunericul. Iată că întunericul alungă acum toată lumina din inima ta.

O, nesocotitule! Ai crezut că în casa inimii tale pot locui împreună doi chiriaşi: şi Domnul şi diavolul!… Şi Duhul Sfânt şi păcatul. Ai crezut că deschizi uşa inimii tale numai puţin, pentru o mică patimă, dar, iată, acum satan a deschis-o larg şi intră triumfător în ea cu toată gloata ispitelor şi patimilor sale. Vai ţie, nesocotitule! Ai ajuns un om cu două feţe sufleteşti. Cu o faţă te uiţi spre Domnul, iar cu cealaltă spre diavolul.

Ai ajuns în asemănarea lui Iuda care ziua cu Domnul era, iar noaptea la farisei Îl vindea.

Vrei să petreci şi cu Domnul şi cu păcatul, şi cu lumina şi cu întunericul. Dar Domnului nu-I trebuie o astfel de viaţă. Iată, îngerul Domnului te mustră. Auzi-l cum te mustră: „Vai ţie, nesocotitule! Ce ai făcut?… Ai făcut pace cu întunericul! Dar „… ce legătură are lumina cu întunericul şi Hristos cu Velier?” (II Corinteni 6, 14-15). Ai crezut că lumina poate petrece împreună cu întunericul şi acum, iată, te copleşeşte întunericul… Vai ţie!… Iată, iarăşi se apropie răutăţile din care te-am scos! Iată, inima ta iarăşi se pregăteşte de sălaş diavoleştilor şi dobitoceştilor patimi… Iată, temniţa şi pieirea sufletului tău se apropie! Vai ţie!…

Însă Ion n-aude mustrarea Domnului. Faţa pe care o are întoarsă spre Domnul o ţine numai de mărturie că e „creştin”. Faţa aceasta doarme, a adormit în păcate… E trează numai cealaltă faţă, cea întoarsă spre diavolul. Această faţă e trează şi ascultă cu luare aminte şi cu plăcere predica diavolului, iar diavolul astfel îi grăieşte: „Da’ ce, doar n-ai să te faci călugăr, măi, omule!… De ce să te laşi de «bucuriile» şi «plăcerile» vietii?… Ți-ai făcut datoria faţă de suflet… Viaţa îţi cere şi ea «plăcerile» ei… Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti câteodată”. ..

Cu astfel de şoapte îi înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

O, ce mulţi creştini îşi pierd sufletul în chipul acesta! Diavolul e şiret mare. El nu umblă să-l rupă pe om dintr-o dată de Dumnezeu. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul se mulţumeşte când omul crede că poate sluji la doi domni.

Lumea de azi e plină cu creştini de felul celui din chipul de pe pagina 90. E plină de creştini cu două feţe sufleteşti: cu una întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul. Cu faţa cea întoarsă către Dumnezeu se roagă regulat, cu cealaltă păcătuiesc regulat. Cu una se roagă dimineaţă lui Dumnezeu, cu cealaltă Îl suduie mai târziu pe Dumnezeu. Cu una cer milă şi iertare de la Dumnezeu, cu cealaltă urăsc şi sugrumă pe de-aproapele lor; cu una pleacă la biserică, cu cealaltă se trezesc la cârciumă…

Faţa cea întoarsă spre Dumnezeu pe urmă slăbeşte, adoarme în păcate. Se trezeşte numai din când în când, la Paşti, la Crăciun şi duminica, câteodată. Pe urmă adoarme şi moare cu totul în pieire sufletească. Dar cealaltă parte, cea întoarsă spre diavolul, spre patimi şi păcate, e veşnic trează şi priveghează, cum se vede şi în imaginea de dinainte.

Aşa păţesc toţi cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă să strig cuvintele Mântuitorului, să le audă şi cei „asurziţi în păcate: „Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”

Eu citesc mult în Biblie şi am băgat de seamă un lucru. De la începutul şi până la sfârşitul Scripturilor se vorbeşte despre un hotar statornicit pe vecie între bine şi rău, între Domnul şi diavolul. Începând de când „a despărţit Dumnezeu uscatul de ape şi lumina de întuneric” se vorbeşte mereu despre un hotar bine statornicit între „lumină şi întuneric” (Ioan cap. 1), între „fiii luminii şi fii întunericului” (Efeseni 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului” (I Ioan 3, 10), între oamenii cei duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti (cf. Romani 8), între „calea vieţii şi calea morţii” (cf. Matei 7, 13-14).

Toţi cei care cred că se pot strecura printre aceste două hotare trăiesc o viaţă creştinească mincinoasă. Toţi cei care cred că între calea vieţii şi calea morţii, între dreapta şi stânga, mai poate fi şi altă cale, apoi calea aceasta îi duce drept în fundul iadului.

Nu cumva şi tu, cititorule, eşti pe calea aceasta?

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorule! Întăreşte-mă şi mă apără mereu ca să n-ajung şi eu pe această cale! Ajută-mă să pun aluat nou în toată făina vieţii mele… Să nu mai las nimic pentru aluatul răutăţilor. Ajută-mă să-mi încui toate încăperile mele faţă de ispitele diavolului şi să le deschid larg numai pentru Tine. Eu stau mereu în faţa Crucii Tale ca să înţeleg că trebuie să fiu numai al Tău, că trebuie să trăiesc numai pentru Tine şi că trebuie să-Ți slujesc numai Ție. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Psalmul 6, versetul 1

… „Că nu este nici un om care să fie viu şi să nu greşească, ci numai Tu, Doamne, eşti fără păcat. Dreptatea Ta este dreptate în veac şi Cuvântul Tău este Adevărul…” Noi toţi greşim în multe feluri… (Iacov 3, 2). Dacă zicem că nu avem păcat, minţim, şi adevărul nu este în noi (I Ioan 1, 8). Dacă nu greşeşte cineva în vorbire (o, mai ales în vorbire!), este om desăvârşit…

Dar cine oare dintre noi, dacă este sincer înaintea Ta, Doamne, ar putea să spună că el n-a vorbit decât ce este adevărat, cinstit şi curat în viaţa lui? Ca să nu fie ca noi, toţi ceilalţi!

Numai Tu Singur, Doamne Iisuse, ai putut umbla nevinovat în faţa Sfinţeniei pe faţa acestui pământ.

Căci numai Tu Te-ai putut ridica în faţa pârâşilor Tăi şi să-i provoci, strigându-le: «Cine dintre voi Mă poate dovedi că am vreun păcat?» (Ioan 8, 46).

Căci numai Tu nu aveai nici un păcat, fiindcă în Tine cel rău nu avea nimic (Ioan 14, 30).

Dar noi, Doamne, toţi am păcătuit şi împreună-netrebnici ne-am făcut. Am păcătuit fiecare şi mai păcătuim încă. Dar am recunoscut prea puţini şi îndreptăm prea puţin.

Ştim adesea că ceea ce facem este rău, fiindcă urmările faptelor acestora dovedesc aceasta. Şi totuşi, din duh încăpăţânat de mândrie, nu vrem să recunoaştem aceasta. Şi, mai puţin: să încetăm!

Inima noastră ne învinuieşte, conştiinţa ne mustră, fraţii ne sfătuiesc, situaţia ne incomodează şi ne face să suferim — şi totuşi mândria nebunească nu lasă gura noastră să-şi reverse mărturisirea vinovăţiei şi cuvintele de pocăinţă.

Nici îndărătnicia nu lasă ochii noştri să se plece cu lacrimile amare ale întoarcerii. Şi ale cererii de iertare.

Doamne și Dumnezeule al Milei, ai milă nemărginită de bietele noastre suflete, creaturile dragostei Tale. Nu ne pedepsi în mânia Ta cea dreaptă pentru toate abaterile de la voia Ta, deși știam poruncile Tale și cunoșteam Cuvântul Tău.

Iar dacă totuși, Doamne, Dreptatea și Dragostea Ta cer, spre binele nostru și spre respectarea Adevărului Tău, o pedeapsă pentru nesocotința purtărilor noastre, Te rugăm, o Doamne, să nu ne pedepsești în mânia Ta. Nici în zilele de urgie. Ci în zilele de pace, de blândețe și de împăcare. Când și nuiaua Ta este mângâietoare (Psalmul 23, 4).

Căci atunci totul va fi ușor, rodnic și fericit (Ieremia 30, 10-11). Pentru ochii noștri și sufletele noastre.

Nu lăsa, Doamne, ca vremea pedepsirii să se lungească prea mult, nici loviturile prea grele, căci de unde ies prea multe lacrimi, rămâne sufletul uscat și unde amărăciunea întunecă prea îndelung lumina, viața nu se mai reface, adesea, decât foarte greu.

Adu-Ți aminte, Doamne, întotdeauna cu milă de scurtimea zilelor noastre, de slăbiciunile firii noastre pământești și de puțina noastră pricepere în fața uneltirilor ispititorului cu care trebuie să luptăm.

Adu-Ți, Doamne, aminte totdeauna cu milă de starea în care suntem, de primejdiile între care trăim, de mulțimea, puterea și răutatea vrăjmașilor care ne înconjoară din toate părțile și de adânca sete din ființa noastră după stropul de bucurie de care avem nevoie.

Adu-Ți aminte ce slabe și ce puține sunt armele cu care avem voie să ne apărăm de toate aceste primejdii.

Adu-Ți aminte, Doamne, totdeauna din ce suntem făcuți. Și nu ne pedepsi în mânia Ta cea dreaptă, nici nu ne mustra cu urgia Ta cea sfântă când, deși luptăm și ne împotrivim ispitei vrăjmașului satan, totuși, în clipele de uitare și de neveghere, suntem iarăși trântiți și trebuie să plângem nu numai usturimea mustrărilor conștiinței noastre. Nu numai arsura săgeților păcatului pătrunse în noi prin slaba noastră apărare, dar și durerea că Te-am întristat  și suferința nuielei tale.

Vino atunci Tu, Milostiv și Bun Samaritean, apleacă-Te  asupra rănilor noastre și, alinându-le cu undelemnul Tău, vindecă-ne și ne ajută să putem iarăși urma, împreună cu Tine, mai departe, drumul strâmt și slăvit spre Ierusalimul de Sus, Mama noastră (Galateni 4, 26), unde vom fi scăpați pe totdeauna de orice primejdie și cădere. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

În multe locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte despre pedeapsa şi chinurile păcătoşilor în iad. Însuşi Mântuitorul a spus răspicat că pe cei păcătoşi, pe cei care stăruie în nepăsare şi în ticăloşie sufletească, îi aşteaptă pedeapsa iadului. „Pedeapsă veşnică” numeşte Mântuitorul această pedeapsă (Matei 25, 46).

În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv, Mântuitorul a spus răspicat că păcătoşii trec într-un loc de chinuri cumplite (Luca 16, 19-31). Acest loc e numit şi „întunericul cel din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30).

Scripturile spun că chinurile iadului sunt groaznice şi grozave. Chinurile acestea sunt de două feluri: chinuri trupeşti şi chinuri sufleteşti. În chinurile iadului vor lua parte şi simţurile trupeşti ale omului. Cu trupul a păcătuit omul, cu trupul îşi va lua şi pedeapsa cuvenită.

Eu însă socot că cele mai cumplite chinuri ale iadului sunt cele sufleteşti.

Aceste chinuri ale iadului se văd şi în chipul următor. În mijlocul acestor chinuri stă Ion, omul cel nesocotit, cu care ne-am ocupat în paginile dinainte. A stăruit până la sfârşit în nepăsare şi în ticăloşie sufletească şi acum iată ce fel de răsplată l-a ajuns! A ajuns în „focul care nu se stinge niciodată”… A ajuns în cumplitele chinuri ale iadului. În faţa lui o ceată de diavoli rânjesc plini de bucurie, îşi bat joc de suferinţele lui şi îl arată cu degetul. Ion îi cunoaşte. Sunt cei care i-au şoptit în lume „să-şi trăiască viaţa în desfătări”… Sunt cei care i-au şoptit că nu este o altă viaţă dincolo de mormânt… Sunt cei care îi şopteau că nu este rai şi iad, iar acum după ce l-au prins în ghearele lor îşi bat joc de el şi râd de suferinţele lui. Ion înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu. În toate părţile se vede înconjurat de întuneric, de foc şi osândă.

Dar iată, sus, în zare, se iveşte un nor luminos. Păcătosul tresare înfiorat. I se arată o vedenie. Vede în zare darurile Domnului, darurile mântuirii sufleteşti pe care el, până era în viaţă, le-a nesocotit, le-a respins şi le-a batjocorit. Un glas sinistru îi strigă mereu mustrarea: „Iată darurile mântuirii pe care tu le-ai respins!… Iată Crucea Domnului Care a stat mereu în faţa ta cu braţele deschise, chemându-te să-ţi dea iertare şi viaţă… Iată Sângele Celui Care a murit ca să te scape pe tine din moarte şi pieire sufletească! Iată dragostea Lui, iată bunătatea Lui! Tu însă ai nesocotit mereu aceste daruri, le-ai respins şi le-ai batjocorit, iar acum te chinuieşti aici… O Carte a avut Dumnezeu pe pământ, Sfânta Scriptură prin care a voit să-ţi vorbească despre El şi despre planurile Lui; prin care a voit să-ţi arate planul mântuirii tale sufleteşti, dar tu nici habar n-ai avut de această Carte… A fost plină lumea de darul şi îndurarea lui Dumnezeu. A fost plină lumea de darurile Duhului Sfânt şi de chemările mântuirii sufleteşti, dar tu, nesocotitule, pe toate le-ai respins… Pentru o clipă de patimi şi plăceri te chinuieşti acum o veşnicie!”

Păcătosul înţelege mustrarea. O simte cum îl roade mereu în suflet ca „viermele care nu doarme”. El strigă îngrozit şi disperat: „Vai mie, nesocotitul şi nebunul de mine, ce dar mare am respins!… Vai mie, în ce cumplită orbie şi nebunie sufletească am trăit!” Păcătosul înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu… Darurile Domnului i se arată acum nu spre mântuire, ci ca o teribilă mustrare sufletească. Această mustrare este mai grea decât chinurile cele trupeşti ale iadului.

Eu socot că se stăruie prea mult asupra chinurilor trupeşti din iad şi prea puţin asupra celor sufleteşti. Era o vreme când predicatorii se întreceau să arate grozavele chinuri trupeşti ale iadului.

Un poet din Italia, Dante, a scris o carte întreagă despre fioroasele chinuri ale iadului. Ici îl arată pe unul fierbând în căldare, dincolo, pe altul spânzurat de limbă Şi alte nesfârşite chinuri. Dar eu socot că cele mai grozave chinuri ale iadului vor fi cele sufleteşti. Pedeapsa cea mai fioroasă a iadului va fi teribila mustrare sufletească pe care o vor avea cei păcătoşi, pentru că şi-au pierdut sufletul şi viaţa veşnică, pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li s-au îmbiat în această lume.

Într-o iarnă, am fost cu daruri de Crăciun într-o temniţă. Am stat de vorbă cu cei osândiţi şi am căutat să aflu câte ceva şi despre starea lor cea sufletească. Un ucigaş îmi spunea că nu-l doare temniţă, ci mai ales mustrarea sufletească de care nu poate scăpa nicicum. O omorâse, la beţie, pe soţia lui şi spunea că îi vede mereu chipul ca o fioroasă mustrare de care nu poate scăpa nicicum. Zi şi noapte îl urmăreşte vedenia acestei groaznice fapte. Am mai văzut un ucigaş care se predase de bunăvoie justiţiei. Spunea că mustrarea sufletească l-a adus aici, ca să-şi ia pedeapsa.

În temniţă am aflat că chinurile mustrării sufleteşti sunt mai mari decât întunericul şi mizeria temniţei. Cain a avut o temniţă mai grea decât toate temniţele din lume: mustrarea sufletească îl purta „pribeag şi fugar pe pământ” (Facere 4, 14).

Aşa e şi pedeapsa iadului. Cele mai teribile chinuri ale iadului sunt cele sufleteşti, sunt mustrările sufleteşti ce lucrează cu putere în cei care ajung acolo. În lumea asta se mai poate încă înăbuşi mustrarea cea sufletească.

Sunt destui păcătoşi care păcătuiesc cu toată liniştea: fură, omoară, desfrânează fără să aibă nici un fel de mustrare sufletească. Păcătuind şi azi şi mâine, glasul mustrării sufleteşti amuţeşte în ei. Însă în cealaltă lume, în iad, glasul mustrării sufleteşti se trezeşte cu o putere grozavă… El nu se mai poate înăbuşi, ci lucrează veşnic.

O veşnicie întreagă îi chinuie pe păcătoşi mustrarea sufletească pentru că şi-au cheltuit viaţa în zadar, pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li s-au îmbiat în această lume. Această teribilă mustrare este „viermele ce nu doarme“, de care vorbeşte Scriptura.

Eu socot că iadul va fi plin nu atât de tânguirile celor arşi de flăcările focului, ci mai ales de tânguirea celor mustraţi de conştiinţa lor că n-au primit iertarea şi bunătatea lui Dumnezeu care li s-a arătat când erau în viaţă…

Va fi plin iadul de tânguiri ca acestea: „Vai nouă, pierduţilor, căci ni s-a îmbiat viaţa, şi noi am ales moartea! Ni s-a îmbiat binecuvântarea şi noi am ales blestemul… Ni s-a îmbiat iertarea şi noi am ales osânda… De atâtea ori ne-a chemat Tatăl Ceresc, şi noi nu L-am ascultat! A fost plină lumea de darurile Crucii, de darurile iertării şi iubirii lui Dumnezeu, şi noi nu le-am primit… Vai, nouă, pierduţilor!“

Unii s-au aflat să zică (îndemnați de şoaptele diavolului): chinurile iadului sunt în contrazicere cu iubirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire şi iertare. Dar aşa ar fi dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta mereu în lumea aceasta Crucea şi Jertfa Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin scump Sângele Lui…

De când e această lume, nu s-a auzit o veste mai mare, mai măreaţă şi mai minunată decât aceasta că Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, Şi-a dat pe Însuşi Fiul Său ca să moară moarte cumplită pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru mântuirea noastră. Pe cât de măreaţă şi sfântă este această veste, pe atât de cumplită trebuie să fie pedeapsa şi mustrarea sufletească a celor care n-au primit acest dar.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Tu ai aşezat în lăuntrul meu un tribunal, o judecătorie care mă mustra când păcătuiesc şi mă laudă când fac voia Ta. Acest tribunal este cunoştinţa binelui şi răului. Însa păcatul şi păcătuirea, încetul cu încetul, înăbuşe glasul acestui tribunal. Ajută-mă, Doamne, să-mi pot păstra această judecătorie trează şi lucrătoare.

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, trezeşte în mine neîncetat cunoştinţa păcatului… Trezeşte în mine o înfricoşată mustrare sufletească pentru păcate. Ajută-mă să simt această mustrare sufletească până când sunt în viaţă. Căci trezirea din cealaltă lume nu-mi mai poate ajuta nimic, ci ea îmi va fi de pedeapsă şi osândă veşnică. Ajută-mi, Duhule Sfinte, să mă trezesc din păcate în această viaţă, ca să scap de înfricoşata mustrare şi pedeapsă sufletească din cealaltă lume. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul este un amănunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Când se chinuia bogatul în văpaia de foc, l-a rugat pe Avraam, zicând: „Părinte Avraame, rogu-te, trimite pe Lazăr în casa tatălui meu, că mai am cinci fraţi; să le mărturisească lor, să nu vină şi ei în acest loc de muncă… Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Şi a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; dacă nu-i ascultă pe ei, chiar de ar învia cineva din morţi, nu vor crede“ (Luca 16, 19-31).

Din acest amănunt a ieşit şi chipul de alături. Ion, omul cel păcătos, cu care ne-am ocupat în paginile trecute, se vede predicând din mijlocul chinurilor iadului, ca măcar alţii să se ferească de osânda în care a ajuns el. O, cum ar predica cei care au trăit şi au murit în fărădelegi; dacă ar putea face acest lucru! Ah, cum ar ieși din iad şi ar alerga la părinţii, la neamurile şi la iubiţii lor, strigându-le: „Lăsaţi-vă de fărădelegi, căci vă aşteaptă o osândă înfricoşată care pe noi ne-a ajuns!”

O, ce predică înfricoşată ne-ar putea spune un necredincios ajuns în chinurile iadului! Să-l ascultăm pe Ion, cel din chipul de mai sus. Dacă ar putea, acest Ion ne-ar grăi astfel:

„Oameni buni, care trăiți încă pe pământ, ascultați cuvântul meu! Fost-am și eu odată în viață ca voi. Însă, vai, n-am ştiut preţui această viaţă. Am cheltuit-o în păcate, în ticăloşie trupească şi sufletească. Apucasem şi eu odată pe calea cea bună, petreceam în rugăciuni şi ascultare de Dumnezeu. Dar diavolul m-a pândit cu ispitele şi înşelăciunile lui. Diavolul m-a atras în patima beţiei, şi eu, nebunul, m-am lăsat târât în pieire. M-am cufundat pe urmă cu totul în păcate şi fărădelegi, în ticăloşie trupească şi sufletească. Şi acum mă chinuiesc aici în văpaia aceasta împreună cu alţii, care au trăit tot ca mine. Şi mai mult decât văpaia cea nestinsă mă chinuie mustrarea sufletească pentru că mi-am cheltuit viaţa în zadar… Că am trăit în orbie şi nebunie sufletească. Azi mi se pare un vis urât toată viaţa mea de pe pământ. Un vis groaznic… Ce bine ar fi dacă n-aş fi trăit acest vis, dar el este trăit şi sfârşit! O, iubiţii mei, dacă aş putea eu să-mi încep din nou viaţa!… Dacă ar fi să mai trăiesc o viaţă, aş trăi altfel. Toată viaţa mea aş folosi-o ca să pot dobândi darurile mântuirii sufleteşti… Tot timpul vieţii mele l-aş petrece cu Domnul în rugăciune şi ascultare de El şi de poruncile Lui… Dar acum e prea târziu, eprea târziu… Râul vieţii mele a curs şi nu se mai întoarce înapoi. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Nicăieri ca aici în adâncul iadului n-au atâta fior şi înţeles cuvintele Domnului Hristos: “Lucraţi până este ziuă, că vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra» (Ioan 9, 4). Pentru noi care suntem aici a sosit noaptea… Noaptea cea fioroasă şi veşnică în care nu mai putem lucra nimic pentru mântuirea noastră. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Singurul lucru pe care-l pot face este acesta: să strig de aici cu toată puterea, ca să nu trăiţi şi voi cum am trăit eu. „

O, dragii mei, care sunteți încă în viaţă şi mai aveţi timp, îndreptaţi-vă! Îndreptaţi-vă viaţa numaidecat!… Primiţi îndată darurile mântuirii sufleteşti… Primiți-L îndată pe Domnul şi Jertfa Lui cea Sfântă; începeţi o viaţă nouă cu El! Primiţi darurile mântuirii sufleteşti până este «ziuă», până sunteţi în viaţă, căci vine «noaptea» vine moartea şi nu veţi mai putea lucra nimic pentru sufletul vostru!

De aici, din adâncul iadului, mi se vede viaţa ca o clipă cu care omul poate câştiga fericire veşnică sau osândă veşnică… Eu, nebunul, am ales osânda veşnică. Să nu faceți şi voi aşa. Folosiţi această clipă a vieţii ca un dar de la Dumnezeu, ca să câştigaţi cu ea fericirea vieţii veşnice…

O, cum n-am eu putere să mai ies o dată în lume de aici din adâncul iadului, ca să spun tuturor necredincioşilor şi păcătoşilor ce osândă cumplită îi aşteaptă dincolo de mormânt!… Poate că mulţi s-ar îndrepta auzind mărturisirea mea.”

Aşa ar mărturisi Ion cel păcătos. O, ce predică fioroasă este aceasta! În ea este pusă durerea nemărginită a unui suflet pierdut.

Acest Ion spune, pe urmă, în predica lui că, dacă ar putea învia din morţi ca să vină să predice în lume, poate atunci s-ar pocăi cei păcătoşi. La asta eu îi răspund prin cuvintele lui Avraam din Evanghelie, respectiv prin cuvintele Mântuitorului: „Chiar dacă ar şi învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede“.

Cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate. Hai să zicem că Ion, omul acesta păcătos, într-o bună zi, ar putea lua iar înfăţişarea pe care a avut-o şi, ieşind în lume, ar începe să spună că a sosit din iad. Oare ce s-ar întâmpla? L-ar crede cineva? Da, de unde! Lumea ar începe să-l râdă. Unii ar striga: „Iată un nebun… La casa de nebuni cu el!” Alţii ar zice: „Iată un şarlatan”. Alţii ar striga; „Iată un spion!”. Jandarmeria şi poliţia l-ar înhăţa, să se justifice cine-i şi de unde vine… I-ar cere actele militare; şi ar înfunda repede temniţa.

Unii curioşi l-ar întreba: „Ce ai văzut prin iad, cine era pe acolo?” Păcătosul ar începe să spună că iadul e încărcat cu miniştri, deputaţi, slujbaşi, beţivi, desfrânaţi şi alţi păcătoşi din lumea de sus şi din lumea de jos.

La asta, toată „lumea cea bună“ s-ar scula în capul lui, spunând că a grăit calomnie la adresa lor. Ar cere pedepsirea „calomniatorului“. Celui venit din iad i s-ar astupa repede gura cu felurite vorbe, l-ar băga în temniţă şi lumea şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi.

Cu adevărat, cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate: „Chiar dacă ar învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede“.

Cum l-ar crede necredincioşii pe un biet om care ar învia din morţi, când ei nu vor să-L creadă pe Însuşi Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a înviat din morţi? Dumnezeu a grăit neamului omenesc prin prooroci şi pe urmă L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, Care a descoperit oamenilor toate resturile vieţii noastre şi toate planurile şi darurile mântuirii noastre sufleteşti. Dumnezeu S-a îngrijit ca această minunată descoperire să rămână şi în scris. Sfânta Scriptură este descoperirea lui Dumnezeu, e marea descoperire cerească ce ne arată toate planurile şi darurile mântuirii noastre sufleteşti.

Păcătoşii aşteaptă şi azi minuni, dar o minune mai mare decât aceasta n-a fost şi nu va fi: Însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit la noi, ne-a descoperit rosturile vieţii şi ne-a adus darurile mântuirii. „Dacă n-aş fi venit -a zis Iisus – şi nu le-aş fi grăit oamenilor, păcat nu ar avea, dar acum nici un răspuns n-au pentru păcatul lor“ (Ioan 15, 22).

O, ce viclean mare e diavolul! Cum ştie el a-i orbi pe cei slabi în credinţă, ca să nu vadă strălucind adevărul Evangheliei şi marele plan pe care l-a lăsat Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre!

Nu cumva şi tu, cititorule, trăieşti în această orbie sufletească?

Rugăciune

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Ta cea sfântă ne-ai deschis uşa mântuirii sufleteşti! Ajută-mă să pot intra şi eu pe ea „până este ziuă”, căci „ vine noaptea”, vine moartea, şi atunci nu voi mai putea face nimic pentru mântuirea sufletului meu.

Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că toate Scripturile şi Evangheliile vorbesc despre uşi deschise pentru mântuirea noastră sufletească! Toate Scripturile ne cheamă să intrăm degrabă pe aceste uşi, căci ele se închid fără de veste şi cine n-a intrat rămane afară în moarte şi pieire sufletească. Adu-mi aminte de corabia lui Noe pe care a închis-o Dumnezeu după ce chemase pe Noe: „Intră în corabie tu şi toata casa ta”. Adu-mi aminte de pilda celor cinci fecioare nebune din Evanghelie, cărora li s-a închis uşa pentru că adormiseră pe când a sosit mirele.

Duhule Sfinte! Strigă-mi neîncetat în urechi chemarea Domnului: „Intră în corabie tu şi toată casa ta”, căci vine potopul, vine moartea şi vei rămâne afară, în valurile pierzării sufleteşti. Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, ca să n-adorm şi eu ca fecioarele cele nebune şi să rămân afară. Adu-mi aminte că plăcerile şi păcatele ţin o clipă, dar pedeapsa iadului, o veşnicie. Adu-mi aminte neîncetat că trebuie să lucrez „până este ziuă”, căci , vine noaptea”, vine moartea, când nu voi mai putea lucra nimic pentru mântuirea sufletului meu. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Psalmul 5, versetul 6

Înşelătoria, de orice fel, este tot atât de urâtă înaintea lui Dumnezeu ca şi uciderea. Înşelătoria este tot o crimă. Acela care înşală pe deaproapele său, îi ucide acestuia înţelegătoarea încredere în semenii săi, îi ucide paşnica apropiere binefăcătoare de alţii, îi ucide curata iubire sinceră faţă de om.

Iar când aceste frumoase daruri cereşti sunt ucise dintre fraţi, dintre prieteni, dintre vecini, dintre rude, — nimic nu le mai poate, adesea, nici reface, nici înlocui niciodată.

În înşelătorie se cuprind mai multe păcate de moarte în acelaşi timp. Se cuprind şi minciuna, şi lăcomia, şi vicleşugul, şi prefăcătoria, şi ura, şi dispreţul. Cel care înşală pe altul este, întâi, mincinos, fiindcă falsifică adevărul. Este apoi lacom, fiindcă urmăreşte un câştig nedrept. Este viclean şi prefăcut, pentru că îşi ascunde adevăratele gânduri pe care le urmăreşte… Urăşte şi dispreţuieşte pe semenul său, păgubindu-l şi degradându-l.

Păcatul înşelătoriei este păcatul tuturor celor care se folosesc în mod necinstit de mintea şi poziţia lor spre a smulge pe nedrept un bun sau o stare pe care n-o merită. În orice compartiment al vieţii ar umbla înşelătorul, după el nu vor rămâne decât urme ruşinoase şi urâte.

Dacă este în comerţ, face falsuri şi hoţii. Dacă este în educaţie, scorneşte idei şi metode blestemate.

Dacă este în religie, răspândeşte sectarismul, dezbinarea şi imoralităţile.

Dacă este în politică, face partide, afacerism şi războaie.

Pe urma lui se revarsă mereu numai sărăcie, lacrimi, certuri, sudoare, sânge, dezbinare, fum, moarte şi ruine. O, câte nefericiri s-au revărsat peste acest nefericit pământ de pe urma înşelătorilor şi înşelătoriei.

Începând de la marea înşelătorie din Paradis! De atunci marele înşelător, diavolul, şi toţi puii lui, afaceriştii, politicienii necinstiţi, dezbinătorii sectelor rătăcite, scornitorii teoriilor mincinoase şi tiranice… — începând de la cei mai mari şi sfârşind cu cei mai mărunţi, toţi aceştia au semănat şi seamănă în urma lor numai suferinţa pentru oameni. Pe urma tuturora au curs mări de sânge, de lacrimi şi de durere ale celor sărmani şi nevinovaţi.

Cum să nu fie aceştia urâţi înaintea lui Dumnezeu? Şi cum să nu fie puşi sub aceeaşi osândă cu criminalii, vărsători de sânge? Fiindcă toţi fac acelaşi mare şi criminal păcat!

Scump suflet cititor, fii deci şi tu foarte atent asupra acestui cuvânt şi acestui mare păcat.

Dacă ai cumva o ocupaţie în care păcatul şi ispita de a înşela pe deaproapele tău te poate mai uşor robi şi folosi, cutremură-te şi smulge-te îndată de acolo. Renunţă la orice avantaj material pe care l-ai putea avea de la înşelăciune şi teme-te de pedeapsa cea înfricoşată care o aşteaptă. Teme-te de urmările ei nefericite care vor apăsa peste conştiinţa ta, chinuind-o şi arzând-o veşnic. Nu mai înşela pe nimeni nici să-şi lase soţul, nici să-şi lase credinţa, nici să-şi lase fraţii sau casa sau pâinea sau cinstea sau taina, — numai ca tu să ai sau vrăjmaşul să aibă vreun folos de la el.

De la sinceritatea sau neştiinţa sau slăbiciunea lui, — a semenului tău! Păcatul înşelătoriei este totdeauna o crimă. Dar când este făcut în numele adevărului şi sfinţeniei credinţei, el este de o mie de ori mai vinovat.

O Doamne și Dumnezeul nostru Cel Adevărat și Drept, Cunoscătorul tuturor gândurilor și conștiințelor, te rog cercetează-mă cu bunătate și credincioșie în tot adâncul ființei mele. Vezi dacă nu sunt cumva pe calea pierzătoare a înșelăciunii și în slujba ei. Dacă nu cumva mă înșel pe mine și înșel și pe alții prin ceea ce fac și grăiesc. Vezi dacă pâinea pe care o mănânc și banii pe care îi iau sunt un câștig drept sau nedrept, primiți în chip cinstit sau necinstit. Vezi dacă scaunul pe care îl ocup sau drumul pe care merg sunt curate sau nu.

Vezi dacă cuvintele mele și scrisul meu urmăresc un folos sfânt sau unul păcătos. Vezi dacă conștiința mea este curată și râvna mea izvorăște dintr-o sinceră și ascultătoare iubire față de Tine și față de oameni sau dintr-o prefăcută și vicleană dorință de slavă lumească și de lăcomie de câștig nedrept, în paguba Ta și a Lucrării Tale.

Și nu mă lăsa să mă înșel pe mine însumi înșelând pe alții. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticăloşie… Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele… Iată inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.

Un astfel de om ajunge într-o stare mai grozavă decât cea dintâi, ajunge într-o mocirlă sufletească mai mare decât cea dintâi.

Nu de la noi spunem acest lucru. Îl spune Evanghelia. Chipul următor nu e o născocire a noastră. E o stare sufletească pe care Mântuitorul şi Evanghelia Lui au spus-o răspicat, aşa cum se vede în imagine. Iată ce zice Mântuitorul despre cei care au ieşit din păcate şi pe urmă iarăşi s-au întors la ele: „Când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără apă, căutându-şi odihnă şi, neaflând, zice: “Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit». Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24).

Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „În adevăr, cei care, după ce au scăpat de spurcăciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o să se întoarcă de la sfânta poruncă ce li s-a dat. Cu ei s-a întâmplat ce zice zicala cea adevărată: câinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se  tăvălească iarăşi în mocirlă” (II Petru 2, 20-22).

Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat odată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la otrava diavoleştilor patimi! Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om Îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântuitorul.

Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi satan la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. Când cel întors slăbeşte cu râvna, cu privegherea şi rugăciunea, când începe iar a iubi lumea şi păcatele, diavolul intră iar în inima lui împreună cu toată gloata diavoleştilor patimi.

Un astfel de om ajunge într-o ticăloşie sufletească mai mare decât cea din care scăpase. O, ce mare nesocotinţă face un astfel de om!

Un astfel de om nesocotit e şi Ion din chipul dinainte. Într-o vreme, Ion acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, îşi curăţise inima şi viaţa de diavoleştile patimi şi păcate. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit… Rugăciunea şi privegherea le-a părăsit şi a început iarăşi a se împrieteni cu patimile şi păcatele… S-a lăsat înşelat de şoapta diavolului că poate sluji deodată la doi domni: şi lui Dumnezeu şi diavolului, şi, pe urmă, iată-l în ce stare fioroasă a ajuns! Inima lui s-a deschis iar pentru satan. Din casa inimii lui s-a depărtat Duhul Sfânt şi în locul Lui s-a aşezat diavolul cu gloata lui.

O, ce bine se simte satan într-o astfel de inimă! El cunoaşte „casa” asta. A mai fost odată în ea. Acum s-a întors iarăşi şi a aflat-o „măturată şi împodobită”. A stat în ea un alt chiriaş: Duhul Sfânt, Care o măturase şi o umpluse de lumină. Diavolul se aşază acum în ea cu bucurie, aducând cu sine alţi şapte ortaci. Îi râde diavolului barba de bucuria biruinţei. El se aşază, în inima omului celui căzut, ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. El intră în inima celui înşelat, ca un biruitor şi cuceritor.

De data asta diavolul se întăreşte mai bine în inima cucerită. El aduce cu sine încă şapte duhuri „mai rele decât el”. Din inima celui cucerit îşi face o cetate fioroasă, întărită cu şapte turnuri. El îşi asigură domnia şi cârmuirea asupra unui suflet de om. El se întăreşte, ca să nu mai fie perturbat de Duhul Sfânt.

Şi Ion, nesocotitul acesta, l-a lăsat pe satan să-şi plinească planurile. Îngerul darul Duhului Sfânt l-a chemat mereu să se trezească din somnul pieirii sufleteşti, dar Ion n-a mai ascultat chemarea Duhului Sfânt… A asurzit faţă de chemările cele sufleteşti.

Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele… Din an în an, Ion s-a cufundat tot mai mult în ticăloşie… Din an în an, satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieţii sale sufleteşti. Pe urmă viaţa lui Ion a devenit o temniţă fioroasă, iar el, un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi. Anii au trecut mereu, iar el a îmbătrânit în robie şi ticăloşie sufletească. Acum, iată-l, se apropie de mormânt… se propie de groapă cu o viaţă plină de rod pentru împărăția diavolului şi a iadului. A trăit o viaţă pierdută, cu un suflet pierdut. Îngerul Domnului se depărtează de la el. Toate stăruinţele şi încercările lui sunt acum zadarnice. Cel căzut s-a cufundat cu totul în ticăloşie. Pentru chemările Domnului nu mai are urechi şi auz. E biruit cu totul de cele rele; îngerul se depărtează de la el, mustrându-l şi tânguindu-se pentru pierderea lui. Se depărtează întristat şi Duhul Sfânt.

Un suflet de om se pierde pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un om îşi pierde sufletul şi pentru această pierdere se înfioară cerul, pentru că sufletul este o comoară mai scumpă decât toată lumea aceasta.

Un suflet de om trage la cumpănă mai mult decât întreg pământul, decât toţi banii şi bogăţiile acestei lumi. Cerul se înfioară şi plânge pentru pierderea unui suflet. Dacă scrie în Evanghelie că „îngerii din cer se bucură pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10), apoi tot aşa se poate spune că îngerii cerului plâng şi se tânguiesc pentru un păcătos care-şi pierde sufletul; pentru un păcătos care nu se îndreaptă, ci stăruie până la moarte în ticăloşie.

O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi îmbătrânit în fărădelegi şi nu vreţi să auziţi de îndreptare, ascultaţi cum se tânguie îngerii cerului pentru sufletul vostru: „Veniți, fraţilor, să plângem pe omul acesta care-şi pierde sufletul! Cel făcut după chipul lui Dumnezeu, iată-I cum s-a schimbat… Cel care împreună cu noi preamărea pe Dumnezeu, iată-l ce a ajuns! Cel care era cu chip mai frumos decât toate făpturile necuvântătoare, iată-l ce urât se vede!… Să plângem, fraţilor, sufletul lui… Să ne plângem frăţiorul pe care l-am pierdut”…

Iată, aşa se pierde, dragă cititorule, un suflet: prin nesocotinţă, prin dezertare şi prin nepăsare de cele sufleteşti. Ia seama, dragă omule, nu te împrieteni cu lumea şi cu păcatul! Nu uita că rostul vieţii noastre este lupta neîncetată cu diavoleştile patimi şi ispite…

De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte. Iar de cumva satan te-a prins şi te-a legat în lanţurile patimilor rele, nu dispera… Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul…

Oricât de ticăloşită ar fi viaţa ta, oricât de groase ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei sufleteşti, tu poţi scăpa dacă-L primeşti îndată pe Cel Care a dat orbilor vedere, morţilor viaţă şi robilor libertate. Diavolul nu poate face lanţuri atât de groase, încât Golgota să nu le poată rupe. Iisus i-a tămăduit pe toţi cei stăpâniţi şi chinuiţi de duhuri rele.

Voi, toţi cei care aţi ajuns în pragul pierzării sufleteşti, primiţi-L degrab pe Cel Care vă poate scăpa… Folosiţi măcar ceasul tâlharului de pe cruce… Primiţi-L pe Domnul până nu vă înghite iadul şi osânda de veci!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte neîncetat, ca să n-ajung şi eu în starea cea groaznică a celor care au scăpat odată la tine şi pe urmă iar au dezertat la diavolul şi la păcate. Satan mă ispiteşte neîncetat să apuc iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu mine şi mă întăreşte neîncetat.

Duhule Sfinte! Trezeşte din nou, cu darul şi harul Tău, pe cei care au adormit iarăşi în păcate! Deschide-le din nou ochii şi inimile, să vadă din nou fioroasa prăpastie în care au căzut. Dă-le dar şi putere să poată scăpa din nou din temniţă cea cumplită a diavolului. Ajută-le să scape din nou la libertatea cea dulce a sufletului şi a mântuirii sufleteşti. Amin.

În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sfânta Scriptură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc aici pe pământ o viaţă după Evanghelie. Aş putea înşira o mulţime de astfel de locuri din Sfânta Scriptură Aş putea să descriu în culori vii frumuseţile şi fericirile vieţii veşnice. Îmi dau însă seama că pentru mulțimea necredincioşilor acest lucru n-ajută la nimic.

În zadar îi vorbeşti omului lumesc despre fericirea vieţii veşnice; el nu înţelege aceste lucruri şi nu le crede. Despre fericirea cea veşnică îi poţi vorbi numai celui credincios, îi poţi vorbi numai celui care a gustat şi cunoaşte dulceaţă unei vieţi trăite cu Domnul.

Eu socot că cea dintâi punte de trecere spre mântuirea sufletului şi fericirea veşnică este gustarea vieţii celei sufleteşti, este trezirea gustului vieţii celei sufleteşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, zice Psalmistul. Cel necredincios trebuie mai întâi să guste, să afle dulceaţă unei vieţi trăite cu Domnul.

Un vestit predicator spunea că raiul începe aici pe pământ. Mântuitorul ne-a făgăduit un rai care începe chiar aici pe pământ. Cine n-are gustul raiului în viaţa aceasta, apoi nici în cealaltă lume nu-l poate iubi. Cine n-a gustat din el în viaţa aceasta, apoi cum se va obişnui cu el o veşnicie întreagă?

Cine urăşte în viaţa aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, cui i se pare o sarcină grea să stea câteva clipe pe zi îngenuncheat în rugăciune la picioarele Domnului, cum va putea oare o veşnicie întreagă să iubească în cer cele sufleteşti? Un astfel de om spune el însuşi că nu-i trebuie viaţa cea veşnică. Raiul ar fi pentru el un adevărat chin.

Pentru ca să putem dobândi viaţa şi fericirea cea veşnică, trebuie încă de aici, de pe pământ, să începem a gusta din dulceaţă ei; trebuie încă de aici, de pe pământ, să ne cuprindă şi să ne aprindă o dragoste şi râvnă pentru cele sufleteşti.

Cine L-a aflat cu adevărat pe Domnul, cine trăieşte o viaţă cu El, cine ştie să se atingă de El şi să se topească în dragoste şi râvnă pentru cele sufleteşti, acela are şi aici pe pământ clipe în care gustă bucuria şi dulceaţă vieţii şi fericirii veşnice. Pentru un astfel de om raiul a început aici pe pământ… El doreşte viaţa cea veşnică.

Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc, doreşte viaţa veşnică nu numai pentru că i se spune în Scriptură că este nespus de frumoasă şi fericită, ci pentru că, în parte, a gustat el însuşi din ea şi a aflat cât este de dulce şi plăcută. Omul cel credincios, încă pe pământ fiind, trăieşte un început de viaţă şi de fericire cerească.

Clipele cele mai măreţe pentru cel care trăieşte o viaţă cu Domnul vor fi acele clipe când, după trecerea în cealaltă viaţă, acest credincios se va prezenta în faţa Mântuitorului. O, ce întâlnire scumpă şi sfântă va fi aceasta!

O astfel de minunată întâlnire şi primire are şi Ion, omul cel duhovnicesc de care ne-am ocupat până aici. El a trăit o viaţă cu Domnul, a trăit o viaţă de luptă şi de biruinţă sufletească, şi acum, iată-l, se prezintă în faţa Celui Care i-a fost în lume Împărat, Stăpân şi Cârmuitor. Îngerii îl duc de mână în faţa Domnului. Îl aduc din lume şi îl închină Domnului, grăind: „Un suflet aducem din lume în faţa Ta, Stăpâne şi Doamne! Ție Ți-a slujit, pe Tine Te-a ascultat, cu Tine a trăit… Răsplăteşte-l acum cu slava pe care ai făgăduit-o tuturor credincioşilor Tăi”…

Ah, ce fericire urmează acum pentru Ion, omul cel duhovnicesc! Mântuitorul îl primeşte blând, cu braţele deschise şi cu cuvintele: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21)… „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit” (Apocalipsa 2, 2-3)… Intră acum în bucuria Mea!

Domnul grăieşte îngerilor: Îngeri, îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină albă!… El va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb; nu voi şterge numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apocalipsa 3, 4-5). Ferice de tine, Ioane dragă! Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică!

Fie ca pilda vieţii tale să-i poată atrage şi pe alţii în cărările Domnului, spre viaţa şi fericirea cea veşnică…

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Întăreşte-mă şi pe mine, să pot trăi o viaţă cu Tine… Fii neîncetat cu mine şi eu cu Tine, ca pe urmă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „Bine, slugă bună şi credincioasă…”

Toate rosturile şi toate frământările vieţii mele să curgă spre Tine… Numai spre Tine. Toată dulceaţa şi toată plăcerea vieţii mele să fii Tu, Doamne, să fii numai Tu ca, pe urmă, să pot gusta din dulceaţa vieţii cereşti şi să pot trăi cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.

Într-o bună dimineaţă Ion rămâne în pat. Nu-l mai ajută puterile trupeşti. Ai casei se întristează, el însă rămâne liniştit. Ba încă parcă e mai liniştit şi voios de când zace. El simte că „clipa plecării sale este aproape” (cf. II Timotei 4, 8). El simte că în curând va părăsi trupul acesta şi va pleca Acasă la Domnul (II Corinteni 5, 8). El nu mai are acum decât o singură dorinţă: „doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos” (Filipeni 1, 23). El nu se teme de nimic… De patruzeci de ani stă gata să plece în orice clipă Acasă la Domnul.

În timpul zăcerii sale, Ion citeşte mereu din Biblie. Îi place acum să citească îndeosebi Psalmul 118. Acest psalm parcă e scris anume pentru viaţa lui cea trăită clipă de clipă cu Domnul: „Pe calea poruncilor Tale, Doamne, am alergat… întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ție… Toată ziua gândirea mea este… Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău şi lumina cărărilor mele… Să vină acum peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău”…

Cu o astfel de viaţă, Ion stă liniştit în faţa morţii. Înapoia lui are o viaţă trăită cu Domnul, iar în faţa lui are acum făgăduinţa Domnului: „Să nu se tulbure inima voastră! În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri… Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc… ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi”… (Ioan 14, 1-14). „Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se mută din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).

Într-o noapte, lui Ion i se face mai rău. Aprinde lumina. Deschide Biblia pentru ultima oară şi citeşte în Apocalipsa capitolul 21: „…şi mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt… Cetatea era înconjurată de un zid mare şi înalt, având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri… şi uliţa cetăţii era de aur curat ce strălucea ca cristalul… şi cetatea n-are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă noapte nu va fi Acolo… În mijlocul cetăţii era pomul vieţii rodind douăsprezece feluri de rod şi rodind în fiecare lună… Şi-am auzit glas mare, zicând: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va fi mai mult, nici plângere, nici strigare, nici durere… Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui Şi el va fi fiul Meu…”

Aici Ion se opreşte. Glasul i se stinge, puterile îi slăbesc. Se uită în zare…, lângă el îl vede priveghind pe îngerul păzitor, darul Duhului Sfânt, care l-a păzit prin atâtea încercări şi l-a călăuzit mereu pe căile  Domnului… Îngerul a venit de data asta cu o solie… Ion înţelege… El vede în zare „locul ce i l-a gătit Domnul”, El vede Ierusalimul cel ceresc. El vede cununa vieţii cea aşteptată. Ultimele lui cuvinte sunt acestea: „Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit, călătoria am sfârşit”… Doamne Iisuse, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu! Eu vin acum la Tine…

În zorii unei zile de primăvară, viaţa cea pământească a lui Ion se sfârşeşte… Se sfârşeşte ca un răsărit de viaţă nouă, cerească. El trece acum în lumea Mântuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui. Sufletul lui scapă de ultima legătură a pământului, de lutul corpului. El pleacă spre Acela Care îl cheamă cu glas dulce: „ Vino, slugă bună şi credinciosă!” (Matei 25, 21).

Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie. Ce mărire! Ce slavă! Ce strălucire!… Cetatea Domnului străluceşte ca un soare ceresc… Toate porţile îi sunt deschise… Sufletul lui Ion intră în Sfânta Cetate. Corul de îngeri îl întâmpină cu cântece de biruinţă. El face parte acum din Oastea Cerească a Domnului.

Ferice de tine, Ioane dragă! Tu cânţi acum cu îngerii cântări pe care noi, oamenii, nu le cunoaştem. Tu ai acum o bucurie pe care noi, oamenii, n-o cunoaştem şi nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (I Corinteni 2, 9). Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi pe mine să pot înainta până la sfârşit pe calea ce duce Acasă la Tine. Fii cu mine, Doamne, până în clipa când voi părăsi şi eu trupul acesta mult-pătimitor. Învredniceşte-mă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „Vino, slugă bună şi credincioasă” Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Nu există un glas, un cuvânt, o expresie a noastră pe care Dumnezeu să nu o audă. Pentru El chiar şi gândul nostru capătă răsunet… Cel Care a zidit urechea, s-ar putea să nu audă?… (Psalmul 94, 9). Cum aude El glasul nostru când strigăm către El şi ne arată că ni-l aude prin răspunsul pe care ni-l dă îndată, de atâtea ori, tot aşa aude Dumnezeu şi când strigăm către alţii.

Când strigăm către părinţii noştri, către fraţii noştri, către inferiorii noştri, către semenii noştri mai slabi, către datornicii sau greşiţii noştri. Ne aude glasul nu numai cântând la biserică sau şoptind la rugăciune, ci ne aude şi răguşind la cârciumă şi la jocuri, bârfind pe stradă, ţipând la mânie, alintând necuviincios în ascuns. Ne aude nu numai glasul calm şi cuvintele frumoase, ci şi expresiile urâte, bancurile ruşinoase, cuvintele murdare, vorbele uşuratice şi mincinoase care ne-ar putea ieşi din gură.

Toate acestea se înşiruiesc ca pe o uriaşă bandă de magnetofon, care, în Ziua Judecăţii, va fi reluată şi repusă să se audă… Şi după ea vom fi judecaţi, după cum este scris că din cuvintele noastre vom fi scoşi fără vină şi tot din ele vom fi şi osândiţi (Matei 12, 36-37). Dumnezeu aude glasul nostru dimineaţa. Îl aude în orice clipă a zilei, a nopţii, a vieţii. Aude când vorbim adevărul sau mângâiem şi îndemnăm pe calea sfinţeniei pe aproapele nostru… Aude când învăţăm spre bine pe alţii şi când facem bucurie altora… Dar aude şi când certăm pe binefăcătorii noştri sau îi bârfim. Aude şi când umblăm cu vicleşug sau cu ademeniri faţă de fraţii sau surorile noastre. Faţă de soţii sau soţiile altora. Faţă de fiii noştri sau faţă de prietenii lor. Ne aude glasul şi când ni-l ferim de alţii. Ne aude şi glasul scris sau gândit… Ne aude totul-totul. Aude şi ceea ce n-am dori şi ne-am feri să nu ne mai audă nimeni. Dragă suflete, la tine ce glas aude Dumnezeul Cel Viu şi Atent, dimineaţa? Aude glasul unei rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă pentru încă o noapte petrecută în pace — sau glasul răguşit de cântece beţive? Glasul încărcat de vicleşug sau de minciuni, după încă o noapte petrecută în păcat? Aude oare glasul recunoscător pentru odihnă, cerând putere şi binecuvântare pentru o nouă zi de muncă sau de călătorie? Sau aude glasul înjurăturilor pentru cei din jur, al cârtirilor pentru neîndeplinirea poftelor rele, al nemulţumirilor contra lui Dumnezeu sau contra vieţii? Dragă suflete, oare cum ascultă Dumnezeu ceea ce aude din gura ta, ceea ce răsună din inima ta în urechile Lui?

Nu uita că o carte de aducere-aminte se scrie înaintea Lui, înregistrând toate spusele noastre (Maleahi 3, 16). În Marea Zi a Judecăţii, tu însuţi, în faţa Domnului, vei fi silit să mai asculţi încă o dată chiar glasul tău, repetând tot ce ai spus. Ce vei zice atunci? Meditează bine acum asupra acestui lucru! Cu privire la trecut ştii bine ce ai de făcut: Hristos Singur îţi mai poate şterge tot ce ai păcătuit. Iar cu privire la viitor fii treaz şi pune frâu puternic gurii, căci nici o şoaptă nu se pierde. Totul va căpăta cunoaşterea şi răsplata meritată (Luca 12, 2).

O Doamne Iisuse, Dumnezeul și Mântuitorul meu, către Tine și prin Tine doresc să-mi ridic mereu glasul meu și rugăciunile mele în fiecare dimineață, după fiecare noapte… Recunoscător pentru o nouă izbăvire și pentru o nouă lumină. Prin Tine mă rog să-mi fie curățite și sfințite toate cuvintele vieții mele. Tot ce iese din gura mea, din creierul meu și din condeiul meu. Pentru că acesta este glasul meu pe care Tu mi-l auzi și mi-l scrii.

Ție mă rog ca toate graiurile mele vinovate să mi le ștergi prin Sângele iertării Tale pentru totdeauna, spre a nu mai fi pomenite niciodată și nicăieri. Către Tine și prin Tine, Doamne Iisuse, mă rog ca să fiu umplut de Duhul Sfânt din care să primesc deplina înțelepciune a unui cumpătat și sfânt fel de a vorbi, de a gândi și scrie. Pentru ca totul să-mi fie cu har, ca să dea lumină de viață și putere tuturor celor care aud și citesc glasul meu. Iar mie să-mi dea bucurie în Ziua Judecății Tale. Amin.

În chipul de alături se vede omul cel duhovnicesc cu care ne-am ocupat până aici. E Ion, omul cel duhovnicesc, ajuns la adânci bătrâneţi. A trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind. A alergat neîncetat spre darul de biruitor (cf. Filipeni 3,12) şi acum îl aşteaptă cununa vieţii.

Multe ne-ar putea spune acest Ion despre viaţa sa şi despre taina biruinţei sale. Îl las pe el să ne grăiască. Şi Ion ne grăieşte:

Fost-am şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi de azi. Duminica dimineaţa mergeam la biserică, după-amiaza, la crâşmă. Dimineaţa mă rugam, după amiaza mă îmbătam. Pe cât mă spălam, mai tare mă mânjeam. Mă rugam regulat seara şi dimineaţa lui Dumnezeu, dar toată ziua trăiam fără Dumnezeu. În fiecare post al Paştilor mă lăsam de tutun şi băutură, dar la Paşti iar mă dezlegam… Abia așteptam să vină Pastile, să pot bea şi fuma. Slujeam la doi stăpâni şi trăiam în credinţa că mi-am făcut „datoria”.

Dar, într-o zi, un ostaş al Domnului mi-a dat un Nou Testament. Am citit din el Evanghelia de la Ioan şi m-a pus pe gânduri. Biblia m-a dat pe mâna Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt m-a îngenuncheat la picioarele Crucii. La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să văd că-i o minciună mare toată viaţa mea de „creştin”… La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să văd dragostea cu care m-a iubit Dumnezeu şi să văd şi ura cu care am urât pe fratele meu. Şi tot la picioarele Crucii am aflat că toată viaţa mea e un dar al Crucii, e un dar al Celui Care a răbdat înfricoşatele chinuri pentru mine, pentru iubirea şi mântuirea mea… Însă eu, ticălosul, am nesocotit acest dar prin nepăsarea şi fărădelegile mele. Plângându-mi păcatele sub Crucea Domnului Hristos, am auzit vestea cea minunată că Domnul îmi iartă trecutul meu. Mă spală de toate păcatele cu Sângele Lui, ca să pot începe o viaţă nouă cu El. La picioarele Crucii am auzit strigarea Duhului Sfânt: „Ioane dragă! De azi înainte, tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un dar aşa de mare (1 Corinteni 3, 23 şi 6, 19)! Tu trebuie să te răstigneşti împreună cu Domnul, ca să învii cu El şi să trăieşti cu El o viaţă nouă”. Eu am ascultat îndemnurile Duhului: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos” (Galateni 2, 20).

Dar toate acestea, continuă Ion, nu s-au petrecut aşa repede, cum vi le spun dumneavoastră. Mi-a trebuit o viaţă întreagă de luptă, de priveghere şi de înaintare în cele sufleteşti, până să pot rosti şi trăi cuvintele: „De acum nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos”.

Vrăjmaşul diavol a luptat neîncetat să mă poată abate din căile Domnului… Patruzeci de ani m-a ispitit neîncetat ispititorul… Mi-ar trebui zile întregi să vă spun în câte chipuri şi feluri a încercat satan să mă facă iarăşi un om de lume, un om lumesc. Însă toate încercările lui au fost zadarnice. Eu am biruit, iar taina biruinţei mele este Golgota. Eu am biruit lumea în numele Celui Care a zis: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Cu Golgota am biruit lumea. Prin Golgota, prin Jertfa Crucii, am ajuns să trăiesc o viaţă legată clipă de clipă cu cerul, cu Dumnezeu. Prin această legătură îmi vine tot ce-mi trebuie ca să trăiesc o viaţă de biruitor. Prin această legătură îmi vine darul Duhului Sfânt, îmi vine ajutor, îmi vine putere, răbdare, smerenie, dragoste, iertare… îmi vine râvnă şi foc sufletesc… Prin această legătură îmi vine şi darul biruinţei, pe care Domnul ni l-a câştigat sus pe Crucea Golgotei.

Taina biruinţei mele, continuă Ion, este Golgota, Crucea şi Jertfa Mântuitorului. De câte ori am simţit şuierul şarpelui, m-am retras ca într-o cetate în darurile Crucii şi sub scutul Crucii. Satan şi-a bătut mult capul cum să mă poată scoate din cetatea Golgotei. Nu tăgăduiesc… M-a şi scos cu vicleşug de câteva ori şi cumplit m-a rănit. Eu însă am alergat iarăşi sub picioarele Crucii şi am cerut iertare. Domnul m-a certat şi iarăşi m-a iertat, parcă zicându-mi: Vezi ce ai păţit dacă ai ieşit afară din cetatea pe care am câştigat-o cu scump Sângele Meu pentru biruinţa ta şi a tuturor celor care vor să trăiască o viaţă de biruitori? Vezi să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!… Şi n-am mai ieşit din darurile Golgotei. Eu sunt acum un om duhovnicesc… Sunt un suflet călit în focul Duhului Sfânt. Ispita nu mai are ce-mi face. Trăiesc cu Domnul o viaţă de biruitor. Am trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind. Am alergat neîncetat spre darul de biruitor şi acum mă apropii de sfârşitul vieţii mele. Eu am o „bucurie deplină” (Ioan 16, 22), o linişte deplină, o mulţumire deplină.

Ca mâine, îmi voi încheia viaţa, rostind cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am sfârşit, credinţa am păzit…” (II Timotei 4, 7).

Frumoasă mărturie ne-ai făcut, Ioane dragă! Minunată viaţă ai trăit! Bună luptă te-ai luptat! Ai îmbătrânit în paza poruncilor lui Dumnezeu. Uitându-mă la tine, mă gândesc la cei mulţi-mulţi, care îmbătrânesc în cele rele, în viclenii şi răutăţi. Sunt oameni care la bătrâneţe ajung parcă o magazie de vicleşug, de apucături, de făţărnicie, de înşelătorii. Cu fapte de acestea s-au ocupat în viaţa lor şi acestea sunt rodul bătrâneţilor lor. În şcoala asta au învăţat şi la sfârşitul vieţii au ieşit din ea ca nişte „vulpoi bătrâni”, cum îi numeşte lumea.

Tu, Ioane dragă, ai înaintat în cele sufleteşti, te-ai deprins mereu în lupta contra ispitelor… Ai înaintat mereu în şcoala Bibliei. Tu ştii acum pe de rost părţi întregi din Biblie… Viaţa ta este un magazin de dragoste creştină, de smerenie, de răbdare, de înţelepciune, de credinţă şi de putere… Viaţa ta este o vatră de foc, de căldură şi de lumină sufletească…

Frumoasă mărturisire ai făcut şi despre taina biruinţei tale, despre Golgota! Creştinii de azi trăiesc o viaţă biruită de patimi şi păcate tocmai pentru că lipseşte Golgota din inima lor şi din traiul lor. Miezul creştinismului este Golgota, Jertfa Crucii, şi tocmai acest miez lipseşte din viaţa şi traiul oamenilor. Jertfa Crucii trece ca un fir roşu de la începutul şi până la sfârşitul Scripturilor. Toate paginile Scripturilor sunt stropite cu Sângele Golgotei în semnul că Jertfa Crucii este temeiul şi temelia mântuirii noastre.

„Eu nu te întreb ce fel de creştin eşti tu, scrie un mare vestitor al Evangheliei, ci te întreb cum stai tu faţă de Golgota, faţă de Jertfa Mântuitorului; te întreb dacă ai aflat cu adevărat Crucea şi Jertfa Mântuitorului şi dacă ai primit tu cu adevărat darurile Crucii… Căci, dacă n-ai aflat Golgota şi n-ai primit darurile ei, zadarnică este viaţa ta şi numirea ta de creştin”.

Ferice de tine, Ioane dragă! Tu ai aflat izvorul puterii şi mântuirii tale: Golgota. O viaţă întreagă ai alergat spre darul de biruitor şi acum ai ajuns la un hotar unde satan şi ispitele lui şi-au pierdut toată puterea asupra ta.

După ce Mântuitorul a respins în pustie cele trei ispite ale lui satan, Evangheliile spun că „diavolul a fugit de la El şi îngerii s-au apropiat de El şi Îi slujeau” (Matei 4, 11).

A ajuns şi viaţa ta, Ioane dragă, la acest punct. După o viaţă întreagă trăită în luptă şi biruinţă contra ispitelor şi ispititorului, satan fuge îngrozit de la tine şi îngerii din cer te înconjoară cu cântece de biruinţă.

Se bucură şi îngerii din cer când un om a ajuns să câştige darul de biruitor. Domnul Iisus are lipsă de luptători şi biruitori. Domnul are nevoie ca biruinţa Lui de pe Golgota să treacă şi asupra oamenilor. Are nevoie de luptători ca, prin ei, să scoată lumea şi pe oameni din stăpânirea lui satan. Tu, Ioane dragă, faci parte dintre aceşti luptători! Tu faci parte dintre ostaşii Domnului de pe pământ, alături de care se luptă Cereasca Oaste, în chip nevăzut, pentru biruinţa Evangheliei.

Ferice de tine! Ca mâine, vei trece şi tu în Cereasca Oaste, unde vei fi primit cu cântări de biruinţă. Roagă-te şi priveghează până în clipa când va sosi solia care să te cheme Acasă la Domnul.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne, învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot trăi până la sfârşit o viaţă de biruitor. Întăreşte-mă cu darurile Crucii să pot birui până la sfârşit toate ispitele ispititorului diavol. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers până la sfârşit pe calea mântuirii sufleteşti. Însă nu toţi cei care se trezesc din somnul păcatelor şi apucă pe calea mântuirii urmează până la sfârşit această cale.

Puşi în faţa mântuirii sufleteşti, oamenii s-ar putea împărţi în trei clase: în clasa primă sunt cei mulţi, mulţi care nici habar n-au de cele sufleteşti. Înoată în răutăţi şi fărădelegi ca peştele în apă.

În clasa a doua sunt cei puţini-puţini care au apucat pe calea mântuirii sufleteşti şi înaintează pe ea până la sfârşit.

În clasa a treia, la mijloc, stă apoi mulţimea cea mare a celor care sunt „nici reci, nici calzi” (Apocalipsa 3, 15), a celor ce cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24). În clasa asta e mulţimea cea mare a celor care se trezesc din păcate şi iar adorm în ele… A celor care ies din păcate şi pe urmă mai tare se afundă în ele. În clasa asta sunt dezertorii şi trădătorii care au părăsit câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, au părăsit Oastea Domnului şi au dezertat la „inamic”, la diavoleştile ispite, patimi şi păcate. În clasa asta sunt cei ce cad pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti înfrânţi de ispite şi patimi.

Ne vom ocupa acum cu un om luat din clasa aceasta. Ion, omul cel duhovnicesc, a fost un suflet pe care Duhul Sfânt l-a trezit din somnul păcatelor şi el, ascultând îndemnurile Duhului şi crescând mereu în darul lui Dumnezeu, a ajuns să trăiască până la sfârşit o viaţă de biruitor.

lată acum un alt Ion pe care Duhul Sfânt l-a trezit la fel din somnul păcatelor. A înaintat frumos şi acest Ion până la un loc, până „la vreme de ispită” (Luca 8, 13).

Însă de la o vreme, n-a mai dat înainte. A stat pe loc, iar cine stă pe loc în cele sufleteşti, acela dă înapoi. Ion acesta a dat înapoi. Râvna cea aprinsă pe care o avea pentru Domnul i-a slăbit, dragostea i s-a răcit, credinţa i-a scăzut. Îngerul i-a strigat mereu: Roagă-te şi priveghează neîncetat!… Păstrează-ţi şi întăreşte prin priveghere şi rugăciune ceea ce ai cucerit!

Însă Ion acesta n-a ascultat îndemnul Duhului Sfânt. El a cucerit o poziţie de mântuire, dar n-a întărit-o şi n-a apărat-o mai departe cu rugăciune, cu priveghere şi înaintare în Domnul, de aceea, când vine ofensiva vrăjmaşului diavol, el dă înapoi şi pierde lupta.

O lege a războaielor aceasta este: orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată, căci după cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmaşului.

Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti. Într-un avânt de râvnă sufletească poţi uneori să cuprinzi o frumoasă înălţime de mântuire sufletească, dar această cucerire trebuie să o întăreşti mereu cu rugăciune şi priveghere înainte de a veni contraatacul vrăjmaşului diavol, altfel pierzi tot ce ai dobândit.

Iată, aşa păţeşte şi Ion acesta… În faţa atacului el pierde lupta. Satan foloseşte şi în contra acestui Ion cunoscutele lui apucături. El pune şi în faţa acestui Ion patimile, plăcerile, înşelăciunile şi desfătările acestei lumi. El pune în faţa lui toate ispitele şi patimile pe care le-a avut mai înainte, iar, pe de altă parte, îi mişcă în contra lui şi pe oamenii cei lumeşti, care nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: „Da’ ce… doar n-ai omorât pe nimeni să te pocăieşti, măi prietene Ioane! Că doar n-ai să te faci călugăr… De ce-ţi canoneşti viaţa!… Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!”

Ion, omul cel duhovnicesc, a respins aceste atacuri, retrăgându-se mereu în rugăciune, în priveghere, în cetatea Golgotei. Însă Ion acesta, în faţa ispitei, slăbeşte, se îndoieşte, dă înapoi şi începe a pierde lupta.

Ispita, împotrivirea şi atacul vrăjmaşului diavol sunt proba peste care trebuie să treacă înainte cu biruinţă cel trezit la o viaţă nouă. În foc se lămureşte aurul. În faţa ispitei se lămureşte credinţa, renaşterea şi tăria sufletească a omului.

Un ostaş din Oastea Domnului m-a întrebat odată cum ar putea el şti că a trecut ori ba graniţa dintre omul cel lumesc şi cel duhovnicesc… Cum ar putea avea el încredinţarea că e un om duhovnicesc, un om nou şi că a trecut prin renaşterea sufletească, adică a înviat cu Domnul la o viaţă nouă!

I-am răspuns: La treaba asta, dragă ostaşule, trebuie probă, iar proba este câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti… Să te văd mai întâi, dragă ostaşule, cât eşti de viteaz în câmpul de luptă sufletească contra vrăjmaşului diavol… Să te văd în faţa ispitelor, în faţa prigoanelor, în faţa meşteşugirilor vicleanului diavol… Să te văd atacat din toate părţile de ofensiva iadului şi numai atunci îţi voi putea spune de eşti sau nu un om duhovnicesc. Dacă vei trece cu bine şi cu biruinţă peste aceste atacuri, atunci poţi avea siguranţă că eşti un om nou, un om duhovnicesc, un aluat dospit.

Dar dacă ispita te îndoaie, te înfrânge şi te biruie atunci să ştii că omul tău cel duhovnicesc este numai o amestecătură cu omul cel lumesc… Lumina din tine este încă laolaltă cu întunericul… Eşti un aluat care nu s-a dospit.

În faţa ispitelor se adevereşte că Ion acesta nu este un aluat dospit deplin… Nu este un om duhovnicesc deplin şi n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou”, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea… Şi cel rău nu-l poate atinge” (I Ioan 5, 4-12).

Satan pune în faţa lui otrava păcatelor şi a ispitelor şi Ion n-are putere să le respingă. El începe iarăşi a iubi lumea. Pentru cele sufleteşti, iată-l că închide iarăşi ochii şi îi deschide pentru cele lumeşti. Adoarme faţă de cele sufleteşti şi se trezeşte faţă de cele lumeşti. Râvna ce ardea odată în inima lui ca o flacără de foc se stinge, credinţa slăbeşte, iubirea se răceşte, lumina se întunecă, Duhul Sfânt Se depărtează, cele şapte virtuţi se destramă…

Îngerul îi strigă: Ioane, Ioane, ce faci?… Opreşte-te! Întoarce-te iar la dragostea şi râvna pe care ai avut-o! Dar Ion nu mai aude chemarea Domnului. El este iarăşi un orb şi surdo-mut faţă de chemările Domnului. În inima lui se face o schimbare grabnică. Inima lui parcă e o casă de închiriat din care iese chiriaşul cu grabă, zorit fiind de noul chiriaş. Se schimbă stăpânul din casa inimii lui. Domnului I s-a respins chiria. În casa inimii lui va intra iarăşi vechiul chiriaş: diavolul şi păcatul.

Ioane, ce faci? Vai de tine, nenorocitule! Te întorci iarăşi în robia păcatelor din care te scăpase Duhul Sfânt… Te întorci iarăşi în mocirla din care te ridicase Duhul Sfânt. Pentru câteva clipe de plăceri şi patimi trecătoare îţi pierzi viaţa veşnică şi fericirea veşnică!

Ca şi Esau din Biblie îţi vinzi moştenirea cerească pentru un blid de linte cu care te înşală satan. Vai de tine, nenorocitule!

Rugăciune

Iisuse Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte mereu, ca să nu cad în starea acestui nenorocit! Domnul meu şi Mântuitorul meu, rămâi de-a pururi în inima mea ca Izbăvitor, ca Stăpân, ca Împărat şi Cârmuitor.

Duhule Sfinte! Aprinde-mă mereu, ca să nu mă răcesc… Luminează-mă mereu, ca să nu mă întunec… Trezeşte-mă, ca să nu dorm… Întăreşte-mă, ca să nu cad, ci până la sfârşitul vieţii mele să trăiesc o viaţă de biruitor.

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc din adâncul sufletului meu că m-ai scăpat din moarte la viaţă şi din întuneric la lumină!… Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Izvorul mântuirii mele. Te rog însă, Preabunule Doamne, ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot rămâne până la sfârşitul vieţii mele în starea aceasta de mântuire.

Fii cu mine, Doamne, şi mă întăreşte neîncetat, căci din toate părţile dă năvală asupra mea lumea cu ispitele ei. Precum ziceai Tu, Mântuitorule, „Satan a cerut să mă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31).

Ajută-mă, Doamne, ca „stăpânitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine” (Ioan 14, 30)… sa nu afle nici o uşă deschisă, nici o poziţie neîntărită cu rugăciune şi priveghere, căci orice slăbire mă poate duce la pierzare. Fii cu mine, Preabunule Doamne, rămâi cu mine şi priveghează împreună cu mine asupra ispitelor care vin în calea mea. Fii cu mine şi eu cu Tine până în clipa când voi pleca din această lume plină de ispite. Amin

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Când un om lumesc e pe cale de a deveni un om duhovnicesc, când un om e pe cale de a o rupe pentru totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură… iadul face mobilizare generală în contra lui. Satan se vede în primejdie de a pierde pentru totdeauna un suflet care, mai târziu, poate deveni o primejdie şi pentru alţii. De aceea ordonă mobilizare generală în contra lui.

Foarte potrivită e pusă această ofensivă a iadului în chipul următor. În partea de sus e omul cel duhovnicesc, iar jos, dedesubtul lui, e mobilizarea iadului. Comanda luptei o ţine însuşi Scaraoschi, mai-marele diavolilor. Din adâncul iadului, Scaraoschi telefonează la argaţii lui din lume să pornească ofensiva în contra celui pierdut pentru împărăţia iadului:

– Alo! Alo! Aghiuţă!… Alo, Prichinduţă!… Alo, argaţii mei din lume!… Ce-i cu voi, iarăşi dormiţi? Cum mai staţi cu omul acela pe care l-am pierdut?

– Stăm rău, întunecimea voastră, stăm rău… A apucat a-l birui puterea Duhului Sfânt şi n-avem ce-i face.

– Alo, Aghiuţăl… Alo, argații mei!… Daţi-i băutură… Daţi-i târcoale cu ispita băuturii.

– I-am dat, întunecimea voastră, i-am dat, dar nu-i trebuie… Strigă cât îl ţine gura că băutura-i duhul iadului şi încă şi pe alții îi abate de la băutură.

– Alo, Aghiuţă… Alo, argaţii mei!… Daţi-i femei.

– Am încercat și cu asta, întunecimea voastră, am încercat şi cu asta… i-am scos în cale multe ispite de acestea, dar pe toate le-a biruit…

– Alo, Aghiuţă! Alo, tartorii mei!… Scorniţi ceartă în casa omului pe care l-am pierdut; aprindeţi ceartă între el şi soţia lui și copiii lui…

– Am încercat și asta, întunecimea voastră, dar n-am putut reuşi nimic, pentru că şi familia lui e cuprinsă de puterea Duhului Sfânt.

– Alo, tartorii mei! Avea omul acesta o veche ură şi duşmănie cu vecinul său, George. Aprindeţi iar între ei duşmănia.

– Am încercat şi cu asta, întunecimea voastră. Pe George l-am sculat în capul lui, dar el a tăcut şi a răbdat.

– Alo, Aghiuţă!… Alo, tartorii mei!… Sculaţi pe oameni în capul lui! Şoptiţi-le tuturora că „s-a pocăit” şi scorniţi pe oameni să-l batjocorească şi să-l alunge!

– Am făcut-o şi pe asta, întunecimea voastră… Oamenii l-au batjocorit, i-au rupt Biblia şi cărţile, (un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că pe a treia Biblie i-au rupt-o oamenii) l-au bătut, l-au alungat…, dar el pe toate le-a răbdat cu nepăsare. Ba încă spune că se bucură că poate suferi pentru Domnul său.

– Alo, Aghiuţă!… Alo, argaţii mei!… Luaţi-vă iar cu buna cu omul cel pierdut! Încercaţi o pace și împăcare cu el… Şoptiţi-i să mai lase din ale lui şi să mai ia şi din ale noastre… Şoptiţi-i că e din lume şi că trebuie să trăiască şi pentru lume… ca prin asta să-l puteţi înşela să iasă afară din cetatea Golgotei…

– Am încercat, întunecimea voastră, am încercat şi acest lucru, dar n-am putut ieşi la cale. El strigă în gura mare că nu poate sluji la doi stăpâni.

– Alo, Aghiuţă!… Alo, tartorii mei!… Apoi rău destul v-aţi purtat… Vedeţi de întoarcerea omului, altfel vai de voi şi vai de pielea voastră va fi… Pe toți am să vă leg cobză… Grijiţi cel puțin ca omul pe care l-a pierdut împărăţia noastră să nu-i mai strice şi pe alţii… Închideţi-l în casa lui şi grijiţi ca să nu-i mai înşele şi pe alţii”…

Aceasta-i mobilizarea şi ofensiva iadului în contra omului cel duhovnicesc. Faţă de omul cel duhovnicesc iadul este într-o continuă mobilizare şi ofensivă. Scaraoschi dă mereu telefoane, iar diavolii ţin planuri şi se frământă din greu cum ar putea să-l amăgească.

Dar toate sforţările şi opintelile iadului sunt zadarnice. Ion, omul cel duhovnicesc, biruie toate ispitele şi atacurile iadului. Le biruie, pentru că el acum nu mai e singur. El este acum aliatul Domnului. În lupta contra diavoleştilor ispite, Domnul este aliatul lui. Domnul îi pune la îndemână darul biruinţei pe care l-a câştigat asupra lui satan sus pe Golgota. Domnul îi pune la îndemână o cetate nebiruită: Golgota.

Iadul nu-l poate înfrânge pe omul cel duhovnicesc, pentru că el este „născut din nou” prin Jertfa Golgotei. „Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea (I Ioan 5, 4). Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel rău nu-l poate atinge” (I Ioan 5, 18).

Iadul ştie că taina biruinţei omului cel duhovnicesc este alianţa, este legătura lui cu Domnul, cu Golgota; de aceea umblă să rupă această legătură. Dar toate încercările lui sunt zadarnice. Omul cel duhovnicesc rămâne în Domnul, strigând triumfător: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?… Încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile… nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus” (Romani 8, 35-39).

Omul cel duhovnicesc trăieşte o viaţă cu Domnul, o viaţă legată clipă de clipă cu Domnul şi, până trăieşte această viaţă, el strigă triumfător: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 1-2). „…Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti, Doamne” (Psalmul 22, 4).

Bine te-ai luptat, Ioane dragă! Rămâi mai departe în această luptă! Ascultă glasul şi sfatul Duhului Sfânt: Roagă-te şi priveghează. Viaţa ta să fie o viaţă de rugăciune şi priveghere. Nu te încrede că l-ai biruit pe satan, ci te luptă mai departe ca un bun ostaş al lui Hristos, căci gloatele lui satan pândesc neîncetat clipa în care ar putea iarăşi năvăli în hotarele tale sufleteşti.

Tu, Ioane dragă, eşti acum un om duhovnicesc şi trebuie să ştii că trăieşti acum în declaraţie de război cu diavolul; trăieşti într-un război neîncetat cu ispitele şi atacurile lui satan şi până la sfârşitul vieţii tale trebuie că porţi cu biruinţă acest război. Ia seama! Diavolul are o stăruinţă extraordinară. Pe Însuşi Mântuitorul L-a ispitit neîncetat, până când, în sfârşit, satan a fost definitiv înfrânt pe Golgota. Consiliul de război al iadului lucrează în permanenţă în contra ta. Roagă-te, priveghează şi te luptă neîncetat ca un bun ostaş al lui Hristos!

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine… Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să gust din dulceaţa unei vieţi trăite cu Tine… Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să aflu „comoara cea ascunsă” a Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 13, 44). Te rog însă ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot păstra această comoară scumpă şi dulce. Ajută-mă să o pot apăra contra vrăjmaşului diavol.

Iisuse, Bunule Doamne! De când trăiesc o viaţă cu Tine, satan mă ispiteşte neîncetat, căutând să mă atragă iarăşi în robia din care am scăpat. Îl simt cum aprinde în mine focul patimilor pe care le-am avut… Îl simt cum deschide la fiecare pas în faţa mea calea cea largă ce duce la pierzare… Îl simt cum pândeşte neîncetat să năvălească iarăşi în hotarele mele sufleteşti.

Eu sunt într-un război neîncetat cu vrăjmaşul diavol. Fii cu mine, Preabunule Doamne, în acest război, căci fără de Tine şi fără alianţa Ta eu cad înfrânt şi bătut! Rămâi întru mine şi eu întru Tine, căci fără Tine nu pot face nimic (Ioan 15, 9).

În războiul cel mare cu ispitele vrăjmaşului diavol, eu cad înfrânt în clipa în care Te părăsesc şi Tu mă părăseşti. Orice clipă trăită fără Tine îmi poate fi spre pierzare. Diavolul aşteaptă o astfel de clipă. Diavolul aşteaptă clipa în care păcatul să mă despartă iarăşi de Tine. Iisuse, Bunule, fii neîncetat cu mine şi eu cu Tine!

Eu îţi predau Ție toată inima mea, toate gândurile mele, toate hotarele vieţii mele, toată viaţa mea, ca să fii Tu Stăpân peste ele şi să le aperi Tu cu darurile Crucii Tale.

Fii cu mine, Preabunule Doamne, căci, dacă Tu eşti cu mine, chiar iadul întreg de s-ar scula împotriva mea, eu nu mă tem. Fii cu mine ca să pot trăi până la sfârşit o viaţă de biruitor, cântând cu Psalmistul: „Domnul este Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi infricoşa?’ (Psalmul 26, 1-2). Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Psalmul 4, versetul 4

Orice păcat este o fără-de-lege. Este ceva făcut nu numai fără-de-vreo-lege a Dreptăţii, a Milei, a Păcii, a Iubirii, a Iertării sau a altei ascultări şi rânduieli dumnezeieşti, ci chiar cu totul împotriva acestora. Aceste acte grave de vinovăţie îndreptate spre lovirea şi călcarea rânduielilor dumnezeieşti sunt toate fără-de-legi — şi nu pot rămânea nepedepsite. Toată viaţa de pe toată întinderea pământului şi cerurilor se desfăşoară după legi rânduite de Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor.

Materia şi Spiritul au legi absolute după care se conduc şi se mişcă. Nu există posibilitate de existenţă fără legi de care trebuie să ascultăm. Călcarea acestor legi şi umblarea fără ele este un act de dezordine, de tulburare şi de revoltă. Şi atrage după el, pentru orice făptură, o pedeapsă potrivită cu gravitatea abaterii şi a răului săvârşit prin ea. Pedeapsa aceasta vine ca să restabilească legea dreptăţii, ori de la Dumnezeu direct, ori de la vreuna din creaturile Sale. Vine ori asupra făptaşului direct, ori asupra fiinţelor sau bunurilor ce îi aparţin acestuia. Asupra celor care, cunoscând voia lui Dumnezeu, totuşi o calcă, pedeapsa vine, adesea, îndată şi usturător. Ca o palmă salvatoare şi îndreptătoare, chiar dacă este adânc dureroasă (2 Corinteni 7, 10). Ei sunt pedepsiţi, ca să nu fie judecaţi o dată cu lumea (1 Corinteni 11 , 32).

O credinţă curată şi un cuget smerit vor recunoaşte totdeauna, în loviturile primite pentru încălcările legii lui Dumnezeu, nu numai seriozitatea şi sfinţenia Dreptăţii Lui. Şi eternitatea legilor Adevărului Său (Psalmul 119, 142). Ci şi grija mustrătoare a dragostei Lui pentru mântuirea sufletelor noastre. Inima astfel lovită va săruta nuiaua pedepsei cu lacrimi de recunoştinţă şi de pocăinţă mântuitoare. Cu cei care nu cunosc voia şi Cuvântul lui Dumnezeu, El are o îndelungă răbdare şi aşteaptă mereu ca ei să vadă că bunătatea Lui îndeamnă la pocăinţă şi nu încurajează la ne-ascultare (Romani 2, 4; 2 Petru 3, 15). Dar în această vreme a îndelungii răbdări, o, ce mulţi dintre oameni dispreţuiesc şi tăgăduiesc pe Dumnezeu, ajungând atât de răi cât însuşi satan. Astfel că îşi merită soarta de la urmă şi pedeapsa asemănătoare cu a lui satan, căci cu ştiinţă s-au făcut uneltele şi fiii lui (Ioan 8, 44).

Cutremurătoarea osândă care îi aşteaptă pe cei care săvârşesc fărădelegea este potrivită cu înştiinţările şi cu dreptatea lui Dumnezeu. De care ei n-au vrut să ţină seama, măcar că erau atât de datori să le asculte. Ce fioroasă este şi trăirea pe pământ şi moartea pe el a acelor suflete nelegiuite care s-au răzvrătit contra lui Dumnezeu prin neascultare. Nelegiuitul însuşi, în faţa morţii, când îşi vede şi trecutul şi viitorul mai limpede ca oricând, se cutremură îngrozit. Numai cât acest cutremur prea târziu nu-i mai foloseşte acum la nimic, fiindcă pentru el viaţa şi prilejul mântuirii au trecut pentru totdeauna. Pentru el mai rămâne numai înspăimântătoarea groază a morţii şi înfricoşata întâlnire cu Dumnezeu, faţă de Care a trăit şi a murit ca un vrăjmaş.

O dragă suflete, cutremură-te şi nu mai păcătui! Nu mai întărâta pe Dumnezeu la mânie şi nu mai lucra împotriva legilor Lui. Eşti oare tu mai tare decât El? Crezi oare că El nu vede şi că puţin Îi pasă? Rupe-o chiar acum cu toate păcatele şi nu le mai face! Nu mai înjura, nu mai bea, nu mai înşela, nu mai minţi, nu mai fura, nu mai fuma, nu mai desfrâna, nu mai face nici una din aceste fărădelegi! Auzi tu, nu mai face nici un astfel de păcat! Ci te cutremură cu groază şi te predă lui Dumnezeu, căci altfel pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată (Eclesiastul 11, 9 şi 12, 14).

Cutremură-te şi nu mai păcătui, căci grozav lucru este să cazi în mâinile mâniei lui Dumnezeu. Cutremură-te şi nu mai păcătui… Din clipa aceasta întoarce-te la Dumnezeu şi nu mai păcătui. Dumnezeu să-ţi ajute la asta!

O, Mare și Înfricoșat Judecător Veșnic, Bun și Îndelung-Răbdător Părinte Ceresc, mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne, mărire Ție!

Mulțumindu-Ți pentru răbdarea Ta față de noi, Îți suntem recunoscători pentru mustrările prin care ne-ai trezit și ne-ai învățat să ne ferim cât mai mult de orice păcat, pentru ca nu cumva de la păcatele cele mici să alunecăm la cele mari și de la pedepsele trecătoare, la cea veșnică.

Fă-ne, Doamne, ca totdeauna să avem ochii deschiși asupra păzirii Legilor Dreptății, Bunătății, Dărniciei, Blândeții, Răbdării, Iubirii și Ascultării Tale.

Pentru ca niciodată să nu lucrăm fără ele, adică să nu lucrăm fără-de-lege. Să ne cutremurăm înainte de a săvârși păcatul sau înainte de a veni moartea și osânda. Căci în zadar ne vom cutremura prea târziu. Și fă, Doamne, ca puterea Ta să-i trezească și pe cei mai cufundați în păcat, înainte de a fi cufundați în foc și în întuneric. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască.

Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, EI S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur și femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi lisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu; de acum să nu mai păcătuieşti» “ (Ioan 8, 3 -11).

Grozave clipe trăia femeia cea desfrânată din evanghelie. Ea îşi aştepta moartea; o moarte fioroasă. Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeu lui Moise (citiţi această lege în Levitic 20, 10).

Domnul Iisus a sosit tocmai în clipa când femeia stătea între moarte şi viaţă. Domnul Iisus a scos-o de sub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa când trebuia să moară.

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Toată istoria şi toată taina mântuirii noastre se cuprinde în ea. În chipul femeii celei păcătoase suntem noi. Suntem cu toţii, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar păcatul ne duce în faţa legii, în faţa judecăţii. Păcatul trebuie pedepsit. Dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru. În chipul femeii din evanghelie stăm şi noi cu toţii aplecaţi sub osânda paragrafului de Iege ce zice: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23). În virtutea acestui paragraf trebuie să fim osândiţi. Ah, ce osândă înfricoşată este aceasta! Mai grozavă decât cea care se pregătea să moară cu pietre şi bolovani pe femeia din evanghelie.

De sub această înfricoşată osândă ne scapă şi pe noi – ca pe femeia din evanghelie, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Prin Jertfa Sa cea Sfântă, Iisus Mântuitorul ne scoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă. Legea prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prin Iisus Hristos.

Iisus Mântuitorul este Domnul iertării. El n-a venit în lume ca Judecător. El a venit ca Izbăvitor. El n-a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea. El n-a venit să mustre lumea pentru păcat, ci El a venit să scape lumea de păcat. Iisus Mântuitorul este Domnul iertării păcatelor.

Dragă suflete! Eu ştiu că tu stai apăsat de o grozavă greutate. Te apasă păcatul, căci toţi suntem păcătoşi. Poate că păcatul te-a doborât la pământ. Poate că te-ai ticăloşit cu totul şi zaci în noroiul fărădelegilor. Însă oricât de păcătos ai fi, oricât de mult te-ai fi ticăloşit, Domnul nu te judecă. Domnul te iartă. Evanghelia cu femeia desfrânată îţi aduce o veste scumpă şi dulce: Domnul te iartă, Domnul îţi întinde mâna iertării şi mâna izbăvirii din ticăloşia în care zaci. Ah, dragă suflete nemântuit, primeşte îndată această Mână! Primeşte-o chiar azi, căci altcum murind în păcate această Mână care îţi întinde acum dragoste şi iertare, în Ziua Judecăţii îţi va întinde sabie şi moarte.

Dragă suflete nemântuit! Tu stai sub o osândă teribilă. Pentru păcatele tale eşti judecat la moarte sufletească.

Te aşteaptă o moarte fioroasă, ca pe femeia din Evanghelie. Dar iată, Domnul soseşte tocmai în clipa pierzării tale. Mâna Lui cea sfântă îţi scrie şi ţie sentinţa iertării: „Sângele Meu te curăţă de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). Dar această sentinţă se dă numai celor care o cer. Domnul nu poate da cu puterea această iertare scumpă şi sfântă.

Dragă suflete nemântuit! Cere şi primeşte îndată această iertare. Primeşte-L îndată pe Domnul şi iertarea Lui.

Însă Mântuitorul nu este Judecător în timpul cât ţine viaţa noastră cea pământească. El ne este azi izbăvitor de păcate. Dar ca mâine va sosi ziua cea mare când El va fi Judecător… când „va veni pe norii cerului să judece pământul“ (Matei 25, 31). Vai va fi celor care, în viaţă fiind, n-au cerut şi n-au primit iertarea Lui.

Domnul Iisus este gata să ne ierte toate datoriile păcatelor. Dar cu o condiţie: să cerem acest lucru, iar după ce am primit iertarea păcatelor să nu ne apucăm să facem altele tot aşa de mari, ba încă şi mai mari. „Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti“, i-a zis Iisus femeii iertate.

Domnul Iisus nu este numai un iertător şi descărcător de păcate, ci El este începutul unei vieţi noi. Iertarea Lui trebuie să ne fie un hotar de viaţă, care să ne facă dintr-un „om vechi“, un „om nou“; dintr-un om lumesc, un om duhovnicesc.

Cu darul iertării păcatelor, omul trebuie să înceapă o viaţă nouă.

Rugăciune:

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Păcatul m-a adus şi pe mine în faţa judecăţii. Ca şi femeia cea păcătoasă, stau şi eu legat şi judecat în faţa paragrafului de lege: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23).

„O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?“ (Romani 7, 24).

Tu, Scumpul meu Izbăvitor, ai venit să mă scapi. Ai sosit tocmai în clipa înfricoşată când se deschisese mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. În această teribilă clipă am auzit vestea scumpă şi dulce că Sângele Tău mă curăţă de orice păcat (I Ioan 1, 7).

Duhule Sfinte, adu-mi aminte neîncetat că eu nu mai sunt al meu, ci sunt al lui Iisus Hristos, Care m-a răscumpărat cu un preţ atât de mare (I Corinteni 6, 19-20).

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

Un lucru trebuie să ştie toţi cei apucaţi pe calea mântuirii sufleteşti, toţi cei care au atins culmea mântuirii sufleteşti: vor avea multe ispite, vor avea multe împotriviri şi multe feluri de necazuri.

Oare de ce acest lucru? De aceea pentru că, până trăieşti în păcate şi fărădelegi, satan doarme liniştit; te ştie asigurat pentru împărăţia lui. Te ştie în mâna lui. Dar îndată ce te trezești, se trezeşte şi satan şi începe a „lucra”, încercând în tot chipul să te adoarmă iarăşi şi să te întoarcă iarăşi în robia lui.

Când omul începe o viaţă după Evanghelie, diavolul pune foc mai mult în patimile pe care le-a avut. Pune „miere” mai multă pe otrava păcatelor.

Pe lângă aceste ispite lăuntrice, cei întorși la Domnul trebuie să ştie apoi că vor avea de furcă şi cu lumea din afară. „A mea este lumea aceasta”, zicea diavolul în pustie, când L-a ispitit pe Mântuitorul cu măririle lumeşti (Luca 4, 6). Ale diavolului sunt toate plăcerile, desfătările, ispitele şi poftele acestei lumi.

Cel care începe o viaţă nouă cu Domnul şi Evanghelia Lui trebuie să o rupă cu lumea, cu duhul acestei lumi… El nu mai este din lume „…voi nu mai sunteţi din lume” (Ioan 15, 19). El a ieşit, el trebuie să iasă din duhul acestei lumi, pentru că „prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu… Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4). „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii celei lumeşti, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume” (I Ioan 2, 15-16).

Lumea însă e plină de cei ce „iubesc lumea”, de cei ce „trăiesc după duhul acestei lumi” (Efeseni 2, 2). Aceştia nu-i înţeleg pe cei ce trăiesc o viaţă duhovnicească, o viaţă smulsă din duhul acestei lumi.

„Omul cel lumesc zice Apostolul Pavel nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (I Corinteni 2, 14).

Apostolul Pavel spune deci limpede că oamenii vor trăi împărţiţi în două tabere: în cei duhovniceşti şi în cei lumeşti; în cei care umblă după „îndemnurile Duhului şi în cei care „umblă după îndemnurile firii celei lumeşti” (Romani 8). Lucrul acesta se vede şi în chipul de alături. Pe oamenii cei lumeşti îi foloseşte diavolul ca să-l ispitească cu ajutorul lor pe cel care trăieşte o viaţă duhovnicească, precum se vede în imagine. Pe cel întors la Domnul, oamenii cei lumeşti nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: Da’ nu te face de râs, omule, cu gazetele şi cărţile tale, că doar n-ai omorât pe nimeni să te faci pocăit… Că doar n-ai să te faci călugăr… Da’ de ce-ţi canoneşti viaţa? Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!

Dar Ion, omul cel duhovnicesc, nu vrea să mai audă chemările lumii. El trăieşte acum într-o altă lume… El are acum alte gusturi, alte cugete şi alte gânduri.

În chipul de alături sunt două lumi: lumea omului duhovnicesc şi lumea oamenilor lumeşti. Aceste două lumi sunt două stări ce nu se înţeleg şi nici nu se pot înţelege, pentru că între ele este o prăpastie întreagă de gândire şi de simțire.

De multe ori aceste două lumi sunt chiar şi în casa omului.

O femeie intrată în Oastea Domnului îmi spunea că i-a trebuit doi ani de zile şi multe suferinţe până când a putut face şi din bărbatul ei, care suferea de patima beţiei, un om duhovnicesc.

Un tânăr din judeţul Sibiu îmi spunea că numai pe furiş poate citi  «Isus Biruitorul», din cauza tatălui său care este beţiv şi nu poate suferi foaia aceasta.

Aici se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui… Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei” (Matei 10, 36 şi Luca 12, 52-53).

În chipul de la pag. 62 se văd cele două lumi: lumea „omului duhovnicesc” şi lumea „oamenilor trupeşti”, puse faţă în faţă. Cu ajutorul desfătărilor lumeşti şi al oamenilor celor trupeşti vrea satan să-l întoarcă iar pe omul cel duhovnicesc în robia din care a scăpat, să-l facă iarăşi un „om lumesc”. Însă Ion, omul cel duhovnicesc, stă neclintit şi tare în faţa ispitelor. Ispitele lumii nu-l pot birui, pentru că el s-a „răstignit faţă de lume”, el „a murit faţă de păcat” şi a înviat la o viaţă nouă prin Jertfa Crucii Mântuitorului (cf. Romani 6 şi 8). El este un om „născut din nou” prin Jertfa Crucii şi darul Duhului Sfânt (cf. Ioan 3), „iar cel ce este născut din Dumnezeu biruie lumea” (I Ioan 5, 4).

În faţa desfătărilor lumeşti, omul cel duhovnicesc se miră cum de i-au putut plăcea cândva astfel de otrăvuri sufleteşti… Se miră de orbia sufletească în care trăia şi el odată… Se îngrozeşte când îşi aduce aminte în ce stare grozavă de pieire sufletească trăia şi el… El vede acum de departe mierea cu care satan a uns otrava patimilor şi se fereşte de ea ca de foc.

Faţă de chemările „oamenilor supuşi poftelor trupeşti, care n-au Duhul” (cf. Iuda 19), omul cel duhovnicesc răspunde: „Ajunge, în adevăr, cât am trăit până acum în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idoleşti neîngăduite” (I Petru 4, 3). Eu sunt acum un om nou… eu nu mai sunt Ion cel care alerga cu voi la chefuri şi fărădelegi. Ion cel vechi a murit. Sa dus… Eu sunt un Ion nou, care trăiesc o viață nouă cu Domnul.

Dar cei neduhovniceşti nu înţeleg aceste vorbe ale lui Ion; şi nici nu le pot înţelege, pentru că Ion vorbește ca un om duhovnicesc. Oamenii cei lumeşti se miră că Ion „nu aleargă împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi îl batjocoresc” (I Petru 4, 4). Dar Ion răspunde cu rugăciune la batjocurile lor. El plânge de mila lor, văzându-i cum îşi pierd sufletul… El se roagă pentru trezirea lor din somnul păcatelor.

Din faţa ispitelor, omul cel duhovnicesc se retrage mereu în rugăciune şi se întăreşte mereu prin rugăciune. Aici este locul să amintesc despre puterea rugăciunii.

O, cum n-am eu cuvinte destule şi loc destul să spun ce putere mare are rugăciunea pentru un suflet de om! Voi aminti numai atât că Însuși Mântuitorul a folosit neîncetat rugăciunea în contra ispitelor lui satan şi ne-a lăsat-o şi nouă ca să o folosim şi noi neîncetat. „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeți în ispită” (Matei 26, 41).

Aici este locul să amintesc ceva şi de prigoanele care se ridică asupra celor întorşi la Domnul.

Diavolul nu încearcă numai cu mierea să-l abată pe cel întors; el foloseşte şi prigoana.

Cei care se hotărăsc la o viaţă nouă după Evanghelie trebuie să ştie că vor avea de suferit multe feluri de necazuri şi prigoane. Însuşi Mântuitorul a spus lămurit acest lucru: „În lume necaz veţi avea, însă îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Luca 21, 12; Ioan 15, 20). Apostolul Pavel a spus şi mai răspicat acest lucru în cuvintele: Şi toţi cei care vor să trăiască cu temere de Dumnezeu în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

Lucrul acesta, de altfel, e și firesc şi de înţeles. Cei păcătoşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi. Credinciosul este o oglindă curată în care păcătosul îşi vede ticăloşia şi de aceea lumea îl urăşte. Îl batjocoreşte şi îl prigoneşte.

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat şi pe mine să mă fac un om duhovnicesc. Întăreşte-mă, Doamne, să pot rămâne în starea aceasta până la sfârşitul vieţii mele. Întăreşte-mă, Bunule Doamne, contra ispitelor care îmi vin de la lume şi de la oamenii cei lumeşti. Întăreşte-mă contra prigoanelor care se ridica împotriva mea.

Duhule Sfinte! Aprinde-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău, ca să nu mă mai poată birui duhul acestei lumi. Trezeşte-mă mereu la rugăciune şi priveghere, ca să nu mă mai poată birui lumea cu ispitele ei. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Iată inima omului care a plinit calea mântuirii sufleteşti, care a ajuns culmea unei vieți trăite după Evanghelie! Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu până ce l-a adus în starea aceasta. Mai întâi l-a trezit – abia l-a putut trezi – din somnul păcatelor. I-a deschis apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în care se afla, i-a slobozit lacrimile căinței, l-a atras şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii, i-a deschis inima pentru Crucea şi Jertfa Mântuitorului.

Omul, Ion, a ascultat, a primit darurile şi acum iată-l în ce stare minunată se află. EI a atins plinirea vieții sufleteşti pe care o cere Apostolul Pavel în cuvintele: „Oare nu știți că voi sunteți casa lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3, 16). Oare nu ştiți că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-ați primit de la Dumnezeu?” (I Corinteni 6, 19).

Inima lui s-a umplut de lumina şi darul Duhului Sfânt. Au fugit din inima lui cele şapte fioroase păcate de moarte: trufia, desfrânarea, pizma, mânia, lăcomia, zgârcenia, lenea şi în locul lor s-au aşezat virtuțile, pietrele de temelie ale mântuiri noastre sufleteşti: credința, dragostea, nădejdea, smerenia, dărnicia, curăția, cumpătarea, hărnicia şi răbdarea. El este acum un vas ales pe care l-a cuprins focul Duhului Sfânt. El este un om nou, un om duhovnicesc cuprins, aprins şi cârmuit de darul și harul Duhului Sfânt. De aceea şi în viața lui se arată acum roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22).

Trebuie să ştim că Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul. Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt primim şi darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă” (Ioan 16, 13-15).

Duhul Sfânt ne apropie de Golgota, de Jertfa Crucii, pentru ca, prin Crucea Golgotei, să-şi reverse apoi asupra noastră darul şi harul Său. Când stai sub brațele Crucii, stai sub revărsarea darului şi harului Duhului Sfânt.

Lucrarea mântuirii sufleteşti o pecetluieşte şi o desăvârşeşte Duhul Sfânt. Apostolii nu înțelegeau bine nici Jertfa Golgotei şi nici nu aveau putere destulă (în vremea răstignirii au fugit) până când nu S-a pogorât peste ei darul şi harul Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este puterea prin care lucrează Dumnezeu şi lucrează şi Mântuitorul. Este focul ce arde și întăreşte vasele noastre de lut. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu se poate nici câştiga, nici păstra o biruință asupra păcatelor.

Iată, pe pagina de alături se vede chipul omului care stă sub darul, harul și puterea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt a adâncit în inima acestui om Crucea și Jertfa Mântuitorului și acum, iată, inima lui și viața lui sunt pline de lumină, de dar și har. El este acum un om nou, o făptură nouă. La picioarele Crucii, prin Jertfa Crucii, el a murit şi a înviat la o viață nouă, ca o făptură nouă.

În fiecare om sunt doi oameni: omul pe care l-a stricat înşelăciunea lui satan în grădina Edenului şi omul pe care l-a creat din nou Jertfa Crucii de pe Golgota. Cel dintâi se cheamă – în epistolele Apostolului Pavel „omul cel vechi”, „omul cel lumesc” (Efeseni 4, 22-24 şi I Corinteni 3, 1).

Din omul pe care l-a stricat satan, în grădina Edenului, a rămas în noi firea cea veche „firea cea lumească împreună cu patimile şi poftele ei”.

Iisus Mântuitorul a luat asupra-Şi firea noastră cea stricată. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca şi noi, să ne răstignim față de lume”, să murim fată de păcat, pentru ca să înviem şi să trăim în Hristos ca o făptură nouă” (Romani 6, 5; Galateni 5, 24; Romani 6, 10). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate lucrurile s-au făcut noi” (II Corinteni 5, 17).

Taina mântuirii sufleteşti în aceasta stă: cu ajutorul Jertfei de pe Cruce, omul nostru cel duhovnicesc să-l biruie pe cel lumesc, omul cel nou să-l biruie pe cel vechi; duhul să biruie carnea.

Cei ce sunt în Iisus Hristos – zice Apostolul Pavel nu trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti, ci după îndemnurile Duhului. Că cei care trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti umblă după lucrurile firii lumeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile cele duhovniceşti. Umblarea după lucrurile firii celei lumeşti (după cugetul trupului) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi moarte, iar umblarea după lucrurile Duhului, viață și pace.

Voi nu mai sunteți în trup, ci în Duh; voi nu mai sunteți lumeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește într-adevăr în voi.

Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Și dacă Hristos este în voi, trupul vostru a murit față de păcat” (cf. Romani 8).

Într-o astfel de stare duhovnicească se afla și Ion. L-ați văzut în ce stare fioroasă era când Duhul Sfânt S-a apropiat mai întâi de el ca să-l trezească la o viață nouă. Inima lui era atunci plină de dobitoceştile şi diavoleştile patimi. În el trăia „omul cel vechi, firea cea lumească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5, 24). Omul cel lumesc biruise în el pe omul cel duhovnicesc, carnea biruise duhul; de aceea inima lui şi viața lui erau pline de roadele trupului, care sunt: desfrânările, slujba idolilor, vrajbele certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5, 19-21).

Încetul cu încetul, Duhul Sfânt a trezit şi a întărit în el firea cea duhovnicească până când, pe urmă, l-a adus la picioarele Crucii, unde firea lui cea lumească s-a răstignit împreună cu Hristos şi a înviat la o viață nouă, ca o făptură nouă, ca un om nou, ca un om duhovnicesc (cf. Romani 6 şi 8).

Ferice de tine, Ioane, care ai ajuns în stare aceasta! Inima ta şi viața ta e acum o vatră de foc, de căldură și de lumină sufletească. Aprinde-i, dragă suflete, aprinde-i şi pe alții cu această căldură, căci Domnul a zis: „…foc am venit să arunc pe pământ (focul Duhului Sfânt) şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49).

Spune, dragă omule, spune tuturor că nu este în această lume o bucurie sufletească mai mare, o mulțumire mai dulce, o linişte mai scumpă decât o viață aprinsă şi cârmuită de darul Duhului Sfânt. Spune-le tuturor că, Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în puterea ce o dă darul şi harul Duhului Sfânt, iar acest dar ne vine prin împunsătura cuielor de pe Golgota.

Dar ai grijă, Ioane dragă! Drumul mântuirii tale încă nu e sfârșit. Diavolul va face toate încercările să te poată întoarce iarăşi în robia din care ai scăpat. De aceea îți strigă îngerul cuvintele: ”Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții!”

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Întărește-mă şi pe mine, să mă pot face un om duhovnicesc, un om nou, o făptură nouă. În zadar aş încerca să fac acest lucru cu puterile mele. Îl poate face numai Crucea și Jertfa Ta cea sfântă. Îl poate face numai darul și harul Duhului Sfânt pe Care  l-ai trimis peste Apostoli şi peste toți cei care au trăit o viață îngenuncheată la picioarele Crucii Tale.

Duhule Sfinte și de viață dătător! Îngenunchează-mă şi pe mine la picioarele Crucii. Adânceşte în inima mea Jertfa Crucii, din care izvorăsc toate roadele vieții veșnice. Revarsă peste viața mea darul și harul Tău cel sfânt.

Duhule Sfinte! Vino și Te sălăşluiește şi în inimioara mea şi o curăță de toată spurcăciunea patimilor celor rele. Aprinde-mă mereu cu focul Tău cel sfânt şi mă umple de căldură și lumină sufletească. Eu îți deschid larg inimioara mea. Intră în ea şi cuprinde toate încăperile ei cu darul şi harul Tău cel sfânt! Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Psalmul 4, versetul 1

Dumnezeu răspunde totdeauna strigătelor credinciosului Său. Căci în vremea când credinciosul trebuie să-şi strige rugăciunea şi cererile sale către Dumnezeu, atunci în grele necazuri trebuie să se afle el. Şi, adesea, în mare disperare. În mod obişnuit rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se murmură sau se cântă, se gândeşte sau se spune evlavios.

Dar când se strigă, este ceas de cumpănă grea pentru sufletul care se roagă, şi este vreme de primejdie mare, şi este stare de alarmă şi de groază. Atunci când omul strigă, înseamnă că ameninţarea este chiar lângă el. Iar el se vede fără nici o putere de a o birui. Şi fără nici o putinţă de a o înconjura. Acum, nu cu prea mulţi ani în urmă, când şi în ţara noastră poporul evreu era prigonit şi urmărit cu gând de nimicire, prin oraşe — şi mai ales prin Bucureşti — umblau ucigaşi fără frică şi fără ruşine spre a-i prinde pe evrei de pe străzi, ca să-i chinuiască. În Bucureşti, atunci, printre evreii creştini, trăia un evreu sărac şi privit ca mai slab de minte. Dar el era cu un cuget curat ca un copil. Şi cu o credinţă simplă, dar nebănuit de mare. Toţi îl cunoşteau pe «fratele Moișe». Îl primeau şi îl ajutau. Iar el, ce primea, ducea altora mai amărâţi ca el. Mergea pe la bolnavii şi săracii lui chiar şi în zilele de mare primejdie. Plin de o sfântă şi copilărească încredere în ocrotirea lui Dumnezeu. O dată, când o echipă de astfel de urmăritori umbla cu o maşină să-i strângă pe evrei, unul s-a repezit să-l înhaţe şi pe «fratele Moișe». Dar el, când s-a văzut în primejdie de moarte, le-a strigat: „Nu mă lasă Domnul Iisus să mă luaţi voi!“ Şi, aruncându-se în genunchi, acolo, în strada plină de lume, a ridicat mâinile spre Dumnezeu şi a început să strige cât putea de tare: „Doamne Iisuse, Doamne Iisuse, nu mă lăsa la ei! Tu ai spus: «Strigă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi». — Nu mă lăsa la ei, că iată vor să mă răpească… Nu mă lăsa, Doamne Iisuse!…” Lumea se uita uimită la el, iar conducătorul răpitorilor i-a spus celui care-l şi apucase de spate: — Lasă-l, mă, nu vezi că-i nebun; hai să plecăm!… În urma lor, fratele Moişe le striga biruitor şi fericit: — Nu v-am spus eu că nu mă lasă Domnul Iisus la voi?

Nu are importanţă cum privesc cei necredincioşi forma în care Dumnezeu izbăveşte din mâinile lor pe credinciosul său, care strigă către El după ajutor. Important lucru este că îl scapă. Felul în care intervine salvarea lui Dumnezeu este mereu nou şi neaşteptat. Şi este dovada că Dumnezeu este prezent şi veghetor asupra alor Lui. O, câte rugăciuni strigate în durere, în primejdie, în groază sau în bucurie n-a ascultat şi împlinit îndată Dumnezeu!

Acei care au fost în astfel de stări şi au strigat către El ştiu bine că cele scrise aici sunt întru totul adevărate. Dumnezeu i-a auzit şi i-a izbăvit îndată, pe ei sau pe cei pentru care strigau. Şi întotdeauna îşi vor aduce aminte că nu un „concurs de împrejurări“ i-a salvat. Ci numai puterea lui Dumnezeu. Dar vai, sunt mulţi care, după ce totul a trecut şi s-a liniştit, uită să mulţumească lui Dumnezeu. Ca cei nouă leproşi vindecaţi… Acesta este bietul suflet omenesc! Dar, o, cât de bun este Dumnezeu! Cu toate că ştie ce e omul, totuşi bunătatea Lui îl ascultă din nou şi din nou când strigă. Măcar că uită aşa de uşor binefacerile Lui. Pentru unul care se întoarce să mulţumească, iartă toată gloata nerecunoscătoare (Luca 17, 15-18) şi nu le retrage ajutorul dat. Căci necredincioşia noastră nu va putea niciodată nimici credincioşia lui Dumnezeu (Romani 3, 3).

O Mare și Puternic Dumnezeu, Care asculți strigătele tuturor celor ce sunt în primejdie. Sau sunt copleșiți de durere. Sau sunt înflăcărați de iubire. Sau sunt chinuiți de groază.

Slavă veșnică numelui Tău și recunoștință veșnică Ție pentru toate izbăvirile Tale. Slavă Ție pentru tot ce ai făcut și pentru mine în grelele și multele zile de grea răscruce din viața mea.

Am strigat către Tine în stări și în locuri din care nimeni nu mă putea ajuta și auzi, iar Tu m-ai izbăvit, răspunzându-mi îndată.

În stările de mare cumpănă din viața mea, când rugăciunile nu-mi mai puteau fi nici șoapte, nici cântări, nici tânguiri evlavioase, nu mai puteau fi decât amare și mute strigăte de moarte, Tu, Puternic și Bun Dumnezeu și Mântuitor al meu, m-ai auzit.

Și din izbăvirile zilnice mi-ai întregit izbăvirea deplină, a mea și a celor care erau cu mine. Nu voi uita aceasta niciodată!

Și pentru toate acestea, iată, sunt aici în fața tuturora martorul viu, dovada vie a puterii tale și a adevărului din făgăduințele Tale. Și expresia adâncă a recunoștinței pentru tot ce ne-ai făcut Tu.

Slavă veșnică Ție! Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Traian Dorz este unul dintre cei mai importanţi autori de literatură religioasă din România, literatură devenită ilicită în anii comunismului şi rămasă încă marginală şi desuetă în postcomunism, unde aversiunea faţă de religie persistă, deşi în forme mai discrete şi mai rafinate. (…)

Cărţile preotului Iosif Trifa, care erau în fapt o extensie a învăţăturii neo-testamentare şi a Sfinţilor Părinţi, au constituit un model pentru tânărul Traian Dorz. Fie că erau poezii, istorioare, predici sau învăţături creştine, aceste scrieri au avut, prin mesajul lor neliniştitor şi prin talentul didactic cu care au fost scrise, un rol decisiv în formarea viitorului poet. Este vorba mai întâi de un model spiritual şi apoi de un prim model literar ce va deveni la un moment dat insuficient, căci poetul va dori să progreseze în plan estetic. Astfel s-a orientat şi spre alte modele (Eminescu, Goga, Coşbuc, modelul gândirist) ale căror urme se pot cu uşurinţă observa în poezii, însă modelul suprem i-a fost Biblia, aflată, după cum se ştie, la baza canonului literar european. Privită în întregul ei, poezia lui Traian Dorz este inegală ca valoare şi neomogenă din punct de vedere stilistic. Tipologic, este, desigur, poezie religioasă, dar cu certe propensiuni mistice, o poezie a unui pur şi sincer sentiment al credinţei. O poezie a iubirii creştine. Iubirea este tema principală şi îmbracă diferite forme, de la iubirea de oameni la iubirea virtuţilor, a binelui şi apoi la iubirea de Dumnezeu. În jurul temei iubirii se coagulează, pe spaţii largi, o poezie a comuniunii, construită pe două coordonate: o comuniune interumană. pe orizontală şi o comuniune divino-umană, pe verticală. Cele două coordonate se întâlnesc într-un motiv unificator, crucea, simbol al iubirii jertfitoare şi al transfigurării euharistice, cultivat insistent şi investit cu adânci semnificaţii poetice şi spirituale. Alături de poezia comuniunii, care constituie aspectul major al operei poetului, distingem şi o componentă misionară constând în poezii care cheamă la trezire şi la credinţă. (…) Dacă poezia comuniunii este poezia iubirii de oameni şi a iubirii de Dumnezeu, atunci culmea ei, adică ceea ce au mai elevat poezia şi religia la un loc, este poezia mistică, expresie a „celor mai adânci năzuinţe ale omului“ (Evelyn Underhill) şi a celei mai rafinate sensibilităţi. Poezia mistică descrie drumul ascensional al îndrăgostitului care trece prin asceză, iluminare, rugăciune, revelaţia şi extaz pentru a atinge starea supraumană şi suprafirească a unirii cu divinul (unio mystica). (…)

Poezia mistică este inspirată, e rezultatul unei viziuni survenite în urma experienţei „răpirii“, prin care subiectul (eul poetic) este absorbit de către obiect (absolutul divin). Putem spune că poetul mistic trăieşte în absolut, experienţa sa, atât de străină condiţiei umane, fiind căutată pentru ea însăşi. Aşadar, poezia mistică nu e un text scris prin voinţa poetului, ci consemnarea unei experienţe – cea a unirii teandrice. Poetul mistic trăieşte mai întâi poezia în ipostaza ei cea mai înaltă şi apoi o lasă să se reverse în cuvânt.

(…) Preluând limbajul alegorico-simbolic al cărţilor biblice, poetul îndrumă către viaţa contemplativă şi marchează chiar etape ale traiectului mistic folosind în mod surprinzător concepte specifice, ca în poezia „E ceasul sfânt”. (…) Ceea ce găsim aici naşte certitudinea că e vorba de un mistic autentic, de un iniţiat care vorbeşte limba marilor mistici creştini. (…)

Poezia „E ceasul sfânt” are o structură cu semnificaţii precise, în rama căreia  distingem relaţia strânsă dintre orizontala imanenţei şi verticala transcendenţei. (…) Transcendenţa coboară, ca odinioară, pe muntele Horeb, când Moise a văzut rugul aprins ce nu se mai mistuia. Strofa a doua face aluzii clare Ia respectivul moment biblic („E locul sfânt, descalţă-ţi povara de pe gleznă”), împrumutând de acolo alegoria transfigurării prin credinţă. În primele două strofe e descrisă revelaţia, când grația divină copleşeşte umanul şi apoi, în ultimele două strofe, extazul, când umanul se înalţă către absolutul divin, ambele momente pregătind mult dorita unire.

Imaginile poetice surprind, cu o neaşteptată varietate a figurilor, principalele motive ale ascensiunii mistice, exprimate prin simboluri proprii discursului mistic: „taina”, „contemplarea”, „tăcerea”, „rugăciunea”, „focul“, „nunta”. În strofa  a doua întâlnim imaginea „întunericului supraluminos” dionisian, atât de firesc redată, încât ne întrebăm dacă această imagine vine din interioritatea poetului sau dintr-o posibilă lectură a lui Dionisie Areopagitul, ori chiar din „Noaptea întunecată” a Sfântului Ioan al Crucii: „E locul sfânt… de-atâta lumină pare beznă”. (…) Partea cea mai valoroasă a poeziei lui Traian Dorz o reprezintă un grupaj de poeme inclus în volumul „Cântarea cântărilor mele” (1945), care ilustrează în mod strălucit taina comuniunii şi întruneşte toate exigenţele poeziei mistice. Dorul întoarcerii acasă (Se va desface-odată, Dorita Patrie-a Iubirii, Dor al dorurilor mele), frumuseţea Mirelui (Cu cine să Te-asamăn?, Ce Nume scump), frumuseţea miresei aşteptând plină de adoraţie, (Sfârşit e tot ce-a fost durere, ‘Nainte de-a fi fost vecia) iubirea mistuitoare pentru Mire (De dorul Tău, Isus iubit, Ce dor adânc), înălţarea extatică (Lumina veşniciei noastre, Iisuse, Slava slavei mele, La Nunta noastră, Când va începe Nunta noastră), sunt trăirile poetului aflat pe calea mereu suitoare a cunoaşterii mistice. Poeziile invocate sunt toate imne ale iubirii şi ale nunţii structurate pe ideea că iubirea este principiul fundamental al lumii, energia cosmică în virtutea căreia toate se mişcă şi se manifestă. Comuniunea atinge măsura cea mai înaltă în actul unirii teandrice, fie că e vorba de simbolicul moment euharistic, fie că e vorba de finalitatea unitivă a ascensiunii mistice practicate cu toată rigoarea, evlavia, umilinţa şi devotamentul implicate.

Descrierea Mirelui şi intensitatea pasiunii nasc versuri memorabile ce seamănă în mod izbitor cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Tereza de Avila sau Ioan al Crucii. E şi cazul poeziei numite „Preaiubitul meu e Unul”:

Preaiubitul meu e Unul
fără seamăn pe pământ,
Glasul Lui e Armonia,
Cântec este-al Lui Cuvânt.

Orice loc pe unde trece
de miresme-alese-i plin,
câmpu-i mai frumos pe-acolo,
cerul este mai senin.

Dulcea Lui înfăţişare
este-ntreagă farmec sfânt,
mii de primăveri vin parcă
toate-odată pe pământ.

Preaiubitul meu e Unul,
nimenea asemeni nu-I,
cât aţi da, de L-aţi cunoaşte,
ca să fiţi şi voi ai Lui!

În timp ce Ioan al Crucii este adânc întristat de pierderea Iubitului („Unde mi te-ai tăinuit,/ Iubitule, lăsându-mă-n suspine?/ Precum cerbul ai fugit,/inima rănind-o-n mine,/ strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine” – Cântare spirituală), iar Tereza de Avila e îndurerată de întârzierea Mirelui („Trăiesc, dar afară de mine,/ de când moartă-s de dor, / pentru că-n Domnul trăiesc, adorat;/ El m-a păstrat pentru Sine./ În inima-mi, când I-am dat-o din mine,/ Inscripţia noastră-am gravat:/ că mor pentru că nu mor” – Trăiesc răpită din mine), la Traian Dorz, Iubitul e copleşitor prin prezenţă, o prezenţă care farmecă sufletul şi spiritualizează cosmosul. Imaginile sunt vii, poetul apelând, pentru a le plăsmui, la senzaţii puternice, care îmbină vizualul („câmpu-i mai frumos pe-acolo”) cu auditivul („Glasul Lui e Armonia”, „Cântec este-al Lui Cuvânt”) şi olfactivul („Orice loc pe unde trece,/de miresme-alese-i plin”). (…)

Trebuie remarcat aici că cei patru poeţi se regăsesc în paradigma comună a poeziei mistice nu prin înrâurire directă, ci prin trăiri asemănătoare, prin acea experienţă elevată şi indicibilă care îşi creează propriul limbaj poetic. (…) Ceea ce subliniază atât poeţii mistici cât şi comentatorii lor este faptul că poezia mistică e rodul unei viziuni, al unei revelaţii care îşi găseşte singură modalităţile de expresie, dincolo de controlul şi voinţa autorului.

Un alt aspect ce dovedeşte caracterul mistic al poeziilor lui Traian Dorz este legat de ideea neoplatonică a frumosului divin, care devine, prin lucrările lui Dionisie, un topos al literaturii mistice. Concepţia lui Dionisie s-ar putea rezuma la o frază de o importanţă capitală în înţelegerea fenomenului mistic – Dumnezeu este frumuseţe şi toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care participă la frumuseţea divină. Ceea ce fascinează pe îndrăgostitul mistic este frumusețea de neînchipuit a lucrurilor văzute în timpul răpirii şi, mai ales, frumuseţea celui Iubit. Misticul este cel căruia i s-a revelat frumuseţea divină şi de aici starea sa de extaz şi beatitudine, încât putem spune că fiecare poem contemplativ este un mic tratat despre fericire. (…)

Poezia lui Traian Dorz e ca o casă ţărănească: place, dar ascunde motivele care o fac să placă. Farmecul ei izvorăşte din taina ei, este taina simplităţii şi a armoniei, a unui meşteşug vechi de secole supus unei cizelări neîntrerupte, a unei priceperi smerite urmate de dorinţa curată a comuniunii. (…)

Ce dă forţă acestei poezii despre care avem mărturii că zguduie conştiinţe şi schimbă vieţi, deşi nu e pe deplin realizată estetic? Ar putea fi apropierea de modelul biblic, de tonul grav al Psalmilor lui David, de imagistica suavă a Cântării Cântărilor, de metaforele şi antinomiile tulburătoare ale Evangheliei sau de imaginarul terifiant al viziunilor apocaliptice. Dincolo de limbaj, care are, desigur, rolul său, se află însă viaţa unui om, cu suferinţa şi jertfa lui, cu ignoranţa şi neînţelegerile care l-au înconjurat şi cu dorinţa neabătută de a-şi sluji deopotrivă semenii şi pe Dumnezeu.(…)

În concluzie putem spune că poezia lui Traian Dorz e un teritoriu de cercetat şi de descoperit, care la o analiză serioasă ar putea oferi satisfacţii nebănuite.

Ioniță Puiu, Oastea Domnului, anul 2013, nr. 9, pag. 14

Ca tânăr, acasă, încă, în familie, scriam aceste poezii ale fratelui Traian Dorz, aceste cântări pe care le învățam. Şi de aici a plecat, oarecum, aplecarea mea spre poezia lui Traian Dorz. Cântându-le sau rostindu-le, au ajuns să mă marcheze în mod special în activitatea pe care am desfăşurat-o de-a lungul vieţii, începând cu seminarul teologic, facultatea de teologie şi până astăzi.

O analiză succintă a lucrărilor lui Traian Dorz, din punct de vedere duhovnicesc, ar putea concluziona că lucrarea dorziană este hristocentrică. De aici pleacă în toate direcţiile.

Din punct de vedere teologic, dogmatic, lucrările lui Traian Dorz se înscriu pe linia învăţăturii de credinţă a Bisericii noastre.

În lucrarea “Minune și Taină” se împleteşte foarte bine mariologia teologică cu hristologia. Am regăsit concepte pe care le-am întâlnit la Sfinţii Părinţi. Mă refer la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care are o amplă lucrare legată de apropierea lui Dumnezeu de noi, care spune că El vine în maximă apropiere de noi, se contopeşte cu fiinţa noastră, întrucât Dumnezeu ne cuprinde pe fiecare dintre noi în Sine.

Traian Dorz are în lucrarea „Minune şi Taină” mariologie şi hristologie dar şi soteriologie ceea ce înseamnă mântuirea noastră prin Hristos având-o alături pe Fecioara Maria, pe Maica Domnului. Acest aspect dogmatic este cuprins, sigur, şi în alte lucrări ale lui Traian Dorz. Şi cred că ar fi bine să fie cunoscute de un public cât mai larg, întrucât astăzi foarte puțini au acces la literatura dorziană şi, în felul acesta, cred că sunt sărăciţi de o cunoaştere. Absolut toată lucrarea dânsului este impregnată cu moralitatea, cu viața etică.

Am observat în lucrarea Oastei Domnului că mesajul pe care adesea îl transmit purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu este viaţa morală, întrucât de aici a plecat Oastea Domnului prin părintele Iosif Trifa. O renaştere spirituală în Biserica Ortodoxă, o revenire la albia moralităţii şi a trăirii noastre în Hristos.

Sigur, am putea să amintim foarte multe lucruri legate de creaţia lui Traian Dorz din punct de vedere teologic. Dar îmi asum ceea ce spun. Toată lucrarea pe care dânsul ne-a lăsat-o stă sub semnul acesta al hristocentrismului, deci Hristos Domnul este în centrul tuturor lucrărilor sale.

Consider că o mare parte din poeziile lui Traian Dorz şi-ar putea găsi un loc deosebit în cadrul cultului divin, la priceasnă. Şi ceea ce transmit, cred cu siguranţă, că poate să aibă impact asupra credincioşilor prezenţi la Sfânta Liturghie, care aşteaptă cu interes o participare activă a fiecăruia în lucrarea liturgică. Foarte multe dintre cântările de la Oastea Domnului, din cărţile lui Traian Dorz, sunt cunoscute ca pricesne, în mod special în zona Ardealului, în zona Clujului.

Acum avem posibilitatea să accesăm pe internet anumiţi cântăreţi care au preluat din tezaurul pe care l-a creat Traian Dorz în lucrarea Oastei Domnului. Am observat în același timp, în ultimul an, chiar şi la postul de radio al Arhiepiscopiei noastre, la Renaşterea că s-au transmis unele cântări ca pricesne, care au fost date, dar cu multă reținere. Deschiderea nu este totală.

Probabil că este necunoașterea acestor lucrări extraordinare. Dacă, desigur, va fi o posibilitate pentru a fi selectate unele dintre multele poezii care sunt aşezate pe note şi să fie aprobate “de sus”, să aibe acest gir şi să fie răspândite în întreaga patriarhie română, cred că ar fi un succes. Dar în acelaşi timp ar fi o lucrare de misiune pe care Biserica şi-ar asuma-o.

Pe mine mă impresionează de fiecare dată cântarea cântată cu dor, cu lacrimi, cu dragoste, cu multă putere, care pleacă din suflet. Şi lucrul acesta îl simţi imediat în mijlocul credincioşilor. Vine ca un răspuns din partea lor, fiind oarecum împlinită o aşteptare. Şi lucrul acesta este important.

Traian Dorz, în calitatea pe care nu şi-a luat-o singur, ci ostaşii, membrii Oastei Domnului i-au impus-o, această calitate de a fi conducător, de a fi în fruntea lor, a meritat-o cu prisosinţă. Dânsul a fost omul cel mai potrivit pentru timpuri deosebite, pentru mergerea înainte a lucrării Oastei Domnului în care s-a implicat şi pentru care s-a dăruit. Pentru a fi conducător, trebuie să întruneşti nişte calităţi. Calităţile pe care le-a avut Traian Dorz au fost în special: smerenia, dragostea şi perseverența. Nu s-a definit pe sine ca unul care şi-a luat nişte drepturi de a conduce, ci ca unul căruia i-au fost oarecum transmise de către marea majoritate a ostaşilor pentru a fi punctul de referinţă. Am putea folosi un cuvânt, acela de mentor, care este un sfătuitor. Dar eu aş merge puţin mai departe şi aş folosi acela de duhovnic. Cu toate că dânsul nu făcea parte din ierarhie. Dar prin calităţile sale pe care le-am amintit, şi sigur mult mai multe altele, a fost un adevărat duhovnic. Şi spun lucrul acesta în cunoştinţă de cauză.

Îl chemam în mijlocul nostru şi, după mesajul pe care ni-l transmitea, mai stătea de vorbă cu unii şi cu alții. Aşteptau fraţii ostaşi să le dea anumite sfaturi. Primeau aceste sfaturi pe care, la rândul lor, le duceau în mijlocul comunităţii de unde veneau. Deci era o legătură care se făcea între el și ucenicii săi. Noi ne considerăm, oarecum, nişte ucenici, deşi nu ne ridicam la ascultarea pe care ar fi dorit s-o avem fiecare dintre noi, întrucât dânsul stătea în ascultarea lui Dumnezeu, în modul cel mai direct posibil.

Starea aceasta de duhovnic are o legătură cu ceea ce a fost Sf. Simeon Noul Teolog, care l-a luat pe Sf. Simeon Evlaviosul ca duhovnic şi nu era din mijlocul ierarhiei. Era un simplu monah. Nu era preot, nu era diacon, nu era ierarh. Cu toate acestea, sfaturile pe care le dădea Sf. Simeon Evlaviosul Sfântului Simeon Noul Teolog de mai târziu, au fost pentru el nestemate. Au fost referinţe care l-au apropiat de Hristos. Şi în acelaşi timp l-au unit total cu Dumnezeu.

În calitatea mea de preot, pe Traian Dorz, care s-a întâlnit cu Hristos, l-am văzut întotdeauna că pe un om al lui Dumnezeu, ca un slujitor smerit care a ştiut să fie, precum Sf. Apostol Pavel, şi smerit şi îngăduitor, dar să şi mustre atunci când situaţia o cerea. Am încercat să îmi asum şi eu, la rândul meu, pentru lucrarea pe care o am de făcut, măcar o parte din aceste trăsături extraordinare pe care le-a imprimat tuturor celor care au venit într-un contact direct sau indirect cu el.

Preot Gheorghe Şanta, Oastea Domnului, anul 2013, nr. 7-8, pag. 22

Înainte de amiază pornim spre locurile de origine ale Părintelui Iosif. Bucuroşi şi nerăbdători să intrăm în spaţiul matrice al eroului nostru, gonim cu “Trabi” spre Apusenii cei încărcaţi de istoria şi durerile moţilor. Cerul era senin şi culorile toamnei parcă incendiaseră pădurile. Toţi eram plini de entuziasm. Călătoria era deosebit de plăcută în prezenţa fratelui care ne împărtăşea amintiri răscolitoare şi gânduri vizionare. Pe traseu facem un popas pentru masă. Într-o zonă cu serpentine găsim un loc frumos pe iarbă lângă o stâncă, pe marginea şoselei.

Fratele Traian desface pachetul cu mâncare, scoate briceagul său în formă de peşte, şi împarte pentru fiecare. Avea o deosebită bucurie să facă slujba aceasta. Personal ne tăia pâinea, slănina şi spunea într-un mod inconfundabil de dulce: asta este pentru fratele Daniel, asta pentru fratele Gicu, pentru fratele Ionatan, …şi totdeauna ultima pentru dumnealui. Apoi se ruga. Doamne, ce rugăciuni! Când terminam de mâncat, împacheta tot ce rămânea cu mare grijă. Când trebuia să cărăm bagajele de la maşină, ne spunea voios: “Eu, fiind mai bătrân, mă angajez la bagajul lui Esop” (adică la mâncare), pentru că, pe măsură ce toate celelalte devin mai grele, al meu se uşurează”.

Pornim plini de bucurie şi încântare. Când porneam, se ruga în mod special şi pentru Trabi să ne poată duce în pace. Când urcam serpentinele, zicea uneori: “Hai Trabi, parcă eşti o căprioară ce zburdă peste munţii aceştia”. Peisajele erau din ce în ce mai spectaculoase şi culorile mai aprinse. Ajungem într-o zonă de platou cu perspective superbe şi îi zic lui Daniel:

– Dă-mi aparatul să iau câteva imagini de aici!

– Dar unde-i geanta cu aparatul?…

– Vai, geanta cu aparatul şi tot ce filmasem în Sibiu au rămas pe marginea drumului unde am poposit pentru masă.

Am rămas fără grai. Fratele Traian, trist şi dojenitor, ne zice:

– Cum aţi putut voi lăsa jos geanta din mână?…

N-am mai avut cuvinte. În câteva clipe îmi trecură prin minte toate visurile noastre, toate încercările întâmpinate şi toate izbânzile, până la urmă. Mă gândeam cât l-am purtat şi cât l-am expus pe fratele Traian. Mă gândeam când vom mai putea repeta şi cu ce îndrăzneală să-i mai cerem fratelui un asemenea efort? Cu ce preţ? Şi acum…

Am spus doar atât:

– Ce facem acum?

– Ne întoarcem înapoi şi vom găsi aparatul, spune Daniel.

– Crezi frăţia ta lucrul acesta? întreabă fratele Traian.

– Cred. Haideţi să ne întoarcem, zise Daniel hotărât.

– Fie după credinţa ta, aprobă fratele Traian şi pornirăm înapoi cale de mai bine de o oră.

Toată bucuria şi exuberanţa din maşină s-au stins. Nimeni nu mai spunea nimic, doar bârâitul motorului încerca să acopere apăsătoarea noastră tăcere.

– Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă, zise fratele Traian spărgând tăcerea. Aş vrea să zbor, dar rana din pulpă nu mă lasă, continuă iarăşi.

Cu greu s-au mai legat câteva vorbe între noi. Eu, însă, nu scăpam de furtuna gândurilor din primele clipe. Până când n-am început să mă rog în gând, n-am putut scăpa de vârtejul acelor gânduri.

Când am ajuns în zona cu serpentine, încă de sus, Daniel strigă:

– Uite, geanta noastră, după piatra aceea. Am văzut-o!

Ca un junghi îmi trecu prin inimă. Când o văzurăm cu toţii, fratele zise:

– Mare credinţă ai avut, frate Daniel!

Am oprit şi am apucat geanta cu bucurie. iar fratele Traian a zis:

– Acum să îngenunchem cu toţii aici, să mulţumim Domnului.

S-a rugat fratele zicând:

– Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeul nostru, că de la facerea lumii ai pus aici această piatră să adăpostească geanta şi aparatul nostru astăzi.

Am ajuns cu bine la Câmpeni şi căutăm pe fratele părintelui, Dumitru Trifa, (unchiu’ Dodiţă), tatăl lui Viorel. Ajungem pe la ora 3 după amiază. De aici primim mai multe detalii despre locurile din Certege, iar un nepot al lui Dumitru ne însoţeşte spre culmea Borleştilor unde se află casa natală a părintelui.

Pentru că nu se putea urca până acolo cu Trabantul, şi pentru că era un drum abrupt, nici unchiu Dodiţă, care avea peste 89 de ani, nici fratele Traian, bolnav cum era, nu ar fi putut urca. Ei au rămas în Câmpeni să depene amintiri. Chiar era important pentru fratele Traian să obţină de la Dumitru informaţii utile pentru istorie.

Pornim cu Trabi spre Certege, pe firul unei văi cu apa cristalină, străjuită de brazi seculari. Drumul este dificil. Mergem încet. Lăsăm maşina la poalele dealului şi urcăm pe jos. Totul era învăluit în culori autumnale. Peisajul era superb. Un plai mioritic cu iz de doină şi fluier. Casa părintelui privea singuratică de pe o colină verde până departe în zare, spre muntele Vulcan, spre Găina şi spre Albacul lui Horia. Un covor violet de brânduşe doinea din iarbă sub razele blânde ale soarelui de octombrie. În faţa casei păşteau liniştite şi acum două vaci păzite de o femeie. Alături, la marginea curţii, o veche cruce din piatră albă, nescrisă, se ridica din buza unui taluz. Aparatul de filmat culegea, cu migală, fiecare detaliu. Casele erau extrem de rare. Una într-un deal, alta în celălalt.

De la casa părintelui până la biserică era o cale lungă care cobora şi iar urca. Pornim spre biserică doar eu, Gicu şi Daniel. Zărim într-un alt deal un cimitir. Ne îndreptăm spre el, căutăm crucea Anei Trifa. Luăm crucile la rând, dar n-am găsit-o pe a mamei părintelui. Într-un târziu, apare de undeva o bătrânică la vreo 75-80 de ani. Ne întreabă ce căutăm şi îi spunem. Se gândeşte, apoi îi spunem că Ana Trifa a avut un copil preot la Vidra şi apoi la Sibiu.

– O, ….dragilor mei, nu este aici. Mergeţi la biserică şi în partea stângă, cum stai cu faţa spre intrarea în biserică, găsiţi o cruce mare din piatră.

Am filmat biserica în care a fost botezat părintele, am găsit crucea mamei acoperită de licheni. Privind cu atenţie, pe ea se vedea încrustată o salcie plângătoare şi înscrisul: ANUȚA TRIFA BOTA născută 1857, măritată 1874, răposată 10 noiembrie 1895.

Ce mult ne-am dorit să fi putut urca şi fratele Traian. Ce momente sfinte am fi trăit alături de marele poet legat cu fire tainice de toată istoria acestei familii. Dar nu s-a putut atunci. Abia peste 4 ani, când se împlineau 100 de ani de la naşterea părintelui, aveam să-l urcăm pe fratele Traian într-o sanie trasă de boi, în 5 martie 1988. Până atunci, însă, noi am mai bătut acele locuri legendare, am identificat obiectivele legate de viaţa părintelui Trifa, am stabilit legături cu cei care trăiau acum în casa părintelui, am curăţat crucea şi am împrospătat culoarea încrustaţiilor. (Dar despre acestea relatează mai detaliat fratele Nelu Beg în cartea sa “Traian Dorz 100 – închinare la împlinirea centenarului”.)

În amurg, am coborât spre Câmpeni, unde am rămas peste noapte, bucuroşi de imaginile imortalizate pe peliculă.

A doua zi dimineaţă pornim spre Vidra lui Iancu, şi căutăm pe fratele Nicodim. Avea o curte plină cu iarbă care otăvise frumos şi prin iarbă era plin de brânduşe mov. Fratele Traian a cules un buchet pe care şi l-a pus în buzunarul de la piept. Era fericit, cânta şi era pregătit să pornim cu fratele Nicodim spre locurile pe unde au trecut paşii profetului.

Pornim din faţa fostei case parohiale din Vidra, acolo, pe malul Arieşului, unde s-a ţinut nunta părintelui Trifa cu Iulia Iancu, nepoată de frate a marelui erou Avram Iancu. Filmăm locul de nuntă, strada din Vidra, fosta casă parohială unde a trăit părintele, unde s-au născut copilaşii lui, unde au murit cele trei odrasle şi soţia iubită. Filmăm şi bustul marelui erou care era în centrul satului, în faţa cooperativei “Vidreana”, înfiinţată de părintele Iosif. Apoi urcăm cu sfială şi emoţie spre biserica din deal unde slujise părintele primii zece ani de preoţie. Ne oprim Ia mormântul familiei unde era înmormântată Iulia şi cei 3 copilaşi ai ei: Olimpia, Tit-Gheorghe şi Augustina. Ce rugăciuni şi ce lacrimi fierbinţi a vărsat fratele Traian şi noi pe lespedea acelui mormânt!

Pe la toate aceste locuri călcam cu mare emoţie, pentru prima dată. Şi noi şi fratele, care era şi el adânc mişcat. Ce impresionant avea să scrie apoi despre toate aceste locuri şi evenimente de acolo!…

Am vizitat şi am filmat muzeul, casa memorială a lui Avram Iancu, iar acolo, în cartea de aur, fratele Traian a scris un cuvânt impresionant. A fost pentru noi un har deosebit ca la fiecare loc să ascultăm pe fratele Traian Dorz povestindu-ne ceea ce citise sau aflase direct de la părintele Trifa.

N-a fost loc la care să nu relateze cel puţin un episod, cu vocea tremurândă şi cu ochii scăldaţi în lacrimi. Pentru noi, fratele Traian era o verigă de legătură cu trecutul părintelui. Doamne, ce trăiri, ce rugăciuni, ce amintiri!… Făceam o binecuvântată baie de istorie sfântă. Ni se făcea, într-un mod aproape ceremonios, transferul zestrei trecutului Oastei. Ce traseu frumos! Ce locuri sfinte pe la care se cuvine să ne ducem copiii şi nepoţii, să nu uite-n veci această cutremurătoare istorie cu semnificaţiile ei tainice.

Ne despărţim de fratele Nicodim, care a fost pentru mine ca o binecuvântată regăsire în acasa lui. Îl cunoşteam din adolescenţă când venea prin satul nostru purtând în spate o ladă mare cu sticlă de geam pentru ferestre, şi poposea pe la noi. Ne spunea că este din Vidra lui Iancu. Fratele Traian cunoştea fraţi de prin toate colţurile ţării de pe când lucra la redacţia foilor Oastei sau de pe când mergea în misiune prin ţară. Sau de când îl cercetau fraţii acasă, la Livada.

Toate acele detalii culese atunci şi ceea ce a urmat până în 1988, fratele Traian, omul lui Dumnezeu, avea să le valorifice într-un proiect de anvergură privind Anul jubiliar Iosif Trifa 100.

Sufletul său mare şi mintea vizionară aveau să pună lucrurile împreună într-un mod măreţ, legând în istoria Oastei un important nod de aducere aminte, restituind întregii frăţietăţi a Oastei aceste locuri şi semne care îi aparţin pe vecie. Fără aceste locuri sfinte, Oastea ar fi fost mai săracă.

Ceea ce încercăm să facem noi acum, la centenarul poetului, cu acest documentar, este pentru noi o mare provocare, privind în oglindă ceea ce a făcut fratele Traian la centenarul părintelui său duhovnicesc.

Coborâm de la Câmpeni prin Brad, pe un drum forestier. După toate peripeţiile şi după o autentică întoarcere în trecutul istoric al Oastei, pas la pas cu fratele Traian, care a retrăit cu intensitate evenimentele la care a fost martor alături de trimisul lui Dumnezeu, acum inimile noastre erau pline şi mulţumitoare Domnului Care ne-a ocrotit şi ajutat la înfăptuirea acestui vis.

Pe măsură ce înaintam spre locuri tot mai neumblate, sub razele de aur ale soarelui, arborii, proiectaţi pe cerul fără nori, păreau flăcări pe o mare de azur. Liniştea din jur și pacea din inimile noastre accentuau şi cel mai slab foşnet al pădurii. Fascinaţi de ritmul cromatic şi diversitatea priveliştilor, nu conteneam cu exclamaţiile de uimire pentru creaţia Marelui Arhitect. Era imposibil să rezişti să nu te oprești şi să nu te dai jos din maşină. De acum nu mai aveam niciun stres. Purtam în geantă secvenţe de istorie, emoţii şi visuri imprimate invizibil pe zeci de filme nedevelopate şi nu conteneam să înregistrăm în mintea noastră ce nu mai văzusem şi nu mai trăisem niciodată. Timpul părea că şi-a încetinit trecerea iar inimile noastre începeau să bată în ritmul poeziei.

Oprim mașina pe un platou cu arbori înalţi şi rari printre care lumina aurie poleia frunzişul multicolor așternut peste cărările albe de calcar. Totul era curat. Fratele Traian îl apucă pe Daniel de braţ şi porniră amândoi târşind picioarele prin frunzele de sub arbori. Nimeni nu se mai grăbea. Gicu îşi freca bucuros palmele. Pentru mine aici a început cea mai fericită stare pe care am trăit-o pe acest pământ alături de omul lui Dumnezeu – om de o sensibilitate şi o iubire unice. Nădăjduiesc şi aştept să retrăiesc acele stări în „Țara Luminii Eterne” alături de poetul nemuritor.

Pe acel platou inegalabil, “Unchiu”, păşind visător pe o cărare albă ce se pierdea între nişte mesteceni albi cu straie aurii, ne-a fluturat în semne de salut mâna sa care a scris cuvinte de foc, de dor şi de drag, iar cu un zâmbet luminos, pe care l-am închis pentru totdeauna în tainica încăpere a sufletului meu, ne-a spus fluturând mâna: “Ei n-au murit, ci doar s-au dus”. Pentru mine acela a fost salutul şi sărutul iubirii eterne care m-a legat pentru totdeauna de părintele meu sufletesc.

Acolo, în stările acelea, au germinat “Eternele Poeme”. Acolo s-a născut gândul pentru “Locurile noastre sfinte”. Acolo noi am vorbit cu fratele şi i-am sugerat să scrie despre lucrările celebre ale marilor artişti, cum ar fi Carul cu boi sau Ciobănaşul lui Grigorescu sau Coloana infinită a lui Brâncuși. Acolo a fost un timp unic al poeziei.

Privind acum peste lucrările literare care au urmat, putem înţelege măreţia sufletului său şi intensitatea la care a trăit acele puţine clipe de mângâiere sufletească.

Până-n veci voi fi recunoscător Domnului pentru harul de a fi trăit acele clipe în umbra binecuvântată a fratelui Traian Dorz.

Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 11-12, pag.16

Se apropia anul 1984, când fratele avea să împlinească 70 de ani. Am hotărât să-l sărbătorim, să-i arătăm recunoştinţa, dragostea şi aprecierea noastră pentru munca şi jertfa la căpătâiul cântărilor nemuritoare, şi nu numai, urma să-i publicăm în samizdat o antologie “Din cele mai frumoase poezii” ale fratelui Traian.

Am hotărât să îi acordăm un premiu al tineretului Oastei, ziceam noi, pentru cea mai frumoasă poezie: “Când împrăştie iubirea”. Am pregătit o medalie în formă de harfă, manufacturată, apoi un ceas în formă de harfă cu un înscris personalizat, un florilegiu “Harfa”cu poezii dedicate fratelui şi un coş cu 70 de garoafe albe şi roşii.

Pregătirile au început din primăvară, când am filmat pentru prima dată secvenţe cu fratele Traian. Îmi cumpărasem un aparat de filmat Kuarz cu acţionare mecanică. Am simţit îndemnul puternic să imortalizăm nişte imagini în mişcare cu omul lui Dumnezeu, până mai era între noi. Filmările erau fără sonor, urmând ca după developarea filmelor să se monteze imaginile cu sunetul.

Mijloacele erau cele accesibile la nivelul anului ‘83. Nici nu puteam visa la o videocameră. Pentru developare, tăiere, montare şi sincronizarea cu sunetul, precum şi pentru redare, erau necesare alte aparate şi materiale. Ni le-am procurat şi pe acelea, improvizând apoi “laboratorul şi studioul”.

Cu acest prilej, Dumnezeu ne-a trimis gândul realizării unui film cu titlul “De la Certege la Sibiu pe urmele Părintelui Iosif Trifa după mărturia poetului Traian Dorz”. Când i-am împărtăşit gândul acesta fratelui Traian, dânsul şi-a arătat bucuria pentru entuziasmul nostru. Îmi spunea: “Frate Ionatan, dacă am fi liberi, cred că nu am avea entuziasmul acesta” şi avea dreptate. Toate constrângerile erau o mai puternică motivare.

După un timp de aşezare a gândului, în mintea fratelui prindea contur traseul nostru de filmare, astfel că la nunta lui Maia, nepoata fratelui, ne-a prezentat deja o viziune mult mai complexă decât visam noi. Era bucuros. A început şi dumnealui să viseze, sau, mai bine zis, să retrăiască evenimentele din mult zbuciumata istorie a Oastei la care fusese părtaş, alături de trimisul lui Dumnezeu şi părintele său duhovnicesc.

Toată strategia pentru realizarea acestui plan trebuia făcută cu discreţie, prin discuţii faţă către faţă. Fratele Traian era încă atent supravegheat şi noi, cei care gravitam în jurul său, de asemenea, mai cu seamă după interceptarea scrisorii fratelui Gicu către Europa Liberă, prin care solicita forurilor internaţionale să intervină pentru eliberarea fratelui Traian Dorz.

Planul era următorul: eu, Gicu şi fratele meu Daniel, trebuia să plecăm din Simeria la ora 3 dimineaţa, să-l luăm pe fratele Opriş de la Batiz, iar în Sibiu pe fratele Traian de la familia Lăpăduş. Fratele Moise Velescu împreună cu fratele Nelu Beg urmau să meargă la Sibiu cu trenul şi să ne întâlnim acolo. Nu ştiu cum, însă, a aflat Miliţia şi, în momentul în care am vrut să urcăm în maşină, am fost somaţi de un ofiţer de Miliţie înarmat: “Staţi, nu faceţi nicio mişcare, păstraţi distanţa. Sunteţi încercuiţi!” şi ne arătă câteva lumini aprinse la blocurile din jur. Astfel că, n-am mai putut pleca. Pe fratele Gicu, care ne găzduise, l-a chemat la post pentru declaraţii iar nouă ne-a luat buletinele. Abia pe Ia ora 5 am primit buletinele şi am pornit spre Sibiu. În situaţia aceasta, pe fratele Opriş nu l-am mai luat, fratele Nelu Beg s-a întors la Hunedoara, iar de fratele Moise n-am mai ştiut ce a decis. Am pornit pe la 5-6 din Simeria şi l-am luat pe fratele Traian de la familia Lăpăduş din Sibiu. Împreună am stabilit următoarea convenţie: fratele Gicu va merge 5-10 m în faţă, pentru a observa, după el fratele Traian cu mine alături, dânsul îmi povestea în mers, iar când ajungeam în dreptul obiectivului care trebuia filmat, fratele îşi descoperea capul făcând un semn cu şapca în direcţia obiectivului. Daniel venea în urma noastră cu aparatul şi filma. Ce timp binecuvântat am trăit alături de fratele Traian care depăna amintiri răscolitoare. Am trecut pe la toate locurile încărcate de semnificaţii pe unde au umblat paşii trimisului lui Dumnezeu, care a trebuit mereu să se mute dintr-un loc într-altul. De la căsuţa din Lazaret care l-a primit pe părintele cu Titus când a venit prima dată în Sibiu, la Catedrala unde a slujit şi părintele, la Academia Teologică, pe la Diecezana, Piaţa Lemnelor (actuala Cibinului), la Cazarma Honvezilor, unde a trăit Părintele Iosif revelaţia din noaptea Anului Nou 1923, în strada Turnului, apoi pe strada Avram Iancu, în Parcul Cetăţii, pe Aleea Filozofilor şi până la Cimitirul din Dumbravă.

La Academia Teologică, fratele Traian a rugat pe un angajat care era pe la poartă să cheme pe părintele prof. Mihoc, dar nu l-a găsit, în schimb a fost adus un miliţian, care păzea un alt obiectiv, să ne legitimeze pentru că filmam în curtea Academiei. Omul a fost foarte încurcat, iar când fratele Traian i-a explicat, cu vocea sa blândă, că filmăm locurile pe unde dumnealui a umblat în anii tinereţii, ne-a dat buletinele fără să noteze niciun nume. Când am ajuns în Piaţa Cibinului, miliţianul ne căuta disperat. Fratele Traian îl observă de la distanţă şi îi face semn să vină că suntem acolo. Când au ajuns la noi, fratele Traian le-a spus: “Să nu aveţi nimic cu tinerii aceştia. Eu i-am chemat să mă aducă.” Şi a intrat doar dumnealui cu miliţianul într-un birou de la administraţia pieţei, unde a dat declaraţie.

Cu fratele Moise Velescu ne-am întâlnit abia la mormântul Părintelui şi ne-a însoţit acasă la Jenica Trifa, soţia lui Titus, unde am filmat câteva secvenţe cu Jenica şi Iulia (fiica ei). Apoi ne-am despărţit, iar fratele Moise s-a întors acasă.

Părăsim Sibiul cu amintirile zbuciumatelor lupte şi biruinţe, atât ale Părintelui drag, cât şi ale urmaşului său pe care am avut harul de a-l avea ca însoţitor în această încercare a noastră de a salva de la uitare locuri care vor grăi peste veacuri.

Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 10, pag.8

Credinţa are nevoie de ajutorul Sfântului Duh şi de sălăşluirea Lui, încât să poată rămâne nezdruncinată. Şi ajutorul Sfântului Duh rămâne prin viaţa curată şi prin purtare înaltă. Deci dacă vrem să avem înrădăcinată credinţa, este nevoie să avem viaţă curată, care-L convinge pe Sfântul Duh să rămână şi să păstreze puterea credinţei. Pentru că nu este cu putinţă ca atunci când cineva are viaţă păcătoasă să nu se zdruncine şi în credință.

Ceea ce este hrana pentru trup, la fel este şi modul de viaţă pentru credinţă. Şi aşa cum firea trupului nostru nu poate să se păstreze fără hrană, la fel şi credinţa fără fapte bune nu poate să dăinuie. Pentru că în acest fel, „credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 26).

,,Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Omul nu nădăjduieşte neapărat în ceea ce vede. Dacă însă a nădăjduit, înseamnă că a şi crezut în lucrurile nădăjduite. Dacă a crezut însă în cele nădăjduite, şi aşa cum este ştiut, acestea nu se văd, n-a dobândit încă cele în care a crezut. De aceea zice: „Având Duhul credinţei”, adică aceeaşi credinţă avem şi noi, aceasta care există în Vechiul Testament. De aceea şi în alt loc, vorbind despre sfinţii acelei epoci, zice: „Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 37-38).

După aceea, învăţând că au răbdat strâmtorări, în timp ce răsplăţile nu le-au primit niciodată până acum, a adăugat: „Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să

primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători” (Evrei 11, 13). Şi spune-mi, cum au văzut făgăduinţele care nu erau de faţă? Prin ochii credinţei, care depăşesc cerurile şi privesc toate câte există acolo.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. 1

La taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti lucrează Sfânta Treime, lucrează toate Trei Persoanele din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu-Tatăl, în dragostea Lui cea nemărginită, a hotărât mântuirea noastră. Dumnezeu-Fiul ne-a adus această mântuire, jertfindu-Se pentru noi, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ne dă această mântuire, revărsând darurile ei în inimile şi sufletele noastre.

Darurile Tatălui Ceresc şi darurile Golgotei ni se dau nouă prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt. Unul şi Acelaşi Dumnezeu lucrează în noi şi în taina mântuirii noastre, în diferite chipuri şi înfăţişări.

Taina Sfintei Treimi şi lucrarea Sfintei Treimi sunt o taină mare, sunt o taină ce se ridică peste mintea și priceperea noastră (dacă am putea-o cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar mai fi taină). Ea, de altfel, nu ţine atât de priceperea noastră, cât, mai ales, de credința și simțirea noastră.

Tainica lucrare a Sfintei Treimi este arătată în cartea lui Sundar Singh, în asemănarea cu soarele. În soare se află la un loc şi lumina si căldura, cu toate că nici lumina nu-i căldură şi nici căldura nu-i lumină. Ele petrec în acelaşi loc, nu sunt despărţite, dar faţă de oameni au înfăţişări deosebite.

Aşa e şi taina Sfintei Treimi. De la Dumnezeu-Tatăl (soarele) ne vine lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura (Dumnezeu Duhul Sfânt). Hristos este „Lumina lumii”, iar Duhul Sfânt este „focul“ şi „căldura“.

Darul mântuirii ne vine sub diferite înfăţişări, dar izvorul lui este numai unul, precum şi soarele, lumina şi căldura una sunt. „Sunt deosebite daruri, însă numai Unul şi Acelaşi Duh. Sunt deosebite lucrări, însă numai un singur Dumnezeu. Care lucrează întru toate” (I Corinteni 12, 4).

„Dumnezeu este Iubire” (I Ioan 4, 8). În dragostea Sa cea nemărginită, Dumnezeu-Tatăl a hotărât tămăduirea şi mântuirea noastră de otrava morţii, lăsată în lume prin greşeala lui Adam.

Dumnezeu-Fiul a adus în lume „medicina” de lipsă pentru tămăduirea omului şi a omenirii. „A murit la timp pentru noi” (Romani 5, 8).„S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi” (I Timotei 2, 6). Ne-a lăsat doctoria şi medicină contra păcatului şi a morții: scump Sângele Lui (I Ioan 1, 7).

Dumnezeu-Duhul Sfânt este Doctorul Care ne dă această medicină şi ne arată cum să o folosim. Duhul pe Care Îl voi trimite vouă zicea Iisus va lua din al Meu şi va vesti vouă (Ioan16, 13-15).

Toate Trei Persoanele din Sfânta Treime lucrează la taina mântuirii noastre sufleteşti. Păcatul şi căderea noastră sunt atât de mari, încât întreagă Sfânta Treime lucrează la mântuirea noastră.

Lucrarea Sfintei Treimi este admirabil arătată prin cuvintele Mântuitorului: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt zicea Iisus. Acela (adică Duhul Sfânt) pe Mine Mă va preamări, căci dintru al Meu va lua şi va vesti vouă” (Ioan 16, 14-15).

Vedeți cât de minunat este arătată aici lucrarea Sfintei Treimi? Toate darurile şi bunătăţile au fost şi sunt ale Tatălui. Ele însă nu pot fi ale noastre, până nu-şi schimbă stăpânul, până nu trec asupra Fiului. Iisus Mântuitorul a deschis canalul prin care darurile Tatălui Ceresc se scurg în El. „Toate câte le are Tatăl ale Mele sunt”.

Iisus Mântuitorul S-a făcut, mai departe, Mijlocitorul prin Care darurile Tatălui Ceresc se scurg şi în viaţa noastră. El ne-a legat cu Izvorul cel mare al tuturor bunătăţilor: Tatăl Ceresc. Dar, cu toate acestea, noi nu putem încă ajunge la acest Izvor. Suntem prea slabi şi nevoiaşi să ajungem la El şi să gustăm din El. Aici intervine Persoana a Treia din Sfânta Treime, Duhul Sfânt, Care mijloceşte aceste daruri şi ni le dă. Astfel primim noi prin Iisus Hristos de la Duhul Sfânt tot ce este al Tatălui.

Un vestit predicator a asemănat această tainică lucrare cu mierea florilor. Harul şi darul mântuirii sunt o miere dulce şi binecuvântată. Dar această miere este ascunsă într-o floare depărtată (în Dumnezeu). Noi nu putem ajunge la ea. Noi n-avem atâta înţelepciune, ca să o aflăm şi să-i sugem dulceața, ca albinele. Aici vine lucrarea scumpului nostru Mântuitor. El preface această miere în fagure. „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt… spre folosul vostru”. Aceasta este o miere pusă în fagure. Lucrarea Mântuitorului este o miere dulce şi binecuvântată, de aceea este atât de dulce Numele Lui pentru cei care au gustat din tainele mântuirii sufleteşti.

Dar, cu toate că „mierea“ e pusă în fagure, noi suntem atât de slabi şi nevoiaşi în cele sufleteşti, încât nu putem încă gusta din ea. Gura noastră este atât de mult dedată cu mâncărurile cele amare (cu păcatele), încât această „miere” cerească ni se pare amară. Dulcele ni se pare amar. Celor păcătoşi le poti tot vorbi despre dulceața mântuirii sufleteşti. Pentru ei, aceste lucruri sunt amare şi fără gust.

Aici vine lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia mierea strânsă în fagure de Scumpul nostru Mântuitor şi, dându-ne gust pentru ea, ne-o îmbie spre gustare. Din mâna Duhului Sfânt, gustând mierea cea cerească, aflăm îndată ce nespus de dulce-i; nu ne mai săturăm de gustarea ei; toate cele lumeşti ni se par „gunoaie” şi amărăciuni față de dulceața ei; simţim cum dulceața ei intră în simţurile noastre, în sângele nostru, în sufletul nostru, în toată viața noastră; o dulceaţă cerească s-a sălăşluit în noi prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt.

Iată, şi această asemănare este o icoană minunată despre tainica lucrare a Sfintei Treimi!

Tatăl și Fiul sunt Una, dar nu numai Una, ci Unul, ca două lumini împreunate. Păstrându-Și deplin Persoana Sa, Fiul era și este totuși Unul cu Tatăl. O, ce Taină dumnezeiască este Asta: Unul, pentru că nici într-o zi și în nicio lucrare n-au fost și nu sunt despărțiți. Ci într-o deplină unitate, totdeauna și pretutindeni. Unul, pentru că întru totul sunt la fel, Hristos fiind Lumina și Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat și de Aceeași Ființă cu Tatăl, Cel binecuvântat în veci.

Unul, pentru că oricine Îl cinstește pe Tatăl, Îl cinstește pe Fiul în același timp. Și tot așa, oricine Îl tăgăduiește pe Fiul, Îl tăgăduiește și pe Tatăl!

Tatăl este Veșnicul Spirit Unic, Izvorul tuturor Cauzelor, Creatorul Spiritului și al Materiei, Pricina tuturor evenimentelor și explicația tuturor acestora. Tatăl este Cel care a dat ființă la tot ce este nevăzut și la tot ce nu se poate vedea, la tot ce se poate bănui și la tot ce nici măcar nu se poate.

Ascultarea desăvârșită de Tatăl și unirea desăvârșită cu El L-a făcut pe Fiul Său Iisus Hristos nu numai Una, ci chiar Unul și Același cu El, un Dumnezeu Tainic, Unic și Binecuvântat în veci (Romani 9, 5).

Tatăl este Înțelepciunea Care le-a conceput forma și felurimea tuturor, și Iubirea Care le-a dat viața și Care le întreține căldura și lumina, și Puterea Care le-a imprimat și le păstrează ordinea și mișcarea, și Viața Care le îndrumă și le controlează supunerea, armonia și marginile tuturor nemărginirilor lor. Iar ceea ce a facut și face Tatăl a făcut și face în același fel, în același timp și în aceeași măsură și Fiul, întocmai (Ioan 5, 19).

Adevărul cel mai simplu este și cel mai greu de primit pentru toți oamenii, din orice loc și timp ar fi ei. Dar pentru oamenii care au o inima îngâmfată, Adevărul este de o mie de ori mai greu de primit; e chiar cu neputință. Hristos este Adevărul. Cheia acestui adevăr este iubirea, iar cheia iubirii este lacrima. De aceea sunt fericiți cei ce plâng. Amin.

Traian Dorz, Avuția sfântului moștenitor

“Dacă nu vreţi să aveţi creştinism, veţi avea huliganism, alcoolism, trândăvism, terorism…” ( Traian Dorz, „Hristos, mărturia mea”)

Lumea trece printr-o perioadă foarte instabilă. Explozia de tehnologie, vrând nevrând, a adus globalizarea cu felurite frământări, şi anume: încălzirea globală, terorismul şi corupţia la o scară nemaiauzită. Acestea şi multe altele ameninţă viitorul omenirii. Iar goana după putere, bogăţii şi plăceri împinge lucrurile înainte la o viteză primejdioasă. Parcă nu se mai poate opri trenul acestei lumi care se îndreaptă spre abis.

Mulţi caută după o soluţie. Unii frânează cu toată puterea lor, iar alţii apasă pe accelerator, nădăjduind că prăpastia poate fi traversată cumva. Dar sunt și oameni convinşi că este prea târziu să mai facem orice pentru a putea scăpa. Pentru ei, singura opţiune este varianta „Titanicului”, unde fiecare trebuie să aleagă dacă vrea să cânte sau nu în timp ce cade în abis. Pentru că situaţia a ajuns într-un moment foarte critic, este nevoie să facem câteva precizări, nădăjduind că ele ne vor ajuta să putem cânta, dar mergând în sus.

Valori europene – de unde vin ele?

Mi se pare că lumea nici nu ştie ce se întâmplă cu ea însăşi. Franţa, de exemplu, a ales să cânte, dar, evident, nu pentru Dumnezeu. O ţară secularizată, unde manifestările de credinţă în public sunt ori nedorite, ori ilegale, care pretinde că este neutră faţă de orice religie. Totuşi, spune mereu că are valori europene. Dar dacă 30% din populaţia Franţei sunt atei declaraţi şi doar 6% merg la biserică, pe ce se bazează aceste valori în gândirea lor? Din păcate, întreaga Europă se confruntă cu aceeaşi problemă. De aceea, multe biserici de aici se transformă în puncte turistice, muzee sau moschei.

Întrebarea care se pune este: dacă Biblia nu mai are autoritate în mijlocul acestor popoare şi Dumnezeu este nedorit şi neiubit de majoritatea francezilor, cum pot ei să se laude cu nişte valori, când necredinţa Ior stearpă nu poate da naştere Ia nicio valoare? Şi alte câteva întrebări: De unde vine demnitatea omului şi drepturile umane dacă nu de Ia Dumnezeu?

Cum pot fi acuzaţi nişte terorişti că omoară oameni nevinovaţi, când Europa toată îşi omoară prin avort proprii copii, cu milioanele, în fiecare an, fără ca asta să genereze niciun scandal? Ce cruzime! Unde le sunt valorile? Unde este dreptul fundamental al copilului Ia viaţă “garantat” prin constituţie? (cel puţin Constituţia României) “CAP. II Drepturile şi libertăţile fundamentale Art. 22 (1) Dreptul Ia viaţă … ale persoanei sunt garantate. Cum? Prin legalizarea crimei?

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.” Şi totuşi se practică cu sânge rece pe scară largă.

“Art. 24 (1) Dreptul Ia apărare este garantat. Oare ce rău ne-au făcut aceşti copii lipsiţi de orice apărare?

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,…” Însuşi Hristos va fi avocatul copiilor nenăscuţi la Marea Judecată.

Ce paradox: neutră faţă de orice religie, dar, practic vorbind, se închină Iui Baal, oferindu-i proprii copii. Este mai uşor pentru mine să cred că Europa, în general, şi mai ales Franţa, practică un hedonism crunt (totul pentru plăcere). lar valorile lor, împrumutate de Ia creştinism, au fost detaşate de la sursă (Dumnezeu) şi folosite pentru a-şi justifica modul de viaţă. Deşi li se pare că au cel mai liber mod de gândire, realitatea este că ei au transformat adevărata libertate în libertinaj si stau atârnaţi de un fir de păianjen deasupra prăpastiei. Până la urmă, este bine că nu fac ceea ce fac în numele Iui Hristos; dar, din păcate, lumea musulmană nu ştie să deosebească acest lucru, considerând că tot occidentul este creştin.

Mass media sau manipularea maselor?

De când eram copil, mass media s-a dezvoltat enorm de mult cu ajutorul tehnologiei. Pentru mulţi ani am crezut că acest mijloc există doar ca să ne informeze despre evenimentele zilei. Dar pe parcursul vieţii am observat o evoluţie negativă şi acum îmi este evident că ştirile sunt interpretate şi folosite de fiecare post în parte pentru a-şi promova propria ideologie, spre influenţarea maselor, oricât de subtil ar face asta.

De exemplu, am constatat că cele mai renumite posturi de televiziune din occident fac tot ce pot ca să apere Islamul, promovând ideea că aceasta este o religie bună, care caută pacea şi că cei care s-au radicalizat nu mai sunt musulmani. Aşadar mass media, ori de frică ori din alte interese, lasă pe orice om sincer să creadă că Islamul este o cale viabilă şi vrednică de urmat. Aşteptăm cu îndelungă răbdare ziua în care spuma mass mediei (BBC, CNN, Euro News, ş.a.m.d.) va studia în amănunt viaţa lui Mahomed, istoria Coranului şi interpretările autorizate din cele şase cărţi ale Haditului şi să le compare, cu seriozitate, cu viaţa lui Hristos şi cu Biblia. Să vedem atunci dacă acestea pot fi considerate ca două alternative egale.

Apoi când este vorba despre teme ca “Apariţia vieţii pe pământ”, vedem că evoluţioniştii (atei) bine pregătiţi la temă, cum ar fi Richard Dawkins şi alţii, sunt chemaţi şi ascultaţi pe toate canalele şi ca să nu zică nimeni că sunt părtinitori, aduc din când în când cu ei pe cineva din opoziţie, cu o pregătire slabă în domeniu, care poate fi desfiinţat cu uşurinţă şi chiar umilit în faţa telespectatorilor lor. Iar experţi cum ar fi Stephen Meyer, John Lennox şi Francis Collins, care dovedesc că ştiinţa ne îndreaptă spre un creator (intelligent design), sunt, pur si simplu, eliminaţi din orice discuţie serioasă prezentată pe posturile lor. Există un documentar pe YouTube intitulat “Expelled” (Exmatriculat) care demonstrează, cu lux de amănunte, cum, în . America, profesori universitari în domeniul ştiintei nu pot înainta în carieră dacă promovează ideea de “intelligent design”, ba mai rău, îşi pierd posibilitatea de titularizare sau chiar postul de profesor. Deci, se pare că miza este mare, altfel nu se poate explica această realitate. Culmea ironiei este că oameni de ştiinţă, cum ar fi David Berlinski, care nu este un creştin, desfiinţeză cu argumente ştiinţifice teoria evoluţionistă. Şi alţii fără prejudecăţi, care recunosc o inteligenţă creatoare prin cercetările Ior, sunt terfeliţi pe faţă, iar mass media nu-şi poate găsi nici pixul, nici microfonul pentru apărarea acestora.

Totuşi, recunosc că sunt şi posturi de televiziune, radio şi publicaţii care se luptă pentru a spune adevărul, dar care parcă sunt un glas ce strigă în pustie şi care au aceeaşi soartă ca Sfântul loan Botezătorul.

De unde vine învăţătura sănătoasă?

În ceea ce priveşte mişcarea homosexualilor şi cei care o sprijinesc, din nou vedem că mass media şi-a ales partenerul, chiar având o reacţie adversă faţă de oricine nu este de acord cu ei. Oare de câte ori am văzut jurnaliști de mare renume, pentru care am avut mult respect, vorbind cu un ton sau cu un aer de dispreţ faţă de oricine care nu împărtășește un astfel de comportament.

Acum, după valorile europene, suntem socotiţi nişte habotnici strămutaţi din evul mediu dacă nu ieşim la defilare cu ceilalţi “mai luminaţi”. Dar cum putem fi de acord cu ceva dacă Dumnezeu este împotrivă? Dacă un tată cuprins de patima alcoolului sau o mamă decăzută nu doresc o viaţă Ia fel şi pentru copiii lor, cum putem noi să ne jertfim copiii noştri pe altarul Astarteei sau Dianei prin cursuri pornografice (“de educaţie sexuală”) începând chiar cu grădiniţa? Nu sunt nici habotnic, nici extremist şi înţeleg bine că România se află pe locul doi în Europa cu 8500 de fete care devin mame înainte de majorat, în fiecare an. Dar dându-Ie o educaţie care promovează homosexualitatea ca o alternativă normală, nu vom rezolva problema, ci vom crea una şi mai mare, cu efecte catastrofale pe termen lung.

De ce vin toate la pachet? Fără îndoială sunt interese amestecate şi acceleratorul este mai aproape de inima unora decât frâna. Dar dacă mai marii noştri doresc o soluţie sigură printr-o învăţătură sănătoasă, n-ar fi rău să se uite Ia creştini şi apoi să se întrebe de ce nu există aceleaşi probIeme majore în rândurile Ior?

Fratele Traian Dorz, stând de vorbă cu unul dintre anchetatorii săi, a făcut o profeţie când a spus: “dacă nu vreţi să aveţi creştinism, veţi avea huliganism, alcoolism, trândăvism, terorism.”

Şi dacă nu vor să ne accepte, aşa cum n-au vrut nici până acum, cel puţin trebuie să recunoască faptul că ne place tare mult să cântăm în timp ce mergem în sus.

Toţi cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu au avut un sfârşit năpraznic. Lucifer a căzut ca un fulger din cer, Iuda a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc, si i s-au vărsat toate măruntaiele. Anania a căzut jos şi şi-a dat sufletul, Safira la fel, iar alţii care au voit să se îndrepte prin lege şi s-au despărţit de Hristos, au căzut din har. Eutih a căzut jos din catul al treilea şi a fost ridicat mort, dar Tu l-ai înviat!

Te rugăm, Doamne, deschide ochii mai marilor lumii acesteia să poată vedea hăul spre care se îndreaptă omenirea, să tragă de urgenţă semnalul de alarmă şi să calce cu putere frâna, îndreptându-şi privirea spre Tine, singurul care mai poţi aduce izbăvirea lumii acesteia. Te lăudăm pentru că şi noi, desi eram în plină cădere, când ne-am recunoscut păcatele, am căzut în braţele Tale sigure. Vrednic eşti de toată slava şi cinstea! Amin

James Foster , Oastea Domnului, anul 2015, nr. 12, pag. 10

Nu există, și n-a existat, și nu va exista niciodată nici vreun popor și nici vreo putere, în nici vreun timp, în care să fie cineva mai mare decât Dumnezeu și în care cineva să poată face ceva fără știrea și fără voia Lui. Nu există doi „mari“ în cer, ci numai Unul Singur Mare și Puternic, Dumnezeu, Care este mai mare decât toți. Nu există doi stăpâni, Unul Bun și altul rău, ci numai

Dumnezeul cel Bun, Singurul Stăpân al tuturor. Singurul Căruia Îi sunt supuse toate lucrurile, Singurul Care face tot ce vrea în cer și pe pământ și Care este mai mare decât toți (Deuteronom 32, 39; Marcu 12, 32). După cum soarele sau aerul cuprinde în sine toată lumina și toată umbra, toate ființele și lucrurile, toate zilele și evenimentele de pe pământ, tot ața Dumnezeu îi cuprinde în Sine Însuși, în puterea și în cunoștința Lui, pe toți oamenii, cu toate gândurile și planurile lor cunoscute sau necunoscute și cu toate acțiunile lor, fie din umbră, fie din lumină. Și nimic nu poate trece și nu se poate petrece în afară de El.

Dumnezeu este ori Izvorul, ori martorul fiecărui lucru. Ochiul credinței pătrunzătoare vede cu toată limpezimea lucrarea dreptății sau a bunătății Lui, a îngăduinței sau a răbdării Sale, a iertării sau a pedepsei, a dragostei sau a mâniei lui Dumnezeu; le vede neîncetat și pretutindeni. Dumnezeu lucrează, în mare, la fel cu fiecare om, cu fiecare popor, cu fiecare generație, în fiecare loc și în același timp, după neschimbatele legi ale caracterului Său veșnic. Numai în mic El lucrează altfel, de fiecare dată și cu fiecare. Dar El nu Se grăbește, cum nici nu întârzie, ci sosește și plătește exact la timp (Eclesiastul 3, 11).

Dumnezeu nici nu face nedreptate nimănui, ci îi dă fiecăruia exact cum și cât merită (Matei 20, 13). Dumnezeu nici nu apreciază nici mai mult, nici mai puțin decât la adevărata sa valoare pe orice om și orice faptă. El fiind drept și cunoscând totul exact, nu se înșală în nimic. Dumnezeu nici nu se abate de la Cuvântul Său și nici nu-Și schimbă niciodată calea Sa, nemaiavând ce să schimbe, căci Adevărul Lui este veșnic.

Dumnezeu nu este mărginit nici în mic și nici în mare, nici de timp, nici de spațiu, nici de posibilități, ci – depășind infinitul mic, depășind infinitul mare și controlând totul – pentru Dumnezeu nu este nimic nepătruns nicăieri și nicicând. Iată, din cunoașterea acestor taine izvorăște pacea celui credincios, adâncă, înaltă, veșnică și liniștită, ca a lui Dumnezeu.

Ești dus în exil undeva departe și trebuie să lucrezi sau să suferi între oameni necunoscuți sau vrăjmași sau între primejdii și necazuri ori lipsuri și greutăți mari? Nu te descuraja! Tatăl tău Cel Ceresc este și acolo mai mare decât toți. El știe de tine și te va salva la timp. Dar ai grijă să știi și tu de El!

Ești chinuit sau închis undeva sau ești supravegheat de superiori aspri și nemiloși? Nu te teme, nu te neliniști, nu te descuraja; Tatăl tău Cel Ceresc este mai mare și acolo. Ei nu-ți vor putea face decât ceea ce este îngăduit de Tatăl; cu nimic mai mult și cu nimic mai greu [decât îngăduie El], ci numai atâta cât socotește Tatăl că este necesar și că este potrivit pentru tine.

Supune-te deci și rabdă cu încrederea neclintită că Tatăl Ceresc vrea așa. Fiindcă El știe că așa este spre binele tău. Dacă te vei gândi bine și dacă vei avea cugetul sincer, vei recunoaște că pe drept și spre bine ți se face astfel. Sau dacă vei fi răbdător, vei recunoaște pe urmă.

Conducătorii unui popor sunt creierul acestui popor, după cum învățătorii îi sunt mintea, după cum vitejii îi sunt puterea lui; și tot așa, credincioșii acelui popor sunt conștiința sa.

Când creierul unui popor este bun, iar mintea lui e sănătoasă, atunci tot drumul lui este drept, toate faptele sale sunt cumpătate și toate mădularele lui sunt mulțumite.

Când vitejii unui popor sunt veghetori, puternici și uniți, atunci hotarele sale și pâinea sa sunt asigurate. Când conștiința unui popor este curată și trează, când ea este prețuită și ascultată, atunci toată viața sa este luminoasă și fericită. Căci atunci este pus totul sub ascultarea de voia lui Dumnezeu.

Dar vai de omul și de poporul în care aceste lucruri sunt răsturnate, sau înăbușite, sau nesocotite.

Traian Dorz, Avutia sfântului mostenitor

„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit.

Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiţi se pune între dânşii un al treilea şi potoleşte mânia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amândouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.

Voieşti să ştii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.

El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).

Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?

Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vârtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decât pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.

Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.

Astăzi, la Înălţarea Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1). Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:

Întâi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).

Când noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor. Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atât dintre săraci, cât şi dintre bogaţi, numai unii se vor mântui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osândei.

Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!

Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur, Predici la duminici şi sărbători

Iisus era în Betania, unde era Lazăr cel înviat din morţi. Şi i s-a făcut Lui cină acolo.

„Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

lar Iuda iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: «Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?» Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea“ (Ioan 12, 3-8).

Iuda este pus aici în faţa noastră ca o pildă de beteşug sufletesc. Iuda era bolnav de lăcomia iubirii de argint.

Mântuitorul şi cei doisprezece apostoli trăiau în comun. Iuda era însărcinat cu cumpărăturile de lipsă. El era casierul şi financiarul acestei societăţi. Dar Iuda n-a băgat de seamă. Slujba aceasta i-a slăbit râvna apostoliei. A strecurat în el încetul cu încetul ispita şi otrava lăcomiei de bani. Şi pe urmă, otrava l-a biruit.

O, cum n-am eu cuvinte destule către toţi câţi aveţi de lucru, fie cu bani publici, fie cu negustorii şi cu alte afaceri şi griji, căci o mare ispită vă pândeşte. Vă pândeşte beteşugul iubirii de argint. Şi ce nu face acest beteşug? Îl pune pe om să fure, să facă fraude, să tragă pe oameni, să înşele, să mintă şi alte multe păcate, precum foarte bine zice Apostolul Pavel că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint“ (I Timotei 6, 10).

Ispita iubirii de argint şi a „afacerilor“ îi face pe oameni să n-aibă nici vreme, nici plăcere pentru cele sufleteşti.

Beteşugul iubirii de argint îl făcuse şi pe Iuda fur şi tâlhar, Îl făcuse şi mincinos, şi viclean. La masa din Betania, i se făcuse lui luda „milă“ de săraci, numai că mila lui nu ieşea din adâncul inimii, ci din adâncul pungii. Îi părea rău că n-a intrat în „casa“ lui preţul mirului.

Sunt şi azi destui care predică despre „mila“ şi ajutorarea săracilor (şi cer bani), dar nu de mila săracilor le arde, ci de punga lor.

Multe ar fi de spus despre Iuda şi despre boala iubirii de argint. Voi spunea acum numai atât: că banul este bun ca slugă, dar rău ca stăpân. Banul este bun numai până-i slugă, până face ce-i porunceşti, dar îndată ce-ţi porunceste el, se preface în Mamona.

Ah, ce ispită mare este banul şi iubirea de argint! Eu nu vorbesc aici despre cei săraci, despre cei care cu trudă îşi agonisesc pâinea de toate zilele. Uitaţi-vă la cel bogat. Are asigurat traiul vieţii, dar e robul banului.

O văduvă săracă din judeţul Arad îmi scrie că vinde în fiecare săptămână câteva ouă să-şi poată cumpăra «Lumina Satelor», câte un exemplar. Vecinul ei e putred de bogat, dar cere de la ea gazeta cu împrumut, să se uite în ea. El n-ar da trei lei pe săptămână, mai bine să-l strângi de gât.

Când vrea omul să-şi cumpere o Biblie, o carte sau o gazetă bună, îndată sare satana cu şoaptă că îi trebuie banii aceştia pentru alte lipsuri; dar când pleacă la birt, satana are de grijă să deschidă larg toate încăperile pungii sale.

Şi acum să-l lăsăm pe Iuda şi să ne întoarcem iar la Maria. Câtă deosebire între aceşti doi oameni! Iuda stă după masă întunecat şi tulburat că s-a ,,risipit mirul”; pierduse o „afacere“. Maria stă liniştită la picioarele Domnului. Iuda preţuia banul, Maria, pe Domnul. La picioarele Domnului, Maria simţea un dar, o binecuvântare. Iuda nu înţelegea această binecuvântare. Iuda mustra acest dar, pentru că sufletul lui era orbit cu patima iubirii de argint.

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

Psalmul 3, versetul 3

Iată ce minunată ordine în Cuvântul Adevărului și al Înțelepciunii:

În Psalmul 1 sunt puşi față în față credinciosul cu cei răi.

În Psalmul 2 sunt puși față în față Împăratul Ceresc cu domnitorii neamurilor;

în Psalmul 3 sunt puși față în față mulțimea vrăjmașilor (de toate felurile) – cu nebiruita putere a lui Dumnezeu, Apărătorul alor Săi.

Taina biruinței stă în puterea de a privi la Dumnezeu și de a alerga la El, în momentul cel greu al luptelor și al amenințării vrăjmașului nostru.

Dacă plin de liniște rămâi gata de orice în fața vrăjmaşului, dacă liniştit eşti gata să suferi şi chiar să mori, nici un vrăjmaş şi nici o putere din lume și din iad nu-ți mai pot face nici un adevărat rău.

Când Duhul Sfânt îți îndreaptă și îți ține ațintite privirile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos (2 Tesaloniceni 3, 5), nimeni nu-ți mai poate face nici un rău sufletului (Matei 10, 28).

O clipă de înălțare a gândului până la Hristos, cu încredere în slava puterii Lui, în Cuvântul făgăduinței Lui, în grija dragostei Lui, în înțelepciunea orânduirilor Lui, în strălucirea izbăvirii Lui, îți va fi de-ajuns.

După aceea vei putea privi, vei putea răspunde, vei tăcea, vei putea răbda, vei putea zâmbi, vei putea putea ierta totul, liniştit şi senin, ca Mântuitorul tău, nedorind altceva pentru răstignitorii tăi decât, cu îngerească sinceritate, pocăinţa şi mântuirea lor.

«Dar Tu, Doamne…» înseamnă alergarea la rugăciune (Psalmul 109, 4), ori de câte ori se iveşte în calea noastră amenințarea vreunui vrăjmaş puternic şi primejdios. Înseamnă grabnica privire la Hristos şi dulcea alipire de El, îndată ce se iveşte ceva care poate înfricoşa şi amenința viața și sufletul nostru. Înseamnă mijlocul prin care putem răbda, lupta şi birui.

Doamne, sunt atât de mulţi vrăjmaşii care se ridică împotriva mea? O, dar sunt şi mai mulți cei care sunt cu mine şi mă apără! (2 Împărați 6, 15-17).

Puterile îngereşti și duhurile sfinților Tăi, care mă înconjoară cu bunăvoință şi apărare, sunt nenumărat mai multe (Evrei 12, 1-2, Apocalipsa 9, 16).

O, Doamne, sunt vrăjmaşii mei puternici și înarmați? Dar ce sunt armele lor pe lângă puterea Ta, Puternice Dumnezeul Oştirilor? (Psalmul 68, 17).

Sunt ei aproape de mine? Dar Tu eşti şi mai aproape, căci Tu stai între mine şi ei. N-am de ce să mă tem. E grea suferința care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-o port? Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale şi pe lângă răsplătirile Tale în ceruri?

E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu acum? Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l-ai băut în locul nostru şi pentru noi?

E atât de greu să rabd nedreptatea şi să tac? Batjocura – și să iert? Trădarea – şi să uit? Chinuirea – şi să iubesc?

Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alții ai Tăi cum au putut?

Alergând astfel la Hristos vei fi totdeauna salvat, întărit şi biruitor. Vei putea să te odihnești la umbra Lui, liniştit în orice vreme și în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alții tremură şi gem. Fii încredințat că până la urmă obrazul vrăjmaşilor tăi va fi pălmuit, iar dinţii lor ameninţători vor fi zdrobiți. Şi tu vei avea inima plină de recunoştinţă faţă de Domnul. Şi de mulţumire față de conştiinţa ta.

Slavă veşnică Numelui Tău Puternic, Doamne al Oştirilor şi al Biruinţei, slavă marii Tale Puteri şi recunoștință grijii Tale neîncetate față de noi!

Mulți sunt vrăjmaşii care ne pândesc, ne urmăresc şi caută să ne facă răul, dar dacă Tu eşti Scutul nostru apărător şi nebiruit, ei nu ne vor putea vătăma niciodată.

Mulți sunt cei care ne batjocoresc şi înjosesc numele nostru, mințind despre noi și scornind împotriva noastră lucruri de care nu suntem vinovați. Dar dacă Tu eşti Slava noastră, Tu ne vei înălța capul iarăși și ne vei face dreptate împotriva tuturor celor care ne-au învinuit fără temei.

Prin multe am trecut până astăzi, dar Tu, Doamne, întorcându-ne totdeauna privirile noastre spre Tine și ținându-Ți necurmat privirile Tale asupra noastră, ne-ai izbăvit din toate.

Ajută-ne, Doamne Iisuse, să nu uităm niciodată aceste binefaceri ale Tale față de noi, spre a putea fi mereu plini de linişte şi de îndrăzneală în fața oricărei noi amenințări vrăjmașe. Și să putem ieși biruitori asupra tuturor prin Tine, până la sfârşit. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Psalmul 3, versetul 1

Primul lucru pe care îl vede credinciosul pornit pe urmele Domnului Iisus este copleşioarea mulţime a vrăjmaşilor, care se ridică împotriva lui îndată ce a apucat pe calea mântuirii.

Viața credinciosulul se aseamănă atât de mult cu viaţa credinţei.

Istoria vieţii fiecărui adevărat credincios se aseamănă atât de mult cu istoria Bisericii pe pământ. Făcând parte din trupul duhovnicesc al lui Hristos, ca un mădular viu, credinciosul adevărat are parte de aceeaşi soartă ca şi întregul Trup al lui Hristos, Biserica Sa.

Trupul lui Hristos, Biserica, are parte de aceeaşi soartă pe pământ de care a avut parte Capul său: Hristos. Începând cu Irod şi sfârşind cu Pilat, ce mulţi au fost pe pământ vrăjmaşii Mântuitorului nostru!

Începând din primele zile ale Creştinismului şi până în zilele de astăzi, ce mulţi au fost prigonitorii Bisericii Lui!

Un credincios adevărat nu poate avea pe pământul acesta un alt drum şi o altă soartă decât aceasta. Şi nici nu este un semn bun dacă are alta.

De aceea Sfântul Cuvânt al Domnului îndeamnă pe fiecare luptător al Său să se îmbrace încă de la început cu toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13-17).

Mijlocul, adică partea cea mai slabă şi primejduită, să-l aibă încins cu Adevărul, adică să fie bine legat de ascultarea Cuvântului dumnezeiesc, care este în învăţătura dreaptă şi sănătoasă a Bisericii Domnului. Aceasta va fi şi tăria şi apărarea lui în lupta cu oricare din cei potrivnici (Tit 1, 9).

Platoşa neprihănirii, adică trăirea unei vieți de înfrânare şi evlavie, ferirea de dorinţe desfrânate, uciderea plăcerilor păcătoase, vieţuirea în dragostea curată şi binefăcătoare cu tot ce dă şi primeşte aceasta, iată o puternică apărare a inimii de tot ce poate să o străpungă ucigaş.

Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii înseamnă hărnicia şi osteneala în lucrarea de mărturisire şi chemare a Evangheliei. Ce frumoase sunt aceste picioare pe munţi!… adică trăind înalt şi curat când mărturisesc (Mica 5, 5; Efeseni 2, 14; Isaia 52, 7).

Scutul credinţei neclintite, primită o dată pentru totdeauna (Iuda 3-4), este adăpostul puternic sub care luptă un adevărat ostaş al lui Hristos. Apărat de o statornică credinţă, el va fi totdeauna ferit de săgeţile arzătoare ale dezbinării şi rătăcirii. De îndoielile şi certurile sectare. De lepădările de la credinţă, cu tot focul acestora, pierzător şi nimicitor (Romani 1, 28-32).

Coiful mântuirii este înţelegerea înţeleaptă a Cuvântului Sfânt. Şi păstrarea puternică a învăţăturii într-o minte sănătoasă, bine orientată şi nemaisucită de ideile străine care străpung mintea multora, clătinându-le şi prăbuşindu-le capul şi sufletul în prăpăstii din care nu mai pot ieşi niciodată.

Sabia Duhului e Cuvântul Sfânt bine cunoscut şi bine mânuit împotriva oricăror potrivnici ai credinţei şi învăţăturii.

Toate celelalte fiind arme de apărare, sabia este o armă de atac. Dar tot în slujba apărării!

Cuvântul trebuie să fie potrivit cu învăţătura, în slujba învăţăturii şi în apărarea ei împotriva oricăror potrivnici (Tit 1, 9).

Înarmat în felul acesta, frate luptător al lui Hristos, nu trebuie să te mai temi niciodată şi de nici un fel de vrăjmaş.

Nu te teme de toată uriaşa mulţime de filisteni, nici de câte un Goliat cumplit, care se desprinde amenințător şi vine spre tine batjocorind (1 Samuel 17, 42-47). Nu te teme chiar dacă Domnul îi îngăduie să te pălmuiască o vreme. Ai puternică încredere în Dumnezeul tău Cel Tare, Care va interveni la timp, zdrobindu-l. Cât n-ai pierdut credinţa în puterea lui Hristos, şi nădejdea în izbânda Adevărului, şi dragostea părtăşiei cu fraţii tăi, – atâta vreme poţi fi căzut, dar nu vei fi învins, poţi fi trântit, dar nu vei fi înfrânt, poţi fi călcat, dar nu vei fi zdrobit. Hristos, prin acestea, te va ridica biruitor, încă şi mai întărit pe picioarele tale şi pe stânca Lui.

O Marele şi Puternicul nostru Împărat Biruitor, Tu, Cel Care n-ai putut fi biruit niciodată şi de către nimeni, Cel Care Te-ai înălţat biruitor după toate luptele cu vrăjmaşii Tăi, Te rugăm îmbracă-ne şi pe noi, pe toţi ostaşii Tăi, cu toată armătura Ta puternică, spre a putea purta cu cinste Numele Tău şi solia Ta.

Fă-ne astfel în stare să putem privi liniştiţi la toată desfăşurarea forţelor vrăjmaşului Tău şi la orice Goliat uriaş şi înarmat care ne batjocoreşte şi ne ameninţă, la cei care ne pot ucide trupul, dar după aceea nu ne mai pot face nimic (Luca 12, 4).

Fă-ne să nu ne mai temem de moarte, căci celui care nu se mai teme de moarte nimeni nu-i mai poate face nimic.

Pentru ca prin Tine să biruim ca Tine şi noi.

Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

„Vă scriu, copilaşilor, ca să nu păcătuiţi”, se zice în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Datoria fiecăruia dintre cei doi este să se păzească mereu să nu greşească. Să nu-şi greşească unul celuilalt. Dar ori de câte ori se va întâmpla necazul unei greşeli, cererea de iertare trebuie să vină neapărat după aceea, adâncă, caldă, fierbinte, potrivit mărimii greşelii.

Iar celălalt trebuie să dăruiască această iertare deplină, caldă, fierbinte, curată şi frumoasă, îndată după aceea. Pentru ca pacea şi unitatea să rămână totdeauna stăruitoare, curate şi limpezi între cei doi. Iertare fiecăruia trebuie să fie totdeauna caldă şi dulce când celălalt a greşit şi îşi şi cere  această iertare.

Desigur, nu-i de dorit să se greşească, chiar dacă după fiecare greşeală vine lacrima căinţei şi cererea iertării. Acolo unde se tot cere iertare, înseamnă că se tot greşeşte. Şi este de dorit ca fiecare să aibă toată grija să nu greşească. E frumos să dai iertarea; şi dragostea adevărată nu o va refuza niciodată. Însă vine o vreme când întristarea că se tot greşeşte cuprinde inima iubitoare şi-o oboseşte. Fiecare trebuie să avem grijă de celălalt, să nu-i obosim şi să nu-i întristăm iubirea, tocmai pentru că ne-o dăruieşte atât de duioasă şi de blândă.

Puterea pentru o viaţă curată, sfântă, iubitoare, statornică, fierbinte între cei doi poate veni din belşug şi totdeauna numai din Cuvântul lui Dumnezeu, din rugăciune şi din părtăşia frăţească. De aceea, citiţi mereu Biblia, atât împreună, cât şi singuri, Cât trebuie să citească omul Biblia? Până-n ziua morţii, fiindcă este scris: „Cuvintele acestea să nu se depărteze de ochii tăi nici ziua, nici noaptea”. Psalmistul David dormea în patul său cu harfa atârnată la căpătâi. La miezul nopţii, se spune că Domnul trimitea un vânt care vibra în corzile harfei lui şi-l trezea să citească şi să se roage, după cum este scris: „La miezul nopţii mă scol ca să Te laud, Doamne”. Dacă pui ceasul în fiecare noapte să te scoale pentru muncă, de câte ori l-ai pus ca să te scoale oentru Biblie şi pentru rugăciune?

Rugăciunea este cea mai mare putere în lupta contra păcatului dinlăuntru şi împotriva nenorocirilor din afară. Rugăciunea deci, a celor doi împreună, este paznicul curăţiei căminului lor şi lumina creşterii copiilor lor sfinţi. Când e bine să se facă rugăciunea? În orice vreme, dar mai ales când se roagă şi celălalt, când se roagă şi ceilalţi. Rugăciunea [făcută] singur e o putere; dar împreună, creşte pe măsura numărului celor cu care te rogi. „Rugaţi-vă neîncetat”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ce binecuvântare este acolo, când eşti împreună cu fraţii la rugăciune! Fiindcă chiar dacă spui numai „Amin”, tot ceea ce s-a spus în rugăciunea făcută cu toţii împreună cu dragoste, cu smerenie, cu căldură, cu ascultare, cu credinţă.

Fii deci totdeauna în rugăciune. Fie când eşti singur, fie când eşti împreună cu soţul tău sau cu fraţii tăi. Luaţi atunci parte cu toată inima şi cu toată simţirea sufletului vostru la tot ceea ce se cere în rugăciune pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru familia duhovnicească, pentru familia voastră, pentru lumea întreagă. Pentru că Dumnezeu binecuvintează totdeauna rugăciunea tuturor făcută pentru toţi.

Părtăşia frăţească este tot aşa de însemnată ca şi citirea Bibliei şi ca rugăciunea. Atât citirea Bibliei, cât şi rugăciunea n-au nici o putere în viaţa noastră, dacă noi n-avem o părtăşie deplină, fierbinte, totală, caldă şi frumoasă cu fraţii noştri. Fiindcă este scris: „Lasă-ţi darul şi du-te de te împacă cu fratele tău”. Fără pacea şi unitatea cu fraţii, nici un dar şi nici o rugăciune nu ne este primită de Dumnezeu. Fără unitatea frăţească, Domnul refuză rugăciunea oricui. Şi n-ai nici un folos de Scriptură şi nici un folos de Cuvântul lui Dumnezeu când nu este sufletul tău una cu fraţii tăi de credinţă şi de învăţătură. Nici un tăciune nu arde bine singur. Domnul nu este cu noi decât dacă suntem una cu fraţii, fiindcă de asemenea este scris: „Unde sunt doi sau trei… acolo sunt şi Eu”.

În nunţile şi ospeţele primilor creştini, înaintaşii noştrii, de la început şi până la sfârşit, totul se desfăşura în prezenţa lui Dumnezeu, a Cuvântului Său Sfânt, a rugăciunii şi a cântărilor sfinte, într-o atmosferă creştinească, în care petrecea totdeauna cu bucurie şi Dumnezeu, şi îngerii Săi. Aşa dorim şi aşa este bine să se desfăşoare şi nunţile noastre. Căci atunci, toţi cei care sunt prezenţi sunt îndemnaţi să-L iubească şi să-L asculte pe Dumnezeu, pentru că numai dacă vom urma cu ascultare îndrumările Lui vom fi cu adevărat fericiţi toată viaţa noastră, toată viaţa aceasta de pe pământ, care viaţă este doar o pregătire pentru viaţa veşnică. Astfel că, împlinindu-ne cu credincioşie datoriile noastre faţă de Dumnezeu, abia atunci ne împlinim cu adevărat şi datoriile noastre faţă de semenii noştri. Şi numai dacă suntem nişte fii buni ai Patriei cereşti, atunci vom fi cu adevărat şi nişte fii buni ai patriei noastre pământeşti. Cine nu face parte trupeşte, sufleteşte, duhovniceşte din Biserica cea nevăzută a lui Hristos, acela nu este de prea mare folos nici Bisericii văzute a Lui.

Spune un Sfânt Părinte bisericesc că la orice nuntă şi petrecere duhovnicească iau parte şi mulţi, mulţi îngeri. Când nunta se sfârşeşte, când petrecerea s-a terminat, pe fiecare dintre cei care au luat parte îi însoţesc pe drum [spre] casă doi îngeri care pe fiecare îl cercetează în tot timpul cum împlineşte el tot ce a auzit acolo, în adunarea şi în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă sufletul acela împlineşte cu credinţă cele auzite, un înger îl binecuvintează cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, iar celălalt îi zice: „Amin”. Dacă sufletul nu împlineşte cele auzite în Cuvântul lui Dumnezeu, un înger îl osândeşte, iar celălalt răspunde: „Amin”. Astfel, în Ziua Judecăţii, cei doi martori se vor înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi vor mărturisi pentru noi sau împotriva noastră, după cum am ascultat sau după cum am nesocotit cuvintele lui Dumnezeu pe care le-am auzit.

Ţinând cu dragoste să ne aducem aminte nouă şi tuturor celor iubiţi ai noştri de aceste îndatoriri sfinte, mai ales cu un astfel de fericit prilej cum este nunta scumpilor noştri, rugăm pe Domnul Dumnezeul să-i binecuvânteze cu tot felul de binecuvântări pe aceşti tineri scumpi. Atât pe ei, cât şi pe părinţii, fraţii, surorile şi pe toţi cei iubiţi ai lor şi ai noştri.

Cerem şi-L rugăm pe Domnul să-Şi reverse harul şi pacea Sa, cu dărnicie şi cu bunătate, peste toţi cei care vor chema Numele Său cel Sfânt şi-şi vor uni vieţile pentru cauze Sa şi pentru slava Sa pe pământul acesta şi în veşnicie. Harul şi ajutorul lui Dumnezeu să ne fie dăruite astfel din plin tutror, pentru a avea cât mai multe astfel de nunţi cereşti, pentru fericirea neamului nostru cu familii sănătoase şi cu urmaşi vrednici şi a Bisericii noastre cu fii credincioşi, care să ducă până la sfârşit solia fericitului început lăsat nouă de către marii şi sfinţii noştri înaintaşi.

Încă o dată cerem din toată inima Domnului şi-L rugăm să-Şi reverse peste toţi harul şi binecuvântarea Sa. Şi toate binefacerile Sale să fie dăruite din belşug tuturor celor care, cu dragoste şi cu curăţie de inimă, vor aştepta şi vor iubi pe Domnul.

Slăvit să fie Domnul!

 Un cuvânt al fratelui Traian Dorz trimis pentru nunta de la Milcov – 26 octombrie 1980

Traian Dorz, Strângeti fărâmiturile, vol. 1

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Preaiubiţii noştri miri şi nuntaşi, părinţi şi copii, fraţi şi surori!

Slăvit să fie Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, Căruia trebuie să-I mulţumim cu toţii şi din toată inima pentru toate lucrurile, dar mai ales pentru astfel de prilejuri sfinte şi scumpe, când avem harul să ne petrecem împreună în sărbătoriri ca cea de astăzi, la nunţi creştineşti, cu miri creştini, cu nuntaşi creştini.

Slăvit să fie Domnul pentru astfel de familii, când părinţii credincioşi cresc fii credincioşi care, ascultând de Dumnezeu şi de învăţătura sfinţilor noştri înaintaşi, la toate marile răspântii ale vieţii lor, îşi încep sau îşi sfârşesc toate drumurile vieţii lor cu Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul şi pentru că El a dat în ţara noastră şi în Biserica noastră această Lucrare duhovnicească a Oastei Domnului, această familie sfântă care a adus şi aici, în ţara şi în Biserica noastră, acest fel nou şi creştinesc de a sărbători nunta, această Taină sfântă şi acest praznic ales. Căci Taina nunţii este una dintre cele şapte sfinte Taine ale Bisericii şi ale credinţei noastre. Sfânta Scriptură vorbeşte despre ea ca despre Hristos şi despre Biserica Lui. Unirea celor două suflete este ceva atât de sfânt şi atât de minunat, încât nici o altă împrejurare din viaţa omului nu poate fi asemănată cu aceasta. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat atât în Cuvântul Său, cât şi în pilda Sa, îndrumarea sfântă şi porunca veşnică să privim şi să împlinim această taină cu toată curăţia şi sfinţenia, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu de la început.

De aceea e de mare şi tristă mirare cum poporul nostru, care este un popor creştin de la naşterea sa, a decăzut atât de mult în privinţa felului necreştinesc de a sărbători nunta: cu băuturi îmbătătoare, cu jocuri şi cu cântece păgâneşti, cu tot felul de apucături urâte şi potrivnice voii lui Dumnezeu. Cum să meargă fericită şi cum să se sfâşească bine o astfel de însoţire fără Dumnezeu? De aceea urmările sunt atât de nefericite în familiile de astăzi.

Dar încă o dată: slăvit să fie Domnul că, în Biserica noastră şi în ţara noastră, Lucrarea Oastei Domnului a readus şi în privinţa asta felul frumos de a petrece nunţile, ca şi celelalte prilejuri din viaţa omului, într-un fel sfânt şi nou, cum era pe vremea părinţilor noştri din vremea creştinismului dintâi. În felul acesta, nu numai botezul şi nunta, dar şi înmormântarea sunt făcute în chip creştinesc, aşa cum este poruncit de credinţa noastră şi de Sfinţii Părinţi, în Biserica bună şi străbună.

Nunta este ca rugul sfânt pe care l-a văzut Moise în Exod 3, 2, care ardea mereu cu o flacără mare, dar nu se mistuia deloc, pentru că acolo era taina eternă, taina divină, prezenţa lui Dumnezeu. Căsnicia este tot aşa, un loc sfânt. Când Dumnezeu împreună două vieţi, făcându-le una, aceasta este un act ceresc. Când cele două cununi se apropie şi se unesc, ele devin una pe totdeauna şi nimeni nu le mai poate despărţi niciodată, fiindcă ele nu se mai despart. Aşa cum sunt şi rămân pe veci, din clipa când Dumnezeu le-a împreunat. De aceea nimic străin nu trebuie să se mai strecoare acolo. Nimeni străin, nici chiar cei mai apropiaţi ai lor, nu trebuie să se amestece în căsnicia celor doi. Cei doi trebuie să fie paznicii neadormiţi ai uşilor şi ai ferestrelor căminului lor sfânt, pentru ca nimic din afară să nu pătrundă acolo spre a le întina şi a despărţi unitatea lor. Şi atâta vreme cât rămâne primejdia, trebuie să rămână şi vegherea.

Căsnicia este o fericire sfântă, dar o fericire mereu ameninţată. Bucuriile căsniciei nu au seamăn în nici o altă parte, [nu seamănă] cu nici unele dintre celelalte bucurii ale vieţii omului. Dar nici durerile căsniciei nu au seamăn. Dragostea nu-i nicăieri mai dulce ca în căsnicie, când ea este vie şi curată. Dar nici mai amară nu-i nicăieri când ea moare. Orice răni pe care omul le primeşte din afară se uită şi se vindecă mai uşor sau mai greu. Dar durerile şi rănile primite în căsnicie nu se mai vindecă şi nu se mai uită niciodată.

De aceea iubiţi inima care vă iubeşte; sărutaţi buzele care vă sărută; fericiţi viaţa care vă fericeşte şi sfinţiţi legământul pe care l-aţi făcut, fiindcă numai aşa veţi fi binecuvântaţi. Rugul căsniciei trebuie să ardă frumos şi să nu se mistuie niciodată. Pentru aceasta, amândoi trebuie să pună pe el: lacrimile curate, dragostea fierbinte, rugăciunea împlinită, legământul ascultat. Totul păstrat în curăţie şi-n lumină, după voia cea sfântă a lui Dumnezeu.

După cele patru porunci privitoare la Dumnezeu, dintre cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai, a cincea vorbeşte despre cinstirea părinţilor noştri. E porunca cea mai mare dintre cele şase privitoare la semenii noştri. De împlinirea acestei porunci este legată făgăduinţa fericirii şi lungimea vieţii. Binecuvântaţi vor fi fiii – numai fiii aceia – care vor împlini frumos şi iubitor această poruncă. Fiindcă dacă n-ar fi fost nişte părinţi, n-ar fi nici aceşti miri şi nici această bucurie. Dacă n-am fi avut nişte părinţi duhovniceşti, n-ar fi nici această familie duhovnicească. Dumnezeu ne-a dat atât o bucurie, cât şi cealaltă prin părinţii noştri. De aceea să-i cinstim şi să le urmăm credinţa cu vrednicie, fiindcă aceasta este garanţia, şi că vom fi fericiţi, şi că vom avea şi noi urmaşi care ne vor cinsti.

Cine nu-şi cinsteşte trecutul său, acela nu va fi cinstit nici de viitor. Şi cine nu-şi preţuieşte părinţii săi, acela nu va fi nici el preţuit de copii, dacă-i va mai şi avea.

De n-ar fi fost înaintaşii noştri, n-ar fi nici nunţile noastre; n-ar fi nici bucuriile noastre; n-ar fi nici cântările noastre şi nici îmbrăţişările noastre. De aceea, porunca „adu-ţi aminte de părinţii tăi” este o poruncă ce trebuie să ne însoţească în toată viaţa noastră şi în toate bucuriile noastre. Să n-o uităm niciodată.

Printre celelalte îndatoriri ale omului care însoţesc un cămin nou, cea mai aleasă este ospitalitatea. „Fiţi primitori de oaspeţi cu bucurie” este o poruncă fericită şi cu o mare binecuvântare. Avraam, fiindcă a fost ospitalier, a primit şi a găzduit pe Domnul şi pe îngerii Săi. Pentru asta, el a a şi fost răsplătit cu un fiu, cu un urmaş sfânt, cu o mulţime de urmaşi ca stelele cerului. Fiţi primitori de oaspeţi  şi veţi fi şi voi răsplătiţi cu fii sfinţi şi binecuvântaţi. Fiii binecuvântaţi sunt o răsplătire pentru ospitalitatea şi dărnicia noastră.

Fraţii de credinţă sunt fii ai lui Dumnezeu. Oricine îi primeşte pe ei Îl primeşte pe Domnul, fiindcă este scris: „Oricine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”, zice Domnul. Şi cine Îl primeşte pe El aici va fi primit şi acela de Hristos Acolo, în Împărăţia Sa.

O altă mare îndatorire a celor doi care s-au unit şi cărora Dumnezeu le dă un cămin nou este binefacerea. Nu numai să vorbim despre binefacere, ci şi s-o împlinim cu fapta. Cei mai mulţi oameni, chiar dintre cei ce se numesc credincioşi, doar vorbesc şi predică despre binefacere, însă n-au putere s-o şi împlinească. Ei seamănă doar cu o sonerie, care n-are decât putere să facă puţin zgomot, şi nu să lumineze.

Noi să cerem mereu Domnului puterea să aducem şi roade, să aducem şi lumină, să aducem şi folos. Să cerem putere să ne ajungă nu numai pentru frunză, ci şi pentru rod. Nu numai să ştim vorbi despre binefacere, ci şi s-o împlinim cu fapta. Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi voia Tatălui Meu”.

Mai departe, cei uniţi de Dumnezeu într-un singur cămin trebuie să se pregătească şi pentru încercări. Încercările şi necazurile sunt legate de orice viaţă de om de pe pământ. Dintre toate însă, singurătatea este cea mai grea. Alipiţi-vă tare de Dumnezeu, ca să nu rămâneţi niciodată fără El. Dacă-L veţi avea pe Dumnezeu, veţi fi siguri, în orice loc şi-n orice vreme, de ajutor, de iubire, de toate. Nu vă lăsaţi niciunul singur pe celălalt. Fericirea unuia este legată totdeauna de a celuilalt. Aşa a vrut Dumnezeu şi de aceea trebuie mereu, în toate, să vă simţiţi unul alături de celălalt şi niciodată singurătatea să nu rămână, nicio clipă, statornică între voi. Dumnezeu vă va binecuvânta atunci când veţi fi unul lângă celălalt şi amândoi lângă El.

Traian Dorz, Strângeți fărâmiturile, vol. 1

Psalmul 2, versetul 4

Însă ce zadarnică şi vrednică de râs este toată lupta organizată de vrăjmaşii lui Dumnezeu împotriva Lui! Oricât de bine ar fi pusă la punct organizarea ei şi oricât de susţinut ar fi dusă, nimic nu este un mai zadarnic şi un mai nebunesc lucru decât lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său Sfânt, Iisus Hristos.

Pentru că totdeauna lupta aceasta este sortită unui sigur şi ruşinos faliment. După ce vrăjmaşul îşi descarcă toate armele urii sale teribile şi costisitoare, — când se împrăştie fumul lor, Cetatea credinţei şi adevărului dumnezeiesc apare şi mai întărită, iar temeliile ei, şi mai strălucite. Zadarnice au fost toate prigoanele împotriva Bisericii şi a Bibliei, toate rugurile şi torturile, toate interzicerile şi urmăririle, toate combaterile şi diversiunile organizate împotriva învăţăturii şi Numelui lui Iisus Hristos. După fiecare val al acestora, puterea înnoitoare şi vie a lui Dumnezeu a făcut ca Adevărul şi Credinţa Lui să iasă mai puternice şi mai curate din ele.

El Însuşi, Cel Care locuieşte în ceruri, are grijă de aceasta. Şi El va veghea totdeauna cu grijă asupra Bisericii Sale şi asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Dumnezeu vede bine tot ce se organizează în contra Lui şi alor Lui. Ştie bine de toate consfătuirile şi de toate hotărârile puse la cale în aceste consfătuiri. El îngăduie ca multe dintre aceste hotărâri să ajungă la o parte din realizare, dar numai atâta cât este în folosul duhovnicesc şi veşnic al credincioşilor Săi sau al Lucrării Sale, ca să se împlinească tot ce a fost spus mai dinainte, prin preştiinţa lui Dumnezeu. Dar niciodată Dumnezeu nu va îngădui ca vrăjmaşul să-şi realizeze nimic mai mult din planurile lui peste această margine. Îndată ce vrăjmaşul a ajuns această limită, Dumnezeu, cu uşurinţă, va spulbera tot ce s-a uneltit împotriva Lui. Iar rezultatul va fi tocmai contrariul celor plănuite.

Căci una din pedepsele date diavolului este tocmai aceea de a vedea renăscând mereu şi mai frumos ceea ce el credea că a nimicit. Şi înălţându-se mereu şi mai puternic ceea ce el luptase să dărâme. De aceea să nu vă temeţi niciodată, voi, care credeţi în Numele Dumnezeului Celui Viu şi în Numele Hristosului Său, voi, care luptaţi în Oastea Domnului Iisus Hristos, Cel Veşnic Biruitor! Oricât de lungă şi de grea ar fi apăsarea şi lupta voastră, Cel Care este Viu şi Biruitor în vecii vecilor veghează şi-i va pune capăt strălucit pentru voi. Nu vă temeţi! Oricât de greu şi lung ar fi chinul vostru, să nu vă temeţi. Căci Cel care locuieşte în ceruri vă vede şi pe voi şi pe chinuitorii voştri. În mâna Lui este şi puterea lor şi puterea voastră.

Iar grija Lui pentru voi nu va îngădui să vi se întâmple decât atâta cât vă este necesar spre bine. Chiar dacă atunci, din pricina necazului vostru, voi nu puteţi nici întrezări aceasta. Vrăjmaşii lui Dumnezeu îşi vor primi la timp şi răspuns şi plată pentru faptele lor. Autoritatea şi Numele lui Hristos vor ieşi mai strălucitoare. Iar credincioşii Lui vor învăţa din fiecare încercare să se bucure cu teamă sfântă, încredinţaţi prin chiar experienţa aceasta nu numai de dreptatea desăvârşită a Înfricoşatului Dumnezeu răsplătitor, ci şi de seriozitatea şi curăţia în care trebuie să umble acela care păşeşte pe un teren sfânt. În toate zilele sale. Căci focul nu cruţă gunoaiele. Nici chiar când sunt în locul sfânt… Ba chiar cu atât mai mult pe acelea care sunt acolo!

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Psalmul 2, versetul 1

În Psalmul acesta profetic se vorbeşte despre lupta organizată pe care vrăjmaşul satan a stârnit-o împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Iisus Hristos.

Se vorbeşte despre o vreme şi despre o împotrivire organizată şi comună, în care vrăjmaşul Anticrist va reuşi să atragă multe neamuri şi mulţi conducători de popoare,

spre a rupe orice legături cu Dumnezeu, spre a se scutura de orice ascultare a Legii lui Hristos.

Răscoala lor faţă de Dumnezeu şi sfătuirile lor împotriva lui Hristos desigur că vor fi urmate de mari prigoniri contra celor credincioşi şi de mare ură şi luptă împotriva oricărei manifestări de credinţă în Dumnezeu şi de ascultare faţă de Hristos.

Atunci se vor împlini cuvintele profetice ale Mântuitorului că nu numai din mijlocul societăţii lumeşti sau din mijlocul comunităţii lor religioase, ci chiar şi din propria lor familie credincioşii Domnului vor fi trădaţi şi prigoniţi (Luca 21, 12-17).

Fiindcă, neputând lovi direct în Dumnezeu şi nimici direct pe Hristos, cei răi în furia lor vor căuta să zdrobească cu cruzime sălbatică pe oricine Îl reprezintă în vreun fel pe Hristos (Luca 10, 16).

După ce vor arde evanghelii, vor arde şi oameni, sperând că vor putea arde şi înlătura orice urmă de prezenţa lui Dumnezeu de pe pământ, ca să poată apoi păcătui Iiniştiţi, fără a mai fi chinuiţi de groaza lui Dumnezeu şi ameninţaţi de Judecata lui Hristos. Dar toate aceste sângeroase măsuri se vor dovedi, până la urmă, zadarnice.

După ce înţelepciunea lui Dumnezeu le va îngădui lor să-şi realizeze o parte din planurile rele, dar numai atâta cât va fi necesar Bisericii pentru primenirea şi curăţirea ei, Dumnezeu, intervenind cu putere, va nimici aceste planuri şi va întoarce totul spre slava Sa şi spre izbânda alor Săi.

Încă de la începutul omenirii, Şarpele a amăgit pe om să se răscoale împotriva voii lui Dumnezeu, să-l facă pe om ,,liber“ de ascultarea şi de supunerea faţă de Stăpânul şi Făcătorul său, pentru că numai rămânând singur şi fără Dumnezeu, ucigaşul poate să-l ucidă pe om şi nimicitorul poate să-l nimicească.

Câtă vreme omul este cu Dumnezeu şi ascultă de Hristos, „lanţurile“ acestea îl ţin pe om legat de cer şi îl trag mereu spre cer.

Îndată însă ce satan reuşeşte să rupă aceste lanţuri şi legături, cine să-l mai poată salva apoi pe om din ghearele lui?

Ce îl mai poate opri de la prăbuşirea totală pe omul rămas fără nici o salvare şi speranţă?

De aceea se întărâtă neamurile şi de aceea agită idei, teorii şi minciuni împotriva lui Dumnezeu, prigonire, judecăţi şi apăsare împotriva credinţei lui Hristos.

Marele vinovat este satan. El este acela care trimite duhurile sale rele să aţâţe sfaturi potrivnice şi să răscoale pe mai-marii neamurilor împotriva lui Dumnezeu.

El scorneşte teorii necredincioase şi el inspiră falsele crezuri, spre a înşela inimile oamenilor cu o ,,libertate“ a neascultării şi a păcatului, cu vorbării despre învăţături şi revelaţii ale „adevărului slobod“, care, împreună cu cea mai monstruoasă decădere, au acelaşi scop: dezbinarea şi nimicirea Bisericii lui Hristos şi a unității credinţei lui Dumnezeu (Matei 24, 15; 2 Tesaloniceni 2, 3-4).

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

Oricât de păcătos şi ticăloşit ar fi cineva, mântuirea sufletului său nu e pierdută, Dumnezeu nu voieşte moarta păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Darul, mila şi dragostea lui Dumnezeu umblă neîncetat să izbăvească şi să-l aducă iarăşi la viaţă.

În multe chipuri şi feluri lucrează darul lui Dumnezeu ca să-i trezească pe cei păcătoşi din somnul păcatelor. Trebuie înainte de toate să ştim că trezirea păcătoşilor, trezirea la o viaţă nouă o face totdeauna Duhul Domnului. Şi trebuie să ştim că Duhul Sfânt lucrează cu putere în anumite clipe din viaţa omului. În viaţa fiecărui om sunt anumite clipe în care bate cu putere Vântul Duhului Sfânt, în viaţa fiecărui om sunt anumite clipe în care se simte o revărsare, un dar, o voinţă după o viaţă nouă, Ferice de cel care simte aceste clipe şi-L lasă pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în inima lui.

Mulţi dintre cei întorși la Domnul mărturisesc că, simţind aceste clipe şi lăsând pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe, au apucat pe calea mântuirii sufleteşti.

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că el a găsit foaia «Isus Biruitorul» pierdută în tren de cineva; a luat-o şi azi e plin de râvnă pentru Domnul şi pentru sufletul său. Iată cum, printr-o mică întâmplare, Duhul Sfânt a trezit un suflet la o viaţă nouă!

Un altul îmi spunea că pe el l-au străpuns ca un „fulger“ cele scrise despre Sf. Ioan Botezătorul în «Însemnările călătoriei la Ierusalim». Din acea clipă, s-a hotărât să nu mai pună alcool în gura niciodată. Şi aceasta e o dovadă cum Duhul Sfânt a lucrat cu putere într-o anumită clipă! Şi omul, primind această lucrare, a apucat la o viaţă nouă.

Trebuie apoi să ştim că, pentru trezirea păcătoşilor, Domnul foloseşte chemări dulci şi chemări mai aspre. O predică duioasă, o Biblie, o foaie religioasă, o carte bună etc. sunt tot atâtea chemări duioase prin care Duhul Domnului încearcă să-i trezească la viaţă pe cei păcătoşi. Mulţi se trezesc şi prin astfel de chemări. Însă cei mai mulţi nu le bagă în seamă, nu le ascultă. Râde păcătosul când îi vorbeşti de mântuirea sufletului… Rupe Biblia (spunând că-i o carte „pocăită“). Face foiţe de ţigări din cartea de rugăciuni (cum de fapt am şi văzut pe un om fumându-şi cartea de rugăciuni). Rupe cărţile religioase şi te înjură când te apropii de el cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Când omul se învârtoşează în fărădelegi şi nu mai prinde chemarea cea blândă şi dulce pentru trezirea şi izbăvirea lui din pieirea sufletească, Domnul foloseşte şi chemări mai aspre. Când vreo boală te doboară la pat, să ştii, dragă cititorule, că poate vine din cauza depărtării tale de Dumnezeu, ca să te trezească din somnul păcatelor. Încercările ce ne vin, necazurile, pagubele etc. sunt tot atâtea lucrări ale Duhului Sfânt pentru trezirea noastră din somnul fărădelegilor. Un ostaş îmi spunea că el cunoaşte cu adevărat pe Domnul de când a fost odată greu bolnav.

Mulţi, foarte mulţi se trezesc din pieire prin astfel de chemări. Scripturile sunt pline de fii rătăciţi şi de suflete pierdute pe care i-a scăpat certarea şi mustrarea Domnului Dumnezeu. Cei pe care nici mustrarea şi certarea Domnului nu-i trezesc din somnul fărădelegilor sunt cu adevărat nişte pierduţi. Domnul îi lasă în voia lor. Nici încercările nu-i pasc, căci Domnul îi ceartă numai pe cei credincioşi, din care poate face „vase alese“.

Trezirea păcătoşilor s-ar putea asemăna cu trezirea oamenilor din somn. Este om care se deşteaptă la o uşoară chemare sau ciocănire în uşă. Altul abia se trezeşte la zuruitul ceasului deşteptător, iar pe altul trebuie să-l scuturi zdravăn, strigându-i: Scoală, omule!

Este om care se trezeşte din somnul păcatului îndată ce aude chemarea cea dulce a mântuirii. Este om care aude îndată glasul Celui Care bate la uşa inimii sale, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat (Apocalipsa 3, 20). Sunt însă alţii pe care numai chemări mai stăruitoare îi pot deştepta; şi, iarăşi, sunt alţii care se deşteaptă numai când Mâna cea nevăzută a lui Dumnezeu îi scutură prin fel de fel de încercări. Acei pe care nici Mâna aceasta nu-i poate trezi sunt pe veci pierduţi.

În imaginea dinainte se vede chipul păcătosului care tresare şi se trezeşte din somnul şi moartea păcatelor. Este păcătosul de mai înainte despre care am scris că l-a slobozit pe satan să intre în inima lui. Hai să-i zicem acestui păcătos Ion, un om oarecare din mulţimea oamenilor. Domnul a folosit multe chemări dulci ca să-l trezească la viaţă. Însă Ion acesta pe toate le-a respins. Acum Domnul îi trimite o chemare mai aspră. O boală grea l-a doborât la pat. Îngerul Domnului adică darul şi dragostea lui Dumnezeu se apropie de el. De data aceasta se apropie de el cu aducerea aminte de moarte. Cu o mână îi arată starea grozavă în care se află sufletul său încărcat de păcate, iar cu alta îi arată cuvintele Scripturii: „…plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23 ).

„Omule îi zice îngerul iată, vin să-ţi aduc plata păcatelor tale: moartea trupească şi sufletească. Vai ţie, omule! Ca mâine vei muri. Ce va fi cu sufletul tău? Ce va fi cu viaţa ta cea veşnică. Vai ţie, că ţi-ai cheltuit viața în zadar… Te lăfăieşti în păcate şi nepăsare, dar ca mâine vei intra în mormânt, iar dincolo de mormânt te aşteaptă osânda de veci.  O veşnicie întreagă vei plânge pentru clipele pe care le-ai petrecut în desfătări lumeşti şi nepăsare de suflet. Trezeşte-te, omule, trezeşte-te până nu soseşte încă sabia morții…“

Ion se înfioară la auzul acestor cuvinte. Până acum n-a ascultat chemarea Domnului. Şi-a bătut joc de cele sufleteşti. Acum însă se vede deodată pus în faţă morţii, în faţa veşniciei şi se cutremură. Tresare îngrozit şi se trezeşte speriat, ca dintr-un vis urât. Abia acum i s-au deschis ochii să vadă starea grozavă în care se află. Se uită în inima sa şi o vede plină de dobitoceştile patimi. Se înfioară, suspină, şi, prin suspinul său, îi deschide Duhului Sfânt intrarea în inima sa. În întunericul inimii sale pătrund razele Duhului Sfânt. Pătrunde lumină şi fuge întunericul, pentru că lumina cu întunericul nu pot avea nici un fel de legătură. Diavolul cu răutăţile lui fuge speriat când într-o inimă de om păcătos pătrunde Duhul lui Dumnezeu.

Dar trebuie să ştim şi să băgăm de seamă că trezirea din somnul păcatelor să fie o trezire statornică. Trezirea la o viaţă nouă trebuie să înainteze mai departe, precum vom arăta în paginile celelalte.

Dragă cititorule! Poate că şi tu ai adormit în somnul păcatelor. Ia seama că darul şi dragostea lui Dumnezeu umblă în multe feluri să te poată trezi! Nu respinge mila şi dragostea lui Dumnezeu! Lasă-L pe Duhul Domnului să lucreze în tine! Nu nesocoti clipele în care Duhul Sfânt lucrează cu putere în viaţa ta!

Un vestitor al Evangheliei spunea că Domnul Dumnezeu foloseşte trei chei pentru deschiderea inimii oamenilor şi trezirea lor din somnul păcatelor.

Cheia cea dintâi este o cheie de argint: predicile pe care le aude păcătosul în biserică şi afară de biserică, rugăciunile ce se fac pentru el, chemările pe care le aude etc. Când cheia aceasta nu poate descuia inima, intră în slujbă cheia a doua, o cheie de fier: suferinţele şi încercările. Când nici aceasta nu poate isprăvi, a treia şi ultima cheie se apropie de inima omului. Aceasta e o cheie de aur, e cheia darului şi harului Duhului Sfânt. Cel care nici în faţa acestei chei nu cedează e pierdut pentru totdeauna.

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel bun, mă înfior şi mă ruşinez gândindu-mă cât de mult ai umblat ca să mă trezeşti din somnul păcatelor. Mi-ai trimis chemări dulci, dar nu le-am ascultat. Mi-ai trimis chemări mai aspre, dar nu le-am priceput. Împresuratu-m-ai cu dragoste, dar eu am răspuns cu ticăloşia. Cu toate „cheile“ Te-ai apropiat de uşa inimii mele, şi eu pe toate le-am respins. Puteai să mă părăseşti, zicându-mi: Ticălosule, aşa răsplăteşti tu dragostea Mea. Dar Tu nu m-ai părăsit, ci m-ai împresurat mereu cu dragostea Ta. Fiind împietrit în ticăloşie, ai deschis în faţa mea printr-o boala grea mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit, abia atunci mi-am dat seama că trăisem o viaţă pierdută, după care mă aştepta osânda veşnică. Abia atunci am alergat sub braţele Crucii Tale unde am aflat iertare şi viaţă.

Duhule Sfinte, trezitorule de viaţă! Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să adorm în somnul pieirii celei veşnice, ci mai scuturat mereu până m-ai trezit. Îţi mulţumesc că ai stăruit mereu cu darul şi harul Tău cel sfânt până m-ai scăpat, aplecându-mă la picioarele Crucii. Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Iată inima omului care l-a primit înlăuntru pe satan. Iată inima omului biruită de ispitele lui satan.

O, dragă suflete, poate tu zâmbeşti privind imaginea de mai jos! Dar aceasta nu e de râs, ea nu e o închipuire, ci, vai, e un lucru ce aievea se şi întâmplă.

Aş putea să întăresc acest lucru cu nenumărate locuri din Sfânta Scriptură. Voi aminti aici unul singur: Despre Iuda ne spune Evanghelia că, în clipa când L-a trădat pe Mântuitorul, a intrat satan în el. „Satan a intrat în Iuda“, zice Evanghelia (Ioan 13, 27). Satan a intrat în Iuda cu patima iubirii de bani.

Cu ajutorul patimilor rele intră şi azi satan în inimile oamenilor.

O! Satan nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă târcoale neîncetat să poată intra în inimile oamenilor.

De câte ori te ispiteşte vreo patimă lumească, să ştii, dragă cititorule, că satan e la uşa inimii tale şi încearcă să intre înăuntru. Dacă nu respingi ispita, satan deschide uşa; o deschide mai întâi încet-încet, pe neaşteptate şi pe nesimţite, şi pe urmă dă năvală înăuntru cu toată gloata lui.

Cu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cuprindă inima omului: cu trufia, cu desfrânarea, cu pizma, cu mânia, cu zgârcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mâncări şi beţii) şi cu lenea. Aceste şapte păcate de moarte sunt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urâte şi flămânde. Potrivită asemănare! Căci cu adevărat patimile cele rele sunt lighioanele, sunt ,,oile“ lui satan, pe care diavolul le scoate la păşune în țarina inimii oamenilor.

Trufia înseamnă mândria. Ea e arătată în chip de păun, pentru că păunul este o pasăre care se mândreşte cu penele ei cele frumoase. Prin păcatul trufiei a intrat satan în lume şi în inima primilor doi oameni.

Mândria este şi azi un izvor de păcate şi de păcătuiri. Mândria îl face pe om să nu se plece în smerenie în faţa lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, tot mândria stârneşte între oameni zavistii, certuri, asupriri şi alte multe păcate.

Desfrânarea este arătată în chip de ţap, pentru că ţapul este un dobitoc desfrânat, puturos şi neruşinat. Aşa e şi patima desfrănării.

Lăcomia, îmbuibarea de mâncări şi băuturi e arătată în chipul porcului. Tot aici se ţin şi beţiile şi chefurile ce îl schimbă pe om în chipul porcului, care se tăvăleşte în noroi şi în fărădelegi.

Pizma e arătată în chipul şarpelui care stă gata să muşte, de moarte, sufletul oamenilor. Graficianul nostru a făcut acest şarpe, în alte reprezentări, şi ca fiind coada diavolului. Potrivit lucru… Pentru că pizma şi zavistia sunt cu adevărat coada şi codița diavolului care tulbură satele şi oraşele, făcând grozave pustiiri sufleteşti.

Mânia şi răzbunarea e arătată în chip de tigru furios, gata să sfâşie pe aproapele. Mânia îl schimbă pe om în dobitoc furios.

Lenea şi nepăsarea e arătată tot în chipul porcului, iar zgârcenia, în chipul broaştei, care, în pofta ei nesăturată, mănâncă până şi pământ. Acestea sunt cele şapte păcate de moarte din care izvorăsc, ca dintr-un izvor plin de otravă, toate păcatele şi fărădelegile. Aceasta e firea noastră cea veche cu patimile ei.

În această imagine, firea noastră cea veche cu patimile ei e reprezentată în chipul dobitoacelor, în mijlocul cărora stă comandant diavolul.

Foarte potrivită asemănare, pentru că obârşia firii noastre celei vechi e de la satan. Ea a intrat în Adam şi în Eva prin păcatul şarpelui-diavolul, iar prin acest păcat a intrat şi în noi.

Cu cele şapte păcate de moarte umblă neîncetat diavolul să se poată furişa în inima oamenilor. Cu aceste şapte păcate de moarte cuprinde satan inima omului şi se aşează în ea ca un stăpân şi poruncitor atotputernic. Dintr-o astfel de inimă Duhul Sfânt se depărtează şi fuge. „Voi sunteţi casa Duhului Sfânt“, zice Apostolul Pavel (I Corinteni 6, 19), însă din „casa“ în care intră diavolul, Duhul Sfânt se depărtează şi fuge. În locul Lui se aşează un alt duh: duhul diavolului, alcoolul. Ăsta e duhul cel râu care dă omului îndemn şi putere în cele rele şi face „minuni“ mari pentru biruinţa iadului şi pierzarea sufletelor.

Duhul diavolului, alcoolul, stă şi el în rând cu cele şapte păcate de moarte precum se vede în imagine, ba încă, mai mult decât acelea, el stă tocmai pe fundul inimii, în loc de frunte, pentru că face mare slujbă pentru biruinţa diavolului şi a iadului.

Îngerul cel bun, darul şi mila lui Dumnezeu, nu se depărtează încă de cel păcătos. Tot mai sileşte pe om, să-l trezească din pieire. Îi strigă mereu: Omule, ce-ai făcut cu sufletul tău?… Ce va fi cu sufletul tău?… Însă păcătosul n-aude. El este surdo-mut, adică surd şi mut, când e vorba de cele sufleteşti. Ochi are, dar nu vede pieirea. Urechi are, dar n-aude chemarea Domnului. Satan l-a ameţit, l-a îmbătat cu plăcerile şi patimile cele rele.

Un astfel de om este un mort viu sau un mort care trăieşte, cum foarte nimerit îl numeşte Apocalipsa la capitolul 3, versetul 1. Mortul nu simte, nu vede, n-aude, nu se mişcă. Întocmai aşa e şi păcătosul. Îi poţi tot predica, dar el n-aude nimic; îi trimite Dumnezeu fel de fel de semne şi arătări, dar el nu le vede; poţi să plângi pentru el, că el nu te aude. Nu aude şi nici nu vede, pentru că satan a ,,orbit mintea lui ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos“ (II Corinteni 4, 4).

O, ce fioroasă e starea sufletească a omului biruit de ispitele lui satan! În inima lui s-a stins lumina vieţii duhovniceşti. S-a făcut întuneric şi noapte fioroasă. A voit să trăiască o viaţă slobodă pentru toate plăcerile şi patimile lumeşti şi acum, iată, această „slobozenie“ l-a băgat într-o robie înfricoşată: în robia patimilor rele, în robia diavolului. În această înfricoşată stare ajung toţi cei care trăiesc după „duhul acestei lumi” (Efeseni 2, 2).

Pentru ca să ajungă omul în starea aceasta grozavă nu trebuie să se predea lui satan. E destul dacă trăieşte „în voia gândurilor sale” şi în duhul acestei lumi (Efeseni 2, 2-3).

Despre un mare necredincios se spune că şi-a dat averea diavolului. Neavând urmaşi, dorinţa i-a fost ascultată, aşa că averea şi casele au fost lăsate în voia lor. Şi ce s-a întâmplat? Moşia a ajuns o pustietate plină de spini şi bălării, iar casele, adăpost pentru bufniţe.

Întocmai aşa şi inima omului lăsată în voia ei, în voia lumii şi în duhul lumii, ajunge sigur un locaş al diavolului şi un cuib al tuturor răutăţilor. Vai, ce „proprietar” bogat e diavolul în privinţa asta! E plină lumea de „casele” şi „moşiile” lui.

Dar oricât de păcătos ar fi cineva, el nu e pierdut. Oricât de căzut şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El e ca pomul care şi-a pierdut frunzele când a venit iarna cu viscolul ispitelor şi păcatelor, dar puterea de înfrunzire o are. Şi în cel mai păcătos om poate da o primăvară de trezire la o viţă nouă, când suflă vântul cel cald şi binecuvântat al Duhului Sfânt.

Rugăciune

Preabunule şi milostive Doamne! Şi eu, nenorocitul, sunt în starea păcătosului din chipul arătat mai nainte. Ispitele lui satan m-au biruit. Lumina din mine a fost biruită de întuneric. La început, când Tu, Doamne, ai făcut lumea, întuneric mare a fost peste tot pământul. Aşa e şi acum în lumea sufletului meu. Întuneric mare s-a făcut în inima şi viaţa mea. Inima mi s-a umplut de toată necuraţenia. Mi-e scârbă de mine însumi şi de viaţa mea.

Ca un fulger de mustrare şi pieire aud în noaptea sufletului meu cuvintele Tale: „Oricine păcătuieşte este de la diavolul, este robul diavolului şi un fiu al diavolului” (I Ioan 3, 8-10).

O, sărmanul de mine, în ce ticăloasă stare am ajuns! Sunt robul patimilor, sunt robul diavolului! Trăiesc în dezmierdări şi plăceri. Dar aceste plăceri mă dor… Mă dor, pentru că sufletul meu suspină şi Te doreşte pe Tine, Doamne!

Tu, Doamne, m-ai făcut un fiu al luminii, şi, iată, am ajuns un fiu al întunericului. Tu m-ai făcut un fiu slobod al Tău, şi, iată, am ajuns un rob al diavolului. Inima din mine ai făcut-o spre a fi Ție locuinţă, dar, iată, s-a făcut locuinţă diavolului. O Doamne, cum voi scăpa de această înfricoşată robie? Scapă-mă Tu, Doamne, căci eu nu pot face nimic. Totul e rău şi stricat în mine. „Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea suferă de moarte” (Isaia 1, 5) „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea” (Psalmul 54, 4). Caută din cerul îndurărilor Tale, Doamne, şi mă izbăveşte din starea aceasta! În bezna cea înfricoşată în care zac, aştept cuvântul Tău: „Să fie lumină!” Scoate din temniţă sufletul meu… Scapă-mă, Preabunule Doamne, din această stare grozavă!

Slăvit să fii, Doamne, acum şi de-a pururi să fii slăvit! Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului

Psalmul 2, versetul 4

Ce zadarnică şi vrednică de râs este toată lupta organizată de vrăjmaşii lui Dumnezeu împotriva Lui! Oricât de bine ar fi pusă la punct organizarea ei şi oricât de susţinut ar fi dusă, nimic nu este un mai zadarnic şi un mai nebunesc lucru decât lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său Sfânt, Iisus Hristos. Pentru că totdeauna lupta aceasta este sortită unui sigur şi ruşinos faliment. După ce vrăjmaşul îşi descarcă toate armele urii sale teribile şi costisitoare, când se împrăştie fumul lor, Cetatea credinţei şi adevărului dumnezeiesc apare şi mai întărită, iar temeliile ei, şi mai strălucite.

Zadarnice au fost toate prigoanele împotriva Bisericii şi a Bibliei, toate rugurile şi torturile, toate interzicerile şi urmăririle, toate combaterile şi diversiunile organizate împotriva învăţăturii şi Numelui lui Iisus Hristos.

După fiecare val al acestora, puterea înnoitoare şi vie a lui Dumnezeu a făcut ca Adevărul şi Credinţa Lui să iasă mai puternice şi mai curate din ele.

El Însuşi, Cel Care locuieşte în ceruri, are grijă de aceasta. Şi El va veghea totdeauna cu grijă asupra Bisericii Sale şi asupra tuturor vrăjmaşilor Săi.

Dumnezeu vede bine tot ce se organizează în contra Lui şi alor Lui. Ştie bine de toate consfătuirile şi de toate hotărârile puse la cale în aceste consfătuiri. El îngăduie ca multe dintre aceste hotărâri să ajungă la o parte din realizare, dar numai atâta cât este în folosul duhovnicesc şi veşnic al credincioşilor Săi sau al Lucrării Sale, ca să se împlinească tot ce a fost spus mai dinainte, prin preştiinţa lui Dumnezeu. Dar niciodată Dumnezeu nu va îngădui ca vrăjmaşul să-şi realizeze nimic mai mult din planurile lui peste această margine.

Îndată ce vrăjmaşul a ajuns această limită, Dumnezeu, cu uşurinţă, va spulbera tot ce s-a uneltit împotriva Lui. Iar rezultatul va fi tocmai contrariul celor plănuite.

Căci una din pedepsele date diavolului este tocmai aceea de a vedea renăscând mereu şi mai frumos ceea ce el credea că a nimicit. Şi înălţându-se mereu şi mai puternic ceea ce el luptase să dărâme.

De aceea să nu vă temeţi niciodată, voi, care credeţi în Numele Dumnezeului Celui Viu şi în Numele Hristosului Său, voi, care luptaţi în Oastea Domnului Iisus Hristos, Cel Veşnic Biruitor!

Oricât de lungă şi de grea ar fi apăsarea şi lupta voastră, Cel Care este Viu şi Biruitor în vecii vecilor veghează şi-i va pune capăt strălucit pentru voi. Nu vă temeţi!

Oricât de greu şi lung ar fi chinul vostru, să nu vă temeți. Căci Cel care locuieşte în ceruri vă vede şi pe voi şi pe Chinuitorii voştri. În mâna Lui este şi puterea lor şi puterea voastră. Iar grija Lui pentru voi nu va îngădui să vi se întâmple decât atâta cât vă este necesar spre bine. Chiar dacă atunci, din pricina necazului vostru, voi nu puteţi nici întrezări aceasta.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu îşi vor primi la timp şi răspuns şi plată pentru faptele lor. Autoritatea şi Numele lui Hristos vor ieşi mai strălucitoare. lar credincioşii Lui vor învăţa din fiecare încercare să se bucure cu teamă sfântă, încredinţaţi prin chiar experienţa aceasta nu numai de dreptatea desăvârşită a Înfricoşatului Dumnezeu răsplătitor, ci şi de seriozitatea şi curăţia în care trebuie să umble acela care păşeşte pe un teren sfânt. În toate zilele sale. Căci focul nu cruţă gunoaiele. Nici chiar când sunt în locul sfânt. Ba chiar cu atât mai mult pe acelea care sunt acolo!

Slavă veşnică Ție, Cel Atotputernic şi Sfânt, Care locuieşti în ceruri, Dumnezeul şi Tatăl nostru, împreună cu Unsul Tău Cel Sfânt, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1