Noi îl ţinem la uşă, (Ap.3/20) ca pe roata de rezervă şi îl facem preş! Dar cât n-ar fi dat cei din vechime, nu doar să umble cu Dumnezeu, ci să devină Una cu El. Să credem că la Golgota ne-a răstignit, îngropat, înviat şi înfiat, ca să ne umple cu toată Plinătatea Lui (căci El este şi Învierea, Viaţa, Calea, Adevărul şi …)! ASTEPTATORII Lui, să rămână în El, unde nu se joacă nimeni cu păcatul, pentru a primi tot felul de binecuvântări duhovniceşti(Ef. 1/3), mântuirea, răscumpărarea, moştenirea, izbăvirea, cunoaşterea, circumcizia inimii şi alte daruri şi Roada Duhului, dimpreună cu El, dacă suntem „înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.” (Col. 2/7)… Aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Avram să iasă din casa lui, din felul său de a fi, gândi, făptui şi nouă ne spune să ieşim din babilonia mondialistă şi să intrăm în „Salvarea Dumnezeiască”, prin naşterea din nou, pentru că orice om firesc este muribund în păcat şi zace în cel rău; Dacă nu rămânem Una cu El, oricât am farda propriile „morminte văruite „ vom scoate numai răutăţi, urâţenii şi alte mizerii cosmice, pe care le-a pus satan în inimile neânnoite (Mat.15/10-20)

ioNelipsite sunt, incepind cu vaccinurile mortale si terminind cu flori unice , dar si cu poruncile rămase de la PETRE ȚUȚEA/// Patriarhul Daniel a fost impus in Romania de catre Masonerie, pentru a putea fi implementat Ecumenismul…Din cuprins :Mircea Cărtărescu dezvaluie ca “Televiziunile-radiourile,redactiile n.n. -sunt  la fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică~ Manifestul Revoluției Naționale-Rostul nostru …Frumusiti unice din Romania si din lume~Si totusi ISTORIA SE REPETA ! CEN ZURA si NEPASARE ! Va invitam sa ne infruptam  din splendorile citorva ftumuseti ale lumii,inclusiv din castele “lumesti”
ki

  HRISTOS LA UȘĂ… UN SONDAJ ÎNGRIJORATOR… Botezul, Cina Domnului, spălarea picioarelor… Despartiti de mine nu puteti face nimic… Rodire sau aruncare în foc. Ioan 15… Fii om de cuvânt!… Adevărata viţă- Ioan 15.1-8 de William Wooldridge Fereday; Nesiguranţa mântuirii- Mai este vreo şansă pentru mine? SoundWords; Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan-Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31; 66Viaţa veşnică în Vechiul Testament-Psalmul 133.3; Daniel 12.2- de William Kelly; Învăţături practice din cartea Iov (1)- Bănuieli; Vindecarea lui Naaman (1)- Lepra lui Naaman,de Hugo Bouter; Cei doi pomi din grădina Eden- Geneza 2.9,  de William Kelly; Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor? Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor- de Willem Johannes Ouweneel

 

Va invitam sa ne infruptam  din splendorile citorva ftumuseti ale lumii,inclusiv din castele “lumesti”

Castelul Matsumoto, Japonia

 

Palatul Potala, Tibet

Ridicat pe dealul Marpo Ri, la 130 de metri deasupra vaii Lhasa, Palatul Potala are o inaltime proprie de 170 de metri, devenind astfel cea mai spectaculoasa cladire a Tibetului. In 637, Imparatul Songtsen Gampo a decis construirea palatului pe acest deal, iar structura a ramas neschimbata pana in secolul XVII, cand a fost incorporata in fundatia grandioasei constructii pe care o admiram in prezent.

Ridicarea actualului palat a inceput in 1645, in timpul domniei celui de-al cincelea Dalai Lama. Trei ani mai tarziu, Castelul Alb sau Potrang Karpo era deja finalizat. Intre 1690 si 1694 a fost adaugat si Castelul Rosu sau Potrang Marpo. Pentru a fi dus la bun sfarsit, acest proiect ambitios a necesitat munca a peste 7.000 de muncitori si a 1.500 de artisti si mesteri. Palatul Potala a fost usor afectat in timpul rezistentei tibetanilor impotriva ofensivei chinezesti din anul 1959. Spre deosebire de alte structuri religioase tibetane, palatul a scapat printr-o minune de politica distructiva a armatei chinezesti. Datorita acestei omisiuni sau indulgente, una dintre cele mai grandioase constructii ale omenirii troneaza inca de la inaltimea dealului Marpo Ri.

 

Muntele Saint-Michel, Franta

Mont Saint-Michel este, in fapt, un castel medieval construit pe o insula mica de pe coasta normanda, in apropierea Marii Britanii. Doar un dig ingust, ridicat in 1880, mai asigura legatura cu coasta. Turistii care vor sa ajunga pe insula trebuie sa se grabeasca sa traverseze drumul de legatura, intrucat nu putine au fost situatiile cand vizitatorii au fost maturati la propriu de valuri.

Spre deosebire de alte castele din Franta care au debutat in “cariera” jucand rolul unei structuri defensive sau de locatii inchinate artei, Mont St. Michel a fost construit pentru a servi in scopuri religioase, mai exact drept manastire. In prezent, castelul atrage patru milioane de vizitatori pe an, cu mult mai mult decat majoritatea castelelor Frantei.

 

Castelul Predjamski, Slovenia

Desi fiecare castel din lume este unic in felul si nici unul nu seamana cu celalat, pe unele dintre ele, ursitoarele (a se citi constructorii) le-au harazit la “nastere” un destin cu totul special. Acesta este si cazul castelului Predjamski din Slovenia, care si-a castigat faima datorita faptului ca este integrat intr-o pestera, mai exact, in al doilea sistem de pesteri ca marime din Slovenia. Traducerea numelui sau este mai mult decat elocventa: Castelul din fata pesterii.

A fost nevoie de aportul mai multor mesteri, muncitori si ingineri pentru ca elaborarea formei pe care castelul o are in prezent sa fie definitivata. Primele mentiuni cu privire la constructie dateaza din secolul XIII, desi se crede ca aripa stanga a fost construita candva in prima jumatate a secolului XII. Partea din mijloc a fost adaugata in perioada Renasterii, iar aripa dreapta a fost terminata in jurul anului 1570. Unele dependinte au fost adaugate ulterior sau schimbate mai tarziu, insa din 1990 a inceput un program intens de renovare care urmareste sa redea castelului imaginea pe care o avea in secolul XVI.

 

Castelul Neuschwanstein, Germania

Cel mai cunoscut dintre cele trei castele construite in cinstea lui Ludovic al II-lea de Bavaria, Neuschwanstein a fost ridicat in mijlocul Alpilor bavarezi de pe actualul teritoriu al Germaniei. Constructia a fost demarata in 1869, insa abandonata dupa moartea regelui din 1886. Intr-o imitatie fantastica a unui castel medieval, Neuschwanstein este mai degraba o intruchipare a romantismului de secol XIX.

In acea epoca, orice constructie grandioasa presupunea o munca colosala, prin urmare nimic nu putea fi lasat la voia intamplarii. Castelul a fost ridicat pe baza unui plan elaborat, care includea siechiparea cu diverse utlitati revolutionare pentru acele timpuri: toalete dotate cu un sistem automat de tragere al apei pentru fiecare etaj sau un sistem de incalzire cu aer cald in toata cladirea. O asemenea arhitectura deosebita nu avea cum sa nu atraga atentia generatiilor urmatoare de artisti: castelul  Frumoasei din Padurea Adormita din Disneyland-ul american este inspirat chiar de Neuschwanstein.

 

Castelul Matsumoto, Japonia

Cunoscut pe plan local si sub denumirea de Matsumotojo, constructia care reflecta atat de bine cultura locala, este in acelasi timp si unul dintre cele mai frumoase castele ale Japoniei.Matsumotojo ilustreaza cu succes ceea ce se numeste hirajiro, o constructie ridicata pe o campie, in loc de deal sau munte.

Castelul si doua turnuri au fost ridicate intre 1592 si 1614, beneficiind de un sistem complex de aparare, mai ales ca vremurile pasnice erau inca departe in acea perioada. In 1635, cand amenintarea militara nu mai exista, a mai fost adaugat un al treilea turn, mai mic, utilizat in scopuri astronomice pentru observatiile lunare. Castelul si-a pastrat interioarele din lemn si lucrarile exterioare din piatra in forma lor originala din secolul XVI. In prezent, acesta face parte din patrimoniul tarii, fiind inclus pe lista Comorilor Nationale ale Japoniei.

 

Castelul Huniazilor, Romania

Prima atestare a castelului dateaza din anul 1443 si apare intr-un document semnat chiar de Iancu de Hunedoara, care a fost pastrat pana in prezent. Primul mostenitor al castelului, Iancu de Hunedoara, incepe in jurul anului 1440 lucrarile de modernizare si de extindere ale fortaretei, daruindu-i pentru prima data infatisarea unui impresionante locuinte medievale. De-a lungul istoriei sale, castelul avea sa aiba mai multi proprietari, dintre care unii au incercat sa-si puna amprenta personala asupra stilului. Castelul si-a pastrat intotdeauna numele primilor proprietari, ramanand cunoscut peste veacuri drept castelul Huniazilor sau al Corvinestilor.

Forma actuala a fost dobandita in timp, majoritatea proprietarilor intervenind, intr-un fel sau altul, asupra planului. Constructia a fost facuta in etape, fiecare dintre ele surprinzand stilurile arhitecturale ale perioadei respective. Elementele rafinate de arhitectura civila sunt foarte bine reprezentate in palatul propriu-zis, unde se remarca Sala Cavalerilor, care servea drept sala de mese in ocaziile festive sau Sala Dietei, locul in care se desfasurau festivitatile. In ceea ce priveste stilul, se resimt atat influentele de origine germanica, franceza, cat si cele de origine militara, cele mai reprezentative fiind galeria si turnul Nje Boisia (“nu te teme”), denumire cu tenta parodica impusa oarecum de mercenarii care pazeau castelul.

Castelul trece si printr-o a doua faza de constructie, care inceteaza o data cu moartea lui Iancu de Hunedoara. In perioada urmatoare nu aveau sa se mai opereze modificari semnificative, pana laprincipele Gabriel Bethlen, care incepe o noua serie de schimbari impuse de ratiuni militare si civile.

In aceasta perioada se adauga constructiei initiale un alt corp, denumit Palatul mare dinspre oras, format din doua niveluri. Arhitectura gotica din piatra este inlaturata din Sala Dietei, care a suferit in aceasta perioada o transformare radicala. Principele Gabriel Bethlen indeparteaza, in mare parte, elementele de arhitectura gotica, inlocuindu-le cu cele ale arhitecturii frantuzesti, aflata la mare cautare in acea perioada.
Din pure ratiuni militare, sunt construite acum inca doua anexe. Turnul alb indeplinea rolul de gardian al castelului, dar era in acelasi timp si un punct strategic de aparare. Terasa de artilerie era folosita pentru armele grele de foc. In secolul XIX, castelul trece printr-o a treia perioada de transformari, in principal, lucrari de restaurare si de imbunatatire.

 

Castelul Malbork, Polonia

Castelul Malbork a fost construit in Prusia  Numele initial dat de Ordin a fost Marienburg, mai exact, Castelul Mariei. Orasul care s-a dezvoltat in jurul constructiei a primit aceeasi denumire, insa din anul 1945, revenind in posesia Poloniei, a primit denumirea de Malbork.

Castelul este un exemplu clasic al unei fortarete medievale, fiind in acelasi timp cel mai mare castel gotic din caramida din lume. In anul 1997 a fost adaugat pe lista Patrimoniului mondial UNESCO.

 

Palacio da Pena, Portugalia

Una dintre cele mai vechi constructii inspirate de romantismul european, Palatul National Pena a fost ridicat pe varful unui deal aflat in apropierea orasului Sintra. In zilele senine poate fi vazut chiar si din Lisabona. Construit in secolul XV pentru a indeplini rolul unei resedinte, castelul a fost reconstruit mai tarziu si donat bisericii pentru a servi drept manastire.

Un cutremur puternic l-a devastat aproape total in 1755. Palatul avea sa isi redobandeasca grandoarea abia in 1838, dupa ce a intrat in posesia printului Fernando, sub a carui protectie au fost demarate lucrarile de renovare. Arhitectura este o imbinare ecletica intre un stil original si altele adiacente, cu influente ale romatismului, ale stilului bavarez, plus o gradina englezeasca.

 

Castelul Lowenburg, Germania

In apropierea orasului Kassel se inalta semet unul dintre cele mai frumoase castele cu aspect medieval. Cu toate acestea, Lowenburg sau Castelul Leului a fost construit din ordinul lui Landgrave Wilhelm IX (1743-1821), un soi de Walt Disney al epocii lui, care a intentionat ca noua constructie sa arate inca de la inceput ca o ruina romantica.

Pentru a reusi sa imprime praful timpului pe o constructie inca inexistenta, constructorul a trebuit sa faca un drum pana in Anglia pentru a studia ruinele englezesti in stil romantic si pentru a stabili un model al viitorei gradini. In prezent, “ruinele” castelului Lowenburg sunt privite ca una dintre primele constructii semnificative in stilul neo-Gothic din Germania.

 

Castelul Praga, Cehia …cu “bisericutele”sale

Unul dintre cele mai mari castele din lume ( are 570 de metri lungime si 130 de metri latime), si,conform Cartii Recordurilor, cel mai mare castel dintre cele vechi care au mai ramas in picioare, Castelul Praga adaposteste intre zidurile sale o istorie lunga de multe veacuri. Bijuteriile coroanei cehe sunt depozitate chiar in aceasta locatie si tot aici s-au tinut majoritatea ceremoniilor oficiale din istoria locului. De la imparatii romani, la regii cehi, toti au ales aceasta locatie grandioasa pentru desfasurarea evenimentelor majore.

 

Cele mai fascinante castele ale lumii

Va invitam pina la Dubai – Emiratele Arabe Unite ,unde poti sa vezi ceea ce nu crezi…

 

 

 

 

 

 

 

Portul din Dubai cel mai mare oras din lume, la marginea apei.

Totul a fost construit in ultimii ani, inclusiv insulele care arata ca un palmier.

Insulele Palmier din Dubai.

S-a folosit technologie olandeza pentru a crea aceste insule masive. Sunt cele mai mari insule artificiale din lume si se pot vedea din spatiu. Vor fi construite 3 asemenea palmieri, iar ultimul va fi cel mai mare.

statiunea are 2,000 de vile, 40 hoteluri de lux, malluri cu magazine, cinematografe si multe alte cladiri. Se asteapta sa aiba o populatie de 500,000 de oameni. Se poate vedea de pe luna.

Insulele Lumii.

300 de insule create artificial in forma lumii. Fiecare insula este de vanzare si are un pret de 25-30 milioane de dolari.

Hotelul Burj al-Arab din Dubai. Cel mai inalt hotel din lume. Este considerat singurul hotel de 7 stele din lume si cel mai luxos. Sta pe o insula artificiala in ocean.

Hydropolis, primul hotel sub apa. A fost constuit in totalitate in Germania si asamblat in Dubai.

Cladirea Burj din Dubai. Constructia are 800 metri inaltime si va fi cea mai inalta cladire din lume.

 

Al Burj o noua cladire – in centrul orasului  si mai inalta decat Burj (cea dinainte).

Aceasta cladire  1,200 metri inaltime, deci va fi si mai inalta decat cele precedente (Este de 3 ori mai mare decat Empire State Building din New York).

Cladirea Burj al Alam, sau World Tower (Turnul Lumii). Cand va fi terminata, in 2009, va fi cel mai inalt hotel din lume 480 metri inaltime.

Hotelul Trump International in centrul uneia din insulele palmier, Palm Jumeirah.

Dubailand.

La ora actuala, cel mai mare parc de amuzament este Walt Disney World Resort in Orlando, care este si locul unde sunt cei mai multi angajati din SUA – 58.000 angajati. Dubailand va fi de 2 ori mai mare.

Dubailand  constuit pe un teren de 107 milepatrate  costa 20 miliarde $. Terenul are 45 de locuri/proiecte mari si 200 locuri/proiecte mai mici.

Dubai Sports City

Mai multe arene plasate in Dubailand.

La ora actuala, the Walt Disney World Resort este unica destinatie turistica din lume. Se asteapta sa aiba 200.000 vizitatori zilnic.

Marina (portul) din Dubai este in totalitate artificial  contine peste 200 zgarie-nori. Va fi cel mai inalt cartier rezidential din lume. Aici se vede prima faza din proiect care este deja terminata

Mallul din Dubai va fi cel mai mare din lume cu peste 1.000 de magazine si aproape 3 milioane de metri patrati.

Ski Dubai, deja deschis, este cea mai mare partie de ski acoperita din lume. Se planifica inca o asemenea partie.

Unele din cele mai inalte cladiri de pe malul marii in Dubai au peste 100 etaje. Alte lucruri nebune – Sistemul Metro din Dubai, cand va fi complet, va fi cel mai mare sistem de metrou/tren automat din lume. Aeroportul central international din Dubai va fi cel mai mare in lume, bazat pe volumul de pasageri. In Dubai sunt mai multi lucratori (veniti acolo sa lucreze in constructii) decat sunt localnici care traiesc acolo.

Jurnalistii de la CNN au realizat o lista cu cateva propuneri pentru cele mai bune destinatii turistice din 2019, in functie de evenimentele majore organizate sau de anumite festivitati, care vor atrage turistii.

Topul celor mai interesante destinatii turistice in 2019-locuri unde se vor organiza festivaluri, show-uri sau expozitii;2-Orice popor care isi omoara propriul conducator, ramane fara viitor, daca nu se pocaiesc criminalii

Riviera Bahamas

Cu 4 hoteluri si 18581 de metri patrati alocati spatiului de conferinte, un centru cultural cu 2.000 de locuri, 30 de restaurante si baruri, 14 piscine si un casino de 9.290 de metri patrati – suficient de mare ca sa rivalizeze cu unul din Las Vegas sau Macao – resortul in valoare de 3,5 miliarde de dolari

Baha Mar se va deschide la sfarsitul primaverii 2015, intr-o gala speciala, produsa de legende ale muzicii precum Jamie king si Emilio Estefan.

Baha Mar

Mons (Belgia)

Orasul Mons din Belgia are o populatie de doar 93072 de oameni, insa se asteapta sa primeasca 2 milioane de turisti pe strazile sale medievale, care vor dori sa vada cele peste 1.000 de evenimente culturale si artistice din 2015. In acest an, Mons este in mod oficial Capitala Europeana a Culturii.

Va fi inaugurata o noua expozitie Van Gogh, se vor lansa 3 festivaluri de arta si se vor deschide nu unul, ci 5 muzee, incepand cu luna aprilie.

Mons, Belgia

Centrul orasului Los Angeles

In urma cu aproximativ 10 ani, te chinuiai sa mai vezi pe cineva noaptea pe strazile din centrul Los Angelesului, dupa ce luminile se stingeau. Insa acum, acest centru intunecat s-a schimbat complet, gazduind peste 500 de magazine, restaurante, baruri si cluburi.

Aceasta zona este de asteptat sa se “incinga” in 2015, cand proiectul unui colectionar miliardar de arta, Eli Broad, se va deschide publicului. Acest proiect este in valoare de 140 de milioane de dolari si se numeste The Broad Museum.

Los Angeles

Insulele Feroe

Insulele Feroe nu au avut niciodata momentul lor de glorie, insa “un dans cu intunericul” in 2015 ar putea pune in sfarsit acest arhipeleag pe radarele turistilor, aflati pe drum intre Norvegia si Islanda. Aceasta mica tarisoara este unul dintre cele 2 locuri in care va putea fi admirata o eclipsa totala de soare, pe 20 martie 2015, transformand ziua in intuneric.

Cateva agentii de turism organizeaza deja calatorii in Insulele Feroe, bazandu-se pe acest eveniment astronomic de care ai parte probabil o data in viata. Desi va dura doar 2 minute si 47 de secunde, europenii trebuie sa stie ca nu vor mai vedea asa ceva pana in anul 2026.

Singapore

Singapore are reputatia unui loc foarte frumos, dar si plictisitor in acelasi timp. Cu toate acestea, Singapore va fi orice altceva, dar nu “plictisitoare” in 2015, deoarece celebreaza 50 de ani de independenta, iar acest lucru se va intampla cu ajutorul unor artificii, parade, show-uri si evenimente pentru tineri.

Singapore

Milano

Milano este orasul in care va avea loc Expo Milano 2015, in perioada mai-octombrie, un eveniment care va prezenta “mancarea viitorului” intr-un spatiu de 102.000 de metri patrati – ca intr-o metropola clasica romana.

Acest eveniment promite sa puna participantii din peste 140 de tari in contact cu aproximativ 20 de milioane de turisti, care vor veni sa viziteze cele 60 de pavilioane.

Turistii vor avea parte de degustari exotice de mancaruri, lecturi educationale si experiente .. bogate.Angkor, Cambodgia

Angkor, Cambodgia

Regiunea Angkor, aflata la 20 de minute de mers cu tuk-tuk-ul din orasul Siem Reap, se mandreste cu templul hindus Angkor Wat.Templus este cel mai important centru religios si cel mai mare complex monumental religios din lumea actuala.Aceasta destinatie este preferata de o multime de turisti, care ajung in regiune in special in perioada noiembrie-februarie, cand nu ploua si temperaturile variaza intre 23-30 de grade Celsius.

Acropole, Grecia

Acropole, Grecia
Turistii care vin in Grecia nu rateaza dealul Acropole, aici putand vizita ramasitele mai multor cladiri vechi de mare importanta arhitecturala si istorica din istoria elenilor, intre cele mai renumite numarandu-se Partenonul.Dealul Acropole, poate una dintre cele mai cunoscute destinatii din Grecia, este accesibil turistilor, putandu-se ajunge si pe jos din Atena.Insulele Galapagos, Ecuador
Insulele Galapagos, Ecuador

Situate la aproximativ 1.000 km departare de teritoriul continental al statului sud-american Ecuador, insulele se numara printre primele situri incluse in patrimoniul UNESCO.Insulele atrag o multime de turisti curiosi sa vada cratere vulcanice, asa cum o pot face pe Insula Isabela. De asemenea, un punct principal de atractie in Insulele Galapagos este fauna de aici, intre cele mai celebre numarandu-se testoasele uriase.Pe insulele Galapagos se poate ajunge cu usurita, fiind deservite de mai multe companii aeriene, insa cel mai placut mod de a le exploata este printr-o croaziera.

Marea Bariera de Corali, Australia

Marea Bariera de Corali, Australia

Cel mai mare recif de corali, cu peste 3.000 de specii si 600 de insule, prezinta un element de unicitate care atrage o multime de turisti: este atat de mare incat poate fi vazut si din spatiu.Cei interesati pot ajunge aici cel mai usor cu liniile aeriene pentru aceasta destinatie, din Australia.

Machu Picchu, Peru

Machu Picchu, Peru

Ruinele orasului Machu Picchu reprezinta una dintre cele mai frumoase locatii stravechi din lume, care isi uimeste turistii prin rasariturile de soare, ce pot fi vazute de la 2.430 de metri deasupra marii.Constructiile din situl peruan care nu trebuie ratate sunt Torreon, observatorul astronomic in forma de semicerc sau cadranul solar. Micul oras de aici poate gazdui intre 500 si 1.000 de persoane.

Petra, Iordania

Petra, Iordania
Fostul oras antic, Petra, situat in Iordania, intre Marea Moarta si Marea Rosie, este unul din cele mai celebre situri arheologice din lume, datorita templelor sapate direct in stanca.Printre cele mai cunoscute temple, vizitat de un numar important de turisti, se numara “Trezoreria”, realizat in stil grecesc.Se poate ajunge cu autobuzele, din Amman, capitala Iordaniei.

Venetia, Italia

Venetia, Italia

Fondata in secolul al 5-lea si intinzandu-se pe 118 mici insule, Venetia este o adevarata capodopera arhitecturala.Aici, chiar si cea mai mica cladire este opera unor renumiti artisti, precum Giorgione, Tintoretto, Titian si Veronese.Oricine ajunge in Venetia nu trebuie sa rateze o plimbare cu gondola pe canale.

Piramidele din Giza, Egipt

Piramidele din Giza, Egipt

Situate pe Valea Nilului, piramidele din Giza se numara printre cele mai cunoscute din antichitate, fiind considerate una dintre cele sapte minuni ale lumii antice.Intre cele mai importante locuri de vazut sunt Marele Sfinx si Vechiul Regat al Egiptului.Monumentele sunt foarte bine pastrate, iar mormintele din interiorul piramidelor ofera o imagine asupra uneia dintre cele mai fascinante civilizatii din lume.Se poate ajunge cu usurinta, situl aflandu-se la 25 de kilometri de Cairo.

Insula Pastelui (Rapa Nui), Chile

Insula Pastelui (Rapa Nui), Chile

Aceasta este cea mai izolata insula locuita de pe planeta, cea mai apropiata intindere de aceasta fiind situata la peste 2.000 de kilometri distanta – Insula Pitcairn.Desi foarte indepartata, insula atrage turisti interesati sa vada cele peste 800 de monumente masive de piata amplasate aici, denumite moai.

Parcul National Yellowstone, SUA

Parcul National Yellowstone, SUA
Primul parc national din lume, Yellowstone, se numara printre cele mai mari minuni naturale al Statelor Unite ale Americii.Intins pe suprafata statului Wyoming, in proportie de 96%, Yellowstone se remarca prin multimea apelor geotermale care se gasesc aici, precum si prin diversitatea animalelor salbatice pe care le reuneste, intre care ursi grizzly, lupi sau bizoni.In anul 1978 parcul a fost declarat patrimoniu mondial UNESCO.Sursa foto: www.yellowstonegate.com
Cascade, peşteri, castele, cetăţi, munţi, gheţari, rezervaţii geologice şi naturale, văi, stânci semeţe, privelişti cum rar ţi-e dat să vezi şi alte minunăţii ale naturii, toate acestea fac ca judeţul Alba să fie un important punct turistic pe harta celor mai frumoase zone din România, şi nu numai. Redactorii ziaruluiunirea.ro, au selectat 15 dintre cele mai impresionante localităţi şi obiective turistice din Alba.

Vă prezentăm în continuare doar câteva detalii despre fiecare dintre minunăţiile judeţului Alba pe care le-am ales şi sondajul în cadrul căruia puteți să le votaţi. Primele trei dintre acestea, care vor aduna cele mai multe voturi, o să fie prezentate în materiale separate, cu imagini de la faţa locului şi mai multe detalii,  după încheierea sondajului.

Cetatea Alba Carolina11-Tur_P101039129-In-cetatea-Alba-Carolinaalba_iulia_252

Este cea mai mare cetate din România şi una dintre cele mai impunătoare din Sud -Estul Europei. Situată chiar în reşedinţa de judeţ, Cetatea Bastionară Alba Carolina este o fortificaţie de tip Vauban construită în formă de stea, cu 7 bastioane, între anii 1715-1738 de meşteri italieni şi peste 20.000 de iobagi români. În ultimii 12 ani aceasta a fost supusă unor lucrări de restaurare ample, fiind valorificată din punct de vedere turistic. Cei care o vizitează pot porni la drum pe mai multe trasee şi anume: Traseul celor Trei Fortificaţii, Traseul Porţilor, Traseul Eroii Neamului Românesc, Traseul Porţilor, Traseul Sudic, Traseul Estic sau Traseul Nordic. În drumul lor pe aceste trasee, turiştii vor remarca clădiri şi elemente istorice de o deosebită valoare, precum palate, monumente, statui sau instituţii istorice: Muzeul Naţional al Unirii, Sala Unirii, Biblioteca Batthyaneum sau cele două catedrale, Catedrala Încoronării şi Catedrala Romano-Catolică, Palatul Apor, Palatul Princiar, Obeliscul, statuia şi basorelieful lui Mihai Viteazul, dar şi multe altele. De asemenea, se vor întâlni cu soldaţi îmbrăcaţi în uniforme militare austriece, care stau de strajă la porţile Cetăţii. Un plus de culoare şi atmosfera de altă dată în Cetate, este adusă de garda pedestră şi călare din interiorul Cetăţii, pe care turiştii o pot vedea în fiecare zi când are loc schimbul de gardă, sau la sfârşitul săptămânii când ceremonia este mai spectaculoasă, cu salve de tun şi torţe aprinse, dar şi de renactori albaiulieni, daci şi romani care susţin spectacole, adevărate lecţii de istorie vie cu lupte şi poveşti, în fiecare vineri din sezonul turistic.

Cetatea Alba Carolina este cetatea care a „văzut” atât Unirea cât şi moartea lui Horea, Cloşca şi Crişan. De aproape 300 de ani, a rămas un simbol al Ardealului, iar astăzi mii de turişti îi calcă pragul, fascinaţi de istoria, frumuseţea şi maiestuozitatea ei.

Gheţarul de la Scărişoara sau Uriaşul de gheaţăInterior-Ghetarul-scarisoara-2

Gheţarul Scărişoara se află ascuns în pădurile Apusenilor, departe de razele soarelui. Este primul gheţar ca mărime din ţară şi al doilea din lume, iar de zeci de ani, mii de turişti coboară chiar în pântecele peşterii, pentru a vedea cu ochii lor acest mare gheţar. Cu o vechime de 4000 de ani, gheţarul este lat de 22 m şi lung de 700 m.

Unul dintre motivele principale pentru care merită vizitat Gheţarul de la Scărişoara este aventura coborârii în inetriorul peşterii. De cum intri pe portiţa ce duce la peşteră, aerul devine altul. Temperatura scade şi se simte cu fiecare treaptă coborâtă pe scara metalică, motiv pentru care turiştii sunt sfătuiţi să se îmbrace gros şi să se încalţe cu bocanci aderenţi la gheaţă, chiar dacă afară este vară. Intrarea în gheţar se face printr-un aven de stâncă şi vegetaţie de 48 de metri adâncime, şi un diametru larg de 60 de metri. Deşi e frig, iar umezeala pătrunde până la oase, priveliştea de dinăuntru va „încălzi” cu siguranţă orice vizitator.  Cifrele sunt uluitoare: portalul peşterii este înalt de 24 m şi lat de 17 m, blocul de gheaţă are un volum de peste 100.000 de metri cubi, o grosime de 22,5 m şi o vechime de 3.800 de ani la bază. Lungimea peşterii de 700de  metri iar înălţimile stalagmitelor variază de la câţiva centimetri, la 7 metri.

Printre atracţiile Scărişoarei, declarată ca prima peşteră monument al naturii din România în 1938, se numără Sala Mare şi Biserica, o sală ornamentată cu stalagmite de gheaţă. Ambele sunt accesibile publicului larg. Pentru obţinerea unei imagini mai plăcute asupra peşterii Gheţarul de la Scărişoara, specialiştii apreciază că este indicat să o vizitaţi în ultimile luni ale iernii, observând astfel o frumuseţe de-a dreptul uimitoare.

Gheţarul de la Scărişoara se află în Parcul Natural Apuseni şi poate fi vizitat pornind la drum dinspre comuna Gârda de Sus de pe Valea Arieşului Mare, fiind situat la aproape 30 de kilometri în amonte de Câmpeni, pe DN75.

Detunatele, spectacolul stâncos din ApuseniDetunate

Printre atracţiile peisagistice inedite din judeţul Alba se numără şi Rezervaţia Detunatele din Munţii Apuseni, în partea denumită Munții Metaliferi, mai exact în zona comunei Bucium. Aflate la 70 de kilometri de Alba Iulia şi doar 3 km de oraşul Abrud, acestea reprezintă o rezervaţie geologică unică în ţară, datorită piscurilor sub forma unor coloane hexagonale de bazalt, asemănătoare unor orgi de biserică gigantice, din care se formează. Ele se numesc Detunata Goală şi Detunata Flocoasă şi se întind pe o suprafaţă de 24 de hectare. Numele Detunatelor provine de la sunetele pe care le fac bolovanii la momentul desprinderii din masiv şi al căderii la baza versantului cu un zgomot asurzitor, care amplificat de ecou semăna cu o detunătură, cu un tunet.

Declarată rezervaţie încă din 1936, Detunata Golaşă oferă probabil cele mai atrăgătoare peisaje din Munţii Apuseni, datorită aspectului său cu totul neobişnuit. Se înalţă până la 1.258 m şi reprezintă iviri de bazalte, sub forma unor măguri vulcanice. Are la bază păduri de conifere și o suprafață gigantică de bazalte prăbușite, de-a dreptul impresionantă. Este denumită Detunata Golaşă prin simplu fapt că nu este împădurită, ceea ce îi sporeşte monumentalitatea iar peretele vestic este construit din stive de coloane cenuşiu-negricioase de bazalt.  Cât despre vârful Detunatei … „Şoc” e, poate, prea puţin ca să exprime starea călătorului care ajunge sus, deasupra celor mai înalte pietre ale vârfului, dincolo de care pare să fie doar cerul. Jos prăpastie, sus nori, în spate brazi, în faţă panorame…Fără nicio exagerare vezi cum peisajele ţi se întind la picioare, ca o machetă uriaşă făcându-te să te simţi, fie şi pentru o clipă, stăpânul lor. Farmecul Detunatei Golaşe ţine, însă,  de faptul că surprizele plăcute ale călătoriei încep cu mult înainte să ajungi în vârf, Adică din pădure. Pe lângă faptul că poteca e pitorească, cu trepte din rădăcini de brad, şi cu cetini care îţi coboară până la umeri, codrul ascunde un secret ştiut de puţini. Aproape de poalele Detunatei Golaşe, între brazi,  poţi vedea un gheţar cu fenomen invers. Este vorba despre un pârâu care, paradoxal, îngheață în aprilie, rămânând aşa până la încheierea sezonului cald.

Imediat, în apropierea Detunatei Golaşe, se află cealaltă  rezervaţie, numită Detunata Flocoasă, mult mai izolată. Aceasta are înălţimea de 1258 de metri şi din cauza pădurii de molid, de unde îi vine şi numele, nu se poate examina din punct de vedere geologic.

În jurul acestor conglomerate s-au ţesut legende, cu uriaşi şi zâne, care sunt povestite de bătrâni la gura sobei. Se spune că în Tara Ardealului trăiau uriaşi şi zâne. Conducătorul cetei de uriaşi era un duşman straşnic al zânelor, care avea un fiu viteaz şi frumos care s-a îndrăgostit de o fecioară frumoasă pe care a găsit-o în pădure. A aflat că este o zână şi între cei doi s-a înfiripat o frumoasă poveste de dragoste, care în cele din urmă s-a transformat în tragedie, culminând cu uciderea zânei de către tatăl uriaşului. Ca urmare a acestui fapt, fiul grav îndurerat şi-a omorât tatăl cu un pumnal. Pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe uriaşi şi trupurile îndrăgostiţilor, şi se spune că din pământ au ieşit flăcări ce s-au transformat în stâne de piatră.

Râpa Roşie, denumită şi micul canion al Românieiripa rosie

Râpa Roşie este o rezervaţie geologică şi floristică spectaculoasă, singura rezervaţie de acest gen din România. Aflată la 3 km de Sebeş, Râpa Roşie se vede din satelit. Are milioane de riduri roşii şi e fascinaţia iubitorilor de aventuri cu parapanta. Oferă panorame până în zare, cu Munţii Făgăraş, are cele mai bizare trasee din judeţ şi ascunde la fel de multe poveşti ca orice conac bântuit.

Vorbim aici despre o scenografie naturală bizară, despre un microrelief creat prin eroziunea regresivă a unui torent ce a provocat în vechime o masivă alunecare de teren, care uimeşte în prezent prin decorul de statui şi frontoanele de rocă rozalie.  Profilul unic al rezervaţiei e dat de alternanţa argilelor roşii cu gresii cenuşii, alcătuite în formaţiuni slab cimentate. Nu lipseşte din peisaj flora, cu specii protejate de lege, dar nici fauna.

La poalele rezervaţiei Râpa Roşie, în terenul mlăştinos al albiei Secaşului, a fost descoperit scheletul fosilozat al unui dinozaur carnivor – „Velociraptor”, supradenumit „Balaurul bondoc”, datorită formei asemănătoare a unui curcan. Potrivit oamenilor de ştiinţă balaurul a trăit acum 68-74 milioane de ani. Tot la marginea Sebeşului a fost descoperit un alt dinozar lung de 10 metri, aşa-zisul „Maghiarosaurus dacus”.

Printre atracţiile Râpei Roşii se numără „Papucul”, un mare platou cu pajişte parcă decupat în formă de pantof, unde accesul e periculos dar de pe culmea căruia obţii privelişti minunate,  şi „Gaura Hoţilor” , o grotă săpată în roca nisipoasă a râpei, unde se găsesc nume scrijelite încă din secolul al XIX-lea şi care ascunde tot soiul de legende cu hoţi, haiduci şi aventurieri.

Cea mai credibilă dintre legendele spaţiului Gaura Hoţilor  e despre un anume Lică „a lu Brânză”, al cărui singur talent era să se strecoare în spaţii înguste, ca o pisică. Muncea ca păstor la Râpa Roşie, pe care ajunsese să o cunoască bine. Într-o dimineaţă, însă, o bancă din Sebeş a fost spartă. Hoţul, spunea poliţia, ar fi pătruns printr-o ferestruică prin care doar un copilaş putea să treacă. Fireşte, autorităţile l-au întemniţat pe Lică-Pisică, deşi niciun ban n-a fost găsit în timpul anchetei. Între timp, iubita lui Lică era văzută urcând mereu la Râpa Roşie. Astfel, lumea credea că la Gaura Hoţilor şi-ar fi ascuns Lică banii. S-a făcut şi acolo o acercetare, dar tot nimic… După eliberare, Lică a plecat cu iubita în America, de unde, la scurt timp, au început să trimită familiei sume mari de bani. Cum a reuşit Lică-Pisică să câştige atât de mult într-un timp atât de scurt, nu se ştie. Dar umblă vorba că aceştia ar fi fost banii furaţi de Lică şi ascunşi în Gaura Hoţilor sau, cine ştie, în crăpăturile Râpei Roşii.

Râpa Roşie se află la ieşire din Sebeş înspre Daia Română, unde se face stânga pe lângă unitatea militară.

Cetatea Câlnic, o nestemată UNESCOcâlnic 1câlnic 2calnic 3

O altă „bogăţie” a judeţului Alba este Cetatea Câlnic, o construcţie de stil romanic, cu o istorie impresionantă de peste 700 de ani. Aflată în patrimoniul Mondial UNESCO, acesta se află într-o stare de conservare excelentă, fiind restaurată în ultimii ani şi repusă în circuitul turistic. Cetatea de formă rectangulară a fost construită la mijlocul secolului al XIII-lea ca și reședință nobiliară a contelui Chyl de Kelling, dar a fost cumpărată în 1430 de către localnici și apoi fortificată. În interiorul Cetăţii pot fi vizitate cele 3 turnuri – Turnul Porţii, Turnul Donjon şi Turnul Slăninii dar şi capela tip sală, iar  pentru 100 de lei, cei care doresc să retrăiască cu adevărat atmosfera de acum şapte secole şi să rămână peste noapte la cetate, se pot caza într-una dintre cele două camere amenajate ca acum câteva sute de ani. Complexul medieval din Câlnic mai cuprinde, pe lângă Cetate, şi casa parohială, dar şi Biserica Evanghelica, denumită şi “Biserica din deal”, incluse de asemenea în patrimoniul UNESCO. La Câlnic se ajunge pornind dinspre Sebeş spre Sibiu, după 10 km de mers se face dreapta pe DJ106 F,  iar de aici la 4 kilometri se află minunăţia de Cetate.

Satul Rimetea are o arhitectura unică în lume, de secol XIXrimeteaDigital Camera

Peisajele cu stânci şi casele văruite în  alb cu ferestre verzi, neschimbate de sute de ani, reprezintă punctul de atracţie pentru turiştii care vin în această „oază” de linişte. Este prima localitate rurală care a fost distinsă din partea Comisiei Europene, în 1999, cu premiul „Europa Nostra” pentru conservarea patrimoniului cultural şi arhitectonic. Interesant este faptul că în fiecare an, localnicii primesc sume de bani de la cetăţenii unui sector din Budapesta pentru a-şi împrospăta faţadele caselor şi pentru a le păstra stilul autentic. Istoria meşteşugurilor de aici  i-au adus de asemenea mare faimă. De la feronerie şi pictură pe mobilă, la superbele costume populare, Rimetea a uimit zecile de mii de turişti care i-au bătut la porţi.

În urma cu aproape 150 de ani, satul Rimetea a fost în pericol să dispară. Un incendiu puternic a distrus toate casele şi, ca prin minune, minerii de aici au reuşit sa le reconstruiască.

În octombrie 2000, Oficiului National al Monumentelor Istorice a desemnat localitatea Rimetea drept zonă arhitecturală şi urbană protejată, iar în 2012 Rimetea a fost inclusă pe lista celor mai frumoase sate din România.

Cetatea AiuduluiCetatea-Aiudului-20101110170236

Cetatea Aiudului este unul dintre puţinele ansambluri medievale, păstrate aproape intact, în aceeaşi formă pe care o vedeau şi oamenii în Evul Mediu. Cetatea Aiudului se află la aproximativ 30 km distanţă de municipiul Alba Iulia şi la circa 36 km de Turda, iar din toate direcţiile din care te apropii de zona centrală a Aiudului, privirea îţi este atrasă de zidurile şi turnurile care tronează neclintite de circa 600 de ani în centrul oraşului şi care apără unul dintre vechile nuclee urbane din Transilvania (secolele XIV-XVII).

Cunoscută şi ca „biserică fortificată”, cetatea este de fapt un complex arhitectonic, având forma unui pentagon neregulat,  care adăposteşte zidul de incintă, turnuri de apărare, castelul Bethlen sau Palatul Princiar şi edificii de cult – biserica reformată, biserica evanghelică, precum şi casele parohiale ale celor două biserici. Înălţimea zidurilor fortificaţiei ating şi astăzi 10 m, cu grosimi chiar şi de 2 m, iar în partea de sus se pot vedea meterezele pentru arme de foc, fiind prevăzute pe interior cu drum de strajă, lat de circa 1m.Turnurile, bine păstrate, poartă şi azi denumirile breslelor cărora le aparţineau: al măcelarilor, al croitorilor, al cizmarilor, al cojocarilor, al dogarilor,  al lăcătuşilor, al olarilor şi turnul Kalendas.

Cei care ajung la Aiud, pot vizita şi Biblioteca Bethlen Gabor, una dintre cele mai valoroase biblioteci din ţară, ce posedă aproape 70.000 de cărţi rare şi tipărituri vechi, între care 1.200 manuscrise şi 20 incunabule.

Peştera Huda lui Paparăpoza_generale_47

Este cea mai lungă peşteră din Munţii Trascău, cea mai dificilă, cea mai denivelată, cu cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran şi cu cea mai mare cascadă din ţară. Şi, nu în ultimul rând cu cele mai mari colonii de lilieci din Europa.

Motivul pentru care ar trebui să alegi să o vizitezi este în primul rând drumul până la gura peşterii, ilustrat standard ca o idee de aventură. Cele 20 de minute de mers pe jos sunt rupte parcă din basme, colţ pitoresc cu natură, cu punte de lemn şi căpiţe de fân, iar în al doilea rând este uluitor portalul peşterii înalt de 40 de metri, care adăposteşte la bază un lac îngust de 6 m, adânc de 2 şi lung de 50 de m.  Printre sălile şi galeriile din Peşteră se remarcă Sala Minunilor, care adăposteşte cea mai mare populaţie de lilieci de pe continent, Sala Virgină, ce deschide calea unui labirint fosil de 2 km al peşterii, dar şi Cascada Evantai, cu o cădere de 18 m.  În total, Huda lui Papară are 2.022 de metri lungime, şi a  rămas una dintre puţinele peşteri din estul Europei cu acumulare de aer cald, maxim 20 de grade C.

Se povesteşte că Huda lui Papară ar fi fost refugiul lui Zamolxes, zeul dacilor. Chiar şi numele peşterii, hudă – adăpost; „papară”, ce derivă din „papa” în latină lider religios atestă mitul. Numele peşterii ar însemna astfel, „peştera stăpânului”.

Peştera Huda lui Papară se află situată în satul Sub Piatra, din comuna Sălciua a judetului Alba, foarte aproape de pârâul Valea Morilor, un afluent important al Arieşului. Pentru a ajunge aici se poate urma DN 75 pe direcţia Câmpeni – Turda, până în comuna Sălciua. De aici se va urma un drum pietruit şi parţial asfaltat până în dreptul satului Sub Piatra, de unde mai sunt 200 de m până la peşteră pe o potecă marcată.

Peştera Vânătările Ponorului42505289

Oferă, probabil, cel mai impunător peisaj din judeţ. O cascadă lungă de aproape 100 de m, ape repezi care se pierd sub stânci şi zeci de metri de pereţi vineţii compun peisajele de la Vânătarele Ponorului.  Cascada rezervaţiei se recunoaşte după vuietul puternic al celor 92 de m de apă în cădere. Priveliştea de aici, cu un perete gigantic, pătat din loc în loc de fâşiile vineţii ale apelor, în contrast bizar cu albul-cenuşiu al calcarelor, lasă turiştii pur şi simplu fără cuvinte.

Rezervaţia propriu-zisă, aflată la marginea sud-vestică a culmii Bedeleu, conţine uriaşul aven oval Vânătarea (680 m alt. max.). Dimensiunile avenului sunt extrem de mari, De peste 150 m lungime, 100 m lăţime şi 80 m adâncime. Ca şi în cazul Hudei lui Papară, aici s-au produs tot soiul de prăbuşiri, care au dus la formarea pereţilor abrupţi.

Se povesteşte că ori de câte ori lacurile din peştera Vânătarele Ponorului ieşeau din albie, inundând-o, era un semn că balaurii se scăldau în lacuri.

Drumul spre Peștera Vânătarele Ponorului începe din centrul satului Sălciua de Jos, cum treci de al doilea pod, pe un drum îngust la dreapta.

Cascada Pişoaia şi Dealul cu melcicascada-pisoaia72716015

Sunt două lucruri ieşite din comun cu care se mândresc moţii de pe Valea Arieşului Mic. Cascada Pişoaia este una dintre podobele Apusenilor, ca decor de apă, verdeaţă şi travertin (depuneri de calcită din apa care dizolvă calcarul). De jur-împrejurul firulu de apă (al cărui front de despletire atinge 25 de m, pe o înălţime de 18m) există un întreg covor de pajişti superbe. Imediat în apropierea cascadei se află şi Dealul cu melci, o rezervaţie paleontologică, care atrage prin aspectul său ciudat. Este vorba despre o puzderie de formaţiuni sub formă de melci, încrustate în piatră în urmă cu mai bine de 65 de milioane de ani. Peste 30 de specii de moluşte şi-au lăsat aici amprenta pe o suprafaţă de 4,30 ha, alcătuind acest recif senonian, bizar în ochii oricărui călător.

Cheile Râmeţuluicheile-rametului2

Reprezintă cel mai mare obiectiv natural al părţii centrale a Trascăului. Datorită elementelor pe care le găzduiesc, Cheile Râmeţului au fost declarate rezervaţie naturală complexă. Acestea se întind pe o suprafaţă de 150 de ha şi reprezintă un peisaj pitoresc foarte puţin modificat de către om, înscris în calcare, care conservă o serie de plante rare, printre care numeroase monumente ale naturii.

Datorită reliefului, cheile se pot parcurge doar prin traversarea pe cursul apei, pe timpul verii. Pe prima porţiune există o amenajare cu bride şi cabluri de oţel care permit vizitarea cheilor pe timp de vară până la celebrul portal al cheilor şi până la porţiunea numită “la cuptor”. De aici încolo, vizitarea cheilor presupune traversarea pe cabluri suspendate şi pe firul apei, în unele porţiuni apa ajungând până la 2 m adâncime!  Accesul se face pe drumul judeţean asfaltat care pleacă din Teiuş, cale de 18 km până la Mănăstirea Râmeţ. Apoi, de aici vom continua pe drumul pietruit încă 4 km.

În amonte de cheile Râmeţului se află unul dintre cele mai bizare sate româneşti. Se numeşte Cheia, iar stranietatea locului vine din faptul că e complet părăsit. Plecarea locuitorilor a avut loc aproape spontan, anii 70, lăsând în urmă acest sat foarte valoros prin arhitectura sa tradiţională. Vegetaţia a crescut printre ziduri, pe uliţe, printre case, înghiţind în verdeaţă acest mic univers rural. Orice vizită acolo devine un memento mori…dar şi un prilej pentru şedinţe foto neconvenţionale.

Piatra CraiviiIMG_0162poiana inima alba

Aflată în inima Munţilor Trascâu, Piatra Craivii se vede de aproape oriunde. Se vede din Alba lulia, din Sebeş, dar şi din Teiuş. Cei care ajungeţi la Piatra Craivii pregătiţi-vă să aveţi parte de o aventură cu suişuri la peste 1.000 m înălţime, unde panoramele sunt ameţitoare.

Accesul este relativ simplu şi începe din centrul satului Bucerdea Vinoasă, pe cărarea care traversează versantul drept al văii Bucerzii. Accesul este în totalitate dedicat mersului pe jos (epuizant, pe o distanţă de 6 km, cu durată de maxim două ore) sau, în cazul celor dotaţi cu maşini 4X4, aventurilor off-road.  După o oră de urcuş, de-a lungul unei cărări foarte abrupte încărcate cu bolovani, când ajungi sus pe uriaşul de piatră, parcă totul se aşează. Micul platou, suspendat la 1.078 m altitudine, e locul de unde se vede totul: piscurile golaşe ale Pietrei Cetii, Bulzului Gălzii, Cheilor Turzii, văile Ţării Vinului ca nişte jgheaburi.

În urmă cu 53 de ani, la primele săpaturi arheologice de la Piatra Craivii, cercetătorii au descoperit accidental Cetatea Apoulon, centru fortificat din lumea dacică. De acolo se supraveghea accesul spre această regiune. Se spune că Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsând cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru. Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, când se deschideau stâncile, şi şi-a umplut traista cu galbeni. După ce i-a îngropat într-un loc tainic, s-a întors la Piatra Craivii, plin de lăcomie. Dar piatra l-a închis înăuntru; bătrânii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele. Piatra se deschide pentru câteva clipe… Tot aici, la Piatra Craivii, s-ar afla şi capul lui Decebal, regele Daciei.

Lângă Piatra Craivii se află una din cele mai neobişnuite poieni ale României, Poiana Inimii, cunoscută de localnici sub denumirea de Poiana Ursoi. Denumirea vine de la faptul că, are într-adevăr, forma unei inimi, care poate fi observată cel mai bine de pe versantul opus. Poiana se află în plin proces de transformare în arie naturală protejată, fiind folosită de către Consiliul Judeţean Alba ca imagine-simbol pentru turismul judeţului Alba.

Castelul Bethlen-HallerCastelul-Bethlen-Haller-Cetatea-de-Balta

Zăboveşte triumfător  de peste 400 de ani în comuna Cetatea de Baltă.  Înălţat pe o colină la ieşirea din sat înspre Târnăveni, impunătorul edificiu a fost clădit în stil renascentist francez în secolul al XVI-lea, ca proprietate a lui Miklos Bethlen, cancelarul Transilvaniei. A suferit apoi reconstruiri fundamentale între 1615-1624, după modelul castelului Chambord din Franţa, modificările fiind realizate de către următorul proprietar, Eugen Haller. Rectangular, cu ziduri înalte şi masive din cărămidă (cu grosimi de până la 1,50 m), castelul impresionează prin poarta de acces şi turnurile de colţ, monumentale prin forma cilindrică. Exista chiar şi un pod mobil, ce făcea trecerea peste fostul şanţ, dar care nu a fost niciodată umplut cu apă. Podul a fost, apoi, înlocuit cu o casă a scărilor; scripetele acestuia (datând din 1560) există şi azi. Cât despre încăperi, ele se remarcă prin sobrietate, echilibru compoziţional şi, mai ales, prin varietatea bolţilor, cu elemente baroce. Azi, un parc împrejmuieşte clădirea, formând un peisaj emoţionant de verdeaţă şi turnuri. Contrar zvonurilor şi legendelor, castelul n-a fost construit în scop militar, pentru apărare, ci ca reşedinţă de agrement, dedicată în special vânatului.

Vreme de 150 de ani, a aparţinut mai multor familii de nobili maghiari, timp în care viaţa castelului a fost mai degrabă aventuroasă. A fost rând pe rând moştenit, pierdut la cărţi, donat. Mai târziu, în anii comunismului, edificiul a servit ca sediu al I.A.S. Jidvei în perioada în care a luat naştere şampania de Jidvei. După 1989, el a fost revendicat de către ultimul descendent al familiei Haller, fiindu-i apoi retrocedat de către statul român. Ulterior, castelul a fost cumpărat de către familia Necşulescu, devenind astfel proprietate privată. În 2003 au început lucrările de restaurare şi reamenajare a ansamblului, iar proprietarul a păstrat atât principalele elemente arthitecturale renascentiste, cât și o parte din cele baroce, datând de la renovarea din 1773. Au fost adăugate în plus diverse decorații ce oferă interiorului edificiului un aer medieval. Per ansamblu, interiorul castelului oferă o experiență artistică eclectică, în urma căreia vizitatorul poate simți evoluția de patru secole a acestei clădiri: de la bolţile și ancadramentele renascentiste, la elementele baroce, până la gresia modernă și chiar replicile contemporane de armuri medievale. În prezent, imaginea castelului este asociată cu vinul Jidvei. Castelul dispune de 12 camere, de 4 şi 5 stele. Deocamdată, castelul nu oferă posibilităţi de cazare, iar vizitarea lui se face doar în circuit închis. Actualii proprietari au amenajat o sală unde, în urma unei rezervări, te vei putea răsfăţa cu degustarea unor variate soiuri de vinuri dintre cele mai alese din vestitele Podgorii al Jidveiului şi Târnavelor  sau vei putea încerca gustoase specialităţi culinare, gătite în bucătăria castelului.

Transalpinatransalpina-big-size

Este cea mai înaltă șosea din România, numită şi „Drumul Regelui”,  care a devenit în ultimii ani un adevărat fenomen turistic. Pe perioada celor trei luni în care drumul este integral deschis circulației rutiere, zeci de mii de turiști, dintre care foarte muți străini, vizitează această superbă zonă montană cu peisaje de vis. Transalpina leagă Transilvania de Oltenia pe o distanță de 148 km, între municipiul Sebeș din județul Alba și localitatea Bengești din județul Gorj. În judeţul Alba, drumul străbate Valea Sebeşului, o zonă deosebit de pitorească pe care marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu pe bună dreptate a “botezat-o” Valea Frumoasei. Drumul este asfaltat 99.99% iar calitatea asfaltului este ireproşabilă. Chiar dacă DN 67C este un drum naţional, acesta trece printr-o zonă sălbatică, neadaptată traficulului auto: se face uneori slalom printre vaci aflate la păscut, măgari, oi, grupuri de capre, etc.

Şoseaua şerpuieşte printre munţi cu păduri de foioase, însoţeşte apa limpede a râului Sebeş, cu salba de hidrocentrale şi lacurile de acumulare de la Tău şi Oaşa, trecând pe lângă versanţi stâncoşi cu izvoare cristaline şi ajungând la pădurile de conifere, scăldate de razele soarelui. La un moment dat, drumul se bifurcă, putându-se ajunge după 29 km la Petroşani, respectiv după 41 km la Voineasa. În judeţul Gorj, cu câteva zeci de kilometri înaintea Popasului Urdele, aflat la 121 km de Alba Iulia, după urcarea serpentinelor, apare golul alpin. La Popasul Urdele, cel mai înalt punct al traseului, se înfăţişează ochiului turistului un platou imens cu pajişte alpină pe care “au răsărit” parcă stânci răzleţe, iar în prăpastie se ascunde, între câteva creste, un lac natural. Şoferii trebuie să fie pregătiţi însă pentru orice, deoarece pe Transalpina nu există semnal pe nicio reţea de telefonie mobilă, iar de la Şugag până la ieşire din judeţul Alba singurele popasuri turistice sunt Restaurantul-pizzerie “Popasul Regelui”, de la Tău şi Cabana Oaşa.

Drumul şi-a luat numele de la latinescul “Transalpina” (ţara de dincolo de munţi), cum era numită în vechile texte şi hărţi latineşti Ţara Românească, şi e supranumit “Drumul Regelui”, pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l-a reconstruit, în anul 1938 l-a inaugurat parcurgându-l el însuşi, împreuna cu familia regală. Deşi este mai înaltă mult mai veche şi mai frumoasă decât Transfăgărăşanul, este mai puţin cunoscută pentru  că , Transalpina, cu toate ca este catalogat  drum naţional, DN 67c (parţial), nu a fost până în 2009 niciodată asfaltată. Transalpina a fost cosntruită de armatele romane în drumul lor spre Sarmizegetusa, pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 şi reablitată de nemţi în al II-lea Război Mondial, după care a fost dată uitării de autorităţile române.

Astăzi,  este printre puţinele drumuri din ţară pe care se poate ajunge cu maşina până la nori şi… chiar deasupra lor. Transalpina se întinde pe o distanţă de 148 de kilometri, iar în punctul cel mai înalt, în Pasul Urdele, şoseaua atinge cota de 2.145 de metri, depăşind cu peste 100 de metri Transfăgărăşanul.

În zonă e şi Valea Frumoasei despre care vă spuneam că o străbate Transalpina, un colţ de rai,  cu privelişti de vis şi aer oxigenat. Râul Sebeşului formează una dintre cele mai sălbatice văi carpatine din România, impresionând prin diversitate şi originalitate. Relieful, reţeaua hidrografică bogată a zonei, abundenţa şi varietatea florei şi faunei, monumentele sale naturale, fac din Valea Sebeşului un loc potrivit pentru toate categoriile de turişti în toate anotimpurile.Acest ţinut a fost remarcat şi de Mihai Sadoveanu în povestirile sale, iar „Frumoasa” şi „Poarta Raiului” sunt doar două denumiri prin care îl caracterizează. “Din locurile acestea unde am petrecut şi am stat privind, cu sufletul îmblânzit de dulceaţa lor, se desfăşoară păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfârşite. Acolo-i împărăţia sălbăticiunilor, cât ţin munţii şi sihlele”, scria impresionat de ceea ce a văzut aici Mihail Sadoveanu.

Pianu de Jos sau cel mai mare teren natural de golf din România143952transavia9.jpg

Pianu de Jos, comună din judeţul Alba este recunoscută datorită faptului că găzduieşte cel mai mare teren natural de golf din ţară. Sute de iubitori ai golfului din toată lumea vin anul la Pianu de Jos pentru a-şi încălzi crosele şi pentru a parcurge traseul amenajat „de 5 stele” al terenului de golf. Pe lângă latura sportivă, complexul „Paul Tomiţa” oferă turiştilor o oază de linişte, aflându-se în inima naturii din judeţul Alba.

Istoria. Impresionaţi de mărimea şi, mai ales, de frumuseţea terenului de golf, profesioniştii l-au asemănat cu vestitul teren de la Augusta, din SUA. Ca proprietate, aparţine Clubului de Golf „Paul Tomiţă”, înfiinţat în 1995 de către prinţul Sturdza, de loan Bolog (preşedinte) şi de vestitul jucător de talie mondială, regretatul Paul Tomiţă (preşedinte onorific). Era pe atunci, primul club privat din ţară, primii paşi într-ale golfului fiindu-le oferiţi aspiranţilor de către însuşi Paul Tomiţă, profesor la Clubul Diplomatic Bucureşti, unde a fost director timp de 35 de ani. Pe scurt, fără domnia sa nu puteam vorbi de golf, cel puţin la Pianu de Jos. Preşedinte a fost, apoi, Giorgio Tomaseli, excelent cunoscător al golfului. Au urmat etape de dezvoltare a clubului, prin extinderea terenului şi, în principal, prin înmulţirea competiţiilor de specialitate. Un aport deosebit în bunul mers al clubului l-a avut Consiliul Judeţean Alba, care i-a devenit partener, relaţie concretizată prin extinderea terenului şi prin construirea unui helioport, care permite o mai bună deplasare a jucătorilor din ţară şi de peste hotare. Cât despre omologarea terenului, aceasta a fost făcută acum patru ani de către o comisie specială din Germania. lată şi câteva din turneele la care te poţi înscrie ca participant: Cupa Cristen Munchen Germania, urmând Alba Golf Challenge, Cristal Audi, Supremia, Transavia, Edi Espedition, Henkel România, Golf Community Challenge, Alpin – Paul Tomiţă, Pomponio, Medas Contract Cup, Elis, Elit, Rotary, Banca Transilvania, Campionatul Naţional şi multe altele. Toate sunt internaţionale şi conferă satului Pianu de Jos un statut la care nimeni, cu ani în urmă, nu îndrăznea să viseze: acela de gazdă a unor evenimente sportiv-culturale de cea mai înaltă ţinută.

 

Un top întocmit de The Guardian arată că printre cele mai frumoase parcuri naţionale care merită vizitate măcar o dată sunt în Italia, Slovenia, Finlanda, Portugalia, Germania, Suedia, Austria, Norvegia,  Franţa şi Spania

  • .

Parcul Gran Paradiso din Italia- Una dintre cele mai vechi arii protejate din Munţii Alpi

Parcul Triglav din Slovenia este singurul parc naţional din Slovenia, fiind situat în partea de nord-vest a ţării.

Parcul Oulanka din Finlanda – situat în Lapland în apropiere de graniţa Finlandei cu Rusia, parcul este unul dintre cele mai frumoase din Europa.

Parcul Peneda-Gerês din Portugalia -este unul dintre cele mai vechi parcuri din Europa, ce cuprinde un drum roman vechi de 2000 de ani.

Parcul Saxon Switzerland din Germania, situat în estul Germaniei are unul dintre cei mai spectaculoşi munţi – Bastei

Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Finlanda sunt câteva dintre parcurile naţioanale cele mai frumoase din Europa.

 

Parcul Triglav din Slovenia este singurul parc naţional din Slovenia, fiind situat în partea de nord-vest a ţării.

Parcul Oulanka din Finlanda – situat în Lapland în apropiere de graniţa Finlandei cu Rusia, parcul este unul dintre cele mai frumoase din Europa.

Parcul Peneda-Gerês din Portugalia -este unul dintre cele mai vechi parcuri din Europa, ce cuprinde un drum roman vechi de 2000 de ani.

 

topul celor mai frumoase sate din lume

foto: lostpastremembered.blogspot.com

foto: lostpastremembered.blogspot.com

Cu siguranță ați rămas fascinați de artitectura caselor din locațiile pe care le-ați vizitat de-a lungul timpului, însă nimic nu se compară cu aceste sate superbe. Iată care sunt cele mai frumoase din lume

1.Fort Bourtange, Olanda

2.Hobbiton Village, Noua Zeelandă

3. Mountain Village în China

4. Popeye Village, Malta

5. Zaanse Schans, Olanda

6. Eze Village, Franța

7. Wengen Village, Elveția

8. Satul Shirakawa-go, Japonia

9. Bibury, Anglia

2 – Idei creative pentru pavarea aleilor  din gradina

Alei de gradina: Daca doriti sa va redecorati aleea din gradina, va puteti inspira din articolul urmator, unde avem alei decorate in stil vintage cu caramizi sau in stil japonez cu pietre de rau de toate culorile sau dimensiunile.

Aleile de graidina trebuie sa fie la fel de ingrijite ca orice spatiu din gradina din fata sau din spate deoarece sunt puncte importante din decor. Organizeaza-ti ideile si alege-te cu aleea perfecta pentru gradina ta!

alei-de-gradina-1

alei-de-gradina-2

alei-de-gradina-3

alei-de-gradina-4

alei-de-gradina-5

alei-de-gradina-6

alei-de-gradina-7

alei-de-gradina-8

alei-de-gradina-9

alei-de-gradina-10

alei-de-gradina-11

alei-de-gradina-12

alei-de-gradina-13

alei-de-gradina-14

alei-de-gradina-15

alei-de-gradina-16

alei-de-gradina-17

alei-de-gradina-18

alei-de-gradina-19

alei-de-gradina-20

alei-de-gradina-21

alei-de-gradina-22

alei-de-gradina-23

alei-de-gradina-24

alei-de-gradina-25

 

 

2-Orice popor care isi omoara propriul conducator,ramane fara viitor daca nu se pocaiesc criminalii

Fostul procuror Dan  Voinea, intr-un interviu la postul B1 Tv.a mentionat ca  procesul ceausestilor a fost  un proces “echitabil”, dar sentinta a fost stabilita de altii.
“Condamnarea la moarte a lui Ceausescu s-a stabilit in cladirea Ministerului Apararii Nationale, in cabinetul generalului Stanculescu, de catre Ion Iliescu, generalul Stanculescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Ion Barladeanu, Silviu Brucan.A fost sacrificat de catre comunisti pentru comunism”, a punctat Dan Voinea.

In 24 mai 2011, statul roman a fost condamnat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, intr-un proces intentat de Asociatia “21 Decembrie” si alte persoane cu privire la Revolutia din 1989, pentru “incalcarea dreptului la viata si la respectarea vietii private”.

Dupa publicarea deciziei, Romania a intrat in supravegherea Biroului de Executari a deciziilor CEDO de pe langa Consiliul Europei. Ca urmare, institutiile din Romania au primit un calendar pana in 2013 privind anchetarea dosarelor Revolutiei, dar termenele nu au fost respectate.

3 – O “ prietenie “de sute  de milioane de dolari saraceste  Romania,prin niste “coincidente “BIZARE in afacerea datoriilor Rompetrol

O serie de coincidente stranii arata ca fostul premier britanic Tony Blair ar putea fi implicat in anularea de catre Guvernul Victor Ponta a unei datorii de 400 de milioane de dolari pe care compania KazMunayGas o avea fata de statul roman. Blair a avut mai multe intalniri cu Victor Ponta chiar in preajma adoptarii unor decizii esentiale privind stergerea datoriilor celor din Kazahstan, in aceeasi perioada in care britanicul oferea consultanta tocmai presedintelui Kazahstanului.

KazMunayGas este detinuta de statul kazah, care la randul sau este condus autoritar de presedintele Nursultan Nazarbaev de peste 25 de ani, din 1989. KazMunayGas este atat de importanta pentru Nazarbaev incat, in 2002, l-a impus ca prim-vicepresedinte al companiei pe ginerele sau, Timur Kulibaev, devenit ulterior al treilea cel mai bogat om din tara.

Potrivit publicatiei britanice The GuardianTony Blair a inceput sa lucreze pentru presedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev, in octombrie 2011.

Cinci luni dupa aceea, la sfarsitul lui martie 2012, Blair isi facea o prima aparitie surpriza la Bucuresti, in cadrul unui eveniment organizat de Universitatea Romano-Americana, unde s-a intretinut cordial cu liderul PSD, Victor Ponta, aflat atunci in Opozitie. „Aflat la Bucuresti pentru sustinerea unui discurs in cadrul unui eveniment al societatii civile, domnul Blair a dorit in mod special sa se intalneasca si cu liderul socialistilor din Romania„, se mentiona pe pagina de Facebook a lui Victor Ponta.

Foarte incantat, Ponta a declarat ca “reprezinta o ocazie extraordinara pentru orice lider social-democrat” intalnirea cu Blair. „Am discutat si m-a incurajat in ideea de a pastra in acest an, si dupa aceea la putere, cu atat mai mult, un discurs pe teme economice extrem de pragmatic si de serios”, a dezvaluit Ponta mai apoi. Dupa numai o luna, guvernul Ungureanu pica prin motiune de cenzura iar Victor Ponta ajungea la putere, asa cum anticipase.

Pana in momentul venirii lui Ponta la Palatul Victoria, abordarea oficiala a statului roman, prin presedintele Traian Basescu si guvernele Boc, a fost ca The Rompetrol Grup N.V., detinuta de KazMunayGas, sa-si plateasca integral datoriile fata de Romania, adica 570,3 de milioane de euro. Potrivit unui comunicat de presa al Presedintiei, la summitul OSCE de la Astana, din 1-2 decembrie 2010, Basescu i-a solicitat direct lui Nazarbaev “onorarea integrala a creantei bugetare a Companiei Rompetrol-Rafinare fata de statul roman”. De asemenea, pe rolul instantelor de judecata se afla un proces prin care ANAF solicita The Rompetrol Goup N.V. achitarea datoriilor.

Primele miscari ale Guvernului Ponta

Dupa numai o luna de la instalarea lui Victor Ponta la Palatul Victoria incep primele miscari dintr-o serie de actiuni ce aveau sa se finalizeze cu anularea datoriei kazahilor catre statul roman. Pe 12 iunie 2012, Guvernul emite o ordonanta de urgenta prin care actiunile detinute de stat la SC Rompetrol Rafinare SA treceau din administrarea Ministerului Finantelor Publice in administrarea Ministerul Economiei, Comertului si Mediului de Afaceri prin Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie (OPSPI).

Mai apoi, pe 1 septembrie 2012, Guvernul emite ordonanta 45, prin care se modifica atributiile OPSPI, astfel incat aceasta institutie “va putea avansa sumele aferente pregatirii si derularii procedurii de valorificare a creantelor”. Pe scurt, procedura prin care statul putea sa-si negocieze recuperarea creantelor a fost simplificata la maxim, eliminandu-se filtrele si avizele pe care ar fi trebuit sa le dea Ministerul Finantelor, singura institutie abilitata sa reprezinte statul roman in toate operatiunile financiare.

Prin urmare, pasul logic urmator a fost ca OPSPI sa incheie acel faimos memorandum cu Rompetrol, in 15 februarie 2013, prin care in schimbul a 200 de milioane de dolari, statul roman renunta la restul de 400 de milioane de dolari din datoria pe care KazMunayGas o avea fata de Romania. Memorandumul a fost tinut secret pana in luna mai, cand Guvernul a decis sa il trimita in Parlament spre aprobare. In scurt timp, majoritatea USL se executa si memorandumul era adoptat cu majoritate de voturi. Pe 29 mai insa, reprezentantii PDL, UDMR si PPDD sesizeaza Curtea Constitutionala cu privire la neconstitutionalitatea acestei legi. In scurt timp, Tony Blair isi face iar aparitia la Bucuresti.

Ponta se intalneste cu Nazarbaev

Pe 9 iunie 2013, exact la o luna de cand Guvernul a trimis memorandumul Rompetrol la Parlament, Tony Blair apare la Bucuresti intr-o noua vizita surpriza, calificata se presa ca “neasteptata”. El a avut o intalnire “privata” cu Victor Ponta, dupa care cei doi au luat cina intr-un restaurant select. Din nou, premierul a spus ca a primit “sfaturi utile”.

Dupa nici doua saptamani, pe 27 iunie, Victor Ponta mergea intr-o vizita oficiala in Kazahstan, unde s-a intalnit cu angajatorul lui Blair, presedintele Nursultan Nazarbaev. Subiectul datoriilor Rompetrol nu a lipsit din discutii. “Am fost foarte bucuros ca am reusit, prin decizia politica a guvernului pe care il conduc, sa rezolvam diferendul intre guvernul Romaniei si Rompetrol”, a spus Ponta in cadrul intrevederii cu presedintele Kazahstanului.

Pin-pong cu legea Rompetrol, multiple intalniri Ponta-Blair

Nici nu se intoarce bine Ponta din Kazahstan si presedintele Basescu anunta, pe 2 iulie, ca a cerut Parlamentului sa reexamineze legea Rompetrol. Pe 18 septembrie, deputatii resping solicitarea Presedintiei, iar pe 3 octombrie apare iar Blair la Bucuresti. Din nou o intalnire “discreta”, asa cum avea sa remarce presa. Pe 16 octombrie, senatorii respingeau si ei cererea de reeexaminare a legii Rompetrol. Tot in octombrie 2013 a expirat si contractul de doi ani pe care Blair il avea cu presedintele Kazahstanului. The Guardian nota, insa, ca este posibil ca acesta sa fi fost extins.

Pe 21 noiembrie 2013 vine o lovitura puternica pentru Victor Ponta si KazMunayGas. Curtea Constitutionala, la sesizarea lui Traian Basescu, declara ca neconstitutionala legea Rompetrol. Dupa trei saptamani, pe 14 decembrie, Ponta si cu Blair se intalnesc in Africa de Sud, la funeraliile lui Nelson Mandela. Cu gura pana la urechi, premierul roman face cunostinta cu presedintele american. The Telegraph comenta sarcastic acea celebra imagine, spunand ca Tony Blair ii prezinta lui Obama un “potential client”.

O luna mai tarziu, pe 22 ianuarie 2014, Victor Ponta inchide cercul si adopta prin hotarare de Guvern memorandumul cu The Rompetrol Group pentru stingerea datoriilor catre kazahi. In schimbul a 200 de milioane de dolari si a unui ipotetic fond de investitii de un miliard de dolari, Romania renunta la 400 de milioane de dolari.

La un an de la acea decizie, fondul de investitii a ramas tot pe hartie, iar din cei 200 de milioane de dolari nici macar un cent nu a ajuns in visteria tarii.

Toata lumea a castigat din afacerea Rompetrol, mai putin Romania

Principalii beneficiari sunt, desigur, kazahii. Au reusit sa scape de o datorie de peste o jumatate de miliard de dolari in schimbul a numai 200 de milioane, asta daca ii vor plati si pe acestia.

In ce-l priveste pe Tony Blair, este putin probabil ca atat el cat si Victor Ponta sa confirme ca subiectul KazMunayGas s-a regasit in discutiile lor private.

KazMunayGas este un subiect foarte familiar pentru Blair. In calitate de “lobbyst al lui Nursultan Nazarbaev”, asa cum a fost caracterizat de Aliya Turusbekova, sotia liderului Opozitiei din Kazahstan, aflat la inchisoare, Blair l-a sfatuit pe liderul kazah cum sa schimbe perceptia publica in urma masacrului din 16 decembrie 2011 de la o filiala a KazMunayGas. Atunci au fost ucisi de politie 17 muncitori aflati in greva, iar alti 800 au fost raniti. Intr-o scrisoare data publicitatii de The TelegraphBlair il invata pe Nazarbaev cum sa manipuleze presa occidentala: “Desi aceste evenimente au fost tragice, ele nu trebuie sa puna in umbra imensele progrese pe care le-a facut Kazahstanul. Asta este cel mai bun mod pentru presa occidentala, de a trata subiectul asa cum va sugerez”.

Potrivit presei britanice, pentru activitatile de “consultanta”, Tony Blair Associates a primit nu mai putin de 7,6 milioane de lire sterline pe an. In total, peste 15 milioane de lire sterline.

Victor Ponta a declarat aproape dupa fiecare intalnire cu Tony Blair ca a primit “sfaturi bune”. “Ponta apeleaza de multe ori la sfaturile lui Blair, ca si consultant”, au declarat surse oficiale pentru Mediafax, in urma celei mai recente intalniri Ponta-Blair, care a avut loc pe 25 februarie 2015. Greu de crezut ca Victor Ponta sau PSD sau chiar vreunul dintre afaceristii/sponsorii partidului isi permit sa achite onorarii de consultanta de aproape un milion de euro pe luna, cat este tariful fostului premier britanic. Confruntat cu o imagine externa execrabila dupa evenimentele din vara lui 2012 si acuzat in tara ca i-a speriat pe liderii europeni, Victor Ponta avea foarte mult de castigat de pe urma prezentei lui Blair la Bucuresti.

Cronologia evenimentelor, pe scurt

Noiembrie 2011: Tony Blair devine consultant al presedintelui Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev.

27 martie 2012: Prima vizita la Bucuresti a lui Tony Blair. Prima intalnire cu Victor Ponta.

7 mai 2012: Victor Ponta devine premier.

12 iunie 2012: Ordonanta de urgenta a Guvernului, actiunile detinute de stat la SC Rompetrol Rafinare SA trec din administrarea Ministerului Finantelor Publice in administrarea Ministerul Economiei, Comertului si Mediului de Afaceri prin Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie.

1 septembrie 2012: Ordonanta de urgenta prin care se modifica atributiile OPSPI

15 februarie 2013: Memorandum de intelegere intre OPSPI si Rompetrol Group N.V. Privind anularea datoriei de 400 milioane de dolari

21-28 mai 2013: Camera Deputatilor si Senatul adopta legea privind aprobarea Memorandumului

9 iunie 2013: Tony Blair, vizita neanuntata la Bucuresti. Intalnire cu Victor Ponta.

27 iunie 2013: Victor Ponta viziteaza Kazahstanul. Intalnire cu Nursultan Nazarbaev.

3 octombrie 2013: Tony Blair, vizita la Bucuresti. Intalnire cu Victor Ponta.

16 octombrie 2013: Senatul, camera decizionala, respinge cererea de reeexaminare inaintata de Presedintie privind legea de aprobare a Memorandumului Rompetrol

21 noiembrie 2013: Legea de aprobare a Memorandumului Rompetrol este declarata neconstitutionala.

14 decembrie 2013: Intalnire Tony Blair – Victor Ponta in Africa de Sud.

22 ianuarie 2014: Memorandumul Rompetrol este adoptat prin hotarare de guvern.

Indignare in Marea Britanie privind “consultatiile” acordate de Tony Blair: “Spune-ne cine te plateste”

La inceputul acestui an, conservatorii din Marea Britanie au adus subiectul contractelor de consultanta ale lui Blair in Parlament. Ei l-au acuzat ca, in calitate de fost prim-ministru,prejudiciaza imaginea si prestigiul Mariii Britanii prin relatiile de afaceri pe care le-a avut sau le are cu guverne totalitare, precum cele din Kazahstan, Azerbaijan si Arabia Saudita.

“Tony Blair s-a lansat intr-o cariera de inavutire personala, facand ca linia care departajeaza interesul public de cel privat sa dispara. Niciun alt fost prim-ministru nu a ajuns sa lucreze pentru guverne straine”, a acuzat parlamentarul Andrew Bridgen, citat de The Independent.

De cand a parasit biroul de pe Downing Street, Blair ar fi obtinut milioane de lire sterline din contractele de consultanta. Sunt speculatii ca averea lui a ajuns la 100 de milioane, insa el sustine ca nu are mai mult de 20 de milioane de lire sterline.

Totusi, doar avionul personal al lui Blair a fost 30 de milioane de lire, fiecare ora de zbor costand 7.000 de lire.

 

 pl

Nelipsite sunt, incepind cu vaccinurile mortale si terminind cu flori unice , dar si cu poruncile rămase de la PETRE ȚUȚEA/// Patriarhul Daniel a fost impus in Romania de catre Masonerie, pentru a putea fi implementat Ecumenismul…Din cuprins :Mircea Cărtărescu dezvaluie ca “Televiziunile-radiourile,redactiile n.n. -sunt  la fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică~ Manifestul Revoluției Naționale-Rostul nostru …Fotograme unice din Romania si din lume~Si totusi ISTORIA SE REPETA ! CEN ZURA si NEPASARE  etc!

opo

aaaa

 

kg

 000
oe

jjj
Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.

Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.

Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.

„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

 

Bibliografie:

1.  Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: Boala şi moartea lui Eminescu,  Criterion, 2007

Copilăria…(2)

Mihai Eminescu, poetul naţional al României, s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de stolnic din Joldeşti. Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Problemă naţională

Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.

O reţea

Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public. Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.

Cum comenta presa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară.

Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.

Depistat şi ridicat

Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

În cea din urmă mizerie

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şuţu, de o embolie”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Dar, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja, iar restul e istorie.

Un articol de Roxana Roseti

Sursa: http://www.evz.ro/eveniment-ziua-de-nastere-a-lui-eminescu-o-intrebare-perpetua-care-este-amestecul-serviciilor-secrete-in-eliminarea-poetului-national.html

Preotilor nu le ajung banii luati de pe cei vii-idoli/pomeni,manipulari,picturi mute/surde/dar aurite,iconate -facatoare de bani !Mai jupoaie bani si de pe morti (si) 40 000 de euro pentru un loc în biserică

„Uitați-vă la mine, că sunt cu Sfânta Cruce în mână și m-am împărtășit. Eu nu zic că nu am mințit în viața mea, dar nu sunt un mincinos și mai ales în sfânta biserică. Deci eu nu sunt un om care să umble după bani. Puteți să întrebați deci nu am treabă cu banii lor. Vă spun sincer”, povestește preotul Ioan Răduleţ.

Prețul de pornire al licitației a fost 2.000 de lei. Peste 40.000 de euro este suma pe care un crescător de oi din Poiana Sibiului a plătit-o ca să aibă locul rezervat în biserica din comună. Ciobanul a plătit pentru o strană aproape de altar cât pentru un apartament cu două camere, deşi abia ajunge la biserică de Paşte şi de Crăciun. Așa cum este obiceiul în zonă, strana a fost scoasă la licitație, după ce fostul proprietar a încetat din viață.

Dacă am ajuns să plătim 40.000 de euro pentru un loc pe scaun în biserică, oare cât vom plăti pentru un loc pe scaun în MEGA Catedrala Mânuirii Neamului?

Având în vedere că s-au investit de mii de ori mai mulți bani, închirierea unui scaun în Catedrală Mall ar trebui să coste de mii de ori mai mult, probabil peste 40 de milioane de euro. Sau poate că pioșenia sa, Daniel Auritul, ne va face o reducere.

http://sdrsm.blogspot.ro/

Mircea Cărtărescu dezvaluie ca “Televiziunile-radiourile,redactiile -sunt  la fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică

Scriitorul Mircea Cărtărescu a postat pe contul lui de Facebook un nou mesaj legat de mişcările de stradă generate de incendiul din clubul Colectiv. „Controlul societăţii asupra audiovizualului” i se pare una dintre revendicările importante, care a fost prea puţin vehiculată, consideră el.  „Între revendicările străzii a apărut doar sporadic una care mi se pare foarte importantă: controlul societăţii asupra audiovizualului. Televiziunile publice au fost, de-a lungul acestor lungi ani postdecembrişti, mijloace de minţire, manipulare, cretinizare şi învrăjbire a comunităţii româneşti. Sloganul din timpul pieţii golanilor, «Aţi minţit poporul cu televizorul», a fost valabil de atunci şi până azi”, a scris Mircea Cărtărescu, vorbind despre problemele din mass-media. „La fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică, aparţinând uneori unor securişti şi infractori dovediţi, televiziunile au fost permanent în slujba grupărilor politico-economice care-au confiscat România. Au servit ca instrumente de şantaj, de defăimare, de calomnie, de împroşcare cu noroi nu doar a adversarilor politici, ci a tot ce e valoros în această ţară. Au promovat un limbaj suburban, de o violenţă pamfletară fără limite. Au indus dispreţul pentru educaţie şi cultură prin promovarea unor emisiuni kitsch, la a căror vedere ţi se face ruşine că eşti om. Au propus ca modele «vedete» din cea mai joasă moral şi spiritual lume cu putinţă, indecentă din toate punctele de vedere. Această mocirlă în care s-au scufundat televiziunile nu mai poate continua. Nu sunt pentru cenzură, ci pentru o integrare a televiziunilor în planul unei societăţi mai bune. Căci, oricât de naivi ne-ar crede unii, e absolută nevoie să visăm acum la o lume mai bună. În definitiv, dacă nu acum, atunci când?”, a mai scris Mircea Cărtărescu, pe contul său de Facebook.

Stefan Nartea

Si totusi ISTORIA SE REPETA ! CENZURA si NEPASARE !
Chiar credeti ca ne mai puteti prosti sa dormim linistiti?!
Astfel una din sigurele sperante reale de a schimba ceva la nivel de tara ramane in mainile D-lui Presedinte. Speram sa nu ajungem dinnou AICI”, chiar speram ca socul sa fi trezit macar o parte din mintile luminate ale Romaniei din letargia automultumirii si fricii de propria umbra, dar mergand zi de zi in Piata” si discutand cu cat mai multi din oamenii intalniti in aceasta perioada si despre ce au de gand sa faca ei insine si sa incerce sa schimbe din greselile trecutului am constatat ca desi declarativ suntem toti solidar imediat ce incepem o noua zi uitam de avantul si curanjul adunat si afisat cu o seara inainte!
Incercand sa sustin miscarea schimbarii autentice asa cum a fost ea in seara cand s-a cerut demisia guvernului suplimentar, am redactat un articol cu ceva idei sincere care ne macinau deja de ceva timp pe mine si catva prieteni de generatie. Urmare a evenimentelor din ultima saptamana am considerat ca nu mai putem astepta cu publicarea si am contractat publicarea cu un ziar binecunoscut tuturor…dar ce sa vezi in ultima secunda ne spun ca nu mai au spatiu in aceasta saptamana si ca incearca saptamana viitoare. Acelasi ziar se limiteaza la o singura poza si la a repeta cateva din lozinci cu privire la cel mai important eveniment de strada din ultimii 25 de ani si care a marcat si va ramane cu siguranta istoria tarii noastre. Poate ca intradevar asa este – nu au mai avut loc intre reclame la credite si usi de garaj de pagini intregi. Totusi dragi prieteni gazetari nu va transformati cu totii intr-un fel de De toate pentru tonti” !


Iata doar citeva locuri ,datini,bogatii,destine,perle, fenomene din România

YTRomânia este unică în lume prin frumusețea și locurile pe care le oferă. Noi suntem mândri că trăim în această țară minunată care dorește să fie descoperită, să fie vizitată și să își lase turiștii muți de uimire. România este plină de mister, iar oamenii de aici sunt plini de viață și primitori. Nu toți, ce-i drept, dar fiecare pădure are uscăturile ei.

Astăzi vă vom prezenta câteva locuri și fenomene care se întâlnesc în țara noastră și sunt unice în lume. Pe unele dintre ele vi le-am mai prezentat și cu alte ocazii, altele poate le cunoașteți deja. Sperăm să vă facem să doriți să le descoperiți și dvs., vizitându-le.

1. Picturile rupestre din peştera Coliboaia din Bihor

Speologii români au găsit în Peştera Coliboaia din Bihor desene care s-au dovedit a fi cele mai vechi din Europa Centrală, datând de acum aproape 35.000 de ani. Desenele, reprezentând animale din acele vremuri, bizoni, rinoceri, capete de urs, au fost bine păstrate datorită condiţiilor bune de umiditate din zona peşterii unde au fost găsite. Momentan, peştera este închisă, specialiştii urmând să continue cercetările. În plus, accesul în zona picturilor rupestre este extrem de dificil.

2. Peştera cu Oase din Valea Minișului – locul unde a poposit cel mai „vechi” om din Europa

În sistemul carstic al Văii Minisului, în apropiere de Anina, judeţul Caraș Severin, se află o peşteră al cărei nume a făcut înconjurul lumii în urmă cu aproape un deceniu. Peştera cu Oase este locul unde au fost găsite cele mai vechi rămăşiţe din Europa ale omului modern. Fosilele, provenind de la trei indivizi, au fost datate la o vechime de 35.000 de ani, sau 40.500 folosind date calibrate.

3. Cel mai vechi papirus întreg din Europa, returnat României de Rusia după 52 de ani

De asemenea, despre acest lucru v-am amintit în urmă cu ceva timp.

Singurul papirus din România, descoperit în urmă cu peste 50 de ani, este scris în greaca veche şi este unic, fiind singurul papirus întreg din Europa care datează din secolul IV î.H..

Acesta a fost descoperit la Mangalia în 1959 şi a fost trimis, în acelaşi an, în Rusia, pentru restaurare şi conservare. Ulterior, însă, nu s-a mai ştiut nimic despre el.

În vara  anului 2011, acesta a fost  predat reprezentanţilor Muzeului de Arheologie „Callatis”.

4. Cerul din comună Bozioru înscris în lista fenomenelor unice în lume

Cer Buzioru

Pe lângă Complexul schiturilor rupestre, comuna Bozioru din judeţul Buzău este recunoscută pentru „cerul straniu” pe care vi l-am prezentat nu cu mult timp în urmă aici. Comuna Bozioru, cu satul Fisici şi cătunul Nucu, aproape de Lacul Goteș, are deasupra cupola unui cer de o claritate neverosimilă, ale cărui nuanţe intense contrariază lumea ştiinţifică.

Demersurile ştiinţifice au evaluat în măsurători sticlirile cerului de Bozioru  la 23 000 de grade Kelvin, în timp ce pentru un cer senin acesta ajunge de regulă la 6 000 de grade Kelvin.

Asemenea unui vortex, unei spirale care te absoarbe către o altă dimensiune, cerul din Bozioru îţi amorţeşte simţurile hipnotic şi te transporta în străfundurile fiinţei cu vehicule neştiute. Cercetătorii extrasenzoriali îl considera fără dubiu, una dintre porţile energetice ale Universului, în care spaţiul şi timpul se acordă cu axa infinitului.

Pe lângă cerul aparte, organizaţii oficiale sau mai puţin oficiale au fost atrase de evenimentele devenite obişnuite, aici, care au depăşit de mult eticheta coincidentei. Dispariţii misterioase de persoane, care s-au făcut nevăzute sub ochii celor care le însoţeau şi care, fie nu au mai apărut niciodată, fie s-au trezit în cu totul alt loc, fără să ştie ce au păţit; defectarea inexplicabilă a aparaturii electronice; izvoarele radioactive, aşa-zisele ape vii; anomaliile magnetice; apariţia unor Obiecte Zburătoare Neidentificate; activarea bruscă a fenomenelor telepatice şi a altor manifestări extrasenzoriale, la oameni obişnuiţi care traversează locul, sunt numai câteva dintre ciudăţeniile Boziorului.

5. Credeţi că maşinile urcă la deal cu motorul oprit sau apa curge în sus?

Există locuri în România, în care maşinile urcă la deal cu motorul oprit sau par că urcă la deal. Zona Bucium din Iaşi, este foarte cunoscută din acest punct de vedere. Acesteia i se alătură o alta din Munţii Gutâi, la trecerea dintre Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei, Pasul Tihuța şi chiar o porţiune în Babadag, Tulcea, Maramureş, Obârşia Lotrului, Buzău sau Măgura Baciului, Bacău.

Rămâne să mergeţi şi să verificaţi singuri, trăind pe pielea voastră experienţa şi înclinând balanta către una dintre explicaţii.

6. Pădurea Hoia-Baciu şi turismul paranormal

Pădurea Baciu, aflată la 5 kilometri de oraşul Cluj, a cunoscut celebritatea în 1968, când Emil Barnea a publicat o fotografie a unui posibil OZN ajuns în zonă.

Aici există o zonă magnetică de 300 de metri, unde muşchii de pe copaci nu arată nordul, aşa cum ar fi normal, iar ciupercile, obişnuite pentru această pădure, nu cresc niciodată. Aici ar fi fost văzute broaşte roşii de dimensiuni foarte mari.

Au fost semnalate şi cazuri stranii, în care în acest loc a plouat torenţial, dar fix doar pe suprafaţa de 300 de metri.

Şi tot aici apar aşa numiţii „îngeri păzitori”, entităţi care pot fi surprinse doar cu ajutorul aparatului de fotografiat şi care nu sunt vizibile ochiului uman.

Potrivit relatărilor din presă, în zonă se petrec mai multe lucruri greu de explicat. Pe lângă apariţia misterioasă a OZN-urilor, fenomene ciudate întâmplate în noaptea de Sânziene şi dispariţii de persoane, precum în Triunghiul Bermudelor.

Mai multe detalii despre această pădure misterioasă puteți citi aici.

7. Micul Canion al României: printre turnuri şi piramide, în hăurile de la Râpă Roșie

Fratele mai mic al Marelui Canion Colorado se află la aproximativ 3 kilometri de oraşul Sebeş, din judeţul Alba. Se numeşte Râpa Roșie şi se întinde pe o suprafaţă de circa 25 de hectare. Chiar dacă dimensiunile nu se compară cu cele ale faimosului canion de peste ocean, rezervaţia continuă să atragă sute de curioşi.

Râpa Roșie este o rezervaţie geologică ai cărei pereţi ating înălţimi de până la 100 de metri. Turiştii sunt atraşi în primul rând de formele deosebite săpate de ape colină.

8. Safirul dintre dealuri – Laguna albastră de la Aghireș

Exploatarea de caolin de la Aghireș a străpuns stratul impermeabil de argilă şi a înţepat pânză de apă freatică sau un izvor subteran. Apa a năvălit şi a inundat toată cariera. Lacul astfel format este supranumit Laguna Albastră, datorită culorii apei încărcate cu praf de argilă.

Ciudat este faptul că apa lacului împrumută culoarea cerului. Este gri în zilele mohorâte şi albastră în cele senine, ca sufletul omului.

9. La Zaplaz, porţi către altă dimensiune

Urcând de la Refugiul Spirlea pe traseul La Lanţuri, din Piatra Craiului, găseşti spărturile în stâncă şi nu poţi să nu te oprești și să te întrebi „cum a fost posibil?”.

Aceste înălţimi, au fost cândva fund de mare. Iar mărturie stau grămezile de cochilii pietrificate, pe care dacă sunteţi căutători cu ochi atent, le puteţi zări la tot pasul.

Ce mâna a putut avea atâta răbdare şi forţă?! Ei bine, mâna timpului cu ucenici ca apa, vântul, vremurile.

10. Rezervaţia Grădina Zmeilor (sau cum se jucau puii de zmeu)

Grădina Zmeilor este o rezervaţie geologică şi morfologică impresionantă (judeţul Sălaj, la 10 km de Jibou se găseşte satul Gălgăul Almaşului).

Blocuri de stâncă de toate formele şi mărimile stau aruncate într-o mare dezordine, aidoma jucăriilor unor copii. Turnuri, tancuri, pilieri, hornuri, fisuri, cuburi, ciuperci – toate formele de relief de eroziune din atlas sunt cuprinse aici în Rezervaţia Grădina Zmeilor.

11. Focul Viu

Focul Viu este localizat în judeţul Buzău, pe Valea Slănicului, într-un deal din apropierea satului Terca, comuna Lopătari. Şi reprezintă, de fapt, un fenomen firesc, ce are la baza emanaţiile de gaze naturale din scoarţa terestră care, sub acţiunea razelor solare, se transformă într-un foc cu trimiteri infernale. Flăcările sale pot ajunge la jumătate de metru şi chiar un metru înălţime. Considerat monument natural, este înscris în baza de date a ariilor protejate din lume.

12. Rana din trupul muntelui: Groapa Ruginoasa

Situată la est de Pasul Vârtop, în Munţii Bătrână, Groapa Ruginoasa, o imensă ravena în formă de amfiteatru, lată de circa 600 de metri şi adâncă de 100. Fenomenul este unul aparte şi oferă o privelişte de neuitat.

În urmă cu doar 80 de ani, locul nu era marcat decât printr-o mică văiugă. Aflată la o altitudine de peste 1.300 de metri, Groapa Ruginoasa s-a format din cauza eroziunii solului într-un timp foarte scurt. Procesul de eroziune a scos la suprafaţă straturi de coartite. Culoarea roșie-violacee transformă zona într-una deosebită, de la depărtare semănând cu o rana deschisă în trupul muntelui. Aspectul său fantastic care sugerează un colţ din Canionul Colorado este astăzi un adevărat laborator morfologic.

13. Balta vrăjitoarelor

Balta Vrăjitoarelor se află undeva prin Pădurea Boldu-Creteasca. Nu are căsuţă poştală, însă poate fi vizitată cu uşurinţă, mai ales de bucureşteni, întrucât se află la ieşirea din Capitală, spre Ştefăneşti.

Balta fermecată măsoară doar câţiva metri în diametru şi mai puţin de doi metri în adâncime. Dimensiunile nu le împiedică, însă, pe vrăjitoare să se adune acolo în momente cheie ale anului. În preajma nopţilor de Sfântul Gheorghe, Sânziene sau Sfântul Andrei, se spune că se deschid porţile spre alte tărâmuri. Atunci se încarcă vrăjitoarele cu puteri magice, care sunt transmise din generaţie în generaţie.

După cutremurul devastator din ’77, susţin unii presupuşi martori, în Balta Vrăjitoarelor ar fi fost descărcate basculante cu moloz pentru a fi astupată. Nu numai că nu s-a astupat, dar rămăşiţele aruncate acolo au şi dispărut după câteva săptămâni.

14. Sfinxul din Bucegi mai are fraţi

Faimosul Sfinx din Bucegi are un frate mai mic în Cheile Tătarului, din Munţii Gutâi. Denumit Sfinxul Maramureşului, seamănă mai degrabă cu un cap de dac, fiind compus din roci de andezit dur, rocă greu erodabilă. Sfinxul Maramureşului va fi acoperit de apele barajului Runcu-Firiza, imediat ce acesta va fi pus în funcţiune.

În judeţul Buzău există un alt monument al naturii, mai puţin cunoscut, care seamănă cu un chip uman. Este vorba despre Sfinxul din masivul Breazau, situat pe raza localităţii Bustea, comuna Mânzăleşti (50 km de oraşul Buzău, pe Valea Slănicului). Unii istorici susţin că Mânzăleşti este una dintre cele mai vechi aşezări umane din ţara noastră.

Actorul Gerard Depardieu dezvaluie pericolul americanesc! 

Gérard DepardieuAmericanii sunt „un popor care nu încetează să-i distrugă pe ceilalți”, a declarat, la Moscova, actorul francez Gerard Depardieu, care a spus că preferă „să fie rus”.
  „S-au luptat între ei, i-au distrus pe indieni, au introdus sclavia și apoi a fost războiul de secesiune”, a exemplificat celebrul actor într-un interviu cu jurnaliști ruși difuzat joi la postul de radio France Inter.’, anunţă Agerpres. „Ei au fost primii care au folosit bomba atomică. Pe oriunde trec lasă mormane de rahat. Nu, eu prefer să fiu rus”, a adăugat Depardieu, care a devenit cetățean al Federației Ruse în urmă cu peste doi ani la intervenția președintelui Vladimir Putin, conform France Prese.
„Și apoi, dacă europenii încetează să-i mai asculte pe acești americani, ei bine, eu aș fi mai fericit”, a conchis el înainte de a urca pe scena unui teatru din Moscova pentru a interpreta, alături de Fanny Ardant, „La Musica deuxieme”, o piesă a Margueritei Duras.
Actorul a anunţat în 2012 că renunță la pașaportul francez în semn de protest față de nivelul de impozitare a celor mai mari averi din Franța introdus de guvernul socialist. El a primit pașaportul rusesc direct de la Putin, pe care actorul francez nu ezită să îl laude de câte ori are ocazia. Pentru atitudinea sa pro rusă, Depardieu a fost inclus de Ucraina pe o ”listă neagră”, alături de regizorul Emir Kusturica.

– See more at: http://www.nasul.tv/actorul-gerard-depardieu-declaratie-incendiara-daca-europenii-inceteaza-sa-i-mai-asculte-pe-acesti-americani-eu-as-fi-mai-fericit-ei-au-folosit-primii-bomba-atomica/#sthash.pKw1Lpzf.dpuf

CELE MAI FRUMOASE FLORI 

Cele mai frumoase flori din lume, desigur, se bucură de o mare popularitate. Gusturile nu se discută, dar florile prezentate nu pot lăsa indiferent pe nimeni. Aroma şi aspectul lor ne inspiră, ne folosim de multe ori că să decorăm casele, parcurile, grădinile, iar aromele lor – pentru parfumuri de lux.

1. Strelitzia

Această floare neobişnuită este adesea numită “Pasărea paradisului”, pentru forma sa neobișnuită și culoarea vie. La o examinare mai atentă, floarea frapează prin unicitatea şi frumuseţea sa. Planta în sine este destul de mare și poate ajunge la o înălţime de 1,5 metri, floarea, de asemenea, este mare. Strelitzia creşte în Africa de Sud şi este înalt apreciată de floriști.

2. Trandafirul

Trandafirii sînt, probabil, cele mai populare flori din lume, cei multicolori fiind apreciați de secole. Trandafirii nu sînt plante exotice şi cresc aproape oriunde. Ei sînt iubiţi și apreciați în toată lumea pentru frumusețea și aromă lor plăcută.

3. Orhideea

Orhideea este o plantă de interior foarte populară, apreciată pentru frumusețea ei. Varietatea de culori și forme este incredibilă şi se pare că acestea mai degrabă sînt create de mîna omului decît de natură. În urmă cu cîteva secole aceste flori erau considerate rare și foarte valoroase.

4. Cala

Calele sînt flori simple, dar foarte frumoase și elegante. Splendoarea lor era recunoscută de grecii antici, care le au dat numele – „Kallos” (frumusețe). Calele sînt crescute ca plante de interior, însă în preajma lor este nevoie de atenție sporită, întrucît sînt otrăvitoare.

5. Zambila

Aceste flori de primăvară împodobesc multe grădini din lume. Astăzi le putem găsi anul împrejur datorită eforturilor floriștilor, care cultivă aceste plante. Dacă sînt tăiate, îşi pierd repede aroma şi frumuseţea, așa că cel mai bine este să fie cumpărate în ghivece.

6. Bujorul

Floarea frumoasă și bogată de bujor arată minunat în orice grădină, așa că poate fi des întîlnită. Frumusețea acestor flori a fost cîntată de mulţi poeţi şi artişti. Unul dintre împăraţii chinezi a fost fermecat de bujori şi aroma lor minunată, încît a numit această floare „simbol al Chinei”.

7. Nufărul

Nuferii sînt foarte populari în lume, deşi aceștia pot fi admirați doar în apropiere de lacuri. Numeroasele soiuri de nuferi pot fi găsite în întreaga lume. În poezie, nuferii sînt simboluri ale iubirii, care au atras mulţi artişti. Aceste flori pot fi considerate pe bună dreptate capodopere ale naturii.

8. Plumeria

Plumeria, un mic arbust tropical, are flori uimitoare. De obicei ea reprezintă o floare cu cinci petale albe cu centrul galben, însă uneori se pot întîlni și flori de altă culoare. Planta nu este capricioasă. Tot de ce are nevoie este mult soare şi puţină apă. Ea are un miros puternic, mai ales pe timp de noapte. Acesta este motivul pentru care este considerată unică.

9. Florile de cireș

Florile de cireş sînt înalt apreciate mai ales în Japonia, fiind considerate simbol al primăverii. Cireşul în floare constituie adesea o sursă de inspirație pentru poeți. Nu este surprinzător că japonezii, cu înclinația lor pentru frumusețe, preferă anume aceste flori.

10. Gazania

Gazania este o floare foarte frumoasă, cu multe petale, care uimește imaginația. În Africa de Sud aceasta floare se numește “floarea-comoară”, probabil din cauza combinaţiei neobişnuite de culori şi desenului de pe petale.

Acestea sunt cele 30 de fotografii care au marcat lumea in ultimii 30 de ani

poza

Va prezentam o colectie de fotografii din ultimii 100 de ani. Pozele surprind toate starile umane: suferinta, loialitate, dragoste si triumful spiritului uman. Avertisment: o sa plangeti la unele dintre poze.

1.

surorile

Surorile. Trece anilor se vede cu ochiul liber. Si numarul surorilor a scazut :(

 

2.

veteran

Un veteran de razboi din Rusia ingenuncheaza langa un tanc.

 

3.

Romania

Un copil roman intinde un balon in forma de inima jandarmilor in timpul protestelor din decembrie 2011 din Bucuresti.

 

4.

Ray Lewis

Capitanul de politie in retragere din Philadelphia, Ray Lewis este arestat pentru participarea la protestele de pe Wall Street in 2011.

 

5.

calugar

Un calugar se roaga pentru un barbat in varsta, care a murit brusc în timp de asteptare pentru un tren in Shanxi Taiyuan, China.

 

 

caine

Un caine pe nume “Leao” sta de doua zile consecutiv la mormantul proprietarului, care a murit in alunecarile de teren din Rio de Janiero, pe 15 ianuarie 2011.

(Getty Images / Vanderlei Almeida)

7.

Black Powe

Sprinterul american John Carlos a cucerit bronzul in proba de 200 de metri de la Jocurile Olimpice din 1968, de la Mexico City. Gestul sau de pe podium a ramas in istorie. Alaturi de compatriotul sau Tommie Smith, medaliat cu aur, au lasat capul in pamant si au ridicat pumnul inspre cer, intr-un protest impotriva rasismului. Cei doi atleti de culoare au sosit la premiere desculti, ca semn al saraciei populatiei afro-americane. Simbolul “Black Power” a ramas un moment controversat in istoria Olimpiadelor.

 

8.

Elba

Prizonierii evrei in momentul eliberarii din “trenul mortii” tabara langa Elba in 1945.

 

9.

John F. Kennedy Jr.

John F. Kennedy Jr. saluta sicriul tatalui sau impreuna cu garda de onoare.

 

10.

Egipt

Crestinii care protejeaza musulmanii in timpul rugaciunii, in mijlocul de revoltele din Cairo, Egipt, in 2011.

Via: @ NevineZaki

Pulizer - 4

Toate au la activ cate un premiu Pulizer, iar impreuna au facut miliarde de afisari. Acestea sunt cele mai puternice 30 de fotografii ale ultimilor 30 de ani. VEZI GALERIA FOTO

1982

Pulizer - 30

1983

Pulizer - 1

1984

Pulizer - 2

1985

Pulizer - 3

1986

Pulizer - 4

1987

Pulizer - 5

1988

Pulizer - 6

1989

Pulizer - 7

1990

Pulizer - 8

1991

Pulizer - 9

1992

Pulizer - 10

1993

Pulizer - 11

1994

Pulizer - 12

1995

Pulizer - 13

1996

Pulizer - 14

1997

Pulizer - 15

1998

Pulizer - 16

1999

Pulizer - 17

2000

Pulizer - 18

2001

Pulizer - 19

2002

Pulizer - 20

2003

Pulizer - 21

2004

Pulizer - 22

2005

Pulizer - 23

2006

Pulizer - 24

2007

Pulizer - 25

2008

Pulizer - 26

2009

Pulizer - 27

2010

Pulizer - 28

2011

Pulizer - 29

Citeste mai multe despre: PulizerGalerie Fotocele mai socante fotografii din lumecele mai puternice fotografii din lume,

 

1. Un vulture asteapta ca un pusti sa moara pentru a-l putea manca (1992) (Copilul nu a murit, insa fotograful care a facut poza s-a sinucis)

2. Un barbat fara casa isi manca pranzul pe liniile de tren

3. John Lennon ofera autograf persoanei care l-a si ucis, Mark Chapman (1980)

4. Un preot buddhist isi da foc in centrul orasului (1963)

5. O mama din Somalia isi tine in brate copilul care a murit de foame

6. Un soldat german se intoarce de la razboi iar familia sa nu mai “exista”

7. Masacrul din Rwanda

8. Un prizonier din Iraq isi tine copilul in brate

9. Prima zi de scoala a lui Dorothy Counts, prima fata de culoare ce a fost acceptata la Harry Harding High School SUA. Dupa 4 zile n-a mai rezistat glumelor proaste.

10. Kiev – inainte si dupa

11. Teresa, o pustoaica inchisa la spitalul de nebuni picteaza ideea de “casa” pe o tabla. Polonia, 1948

12. Cautarea unui job in 1930 – perioada intitulata The Great Depression

13. Cu o secunda inainte de asasinarea lui Asanuma

14. Poza de nunta din Insula Izu. Mastile sunt purtate din cauza faptului ca in aer exista chimicale de la un vulcan activ

15. Prima fotografie din lume (1839)

 

 

 

Iata cine introneaza  noua ordine mondială cu ajutorul ISIS

zionist-plan-copy1

Statul Islamic și susținătorii săi din regimurile din Orientul Mijlociu, aliați ai SUA, sunt doar instrumentele bogaților de pe Wall Street care vor să domine lumea, scrie analistul politic Caleb Maupin.

Statul islamic este „prelungirea armată a capitalismului occidental și imperialismului”, care vizează ștergerea frontierele statelor naționale în Orientul Mijlociu și lovește împotriva celor care încearcă să reziste procesului de descompunere impus de Occident, arată analistul.

Insă la ce nu se așteptau bogații de pe Wall Street a fost reacția celorlalți, care încă mai cred că oamenii sunt egali. Oameni și state care inițial nu au nimic în comun, dar văd cum o mână de oameni bogați le fură identitățile, scrie jurnalistul

Deși pare incredibil, coaliția anti-ISIS a reunit patrioți ruși, socialiști sirieni, jurnaliști creștini arabi, revoluționari islamici și naționaliști kurzi. Ce au aceste grupuri în comun? Toate aceste forțe au ajuns să lupte cot la cot pentru o economie care funcționează în interesul oamenilor. Acești oameni luptă pentru că ei știu că într-o ordine mondială normală, marile puteri corporatiste sunt controlate de guverne și nu invers. Ei luptă pentru a crește standardele globale de trai, a subliniat în articolul său pentru New Est Outlook

Maupin a subliniat că nimeni nu poate nega faptul că cei de la Washington au luat parte la crearea statului islamic. În primul rând, Statele Unite ale Americii au bombardat Irakul în haos, apoi au contribuit la destabilizarea Siriei. Împreună cu SUA, aliații europeni și cei din Orientul Mijlociu ai Washingtonului a aruncat miliarde de dolari în proiectul lor de schimbare de regim îndreptat împotriva Siriei.

Un punct demn de remarcat, în componența ISIS sunt războinicii ceceni, ceea ce nu ar trebui să mire având în vedere că aici este mâna Statelor Unite, arată Maupin. Și asta din cauză că de zeci de ani Statele Unite au finanțat extremiști sunniți să destabilizeze Caucazul de Nord și părțile sudice ale Uniunii Sovietice și Federației Ruse. Aceste forțe au găsit foarte ușor drumul spre Siria, scrie analistul.

Lui Maupin i se pare curios și faptul că în timp ce Washingtonul a răsturnat guvernul lui Saddam Hussein foarte repede, coaliția anti-ISIS condusă de SUA funcționează extrem de prost și nu dă randament.

Se pare că liderii SUA sunt fericiți să facă publice atrocitățile ISIS în scopul de a demoniza Islam și pentru a-și justifica propriul război, notează Maupin.

În finalul articolului, analistul arată că lupta împotriva curentului ISIS în Siria este de fapt o luptă între două viziuni economice diferite și sisteme etice.

Toți recunosc adevărul etern că iubirea de bani nu este un motor al lumii, dar este, în realitate, rădăcina tuturor relelor, a conchis Caleb Maupin.

S-a terminat cu ciuma, cancerul si terorismul Israelian-American. Ne trebuiaTerorism American sa intram in NATO sa sprijinim crimele si jafurile planetare Israeliene-Americane pe Terra si mai mult, sa le si finantam, dar nu avem bani pentru salarii si pensii si scoli si spitale. O sa vina rapid ziua cand vor veni AMERICANII in Parlament sa ne roage sa atacam Rusia si China pentru ca AMERICA e in COLAPS economic si financiar si nu mai au petrol si vor incepe HAOSUL si APOCALIPSA in America. Priviti intreaga Europa si va dati seama ca a inceput HAOSUL: crima, jaf, somaj si violuri, iar in America povestea e antica si de mult timp. America si Israel si tot occidentul si-au facut-o cu mana lor. Au crezut ca sunt DUMNEZEU PE TERRA. S-a trezit planeta. Acum trebuie sa ne trezim si noi si sa spunem: Yannkee go home! Nu ne trebuie puscariasi si criminali americani in Romania. Sa fie la ei acolo. Ne ajunge 25 de ani de fascism sionist AMERICAN in care se fura si se distruge tot in numele unei DEMOCRATII AMERICANE, bazata pe violuri, droguri, jafurii si crime.

Război informaţional condus de ONG-urile finanţate de Soros şi proteste în Europa

Bombardamentele Rusiei asupra pozițiilor SI din Siria au pus în mișcare mașinăria dezinformării. Din care nu putea lipsi omul care face și desface guverne, miliardarul George Soros.

Aviația rusă a efectuat primele raiduri asupra pozițiilor ISIS din Rusia la 30 septembrie. După cererea de ajutor militar formulată de președintele Bashar al-Assad și OK-ul dat de Senatul rus, în cursul după-amiezii de miercuri au avut loc primele zboruri asupra țintelor. Dar mașinăria dezinformării fusese activată înainte de primele lovituri aeriene.

Organizația ”White Helmets”, sponsorizată de George Soros, unul dintre cele mai mari ONG-uri prezente pe teritoriul sirian, a pornit tăvălugul dezinformării, potrivit Global Research.

Incepe razboiul global?

Intrarea Rusiei in război, alături de trupele lui Bashar Al-Assad, e un moment cheie al conflictului cu Statul Islamic. De asemenea, Iranul sprijină această solutie de fortă, dar si, foarte interesant, China, care urmeaza să participe la bombardamente.

Impotriva măsurii militare abordată de Putin se declara SUA, unele state ale Europei occidentale, precum si Turcia, prin vocea lui Erdogan. Precum se vede, Statul Islamic este atacat de la nord-est, de la est si de la sud-est, fapt ce determina militanii ISIS să se deplaseze spre vest, ceea ce va conduce, implicit, la un balans spre mica fasie de la granita Siriei cu Israel.

După cum aţi observat, ruşii n-au stat degeaba. După deplasarea de echipament militar şi trupe de suport în Latakia au început ofensiva împotriva ISIS. În urma unor bombardamente efectuate cu precizie chirurgicală s-a reuşit – spre disperarea SUA – destabilizarea ISIS.

Modul în care a fost gestionată până în prezent situaţia trădează o extrem de bună pregătire. Este cât se poate de limpede faptul că ruşii, dincolo de armele deplasate în teren, se bazează pe o extrem de bine documentată situaţie. Platforma de intelligence pe care au pus-o la punct între Siria, Iran şi Irak se dovedeşte a fiu una extrem de utilă.

Nu a existat publicatie apartinind evreilor, in plan mondial, care sa nu critice fara justificare si dovezi, interventia militara a Rusiei impotriva ISIS

IRAN-PROPAGANDA-ISIS-e1405062932131

Aceste publicatii cu jurnalisti minjiti si fara coloana vertebrala, aidoma celor din Romania, au povestit varianta lor din Siria, cum ca avioanele militare ruse au bombardat zonele in care se gaseau “rebelii”.

Dar cine sint acesti “rebeli” si de ce nu lupta impotriva gruparilor teroriste, daca chiar vor o Sirie libera? De ce ei sint “cantonati” de americani, sauditi si qatarezi, in aceasi zona cu ISIS, al Nusra Front si alte grupari teroriste care activeaza in Siria la comanda CIA? De ce ISIS nu ii omoara pe acesti “rebeli” sirieni, daca nu sint pe placul lor?

Dar, la foarte scurt timp, “bravii” soldati americani au bombardat un spital in Afganistan, la Kunduz,  lasind in urma morti atit dintre pacienti cit si din personalul medical, dar Obama a iesit la rampa cu fata lui de milog si a spus ca este “un incident tragic”, fara nici macar sa isi ceara scuze, care oricum nu erau nici pe departe suficiente pentru cei ce au pierdut membri din familii si nici pentru Doctors Without Borders sau Medecins Sans Frontieres(MSF).

Evident, americanii au justificat prin faptul ca “erau luptatori talibani in spital..” Ce rusine, pentru o armata care a stationat si stationeaza acolo de 14 ani si au sistem de informatii in toate zonele tarii….

Prima estimare este ca sint peste 19 morti din cadrul personalului medical, 3 copii si multi altii raniti grav, fara se stie exact care dintre ei mai au sansa sa traiasca..

In acest moment se va implica ONU, ceea ce va duce la situatia in care SUA va trebui sa plateasca in spagi sume impresionante, din banii contribuabililor, care nu inteleg ce se intimpla si sint ignoranti si infectati de presa si televiziunea jewmericana.

Americanii au bombardat acest spital afgan din Kunduz, la ora 2:15 am, in plina noapte, iar in spital se aflau peste 200 de pacienti si angajati in acel moment, singurul spital din zona care poate trata cit de cit probleme medicale grave, dupa cum anunta MSF.

In cadrul spitalului, un perete de sustinere a colapsat, aruncind in tot spitalul moloz, usi, parti din timplarie si mobilier, cit si fragmente de sticla si ciment, dupa cum anunta doctorul Saad Mukhtar, directorul spitalului din Kunduz. Puteti vedea aspecte terifiante in filmul de mai jos…

Obama a oferit, in final, condoleante, de parca asta era ceea ce rudele acelor amariti doreau…

Intreg personalul medical din spital a refuzat orice varianta mincinoasa a SUA si guvernului minjit de la Kabul, cum ca in spital ar fi fost luptatori talibani..

Dar, indiferent de situatie, este imposibil de imaginat ca vreo aramata de pe glob, poate bombarda un spital.

Nu exista nici o ratiune, indiferent de ratiunile prostesti gasite de americani, mai ales ca printre pacienti erau un numar mare de copii cu probleme generate de razboiul de “suprafata” dus de americani in Afganistan, in special pentru intretinerea pietei drogurilor din SUA.

Personalul MSF a telefonat imediat la Cartierul General NATO din Kabul si Washington, dupa primele atacuri, insa surprinzator, bombele cadeau in continuare si creau panica si disperare. Atacul a durat mai bine de o ora, dupa cum spune un oficial al MSF.

Parodia parodiilor a fost la numai citeva ore, in aceasi dimineata, cind Ministrul Apararii afgan a felicitat rezidentii zonei, pentru curajul aratat, iar elicopterele aruncau mesaje tiparite prin care sugerau rezidentilor sa colaboreze cu guvernul si armata pentru recuperarea materialelor militare….

Intreaga suflare din zona Kunduz si-a aratat dezaprobarea fata de atacul american si pozitia guvernului afgan, ceea ce face cu siguranta ca multi dintre ei sa se indrepte catre talibani in curind.

Martorii oculari ai scenelor de groaza generate de militarii americani declarau ca in spital si in curtea spitalului erau corpuri sfisiate in bucati de bombardamentul american. Intreaga capacitate a spitalului a fost afectata, nemaifiind energie electrica, gaze si apa in incinta… Va dati seam ace se poate intimpla cu ranitii grav si cu cei ce trebuiesc mutati la spitale care nu prea exista…

Sub aceste auspicii, MSF si intreg personalul s-a retras pentru ca au spus ca “orasul nu mai este in siguranta si nebunia americana le poate aduce moartea oricind….”, dupa cum declara  doctorita Kate Stegeman, managerul de comunicatii al grupului de medici MSF…

Evident, americanii au promis “full investigation” in acest caz, ca deobicei, fara sa fi rezolvat vreunul vreodata, asta in timp ce seful pentru drepturile omului de la ONU, spunea ca atacul poate fi tratat ca fiind o crima de razboi…

Gleen Greenwald, spunea cu putin timp in urma, ca “este imposibil sa fie ascuns de catre Media, ceea ce a facut militarii SUA in Kunduz, iar aceasi Media sa scoata in evidenta atacurile Rusiei asupra dispozitivelor ISIS din Siria, punind fara nici o justificare in evidenta ca acolo erau “rebeli”. Ceea ce este uimitor, este faptul ca guvernul nostru (american), a reactionat mut si in final cu scuze”, asa cum cu citeva zile in urma, o caricatura a lui Jebb Bush(candidat la Presedentia SUA) il arata cum privea masacrul de la colegiul din Oregon, unde un tinar dezaxat(cum s-a intimplat de foarte multe ori), a impuscat noua studenti de la colegiu si a ranit alte zeci, Bush spunind: “Staff Happens!”.

Ce sa mai spunem??? Asta este calitatea liderilor americani, de care unii romani se mai indoiesc si cred toate minciunile lor…

Adrian Cosereanu

ShowImage.ashx

În realitate RUSIA este obligată să mute piesele pe tabla de șah globală funcție de mutările americanilor! Dacă americano-britanicii și-ar vedea de treburile lor și RUSIA ar duce o politică externă mai relaxată! Când însă USA a decis demoalrea blocului comunist și a ajuns acum la KIEV este clar că RĂZBOIUL GLOBAL ESTE ÎN DESFĂȘURARE IAR RUSIA se simte atacată și obligatoriu trebuie să răspundă!

Asta nu înțeleg toți suporterii pro occidentali care nu mai contenesc să verse lături: FIECARE ACȚIUNE ANTIRUSEASCĂ va avea un răspuns ADECVAT!
Acțiunile din SIRIA au vizat clar răsturnarea regimului ASSAD prin crearea acestui instrument satanic numit ISIL.Răsturnarea regimului ASSAD viza eliminarea prezenței RUSIEI din MEDITERANĂ și restrângerea rolului său PLANETAR! La fel cum invazia portocalie a UCRAINEI viza eliminarea prezenței militare a RUSIEI din MAREA NEAGRĂ! Numai că rușii nu sunt proști! Rezultatele le vom vedea: CRIMEEA si DONBASSUL recuperate iar in SIRIA vo vedea o prezență extrem de puternică a armatelor FEDERAȚIEI RUSE! Adică exact ce nu doreau americanii!

Nu este vorba de un blat ruso-american! Rusii nu se vor inteleg niciodata cu americanii dar nici una din parti nu va intra in conflict direct cu cealaltă!
Dacă americanii ar fi inteligenti ar accepta schimbarea la nivel global si preluarea de catre RUSIA a suprematiei puterii! Insa americanii sunt prea orgolisoi si nu vor sa cedeze puterea folosindu-se de tot felul de trucuri murdare ca sa isi mentina statutul!
Vrem , nu vrem , ne place, nu ne place tot de la EST va răsare SOARELE întotdeauna!

Modelul colonial anglo-saxon este ÎN PRIMUL RÂND UNUL FINANCIAR. Bazat pe CREDIT ȘI CAMĂTĂ! Camăta (dobânda) este garanția că CREDITUL NU VA FI ÎN VECI PLĂTIT! Iar națiunea va sărăci perpetuu!
Rusia pierde doar din operațiunile de capital aproximativ 180-200 de miliarde de euro anual.Totuși părerea mea este că cifra e de zece ori mai mică decât cea reală!

Acest model este aplicabil tuturor țărilor cu resurse inclusiv ROMÂNIA! România este furată anual prin intermediul acestui sistem de 120-150 de miliarde de euro!

NUMAI NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PLATĂ READUCE INDEPENDENȚA ȘI SUVERANITATEA NAȚIUNII! Indiferent care ar fi ea!

Luci Lucescu

ISIS  “antrenati si echipati” de CIA si finantati de Israel, Arabia Saudita, Qatar si Emiratele Arabe

11846587_1654078981516134_6316809418005349500_n

Putin, legat de modul cum “zburda” prin desert “razboinicii” ISIS, dupa doar trei zile de bombardamente, liderul de la Kremlin s-a distrat copios, rizind asa cum nu a mai facut-o de mult timp.

A fost un ris al arogantei fata de circul american instalat in Orientul Mijlociu, aratind cit si ce a insemnat acest ISIS, despre care americanii spun ca este o retea terorista de prima mina si organizata foarte bine. Obama spunea ca va lupta cu acesti teroristi si chiar o face, fictiv, evident, de mai bine de un an si in final ii va “degrading and defeating”, dupa cum spunea el in fata Casei Albe…

Nu a mai fost cazul sa se prelungeasca circul, iar cind un criminal international de teapa Senatorului McCain, a vazut cum ruleaza ostilitatile in Orient, sub comanda liderului rus, a declarat ca “rebelii” bombardati ar trebui sa aiba la indemina armament care sa doboare aviatia rusa…

yqBZkH2

Ce ziceti de bosorogul asta senil, care se lauda ca a fost luat prizonier in Vietnam, intr-un razboi in care nici el nu stie cum a ajuns si de ce a ajuns. Acest McCain este Presedintele comitetului care raspunde politica militara si de inarmarea armatei americane din Congresul American. El a ajuns bataia de joc a lui Donald Trump, candidatul miliardar actor, la Presedentia SUA… si acum are opinii cu privire la actiunea militara blitz a Rusiei in Siria, care va duce cu siguranta la prigonirea si omorirea unor fanatici intretinuti de SUA.

Deci, dupa ce, cea mai avansata tehnologic armata de pe Terra, cea americana, dupa cum le place lor sa spuna, nu a putut nici degrada si nici invinge ISIS, i-a trebuit Presedintelui Putin trei zile ca sa rida de ei cum fug dezbracati si desculti prin desert lasind in urma toata “captura” si nemaidind nici un comunicat si nedorind sa mai ameninte “agresorul” rus.

Ce rusine de proportii a invaluit America si cit de mult s-au facut de ris si au degradat chiar propria armata in ochii unui glob. Am urmarit scene in care acesti “militanti” ISIS, pe care americanii ii defineau ca “rebeli” dupa primele raiduri ale aviatiei ruse, fugeau in pantofi de sport rupti prin desert tragind ca bezmeticii cu mitralierele, nici ei nestiind in ce directie trag si nici in ce directie fug.

Ce mai pot spune jurnalistii americani acum si ce cred evreii si sauditii despre “investitia” lor in aceasta sleahta de golani care au facut atit de mult rau zonei?

Presedintele Putin a ajuns icoana la care se inchina nu numai sirienii ci o multime de oameni, crestini si musulmani din Orientul Mijlociu, insa “dansul” nu s-a incheiat si cel mai sigur vor aparea surprize cu acesti vagabonzi ai desertului si sustinerea lor de catre cei ce au pierdut sume enorme crezind in superioritatea unei gasti de infractori radicalizati.

In timp ce SUA declara prin toate gurile de la Casa Alba ca Rusia amplifica conflictul din Orientul Mijlociu, avioanele militare ruse curata toata zona infectata la comanda americanilor de catre acesti ISIS si incepe sa permita truelor siriene, iraniene, irakiene si ale Hezbolah sa ii decimeze pe teroristi terestru.

Acum este un moment al adevarului in care aceasta campanie terestra va aduce prin sistemele de inteligenta, o serie de informatii de care americanii se feresc sa fie publicate… dar Presedintele Putin o va face.

CIA a dovedit inca o data o confidenta mult prea mare si aroganta in tratarea globala a strategiilor geopolitice, aducind un mare dezavantaj de imagine SUA.

Un intreg glob a fost curios sa vada cit va rezista ISIS bombardamentului rus si cum vor reactiona in contact militar cu o armata pregatita si organizata.

 

 

 

Vaccinul antigripal – o otravă oferită gratuit românilor. Vaccinurile anti gripă ne scad imunitatea şi ne predispun la alte boli, deseori mai grave!

Vaccinul antigripal – cui foloseşte? În fiecare toamnă, ne este dat să auzim aceleaşi avertismente parcă apocaliptice, despre o gripă, “mai veche” sau “mai nouă”, menite să ne sperie şi să ne vaccinăm de îndată cu toţii. În mod intenţionat este provocată o adevărată isterie în masă. Este imposibil să nu observăm la aceşti “agitatori” un dor de pandemie… Până la urmă ea chiar a venit, spun ei… Dacă nu au putut convinge populaţia cu gripa aviară, au reuşit (în parte) cu cea porcină. Ni se vorbea despre posibile victime, folosindu-se cifre cu multe zerouri dar au rămas din nou doar zerourile…, bani aruncaţi pe geam şi spaimă între oamenii de rând. Au fost însă şi oameni fericiţi – producătorii de vaccinuri. Oare ce ne aduce iarna aceasta? O iarnă fără gripă nu se poate, rămâne întrebarea ce fel de gripă? 

Iată ce aflăm din mass media mafiei care conduce România:

Începe vaccinarea antigripală: 33.000 de doze sunt disponibile la Constanţa – Vaccinarea antigripală gratuită va fi făcută, la Constanţa, după 15 noiembrie. Potrivit Direcţiei de Sănătate Publică, la nivelul judeţului sunt disponibile 33.000 de doze de vaccin antigripal, iar prioritate la vaccinare au copiii, gravidele, vârstnicii şi cei care suferă de afecţiuni cronice. Ministerul Sănătăţii va pune la dispoziţia românilor, în total, 500.000 de doze de vaccin antigripal. Pentru restul populaţiei, se recomandă procurarea vaccinului din farmacii, preţul unei doze fiind de aproximativ 30 de lei. Ministerul Sănătăţii va putea achiziţiona, în funcţie de cerere, până la trei milioane de doze.Autorităţile susţin că vârful epidemic este aşteptat pentru luna ianuarie. (sursa AICI)

Detalii în continuare:

Ministerul Sănătăţii ar putea achiziţiona până la trei milioane de doze de vaccin antigripal. Campania de vaccinare începe în noiembrie – „Gripa reprezintă o mare provocare, pentru că este o problemă majoră de sănătate publică. Cifrele confirmă acest lucru. Milioane de oameni, mai exact trei milioane pe an, fac forme severe şi există şi un număr important de persoane care decedează, până la jumătate de milion pe glob. (…) E o problemă reală şi primim cazuri într-o formă gravă, severă, care pun în pericol viaţa pacienţilor“, a spus secretarul de stat Dorel Săndesc. Secretarul de stat a mai precizat că Ministerul Sănătăţii a încheiat procedura de licitaţie pentru 500.000 de doze de vaccin, care vor fi direcţionate, din a doua parte a lunii noiembrie, către cabinetele medicilor de familie. Bugetul total alocat a fost de şapte milioane de lei. “Am făcut un contract cadru multianual, astfel încât acum avem asigurată aprovizionarea a până la trei milioane de doze şi flexibilitatea achiziţionării. Acum avem 500.000 de doze şi, dacă va fi o deschidere a populaţiei, vom putea suplimenta.”, a adăugat acesta. Directorul Spitalului Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Filantropia, Gheorghe Peltecu, a declarat că gravidele trebuie să înţeleagă că trebuie să fie vaccinate, pentru fac parte din populaţia la risc. “Ca obstetrician, ca preşedinte al Comisiei de obstetrică-ginecologie a Ministerului Sănătăţii, mesajul este că gravidele trebuie vaccinate şi convinse să se vaccineze“, a spus Peltecu. (sursa AICI)

Ca de obicei, se apelează la FRICĂ pentru a convinge masele să facă ceva anume.

Toate publicațiile aservite Sistemului și cele destinate maselor de oameni care nu gândesc fac propagandă PENTRU vaccinare:

sfatulmedicului.ro

csid.ro

copilul.ro

antena3.ro

ziare.com

perfecte.ro

adevarul.ro

descopera.ro

mediafax.ro

gandul.info

realitatea.net

evz.ro

etc etc etc

Din fericire pentru noi, cei interesați de adevăr, o doctoriță româncă – Christa Todea-Gross a studiat ZECI – SUTE de surse bibliografice – articole, cărți în peste 10 limbi străine, studii de specialitate etc realizate de DOCTORI din toată lumea (!) cu privire la vaccinuri și a rezumat ce a aflat într-o carte pe înțelesul tuturor pe care a publicat-o în 2012: Vaccinurile: prevenție sau boală. O nouă patologie pediatrică(un astfel de rezumat a fost făcut și pentru cancer, de un băiat român, dar oamenii preferă să moară decât să citească 

Orice om care mai are măcar puțin creier valabil în cap va citi această carte despre vaccinuri înainte să se ducă să se vaccineze. Restul…să fie sănătoși!

Redau mai jos cele mai importante pasaje din Capitolul 4: Vaccinuri vechi și noi. Bolile pe care NU le previn, subcapitolul XI. Gripa şi vaccinul gripal (pag 344). În carte găsiți trimiteri (surse) la TOATE informațiile prezentate mai jos. Cei care vor să se informeze temeinic, să citească capitolul direct din carte (pag 344).

XI. Gripa şi vaccinul gripal:

Detalii despre Gripă și virusul gripal

Gripa este o boală infecţioasă acută, foarte contagioasă, determinată de virusul gripal, (serotipuri A, B, C), caracterizată clinic prin manifestări respiratorii şi generale, deseori severe. Apare sporadic, în epidemii sau pandemii. Primele epidemii de gripă s-au descris în secolul al XIV-lea. Virusul gripal, izolat pentru prima dată în 1933 (Smith Andrewes, Laidlaw) a fost identificat ca fiind tipul A. Tipul B a fost izolat în 1940 (Francis, Magill), iar în 1951, tipul C. Pentru a supravieţui, virusul gripal este foarte bine adaptat, fiind unic prin variabilitatea lui antigenică, în special a antigenelor de suprafaţă (H, N). Este motivul pentru care, în mod periodic, se declanşează epidemii, populaţia nefiind imună. Virusul gripal tip A afectează atât omul, cât şi animalele. Tipurile B şi C afectează doar omul: tipul B determină numai variante antigenice minore, iar tipul C nu prezintă variaţii antigenice. Gripa de tip A este cea mai frecventă şi mai gravă formă de boală.

Paricularităţile “adaptării” perfecte a virusului gripal sunt foarte bine punctate de către Hans Tolzin,cu ocazia conferinţei cu tema “Gripa porcina şi vaccinul antigripal”(“Die Schweinegrippeimpfung”) din Stuttgart/ Germania: “Virusul gripal tip A (comun omului şi animalelor) conţine un lanţ unic, ARN (acid ribonucleic) cu polaritate negativă, compus din 8 fragmente care codifică 10 proteine virale (ce constituie materialul genetic al virusului). Fragmentele de ARN au un înveliş proteic comun. La exterior se află o membrană lipidică iar la suprafaţa virusului se găsesc antigenele de suprafaţă: 2 glicoproteine: hemaglutinina (H) şi neuraminidaza (N), care oferă virusului specificitatea de subgrup. Până la ora actuală se cunosc 16 subtipuri anti genice ale hemaglutininei (H1…H16) şi 9 subtipuri ale neuraminidazei (N1..N9). La om sunt 6 tipuri de H :H1,H2,H3, H5,H7,H9, la porc 3: H1,H2,H3 iar la cal doar 2: H3, H7. La păsări sunt cele mai multe subtipuri de H, în număr de 15 (H1..H15). Combinaţiile posibile dintre aceste subtipuri sunt în număr de 144 (!). Deci avem în total 144 de subtipuri de virusuri gripale tipA […]. Fiecare virus este în sine un «individ», diferit de alt virus. La fiecare om se manifestă altfel. Au loc mereu mutaţii ale virusului. De exemplu, dacă la mine se întâlneşte un virus gripal tip AH1N1 (agentul etiologic al «gripei porcine») cu tipul AH5N1 (agentul etiologic al «gripei aviare»), ei se combină şi schimbă între ei fragmente din genom, rezultând şi mutaţii. Să zicem că eu încep acum să tuşesc, mi se face un test de sânge şi sunt găsit cu un nou virus, deci sunt acum contagios. Mi se ia o probă care este notată cu numele meu şi oraşul unde locuiesc etc. (ex.: virus AH1N1 Tolzin / Stuttgart…), se cultivă virusul şi astfel se obţine un nou tip de virus! Pentru acest nou tip poate va fi nevoie de un nou vaccin. Virusul nou se poate răspândi fără a provoca neapărat o infecţie. Acest lucru se poate întâmpla mereu, şi se pare că asta sa şi întâmplat în Mexic (de unde a pornit aşazisa «Pandemie de gripă porcină»), unde sau combinat 4 tipuri de virus la un om.

Dar mutaţii virale au loc mereu, se realizaeză mereu alte combinaţii. Poate exista oare un test de laborator pentru miliarde de astfel de combinaţii virale? Medicina, însă, este în sine foarte comodă şi preferă să dea vina doar pe un virus decât să propună o schimbare a stilului de viaţă. Dacă doar virusul este de vină şi nu stresul meu la serviciu sau hrana mea insuficientă sau săracă în principii nutritive, lipsa de mişcare, etc, asta este foarte convenabil pentru mine dacă nu trebuie să îmi schimb stilul meu de viaţă, dar este convenabil şi pentru şefii mei, dar mai ales pentru medicii care urmăresc doar combaterea bolii”.

După cum ne explică Tolzin, gripele virale cu tipul A nu vor putea fi oprite cu vaccinuri, fiindcă asta ar însemna să sintetizăm anual zeci sau sute de vaccinuri, ceea ce este imposibilNoi nu putem cunoaşte toate mutaţiile care se produc cu fiecare subtip de virus… Cu toate că medicii recomandă la început de fiecare iarnă, vaccinul gripal, pentru prevenirea gripei “sezoniere”, tulpinile virale pentru vaccinul folosit, sunt cele din anul precedent. Referitor la “eficienţa” vaccinurilor antigripale în caz de epidemie, găsim scris în literatura de specialitate: “Trebuie subliniat faptul că nu sa descoperit până acum soluţia ideală. Dificultăţi mari persistă din cauza variabilităţii antigenice a virusului gripal….Vaccinurile gripale pentru a fi eficace, trebuie preparate cu tulpinile de virus implicate în epidemia respectivă, ceea ce necesită timp… Din această cauză, până acum nu sa reuşit încă oprirea unei epidemii de gripă prin vaccinare” Atunci, cu atât mai puţin o pandemie…

Nu există date clinice specifice gripei (patognomonice). Este şi motivul pentru care diagnosticul clinic al gripei sporadice este dificil, chiar imposibil. Ea este diagnosticată în functie de simptome (diagnostic de probabilitate): “viroză respiratorie”, “gastroenterite virale”, “ IACRS”, ”otite” etc. Un diagnostic cert se pune doar pe analizele de laborator (virusologice şi serologice) şi care nu se fac de rutină.

Nu există un tratament etiologic al gripei. Gripa simplă se tratează la domiciliu, cu medicamente simptomatice, în condiţii de izolare şi repaus şi nu se folosesc antibiotice! Ele vor fi administrate doar în gripa complicată, care necesită internare.

Generalităţi. Ineficienţa vaccinului gripal:

Primul vaccin gripal a fost sintetizat în 1940, folosind un virus gripal cultivat pe ou embrionat de pui. Vaccinurile actuale, conţin virus gripal, inactivat prin formol, dar conţin adjuvanţi toxici (aluminiu sau mercur) şi substanţe alergizante (antibiotice, proteine străine etc.).

Tamiflu (un medicament antigripal) a fost un experiment nereuşit. După administrarea de Tamiflu, în rândul adolescenţilor din Japonia a crescut mult numărul de sinucideri. Se ştie că acest medicament scurtează doar cu o zi boala (!), dar poate curma o viaţă. Dacă în pandemia de gripă porcină a dat greş Tamiflu, s-a încercat cu vaccinul antigripal. Dar “în cazul unei pandemii adevărate, nu o să avem nicio şansă”, ne spune Johannes van der Wouden, expert în Epidemiologia gripei de la Universitatea Erasmus (Rotterdam). El se referă la faptul că la ora actuală se foloseşte acelaşi mod de preparare a vaccinului antigripal ca şi în trecut: virusul gripal este cultivat pe embrioni vii, de găină. Se ştie că un virus cu adevărat agresiv ar distruge imediat aceste organisme vii şi foarte mici. “Dacă virusul ar fi chiar atât de agresiv şi lear omorî, e posibil ca oamenii angajaţi, să nu mai ajungă la serviciu a doua zi”, afirmă Van der Wouden. Van der Wouden critică şi modul în care OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) controlează şi supraveghează evoluţia şi prevenirea gripei, folosindu-se de 112 regulamente în 83 de ţări! De îndată ce apar primele cazuri de gripă sezonieră, experţii “se pun imediat pe treabă” pentru a afla cât de periculoasă este, dacă sunt aceleaşi tipuri de virusuri ca în anul precedent sau sunt altele. Din probele luate se va face un nou vaccin antigripal. Afirmaţia lui Van der Wouden seamănă izbitor cu cea a lui Tolzin…

OMS (Organizația Mondială a Sănătății) recomandă vaccinul gripal la următoarele grupe de oameni, fiind considerate “persoane cu risc”:

– persoanele în vârstă de peste 65 ani;
– persoanele (copii, tineri, adulţi vârstnici) cu afecţiuni medicale cronice (pulmonare şi cardiovasculare),
– persoanele (copii, tineri, adulţi, vârstnici) cu boli metabolice cronice (diabet zaharat, disfuncţii renale, hemoglobinopatii, imunosupresii);
– personalul medical;
– lucrătorii din serviciile comunitare esenţiale: vameşi, pompieri, poliţişti, militari etc., precum şi elevi, studenţi şi alte persoane ce locuiesc în dormitoare comune;
– familiile celor afectaţi;
– gravidele din trim. II şi III de sarcină.

Studii pe copii și bătrâni:

S-au efectuat o serie de studii pe grupele de vârsta “cu risc” (copii mici şi vârstnici) de către renumitul grup Cochrane, care a publicat rezultatele în jurnalul de specialitate The Lancet. Tom Jefferson, coordonatorul grupului, rezumă astfel:“Pentru copiii de sub 2 ani vaccinurile au efect de placebo (efect zero) iar pentru oamenii vârstnici este mai indicat să se spele cât mai des pe mâini şi să aibă un stil de viaţă sănătos decât să meargă la medic ca să se vaccineze. Jefferson spune lucrurilor “pe față”: “Ar fi momentul ca cei care fac Lobby în cadrul OMSului şi a Ministerului Sănătăţii din SUA să fie îndepărtaţi, fiindcă experţii din domeniul gripei (Influenza) recomandă populaţiei produsele lor – aşa cum o fac şi cei care îşi vând aspiratoarele pentru a scăpa de marfă – de parcă am fi cu toţii o gloată de idioţi”.

O publicaţie din octombrie 2007, a unui grup de oameni de ştiinţă aparţinând Institutului Naţional de Sănătate din SUA, arată că “eficienţa vaccinului antigripal la vârstnici este mult exagerată”.Ajung şi ei la aceleaşi rezultate ca şi Jefferson. Dacă ar fi să existe o eficienţă a vaccinului antigripal la vârstnici, ea ar trebui dovedită, dar la ora actuală nu există niciun studiu pe care să ne putem baza cu adevărat. Studiile pe care le avem arată că doar un procent de 5% din decese la vârstnici sunt provocate de gripă, dar în acelaşi timp se vorbeşte de o prevenire cu 50% a       mortalităţii… deci un nonsens. Statisticile din SUA din ultimii 20 de ani arată că vaccinul antigripal nu a influenţat deloc mortalitatea la vârstnici. Nu există niciun indiciu în acest sens… Deşi oamenii bătrâni se lasă mult mai des vaccinaţi în ziua de azi şi procentul celor vaccinaţi împotriva gripei a crescut de la 15% în 1980, la 65% în anul 2000, nu sa observat o scădere a cazurilor de boală. Dimpotrivă, ea a crescut uşor”

Acest lucru nu este un “fenomen american”, ci apare în toate ţările unde se foloseşte vaccinul antigripal. Spre exemplu în Italia, o echipă de experţi de la Universitatea din Bari arată că, deşi procentul vârstnicilor vaccinaţi a crescut de la 5% în anii ’70, la 65% în 2001, nu s-a constatat niciun efect pozitiv.

După datele oficiale din SUA, vaccinarea este indicată la toţi copiii, cu vârsta cuprinsă între 6 şi 23 de luni, fiind o“grupă cu risc” în ceea ce priveşte complicaţiile şi cazuri grave de boală. Să fie oare aşa?Decesele provocate de gripă sunt, din fericire, foarte rare la copii. În Germania statistica arată că, la copii mai mici de 5 ani, a fost un singur deces în 2005 iar în 2004 au fost 2 cazuri. Găsim şi la această grupă de vârstă o totală ineficienţă a vaccinului antigripal. Studiul făcut pe copiii mai mici de 2 ani, de către grupul Cochrane, arată ineficienţa vaccinului antigripal, acesta având doar un efect placebo. Pentru Oficialităţile din SUA acest lucru nu a constituit un obstacol în recomandarea vaccinului antigripal tuturor sugarilor sănătoşi, în vârstă de 6 luni, şi asta fără a avea publicat un studiu de siguranţă pentru această grupă de vârstăExistă doar câteva date legate de copiii de peste 3 ani. Din acest motiv, Jefferson şi colab. au scris tuturor celor 30 de grupuri de studii şi au cerut eventualele reacţii secundare ale vaccinului la copii. Unii dintre oamenii de ştiinţă le-au răspuns că într-adevăr există astfel de studii dar firma producătoare de vaccinuri, nu a dorit să facă public niciun astfel de studiu.

La femeile gravide vaccinate antigripal:

– nu s-a putut dovedi niciodată o protecţie a copilului;
– “statistic, nu s-a constatat o diferenţă între gravidele care au făcut gripă în primul trimestru de sarcină şi celelalte gravide”;
– la femeia însărcinată, adjuvanţii din vaccinul gripal, fie Tiomersal, Sqalena sau altele, sunt neurotoxice, atât pentru mamă, cât şi pentru făt, provocând boli neurologice şi boli autoimune; aceşti adjuvanţi, stimulează imunitatea celulară TH1, prin care poate fi respins fătul şi avortat.

Cât de sigur este vaccinul antigripal?

‑ Siguranţa vaccinului antigripal este practic nulă; nu există studii care să ne afirme siguranţa acestui vaccin: pentru copii există un singur studiu oficial, mai vechi, efectuat la 35 de copii, iar la vârstnici există 5 studii date publicităţii care se întind doar pe o săptămână după vaccinare şi numărul celor vaccinaţi, luaţi în studiu, este sub 3000. Având în vedere că anual sunt vaccinaţi milioane de oameni, acest “gol imens al unor studii de specialitate este pur şi simplu imposibil de acceptat;
– Efectele secundare ale vaccinului sunt numeroase şi ele se înmulţesc odată cu vârsta şi mai ales cu repetarea lor anuală, astfel încât, sunt afectaţi mai grav 14% dintre oamenii de peste 65 de ani şi 30% din cei trecuţi de 75 de ani; având în vedere că anual este nevoie de schimbarea tipurilor de virus din vaccin, apar şi reacţii secundare noi, inclusiv cazuri de deces. Spre exemplu în Israel, în 2006, au murit mai mulţi oameni vârstnici după vaccinul antigripal din anul respectiv, motiv pentru care s-a sistat vaccinareaÎn anul 1976, fiind o epidemie de gripă în SUA, au fost vaccinaţi 50 de milioane de oameni antigripal şi s-au constatat mii de cazuri de Sindrom Guillain-Barre (pareze şi paralizii nervoase postvaccinale), motiv pentru care s-a oprit vaccinarea.

Prezentare diferite vaccinuri pentru gripă:

– FLUARIX, fabricat de GlaxoSmithKline, pentru adulţi şi copii de peste trei ani, cu specificarea că“datele clinice pentru copii de până la 6 luni şi 3 ani sunt limitate” . Vaccinul conţine virus fragmentat, inactivat. Reacţiile adverse amintite sunt cele obişnuite, uşoare, locale.

– INFLUVAC, fabricat de Solvay Pharmaceuticals, pentru adulţi şi copii sub 36 luni. La copiii între 636 luni, datele clinice sunt limitate.

– VACCINUL GRIPAL TRIVALENT, purificat şi inactivat, fabricat de Institutul Cantacuzino, ce conţine tulpini inactivate de virusuri gripale, pentru copii de 6-35 luni şi copii mai mari. Reacţiile adverse rare sunt: nevralgii, parestezii, convulsii, trombocitopenie tranzitorieVaccinul conţine 2 tulpini de virus gripal tip A (subtipurile H1N1 şi H3N2) şi o tulpină de virus gripal tip BVaccinul conţine drept conservant Tiomersal 1/ 10 000, iar ca şi stabilizator, are aldehidă formicămax. 0,04 mg/ 0,5 ml. La “Modul de actiune” se specifică: “…Protecţia conferită de vaccinul gripal poate să nu fie suficientă pentru a preveni îmbolnăvirea dacă tulpinile circulante de virus gripal sunt diferite antigenic de cele existente în formula vaccinului”. Deşi copiii sănătoşi nu sunt consideraţi o grupă de risc, pot fi şi ei vaccinaţi, începând cu luna a 7-a de viaţă, dozele fiind adaptate vârstei, conform recomanărilor OMS. Ce altceva înseamnă această “adaptare” la copii, decât că ei sunt pe post de cobai… Cât despre efectele toxice ale mercurului asupra sistemului nervos ale sugarului, nu se aminteşte nimic.

Reacţiile adverse şi complicaţiile postvaccinale:

– dureri locale, simptome asemănătoare gripei – dureri musculare şi articulare, oboseală accentuată (astenie), cefalee, febră, scăderea imunității față de diferite boli respiratorii și altele, astm, alergii,reacții autoimune, sindromul “oculorespirator”, creșterea frecvenței cazurilor de astm, boli autoimune și boli neurologice, infecţii ale nervilor, cu dureri şi tulburări funcţionale, în special la nivelul mâinilor sau a feţei și alte afecţiuni nervoase, precum disfuncţii ale vezicii urinare, tulburări în dinamica sexuală, ameţeli şi tulburări de mers etc. (detalii în carte)

Prezenţa de Thiomersal în vaccin, drept conservant ( Thiomersal conţine mercur organic, neurotoxic, în procent de 49,6%! ), este o adevărată intoxicaţie pentru sistemul nervosprin acumularea mercurului în celula nervoasă, an de an, la cei vaccinaţi (în special la vârstnici) poate induce boala Alzheimer, iar la copii hiperactivitateautism etc.

Sindromul Guillain–Barre este o reacţie adversă gravă, de temut, a vaccinului antigripal. Legătura între această afecţiune şi vaccin a fost dovedită şi recunoscută când între anii 1991-1999, în SUA au fost relatate 382 de cazuri, majoritatea debutând în primele 2 săptămâni de la vaccinare. În 2004 au fost anunţate 31 de cazuri, care au debutat în primele 6 săptămâni de la vaccin.

CONCLUZII

– gripa este o boală neplăcută, dar cu o evoluţie bună, spre vindecare în 1-2 săptămâni în majoritatea cazurilor;
– studiile cunoscute la ora actuală nu arată nicio eficienţă a vaccinului antigripal; folosirea lui în masă demonstrează un interes pur finaciar;
– nu s-a dovedit că vaccinul scade frecvenţa bolii, a complicaţiilor acesteia sau a mortalităţii; dimpotrivă, vaccinul are efecte secundare în timp care nu se doresc a fi cunoscute;
– copiii şi astmaticii au de suferit în urma vaccinării;
– prezenţa unor substanţe toxice în vaccinul antigripal precum mercurul din Thiomersal sau aldehida formică, provoacă în timp boli grave, neurologice, în special la copii şi vârstnici;
– virusurile gripale din vaccin ne scad imunitatea şi ne predispun spre alte boli, deseori mai grave;
– există suficiente tratamente naturiste, lăsate de Dumnezeu, care pot preveni gripa prin imunizarea noastră naturală iar în caz de boală ele pot preveni complicaţiile şi grăbi vindecarea. La nevoie există şi suficiente medicamente…

Dr. Christa Todea-Gross

……………………………………………………..

Vezi și asta:

4 nov 2014: Vaccinezi sau rationezi? – documentar cutremurător – Sănătatea nu vine din seringă! – Ne aflam in plin sezon de propaganda pentru vaccinarea antigripala! An de an, suntem indemnati tot mai insistent sa ne vaccinam antigripal pentru a fi “protejati” de gripa. Mai nou, vaccinul antigripal se recomanda deja nu numai femeilor insarcinate si persoanelor peste 65 de ani, dar si bebelusilor de 6 (sase) luni! Suntem un grup de parinti indignati de propaganda mincinoasa, platita care se face in mass media romaneasca la vaccinurile antigripale. Dorim sa va informam despre acest subiect tot mai controversat al vaccinarii antigripale si va invitam sa urmariti documentarul nostru: Sanatatea Nu Vine Din Seringa! :

SĂNĂTATEA SE OBȚINE PRIN MIȘCARE ȘI ALIMENTE CORECTE DE LA PIAȚĂ, NU PRIN OTRAVĂ CHIMICĂ DIN FARMACII SAU SPITALE! Dacă stăm cu fundu pe scaun toată ziua, nu facem pic de mișcare și mâncăm alimente – otravă din supermarket nu o să fim sănătoși nici cu 1000 de pastile sau injecții pline cu chimicale! Din contră!

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

Ți-ai pus vreodată problema de ce ne îmbolnăvim? Sunt sigură că da, probabil de mai multe ori.

Care sunt cauzele care ne fac să pierdem starea de bine?

De ce doar unii se îmbolnăvesc, în timp ce alții sunt evitați, parcă, de boală?

De ce unii pierd sănătatea atât de tineri, iar alții trăiesc fără probleme până la foarte adânci bătrâneți?

De ce cancer și nu o altă boală considerată mai ușoară și mai simplă?

De ce se îmbolnăvesc și mor mulți din cei considerați „pâinea lui Dumnezeu”, în timp ce alții, ce „calcă peste cadavre” par că sunt dincolo de timp și de boală?

Binețe, cititorule!

În acest material voi încerca să creionez câteva răspunsuri la aceste întrebări, desigur, prin prisma trăirilor, experienței și a capacității mele de a înțelege și a trage concluzii în urma interacțiunii cu oamenii care îmi calcă pragul cabinetului.

Fă-te comod(ă), ia-ți o ceașcă de ceai aromat lângă tine, și pornește muzica pentru a-ți fi însoțitor pe cărarea rândurilor și a gândurilor.

 

Înainte de a aborda discutarea cauzelor, insist să fac câteva precizări celor care citesc.

1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.

2.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.

3.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.
*    *    *    *    *    *    *    *    *

Boala este o stare neplăcută apărută în viața oamenilor, care afectează starea zilnică de bine fizic, psihic, mintal, spiritual. Ea scade puterea de a munci, dar și pe cea de a te bucura de micile daruri ale vieții. Influențează starea de fericire, capacitatea de a rămâne pozitivi în fața provocărilor vieții, reducând perioadele de bine atât ca intensitate cât și ca durată.

Simptomele care însoțesc o boală sunt neplăcute, impun limite în viața personală, aduc noi reguli de trai și obligă la adaptarea în permanență a „jocului” vieții zilnice.

Nu ne mai putem mișca la fel de ușor, trebuie să renunțăm la obiceiuri care, până nu demult, erau considerate bucuria vieții. Se reduce programul de lucru din lipsă de vitalitate și se ajunge la a fi dependenți de mersul la medici și de tratamente costisitoare și obligatorii.

Încetul cu încetul uităm cum era să ne fie bine și, în loc să căutăm soluții, căutăm vinovați, găsim justificări (vârsta, alimentele, banii, chimicalele, conspirațiile, guvernul, etc.) și desemnăm „fericiții” câștigători ai mult râvnitului trofeu de „țapi ispășitori”, desigur altcineva, nu noi.

Începem să delegăm altora responsabilitatea readucerii stării de bine în viața noastră: familiei, care trebuie să-și ajusteze orarul vieții după programul bolii nostre și medicilor pe care, de multe ori, îi desemnăm comandanții supremi ai sănătății și artiștii desenatori ai viitorului nostru.

Încetul cu încetul ne trezim angrenați într-un carusel al bolii care ne îndepărtează de la starea de bine.

Dar, ce s-a întâmplat? Când am rătăcit drumul, trezindu-ne pe tărâmul de „nicăieri”?

Ce anume s-a greșit, când și cum s-a pierdut contactul cu realitatea?

În cele ce urmează voi încerca să creionez cele mai frecvente cauze de îmbolnăvire pe care le-am observat și discutat cu pacienții mei.

Menționez că mă voi referi doar la cei care se îmbolnăvesc la vârste mature, după ce au fost sănătoși o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă. Observațiile mele nu includ copiii care se nasc cu boli sau care dobândesc boli în primii ani de viață.

Mai întâi, dă-mi voie să fac câteva precizări pe care le consider foarte utile.

  1. Se presupune că viața ar fi apărut aici, pe Terra, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, desenând tot ce este viu de la stadiul de simplă celulă la ceea ceea ce ochiul și mintea vede la ora actuală. 

Celula primordială a transmis toate informațiile din mediu urmașelor sale prin intermediul ADN-ului, iar acestea, la rândul lor, următoarelor generații de celule. Și tot așa până în zilele noastre.

Tu ești varianta îmbunătățită  părinților tăi, având stocată în codul tău genetic toată cunoașterea dobândită de ei până în momentul conceperii tale. De exemplu, dacă părinții au știut să lucreze cu computerul înainte de a fi proiectat, tu te vei naște cu mouse-ul în mână, cum s-ar zice, adică vei ști să stăpânești tehnologia de la vârste fragede.

La rândul tău, stochezi în ADN fiecare informație pe care o culegi din mediu, indiferent de domeniu, și o transmiți urmașilor tăi. Acest lucru este valabil din toate punctele de vedere. Corpul uman a evoluat, s-a specializat și s-a adaptat la condițiile de mediu care s-au modificat într-una.
Întrebare: crezi că atâtea miliarde de ani de evoluție i-au trebuit corpului pentru ca acum să se îmbolnăvească și să moară de boala sau bolile societății moderne? Atunci la ce a mai folosit evoluția?

2. La fiecare 7 ani, celulele corpului se regenerează integral. Fiecare organ își are propria perioadă de refacere dar, la modul general, la 7 ani corpul este nou. Sau ar trebui să fie. Atunci de ce mai îmbătrânim și de ce persistă bolile și peste 7 ani? Ce intervine în procesul de refacere, pus la punct cu atâta migală în cei 4-5 miliarde ani de evoluție?

3. Fiecare organ al corpului este reprezentat în creier de un centru nervos cu rol în impulsionarea și coordonarea lui. Ca un fel de centrală telefonică fără de care nu pot funcționa sistemele corpului. Așa încât concluzia logică este că niciun organ din corp nu se dereglează și se îmbolnăvește fără a se „deregla” mai întâi centrul din creier care îl reprezintă. O boală la inimă nu apare dacă ceva nu a afectat centrul coordonator din creier. Același lucru este valabil și în procesul invers, de vindecare, care începe tot din creier. Dar ce îmbolnăvește, ce dereglează centrii coordonatori din creier? Și ce anume dă comanda inversă, de vindecare?

*   *   *   *   *

Aș începe cu o  cauza principală, STRESUL.

Da, știu că sună a clișeu, știu că ai auzit asta de sute de ori. Dar, te-ai  gândit vreodată cum anume ne îmbolnăvește stresul?

Păi, hai să vedem.
Stresul apare atunci când lucrurile sau situațiile din viață nu corespund cu așteptările noastre, cu proiecțiile pe care le face mintea noastră dornică de scenarii.

Exemple:

1.- „Dacă nu am suficienți bani, apare stresul. Nu-mi pot plăti dările, nu-mi pot cumpăra tot ceea ce am nevoie. Iar așteptările mele sunt să pot face toate acestea, altfel voi fi nefericit(ă). De ce? Pentru că în mintea mea proiectez perfecțiunea lumii în funcție de bani. Viața nu există, sau este foarte tristă atunci când nu am suficienți bani, deoarece această lipsă mă împiedică să mai observ și alte lucruri din existența cotidiană. Nu am timp să iubesc, să mă bucur, să fiu vesel(ă), cum aș putea când trebuie să mă gândesc de unde scot bani pentru a plăti? Singurul lucru care mi-ar aduce fericire, liniște și armonie sufletească ar fi banii”.

Aceasta este doar una din „scuzele” de a nu trăi pozitiv. Iar de aici pornesc toate limitările pe care ni le impunem.

„Cum să zâmbesc dacă am atâtea datorii?” sau „Cum poți dormi noaptea dacă știi că nu îți ajung banii?”

Ok, dar te întreb: dacă alegi să fii supărat pe viață, să te răzbuni pe frumos, pe iubire și pe cei apropiați ție, câștigi mai mulți bani? Reușești să-ți plătești datoriile? Dacă fiecare zi a vieții tale se desfășoară sub auspiciile supărării, simți că ești mai împlinit(ă)?

2.- „Dacă nu am pe cineva care să mă iubească, cu care să fiu, să stau, nu valorez nimic. Toți au pe câte cineva, doar eu nu sunt în stare să-mi găsesc jumătatea. Sunt trist(ă) și neconsolat(ă)”.

Bine, dar tu ai luat hotărârea să fii trist dacă nu ai pe nimeni. Tu ți-ai implementat în creierul capului că liniștea, armonia și fericirea sunt condiționate de existența altcuiva în viața ta, că tu nu le poți crea singur decât în cooperare. E ca un program care virusează curgerea și trăirea vieții.

3.- „Sunt prea grasă(ă) și nu reușesc să slăbesc. Din cauza asta sunt nefericit(ă). Cum să mă bucur de ceva dacă toți slăbesc, doar eu nu? Dacă aș reuși să dau jos cât aș vrea și în cât timp aș vrea, aș fi cu adevărat fericit(ă)!”

Iată un alt program măreț de condiționări, date de incapacitatea sau refuzul de a te accepta așa cum ești. Și doar dacă ai slăbi ar pogorî pe tine fericirea? Altfel nu? Ești sigur(ă)? Cine și ce hotărăște care e greutatea ta ideală? Ceilalți? Studiile deștepte? Găsește cauza care te-a dus la surplus de greutate și rezolv-o pe aceea. Nu trata efectul, tratează cauza!

4.- „Șeful meu și colegii de muncă mă exasperează. Nu sunt tratat(ă) cu respect, și fiecare moment petrecut la muncă îmi provoacă un stres de neînchipuit! Dacă aș fi respectat(ă), aș fi liniștit(ă) și mulțumit(ă) și fericit(ă). Eu mă aștept ca toți să vadă cât de mult și de bine îmi fac treaba, pentru că eu îi văd pe fiecare cât pot și cât valorează”.

Interesant! Deci tu poți și ai voie să îi vezi pe ceilalți prin prisma criteriilor create de tine, dar ei nu au voie să facă asta că te superi, nu? Ești sigur(ă) că ceea ce simți tu ca lipsă de respect nu este cumva o reacție a celorlalți la ceea ce emiți? În fond, nu poți primi decât la nivelul a ceea ce dai. Emani încrâncenare și frustrare prin toți porii, dar te aștepți să primești iubire și respect? Tot ceea ce te deranjează la alții este nerezolvat la tine!

5.- „Soțul/soția mă tratează ca pe un sclav pe plantație, adresându-mi tot timpul doar reproșuri. Nu am mai auzit demult o vorbă bună, cât despre alinturi… Soțul vrea ca totul să fie lună în casă, să îi fac mâncare în fiecare zi, iar noaptea să fiu disponibilă; în timp ce el nu face nimic, decât se uită le televizor și comentează… Soția doar îmi dă ordine: fă asta, fă aia, e tot timpul nemulțumită și pufnește din te miri ce. Nu mă despart deoarece vecinii ar comenta, la biserică nu se acceptă, avem copii și au nevoie de ambii părinți. Nu contează că toată ziua ne certăm, urlăm și ne batem de față cu ei; sunt  mici și nu înțeleg nimic. Asta mi-e crucea, asta vrea Dumnezeu, ce să fac?  Dacă aș fi respectat(ă), aș putea fi și eu fericit(ă)!”

Frumos program, trăi-ți-ar neamul! Rămâi nefericit(ă) ca să-i faci pe alții fericiți! Și vezi, încearcă să-i învinuiești pe ceilalți pentru ca și ei să se simtă mizerabil, pentru a nu te simți singur(ă) în chinul în care zaci de bună voie!

6.- „Sunt bolnav(ă) și nu mă mai fac bine, iar asta îmi provoacă un stres de neimaginat. Toți medicii mi-au spus că nu mai au ce să îmi facă și că doar pământul galben mă va vindeca. Am cancer și mi s-a mai dat 3 luni de viață. Câtă nedreptate! Dar…ce să mai fac? Dacă așa a spus doctorul…Sunt paralizat după un accident vascular cerebral sau o comoție, și așa voi rămâne, pentru că așa mi s-a spus; doar doctorii știu mai bine. Mi-au zis că, citez, „celulele din creier și întreg sistemul nervos nu se regenerează niciodată, altele se regenerează însă nu la un anumit interval ci in funcție de vârstă. Durata de viață a celulelor e între ore și întreaga viață. La naștere avem aprox. cinci trilioane celule, la maturitate între 60-90 trilioane, pe secundă mor circa 50 milioane de celule”. Doamne, ce buni și ocupați sunt medicii, dragii de ei, că stau neîncetat și ne contorizează numărul de celule din cap, și știu sigur că nu mai am nicio șansă. Acesta e stresul meu. Și câte mai aveam de făcut în viață!…Dar doctorul știe mai bine decât mine care mi-e viitorul…”

Foarte bine, bravo! Rămâi cu stresul, dacă nu mai crezi în nimic,MAI BUN  nici măcar în tine, decât în vorbe de știință. 

                                          *     *     *     *     *

Și exemplele ar putea continua. Indiferent despre ce este vorba, realitatea diferă de ceea ce ne proiectăm noi ca ideal în mintea noastră urmând planul a ceea ce credem că ar fi bine pentru noi sau pentru ceilalți. De ce? Pentru că ridicăm la rang de autoritate absolută în viața noastră așteptările și visele noastre.

Ne-am creat tot felul de programe în minte care nu fac decât să ne frâneze, iar într-un final să ne blocheze, să ne oprească curgerea normală a vieții.

Educația de acasă și din școală ne „impregnează” cu condiționări, iar acestea ajung, încetul cu încetul, să ocupe întregul spațiu al vieții noastre.

„Dacă nu înveți și nu iei note mari, mă supăr și nu te mai iubesc!”

„Dacă nu dai la școala sau facultatea la care vreau eu, voi fi trist”.

„Dacă nu alegi meseria care eu cred că ți s-ar potrivi, n-ai decât să te descurci singur(ă), de la mine să nu mai aștepți vreun ajutor!”

„Dacă viitorul partener de cuplu nu are situație materială mulțumitoare din punctul meu de vedere, te dezmoștenesc”.

Și alte exemple asemănătoare.

Zelul de a îndeplini condițiile celor apropiați ne creează în minte și în suflet condiționări în propria fericire și viață.

Copiii sunt stresați pentru că nu reușesc să își mulțumească nici părinții, nici prietenii, nici dascălii, iar reacțiile și comentariile acestora au darul de a sfredeli și cimenta în codul genetic al puiului de om „virusul” non-valorii.
Copilăria este prima „stație” care preia și formează frustrări, bariere și limitări în expresia libertății individuale. „E mic, ce știe el!”, auzim foarte des. Da, las’ că știi tu mai bine făcându-l prost, obraznic și incapabil!

Adolescenții sunt stresați atât din cauza școlii și familiei, cât și din cauza eșecurilor în relațiile sociale, pentru că nici ei nu mai știu ce criterii să folosească în alegerea prietenilor, și cum să mai vorbească cu cei mari. Presiunea din exterior și hormonii treziți la viață le creează o stare de furie, de rebeliune, de revoltă la tot ce nu le aparține lor. Și în loc să fie ajutați și înțeleși, sunt blamați tot ei pentru că „sunt nesimțiți și nu țin cont de nimeni și nimic!”. Păi, cine să le fi inoculat principiile de viață? Părinții așteaptă ca școala să o facă, iar dascălii dau vina pe părinți pentru lipsa celor 7 ani de acasă. Vicios cerc!

După terminarea liceului, apar așteptările unei cariere pline de succes, faimă și bani, care să-i poată face pe părinți împliniți și fericiți, „nu contează părerea ta, tu fă cum îți zic eu!”. Stresul nu este doar mare, dar deja este și vechi, din copilărie. Sau de la naștere. Sau din burta mamei.

Tot atunci apar pretențiile legate de viitorul partener/parteneră de viață.

„Să nu te căsătorești, căsnicia e un chin, uită-te la noi, părinții tăi. Asta vrei?”

Acesta este „superbul” program care împiedică găsirea partenerului de viață, și unul din motivele pentru care mulți fug de relații serioase ca „dracu’ de tămâie”. Într-adevăr, nu vrei să ajungi ca ei. Dar, tu nu ești ca ei! Ești o entitate se sine stătătoare, capabilă să-și creeze singur(ă) viitorul. Știai asta?

„Să nu faci copii, eu nu vreau asta. E mai bine fără copii, îți spun eu. Tu numai greutăți ne-ai creat, așa că stai potolit(ă)!”

Bravo!!! Celor care nu pot avea copii le sugerez să-și caute prin cotloanele memoriei să vadă dacă nu găsesc o asemenea afirmație „ghidușă” în programul timpuriu din viață.

„Nu vei lucra, te duci la facultate, că doar n-o să râdă lumea de noi că nu te dăm. Nu te duci unde vrei tu, că e prea scump; alege ceva ieftin și aproape, aici în oraș, să nu mai plătim chirie”.

Îți urăști cumva munca, te doare în față și la dreapta de ceea ce ai de îndeplinit ca sarcini, lăsându-i pe alții, mai pasionați, să le îndeplinească cu drag și spor? Întrebam doar.

Și pe când să-și înceapă omul viața pe picioarele lui, este deja epuizat din cauza luptei continue de a nu-i dezamăgi pe alții și a le împlini aspirațiile lor. Dar deja este plin de „programe” de viață create de condiționările celor din jur.

Sigur că omul ajunge frustrat, și datorită progrămelelor încrustate deja în minte și subconștient, va începe să facă și el la fel cu ceilalți din jurul lui. Va pune condiții, va proiecta pe alții frustrările lui, va da vina pe alții și va fi plin de așteptări ca ceilalți să se schimbe, căci în sinea lui se simte blocat de visele, așteptările și proiecțiile celor care i-au populat viața până atunci.

Este de vină guvernul, conducătorii, conspirațiile, chimicalele din mâncare, dârele de avion, cei de altă religie sau rasă, partenerul, șeful, copilul, cățelul, etc. Iar starea de stres se perpetuează și se consolidează pe zi ce trece pentru că nu mai vede nicio rezolvare.

Dintr-o stare de nemulțumire nu poți genera decât nemulțumire.

Dacă încerci să rezolvi o problemă din același stadiu de negativitate, nu vei obține decât și mai multă negativitate. Mintea care te-a dus la probleme nu poate genera rezolvări favorabile, decât ceva care agravează stresul.

Iar de aici până la boală nu mai este decât un mic pas.

Desigur, pe parcurs au existat tot felul de semnale de avertizare, dar nu au fost luate în seamă. Dureri în diferite zone, răceli repetate, stări de oboseală, epuizare fizică, perioade depresive, etc.
Momentan mă opresc aici, urmând să continui într-un alt episod cu modificările care se produc în plan fizic în timpul stresului, precum și cu alte cauze ale îmbolnăvirilor.

 

Cele cinci porunci rămase de la PETRE ȚUȚEA

 

Într-o plimbare filosofică pe Calea Victoriei, discuția alunecând ușor spre subiectul care pasiona întreaga suflare interbelică – viitorul României, Petre Țuțea o fost întrebat de Nae Ionescu “Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?” Răspunsul lui Petre Ţuţea a fost prompt.

Românul chemat să facă istorie, românul la care merita să se gândească orice voitor de bine pentru Neamul românesc, românul care putea să dea substanță și organicitate oricărui „proiect de Țară” românesc, acel român ideal trebuia

1. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Memorabila plimbăreală prin metropola dâmbovițeană trebuie să fi avut loc prin anul 1937, dacă-mi aduc bine aminte.

Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil. Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românes, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori  universitari  se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!

Ion Coja

Patriarhul Daniel a fost impus in Romania de catre Masonerie, pentru a putea fi implementat Ecumenismul

După un studiu mai îndelungat a surselor antisistem și pro sistem atât de pe internet, cât și din presa scrisă și audio-vizuală, putem reuni toate piesele la un loc, ca la un joc de puzzle, pentru a avea imaginea de ansamblu, clară și neviciată de partizanate inutile și irelevante.

În România, observăm că apărătorii Patriarhului sunt în primul rând: cei care au dobândit funcții și avantaje îndeosebi materiale (preoți, episcopi, personalul Patriarhiei Române etc.), cei de la postul de televiziune Trinitas și radioul Trinitas (care sunt vocea Patriarhiei) precum și mare parte dintre ,,invitații de marcă” la aceste emisiuni, și nu în ultimul rând (poate cu ei trebuia să încep) masonii (evreii sioniști, care îl așteaptă încă pe Mesia, adică pe antihrist, potrivit profețiilor) și francmasonii (cetățeni de etnie română sau alta, exceptând-o pe cea evreiască). În total, este vorba de câteva mii de oameni, înstăriți dar și fără iubire de neam și de țară, slugi obediente care pot înghiți pe nemestecate ecumenismul și multe altele.

În România, cei care îl contestă pe Patriarh pentru acțiunile sale îndeosebi ecumeniste, ca fiind apologetul cel mai de seamă al acestei doctrine masonice și pan-erezii a ECUMENISMULUI, sunt însă cu mult mai mulți, de ordinul sutelor de mii de români, poate chiar peste un milion. Aceștia reprezintă în fapt fibra morală a poporului român drept măritor creștin, având credință lucrătoare.

Constatăm cu durere că, în multe biserici și chiar mănăstiri (!), foarte mulți preoți efectiv tremură de frică dacă se aduce vorba de Patriarh. Dacă au ajuns să le fie teamă, să îi pomenească la Sfânta Liturghie (când ies cu Sfintele Daruri și rostesc Pomenirile), cum este firesc și se cuvine, pe cei care s-au jertfit ,,în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței (ortodoxe) strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului român” (text redat ad litteram din Liturghierul actual, Ed. Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București, 2012, pag. 163-164).

Le este frică de Patriarh dar nu le este frică de Dumnezeu? Acceptă orice ce le spun Patriarhul și episcopii săi foarte fideli și ascultători, chiar dacă se încalcă flagrant învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe și canoanele apostolice referitoare la ecumenism?

De ce le mai este frică unor preoți? Pentru că Patriarhului nu îi plac mucenicii din închisorile și lagărele comuniste și nu dorește nicidecum să îi canonizeze în Sfântul Sinod măcar pe unii dintre sfinții închisorilor, invocând acel pretext al apartenenței lor la mișcarea naționalist-creștină din perioada interbelică – Mișcarea Legionară. Există mai multe mărturii, unele venind chiar din partea sa în acest sens. De fapt, se respectă dorința evreilor sioniști (masoni), cei care îi urăsc de moarte de atâtea decenii, inclusiv sau mai ales pe timpul comunismului, când le-au demonizat imaginea și le-au ascuns cu grijă posteritatea lor adevărată multor generații, atât în cadrul învățământului de stat, cât și în mass media.

Și cum masonii l-au ales și impus în România pe actualul Patriarh Daniel, se subînțelege așadar că le este dator. Nimic nu e pe lumea asta gratis… La fel se întâmplă și în Sfântul Munte Athos, care este supus în prezent unei presiuni din ce în ce mai mari pentru a permite intrarea femeilor și transformarea mănăstirilor și schiturilor (potrivit unor declarații de la oficiali greci și europeni) în obiective turistice, ba chiar și cazinouri! Pentru milioanele de euro alocate pentru restaurarea acestora… Restaurare așadar în alt scop decât cel declarat inițial… (a se citi articolul recent scris de mine pe această temă).

DAR CINE ESTE PATRIARHUL DANIEL? Studiindu-i atent biografia și faptele, vedem că provine din zona Banatului, că inițial a dus-o greu, a fost chiar întreținut de fratele său mai mare Gheorghe Ciobotea, atât în timpul pregătirii pentru admiterea sa la teologie, cât și în timpul facultății, după care i-a smuls moștenirea legală primită de la bunica lor, întabulând-o toată pe numele său, frate care și în ziua de astăzi trăiește cu familia sa numeroasă într-o sărăcie extremă, în fostul C.A.P.

În timpul comunismului, devine profesor de teologie la Institutul Ecumenic de la Bossey (Elveția!), unde predă timp de 10 ani la catolici și protestanți, și desigur avansează la poziția de director adjunct. Tocmai pentru aceasta și pentru deplasările sale în România, credem că poate fi suspectat de relații strânse cu organele Securității statului român. Putem deduce așadar că FUSESE PREGĂTIT DE MASONERIA COMUNISTĂ PENTRU APROFUNDAREA ECUMENISMULUI…

În 1988, Securitatea îl trimite în MISIUNE. Este rechemat de urgență în țară, trimis la Mănăstirea Sihăstria, unde din frate ajunge peste noapte monah (tuns călugăr de către Părintele Ilie Cleopa) și hirotonit rapid chiar protosinghel. Ascensiunea sa este fulminantă. În anul următor, era deja responsabil cu Sectorul Relații Externe din Biserica Ortodoxă Română.

În decembrie 1989, vine și lovitura de stat masonică, pe filieră sovietică, și dosarul său de la Securitate (credem că destul de voluminos) este ARS ÎN ÎNTREGIME. Credem că alt exemplar se află în prezent la evreii sioniști, care îl păstrează ca obiect de șantaj. Este singurul ierarh (în anul 1992 devine Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, adică în trei ani!…) căruia i-a dispărut complet dosarul, neputând fi consultat la CNSAS. De ce oare? Nu pentru a fi ales viitorul Patriarh, neputând fi acuzat de legături cu Securitatea precum alți ierarhi? Credem că o copie a dosarului a ajuns la Gelu Voican Voiculescu (prim vice-prim ministru în guvernul evreului sionist Petre Roman), deoarece el gestionase nu numai înhumarea soților Ceaușescu, ci și arhivele importante ale fostei Securități.

CUM DEDUCEM APARTENENȚA PATRIARHULUI DANIEL LA ORGANIZAȚIA RELIGIOASĂ ANTICREȘTINĂ – FRANCMASONERIA?

Sunt multe argumente în acest sens.

În primul rând, nu a negat niciodată personal în mod public, că nu are legături cu masoneria. Nici nu a negat. Nici nu a confirmat. Doar la un moment dat, purtătorul său de cuvânt, părintele Costel Stoica a ieșit cu un foarte scurt Comunicat de presă, precizând că Patriarhul Daniel nu este mason, pentru a liniști apele în mass media…
Alte argumente pe care le enumerăm exhaustiv, deoarece pot fi găsite noi dovezi:
– Incidentul extrem de grav petrecut la Mănăstirea Antim din București, când pe vremea PFP Teoctist Arăpașu, când avea nevoie de pregătire posibil pentru viitoarea funcție de Mitropolit, la slujba Sfintei Liturghii, a adăugat câteva cuvinte la Cuvintele Mântuitorului (în pilda cu tânărul bogat care voia să moștenească Împărăția Cerurilor) ,,DAR DACĂ MĂ ROG EU PENTRU TÂNĂR, ATUNCEA…”, la care neputând răbda, părintele Adrian Făgețeanu (trecut prin calvarul temnițelor comuniste și vândut Securității de răposatul episcop din Vâlcea) i-a strigat în față: ,,Ereticule! N-ai voie nici să tai, nici să adaugi la ce vorbește Mântuitorul!”. Urmarea a fost că actualul Patriarh Daniel l-a lovit în cap cu cârja metalică încât a fost chemată salvarea, dus la spital la neurochirurgie și operat. După mai multe luni, trece la Domnul pe 1 octombrie 2011, ca martir creștin care a avut curajul mărturisirii adevărului cu orice preț. Presa a relatat cu mare întârziere și fragmentar, pentru că nu este nici ea chiar așa de liberă cum cred unii. Incidentul a fost trecut cu totul cu vederea de către mass media aservită masoneriei (trusturile lui Dan Voiculescu, Adrian Sârbu din Banat, Sorin Ovidiu Vântu la Iași și Dinu Patriciu) și dat uitării, nici nu l-a împiedicat să devină Mitropolit și apoi Patriarh…;

– Alegerea sa în Scaunul Patriarhal prin aportul considerabil și mobilizat al masoneriei, în special din zona sa de baștină Banatul. În ciuda avertizărilor lansate de Cozmin Gușă, liderul Partidului Inițiativa Națională (sprijinit de foști securiști care regretau epoca lui Ceaușescu și pierderea subordonării Bisericii Ortodoxe), ca masoneria să nu se implice în alegerea Patriarhului României, mai ales după moartea în condiții foarte suspecte a lui Teoctist Arăpașu și neelucidată complet nici până în ziua de astăzi, datorită lipsei probelor și declanșării unui proces, Daniel Ciobotea este propulsat de influentul mason Sorin Frunzăverde (fost președinte a CJ Caraș-Severin și membru al Adunării Naționale Bisericești a BOR) care ,,profețește” alegerea lui ca Patriarh, asta înainte de alegeri. De remarcat că, Colegiul Electoral Bisericesc avea 180 de membri, din care 70 de laici, chiar și oameni politici! Peste 13 membri erau chiar masoni, în frunte cu dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, care după alegeri ies la rampă pentru a se lăuda cu victoria și cu influența lor…;

Un alt important sprijin a venit din partea ÎPS Nicolae al Banatului (care mai târziu s-a rugat cu ereticii!), ÎPS Laurențiu Streza (un apropiat al lui Sorin Frunzăverde). S-a comentat în presă mai puțin că a fost o campanie de alegere a Patriarhului României foarte murdară, uzând de toate metodele: ajutorul fraților săi masoni, șantaj cu dosare a membrilor electori, șantaj cu înregistrări audio-vizuale compromițătoare și prefabricate, mita, promisiuni, reclamă mascată…;
– Ecumenismul masonic (mulți părinți l-au apreciat ca invenție a ocultei mondiale) promovat în special la postul de televiziune Trinitas și la radioul cu același nume, prin elogiile aduse ,,UNIRII” dintre credincioșii din toată lumea, dar și masonului reformist Alexandru Ioan Cuza, care are bustul său chiar în fața Patriarhiei Române! Apoi, această ,,UNITATE SPIRITUALĂ A LUMII” de care a pomenit mereu Patriarhul Daniel este identic cu obiectivul masoneriei!;
– Prezența Patriarhului Daniel la diverse întruniri ecumeniste interne (simpozioane) și internaționale ecumeniste în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), precum și la importante întâlniri cu masonii din Europa, inclusiv în octombrie 2013 cu șeful Grupului Bilderberg, la care credem că nu era obligatorie prezența sa, decât dacă era mason…;
– Măsura abuzivă și suspectă a interzicerii Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, care se citesc pe 1 ianuarie și în slujbele de exorcizare (alungarea demonilor). Oare pe cine deranja, în afara masonilor și francmasonilor?;
– Atitudinea fățișă de prietenie față de masonul Ion Iliescu încă dinaintea alegerilor din 1996, când, ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei l-a invitat la Iași, în timp ce Patriarhul Teoctist (fost simpatizant legionar în tinerețe) cerea românilor ,,NU-L VOTAȚI PE ANTI-HRIST!”;
– Ajutorul acordat în politică altui mare mason, Adrian Năstase;
– Decorarea masonului de grad 33, Mugur Isărescu cu cea mai mare distincție a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei ,,CRUCEA MOLDOVA” și a masonului de grad 32, doctorul Irinel Popescu cu ,,CRUCEA PATRIARALĂ”;
– Atitudinea iresponsabilă de acceptare a cipurilor biometrice din pașapoarte și buletine electronice! Poziția sa a fost exprimată tot prin părintele Costel Stoica;
– Atitudinea ostilă față de părintele Iustin Pârvu, arhimandrit și stareț al Mănăstirii Petru Vodă, opusul său am putea spune, devenit un simbol național al românismului, deși a stat 21 de ani în închisorile comuniste și a pornit de la zero în ctitorirea mănăstirii (ajungând să fie ctitorul și mănăstirii alăturate de maici Paltin, și a Schitului de la Aiud și a mănăstirii de la Poarta Albă). A existat chiar și o tentativă de asasinat, dar agresorul fiind drogat l-a confundat pe părintele Iustin cu un altul, precum și o încercare de otrăvire…;
– Impunerea ca stareț și succesor al părintelui Iustin Pârvu, a părintelui Hariton Negrea, fostul stareț de la Mănăstirea Durău, care în prima fază s-a declarat împotriva actelor biometrice iar apoi a retractat poziția exprimată public față de acestea (amintim că Durău este un loc frecventat nu numai de yoghini, ci și vestit CENTRU ECUMENIST, ÎNFIINȚAT DE ACTUALUL PATRIARH DANIEL, unde de pildă, în 1998 s-a organizat smintitorul Simpozion Iudeo-Creștin ,,SPIRITUALITATEA PSALMILOR ȘI MORALA SOCIALĂ A PROFEȚILOR”, totul în cheie socialistă și ecumenistă…);
– Atitudinea neonorantă de primire de mită la investirea unor preoți, de numiri și destituiri abuzive a preoților, mai ales când ocupa funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei (potrivit unor comentarii făcute p e blogurile antisistem);

Separat de aceste motive expuse deja, remarcăm implicarea masoneriei prin doctorul militar Ioan Sinescu (racolat de Securitate) în moartea prematură a fostului Patriarh al României, Teoctist Arăpașu, care a murit cu zile în timpul ,,operației”. Au fost găsite mari nereguli ulterior prin anchetă, nerespectarea procedurilor legale (lipsa consultării medicului personal al sfinției sale Nicolae Ursea, lipsa convocării unui grup de specialiști pentru un consult medical, netratarea cu antibiotice a infecției urinare recidivante – mai înainte de a se lua decizia operației, neacordarea familiei sale a Fișei de Observație sau Buletinului de intrare în spital, care să precizeze diagnosticul), dar și operarea în ascuns, minciuna față de dr. Nicolae Ursea precum că nu a fost operat, când de fapt fusese operat și era și decedat).
Mai constatăm că imediat după moartea Patriarhului Teoctist a demarat în forță și proiectul grandios al construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Deja mi-am exprimat ideea că această construcție faraonică, ce nu este specifică ortodoxiei, va servi intereselor ecumeniste, va fi locul unde se vor ruga împreună credincioși din mai multe culte. Mulți bani au fost primiți de la masoni, de la Vatican etc. Ba chiar și celelalte Catedrale construite în ultimul deceniu, credem că se subscriu aceleiași politici perfide a ecumenismului. Nu ar fi fost oare mai înțelept, ca aceste sume enorme să fi fost orientate spre sprijinirea familiilor defavorizate, pentru subvenționarea măcar parțială a cărților și revistelor bisericești, pentru luminarea poporului român care trăiește într-o criză materială și spirituală tot mai accentuată datorită secularizării și implicării masonilor în viața economică, socială și politică?

Sunt absolut convins, că aceste aspecte prezentate sunt tratate foarte pe scurt și că există și multe alte mărturii ale celor care l-au cunoscut și îl cunosc pe Patriarhul României, Daniel Ciobotea. Poate voi mai veni cu alte precizări ulterioare, într-un viitor articol.
Doamne ajută-ne și ne luminează, întoarce-i la dreapta credință pe cei care au rătăcit drumul către Tine. Amin

Cu multă dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 13 iulie 2014.

Aici ai toate cifrele legate de pensii. Cum poți și cât te costă să cumperi vechime

Aici ai toate cifrele legate de pensii. Cum poți și cât te costă să cumperi vechime

Cumpărare vechime pentru pensie 2021. Vești nemaipomenite pentru persoanele care vor să completeze stagiul de cotizare la pensie.

Cumpărare vechime pentru pensie 2021. Românii care se gândesc la pensie, dar care le lipsește vechimea în câmpul muncii au posibilitatea de a cumpăra maximum 6 ani de vechime pentru pensie. Astfel, în cazul în care aceștia nu au putut realiza stagiul de cotizare ori pentru că nu au fost angajați, ori pentru că au fost angajați fără o formă legală, au posibilitatea de a beneficia de o pensie mai bună.

Măsura se aplică și pentru românii care au muncit în străinătate fără contracte de muncă, dar și pentru cei care au pierdut documentele prin care își dovedeau anii de muncă.

Pentru un stagiu complet de cotizare la pensii este nevoie de 35 de ani de vechime în câmpul muncii.

Românii care au nevoie de toți cei 6 ani de cotizare trebuie să scoată din buzunare o sumă halucinantă: 23.200 de lei. Pentru fiecare an în parte, calculul este realizat în funcție de salariul minim brut din anul respective.

2013:   800 lei            2.895 lei/pe an

2014:   900 lei            3.151 lei/pe an

2015:  1.050 lei          3.195 lei/pe an

2016:  1.250 lei          3.734 lei/pe an

2017:  1.450 lei          4.523 lei/pe an

2018:  1.900 lei          5.700 lei/pe an

Sursa calcul: Adevărul

Cumpărare vechime pentru pensie 2021

În anul acesta, completarea stagiului de cotizare la pensie pentru perioadele în care nu s-a contribuit  la fondul de pensii publice se va putea realiza prin două modalități.

Prima modalitate în care se poate face acest lucru a intrat în vigoare în august 2020 și se va încheia în luna septembrie a anului curent. Cea de-a doua modalitate întră în vigoare de la 1 septembrie și va putea fi accesată în permanență.

Se taie pensiile?

La începutul acestui an, vicepremierul Dan Barna a declarat că nu există niciun plan de tăieri de pensii sau salarii în momentul de față.

„Nu va exista nicio tăiere de pensii sau salarii. Se realizează chiar un pic peste indexările necesare, se îngheaţă într-adevăr creşterile la parlamentari, la demnitari, la zona aceasta şi e un lucru necesar tocmai pentru a păstra un echilibru necesar şi a ne încadra în deficitul de 7% asumat faţă de Comisia Europeană în acest context de perioadă pandemică. Aceste măsuri sunt foarte responsabile, dar repet, nu există niciun plan, nici în glumă nici în subtext, de tăieri de pensii sau salarii”, a declarat președintele USR Dan Barna.

 

HRISTOS LA UȘĂ

 

În aceste zile când din cauza carantinei suntem izolați în casă, ni se spune mereu și mereu că pericolul este la ușă. Acest pericol așa cum știm, este cauzat de virusul COVID-19, care a generat deja o stare de pandemie. Însă, pe lângă pericolul generat de coronavirus, la ușa inimii, pândește un pericol și mai mare, care este generat de păcat. De acest pericol a fost înștiințat Cain, căruia Dumnezeu i-a spus:

“Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Gen.4:6-7

Cain n-a rezistat ispitei păcatului, ci, prefăcându-se că are nevoie de ajutor, l-a chemat pe fratele lui Abel la câmp, si l-a omorât.

Numai că pe lângă pericole și păcat, la ușa inimii și la ușa istoriei, așteaptă și o prezență divină, care dorește să ne ofere binecuvântările pe care ni le-a pregătit. Pentru ca să nu pierdem aceste binecuvântări, trebuie să fim conștienți de:

1. Realitatea prezenței Domnului Isus la ușă

Știm că Domnul Isus este la ușă, fiindcă aceasta este ceea ce ni se spune prin Cuvântul Scripturii. În scrisoarea adresată Bisericii Laodicea, însuși Domnul Isus a spus: ”Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Ap.3:20

Această declarație arată că la ușa inimii celui păcătos, care și-a umplut viața cu tot ceea ce nu merită, stă Domnul Isus, care așteaptă să i se deschidă.

Numai că Domnul Isus este și la ușa istoriei. Înainte de a se înălța la cer, El a promis că se va întoarce, iar timpul revenirii sale este aproape. Acest fapt este descoperit prin atenționarea:

”De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.” Mat.24:32-33

Faptul că Domnul Isus este la ușa inimii celui păcătos, este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu care a cobărât până la starea în care am ajuns prin păcat. El a venit și stă la ușa inimii nu ca să ne pedepsească, ci, în mila și în îndurarea Lui, așteaptă cu răbdare ca cel păcătos să-I deschidă.

Faptul că Domnul Isus stă la ușa inimii, descoperă însă și nepăsarea și indiferența celui păcătos, care se complace în starea de egoism și păcat, ținându-L pe Hristos afară. Nu poate fi găsită o imagine mai sugestivă decât cea care îl prezintă pe Hristos la ușa încuiată pe dinăuntru, a inimii celui păcătos, care să prezinte într-un mod mai evident contrastul dintre dragostea lui Dumnezeu și păcătoșenia omului.

Nu cumva această imagine te reprezintă? Ți-ai luat viața în propriile mâini și ai trăit așa cum ți-ai dorit; numai că în tot acest timp, Hristos a așteptat la ușă!

Hristos la ușa istoriei descoperă credincioșia Lui, care împlinește întocmai ceea ce a spus, dar și mila și îndurarea Lui, care a întârziat și nu a venit până acum, fiindcă te așteaptă și pe tine. În acest sens, apostolul Petru spune:

”Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” 2 Pet.3:9

După ce ne-am familiarizat cu tablourile care îl reprezintă pe Hristos la ușa inimii și la ușa istoriei și am înțeles semnificația acestora, trebuie să descoperim și:

2. Dovada prezenței Domnului Isus la ușă

Prezența Domnului Isus la ușă este confirmată de faptul că El bate și își anunță venirea. Bisericii din Laodicea, Domnu Isus i-a spus: ”Iată eu stau la ușă și bat”, identificând astfel atât prezența Sa la ușă, cât și dovada acestui fapt. El bate prin glasul conștiinței care ne mustră, și ne răpește pacea și bucuria, atunci când am păcătuit, sau, prin Cuvântul Scripturii, care ne cercetează și ne vorbește în mod direct, potrivind mesajul pe care îl citim, sau auzim, cu starea în care suntem.

Apoi, Domnul Isus bate prin evenimentele vieții prin care a rânduit să trecem, și prin experiențe personale specifice: vise, vedenii, sau prin confruntare directă, atunci când ni se arată în mod personal.

Cred că fiecare dintre noi am auzit bătaia Domnului Isus, care a fost exprimată când într-un fel când în altul, numai că foarte mulți oameni nu iau seama la modul în care El vorbește. Pun evenimentele cu care se confruntă pe seama hazardului, a soartei, a norocului, sau a ghinionului. Cei ce procedează în acest fel, merg din rău în mai rău, își împietresc inima, își adorm conștiința și devin insensibili și indiferenți la bătăile dragostei lui Dumnezeu, zădărnicind astfel pentru ei vremea harului. Dacă te numeri printre aceștia, astăzi este timpul potrivit să-L primești pe Hristos în inima și viața ta.

Pentru a anunța momentul revenirii Sale, Cel ce stă la ușa istoriei, ne atenționează prin proorociile biblice care se împlinesc sub ochii noștri, prin evenimentele istorice la care suntem martori, și prin încercările prin care trecem. În acest sens poporul Israel ne este o mărturie vie prin faptul că a reînviat ca națiune după ce mai mult de 1900 de ani în care cei din Israel au fost împrăștiați printre toate națiunile lumii, la 14 mai 1948, Israelul s-a constituit ca stat și și-a proclamat independența. În prezent după 72 de ani de la constituirea ca stat independent, această națiune este binecuvântată de Dumnezeu. Acum cei din Israel se bucură de pace și prosperitate, Ierusalimul este recunoscut ca o capitală indivizibilă a statului Israel, și se pregătesc pentru un tratat de pace cu palestinienii și pentru reconstrucția templului și reânceperea vieții religioase, prin aducerea jertfelor rânduite de Dumnezeu pentru ei prin Moise. În acest sens măslinul pomenit de Domnul Isus a înfrunzit!

Însă, pe lâgă ceea ce se întâmplă în Israel, suntem anunțați de faptul că Hristos este la ușa istoriei, și de evenimentele pe care le trăim. Astfel în aceste zile auzim despre războaie și

suntem încercați de fenomene naturale care sunt mult mai violente și mai frecvente ca până acum, precum: uragane, cutremure, foamete și pandemii. Pandemia generate de COVID-19 prin care trecem în prezent, care va fi urmată de o criză financiară, foamete și o intensă monitorizare și îngrădire, este un puternic semnal care anunță că revenirea Domnului Isus este la ușă.

Dacă nu ai auzit până acum acest semnal al deșteptării nu amâna întoarcerea la Dumnezeu și pregătirea pentru întânirea cu Domnul Isus, având ca motivație și:

3. Oportunitatea prezenței Domnului Isus la ușă

Prezența Domnului Isus la ușa inimii este o mare binecuvântare. El bate și așteaptă să ne ofere mîntuirea. Prezentând această ofertă, Bisericii Loodicia, Domnul Isus i-a spus: ”Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Ap.3:20

Potrivit acestei declarații înțelegem că oferta Domnului înseamnă izbăvire, părtășie și împlinire, fiindcă cei ce stau la masa cu Domnul, au parte de toate aceste binecuvântări. A deschide ușa pentru Domnul Isus înseamnă nu numai a crede în El și a-L accepta ca domn al vieții tale, ci, și a te pocăi de păcatele tale și a accepta oferta Domnului și a umbla în ascultare de El. Subliniind acest fapt, Domnul Isus a spus Bisericii Laodicea:

”Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!”

Dacă prezența Domnului Isus la ușa inimii este o mare oportunitate pentru cei păcătoși, prezența Domnului Isus la ușa istoriei, este o mare oportunitate pentru cei credincioși. Pentru toți cei pregătiți să-L întâlnească pe Domnul, adică, pentru cei ce au trăit o viață de biruință în numele Lui, rămâne aceeași măreață promisiune care a fost adresată biruitorilor din Biserica Laodicea:

”Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Ce oportunitate; să domnești împreună cu Hristos veșnicia întreagă! Dacă îți dorești această binecuvântare deschide ușa inimii pentru Domnul Isus și fii pregătit să-i ieși înainte atunci când El va deschide ușa istoriei și va veni în slavă. Să nu întârzii însă momentul acestei decizii, ca nu cumva să te trezești venit prea târziu, asemenea celor cinci fecioare neînțelepte. Acestea fiindcă nu erau pregătite pentru întâmpinarea Mirelui, au rămas la ușă.

Cea mai mare durere este să fii la ușă, dar nu înăuntru, ci, afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților. De aceea, deschide-ți ușa inimii pentru Hristos acum, pentru ca El să deschidă ușa slavei cînd va veni pe norii cerului și pentru tine!

Pastor Dan Boingeanu

UN SONDAJ ÎNGRIJORATOR

Numai jumatate dintre pastori au o conceptie Biblica despre lume si viata !

Un ultim sondaj arata ca atunci cînd doresti sa observi stadiul dezvoltarii ” Conceptiei Biblice despre lume si Viata” un fapt interesant este sa analzezi slujitorii amvoanelor.

Ce constituie aceasta “Conceptie Biblica” ? Cercetatorul crestin George Barna spune :
” O Conceptie Biblica despre lume si viata, cuprinde trasaturi si principii biblice care includ:credinta în Adevarul moral si absolut detinut de Sfînta Scriptura, aceptarea acuratetei învataturilor Biblice, a naturii divine (fara pacat) a Domnului Isus, a existentei literale si personale a lui Satan, credinta în Omnipotenta si Omnistiinta lui Dumnezeu, a mîntuirii numai prin har prin credinta si responsabilitatea personala a fiecarui credincios pentru evanghelizare.

Într-un sondaj efectuat de grupul de cercetare Barna, în rîndul pastorilor protestanti, numai jumatate (51 % ) au trecut acest test ,raspunzînd afirmativ la aceste caracteristici ce definesc o perspectiva Biblica asupra lumii si-a vietii.

Printre pastorii intervievati, cei din Conventia Baptista de Sud, au avut cel mai mare procent 71 %. În timp ce pastorii Metodisti s-au clasat pe ultimul loc , numai cu 27 %. Între ei 57 % au obtinut pastorii din bisericile baptiste ( altele decît cele din Conventia Baptista de Sud). 51 % dintre pastorii bisericilor interdenominationale protestante, 44 % dintre pastorii bisericilor Carismatice sau Penticostale, 35 % dintre pastorii bisericilor de negri si numai 28 % dintre pastorii conducatori ai denominatiilor protestante importante.

Un alt aspect interesant al acestui sondajevidentiaza importanta educatiei teologice. Pastorii care au aratat ca au o “Conceptie Biblica despre lume si viata” în majoritate au absolvit cursurile unui seminar teologic. O alta situatie îngrijoratoare subliniata de sondaj, arata ca 53 % dintre pastorii barbati au aceasta perspectiva si numai 15 % dintre pastorii femei. Si înca un alt aspect ; aproape dublul pastorilor seniori albi (55 %) au aceasta perspectiva, fata de numai 30 % dintre pastorii negri.

Faith N.

 

Botezul, Cina Domnului, spălarea picioarelor

Introducere

Botezul în apă şi Cina Domnului sunt rânduieli biblice pe care le practică cele mai multe biserici creştine, chiar dacă sunt efectuate în moduri diferite. Dar practica originală a primei Biserici s-a pierdut pe parcursul istoriei. Ani de-a rândul, cei care s-au ocupat de istoria bisericii şi reformatorii, au discutat în contradictoriu despre aceste practici, folosind acelaşi Cuvânt, însă nu au reuşit să ajungă la un acord. Astfel, diferenţele au rămas, nefiind în conformitate cu practicile Bisericii primare, la care trebuie să ne întoarcem.

Despre primii creştini citim: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor…” (Faptele Ap. 2:42). Ei au recunoscut că apostolii au fost chemaţi de Domnul şi că aceştia aveau acces la tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. După învierea Sa, Domnul a rămas cu ucenicii Săi „până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt dăduse poruncile Sale apostolilor, pe care îi alesese. După patima Lui, li S-a înfăţişat prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de 40 de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Ap. 1:2-3). Noi ne bucurăm când ştim că El a vorbit despre toate lucrurile referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. El a fost Acela care a dat însărcinarea. În ziua Cincizecimii, El a trimis Duhul Său peste ei şi le-a descoperit cu exactitate ce trebuia făcut şi cum să fie îndeplinit, conform voii desăvârşite a lui Dumnezeu.

Pavel nu a fost de la început cu apostolii. El a trebuit ca, mai întâi, să-şi termine „studiul teologic”. Dar, după convertirea sa a predicat aceeaşi Evanghelie şi aceleaşi învăţături, ca apostolii. El a fost chemat în mod supranatural şi s-a îndreptat mai întâi spre Arabia. Paisprezece ani mai târziu, pe baza unei descoperiri divine, a călătorit la Ierusalim ca să compare şi să vadă dacă ceea ce predica el era în acord cu ceea ce predicau apostolii. Altfel, el se temea că ar fi alergat în zadar (Gal. 2:1-2).

Cartea Faptele Apostolilor şi epistolele mărturisesc despre concordanţa deplină a învăţăturilor lor cu cele patru evanghelii şi cu Vechiul Testament. De aceea, tot ce ne-­a rămas de la apostoli, este învăţătură şi practică adevărată. Nu avem de-a face cu părerea lui Petru sau a lui Pavel, ci direct cu Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu şi cu planul Său, care şi astăzi este singura unitate de măsură prin care trebuie verificat totul.

Domnul Isus i-a întrebat odată pe ucenicii Săi: „«Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?» «Da, Doamne», I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: «De aceea orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi»” (Mat. 13:51-­52). În toate timpurile, Domnul a folosit oameni pe care El i-a chemat pentru sarcini deosebite în Împărăţia Sa. Ei nu prezentau cunoştinţă teologică, ci au fost pregătiţi la şcoala cerească. Ei au vorbit conform înţelepciunii cereşti, care era ascunsă înţelepţilor lumii acesteia. Trimişii Săi au primit întotdeauna ambele: Cuvântul şi Duhul Său. Astfel au avut claritatea şi descoperirea voii Sale şi au ştiut cum s-o execute corect. Un semn de netăgăduit pentru aceasta este faptul că predicarea lor şi practica sunt în concordanţă deplină cu mărturia întreagă a Sfintelor Scripturi. Domnul nostru şi apostolii aveau la dispoziţie numai Vechiul Testament, pe vremea lor. Ei s-au referit la acesta, de repetate ori. În Noul Testament găsim 845 de citate din Vechiul Testament.

Predicatorii Evangheliei poartă astăzi o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu. Fiecare slujitor din Împărăţia lui Dumnezeu ar trebui să aibă curajul să compare dacă ceea ce învaţă şi practică el, corespunde cu învăţătura şi practica lui Pavel şi a celorlalţi apostoli. Dacă nu este în concordanţă cu vestirea şi practica originală, ceva nu este în ordine.

Dacă Pavel a considerat necesar să-şi compare învăţăturile sale cu ale celorlalţi apostoli, pentru a fi sigur că nu lucra în zadar, cum ar putea vreunul din noi să neglijeze lucrul acesta? Ceea ce nu corespunde cu originalul lucrurilor divine este imitaţie şi falsificare.

În mesajul adresat bisericii din Efes scrie: „…ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi” (Apoc. 2:2). Această constatare era posibilă pentru că ascultătorii comparau cele predicate, cu învăţătura apostolică originală. Acei creştini credincioşi biblic au observat că aceşti bărbaţi care susţineau că sunt apostoli erau în realitate mincinoşi, pentru că nu predicau mesajul dumnezeiesc curat, aşa cum l-au avut apostolii.

 În Biserica primară nu a existat nicio neclaritate asupra botezului în apă, a Cinei Domnului şi asupra celorlalte învăţături. Domnul le-a lăsat apostolilor îndrumări clare despre cum trebuiau făcute aceste lucruri. El a putut să spună despre cei pe care i-a trimis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10:16). Noi trebuie să prezentăm botezul şi Cina Domnului aşa cum ne-au fost descrise în Sfintele Scripturi. În legătură directă cu Cina Domnului este şi spălarea picioarelor pe care, de asemenea, o vom prezenta pe scurt, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

BOTEZUL

Mai întâi vom prezenta, pe scurt, botezul în apă. Domnul ne-a însărcinat să botezăm şi de aceea se botează oamenii din confesiunile creştine. Istoria bisericii ne arată, însă, devierile de la învăţătura originală şi practicarea botezului. În Biserica de la început exista o singură formă de botez. Astăzi, botezul este practicat în diferite feluri.

Cuvântul apostolului Pavel adresat credincioşilor din Efes este valabil şi astăzi pentru orice credincios din orice loc: „Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Efes. 4:5). De fapt există numai un singur Domn, adică Dumnezeu; numai o singură credinţă adevărată, adică cea scripturală; numai un singur botez, cel practicat de apostoli.

În această prezentare, dorim să răspundem la următoarele întrebări: ce înseamnă botezul? De ce se face? Cine poate fi botezat? Şi în cele din urmă: cum se execută un botez?

Necesitatea

 La începutul Noului Testament, Ioan Botezătorul a predicat: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 3:2). Domnul nostru S-a referit deseori la Ioan şi la slujba lui. În Luca 7:29-30, El a spus: „Şi tot norodul care 1-a auzit şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui”. Chiar şi Isus Hristos a mers la râul Iordan ca să fie botezat de Ioan Botezatorul, spunând: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Mat. 3:13-17).

Chiar din prima sa predică din ziua Cincizecimii, după turnarea Duhului Sfânt, Petru a spus mulţimii: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor voastre, apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Faptele Ap. 2:38). Botezul nu a fost lăsat la alegerea noastră, ci este necesar spre a arăta ascultarea celui credincios. Oricine recunoaşte lucrarea de răscumpărare şi Îl acceptă pe Hristos prin credinţă şi astfel primeşte neprihănirea, va trebui să devină un urmaş al lui Isus Hristos.

Apostolul Petru ne arată necesitatea botezului prin exemplul corăbiei lui Noe: „Când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un număr mic de oameni şi anume opt. Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi şi anume botezul” (1 Pet. 3:20-21). Potopul i-a nimicit pe toţi cei care nu erau în corabie. Numai câţiva au crezut mesajul acelui proroc şi au intrat cu el în corabie.

Am putea să întrebăm de ce foloseşte Petru exemplul cu corabia în legătură cu botezul credincioşilor. Cine crede cu adevărat, acela face ceea ce a poruncit Domnul şi se va lăsa botezat în Hristos. El este corabia noastră, singurul loc de scăpare. Numai în El vom fi ocrotiţi de judecăţile viitoare ale mâniei Lui Dumnezeu. Mântuirea vine la noi prin credinţa în Isus Hristos. Credincioşii acţionează apoi, în ascultare de Cuvânt şi se lasă botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Cel ce nu urmează rânduiala dumnezeiască, îşi arată prin aceasta necredinţa şi neascultarea faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Său şi în cazul acesta nu intră în Hristos, care este corabia ocrotitoare. Când va veni prăpădul cel mare, mulţi dintre cei ce se pretind creştini vor constata că sunt pe dinafară şi vor fi pierduţi.

Sigur că, înainte de venirea potopului, oamenii ar fi putut să întrebe: „De ce trebuie să intrăm în corabie? Unde este apa? Noi credem în Dumnezeu. Asta ar trebui să fie suficient. Totul continuă în modul obişnuit. Nu trebuie să ascultăm de acest predicator”. Ei nu au recunoscut că Noe era un proroc cu o însărcinare directă din partea Domnului. Atunci a început numărătoarea inversă şi aceasta a început şi acum. În ciuda tuturor avertismentelor prorocului, oamenii au mers pe căile lor şi nu au ascultat. Dintr-o dată a sosit ziua şi catastrofa prezisă a lovit omenirea. Dintr-o dată, uşa a fost închisă. Cei rămaşi afară au pierit. Chiar şi acum, se pare că totul rămâne aşa cum a fost la început (2 Pet. 3:4) dar, în viitorul apropiat, la revenirea lui Hristos, se va vedea deosebirea. Ceasul lui Dumnezeu vine dintr-o dată. Timpul harului se va încheia şi uşa va fi închisă. Cei ce sunt înăuntru vor fi în siguranţă pentru totdeauna.

În această legătură putem doar să repetăm ceea ce a fost spus în zilele din vechime: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui nu vă împietriţi inimile ca în ziua răzvrătirii” (Evrei 3:7). Chiar la sfârşit este valabilă promisiunea: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16:16). Cine este pregătit să asculte? Adevărata credinţă se vede prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa fără faptele cerute în Cuvânt este moartă şi nefolositoare. Aceasta este de fapt numai o mărturie religioasă care nu a mântuit, încă, pe nimeni. Toate învăţăturile creştine nu înseamnă nimic dacă nu sunt scripturale şi dacă nu au legătură cu trăirea omului. Legătura noastră cu Dumnezeu este prin Cuvânt şi prin Duhul care-l aduce la viaţă. Numai ce vine de la El, ne duce înapoi la El. Aşadar, pentru fiecare credincios autentic, ascultarea de porunca botezului în apă nu este un „s-ar putea” ci un „trebuie”.

Semnificaţia

Botezul este un act de identificare cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos. Iertarea păcatelor nu este în botez. De fapt persoana care solicită botezul arată că a primit iertarea păcatelor prin sângele vărsat pe crucea Golgotei. Apostolul Petru scrie după cum urmează: „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu prin învierea lui Isus Hristos” (1 Pet. 3:21). Cel ce este botezat se identifică pe sine cu Hristos, înţelegând că este răstignit împreună cu El.

Botezul este un act de ascultare al credinciosului, care urmează mărturiei credinţei personale în Mântuitorul şi Domnul Său. După cum citim şi despre Filip şi famen, amândoi au intrat în apă. În felul acesta se practică şi astăzi, în toate bisericile credincioase Bibliei. Amândoi, atât acela care botează cât şi cei ce sunt botezaţi, intră în apă până la brâu. Înainte de a boteza, cel care botează spune: „Frate cutare” sau „soră cutare, pe baza mărturiei credinţei tale, te botez conform Cuvântului lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Hristos”. Botezul este comparat cu o îngropare. Astfel, cel care este botezat va fi scufundat complet în apă spre înapoi, apoi va fi scos afară. Ridicarea celui botezat din apă simbolizează faptul că acesta a înviat la o viaţă nouă cu Hristos. Dar viaţa cea nouă, desigur, nu vine prin botez, ci prin naşterea din nou prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu. În orice caz, dacă nişte apă este stropită sau turnată pe frunte, acest act nu ar trebui să poarte numele de „botez”, pentru că nu este.

Apostolul scrie: „Fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Col. 2:12). Scriptura nu învaţă că un sugar este născut din nou prin actul stropirii sau turnării de apă – din contră: învăţătura clară este că oamenii trebuie mai întâi să audă Evanghelia lui Isus Hristos, să primească Cuvântul în sufletul lor ca pe o sămânţă şi să aibă viaţă nouă produsă de Duhul lui Dumnezeu. Numai atunci ar trebui botezaţi. Botezul în apă nu înseamnă primirea Duhului Sfânt în mod automat. Botezul cu Duhul este o experienţă separată. Este răspunsul lui Dumnezeu dat credinciosului care a fost ascultător, lăsându-se botezat în apă. Prin botezul cu Duhul Sfânt credinciosul respectiv primeşte siguranţa că Îi aparţine lui Dumnezeu.

În epistola către romani, apostolul rezumă botezul în următoarele cuvinte: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6:4-5). Un gând asemănător este exprimat în epistola sa către galateni, cap. 3:26-27: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos”. Nu este vorba că un păcătos uscat intră în apă ca să iasă apoi, unul ud; nu, noi vorbim despre oameni care au găsit har înaintea lui Dumnezeu, care sunt împăcaţi cu El, care au primit siguranţa că păcatele le sunt iertate, care sunt siguri că Dumnezeu i-a primit.

Condiţia

Condiţia fundamentală pentru ca o persoană să fie botezată, este credinţa personală în Mântuitorul. Chiar înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul a dat o însărcinare foarte clară: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Mar. 16:15-16). După cum vedem, în primul rând are loc vestirea Evangheliei şi nu o lucrare religioasă.

Prin predica despre împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Isus Hristos, oamenilor le este prezentată oferta de mântuire a lui Dumnezeu. Aşa cum este scris, „credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17). Trebuie să vină mai întâi o astfel de credinţă, lucrată de Duhul Sfânt în inimile ascultătorilor. Trebuie să existe o încuviinţare interioară – un „da” spus din interior lui Dumnezeu – şi acceptarea harului divin al lui Dumnezeu în inimile noastre. Omul trebuie să aibă, mai întâi, o trăire personală a mântuirii, prin care el devine credincios. Conform Romani 8:16, „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”. Aceasta este siguranţa pe care o primeşte oricine este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin credinţa în lucrarea de răscumpărare, încheiată.

După aceasta urmează, simplu, al doilea pas: botezul. „Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi…” (Faptele Ap. 2:41). Acest lucru s-a întâmplat imediat după ce Petru a predicat prima predică, în ziua Cincizecimii. Rezultatul a fost surprinzător. Aproape trei mii de oameni au acceptat mesajul divin, au crezut Cuvântul lui Dumnezeu care le-a fost vestit şi au fost botezaţi. Acest model biblic a existat până în secolul al treilea după Hristos.

Apostolii şi alţi bărbaţi îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt au plecat să predice Evanghelia. Unul dintre ei era Filip, care a avut o slujbă puternică, fapt ce a dus la o trezire minunată în Samaria. Şi acolo au venit oameni la credinţă şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus (Faptele Ap. 8:16).

Evanghelistul a lăsat trezirea şi a fost călăuzit de Duhul să se alăture etiopianului care tocmai citea din cap. 53 al prorocului Isaia (Faptele Ap. 8:26-39). În vers. 35 este scris: „Atunci Filip a luat Cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi L-a propovăduit pe Isus”. Predicarea a avut la bază Cuvântul profetic în care era prevestită mântuirea pe care Dumnezeu urma s-o dăruiască omenirii.

În mijlocul predicii, ascultătorul l-a întrerupt pe omul lui Dumnezeu şi a spus: „Uite apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?” (vers. 36). Condiţia era îndeplinită. Filip a acţionat în deplină concordanţă cu Cuvântul Domnului şi al apostolilor şi a spus: „Dacă crezi din toată inima, se poate” (vers. 37). Răspunsul a venit spontan: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”. Ce convertire minunată. „A poruncit să stea carul, s-au coborât amândoi în apă şi Filip a botezat pe famen” (vers. 38). Credinţa a venit prin predicare, iar predicarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul a lucrat în inima ascultătorului care şi-a exprimat dorinţa de a fi botezat.

Petru a fost condus printr-o descoperire deosebită în casa sutaşului roman, Corneliu din Cezareea. Predica lui a avut rezultate scripturale, ca la început. Găsim relatate următoarele: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul” (Faptele Ap. 10:44). Noi vedem că Duhul lucrează acolo unde este predicat Cuvântul. Se cuvine ca credincioşii să împlinească toată dreptatea şi să facă tot ce porunceşte Domnul. Apostolul a spus, atunci: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi? Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos” (vers. 47-48). Fiecare lucrător autentic de astăzi va urma acelaşi model şi fiecare credincios va dori să fie botezat scriptural, chiar dacă el a primit deja Duhul Sfânt. Tot ceea ce îşi are originea în Dumnezeu, rămâne până la sfârşit fără niciun fel de schimbare.

Despre vreun botez al sugarilor sau stropirea copiilor, nu găsim nici cel mai mic indiciu în Sfintele Scripturi. Oricine încearcă să justifice asemenea practici nescripturale, făcând referire la Luca 18:15-­17, ar trebui să citească şi versetele paralele din Matei 19:13-15 şi Marcu 10:13-16. Fără nicio urmă de îndoială, este clar că Domnul nostru Isus doar i-a binecuvântat pe copiii care au fost aduşi la El. El Şi-a pus mâinile peste ei şi i-a luat în braţele Sale. Nu se face niciun fel de referire la vreun botez sau stropire, în acest context. Până în ziua de azi, părinţii credincioşi îşi aduc copiii într-o biserică biblică pentru a fi înfăţişaţi şi dedicaţi Domnului şi pentru a fi binecuvântaţi în Numele Său.

De asemenea, celălalt verset care este aplicat în mod greşit pentru a susţine botezul sugarilor, nu spune niciun cuvânt despre aceasta. Atunci când Pavel şi Sila au fost întemniţaţi în Filipi, s-a întâmplat ceva supranatural. Temnicerul închisorii a fost speriat de moarte şi a venit şi i-­a întrebat pe acei bărbaţi ai lui Dumnezeu: „«Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?» Pavel şi Sila i-au răspuns: «Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta»” (Faptele Ap. 16:30-31). Chiar în versetul următor ni se spune despre cum s-a procedat: „Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui”. Vedem cât de exact a fost respectată rânduiala, conform însărcinării. Înainte de a putea fi făcut botezul, a fost predicat Cuvântul, Evanghelia lui Isus Hristos şi cei ascultători au crezut, apoi au fost botezaţi. Despre temnicer citim: „Temnicerul i-a luat cu el chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui” (vers. 33) Vă rog să observaţi: mai întâi a avut loc predicarea care a fost auzită de toţi, apoi ei au crezut şi numai după aceea au fost botezaţi. Nu se spune nimic, în acest context, despre sugari sau copii mici. Felul în care este practicat, în general, botezul în zilele noastre, nu are niciun fundament biblic. Acest lucru este confirmat şi de istoria bisericii. Acest fel de botez nescriptural provine din perioada când naţiuni întregi au fost creştinate cu forţa. În astfel de cazuri, toţi membrii unei familii, inclusiv sugarii, erau atinşi pe frunte cu trei picături de apă. Ca un înlocuitor pentru credinţa care era necesară pentru botez, au apărut naşii şi naşele, despre care Biblia nu aminteşte nimic. După cum am putut să vedem deja din ceea ce am arătat, omul trebuie să ia o hotărâre personală înaintea lui Dumnezeu. Din păcate, predicarea din bisericile creştine nu corespunde în mare parte modelului apostolic şi de aceea nu aduce rezultate biblice.

Numele

Aproape că nu există verset în Scripturi care să fie înţeles atât de greşit şi folosit în mod eronat, ca Matei 28:19: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Este de neînţeles, dar este adevărat: în secolul al treilea, aceste cuvinte au fost răstălmăcite şi s-a născut astfel o formulă trinitară care mai este folosită şi astăzi. Nimeni nu pare să observe că Domnul nostru a vorbit despre „Numele” (la singular). Care este acest Nume în care trebuie să botezăm? Tată, Fiu şi Duh Sfânt exprimă diferitele descoperiri ale lui Dumnezeu. Dar noi trebuie să ştim care este Numele, înainte de a putea să botezăm. O persoană poate fi multe: învăţător, avocat, judecător, ş.a.m.d. Poate fi tată, soţ şi fiu – multe lucruri. Acestea sunt denumiri ale funcţiilor persoanei şi îşi au locul lor, dar trebuie folosite în legătura corectă. Dar fiecare om, chiar dacă este învăţător sau judecător, are un nume. Tot aşa este şi cu Dumnezeu, care are multe titluri, dar S-a descoperit în Vechiul Testament cu Numele de legământ Iahveh. Pentru botezul în apă, trebuie să cunoaştem Numele Lui de legământ din Noul Testament. În Matei 28:19, a fost dată numai însărcinarea de a boteza în Numele în care El S-a descoperit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dar Numele acesta n-a fost menţionat acolo.

Ne vom ocupa acum de unele versete în care este vorba despre Nume, fără ca acesta să fie pronunţat. Aceasta le va fi de mare ajutor tuturor celor ce caută adevărul. În Luca 10:17 citim: „Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: «Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău»”. Nu se înţelege de la sine că ei se referau la puterea Numelui lui Isus, chiar dacă nu au pronunţat Numele? Cu siguranţă, da! Într-o împrejurare, Domnul a spus: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu…” (Mat. 18:20). Cine s-ar îndoi că El S-a referit la Numele Isus, chiar dacă nu l-a pronunţat? În Luca 24:47 citim: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor…”. Oricine ştie despre ce Nume este vorba în asemenea pasaje. În Ioan 2:23 găsim afirmaţia: „mulţi au crezut în Numele Lui”. Ciudat este că în cazul acestor versete, orice cititor ştie despre ce Nume a fost vorba, dar nu aceeaşi situaţie este în cazul versetului 19 din Matei 28. Este foarte ciudat. Trebuie să ne gândim serios la acest lucru.

În versetele amintite mai sus, era vorba despre Numele Fiului, dar în următoarele ne vom referi la Numele Tatălui. Aici păşim pe terenul descoperirilor lui Dumnezeu. Domnul ne-a învăţat să ne rugăm: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău” (Mat. 6:9). Milioane de oameni repetă această rugăciune în fiecare duminică, fără ca vreunul să se întrebe care este Numele Tatălui care trebuie sfinţit. În Ioan 12:28 Fiul a spus: „Tată proslăveşte Numele Tău!” Răspunsul de sus a fost: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi!” Despre ce nume vorbea El? Care este Numele lui Dumnezeu, care Şi-a proslăvit Numele şi-o va mai face? Există numai un singur Nume prin care putem să ne apropiem de Dumnezeu şi acesta este propriul Său Nume.

În rugăciunea Sa, Fiul a spus în legătură cu Tatăl: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan 17:6). Este vorba aici despre vreun Nume al lui Dumnezeu, din Vechiul Testament? Sigur că nu! Oricine a citit cu atenţie, ar fi trebuit să observe că Numele Tatălui este descoperit celor ce I-au fost daţi Domnului nostru prin răscumpărarea din lumea aceasta. Ei sunt adevăraţii fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dumnezeu îi cunoaşte, iar ei, la rândul lor Îl cunosc pe Dumnezeu. Acum trebuie să aducem subiectul acesta la un numitor comun. „Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi I-ai dat” (vers. 11). Mai clar nu poate fi spus: Numele Fiului este Numele Tatălui. Astfel citim în versetul 26: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut…”. Noi vorbim aici despre un singur Dumnezeu, care are un singur Nume.

Domnul nostru a spus iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi” (Ioan 5:43). Dar care este situaţia cu creştinii din zilele noastre? Îl primesc ei, recunoscând că Numele Tatălui şi al Fiului este acelaşi? Ferice de omul care crede că Tatăl S-a descoperit în Fiul şi că ne-a descoperit Numele care este mai presus de orice Nume: ISUS – Emanuel – Dumnezeu cu noi! Există o singură descoperire personală a lui Dumnezeu şi aceasta a avut loc în Isus Hristos. Există un singur Nume al lui Dumnezeu, care trebuie să ne fie descoperit: Domnul ISUS HRISTOS. În Numele acesta, noi avem acces la Tatăl şi la tronul harului. Orice genunchi se va apleca şi orice limbă va mărturisi că Isus este Domn. Dumnezeu ne-a întâlnit în Isus Hristos şi numai în Isus Hristos ne putem întâlni noi cu El. În lumina acestor câteva exemple prezentate, problema din Matei 28:19 ar trebui să fie rezolvată. Acolo se vorbeşte despre Nume fără a-l aminti, iar mai târziu, când este făcut botezul în apă, titlurile care aparţin acestui unic Nume sunt omise şi este folosit doar Numele.

 Învăţătura apostolică

Acum vom avea în vedere felul în care a fost făcut botezul în Biserica primară. Petru făcea parte dintre cei care L-au auzit pe Domnul dând însărcinarea din Matei 28. El a fost acela căruia Isus i-a dat cheile Împărăţiei, ceea ce înseamnă că el a avut acces la toate lucrurile care aparţineau Împărăţiei lui Dumnezeu. Deja înainte de turnarea Duhului Sfânt, el s-a ridicat în mijlocul celor o sută douăzeci şi a început să aşeze evenimentele acelea, conform Scripturilor (Faptele Ap. 1:15). Imediat după turnarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, el a predicat mulţimilor care se adunaseră. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?»” (Faptele Ap. 2:37). Oriunde se predică astăzi aceeaşi Evanghelie şi acelaşi Hristos, inimile vor fi atinse, se va pune aceeaşi întrebare şi trebuie dat acelaşi răspuns: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Faptele Ap. 2:38). Aici a fost prima ocazie când s-a practicat marea însărcinare. Cei care au crezut, au fost botezaţi exact conform textului din Matei 28:19, în Numele despre care vorbise Domnul.

Oricine ştie care este diferenţa dintre un titlu şi un nume. Argumentul că ar fi mai importante cuvintele lui Isus decât cuvintele apostolilor, nu-l poate influenţa pe un om care are teamă de Dumnezeu. Oricine este născut din Dumnezeu va crede în inspiraţia absolută şi în infailibilitatea totală a Sfintelor Scripturi în întregimea lor. Dacă i se pare cuiva că este o contradicţie în Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui mai degrabă să creadă că această contradicţie este doar în mintea lui, dar nu în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem atât de copleşiţi când vedem cum i-a călăuzit Duhul pe apostoli, ca să împlinească marea însărcinare.

Deja am amintit că în Samaria oamenii au crezut şi au fost botezaţi. Vestea despre această trezire a ajuns până la Ierusalim. În legătură cu aceasta citim: „Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus” (Faptele Ap. 8:14-16). Accentul este pus pe faptul că ei au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Foarte ciudat? Poate că nu!

În casa lui Corneliu, apostolul Petru a poruncit celor care au crezut, să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos (Faptele Ap. 10:48). De-a lungul Noului Testament, putem vedea copleşitoarea continuitate a învăţăturii despre botezul în apă. Nu există niciun teolog care ar putea să tăgăduiască acest lucru, pentru că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte despre aceasta. Pavel a mers atât de departe încât a spus: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de cea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Gal. 1:8).

Fiecare a observat că, de fiecare dată, botezul a fost făcut în Numele Domnului Isus Hristos. Apostolii au înţeles corect ce le-a spus Domnul. Ei au făcut totul exact după îndrumarea Învăţătorului. Porunca misionară trebuie citită cu atenţie şi în rugăciune: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. „Tată” nu este un nume, nici „Fiul” şi nici „Duhul Sfânt”. Acestea sunt descrieri ale diferitelor descoperiri ale aceluiaşi Dumnezeu. Apostolii au fost învăţaţi de către Domnul Însuşi, chiar pe parcursul celor patruzeci de zile după învierea Sa. El a vorbit despre toate lucrurile ce ţineau de Împărăţia lui Dumnezeu şi, desigur, botezul este una dintre învăţăturile principale. Ei au recunoscut Numele în care S-a descoperit Dumnezeu Însuşi ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Acesta este Numele în care sunt botezaţi adevăraţii credincioşi. Ei au făcut exact ceea ce au fost însărcinaţi. Ei au putut să facă diferenţa între titluri, care sunt în legătură cu diferitele descoperiri şi Numele dat pentru mântuirea noastră.

Acum vrem să vedem cum a botezat Pavel, pe care Domnul l-a ales ca vas deosebit printr-o descoperire directă a lui Isus Hristos. Când a ajuns în Efes, el a găsit doisprezece ucenici care fuseseră botezaţi numai cu botezul lui Ioan. Atunci el le-a făcut de cunoscut planul de mântuire şi rezultatul biblic a fost: „Când au auzit ei aceste vorbe au fost botezaţi în Numele Domnului Isus” (Faptele Ap. 19:5). Totul trebuie să fie bazat pe mărturia a cel puţin doi sau trei martori. Noi am luat în considerare ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, în Samaria, în casa lui Corneliu şi, de asemenea, în Efes. Vedem că indiferent că au fost iudei, samariteni sau neamuri, fie că a predicat Petru, Filip sau Pavel – pretutindeni s-a botezat în Numele Domnului Isus Hristos.

Cum am amintit deja, în Sfintele Scripturi nu poate exista nicio contradicţie. Duhul lui Dumnezeu nu va da niciodată două sau trei descoperiri diferite despre acelaşi subiect. Dumnezeu Şi-a ales propriii Săi oameni, în acea primă generaţie. Fie că a fost Petru, Pavel sau alţii, ei au predicat aceeaşi Evanghelie şi au botezat în acelaşi fel. Aceasta s-a făcut în armonie deplină cu întreaga mărturie a Scripturilor. Cine ar îndrăzni să sugereze că acei bărbaţi care au umblat cu Isus şi, Pavel, care L-a întâlnit pe Domnul în lumina strălucitoare, L-au înţeles greşit pe Domnul şi au botezat greşit introducând astfel o erezie în Biserica nou testamentară proaspăt inaugurată? Un asemenea gând nu este altceva decât blasfemie.

Noi vrem să-1 auzim pe Pavel încă o dată, cum le scrie romanilor: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” (Rom. 6:3). El se include şi pe sine aici, împreună cu aceia care au fost botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Tu cum ai fost botezat? În Sfintele Scripturi nu există menţionat vreun caz când cineva să fi fost botezat într-o formulă trinitară folosind titlurile „Tată, Fiu şi Duh Sfânt”. Lucrul acesta trebuie luat în considerare foarte serios.

Toţi aceia care au fost chemaţi la slujbă şi au fost umpluţi cu Duhul Sfânt au avut aceeaşi înţelegere, aceeaşi învăţătură, aceeaşi credinţă, acelaşi botez, etc. Toţi au fost într-o armonie deplină cu Domnul, cu Cuvântul Său şi unii cu alţii. Niciunul dintre ei nu a repetat mecanic textul din Matei 28. Ei au ştiut că acolo s-a spus: „botezaţi-i în Numele (la singular, nu la plural) Tatălui…”. Domnul nostru n-a continuat să spună „şi în Numele Fiului şi în Numele Duhului Sfânt”. Există o singură menţionare a Numelui şi aceasta este la singular. Ei au crezut că Dumnezeu S-a descoperit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi au recunoscut şi Numele care aparţine acestor trei descoperiri. Ei erau oameni care au trăit în părtăşie directă cu Dumnezeu. Ei nu s-au aflat sub nicio influenţă teologică şi nici nu au folosit propriile lor interpretări. Ei au avut descoperirea divină.

Dacă cineva va lua literar Matei 28, fără descoperire, acela va repeta doar vers. 19, fără să înţeleagă care este în realitate scopul însărcinării. Matei 28 şi Marcu 16 se referă la ultima şi cea mai mare însărcinare dată de Domnul, pe care o găsim împlinită în Faptele Apostolilor. Acela este unicul model scriptural, valabil pentru totdeauna, cât timp există Biserica Dumnezeului celui Viu.

De exemplu, dacă un învăţător ar da elevilor o problemă spre rezolvare, cu siguranţă el ar aştepta răspunsul, rezultatul, nicidecum repetarea problemei. Dacă învăţătorul ar întreba „cât fac 3×3?” iar răspunsul ar fi „3×3 fac 3×3”, atunci oricine şi-ar da seama că ceva nu este în regulă, pentru că nu a fost dat răspunsul. Când este vorba despre botez, chiar şi învăţătorii repetă problema şi nu dau răspunsul. În loc să facă ceea ce a spus Domnul, ei repetă ceea ce a spus El. Numai dacă noi procedăm cum au procedat apostolii, avem confirmarea că acelaşi Domn ne-a chemat să predicăm aceeaşi Evanghelie. Apostolii şi învăţătorii din Biserica primară au înţeles şi au împlinit-o conform descoperirii desăvârşite a lui Isus Hristos. Mulţumiri lui Dumnezeu că noi avem mărturia scrisă. Avem nevoie, însă, de aceeaşi iluminare prin acelaşi Duh Sfânt, ca să vedem şi noi ceea ce au văzut apostolii, ca să putem învăţa ceea ce au învăţat ei şi să botezăm aşa cum au botezat ei.

Fiecare ar trebui să ia în serios această prezentare adusă ca o dovadă clară din Sfintele Scripturi. De multe ori se pare că două lucruri sunt identice. Acestea ar putea să pară apropiate, dar în acelaşi timp sunt atât de departe unul de celălalt, precum cerul de pământ. Noi nu trebuie să tăgăduim Numele Domnului. Bisericii din Filadelfia i-a fost spus: „…nu ai tăgăduit Numele Meu” (Apoc. 3:8). Cum este cu toţi credincioşii care cântă despre Numele lui Isus, folosesc Numele acela în rugăciunile lor, care predică atât de puternic despre Numele acela, dar refuză să primească acest Nume prin botez? Într-un asemenea caz, este evident că undeva este ceva greşit.

Ce este cu toţi marii evanghelişti care folosesc Numele lui Isus ca să scoată draci, ca să se roage pentru bolnavi, ca să facă  minuni în Numele acela puternic, tăgăduindu-L însă atunci când este vorba ca ei să se lase botezaţi în acel Nume şi chiar luptând împotriva acestuia? Ei mărturisesc cu buzele lor cât de minunat este Numele lui Isus, dar de fapt ei nu au recunoscut Numele şi ei nu sunt dispuşi să poarte ocara Numelui lui Isus. Despre asemenea oameni Domnul a spus: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»” (Mat. 7:22-23).

În textul acesta este vorba despre oameni care cred Evaghelia deplină. Pe de-o parte, ei beneficiază de binecuvântările promise şi date Bisericii, pe de altă parte ei rămân în învăţături nebiblice şi tradiţionale. Ei nu sunt dispuşi să ia în considerare o corectură scripturală. Nu ar trebui ca fiecare să fie dispus să accepte tot ceea ce spune Biblia? Dar este nevoie de curaj pentru a sta de partea Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru a tăgădui practica tradiţională, denominaţională şi nebiblică a botezului. Noi trebuie să ne identificăm, prin botez, cu moartea lui Hristos, dacă dorim să fim identificaţi cu El în învierea la o viaţă nouă (Rom. 6:3). Binecuvântările şi darurile în sine, nu spun nimic. Mai întâi trebuie ca învăţătura şi practica să corespundă. La sfârşit se va dovedi valabilă numai ascultarea credinţei. Aceasta este credinţa prin care ne este descoperită voia lui Dumnezeu, credinţa care atrage după sine lucrurile cerute de Cuvânt. Ferice de toţi aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrează conform acestuia.

Deosebind duhurile

Este necesar să atingem un subiect foarte important. În bisericile tradiţionale de astăzi, cu greu mai găsim învăţătura despre o întoarcere la Dumnezeu autentică şi o naştere din nou. Chiar dacă este folosită terminologia aceasta, lipseşte trăirea. Dar, de asemenea, în cercurile Evangheliei depline, învăţăturile de bază nu sunt verificate cu atenţie. Cum este posibil ca nici învăţătorii biblici şi nici teologii să nu vadă cum ar trebui făcut botezul? Dacă în Biblie nu există niciun caz în care o persoană să fi fost botezată vreodată folosind formula „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”, de ce nu se corectează slujitorii lui Dumnezeu? Ei practică un botez inventat şi introdus atunci când a venit la existenţă biserica romano catolică. Trist, dar adevărat: chiar din zilele reformei, toate bisericile care au apărut, au început să folosească acelaşi botez nebiblic, până în vremea noastră.

Cei mai mulţi oameni vor fi surprinşi să afle că în lumea vestică, aceeaşi formulă este folosită în spiritism şi în ocultism, fiind numită „formula sacră” sau „cele trei nume înalte”. Este folosită chiar în vrăjitorie, de către cei care intră în legătură cu duhurile morţilor. Aceeaşi formulă este folosită atunci când se depune jurământul la intrarea în diferite loje. Participanţii care se îndoiesc de aceste lucruri, se simt uşuraţi când aud formula „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Chiar şi atunci când practică vrăjitoria, ei se gândesc că aceasta trebuie să fie de la Dumnezeu, pentru că această formulă le este atât de cunoscută, deoarece au auzit-o deseori  la biserică. Fie în magia neagră sau albă, fie la folosirea aşa ziselor „cărţi şase şi şapte ale lui Moise”, pretutindeni se foloseşte aceeaşi formulă.

Dacă acelor oameni li se vorbeşte despre astfel de practici, răspunsul lor este: „Nu poate fi ceva greşit, pentru că se face în Numele lui Dumnezeu”. Nu, niciodată! Numai ceea ce este făcut în Numele lui Isus, este de fapt făcut în Numele lui Dumnezeu. Toate celelalte lucruri sunt de la Satana, care este dumnezeul acestei lumi. Domnul nostru nu are nimic comun cu toate practicile demonice cum ar fi ridicarea mesei, prezisul în cărţi, ghicirea, chiromanţia, etc. În Cuvântul Său acestea sunt interzise! Dar pentru că astfel de lucruri se fac sub o mască religioasă folosind acea formulă, oamenii sunt înşelaţi. Ce au comun practicile oculte, spiritismul, etc., cu o lucrare autentică pe care o cere Cuvântul lui Dumnezeu? De când spun aceleaşi lucruri slujitorii lui Dumnezeu şi uneltele lui Satana? De când vine împărăţia Satanei în mijlocul Împărăţiei lui Dumnezeu?

Fiecare trebuie să-şi pună întrebarea dacă nu este acelaşi lucru când două persoane fac aceeaşi lucrare. Unii sunt uimiţi de-a dreptul când află ce fel de lucruri se fac prin această „formulă”. Însă când aceeaşi formulă este folosită pentru un aşa zis „botez” şi alte practici religioase, ei o consideră în regulă. În Noul Testament, tot ceea ce primim de la Dumnezeu şi tot ceea ce se întâmplă, are loc prin puterea lui Dumnezeu în Numele lui Isus. De aceea citim în Col. 3:17: „Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus”.

Cine cunoaşte Biblia ştie că niciun apostol n-a folosit vreodată, la botez, vreo formulă „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În broşura „Planul lui Dumnezeu cu omenirea”, este arătat clar că singurul Dumnezeu adevărat S-a descoperit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt sub Numele de Domnul Isus Hristos. Ceea ce este scris în Matei 28:19 este adevărul absolut, la fel şi ceea ce scrie în Faptele Apostolilor 2:38 şi în toate celelalte Scripturi. Trebuie doar ca noi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu în modul corect. Satana a răstălmăcit chiar de la început Cuvântul lui Dumnezeu. El a reuşit să-i înşele pe oameni în modul cel mai religios posibil, printr-un botez greşit. Este de fapt o înşelăciune. Când el a venit la Domnul a spus: „este scris”. Dar Domnul nostru a răspuns: „de asemenea este scris”. Satana a scos din context Scripturile şi le-a folosit în mod fals. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu însărcinarea de a învăţa şi de a boteza. Satana i-a orbit pe oameni, ca ei să nu vadă slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos (2 Cor. 4:4-6). Numele despre care a vorbit Mântuitorul, le rămâne ascuns.

Toată lumea creştină este ţinută în întuneric şi în neştiinţă. Unde găsim astăzi adevărata credinţă scripturală? Cine ţine seama de chemarea din Apocalipsa 18:4, pentru a ieşi afară din Babilonul religios al acestui timp? Cine are ochi ca să vadă, urechi ca să audă şi o inimă ca să înţeleagă? Cine poate să facă diferenţa şi să deosebească Cuvântul lui Dumnezeu de toate tâlcuirile omeneşti? Dumnezeu desparte întotdeauna lumina de întuneric. Cine are curajul să se lase îndrumat, să creadă şi să practice ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Toate lucrurile duhovniceşti nu pot fi făcute de cunoscut cu ajutorul cărnii şi al sângelui. Nu-l poate învăţa unul pe celălalt. Fiecare răspunde personal înaintea lui Dumnezeu şi trebuie să hotărască singur.

În încheiere, un cuvânt de avertizare. Toţi aceia care doresc să ajungă în slavă ar trebui să ştie următoarele: Dumnezeu nu a ţinut cont de vremea de neştiinţă, dar acum Îşi descoperă voia Sa desăvârşită prin Cuvântul Său desăvârşit. El aşteaptă ca fiecare să creadă în El şi să procedeze conform Cuvântului Său. Noi trebuie să părăsim toate învăţăturile nescripturale, chiar dacă ne pierdem popularitatea şi prietenii. Trebuie să fim dispuşi să ne întoarcem la învăţătura, modelul şi practica originală a Cuvântului, care a ieşit din Ierusalim.

În Faptele Apostolilor 3 citim despre făgăduinţa că Dumnezeu va trimite o vreme de înviorare şi, de asemenea, că Hristos va rămâne în ceruri până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor. În versetele 19-21 citim: „…ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi, pe Isus Hristos pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile reaşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi proroci din vechime”. Aici ni se spune foarte clar că Hristos rămâne în slavă până la vremea înviorării şi reaşezării. Acest lucru înseamnă că acum, la sfârşit, înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, toate lucrurile trebuie reaşezate în Biserica Dumnezeului celui Viu în starea originală a acesteia.

Toţi creştinii care cred în a doua venire a lui Hristos au auzit predicile despre acest subiect. De fapt, mulţi aşteaptă iminenta revenire a lui Hristos. Atunci de ce nu-şi dau ei seama că acesta ar trebui să fie timpul în care Dumnezeu doreşte să reaşeze toate lucrurile şi să dăruiască o vreme de înviorare din prezenţa Sa? Domnul şi Mântuitorul este interesat numai de un singur lucru: preocuparea pentru poporul Său, pentru cei răscumpăraţi care formează trupul lui Hristos. Biserica lui Isus Hristos trebuie întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Botezul biblic şi toate celelalte învăţături şi practici aşa cum au fost făcute de către apostoli, fac parte din reaşezare. Pavel scrie: „…fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efes. 2:20). Domnul Îşi va zidi Biserica Sa până când aceasta va fi desăvârşită şi El Se poate întoarce ca s-o ducă Acasă. Dar mai întâi trebuie să fim aduşi la învăţăturile şi practicile originale. Apoi va veni Domnul şi ne va duce în slavă.

Nimeni nu ar trebui să treacă în mod uşuratic peste această prezentare a botezului biblic. Dacă Dumnezeu ne va fi îndurător, vom recunoaşte necesitatea de a ne potrivi cu tot ceea ce solicită El în Cuvântul Său şi, de bună voie, vom dori să fim botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. În felul acesta vom sfărâma vechiul jug care a fost pus peste toate confesiunile creştine şi care-i leagă spiritual pe toţi cei botezaţi într-o formulă trinitară. Oricine este din Dumnezeu, va asculta şi va proceda conform Cuvântului lui Dumnezeu. Ferice de cel ce ia în serios acest îndemn, deoarece este necesar pentru a fi găsiţi pregătiţi la revenirea lui Hristos. Ferice de cel ce recunoaşte mesajul divin pentru timpul acesta şi crede făgăduinţele acestui timp, având parte de împlinirea lor.

CINA DOMNULUI

Înainte de a ne ocupa de subiectul referitor la Cina Domnului, trebuie să vorbim despre subiectul Paştelor. Partea naturală din Vechiul Testament simbolizează şi se revarsă în realitatea supranaturală a Noului Testament.

Paştele face parte şi astăzi dintre cele mai importante sărbători ale comunităţii evreieşti. Domnul le-a spus israeliţilor ca fiecare familie să jertfească un miel, să-i mănânce carnea şi sângele să fie uns pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii casei respective (Exod 12). Pragul uşii nu trebuia uns, pentru ca nimeni să nu calce în picioare sângele!

Cuvântul ebraic „Pesah” înseamnă „a cruţa” sau „a trece pe lângă”. În timp ce toţi întâii născuţi ai Egiptului au fost ucişi de îngerul judecăţii, fiii întâi născuţi ai Israelului au fost cruţaţi, pentru că Domnul a spus: „Sângele vă va sluji ca semn pe casele voastre unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului” (Exod 12:13).

Sângele acelor miei era vărsat ca ispăşire pentru păcatele israeliţilor. În acelaşi timp era un semn pentru ocrotirea lor în timpul judecăţii. În toate casele egiptenilor se auzeau strigăte de disperare şi bocet pentru că moartea lovise pretutindeni, dar în casele israeliţilor era o siguranţă absolută. Mânia lui Dumnezeu nu putea intra, pentru că un miel fusese jertfit în locul lor. Ei au putut să iasă liberi. Acelaşi lucru este valabil în cazul celor răscumpăraţi. Ei nu pot fi atinşi de judecăţile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, atunci când mânia Lui va izbucni împotriva necredincioşilor. Sângele Mielului lui Dumnezeu este ispăşirea şi ocrotirea noastră. Pavel scrie Bisericii: „…căci Hristos, Paştele noastre a fost jertfit” (1 Cor. 5:7). De asemenea, prorocul Isaia spune: „pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El” (Isaia 53:5). Prin moartea Lui noi am fost împăcaţi; prin sângele Lui s-a făcut răscumpărare pentru păcatele noastre şi noi am primit viaţă veşnică.

Domnul a poruncit, prin Moise, ca ziua aceasta a Paştelor, care a marcat şi ieşirea din Egipt, să fie pomenită într-un mod deosebit: „Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri” (Exod 12:14). În vers. 26-27 se subliniază încă o dată: „Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de ispăşire în cinstea Domnului care a trecut pe lângă copiii lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre»”.

În acelaşi fel, Cina Domnului se face ca amintire a răscumpărării noastre. Aceasta urmează să fie ţinută până când revine Domnul (1 Cor. 11:26). Pe de-o parte privim înapoi spre ziua cea mare a împăcării, pe de altă parte privim spre ziua cea glorioasă în care toţi răscumpăraţii Îl vor întâlni pe Răscumpărător la Cina cea mare, în slavă. La inaugurarea Cinei, Domnul a spus: „…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (Luca 22:19). În timp ce participăm la Cina Domnului, ne aducem aminte de lucrarea încheiată de răscumpărare şi, de fiecare dată când participăm, ştim că am fost răscumpăraţi când Hristos, Mântuitorul nostru Şi-a vărsat sângele pe cruce.

Mielul care a fost jertfit ca un înlocuitor, urma să fie mâncat cu pâine nedospită. De aceea citim: „Timp de şapte zile veţi mânca azime. Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul din casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită din ziua întâi şi până în ziua a şaptea, va fi nimicit din casa lui Israel” (Exod 12:15). Această poruncă trebuia respectată.

Inaugurarea Paştelor a avut loc chiar înaintea eliberării şi ieşirii Israelului din Egipt. Cina Domnului a fost inaugurată în timpul Paştelor pe care le-a ţinut Domnul cu ucenicii Săi, chiar înainte de a fi răstignit. Prin răstignirea Lui a fost răscumpărată Biserica. „Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis: «Am dorit mult să mănânc Paştele acestea înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu»” (Luca 22:14-16). În versetele 7-13 ne este relatat că Domnul i-a trimis pe Petru şi pe Ioan îndemnându-i: „Duceţi-vă şi pregătiţi Paştele, ca să mâncăm”. Când au ajuns la proprietarul casei, ei i-au spus: „Învăţătorul zice: «Unde este odaia în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?»” În Mat. 26:26 citim: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu»”. Domnul a fost prezent trupeşte când a luat pâinea în mâinile Sale şi a vorbit acele cuvinte. El nu a ţinut în mâini trupul Său, ci pâinea nedospită, care a fost coaptă şi pregătită conform instrucţiunilor pentru sărbătorirea Paştelor.

Oriunde este sărbătorită Cina Domnului într-un mod biblic, trebuie coaptă o pâine fără aluat dospit. Această pâine va fi binecuvântată prin rugăciune. Apoi va fi frântă în multe bucăţi şi toţi participă şi iau pâinea frântă. În timp ce credincioşii iau din această pâine, ei recunosc şi ştiu că trupul lui Hristos a fost bătut pentru ei. Ei ştiu că El a fost răstignit pentru ei. De asemenea, ei au recunoscut că au fost cumpăraţi cu preţul sângelui vărsat. Ei sunt acum proprietatea lui Dumnezeu şi formează trupul Său.

Apostolul Pavel scrie: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea aceea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi (vă rog să remarcaţi cuvintele „pentru voi”); să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea». Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el». Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:23-26).

Pavel putea să spună: „Căci am primit de la Domnul…”. El a fost învăţat de către Domnul Însuşi cum trebuia sărbătorită Cina Domnului. El se referă la cuvintele Domnului nostru atunci când aşează Cina Domnului, conform Evangheliilor, după cum este scris.

În Luca 22:20 se spune: „Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi l-a dat zicând: «Acest pahar este legământul cel nou făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi»”. În pahar se afla vin. Sângele legământului celui nou, care urma să fie vărsat, încă mai curgea în venele Lui şi nu fusese vărsat pe cruce. Despre o transformare a celor două elemente în trupul şi în sângele lui Hristos, nu se aminteşte nimic. Nici Domnul nostru şi nici ucenicii Lui nu au băut sânge. De fapt Domnul nostru a spus: „Nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până în ziua când va veni Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22:18). Pâinea şi vinul reprezintă trupul şi sângele lui Hristos, dar rămân totuşi pâine şi vin. El S-a referit la noul legământ şi noul testament, care a intrat în vigoare în clipa morţii Sale.

De asemenea, Hristos nu Se jertfeşte de fiecare dată când are loc împărtăşirea. Conform Evrei 10:12, El S-a jertfit o dată pentru totdeauna şi apoi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Participarea la Cina Domnului le oferă credincioşilor posibilitatea deosebită de a-şi aduce aminte şi de a înţelege de fiecare dată înaintea lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat prin jertfirea trupului lui Hristos şi prin vărsarea sângelui Său sfânt. Fiecare copil al lui Dumnezeu va trebui să-şi cerceteze inima înainte de a lua parte la Cina Domnului. Ori de câte ori găsim ceva ce nu-I place lui Dumnezeu, mărturisim lucrul respectiv şi-l punem pe altar, crezând că sângele a reparat totul. Noi simţim cu o durere interioară suferinţele Domnului nostru şi moartea Sa pe cruce pentru noi. Când ne gândim ce preţ mare a plătit iubitul nostru Răscumpărător pentru răscumpărarea noastră, acest lucru ne smereşte. Conform Sfintei Scripturi, El a intrat cu sângele Său în Locul Preasfânt din ceruri, l-a pus pe tronul de har, aducându-ne astfel o răscumpărare veşnică (Evrei 9:12).

În clipa când sângele a fost vărsat pe cruce, a fost încheiat un legământ; ziua mântuirii începuse. Din nou, trebuie să comparăm Vechiul cu Noul Testament. În Exod 24:6-8 este scris despre cartea legământului şi, de asemenea, despre sângele legământului cu care a fost stropit poporul legământului. Isus a spus: „Căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26:28). Prin aceasta El nu S-a referit la vinul care era în pahar, ci la sângele Lui curat, sfânt şi divin, care urma să fie vărsat. El a aşezat astfel Noul Testament. Noi suntem poporul legământului celui nou şi avem acces direct şi legătură cu cartea noului legământ.

Pavel scrie: „Paharul binecuvântat pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Cor. 10:16-17). Aceste două versete sunt folosite foarte rar când se vorbeşte despre Cină şi, de fapt, mulţi nici măcar nu ştiu că acestea există. Dar ele exprimă cel mai adânc adevăr găsit în Cina Domnului. Acestea ne arată Biserica ca trup, ca părtăşia vie a sfinţilor, care se adună în Numele lui Isus. Ei sunt rezultatul lucrării de răscumpărare a lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru, care S-a jertfit în trupul Său pentru noi. Pâinea pe care noi o folosim la Cina Domnului, reprezintă pe de o parte trupul lui Hristos care a fost răstignit şi, pe de altă parte, reprezintă Biserica, care formează acea unitate a trupului format din mai multe mădulare individuale.

Trupul lui Hristos a fost bătut şi rănit, dar nu rupt, după cum este scris: „Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: «Niciunul din oasele Lui nu va fi rupt». Şi în altă parte, Scriptura mai vorbeşte: «Vor vedea pe Cine au străpuns»” (Ioan 19:36-37). Aici este vorba despre taina lui Hristos şi a Bisericii Sale. Prin răscumpărare, Biserica a devenit trupul Său; este vorba de toţi aceia care sunt împăcaţi şi răscumpăraţi şi care şi-au primit iertarea păcatelor lor. Pavel scrie: „Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos” (1 Cor. 12:12). Aici este o taină mare. Hristos are părtăşie numai cu mădularele trupului Său. Despre El citim: „El este Capul trupului, al Bisericii” (Col. 1:18).

Aşa cum trupul nostru pământesc formează o unitate, dar este format din multe mădulare legate între ele şi conduse de către cap, la fel este cu toate mădularele din trupul lui Isus Hristos. 1 Corinteni 12:13 ne spune cum putem ajunge la această unitate: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Este de reţinut: nu prin apă, ci prin Duhul care lucrează în toţi cei care cred în Isus Hristos şi sunt botezaţi biblic. Apoi ei sunt aşezaţi, prin Duhul, în trupul lui Hristos. Toţi răscumpăraţii care ajung prin Duhul Sfânt la această unitate dumnezeiască, formează trupul Domnului şi Îl recunosc pe El ca şi Cap şi I se supun Lui în toate lucrurile. Ei simt cu fiecare mădular, se bucură cu aceia care se bucură şi suferă cu aceia care suferă, pentru că 1 Corinteni 12:26 spune: „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el”. Dacă tu nu simţi aşa, atunci analizează-ţi atent relaţia ta cu Hristos.

Nu putem să ne ocupăm acum de diferitele slujbe ale mădularelor din trupul lui Hristos. Dar Pavel face următoarea afirmaţie: „Acum Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup” (1 Cor. 12:18-20). În vers. 27 el rezumă totul astfel: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi, fiecare în parte, mădularele Lui”.

Apostolul îi îndeamnă pe credincioşi să-şi cerceteze inimile înainte de participarea la Cina Domnului: „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din vinul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Cor. 11:28-29). Toţi aceia care fac parte din trupul lui Hristos, recunosc că El a luat asupra Sa pedeapsa noastră, păcatul nostru – totul a fost pus asupra Lui. Cei care cred în această răscumpărare deplină şi iertare, se iartă, de asemenea, unii pe alţii, aşa cum i-a iertat Dumnezeu pe ei, în Hristos. Niciunul nu-i ţine ceva în socoteală altui mădular, niciunul nu are ceva împotriva altuia. Noi trebuie să deosebim trupul Domnului. În cazul acesta este vorba despre toate mădularele care sunt deplin răscumpărate, neprihănite, sfinţite şi fac parte din trupul ireproşabil şi desăvârşit al lui Hristos, care este fără pată sau zbârcitură. Ei se văd unii pe alţii în şi prin Hristos, ei se văd unul pe celălalt aşa cum îi vede Dumnezeu: fără păcat şi desăvârşiţi. Ei nu se cunosc unul pe altul după trup, ci după duh.

Aşa cum pâinea este fără aluat dospit, Biserica, de asemenea, trebuie să fie eliberată de tot ceea ce este o parte a unei învăţături tradiţionale şi nescripturale. Domnul Isus a folosit noţiunea de „aluat” pentru a arăta învăţăturile greşite ale conducătorilor religioşi din vremea Sa. El a spus: „«Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini? Ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?» Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor” (Mat. 16:11-12).

Pavel, de asemenea, se referă la aluat în domeniul spiritual: „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat: căci Hristos, Paştele noastre a fost jertfit. Să prăznuim dar, praznicul, nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului” (1 Cor. 5:6-8). Oricine ia parte la Cina Domnului, mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că el este eliberat de astfel de lucruri amintite mai sus, că are o viaţă nouă şi este aşezat în adevăr. Aceasta trebuie să se fi întâmplat cu adevărat şi viaţa trebuie să poarte roadele acelei mărturii. Numai cuvintele nu sunt suficiente, ci trebuie să fie în realitate aşa.

În Romani 11, apostolul se referă la neprihănirea deplină şi la sfinţirea celor ce fac parte din Biserica Sa. Aceste lucruri au devenit valabile atunci când Hristos a murit pe cruce. Apostolul scrie: „Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte şi plămădeala este sfântă şi dacă rădăcina este sfântă şi ramurile sunt sfinte” (vers. 16). Hristos este primul rod, iar cei care-I aparţin Lui sunt şi ei o parte. El este Cel Întâi născut şi toţi cei ce sunt născuţi din aceeaşi sămânţă a lui Dumnezeu, formează grupul celor întâi născuţi. El este rădăcina acestei Viţe noi, iar adevăraţii credincioşi sunt mlădiţele care poartă roadele, conform Ioan 15. Aşa cum în domeniul natural mlădiţele primesc viaţa prin seva care urcă din rădăcini în viţă, apoi poartă roadele viţei, aşa este cu toţi cei născuţi din Dumnezeu. Ei nu se alătură la ceva, ci sunt rezultatul şi poartă în ei viaţa lui Dumnezeu şi roadele Duhului Sfânt; de aceea sunt părtaşi firii dumnezeieşti. În această legătură Petru scrie: „De aceea daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră, fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Pet. 1:5-7). Aici nu ne ocupăm numai de o învăţătură sau cunoştinţă, ci acesta este rezultatul şi rodul lucrării de răscumpărare, adică, adevăratul credincios. Cerinţa este următoarea: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt». Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre” (1 Pet. 1:15-17).

Clarificare

Datorită tradiţiei nescripturale, mulţi cred într-o transformare a celor două substanţe în sângele şi trupul lui Hristos. Dacă aceasta s-ar întâmpla cu adevărat, atunci ar fi ceva groaznic. Cine ar putea să-şi închipuie că mănâncă trupul sfânt şi că bea sângele sfânt şi că, apoi, acele lucruri şi-ar urma cursul lor firesc? Chiar şi gândul acesta nu este altceva decât blasfemie. Aşa ceva este exclus cu desăvârşire.

Aşa cum evreii de atunci au înţeles greşit cuvintele lui Isus, pentru că ei nu au recunoscut aplicarea duhovnicească, tot aşa este acum cu creştinii. Pe vremea aceea, mulţimea a avut impresia că Domnul nostru îi cerea să acţioneze contrar cu ceea ce spunea Legea, atunci când El a spus: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică” (Ioan 6:54). Fiecare evreu ştia ce este scris în Levitic 17:10-12: „Dacă un om din casa lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor, mănâncă sânge de orice fel, Îmi voi întoarce faţa împotriva celui ce mănîncă sângele şi-l voi nimici din mijlocul poporului său. Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire. De aceea am zis copiilor lui Israel: «Nimeni dintre voi să nu mănânce sânge şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănânce sânge»”. Din cauza aceasta, evreii au fost revoltaţi după ce a vorbit Isus despre mâncatul trupului şi băutul sângelui Său.

Cele două simboluri pământeşti arată înspre cele duhovniceşti. Dumnezeu nu putea, pe de o parte, să interzică într-un mod atât de ferm băutul sângelui, iar mai târziu să ceară ucenicilor Săi s-o facă. Oricine ia din pâine şi vin, mărturiseşte că el este răscumpărat prin jertfirea trupului şi vărsarea sângelui. Aceasta se face în amintirea acelui eveniment măreţ. Răscumpărarea şi iertarea nu vin prin participarea la Cina Domnului, ci a avut loc pe Golgota. Prin Cina Domnului doar se aminteşte ceea ce s-a întâmplat acolo.

În Ioan 6 citim despre miracolul înmulţirii pâinilor, când au fost hrăniţi mii de oameni. În ziua următoare, oamenii au venit la Domnul, iar El le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutaţi nu numai pentru că aţi văzut semnele, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului” (Ioan 6:26-27).

El vorbea despre pâine, despre hrană, despre viaţa veşnică, iar mulţimea şi-a amintit cum au fost hrăniţi copiii lui Israel în Vechiul Testament. Din cauza aceasta au exclamat: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-am dat să mănânce pâine din cer»” (vers. 31). Isus a spus, în continuarea acestui gând: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţă». «Doamne», I-au zis ei, «dă-ne întotdeauna această pâine». Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată»” (vers. 32-35). Acesta este un răspuns foarte clar. Nu este nevoie de nicio tâlcuire proprie. Aşa cum noi mâncăm pâinea pământească pentru a trăi fizic, tot aşa avem nevoie să fim parte din Acela care este Pâinea vieţii, dacă dorim să trăim veşnic.

Domnul Isus ni Se prezintă ca Pâinea vie care S-a coborât din cer şi dă lumii viaţa veşnică, dumnezeiască. El subliniază gândul acesta în versetele următoare: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este de aşa fel ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi veşnic şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:47-51).

Aceasta este Evanghelia! El S-a jertfit în trupul Său de carne, pentru ca noi să fim răscumpăraţi din trupul nostru de carne şi să primim viaţa veşnică. Pâinea cerească nu este coaptă pe pământ şi hrana divină nu vine din mână omenească. Domnul a devenit jertfa. El a fost răstignit pentru ca toţi aceia care cred în lucrarea de răscumpărare, încheiată, să primească viaţa veşnică şi, de asemenea, să fie hrăniţi spiritual. El este Pâinea vieţii. Noi am devenit părtaşi Lui în Duhul. Aşa cum El a devenit unul dintre noi, noi suntem readuşi în Împărăţia Lui şi suntem făcuţi parte din El.

Evreii s-au certat între ei şi au întrebat: „Cum poate Omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?” (Ioan 6:52). Creştinii se ceartă şi astăzi asupra acestei teme, în loc să ia Cina Domnului în simplitate şi cu inimi recunoscătoare. Noi Îl vedem pe Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatele noastre şi Şi-a vărsat Sângele pentru noi. Sângele acela a fost ispăşirea noastră şi de aceea a trebuit adus pe altar. În Hristos era viaţa lui Dumnezeu. Prin moartea Sa, viaţa aceea a fost eliberată şi a putut să se întoarcă peste toţi aceia care au fost răscumpăraţi de El.

Cuvântarea Domnului făcea referire la suferinţa şi moartea Sa. Noi trebuie să recunoaştem această parte duhovnicească şi divină pe care o avem de la Dumnezeu şi care ne-a fost dată prin Isus Hristos care a fost răstignit pentru noi. Prin naşterea din nou, devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Pavel se exprimă astfel: „Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui” (Efes. 5:30). Vorbind din perspectivă pământească, nimeni nu este carne din carnea Lui, sau os din oasele Lui. Din punct de vedere natural, noi toţi provenim din Adam. Dar vorbind din perspectivă duhovnicească, noi am devenit o parte din creaţia nouă (sau: zidirea – n.tr.) care îşi are originea în Isus Hristos, Domnul nostru. Ca răscumpăraţi, noi am fost readuşi în părtăşie cu Dumnezeu. Noi avem în sufletele noastre viaţa Lui divină, care este viaţa veşnică. Pentru mintea firească, toate acestea sunt o nebunie şi de aceea oamenii au propriile lor gânduri când citesc Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile duhovniceşti trebuie înţelese duhovniceşte.

Domnul Isus este multe: El este Calea, Adevărul, Viaţa, Pâinea vie, Lumina lumii, Învierea – El este totul pentru noi. Prin El suntem reaşezaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dar Isus nu a explicat niciodată Cuvântul, El doar l-a vorbit; El a procedat în conformitate cu Cuvântul şi tot ceea ce era cu privire la El, s-a împlinit. De aceea, El putea să spună: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34).

Oricine participă la Cina Domnului, trebuie să fie pregătit în interiorul său să facă voia lui Dumnezeu, aşa cum ne este arătată în Cuvântul Său. Noi trebuie să avem o relaţie personală cu Dumnezeu. Atunci putem spune cu adevărat: „Hrana mea este să fac voia Celui ce m-a răscumpărat”. Noi primim Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel, Îl primim pe Hristos, Pâinea vie care S-a coborât din cer. Sângele Lui ne-a răscumpărat, pentru că a fost vărsat pentru a fi ispăşirea noastră.

Isus a spus: „Astfel este Pâinea, care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac” (Ioan 6:58). După această cuvântare deosebită, mulţi dintre ucenicii Săi au spus: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate să o sufere?” Chiar şi cei ce-L urmau pe Domnul, aveau propriile lor păreri când Îl ascultau vorbind. El a vorbit foarte clar despre Sine ca fiind Pâinea care S-a coborât din cer. Dar El a văzut neputinţa lor şi a zis: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le spun Eu sunt duh şi viaţă” (vers. 63). Numai de sus vine lumină şi descoperire asupra Cuvântului vorbit de Domnul. Cuvântarea Lui despre mâncatul trupului şi băutul sângelui Său i-a determinat pe mulţi să nu-L mai urmeze. Cearta despre aceasta n-a încetat nici în ziua de azi. Este scris: „Din clipa aceea mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: «Voi nu vreţi să vă duceţi?» «Doamne», I-a răspuns Petru «la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu»” (Ioan 6:66-69). Aceeaşi mărturie o vor poseda toţi aceia care-L urmează pe Isus Hristos. Indiferent dacă au înţeles sau nu ce a spus El, ei Îl cred, au încredere în El, Îl ascultă, Îl urmează şi apoi vine timpul când vor primi claritate.

Haideţi să facem un rezumat al celor scrise despre acest subiect: lucrarea de răscumpărare a avut loc o dată pentru totdeauna pe crucea de pe Golgota. Toţi aceia care o primesc prin credinţă, iau parte la Cina Domnului ca să-şi amintească de ziua aceea măreaţă şi de lucrarea de pe Golgota. Se coace o pâine suficient de mare, corespunzător numărului participanţilor – desigur, fără aluat dospit, cum deja am spus. Apoi pâinea este ridicată înaintea adunării şi binecuvântată în Numele Domnului, prin rugăciune. După aceea este frântă şi toţi participă şi mănâncă din aceasta. Dacă mai rămâne ceva, se mănâncă şi restul, astfel nimic nu se pierde.

Apoi, paharul cu vinul care trebuie să fie numai din struguri roşii este, de asemenea, ridicat înaintea adunării şi binecuvântat în Numele Domnului, prin rugăciune. Toţi aceia care au mâncat din pâine, iau şi din paharul cu vin. Totul se face în amintirea faptului că Domnul nostru Şi-a dat trupul Său şi Şi-a vărsat sângele.

Cina Domnului trebuie luată aşa cum a spus Domnul. Dacă nu se întâmplă acest lucru, slujba dumnezeiască alunecă repede în idolatrie, iar ceea ce este numit „credinţă” este de fapt necredinţă. Pavel scrie: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. Sau vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?” (1 Cor. 10:21-22).

S-ar putea ca el să se fi referit aici la versetele din Lev. 17, unde Dumnezeu a spus cum să fie aduse jertfele. În vers. 3-7 se spune clar că jertfele care nu-I sunt plăcute Domnului, nu-I sunt aduse Lui. Citim: „Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră şi nu-l aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea Cortului Domnului, sângele acela va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său. De aceea copiii lui Israel, în loc să-şi înjunghie jertfele pe câmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţumire. Preotul să le stropească sângele pe altarul Domnului, la uşa Cortului întâlnirii; şi să ardă grăsimea, care va fi de un miros plăcut Domnului. Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege veşnică pentru ei şi pentru urmaşii lor”.

Dumnezeu a dat porunca şi îndrumări precise despre cum şi ce trebuie făcut. Israeliţii erau convinşi că jertfesc Domnului, dar procedau conform închipuirii lor. Atunci El le-a spus clar că înaintea Lui sunt valabile numai jertfele aduse la locul stabilit de El şi în felul cerut de El. Orice altceva era valabil pentru demoni.

Cine face parte din poporul lui Dumnezeu, nu poate să facă ce vrea. Totul trebuie făcut conform Cuvântului lui Dumnezeu, ca să fie valabil pentru El. Altfel, dacă intervine închipuirea noastră, atunci se face voia demonilor. Acest lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte Cina Domnului. Pavel, în calitate de apostol luminat de Dumnezeu, a vorbit cu claritate despre aceasta. El nu a vrut ca credincioşii să se afle sub influenţa demonilor şi totuşi să participe la masa Domnului.

Pe vremea apostolilor, nu erau discuţii contradictorii despre Cina Domnului. Domnul Isus dăduse porunca, iar credincioşii procedau în consecinţă, în toată simplitatea. De aceea spune Scriptura că ei stăruiau în frângerea pâinii. Putem citi, de asemenea, în Faptele Apostolilor 20:7: „În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi la un loc ca să frângem pâinea”.

Din formularea „frângerea pâinii” înţelegem că, la Cina Domnului, accentul era pus pe pâine şi prin urmare pe frângerea pâinii, după cum Domnul Însuşi o făcuse şi i-a însărcinat şi pe ucenicii Săi să facă la fel. Despre ei este scris: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Ap. 2:42).

Toţi aceia care fac parte cu adevărat din Biserica Dumnezeului celui Viu, se vor întoarce la aceeaşi învăţătură şi practică de la început. Ei vor aşeza lucrurile la locul potrivit şi vor proceda conform modelului din Sfintele Scripturi. Ei nu vor avea tâlcuiri proprii, ci vor asculta pur şi simplu de Cuvânt. Pentru cei ce cred, este valabil numai ce spune Cuvântul. De aceea, Biserica adevărată ia parte la Cina Domnului în amintirea celor petrecute pe Golgota. Acolo a fost vărsat sângele sfânt, pentru iertarea păcatelor noastre. Nu există niciun text în Sfintele Scripturi care să spună că oricine ia parte la Cina Domnului primeşte astfel iertarea păcatelor. Oriunde se învaţă aceasta, mântuirea este legată de o lucrare religioasă şi nu de credinţa personală în Isus Hristos.

Împărăţia lui Dumnezeu îşi urmează drumul chiar şi acum. Evanghelia lui Isus Hristos Cel răstignit şi înviat, care este Domnul tuturor, este centrul vestirii în Biserica Dumnezeului celui Viu. De asemenea, orice rânduială conţinută în aceasta, trebuie respectată, în ascultare. În modul acesta Biserica se întoarce la starea de la început, în harul lui Dumnezeu. Domnul nostru este Cel dintâi şi Cel de pe urmă, cu adevărat El este acelaşi ieri, azi şi în veci. Ferice de toţi aceia care Îi dăruiesc Lui şi Cuvântului Său locul cuvenit şi care-L recunosc ca fiind Domnul, făcând tot ceea ce a poruncit El să facem!

SPĂLAREA PICIOARELOR

După ce ne-am ocupat de Cina Domnului, trebuie să atingem, pe scurt, subiectul spălării picioarelor. Înainte de redarea textului corespunzător din Noul Testament, trebuie să vedem cum au fost însărcinaţi să procedeze preoţii din Vechiul Testament. Înaintea intrării în Locul Preasfânt, era un lighean care trebuia aşezat după rânduiala dumnezeiască, între altarul pe care se aducea jertfa şi cort, „…ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele” (Exod 30:19). Lor nu le era permis să intre în cort, nici să vină lângă altar, fără ca mai întâi să-şi spele mâinile şi picioarele (vers. 20). În Noul Testament, credincioşii adevăraţi sunt numiţi „preoţie sfântă”. Noi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu cu un respect sfânt şi trebuie să respectăm Cuvântul Său în toate privinţele.

În Ioan 13:4-10 Domnul nostru a dat următorul exemplu: „S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: «Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?» Drept răspuns, Isus i-a zis: «Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea». Petru i-a zis: «Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!» Isus i-a răspuns: «Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine». «Doamne», I-a zis Simon Petru, «nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul!» Isus i-a zis: «Cine s-a scăldat, nu are trebuinţă să-şi spele decât picioarele»”.

Dacă privim aceste versete doar ca pe o relatare a ceea ce s-a petrecut, nici măcar nu simţim că Dumnezeu ne vorbeşte nouă. Atunci, Domnul a vorbit celor ce erau prezenţi acolo; astăzi, El ne vorbeşte nouă prin acelaşi Cuvânt, în acelaşi fel. Acum, pentru o clipă, trebuie să ne transpunem în situaţia lui Petru. El a întrebat: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Domnul i-a răspuns: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea”. Petru şi-a mai subliniat încă o dată hotărârea lui, spunând: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” El nu vroia ca Domnul să Se înjosească înaintea lui şi să facă această slujbă pe care o făcea cea mai neînsemnată slugă atunci când intra cineva într-o casă. Dar Domnul şi Învăţătorul a dat ucenicilor Săi o învăţătură practică: „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Domnul Slavei a slujit în smerenie şi S-a predat pe deplin slujbei. El S-a dezbrăcat de haina Lui şi a luat un ştergar, S-a aplecat şi a devenit ca unul dintre ultimii sclavi dintr-o casă. Acesta a fost exemplu pentru ucenicii Lui, ca fiecare să-l respecte pe celălalt mai presus decât pe sine însuşi. Aici, în cazul acesta, El a arătat cum se face aceasta, printr-o lecţie practică.

Când Domnul i-a spus lui Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”, atunci apostolul s-a speriat şi n-a putut decât să spună cu o dorinţă adâncă, următoarele cuvinte: „Doamne, nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul!” Cum putem înţelege că nu am avea parte cu El, dacă această rânduială şi poruncă nu ar fi păzită? Are cineva parte cu Hristos Domnul, datorită spălării picioarelor? Punctul subliniat aici este ascultarea de ceea ce a spus Domnul. Aceasta i-o datorăm Lui şi, de asemenea, unul altuia. Indiferent cât de neînsemnată pare o cerinţă a Lui, dacă a spus-o El şi dacă este o cerinţă sau o hotărâre a Lui, noi trebuie s-o împlinim pur şi simplu într-o credinţă copilărească, fără să-L întrebăm de ce o cere. Noi nu putem întreba „de ce trebuie să facem aceasta?” Dacă nu ascultăm ce a spus El, atunci întrerupem legătura cu El, pentru că El a dat porunca. Un lanţ este numai atât de tare, precum cea mai slabă verigă a sa. Nouă ni se cere să procedăm conform fiecărui Cuvânt şi hotărâri, iar noi trebuie s-o facem de bună voie şi în mod serios, spre a-I fi plăcuţi Lui.

În Ioan 13:12-17 citim: „După ce le-a spălat picioarele şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: «Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat, vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi»”.

Cuvintele Învăţătorului sunt foarte clare. Acestea nu pot fi înţelese greşit de către cineva care le ia aşa cum au fost spuse. El a spus: „Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”. Nu este nevoie de nimeni care să explice sau să-şi prezinte interpretarea personală. Dacă Domnul a spus să ne spălăm picioarele unii altora, El a vrut să spună exact ceea ce a spus: „şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”. Aceasta nu are nimic comun cu obiceiul oriental. El n-a vorbit aici despre ceva ce era practicat în general. El a ştiut despre aceasta, dar a spus foarte clar: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu”. Aceasta este o hotărâre clară care nu poate fi pusă sub semnul întrebării. El a subliniat porunca aceasta cu cuvintele: „Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis”.

De fiecare dată când Domnul foloseşte exprimarea „adevărat, adevărat”, trebuie să fim foarte atenţi ce spune, pentru că atunci El subliniază ceva important. Aici, în Ioan 13, El a făcut-o de mai multe ori.

Despre spălarea picioarelor nu este prea mult de spus. La începutul Bisericii nou testamentare, aceasta a fost înţeleasă şi practicată fără a fi amintită prea des. Pavel se referă o dată la condiţiile pentru primirea văduvelor care trebuiau ajutate de către biserica locală. Spălarea picioarelor era una din condiţiile stabilite de el, după cum scrie în 1 Timotei 5:10: „…să fie cunoscută pentru faptele ei bune, să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună”.

Noi am arătat cu ajutorul Bibliei, că Domnul nostru a rânduit spălarea picioarelor şi a dat El Însuşi exemplul practic pentru noi. De aceea, nimeni care este într-adevăr sincer, nu va dezbate aceste lucruri. Acestea trebuie făcute! Dacă cineva explică vreun verset şi îi îndeamnă pe ascultători la neascultare de o poruncă dată de El, ce-l motivează pe respectivul? Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie sfânt pentru fiecare credincios şi noi trebuie să fim gata să ascultăm şi să împlinim şi cea mai mică poruncă. Într-un asemenea caz se aplică Cuvântul Domnului: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le

faceţi”. De la început şi până la sfârşit, binecuvântarea se odihneşte peste împlinitorii Cuvântului şi nu peste aceia care doar îl aud şi nu-l împlinesc. Fie ca Domnul să facă din noi astfel de oameni, care umblă pe căile Lui şi fac aşa cum ne-a poruncit El, chiar şi în cazul acesta. Nu întrebaţi „De ce?”, nu spuneţi „Este absurd!” şi să nu credeţi că nu este necesar. Domnul a spus-o, El a poruncit-o, El a practicat-o şi El a spus: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu”. Aceasta este AŞA VORBEŞTE DOMNUL în Cuvântul Său. Amin.

 

Vindecarea lui Naaman (1)
Lepra lui Naaman

Hugo Bouter

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.1

2 Împăraţi 5.1: Şi Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, era un om mare înaintea stăpânului său şi mult onorat, pentru că prin el dăduse Domnul eliberare Siriei; dar omul acesta tare şi viteaz era lepros.

În această cărticică vrem să studiem din punct de vedere nou-testamental lepra lui Naaman şi vindecarea lui. Curăţirea lui dă o ilustrare clară despre curăţirea unui păcătos de păcate. După o primă cunoaştere a persoanelor principale din acest capitol ne vom preocupa cu întrebarea, de ce lepra este o imagine a păcatului.

Persoanele principale

Această istorie bine cunoscută este un exemplu model pentru o povestire expresivă. Aici sunt prezentate o serie de persoane într-un mod mult mai clar şi mai expresiv decât în orice nuvelă fascinantă. Aceasta nu este de mirare, căci este Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi plin de putere. Mai întâi vrem să ne preocupăm cu persoanele principale:

  1. Naaman, comandant al armatei siriene: un om foarte onorat şi iubit, atât în ochii stăpânului său cât şi în ochii subalternilor (2 Împăraţi 5.1-13). Dar el avea o problemă de nerezolvat: era lepros.
  2. O fetiţă din Israel. Ea trăia în exil într-o ţară străină, însă ea a rămas credincioasă Dumnezeului lui Israel. Ea avea o credinţă mare şi iubea pe vrăjmaşii ei (2 Împăraţi 5.3). Numele ei nu este făcut cunoscut, însă datorită calităţilor ei spirituale ea este foarte remarcabilă.
  3. Împăratul lui Israel. Nici numele lui nu este făcut cunoscut, dar putem presupune că era Ioram, fiul lui Ahab cel rău. El era caracterizat prin necredinţă, îndoială şi neîncredere (2 Împăraţi 5.7).
  4. Profetul Elisei, purtătorul de cuvânt al Dumnezeului cel viu. El este persoana principală în acest capitol. El era cunoscut pentru modestia lui şi pentru fermitatea lui atât faţă de stăpânitorii lui pământeşti cât şi faţă de slujitorul lui Ghehazi.
  5. Ghehazi, slujitorul profetului. El stă în mare contrast faţă de stăpânul lui prin lăcomia lui, neştiinţa şi caracterul lui lumesc. Pornirile cele mai adânci ale inimii lui au fost date pe faţă, aşa cum mai târziu Iuda a fost dat pe faţă de Domnul Însuşi. Capitolul se încheie aşa cum a început: cu un lepros! Lepra lui Naaman va fi pentru totdeauna asupra lui Ghehazi şi asupra urmaşilor lui (2 Împăraţi 5.27).

Naaman, comandant al armatei siriene

Naaman era un bărbat foarte respectat şi cunoscut. Numele lui înseamnă „graţie” sau „drăgălăşenie”. Respectul, pe care alţii îl aveau faţă de el, i se putea cuveni prin poziţia lui înaltă. Atât stăpânul lui cât şi slujitorii lui par să fi avut compasiune sinceră faţă de el (2 Împăraţi 5.4,5,13). Oricum ar fi, favoarea, pe care el o savura, stătea în legătură cu succesele lui militare, „pentru că prin el dăduse Domnul eliberare Siriei” (versetul 1).

Aceasta este o afirmaţie foarte semnificativă. Ea arată clar: în realitate Domnul guvernează! Dumnezeu guvernează nu numai asupra poporului Său, ci şi asupra naţiunilor de pe pământ. Şi aceasta este întotdeauna aşa, cu toate că deseori guvernarea Sa este de nepătruns şi căile Lui sunt de neînţeles. Aceasta este prima lecţie, pe care noi o învăţăm aici. Dumnezeu nu este un Dumnezeu pentru un anumit loc, un Dumnezeu al munţilor sau un Dumnezeu al câmpiilor sau al vreunuia din elementele materiale. Aşa gândeau păgânii; şi aşa gândeau şi sirienii (1 Împăraţi 20.23-25). Dar aceasta era o greşeală. Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, Domnul cerului şi al pământului. El ţine lumea întreagă în mâinile Sale.

În al doilea rând, El foloseşte naţiunile, dacă este necesar, ca să judece pe poporul Lui. Aram (sirianul) era o astfel de nuia de disciplinare în zilele lui Ahab cel rău şi a urmaşilor lui. Şi Asiria, puterea mondială, care s-a ridicat după aceea, va fi aceasta într-o dimensiune mult mai mare (Isaia 10.5). Aram era o ameninţare din nord pentru Israel deja din timpul lui Solomon (1 Împăraţi 11.25). Între cele două state mici nu au avut loc mereu războaie, temporal voiau să încheie acorduri de pace (compară legământul dintre Ahab şi Ben Hadad din 1 Împăraţi 20.34). Relaţiile între Siria şi Israel din timpul acesta par mai degrabă să fi fost o pace înarmată. Acelaşi lucru era şi în cazul de aici, căci împăratul lui Israel a văzut în scrisoarea împăratului Siriei un prilej pentru un nou război (2 Împăraţi 5.7).

Deci Dumnezeu a folosit vrăjmaşul din nord ca nuia a mâniei Sale. Aram înseamnă „înalt” sau „înălţat”. În Aram vedem imaginea lumii ca adversar mândru al poporului lui Dumnezeu – un vrăjmaş convins de aptitudinile lui proprii şi care vorbeşte într-un fel de mulţumire de sine despre posibilităţile lui proprii (compară cu atitudinea lui Naaman din 2 Împăraţi 5.12).

Când poporul lui Dumnezeu se afla într-o stare rea, el trebuia să sufere o înfrângere în confruntarea cu lumea. Şi astăzi este la fel. Suntem noi conştienţi de aceasta?

Presupunem că Naaman a biruit efectiv pe Israel, cu toate că nu se spune categoric aceasta. Există o transmitere iudaică interesantă, în care se spune, că Naaman ar fi fost trăgătorul cu arcul pe care împăratul Ahab l-a folosit în bătălia de la Ramot-Galaad (1 Împăraţi 22.34). Alţii gândesc că ar fi fost o victorie a lui Aram asupra Asiriei. Oricum ar fi fost, a doua carte a Împăraţilor arată clar că Elisei a jucat un rol important în războiul dintre Aram şi Israel. Profetul a venit chiar în Damasc şi era cu însoţitorii în numirea lui Hazael ca împărat al Aram-ului (2 Împăraţi 8.7-15). Toate acestea făceau parte din planul lui Dumnezeu, pentru a disciplina pe poporul Său abătut de pe cale şi să-l cheme la pocăinţă.

Naaman, comandantul armatei siriene, era din pricina aceasta un om mare. Fiecare îi era binevoitor. El era chiar o unealtă în mâinile Domnului. Noi am spune, că el a avut succes în orice privinţă. Dar totul era numai spectacol. Era numai aspectul exterior al vieţii lui.

Lepra sa

Naaman avea o problemă ascunsă. Portretul frumos din versetul 1 este distrus prin acel serios „dar”. Se spune într-un mod foarte potrivit „dar … era lepros”. El avea o boală nevindecabilă, şi nimeni nu-l putea ajuta. Este posibil ca boala să fi fost în stadiul incipient, căci versetul 11 vorbeşte despre „locurile” afectate de pe corpul său. Însă boala se va extinde perfid şi va afecta tot mai multe părţi ale corpului. Aceasta era o perspectivă îngrozitoare. Ce se va întâmpla cu el? Cum va putea trăi mai departe cu această problemă?

Ce vrea Biblia să spună cu lepra? Se pare că ea era o denumire cuprinzătoare, care se referea şi la îmbrăcăminte şi casă (Leviticul 13; 14). Unii spun că ea cuprindea toate felurile de eczeme şi boli de piele. Însă Legea însăşi face aici deja o diferenţiere între răul leprei şi o „eczemă” (benignă = uşoară) (Leviticul 13.39). Cu privire la om trebuie să ne gândim la lepră, în mod deosebit în cazul lui Naaman şi Ghehazi şi Maria (Numeri 12). Vedem şi alte exemple în viaţa lui Moise (Exodul 4.6), şi împăratul Azaria şi Ozia (2 Împăraţi 5.52 Cronici 26.16-18).

Ştim că boala şi moartea, suferinţa şi întristarea sunt urmări ale păcatului (Geneza 3.16-19). Relaţia între păcat şi boală este însă o chestiune foarte complexă. Însă în ceea ce priveşte lepra, se poate spune, că boala aceasta dă o imagine foarte potrivită a păcatului şi urmările lui mortale, distrugătoare. Se pot numi următoarele argumente, ca să justificăm aceasta:

  1. Lepra era o boală contagioasă, care se răspândea permanent perfid şi acoperea tot corpul. Ştim că nimic bun nu locuieşte în carnea noastră păcătoasă (Romani 7.18).
  2. Leprosul era privit ca unul care era mort viu. Aaron a vorbit despre sora lui ca despre „unul născut mort, a cărui carne este pe jumătate putredă” (Numeri 12.12). Ca păcătoşi noi suntem morţi în greşeli şi păcate, şi străini de viaţa lui Dumnezeu (Efeseni 2.1; 4.18). Numai Dumnezeu ne poate face vii (2 Împăraţi 5.7).
  3. Leprosul era privit ca necurat. El trebuia să-şi rupă hainele, ca semn al întristării lui, şi să strige „Necurat, necurat!” (Leviticul 13.45). În acelaşi fel se prinde de noi de la natură necurăţia şi ruşinea păcatului.
  4. Leprosul rămânea în afara taberei din cauza necurăţiei lui, în afara locului unde un Dumnezeu sfânt locuia în mijlocul poporului Său (Leviticul 13.46Numeri 5.2; 12.142 Împăraţi 7.32 Cronici 26.21). Odinioară trăiam fără Dumnezeu în lume, înstrăinaţi de El.
  5. Leprosul nu era vindecat de un medic, ci era curăţit în prezenţa unui preot. Curăţirea ceremonială pe baza jertfei prescrise (printre altele o jertfă pentru vină şi păcat, ca să facă ispăşire pentru leprosul vindecat) arăta spre lucrarea lui Hristos. Numai lucrarea Lui răscumpărătoare era în stare să îndepărteze întinarea păcatului. În continuare, ca oameni care au fost curăţiţi prin moartea Sa, noi umblăm în noul vieţii prin puterea învierii Sale. Ungerea cu Duhul Sfânt („untdelemnul”) ne va face capabili s-o facem.

Dacă privim lepra lui Naaman, vedem cu adevărat un tablou despre noi înşine. Oamenii ne pot preţui. Însă în viaţa fiecăruia este un „dar” serios, problema păcatului. Boala păcatului este lipită de noi şi ne ruinează. Noi nu putem rezolva de la noi înşine problema mortală care ruinează viaţa noastră. Dar ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu.

Întrebări

(1) În care din cele cinci persoane principale ale acestei istorisiri recunoşti ceva din tine însuţi?

(2) Eşti tu cumva o persoană lumească, mândră, ca Naaman?

(3) Recunoşti tu, că din cauza păcatului tău eşti bolnav nevindecabil? Recunoşti tu că eşti rău şi pierdut şi incapabil să te salvezi pe tine însuţi?

Partea următoare 

 

Învăţături practice din cartea Iov (12)
O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu

https://www.soundwords.de/ro/invataturi-practice-din-cartea-iov-12-a11638.html

 

Versete călăuzitoare: Iov 42

Marea luptă a sufletului, despre care ne-a vorbit cartea Iov, se apropie de sfârşit. Rezolvarea întrebărilor numeroase şi adânc pătrunzătoare în viaţa fiecărui om a fost dată, nu în cuvinte, nu în dogme bine demonstrate, ci în inima umilă a celui suferind şi în împotrivitorul însuşi.

Mărturisirea şi restabilirea lui Iov

Iov a răspuns şi a zis: „Ştiu că poţi face orice şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată” (Iov 42.2). Cât de bine fac aceste cuvinte clare, simple, după aşa de multe alte exprimări ale aceleiaşi guri! Simţim: inima lui a ajuns la linişte. Auzim despre dăruirea faţă de Dumnezeu, de liniştirea sub mâna Domnului, prin care sufletul lui ajunge la odihnă. Mişcător este şi felul în care el se străduieşte ca acum să dea pe deplin dreptate lui Dumnezeu. Odinioară s-a îndreptăţit pe sine însuşi, chiar cu preţul dreptăţii lui Dumnezeu; acum el îndreptăţeşte pe Dumnezeu, chiar dacă prin aceasta el trebuie să mărturisească caracterul lui nedemn. Pentru aceasta alege aceleaşi cuvinte, cu care Dumnezeu l-a chemat să dea socoteală. „Cine este acela care, fără cunoştinţă, îmi întunecă sfatul?” Aproape exact aceleaşi cuvinte i-a spus Dumnezeu (Iov 38.2). Şi răspunsul lui este acum: eu am făcut aceasta: „Am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42.3). Cât de bine a înţeles Iov ţelul cerinţelor lui Dumnezeu (Iov 38.3): „Eu te voi întreba şi tu să Mă-nveţi.” Acum el adresează lui Dumnezeu aceeaşi rugăminte: „Te voi întreba şi Tu să mă-nveţi” (Iov 42.4). El se întoarce înapoi la locul care i se cuvine, şi prin aceasta recunoaşte că prin aroganţa inimii lui s-a ridicat peste Dumnezeu.

Însă totodată acum devine clar, cum în smerenie inima lui este adusă aproape de Dumnezeu: odinioară L-a cunoscut din auzite, acum el priveşte la Dumnezeu. „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede” (Iov 42.5). Privind astfel lăuntric pe Dumnezeul lui, plin fiind cu gânduri cuvenite cu privire la El, el se vede totodată şi pe sine însuşi în lumina adevărată, şi, amintindu-şi de tot ce a vorbit împotriva lui Dumnezeu, acum se detestă pe sine însuşi şi are căinţă reală: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.6). Deci el se detestă pe sine însuşi şi ca să zicem aşa se căieşte stând pe genunchi. Când omul are a face cu Dumnezeu faţă către faţă, încetează toată glorificarea de sine, şi el devine vizibil în goliciunea şi ruşinea lui. Şi apoi el detestă nu numai ceea ce a spus, ci se detestă pe sine însuşi, „eul” încăpăţânat, rău.

De îndată ce omul – chiar şi cel mai bun dintre oameni – ajunge la cunoştinţa nedemnităţii lui, Dumnezeu Se coboară, îl ridică şi îi dăruieşte binecuvântare şi înviorare.

Păcatul prietenilor lui Iov

Este însă ciudat, că mai întâi se vorbeşte despre prieteni şi abia după aceea despre binecuvântarea şi înălţarea, pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Iov după restabilirea lui. Mult timp n-am mai auzit nimic despre ei. În timpul ultimei vorbiri lungi a lui Iov, sub îndemnurile lui Elihu, în timpul vorbirii copleşitoare a Creatorului, ei au tăcut. S-a frânt ceva şi în inima lor? Găsim şi la ei smerire? Cu siguranţă nu, căci primul lucru, pe care Dumnezeu li-l spune, este: „Mânia Mea s-a aprins împotriva voastră.” Probabil că ei au văzut o confirmare a propriei lor teorii despre păcatele lui Iov, în mod deosebit în cuvintele Domnului adresate lui Iov. Parţial şi privit superficial, cuvintele lui Dumnezeu se potriveau cu reproşurile lor împotriva lui Iov. Şi acum ei aud aici – Dumnezeu Se adresează lui Elifaz, ca cel mai bătrân dintre ei -: „N-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.7). Instinctiv te întrebi, în ce a vorbit Iov ce se cuvine despre Dumnezeu. Căci privit superficial s-ar fi putut gândi pe drept, că Iov a vorbit la fel de mult de nedrept despre Dumnezeu ca şi ceilalţi, da, s-ar putea chiar spune, că el a vorbit chiar mai pripit decât Elifaz şi prietenii lui.

Efectiv, noi nu avem voie să trecem cu vederea greşelile făcute de Iov. Dar repetăm: este o diferenţă ca de la cer la pământ, dacă te afli sau nu într-o încercare aşa de grea ca Iov. Pentru cei care ei înşişi nu suferă, este foarte uşor să descopere greşeli în cuvintele revoltate ale celui apăsat. Însă Dumnezeu ţine socoteală de împrejurările în care ele sunt rostite, mult mai mult decât probabil gândim noi. Să nu uităm, că ceea ce era păcătos în cuvintele lui Iov a fost mustrat de Dumnezeu, a fost recunoscut şi mărturisit de Iov şi urmare acestui fapt era iertat de Dumnezeu. De aceea pentru Dumnezeu sosise acum momentul să-Şi amintească cât mult bine a spus Iov în suferinţa lui, câtă credinţă a arătat el chiar şi în acele momente, cum el – în contradicţie cu sine însuşi – a luat prin credinţă ca Salvator pe Dumnezeul acela care în momentul următor i s-a apărut că ar fi un duşman.

Dumnezeu nu este unul care uită aceste lucruri. Însă El evaluează serios greşeala bărbaţilor care în părerea greşită că fac ce este drept, au eşuat complet în judecarea conform gândurilor lui Dumnezeu a unui anumit caz. Ei cunoşteau aceste gânduri, în măsura în care Dumnezeu le-a revelat în timpul acela, dar au greşit grav în aplicarea lor. De aceea, ceea ce ei spun, este pe de o parte foarte adevărat, şi pe de altă parte foarte greşit. Adevărurile abstracte fără viaţă spirituală călăuzită prin Duhul Sfânt sunt întotdeauna un pericol pentru credincioşi. Uneori se produce mai multă pagubă prin aplicarea greşită a unui adevăr decât printr-o nedreptate. Căci adevărul aplicat greşit dă unei rătăciri o aparentă înfăţişare de autoritate divină. Când o nebunie este cunoscută sau ceva, care aparent este fals, te îndepărtezi, însă fiecare credincios este impresionat de adevărul lui Dumnezeu. Deci dacă adevărul este aplicat greşit – ca aici, pentru a nimici moral pe unul care era subiectul special al intereselor lui Dumnezeu -, atunci aceasta este ceva îngrozitor în ochii Săi. Şi cei trei prieteni s-au făcut vinovaţi de acest păcat. Fără îndoială Dumnezeu nu-i va compara în privinţa aceasta cu Iov, înainte ca ei să se fi smerit; dar pentru că aceasta a avut loc, pentru că Iov a fost declarat drept de Dumnezeu în privinţa aceasta, a recunoscut greşelile lui de odinioară şi a primit iertare, acum Dumnezeu Îşi aminteşte de multele lucruri bune, care s-au găsit în inima lui în timpul încercării, şi le pune faţă în faţă cu făţărnicia celor trei prieteni.

Rodul adevăratei smerenii

Cât de deplin a fost Iov restabilit în părtăşia cu Dumnezeu se arată cel mai clar în faptul că Elifaz a jertfit pentru sine şi prietenii lui şapte tauri şi şapte berbeci ca jertfă de ardere-de-tot şi că Iov trebuia să se roage pentru ei.

Şi pentru noi este instructiv să vedem acest rod al adevăratei smerenii. Credincioşii, care au păcătuit, după mărturisire şi reîntoarcere arată deseori un timp o oarecare teamă, o reţinere în a ocupa din nou locul pe care l-au avut înainte între credincioşi. Suntem convinşi că o astfel de atitudine este bună şi mărturiseşte despre o conştiinţă sinceră. Însă pe de altă parte trebuie să remarcăm cât de desăvârşit iartă Dumnezeu păcatul. Ar trebui mai degrabă să întâmpinăm cu dragoste şi încurajare pe astfel de credincioşi ruşinaţi, decât cu neîncredere şi permanentă condamnare. Să ne gândim la comportarea tatălui faţă de fiul pierdut, cum el şi-a deschis braţele, inima şi casa, ca să primească pe cel reîntors. Cu siguranţă fiul a stat cu teamă şi ruşine la acea masă de sărbătoare, însă fratele lui era de condamnat aspru, care cerea răzbunare în loc de har.

Este de asemenea remarcabil, că prietenii au trebuit să aducă o jertfă de ardere-de-tot. Noi ne-am gândi într-un astfel de caz mai degrabă la o jertfă pentru păcat. Probabil din aceasta avem voie să tragem concluzia că istoria lui Iov a avut loc înainte de darea Legii. În Lege sunt date prescripţii exacte în legătură cu jertfa ce trebuie adusă pentru păcatele săvârşite. Înainte de aceasta este vorba numai despre jertfa de ardere-de-tot, ca la Noe (Geneza 8.20), la Avraam (Geneza 22.2) şi la Iov. Felul în care Dumnezeu prescrie această jertfă de ardere-de-tot arată că ea trebuie să exprime o mărturisire solemnă a păcatului: „… ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.8).

„Sfârşitul Domnului” cu Iov

Cât de frumos este ceea ce urmează! „Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi” (Iov 42.10). El nu întoarce numai pedeapsa pentru prieteni în urma rugăciunii lui Iov, ci eliberează şi pe Iov însuşi. Acesta s-a simţi captiv pe tot parcursul încercării lui şi a exprimat astfel acest sentiment: „Îmi pui picioarele în butuci” (Iov 13.27). „Dumnezeu m-a înconjurat cu plasa Lui” (Iov 19.6). Mai târziu va recunoaşte că nu Dumnezeu îl ţinea prins, ci că el însuşi era încurcat în propriile gânduri greşite.

Acum Dumnezeu i-a arătat har, şi că inima lui era plină de har se arată în aceea, că el era imediat gata să arate har, prin aceea că s-a rugat pentru prietenii lui, pentru ei, cei care l-au rănit cel mai dureros.

În acest moment minunat al harului deplin, în timp ce fumul jertfei se înalţă împreună cu rugăciunile unui om care se află deplin în părtăşia lui Dumnezeu, Dumnezeu întoarce totul spre bine pentru Iov. El primeşte dublu din tot ce a posedat odinioară. Prin aceasta Dumnezeu voia să exprime pentru el şi pentru toţi credincioşii necesitatea inimii Sale de a ne binecuvânta şi în exterior. Dacă păcatele noastre au fost iertate, atunci El Se gândeşte la binele pe care l-am făcut şi îl răsplăteşte.

Aşa S-a gândit Dumnezeu acum, că Iov a ţinut cu tărie la El, atunci când încercarea cea mai vitregă a venit asupra lui, aşa că însuşi satan a fost ruşinat. Într-adevăr după aceea Iov a trebuit să se cunoască pe sine însuşi, dar primirea cu credinţă a tuturor suferinţelor lui din mâna lui Dumnezeu a păstrat valoarea ei pentru Dumnezeu. Şi aceasta era fără îndoială har de la Dumnezeu. Că Iov ţinea cu tărie la Dumnezeu, aceasta a avut loc pentru că Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iov. Dacă suntem drepţi şi rămânem statornici, în ciuda a orice ar veni peste noi, aceasta este har, care ne face capabili pentru aceasta. Ştim aceasta şi o recunoaştem cu plăcere. Totuşi rămâne pentru noi o îmbărbătare în viaţa noastră spirituală, că Dumnezeu vrea să răsplătească faptele noastre bune şi nu le va uita, dacă avem mereu înaintea privirii noastre, că credinţa precede faptele. Faptele noastre nu ne pot mântui, nu ne pot salva, nu pot îndepărta nici măcar un singur păcat. Dar dacă toate acestea au avut loc pe baza harului şi au fost primite prin credinţă, atunci Dumnezeu cere de la noi fapte bune, pentru ca să fie exprimată şi confirmată credinţa. Şi cu aceste lucrări El leagă făgăduinţele Lui minunate pentru viaţa de acum şi viaţa viitoare.

Încercarea a părut desigur lui Iov nesuportabil de lungă, atunci când a îndurat-o. Dar cât de scurtă trebuie să fi fost ea în amintirea lui, când el a recunoscut mâna lui Dumnezeu în suferinţe şi s-a gândit în urmă la ele în viaţa lungă care a urmat după aceea. O viaţă de părtăşie netulburată cu Dumnezeul său, plină de binecuvântări, în care totul s-a reîntors la el, tot ce a pierdut odinioară, prin aceea că posesiunile lui pământeşti s-au dublat şi în care el deseori a avut în inima lui gândul înviorător al psalmistului: „Este o clipă în mânia Sa, o viaţă în bunăvoinţa Sa” (Psalmul 30.5).

 Partea anterioară

 

Învăţături practice din cartea Iov (1)
Bănuieli

https://www.soundwords.de/ro/invataturi-practice-din-cartea-iov-1-a11577.html

Pentru un credincios sincer nu este nimic mai dureros decât să fie acuzat pe bază de presupuneri nedovedite. Şi aceasta au făcut cei trei prieteni faţă de Iov. Ei nu puteau prezenta fapte, care ar fi fost capabile să convingă conştiinţa lui. În loc să facă aceasta, căutau o dovadă pentru bănuiala lor şi în cuvinte nestăpânite, deseori răzvrătite căutau să găsească aceasta la Iov greu încercat.

Aceasta era pentru el deosebit de zdrobitor, şi noi ştim cât de dureros a simţit el aceasta. Duhul de critică, care stăpânea pe prieteni, i-a împiedicat să aştepte până când Dumnezeu va aduce adevărul lucrurilor la lumină. Căci fără îndoială la Iov era ceva de învinuit, dar el nu a făcut păcatele ascunse, la care ei făceau aluzie. Ei au depăşit orice limită, care s-ar fi cuvenit unei purtări de grijă plină de dragoste, şi nu s-au dat în lături să rostească pe faţă sentinţa lor aspră. Cu siguranţă Dumnezeu ne face cunoscut toate acestea, ca să ne atenţioneze cu privire la această greşeală fundamentală în judecarea celorlalţi credincioşi.

Nimic nu este mai periculos decât judecarea după aparenţe. Chiar dacă s-ar aduce reclamaţii mai grave şi mai justificate decât cele pe care prietenii le-au putut aduce împotriva lui Iov, totuşi Adunarea nu are voie să exercite disciplinarea – şi nici nu ar trebui personal să judeci – atâta timp cât Dumnezeu nu a revelat adevărul. Niciodată nu s-ar fi ajuns la unele sciziuni sau înstrăinări personale, dacă s-ar fi ţinut mai mult cont de aceasta. Şi deoarece avem în Scriptură o carte, care între altele are scopul să ne păzească de astfel de greşeli, suntem mult mai puţin scuzabili decât prietenii lui Iov.

Pentru Iov era greu să determine pe prieteni să gândească altfel, deoarece ei se refereau la exprimările lui greşite. În privinţa aceasta, cu regret ei aveau mare dreptate! Cu toate acestea, conştiinţa lui este curată: el ştie că prietenii lui îl nedreptăţesc în deducţiile lor. El se ştie nevinovat de păcatele îngrozitoare, ascunse, de care ei îl învinovăţesc. Chiar dacă el nu înţelege de ce vin aceste suferinţe peste el, crede totuşi că Dumnezeu Îşi are mâna în toate. Şi acum sufletul lui în această furtună, care bântuie în viaţa lui, este mânat încoace şi încolo între deznădejde şi speranţă, între revoltă şi încredere. Că la el se găseşte de asemenea speranţă şi încredere a credinţei, putem vedea din seria de discuţii care urmează (Iov 15-19). Vedem acolo, că înapoia cuvintelor lui Iov stă o încredere mare în dragostea lui Dumnezeu, că el este capabil în suferinţa lui să exprime o credinţă care este mult mai tare şi mai statornică decât a celorlalţi. Şi când la sfârşitul istoriei lui Dumnezeu aduce aceasta la lumină, prietenii, care nu au ştiut despre ea, ajung ruşinaţi: Iov însuşi trebuie să se roage pentru ei.

Prima serie de discuţii (Iov 3-14) arată clar cum bănuiala celor trei prieteni faţă de Iov creşte mereu. Ei nu au venit imediat cu cele mai răutăcioase concluzii. La început a fost îngrijorarea, în mod deosebit la Elifaz; mai târziu bănuiala a crescut. Şi Iov s-a împotrivit cu înverşunare crescândă la învinovăţirile rele ale lor, la care el prin felul în care s-a prezentat a subminat încrederea bună a prietenilor în veridicitatea dreptăţii sale.

Începând cu capitolul 15 devine vizibil că părerea celor trei prieteni se consolidează tot mai mult. Ei încep să vorbească tot mai deschis. Iov dimpotrivă, când se adresează prietenilor, devine liniştit în exterior, şi mai demn. Însă lăuntric el este departe de ei, mai mult decât a fost vreodată mai înainte. El îi tratează ca oamenii care nu înţeleg nimic din situaţia în care se află el şi nu au nici o înţelegere clară a căilor lui Dumnezeu. În felul acesta se pierde de ambele părţi orice influenţă bună, atât cu privire la mângâiere, cât şi cu privire la îndemnul dumnezeiesc. În mod regretabil în ei toţi se găseşte numai eşec. Niciunul din ei nu pot da răspunsul adevărat la întrebarea grea, până când Dumnezeu Însuşi îi învaţă pe toţi la sfârşitul cărţii.

Viaţa veşnică în Vechiul Testament
Psalmul 133.3; Daniel 12.2

William Kelly

https://www.soundwords.de/ro/viata-vesnica-in-vechiul-testament-a11290.html

Versete călăuzitoare: Psalmul 133.3Daniel 12.2

Psalmul 133.3: Este ca roua Hermonului, care se coboară pe Munţii Sionului; căci acolo a orânduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie.

Daniel 12.2: Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.

Vrem să medităm la privilegiul nespus de mare al vieţii veşnice, care a fost dăruită credinciosului, aşa cum ne-o prezintă Scriptura. Cu toate că în toate timpurile ea a avut importanţa cea mai mare, stăruinţa cu privire la acest adevăr este astăzi necesară mai mult ca oricând, aşa cum va constata orice credincios care citeşte aceste rânduri. Duhul rătăcirii are curajul să se ridice împotriva duhului adevărului. Adevărul cu privire la Hristos Însuşi este nu numai periclitat, ci este răstălmăcit şi subminat prin rătăcire; şi rătăcirea împotriva Fiului este lucrul cel mai odios pentru Tatăl. Cât de fideli ar trebui să fie creştinii faţă de adevăr!

Căci Hristos a fost revelat nu numai ca Dumnezeul adevărat, ci şi ca Viaţa veşnică (1 Ioan 5.20). Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă (Ioan 5.21), şi tot aşa şi Duhul Sfânt, cum arată Romani 8 în diferite aspecte, însă despre El, care este chipul Dumnezeului nevăzut, se spune categoric, că El este viaţa veşnică. El, Cuvântul veşnic, a devenit carne şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Căci din plinătatea Lui noi toţi am primit har după har. Căci Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1.14-18). De aceea apostolul spune (2 Timotei 1.10) că Hristos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Ambele deci au fost prezente şi numai în felul acesta au fost revelate personal în El prin lucrarea Sa şi prin cuvintele rostite de El – duh şi viaţă pentru ai Săi.

În Vechiul Testament lumina a strălucit numai slab cu privire la viaţa veşnică, expresiile erau relativ vag formulate şi totuşi suficient de clare, pentru ca acelora care au primit cu adevărat mărturia lui Dumnezeu să li se facă cunoscut adevărata conştienţă a unui viitor minunat. Aceasta o arată clar atât evangheliile sinoptice cât şi evanghelia după Ioan (Matei 19.16Marcu 10.30Luca 10.25Ioan 5.39). Credinţa lui Abel mărturiseşte moartea unui altuia pentru nevoia sufletului său. Nu puteau şi alţii să înveţe ceva din aceasta? Înălţarea la cer a lui Enoch mărturisea despre o viaţă în cer, dar şi pe pământ el a umblat în această viaţă, înainte ca Dumnezeu să-l ia. Nu era aceasta de ajutor credincioşilor de după el cu privire la viaţă? Când Avraam spune: »Să trăiască Ismael înaintea Ta!« (Geneza 17.18) cu greu ne putem imagina că el s-a gândit numai la pământ şi la prezent. Fără îndoială şi Psalmul 16.11 spune mult mai mult în cuvintele »Îmi vei arăta cărarea vieţii«, aşa ca şi Psalmul 36.9: »Căci la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina.«

Fundamentul direct a ceea ce chiar şi iudeii din zilele Domnului nostru au recunoscut cu privire la viaţa veşnică constă probabil (aşa cum deseori s-a remarcat) în locurile din Scriptură ca Psalmul 133.3 »viaţa pentru veşnicie«, şi noţiunea din Daniel 12.2 (»Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.«). Şi revelarea harului, pe care l-a auzit omul după căderea în păcat, a dat fără îndoială inimii dispuse a se căi, chiar de la începutul istoriei triste, nădejdea că Sămânţa care va veni a femeii nu numai va nimici puterea răului, ci va binecuvânta pe credincioşii care vor privi spre Dumnezeu prin El şi cu o viaţă nouă, care va birui moartea şi vor fi capabili să-L savureze în pace pe El Însuşi. Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua lui Hristos, şi el a văzut-o şi s-a bucurat. Iov ştia atât de învierea celor drepţi (Iov 19.25-27) în legătură cu ridicarea în ultima zi pe pământul acesta a Salvatorului rudă de sânge, cât şi de învierea celor nedrepţi (Iov 14.10-12) în legătură cu faptul că nici cerurile nu vor mai fi.

Vedem deci că în Vechiul Testament viaţa veşnică prezentată prin psalmi şi profeţi era legată cu zilele puterii şi gloriei mesianice. În evanghelia după Matei 25.46 Domnul extinde aşteptările iudaice la acei credincioşi din toate naţiunile, care la sfârşitul timpului vor primi pe mesagerii evangheliei Împărăţiei. Se vorbeşte într-adevăr de tot Israelul, dar categoric se aplică numai la zece seminţii, care vor dormi aşa mult timp în ţărână, şi la cei dintre naţiuni, care în timpul acela vor crede. Părea să nu fie necesar să se spună şi despre rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu.

Partea următoare 

 

 

Viaţa veşnică în restul epistolelor NT
Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21

William Kelly

 

cont .  https://www.soundwords.de/ro/viata-vesnica-in-restul-epistolelor-nt-a11294.html

Locuri biblice: Iacov 1.18; 2.181 Petru 1.32 Petru 1.3,4; 2.20-22Iuda 17-21

În epistola lui Iacov

Epistola lui Iuda se adresează »celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate«, şi reia tema »Cuvântului de la început despre Hristos« (Evrei 6.1). Ea insistă nu numai cu privire la mântuire, ci şi la viaţă, dăruită de Tatăl luminilor, care ne-a născut potrivit voii Sale prin Cuvântul adevărului. Nimic altceva nu Îl satisface în afara acestei naturi noi. Nimeni nu poate arăta credinţa sa în altceva decât prin faptele sale (capitolul 2). Credinţa, care nu are fapte corespunzătoare, este fără rod şi moartă. »Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie« (Iacov 1.19). Cuvântul dă viaţă, prin aceea că El prezintă sufletului pe Hristos, şi prin rămânerea în Hristos urmează roada; căci viaţa nouă trăieşte prin dependenţa de El. Această epistolă priveşte partea practică şi dreaptă, judecă pe baza unei legi a libertăţii concordanţa între căile, cuvintele şi inimile noastre, caracterizează prietenia cu lumea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cerând răbdare până la venirea Domnului.

În epistolele lui Petru

Viaţa din belşug este prezentată ca parte actuală a creştinilor iudei, cărora Petru le adresează prima sa scrisoare. »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi…«, şi aşa mai departe. La sfârşit ca şi la început este arătată clar viaţa nouă a harului şi adevărului, şi aşa cum noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa suntem şi hrăniţi (capitolul 2). Bărbaţii şi femeile dintre ei sunt îndemnaţi ca împreună-moştenitori ai harului vieţii. Dacă ei nu ar avea viaţa deja acum, ei nu ar putea să locuiască împreună nici măcar un ceas sau un moment.

Scrisoarea a doua adresată aceloraşi destinatari consolidează aceleaşi gânduri în 2 Petru 1.3,4 şi confirmă posesiunea unei naturi divine şi nu numai o schimbare morală. La cine nu este mai mult decât aceasta, aceluia îi este prezentată pierzarea totală, prin aceea că se întoarce înapoi la lucrurile de care a fugit. Numai viaţa veşnică rămâne. Altfel este totdeauna numai un câine sau o scroafă spălată – ei nu au fost niciodată născuţi din Dumnezeu.

În epistola lui Iuda

Iuda se referă mai mult la decăderea îngrozitoare decât la fărădelegea, pe care Petru o stigmatizează, chiar dacă ambele pot fi prezente în aceeaşi persoană. Însă el scrie fără îngrădire la »cei chemaţi, care sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos«, având în vedere creştinătatea decăzută şi judecata Domnului asupra păcătoşilor, când El va veni în mijlocul miilor de sfinţi ai Săi. Cei preaiubiţi trebuie deocamdată să se zidească pe credinţa lor preasfântă, rugându-se în Duhul Sfânt, şi să se păstreze pe ei înşişi în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos spre viaţa veşnică. Fără îndoială aici este vorba de „final”, dar nu a existat nici un început al harului, fără să se creadă în El şi în Numele Lui şi să primeşti viaţa, pentru ca în ultimul timp al batjocoritorilor, care umblă după poftele lor păcătoase, să umble după voia lui Dumnezeu.

 

Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan
Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

William Kelly

 

cont.  https://www.soundwords.de/ro/viata-vesnica-in-evanghelia-dupa-ioan-a11291.html

 

 

Texte biblice: Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

În Ioan capitolul 3

Toate acestea sunt adevărate, dar încă nu este adevărul deplin. Acum urmează ceea ce este specific creştin. Acum găsim o mare parte a ceea ce este »mai bun«, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Lui, Cel demn, potrivit cu demnitatea Sa, prin care harul şi adevărul au căpătat existenţă şi formă, I-a fost rezervat să facă cunoscută viaţa actuală, şi anume în Evanghelie, care începe cu Fiul, necunoscut de lume şi lepădat de propriul Său popor.

Potrivit revelărilor, Nicodim este primul căruia i se dezvăluie, şi aceasta pe când el era încă unul care punea întrebări, a cărui conştiinţă într-adevăr era atinsă, dar nu era încă născut din nou. Domnul Însuşi i se prezintă venit în carne ca fiind singura cale prin credinţă spre Tatăl şi prin aceasta corectează lipsa de cunoaştere despre ceea ce învăţătorii iudei ar fi trebuit să ştie din vechile prorocii despre lucrurile pământeşti ale Împărăţiei. Ce Martor binecuvântat este El, care spune despre Sine, că nimeni nu s-a suit la cer în afară de Acela care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (nu: „era în cer”)! »Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« (Ioan 3.14-16). Binecuvântarea este deci darul vieţii veşnice, urmată de asigurarea că nu va pieri, ci va fi mântuit (Ioan 3.17), ca revărsare a harului divin. Credinciosul a fost adus în Hristos să primească viaţa cunoscută, viaţa veşnică, care este capabilă să cunoască şi să savureze pe Dumnezeu Însuşi.

În Ioan capitolul 5

Dacă în Ioan 4.14 se spune că Duhul Sfânt a fost dat credinciosului ca să devină în el un Izvor de apă, care curge în viaţa veşnică, atunci Ioan 5 arată acest Izvor. Nu vindecarea îi lipseşte omului bolnav de păcat, ci viaţa. Vizita unui înger este destul de insuficientă; El este prezent, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Isus dă viaţa în părtăşie cu Tatăl. Să-L primeşti pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, aceasta dă viaţă, dar dacă El este respins, atunci cândva vei avea parte de El ca Fiu al Omului exclusiv ca Judecător. Şi astfel va fi o înviere dublă: cea a vieţii, pentru aceia care au practicat binele (rezultatul vieţii divine); şi cea a judecăţii, pentru aceia care au practicat răul (ca morţi în păcate şi fărădelegi). Dacă ei nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa de El, când El ca Fiu al Omului va face judecata. »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5.24). Aici este revelat categoric, că cel care crede în Hristos are viaţa veşnică. Aceasta nu este numai posesiune de viitor, ci este actuală. Aşa cum este de sigur că el nu vine la judecată, tot aşa de sigur este că el a trecut din moarte la viaţă. În Ioan 5.25 găsim exact aceeaşi asigurare solemnă. »Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor trăi.« Să-L auzi pe El, şi anume »acum«, este clar diferenţiat de auzirea glasului Său când mai târziu, mai întâi cei care au parte de întâia înviere şi după aceea cei care vor fi treziţi pentru judecată sau moartea a doua, vor fi chemaţi să iese afară din morminte. Ce cuvânt serios pentru aceia care au cercetat Scripturile, crezând că în ele au viaţa veşnică. Într-adevăr, Scripturile au vorbit despre Isus, dar iudeii nu au vrut să vină la El, ca să aibă viaţa veşnică. Căci în El, nu în Scripturi, era viaţa; şi viaţa este lumina oamenilor.

În Ioan capitolul 6

În mod potrivit urmează capitolul 6, unde sunt lăsate la o parte orice lucru şi pentru un moment chiar şi gloria Sa mesianică proprie, potrivit făgăduinţelor şi prorociilor. Isus este prezentat ca adevărata pâine, pe care o dă din cer Tatăl. Aceasta este El Însuşi, Cel devenit carne, pâinea vieţii; pentru ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică şi în afară de aceasta, dar ca o consecinţă sigură, să fie înviat de El în ziua de apoi. Aceasta provocă necredinţa întunecată a iudeilor, şi Domnul mărturiseşte din nou autoritar: »Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.« (Ioan 6.53,54Posedarea vieţii este deja acum realitate, şi rezultatul, şi anume învierea trupului nostru, nu este mai puţin minunat şi sigur decât victoria desăvârşită a vieţii în Hristos asupra morţii.

Noi însă ar trebui să păstrăm în amintire că Ioan vorbeşte despre viaţa veşnică în sensul de viitor, ca în Ioan 4.14; 5.39; 6.27; 12.25.

Deoarece ştia în Sine Însuşi, că nu numai iudeii, ci şi ucenicii Săi cârteau cu privire la acest cuvânt străin pentru gândirea iudaică, Isus a spus: »Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?« Iarăşi este El Însuşi, nu numai Mesia întrupat, nu numai Mesia mort, ci înălţându-Se la cer; o schimbare care depăşeşte orice aşteptare iudaică, acum, când Mesia a fost cândva aici. Este însă caracteristica creştinismului, să-L ştim acolo, chiar dacă unui alt apostol i-a fost dat să prezinte aceasta în legătură cu taina despre Hristos şi Adunare. Mareele adevăr aici este Fiul Omului, nu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi, ci ca hrana intermediară pentru credinţa creştină şi ca Intermediar, ca acum să ai viaţa veşnică şi în ultima zi cununa acesteia, fără ca nici măcar un suflet, care a crezut, să piardă vreuna din cele două, în opoziţie clară faţă de speranţa mesianică distrusă a inimilor iudaice. Să primeşti pe Fiul devenit om, lepădat de iudei, înseamnă să ai viaţa veşnică. Însă El trebuia să moară, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să elibereze pe omul păcătos, şi în felul acesta credinţa mănâncă trupul Său şi bea sângele Său. Necredinţa părea să-L onoreze venit în carne. Însă ea şi-a trădat vrăjmăşia ei faţă de Dumnezeu şi satisfacţia ei cu simpla umanitate, prin aceea că s-a poticnit de harul mai mare, de smerenie şi de judecata asupra păcatului şi nu a recunoscut că prin aceasta s-a introdus o stare nouă, care garantează posesiunea vieţii veşnice deja acum şi este rezultatul minunat şi sigur al acelei stări înfăptuite. Cuvintele Lui sunt cu adevărat Duh şi viaţă.

În Ioan capitolele 7, 8 şi 9

În Ioan 7 auzim (ca şi în capitolul 4) nu de „viaţă”, ci de „apă vie”. Aceasta este mai mult, este Duhul în putere: pe de o parte ca izvor lăuntric, care curge, puterea pentru adorare, pe de altă parte ca râuri, care curg, puterea de mărturie pentru El, Cel lepădat de iudei, dar care este deja glorificat la dreapta lui Dumnezeu.

În capitolele 8 şi 9 Domnul este revelat pe deplin şi lepădat, revelat în primul rând în Cuvântul Său şi prin aceasta în natura Lui divină şi în Persoana Sa, şi în al doilea rând în lucrarea Sa, când El a devenit Om şi a lucrat ca aceia care se lăudau şi se încredeau că văd, să devină juridic orbi, iar aceia care nu vedeau, care erau născuţi orbi, au văzut clar şi potrivit cu Dumnezeu. Avem aici în ambele capitole pe Hristos ca lumină a lumii, cu efectul minunat, că acela care Îl urmează, are »lumina vieţii« (Ioan 8.12). Aceasta nu este numai, să cunoşti pe Hristos, ci să-L ai ca viaţă a ta, Lumina oamenilor. Acum noi avem nevoie foarte mare de ea aici, în lumea întunericului, chiar dacă plinătatea savurării depline acolo sus va veni în curând. Însă ceea ce este necesar, nu mai este ca: »Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea« (Ioan 8.52). El foloseşte expresii simbolice, însă accentuează în modul cel mai clar, că prin păzirea cuvântului Său El va da viaţa, care este mai presus de moarte, după cum satan prin minciuna lui ucide. Hristos este lumina vieţii.

În Ioan capitolul 10

Capitolul 10 este mai simplu şi mai clar. »Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească« (Ioan 10.10). Ca Om întrupat El era viaţa şi El a dat-o celui care crede; dar când a murit şi a înviat, era viaţa Sa în puterea învierii, în care toate greşelile sunt iertate (Coloseni 2.13). El era realmente viaţa din belşug şi ea s-a arătat în ziua învierii, când El a insuflat-o în ucenicii Săi, aşa cum El niciodată nu a făcut (Ioan 20.20). În concordanţă cu cele spuse mai înainte, că naşterea nu are loc numai din Cuvânt (despre care apa este un simbol), ci şi din Duh, El spune acum: »Primiţi Duh Sfânt«, căci exact acesta era caracterul, cu toate că Apărătorul nu era încă dat, ca în puterea personală să locuiască în ei. Şi aici este amintită impresionant neluarea în considerare a păcatelor, prin aceea că El dăruieşte ucenicilor funcţia administrativă, să ierte păcatele altora sau să le păstreze, în funcţie de modul în care o cere situaţia în slujirea lui Dumnezeu. Este un acces important, care este vestit clar aici şi care se face simţit, aşa cum am văzut. Persoana Sa şi lucrarea sa sunt cheia.

Pe parcursul capitolului Domnul nostru explică iudeilor, de ce ei au respins orice dovadă şi orice mărturie. »Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.« (Ioan 10.26-30). Aici este garantată siguranţa infailibilă, că nici eşecul lăuntric şi nici autoritatea exterioară nu vor putea periclita viaţa lor; ea este păstrată prin Tatăl şi Fiul, care în grija lor plină de dragoste faţă de oi nu sunt cu nimic mai prejos decât în natura lor divină.

În Ioan capitolele 11 până la 14

În Ioan 11.25 Isus vesteşte: »Eu sunt învierea şi viaţa.« Învierea lui Lazăr mort şi îngropat era o mărturie grăitoare despre aceasta. Chiar dacă această înviere a avut loc numai cu privire la viaţa naturală, cuvintele care urmează după aceea privesc peste aceasta spre împlinirea deplină: »Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată« (Ioan 11.25-26). Aşa va fi la venirea Sa. Credinciosul, care a murit, va învia şi, în ceea ce priveşte corpul, va trăi veşnic; credinciosul care va fi în viaţă, nu va muri, ci ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Expresia „viaţă veşnică” nu este folosită aici, însă exact aceasta vrea să se spună, şi anume viaţă în asemănare deplină şi trupeşte cu El, spre gloria cerească şi veşnică.

În Ioan 12.50 Domnul adaugă: »Ştiu că porunca Lui (a Tatălui) este viaţa veşnică.« Tatăl I-a dat ce El trebuia să spună şi să vorbească. Viaţă veşnică, nu purtare de grijă sau acţiune de guvernare era tema minunată a rânduielii Tatălui şi a vestirii plină de har din partea Fiului. Dacă El şi cuvintele Lui pline de har nu vor fi primite de cineva, atunci aceste cuvinte, pe care El le-a rostit, îl vor condamna în ultima zi.

În Ioan 14.6 Domnul rosteşte cuvinte faţă de Toma, potrivite cu Dumnezeu, ca să-i alunge descurajarea şi înclinaţia lui de a se poticni de greutăţi: »Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa«. În Fiul ei puteau vedea pe Tatăl, pe care El Îl vestea şi L-a revelat. Drept urmare El Însuşi era calea spre Tatăl şi de asemenea era şi Cuvântul viu, sau Adevărul, şi de asemenea şi viaţa, natura divină, singura care este capabilă să-L recunoască ca Dumnezeu şi Tată şi să-L savureze. Acest fapt este aşa de adevărat (şi când Duhul Sfânt va fi dat, El va face pe ucenici capabili să înţeleagă pe deplin aceasta), că Hristos nu întârzie să spună în versetele 19 şi 20: »Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.« (Ioan 14.19,20) El este cu adevărat viaţa noastră! »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« În ziua aceea ucenicii nu-L vor mai putea vedea în trup pe Isus, aşa cum iudeii vor vedea odată pe Mesia, ci numai în Duh. Dar viaţa lor şi cunoaşterea lor ca şi creştini va fi, că Hristos este în Tatăl, ei sunt în El (aşa cum este accentuat în epistola către Efeseni) şi El este în ei (aşa cum este prezentat în epistola către Coloseni): aceasta este cunoaşterea adevărată şi sigură şi privilegiul creştinului.

În Ioan capitolul 17

Ioan 15 începe cu aducerea roadei pentru Tatăl ca urmare a rămânerii noastre în Hristos. După aceea ucenicii sunt pregătiţi pentru ura din partea lumii, pentru aceasta fiind întăriţi prin mărturia Duhului, pe care Hristos Îl va trimite de la Tatăl, alături de tot ceea ce ei de la început au auzit şi au văzut. După aceea capitolul 16 tratează lucrarea Duhului prezent pe pământ, faţă de lume şi în credincioşi. Însă în capitolul 17.2,3 găsim pe Fiul, Omul al doilea, cu autoritatea dată Lui de către Tatăl, şi tema deosebită, că El dă viaţa veşnică tuturor acelora care I-au fost daţi. »Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.« Lucrarea Sa, ca aceea a glorificării Tatălui pe pământ, este amintită abia după aceea şi este diferită de aceasta. Că El dă viaţa veşnică, acest fapt este pus pe prim plan, căci este legat de credinţa în Persoana Sa, fără să se ia în considerare puterea suplimentară, atunci când El a înviat dintre morţi.

Şi aici ea este prezentată obiectiv şi totuşi în principal aplicată la starea noastră subiectivă. Căci Domnul vorbeşte despre felul cum credinţa noastră se prezintă în deplina ei dimensiune creştină. Viaţa veşnică o au aceia care au primit revelaţia minunată, în opoziţie clară cu concepţia iudaică despre Iehova şi Unsul Său. Până acum El a locuit în întunericul cel mai mare. Înainte ca Tatăl să fie revelat în Fiul, pe care El L-a trimis ca Om, adevăratul Dumnezeu nu era cunoscut. Şi El poate fi cunoscut ca atare numai prin puterea Duhului Sfânt, care va veni, aşa cum Domnul a arătat deja. Dumnezeu nu putea face ceva mai înalt, mai adânc, mai aproape (spunem aceasta cu respect profund). În aceasta constă viaţa veşnică pentru noi, ca o revelaţie obiectivă. Revelarea planurilor cereşti cu dimensiunea lor uriaşă a fost lăsată în seama Duhului Sfânt, prin apostolul care urma să fie ales prin harul suveran pentru aceasta, când mântuirea a făcut corespunzători pe cei care cred, pentru a primi ceea ce ei acum încă nu puteau să poarte. Însă aici Domnul concentrează învăţătura Sa în puţine cuvinte cu profunzime minunată, prin aceea că El introduce pe ai Săi în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, o părtăşie care depăşeşte pe toate celelalte şi care va deveni definitiv posesiune a lor în ziua învierii Sale.

Aici nu este vorba numai de viaţa veşnică, aşa cum Hristos a dat-o acelora care au crezut în El în timpul vieţii Lui pe pământ, ci viaţă în dimensiunea ei deplină pentru creştin. Nicidecum nu este viaţă naturală, ci supranaturală; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, nu o restaurare a vieţii lui Adam dinaintea căderii lui în păcat, ci viaţă în Fiul; viaţa Omului al doilea, nu a primului. Fiecare credincios, care a trăit vreodată pentru Dumnezeu, a avut această viaţă, căci nimeni n-a putut trăi vreodată pentru Dumnezeu, numai dacă a avut viaţa pe care a dat-o Fiul, El fiind subiectul credinţei fiecărui credincios, chiar dacă El abia la venirea Sa a fost revelat ca Fiu al Dumnezeului Cel viu, singurul Fiu născut al Tatălui. Viaţa, care era în El şi care a dat viaţă tuturor celor care cred, a putut prin El în părtăşie cu Tatăl să obţină caracterul ei desăvârşit abia atunci când El a fost revelat în carne, şi privind glorificarea Lui, adăugăm noi, aceasta nu simplu pe baza Persoanei Sale, ci pe baza lucrării Sale, aşa cum toate celelalte intenţii ale lui Dumnezeu sunt în favoarea noastră. De aceea aici se pune accentul pe »viaţa veşnică« şi pe însuşirea declarată a acesteia, să dea cunoştinţă despre Tatăl şi despre Fiul Său, pe care El L-a trimis, Isus Hristos.

Cunoaşterea Tatălui şi a Fiului Său Isus, pe care El L-a trimis deja, este faptic posesiunea vieţii veşnice; cele două lucruri sunt de nedespărţit. Însă în tot Vechiul Testament ea nu a avut caracterul acesta, şi nici nu putea să-l aibă, până când a venit Fiul lui Dumnezeu şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe El, Cel adevărat, şi aceasta este inclus în acest verset. Cu toate acestea toţi credincioşii erau născuţi din Dumnezeu; numai că Hristos acum a dat dreptul acelora care cred în Numele Său (Ioan 1.12,13). Însă El Însuşi a spus în Luca 20.35,36, că toţi credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu, că ei sunt fii ai învierii (aceasta înseamnă dintre morţi), „întâia” şi „cea mai bună” înviere a vieţii. Ei erau născuţi din Duhul şi aveau ca şi noi adevărata viaţă, chiar dacă ei nu au înţeles-o. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu, s-o denumească ca »viaţă veşnică«, când Hristos a fost primit pe când era respins şi mult mai mult când a fost glorificat. Însă ea a fost totdeauna în Fiul, şi credincioşii au posedat-o în El, în legătură neîntreruptă cu El ca Izvor.

În Ioan capitolul 20

Permiteţi-mi să citez încă câteva cuvinte din evanghelia după Ioan 20.31, unde apostolul comentează, că au fost scrise numai un anumit număr de semne, în timp ce multe altele, pe care Domnul le-a făcut înaintea ucenicilor Săi, nu sunt amintite. »Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.« Scriptura este cu atât mai desăvârşită, pentru că planul divin lasă la o parte tot ce nu este necesar să facă clar gândurile Sale, oricât de măreţe ar fi fost unele fapte şi cuvinte. O adăugare nefolositoare, oricât de măreaţă ar fi ea în sine însuşi, ar fi fost în realitate o lipsă. Tot aşa cel mai bun om nu este în stare să înţeleagă acest plan, numai dacă el a fost inspirat de Dumnezeu să scrie. Aici însă se prezintă clar ţinta pentru cititor. Cerinţa prioritară dintre toate cerinţele lui Dumnezeu este ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi tema prioritară între temele cele mai minunate este să ai viaţă în Numele Său. Aceasta este viaţa veşnică, cum Domnul o denumeşte deseori, nu numai în Ioan 17.2,3, ci şi în Ioan 3; 5; 6; 10; 12. Ea a fost totdeauna viaţa veşnică, dar înţelepciunea divină a rezervat lui Hristos Cel lepădat să reveleze şi să dea această viaţă. El dă această existenţă nouă, permanentă şi divină; şi credinciosul o primeşte şi în puterea acestui dar va fi glorificat cu Hristos. El este deja acum un Duh dătător de viaţă. Rezultatul minunat pentru corpul nostru va veni la revenirea Sa.

Nesiguranţa mântuirii
Mai este vreo şansă pentru mine?

SoundWords

Întrebare:

Halo,

Am 27 de ani şi sunt copilul unor părinţi credincioşi. După mulţi ani de creştinism cu inima împărţită mă chinuie tot mai mult întrebarea, dacă nu cumva sunt cu adevărat nemântuit. Am ajuns astăzi la un punct, că eu caut mântuirea în Domnul Isus, dar teama care o am este: caut eu cu adevărat mântuirea sau pur şi simplu îmi este frică că ajung în iad? În ultimul timp nu trece nici o zi în care să nu încerc să mă căiesc şi să rog pe Domnul pentru iertarea păcatelor mele. Întrebarea care mă chinuie tot mai mult în această privinţă este, dacă nu cumva eu numai încerc să mă autosugestionez că mă căiesc – ca să mă exprim drastic -, ca să dobândesc mântuirea. Ştiu cu mintea că sunt păcătos, deoarece am crescut cu acest adevăr de bază al creştinismului. Dar tocmai de aceasta am teamă, că este o cunoaştere a păcatului, care se bazează pe formulări şi nu pe puterea de convingere a Duhului Sfânt, aşa cum spune Scriptura. Uneori, când păcatul mă ispiteşte, remarc că eu nici măcar nu-l urăsc, ci că el îmi apare atrăgător. Am citit într-o carte de Arthur W. Pink (Ce este credinţa salvatoare?),  că unul cu adevărat născut din nou iubeşte binele şi urăşte răul. Dar nu ştiu, dacă la mine aceasta este totdeauna aşa. Cum am spus, îmi este frică că încerc zadarnic să mă autosugestionez că mă căiesc, ca să fiu mântuit, şi că înapoia tuturor stă numai frica de a merge în pierzare, şi că aceasta nu este suficient înaintea lui Dumnezeu. Poate fi aşa ceva? Sper că dumneavoastră mă puteţi ajuta, cu toată greutatea întrebării, căci îmi merge tot mai rău şi sunt paralizat de stări de teamă. Desigur mă gândesc uneori că sunt ca Esau, despre care se spune că el a căutat cu lacrimi pocăinţa şi n-a găsit-o. Îmi este teamă că sunt unul din aceia care, ca şi Esau, din nechibzuinţă am pierdut pe Dumnezeu. Rugăciunea, în care mă rog după iertare, merge numai până la tavanul camerei. Sunt gata să-mi dau viaţa Domnului şi să-L recunosc ca Domn. Totul în regulă, dar este aceasta din adevărata recunoaştere a păcatului sau din teamă de condamnare? Cum să evaluez toate acestea?

Răspuns:

Iubite cititor,

Chiar şi numai faptul că tu îţi doreşti căinţa sinceră ne arată că tu ai primit viaţa nouă – chiar dacă trebuie să spunem că la urma urmei numai „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi” (2 Timotei 2.19), şi că aceasta este pentru noi oamenii uneori greu de recunoscut. Dar pentru că tu îţi doreşti căinţă sinceră, plecăm de la premisa că Dumnezeu a făcut în tine o lucrare, căci omul firesc nu primeşte ce este al Duhului lui Dumnezeu (1 Corinteni 2.14). Şi mai mult chiar: omul firesc nici nu doreşte pocăinţa.

Totuşi este pe deplin normal că motivul pentru căinţa proprie se află şi în aceea, că ai teamă de iad – de altfel aceasta este la mulţi aşa. Şi Domnul Isus nu a tăinuit ascultătorilor Lui această grozăvie a iadului. Prin aceasta El a vrut să arate consecinţele unei vieţi fără Dumnezeu, şi noi nu ne putem da seama de ce un om nu ar trebui să se convertească şi din cauza că el se teme de iad. Aşa a fost în cazul unui membru al redacţiei. Dar dacă eşti întors la Dumnezeu de mulţi ani şi nu mai şti că ne-am convertit ca să scăpăm de iad, atunci aceasta ar fi o pagubă. Desigur pe parcursul vieţii de credinţă înţelegem tot mai mult dragostea lui Dumnezeu şi se dezvoltă simţăminte care nu pot cuprinde dragostea nemărginit de mare a lui Dumnezeu, şi eşti condus la adorarea lui Dumnezeu pentru tot ce este El şi ce a făcut, prin aceea că a trimis pe Fiul Său.

Tu nu şti exact, dacă tu urăşti cu adevărat păcatul. Noi presupunem că tu încă nu ai recunoscut exact, că în tine sunt două naturi (cu toate că probabil ai auzit de această chestiune), şi că tu nu diferenţiezi din ce sursă vin în viaţa ta simţămintele şi gândurile. S-ar putea să ai uneori impresia că nu urăşti păcatul, deoarece din când în când ai căzut în păcat şi pe lângă aceasta „te-ai bucurat” chiar. Dar dacă viaţa nouă este în tine atunci această „bucurie” este totdeauna legată cu mustrări de conştiinţă. Şi dacă tu în stare „lucidă” te-ai gândit la ceea ce ai făcut, atunci ai devenit pe deplin conştient de păcătoşenia faptei tale şi ai recunoscut şi mărturisit vina ta. „Bucuria” a venit din natura veche, mustrările de conştiinţă şi mărturisirea din natura nouă.

Dacă nu simţi ură adevărată faţă de păcat, aşa ca să fi condus şi la trăirea unei vieţi de biruitor, atunci aceasta este din cauză că ai permis cărnii păcătoase – omului vechi – să devină iarăşi mare. Vechea natură păcătoasă o purtăm în noi până la sfârşitul vieţii, şi noi trebuie să învăţăm să ne umplem aşa de mult cu Hristos încât să primim putere să ducem o viaţă de biruitori. (Cum ajungi concret la o viaţă de biruitor poţi citi în articolul „Cum reuşeşti să te laşi de păcat”.) Dacă ai impresia că nu urăşti cu adevărat păcatul, aceasta nu este din cauză că nu te-ai căit sincer, ci din cauză că natura ta păcătoasă a primit din nou prea multă putere în viaţa ta. Gândeşte şi la faptul că această natură veche nu poate altfel; ea se bucură de păcat şi doreşte să trăiască în păcat. Deci bucuria de păcat nu vine din natura ta nouă, ci din natura veche. Natura nouă din tine nu poate păcătui şi totdeauna ea va urî păcatul, indiferent cât de mult sau de puţin vei simţi tu aceasta (1 Ioan 3.9). În privinţa aceasta citeşte şi articolul: „Patru adevăruri referitoare la mântuire, pe care fiecare creştin ar trebui să le cunoască”.

Este cu adevărat foarte important ca să te preocupi mult cu Hristos, aceasta este hrana adevărată pentru viaţa nouă din tine. Şi prin aceasta vrem să spunem, că tu nu trebuie să te preocupi simplu cu lucrurile creştine, ci cu Hristos Însuşi. De exemplu ai putea să te preocupi intensiv cu suferinţele lui Hristos. Atunci Hristos va deveni mare pentru tine şi vei învăţa să nu mai priveşti la tine, ci la Hristos. Unele articole referitoare la această temă le găseşti şi la adresa: “Suferinţele Domnului”.

O cunoaştere a păcatului bazată pe formulări este totuşi o cunoaştere a păcatului – şi aceasta este esenţialul. Întrebarea este, ce faci cu această cunoaştere. În 1 Ioan 1.9 se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” Aici nu se spune: Dacă cineva mărturiseşte păcatele cu căinţă adâncă şi multe lacrimi, atunci El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele. – Important este să devenim conştienţi de păcatele noastre şi să le aducem înaintea Domnului şi să devenim conştienţi că suferinţele îngrozitoare ale crucii au fost absolut necesare pentru aceste păcate. Şi dacă tu ai fi singurul om care a făcut numai un singur păcat, atunci Hristos ar fi trebuit să vină pe pământ şi ar fi trebuit să sufere şi să moară pentru tine.

Tu trebuie să înveţi să nu mai priveşti la tine (aceasta înseamnă în cazul acesta: la mărimea căinţei tale, la profunzimea regretului tău, la puterea credinţei tale), ci la Hristos. Noi nu suntem mântuiţi prin ceva care este în noi înşine (în firea noastră). Mântuirea este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu. Această îndepărtare a privirii de la tine însuţi o poţi facilita şi prin aceea că tu mulţumeşti lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus pentru tot ce a avut loc pentru tine.

De altfel „dobândirea mântuirii” nu o vrea nimeni, şi aceasta este valabil atât pentru natura veche cât şi pentru natura nouă. Carnea noastră este aşa de rea, că ea respinge oferta lui Dumnezeu, chiar dacă ea este aşa de mare (Luca 14.18). Noi toţi a trebuit să fim constrânşi (Luca 14.23). Dacă vei citi în linişte capitolul 14 din evanghelia după Luca, vei vedea că Dumnezeu este Cel care quasi ne „roagă” să venim. Nu noi trebuie să ne rugăm şi să dovedim una sau alta (căinţă suficientă, regret cum se cuvine, etc.), pentru ca El să ne lase în sfârşit să intrăm. Nu, natura veche este aşa de rea, că ea nici măcar nu-şi poate dori „să dobândească” mântuirea. Diavolul, care găseşte un aliat în carnea noastră, ne poate înşela pe deplin, că totuşi mântuirea se primeşte, cu toate că nu eşti pregătit să-ţi recunoşti vina şi s-o mărturiseşti. Dar în cazul tău nu este aşa.

Ca şi tine, deja mulţi creştini au tras concluzii false din epistola către Evrei 12, deoarece locul acesta în cele mai multe Biblii este tradus greşit[1]. De exemplu locul acesta a fost tradus în felul următor: „fiindcă nu a găsit loc pentru pocăinţă, deşi cu grijă a căutat-o cu lacrimi”. Traducerea falsă este din cauză că pronumele în limba greacă se poate referi în sens strict gramatical atât la pocăinţă cât şi la binecuvântare. Dar dacă se citeşte locul acesta în legătură cu Geneza 27.34 şi versetele următoare, devine pe deplin clar că el se poate referi numai la binecuvântare. Problema lui Esau nu consta în aceea că el ar fi încercat să se căiască, dar nu a putut, deoarece ar fi fost prea târziu, sau păcatul lui ar fi fost prea mare. Problema mare a lui Esau era că el a fost respins, pentru că el într-adevăr voia binecuvântarea, dar nu voia să se căiască de păcatul lui (că el a preferat avantajele temporale şi pentru o mâncare de ciorbă roşiatică şi-a vândut dreptul de întâi-născut; vezi Geneza 25.29-34). El a vărsat lacrimi nu pentru că a căutat pocăinţa şi nu ar fi găsit-o, ci pentru că el căuta binecuvântarea. Aceasta s-a văzut şi din aceea, că după aceea el a duşmănit pe Iacov (Geneza 27.41), în loc să-şi recunoască vina şi să se învinovăţească pe sine însuşi. El avea ochi numai pentru vina lui Iacov – aceasta era marea lui problemă.

Aceasta ar însemna: dacă tu într-adevăr doreşti binecuvântarea cerului, dar în acelaşi timp nu eşti dispus să te căieşti de păcatele tale, aceasta înseamnă să mărturiseşti păcatele tale, atunci şi numai atunci vei avea aceeaşi soartă ca Esau. Însă la tine este contrariul: tu eşti conştient că nu ai meritat cerul, deoarece păcatele tale au făcut o despărţire între tine şi slava cerului. Şi acum tu nu cauţi vina în mediul înconjurător, ci tu cauţi vina la tine însuţi – însă tocmai aceasta nu a făcut Esau.

Citeşte încă o dată Luca 14.16-24. Atunci vei vedea că nu trebuie să te îngrijorezi dacă tu ai probabil voie să vi sau dacă Dumnezeu te va primi; nu, dimpotrivă: Dumnezeu caută, dacă totuşi nu va veni cineva, pentru ca „să se umple casa” Sa. După aceea citeşte Luca 5.12-14. Acolo era cineva care nu era convins că mântuirea era şi pentru el. El trebuia, în limbajul din Levitic 3, să fie „în afara taberei”; aceasta însemna pentru el să fie exclus de la privilegiile lui Israel. Nimeni nu voia să aibă a face cu un astfel de om. Numai de două ori citim despre Domnul Isus despre „voia” Sa aici pe pământ. Şi unul din locurile acestea este aici: „Eu vreau, fii curăţit!” Dacă vei citi în linişte evangheliile, vei vedea că tu ai o imagine falsă despre Dumnezeu, dacă gândeşti în felul acesta despre El. Domnul Isus spune: „Cine vine la Mine nu-l voi izgoni afară”. Dar tu adaugi: „afară de mine”. Nu crezi tu că Îl îndurerează profund pe Domnul Isus, că tu gândeşti, că El nu te-ar vrea, în timp ce El a murit pentru tine? El nu poate să-ţi dea o dovadă mai mare a dragostei Lui.

Îţi dorim din inimă ca să găseşti linişte în lucrarea făcută de Domnul.

Dacă ai şi alte întrebări, te poţi adresa nouă.

Cu salutări de dragoste
Redacţia SW


Tradus de la: Heilsungewissheit

Traducere: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1]Exemplu de traduceri false:

  • Luther 1984 (şi toate traducerile Luther mai vechi)
    “Fiindcă nu a găsit loc pentru pocăinţă, deşi a căutat-o cu lacrimi.”

  • Bruns:
    “Nu a mai găsit nici o posibilitate de întoarcere, cu toate că a căutat-o cu lacrimi.”

  • Traducerea unitară
    “Ştiţi de asemenea, că el a fost respins, când mai târziu a vrut să moştenească binecuvântarea; căci el n-a găsit nici o cale de întoarcere, cu toate că el a căutat cu lacrimi după ea.”

  • Noua traducere evanghelistică (Vanheiden):
    “El a fost respins de Dumnezeu şi nu a mai găsit nici o posibilitate să se întoarcă, cu toate că el s-a ostenit cu lacrimi s-o facă.”

  • Traducerea Elberfelder revizuită:
    “… fiindcă nu a găsit loc pentru pocăinţă, cu toate că el a căutat-o zelos cu lacrimi. (Oricum în acest caz adnotarea arată că se poate traduce şi cu „binecuvântarea”.)”

Traduceri corecte:

  • Elberfelder 2003 (precum şi traducerea Elberfelder neprelucrată):
    “Căci ştiţi, că el şi după aceea, când voia să moştenească binecuvântarea, a fost respins (căci el n-a găsit loc pentru pocăinţă), cu toate că a căutat-o [adnotare; pe ea = binecuvântarea (compară cu Geneza 27.34-38)] zelos cu lacrimi.”

  • Schlachter 1951:
    “Căci ştiţi, că el şi după aceea, când voia să moştenească binecuvântarea, a fost respins, căci el n-a găsit loc pentru pocăinţă, cu toate că el căuta cu lacrimi binecuvântarea.”

  • Schlachter 2000:
    “Căci ştiţi că el a fost respins după aceea, atunci când a vrut să moştenească binecuvântarea, căci cu toate că o căuta cu lacrimi, el nu a găsit loc pentru pocăinţă.”

 

Adevărata viţă
Ioan 15.1-8

William Wooldridge Fereday

Verset călăuzitor: Ioan 15.1-8

Ioan 15.1-8: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

Capitolele 13 până la 16 din evanghelia după Ioan constituie o parte deosebită a acestei cărţi. Ele ne redau discuţia Domnului cu ucenicii Săi în camera de sus din noaptea trădării Sale. Acest pasaj se împarte la rândul lui în două părţi. Capitolele 13 şi 14 sunt caracterizate prin har. Domnul făgăduieşte să revină, să trimită Apărătorul, să Se reveleze pe Sine Însuşi lor şi să le dea pacea Lui. Capitolele 15 şi 16 accentuează mai mult responsabilitatea. Aceasta se vede foarte clar din parabola despre viţa de vie şi mlădiţe. Hristos Se denumeşte Însuşi ca adevărata viţă, Tatăl Său este viticultorul.

În vechiul legământ Israel a fost denumit via lui Dumnezeu. Iehova a adus o viţă din Egipt, a alungat naţiunile şi a sădit-o (Psalmul 80.8). El a dovedit multă purtare de grijă răbdătoare faţă de această viţă şi i-a acordat multe drepturi privilegiate, dar care a fost rezultatul? „De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?” (Isaia 5.4). Israel, omul după carne, a eşuat; privilegiile şi avantajele nu au adus nimic bun acolo unde totul era rău şi stricat. Cât de des le-a vorbit Iehova! Cât de răbdător i-a suportat şi i-a aşteptat! Însă totul a fost în zadar: Israel era o vie neroditoare, nefolositoare. Când Hristos a venit în ai Săi, El nu a găsit idolatrie ca în zilele rele ale împăraţilor; El a găsit religie, şi anume în cantitate mare. Niciunde nu citim ceva despre faptul că rămăşiţa restabilită ar fi alunecat în căile vechi idolatre ale părinţilor lor; însă când a venit Mesia, El i-a găsit căzuţi într-un formalism rece, mort. Zilele de sărbătoare erau ţinute, se aduceau jertfe, dar unde era rodul pentru Dumnezeu? Vai de Israel!

De aceea Domnul Isus a luat oarecum locul lui Israel (adus de Dumnezeu din Egipt, aşa cum a fost cu poporul; Matei 2.15Osea 11.1). Istoria lui Israel a început încă o dată din nou, prin aceea că El spune: „Eu sunt adevărata viţă”. Acelaşi principiu vedem în Isaia 49. Iehova nu Se adresează acolo naţiunii, ci lui Hristos: „Tu eşti robul Meu, Israel, în care Mă voi glorifica” (Isaia 49.3). Chiar dacă Israel a eşuat, El nu va eşua, ci va da naştere la rod bogat şi preţios pe o scenă unde viticultorul divin până atunci a căutat zadarnic rod.

Însă viţa are şi mlădiţe. Acestea sunt ucenicii şi realmente şi toţi aceia care au venit în legătură cu Hristos şi mărturisesc Numele Lui. Există o diferenţă enormă între mântuire şi aducerea de rod, între mlădiţă şi viţă şi între un mădular al trupului lui Hristos. Să nu recunoşti această diferenţă înseamnă să pierzi învăţătura din Ioan 15, şi, ceea ce este şi mai grav, periclitează pacea şi odihna conştiinţei, la care sunt îndreptăţiţi cei care se bazează pe Hristos şi lucrarea Sa. Dacă meditez la mântuire, atunci mă gândesc la har; dar dacă aducerea de rod stă înaintea inimii mele, atunci mă gândesc la responsabilitate. Fiecare mlădiţă din El trebuie să aducă rod, numai atunci ea se dovedeşte a fi un ucenic al Său; şi rodul poate lua naştere numai ca rezultat al rămânerii în El. Ce am fi noi fără El? „Fără Mine nu puteţi face nimic.” De aceea suntem mereu învăţaţi cu privire la necesitatea de a rămâne dependenţi de El. Este treaba noastră să ne bazăm pe El şi să ne sprijinim pe plinătatea harului Său, pentru ca omul nou să se poată dezvolta în puterea Duhului Sfânt. Dorinţa Lui este „mult rod”, nu aici puţin şi acolo puţin; trebuie să se vadă deja acum ceva din aducerea permanentă de roadă în glorie în prezenţa Sa (Apocalipsa 22.2).

Prin aceasta Tatăl va fi glorificat, şi noi umblăm în savurarea conştientă a dragostei Lui şi păzim şi împlinim poruncile lui Hristos. Mâna Tatălui este peste ai Săi întotdeauna în dragoste, ca să înmulţească aducerea lor de rod: „Orice mlădiţă, care aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.” Curăţirea este deseori neplăcută şi este însoţită de dureri, şi noi suntem înclinaţi să nu recunoaştem intenţiile divine în această privinţă, atunci când avem parte personal de curăţire; însă în toate este dragostea care rânduieşte aceasta spre glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea sufletului. În înlăuntrul nostru încolţesc lucruri care se pot dezvolta în taină şi creşte şi de care noi probabil nu suntem conştienţi; dacă s-ar permite ca aceste lucruri să se poată dezvolta, progresul nostru în asemănarea morală cu chipul lui Hristos s-ar amâna serios. Noi stăm sub supravegherea atentă a viticultorului (a agricultorului). Sfinţii sunt ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.9); şi cuţitul pentru circumcizie este folosit în har şi dragoste. Acţiune preţioasă! Ea este necesară din cauza inimii noastre înşelătoare pe drumul nostru prin scena actuală.

Dar nu toate mlădiţele sunt şi născute din nou, căci aici mărturisirea şi nu viaţa este decisivă; veridicitatea mărturisirii se arată în roadă: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7.16). De aceea Domnul spune în continuare: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ele sunt adunate şi aruncate în foc şi ard” (Ioan 15.6). Observă că vorbirea este la modul foarte general: „Dacă cineva …” Domnul nu spune aici celor unsprezece „voi”, ca în Ioan 15.4,5, căci nu era nici o îndoială cu privire la veridicitatea lor. El Însuşi tocmai i-a numit curaţi „datorită cuvântului” (Ioan 15.3). La spălarea picioarelor în capitolul 13 El a spus categoric: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, căci în momentul acela Iuda Iscarioteanul era între ei. Între timp însă trădătorul ieşise afară şi toţi cei rămaşi erau ucenici veritabili, chiar dacă şi ei au ratat de multe ori. Iuda Iscarioteanul este un exemplu pentru categoria de oameni despre care Domnul vorbeşte aici: el nu a rămas în El, şi aceasta a fost spre pierderea şi pieirea lui veşnică. Alţii găsim în Ioan 6.60: vorbirea Domnului era prea „grea” pentru ei; ei s-au întors înapoi şi nu au mai umblat cu El, cu toate că El, şi numai El, avea cuvintele vieţii veşnice!

Probabil sunt folositoare exprimările „dacă” ale Sfintei Scripturi. Ele nu trebuie să trezească îndoială în credincios, în nici un caz nu acesta este ţelul Duhului, ci ele vor să cearnă şi să verifice pe cei care mărturisesc Numele Domnului. Acolo unde planurile divine sunt prezentate, ca în epistola către Efeseni, nu se găseşte nici un „dacă”, căci acolo totul este de la Dumnezeu. Însă acolo unde responsabilitatea omenească stă pe primul plan, ca în epistola către Coloseni şi în epistola către Evrei, el este folosit mereu prin Duhul Sfânt în chip serios. Este o folosire potrivită şi corectă a acestor atenţionări, dar este şi un abuz rău, care trezeşte îndoială în sufletul neconsolidat.


Tradus de la: Der wahre Weinstock
Titlul original: „Der wahre Weinstock“
din Hilfe und Nahrung, 1994, pag. 270-272.
Titlul original în engleză: „The true Vine“
din The Bible Treasury, 1894, vol. 20, pag. 150-152.

Traducere: Ion Simionescu

 

Fii om de cuvânt!

Ca domnișoară, ai avut de a face vreodată cu un băiat, care să-ți facă tot felul de mărturisiri de dragoste și promisiuni de căsătorie, iar ulterior să se comporte cu tine, ca și cum nu te-ar fi cunoscut niciodată? Ce ai trăit în acea perioadă?

Ți-a promis vreodată managerul firmei, că te va ajuta să obții, locul de muncă pentru care ești cel mai potrivit, sau salariul pe care îl meriți, iar când te-ai dus la interviu, s-a făcut că nu te cunoaște, deoarece a apărut un anumit ,,cumnat” care trebuia angajat pe postul respectiv? Ce sentimente te-au încercat?

Dar, privind problemele și din sens invers: În câte situații, chiar tu ai fost acela care și-a încălcat promisiunea făcută unei anumite persoane? Câți oameni au avut de suferit, deoarece chiar tu personal ți-ai încălcat cuvântul dat?

Toți suntem de acord cu faptul că, promisiunile încălcate îi afectează în mod negativ pe cei cărora le-am făcut, și le produce multă suferință.

Însă, astăzi aș vrea să vâ spun că, există altcineva mult mai afectat de încălcarea promisiunilor noastre, făcute celor din jur, și acesta este Dumnezeu.

Orice promisiune, pe care o facem celor din jur, dar pe care o încălcăm, Îl dezonorează pe Dumnezeu.

Iată un text biblic, din care acest principiu, rezultă foarte clar: ,,Aţi mai auzit iarăși că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu juri strâmb; ci să împlinești faţă de Domnul jurămintele tale.’ Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este așternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” (Matei 5:33-37)

Acest text biblic, face parte dintr-un pasaj mai mare, în care Domnul Isus corectează interpretarea greșită a cărturarilor și fariseilor lui Israel, în legătură cu anumite porunci din Vechiul Testament.

Porunca vechi-testamentală, la care Domnul Isus face aici referire, prin expresia: ,,ați auzit că s-a zis celor din vechime” se află în Levitic 19:12. ,,Să nu juraţi strâmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.”

Iată cum interpretau fariseii această poruncă. Gândirea lor era în felul următor: Dacă jurăm strâmb, pe Numele Domnului, Îl necinstim pe El, iar noi nu vrem să facem așa ceva. Prin urmare, când jurăm strâmb, hai să nu mai jurăm pe Numele Domnului, ci pe altceva… de exemplu: pe cer, pe pământ, pe Ierusalim sau pe capul nostru. În felul acesta, toată lumea va fi mulțumită. Noi ne vom rezolva problemele, iar Numele Domnului nu va fi dezonorat.

Astfel, printre evrei, s-a format tradiția potrivit căreia, dacă juri pe Numele Domnului ești obligat să-ți respecți jurământul, dar dacă juri pe altceva, nu ești obligat să-l respecți.

În textul citit, Domnul Isus corectează această interpretare, de-a dreptul grotescă, a poruncii din Levitic 19:12. În contextul istoric în care a fost rostit, esența  mesajului Domnului Isus este acesta: Îl necinstim pe Dumnezeu, nu doar atunci când jurăm strâmb, pe Numele Lui. Dacă jurăm strâmb, ,,pe cer”, tot pe Dumnezeu Îl necinstim, deoarece cerul este scaunul Lui de domnie. Dacă jurăm strâmb, apelând la ,,pământ” ca element de întărire a jurământului, tot pe Dumnezeu Îl necinstim, deoarece pământul este așternutul picioarelor Sale. Când folosim ,,Ierusalimul” pentru întărirea jurământului mincinos, tot onoarea Lui este afectată, deoarece El este Împărat acolo. Nici măcar atunci când jurăm strâmb pe capul nostru, nu putem evita dezonorarea lui Dumnezeu, deoarece până și cel mai neânsemnat fir de păr, alb sau negru, din capul nostru, este tot lucrare Lui.

Versetele 34-36 ne învață că, nu putem găsi în universul acesta, un element pe care să-l putem folosi, ca martor sau garant al jurământului nostru, fără să-L implice și pe Dumnezeu, deoarece prezența Sa umple totul.

În versetul 37, aflăm că, problema, nu este cu ,,elementul” pe care jurăm strâmb, ci cu însăși jurământul strâmb. Problema este că nu ne respectăm cuvântul dat și nu ne achităm de promisiunile făcute. În lumea și în familia Sfintei Treimi, simpla rostire a cuvintelor: ,,DA” sau ,,NU” reprezintă o garanție suficientă și vrednică de toată încrederea, nefiind nevoie de asigurări suplimentare. Necesitatea întăririi cuvintelor prin jurământ, a apărut odată cu diavolul și cu minciuna. Însă noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne deprindem cu modul de vorbire, din familia lui Dumnezeu, și să ne debarasăm de modul de vorbire din familia diavolului, din care am ieșit.

În secțiunea următoare a mesajului, vă propun să ne îndreptăm atenția către o parte mai aplicativă, a acestui text. Am învățat că: Orice promisiune, pe care o facem celor din jur, dar pe care o încălcăm, Îl dezonorează pe Dumnezeu. Dar ce înseamnă acest lucru din punct de vedere practic?  Pentru aceasta aș vrea să răspundem la întrebarea: Care sunt categoriile de promisiuni, pe care avem tendința să le încălcăm, cel mai frecvent, dezonorându-L pe Dumnezeu, prin acestea?

1. Promisiuni fără CONVINGERE.

Este vorba despre acele promisiuni pe care le facem cu ușurătate, în pripă, fără să chibzuim asupra implicațiilor, iar când ne dăm seama de ,,porumbelul care ne-a ieșit din gură”, simțim nevoia să retractăm.

Temperamentele sangvinice sunt cele mai predispuse la a cădea în această capcană. Este vorba despre persoanele foarte sociabile, care leagă cu ușurință tot felul de relații, care vorbesc foarte mult și liber în prezența altora. Aspectul negativ este că, aceste persoane sunt predispuse la relații superficiale, și implicit la o abordare mai superficială și a promisiunilor fâcute, începând de la o banală promisiune care are în vedere o plimbare cu bicicleta, până la angajamente cu efecte pe termen mediu și lung. Uneori este posibil ca un sangvinic, nici să nu-și mai amintească anumite promisiuni pe care le-a făcut, sau să nu considere atât de grav faptul că, pe unele nu le-a mai onorat. Sangvinicul uită să se prezinte la întâlniri, iar uneori are o capacitate de a promite mult mai mare decât aceea de a oferi.

Mutând discuția în plan spiritual, Duhul Sfânt când lucrează în viața unui om, îi modelează inclusiv temperamentul. Prin urmare, atunci când nu ne îndeplinim promisiunile, vina nu este temperamentul ci alegerea noastră, de a trăi în firea pământească și nu în Duhul. De aceea promisiunile neâmplinite Îl dezonorează pe Dumnezeu.

2. Promisiuni de CONJUNCTURĂ.

Unii oameni fac anumite promisiuni pentru simplul fapt că așa se procedează, în situația respectivă: Unii semnăm hârtii fără măcar să le citim, darămite să le mai și respectăm. Ne luăm angajamente, pentru că așa cere protocolul, nu pentru că ne-ar trece prin cap ideea de a le împlini. Unii spun ,,DA” la botez, sau la cununie, doar pentru că aceasta este formula standard de răspuns la întrebarea pastorului, nu neapărat că ar fi convinși de ceea ce spun.

Alții consideră, că multe astfel de angajamente, de fapt sunt niște formalități birocratice, care trebuie parcurse, dar care nu implică neapărat promisiunea de a le și respecta. La serviciu, semnăm că vom respecta normele de protecție a muncii, dar câți dintre noi considerăm că păcătuim atunci când le încălcăm? Oare sunt mai buni decât fariseii, cei care consideră că este păcat să jure strâmb cu mâna pe biblie, dar nu este păcat să mintă în acte? Cu ce este mai grav, a jura strâmb pe Numele Domnului, decât a trece date false într-o declarație pe proprie răspundere?

Potrivit Scripturii nu există promisiuni de conjunctură, ci doar atât: ,,Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.”

3. Promisiuni de CRIZĂ.

Aș aduce în discuție două categorii de crize, care ne pot determina să facem anumite promisiuni, pe care ulterior, să le încălcăm: euforia și necazul.

EUFORIA.

Euforia nu reprezintă nici normalitatea și nici mediul vieții, de zi cu zi. Euforiile vin și pleacă, după care râmâne viața dură, contaminată de urmările păcatului, în care adesea suspinăm, dar pe care o trăim, în baza procesului restaurator în care am intrat, prin credința în puterea lui Dumnezeu și cu nădejdea finalității escatologice.

Ei bine, în momentele de euforie suntem tentați să facem promisiuni mari, pe care vom fi ispitiți să le încălcăm, când vom da piept cu viața dură. Un tânăr îndrăgostit sau un nou promovat într-o funcție, sunt foarte predispuși la așa ceva. Câți dintre noi, când am primit o moștenire valoroasă, am promis Domnului zece sau chiar douăzeci la sută, dar când am constatat că moștenirea respectivă nu acoperă nici măcar jumătate din proiectele noastre, pentru viitor, i-am dat Domnului mult mai puțin? Este cineva pe aici la care, în momente de euforie maximă, i s-a promis și casă și mașină, iar pe urmă nu i s-a dat nici măcar o bicicletă?

NECAZUL.

Când ajungem la boală, în criză financiară, sau într-un altfel de necaz, suntem tentați să-i promitem lui Dumnezeu, sau oamenilor aproape orice, numai să scăpăm de acolo. Multe din aceste promisiuni vor fi încălcate, după ieșirea din criză. Vă mai amintiți cum am promis Domnului, că dacă ne scoate din spital, nu vom mai neglija părtășia cu El și cu biserica? Câte luni ne-a ținut această hotărâre? Unii au uitat-o foarte repede.

Dar ce ziceți de promisiunea făcută Domnului, că dacă ne dă un loc de muncă Îi vom da a zecea parte? O mai respectăm și astăzi?

4. Promisiuni pentru CÂȘTIG.

Eu am numit această categorie de promisiuni: promisiuni-momeală, făcute din interes, pentru un anumit câștig.

Cu toții suntem familiarizați cu promisiunile electorale. De aceea nici nu îmi propun să vorbesc despre ele.

Dar ce părere aveți despre promisiunile unui tânăr, făcute viitoarei lui soții, care nu mai au nici o relevanță după căsătorie… ,,doar unde ai mai văzut pescar să-și îndoape peștele cu râme, după ce l-a prins.”

Ce spuneți despre promisiunile pe care le facem cu scopul obținerii unei funcții, în societate sau chiar în biserică, și de care uităm atât de repede?

Acest gen de promisiuni Îl necinstesc pe Dumnezeu deoarece, pe lângă faptul că rămân neonorate, ascund în spatele lor și o anumită doză de fățărnicie.

5. Promisiuni din CONSTRÂNGERE.

Există situații în care cei din jur exercită presiuni asupra noastră, pentru a ne ,,smulge” o anumită promisiune. Copiii sunt experți în astfel de tehnici. Dar nu numai ei. Familia, societatea, șeful, profesorul, statul, media, campaniile publicitare, sau chiar biserica, folosesc uneori anumite tehnici de constrângere sau chiar de manipulare, spre a ne determina să luăm anumite decizii, care le sunt favorabile. Ulterior când ne dăm seama că am fost prinși în cursă, avem tendința să batem în retragere, dezonorând astfel Numele Domnului.

În concluzie:

Nu avem nici o scuză înaintea lui Dumnezeu pentru călcările noastre de cuvânt. Am fost creați după chipul lui Dumnezeu, ființe raționale și responsabile. Avem în noi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care ne călăuzește.

Prin urmare, Dumnezeu așteaptă să facem promisiuni responsabile, pe care să le onorăm cu responsabilitate: Promisiuni: fără superficialitate ci din profundă convingere, împinși nu de o anumită conjunctură ci de principii de viață, luate nu în momente de criză ci la rece, animați nu de scopuri ascunse ci de iubire cu sinceritate, luând decizii nu în urma unor constrângeri ci prin liber consimțământ.

Chemarea noastră în această lume este să Îl onorăm pe Dumnezeu. Unul din modurile prin care putem face lucrul acesta, este prin respectarea promisiunilor făcute lui Dumnezeu cât și celor din jur.

Domnul să ne ajute la aceasta.

 

Rodire sau aruncare în foc. Ioan 15

Ioan 15 este un capitol despre rodire. Domnul Isus caută rod, în viața noastră. El a făcut totul, pentru ca noi să putem rodi.

,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeţi și să aduceţi roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Potrivit acestui text, rodul are de a face cu împlinirea scopului pentru care am fost aleși, rânduiți și trimiși. Textul biblic care prezintă cel mai clar scopul alegerii, rânduirii și trimiterii ucenicilor este Matei 28:19-20: ,,Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” Deci, roada spirituală, reprezintă facerea de ucenici și aceasta implică: activitate misionară, evanghelizare, botezare și învățare.

Duhul Sfânt îl asistă pe credincios, în toate aspectele rodirii și lucrează prin el, pentru glorificarea Tatălui și a Fiului.

Acțiunea de rodire nu se limitează la cei doisprezece apostoli, și nici măcar la o elită bisericească, ci este datoria fiecărui creștin.

În cele ce urmează, aș dori să privim în Ioan 15 și să observăm, că din punct de vedere al rodirii, avem doar două opțiuni: Rodire sau aruncare în foc. Nu există cale de mijloc, deși ne-am dori una.

1. Rămânerea în Cristos este condiția rodirii.

,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (v5)

Definirea rămânerii în Cristos.

Ioan 15 definește relația creștinului cu Cristos, ca pe o legătură vitală, organică, la fel ca legătura dintre viță și mlădiță.

Deasemenea, a rămâne în Cristos înseamnă a rămâne în Cuvântul Lui: ,,Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi oriceveţi vrea și vi se va da.” (v7) Rămânerea în Cristos se realizează prin: studierea, memorarea și meditarea permanentă asupra Cuvântului, în vederea aplicării acestuia.

Ioan 15 definește rămânerea în Cristos și ca pe o rămânere în dragostea Sa. Aceasta se realizează prin împlinirea poruncilor lui Cristos: ,,Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” (v9-10)

Testele rămânerii în Cristos.

Oare am putea să ne verificăm pe noi înșine, dacă suntem în Cristos sau nu? Iată textul biblic: ,,Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.” (v 10-12)

Potrivit cu textul citit, bucuria deplină cât și dragostea față de cei din jur sunt semne, care confirmă rămânerea în Cristos.

Efectele rămânerii în Cristos: rodirea.

,,Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi oriceveţi vrea și vi se va da.” (v7) Promisiunea lui Dumnezeu este că va onora toate rugăciunile celor care rămân în El.

Este de la sine înțeles faptul că, rămânerea noastră în Cristos, va filtra rugăciunile noastre si va da glas doar acelor rugăciuni care-L onorează pe Dumnezeu: ,,Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” ( v8) Prin urmare, Dumnezeu nu are nici o problemă, în a răspunde, la toate rugăciunile celor care râmân în Cristos, deoarece toate Îl onorează. O rugăciune firească este dovada nerămânerii în Cristos și în Cuvântul Lui.

2. Curățirea este condiția creșterii productivității roadei.

Ce face Cristos cu mlădița care aduce roadă? O pune pe piedestal? Sau o lasă în pace? Iată textul: ,, ..pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţește, ca să aducă și mai mult rod.” (2b)

Pentru creștinul roditor nu există opțiunea stagnării, a lâncezirii nici a plafonării ci doar a curățirii în vederea producerii de mai multă roadă. De fapt nu este nimic neobișnuit în toată treaba asta. Același lucru îl face orice viticultor obijnuit.

Curățirea este tot un proces de tăiere, prin care se îndepărtează tot ce este rău, inutil, în plus sau care împiedică rodirea: ambiții personale, planuri personale, pofte necontrolate, etc.

Curățirea se realizează tot prin Cuvânt: ,,Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus.” (v3) Observați multiplele roluri ale Cuvântului în viața noastră. Un creștin care neglijează Cuvântul lui Dumnezeu este un non-sens.

Curățirea nu este un proces confortabil, ba chiar dureros. Însă scopul lui Dumnezeu nu este confortul nostru ci creșterea productivității roadei. Deci, să nu ne facem grijuri dacă uneori ne simțim rău. Dumnezeu ne curățește. Adevărata bucurie deplină vine doar în urma curățirii.

3. Pentru cine nu râmâne în Cristos, în procesul curățirii, în vederea creșterii productivității roadei, nu rămâne decât alternativa tăierii și aruncării în foc.

Potrivit versetelor: 2, 5 și 6: Nu există opțiunea creștinului care se mulțumește cu roadă puțină. Opțiunile sunt următoarele: multă roadă sau tăiat și aruncat în foc.

Dacă suntem în Cristos și aducem roadă, El ne curățește, în vederea aducerii de și mai multă roadă. Dar dacă nu acceptăm curățirea în vederea creșterii productivității roadei? ,,Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, și se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.” (v6) Creștinul care nu râmâne în Cristos, pentru curățire, în vederea aducerii de mai multă roadă, are aceeași soartă ca mlădița neroditoare.

Nu există cale de mijloc: Ori ne ridicăm ori coborâm, ori strângem cu Cristos ori risipim.

În viața creștinului autentic nu există stagnare, plafonare sau îmbătrânire, ci doar o preocupare permanentă, de a fi mai curat și mai folositor în lucrarea lui Dumnezeu.

Cercetare:

Oare câți dintre noi am fi meritat să fim tăiați de mult din viță, deoarece am neglijat mult Cuvântul Domnului, ne-am împotrivit procesului de curățire, la care Vierul a intenționat să ne supună, și am ajuns ca pomul neroditor.

Oare pentru câți dintre noi Stăpânul a rostit dramaticele cuvinte: ,,..Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?’ (Luca 13:7) Pentru câți dintre noi Domnul Isus a mijlocit, încă odată, la Tatăl: ,, ‘mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.’” (Luca 13:8-9)

Haideți să folosim din plin șansa pe care încă o avem, de a rămâne în Cristos, în Cuvântul Lui, în dragostea Sa, spre a fi curățiți și folosiți ca purtători de roadă, pentru extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume, și proslăvirea Tatălui în Fiul, prin Duhul Sfânt.

 

Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor?
Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor

Willem Johannes Ouweneel

https://www.soundwords.de/ro/comentarii-t87680.html?seite=2

Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor

Dorim să studiem împreună această carte, care în primul verset este numită „Cântarea Cântărilor“. Cele mai multe traduceri au denumit-o „Cântarea înaltă“. Ele îl urmează în această privință pe Luther, care a tradus așa cuvântul acesta; textual însă stă scris așa: „Cântarea Cântărilor“. În limba ebraică exprimă o intensificare deosebită: cântecul cel mai înalt, cel mai bun. Așa vorbește Scriptura și despre Sfânta Sfintelor (cea mai sfântă dintre toate), și despre cerul cerurilor, și în sens nefavorabil, ca de exemplu, despre robul robilor.

Aici avem Cântarea Cântărilor. Nu este singura cântare a lui Solomon. În 1 Împărați 4.32,33 citim, că Solomon a scris 1005 cântări. Dar Duhul Sfânt nu ne-a făcut cunoscut aceste 1005 cântări. Avem numai această singură cântare. Însă această singură cântare, spune Duhul Sfânt în primul verset, este Cântarea Cântărilor, cea mai înaltă cântare, pe care Dumnezeu a considerat-o demnă să fie admisă în Cuvântul Său, pentru ca noi după aproape trei mii de ani să putem prelua învățăturile minunate, pe care Dumnezeu le-a pus în ea.

Cântarea Cântărilor are multe asemănări cu Psalmul 45. Acest Psalm vorbește, așa cum mulți știu, despre Mesia și mireasa Sa. De aceea Psalmul se numește „o cântare de dragoste“, și așa putem să numim și noi această carte: o cântare de dragoste, sau așa cum putem traduce expresia din Psalmul 45: o cântare despre Preaiubitul, o cântare, care vorbește despre Preaiubitul. Și dacă ne preocupăm cu Preaiubitul, poate să fie atunci vreun credincios, a cărui inimă să nu se încălzească, și să nu clocotească de cuvinte bune, așa cum spune poetul psalmist în Psalmul 45, ca să recite Împăratului poezia?

Ea a fost numită aici „Cântarea Cântărilor, de Solomon“. Aceasta înseamnă de fapt, că este vorba despre Solomon, însă noi avem dreptul bineînțeles să considerăm, că este o carte, pe care a scris-o Solomon. Nu este niciun argument temeinic, că această carte ar fi fost scrisă mult mai târziu. Este o carte, care își are originea la Solomon, și cine altul ar fi fost în stare să scrie o așa cântare a dragostei? Domnul Isus spune despre El în Matei 12.42, când El Însuși se compară cu Solomon: »Și iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.« Solomon este un tablou al Domnului Isus ca Prinț al păcii (numele Solomon înseamnă „Pace”). Domnul Isus este prefigurat în el ca Împărat al păcii, care va deveni o binecuvântare pentru tot pământul – împreună cu mireasa, și noi vom vedea îndată, cine este mireasa.

Doresc să spun mai înainte încă ceva despre Solomon. Știm că Solomon a scris trei cărți ale Vechiului Testament: Proverbele, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor. Este foarte interesant să vedem contextul în care stau cele trei cărți, și aceasta spune ceva despre caracterul Cântării Cântărilor. Pe drept aceste trei cărți au fost comparate cu cortul din pustie. La cortul din pustie venea mai întâi curtea din față, în care fiecare israelit putea să intre liber. Știm că curtea din față este un tablou al creației văzute, și în mod deosebit un tablou al pământului. Aceasta o găsim în cartea Eclesiastul, care vorbește despre lucrurile care sunt sub soare, despre deșertăciunea vieții pământești. Ea vorbește despre ceea ce poate constata orice om, credincios sau necredincios: că toți oamenii vor ajunge odată la sfârșitul vieții lor, și în exterior nu pare să se vadă nicio diferență față de viața animalelor, că marele secret despre sensul vieții va fi abia atunci descoperit, când noi, ca și Asaf, intrăm în Locurile sfinte ale lui Dumnezeu. În cartea Eclesiastul este vorba despre pământ și în consecință este cartea în care găsim numai numele „Dumnezeu“, în timp ce în cartea Proverbe se întâlnește cel mai frecvent numele Dumnezeului legământului, „Iehova“. Această carte este un tablou a Locului Preasfânt, în care noi nu vedem lucrurile așa cum sunt ele sub soare, ci așa cum le vede Dumnezeu. În Locul Preasfânt totul vorbește despre slava divină. Cartea Proverbe ne arată cum dorește Dumnezeu, ca să meargă credincioșii pe drumul lor; ei primesc indicații, valabile pentru toate timpurile, și în mod deosebit pentru Împărăția de o mie de ani, când Iehova, Cel Preaînalt, va guverna pe pământ. De aceea aici găsim aproape exclusiv numele „Iehova“, și numai de câteva ori numele „Dumnezeu“.

Avem apoi de la Solomon și această carte, despre care vechii iudei au spus: așa cum aceasta este „Cântarea Cântărilor“, tot așa există replica ei în „Sfânta Sfintelor“, în care locuia Dumnezeu și în care marele preot avea voie să intre numai o singură dată pe an. Această carte ne arată intimitatea dintre mireasă și Mire. Vechii iudei spuneau despre aceasta: mireasa este Israel și Mirele este Dumnezeu. Cartea este așa de intimă, această Sfânta Sfintelor este așa de sfântă, că iudeii au interzis tinerilor sub treizeci de ani să se uite în ea. Au vegheat așa de mult ca cuvintele acestei cărți să nu fie pronunțate cu ușurare. Este o carte prea sfântă. Am spus că în cartea Eclesiastul se întâlnește numele „Dumnezeu”, iar în cartea Proverbe numele „Domnul [Iehova]”. Dacă se citește acestă carte, se va constata cu mirare, că în ea nu se întâlnește numele lui Dumnezeu, cu excepția Cântarea Cântărilor 8.6, unde se vorbește despre „flacăra lui Iah“ (aceasta este o prescurtare a numelui Iehova), însă aceasta înseamnă de fapt nu mai mult decât o intensificare. Nu găsim aici numele lui Dumnezeu, și cu toate acestea în vorbirea simbolică a acestei cărți ne sunt prezentate lucrurile cele mai sfinte. Lucruri, pe care Dumnezeu le-a notat pentru noi cu trei mii de ani înainte, și nu atât de mult pentru noi, ci înainte de toate pentru o generație, care trebuie încă să vină, și în această carte să exprime sentimentele Sale, și sentimentele pe care le va avea în inimă generația care va veni, și despre care voi vorbi.

Dar mai este încă o legătură comună deosebită între aceste trei cărți, la care vreau să atrag atenția. În Eclesiastul 7 găsim un cuvânt ciudat. Am spus, că Eclesiastul privește lucrurile de pe pământ cu ochii unui om firesc și că el încearcă să descopere pe această cale sensul vieții. În timp ce este preocupat cu aceasta, ajunge în capitolul 7 la o concluzie ciudată. Să începem cu versetul 23; »Toate acestea le-am cercetat cu înțelepciune. Am zis: vreau să devin înțelept. Dar înțelepciunea a rămas departe de mine. Cu mult mai departe decât era mai înainte, și ce adâncă! Cine o va putea găsi? M-am apucat și am cercetat toate lucrurile, cu gând să înțeleg, să adâncesc și să caut înțelepciunea și rostul lucrurilor.« Aceasta înseamnă, că el a cercetat sensul lucrurilor; el a căutat o concluzie, prin care să poată înțelege lucrurile vieții. El spune mai departe: »Și să pricep nebunia răutății și rătăcirea prostiei, și am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă și un laț, și ale cărei mâini sunt niște lanțuri. Cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.« [Eclesiastul 7.23-26] Acesta este tabloul, pe care îl dă femeia, dacă este privită cu ochii firești. Acest tablou îl folosește Scriptura pentru femeia păcătoasă, care nu este în legătură cu Dumnezeu. Ea poate numai să păcătuiască și pentru un om ca Solomon nu este altceva decât un pericol. Și cât de mult a experimentat el aceasta, el, cel care a avut șapte sute de femei și trei sute de țiitoare.

Dar vrem să citim mai departe. El spune în versetul 27: »Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul.« [Eclesiastul 7.27] El este abia la jumătatea cărții și are nevoie de încă patru capitole, ca să ajungă la această concluzie. El găsește această concluzie abia în capitolul 11, când spune: »Bucură-te tinere… dar să știi, că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.« [Eclesiastul 11.9] Atunci el vede lucrurile din Locul Preasfânt al lui Dumnezeu. Însă aici în capitolul 7 nu a găsit încă concluzia; de aceea spune: »Iată ce-mi caută și acum sufletul, și n-am găsit. Din o mie am găsit un om; dar o femeie n-am găsit în toate acestea.« [Eclesiastul 7.28]

Până și omul firesc, care privește lucrurile cu ochii acestei lumi, trebuie să recunoască, că a existat »un om între o mie«. Dumnezeu spune în Psalmul 14, că El s-a uitat în jos spre pământ și n-a văzut pe nimeni făcând binele; toți s-au rătăcit, toți s-au depărtat; însă a existat un Om, un Om dintre o mie, despre care Dumnezeu a spus: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea.« Până și necredincioșii din timpul Său au trebuit să confirme: »Nu găsesc nicio vină în El« (Ioan 18.38). El era fără păcat. Acesta este Acest Om dintre o mie, pe care Îl găsim încă o dată în Vechiul Testament în Iov 33; acolo Elihu spune lui Iov, că Iov are nevoie de Acel un Om dintre o mie, Trimisul, care îl va salva din toată nenorocirea sa. Fiecare copil al lui Dumnezeu știe cine este acest un Om, acest Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, care l-a izbăvit de păcatele lui multe.

Totuși, dacă se privesc lucrurile de jos, se ajunge de asemenea la întrebarea fără răspuns: Cine este femeia, care se potrivește acestui Om, Isus Hristos? Cine dintre copiii oamenilor este prin natura sa în stare să aparțină acestei mirese? Nimeni dintre noi. Domnul Isus a fost un străin pentru frații Săi, cum El Însuși spune în Psalmul 69. El nu putea avea nicio legătură, nici măcar cu ucenicii Săi, până ce El a trecut prin moarte și prin înviere, și putea să-i numească frații Săi și să le spună: »Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru, Tatăl Meu și Tatăl vostru« (Ioan 20.17). Înainte de acest moment nu era posibilă nicio legătură, și această problemă, că El nu putea găsi nicio femeie, rămâne nerezolvată în toată cartea Eclesiastul. Pentru aceasta trebuie să intrăm în Locul Preasfânt: Cartea Proverbe. Aici găsim în capitolul 31 iarăși întrebarea: »Cine găsește o femeie cinstită?« Rămâne într-adevăr o întrebare, însă Solomon nu renunță la speranța, că totuși există o astfel de femeie, care se potrivește pentru Prințul păcii. El începe cu descrierea femeii și devine conștient, că valoarea ei este mult mai mare decât a coralilor, aceasta înseamnă, că trebuie plătit un preț foarte mare, ca să obțină această „perlă foarte scumpă“ (compară cu Matei 13.45,46).

El trebuie totuși să aștepte până la Sfânta Sfintelor, Cântarea Cântărilor, înainte să găsească această femeie. După ce El a găsit acolo această femeie, inima Lui se deschide și vorbește despre toată dragostea inimii Lui și despre toată frumusețea, pe care El a găsit-o la mireasă. Era mireasa așa de frumoasă în sine însuși? Cu mintea noastră omenească am spune: nu se găsește nicio mireasă, care să se potrivească pentru Domnul Isus. Ea însăși spune aceasta în versetul 5: »Sunt neagră« și în versetul 6 încă o dată; »Nu vă uitați la mine, că sunt așa de negricioasă«. [Cântarea Cântărilor 1.5,6] Ea era neagră prin păcat, așa cum eram noi toți din fire. Inima noastră era neagră de păcate și trebuia să fim spălați, să devenim albi, înainte să putem veni în legătură cu El. Și totuși El spune: »Tu cea mai frumoasă dintre femei«. Aceasta este mărturia Domnului Isus. De ce putea El să spună aceasta? Fiindcă noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul (Efeseni 1.6). Pentru că Dumnezeu ne vede în Domnul Isus și noi am fost uniți cu El și am fost îmbrăcați cu Slava Sa. Vom vedea aceasta, când vom studia aceste versete.

Aici găsim răspunsul la întrebările din Proverbe și din Eclesiastul. Aici găsim această femeie. Dar acum se pune întrebarea: cine este socotit a fi această femeie? Aceasta este o întrebare dificilă. Dacă ar trebui să fac un rezumat cum a fost interpretată Cântarea Cântărilor de-a lungul secolelor, atunci vom pierde repede curajul să vorbim despre ea. Vechii iudei, cum am spus deja, au înțeles cartea aceasta așa: Dumnezeu este Mirele și Israel este mireasa. Dar acesta este numai parțial corect. Mai târziu, când a luat ființă Adunarea, și încetul cu încetul creștinii au venit cu gândul greșit, că Dumnezeu nu mai are niciun viitor pentru Israel, că Israel a fost pus deoparte și că Biserica a luat locul lui Israel, comentatorii au început să interpreteze Cântarea Cântărilor prin Adunare și au zis: Mirele este Hristos (ceea ce este adevărat) și mireasa este Adunarea (și aceasta nu este adevărat). Vom vedea îndată prin Cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta nu este adevărat. Aici se vede ce se întâmplă, dacă nu se mai recunoaște, că există un viitor pentru Israel. Da, pentru acest popor pământesc, firesc, Israel, Dumnezeu are un viitor. Poate că este cineva, pentru care acest gând este nou pentru el. Dacă tu totuși nu te lămurești că este un viitor pentru Israel și dacă începi să întrebuințezi pentru tine tot ce este scris pentru Israel, atunci vei ajunge la același sfârșit înșelător în care au căzut și acești comentatori.

Dacă aplici consecvent Cântarea Cântărilor la Adunare, nu poți să fi un creștin fericit. Găsim că mireasa este deseori părăsită și singură, când nu simte apropierea Mirelui. Ea nu este întotdeauna sigură de dragostea Lui, pentru că este conștientă de starea ei rea. Imaginează-ți că aceasta ar putea fi valabil și pentru Adunare: că Adunarea ca întreg este părăsită de Hristos și că ea ca întreg s-ar putea găsi în nesiguranță totală cu privire la salvarea ei. Nu ar fi aceasta o interpretare tristă, care Îl dezonorează pe Dumnezeu. Câți nou născuți trăiesc însă așa! Ei vorbesc mai mult despre „starea lor neagră“, decât despre aceea, că ei sunt plăcuți în ochii Mirelui. Vom reveni asupra acestui punct. Înainte de aceasta doresc să încerc să răspund la întrebarea următoare: Ce interpretare dă Biblia despre această carte? Este numai Unul, care ne poate da interpretarea corectă. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, în care Domnul Isus Însuși ne explică această carte.

Adeseori s-a pus la îndoială, chiar și de necredincioșii din timpul nostru, apartenența acestei cărți în Biblie. Eu recunosc, că dacă se citește cu mintea firească, se va spune: Cum poate o asemenea carte să stea în Biblie, în care nu întâlnim nici măcar o singură dată Numele lui Dumnezeu?, și în care se vorbește numai de dragostea unei femei pământești și a unui om pământesc, și pe lângă aceasta într-un fel, în care noi cei din occident vom spune, că ici și colo ni se pare cam exagerat? Trebuie deci această carte să stea în Biblie? Vechii iudei nu s-au îndoit de aceasta, pentru că ei au văzut, că în această carte se ascunde un înțeles simbolic. Alții au criticat, că această carte nu este citată niciunde în Noul Testament. Ei au spus, că în mod vădit nu a fost recunoscută ca o parte a Scripturii. Însă aceasta nu este adevărat. Domnul Isus a avut exact același Vechi Testament, ca și noi. El nu a lăsat să cadă niciun singur cuvânt din acesta. El Însuși spune în Ioan 10, că Scriptura nu va putea fi desființată. Totul aparține împreună, și eu voi arăta, de ce nu s-a putut renunța la Cântarea Cântărilor. În evanghelia după Matei 9 vedem cum Domnul Isus Însuși arată înțelesul acestei cărți minunate. Este bine să fim atenți la cuvintele Lui, ca sa pricepem sensul. Citim în evanghelia după Matei 9.14: »Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus și I-au zis: „De ce noi și fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” Isus le-a răspuns: „Se pot jelui nuntașii câtă vreme este Mirele cu ei? Vor veni zile, când Mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti. Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche; pentru că și-ar lua umplutura din haină, și ruptura ar fi mai rea.“«

Aici Domnul Isus stă în mijlocul poporului Său, înconjurat de necredincioși și de ucenicii Săi. El spune aici, că El este Mesia, Mirele lui Israel. Noi știm, că Domnul Isus în tablourile și pildele Lui a vorbit întotdeauna despre ceea ce înțelegea poporul. El folosea tablouri din viața zilnică, pe care ei le puteau pricepe. Cum este atunci posibil, că Domnul Isus a putut vorbi aici despre Sine Însuși, ca despre Mirele? L-au înțeles, cei ce stăteau în jurul Lui? Da, în mod sigur L-au înțeles, și ei au putut înțelege, numai pentru faptul că ei cunoșteau Cântarea Cântărilor și pentru că fiecare iudeu știa prin intermediul Vechiului Testament care era înțelesul Cântării Cântărilor: relația dintre Dumnezeu, sau dintre adevăratul Solomon (Prințul păcii, Mesia) și poporul Său Israel. Domnul Isus vine acolo și spune: „Eu sunt Mesia, și dacă Eu sunt Mesia al vostru, atunci Eu sunt și Mirele, atunci Eu sunt și Acela care a venit să caute dragoste la poporul Meu și să văd, dacă în inimile poporului Meu este aceeași simpatie, pe care Eu o am față de ei.“ El vine la ei și le vorbește despre dragostea Sa și spune, că tuturor celor care vor vrea să vină la El, care sunt trudiți și împovărați, El le va da odihnă pentru sufletele lor. (Matei 11.29). El vine în iubirea inimii Sale. Ce te-ai gândit tu, pentru ce altceva a venit El din cer, dacă nu pentru ca – după proslăvirea lui Dumnezeu în primul rând – să dovedească acestui popor dragostea Sa, așa cum El a profețit-o în Vechiul Testament? El vine și caută dragoste la acest popor. A găsit-o El? Găsim de mai multe ori, că evanghelistul Matei vorbește despre Mire, dar se constată că acolo nu este vorba niciodată despre mireasă. Mireasa nu era acolo, pentru că mireasa era poporul iudeu, care va primi prin credință pe Mesia. Și câți s-au găsit, care au făcut aceasta? O mână de ucenici. De aceea Domnul Isus poate să spună numai despre Sine Însuși, că El este Mirele, dar niciunde nu se vorbește despre mireasă. Mireasa nu exista. Găsim aici, după acest capitol, în Matei 13, cum Domnul Isus se depărtează definitiv de Israel și cu aceasta încep să se descopere tainele Împărăției cerurilor; în Matei 16 El începe apoi să vorbească despre Adunare. N-a existat nicio mireasă din Israel. Da, vei spune tu, dar Adunarea este totuși acum Mireasa? Da, dar aceasta nu se găsește în evanghelia lui Matei. Despre aceasta se citește de exemplu în scrisoarea către Efeseni. La aceasta eu adaug imediat, că aceasta nu trebuie confundată cu Mireasa Împăratului, a Prințului Păcii; această mireasă nu este alta, decât rămășița credincioasă din Israel.

Adunarea este de asemenea o mireasă; dar ea nu este mireasa Împăratului. Se spune deseori, că Adunarea este mireasa lui Hristos, totuși eu nu cred, că Biblia spune aceasta în vreun loc. Hristos este traducerea cuvântului Mesia (acesta înseamnă: Unsul). Adunarea este mireasa Mielului, care a fost înjunghiat. Așa este numită ea în Apocalipsa. Însă mireasa lui Hristos, a Împăratului, este din Israel. Mireasa nu exista în zilele în care Domnul Isus a venit pe pământ. Crezi tu, că mireasa nu va veni? Crezi tu, că inima Domnului Isus nu așteaptă această Mireasă? Probabil că cineva găsește neobișnuit faptul, că Domnul Isus are două Mirese. Trebuie totuși să ne gândim, că aceasta are un  înțeles simbolic. Inima Domnului Isus are loc destul să iubească mult mai mulți oameni, decât numai pe aceia care aparțin Adunării. Noi găsim în Vechiul Testament de mai multe ori, în vorbire simbolică, prezentate aceste două femei, ca de exemplu în Lea și Rahela; Lea este un tablou al Adunării, iar Rahela un tablou al Miresei din Israel. Aceasta este rămășița credincioasă, în mod deosebit orașul Ierusalim, cum vom vedea. Ea va fi mireasa în timpul în care Domnul Isus ca Mesia va domni pe pământ și Ierusalimul va fi punctul central al întregului pământ. S-a presupus, că atunci când Domnul Isus va domni, Adunarea va fi împărăteasa, care va domni împreună cu El pe pământ. Însă aceasta nu este adevărat. Ierusalimul, »orașul Marelui Împărat« (Psalmul 48Matei 5), este împărăteasa, care va domni împreună cu Domnul Isus pe acest pământ. Nu se găsește alta. El așteaptă timpul acesta. Am spus tocmai, că această carte se va împlini foarte curând, că ceea ce este scris aici în vorbire simbolică, nu s-a împlinit încă. Va veni timpul, când vor fi oameni, care în inimile lor vor simți sentimentele descrise în această carte.

Noi nu avem nevoie de o astfel de carte, pentru a ne exprima sentimentele. Nu găsim în Noul Testament nicio carte ca și Cântarea Cântărilor. Noi nu găsim acolo nicio carte, ca și cartea Psalmilor. De ce nu? Pentru că credincioșii Adunării au pe Duhul Sfânt locuind în ei, și Duhul Sfânt este Acela care se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Însă acești oameni, care nu vor avea Duhul Sfânt, dar care totuși vor ajunge la nașterea din nou și la credință, Îl vor dori pe Mesia; se vor preocupa cu această întrebare chinuitoare: va vrea El să mai aibă a face cu noi, Acela pe care noi L-am răstignit? Ei au nevoie de această carte, ca să cunoască răspunsul Domnului Isus. Acest răspuns este: dragoste, numai dragoste, prin toată Cântarea Cântărilor, de la început până la sfârșit.

Dacă întrebăm, care este sensul și țelul Cântării Cântărilor, atunci trebuie să spunem, că cel mai important este, că în ea noi cunoaștem relația între Mesia și rămășița credincioasă, în mod deosebit orașul Ierusalim. Este aceasta singura posibilitate de interpretare? Nu, există și altele. Dacă vorbim despre Vechiul Testament, cele mai multe parți le putem interpreta în trei feluri diferite. Prima interpretare este întotdeauna: ce înseamnă textual, ceea ce este scris? Să luăm de exemplu istoria lui Avraam și Sara. Prima întrebare este: ce este scris acolo textual, ce s-a petrecut acolo cu Avraam, ce au făcut ei, de ce au făcut așa, cum trebuie să vedem noi aceasta pe fundalul acelor timpuri, ce vrea aceasta să ne spună practic? A doilea fel de interpretare este interpretarea profetică; se ascunde în istoria lui Avraam și Sara un sens profetic, ceva ce se va împlini? Știm că aceasta este așa: Avraam este un tablou al credinciosului ca străin aici pe pământ și mai târziu, când începe istoria lui Isaac, el este un tablou despre Dumnezeu, Tatăl, care jertfește pe Fiul Său. Știm că Sara este numită în Galateni 4 mama acelora care nu sunt născuți în robie, ci în libertate. Al treilea fel de interpretare este: se găsește și o învățătură practică, morală, pentru noi? Și aceasta există. Să ne gândim numai la Sara în 1 Petru 3. Acolo ea este prezentată ca exemplu pentru femeile creștine, cum trebuie ele să se comporte față de bărbații lor și cum să se îmbrace. Tot așa este și cu Cântarea Cântărilor. Prima interpretare este pur și simplu aceea, că a existat un împărat, numit Solomon, care avea o mie de femei, care nu-i satisfăceau inima. Vedem aici, cum el și-a găsit satisfacția la o fată simplă, care în capitolul 6 este numită Sulamita, ceea ce înseamnă că ea venea din Sulam. Citim în capitolul 1, că frații ei au angajat-o ca să păzească via. Ea era o fată de la țară, care tot timpul era afară și de aceea soarele a făcut-o neagră; de aceea ea se rușina de femeile bogate ale lui Solomon, care toate aveau pielea albă, ceea ce era un ideal de frumusețe. Găsim în această carte cum ea a făcut cunoștință pentru prima dată cu Solomon. În capitolul 8 se spune că Solomon a trezit-o de sub mărul unde ea a fost născută; probabil într-o casă care stătea sub un măr. Probabil că la început ea a crezut că Solomon era un păstor simplu. La început ea nu l-a recunoscut cu adevărat, și îl întreabă în capitolul 1 unde își paște turma, pentru că ea dorea să fie tot timpul lângă el. Găsim apoi în capitolul 3 cum ea îl vede în adevărata lui înfățișare, însoțit de un alai împărătesc, în timp ce ea mergea la el, și își dă seama, că mirele ei este în realitate împăratul Solomon. Așa am putea continua. Aceasta este semnificația textuală, prima interpretare, a acestei cărți. Dar ea nu este cea mai importantă. Dacă ar fi singura interpretare, atunci m-aș întreba, dacă această carte își are locul în Biblie; dar și această interpretare conține o învățătură importantă pentru noi, și anume, ce însemna în timpul acela o femeie după gândul lui Dumnezeu. La popoarele din orient o femeie nu avea nicio valoare. Dumnezeu însă a dat-o lui Adam ca însoțitoare, potrivită pentru el; ea nu trebuia să fie sclavă lui, supusa lui. Găsim aici cum gândește Solomon despre Sulamita, mireasa sa, și aceasta este în sine însuși o învățătură practică. Dar aceasta nu este singura. Ceea ce găsim aici în mod deosebit, este legătura dintre adevăratul Solomon, Prințul Păcii, și rămășița lui Israel.

A treia aplicare, pe care doresc mereu s-o fac, este aplicarea practică pentru noi, căci există o aplicație pentru fiecare credincios. Eu nu spun că mireasa aici reprezintă Adunarea, spun însă că în mireasă avem un tablou al fiecărui credincios în parte, individual. Drumul fiecărui credincios în parte nu este nicidecum drumul Adunării. De aceasta, din păcate, se ține mult prea puțin seama. Despre Adunare ca întreg nu găsim, de exemplu, niciunde în Noul Testament, că ea are nevoie de îndurare. În nicio scrisoare adresată unei Adunări nu scrie în introducere: „Har, îndurare și pace”, așa cum se spune în scrisorile personale. Credincioșii au nevoie de îndurarea lui Dumnezeu pe drumul lor personal, în împrejurările lor deseori grele. Găsim astfel aici foarte multe învățături pentru noi personal, și putem să avem încrederea, că Domnul ne va arăta unele din acestea.

Vreau însă mai înainte, să mai arăt încă ceva, și anume, că Vechiul Testament învață clar, că Ierusalimul este mireasa. Am spus, că comentatorii iudei au spus, că Israel este mireasa. Aceasta nu este în totul adevărat. Este numai partea credincioasă a lui Israel. În al doilea rând, nu este tot Israelul, ci numai rămășița credincioasă din cele două seminții. Este cunoscut, că aceste două seminții s-au reîntors deja parțial înapoi, și că la 15 mai 1948 ele au constituit un stat în Palestina. În acest stat se găsesc preponderent israeliți din cele două seminții; cele zece seminții sunt încă răspândite printre popoare. Din aceste două seminții va ieși la iveală mireasa acestei cărți; rămășița credincioasă se va întoarce la Domnul, când va veni Necazul cel mare, și va aștepta pe Mesia. Atunci Adunarea va fi deja răpită de Dumnezeu, după cum știm aceasta din Noul Testament. După aceea însă Dumnezeu Își va trezi o rămășiță dintre iudei, și îi va conduce prin pedepse grele și încercări ale inimii, ca în felul acesta să le arate cât de mare este vina lor față de Mesia. Vedem astfel, că această rămășiță trebuie diferențiată de cele zece seminții, ceea ce va deveni foarte clar, dacă studiem profețiile.

În profeții găsim trei femei, și anume, „o mamă” și două „fete”. Dacă citim de exemplu Ezechiel 23, găsim că profetul vorbește acolo simbolic despre trei femei, pe care le regăsim în Cântarea Cântărilor. În Ezechiel 23.1 se spune: »Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, erau două femei, fiice ale aceleiași mame … cea mai mare se chema Ohola, și sora ei Oholiba. Erau ale Mele, și au născut fii și fiice”. Ohola este Samaria și Oholiba este Ierusalimul.« Așadar găsim aici o mamă cu două fiice. O fiică este Samaria, aceasta este capitala celor zece seminții, și cealaltă este Ierusalimul, capitala celor două seminții. Mama este Israel în starea lui inițială, așa cum Dumnezeu l-a scos din Egipt. Mama, Israel, a dat viață celor două fiice, împărăția celor zece seminții și împărăția celor două seminții. După moartea lui Solomon împărăția s-a rupt în două. Această mamă cu fiicele ei o găsim în Cântarea Cântărilor. Deja în capitolul 1.6, se spune: »Fii mamei mele s-au mâniat pe mine.« [Cântarea Cântărilor 1.6] Și în capitolul 3,4 se spune: »Abia trecusem de ei, și am găsit pe Iubitul inimii mele. L-am apucat și nu L-am mai lăsat, până nu L-am dus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit.« [Cântarea Cântărilor 3.4]  Aici »casa mamei mele« are un înțeles important, cum vom vedea mai târziu. Să vedem mai departe Cântarea Cântărilor 8,2. Aici găsim iarăși pe cele două fiice. Mireasa din Cântarea Cântărilor este o fiică, aceasta este Ierusalimul. Cealaltă este sora mai mică, care încă nu are piept; aceasta este Efraim (cele zece seminții), care imediat după venirea Domnului Isus vor ajunge în plină dezvoltare și maturizare, și atunci vor fi primite de Domnul Isus și vor fi introduse în împărăție.

Despre mireasă se vorbește mai întâi în Psalmul 45, la care ne vom referi de mai multe ori. Ca și aici, și în profeții mireasa lui Mesia este aproape întotdeauna Ierusalimul. Aceasta o găsim înainte de toate în Isaia 49.14: »Sionul zice: „M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul. Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici-un chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei! Fiii tăi aleargă; dar cei ce te dărâmaseră și te pustiiseră vor ieși din mijlocul tău. Ridică-ți ochii de jur împrejur, și privește; toți aceștia se strâng, vin la tine. Pe viața Mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toți aceștia ca și cu o podoabă și te vei încinge cu ei ca o mireasă.« Aici vedem cum Sionul suspină pentru păcatele sale și că se simte părăsit de Dumnezeu, și sunt aproape 2000 de ani de când Dumnezeu i-a pus de-o parte. Va veni însă un timp când El Însuși va căuta cu ochii această »soție din tinerețe« (Isaia 54.6), această femeie, cu care El, în vorbire simbolică, a fost căsătorit o mie de ani. Ai gândit că Dumnezeu a părăsit pe »soția tinereții Sale«? El se va îndura de Ierusalim. Este firește vorba despre oamenii care locuiesc în Ierusalim, rămășița, însă în mod deosebit este orașul Ierusalim, care este numit împărăteasa.

Citim în Isaia 54 versete foarte importante. Acolo este spus în versetul 1 despre Sion: »Bucură-te stearpo, care nu mai naști! Izbucnește în strigăte de bucurie și veselie, tu care nu mai ai durerile nașterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulți decât fiii celei măritate, zice Domnul.« [Isaia 54.1] Aceasta înseamnă, că Ierusalimul este în timpul singurătății. Totuși Dumnezeu îi va trezi în singurătatea lui mai mulți copii decât el a avut vreodată în timpul când era în legătură cu Dumnezeu și era cetatea lui Dumnezeu. Versetul 4: »Nu te teme, căci nu vei rămâne de rușine, ci vei uita și rușinea tinereții tale, și nu-ți vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău; Iehova este Numele Lui, și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numește Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinerețe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veșnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.« [Isaia 54.4-8]

Putem noi presupune, că nu mai este niciun viitor pentru Ierusalim și că Dumnezeu poate să-l uite? El se va îndura în mod sigur de el și el va deveni soția lui Dumnezeu; și cine este bărbatul lui? Acesta este Dumnezeu Fiul, Același, Mesia, care se va întoarce din cer. Când Îl vor vedea venind înapoi, vor recunoaște că acel Mesia, pe care ei L-au disprețuit, este Domnul Însuși. Domnul va zice: »Își vor întoarce privirile spre Mire, pe care L-au străpuns« (Zaharia 12.10). Acesta este Domnul, Cel care vorbește aici și care va zice despre Ierusalim: „Te voi primi iarăși ca pe soție a Mea.”

Aceasta o găsim și în Isaia 62: »De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta dreptatea lui ca lumina soarelui, și izbăvirea lui ca o făclie care se aprinde. Atunci neamurile vor vedea dreptatea ta și toți împărații slava ta, și-ți vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău. Nu te vor mai numi părăsită și nu-ți vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: „Plăcerea Mea este în ea”, și țara ta o vor numi Beula: „Măritată”, căci Domnul Își pune plăcerea în tine, și țara ta se va mărita iarăși. Cum se unește un tânăr cu o fecioară, așa se vor uni fii tăi cu tine, și cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine.« [Isaia 62.1-5] Aceasta este o vorbire clară. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă singur dezlegarea acestei cărți, și dacă vrem să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu, n-avem nicio greutate, orice-ar fi vrut să scrie mulți comentatori.

Vreau în încheiere să citez încă ceva din Ieremia 2.2: »Du-te și strigă la urechile Ierusalimului (aici vedem din nou că Ierusalimul este Mireasa) și spune-i: Așa vorbește Domnul: Mi-aduc aminte de dragostea ta, când încă erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat.« Acest timp a trecut. Dumnezeu se gândește cu melancolie înapoi la aceste timpuri, pe când Ierusalimul era încă Mireasa Sa, și depindea încă de El. Găsim însă în această carte, ce a făcut Ierusalimul. Vrem să citim Ieremia 3.1: »El zice: Când se desparte un bărbat de nevasta sa, pe care o părăsește, și ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar și țara aceea spurcată? Și tu ai curvit cu mulți ibovnici, și vrei să te întorci iarăși la Mine? zice Domnul«. Acesta este Ierusalimul. Dumnezeu Însuși l-a numit ca „soție” a Sa și se va îndura iarăși de el. Se găsește un capitol întreg care se ocupă de tema aceasta, Ezechiel 16. În el găsim cum Dumnezeu a găsit Ierusalimul în stare jalnică și de plâns, cum El l-a îmbrăcat cu slava Sa, și cum El l-a câștigat, ca să fie mireasa Lui.

Care a fost răspunsul Ierusalimului? Imaginează-ți că un tânăr are o logodnică, care-i dă răspunsul pe care l-a dat Ierusalimul. Ea s-a întors în altă parte de la Mirele ei și a fugit după alți dumnezei. Biblia numește aceasta preacurvie. Ea s-a dăruit altor bărbați și a devenit necredincioasă lui Dumnezeu. Gândul din Ieremia 3 este: „S-ar gândi cineva să se mai ocupe cu o asemenea femeie, care s-a dat altor bărbați?” Totuși Dumnezeu spune: „Eu nu o voi abandona.” Va veni un timp, când El se va ocupa iarăși de ea. În versetul 6 spune: »Domnul mi-a zis pe vremea împăratului Iosia: Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt și sub orice copac verde, și a curvit acolo. Eu ziceam că după ce a făcut toate aceste lucruri se va întoarce la Mine? Dar nu s-a întors.« [Ieremia 3.6,7] Acest Israel din versetul 6 cuprinde pe cele zece seminții, și apoi în versetul 7 spune: »Și sora ei, vicleana Iuda, a văzut aceasta.« Și aici găsim așadar două surori; Iuda și Israel. Acesta este singurul loc în care ele nu sunt numite după capitalele lor (Samaria și Ierusalim), ci după întreg teritoriul lor: Israel și Iuda. Am spus deja, că în toate celelalte cazuri „surorile” sunt capitalele Samaria și Ierusalim.

În versetul 8 se spune: »Și cu toate că a văzut că m-am despărțit de necredincioasa Israel, din pricina tuturor preacurviilor ei, și i-am dat cartea ei de despărțire, totuși soru-sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel.« [Ieremia 3.8] Dumnezeu trebuia să dea întâi Samariei o carte de despărțire. El trebuia să alunge această „femeie” și ea a fost risipită la asirieni și la toate popoarele, până în zilele noastre. Dumnezeu a alungat-o. Dumnezeu trebuia să alunge și pe Iuda, care mai târziu a avut porniri și mai rele. El i-a dat o carte de despărțire și i-a zis: „Eu nu mai pot avea nicio părtășie cu o asemenea femeie.” Totuși Dumnezeu nu este om, ca să o lase pentru totdeauna. În previziunea Sa, El a adus acum pe Iuda înapoi în țară, și ea va trece prin timpuri îngrozitoare. În aceste timpuri însă, din Iuda se va forma o mireasă, care va striga la Dumnezeu, și care va avea în inimă sentimentele pe care noi le găsim în Cântarea Cântărilor și în Psalmi. Atunci Dumnezeu se va îndura de ea și o va primi, cum găsim în Osea 2.14-19.

Frați și surori, ce timp va fi acesta? Ce trebuie să fie aceasta pentru inima lui Dumnezeu? Noi suntem prea des ocupați cu noi înșine și așa ușor de înclinați ca să ne vedem numai pe noi înșine în această carte și lucrurile de care să profităm. Desigur este important acest lucru, și avem dreptul să savurăm acest fapt. Însă ce credeți voi, ce era pentru inima Domnului Isus, pentru Mesia, când a venit la poporul Său și a fost lepădat de el? El nu a găsit nicio Mireasă în Israel, sau altfel spus: femeia lui Dumnezeu s-a întors de la El și s-a dăruit altor bărbați. Credeți voi că pe Domnul Isus Îl lasă rece, că va veni un timp în care El se va îndura iarăși de Mireasa Sa? Dacă noi avem într-adevăr o inimă pentru Domnul Isus, atunci trebuie să avem aceleași interese, pe care le are și El. Atunci trebuie ca și noi să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, cum spune Psalmul 122. Dumnezeu are milă pentru acest oraș și se va îndura de el.

Găsim aici în Cântarea Cântărilor, cum Dumnezeu Își descoperă inima față de orașul Ierusalim. Găsim și în Psalmi sentimentele rămășiței, însă într-un chip cu totul altfel. În Psalmi avem problema, că Israel este vinovat și cum Dumnezeu va îndepărta vina, prin aceea că El a dat pe Domnul Isus ca jertfă de ispășire. Aceasta nu o găsim în Cântarea Cântărilor. Aici nu găsim nici o vină. Aici găsim cel mult o indicație în cuvântul „sunt neagră”, dar aceasta nu are nimic a face cu vinovăția. Nu găsim aici niciun răspuns la problema referitoare la vinovăție și neprihănire, ci numai la problema dragostei. Cum am spus deja, aici nu este vorba de întrebarea pe care o va pune rămășița: Cum vom putea noi să fim izbăviți de păcatele noastre?, ci: „Va vrea El, Mirele nostru, căruia I-am fost așa de necredincioși, căruia I-am întors spatele mii de ani, să ne primească?”. Găsim mereu, cât de modestă este mireasa; ea nu vorbește niciodată către Mire, ci totdeauna despre El. Ea vorbește altora, aproape că nu îndrăznește să-I vadă ochii. Mirele însă îi mărturisește în toate felurile, cât de mult o iubește. El îi vorbește direct și în toate cuvintele, care vin din inima Lui, lasă să se vadă, că El o iubește. Nu este aceasta o dragoste minunată, de neînțeles?

Vedem noi acum diferența față de Adunare, și ce neînțelept este să căutăm Adunarea aici? Ce diferență este totuși între relația noastră cu Hristos și relația în care va sta rămășița cu El! La noi nu se pune întrebarea: Se va îndura Dumnezeu de noi, ne va primi Domnul Isus? Noi suntem primiți, El ne-a dat Duhul în inimă, un Duh al înfierii, care mărturisește împreună cu Duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu. Nu există problema; ne va primi El oare? căci noi știm că am fost primiți în Preaiubitul. Noi putem să ne odihnim în Dumnezeu pe baza unei relații bine întemeiate. Noi ne putem odihni în lucrarea înfăptuită de Domnului Isus.

Însă rămășița nu se poate odihni în această lucrare a Domnului Isus. Ultimul lucru, pe care rămășița l-a văzut la El, a fost, ceea ce Domnul Isus a strigat pe cruce: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« După aceea El a murit și pentru Israel a venit punctul final. Fără îndoială ei vor crede, că El a înviat. Aceasta o vor știi prin Noul Testament. Cum vor putea ei să-L aștepte altfel? Ei însă nu vor ști, dacă Domnul Isus îi va ierta și dacă ei vor fi primiți cu adevărat. În toți anii, din timpul Necazului cel mare, când ei vor suferi așa de mult din partea asirienilor și pe deasupra din partea compatrioților necredincioși, se va pune întrebarea arzătoare: „Se va îndura Mesia de noi; va vrea El să ne primească?” Ei nu vor primi acest răspuns înainte ca cerul să se deschidă și Domnul Isus să revină cu brațele larg deschise, ca să ia această rămășiță ca Mireasă a Sa. Numai atunci ea se va odihni în pacea, pe care El o va aduce.

Nu găsim aceasta niciunde în Cântarea Cântărilor. Cântarea Cântărilor exprimă până la sfârșit această dorință ca pe o speranță. Uneori se pare că speranța s-ar împlini, dar aceasta este numai în așteptările miresei, în visurile ei. Găsim în ultimul verset al Cântării Cântărilor: »Vino repede, Iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munții plini de miresme!« Așa spune ea: „Vino repede la mine”, căci și la sfârșitul cărții El încă nu este venit în realitate.


Tradus de la: Wer ist die Braut im Hohelied?

Din Das Lied der Lieder, Heijkoop-Verlag, Schwelm
după prelegeri din anul 1971
[Locurile biblice în parateze mari au fost introduse de SoundWords.]

Traducere: Ion Simionescu

Cei doi pomi din grădina Eden
Geneza 2.9

William Kelly

Geneza 2.9: Domnul Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere li buni de mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Din tot ce ne este relatat în Biblie despre grădina Eden pare să nu fie nimic altceva mai puţin înţeles decât cele spuse în partea a doua a versetului; mulţi consideră această comunicare ca fiind exclusiv un mit sau o fabulă din vremurile de demult. Şi totuşi cei doi pomi, care sunt denumiţi concret din rândul celorlalţi, erau ca o realitate categorică a zilelor acelea despre nevinovăţia iniţială, şi numai aceştia erau potriviţi s-o simbolizeze pe deplin. Ei încorporau principii divine cu valoare profundă şi care rămâne pentru toate timpurile. În privinţa aceasta niciunul din cei doi nu trebuie falsificat şi nici să te transpui în fantezie, ci trebuie numai să te supui referirilor relatării inspirate. Adevărul, care ne este făcut cunoscut aici, are importanţă mare pentru fiecare om.

În primul rând trebuie ţinut seama că „pomul vieţii” din mijlocul grădinii este absolut diferit de acel pom „al cunoaşterii binelui şi răului”. Era interzis să mănânce din pomul al doilea, sub ameninţare cu pedeapsa cu moartea inevitabilă (versetul 17). Şi abia când omul a mâncat totuşi din pomul interzis, Dumnezeu a luat măsuri ca omul să nu ia şi din pomul vieţii (Geneza 3.22). Aceasta ar fi însemnat o viaţă nesfârşită a omului păcătos, şi aceasta n-ar fi fost nici o binecuvântare ci o catastrofă, o lezare a oricărei ordini. Făcând excepţie de acea încălcare, pomul vieţii era totuşi accesibil omului şi categoric diferit de pomul cunoaşterii.

Primul pom face clar, că omului înainte de cădere îi stătea deschis drumul spre viaţă. Dumnezeu a prevăzut pentru Adam aceasta în paradis, şi anume din inimă şi total independent de pomul al doilea. Aşa a fost realmente, şi de aceea omul a pierdut dreptul lui la primul pom, atunci când a mâncat din pomul al doilea. Omul era responsabil, să nu mănânce din pomul cunoaşterii; dacă el s-ar fi reţinut, ar fi fost liber să mănânce din pomul vieţii. Însă după ce el a devenit vinovat şi a decăzut, el a fost exclus de la pomul vieţii şi alungat afară, şi flacăra sabiei rotitoare i-a oprit accesul la pomul vieţii (Geneza 3.24).

Însă efortul permanent al omului, în mod deosebit al omului religios, este îndreptat spre a aşeza cei doi pomi pe aceeaşi treaptă, aceasta înseamnă, să facă viaţa dependentă de împlinirea responsabilităţii: o concepţie care nu poate sta în picioare, având în vedere realitatea nevinovăţiei omului din timpul acela, şi care şi mai evident se dovedeşte falsă, după ce omul a căzut în păcat şi a fost exclus de la pomul vieţii. Relaţia lui iniţială s-a pierdut prin încălcarea poruncii. Singura religie naturală, care a fost vreodată reală, sau putea fii reală, şi-a găsit sfârşitul prin aceasta. Începând de atunci totul depindea de ceea ce este Dumnezeu, şi anume în îndurarea salvatoare faţă de om. Omul a eşuat faţă de Dumnezeu în timp ce se afla în cele mai favorabile împrejurări. Păcatul l-a obligat pe Dumnezeu în sens moral să intervină ca Judecător. Însă dragostea şi harul divin Îl fac să devină Mântuitor. Astfel totul depindea de Fiul Său, de smerirea Lui în a deveni Om şi să meargă la moarte şi la judecată pentru vinovaţi. Tatăl a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii (1 Ioan 4.14); Fiul a venit să caute şi să salveze ce era pierdut (Luca 19.10).

Să studiem acţiunea lui Dumnezeu în perioada intermediară până la venirea Fiului Său. Epistola către Galateni pune mare accent pe faptul că deja cu patru sute treizeci de ani înainte de Lege au fost date făgăduinţe şi un legământ a fost confirmat de Dumnezeu. Pe baza acestei încadrări în timp una nu putea anula pe cealaltă şi cu atât mai puţin puteau fi contopite. Făgăduinţele corespundeau pomului vieţii, Legea corespundea pomului cunoaşterii binelui şi răului. Făgăduinţele erau harul necondiţionat, chezăşuit de Dumnezeu, revelat intenţionat cu mult înainte de Lege şi absolut diferit de aceasta. Legea exprima cerinţele juste ale lui Dumnezeu adresate omului pe terenul responsabilităţii lui. Dacă Israel, dacă oricine altul pretindea că stă pe acest teren înaintea lui Dumnezeu, atunci cele zece porunci erau condiţii pentru aceasta. Însă astfel de condiţii pot însemna numai o slujbă a morţii şi condamnării pentru creatura păcătoasă, aşa cum era Israel şi cum este omenirea întreagă. Este totdeauna o rătăcire fatală să cauţi viaţa în respectarea responsabilităţii omeneşti. Israel s-a aşezat pe acest teren şi a eşuat până la extrem, şi tot aşa este cu toţi păcătoşii, dacă merg pe aceeaşi cărare. Scriptura relatează în Vechiul Testament acest eşec şi îl explică în Noul Testament, pentru ca omul să înveţe din aceste lecţii serioase ale trecutului şi să-şi caute scăparea numai la harul lui Dumnezeu în Hristos.

Numai Hristos singur a rezolvat problema, şi El a făcut-o prin aceea că El a luat asupra Sa toată responsabilitatea omului şi a purtat în moarte, da, în moarte de cruce, urmările păcatului şi a ale păcatelor noastre. Şi El, după ce a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu, înviat dintre morţi a devenit un Duh dătător de viaţă pentru toţi cei care cred. De aceea acum nu mai este nici o condamnare pentru aceia care sunt în El, în Acela în care cei doi pomi au fost aduşi laolaltă într-o armonie binecuvântată, spre mântuirea noastră şi spre glorificarea lui Dumnezeu.

Ca oameni responsabili noi ne dovedim păcătoşi şi fără putere, aşa cum constată apostolul incontestabil. Domnul Isus tratează chiar şi pe iudei ca „pierduţi”. Prin aceasta întrebarea referitoare la responsabilitate este rezolvată pentru totdeauna. Ce ar putea acum să fie mai arogant în starea păcătoasă a naturii noastre decăzute, decât să cauţi viaţa în afirmaţia, că noi ne împlinim datoria ca oameni? Viaţa şi responsabilitatea erau chiar şi pentru omul în stare de nevinovăţie, aşa cum învaţă Geneza 2, categoric total despărţite una de alta. Dar aşa cum Hristos dă gratis viaţa celui care crede în Numele Său, aşa El este prin moartea Sa şi ispăşirea pentru păcatele noastre. Ambele erau absolut necesare, dacă este vorba să fim pregătiţi pentru a avea parte de moştenirea sfinţilor în lumină; şi ambele le dă Dumnezeu acum prin credinţă fiecărui credincios, care are viaţa veşnică în Fiul şi prin sângele Lui are răscumpărarea, iertarea fărădelegilor sale.

Nu că nu ar mai fi nici o responsabilitate nouă, dar ea este responsabilitatea unui copil al lui Dumnezeu. De aceea El spune: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14.19); şi aşa cum s-a spus mai înainte, că El dă oilor Sale viaţa veşnică şi ele nu vor merge la pierzare şi nimeni nu le poate smulge din mâna Lui (Ioan 10.28), da, şi mâna Tatălui le ocroteşte (versetul 29). Se poate imagina o siguranţă mai mare şi mai clară?

Astfel avem noi numai în Hristos, prin jertfa Sa şi prin darul Său suveran al vieţii, principiul celor doi pomi, şi anume într-o plinătate de binecuvântare pentru toţi cei care cred; dimpotrivă, cel care nu crede, cel care dispreţuieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi pe lângă toată încrederea de sine este slab şi păcătos, repetă rătăcirea lui Adam şi a lui Israel spre pierzarea proprie veşnică.

Ca şi creştin avem comoara lui Hristos în vasele noastre pământeşti, şi noi suntem responsabili să purtăm totdeauna moartea lui Isus în trupul nostru, pentru ca şi viaţa lui Isus, natura nouă, să se vadă în trupul nostru.


Tradus de la: Die beiden Baeume im Garten Eden

Titlul original: „The two Trees“
dinThe Bible Treasury, Jg. 19, 1892/93, S. 375
apărut în Hilfe und Nahrung, 1984, S 27–31

Traducere: Ion Simionescu

Despartiti de mine nu puteti face nimic

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

Ioan 15:5

Despartiti de mine nu puteti face nimic„, au fost cuvintele lui Isus spuse ucenicilor. Adica nu celor necredinciosi, nu fariseilor, nu celor care voiau sa il omoare. Sunt cuvinte spuse celor care il urmau si il credeau ca si Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

De aici intelegem ca sunt printre cei care merg pe aceasta cale, persoane care vor sa aduca rod despartite de Isus. Altfel nu ar mai fi spus aceste cuvinte. Se poate sa mergi pe calea pocaintei si sa vina Isus sa iti spuna tie, vechi in credinta: „Despartit de mine nu are nici un rost ce faci”. Eu astfel inteleg.

Nu inseamna ca ucenicii sau altii nu ar fi urmat sa faca lucrari si activitati in numele lui Isus ci mai degraba ca acestea nu ar fi avut nici un rost. Cand lucrarea ta este una si viata ta curata cu Isus este altceva, te asigur ca nu are nici un rost sa continui. Inainte ca lucrarea ta sa conteze trebuie sa fii o mladita in VitaRămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Ioan 15:4

Poate te uiti la tine si consideri caci lucrarile si faptele tale pentru Isus au valoare fara o viata de sfintenie si curatie. Poate viata ti-e presarata de nervi, scapari, mici pacate, unele ambitii dar pana la urma tu faci ceva important pentru Domnul. Da-mi voie sa iti amintesc cuvintele lui Dumnezeu:

Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.

Este momentul sa te intrebi: viata ta este un exemplu de curatie urmata de roadele pocaintei sau faptele au luat-o inainte?

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*