Să învăţăm de la Omul Iisuss, care a fost ispitit ca şi noi, în toate, dar n-a păcătuit; Când satan l-a atacat în fel şi chip, (Mat.4/1-11) a insistat să-l corupă cu vraja lui, arătându-i de la înălţime toate strălucirile aceste lumi… inclusiv pe frumoasele femei, pentru a i se închina, dacă… Dar El i-a refuzat oferta, l-a „mângaiat” cu Sabia Cuvântului, nu s-a lăsat momit, nu a permis poftei să zamislească- pentru a naşte păcatul aducător de moarte şi… satan a plecat învins! Unui astfel de om încrezător în Atotputernicia Lui, nu în vrăjeala gunoierului -îi vin în ajutor gânduri sfinte, îngeri, dar şi Iisuss (Prietenul TUTUROR păcătoşilor care cred în El şi-l primesc integru , cu toate DARURILE), ca să slujească omului terorizat, căci dacă refuzam răul şi facem binele, după biruinţa de la Golgota, ne-a arătat cum să nu mai stăpânească păcatul asupra noastră şi nici un păcat magnetic pentru satan, fiindcă nu mai suntem sub Lege, ci sub Har (Rom. cap.6) ” Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” (Gen.4/7)

77Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători/Prefață/Ce Este Omul?“DE ASEMENEA ESTE SCRIS”. ..OPERA ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN INIMĂ… Ce Zice Bisericilor Spiritul?Stăpânirea De Sine În Libertate…….Un vas ales (1) Vasul în olar, olarul în vas… Omul nou- Frederick George Patterson… Adevărata viţă -Ioan 15.1-8 – William Wooldridge Fereday… Departe de trup, acasă la Domnul -2 Corinteni 5.8…Un cuvânt despre împăcare, ispăşire şi suplinire- Botschafter; Niciodată să nu te mai poticneşti- Iuda 24- Henry Allen Ironside… Strigătul lui Hristos suferind-Psalmul 22.1-3 William John Hocking; (SI) Viaţa veşnică în restul epistolelor NT,Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21-William Kelly; Ce este hula împotriva Duhului Sfânt? (diverşi comentatori: Hole; MacDonald; Darby; etc.)
77Islamizarea lumii se face pentru grabirea CIPUIRII oamenilor! Deja se roaga unii la Micro-Ciparii si Cipurile RFID sa fie…”securizati”contra teroristilor!…~Pe Hotii Avutiei Nationale ii eliberam pe caz de boala si Kovesi striga a paguba : ANAF trebuia să confiște 310 milioane de euro, nu s-a întâmplat nimic în ultimele opt luni/// Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena Ceauşescu, au fost eliminaţi în stil mafiot ///Iata de ce Iliescu impreuna cu hotii, lichidatorii si criminalii poporului si AVUTIEI TUTURORA , aghezmuiti de popime si de vinzatorii de tara – nu se pocaiesc- sa ridice DUMNEZEU de peste Romania pedeapsa Cereasca, ca sa se piarda si urma pulberii din tara!…1- Satan a cerut sa cearna lumea ca pe griu, dar noi, in loc sa ne pocaim , sa ne nastem din nou, mergem pe mina lui. Si noi sa ne pregatim de inimaginabile Urgii! CACI…Serviciile secrete austriece acuză: SUA și miliardarul George Soros finanțează fuga imigranților spre Europa… 9- CRIZA REFUGIAȚILOR este o invazie organizată …10- ISIS vrea să cucerească lumea, inclusiv România…67
 Din cuprins:Si romanilor li se va instala chip-ul subcutanat! Se incepe cu pruncii! 2- Acum este un mizilic,fata de ce va urma si cu noi….”Acceptam sa devenim … groapa de gunoi” ?!”3- Pozitia lui Vladimir Putin fata de musulmani; 4- Cehia nu vrea sa primeasca refugiati! ; 5-Slovacia refuza sa accepte refugiati musulmani. Vor primi doar crestini; 6- Generalul Mircea Chelaru: Suntem în plin Război Mondial – începe procesul de Islamizare a Europei  ..’CACI…Serviciile secrete austriece acuză: SUA și miliardarul George Soros finanțează fuga imigranților spre Europa ;7- Ion Cristoiu: Migrația Popoarelor cu smartphone-uri – Un părinte criminal, direct responsabil de înecarea celor doi copii ai săi, a devenit o vedetă planetară!8 -Neagu Djuvara, despre criza refugiaților, amenințarea Rusiei și construirea moscheei la București: “Să știți că o să vedeți o schimbare absolut dramatică în Europa”…….11- Un Episcop irakian avertizează Occidentul privitor la islamişti… 13- Cel mai mare jaf de pe Terra! 6.300 de miliarde de euro valoarea reală a zăcămintelor de la Roșia Montană!h8

 

 Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători

Prefață   DETALII PE  :http://adevarprezent.org/prin-duhul-meu-zice-domnul/

Cuprins: Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători

Această carte, Învăţături biblice pentru creştinii cugetători, este o colecţie de articole scrise de pastorul Russell şi publicate în Turnul de Veghere, precum şi unele predici ţinute de-a lungul anilor slujirii sale. Pe lângă acestea, conţine articole şi predici ale altor autori, publicate iniţial în limba engleză în revista The Herald of Christ’s kingdom (Vestitorul Împărăţiei lui Cristos) şi în broşura germană “Elias wird zuvorkommen” (“Întâi trebuie să vină Ilie”). Unora dintre articole însă nu li se cunoaşte provenienţa.

În limba română aceste articole au fost publicate între anii 1932-1936 în revista periodică “Studii în Scripturi” şi care au fost legate în aceeaşi carte cu Volumul V al Studiilor în Scripturi, scris de pastorul C. T. Russell.

Articolele aveau scris la sfârşit provenienţa şi data publicării lor, astfel:

— T. V. pentru cele publicate în Turnul de Veghere.

— Der Herold pentru cele preluate din revista germană Der Herold des Königreiches Christi, (Vestitorul Împărăţiei lui Cristos), care la rândul lor au fost preluate din The Herald of Christ’s kingdom (Vestitorul Împărăţiei lui Cristos), revista engleză care a început să se publice în anul 1918 şi continuă şi astăzi.

Cele mai multe sunt lecţii pentru dezvoltarea caracterului, necesare copiilor lui Dumnezeu, ca să poată fi “împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17) în Împărăţia de o mie de ani. Pe lângă acestea, sunt explicate unele tipuri din Vechiul Testament şi sunt descrise evenimente care arată împlinirea unor profeţii.

Dorim să menţionăm următoarele:

— La sfârşitul fiecărui articol sunt specificate provenienţa şi anul publicării în limba engleză, cele traduse din Turnul de Veghere având scris (în paranteze drepte) şi numărul paginii din cartea de articole retipărite în limba engleză, iar la cele care nu au nimic specificat, nu se cunoaşte provenienţa şi când au fost scrise.

— Unele articole nu s-au tipărit în această carte pentru că materialul din ele se află în volumele de Studii în Scripturi, în cartea Amintirea morţii Domnului sau în revista Vestitorul Dimineţii Milenare (vezi lista lor).

— Unele titluri au fost schimbate, pentru a avea titlul exact al articolului din limba engleză (vezi lista lor).

— Deoarece în unele cazuri erau numai fragmente din articole, am considerat a fi folositor să punem articolul întreg.

— Citatele sunt redate în general după traducerea Cornilescu Revizuită (ediţia 1989, 1990), iar acolo unde sunt redate după alte traduceri, s-a specificat traducerea.

Iniţialele folosite:

R — Articol din Turnul de Veghere retipărit (Reprint), urmat de numărul paginii din cartea de articole retipărite în limba engleză.

  1. Î. C. — Articol din Vestitorul Împărăţiei lui Cristos, urmat de data apariţiei lui în limba engleză.

Mulţumim tuturor celor care au contribuit în vreun fel la apariţia acestei cărţi şi dorim ca binecuvântarea Domnului să meargă cu această carte către toţi cititorii.

Cluj-Napoca, 2011

 

“DE ASEMENEA ESTE SCRIS”

“Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: căci cuvântul Tău mi-a dat iarăşi viaţă.” — Psalmul 119:50

Mulţi oameni citesc Biblia numai pe jumătate. Ei citesc în mod superficial şi nu reuşesc să înţelegeagă îmsemnătatea adâncă a cuvintelor de aur. Ei primesc adevărul numai pe jumătate, iar adevărul pe jumătate adeseori duce la rătăcire. Chiar textele inspirate, singure nu întotdeauna dau mesajul deplin şi definitiv al învăţăturii sau al obligaţiei morale pe care-l conţin; adeseori este necesar a aduce alte texte inspirate şi a le pune alături pentru a primi adevărul clar şi complet. Când Ispititorul i-a citat Domnului unele Scripturi, El i-a răspuns: „De asemenea este scris”. Cuvântul demn de crezare, izolat, a fost totuşi numai un fragment, şi au trebuit aduse alte cuvinte pentru a le susţine şi a le da acestora înţelesul adevărat.

Multe concepţii greşite referitoare la învăţătura despre rugăciune vin datorită unei citiri superficiale a Scripturilor. Unul găseşte cuvintele: „Cereţi şi vi se va da”, şi pentru că nu caută mai departe, ajunge la convingerea că are cheia pentru a deschide tot ce are Dumnezeu păstrat pentru noi, că acum el poate primi orice doreşte. Dar descoperă, curând, că răspunsurile nu i se dau după cum a aşteptat, şi astfel devine descurajat şi poate îşi pierde credinţa în rugăciune. Adevărul este că acest Cuvânt al lui Cristos, dacă este luat singur, nu conţine tot adevărul cu privire la rugăciune. „De asemenea este scris.” Trebuie să citim mai mult, să adunăm toate spusele Domnului cu privire la acest subiect şi să le unim într-o declaraţie completă. Există condiţii pentru îndeplinirea acestei făgăduinţe generale. Cuvântul „cere” trebuie definit cu grijă prin alte texte scripturale şi când aceasta s-a făcut, atunci declaraţia va rămâne adevărată, neînşelătoare şi demnă de încredere.

Voia Ta şi nu a mea

O condiţie adesea uitată, a tuturor rugăciunilor corecte şi acceptabile este aceea, ca fiecare dorinţă şi rugăminte să fie supuse voinţei divine. În cele din urmă încrederea, sinceritatea şi stăruinţa noastră trebuie, totuşi, lăsate la aprecierea lui Dumnezeu cu încredere că El va face ce este mai bine. Căci cum putem noi şti că lucrul pe care-l cerem, va fi o binecuvântare pentru noi dacă-l primim? Desigur, Dumnezeu ştie mai bine decât putem noi şti; şi singurul lucru sigur pe care-l putem face este să arătăm dorinţa noastră în mod serios şi cu încredere, şi să lăsăm problema în mâinile Sale. În acest fel ne învaţă întreaga Scriptură să ne rugăm lui Dumnezeu.

Dar înţelegem noi exact acest lucru? Nu este dincolo de aceasta ceva mai profund decât cred mulţi dintre noi? Aceasta nu este numai consimţământul tacit după ce cererea noastră a fost respinsă; o astfel de consimţire poate exprima un curaj sau încăpăţânare, sau poate fi o descurajare şi disperare; dar nici una din aceste stări de spirit nu este cea corectă. A cere conform voinţei lui Dumnezeu înseamnă a avea încredere când ne rugăm, că Dumnezeu ne va da ceea ce cerem, afară de cazul când în înţelepciunea Sa ştie că refuzul sau vreun răspuns diferit de cel pe care-l cerem va fi mai bun pentru noi, caz în care noi ne angajăm să acceptăm refuzul sau alt răspuns ca lucrul potrivit pentru noi.

Dacă noi am înţeles aceasta, atunci vom înlătura multe din confuzii legate de doctrina rugăciunii şi răspunsul la rugăciune. Noi ne rugăm serios şi nu primim ceea ce cerem. În dezamăgirile noastre amare spunem: „Nu a promis Dumnezeu că dacă cerem vom primi”? Desigur, dar să examinăm o clipă istoria rugăciunii. Isus Însuşi S-a rugat ca paharul suferinţei morţii Sale — trădarea, procesul, batjocura, condamnarea, răstignirea şi toate acele suferinţe înspăimântătoare şi de neînţeles, care zăceau în spatele acestor dureri şi suferinţe evidente — să treacă de la El, şi totuşi nu a trecut. Pavel s-a rugat ca ţepuşul să fie înlăturat din carnea sa, dar el nu a fost înlăturat. De-a lungul secolelor mamele s-au luptat în rugăciuni pentru copiii lor muribunzi, strigând către Dumnezeu ca să-i ţină în viaţă; şi chiar în timp ce ele încă se rugau, umbra morţii s-a lăsat încă şi mai adânc asupra lor, şi micile inimi au încetat a bate şi s-au dus în tăcerea morţii. De-a lungul Erei Creştine sufletele împovărate de crucea grea a neca-zului sau a ruşinii au strigat: “Până când Doamne?” şi singurul răspuns a fost, că sarcina lor va mai fi îngreunată puţin şi se va mai adăuga un spin în coroană.

 

Darul care este deajuns

a ajutat întotdeauna

Rugăciunile noastre nu vor primi deloc răspuns? Desigur că vor primi răspuns. Nu este nici un cuvânt care se ridică la Dumnezeu, pe aripile credinţei, care să nu fie ascultat şi să nu i se dea răspuns. Dar adesea răspunsul care vine nu este o schimbare în bine, ci dispoziţia unei acceptări tacite a voinţei lui Dumnezeu. Rugăciunea, de multe ori, numai trage pe cel ce se roagă îngrijorat mai aproape de Dumnezeu. Paharul n-a trecut de la Domnul, dar voinţa Sa a fost adusă într-o armonie atât de desăvârşită cu a Tatălui, încât strigătul Său plin de tristeţe, pentru uşurarea morţii a încetat într-o asigurare dulce şi plină de pace. Ţepuşul lui Pavel nu a fost înlăturat, dar apostolul a fost întărit să-l suporte mai depar-te, consimţind cu bucurie refuzul Domnului său. Copilul nu s-a însănătoşit, dar împăratul a fost ajutat să “se scoale de la pământ”, să-şi şteargă lacrimile şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Să nu ne gândim că Dumnezeu va înlătura orice greutate pentru care ne rugăm, nici că ne va dărui orice favoare pe care o aşteptăm cu nerăbdare. El niciodată nu a făgăduit aşa ceva. „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” Tocmai în centrul acelei rugăciuni, pe care Domnul ne-a dat-o spunând: „Voi, deci, aşa să vă rugaţi:”, a pus El rugămintea: „facă-se voia Ta”. Ascultând la poarta Grădinii Ghetsimani implorarea serioasă a Domnului nostru, auzim printre toate suferinţele luptei Sale cuvintele: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Dorinţa supremă în rugăciunile noastre să nu fie numai aceea de a primi ajutorul pe care-l dorim. Asta ar însemna să punem voinţa noastră înaintea voinţei lui Dumnezeu şi să nu dăm loc înţelepciunii Sale să hotărască ce este mai bine. Noi ar trebui să zicem: „Această dorinţă îmi este foarte scumpă, eu aş dori să-mi fie îndeplinită; totuşi eu nu pot hotărî pentru mine, pentru că eu nu sunt destul de înţelept şi eu o pun aceasta în mâinile Tale. Dacă este voinţa Ta, atunci te rog să mi-o îndeplineşti; iar dacă nu, atunci reţine-mi acest lucru şi ajută-mi să încuviinţez blând, deoarece calea Ta trebuie să fie cea mai bună …”.

Rugăciunea este potrivită, oricât de puternică şi insistentă ar fi; totuşi printre toate luptele dorinţelor voastre, dorinţa supremă, dorinţa hotărâtoare ar trebui să fie a supune şi a potoli toate dorinţele nesăbuite ale firii şi să aducem fiecare gând şi sentiment în supunere, ca voia lui Dumnezeu să se poată îndeplini.

 

“Nu cum voiesc eu” — cuvinte ce îmi sună tot mai duios

De fiecare dată când buzele mele aceasta rostesc.

“Nu cum voiesc eu” — mai sigur ca lumina întunericul pare

Când gândul acesta de linişte şi binecuvântare

Alungă tot ce-i neodihnă şi însingurare.

“Nu cum voiesc eu”, fiindcă Acela care mai întâi şi mai mult ne-a iubit,

O cale pentru noi a deschis şi înaintea noastră a păşit

Şi încă iubirea-I pentru noi toată o va-mplini,

Dar asta “nu cum voim noi” va fi.

 

Baza acestei supuneri este încrederea noastră în iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El este Tatăl nostru plin de toată iubirea gingaşă şi părintească şi pe deasupra cu înţelepciune nemărginită, aşa că nu poate nici să greşească şi nici să fie neiubitor. El ne poartă în inima şi gândurile Sale. Lucrurile pe care noi în ignoranţa noastră le dorim, ne-ar putea cauza în cele din urmă un mare rău, iar lucrurile care ni se retrag pot aduce, în schimb, mari binecuvântări, aşa că noi nu ar trebui să îndrăznim să alegem pentru noi înşine, care vor fi experienţele vieţii noastre. Cel mai bun lucru posibil pentru noi în această lume este întotdeauna aceea ce Dumnezeu doreşte să ne dea. A avea calea noastră proprie, mai degrabă decât a Lui, înseamnă a strica frumuseţea grijii cu privire la noi.

Cel mai mare câştig în rugăciune este această punere a tuturor cererilor noastre la picioarele lui Dumnezeu, la dispoziţia Sa. Cel mai înalt lucru pe care poate să-l atingă credinţa este consacrarea iubitoare şi înţeleaptă a întregii noastre vieţi voinţei lui Dumnezeu.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 05. 1934v

 

OPERA ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN INIMĂ

„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge.” — 2 Corinteni 5:14

Cuvântul „constrânge” conţine două gânduri: „a trage împreună” şi „a ţine împreună”. Apostolul a descris activitatea sa proprie în serviciul Domnului şi a spus că, unora cursul său li s-a părut să indice o minte dezechilibrată. El a explicat că nu a fost aşa; că el a avut o minte mai sănătoasă ca oricând înainte. El s-a simţit legat de Cristos, constrâns de iubirea lui Cristos să-L iubească pe El şi pe toţi care au fost ai Săi, având o inimă curată.

De ce ar constrânge această iubire? Pentru că, dacă noi considerăm că toţi sunt morţi, atunci toţi au nevoie de ajutorul Dătătorului de viaţă; şi dacă Cristos a murit pentru toţi şi noi am ajuns acum prin El la viaţă, nu trebuie să mai trăim conform cărnii. Noi trebuie să renunţăm cu totul la carne şi să trăim o viaţă nouă, pe care am primit-o de la Cristos. Sfântul Pavel a voit să zică, eu nu sunt nebun; dar eu sunt atât de strâns legat de Cristos încât am aceeaşi iubire compătimitoare pentru alţii cum a avut El; cum El Şi-a pus viaţa pentru fraţi, tot astfel voiesc să fac şi eu.

Iubirea Domnului nostru s-a manifestat în mod cu totul deosebit faţă de ucenicii Săi şi în primul rând faţă de cei mai zeloşi şi mai activi — Petru, Iacov şi Ioan, care au avut parte de iubirea specială a Domnului. La fel i s-au dat instrucţiuni Bisericii. Nu este nici un sfat care să ne îndemne să ne dăm viaţa pentru lume, ci să ne-o dăm în mod special pentru cei din casa credinţei. Noi înţelegem că beneficiile jertfei lui Cristos sunt în folosul întregii omeniri, pentru fiecare membru din rasa lui Adam.

Presupunând, însă, că Domnul a ştiut tocmai de la început, cine Îl va trăda şi că atotştiinţa divină i-ar cunoaşte pe toţi care ar merge în a doua moarte, nu ne putem gândi că Domnul ar face ceva în favoarea lor. Cu alte cuvinte, binecuvântarea lui Dumnezeu este numai pentru „adevăraţii israeliţi”. Numai acei care vor ajunge în armonie cu El, vor avea măreaţa binecuvântare şi favoarea Domnului. Ei sunt cuprinşi în opera răscumpărării, nu pentru că au ceva în ei înşişi, ci pentru că iubirea Domnului este destul de largă şi destul de adâncă pentru toţi care o vor primi. Totuşi Dumnezeu nu poate să iubească caracterele stricate. Binecuvântările Sale sunt numai pentru aceia care acum sunt fiii Săi, sau care vor fi fiii Săi sub binecuvântările şi privilegiile pe care El le va acorda mai târziu. Datoria noastră este de a-i binecuvânta pe toţi, în măsura posibilităţii noastre.

 

Lucrul nostru principal — dezvoltarea iubirii

Opera harului pentru Biserică, în timpul acestui Veac Evanghelic, este transformarea caracterelor noastre stricate şi restabilirea lor în asemănarea caracterului divin, în iubire.   Oricine nu reuşeşte să ajungă această transformare, nu reuşeşte să ajungă voinţa lui Dumnezeu cu privire la El şi trebuie, din necesitate, să nu ajungă câştigarea premiului pus înaintea noastră în Evanghelie. La început noi suntem un material foarte slab, din care ne formăm în chipul Fiului iubit al lui Dumnezeu. Noi am fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3). Asemănarea lui Dumnezeu pe care o avea părintele nostru Adam, înainte de cădere, s-a pierdut în mare măsură în cei şase mii de ani trecuţi. Deci, în loc să fim în asemănarea iubirii divine, aflăm că am fost „născuţi în nelegiuire şi în păcat ne-a conceput mama noastră”, în aşa măsură încât în loc ca iubirea să fie principiul natural, conducător în caracterul nostru, ea este în multe cazuri pierdută aproape în întregime; şi ceea ce mai rămâne este contaminat în mare măsură cu rău, egoism, iubirea de sine şi iubirea carnală — pervertiri care sunt în antagonism direct cu iubirea complet neegoistă, care este esenţa caracterului divin.

„Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — pe Dumnezeu care este iubire (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât a şti ceva despre Planul şi caracterul Său iubitor; aceasta înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu în sensul unei cunoaşteri personale şi al unei aprecieri inteligente a caracterului Său; şi nimeni nu poate cunoaşte aceasta, decât acela care are Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu se poate câştiga într-un moment; aceasta înseamnă o creştere şi dezvoltarea sa este lucrul principal (şi ar trebui să fie lucrul principal) al tuturor acelora care nădăjduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu în chip desăvârşit, ceea ce va fi răsplătit cu viaţă veşnică.

Şi deoarece transformarea minţii sau voinţei noastre nu este însoţită de o transformare sau restaurare fizică, înseamnă că atâta vreme cât ne aflăm în carne vom avea de luptat împotriva slăbiciunilor moştenite şi a dispoziţiilor spre egoism şi păcat ale corpului. Dar această luptă aspră şi continuă nu numai selectează o clasă specială, o clasă de învingători, ci mai ajută şi la dezvoltarea caracterului dorit, mai repede decât vor face metodele mai uşoare ale Veacului Milenar. În consecinţă, în timp ce se va cere aproape o mie de ani pentru ca lumea să ajungă perfectă, desăvârşirea în caracter a sfinţilor poate fi îndeplinită în câţiva ani, sub educaţia specială a disciplinei iscusite şi a cursului special al instrucţiei prevăzute pentru „turma mică”. Dar, fie în câţiva ani sau mai mulţi, şi fie prin mai puţină sau mai multă luptă cu împrejurările potrivnice, transformarea şi lustruirea carac-terului trebuie să se îndeplinească. Această iubire care supune voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu, este ţinta străduinţelor noastre, dacă voim să terminăm cursul nostru cu bucurie şi cu speranţe bune pentru gloria eternă.

 

Noi trebuie să învăţăm temeinic

lecţia iubirii

Dacă avem iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ea va îndruma toate afacerile vieţii noastre şi ne va face asemenea lui Dumnezeu în gânduri, cuvinte şi fapte. În şcoala lui Cristos lecţia mare pe care Învăţătorul ne învaţă zi de zi este lecţia iubirii, pe care trebuie s-o învăţăm temeinic dacă voim să ajungem ţinta, „premiul chemării cereşti”.

În şcoala lui Cristos toate învăţăturile Cuvântului divin şi îngrijirile Sale sunt meni-te să transforme inimile noastre şi să ne influen-ţeze comportamentul în armonie cu cerinţele iubirii. În timp ce roadele şi virtuţile — blândeţea, prietenia, răbdarea, etc. — sunt manifestări ale Spiritului, totuşi Spiritul sfânt trebuie să existe înainte ca aceste manifestari să apară cât de cât; şi în timp ce Spiritul trebuie să fie perfect, manifestările sale pot fi imperfecte. Viţa de vie poate fi frumoasă, dar pentru un timp strugurii vor fi necopţi. Aşa este şi cu roadele Spiritului. Ele sunt manifestările exterioare ale condiţiei interioare a inimii, care poate să ajungă desăvârşirea înainte ca aceste virtuţi să fie perfecte. De fapt, se poate ca aceste virtuţi să nu fie niciodată perfecte de această parte de văl.

În momentul consacrării noastre, înainte de a produce ceva roade ale Spiritului, noi încă nu am ajuns la ţinta iubirii desăvârşite. Noi am fost consacraţi şi am avut spiritul bun în măsura cunoştinţei. Dar noi nu am avut destulă cunoştinţă ca să recunoaştem ce s-ar fi aşteptat de la noi. Pentru aceasta am avut nevoie de o anumită dezvoltare, de anumite instrucţiuni în şcoala lui Cristos. Cunoştinţa despre ceea ce ne va costa ca să-L urmăm pe Cristos ne-a venit treptat. Dacă voinţa a fost susţinută de cunoştinţă, atunci vom ajunge la semnul iubirii desăvârşite în inimă. Manifestările virtuţilor caracterului, pe care această condiţie a inimii le produce, nu pot fi niciodată perfecte în viaţa prezentă, ci numai atunci când vom avea corpuri perfecte. Inima, care va fi ajuns această stare va fi în deplină armonie cu stările care se vor obţine dincolo de văl.

Noi trebuie să ne recunoaştem unii pe alţii în baza bunei mărturisiri pe care o facem unii altora şi în baza dovezilor acestor mărturisiri care sunt evidente. Aşa cum un grădinar trebuie să meargă la via sa şi să studieze ramurile în ce priveşte roadele, tot aşa şi Domnul cunoaşte dacă inima este într-o stare potrivită pentru a aduce roadă. Dintre acei care au mărturisit public că au făcut o consacrare Domnului, toţi a căror vieţi nu contrazic mărturisirea lor şi care umblă nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, trebuie să fie cunoscuţi şi recunoscuţi de noi în acelaşi fel în care ei ne vor recunoaşte pe noi. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” — după supunerea lor, care se poate observa pe dinafară, însă nu prin dezvoltarea completă a rodului. Deci, noi ne ştim unul pe altul nu prin deplina dezvoltare a roadelor, ci după gradul nostru de supunere şi străduinţa de a asculta de Domnul.

După ce Iubirea a dat pe Mielul lui Dumnezeu (preţul răscumpărării pentru întreaga omenire, depus de El) şi după atribuirea meritului Său Bisericii, toţi paşii pentru eliberarea noastră din păcat sunt în privinţa dezvoltării noastre în caracterul de iubire, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit standardului divin, ne va face acceptabili înaintea Tatălui şi ne va aduce harul Său de viaţă veşnică. Cât de important este deci, ca noi să fim „învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm caracterul Său!

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 06. 1922

mic de credincioşi adunaţi “în camera mare de sus”, în oraşul Ierusalim. Toţi aceştia sunt oameni umiliţi şi simpli. Spiritul rugăciunii le umple inima. Ei doresc serios să păstreze, permanent în minte, tot ce le-a spus Învăţătorul lor, şi ultimele Sale cuvinte au fost: “… rămâneţi în cetate îIerusalimş până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49). De aceea ei au petrecut zece zile în comuniune spirituală; acesta a fost un timp lung de laudă, rugăciune şi mărturisire şi ei au rămas împreună într-o armonie minunată. Apoi zilele de aşteptare s-au sfârşit şi a sosit ziua Cincizecimii. Ei au văzut puterea promisă din cer, care le-a adus o iluminare admirabilă, pace şi bucurie. Astfel vedem biserica model în toată curăţenia ei originală în ziua Cincizecimii. Noi întrebăm, care a fost secretul farmecului şi al învingerii acestei prime biserici, care a rămas până în ziua de azi, cea mai mare dintre toate bisericile în ce priveşte puterea şi roadele spirituale? Răspunsul dat de cineva la această întrebare este interesant:

“Acesta nu a fost numărul, deoarece ea avea numai o sută douzeci de membri. Ea nu avea strană cu perniţe de culoare stacojie şi vitralii; de fapt nu avea nici un fel de clădire bisericească; această biserică nu avea bani în visterie, nici casier; ea nu avea cor, nici orgă şi nici preot numit sau pastor permanent. Ea nu avea bătrâni, diaconi, îngrijitori, nici şcoală duminicală sau societăţi misionare şi nici un fel de organizaţii oficiale sau neoficiale. Acolo nu exista aproape nimic din ceea ce noi am numi o biserică.

Ce preot ar dori să accepte o numire să slujească o astfel de biserică? Ce avea ea? Ea avea armonie; ea avea o sută douăzeci de persoane care erau unite în acelaşi gând şi într-o dragoste puternică; era doar un canal deschis fără obstacole umane, prin care Spiritul lui Dumnezeu putea curge în mod deplin, şi o astfel de biserică a fost şi va fi întotdeauna udată şi inundată cu puterea din ziua Cincizecimii.”

Venirea puterii divine asupra ucenicilor, care aşteptau ziua Cincizecimii şi turnarea peste aceşti credincioşi a unei energii de la Dumnezeu denumită Spiritul sfănt, “puterea de sus”, fără îndoială a făcut distinctă această ceată de ucenici, făcând-o superioară tuturor celorlalte din tot timpul Veacului Evanghelic şi a fost primul act al îngrijirii divine, ca rezultat al morţii şi învierii Domnului Isus Cristos.

A fost cu totul potrivit ca acei care au fost chemaţi pentru un astfel de oficiu înalt şi distins, ca regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, pentru a fi instrumentele Sale care să aducă lumii eliberarea, să aibă o astfel de ungere. La fel a fost în timpurile trecute, când Dumnezeu trata cu Israel ca popor al Său sfânt şi special, şi când El îi trata ca Împărăţia Sa, ungând pe regii lor cu uleiul sfânt ca simbol al numirii şi autorizării divine. Tot astfel a fost cazul şi cu acei pe care i-a aşezat în oficiu ca înalţi preoţi. Uleiul sfânt a fost turnat pe capul preoţilor lui Israel, simbolizând astfel numirea lor în slujbă. Regii şi preoţii lui Israel, din trecut, au fost un tip al regalităţii şi al preoţimii, care în timpul acestui Veac sunt în proces de dezvoltare şi care sunt numiţi altfel, “Creaţii Noi” — 1 Petru 2:9.

 

“Voi veţi primi putere”

În ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a spus multe lucruri apostolilor, care au făcut o impresie adâncă nu numai asupra lor, ci şi asupra acelora care aveau să citească, mai târziu, relatarea sfântă şi să creadă în El prin cuvântul lor. El a spus apostolilor, deschis, că trebuie să plece de la ei şi că ei acum, nu pot merge cu El. Misiunea Sa pe pământ a fost aproape sfârşită; El a plecat, dar misiunea lor atunci începea. El a vorbit despre casa Tatălui cu multe locuinţe şi că plecarea Lui nu va însemna o despărţire pentru totdeauna, ci că după un timp va veni iarăşi şi-i va lua la Sine; că în timpul absenţei Sale, le va pregăti un loc, ca în cele din urmă să poată fi şi ei acolo unde este El.

Mântuitorul le-a spus, mai departe, că în timpul absenţei Sale, urmaşii Săi nu vor rămâne nemângâiaţi; El nu-i va părăsi şi nu i-a părăsit, nici măcar un moment: “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi.” (Ioan 14:16-18).

Şi nu a fost aceasta, oare, acea putere de sus despre care Isus a vorbit după învierea Sa când i-a condus pe ucenicii Săi “până spre Betania” şi cu mâinile ridicate a rostit asupra lor binecuvântarea despărţirii Sale: “Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte. 1:8).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, în mod raţional, nu puteau fi înţelese că ar însemna trimiterea unei persoane separate şi diferite de El şi de Tatăl; mai degrabă, faptul că a spus: “… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”, dau de înţeles că Mângâietorul promis sau Spiritul sfânt va fi o putere, care provine de la El Însuşi şi de la Tatăl; o energie sfântă, o influenţă care de fapt va fi exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu exercitată — în şi asupra noilor copii adoptaţi. Această energie puternică, venită de sus, a trebuit să reprezinte o ungere de la Cel Sfânt; ea trebuia să reprezinte ungerea lor sau împuternicirea să intre în marea însărcinare ca martori ai lui Dumnezeu pentru adevărul Evangheliei, pentru toţi aceia care vor avea urechi de auzit. Fără această ungere sfântă ei nu ar fi putut face nimic; ei ar fi fost fără ajutor şi fără putere, dacă această putere luminătoare nu le-ar fi deschis mintea şi nu le-ar fi dat putere şi curaj pentru a îndeplini voinţa divină. De aceea Isus a învăţat pe ucenicii Săi în timp ce era încă cu ei, spunându-le: “Rămâneţi în cetate îIerusalimş, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”, pentru că această putere este cu totul indispensabilă. Aceasta este atât de necesară, că fără ea voi veţi fi cu totul incapabili să duceţi ceva la îndeplinire.

 

Descoperirea admirabilă a Spiritului

Noi trebuie numai să observăm acele schimbări admirabile ce au venit cu binecuvântarea din ziua Cincizecimii, pentru a fi convinşi că Spiritul sfânt venit peste Biserica timpurie însemna pentru ei tot ce Isus le-a promis. El a fost într-adevăr un mângâietor; acesta sigur le-a adus înţelegere şi iluminare; el desigur le-a dăruit putere, tărie şi curaj şi de fapt a schimbat cu totul punctul lor de vedere, căci cu câteva zile mai înainte, cu ocazia morţii Învăţătorului lor, au fost atât de fricoşi şi tulburaţi în sufletele lor, lipsindu-le credinţa şi înţelegerea. Aşa s-a întâmplat cu apostolii şi cu Biserica timpurie, cum s-a întâmplat cu Isus la botezul Său în Iordan; citim că I s-au deschis cerurile — I s-a dăruit în chip deosebit înţelepciune cerească, cunoştinţă spirituală şi înţelegere. Ei au înţeles adânc însemnătatea multor lucruri pe care Isus le-a spus când era încă cu ei; ei au recunoscut acum, de ce nu a încercat El, când era încă în trup, să stabilească o împărăţie pământească; ei au recunoscut nevoia suferinţelor şi a jertfei Sale şi au înţeles însemnătatea chemării lor la ucenicie, a urma în urmele lui Cristos şi a purta crucea în urma Sa, pentru că Spiritul i-a învăţat că aceasta este calea lui Dumnezeu care îi pregăteşte pentru a ajunge părtaşi cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia spirituală viitoare. Într-adevăr, partea Noului Testament care ne arată desfăşurarea evenimentelor care au urmat după ziua Cincizecimii, ne descoperă lucrarea Spiritului şi îndeplinirea promisiunii lui Isus: „… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”. Şi dacă urmărim istoria poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor întunecate, de persecuţie şi suferinţă, care au început din zilele apostolilor, fără îndoială vedem că promisiunea Învăţăto-rului pentru cei credincioşi a continuat să se îndeplinească.

 

Se neglijează „aşteptarea în Ierusalim”

Cât de evident este că orice eşec a fost în Biserică, orice aşa-zisă înfrângere, orice lipsă de statornicie, orice cădere de la credinţă a creştinilor mărturisiţi în timpul celor nouăsprezece secole trecute, toate au fost datorită neglijenţei de a veni sub ungerea de sus.   Orice încurcătură, îndoială sau ignoranţă a existat printre poporul recunoscut al lui Dumnezeu, orice controversă, luptă şi sectarism au fost, ele au fost din cauza neglijenţei multora de a se aduce pe ei înşişi într-o atitudine a relaţiei cu Cristos ca să poată fi îndeplinită în ei promisiunea de a fi umpluţi de Spiritul Său promis. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi au greşit în ce priveşte „aşteptarea în Ierusalim” în rugăciune serioasă şi cereri şi să aştepte până când să fie îmbrăcaţi cu putere de sus.

Lucrul cel mai important pentru toţi aceia care s-au consacrat şi s-au predat lui Cristos — a adevăraţilor ucenici, este lucrarea Spiritului sfânt în inima fiecăruia. Priviţi schimbarea în cei care au aşteptat “în camera mare de sus” în ziua Cincizecimii! Toată perspectiva lor de viitor a fost schimbată; ei au recunoscut necesitatea sfinţirii intelectului, a curăţirii şi renaşterii lor prin Spirit; transfor-marea lor în conformitate cu caracterul lui Cristos prin spirit şi pregătirea lor finală pentru a fi părtaşi cu Învăţătorul lor la prima înviere.

Această învăţătură importantă despre misiunea şi lucrarea Spiritului în Biserică, se poate vedea clar în Tabernacolul din pustiu şi după aceea în Templul lui Solomon. Sfeşnicele de aur aşezate aici după îndrumarea Domnului, nu au fost şapte, ci unul cu şapte braţe reprezentând întreaga Biserică — Biserica completă în decursul acestui Veac al Evangheliei. În Apocalipsa, de asemenea, este adus în atenţia noastră acelaşi sfeşnic, dar părţile sale sunt despărţite; unirea, legătura între ele este făcută de către Răscumpărătorul nostru, Marele Preot anititipic. Sfeşnicul reprezintă pe poporul Domnului mărturisit în decursul acestui Veac Evanghelic. Uleiul reprezintă Spiritul sfânt şi lumina reprezintă iluminarea acelui Spirit. Astfel Biserica face să strălucească lumina vieţii, lumina care luminează în întuneric şi care după îndru-marea Domnului trebuie să lumineze înaintea oamenilor pentru ca ei să poată vedea faptele bune şi să onoreze pe Tatăl care este în ceruri.

 

Lumina, mărturia Spiritului

Cu privire la sfeşnicele de aur, care au fost o parte din mobilierul din Tabernacolul din pustiu, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise spunând: “Vorbeşte-i lui Aaron şi spune-i: “Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”“.” (Numeri 8:1, 2). Observaţiile aduse, de cineva, în legătură cu aceasta par vrednice de atenţie: „Cele “şapte candele” reprezintă lumina Spiritului de mărturie. Ele au fost legate de piciorul sfeşnicului care-L reprezintă pe Cristos, care în persoana şi lucrarea Sa este temelia lucrării Spiritului în Biserică. Toate depind de Cristos. Fiecare rază de lumină în Biserică, în credinciosul individual sau în Israel, provin   din Cristos. … Dar aceasta nu este tot ce învăţăm din acest simbol. Cele şapte candele vor trebui să lumineze tocmai înaintea sfeşnicului. Punând această ilustraţie în limbajul Noului Testament, trebuie să cităm cuvintele Domnului nostru când ne spune: “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl   vostru care este în ceruri.” (Matei 5:16). Oriunde luceşte lumina adevărată a Spiritului, acesta întotdeauna va da o mărturie clară despre Cristos. Acesta va îndrepta atenţia, nu asupra sa însuşi, ci asupra Domnului; şi aceasta este calea pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. “Cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”.

Să ne gândim la toate acestea profund, ele să fie obiectul gândirii noastre, pentru ca aşa să ne retragem de la orice ar fi în legătură cu, sau ar duce la înălţarea omului — a eului — a faptelor, cuvintelor şi gândirii noastre. Să căutam tot mai mult, cu seriozitate cărarea liniştită, umbroasă, umilă, unde Spiritul blândului şi umilului Isus ne va conduce întotdeauna să umblăm şi să servim. Într-un cuvânt, aşa să rămânem în Cristos şi aşa să primim de la El zi de zi şi clipă de clipă uleiul curat, pentru ca lumina noastră să poată străluci în mod automat spre lauda Sa, prin care avem toate şi fără de care nu putem face absolut nimic.”

Când sfântul Pavel s-a rugat pentru ca Biserica timpurie să poată creşte şi să se dezvolte în cunoştinţa spirituală, să poată înţelege lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea înţelepciunii cereşti, desigur el a exprimat dorinţa adâncă a inimii sale, ca Biserica să se poată bucura de deplina moştenire care este a sa, pe bună dreptate, ca rezultat al acceptării invitaţiei binevoitoare de a trăi şi umbla cu Cristos în această lume; ca să poată fi socotită demnă să fie împreună moştenitoare cu El şi ca Mireasa Sa în stare cerească. Şi, într-adevăr, ce mare este grija pe care o are pentru construcţia, întărirea şi supravegherea Bisericii Sale pe calea cea dreaptă, în timpul peregrinajului ei pământesc!

 

Pentru cine este Cristos astfel prezent?

„Cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” este felul în care apostolul exprimă ideea grijii şi prevederii divine faţă de poporul lui Dumnezeu; şi acesta este numai un alt mod de a arăta puterea prezenţei lui Cristos cu urmaşii Săi, de-a lungul veacului. Ce gând plin de binecuvântare şi mângâiere! Cristos prin Spiritul Său locuieşte împreună cu aceia care i-au fost daţi de către Tatăl. Cristos care are cea mai desăvârşită înţelegere afectuoasă pentru noi şi cea mai adâncă simpatie şi iubire, care este îmbrăcat cu toată puterea în cer şi pe pământ pentru a face cu mult “mai mult” pentru noi “decât cerem sau gândim”. Dar cui îi este promisă conducerea Spiritului în felul acesta? Cu cine rămâne Cristos într-o astfel de comuniune continuă, pe drumul vieţii? Nu cu acela care este zdrobit şi cu căinţă din inimă, care “trăieşte pentru Domnul”, care îşi dă seama de prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului? S-ar putea ca un creştin, care trăieşte într-o astfel de comuniune, ca aceasta, să nu guste bucuria în Domnul? Nu, dacă el primeşte făgăduinţa cu credinţă şi o păstrează, atunci îndeplinirea bucuriei în Domnul va urma sigur; şi cu cât credinţa sa se sprijină mai mult pe făgăduinţă, cu atât mai mult va observa îndeplinirea ei, iar bucuria sa va fi peste măsură de mare, pentru că în prezenţa Domnului este plinătatea bucuriei, în orice situaţii şi împrejurări ar trăi cineva.

Dintr-o astfel de experienţă binecuvântată şi cu siguranţa credinţei, care este dată în mijlocul tuturor ostenelilor, sfântul Pavel a exclamat: „Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? … Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru”. Cel mai evident s-au îndeplinit promisiunile Domnului în viaţa marelui apostol în prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului în toate împrejurările. Şi aşa va fi cu toţi acei care se încred puternic în Domnul. Care suflet nu poate să se bucure chiar şi în mijlocul tulburărilor şi a necazurilor în cunoştinţa binecuvântată a promisiunii Învăţătorului: “Eu sunt cu voi în toate zilele” prin prezenţa constantă a Spiritului sfânt şi cu credinţa care se bazează pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu? Iubiţilor, să nu fim mulţumiţi să trăim mai jos decât privilegiile noastre … Să apreciem favoarea lui Dumnezeu aşa încât să o căutăm din toată inima, amintindu-ne îndemnul: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”.

Ce Este Omul?

 

 

“Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.”” — Psalmul 8:3-8

 

Întrebarea profetului cu privire la om este o întrebare care noi credem că şi-a pus-o fiecare fiinţă inteligentă. Când cineva care se află pe mare, priveşte întinderea vastă a apelor şi vasul care pluteşte pe ea, el se gândeşte: Ce mic este omul! Ce punctuleţ mic în Univers! Când ne uităm la cer şi ne dăm seama că el reprezintă cu atât mai mult puterea divină, suntem încă şi mai uimiţi. Când ne gândim la cer şi ne dăm seama că toate stelele, în afară de planetele care aparţin sistemului nostru solar, sunt de fapt fiecare câte un soare, şi că în jurul fiecărui din aceşti sori se învârt planete, întocmai cum se învârte pământul în jurul soarelui nostru, şi când ne gândim la numărul acestor sori şi la planetele lor, suntem uimiţi şi ne simţim cu atât mai mult micimea.

Îi întrebăm pe astronomi despre numărul acestor sori, şi ei ne spun că există o sută de milioane care se văd. Şi dacă am estima numărul planetelor care se învârt în jurul acestor sute de milioane de sori la zece pentru fiecare, ar fi o mie de milioane de planete. Şi ei ne mai spun că dacă am sta pe cea mai îndepărtată din aceste planete, am mai vedea înaintea noastră mult mai multe şi încă mult mai multe.

Ne înspăimântăm când începem să ne gândim la ceruri, lucrul degetelor lui Dumnezeu, şi apoi ne gândim la om, ce lucrare mică este în ochii lui Dumnezeu! Atunci căpătăm o apreciere a ceea ce spun Scripturile că este omul în ochii lui Dumnezeu — “ca praful fin pe o balanţă”, care nu merită să fie luat în seamă (Isaia 40:15). Toţi am fost la magazin şi am văzut că vânzătorul nu dă nici o atenţie prafului de pe talerul balanţei. Şi omul este atât de mic în ochii marelui Creator, încât ne mirăm că pe Dumnezeu Îl interesează omenirea.

 

“I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale”

Dacă n-am avea Biblia, n-am şti nimic despre interesul lui Dumnezeu faţă de noi, şi am putea gândi că Dumnezeu este atât de mare încât El nu ne dă nici o atenţie. Dar când Dumnezeu ni se face cunoscut în Biblie, atunci începem să vedem nu numai că puterea divină este exercitată şi manifestată în crearea tuturor acestor lumi, ci vedem că puterea divină este manifestată şi în purtarea Sa cu noi, şi de asemenea iubirea lui Dumnezeu, despre care Scripturile spun că “întrece orice pricepere”. Ce minunată bunăvoinţă din partea Creatorului, încât El să ne dea atenţie.

Dar textul nostru merge mai departe şi ne dă şi alte informaţii asupra acestui subiect: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Ideea este că numai cu puţin mai prejos! Scripturile ne dau de înţeles despre sfinţii îngeri că sunt de diferite grade, unii de grad mai înalt, alţii de grad mai jos, însă toţi sunt desăvârşiţi. Apoi avem în lume diferite grade de viaţă animală — fiarele câmpului, peştii mării şi păsările cerului — şi omul, cea mai înaltă dintre aceste fiinţe pământeşti; şi el este în relaţie cu toate aceste creaturi inferioare cum este Dumnezeu cu tot universul, şi aceasta este onoarea cu care Creatorul nostru le-a înzestrat pe creaturile Sale umane.

Aşa ni se spune în acest psalm: “I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui”. Ce minunată creatură este deci omul, din acest punct de vedere! În timp ce el este cu puţin mai prejos decât îngerii, în ceea ce priveşte natura sa legată de pământ, şi în timp ce îngerii sunt superiori în privinţa naturii lor, acest psalm spune despre om că este superior prin aceea că el are o stăpânire. Îngerii nu au stăpânire peste alţi îngeri, ci toţi sunt supuşi marelui Creator, Dumnezeu.

Dar omului, în asemănarea Creatorului său, i s-a dat stăpânire peste creaturile inferioare, şi în această privinţă el a fost încununat cu această minunată onoare — “L-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale”.

Se poate întreba foarte potrivit: Dacă Dumnezeu are astfel grijă de omenire şi le-a onorat atât de mult pe creaturile Sale umane, de ce n-a făcut El o pregătire mai bună pentru ele în lume? De ce sunt ele supuse condiţiilor nefavorabile sub care sunt acum? De ce este necaz, durere, suspin, plâns şi moarte? De ce sunt aceste furtuni, cicloane şi tornade, foamete, secetă şi epidemii — de ce sunt toate aceste lucruri dacă Dumnezeu este atât de atent faţă de noi, creaturile Sale?

Noi nu am avea nici un răspuns la toate aceste întrebări dacă nu ar fi dat în Biblie. În această carte, mai minunată decât toate cărţile, avem cheia problemei, şi aceasta este: Dumnezeu a prevăzut la început ca omul să nu fie supus la nici una dintre aceste greutăţi şi dezastre. Omul a fost făcut perfect şi a fost pus într-un mediu favorabil şi perfect, într-o grădină perfectă, la est în Eden, cu tot ce era necesar pentru bunăstarea sa — fără furtuni, fără boli, fără dificultăţi — şi el ar fi putut trăi veşnic. Aşa a fost stăpânirea minunată a acestui fiu uman al lui Dumnezeu.

De ce a fost atunci schimbarea? Această carte minunată răspunde că schimbarea a venit din pricina păcatului. Şi aşa citim: “… printr-un singur om a intrat păcatul în lume îdeci înainte nu a fost păcat în lumeş şi prin păcat moartea” (Romani 5:12). Nu a fost moarte asupra omului până când a venit păcatul. Astfel că toate suferinţele, durerile, necazurile şi boala pe care le avem sunt părţi din acest proces al morţii. Şi astfel dificultatea pentru noi este că prin natură suntem “copii ai mâniei”.

Este mânia divină chin veşnic? Cu toată siguranţă nu. Acea învăţătură ni s-a transmis, probabil, prin strămoşii noştri bine intenţionaţi. Mânia lui Dumnezeu o vedem peste tot; aşa cum declară apotolul: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă …” — în corpurile noastre, în suferinţele şi durerile noastre, în imperfecţiunile mintale, imperfecţiunile fizice şi imperfecţiunile morale — acestea toate sunt părţi din marea pedeapsă pentru păcat. Citim că atunci când omul a devenit un încălcător Dumnezeu a trimis un înger sfânt să-i alunge pe primii noştri părinţi din grădina Edenului, departe de pomii vieţii care erau pentru menţinerea lor în perfecţiune, afară în pământul neterminat.

Deşi, la fel de uşor, tot pământul ar fi putut fi făcut perfect, Dumnezeu l-a lăsat neterminat, nepregătit pentru om, şi doar “a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” pentru încercarea primilor noştri părinţi, pentru că înţelepciunea divină a prevăzut că omul va păcătui; şi în loc să facă tot pământul perfect, Dumnezeu l-a lăsat într-o stare imperfectă, în afară de grădina Edenului. Astfel citim că atunci când Dumnezeu i-a alungat pe primii noştri părinţi din grădina Edenului, El a spus: “blestemat este acum pământul înu-l voi face nepotrivit, ci este dejaş din cauza ta … spini şi pălămidă să-ţi dea … În sudoarea feţei tale să-şi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ; … căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”.

Cu alte cuvinte, marea pedeapsă împotriva neamului nostru omenesc este o pedeapsă a morţii — “vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Aceasta a fost asupra neamului nostru omenesc timp de şase mii de ani, de când a intrat păcatul în lume. Astfel toate paginile istoriei, din zilele lui Adam până în aceste zile, sunt marcate de păcat şi suferinţă, durere şi suspin, pentru că toţi suntem păcătoşi, şi deoarece toţi suntem păcătoşi, Dumnezeu ne tratează potrivit hotărârii Sale: “vei muri negreşit”.

Dar aceasta este latura tristă a problemei. Nu este oare altă latură, nu este nici o speranţă pentru noi? Aceeaşi carte binecuvântată — Biblia — ne spune; mesajul Evengheliei, care înseamnă “veste bună”,   declară că Dumnezeu are un mesaj bun pentru cei pe care i-a condamnat la moarte.

 

Care este mesajul Evangheliei?

Noi întrebăm: Care este vestea bună? Scripturile răspund că mesajul cel bun este că Cel care ne-a condamnat, ca nepotriviţi pentru viaţă veşnică, a prevăzut răscumpărarea noastră; că Fiul Său a devenit Răscumpărătorul nostru; că Cristos a murit, “Cel Drept pentru cei nedrepţi”, ca să-i poată aduce pe toţi înapoi în armonie cu Dumnezeu. O, unii ar putea spune: Dar n-a murit Isus cu o mie opt sute de ani în urmă sau mai mult? Da, într-adevăr. Şi nu este peste noi aceeaşi domnie a păcatului şi a morţii ca atunci? Da, este. Unde este atunci binecuvântarea care trebuia să vină prin Isus? Ei bine, răspundem noi, a fost pregătită o binecuvânatre dublă. Mai întâi este o binecuvântare a speranţei, de care se bucură unii din poporul Domnului, o binecuvântare a cunoştinţei că la “timpul cuvenit” a lui Dumnezeu, El va aduce lucrurile minunate despre care ne spune acest mesaj evanghelic.

Dumnezeu a pregătit un Răscumpărător, deci va fi o înviere a morţilor; ei nu vor rămâne morţi, ci vor reveni. Va fi o nouă dispensaţie, o dimineaţă glorioasă, în care tot păcatul şi suferinţa vor fi îndepărtate. Astfel Scripturile ne asigură despre acel timp, că nu va mai fi suspin, nu va mai fi ţipăt, nu va mai fi moarte, pentru că toate lucrurile dintâi, toate lucrurile păcatului, lucrurile morţii vor fi trecut.

 

“Temelia Bisericii”

Şi noi întrebăm: Cine este aşa de puternic încât să nimicească păcatul şi moartea, şi să ridice omenirea şi să o aducă înapoi din păcat şi slăbiciune şi imperfecţiune şi moarte? Biblia răspunde la aceste întrebări, că Cel care va face aceasta este Cel Mare, care stă   pe tronul lui Dumnezeu, aşa cum citim: “Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: “Iată Eu fac toate noi””.

Dar cine este acesta? O, chiar Acela care prin harul lui Dumnezeu a devenit Răscumpărătorul nostru — Isus. El va fi marele Rege al regilor şi Domn al domnilor, şi “va stăpâni de la o mare la la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului”. Şi sub influenţa binecuvântată a acelei Împărăţii, binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu va veni din nou pe pământ! “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”. “Atunci se va revela slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. Acestea sunt cuvintele profeţilor, date nouă pentru speranţa noastră şi pentru întărirea inimilor noastre, ca să ne putem întoarce de la păcat şi să devenim tot mai mult copiii lui Dumnezeu.

Ne-am referit la lume şi cum va fi aceasta binecuvântată prin Împărăţia mesianică, Împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu, Împărăţia pentru care Isus ne-a învăţat să ne rugăm: “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar nu vedem încă toate aceste lucruri îndeplinite. Nu vedem omenirea adusă înapoi la perfecţiune, nici nu vedem îndeplinită, printre oameni promisiunea veştilor bune. Dar avem un cuvânt al apostolului asupra acestui subiect. El spune: “… acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse” omului; ele sunt încă departe de a fi în armonie. Dar, spune apostolul, vedem un început al lucrării lui Dumnezeu; Îl vedem pe Isus, care, “prin harul lui Dumnezeu”, a gustat “moartea pentru toţi”. Vedem mai mult decât atât. Au trecut mai mult de o mie opt sute de ani. Nu numai Isus a gustat moartea, ci un mare număr au mers în moarte, ca răspuns la chemarea de a face parte din Mireasa lui Cristos, biserica întâilor-născuţi, ca să fie asociaţi cu Domnul nostru. Aceasta este biserica despre care cântăm în cântarea noastră:

Isus Cristos fundament

La biserica Sa,

Prin apă şi prin cuvânt

Făptură nouă-i ea,

Venind din cer s-aleagă pe ea de mireasă;

Cumpărând-o cu sânge

Ca ea să trăiască.

 

Aceasta este, deci, prima lucrare a lui Dumnezeu în răscumpărarea omenirii — adunarea miresei lui Cristos, biserica, să se împărtăşească de gloria, onoarea şi nemurirea Sa. Sperăm să fim din această clasă; şi acestei clase îi aparţin marile promisiuni, că ei vor avea parte cu El de întâia înviere şi apoi vor binecuvânta toate familiile pământului cu restabilirea. Lumea, pentru care Isus a murit la Calvar, va fi restabilită la tot ceea ce a avut şi a pierdut Adam; şi asociată cu El va fi biserica, chemată din lume, o clasă evlavioasă care va fi umblat în urmele lui Isus, aşa cum iarăşi citim: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” (Apocalipsa 20:6).

Aceasta va fi mia de ani ai domniei lui Mesia, mia de ani de ridicare a lumii, mia de ani în care Satan va fi legat, mia de ani în care cunoştinţa va umple întreg pământul, mia de ani în care pământul va fi adus la starea paradisiacă, care a fost reprezentată simbolic în grădina Edenului — şi când fiecare creatură, din cer şi de pe pământ, va fi adusă la starea glorioasă în care vor cânta, pentru totdeauna laude lui Dumnezeu, care stă pe tron, şi Mielului.

Şi mai este încă o latură; pentru că aceleaşi Scripturi care ne spun despre înălţarea bisericii la glorie şi la binecuvântările lumii prin intermediul Împărăţiei lui Mesia, care ne spun că Pământul va fi Paradisul lui Dumnezeu — aceleaşi Scripturi ne spun, de asemenea, despre o clasă a incorigibililor care vor fi pedepsiţi. După ce această clasă va fi fost adusă la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi vor păcătui intenţionat împotriva luminii şi a binecuvântărilor divine, pedeapsa împotriva acestora va fi, nu chin veşnic, ci pierzare de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui — 2 Tesaloniceni 1:9.

 

Împărăţia Lui Dumnezeu Ca Taină

 

 

(Extras din “Zilele din urmă ale creştinătăţii”, ediţia a 2-a, B. B. Wale, publicată în 1883.)

Există o expresie folosită de Domnul în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, despre care trebuie să avem o idee clară şi completă, dacă vrem să înţelegem corect caracterul dispensaţiei prezente. Această expresie este “tainele Împărăţiei” — sau Împărăţia lui Dumnezeu ca taină. Domnul spune ucenicilor Săi: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor îtrecătorilor, mulţimiiş nu le-a fost dat.” Cititorul să observe că numai adevăraţii urmaşi ai lui Cristos — acei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi au trecut din moarte la viaţă — vor înţelege aceste “taine”.

Să explicăm semnificaţia acestei expresii: ea este întrebuinţată de Domnul în legătură cu o serie de pilde, care sunt redate în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, în care face cunoscut ucenicilor Săi anumite trăsături specifice ale Împărăţiei Sale, pe care ei nu le-au putut observa, prevedea sau dori înainte, şi despre care nici Vechiul Testament nu aminteşte nimic — nu există nici o aluzie a acestor taine de la Geneza la Maleahi.

 

Gloria Împărăţiei prezisă

Profeţii, prevestind venirea lui Mesia, întotdeauna au descris în cuvinte înflăcărate slava domniei Sale: cum “toţi împăraţii se vor pleca înaintea Lui, toate neamurile Îi vor sluji” şi cum “pustietatea se va înveseli şi va înflori ca trandafirul”. “Împăraţii Tarsisului şi ai insulelor vor aduce daruri; împăraţii din Seba şi din Saba vor plăti biruri”; “lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; … pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”, iar în cele din urmă “Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David şi … împărăţia Lui nu va avea sfârşit”.

Acestea au fost cuvintele profeţilor şi acestea au fost aşteptările ucenicilor. De aceea nu trebuie să ne mirăm de întrebarea pe care au pus-o ucenicii Domnului când s-au adunat împreună după învierea Sa (Fapte. 1:6), care arată cât de tare s-au fixat aceste aşteptări în mintea lor. “Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” Nici să nu îndrăznim, având consideraţia cuvenită faţă de cuvintele vii şi explicite ale profeţilor, să spunem că această aşteptare a fost nejustificată. Este imposibil să citim prezicerile lor despre domnia lui Mesia, fără să fim emoţionaţi de felul cum descriu gloria viitoare. Imaginile lor vii şi inspirate nu lasă loc dorinţei de a adăuga la ele mai multă strălucire şi nu lasă loc exagerărilor imaginaţiei în anticiparea credinţei.

În plus trebuie să ne amintim, că Ioan Botezătorul, vestitorul Regelui, a anunţat că Împărăţia cerurilor era aici — aproape — în zilele sale. După moartea lui Ioan, “Isus a venit în Galileea predicând Evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat””.

 

Taina ascunsă de veacuri

Ei bine, dacă Împărăţia în plinătatea, frumuseţea şi puterea ei, aşa cum a fost prezisă de profeţi, ar fi fost stabilită pe pământ când toţi regii I s-ar fi închinat şi toate naţiunile L-ar fi servit, atunci n-ar mai fi fost nici o taină, nici un secret. Toate ar fi atunci publice, clare, palpabile. Dar iată, Împărăţia începe ca taină, adică în secret. Împărăţia lui Dumnezeu era “aproape” în zilele lui Ioan Botezătorul, deoarece Regele Însuşi umbla pe străzile Ierusalimului şi ale Iudeii. Dar El “a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” — ei L-au răstignit pe Regele lor, L-au respins pe Mesia, s-au depărtat de Împărăţia lui Dumnezeu. Vorbind din punct de vedere omenesc, dacă evreii L-ar fi primit pe Mesia, toate profeţiile măreţe ale profeţilor cu privire la măreţia Împărăţiei Sale ar fi fost împlinite; dar respingându-L, ei s-au depărtat în ceea ce priveşte timpul (cu aproape două mii de ani) de Împărăţia lui Dumnezeu şi astfel au pregătit drumul pentru scopul lui Dumnezeu, acordarea pocăinţei spre viaţă neamurilor.

Aceasta este “taina care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”, despre care apostolul spune, că i-a fost făcută cunoscut lui şi sfinţilor apostoli, că neamurile vor fi împreună moştenitoare cu evreii. Aceasta a stat la baza comuniunii — posesia comună a secretului care de la începutul lumii a fost “ascunsă … în Dumnezeu”. În felul acesta respingerea lui Mesia de către evrei a pregătit calea pentru acordarea favorii la neamuri.

 

Bogăţia milei Sale manifestată

Este vechea, vechea istorie, faptul că eşecul omenirii deschide pentru Dumnezeu calea să-Şi arate din nou, şi în domenii noi, bogăţiile harului Său. Comparând aceste fapte vedem armonia aparentei contraziceri, că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi că, totuşi, Împărăţia lui Dumnezeu a fost departe. Ambele declaraţii sunt făcute de Mântuitorul şi de aceea trebuie să fie adevărate. În capitolul 1 din Evanghelia lui Marcu spune: “Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat”. În Luca în capitolul 19 versetul 11, El dă o pildă pentru a înlătura impresia, din mintea ascultătorului, că Împărăţia lui Dumnezeu ar fi deja pe cale să apară, adică pe cale să fie făcut cunoscută. În această pildă Domnul Se arată pe Sine ca un om de neam mare, care se duce într-o ţară depărtată, într-o călătorie lungă şi cu un anume scop, ca să primească o Împărăţie, ca să fie investit cu demnitatea regală şi apoi să se întoarcă, primind Împărăţia (vezi Daniel 7:13, 14). În Matei capitolul 25, unde această pildă este repetată, cu una sau două deosebiri importante, pe care nu vrem să le arătăm aici, se adaugă (versetul 19): “După mult timp, stăpânul robilor acelora s-a întors”. Au trecut aproape două mii de ani de când Domnul a mers în ţara depărtată şi credincioşii nerăbdători şi veghind aşteaptă “întoarcerea” Sa ca Rege.

Tainele Împărăţiei sau Împărăţia ca taină, în “secret” a fost următoarea: Împărăţia a fost aproape atunci când Regele a fost pe pământ, şi totuşi ea nu a fost de faţă, să apară pentru a se face cunoscută. Ea a fost printre ei, pentru că Regele a fost în mijlocul lor, dar lucrarea ei se făcea în secret, şi trebuia ca aproape două mii de ani să nu fie descoperită — ea era aproape şi totuşi îndepărtată cu sute de ani. Lucrarea tainică, ce trebuia îndeplinită înainte de a se putea stabili Împărăţia, a fost adunarea acelora, dintre evrei şi neamuri, care vor alcătui Mireasa Regelui. Decăderea evreilor nedemni a fost în legătură cu manifestarea minunată a îndurării şi înţelepciunii dumnezeieşti — prevăzând ocazia neamurilor şi numărul deplin al neamurilor ducând la restaurarea evreilor, este ceea ce apostolul exlamă: “O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”

 

Taina vestită la Rusalii

După cum se arată în capitolul 16 din Evanghelia lui Matei, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile Împărăţiei cerurilor. Lui i s-a dat privilegiul de a “deschide” speranţa cerească atât pentru evrei cât şi pentru neamuri — evreilor în ziua Rusaliilor, când trei mii au fost convertiţi, Petru fiind cel care le-a predicat, iar mai târziu le-a predicat neamurilor în casa lui Corneliu, când tot prin Petru s-a predicat prima dată la neamuri. Astfel în ziua Rusaliilor “Împărăţia ca taină” a început să se dezvolte. În prima Adunare a bisericii care s-a ţinut în Ierusalim, condusă de apostolul Iacov, ni se arată continuarea şi felul acestei noi dezvoltări, fiind descrisă chiar de Iacov. După ce Petru şi-a justificat purtarea şi a predicat Evanghelia la neamuri în casa lui Corneliu, Iacov spune: “Simon îPetruş a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: “După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa, pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu” zice Domnul care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”.

 

Dezvoltare întreită

Cititorul va observa, că în textul de mai sus este o progresie întreită în legătură cu această nouă evoluţie a Planului lui Dumnezeu. 1) Scopul specific a fost, ca “Dumnezeu … să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”; că dispensaţia este pentru alegere; că în timpul acesta nu a fost intenţionat ca lumea să se întoarcă la Dumnezeu, ci numai de-a alege din lume un popor pentru Numele Său. 2) După ce scopul acesta va fi îndeplinit, El, Domnul Isus se va întoarce ca să ridice cortul cel căzut al lui David, aşa cum a fost în vechime. Şi în capitolul 9 din Amos, unde se află profeţia la care se referă Iacov, se spune: “Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău!” (Amos 9:14, 15). O îndeplinire completă a acestei profeţii va avea loc cu siguranţă la sfârşitul acestui veac. 3) Când va începe restabilirea, aceasta va fi cu scopul ca cei rămaşi dintre oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile “peste care este chemat Numele Meu”, adică naţiunile Creştinătăţii, care poartă numele lui Cristos, şi păgânii în general. Textul profetului Amos, din care citează apostolul este: ““În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară, ca să stăpânească îevreiiş rămăşiţa Edomului îCreştinătateaş şi toate popoarele peste care a fost chemat Numele Meu”, zice Domnul, care va împlini aceste lucruri.”

Aşadar, succesiunea este următoarea: a) Dispensaţia actuală este pentru alegerea unui popor din lume, nu are ca scop să convertească lumea. Deci, toate speranţele, aşteptările sau planurile cu privire la convertire vor fi zadarnice, cum au fost cele ale predecesorilor lor în aceeaşi dorinţă de convertire a lumii, iar sfârşitul veacului prezent se va caracteriza prin restabilirea evreilor. b) După această restabilire a evreilor, şi până la un anumit grad ca o urmare a acesteia, marea masă a omenirii va fi convertită la Cristos; evreii restauraţi, fiind atunci convertiţi la Cristos vor deveni misionari ai lui Iehova, pentru a duce numele Său tuturor naţiunilor îndepărtate, care n-au auzit de numele Lui.

 

Cristosul trebuia să sufere

Vom continua cu explicarea pe scurt a caracteristicilor Împărăţiei ca taină.

1) Ucenicii au aşteptat pe Mesia, când a venit, să intre în scenă cu toată pompa şi înconjurat de toată gloria regală, împăraţii pământului fiind proşternuţi înaintea Lui şi toate naţiunile plecate cu supunere înaintea Lui, Ierusalimul reşedinţa Sa, iar Israel părtaş la tronul Său. Ce vedem noi în locul acestora? În loc ca Mesia să fie un Rege plin de glorie, Îl vedem un lucrător de pământ modest. “Iată semănătorul a ieşit să semene”. În loc de coroană de glorie, o coroană de spini, Ierusalimul, în loc de a fi reşedinţa Sa, a devenit mai întâi mormântul Său şi pentru un timp un loc pustiu, mormântul speranţei naţionale şi obiectul dispreţului naţiunilor duşmane. În loc ca toate naţiunile pământului să-I fie supuse, toţi L-au urât; în locul monarhilor, regilor şi împăraţilor proşternuţi la picioarele Lui, vedem cezarii mândri ai Romei cu regii lor tributari şi supuşii prefecţi căutând să nimicească Evanghelia Sa prin foc şi sabie şi să facă să I se uite numele. Iar “poporul Său” ales, în loc să fie servitorii curţii Sale, prietenii şi locuitorii palatului Său, îi vedem împrăştiaţi în toată lumea, călcaţi în picioare şi persecutaţi de toate naţiunile peste care ei au aşteptat să domnească — de-a lungul veacurilor fără terafimi, fără efod şi fără preot.

“Triburi de picior pribeag şi de piept ostenit!” Marius, cufundat în gânduri în mijlocul ruinelor din Cartagina, după părerea noastră nici pe jumătate nu arată un spectacol atât de mişcător cum sunt evreii disperaţi, care stau cufundaţi în gânduri, în mijlocul dărâmăturilor oraşului şi a templului — ruina amintirilor strălucitoare şi a speranţelor şi mai strălucitoare — arătate de frumuseţile strălucitoare ale prezicerilor profeţilor inspiraţi, de cântările psalmistului şi de vedeniile văzătorilor, dar toate arse acum în cenuşa rece! O, harfa lui Iuda, oare coardele tale au fost   puse în mişcare de un oarecare spirit mincinos? Profeţi din vechime, strălucirea Celui Rău v-a orbit vederea, făcându-vă să zugrăviţi perspective care nu se pot realiza, speranţe care, întocmai ca mirajul din pustie, mereu se depărtează în faţa ochiului plin de dorinţă? Nu, lăudat să fie Dumnezeu, nu! Voi nu aţi descris nici o viziune care să nu poată fi mai mult decât îndeplinită. Epoca de aur, promisă vouă, se va îndeplini în viitorul apropiat. Nu a trebuit ca Cristos să sufere aceste lucruri, ca apoi să intre în slava Sa? Aceasta nu este greşeala lui Dumnezeu, ci înţelegerea greşită a omului.

 

“După mult timp, stăpânul … s-a întors”

2) O altă caracteristică a “Împărăţiei lui Dumnezeu ca taină” este absenţa lui Cristos în timpul dezvoltării sale şi întoarcerea Sa la sfârşitul acesteia.

Acel Mesia, pe care evreii Îl aşteptau să vină, şi în conformitate cu declaraţiile explicite ale profeţilor lor, să stabilească o Împărăţie permanentă şi plină de glorie, să se arate numai câţiva ani şi după aceea să dispară, ca şi când El şi afacerile Împărăţiei Sale vestite mai dinainte nu ar fi existat niciodată, aceasta a fost pentru   evrei o taină de nepătruns. A veni şi a continua câţiva ani şi după aceea a dispărea din scenă, fără a stabili un regat sau un imperiu, aceasta a fost totul? Nici chiar ucenicii Săi nu au înţeles aceasta, deşi pilda pe care o examinăm, spusă chiar de Domnul, spune explicit acest lucru.

În capitolul 4, versetele 26-29 din Evanghelia lui Marcu, Domnul spune: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când un om aruncă sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când roada este coaptă, pune îndată secerea în ea, pentru că a venit secerişul.”

 

“În mâna Lui o secere ascuţită”

Această pildă este menită să descrie adevărata şi invizibila Biserică a lui Cristos până în timpul prezent, în secerişul din acest Veac. Ilustraţia folosită este una umilă şi modestă, nu a unui Rege stabilindu-şi o Împărăţie, ci o umilă şi modestă acţiune, care aparţine agriculturii. Un semănător, care merge să-şi semene “ţarina”, şi după ce şi-a terminat lucrul şi sămânţa a fost semănată, el a fost văzut părăsind “ţarina” şi întorcând-se acasă; dar când secerişul este copt (şi “secerişul este sfârşitul veacului”) vine din nou, însoţit de servitorii secerători, pentru a-l strânge în grânar. Creşterea este o lucrare secretă şi ascunsă, pe care ochiul omului nu o vede. Învăţătura din pildă este, că nu este o actiune vizibilă a lui Dumnezeu în tot timpul perioadei de creştere; adică din zilele apostolilor şi până la sfârşitul veacului prezent nu s-a observat nici o lucrare a lui Dumnezeu. În timpul semănatului vedem pe agricultor lucrând în “ţarina” sa; dar când semănatul este terminat, îl vedem părăsind pământul şi poarta se închide după el. În tot timpul “creşterii” nu-l mai vedem acolo, dar în timpul secerişului este văzut din nou. În felul acesta avem învăţătura Domnului cu privire la lucrarea Sa, la întâia Sa venire pentru a semăna sămânţa Împărăţiei, apoi dispariţia Sa, pentru tot timpul creşterii sau dezvoltării, şi întoarcerea Sa când secerişul veacului este copt. “Pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită.” — Apocalipsa 14:14.

Acum vom merge mai departe pentru a fixa evenimentul care aduce “Împărăţia ca taină” spre sfârşit şi face loc Împărăţiei manifestate.

Se pare că este necesar să spunem, că sunt mai multe evenimente care caracterizează sfârşitul dispensaţiei prezente şi sfârşesc taina Împărăţiei; dar evenimentul special, la care ne referim, este unul al cărui timp este cunoscut numai lui Dumnezeu. Acel eveniment este completarea “numărului deplin al Neamurilor” (traducerea Cornilescu; n. t.). La aceasta se referă Domnul în Luca 21:24: “Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. În legătură cu îndeplinirea acestor timpuri ale neamurilor apostolul spune (Romani 11:25, 26): “Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: “Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov”.”

 

Terminarea tainei

Din acest text învăţăm, că există un timp şi o împrejurare cunoscută şi precis marcată de Dumnezeu, când Împărăţia lui Dumnezeu ca taină se va sfârşi. Evenimentul este completarea numărului celor aleşi ai Săi dintre neamuri în armonie cu anunţul făcut de către apostolul Iacov în adunarea Bisericii din Ierusalim, chiar la începutul aceastui Veac. Aceasta este perioada în decursul căreia Dumnezeu a cercetat neamurile pentru a-Şi alege, din mijlocul lor, un popor pentru El. Această lucrare a lui Dumnezeu s-a început în casa lui Corneliu şi de atunci continuă; şi când numărul, pe care Dumnezeu şi l-a propus “să-l aleagă dintre neamuri”, va fi complet, “Împărăţia lui Dumnezeu ca taină” va fi terminată şi va face loc Împărăţiei lui Dumnezeu manifestată, când evreii fiind restabiliţi, “Salvatorul va veni din Sion”, iar viziunile măreţe ale profeţilor încă neîndeplinite, vor fi mai mult decât îndeplinite în timpul domniei lui Mesia cu gloriile Veacului Milenar.

În timp ce se recunoaşte că acest eveniment — completarea numărului dintre neamuri, cu care se sfârşeşte acest veac — este prin chiar caracterul său, secret şi cunoscut numai lui Dumnezeu, ne permitem să întrebăm, dacă se află sau nu vreo aluzie în profeţie, care ne poate ajuta să ajungem la o concluzie corectă în ce priveşte depărtarea sau apropierea acelui eveniment. Noi credem că aluzia există. Reamintim cititorului pilda “comorii ascunsă într-un ogor”, care ne învaţă că adevărata Biserică a lui Cristos este şi va rămâne o comoară nevăzută şi ascunsă, ceva neperceput şi nerecunoscut de om, trecută cu vederea de el în marele “ogor” al lumii.

 

Adevărata Biserică, “comoara ascunsă”

Rugăm pe cititor să compare învăţătura pildei despre Biserica ascunsă a lui Cristos, cu aceste sisteme eclesiastice care, în zilele noastre îşi asumă numele, existenţa, activităţile, numărul şi rivalităţile, şi care sunt ridicate în slăvi în toată lumea, vestite în zece mii de periodice, înregistrate cu grijă în sute de “manuale” denominaţionale şi consemnate chiar şi în coloanele presei laice. A aplica cuvântul “ascuns” la acest lucru pipăibil şi cunoscut în lumea întreagă, ar însemna o contradicţie de termeni, o folosire greşită intenţionat a felului de exprimare; dar dacă ar fi aşa, atunci numele “biserica lui Dumnezeu”, nu aparţine nici unuia din acele sisteme, nici bisericii apostate din Roma, nici bisericii din Anglia, nici celorlalte biserici, inclusiv sectelor şi partidelor unde nu există acele lucruri aparţinând unei colectivităţi care să compună Biserica lui Cristos. Dacă o scrisoare ar fi fost adresată Bisericii lui Cristos, din Southwark, Londra, cui ar trebui să-i fie predată? Cine ar pretinde că este a lor, şi câţi ar fi aceştia? Nu ar fi autorităţile bisericeşti ale Catedralei Papale Sf. George, prima de pe listă, şi apoi rectorul bisericii din Sf. George? Şi în timp ce aceştia ar discuta înflăcărat despre acest document şi despre câteva drepturi ale lor asupra acestei posesiuni, alţii în numele Congregaţionaliştilor, Baptiştilor, Wesleyanilor şi Presbiterienilor şi o mulţime alţii, a căror nume este “Legiune”, li s-ar alătura la ceartă, ar mări confuzia şi ar dovedi prin pretenţiile lor contradictorii că scrisoarea a fost adresată greşit, că nu are destinatar legal, că un adevărat Corp al Bisericii lui Cristos nu se poate găsi în oraş şi că scrisoarea trebuie să fie trimisă la oficiul scrisorilor a căror destinatar nu poate fi găsit. Există multe comunităţi creştine, grupuri şi partide entuziasmate unde Cristos este onorat, şi unde El îşi are urmaşii Săi, dar un corp comun al Bisericii lui Cristos pe pământ nu trebuie căutat.

Nu, Biserica lui Cristos este un lucru ascuns, o “comoară ascunsă într-un ogor” — în ogorul lumii — şi nu poate fi găsită sau recunoscută în vreun sistem eclesiastic din timpul acesta, unde serviciul activ într-o formă oarecare, sau însăşi “declaraţia de acceptare a religiei” cum este numită, se prespune să înlăture necesitatea evlaviei vitale.*

 

“Cum a fost în zilele lui Noe”

Acum vom continua aducând o altă dovadă, că completarea numărului deplin al Neamurilor se apropie, ceea ce vom numi argumentul din analogia istorică.

  1. a) Când lumea de dinainte de potop se apropia de distrugere, numărul adevăraţilor închinători a lui Iehova scădea continuu — din zilele lui Set şi Enoh până la potop — până când în cele din urmă “a   venit potopul şi i-a luat pe toţi”. Dumnezeu a zis lui Noe: “Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut drept înaintea Mea în generaţia aceasta”. Astfel vedem că numărul adevăraţilor adoratori ai lui Dumnezeu a scăzut până la timpul în care a bătut ceasul de sfârşit al dispensaţiei.
  2. b) În Ierusalim, imediat după Rusalii au fost mii de credincioşi, aşa că împotrivitorii Evangheliei i-au învinuit pe ucenici (Fapte. 5:28) că au umplut oraşul cu învăţătura lor, dar când ceasul judecăţii şi al distrugerii prin armatele romane se apropia, Ierusalimul — acel mare centru eclesiastic al formalismului religios — a fost părăsit de credincioşii adevăraţi, deoarece toţi ucenicii au fost preveniţi înainte de Domnul; ei au fugit la Pella.

Nu ne bazăm numai pe concluziile pe care le luăm din analogia istorică sugerată de timpul potopului, în legătură cu terminarea acestei dispensaţii, ci avem declaraţia directă a Domnului, că aşa “cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului”. Şi El întăreşte această declaraţie şi prin o altă ilustraţie sau asemănare istorică, luată din distrugerea Sodomei şi Gomorii. El zice: “Tot aşa cum a fost în zilele lui Lot: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, construiau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi; la fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului.”

 

“Eu trebuie să scad”

Astfel, nu numai că asemănarea istorică ne sugerează că în măsura în care această dispensaţie se apropie de sfârşit, numărul adevăraţilor urmaşi ai lui Cristos va scădea repede, până când cel din urmă membru al “numărului deplin al Neamurilor” va fi chemat afară din lume, aşa cum Lot a ieşit din Sodoma, dar Domnul Isus afirmă în limbajul cel mai clar, că tocmai aşa se va întâmpla. Astfel starea religioasă din zilele de pe urmă ale creştinătăţii au asemănările lor tipice în starea religioasă a zilelor care erau tocmai înaintea distrugerii prin potop, a distrugerii Sodomei şi a distrugerii Ierusalimului.

Nimicirea lumii prin potop a fost precedată de o avertizare — construirea corăbiei — lucrul de care cei de dinainte de potop şi-au bătut joc, sau nu l-au luat în considerare şi pe care numai Noe l-a crezut şi a fost salvat! Cei doi îngeri, care au vizitat casa lui Lot înaintea ploii de foc, au fost o prevenire pentru oamenii din Sodoma, deoarece ei i-au văzut şi i-au căutat, dar prevenirea a fost nesocotită; chiar şi ginerii lui Lot se pare că şi-au bătut joc de Lot, când i-a prevenit, aşa că Sodoma a fost distrusă, iar cel credincios, a fost salvat. Ierusalimul a fost prevenit, cel mai solemn, de către Domnul Însuşi când a atras atenţia cărturarilor, preoţilor şi fariseilor, în mod serios asupra pericolului ameninţător (Matei 23:32-36), dar ei împreună cu conducătorii şi preoţii lor religioşi şi cu guvernatorii lor au fost nimiciţi; cei puţini au primit prevenirea şi au scăpat.

Aşa va fi şi în zilele Fiului Omului — va fi o totală lipsă de credinţă în ce priveşte apropierea judecăţii anunţate asupra Creştinătăţii şi în ce priveşte a doua venire a Fiului Omului. “Dar când va veni Fiul Omului va găsi El oare credinţă pe pământ?”

Numai puţini vor crede aceasta şi vor fi găsiţi veghind; aşa la întâia venire a Domnului, numai Simion şi Ana au fost găsiţi veghind, în timp ce acei ce erau atunci şi acei ce sunt acum conducătorii religioşi ai poporului au tratat şi tratează venirea Fiului Omului ca un lucru de mică importanţă, sau ca visul unui entuziast, iar acei care îşi îndreaptă atenţia asupra ei, trebuie priviţi ca vizionari ale căror preziceri nu trebuie luate în considerare. Rezultatul trist este că urmaşii nominali ai lui Cristos, şi noi ne temem că şi mulţi dintre urmaşii adevăraţi de azi ai Domnului, vor fi printre duşmanii Săi declaraţi şi vor întreba, împreună cu batjocoritorii: “Unde este făgăduinţa venirii îprezenţeiş Lui? Căci de când au adomit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei”.

Dar pe de altă parte, Creştinătatea se va afla în strălucirea ei, când ceasul nimicirii sale se apropie. Ea va zice ca şi biserica din Laodiceea odinioară: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, în timp ce Judecătorul este la uşă. Sau asemenea bisericii din Sardes, având un nume peste tot pământul că trăieşte, adică o reputaţie sau renume pentru activităţile ei religioase, pentru asociaţiile de binefacere şi admirabilele organizaţii; şi cu toate acestea spiritual este “moartă”, în timp ce Domnul rosteşte atenţionarea Sa solemnă: “vin ca un hoţ”.

Răsplătind

pe cei adevăraţi şi pe cei falşi

Aceasta va fi starea celor adevăraţi şi a celor falşi, la biserica lumească şi la Biserica lui Cristos, când Domnul va sfârşi Împărăţia ca taină, înlocuind-o cu Împărăţia manifestată. Cea falsă, nominală, va străluci în toată splendorea şi gloria ei, în timpul când ceasul nimicirii i se apropie. Cea adevărată va fi slabă, împrăştiată, mică la număr, când i se apropie eliberarea; una va trece din gloria ei la judecată, cealaltă va fi ridicată din starea ei de jos, pentru a “moşteni un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă”. Aşa a trecut Egiptul de demult, din domnia sa îngâmfată asupra lui Israel şi sfidarea obraznică faţă de Iehova, la distrugerea în Marea Roşie, în timp ce Israel, chemat de la cuptorul de cărămizi mărşăluia triumfător prin pustiu spre ţara promisă sub conducerea stâlpului de foc şi a prezenţei evidente a lui Dumnezeu. Aşa a trecut Haman, de la culmea puterii şi gloriei din sala de banchet a regelui la spânzurătoare, în timp ce Israel, pe care el l-a hotărât nimicirii, a fost eliberat şi au fost distruşi cei care i-ar fi nimicit. Aşa a trecut de la splendoarea ei la nimicire frumuseţea Caldeilor, mândria Babilonului şi regele său Belşaţar în timpul jocurilor imorale, în timp ce prizonierul Israel a fost restabilit în ţara sa. În acelaşi fel este văzut Babilonul modern al Papalităţii, al Creştinătăţii, şezând în gloria sa ca Regină, fără să ştie necazul în ceasul când îi vine judecata.

“Spre seară va fi lumină”. Timpul serii pentru lume va fi brăzdat de lumina zilei strălucitoare pentru creştinul care este găsit aşteptând pe Domnul Său şi veghind. Ba mai mult! Binecuvântat să fie Dumnezeu; “fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului”.

 

“CELE ALE TATĂLUI” NOSTRU

 

Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării.” — 1 Cor. 1:21

Raportul Bisericii timpurii, care a înaintat în puterea Spiritului sfânt după binecuvân-tarea de la Rusalii este un izvor de inspiraţie. Citim că ei au mers în toate părţile predicând pe Isus şi învierea. Ungerea pe care au primit-o a fost împrospătătoare, iluminatoare şi puternică. Vestea a fost una măreaţă — Isus şi învierea, Mântuitorul şi lucrarea Sa. Corespunzător prezicerii profetice, cei dintâi ucenici au simţit puterea ungerii pentru a predica veştile bune, a consola inimile zdrobite, a mângâia pe toţi care plâng şi a vesti anul îndurării Domnului. Aceasta a fost pentru ei o veste binecuvântată şi sublimă; şi în aceasta zace izvorul inspiraţiei şi al zelului lor. Ca şi copii ai lui Dumnezeu ei au învăţat adevăratul izvor al mângâierii şi au fost singurii calificaţi corespunzător, ca să fie adevăraţii mângâietori în sens scriptural. Inimile lor au fost pansate şi vindecate de Marele Medic, şi de aceea ei au ştiut încotro să îndrepte inimile care au avut nevoie de balsamul pe care numai Dumnezeu îl poate da, după cum spune apostolul: “Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu să putem mângâia pe cei care se află în orice necaz.” — 2 Corinteni 1:3, 4.

 

A mângâia pe cei ce plâng

Biserica primară, aşadar, sub influenţa Spiritului sfânt şi a învăţăturilor apostolilor, a dat un exemplu pentu toţi urmaşii consacraţi ai lui Cristos, pentru tot Veacul Evanghelic; şi toţi, care în decursul veacurilor au primit inspiraţia acelui Spirit al ungerii au fost adevăraţii mângâietori şi au valorificat puterea însărcinării lor, ridicând pe cei ce sunt apăsaţi de dureri şi grijuri şi ducându-le uleiul bucuriei, vestea adevărului şi a îndurării dumnezeeşti.

Şi această însărcinare continuă încă cu toţi care voiesc să fie adevăraţii reprezentanţi ai vieţii creştineşti. În acest timp deosebit, să fim mângâietorii “celor întristaţi din Sion”. Aceasta este o lucrare pe care sfinţii de astăzi, care au fost luminaţi şi binecuvântaţi prin mesajul îndurării şi al adevărului, sunt în mod special calificaţi să o facă.

Dar, de asemenea, este adevărat că tot timpul de la începutul acestui veac, tendinţa a fost mereu de a se obosi în facerea de bine şi a se descuraja în a face să strălucească lumina adevărului. Aceasta este, într-o mare măsură, pentru că întunericul urăşte lumina; dispreţul şi privirea încruntată a lumii şi a creştinilor nominali asupra credincioşilor tind să-i descurajeze şi să-i obosească, dacă nu sunt plini de spiritul credinţei şi al încrederii iubitoare în Învăţătorul lor divin. În zilele când Evanghelia a început să fie predicată, prima dată, mâna persecuţiei a fost foarte activă în a-i prinde pe ucenici şi chiar în a le produce durere fizică prin lovituri şi închisoare etc. Astfel de experienţe s-au repetat tot timpul Veacului Evanghelic. Şi, deşi noi trăim într-un timp de iluminare şi rafinament mai mare, există încă spiritul de persecuţie şi dispoziţia de a oprima şi descuraja pe cei care sunt adevăratele lumini spirituale în această lume întunecată. De fapt, noi recunoaştem că ziua noastră este una specială, cu multe pericole pentru consacraţi. Adversarul nu numai că împiedică pe adevăraţii ucenici să dea mărturia despre adevăr şi să se ajute unii pe alţii să meargă pe calea îngustă prin dispreţul şi privirea încruntată a lumii, ci el va folosi tot felul de mijloace şi influenţe pentru a le distrage atenţia de la marea lor lucrare, de la marea lor datorie de a vesti Evanghelia. Astfel, enumerând caracteristicile Bisericii din ultima fază, numită perioda Laodicea, găsim răceală şi încropire spirituală şi o pierdere a zelului spiritual printre caracteristicile care sunt aspru criticate de Cel care are ochii Săi ca flacăra focului şi umblă în mijlocul sfeşnicelor.

Dar întrebarea este: în mijlocul confuziei şi neliniştii din timpul nostru, în mijlocul multor dispute şi vociferări şi înconjuraţi de influenţele încropirii şi ale decăderii, care este remediul acestei situaţii şi cum ar putea să fie ajutaţi fraţii să păstreze focul iubirii şi zelului lor să ardă într-una, în timp ce împrejurările încearcă să-i descurajeze şi să-i facă să se obosească în lucrarea lor? Vom face apel special la cunoştinţa lor legată de profeţii şi la înţelegerea că acestea sunt zilele de pe urmă, şi că deoarece timpul este atât de scurt şi ei sunt atât de aproape de îndeplinirea speranţei lor, de aceea ar trebui să se străduiască să-şi revigoreze curajul şi puterea gândind continuu că timpul este scurt?

 

Vestea Evangheliei inspiraţia noastră

Aceste metode de obţinere a inspiraţiei sunt adesea exprimate, şi noi nu vom spune că acest fel de a gândi este greşit sau nescriptural; dar în timp ce recunoaştem, că o importanţă considerabilă trebuie acordată influenţei mari a zilelor în care trăim, totuşi noi credem că există cauze sau surse chiar mai înalte ale inspiraţiei, decât apelul care ne-a fost făcut, din punctul de vedere arătat mai sus. Ne vom aminti că apostolii au îndemnat pe credincioşii consacraţi din zilele lor să fie atenţi la timpul stabilit de Dumnezeu îndemnându-i să-şi înnoiască zelul, fiindcă noaptea a înaintat şi ziua s-a apropiat; dar Biserica timpurie nu a fost îndemnată continuu să persevereze în serviciul Învăţătorului, pentru că sfârşitul poate fi aproape, ci mai degrabă a fost adevărul însuşi partea esenţială a mesajului Evangheliei, în toată simplicitatea sa, care a fost prezentat ca putere inspiratoare şi motiv. Subiectul Evangheliei, exprimat în cuvintele, “Isus şi învierea” a fost arătat în toată dulceaţa şi grandoarea sa; ei au zis, “Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” şi “dragostea lui Hristos ne constrânge”. Cu alte cuvinte descoperirea Tatălui şi Fiului, aşa cum se află în Evanghelie, a fost destinată să fie de ajuns pentru stârnirea zelului şi energiei creştinului la începutul acestui Veac şi să-l însufleţească cu zel şi curaj pentru a merge înainte punându-şi timpul, puterea şi viaţa în serviciul divin.

Marea chemare, care s-a făcut la începutul acestui Veac credincioşilor consacraţi, a fost aceea ca ei să exercite credinţă în Dumnezeu aşa după cum arată Cuvântul Său şi să-şi pună soarta lor în mâinele Domnului Isus şi să recunoască, că consacrarea lor a fost spre moarte, indiferent că aceasta vine mai devreme sau mai târziu. Problema, când să se sfârşească încercările şi suferinţele lor şi când să se împărtăşească de răsplata credincioşiei lor a fost lăsată cu totul în mâna Domnului, în timp ce zelul lor a continuat să ardă la fel de înfocat, chiar dacă timpul s-a părut lung. La fel astăzi, în mijlocul acestor scene confuze şi într-un timp când este tendinţa să crească răceala şi indiferenţa şi să se admită o micşorare a zelului şi fervoarei în lucrurile spirituale, adevărata chemare făcută fraţilor, trebuie să fie aceea de a reconsidera lucrurile care la început le-au stârnit iubirea şi aprecierea Domnului; să se ţină din nou de îndurarea lui Dumnezeu şi să caute, prin rugăciune serioasă şi prin comuniune cu alţi sfinţi, să ajungă o ţinută şi purtare sănătoasă în viaţa creştinească şi dacă este posibil, prin credinţă, să se prindă mai puternic de marea speranţă şi promisiune a nemuririi şi a moştenirii împreună cu Răscumpărătorul nostru drag. În aceasta nu vrem să fim înţeleşi greşit, ca şi când noi am trata cu indiferenţă acel imens şir al profeţiilor care descriu zilele care sfârşesc Veacul şi care fără îndoială ne oferă o privelişte clară, chiar a timpului, a împrejurărilor şi a condiţiilor în care trăim noi acum. Nu poate fi nici o îndoială, că aceste profeţii au fost date cu scopul de a întări credinţa poporului Domnului şi să-i facă în stare ca prin acestea să primească o măsură de încurajare, de putere şi de imbold în credinţa lor, în timp ce trec tocmai prin aceste scene neliniştitoare care marchează sfârşitul Veacului. Cu toate acestea, se pare că cel mai important lucru este să analizăm cu foarte mare atenţie reacţia noastră faţă de aceste profeţii şi aşteptări şi să observăm, într-o atitudine de rugăciune, ce motive exercită cea mai mare influenţă în vieţile noastre.

Aşa cum am declarat, frecvent în aceste scrieri ale noastre, diferitele linii ale profeţiei din faţa noastră nu au fost date cu scopul special de a permite poporului Domnului să stabilească vreo zi sau chiar vreun anumit an când vor ajunge la îndeplinirea speranţei lor, sau când ordinea prezentă de lucruri va trece; aceste profeţii au fost, mai degrabă, date cu scopul ca poporul Domnului să fie capabil să aproximeze timpul şi să înţeleagă într-o anumită măsură locul unde se află pe fluviul timpului, şi astfel să fie în atitudinea de a-şi îndeplini serviciul şi a-şi folosi timpul şi puterea în armonie cu scopul divin şi cu ceea ce Dumnezeu lucrează în această perioadă specială de timp. Poate că una din lecţiile pe care Domnul a dat-o poporului Său, în aceşti ani din urmă, este aceea ca ei să se bazeze mai mult pe declaraţiile clare şi accentuate ale Cuvântului Său, decât pe deducţiile speculative şi presupunerile privitoare la aspectele timpului. El voieşte ca noi să umblăm încă prin credinţă şi să fim dispuşi să ne încredem în El unde nu mai putem urmări calea Sa, lăsându-I Lui problema zilei exacte sau a anului exact de terminare a peregrinajului pământesc.

Nici unul din copiii Domnului să nu neglijeze această prevenire sfântă dată prin apostol, arătându-ne care trebuie să fie reacţiile noastre faţă de marile privilegii ale luminii şi ale cunoştinţei de care ne bucurăm acum. Apostolul Petru, ne amintim că întrebuinţează chiar aceste condiţii, ca o bază pentru întrebarea sa foarte serioasă: “Deci fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfintă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu”. (2 Petru 3:11, 12) De asemenea şi apostolul Pavel ne previne, zicând: “Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie. Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate.” (Evrei 10:24-26).

 

Ocupat cu un serviciu de încurajare

Chiar prin aceste cuvinte ale Scripturii Domnul ne învaţă că trebuie să fim interesaţi mai mult, decât în mod obişnuit, de două lucruri: întâi, trebuie să fim foarte ocupaţi cu un serviciu de încurajare, care va provoca un spirit al iubirii şi al ajutorării între fraţi; al doilea, trebuie să ne amintim că, cunoştinţa noastră despre evenimentele ameninţătoare fac potrivit şi chiar obligatoriu întâlnirea cu alţi fraţi. Evident, a nu lua în considerare aceste preveniri ale Scripturii, trebuie mai curând sau mai târziu, să lucreze în dezavantajul nostru.

Privind în urmă, cu câţiva ani, la serviciul iubitului nostru frate Russell, ne amintim că în general exista un serviciu misionar foarte mare printre fraţi. În acele zile, când auzeam despre unul, despre doi sau trei, ici şi colo, că s-au separat de învăţăturile false şi au venit la lumina adevărului, cât de zeloşi eram să le întindem o mână de ajutor. Prin diferite eforturi şi metode stabilite de comun acord, numeroase grupuri de prin ţară erau active în comunităţile lor, ajutând astfel pe prietenii înteresaţi să se adune împreună pentru părtăşie frăţească şi studiu. Astăzi ar trebui să existe un serviciu asemănator, deoarece din nou sunt unii, doi sau trei, care ajung să înţeleagă unde i-au condus învăţăturile false şi conducătorii omeneşti, şi de aceea se află într-o stare în care apreciază ajutorul şi sfatul altora. Ce ocazie şi ce privilegiu a serviciului le este, deci, deschis la toţi aceia care sunt cu inima devotată şi au un spirit zelos!

Din când în când primim întrebări de la fraţi, din diferite părţi, despre ce alte metode pot fi folosite ca să ajute mai mulţi fraţi să iasă din confuzie şi să-i unească în legătura iubirii şi în serviciul Domnului. La unii, care ne scriu despre acest lucru, se vede un mare zel pentru serviciul misionar, la care chiar ne-am referit, şi oferă sugestii că ar încuraja o acţiune comună din partea celor care în general simpatizează cu misiunile Institutului. Noi ne-am străduit să le arătăm la unii ca aceştia, că noi întrebuinţăm toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie pentru a urma acele metode prin care se pot servi şi ajuta fraţii pretutindeni, pentru înălţarea şi instruirea lor spirituală.

Din motive speciale şi potrivite, noi am dorit să lăsăm ca fraţii, atât individual cât şi colectiv, să-şi asume răspunderea pentru o astfel de lucrare, după cum consideră ei că este pe măsura eforturilor lor şi să evite orice s-ar părea că este o dorinţă de a-şi atribui o conducere, dirijând o astfel de activitate generală. Experienţele din anii trecuţi se pare că ne-au arătat, că această atitudine a fost cea mai înţeleaptă şi cea mai bună. În toate felurile noi am căutat să ne păzim împotriva unei idei a construirii unui alt sistem omenesc sau organizaţie şi împotriva încurajării oricui să se unească cu ceva ce ar putea avea o formă vagă de a restrânge libertăţile fraţilor, sau să-i aducă în vreun fel de constrângere; şi vom continua să exercităm aceeaşi prudenţă în ceea ce priveşte procedeele şi răspunderile viitoare. După cum am declarat de multe ori poziţia noastră, nu găsim în Scripturi, că vreun frate sau un consiliu de directori sau vreun comitet de fraţi sunt autorizaţi să se considere constituiţi ca un fel de corp conducător sau autoritate sau canal în Biserică, şi noi sfătuim pe fraţii de pretutindeni să fie foarte curajoşi în împotrivirea la amestecul sau la intrarea vreunei asemenea influenţe sau dispoziţii din partea cuiva. Păstrând acest gând şi principiu, fraţii din această societate au evitat, cu grijă, să se amestece ei înşişi, sau cu vreo sugestie a lor în vreo adunare sau biserică a fraţilor printr-un amestec în treburile lor, ci din contră au îndemnat pretutindeni fraţii şi adunările prietenilor să-şi menţină independenţa, identitatea şi libertatea gândirii hotărând ei, toate chestiunile şi concluziile, şi neluând în considerare părerea altei societăţi sau organizaţie de fraţi.

Numai cei credincioşi răsplătiţi

Această asociaţie autorizată de fraţii din diferitele părţi ale ţării conduce o slujire şi un serviciu pentru poporul Domnului aşa cum doresc şi autorizează ei. Fraţilor cărora li s-a dat program şi au fost numiţi fraţi peregrini sunt numai şi numai aceia, care deja sunt autorizaţi corespunzător, şi sunt stabiliţi ca bătrâni ai unei adunări; aceştia sunt fraţi care sunt deja bine cunoscuţi a fi sănătoşi în credinţă, bărbaţi cu un zel adânc religios şi cu convingeri, care într-o anumită măsură au dezvoltat un caracter creştinesc şi totodată au şi capacitatea şi aptitudinea de a învăţa şi a împărţi adevărul spiritual la membrii-urmaşi din Corp. Serviciul acestor fraţi nu este impus nimănui, ci este oferit liber acelor adunări, care cer sau îşi arată dorinţa să fie servite de aceşti fraţi, în trecerea lor prin ţară.

În calitatea în care suntem asociaţi împreună în acest aranjament, suntem întotdeauna bucuroşi să informăm orice adunare de fraţi despre fraţi capabili să servească în lucrurile spirituale, care nu ar fi la distanţă prea mare şi care cu bucurie îşi oferă serviciul adunărilor apropiate, la sfârşitul săptămânii. Aceste sfaturi le dăm numai şi numai în spiritul şi dorinţa de a încuraja grija iubitoare şi ajutorul iubitor oriunde, în acest timp de stres general şi încercări grele.

Noi ne îndoim că Dumnezeu a descoperit cuiva deplina semnificaţie a împrejurărilor prezente, şi este cu totul nefolositor, pentru oricine dintre noi, să se neliniştească în privinţa modului în care va aduna El, în cele din urmă, pe aleşii Săi din diferitele grupuri. Pentru noi este destul să înţelegem, că fiecare membru din corpul lui Cristos are lipsă de compătimirea şi ajutorul membrilor urmaşi. Şi dacă rolul nostru este să mângâiem fraţii şi să predicăm lumii veştile bune, trebuie să recunoaştem că adevăratul test al zelului şi iubirii noastre se centrează pe hotărârea minţii de a folosi ocaziile speciale ale timpului prezent. Deci, să ne amintim că servitorul activ, treaz şi credincios, care la venirea Domnului va fi găsit harnic, va auzi glasul dulce: “Bine rob bun şi credincios”. Iubirea nu se poate odihni atâta timp cât există inimi triste, care să fie înviorate, atâta timp cât există suflete descurajate, care să fie mângâiate şi colaboratori peregrini care să caute un Barnaba credincios, care să le dea o mână de ajutor.

Iubiţi fraţi, să căutăm oriunde o legătură mai strânsă şi mai statornică cu Tatăl şi o mai mare măsură a Spiritului sfânt, prin care dispoziţia şi spiritul încropirii şi al indiferenţei poate fi înlăturat; ca zelul sfânt şi spiritul înfocat să ne poată stăpâni în aşa măsură, ca să ne facă să fim harnici şi activi în depunerea timpului şi puterii prin care alţii ar putea fi împrospătaţi şi binecuvântaţi. Dacă vom lucra astfel, într-adevăr vom da atenţie îndemnului Învăţătorului: “strângeţi-vă comori în cer, unde nici molia nici rugina nu le strică şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură”

 

STĂPÂNIREA DE SINE ÎN LIBERTATE

 

“Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii” — Romani 15:2

Noi nu ştim în ce măsură necumpătarea şi alte vicii au predominat în zilele apostolilor. În general biserica este prevenită, avertizată împotriva fiecărei forme a viciului, a păcatului, a necumpătării. Acestea sunt probleme care s-ar fi putut discuta cu evreii şi cu păgânii, cu totul independent de religie. Nu acestea sunt problemele discutate în această lecţie. De fapt, Scripturile vorbesc puţin cu privire la viciile mari, fiindcă apostolul s-a adresat creştinilor, nu lumii. Să observăm felul de adresare al fiecărei epistole — Către cei credincioşi, “casei credinţei”, “sfinţilor”. După ce aceştia au părăsit lumea, după ce s-au întors de la păcat şi de la depravarea de orice fel, nu trebuie să fie îndemnaţi în mod special cu privire la vicii. Au fost alte probleme mai importante pentru sfinţi şi pe acestea le-a discutat apostolul.

Lecţia noastră este în legătură, în mod special, cu o dificultate religioasă din acel timp. Învăţătura Evangheliei era că idolii nu sunt nimic, şi ca atare jertfirea cărnii adusă acelor idoli n-ar putea dăuna cu nimic cărnii. În acelaşi timp era implicată o chestiune de principiu. Idolatria era aşa de generală în timpul acela, încât a devenit un obicei general să se ofere dumnezeilor lor pe altarul de jertfă anumite părţi din animale, şi ceea ce rămânea putea fi luat de către sacrificator pentru a fi mâncat acasă, sau putea fi dat preoţilor, sau putea fi vândut pe piaţă. De fapt, mare parte din ceea ce era dat preoţilor lua calea pieţelor. Publicul, în general, fiind pe deplin în acord cu acest obicei, era fericit să   cumpere această carne şi era folosită în general. Când a apărut problema consumării acestei cărni, unii au avut o mare dificultate, în timp ce alţii nu au avut deloc; conştiinţa celor dintâi se răzvrătea împotriva consumării a ceea ce fusese jerfit idolilor.

Putem, desigur, simpatiza cu cei care aveau necazuri cu conştiinţa în felul acesta, chiar dacă vedem clar că idolii, fiind de piatră şi de lemn, n-ar putea face nici un rău cărnii. Totuşi, aceasta a fost o problemă arzătoare pe timpul acela. Discutarea ei de către apostol dă de înţeles acest lucru. Putem uşor înţelege că oricine şi-ar încălca conştiinţa, şi-ar dăuna prosperităţii şi intereselor sale spirituale, indiferent dacă lucrul ar fi corect sau greşit. Putem uşor vedea, de asemenea, cum o persoană ar putea influenţa-o pe alta. Fratele cu o minte puternică, înţelegând situaţia, ar putea mânca fără nici un risc; în timp ce aproapele său, mai slab în gândire, ar putea fi influenţat de exemplul său să mănânce, spre dauna conştiinţei sale el poate fi condus să iasă complet de pe cale. Acesta este gândul pe care apostolul l-a avut în minte scriind lecţia de astăzi.

Esenţa acestei lecţii este că creştinul, prin aranjament divin, este potrivit să facă orice nu i-ar dăuna lui sau unui frate sau aproapelui. Dar el nu are nici o libertate să facă rău — nici un drept să facă ceva ce i-ar dăuna lui sau fratelui sau aproapelui. Cu alte cuvinte, libertăţile noastre, în timp ce în aparenţă sunt absolute, sunt de fapt limitate. Toate să nu faci din Lege sunt înlăturate, dar esenţa Legii rămâne încă, cuprinsă pe scurt în declaraţia: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Creştinul are libertatea să facă orice nu vine în conflict cu legea de bază a naturii noi — Legea Iubirii. La prima vedere aceasta pare a fi o mare libertate, dar la o examinare mai atentă se va găsi că ne dă mai puţină libertate decât au alţii, aşa cum în mod cuvenit gândesc ei. Nu numai că legea Iubirii astfel ne controlează, deoarece aceasta este standardul divin al dreptăţii, ci mai mult, Dumnezeu ne-a acceptat în relaţie de legământ cu El Însuşi, sub Legământul Avraamic sub Cristos, Capul nostru, Mijlocitorul Noului Legământ (al Legii). În acord cu acest Legământ cu Domnul suntem puternic angajaţi la mai mult decât cere Legea sau dreptatea; suntem obligaţi să sacrificăm drepturile şi privilegiile noastre în interesul altora.

Mai jos dăm o aranjare a diferitelor expresii ale sfântului Pavel, în legătură cu acest subiect general, adunate de către Profesorul Wells:

Cu ce arme şi în ce spirit trebuie să câştige creştinul victoria?

  1. RĂMÂNEŢI ÎN LIBERATEA VOASTRĂ PERSONALĂ

“Fraţilor voi aţi fost chemaţi la libertate” — Galateni 5:13.

“Căci de ce să fie judecată liberatea mea de conştiinţa altuia?” — 1 Corinteni 10:29.

“Să mâncaţi din tot ce se vinde în măcelărie, fără să cercetaţi ceva din cauza conştiinţei. Căci “al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el.”” — 1 Corinteni 10: 25, 26.

  1. DAR CONTROLAŢI-VĂ LIBERTATEA DUPĂ LEGEA IUBIRII

“Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” — 1 Corinteni 10:23.

“Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!” — Romani 14:15.

“Nimeni să nu caute folosul său, ci al altuia.” — 1 Corinteni 10:24.

“Luaţi seama însă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi.” — 1 Corinteni 8:9.

“Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Într-adevăr, toate sunt curate. Dar este rău pentru omul care mănâncă, fiind o piedică pentru altul.

Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.” — Romani 14:20, 21.

“Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”” — Galateni 5:13, 14.

3 PĂSRAŢI-VĂ CONŞTIINŢA CURATĂ

“Ferice de cine nu se judecă pe sine însuşi în ceea ce aprobă.” — Romani 14:22.

“Aşa că fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” — Rom.   14:12.

4 GÂNDIŢI-VĂ LA EFECTUL ASUPRA ALTORA

“Dar dacă vă spune cineva: “Lucrul acesta a fost jertfit idolilor”, să nu mâncaţi din cauza celui care v-a înştiinţat şi din cauza conştiinţei. Vorbesc aici nu de conştiinţa ta, ci de conştiinţa altuia.” — 1 Corinteni 10: 28, 29.

“Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” — Romani 14:13.

5 CONCLUZIA PRACTICĂ

“De aceea, dacă o mâncare este pentru fratele meu o cursă, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să se poticnească.” — 1 Corinteni 8:13.

“… după cum şi eu plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi.” — 1 Corinteni 10:33.

 

Problema cumpătării

Aşa cum am observat deja, apostolul nu discută o problemă lumească, ci una aplicabilă numai la Biserică. Totuşi, acelaşi principiu poate fi aplicat, şi nu în mod necorespunzător, încă mai larg, la lume şi la relaţia creştinului cu neamul omenesc, în general, în privinţa cumpătării. Nu este destul că apreciem libertăţile noastre proprii. Noi avem o responsabilitate încă mai departe faţă de aceia care nu sunt aşa de puternici, sau nu sunt aşa de informaţi ca noi — o responsabilitate pe care nu vom dori să o neglijăm, dacă inimile noastre sunt în armonie cu spiritul legii divine. Apostolul ne dă o lecţie, spunând că noi trebuie “să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Acest gând poate fi bine aplicat la ultimul verset din lecţia noastră (33): “… după cum şi eu plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi”.

Dacă fiecare creştin şi-ar putea aplica, cu adevărat, lui însuşi aceste cuvinte ale apostolului, atunci efectul acestor cuvinte asupra lumii ar fi magic — stimulând imediat. Ei ar vedea la creştini o renunţare la gusturile şi preferinţele lor în interesul altora, un principiu care lumii i-ar plăcea mult de tot şi l-ar înţelege foarte repede. Dacă toţi aceia care se bucură acum în adevărul prezent ar hotărî să trăiască de aici înainte, chiar în afacerile spirituale ale vieţii, la înălţimea standardului Domnului, ce influenţă ar avea aceasta, ce influenţă s-ar extinde de la cuvintele, gândurile şi faptele lor! Atunci Biserica ar deveni într-adevăr o lumină strălucitoare în lume! Noi trebuie să luăm atitudinea noastră respectând voinţa Domnul şi să aşteptăm cu răbdare ca El să ne aducă la timpul şi pe căile Sale binecuvântări mai mult decât compensatoare. Angajamentul îi ajută pe mulţi să facă aceasta. Cine nu învaţă să-şi sacrifice voinţa, preferinţele sale în interesul altora, ne temem că niciodată nu va avea acea pregătire a caracterului pe care o cere Domnul de la cei care vor fi comoştenitori cu El în Împărăţie.

 

 

“CURCUBEUL SE VA ARĂTA ÎN NOR”

 

“Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi … Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic.” — Geneza 9:14-16

Cât de numeroase şi admirabile sunt descrierile date nouă, despre caracterul lui Dumnezeu, în Cuvântul Său inspirat. Ca şi Creator şi Stăpân al imensului Univers El ni Se descoperă prin puterea Sa nemărginită — o Fiinţă cu înţelepciune şi putere perfecte pentru a conduce şi stăpâni nenumăratele lumi. Ca un Dumnezeu sfânt, El ni se descoperă împotrivindu-se la tot ce este păcătos şi nesupus “mâniindu-se în fiecare zi” şi “pedepsind fărădelegea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie”. În exercitarea tuturor însuşirilor Sale, a înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii, oricând şi oriunde trebuie să se manifeste, este armonie perfectă şi echilibru perfect. În fiecare descoperire a caracterului Său perfect, conţinută în Cuvântul Său sau arătată în îndurările Sale, toate creaturile Sale inteligente pot găsi o cauză pentru a exclama împreună cu scriitorii inspiraţi: “Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până sus; Tu ai făcut lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?” “O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Căci “cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?”” “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că dreptăţile Tale au fost arătate.” —   Psalmul 71:19; Romani 11:33, 34; Apocalipsa 15:4.

 

Descoperit ca Tatăl îndurărilor

Dintre toate descoperirile lui Dumnezeu, care sunt dăruite omenirii greu încercate şi agitate, nici una nu poate fi atât de mângâietoare ca aceea, care adeseori este amintită în Scriptură, că “Dumnezeu este dragoste”. Pentru cei din “creaţia” ce “suspină”, care au hotărât să-şi întoarcă urechea la Cuvântul îndurării Sale, nimic nu a fost mai mângâietor decât asigurarea că Dumnezeu, în adevăr, a iubit lumea atât de mult încât a pus în plan eliberarea ei din puterea păcatului şi a morţii. În felul acesta, de-a lungul veacurilor de suspin, de suferinţă şi de moarte, speranţa unei Epoci de Aur când moartea, suferinţele şi toate grijurile şi durerile vor fi şterse pentru totdeauna, au susţinut pe aceşti îngrijoraţi şi împovăraţi fii ai oamenilor. Speranţa din inimile oamenilor se bazează pe Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu. Dar rămâne pentru cei concepuţi de Spiritul lui Dumnezeu, să înveţe a cunoaşte cele mai dulci secrete ale bunătăţii lui Dumnezeu. Acestor favorizaţi, El le este descoperit ca “Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre”. Care este oare creştinul adevărat, care să nu fi avut parte de aceste mângâieri? Şi care dintre adevăraţii creştini n-a avut nevoie de acestea şi nu a recunoscut, că fără acestea demult ar fi fost pierdut? Dumnezeu a fost credincios şi ne-a mângâiat cu cunoştinţa că păcatele noastre sunt iertate; că oricare ar fi fost starea noastră de mai înainte, când eram copii ai mâniei ca şi ceilalţi, acum suntem “spălaţi … sfinţiţi … îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11). El ne-a mângâiat prin diferitele asigurări, că El este compătimitor cu noi, întocmai “ca un tată cu copiii lui”. Deci, dacă vreunul din fiii Săi a făcut vreo greşală, el poate fi din nou restabilit, şi “nu se va prăbuşi de tot”. Dacă copiii lui Dumnezeu nu ar avea astfel de mângâieri, atunci desigur că ar fi cu totul descurajaţi şi mulţi dintre ei ar slăbi pe drum. Şi pentru ca nici o nefericire aparentă, nici o pierdere a iubiţilor noştri sau a sănătăţii, sau a averii sau a oricărui lucru pământesc, să nu ne facă să ne îndoim cu privire la îngrijirea lui Dumnezeu pentru noi, El ne-a dat făgăduinţa “că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).

Mă voi încrede şi nu îmi va fi teamă

“În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”, ne spune o prevenire a Domnului, celor care am început drumul nostru cu El, şi cât de bine ne-am dat seama că este aşa. Dar cu toate acestea suntem fericiţi, deoarece apreciem faptul că numai prin astfel de experienţe putem dezvolta un caracter asemenea Domnului, şi expresia inimii noastre sincere şi arzătoare a fost: “Bucuros voiesc să sufăr, să rabd toate numai să umblu cu Tine pe un drum”. Dacă “necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde” (Romani 5:3, 4), atunci acei ce sunt însufleţiţi de această nădejde nu au nici un sentiment de ruşine sau de descurajare sub disciplina şi încercările pe care trebuie să le îndure, ci pot să se laude în suferinţă şi să se bucure că au fost găsiţi vrednici să sufere cu Domnul lor şi pentru El, şi astfel ei umblă pe calea crucii cum a umblat El.

Dacă în timpurile mai bune, când norii au fost mai puţin întunecaţi decât astăzi, L-am rugat pe Domnul ca El să ne ajute în zilele mai întunecate care vor veni, zicând: “Când voi fi mai aproape de timpul de strâmtorare, atunci te rog Doamne, să-mi întăreşti credinţa”, se poate că tocmai acum se vede trebuinţa unei credinţe puternice, care se poate încrede în Domnul şi căreia să nu-i fie frică, vină orice are să vină. Dacă din locul adăpostit, unde ne-am aflat în decursul anilor trecuţi, am privit înainte în aşteptarea zilelor viitoare şi am văzut că acestea vor fi timpuri de greutăţi şi necazuri neobişnuite, în care atât omul cât şi animalul numai cu mare greutate îşi vor susţine existenţa, şi că acestea vor fi timpuri de grele încercări pentru întreaga omenire, atunci chiar din această cauză ne-am rugat, ca Domnul să ne dea putere în aceste zile grele. Dar cum este astăzi cu noi? Sau ne-am imaginat că poporul Domnului în acest timp de criză şi de dezmembrare a imperiilor va fi scutit în mod miraculos de această situaţie grea care este peste tot? Nu cumva am crezut, că “pâinea şi apa” ne vor fi sigure, oricât de mare şi răspândită ar fi această strâmtorare? Dacă acesta este cazul, atunci se constată lipsa unei adevărate înţelegeri despre experienţa posibilă a unora chiar dintre sfinţi. O astfel de scutire, a celor a căror credinţă trebuie să fie examinată în mod deosebit, de o încercare cu privire la “vină ce are să vină”, nu se prea potriveşte cu metoda lui Dumnezeu în ce priveşte dezvoltarea Bisericii Sale. Apostolii au ştiut ce înseamnă “să fie smeriţi şi … să trăiască în belşug” şi credincioşii dinainte de Veacul Evanghelic au ştiut ce înseamnă a umbla îmbrăcaţi în cojoace şi în piei de capră; ei au fost ucişi cu pietre, au fost tăiaţi în două cu ferăstrăul, au fost ispitiţi, au murit ucişi de sabie; ei au fost lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin deşerturi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. (Filipeni 4:12; Evrei 11:37, 38) Deci, noi pentru ce să aşteptăm să fim eliberaţi de astfel de încercări? Mai bine să ne rugăm ca să nu ni se micşoreze credinţa prin orice am trece şi să ne dovedim demni pentru un loc printre eroii credinţei.

 

Curcubeul în nor

Norii pot să vină peste lume, tocmai ca mersul evenimentelor în general şi ca o urmare a domniei răului, care există astăzi pe pământ, dar noi suntem asiguraţi că nici o experienţă nu poate veni asupra unui copil al lui Dumnezeu, fără ca aceasta să fie permisă direct de Dumnezeu. De aceea, acestora le sunt pline de însemnătate cuvintele textului nostru de mai sus: “Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor”. “Îngrijirea delicată, prin acest semn de îndurare, l-a mângâiat pe Noe, şi, de atunci începând mii de oameni au fost mângâiaţi prin acest semn. Este vrednic de observat procedeul plin de iubire, în care Dumnezeu a zis: “Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi”. În acelaşi moment, ochii lui Dumnezeu şi ai noştri privesc acelaşi fenomen — acesta este un gând frumos, dar aici este ceva şi mai mângâietor, că El vede curcubeul, pe când ochii noştri slabi şi orbi nu-l văd deloc.

Curcubeul legământului de milă se întinde de-a lungul Bibliei, de la Geneza până la Apocalipsa, cu un capăt aşezat pe pământul îmbibat cu apă de pe muntele Ararat, iar cu celălalt capăt stând pe Tronul strălucitor din cer, creind un arc în spaţiul dintre cer şi pământ. Noi vedem aceasta în cuvintele mângâietoare, la o mie opt sute de ani după potop: “Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra” (Isaia 54:9); şi după opt sute de ani îl vedem în viziunea apostolului Ioan: “şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald” (Apocalipsa 4:3); vechiul semn de eternă credincioşie a lui Dumnezeu a apărut chiar în cer. Acest curcubeu de jur împrejurul tronului, se deosebeşte de toate celelalte prin aceea, că în loc de-a avea şapte culori el are numai o culoare, şi tocmai această deosebire arată însemnătatea sa mai clară. Noi însă nu trebuie să privim simbolurile Bibliei cu ochii celor din Apus, ci cu ochii celor din Răsărit. După felul de gândire al celor din Orient, culoarea verde este un simbol al credincioşiei şi al adevărului. Sfinţii cei mai buni au greşit, patriarhii cei mai nobili şi sfinţii apostoli au greşit, dar credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale niciodată nu a greşit şi nu pot greşi niciodată!

Nu avem noi un mesaj măreţ al păcii şi al speranţei pentru toate inimile suferinde? Noi toţi am dori să vedem curcubeul fără nori, dar aceasta nu este cu putinţă. Soarele are nevoie de un nor întunecat pentru a-şi răspândi culorile sale strălucitoare asupra acestuia, şi Dumnezeu adesea are nevoie de o bază de tristeţe pentru ca iubirea Sa strălucitoare să se poată vedea tot mai clar. Cu cât sunt norii mai întunecaţi, cu atât mai clar se vede curcubeul; şi un motiv pentru care El permite adesea ca norii să devină mai grei şi mai întunecaţi asupra noastră, este tocmai ca să ne facă să vedem iubirea Sa, ca cel mai sigur şi evident lucru.

 

Norii groşi asupra lui Iacov ­­­

O frumoasă ilustraţie despre acest lucru se găseşte în istoria patriarhului Iacov. Când a murit soţia sa iubită, Rahela, a venit un nor gros peste el şi tot aşa când fiul său Iosif a fost furat şi el credea că este mort. În plus, pe lângă aceste necazuri, a mai venit unul: a fost o foamete în ţară. Se părea că moartea s-a apropiat de el şi de toată familia sa. Tocmai atunci curcubeul era în nori şi Dumnezeu privea asupra lui, dar Iacov nu-l putea vedea. Ochii săi tulburaţi de lacrimi erau prea slabi pentru a putea vedea acest curcubeu, şi motivul era că norii nu erau destul de întunecaţi pentru ca curcubeul să se poată arăta. Dar Dumnezeu a continuat să întunece norii. Iacov şi-a trimis fiii după pâine în Egipt. Ei au rămas acolo mai mult ca de obicei. El era îngrijorat şi neliniştit. Apoi ei s-au întors, dar numai pentru a spune, că l-au lăsat pe Simion prizonier şi că stăpânitorul Egiptului a vorbit cu ei foarte aspru şi l-a cerut pe Beniamin. Umilul patriarh auzind acestea a fost îngrozit. El nu se putea despărţi de Beniamin; acesta era cel mai iubit fiu al său şi de aceea a zis: “Fiul meu nu se poate coborî împreună cu voi”. Dumnezeu însă a văzut de bine ca norii să devină şi mai întunecaţi asupra lui. Beniamin trebuia să fie trimis, şi inima bătrânului tată aproape se sfâşia de durere când a zis: “cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa Morţilor”. “Toate acestea sunt împotriva mea.”

În timp ce norii deveneau tot mai întunecaţi, până când speranţa era aproape să dispară, deodată soarele a început să apară, şi pe baza celui mai dens întunerec s-a putut vedea curcubeul: “Iosif tot mai trăieşte”, i-au spus fii săi şi el aproape a leşinat de bucurie. Curcubeul era atât de măreţ încât ochii săi erau aproape orbiţi de măreţia lui, dar cu cât privea mai mult curcubeul cu atât mai clară îi devenea convingerea că, în loc ca toate lucrurile să fie împotriva sa, “toate lucrurile lucrează împreună spre binele” său, în aşa măsură cum el niciodată nu şi-ar fi putut închipui. În sfârşit, a privit toate aceste întâmplări aşa cum le-a privit Dumnezeu întotdeauna, şi atunci a aflat pacea inimii sale pe care de mult ar fi aflat-o dacă şi-ar fi încredinţat toate căile sale Domnului şi s-ar fi încrezut în El. Tot timpul, cât el privea numai asupra întristărilor sale, Dumnezeul cel credincios plănuia apariţia curcubeului. Şi aceasta este întotdeauna aşa.

 

Întristarea voastră

se va preface în bucurie

“Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine”, acesta este norul, “dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică”, este curcubeul. Eu “te voi pedepsi pentru toate urâciunile tale”, acesta este norul, totuşi “nu­-Mi voi depărta cu totul bunătatea de la el şi nu-mi voi face credincioşia de minciună”, acesta este curcubeul. “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”, acesta a fost norul, “Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” acesta a fost curcubeul. “În lume veţi avea necazuri”, acesta este norul, “dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, acesta este curcubeul. “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum”, acesta este norul, “dar vei înţelege după aceea”, acesta este curcubeul. “… vă veţi întrista”, acesta este norul, “dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura”, acesta este curcubeul. Nici un nor, fie din cauza păcatului sau a necazului, nu se poate ridica asupra fiilor lui Dumnezeu, care să nu poată fi luminat de o oarecare asigurare a milei lui Dumnezeu atotiertătoare şi de pacea Lui care este mai presus de orice minte.

Nici o binecuvântare nu este în întristare, până când iubirea lui Dumnezeu nu se vede strălucind asupra ei. Norii fără soare nu pot să producă curcubeul, dar când vedem curcubeul strălucitor, care se întinde peste nori, atunci putem vedea ceea ce face ca norii să strălucească atât de minunat, şi încetăm să mai cugetăm la nori şi vedem numai curcubeul. Privind la iubirea, care se întinde peste toate necazurile noastre, toate întristările aproape dispar şi se prefac în bucurie. Uneori, într-adevăr, cu greu putem vedea curcubeul, el este prea întunecos şi neclar, dar strălucirea creşte în măsura în care se întunecă norii. Poate că aceasta este cauza pentru care Dumnezeu adeseori ne întunecă norii, până când sunt negri ca noaptea. Însă, să recunoaştem că, deşi ochii noştri nu pot vedea strălucirea întotdeauna, totuşi ochii lui Dumnezeu o văd. El întotdeauna priveşte asupra ei şi întotdeauna Îşi aminteşte de legământul Său.

 

Stindardul Său

asupra noastră este iubirea

Ce bogăţie de stimulente spirituale este în faptul că curcubeul, aşa după cum noi îl vedem, este numai jumătatea cercului şi de aceea el este incomplet. Dar cauza pentru care nu-l putem vedea întreg, este că noi îl privim numai de la nivelul pământului. Acei ce l-au văzut de pe un vârf de munte şi aceia care au călătorit mai sus în atmosferă, văzând norii atât dedesubtul lor cât şi deasupra, ne-au spus că ei au văzut curcubeul întreg, cercul întreg. Considerând acest gând şi citind din nou cuvintele: “şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu”, acesta nu ne sugerează oare adevărul că în timpul cât suntem pe acest pământ nu putem vedea iubirea lui Dumnezeu în toată întinderea ei, ci numai după ce vom fi ridicaţi şi ne vom afla în locurile cereşti vom “cunoaşte deplin, cum am fost cunoscuţi” tot ce aici ne este ascuns? O, voi inimi pline de apăsare, aşteptaţi numai în linişte, până când veţi ajunge mai sus, când toată aparenţa nedesăvârşită a iubirii dumnezeeşti va fi dispărut complet! Dar aceasta este surpriza fericită păstrată pentru ochiul ceresc; pentru ochiul care poate să se uite la iubirea lui Dumnezeu chiar din centrul iubirii, de la Tronul lui Isus Cristos.”

În mijlocul tuturor îngrijorărilor, încurcăturilor, greutăţilor în care am putea să ajungem ne putem încrede în El deplin şi încrezându-ne în El, stăpânim sufletele noastre în pace şi răbdare. În fiecare experienţă amară şi grea, stindardul iubirii Sale flutură asupra noastră. Şi, cât este de mare această iubire, care doreşte ca noi să fim pregătiţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Numai iubirea este aceasta, care permite experienţe speciale, prin care putem intra în Împărăţie. Să nu ne aducem aminte oare totdeauna de curcubeul din nori, şi să fim încurajaţi cu gândul, că bunul nostru Dumnezeu priveşte, de asemenea, la acelaşi curcubeu şi Îşi aduce aminte de legământul Său, pentru a face ca toate să lucreze spre binele nostru veşnic? Scumpul nostru Mântuitor stă aproape de cuptorul strâmtorărilor şi nu va permite ca temperatura cuptorului să crească aşa de tare, încât metalul scump să fie distrus. (1 Corinteni 10:13) El ne iubeşte atât de mult, încât nu va permite să trecem prin probe şi greutăţi fără folos. Să ridicăm sus ochii şi să ne obişnuim credinţa să vadă curcubeul în fiecare nor, şi prin o experienţă binecuvântată şi plină de pace a încrederii în Dumnezeu să recunoaştem împreună cu apostolul, că “întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:17, 18).

 

 

Ce Zice Bisericilor Spiritul?

 

Discursul fratelui Isaac Hoskins, secretar în biroul Institutului Biblic Pastoral din Brooklyn, ţinută la conferinţa fraţilor de la 1-3 noembrie 1929, în Casa Bibliei T. W. cea veche din Pittsburg — Allegeny, Pa, S.U.A.

“Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor.” — Apocalipsa 3:22

Iubiţi prieteni! Este o bucurie deosebită pentru mine, să fiu cu voi, şi consider o onoare rară şi un privilegiu a vorbi la această Convenţie. În trecut, de multe ori, am vorbit fraţilor de la acest anvon, ultima ocazie eu cred că a fost în urmă cam cu douăzeci de ani. Dar în anumite privinţe această ocazie o consider un privilegiu cu mult mai mare decât oricare alta de mai înainte. În seara aceasta încep să vorbesc cu un sentiment de bucurie şi tristeţe; într-adevăr de bucurie pentru că atât de mulţi din poporul Domnului au fost îndemnaţi, de acelaşi Spirit, să se adune acum în locul acesta, care cu mulţi ani înainte a fost sfinţit prin prezenţa Domnului şi prin serviciul admirabil al iubitului nostru frate Russell. Desigur, este un motiv de mulţumire că fraţii adunaţi la această Convenţie fac aşa, fiind conştienţi de privilegiul lor înalt de folosire a libertăţii lor pentru o gândire individuală şi o credinţă personală şi pentru a-L venera pe Dumnezeu în conformitate cu ceea ce le dictează propria lor conştiinţă. Dar, de asemenea, este o întristare iubiţi prieteni că ne adunăm aici şi într-o anumită măsură ne reamintim trecutul; încercările, experienţele cele mai critice care l-au luat pe neaşteptate pe poporul Domnului în ultimii ani şi le-au cauzat multă durere şi cercetarea inimii. Unii au răbdat şi aleargă bine, iar alţii nu. Totuşi, fiindcă ne dăm seama că Tatăl nostru ceresc este încă la cârmă, nu avem motiv să ne tulburăm sau să fim neliniştiţi, ci avem toate motivele pentru linişte, încredere şi pace.

Subiectul pe care încerc să-l dezvolt astăzi ar putea fi intitulat în două feluri: “Dacă Cristos ar veni astăzi în Biserică” sau “Ce zice Bisericilor Spiritul?” Putem fi siguri că dacă Mântuitorul ar apărea astăzi, vizibil, în mijlocul nostru pentru a vorbi Bisericii, El fără îndoială ne-ar explica şi ne-ar transmite hotărârea Spiritului; cu alte cuvinte, noi am auzi ce zice Bisericilor Spiritul.

Prieteni, haideţi cu mine şi să întoarcem arătătorul marelui ceasornic al Veacurilor cu nouăsprezece secole în urmă. Suntem acum, în viziune, luându-ne locul nostru în cea mai sfântă dintre toate ţările de pe pământ. Suntem la Iordan; o persoană însemnată trece pe dinaintea noastră, şi prezentându-Se lui Ioan Botezătorul este botezat, este îngropat în valurile Iordanului. Imediat după aceasta urmează o mărturie minunată a puterii din înălţime; o lumină din cer şi o manifestare în chipul unui porumbel, însoţită de o voce: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea”. Acesta nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu. El se depărtează de acolo liniştit şi se retrage în singurătate, în pustiu. Mai multe zile şi nopţi petrece în contemplarea lucrurilor cereşti. El locuieşte chiar în prezenţa Tatălui ceresc. El se străduieşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu cu privire la marea Sa misiune, pe care a venit s-o îndeplinească. Au fost permise ispite dureroase să-I încerce cel mai adânc gând şi adâncimea supunerii şi credincioşiei Sale.

“Şi Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea şi I s-a dus vestea în tot ţinutul din jur. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, fiind slăvit de toţi. A venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, în ziua sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis cartea, a găsit locul unde era scris: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc captivilor eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Şi înfăşurând cartea, când a dat-o înapoi îngrijitorului, S-a aşezat jos. Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El. Şi El a început să le spună: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o.” Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: “Oare nu este Acesta fiul lui Iosif?” Şi El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veţi spune proverbul acesta: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Fă şi aici, în patria Ta, ce am auzit că ai făcut în Capernaum.””   “Dar”, a spus El, “adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul prorocului Elisei; şi nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman Sirianul.” Toţi cei din sinagogă, auzind aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos, în prăpastie. Dar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.” — Luca 4:14-30.

Aşa este descrierea sacră despre Acela, care a vorbit cum nici un om nu a vorbit, care S-a prezentat pe Sine oamenilor şi care pentru un moment a fost întâmpinat şi primit ca un om vestit şi înţelept. Dar, când El a vestit în mod deschis adevărul şi voinţa Tatălui, ei n-au mai văzut nimic bun în El, nimic de dorit, ci totul de condamnat şi de respins. Relatarea ne spune cum Fiul lui Dumnezeu a intrat în sinagogă, biserica de pe timpul Său, şi ce s-a întâmplat în urma acestui lucru.

În toate analele experienţei umane există o pagină cu o pată care iese în mod accentuat în relief, mai întunecată decât toate celelalte; şi când, în cele din urmă, cartea răului va fi terminată şi istoria păcatului sfârşită, acea pagină va depăşi, totuşi, pe toate celelalte în oroare şi nedreptate. Aceasta nu este alta, decât cea care arată respingerea şi omorârea Mântuitorului lumii.

El a fost trimis din curţile cereşti, ca Cel mai distins vizitator ce au văzut ochii omeneşti vreodată; El a venit ca Fiul iubit al lui Dum-nezeu, prietenul omului; El a venit cu o inimă plină de simpatie şi compătimire; El a venit să ajute şi să binecuvânteze; El a venit fără nici un fel de scop egoist ci numai cu dorinţa de a arăta iubirea lui Dumnezeu şi de a ridica omenirea. Din prezenţa lui Dumnezeu a venit acest Fiu preaiubit să îndeplinească această mare misiune. Dar “ei nu L-au recunoscut”. El a fost dispreţuit şi respins şi dat la moarte. Privind înapoi, la grozăvia păcatului şi la tragedia răului care umplu istoriile noastre, putem afla o posibilitate pentru a scuza starea păcătoasă a omului în general, dar pentru acea faptă, prin care au înlăturat şi au omorât pe Cristosul măririi care nu a cunoscut păcat şi nu a supărat pe nimeni, nu există scuză. Totuşi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu a plănuit că şi aceasta va fi iertată.

Au trecut multe secole de când a intrat Mântuitorul în biserica din Nazaret, până la generaţia noastră, care pretinde evlavie, spunând: “Este o ruşine, ca Fiul lui Dumnezeu să fi fost maltratat şi respins!” Totuşi, se poate ca generaţia prezentă, cei ce pretind a fi aleşii lui Dumnezeu, să pretindă superioritate faţă de biserica evreiască din timpul Domnului nostru? Dacă Mântuitorul s-ar prezenta acum în poporul Său, ar fi mai bine tratat de cum a fost tratat acum nouăsprezece secole în Sinagoga din Nazaret? Caracteristica experienţei omeneşti este următoarea: istoria nu apare contemporanilor ei cum apare la o generaţie de mai târziu. Din această cauză este ceva foarte obişnuit, ca oamenii unei generaţii să privească la cei din trecut, când au fost unele crize, şi să se mire de ceea ce au făcut oamenii, de ce au ales un asemenea curs neînţelept. Explicaţia este că privind înapoi la faptele omenirii în perioadele timpurii nu avem toate amănuntele, faptele şi împrejurările, şi de aceea nu suntem în stare a judeca lucrurile în mod matur; şi aşa, câteodată ni se pare că noi nu am fi făcut greşelile pe care o generaţie timpurie le-a făcut, dacă noi am fi fost în locul lor. Dar istoria lumii arată că tendinţa naturii umane a fost în toate timpurile experienţei sale cam aceeaşi. De aceea adeseori auzim că istoria se repetă; şi aceasta înseamnă că purtarea omului în diferite generaţii din istoria omenirii sub aceleaşi condiţii s-a repetat din nou şi din nou.

Aceste observaţii, iubiţi prieteni, le facem în această seară şi ne străduim să aplicăm lecţiile trecutului şi să primim un ajutor spiritual şi să putem decide mai bine poziţia noastră faţă de Domnul ca membri ai Bisericii din timpurile de pe urmă. Noi avem încredere că celor aleşi în favoarea şi tovărăşia divină, ca membri în Biserica lui Cristos, în această dispensaţie, le este acordat un loc foarte proeminent în Biblie, în special în Testamentul Nou. Noi toţi suntem de acord că punctul principal în planul lui Dumnezeu, cu privire la acest Veac este pregătirea Bisericii pentru glorificarea ei împreună cu Domnul şi Învăţătorul ei. În tot serviciul Domnului aflăm multe şi minunate dovezi a interesului Său special pentru aceia care aveau să formeze nucleul Bisericii Sale. În rugăciunea Sa, pe care a rostit-o aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, a spus Tatălui ceresc că cererile Sale au fost în special pentru aceia, pe care Tatăl i-a dat Lui şi pe care i-a chemat afară din lume. Apoi, după învierea Domnului nostru, când El a fost gata să-şi ia ultimul rămas bun de la ei, la timpul înălţării Sale, i-a asigurat, din nou, pe ucenicii Săi îngrijoraţi de iubirea şi îngrijirea Sa personală, spunându-le: “Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

Puţin mai târziu, în istoria Bisericii primare, Învăţătorul a accentuat această făgăduinţă sfântă. În descoperirea dată sfântului Ioan aflăm acest adevăr măreţ într-o descriere vie. Preaiubitul Ioan ne spune că din cauza credincioşiei sale în serviciul Învăţătorului şi al adevărului Său se găsea în exil pe insula Patmos. El spune cum Domnul i-a schimbat situaţia în una de mare onoare şi privilegiu. Cu toate că Apocalipsa a fost dată pentru întreaga Biserică, totuşi noi putem fi siguri că mintea apostolului a fost întărită şi împrospătată. Apostolul ne spune că în ziua Domnului, în întâia zi a săptămânii, s-au întâmplat toate acestea. El a auzit un glas puternic de trâmbiţă înapoia sa; s-a întors să vadă cine şi ce era. Şi când s-a întors a văzut Biserica lui Cristos; el nu spune aceasta tocmai cu aceste cuvinte, dar vorbirea sa fără îndoială tocmai aceasta vrea să arate: “Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur”. Noi nu suntem lăsaţi să ghicim sau să teoretizăm în privinţa a ceea ce reprezintă această viziuneOpiniile noastre nu sunt necesare, deoarece avem explicarea Domnului Însuşi la această ilustraţie: “cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici”.

Aşa dar, tocmai la începutul Apocalipsei avem exprimată sugestia că tema de bază a acestei viziuni a Descoperitorului este Biserica lui Cristos, pentru că acesta a fost cel dintâi lucru pe care apostolul l-a văzut. Dar interesul nostru pentru acest subiect devine cu atât mai captivant, când citim: “… am văzut … în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului”. Descrierea nu poate avea decât o singură semnificaţie — lecţia este aceea, a prezenţei continue a lui Cristos cu Biserica Sa în tot timpul Veacului Evanghelic. Simbolul ar părea să sugereze că cele şapte sfeşnice de aur ar fi şapte candelabre individuale şi deosebite, poate aşezate în formă de cerc, ca Fiul Omului să se poată vedea stând în mijlocul lor. El a fost îmbrăcat într-o haină de preot, fiind gata să exercite serviciul şi slujba preoţească în Biserica Sa. Rămânând în mijlocul sfeşnicelor înseamnă că Cristos stă cu Biserica Sa şi Îşi exercită serviciul Său preoţesc prin aceea că El supraveghează afacerile poporului Său, facând să strălucească lumina adevărului şi se îngrijeşte, în orice fel, de viaţa spirituală şi de interesele Bisericii Sale credincioase.

Îndeplinirea tuturor acestor simboluri uimitoare se află în slujba şi opera Spiritului sfânt de la Rusalii până în prezent şi până la terminarea Veacului Evanghelic. În ceasurile din urmă ale vieţii Sale pământeşti, Isus a prezis care a fost scopul Veacului: El le-a explicat ucenicilor Săi, că plecarea Sa nu înseamnă că ei vor fi părăsiţi, ci că El le va trimite un Mângâietor, Spiritul, să-i conducă în tot adevărul şi să le spună lucrurile ce au să vină, şi să rămână cu ei până la sfârşitul Veacului.

Cum, Însuşi marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus a trebuit să primească ungerea din cer înainte de a fi pregătit pentru misiunea Sa (după cum citim: “Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea”), tot aşa şi membrii credincioşi ai corpului Său trebuie să se împărtăşească de aceeaşi ungere de sus; şi prin puterea Spiritului s-a înfiinţat Biserica şi şi-a început misiunea pământească.

Aflăm, deci, că în Biserica primară, cea dintâi şi cea mai însemnată grijă a fost ce voia să spună Spiritul; de ce spirit eşti; ai primit tu Spiritul sfânt şi ce zice bisericilor Spiritul. În Biserica primară nu au existat încercări în ce priveşte armonia sau subordonarea faţă de conducătorul sau învăţătorul care s-a pus singur conducător, sau faţă de un grup de conducători, sau faţă de orice fel de organizaţii, întocmiri sau sistem omenesc. Învăţăceii lui Cristos au fost învăţaţi clar că ei au numai un Cap, un Stăpân, un Învăţător, şi acesta a fost Însuşi Mântuitorul. Ei au fost învăţaţi că trebuie să fie în legătură personală cu El şi supuşi voinţei Sale; iar încercarea în acele zile era, dacă cineva a crezut sau nu în Cristos, predându-se pe deplin, urmându-I cu ajutorul Spiritului sfânt.

Într-un loc unde a călătorit apostolul Pavel s-a pus întrebarea, dacă s-a primit Spiritul sfânt sau nu. Răspunsul a fost: “Nici n-am auzit că există Duh Sfânt”. Observaţi bine, iubiţi prieteni, că aceştia cărora li s-a pus întrebarea n-au fost păgâni idolatri, nici evrei necredincioşi. Aceştia au fost creştini mărturisiţi, şi ei au primit într-o anumită măsură învăţături de la aceia care se dădeau pe sine ca învăţători ai religiei şi a învăţăturilor lui Cristos. Şi totuşi, aceşti credincioşi declaraţi au trebuit să depună această tristă mărturie, că ei n-au ştiut nimic despre un Spirit sfânt. Noi ne temem, că în tot timpul Veacului Evanghelic au existat astfel de creştini, şi mulţi în timpul nostru ar trebui să recunoască, dacă ei ar mărturisi faptele în mod sincer, că niciodată n-au experienţat puterea şi viaţa Spiritului sfânt, cu toate că ei sunt creştini mărturisiţi şi susţin că sunt învăţaţi de aceia care voiesc să fie învăţători. Şi fără acea putere sfântă nu există o adevărată viaţă spirituală ori legătură cu Cristos.

La începutul cărţii Apocalipsa sunt şapte mesaje adresate către şapte biserici. Aici, iar este vorba de imaginea unei Biserici, ca un întreg, împărţită în cele şapte epoci sau faze istorice diferite ale ei. Desigur, au fost şapte biserici locale numite după numele localităţilor lor în timpul apostolilor, dar ele trebuiau să prefigureze sau să reprezinte Biserica întreagă cu experienţele ei numeroase de la începutul şi până la sfârşitul Veacului. Aceste şapte epistole, trimise celor şapte biserici trebuiau, în mod evident, să descrie starea, tendinţa generală şi condiţia poporului mărturisit a lui Dumnezeu în tot timpul Veacului Evanghelic. În unele din aceste mesaje, Mântuitorul laudă şi aprobă lucrările urmaşilor Săi; în altele le dezaprobă şi mustră ceea ce vede rău, lumesc şi practicile rele. Mesajele, de la un capăt la altul, întotdeauna au o nuanţă de atenţionare îndemnând la credinţă şi ascultare şi spunând cuvinte de compătimire şi îmbărbătare — “… ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni”. Semnificativ, într-adevăr este faptul că fiecare din aceste şapte mesaje se termină cu îndemnul solemn: “Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”, ca şi cum ar vrea să ne spună, că cea mai însemnată şi mai folositoare grijă este de-a auzi şi a fi atent la vocea Spiritului, indiferent care ar fi costul, indiferent ce voce omenească sau orice combinaţie a vocilor omeneşti pot încerca să ne abată de la aceasta.

Iubiţi prieteni, să fie bine înţeles şi primit marele adevăr, marele fapt, că deoarece Biserica a fost instituită şi a pornit pe calea sa la începutul Veacului prin Spiritul sfânt, a fost intenţionat în mod evident ca acesta să fie singurul intermediar, singurul canal şi sursă a puterii şi conducerii ei până la sfârşitul peregrinajului pământesc. Dacă Biserica şi-a început existenţa ei prin puterea Spiritului, este sigur că ea îşi va sfârşi lucrarea şi călătoria pământească prin puterea aceluiaşi Spirit! Mai mult, oare nu vom lua în considerare că fiecare nereuşită şi fiecare înfrângere în Biserica mărturisită a lui Cristos, este datorită nereuşitei din partea credincioşilor mărturisiţi de a da atenţie vocii Spiritului şi a umbla în ascultare de aceasta? Noi nu putem, de fapt, rezolva toate greutăţile şi să găsim soluţii la toate problemele în Biserica de astăzi în ce priveşte serviciul şi opera Spiritului lui Dumnezeu? Întocmai cum în Biserica de pe timpul apostolilor, fraţii erau însoţiţi de o reuşită în spiritualitatea caracterului şi în lucrul şi serviciul lor, oriunde şi oricând au ascultat vocea Spiritului, tot aşa Biserica din ultimul timp va avea succese şi victorii, în serviciul şi slujba sa în măsura în care Spiritul lui Cristos este primit şi i se dă ascultare. În afară de aceasta, întocmai cum într-o epocă sau alta din istoria Bisericii s-a descoperit starea lumească, lucrurile cărnii şi decăderea generală din cauză că vocea Spiritului n-a fost auzită şi nu i s-a dat ascultare, tot aşa vom constata greşelile şi decăderea în mijlocul nostru, dacă vom neglija să auzim şi să dăm ascultare la ceea ce zice bisericilor Spiritul.

Iubiţi fraţi, ce zice Spiritul, credincioşilor din timpul acesta de pe urmă? Sau dacă Cristos ar umbla astăzi în mijlocul nostru, în mod literal şi vizibil, ce ar spune El, ce ar însemna aceasta pentru noi? Acestea desigur sunt cugetări şi întrebări asupra cărora trebuie să se îndrepte toată atenţia noastră în modul cel mai serios. Sfinţirea şi pregătirea noastră pentru comoştenirea cu Cristos în Împărăţia Sa sunt lucruri pe care noi toţi le căutăm; şi nici un gând nu este mai purificator sau mai sfinţitor în influenţa sa decât acela, că ne imaginăm sau ne vedem tocmai în prezenţa Aceluia, “care are ochii ca para focului” şi care este în stare să citească chiar gândurile şi intenţiile inimilor noastre.

Cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un domn cu numele Howard, deputat în Congresul Statelor Unite, a scris o carte foarte interesantă, cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Congres”, care a avut un mare tiraj. Scriitorul a vrut să demaşte, în lumina creştinismului, stările rele şi corupţia ce ameninţa atunci corpurile legiuitoare. Desăvârşirea şi sfinţenia Mântuitorului au fost puse în contrast cu nelegiuirea oamenilor, cu scopul ca omul să primească o lecţie folositoare.

Tot în acel timp, un alt domn, cu numele Stead, a scris o carte despre al doilea oraş ca mărime din ţara noastră (S. U. A.; n. e.), cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Chicago”. Acest autor, evident a avut aceeaşi intenţie ca şi celălalt. El s-a străduit să dea un semnal de avertizare cu privire la nelegiuirea uimitoare care a ameninţat aşa de mulţi oameni din acest mare oraş. El, de asemenea, a arătat viaţa lui Cristos în cele mai strălucitoare culori, ca să accentueze şi să amplifice ororile răului şi ale crimei, şi astfel să imprime o mare lecţie necesară în minţile oamenilor.

Deşi se pare ciudat, cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un oarecare om a lui Dumnezeu a trecut prin oraşul Boston. El a lăsat în urma sa un raport foarte frumos despre adevărata evlavie şi viaţa creştinească; şi serviciul său religios a exercitat o mare influenţă asupra multor oameni creştini. În, “Memoriile” acestui om a lui Dumnezeu există un capitol intitulat, “Când Cristos a venit la Biserică”, în care se povesteşte cum în anii de la începutul serviciului său a avut o experienţă care i-a influenţat restul vieţii. Se povesteşte că într-o sâmbătă seara, tocmai după ce şi-a pregătit discursul pentru ziua următoare, fiind obosit a adormit. El a avut un vis în care s-a văzut pe el în ziua următoare, duminica, stând în anvonul bisericii sale, pregătindu-şi toate lucrurile pentru serviciu. Tocmai după deschiderea serviciului, când toate locurile erau ocupate şi el era gata să înceapă discursul, pe uşa din spate a intrat un om cu o înfăţişare foarte curioasă şi uimitoare. El a venit încet printre scaune, ca şi cum ar căuta un loc unde să şadă, şi în sfârşit un om se scoală pentru a-i oferi locul străinului. Apoi, când serviciul a început, vorbitorul a văzut că ochii străinului sunt aţintiţi asupra sa şi aşa au rămas în tot timpul serviciului. Înfăţişarea acestui străin a fost descrisă ca a unuia cu mult interes şi având o mare responsabilitate. Preotul s-a hotărât, în timpul discursului său, să meargă la străin la sfârşitul serviciului. Când serviciul divin a fost terminat, preotul a mers să se întâlnească cu străinul, dar când a ajuns la locul unde şedea, a observat că el deja plecase. Domnul care şezuse lângă străin era acolo, şi preotul apropiindu-se de el l-a întrebat cu mare nerăbdare: “Ai putea să-mi spui, cine a fost străinul care a şezut lângă dumneata în această dimineaţă”? Ca şi cum aceasta ar fi fost de la sine înţeles, el a răspuns: “De ce, dumneata nu cunoşti pe omul acesta? Acesta a fost Isus din Nazaret”. Cu o dezamăgire profundă el a zis: “Iubite domn, pentru ce l-ai lăsat să plece, fără să mă fi recomandat Lui? Eu am dorit foarte mult să vorbesc cu El”. Dar celălalt i-a răspuns, cu acelaşi ton rece şi nepăsător: “O, nu te supăra pentru aceasta El a fost astăzi aici, şi fără îndoială, El va veni din nou”.

Apoi preotul povesteşte cum, în visul său a ajuns într-o iritare de nedescris. În sufletul său s-au născut o mulţime de întrebări arzătoare referitoare la el însuşi, aşa că şi-a zis: “Oare ce s-a gândit Mântuitorul despre biserica noastră, despre arcadele gotice, despre ferestrele ei scumpe, colorate, despre orga splendidă şi puternică? Eu mă întreb, ce impresie i-o fi făcut muzica şi aranjamentul serviciului divin?” Folosind felul de a se exprima al preotului, “Noi vorbim despre o împrejurare importantă. Aceasta, deşi în somn, a fost recunoscută aşa de cel ce a visat-o — o durată de o viaţă, aproape o eternitate a unor preocupări adunate într-un singur moment solemn. Cineva, care un ceas întreg, mi-ar fi putut spune tot ce am dorit să ştiu: unul care mi-ar fi putut arăta toate lipsurile în serviciul meu, care mi-a putut descoperi interesele personale căruia, poate, eu Îi sunt cel mai străin, care ar corecta erorile în serviciul nostru de adorare, faţă de care prin obişnuinţa îndelungată şi prin slujba acceptată, noi poate am devenit insensibili. În timp ce eu am predicat o jumătate de oră, Cel (El) care a fost aici şi a ascultat mi-ar fi putut spune toate acestea şi o mulţime altele — şi ochii mei au fost împiedicaţi încât nu L-am cunoscut şi acum El a plecat”.

Alte întrebări i-au venit preotului în vis; el a întrebat, oare ce a gândit Isus despre corul său pregătit în mod special, dintre a cărui membri unii nici nu pretind a fi creştini şi care sunt plătiţi pentru cântat. Apoi au mai fost în biserică unii care prosperau în ce priveşte bunurile acestei lumi şi care au plătit mari preţuri pentru scaunele lor în biserică, în timp ce Mântuitorul când a intrat n-a găsit loc rezervat pentru unul ca El.

Preotul s-a trezit, evident, din visul său cu o concepţie nouă şi mai fericită despre viaţa şi serviciul său. Noi hotărâri au fost puse în lucrare, care au condus la schimbări importante în felul său de a-I servi lui Cristos. El a desfiinţat corul său şi a făcut astfel de schimbări, care după cugetul său să corespundă mai bine cu concepţia şi voinţa Învăţătorului ceresc.

Iubiţi prieteni, mie mi se pare că noi toţi putem trage învăţături folositoare din povestirea acestui preot şi din visul său. Şi noi, la fel, adeseori ne găsim pierduţi în rutina şi mersul obişnuit al procedurilor noastre şi se pare că aşa de uşor uităm adevărul serios şi faptul că noi, dacă suntem adevăraţi ucenici ai lui Cristos, trăim şi servim în chiar prezenţa Sa. Noi trebuie să ne cercetăm credinţa şi judecata şi să ne punem pe noi înşine chiar în prezenţa lui Dumnezeu şi să-I permitem să ne examineze vieţile, să privească în adâncul inimilor noastre, pentru a vedea dacă acolo este vreun lucru care nu este curat sau un lucru necinstit sau practici incorecte în viaţa noastră, pentru ca într-adevăr să putem umbla cu Domnul în haine albe.

Din nou întreb, cum ar fi primit Isus Cristos de către noi în această sală, în această seară? Presupuneţi că eu am ştiut de undeva, sigur, că El ar umbla vizibil în prezenţa noastră, aici, şi că în timpul vorbirii m-aş întoarce către uşa prin care intră şi aş zice: “Prieteni, acum vine Isus. Chiar acum intră pe uşă”. Fiecare s-ar întoarce spre uşă cu cel mai emoţionant interes; şi în timp ce voi v-aţi întreba, dacă El şi-ar ocupa locul pe acest podium, eu desigur aş părăsi catedra şi toţi am insista ca Învăţătorul să ne vorbească, şi cât de minunat ar fi aceasta! Dar iubiţi prieteni, să presupunem că lucrul s-ar întâmpla altfel, şi că Isus din Nazaret ar intra în această sală, în această seară în mod necunoscut şi noi nu am şti cine este El, ce s-ar întâmpla atunci? De fapt, aţi merita voi şi eu vreo cinste pentru că Îl primim pe Mântuitorul aici, în această seară, dacă am ştiut că este El?

Presupuneţi că astăzi Isus ar urca pe treptele Catedralei Catolice şi că preotul şi oamenii şi-au dat seama că este chiar Isus Cristos; nu L-ar primi ei oare cu braţele deschise şi i-ar da cel mai onorabil scaun în mijlocul lor? Şi ar merita ei oare o onoare deosebită pentru un astfel de tratament, faţă de Învăţătorul, dacă au ştiut înainte că acesta a fost El? Dar imaginaţi-vă că Isus ar intra în catedrală ca necunoscut, fără ca preotul sau oamenii să ştie sau să aibă vreo idee că este El; şi imaginaţi-vă pe Isus mergând înaintea oamenilor în acea catedrală şi să înceapă să prezinte marile adevăruri şi imediat să arate corupţia societăţii catolice. Cât timp credeţi că ar rămâne Mântuitorul la acea catedrală? Nu mult timp după aceea, L-ar lua funcţionarii, sau cei cu autoritate să-L dea afară din mijlocul lor, în stradă.

Dar să ne amintim iubiţi fraţi, că prietenii noştri catolici nu sunt singurii oameni care l-ar înţelege greşit şi l-ar maltrata pe Fiul lui Dumnezeu, dacă El ar umbla printre ei deghizat. Ar primi într-adevăr acelaşi tratament, de la toate grupările protestante mari, pe care l-ar primi de la Biserica Catolică. Fiecare din ei ar saluta fericiţi prezenţa Sa, dacă un înger i-ar anunţa şi le-ar dovedi că de fapt este într-adevăr Isus. Dar dacă El S-ar prezenta între ei deghizat şi le-ar spune mesajul Său, rezultatul ar fi complet diferit.

Acum vom aduce această lecţie puţin mai aproape de noi. În cei cincizeci de ani trecuţi s-a adunat o mare grupă de urmaşi ai “adevărului prezent” (2 Petru 1:12 — Diaglott; n. e.) din toate colţurile creştinătăţii. Aceşti oameni, ajungând la o cunoştinţă a Planului Veacurilor şi primind o lumină mai clară decât alţii au avut mare avantaj în orice fel. Din nou întrebăm: dacă Domnul nostru Isus ar veni într-o mare grupă de prieteni ai adevărului în chip necunoscut şi ar sta înaintea lor şi ar începe să le explice Scripturile, aşa cum le-a explicat celor din oraşul Nazaret, cu mult timp în urmă, ar fi El oare primit şi recunoscut, sau ce s-ar întâmpla? Eu mă tem, dragi prieteni, că la această întrebare numai un singur răspuns se poate da: faptele, după cum le cunoaştem noi astăzi, vorbesc mai bine decât vorbele; şi eu sunt sigur, că Isus Cristos deghizat fiind, n-ar rezista mai mult astăzi, într-o mare adunare a aşa numiţilor fraţi în adevăr, decât dacă ar vizita Catedrala catolică. El ar primi acelaşi tratament.

Trebuie să vă reamintesc acele cuvinte sugestive ale Învăţătorului Însuşi: “… ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. Judecând lucrurile din acest punct de vedere divin, cât de adesea a fost Isus în cele nouăsprezece secole trecute, respins de către aceia care I-au purtat numele! Şi în mijlocul acestor scene emoţionante a acestor ani din urmă, de câte ori s-a întâmplat că Isus din Nazaret a fost respins şi dat afară din mijlocul fraţilor, care mărturisesc că înţeleg planul lui Dumnezeu şi care susţin că sunt chiar uneltele alese pentru răspândirea adevărului! Într-adevăr, istoria se repetă în zilele noastre!

Din nou, dragi prieteni, luăm această lecţie mai aproape de noi, pentru noi înşine, şi ne întrebăm: Ce s-ar întâmpla dacă Isus ar veni în această seară la noi, şi să nu fie cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu; să presupunem că Şi-ar deschide gura şi ar începe să ne dezvăluie adevărul înaintea noastră în multe puncte; şi în decursul cuvântării Sale ne-ar arăta falsitatea unor teorii favorite, tradiţii şi idei pe care le-am primit şi le-am iubit; şi să presupunem că El, în mod deschis, ar mustra unele lucruri în legătură cu comportamentul sau obiceiurile noastre, marea întrebare este: acest mesaj l-am accepta şi am acţiona conform acestor recomandări? Cu alte cuvinte, avem noi acea măsură a Spiritului lui Dumnezeu, acea putere sfântă de judecată, avem noi destulă blândeţe, umilinţă, iubire de aproapele şi iubire de Dumnezeu, pentru a-I permite lui Isus Cristos să se uite în inimile noastre şi să ne spună tot ce nu este drept şi ce nu este plăcut în ochii Săi, şi apoi să ne supunem plini de recunoştinţă voinţei Sale? Las aceste sugestii şi întrebări fiecăruia şi pentru toţi din această sală, în această seară, să vă gândiţi asupra lor şi să vă răspundeţi cum gândeşte fiecare cel mai bine.

Dar ne-am oprit vreodată să ne gândim în mod serios, cum ar privi Mântuitorul lucrurile şi ce ne-ar spune, dacă El S-ar prezenta în aceste timpuri, în mod vizibil, în mijlocul nostru? Unii au zis: O, cum aş dori eu, ca Învăţătorul să ne viziteze, cum Şi-a vizitat cu mult timp în urmă ucenicii Săi! Cum L-aş putea întreba despre multe lucruri care m-au neliniştit! Eu sunt convins că dacă Învăţătorul ar fi fost în realitate în mijlocul nostru, aceste probleme care ne necăjesc şi care se publică, care au tulburat pe studenţii Bibliei, în cei câţiva ani de pe urmă, s-ar fi rezolvat repede. Dar iubiţi fraţi, există oare astăzi vreo întrebare, vreo problemă sau vreo situaţie dificilă în faţa noastră, la care Învăţătorul nu a răspuns deja prin multele Sale ziceri când a fost aici, cu mult timp în urmă? Şi prin Spiritul din mesajele apostolilor nu a tratat toate problemele care au apărut printre studenţii Bibliei şi care ne pun în nedumerire?

Dar, totuşi, poate cineva ar zice: dacă El ar fi aici, mi-ar plăcea să-L întreb la cine a dat în grijă astăzi Biserica Sa şi pe cine a pus peste poporul Său, pentru a avea controlul asupra lui şi să-l conducă cu putere şi autoritate? Ce răspuns ar da oare Isus la această întrebare? Eu cred, dragi prieteni, că noi avem deja răspunsul Său, şi răspunsul Său ar fi exact acelaşi cu adevărul pe care l-a prezentat când a fost aici. El, desigur ar răspunde următoarele: “iubiţii Mei ucenici, Eu niciodată nu Mi-am părăsit poziţia pe care Tatăl Mi-a dat-o la începutul Veacului. Aşa cum v-am spus atunci, unul este Învăţătorul vostru, Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi, tot aşa vă spun şi acum că numai Eu singur am responsabilitatea asupra Bisericii Mele, şi Eu niciodată nu am încredinţat această autoritate niciunui om sau niciunei societăţi ale oamenilor ca să domnească asupra Bisericii, sau să se amestece în libertatea individuală a fiecărui membru”. Nu acesta a fost felul în care Isus ne-a prezentat poziţia Sa cu privire la ordinea în Biserică, atunci când a instituit-o, în urmă cu nouăsprezece secole?

Un altul, poate ar mai întreba: Învăţătorule, spune-ne, ce fel de mişcare sau lucrare mare ai autorizat pe poporul Tău să facă astăzi pe pământ? Ce fel de vestire mare trebuie făcută îndeplinind voinţa Ta? Din nou putem fi siguri că Domnul ne-ar răspunde în armonie cu ceea ce a stabilit ca misiune a Bisericii când a fost insituită, şi răspunsul Său ar fi: “Eu nu am autorizat nici o mişcare sau lucrare mare să fie îndeplinită în timpul acestei dispensaţii, deoarece Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Vă aduc aminte, că Eu la începutul Veacului v-am spus, că poporul Meu va fi mic la număr şi va fi o turmă mică, şi aceştia vor fi împrăştiaţi ici şi colo peste tot pe pământ; şi Eu niciodată n-am împuternicit pe ucenicii Mei să organizeze o lucrare mare şi extraordinară, în timpul peregrinajului lor pământesc. Nu aceasta a fost oare esenţa învăţăturii lui Cristos şi a apostolilor Săi cu privire la ce a fost autorizată şi ce s-a aşteptat de la Biserica credincioasă de-a lungul secolelor, până la glorificarea ei?

Mai este o întrebare pe care unora le-ar plăcea să o pună. Ei I-ar spune Învăţătorului, Domnului: nu ne spui precis, cine este şi unde se găseşte poporul Tău, astăzi pe pământ? Noi am dori să ştim clar, care sunt ucenicii Tăi adevăraţi ca să ne putem număra printre ei şi astfel să ne bucurăm de tovărăşia adevăraţilor sfinţi. Din nou, credem că Domnul ar răspunde: “Urmaşii Mei sunt aceia care fac voia Tatălui Meu din cer; ei sunt aceia care au Spiritul Meu, acei care s-au consacrat şi s-au predat voinţei Mele; ei sunt aceia, care s-au tăgăduit pe ei înşişi, şi şi-au luat crucea şi-Mi urmează; de fapt, oricine va face voia Tatălui Meu, acela-Mi este frate, soră şi mamă”. Şi, dragi fraţi, acest răspuns al Învăţătorului nu ne-ar fi mulţumitor? Nu iubim noi pe toţi aceia, care iubesc pe Domnul Isus Cristos şi au Spiritul Său? Nu suntem de acord cu sfântul Pavel, că toţi care sunt conduşi de Spiritul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu? Şi nu suntem noi de acord, de asemenea, cu acelaşi apostol când spune că, dacă cineva nu are Spiritul lui Cristos nu este al Lui? Toate problemele şi nedumeririle noastre, astăzi, iubiţi prieteni, pot fi rezolvate dacă noi le punem înaintea Domnului şi ne informăm ce a zis Spiritul Bisericii cu mult timp în urmă.

Noi toţi ne dăm seama, că în anii din urmă poporul Domnului a fost într-un timp de aspre încercări, şi că adesea am avut ocazia să întrebăm: “Cine va putea să stea în picioare?” Unii au întrebat: de unde au venit aceste încercări aspre şi care este cauza acestei situaţii atât de dureroase, care a venit de când a plecat preaiubitul frate Russell dintre noi? Iubiţi prieteni, aceste încercări critice şi aceste condiţii nefericite nu au venit peste noapte. Întocmai după cum la creşterea unui arbore, timpul şi fenomenele naturii îşi fac lucrul lor, tot aşa şi în dezvoltarea împrejurărilor dureroase în care ne aflăm acum, a fost nevoie de mai mulţi ani. Să nu ne fie frică să privim faptele în faţă. În rezumat, în decursul celor şase luni, după moartea fratelui Russell, s-a pus temelia la toate aceste stări rele. Fiecare principiu de cinste, de dreptate şi de adevăr a fost călcat în picioare, şi în locul acestora s-a instalat starea completă de decădere. Dragi prieteni, noi toţi am avut de învăţat lecţiile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în cei treisprezece ani din urmă. Şi eu mă mir că acum pot să vorbesc în mod deschis ceea ce am în minte, fără să fiu rău înţeles de către voi. Eu cred că pot să spun aceste gânduri în mod deschis, fără a fi interpretate greşit. În anul 1917 pe când aceste stări se dezvoltau şi faptele nelegiuirii prindeau rădăcini, eu am fost unul care nu putea crede că marea organizaţie a poporului adevărat din toată lumea va privi şi va permite ca aceste stări să se dezvolte în aşa măsură; eu nu am putut crede că prietenii din această ţară, obişnuiţi prin serviciul fratelui Russell să gândească la principiile de dreptate, adevăr şi onestitate vor permite ca aceste decăderi atotînvingătoare, să înlocuiască lucrurile sfinte, cu care noi am fost obişnuiţi când fratele Russell era cu noi.

Dar vai, am avut de învăţat unele lecţii importante, lecţii de răbdare, de stăpânire de sine şi de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Atunci nu a fost timpul lui Dumnezeu pentru ca toţi fraţii să-şi dea seama de răul pe care-l făcea acea lucrare. Într-adevăr, inima mea se bucură în această seară, văzând cum Domnul a lucrat cu poporul Său în diferite părţi ale lumii, în aceşti ani permiţând ca aceste stări de întristare profundă să servească, ca încercări şi să se arate care sunt într-adevăr ai Săi. Şi datorită acestor încercări, cât de mult am simţit lipsa să ne întoarcem şi să revedem marile lecţii date nouă în Biblie, cum ar fi cea a iubirii iertătoare a lui Iosif faţă de fraţii săi; cea a toleranţei exercitată de David faţă de Saul; cea a credincioşiei lui Daniel în mijlocul persecuţiilor; şi în sfârşit cea mai însemnată, minunatul exemplu de răbdare şi iubire lăsat nouă de Isus Cristos, care a suportat batjocurile păcătoşilor împotriva Sa şi când a fost insultat n-a răspuns cu insulte.

În timpurile moderne, Biserica lui Cristos a văzut exemplul unui mare om a lui Dumnezeu; noi toţi suntem siguri, că el şi-a îndeplinit în mod conştiincios datoria unui adevărat pastor. Nu de mult m-a întrebat cineva, cum am putea noi arăta, cel mai bine, recunoştinţa şi aprecierea noastră faţă de munca inspiratoare, de o viaţă întreagă, a fratelui Russell. Eu am răspuns: frate, eu nu pot face mai bine, decât să răspund acestei întrebări în conformitate cu sugestia sfântului Pavel. Ne amintim cum el a îndemnat pe fraţii din timpul său, că trebuie să-i stimeze foarte mult, pentru lucrarea lor, pe cei care au lucrat pentru Domnul în favoarea lor şi au făcut un serviciu iubitor şi credincios. Cu siguranţă, acesta este felul în care noi trebuie să-L considerăm pe preaiubitul nostru frate, care a servit Biserica; de fapt, calea şi metoda cea mai potrivită de a dovedi sinceritatea şi adânca apreciere faţă de fratele Russell este să trăim felul de viaţă şi să înfăptuim lucrurile pe care el ni le-a recomandat ca fiind dovezi ale adevăratului creştin. Dând atenţie sfaturilor fratelui Russell şi dând rezultate în vieţile noastre acele principii ale adevărului şi dreptăţii, pe care el le-a susţinut,   noi sigur îl vom onora cel mai mult pe fratele Russell.

Pe mine nu mă priveşte, dragi prieteni, cât de mult poate călători un om prin ţară străduindu-se să arate ici şi colo prin Biblie pe fratele Russell; dacă acel om prin exemplul şi conduita sa arată un intolerant, îngust şi spirit anticreştin, dacă neglijează să arate iubirea lui Cristos, toate laudele pompoase pentru fratele Russell şi încercările să-l arate pe el în Biblie, nu valorează nimic. El nu urmează drumul care să-i onoreze într-adevăr memoria preaiubitului nostru frate.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit fraţilor, eu nu sunt mai prejos decât alţii când este vorba să respect şi să stimez mult pe fratele Russell. Eu am avut marea onoare să trăiesc cu fratele Russell, cei din urmă zece ani ai vieţii sale; zilnic l-am văzut mergând şi venind. Eu am avut privilegiul în decursul unui şir de ani să mă întâlnesc cu el ca membru al Comitetului Director; eu am avut convorbiri personale cu el şi am încredere deplină, dragi prieteni, în caracterul şi atitudinea fratelui Russell, tocmai aşa cum a fost. El nu a dorit ca cineva să-i dea vreo măsură sau grad de onoare care I-a aparţinut Domnului.

Cu câţiva ani înainte de moartea sa, fratele Russell a observat tendinţa din partea multora a arăta un fel de onoare omenească şi dispoziţia de a-l vedea pe el, mai degrabă, decât pe Domnul. Preaiubitul nostru frate a încercat să corecteze această atitudine incorectă şi a citat exemplul mesagerului care i-a dat Apocalipsa sfântului Ioan. Voi vă veţi aminti, că aproape de sfârşitul viziunilor, apostolul pare să simtă că îngerul a fost Domnul Însuşi, şi atât a fost de plin cu spiritul de respect, încât ne spune că a căzut la picioarele îngerului care-i arăta aceste lucruri; şi ca răspuns, mesagerul ceresc l-a împiedicat pe apostol să facă aceasta. El a refuzat să primească omagiul, zicând: eu sunt numai un servitor ca şi tine; eu nu sunt Domnul tău; eu sunt numai un confrate slujitor, dintre toţi cei care au mers înainte şi au anunţat mesajul divin; lui Dumnezeu să te închini. Şi aşa iubitul nostru frate Russell întotdeauna a căutat să descurajeze spiritul de venerare al oamenilor spunând prietenilor că pe el să-l privească numai ca pe un deget arătător în providenţa Domnului, străduindu-se să arate poporului lui Dumnezeu calea adevărată şi marile adevăruri, prin care ei pot să-şi cunoască datoriile lor de creştini.

Nu de mult, cineva mi-a zis: ce crezi, cine ocupă locul fratelui Russell în Biserică, de când a plecat el dintre noi? Răspunsul meu a fost: nimeni nu ocupă locul fratelui Russell. Fratele Russell nu are un succesor, nici Biserica nu are nevoie de cineva care să-i fie succesor. Aşadar, noi nu avem motiv să aşteptăm ca un oarecare om sau grupă de oameni să ia locul fratelui Russell. Dar s-a pus o altă întrebare: cine va termina opera fratelui Russell? La aceasta am răspuns, că fratele Russell nu a lăsat nimic neterminat, şi de aceea nu este nevoie ca cineva să termine vreun lucru pentru el. Eu sunt sigur, prieteni, că nici unul dintre noi nu va crede că fratele nostru a părăsit aceste scene pământeşti, fără să-şi termine misiunea şi munca sa. Eu cred că iubitul nostru frate şi-a îndeplinit, cu siguranţă, lucrarea sa ca ceilalţi mari servi ai Bisericii în decursul Veacului Evanghelic, înainte de a înceta viaţa lor pământească. Dar cel ce întreba, a insistat: n-a lăsat fratele Russell ceva lucrare în Biserică, care trebuie să fie îndeplinită? Mai mult decât sigur, am răspuns eu, dar orice lucrare a lăsat, aceasta n-a fost lucrarea sa deoarece sigur el a îndeplinit tot ce Dumnezeu i-a dat să facă. Voi şi eu, iubiţi prieteni, care mai suntem încă rămaşi aici, în această casă a peregrinajului nostru, avem să ne îndeplinim lucrarea noastră înainte de-a ne termina cursul nostru; şi ne aducem aminte, că misiunea noastră este aceeaşi care a fost a Bisericii în trecut, adică pregătirea ei de a fi Mireasă şi moştenitoare împreună cu Cristos. Şi nu este nici o autoritate asupra noastră decât aceea a lui Cristos şi a Spiritului sfânt; fiecare suntem îndemnaţi să ne facem sigură chemarea şi alegerea. Noi ne străduim să ne ajutăm şi să ne mângâiem unul pe altul, în orice fel posibil, nu-i aşa? Noi ne străduim să ne slujim unul pe altul în nevoile spirituale. La îndeplinirea acestei misiuni sfinte recunoaştem nevoia unei mari măsuri de Spirit sfânt, şi zilnic trebuie să ascultăm ce ne zice Spiritul pentru ca vieţile noastre să poată fi supuse planului cereasc.

Deplin conştienţi de nevoia de-a fi umpluţi cu Spiritul de sus, ne putem pe bună dreptate întreba, care este metoda Domnului de creştere a acestei puteri sfinte? Noi putem fi siguri, că nu stă în puterea unui om sau a unei grupe de oameni de a da această binecuvântare, nici Biserica însăşi nu poate transmite această putere altora. Dacă noi am convoca o adunare administrativă a Bisericii şi am lua o hotărâre în înţelesul ca toţi să aibă o mai mare măsură a Spiritului sfânt, astfel de procedeu ne-ar aduce, într-adevăr o mai mare măsură a acelei puteri? Răspunsul trebuie să fie nu, deoarece nu aceasta este calea Domnului de a împărţi cuiva Spiritul Său. Nu aceasta a fost metoda prin care s-a dăruit Spiritul sfânt Bisericii, la începutul Veacului; nici nu puteţi, voi sau eu, sau oricâţi din Biserică azi, să prescrie anumite legi prin care să se dăruiască Spiritul sfânt sau iubirea lui Cristos în Biserică sau unui individ. Acel, cel mai ales dintre toate darurile şi binecuvântările, trebuie să vină pe calea stabilită divin; înainte de toate dăruind lui Dumnezeu o inimă predată şi aşteptându-L pe El în spiritul resemnării, al implorării şi al rugăciunii. Să nu uităm cum este scris despre cei ce înainte de Rusalii au aşteptat pe Domnul. Citim în ceea ce priveşte ucenicii care aşteptau, că “toţi … stăruiau cu un gând în rugăciune”. Din nou trebuie să susţinem că pregătirea pentru primirea Spiritului sfânt este o afacere personală; este un lucru între fiecare credincios şi Însuşi Domnul. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, care este chemat să umble în urmele lui Cristos şi să asculte ce zice Spiritul Bisericii, pentru a putea fi conduşi şi întăriţi în Cristos şi la sfârşit să primim un loc printre toţi cei ce sunt sfinţiţi.

 

 

ÎNŢELEPCIUNEA CĂILOR MAI BUNE ALE LUI DUMNEZEU

 “Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut.” — Matei 10:2-4

“O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi   cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” Aşa scrie apostolul, după ce a examinat relaţiile lui Dumnezeu cu cei favorizaţi, atât dintre israeliţi cât şi dintre neamuri. (Romani 11:33) Pe bună dreptate apostolul recunoaşte că felul de procedură a lui Dumnezeu, de multe ori, este peste putinţa omului de-a înţelege, dar când planurile Sale se descoperă, ele arată o înţelepciune clar văzătoare, care provoacă adorarea noastră. Dumnezeu, de asemenea, a spus prin profetul Său: “Cât sunt de sus cerurile faţă de   pământ, atât sunt de sus   căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Şi, poate că nicăieri nu este făcută, mai clar, deosebirea dintre căile lui Dumnezeu şi ale noastre, ca în chemarea celor doisprezece oameni a căror nume ne sunt redate în versetele de mai sus.

Isus era pe punctul de a-şi începe activitatea Sa publică, şi ca pregătire pentru această operă a trimis pe cei doisprezece apostoli ai Săi, aleşi în mod special, cu deplină împuternicire şi instruire cum să procedeze pentru înaintarea lucrării Sale. Ei urmau să fie reprezentanţii Săi, tovarăşii şi conlucrătorii Săi speciali în a duce mai departe vestea Evangheliei, limitându-şi misiunea pentru un timp la “oile pierdute ale casei lui Israel”, iar după aceea să se extindă la toate naţiunile. Într-un anumit sens El Şi­-a format din cei doisprezece apostoli cabinetul Său, reprezentanţii Săi executivi, care fără îndoială era ales în această slujbă pentru tot timpul Veacului Evanghelic, fiecare fiind ales individual şi încredinţându-i-se poziţia de către Domnul Însuşi.

 

“Dumnezeu a ales lucrurile slabe”

Gândirii omeneşti i se pare că alegerea unei autorităţi ce are responsabilităţi în organizaţiile omeneşti, se poate face numai dintre cei cu rang mare, dintre cei învăţăţi şi cu influenţă. S-ar părea că în astfel de funcţii să fie nevoie de oameni înzestraţi cu talente de politicieni, cu putere de a stăpâni masele, sau din acei care au capacitate de organizare care să adune forţele latente într-un efort comun. Acesta ar fi materialul pe care înţelepciunea omenească l-ar vedea potrivit pentru un astfel de cabinet. El Şi-a chemat oameni cu ocupaţii şi din medii care pentru înţelepciunea lumească erau complet nepotriviţi pentru o lucrare publică, atât de mare. Mai mult, se pare că El n-a ales pe cei doisprezece dintre cei mai de seamă, care s-ar fi putut găsi în această clasă mai joasă. Şi aici Domnul face abstracţie de înţelepciunea omenească. O clasificare nepărtinitoare a celor doisprezece, care în final au fost aleşi, ar duce la a recunoaşte, că poate numai patru sau cinci dintre ei au fost înzestraţi cu unele însuşiri mai însemnate. Foarte puţini dintre ei au ajuns mai târziu la o poziţie mai strălucită.

Dacă facem excepţie cu Petru, Iacov, Ioan şi poate cu Matei, despre ceilalţi ştim foarte puţin, afară de Iuda, a cărui sfârşit atât de tragic, ocupă un loc însemnat în Scripturi. Despre unii dintre ei nu ştim decât aceea, că se găseau printre cei doisprezece apostoli. Judecata înţelepciunii omeneşti ar zice: “Ce grup de oameni slabi şi incapabili pentru a fi însărcinaţi cu o lucrare, care are o atât de mare perspectivă de răspândire şi reuşită”! Dar Dumnezeu a ales pe cei “slabi” şi “nebuni”, ca să-i facă de ruşine pe cei tari, şi El Şi-a întocmit planurile în aşa fel şi Şi-a ales uneltele aşa de înţelept, încât nimeni să nu se poată lăuda înaintea Sa. Când toate amănuntele planurilor Sale, de multe ori cu totul neînţelese, vor fi descoperite, atunci în general se va recunoaşte că,

“Planul Său este înţelept, drept şi bun,

Lucrarea Sa minunată este bine făcută”.

Un studiu atent asupra caracterelor celor doisprezece apostoli sau a acelora dintre ei, despre care nu ştim nimic, va descoperi în alegerea lor o înţelepciune adâncă, care uşor poate fi trecută cu vederea. După cum am văzut, Isus n-a ales oratori, diplomaţi, politicieni etc., ci El a făcut ceva mult mai important. El a ales douăsprezece caractere foarte reprezentative. El a venit în lume ca să mântuiască oameni, oameni de toate categoriile, indiferent de condiţiile sociale şi pentru alegerea acestor doisprezece ucenici, El a avut în vedere două scopuri. El a pregătit vase prin care să poată da o mărturie despre viaţa, moartea şi învierea Sa, şi să demonstreze ce poate El să facă într-o inimă care îi este predată cu totul Lui. De aceea, ceea ce a făcut Isus pentru aceaşti oameni este la fel de important ca şi cunoaşterea lucrării pe care El a făcut-o prin ei.

Studiind aceste caractere şi punând una lângă alta diferitele episoade, putem găsi multă mângâiere pentru inimile noastre, şi se poate întâmpla ca noi să aflăm chiar portretul caracterului nostru, descris atât de clar încât nu vom greşi aplicându-ne mustrările sau încurajările care au fost în mod special intenţionate pentru noi.

 

“Tu eşti Petru”

Ceea ce este scris despre aceşti oameni, nu ne dă nici un motiv de controversă, căruia dintre ei să le dăm mai mare importanţă. Domnul Însuşi a stabilit aceasta pentru noi, prin poziţia pe care Petru o are în relatările tuturor evangheliştilor. În Matei 10:2 citim: “Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi Simon, zis Petru”. Cu o consecvenţă mai mult decât întâmplătoare, Matei, Marcu şi Luca îi dau lui Petru această poziţie. Nici un nume nu ocupă un loc atât de însemnat în enumerarea dată, ca Petru. Toţi trei evangheliştii îl pun pe Petru în locul dintâi şi pe Iuda în cel din urmă. După cum vom vedea mai târziu, Ioan nu aminteşte numele celor doisprezece, şi nici nu foloseşte expresia obişnuită “Petru, Iacov şi Ioan” şi această omisiune se pare că este mai mult decât întâmplătoare.

Petru a fost destinat a fi un conducător, şi evident că această poziţie i-a fost recunoscută mai mult sau mai puţin şi de ceilalţi. În diferite moduri ei au arătat că recunosc acest fapt, prin aceea că l-au privit ca un fel de purtător de cuvânt. Puterea caracterului său, promtitudinea sa pentru activitate şi dispoziţia lui năvalnică trebuie să-l pună în prima linie a activităţii. Din această cauză, faptele şi cuvintele sale sunt consemnate mai mult decât ale oricărui altuia dintre ei. Nici unul dintre ucenici n-a făcut aşa de multe gafe ca el, nici unul n-a îndrăznit să-L contrazică pe Învăţătorul şi nici unul n-a fost mustrat atât de aspru ca el. Într-o clipă-l vezi vrednic de laudă şi aprobare, iar în clipa următoare vrednic de o critică aspră. După temperamentul său, el a fost caracterul cel mai impulsiv, plin de încredere şi de siguranţă în sine — o trăsătură, care din necesitate a trebuit, de mai multe ori, să-i aducă greutăţi până când a fost instruit cum se cuvine. Sub imboldul înfocat al entuziasmului său, a fost gata să lupte şi să moară pentru Isus şi tot aşa a fost gata să-L şi tăgăduiască, încă prin jurământ, când împrejurările s-au schimbat.

Acesta este Petru, după cum îl cunoaştem la prima privire — un om, în a cărui slăbiciuni mii de oameni şi-au descoperit propriile lor slăbiciuni şi de care se simt legaţi prin o adâncă legătură spirituală. Într-adevăr Petru a fost un om reprezentativ. Şi-a permis totul afară de inimă, şi aceasta a fost calitatea sa salvatoare. El stă înaintea noastră ca o mărturie, pentru a arăta ce poate face Isus cu o inimă devotată Lui. Oricât de urât s-ar vedea giuvaerul, oricât de adânc ar fi acoperit în masa de materii, dacă cel ce-l are pe acesta îngăduie Domnului deplină libertate, ca El să lucreze asupra vieţii sale, aşa cum a lucrat asupra vieţii lui Simon Petru, atunci Domnul este în stare să facă posibil ca acesta să strălucească în toată frumuseţea lui.

 

Varietatea este necesară în Biserică

Biserica a avut nevoie de astfel de Petri, şi unii din marii ei conducători au fost oameni de felul acesta. Ei, adeseori au putut să greşească, în timp ce intenţiile lor erau cele mai lăudabile, dar serviciul lor pentru Biserică a fost de o valoare de nepreţuit. Luther a făcut unele greşeli foarte serioase. Adesea a fost foarte intolerant, şi fiind în opoziţie cu conlucrătorul, colegul Erasmus, el a greşit mult în ce priveşte stăpânirea de sine şi în a judeca nepărtinitor. Dar Dumnezeu l-a folosit pe Luther pentru aducerea Reformei. Cercetătorul inimilor a văzut interiorul său şi prin puterea Sa atotstăpânitoare S-a folosit de aurul şi argintul lui Luther, iar la timpul potrivit a înlăturat zgura de pe el.

De câte ori a fost Biserica scăpată din starea ei de stagnare prin spiritul agitat şi impulsiv al unor astfel de Petri! Tendinţa de a ne stabili pe un anumit făgaş şi de a uita marea misiune încredinţată nouă, totdeauna este un pericol pentru noi; şi noi avem bune motive de a mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit astfel de Petri înfocaţi, a căror spirit nu va fi liniştit, ci întotdeauna ne va chema la activitate şi ne va ţine treji şi activi. Când un astfel de temperament a fost antrenat, sub îngrijirea plină de iubire a lui Isus, ca un sprijin al Bisericii, pe unul ca acesta să-l privim ca ceva de cel mai mare preţ. Să ne amintim, că adeseori, unde noi nu vedem decât impulsivitate, Isus vede o stâncă un “petros”.

Petru a fost un om capabil de o iubire mare şi arzătoare. Sub exteriorul aspru a fost un ataşament profund şi sincer. Putem observa, puţin, ataşamentul lui faţă de Isus, în câteva situaţii înregistrate. Printre aceste întâmplări sunt remarcabile sentimentele căinţei amare, când după ce şi-a negat Învăţătorul a privit în ochii întrebători ai lui Isus “şi ieşind afară a plâns cu amar”. Şi din nou, când Isus l-a întrebat de trei ori: “Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” amintindu-şi cum l-a tăgăduit pe Domnul, s-a tulburat până în adâncul inimii. A fost iubirea unei inimi cu totul devotată, care l-a făcut să răspundă: “Doamne, Tu toate le ştii: ştii că Te iubesc!” Petru şi prin aceasta reprezintă multe suflete preţioase, care sunt stăpânite atât de “vibraţia generozităţii cât şi de cenuşa dispreţului” — care într-o zi fac ce este bun şi frumos, iar în ziua următoare cad în oarecare slăbiciune veche, care-i umileşte până la pulbere. Alegerea lui Petru şi formarea caracterului său într-o fiinţă plină de milă şi de putere dă speranţe şi altora că pot ajunge aceleaşi rezultate.

 

Iacov, fiul lui Zebedei

Al doilea, în ordine, este Iacov şi ne este dată o cheie a cunoaşterii caracterului său, prin numele pe care Isus i l-a dat lui şi fratelui său Ioan, Boanerges, fiii tunetului. Deci, nu ne mirăm că şi pe el îl aflăm plin de entuziasm arzător. Împreună cu fratele său, el şi-a părăsit cu bucurie ocupaţia pentru a-L urma pe Isus, şi noi putem crede că el a făcut aceasta plin de bucurie şi a acceptat viaţa cea nouă cu devotament. Zelul său arzător l-a îndemnat să ceară foc din cer asupra samaritenilor neprimitori de oaspeţi şi mai târziu a fost urât de evrei, fără îndoială din cauza zelului său mare pentru Cristos. Isus s-a folosit de acest zel şi a dezvoltat în Iacov caracterul dorit. Oricât ar fi de deformat un metal, dacă se pune în foc, el poate fi uşor modelat pentru a deveni un obiect folositor şi frumos; aşa a fost şi cu Iacov. Dacă el ar fi fost un om care să se retragă de a urma invitaţiei Domnului, “vino după Mine”, sau nu ar fi fost supus cu toată inima, niciodată nu ar fi devenit un astfel de caracter. Deci, felul cum anomaliile noastre vor fi îndreptate vreodată, depinde mult de reacţia noastră faţă de puterea lui Isus.

În epistola lui Iacov găsim o referire foarte semnificativă la profetul Ilie care, după cum ne amintim, în timpul său a fost un entuziast înflăcărat. Iacov are mult din acest caracter al lui Ilie, şi epistola sa trădează o mare admiraţie pentru el. Iacov a fost un fiu al tunetului asemenea lui Ilie şi totodată un om de rugăciune ca şi profetul. Isus a combinat aceste elemente într-un mod foarte potrivit, aşa după cum le-a găsit în caracterul apostolului, şi a făcut din el un reprezentant al multora din poporul Său care au reacţionat la puterea Sa. Iacov putea deveni uşor un fanatic sau un cinic, sau chiar un fariseu datorită entuziasmului său, dar Isus a împiedicat degradarea sa spre oricare din acestea.

Iacov a învăţat prin exemplul şi influenţa lui Isus, că atunci când adevărul este însoţit de entuziasm te apără împotriva intoleranţei, deoarece adevărul dă naştere la milă. El a mai învăţat că atunci când umilinţa stăpâneşte entuziasmul nostru, aceasta te apără de mândrie, deoarece numai cei blânzi şi umiliţi sunt reprezentanţii adevărului. Apoi el a mai învăţat că cea mai importantă şi mai sigură apărare împotriva înşelăciunii se bazează pe combinaţia entuziasmului cu rugăciunea. În felul acesta îl cunoaştem pe Iacov ca un stâlp în Biserică, un caracter entuziast şi zelos, şi nu un fanatic, un cinic sau cu o dispoziţie de fariseu. Cu toate că la chemarea Sa era încă imatur, ca şi ceilalţi, dar lăsându-se influenţat de Isus el a devenit personificarea stabilităţii caracterului care se poate câştiga din primirea acelei înţelepciuni, pe care Dumnezeu o dă voios tuturor celor ce o cer de la El.

 

Ioan, apostolul iubirii

Ioan ocupă o poziţie unică printre cei doisprezece, care toţi au fost iubiţi de Isus. Numai despre Ioan vorbeşte Scriptura ca de “ucenicul pe care-l iubea Isus”. Prin aceasta ni se dă o mică idee despre caracterul lui Ioan. Şi el a avut un caracter cu totul aparte, şi de aceea contactul cu Isus a avut asupra sa o cu totul altă influenţă decât asupra celorlalţi. Biserica s-a obişnuit să-l numească “apostolul iubirii”, dar Ioan a preferat să rămână în amintirea noastră ca “ucenicul pe care-l iubea Isus”, fără îndoială cu acelaşi scop, ca noi să putem înţelege mai bine în ce fel l-a influenţat pe el iubirea lui Isus, ce a făcut această iubire din metalul nefinisat pe care Învăţătorul l-a găsit cu câţiva ani înainte pe ţărmul mării Galileei.

Tradiţia îl descrie pe Ioan ca având trăsături blânde, delicate şi cu părul auriu, lung până peste umeri, fără îndoială pentru că s-a crezut că acestea s-ar potrivi mai mult cu iubirea adânc evlavioasă manifestată de Ioan. Noi însă punem la îndoială, în mod serios, acest chip tradiţional al acestui fiu al tunetului. Pescarii în mod obişnuit nu aveau asemenea înfăţişare; viaţa lor a fost totdeauna în pericol şi de aceea s-a cerut putere musculară şi îndârjire. În afară de aceasta Evangheliile ne arată că Ioan, incontestabil, a putut fi şi neîngăduitor şi împreună cu fratele său Iacov cu bucurie ar fi nimicit pe samariteni. El a avut un caracter ambiţios care l-ar fi diferenţiat de pretenţiile celorlalţi, în legătură cu un loc la dreapta sau la stânga Domnului. Este clar că el nu s-a născut un sfânt şi nici Isus nu l-a considerat ca atare, dar prin legătura cu Isus a fost făcut un sfânt.

În primul rând el este ca un reprezentant al unei părţi din poporul lui Dumnezeu înclinaţi spre contemplare, şi Evanghelia sa descopere cum a fost el influenţat uitându-se totdeauna la Isus. “(Şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui)”. (Ioan 1:14) Chiar şi o simplă privire asupra scrierilor lui Ioan ne arată că mintea sa a fost întotdeauna îndreptată asupra perfecţiunii caracterului şi a purtării lui Isus, şi aceasta a fost ceea ce a făcut din el “apostolul iubirii” şi “ucenicul pe care-l iubea Isus”.

Ioan a fost atras de marile principii ale naşterii din nou şi ale dreptului fiesc. Ceilalţi evanghelişti ne descriu faptele văzute pe dinafară ale lui Isus, dar Ioan ne dă înţelesul lor intern şi etern. Printre descoperirile sale pe care le putem nota sunt: “Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. “Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. “Şi oricine iubeşte a fost născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu”. “Noi Il iubim pentru că El ne-a iubit întâi”. “În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire de păcatele noastre”. “Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu”. “Cine are pe Fiul are viaţa”. Şi o mulţime de pasaje similare găsim în scrierile sale.

Deci, Ioan reprezintă un element foarte important şi salvator în Biserică. Perspicacitatea sa profundă în faptele adevărate şi vii de ucenicie s-au găsit într-un mare număr din poporul Domnului, pentru ca aceştia să contrabalanseze susţinerea purtării creştineşti mai mult pe dinafară. Evlavia şi devotamentul său neobişnuit, faţă de persoana lui Isus, s-au găsit în viaţa altora care au avut o dorinţă specială de a face din spiritul lui Isus o putere magnetică de legătură şi serviciu. Nu vrem să spunem acest lucru într-un mod dogmatic, dar ni se pare, că Biserica niciodată n-a avut un procent mai mare de astfel de caractere cum a fost a lui Ioan, ca şi cum l-au avut cei doisprezece pe el. Astfel de caractere sunt de o mare valoare pentru noi astăzi. De aceea să-i preţuim din plin.

Ioan ne mai încurajează să nădăjduim la o deplină învingere asupra slăbiciunilor noastre. La început s-a arătat egoist şi ambiţios după primul loc în Împărăţie; şi de asemenea gata de a nimici imediat pe duşmani, dar Isus l-a schimbat cu totul. Iubirea i-a nimicit spiritul de răzbunare, şi citind scrierile sale nicăieri nu aflăm menţionându-şi numele. El nu aminteşte niciodată întâmplările în care “Petru, Iacov şi Ioan” ies în evidenţă. El nu mai arată ambiţie după poziţia cea mai înaltă, după cum s-a văzut la început, ci devine personificarea iubirii şi negării de sine, pe care a văzut-o în Isus. Prin rezultatul reuşit cu Ioan, Domnul ne învaţă cum putem deveni astfel de ucenici pe care El îi iubeşte.

 

Matei, vameşul

Dacă citim relatările apostolilor, nicăieri nu vom găsi expresia “Petru, Iacov şi Ioan, pescarii” sau afirmaţii asemănătoare cu privire la ceilalţi ucenici, şi acest lucru este vrednic de observat, deoarece Matei în scrierea sa întrebuinţează expresia “Matei, vameşul”. Aceasta scoate în evidenţă un caracter nobil al acestui ucenic. Evident, el a dorit să se ştie ce a făcut pentru el relaţia cu Isus. Convertirea sa s-a datorat simpatiei şi iubirii lui Isus, deoarece din cauză că slujba sa de vameş era dispreţuită, el aparţinea celor dispreţuiţi de societate. Chiar şi Isus a socotit această ocupaţie printre cele ce sunt mai respingătoare, folosind de mai multe ori expresia: “vameşii şi păcătoşii”. Suntem îndreptăţiţi să credem, că ceea ce l-a atras pe Matei la Isus a fost slujba plină de compătimire a Domnului. Pentru el Isus a fost ceva cu totul deosebit, faţă de ce a fost El pentru un fariseu sau pentru un evreu obişnuit. Hotărârea lui imediată, cu care a lăsat toate şi a urmat pe Isus, ne dă de înţeles că el a aşteptat să-şi dovedească simpatia şi încrederea în caracterul Său adevărat. Fără îndoială avea o inimă mult mai bună decât o demonstra meseria lui şi sufletul său nu era liniştit. El s-a îmbogăţit în slujba de vameş, dar a fost gata să părăsească totul pentru a urma pe Unul care nu avea unde să-şi plece capul. Ceea ce a părăsit el a însemnat mai mult decât a însemnat pentru mulţi alţii. Când a venit dezamăgirea alţii au putut să zică: “Mă duc să prind peşte”, dar Matei şi-a părăsit postul pentru totdeauna. El nu a mai putut să se întoarcă la ceea ce odată a părăsit.

Nimeni n-a cunoscut valoarea lui Matei în afară de Isus, de aceea el ocupă, un loc foarte însemnat printre apostoli. Evanghelia sa este cea mai completă, descrierea serviciului Domnului nostru este cea mai detaliată şi una din cele mai puternice şi autentice mărturii ce-o avem despre viaţa şi lucrarea lui Isus. El ne descrie predica lui Isus de pe munte mai complet decât ceilalţi evanghelişti, şi tot prin el avem redată marea invitaţie: “Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă da odihnă”.

Matei a devenit pentru noi şi un model reprezentativ. El reprezintă, foarte bine, o clasă de care Domnul are nevoie specială. Împrejurările în care se afla Matei când a fost chemat, şi marea simpatie manifestată de Isus prin faptul că l-a ridicat din degradare şi nelinişte, i-au schimbat şi i-au întărit viaţa. Unul dintre cele mai remarcabile episoade, redate de Matei, este relatarea despre ospăţul făcut după convertirea sa. Oaspeţii invitaţi la acest ospăţ, arată ce fel de caracter avea Matei. El a chemat la ospăţ un mare număr de vameşi şi nu numai, dar şi pe Isus. (Luca 5:29) Cum a fost el de nerăbdător să adune aceşti oameni! Cu siguranţă inima lui ardea de dorinţa de a aduce şi pe alţii în legătură cu Isus, care de asemenea aveau nevoie de această iubire. Ce speranţe trebuie să fi fost în inima sa aşteptând să vadă roadele zelului său misionar! Şi este bine să observăm că Matei n-a fost dezamăgit de Isus. Isus nu a refuzat să se amestece cu aceşti nevoiaşi. Prin această purtare a Sa El a fost dispreţuit în ochii altora, dar El nu a venit “să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Matei a reprezentat spiritul vioi misionar, acel spirit care întotdeauna este gata a vesti. Acea invitaţie, a acelui mare număr de oaspeţi, a fost o muzică pentru sufletul său, deoarece el a venit la Isus întocmai după cum a fost: “ostenit, împovorat şi trist” şi la Domnul a găsit un loc de odihnă, care într-adevăr l-a făcut fericit.

În felul acesta Matei a extins influenţa şi serviciul Domnului. El a adus pe cei înfometaţi şi apăsaţi la Isus şi pe Isus la ei. Ce am făcut noi pentru extinderea acestui serviciu a lui Isus? Ne-am preocupat noi, în mod deosebit, pentru nevoile celui întristat şi descurajat şi am fost noi zeloşi în eforturile noastre pentru a extinde la ei misiunea marelui Medic? Putem să-L rugăm pe Domnul secerişului să ne trimită mai multe din aceste caractere, mai mulţi din aceia care au auzit şi au fost mişcaţi de cuvintele Sale pline de milă “veniţi la Mine!”. Noi suntem recunoscători pentru fiecare cuvânt scris de Matei, şi nu ne putem lipsi de nici unul, dar dacă printr-o calamitate toate s-ar pierde şi ar rămâne numai acea iubitoare chemare şi invitaţie plină de milă, noi totuşi ar trebui să fim pentru totdeauna recunoscători că prin mila lui Dumnezeu Levi, vameşul, a fost chemat să fie asociatul şi apostolul Domnului nostru Isus Cristos. Ca şi ceilalţi el este un exemplu a ceea ce influenţa lui Isus va îndeplini într-un suflet recunoscător, predat cu totul iubirii Sale.

 

Andrei, fratele lui Simon Petru

Ce însemnătate zace în această declaraţie (că Andrei este fratele lui Simon Petru; n. e.). Noi niciodată nu am fi presupus, că între Petru şi Andrei ar putea exista un grad de rudenie atât de apropiat. Petru a fost plin de încredere; Andrei a fost lent şi practic; unul impulsiv, celălalt prudent, unul un conducător înnăscut, celălalt niciodată în stare să se ridice mai sus decât un simplu discipol. Acest ucenic reprezintă simţul practic. El niciodată nu se va ridica la un nivel înalt, el niciodată nu va atinge un succes strălucit, dar totuşi va îndeplini un scop foarte folositor în serviciul Bisericii. Simţul său practic s-a arătat cu două ocazii: când Isus i-a întrebat pe ucenici dacă au provizii pentru a sătura mulţimea, numai Andrei a putut face o propunere: “Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti”. Iar Isus a acceptat propunerea lui Andrei. Şi din nou, când Filip a întâlnit nişte greci care-l căutau pe Isus şi nu ştia ce se poate face, a discutat cu Andrei, şi imediat oamenii au fost conduşi la Isus. Andrei a fost, de asemenea, un om umilit. Cu toate că el a fost cel dintâi chemat de Domnul, totuşi când Petru, Iacov şi Ioan au devenit ucenici şi au ajuns mai proeminenţi, el a rămas mulţumit. El este mulţumit să fie cunoscut numai ca “Andrei, fratele lui Simon Petru”. Dar Isus nu a făcut nici o greşală chemându-l pe Andrei, deoarece El avea nevoie de oameni practici. Unii ca aceştia reprezintă un echilibru foarte necesar în toate perioadele Bisericii.

 

Natanael, un adevărat israelit

Despre Natanael s-a scris puţin. Numele lui întreg s-ar părea să fie Natanael Bartolomeu. Dar acel puţin, care s-a scris cuprinde multă informaţie. Isus, care a putut să citească inimile, ni-l prezintă un caracter minunat — “cu adevărat un israelit”. El a fost un cercetător sincer, dar sceptic. A fost singurul care a ezitat când a fost chemat — “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” — Dar el a fost sincer şi serios. Fără îndoială, de multe ori s-a putut afla sub smochin căutând îndrumare, dar el a fost plin de prejudecăţi care i-au întunecat înţelegerea. El reprezintă spiritul ezitant, care se roagă serios pentru lumină în afacerile vieţii, dar căruia îi este frică să se lanseze într-o încercare practică, pentru a cerceta voinţa Domnului. “Noi am putea considera smochinul un loc, care ne ascunde dinaintea lui Cristos pe care noi îl căutăm, şi care ne face să-l căutăm în altă parte”. Dar sunt necesare şi astfel de caractere serioase. În ciuda particularităţilor sale, în ochii lui Isus Natanael este un caracter care va fi o sare conservatoare în unele societăţi ale poporului Său. Sinceritatea, evlavia, integritatea, prudenţa şi dispoziţia plină de rugăciune a unuia ca acesta va exercita o influenţă foarte puternică în a împiedica concluziile nesăbuite şi pripite şi prin întrebări simple va dirija mintea la o judecată trează. Astfel de caractere nu sunt înfumurate, nici schimbătoare ci totdeauna doritoare “a veni să vadă” şi a da ascultare atentă la un sfat bun.

 

Toma, necredinciosul

Ceea ce ni se spune despre Toma se mărgineşte, de obicei, la atitudinea sa îndoielnică în ce priveşte învierea lui Isus, dar alte întâmplări ne arată că el avea unele însuşiri de caracter foarte bune, care sunt vrednice de imitat. De exemplu, când cuvintele lui Isus despre moartea lui Lazar, se păreau a arăta un pericol iminent, Toma a tras concluzia că înaintea lui Isus stă cel mai critic moment, şi de aceea a zis: “Hai să mergem şi noi să murim cu El”. El n-a avut o “inimă rea a necredinţei”, ci o iubire statornică şi sinceră.

Cu altă ocazie, când Isus le-a vorbit despre plecarea Sa dintre ei, Toma a fost acela care l-a întrebat: “Doamne … nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea?” Desigur el a vrut să zică: Doamne, şi noi am merge acolo, dacă am cunoaşte calea. Aceasta a fost iubirea care mergând pe bâjbâite, fără ajutorul credinţei, a încercat să înţeleagă tristeţea aceea care el simţea că îi întunecă privirea. Şi când “prăbuşirea” a venit şi Isus de fapt a fost mort şi ei au fost părăsiţi, atunci credinţa sa a fost zguduită în mod îngrijorător. Atunci s-a dus la o parte, după cum fac mulţi pe care el îi reprezintă, şi s-a pus pe gânduri. El n-a fost prezent când Isus, la scurt timp după înviere, s-a arătat unor ucenici. Mărturia lor nu l-a convins, şi nimic nu-l putea convinge decât rănile din palmele şi coasta Aceluia, pe care el îl credea pierdut.

Întocmai aşa sunt şi cei pe care-i reprezintă Toma între fraţii de astăzi. În experienţele lor amare ei sunt predispuşi să cultive obiceiul meditaţiei singuratice pentru dezamăgirile vieţii, întreţinându-şi mâhnirea şi sunt plini de îndoială în ce priveşte sinceritatea altora. Aceia, care au citit “Mila din abundenţă” a lui Bunyas, află acolo o vie descriere a spiritului lui Toma. Partea mai întunecată a lucrurilor are o influenţă deosebită asupra minţii unora ca aceştia, şi viaţa lor este o luptă continuă între speranţă şi frică. Dar, pentru ca astfel de suflete luptătoare să fie încurajate, Isus a inclus şi pe Toma necredinciosul printre ucenicii Săi.

Şi noi ne bucurăm că Toma a insistat să vadă urma rănilor lui Isus. Tocmai acestea sunt dovezile reale pe care noi, de asemenea, dorim să le vedem, şi chiar în baza acestor semne strigăm şi noi: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Tocmai lucrurile care l-au răzvrătit pe Toma, trei zile înainte şi i-au adus cea mai adâncă deprimare, au devenit acum cea mai pipăibilă şi mai durabilă cauză a unei credinţe statornice. În multe privinţe Toma reprezintă pentru noi un caracter de la care putem învăţa lecţii preţioase.

 

Filip

“Isus … a găsit pe Filip.” Numai cu privire la el s-au folosit aceste cuvinte. El i-a văzut pe ceilalţi, pe Petru şi pe Ioan la lucrul lor, pe Natanael sub smochin, pe Andrei cum î-L urma, dar El (Isus) îl găseşte pe Filip. Evangheliile nu ne spun mult despre el; dar, evident el a fost un om credincios, înainte de a-L afla Isus. Mai mult, se pare că el a fost un spirit adânc cercetător, înainte de chemarea sa, deoarece această însuşire a minţii sale s-a arătat în întrebarea serioasă: “Arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns”. El reprezintă o clasă care, fără îndoială, este atrasă la Isus, dar care nu poate să intre pe deplin în viaţa spirituală, pe care o deschide Isus. De repetate ori îi auzim mărturisindu-şi neputinţa de a înţelege lucrurile din punct de vedere spiritual. Anumite lucruri le sunt neclare. Multe lucruri care altora le produc bucurie, lor le sunt ascunse, şi de aceea strigă: “Arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns”, deşi Tatăl a fost pe deplin descoperit în Învăţătorul lor iubit. Sunt unii, care pot să pătrundă adânc în lucrurile nevăzute şi să păstreze legătura cu Cel nevăzut în orele lor de meditaţii, dar marea majoritate a creştinilor nu-şi pot imagina şi nu se pot concentra asupra acestor lucruri, şi îi face să simtă că se fac vinovaţi de o neglijenţă gravă. Iar Filip este un spirit asemănător acestora, dorind să se bucure de descoperirea deplină a Tatălui, şi în setea sufletească, care sigur le va fi stâmpărată în cele din urmă, doresc să cunoască aşa cum sunt şi ei cunoscuţi. Rugăciunea sa este chiar rugăciunea pe care Isus a propus-o pe pământ, şi trebuie să fie rugăciunea fiecărei inimi până când credinţa va fi schimbată în lucruri văzute.

Filip nu a fost deloc dăruit cu un spirit de iniţiativă. El n-a putut face nici o propunere, cum să fie săturată marea mulţime. De asemenea, n-a ştiut ce să facă nici cu grecii, care doreau să-l vadă pe Isus. Şi totuşi a fost ales special, ca unul dintre cei doisprezece. De aceea, utilitatea sa, sigur trebuie să fi fost datorită altor calităţi pe care le-a avut. Filip a fost într-o anumită măsură asemănător lui Andrei. El a fost un om al faptelor. Teoriile au avut puţină valoare pentru el. El a vrut să vadă un lucru îndeplinit şi atunci a fost mulţumit. Daţi-i o dovadă clară şi atunci va face el paşi singuri. Isus S-a îngrijit ca în poporul Său să fie Filipi destui în tot timpul, pentru ca Biserica Sa să fie apărată de dezechilibru şi de orice tentativă nechibzuită. Noi suntem mult recunoscători celor care uneori ne-au oprit în zelul nostru exagerat, prin întrebările lor serioase despre fapte şi motive. De multe ori mintea înceată a vreunui Filip a fost aşa de folositoare în Biserică, ca şi cum a fost mintea gata pentru acţiune a unui “fiu al tunetului”.

El nu are nevoie

de o maşinărie greoaie

Acesta a fost cabinetul ministerial ales de Isus în mod special, căruia I-a încredinţat o atât de mare răspundere. Desigur, mai târziu El a ales şi pe Pavel, şi dacă acesta în multe privinţe a fost mai presus decât ceilalţi, totuşi el a fost un om cu “aceleaşi slăbiciuni” ca şi ei şi a avut nevoie de influenţa modelatoare a lui Isus. Din fiecare punct de vedere omenesc, ei au reprezentat, în mod sigur, un minister foarte slab şi ineficient. Dar ce mărturie au lăsat aceşti doisprezece oameni în lume! Ce succes indiscutabil a avut serviciul lor şi cât de deplin s-a îndeplinit scopul lui Dumnezeu prin ei! Într-adevăr, noi învăţăm că, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre, că El a ales pe cei simpli ca să nimicească înţelepciunea înţelepţilor acestei lumi! Marea învăţătură, pe care o tragem, este că tocmai prin amestecul acestor caractere alese de Dumnezeu El echilibrează şi ocroteşte totul. Trebuie să învăţăm a trage foloase din toate aceste diferite temperamente şi să căutăm să ne antrenăm toţi în serviciul Învăţătorului. El nu are nevoie de o maşinărie greoaie, ci de inimi pline de iubire şi devotament. El nu are nevoie să stabilească o nouă ordine socială în timpul acesta, ci El caută o Biserică neîmpiedicată de ceea ce omul adaugă, care este supusă cu totul învăţăturilor evanghelice şi puterii spirituale care curge de la Cristos singur.

Desigur că noi trebuie să ne reînnoim încrederea şi curajul văzând la aceşti oameni, aşa de mult asemănători nouă, influenţa lui Isus asupra vieţii lor, cât şi eficacitatea lucrării Domnului prin ei. Noi putem să evităm nenorocirea, să ne întărim poziţia şi să păşim înainte cu asigurarea că iubitul nostru Cap este cu totul în stare să-Şi ducă la îndeplinire lucrarea Sa, în noi şi prin noi, dacă rămânem pe locul în care El ne poate forma conform voinţei Sale.

 

 

 

 

IERTAREA PĂCATELOR ŞI VINDECAREA

“Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale.” — Psalmul 103:2, 3; Marcu 2:1-12

Mai târziu, când Mântuitorul S-a întors la Capernaum, acolo a fost mulţime de oameni pentru a-L asculta şi a-L vedea, şi I-au adus bolnavi să-i vindece prin cuvintele şi prin atingerea Lui. Minunile pe care Domnul nostru le făcea, erau mai cu seamă pentru a determina poporul să asculte vestea Sa — Evanghelia Împărăţiei — veştile bune ale privilegiului de a deveni fiii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus în guvernarea Mesianică, care va binecuvânta pe Israel şi pe toate naţiunile Pământului cu lumină, cunoştinţă şi ridicându-i astfel din condiţiile de păcat şi moarte.

Pe când Domnul nostru predica, mai mulţi israeliţi serioşi, au adus la El un om paralizat pe patul său. Dar fiindcă poporul era atât de numeros încât le-a fost cu neputinţă să intre în casă, ei au spart acoperişul casei şi aşa au coborât pe bolnav înaintea Mântuitorului. O astfel de credinţă, arătată prin această sforţare eroică, nu se poate să nu fi fost apreciată de Răscumpărătorul.

Dar neprevăzutul s-a întâmplat. Isus, în loc să vindece pe paralizat de boala sa, El exclamă: “… păcatele îţi sunt iertate.” Sub aranjamentul lui Dumnezeu cu evreii, sub Legământul lor special al Legii, păcatul original era ispăşit în mod tipic prin jertfele tipice şi poporul era tras la răspundere pentru călcarea Legii. Astfel bolile mai grele ale poporului închipuiau păcatele mai grave. De aceea cu altă ocazie Isus a spus unei persoane pe care o vindecase: “Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”.

Dar să nu uităm, că aceste lucruri particulare erau numai pentru israeliţi şi niciodată nu se aplicau la Neamuri sau la Creştini, deşi este foarte adevărat că suferinţa şi boala urmează pe oricine care calcă legile Naturii, fie evreu, fie dintre Neamuri. Ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că Dumnezeu n-a făcut un astfel de legământ cu Biserica Sa şi nici cu lumea de astăzi în general. De aceea adeseori se poate vedea că cei drepţi sunt bolnavi, iar păcătoşii sunt sănătoşi.

“Cine poate să ierte păcatele?”

Când Isus a zis bolnavului: “… păcatele îţi sunt iertate”, unii dintre cei care erau acolo, credeau că Isus defaimă — pentru că, prin aceste cuvinte arăta că are puterea şi dreptul care aparţine numai lui Dumnezeu. Ei nu credeau că dacă El era într-adevăr Mesia, Răscumpărătorul, aceasta ar implica faptul că avea autoritatea să şteargă păcatele din care El răscumpăra oamenii. Dar Isus, înţelegându-le gândurile şi văzând că astfel s-ar putea împiedica în marele adevăr spre paguba lor, a clarificat chestiunea, zicând: Ce consideraţi a fi mai uşor: a spune omului că păcatele îi sunt iertate, sau a-l vindeca? El ştia bine că ei vor zice că vindecarea e mai grea, şi, de aceea dacă Isus era în stare să vindece omul, nu mai exista nici un motiv ca El să mai spună, “… păcatele îţi sunt iertate,” dacă El nu avea puterea să ierte păcatele. Pentru a dovedi aceasta, El a spus omului paralizat, ale cărui păcate le iertase: “Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!” În momentul acela omul s-a făcut sănătos şi-a luat patul, şi a plecat înaintea tuturor. Şi tot poporul făcându-i loc, s-a minunat şi toţi Îl măreau pe Dumnezeu, zicând că astfel de lucruri n-au mai văzut niciodată!

 

Autoritatea de a ierta păcatele

Sunt unele principii mari, de bază, în ceea ce priveşte relaţia lui Dumnezeu cu omenirea care trebuie să fie recunoscute. Temelia guvernării lui Iehova nu este mila, ci dreptatea; după cum citim, “Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie”. (Ps. 89:14) Într-un înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, dreptatea niciodată nu iartă, şi nici nu poate ierta, după cum vom arăta. Citim despre Dumnezeu: “… lucrarea Lui este perfectă” (Deuteronom 32:4). Hotărârea lui Dumnezeu este ca toate creaturile Sale să fie perfecte, şi de aceea n-au nevoie de iertare, şi nici nu vor avea scuze pentru păcatele lor. Apoi, îngerii au fost creaţi perfecţi, prin urmare nu a fost nevoie să se prevadă iertare pentru ei, pentru că nu există scuză pentru păcatul lor. Tot aşa şi omul creat perfect, în chipul şi asemănarea Creatorului, n-a avut iertare pentru păcatul său şi de aceea nu a fost nevoie să se ia măsuri de precauţie pentru milă atâta timp cât a fost în legătură cu Dumnezeul Său.

Când a venit ispita, omul a căzut din ascultare în păcat, din favoarea şi viaţa lui Dumnezeu în defavoare şi sub sentinţa morţii. Datorită faptului că el a fost creat desăvârşit, dreptatea lui Dumnezeu a fost fără milă faţă de el. Dar o altă trăsătură a caracterului divin, iubirea, nefiind limitată, a fost adusă în exerciţiul eliberării omului. Însă nici chiar iubirea divină, nici mila nu puteau călca dreptatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate ierta o fiinţă inteligentă şi creată în chipul Său, după ce aceasta a păcătuit. Tot ceea ce El putea face şi a făcut, a fost să prevadă la timpul potrivit Răscumpărarea omului. De aceea toată mila lui Dumnezeu curge prin Canalul de Răscumpărare.

Fiindcă acest principiu se aplică la Mântuitorul nostru şi la învăţăturile Sale, noi întrebăm: Cum putea ierta El păcatele când dreptatea divină nu putea, nici nu putea anula pedeapsa păcatului? Răspunsul este, că Isus a fost reprezentantul milei divine şi la acel timp a venit pe Pământ pentru a-şi da viaţa ca un sacrificiu în contul omului şi de aceea El are onoarea deosebită de a ierta păcate. Dar unii răspund că Isus încă nu murise pentru păcatele omului, că El încă nu fusese înviat pentru îndreptăţirea omului, că încă El nici nu se prezentase înaintea lui Dumnezeu pentru “casa credinţei.”

Răspundem: Deşi este adevărat că Domnul nostru nu îndeplinise complet acest lucru şi El nu îndeplinise încă pe deplin lucrarea Sa (ca Răscumpărătorul şi Restauratorul oamenilor), totuşi El a început acest lucru atunci când S-a botezat în Iordan, prezentându-Se pe Sine ca preţul de Ispăşire pentru om. Conform Scripturilor şi a tipului, în momentul când s-a prezentat la Iordan, El Şi-a dat toate drepturile Sale pământeşti în favoarea omului.

Totuşi, această predare a Sa şi a tuturor drepturilor Sale pământeşti nu I-au dat dreptul de a ierta păcate.   A fost acceptarea consacrării Sale de către Tatăl ceresc — acceptarea divină a jertfei lui Isus, cea care a contat. Acceptarea sacrificiului lui Isus de către Dumnezeu s-a manifestat prin acordarea Spiritului sfânt, care s-a revărsat peste Isus sub forma unui porumbel, după cum a mărturisit Ioan Botezătorul şi de asemenea prin puterea divină care a operat după aceea în şi prin Isus pentru vindecarea bolilor. Vedem apoi, că aceste cuvinte ale Domnului nostru rostite omului paralizat, “… păcatele îţi sunt iertate,”   au fost justificate de faptul că El avea puterea de a ierta păcatele întregii lumi şi că Tatăl deja indicase acceptarea jertfei care era atunci în desfăşurare.

 

“Binecuvântează,

suflete al meu pe Domnul”

Textul acestui studiu provine din Psalmi şi este foarte interesant. Poate că profetul David şi-a însuşit lui cuvintele ca fiind evreu, şi poate că s-a gândit la vindecarea şi binecuvântarea fizică ca dovezi ale favorii Domnului sub Legământul Legii. Dar aplicarea profetică a acestui psalm la Israelul spiritual este încă şi mai interesantă. Israeliţii spirituali sunt Noi Creaturi, şi poartă această comoară în vase pământeşti.

Cu aceste vase de lut, mintea nouă este cea care recunoaşte vindecarea lui, iertarea lui, împăcarea lui cu Dumnezeu; şi, conform promisiunii lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui, pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi a fost chemat conform scopului divin. Noua Creatură are tot timpul motiv să exclame, “Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale”! Sfântul Pavel ducând până la capăt această gândire, a declarat că marele Răscumpărător Îşi va prezenta în cele din urmă biserica Sa, fără vină şi în perfectă iubire înaintea Tatălui — “semănată în slăbiciune şi înviată în putere; semănată în necinste, înviată în slavă; semănată în trup natural, înviată în trup duhovnicesc”. Noi vom fi ca El, Îl vom vedea aşa cum este şi ne vom împărtăşi de slava Sa.

 

Un vas ales (6)
Omul nou

Frederick George Patterson

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.24

Efeseni 4.24: … omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului.

Venim acum la Noul Testament, unde treptat ne este dezvăluită lucrarea lui Dumnezeu cu Omul nou. Acesta este cu adevărat un om cu totul altul decât primul om. Doresc să vă îndrept atenţia spre unele din punctele cele mai remarcabile din cele trei epistole mari, care luate împreună ne prezintă planul întreg şi intenţia lui Dumnezeu pentru noua creaţie în Hristos. Mă refer la epistola către Romani, către Coloseni şi către Efeseni.

Prima dintre aceste epistole prezintă detaliat faza finală a istoriei morale a primului om. Acesta era pe de o parte un om căzut – cu toate că avea toate şansele de partea lui atunci când a fost testat de Dumnezeu – unul care a eşuat înainte de a fi dată Legea; el era deci un om fără lege. Pe de altă parte el era, după darea Legii, un călcător de lege, şi aceasta cu toate privilegiile şi avantajele, care existau deja înainte ca Dumnezeu să-Şi fi ales un popor deosebit. Când a venit Hristos şi a fost respins, s-a terminat faza de testare. Dacă privim în urmă, „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi (sau: nu ajung) de gloria lui Dumnezeu”; aceasta era acum dimensiunea şi norma după care erau apreciaţi toţi. Omul a fost creat desăvârşit, dar a căzut; va rezista el acum încercării de foc a gloriei lui Dumnezeu?

În toate privinţele s-a terminat cu omul cel vechi. Dumnezeu trebuia deci ori să termine definitiv cu viaţa acestui om, care s-a răzvrătit împotriva Lui, prin judecata Sa dreaptă, ori să i se reveleze în har şi dreptate nemeritate prin jertfa lui Hristos. Nu doresc aici să intru în detalii referitoare la lucrarea de la cruce, la moartea şi învierea lui Hristos. Amintesc aceasta numai ca să arăt clar cum Dumnezeu încheie în mod drept istoria morală a omului şi începe creaţia nouă în Fiul Său – ca şi Cap al unei omeniri noi.

Secţiunea epistolei, în care Dumnezeu arată mai întâi cât de vinovată este omenirea înaintea Lui şi a decăzut judecăţii Sale, se termină cu versetul 19 al capitolului 3. Urmează apoi imediat descrierea, începând cu Romani 3.20, cum se arată acum dreptatea lui Dumnezeu faţă de păcătos, prin aceea că El L-a înviat pe Fiul Său dintre morţi şi L-a înălţat. Dumnezeu nu este împotriva păcătosului, lăsându-l să se descurce singur. Dreptatea lui Dumnezeu se arată prin aceea că păcatul a fost ispăşit prin credinţa personală „în Isus Hristos” şi prin  „credinţa în sângele Său”. De aceea păcătosul este în chip desăvârşit îndreptăţit şi eliberat de vina sa.

Dar prin aceasta nu s-a anulat starea lui de păcătos în primul Adam. După secţiunea, care tratează în toate detaliile această vină şi care se încheie la Romani 5.11, apostolul descrie felul în care starea noastră se termină cu moartea lui Hristos. Citim în Romani 6.6: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului”.

În epistola către Romani nu auzim absolut nimic despre „omul nou”. Dimpotrivă, ne este prezentată detaliat răstignirea „omului vechi”, prin care păcatul ca întreg este desfiinţat. Ceea ce se apropie întrucâtva de tema (despre omul nou) găsim în Romani 7.22: „Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu”, fără însă ca gândul să fie dezvoltat mai departe. În timp ce epistola către Romani răspunde la întrebarea referitoare la vina şi starea noastră, ea nu depăşeşte acest cadru. Ea arată pe Hristos înviat, nu spune însă că cel credincios a înviat împreună cu El. Despre acest pas următor auzim în epistola către Coloseni.

În epistola către Romani apare o voinţă nouă, care nu luptă (Romani 7) împotriva a cea ce este vechi, aceasta înseamnă carnea, sau care – după ce sufletul a fost eliberat – umblă în „înnoirea Duhului” şi în „înnoirea vieţii”. Epistola către Romani ne prezintă deci răstignirea „omului vechi” împreună cu Hristos.

Epistola către Coloseni stă între epistola către Romani şi epistola către Efeseni, în ceea ce priveşte învăţătura. În epistola către Romani vedem omul, aşa cum el trăieşte în păcat. El caută neînfrânat să-şi satisfacă poftele. Ce trebuie să aibă loc? El trebuie dus la moarte – la moartea lui Hristos -, pentru ca istoria lui să se sfârşească: „… ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El” (Romani 6.6).

În epistola către Efeseni ne este arătat omul ca „mort în păcate şi fărădelegi”, şi de aceea aici trebuie folosită o altă metodă. Nu aşa ca în epistola către Romani, unde omul trebuie dus la moarte, deoarece el trăieşte în păcate. În epistola către Efeseni viaţa trebuie să fie pozitiv activă, pentru ca sufletul, care este mort în păcate, să fie trezit la viaţă şi să fie scos. El trebuie să devină o creaţie nouă în Hristos Isus împreună cu El, Cel care şade în locurile cereşti.

De aceea epistola către Coloseni tratează, aşa cum este de aşteptat, ambele aspecte: să fi mort în păcate şi să trăieşti în păcate. Ea priveşte înapoi spre starea noastră din epistola către Romani şi priveşte înainte spre starea în Hristos Isus, din epistola către Efeseni. De aceea citim: „… printre care aţi umblat şi voi odinioară, când trăiaţi în acestea” (Coloseni 3.7). De asemenea mai citim şi: pe când „… eraţi morţi în greşeli” (Coloseni 2.13). Deci cel sfânt este privit ca mort „împreună cu Hristos faţă de elementele lumii” (Coloseni 2.20), atât faţă de păcat şi Lege, cât şi ca înviat împreună cu Hristos. Cu toate că el nu şade împreună cu Hristos în locurile cereşti, el caută „cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu”. Drept urmare el trăieşte încă aici pe pământ.

Deoarece aceasta este aşa, în epistola către Coloseni el nu a ocupat încă locul său la Dumnezeu, cu toate că are dreptul la aceasta, căci el a înviat împreună cu Hristos şi adus la viaţă împreună cu El. El a obţinut într-adevăr o stare nouă, dar nu încă locul nou. De aceea în această epistolă nu găsim „omul nou”, despre care este vorba în epistola către Efeseni. Este remarcabil: dacă în epistola către Efeseni 3 este vorba, după cât se pare, de omul nou, această realitate nu obţine nici pe departe înţelesul pe care ea îl are în Efeseni 4.24. În originalul în limba greacă sunt folosite cuvinte diferite, şi cuvântul „om” (a;nqrwpoj) nici nu se întâlneşte acolo (Efeseni 3.9).

De aceea în epistola către Coloseni se foloseşte un alt cuvânt pentru „nou” decât cel folosit în epistola către Efeseni 4.24. În epistola către Coloseni este cuvântul ne,oj,, în epistola către Efeseni este cuvântul kaino,j. Ultimul înseamnă concret „nou-nouţ”, tipul de om care niciodată nu a fost văzut şi despre care niciodată nu s-a auzit[1], în timp ce cuvântul din epistola către Coloseni înseamnă „cu totul nou”. Acest cuvânt nu are sensul de tip nou sau gen nou de oameni, aşa cum are cuvântul în epistola către Efeseni.

Constatăm însă ci Duhul lui Dumnezeu leagă împreună cu o înţelepciune deosebită cele două locuri din Scriptură din Efeseni 4 şi Coloseni 3. Aceasta are loc prin folosirea celor două cuvinte, care se regăsesc în verbul „a înnoi” din Efeseni 4.23 şi Coloseni 3.10. Cuvântul din epistola către Efeseni este derivat de la cuvântul „nou” folosit în epistola către Coloseni şi cuvântul din Coloseni este derivat de la cuvântul „nou” din epistola către Efeseni[2]. Cât de minunat şi de înţelept este Cuvântul lui Dumnezeu!

Aici mai observăm – şi aceasta este mult mai deosebit şi mai informativ -, că pentru cuvântul „a dezbrăca” se foloseşte de fiecare dată în cele două epistole un alt cuvânt. În limba greacă cele două cuvinte nu sunt înrudite. În epistola către Coloseni înseamnă să fie „despuiat” de ceva, aşa cum eşti dezbrăcat de o haină. În epistola către Efeseni nu are acest înţeles, ci exprimă clar: „a pune deoparte” sau „a aşeza undeva”. Eu pot pe de o parte să-mi dezbrac hainele şi apoi, într-o a doua mişcare, să le aşez deoparte, după ce le-am dezbrăcat. Vom înţelege imediat motivul pentru care aceasta este probabil aşa – dacă cele spuse le vom lega de acestea.

În Septuaginta în cartea Leviticul 16.23 este un exemplu de folosire al celor două cuvinte. După ce Aaron în Marea zi a ispăşirii şi-a terminat slujba îmbrăcat în veşmintele de in albe, trebuia „să se dezbrace de veşmintele sale”, şi să le depună la intrarea în sfântul locaş. În limba engleză stă în Faptele apostolilor 7.58 cuvântul „laid down”, este acelaşi verb ca în Efeseni 4.25, care este tradus prin „put off”, dar mai exact tradus ar fi prin „lay down”. Este vorba de ucigaşii lui Ştefan, care şi-au depus hainele la picioarele unui tânăr cu numele Saul. Acelaşi lucru este valabil şi în Evrei 12.1, unde acest cuvânt este tradus prin „a da la o parte orice ne îngreunează”, şi aşa mai departe.

Epistola către Coloseni ne dă partea subiectivă a „omului nou” (viaţa practică a omului sfânt aici pe pământ) şi epistola către Efeseni tratează partea obiectivă, aceasta înseamnă, epistola ne arată partea noastră cerească. În epistola către Coloseni este vorba mai degrabă de locuirea lui Hristos în noi.

Deci în epistola către Romani găsim „omul nostru cel vechi răstignit”, în epistola către Coloseni găsim despărţirea „de omul cel vechi” şi partea subiectivă a „omului nou”. În epistola către Efeseni dimpotrivă este vorba că omul cel vechi a fost pe deplin „pus deoparte”; noi suntem văzuţi ca fiind „în Hristos”. Aceasta este prezentarea obiectivă a omului „nou-nouţ”, o creaţie absolut nouă în Hristos.

În epistola către Efeseni 4.21-24 citim: „dacă într-adevăr L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare, şi aţi fost înnoiţi în duhul minţii voastre şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului.”

„Sfinţenia adevărului” sau „adevărata sfinţenie” stă în contrast cu „poftele înşelătoare” din versetul 22. Înşelăciunea şarpelui a dat naştere la început poftei. Deoarece dreptatea este baza creaţiei noi a lui Dumnezeu, omul nou este creat în dreptate şi adevărata sfinţenie (despărţire absolută de rău).

În locul corespunzător din Coloseni 3.10 este prezentat practic: „şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (ne,oj). În textul original cuvântul „om” (a;nqrwpoj)  este lăsat la o parte, deoarece acest cuvânt se foloseşte când este vorba de sensul absolut ca în Efeseni 4: „care se înnoieşte spre cunoştinţă deplină, după chipul Celui care l-a creat.”

Vă rog să observaţi, că în epistola către Coloseni „Hristos” este prezentat ca Model pentru (omul) nou. Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3). Aleşilor lui Dumnezeu li se prezintă însuşirile de caracter ale lui Hristos, pe care el trebuie să le practice şi care îl transformă (Coloseni 3.12,13). Cuvântul lui Hristos trebuie să locuiască din belşug în el (Coloseni 3.16), da, potrivit cu Coloseni 3.11 Hristos este totul şi în toţi. Însă în epistola către Efeseni este prezentat „Dumnezeu” şi fiinţa lui Dumnezeu ca etalon pentru toate. „Omul nou” în această epistolă este creat după chipul lui Dumnezeu (Efeseni 4.24). El trebuie să fie imitator al lui Dumnezeu (Efeseni 5.1). El trebuie să umble în dragoste (despre care Hristos era un model perfect) şi să umble ca un copil al luminii – acestea sunt cele două însuşiri importante ale lui Dumnezeu (Efeseni 5.2,8).

Însă aici stă mai mult: în epistola către Coloseni este vorba de „Chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.10). În epistola către Efeseni este accentuat mai mult Dumnezeu Însuşi – „existenţă asemănătoare” (kata. qeo.n).

Revenim acum la cuvintele „asemănare” şi „chip”. Omul cel nou din epistola către Efeseni se aseamănă cu Dumnezeu, privit din punct de vedere moral; el este văzut pe locul său propriu-zis – în Hristos în cer – şi ne este prezentat din partea obiectivă. Când de aceea vorbim despre viaţa practică sau partea subiectivă, în epistola către Coloseni 3 se foloseşte cuvântul „chip”. Căci omul în umblarea sa pe pământ trebuie să prezinte pe Dumnezeu din punct de vedere moral – pe Dumnezeul care era în Hristos şi care este „totul”.

Amintim acum şi îndemnul din fiecare epistolă în legătură cu „omul cel nou”. În epistola către Coloseni 3.9 stă scris: „Nu vă minţiţi unii pe alţii”. Aceasta aparţine vieţii practice. Însă în epistola către Efeseni 4.25 stă scris: „De aceea, fiindcă aţi lepădat minciuna, fiecare din voi să spună aproapelui său adevărul.” Aici, unde omul cel vechi a fost dezbrăcat, este vorba de chestiunea însăşi: minciuna. Noi suntem nu numai îndemnaţi, ca în epistola către Coloseni, să ne dezbrăcăm de minciună, ci minciuna însăşi este privită ca fiind lepădată. Îndemnul este pozitiv, şi anume, să spunem adevărul, şi aşa mai departe, aşa cum este folosit în altă parte în această epistolă. Numai aici devine clar în toată dimensiunea lui conflictul din viaţa celui sfânt. Satan apare iarăşi în mod deosebit pe prim plan, ca să lupte împotriva acestui om nou al creaţiei noi, aşa cum el a făcut în prima creaţie. Însă acum nu vreau să mă ocup în detaliu cu aceasta.

Un vas ales (1)
Vasul în olar, olarul în vas

Frederick George Patterson

Versete călăuzitoare: Ieremia 18.3,4Romani 9.21

Ieremia 18.3,4: Când m-am coborât în casa olarului, iată că el făcea o lucrare  pe roată. Vasul pe care-l făcea din lut s-a stricat în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut olarului să-l facă.

Romani 9.21: Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru cinste şi un altul pentru necinste?

Este foarte interesant şi bogat în învăţătură pentru noi să urmărim istoria fiecărui suflet în parte în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă facem aceasta, atunci nu numai că aceasta creşte în noi interesul, în timp ce înţelegem felul de a lucra a lui Dumnezeu în oamenii „cu aceeaşi fire ca noi” (Iacov 5.17), ci printr-un astfel de studiu învăţăm cum este Dumnezeu Însuşi în harul şi bunătatea Sa nespus de mari; El este Unul care niciodată nu Îşi retrage darurile şi niciodată nu Îi pare rău de chemarea făcută; care niciodată nu oscilează în intenţiile Sale, până când ele nu s-au realizat pe deplin în vasele „pe care El le-a pregătit dinainte pentru glorie, pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni” (Romani 9.23,24).

În toată această lucrare străluceşte foarte clar vizibil suveranitatea lui Dumnezeu. Da, El doreşte să-I oferim în aceasta locul Său propriu; Lui, „Celui care lucrează toate după planul sfatului voii Sale” (Efeseni 1.11). El are dreptul să lucreze aşa cum Îi place; omul nu are acest drept. Omul încearcă să lege pe Dumnezeu de anumite legi făcute de el însuşi şi să încătuşeze voia suverană a lui Dumnezeu în aşa fel, că el Îl împiedică pe Dumnezeu să acţioneze în afara acestor legi; dar abia atunci când vom şti că binecuvântarea noastră depinde de desăvârşirea Sa – şi că acestui caracter absolut îi place în harul Său să arate pentru ce are bucurie – atunci se va schimba totul. Realmente în privinţa aceasta trebuie să amuţim înaintea lui Dumnezeu. Noi avem tot atât de puţin dreptul de a cere de la El mântuirea sufletelor noastre, precum avem puterea să schimbăm cu El locul pe tronul Său de glorie! Probabil primim harul să renunţăm la această presupusă pretenţie; să ne predăm Lui conştienţi fiind că El are dreptul să facă ce Îi place. Probabil vom constata – nu, noi vom constata că pretenţia noastră la har este tocmai lipsa unei astfel de pretenţii şi că liniştea sufletului se găseşte în natura Lui Însuşi, pe care noi niciodată nu am fi cunoscut-o, dacă Lui nu I-ar fi plăcut să ne-o descopere în Hristos.

Lui I-a plăcut să creeze o lume şi s-o aşeze în spaţiu, să se rotească între o mulţime nenumărabilă de corpuri cereşti, care strălucesc în jurul nostru. Lui I-a plăcut să permită păcatului şi morţii să pătrundă în acest loc frumos. Cine poate să riposteze la aceasta cu ceva? Lui I-a plăcut să aleagă un popor şi să-l cheme afară din lumea aceasta şi să-i permită să se distrugă singur, în timp ce El l-a suportat cu îndelungă răbdare, până când „n-a mai fost vindecare” (2 Cronici 36.16). Lui I-a plăcut să trimită pe Fiul Său, pentru ca El să suporte crucea şi să poarte mânia Lui Dumnezeu. Cine înaintea Lui a avut parte de toate acestea? Nici unul măcar! În toate lucrurile pe care le-a făcut, El a permis; El a poruncit; şi El este Cel care interoghează inima încăpăţânată, care cutează să întrebe: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva Lui?” El este Cel care cu îndurare Se coboară să dea răspunsul: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: »Pentru ce m-ai făcut aşa?«” (Romani 9.19,20).

Am fost noi vreodată în casa unui olar şi l-am privit cum lucrează cu roata? Meseriaşul ia un bulgăre de lut, îl pune pe roata olarului; roata se roteşte înaintea privirii lui. Unde este, întreb eu, în momentul acesta vasul? El este în capul olarului, înainte să fie format: designul există. Degetele lui dau materialului dinaintea lui o formă; treptat ea creşte în înălţime înaintea ochilor lui; treptat gândul din capul lui se transmite la lut. Acesta se înalţă înaintea lui şi gândurile până acum nerostite devin vasul pe care degetele lui îl formează.

El observă un defect, o imperfecţiune în lut. Alţii nu au văzut acest defect, când au privit vasul, deoarece lor le lipseşte ochiul de artist. El mototoleşte iarăşi lutul sub mâna lui făcându-l o grămadă de material lipsit de formă. Şi iarăşi degetele lui îl formează şi modelează după un design. Iarăşi şi iarăşi apar defecte. Iarăşi şi iarăşi lutul devine o grămadă de material lipsită de formă, până când în cele din urmă se înalţă înaintea ochilor olarului având desăvârşirea designului; ochii lui îl expertizează cu mulţumire şi mândrie; şi el îl ia de pe roată, pentru ca el să-şi ocupe locul între celelalte obiecte de pământ de cea mai bună calitate aflate în jurul lui.

Unde este deci olarul? Unde era vasul, înainte ca el să fi început lucrarea? Era în olar! Unde este deci olarul? El este în vas. Tot ce el a plănuit în capul lui şi a executat se vede acolo. Vasul corespunde scopului pentru care olarul l-a prevăzut.

Şi aceasta este istoria sufletului. Lutul este în mâna Olarului. Degetele Lui îl formează şi el este cu defecte; lutul are nevoie mai mare de prelucrarea cu răbdare şi iscusinţa Olarului. El nu este încă lustruit şi uniform, şi nici supus în mâna Sa. Drept urmare El îl striveşte ca altă dată. În gândurile Lui El are deja înaintea ochilor vasul desăvârşit şi intenţionează să-l producă, înainte ca mâna Lui să ia lutul şi să-l pună pe roată. Dar când totul a fost făcut, El a transmis gândurile Sale cu iscusinţă infailibilă asupra lutului; Olarul se poate vedea acum în lucrarea mâinilor Sale; şi vasul este un vas al îndurării, pe care El l-a pregătit mai dinainte pentru glorie.

Cât de importantă este necesitatea de a interpreta această lucrare iscusită a mâinii Olarului, în timp ce are loc această strivire! Cât de des lecţiile sunt greşit înţelese sau nici măcar înţelese! În istoria diferitelor suflete din Cuvântul lui Dumnezeu se vede această activitate; succesele sunt obţinute. În ele citim istoria acţiunii Sale cu sufletele noastre şi a lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Căutăm apoi liniile frumoase, care descind din mâna Sa; noi ne includem în lucrurile care au loc; vedem ţelul Domnului: ştim, orice ar veni, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu şi care sunt chemaţi conform planului Său (Romani 8.28).

Asemenea unui olar (Yatsar) Dumnezeu Domnul a luat la prima creaţie ţărână din pământ şi din ea a format un om; „şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2.7). Însă vasul s-a stricat. Iarăşi Olarul divin a luat o bucată din acelaşi material, S-a folosit din nou de iscusinţa Sa şi a format un vas al îndurării spre gloria veşnică: o creaţie nouă în „Hristos”.

 

Un vas ales (2)
Sfârşitul istoriei omului

Frederick George Patterson

Versete călăuzitoare: Luca 13.7

Luca 13.7: Taie-l! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?

A fost numai un singur om pe pământ, odinioară un copil al lui Adam, care putea spune: „Fiţi împreună-imitatori ai mei” (Filipeni 3.17); şi aceasta fără nici un cuvânt de îngrădire. Acest om era apostolul păgânilor – Saul din Tars, mai târziu numit Pavel. Aici el ne vorbeşte nu ca apostol, echipat cu puterea şi autoritatea lui Hristos, ci ca un creştin – ca şi conducător sau locţiitor al întregii creştinătăţi mărturisitoare; şi nimeni nu ştia mai bine decât el când era timpul să se folosească de funcţia sa de apostol şi să o dovedească, şi nimeni nu ştia mai bine decât el cum şi când trebuia să o pună deoparte. Aici în această afirmaţie remarcabilă el o pune deoparte, aşa cum face în general în epistola în care se găseşte afirmaţia aceasta.

Sunt alte locuri în Scriptură în care el foloseşte o vorbire după toate aparenţele cu un conţinut asemănător, dar la care el adaugă unele îngrădiri, ca de exemplu: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos” (1 Corinteni 11.1 şi în continuare; acest verset aparţine de fapt adevărului exprimat la finalului capitolului 10). Dar diferenţa este foarte mare, chiar şi fără a ne ocupa cu înţelesul cuvintelor în limba originală. Aici în epistola către Corinteni el învaţă renunţarea la toate lucrurile în avantajul celorlalţi: Hristos a făcut permanent aceasta şi Pavel L-a urmat în această privinţă. Dar în epistola către Filipeni (Filipeni 3.7-14) el aleargă alergarea creştină spre ţintă, aruncând toate înapoia sa, şi după acea aspiră să câştige pe Hristos şi să fie găsit în El (Filipeni3.8,9), şi să fie ca El, în concordanţă deplină! El aleargă, pentru ca la sfârşit să apuce totul, respectiv să obţină totul. Hristos niciodată nu a făcut aceasta. Într-adevăr, El a renunţat la toate, dar El niciodată nu a alergat, ca să obţină ceva, căci El a fost întotdeauna El Însuşi – fie aici, fie în înălţime.

Nu trebuie să mă ocup mai în detaliu cu faptul, care desigur este clar, că scrierile lui Pavel, fie că el se folosea de funcţia sa de apostol sau o lăsa la o parte, au în totalitate aceeaşi autoritate, şi anume ca Cuvânt al lui Dumnezeu. Aceste diferenţe delicate şi mişcătoare sunt preţuite cu atât mai mult cu cât sunt înţelese în sens spiritual. Noi vrem să-l privim acum ca şi creştin; ca om ceresc (1 Corinteni 15.49); ca vas al îndurării (Romani 9.23); ca unealtă, pe care Dumnezeu Şi-a ales-o (Faptele apostolilor 9.15); ca locţiitor sau ca omul model pentru întreaga creştinătate; ca un vas umplut de Duhul, care poate spune: „Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model (tu,poj) pe noi!” (Filipeni 3.17).

Mai întâi vrem să privim momentul din istoria lumii, în care „vasul ales” a fost chemat. Aceasta oferă însemnătate mare felului chemării sale, precum şi stării omenirii din timpul acela, din care el a fost luat şi pus deoparte pentru Hristos.

Vom vorbi mai întâi despre pilda smochinului, care a fost plantat într-o vie. Această pildă a folosit-o Domnul Isus în Luca 13. Ceasul judecăţii asupra lui Israel se apropia repede; însă ochii izraeliţilor erau ca ai acelora care „nu vedeau” (compară cu Psalmul 69.24Ieremia 5.21Ezechiel 12.2Matei 13.13). Ei au făcut din Domnul „adversarul” lor (Matei 5.25Luca 12.58), prin aceea că ei L-au lepădat, şi El le-a dat sfatul, în acest caz să se împace repede cu adversarul lor, atâta timp cât ei mai erau pe drum cu El, pentru ca adversarul lor, când vor ajunge la sfârşitul drumului, să nu-i dea pe mâna judecătorului şi acesta să-i dea pe mâna executorului, care îi va arunca în închisoarea din care nu mai este scăpare, până când va fi plătit cel din urmă bănuţ. Pe când El vorbea despre judecată, unii dintre ei au amintit o judecată parţială, care a venit peste galileenii pe care i-a omorât Pilat (Luca 13.1). Ei vorbeau despre aceasta ca despre o ştire obişnuită a zilei, cu gândul nicidecum neobişnuit, că o astfel de nenorocire deosebită prin mâna lui Dumnezeu arăta clar că aceia, care au fost loviţi de ea, meritau mai mult decât concetăţenii lor. Ei gândeau, că acest semn foarte clar în exterior, era de aşa natură să arate că Dumnezeu domnea peste lume, aşa că ei puteau să-l aprobe sau să-l înţeleagă. Domnul aplică acest eveniment imediat la toţi cei care erau în jur şi apelează la conştiinţa lor; ca şi în cazul celor optsprezece oameni, peste care a căzut turnul Siloam. El spune, că acum judecata va fi cuprinzătoare, şi nu parţială, şi că ei toţi vor pieri la fel, dacă nu se pocăiesc, şi nu numai aceia din fraţii lor, pe care ei i-au pus în discuţie, pentru ca El să-i judece.

După aceea El spune pilda despre smochinul plantat într-o vie (Luca 13.6-9). Acesta era un tablou a ceea ce avea loc în timpul acela şi despre sfârşitul smochinului. Timp de trei ani stăpânul a îngrijit de el şi în tot acest timp a căutat rod la smochin – şi deoarece nu a găsit, a zis grădinarului: „Iată, de trei ani vin şi caut rod în acest smochin şi nu găsesc: Taie-l; de ce cuprinde şi pământul degeaba?” Aici s-a dat sentinţa dreaptă. Smochinul nu numai că era neroditor, ci era şi dăunător: el împovăra pământul, îi sugea seva, îl făcea nefolositor. Dar harul spune: „Lasă-l şi anul acesta, până voi săpa în jurul lui şi îi voi pune gunoi; şi dacă va face rod, bine, iar dacă nu, după aceea îl vei tăia.” Acest timp suplimentar de probă era slujba nouă a Duhului Sfânt, care S-a coborât la Rusalii, şi s-a terminat cu moartea de martir a lui Ştefan, când în cele din urmă ei au respins pe Hristos în glorie. Aceasta a încheiat istoria lui Israel ca istorie a omului sub acţiunea lui Dumnezeu.

Acest timp suplimentar de har s-a caracterizat prin multe semne şi rugăminţi din partea Domnului adresate poporului Său, până când toate acestea au fost respinse. Dacă deschidem în cartea Faptele apostolilor (capitolul 1), vedem pe Domnul înviat între ucenicii Săi. Inimile lor se preocupă încă cu speranţa lui Israel – nesiguri cu privire la sfârşit. „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?” (Faptele apostolilor 1.6). El a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Faptele apostolilor 1.7,8).

La emiterea legilor unei ţări se procedează astfel: când o lege s-a învechit, deoarece împrejurările s-au schimbat, sub care ea a fost emisă, atunci legislaţia anulează legea veche şi dă o lege nouă adaptată la noile împrejurări.

Când Domnul a trimis pe cei doisprezece, ca să predice lui Israel Împărăţia cerurilor (Matei 10), misiunea era strict limitată. Domnul era „un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească (să confirme) promisiunile părinţilor” (Romani 15.8). Toate făgăduinţele pentru Israel s-au împlinit în El. Misiunea dată ucenicilor era: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor.” Această rasă mixtă, jumătate păgâni, jumătate iudei, nu aveau nici un fel de făgăduinţe de la Dumnezeu, tot aşa cum nu aveau nici păgânii. „Ci să mergeţi mai degrabă”, zice Domnul, „la oile pierdute ale casei lui Israel”. Ele erau ţelul acestei misiuni înguste, dar necesară şi pregătită în prealabil. Şi cu toate acestea ea nu cuprinde nici măcar tot Israelul, „căci nu toţi care se coboară din Israel sunt Israel” (Romani 9.6). Nu, ci: „În orice oraş sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic.” Limitată în felul acesta, misiunea era valabilă numai pentru cei demni: rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a poporului. Dar după ce poporul L-a lepădat pe Isus şi lucrarea Sa de ispăşire la cruce era înfăptuită, unde propriul Său popor L-a omorât prin mâinile păgânilor, acum pentru Israel totul se terminase – cel puţin în ceea ce priveşte baza făgăduinţelor.

Dar Hristos a înviat; biruitor asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Harul neîngrădit al lui Dumnezeu era liber să binecuvânteze pe toţi oamenii în dreptate prin lucrarea Sa la cruce. Vechea dispoziţie din evanghelia după Matei capitolul 10 trebuia acum schimbată. Raza de acţiune era prea mică pentru acest har care se revărsa în valuri; şi când paşii Lui au devenit mai înceţi, ca să zicem aşa, când El S-a apropiat de vârful muntelui Măslinilor, El s-a întors spre o lume de păcătoşi pierdută şi stricată – şi în mărinimia inimii Sale a dat ucenicilor Săi o dispoziţie nouă şi proaspătă. Ei trebuiau să înceapă în Ierusalim, unde credinţa era moartă; după aceea trebuiau să continue misiunea lor spre Samaria, unde credinţa era de secole deformată; şi în sfârşit la marginile pământului, unde nicidecum nu era credinţă (Faptele apostolilor 1.8). Şi marele răspuns la fiecare stare a omului se găseşte în Hristos înviat, ai cărui martori ei urmau să fie.

Nu putem noi spune că aceste trei cercuri concentrice ne dau cheia pentru faptele apostolilor din următoarele 27 de capitole? Misiunea a început în Ierusalim (Faptele apostolilor 2.7); ea s-a continuat în Samaria (Faptele apostolilor 8) şi apoi în capitolele următoare până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor în principal prin Pavel până la marginile pământului, respectiv la întreaga creaţie (compară cu Coloseni 1.23).

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Isus rostite pe pământ, cuvintele Sale de despărţire: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, a fost înălţat la cer şi un nor L-a primit, luându-L din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii aţintiţi spre cer, pe când Se înălţa El, iată, li s-au arătat doi bărbaţi în veşminte albe, care au zis: »Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.«” (Faptele apostolilor 1.9-11). Anul deosebit de har trebuia acordat smochinului; de aceea Domnul nu a vrut să-i smulgă încă definitiv din speranţa lor iudaică. Ochii acestor „bărbaţi din Galileea” sunt îndreptaţi să nu mai privească spre cer, spre Acela la care se uitau. Ei trebuiau să-şi îndrepte privirea în jos spre pământ. Isus va reveni iarăşi la ei „în acelaşi fel”; El va fi văzut în afara norului şi picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14.4), de pe care El tocmai S-a ridicat în înălţime înaintea ochilor lor. Aceasta va face venirea Sa la Israel să fie semnele distinctive ale Împărăţiei şi gloriei pământeşti.

Ei nu puteau încă să vadă (prin Duhul Sfânt trimis din cer) partea lăuntrică a norului, pe care Ştefan a văzut-o, când umplut de Duhul a văzut cerul deschis, pe când privea ţintă spre cer (avteni,zw). Totul a fost atunci în cele din urmă la sfârşit, şi în loc ca îngerul să-i schimbe privirea de la cer, ca în capitolul 1, Duhul Sfânt îi îndreaptă ochii spre cer, ca locul la care el aparţinea acum; şi Isus, care mai întâi l-a întărit în mâinile ucigaşilor lui, îi primeşte duhul; şi capitolul din istoria oamenilor se închide pentru totdeauna pe această bază.

În Pavel vom vedea în afară de aceasta, cum el îşi ia originea din gloria lui Dumnezeu, aşa cum ea se vede acum pe faţa lui Isus Hristos.

Duhul Sfânt a fost trimis din cer pe pământ, în Faptele apostolilor 2. În capitolul 3 din Faptele Apostolilor se spune că martorii Petru şi Ioan s-au suit împreună la Templu, „la ceasul rugăciunii”. Acolo era adus în fiecare zi un om şi era aşezat la poarta „frumoasă” a Templului: un olog din naştere, care în fiecare zi îşi cerşea pâinea. Acesta era un tablou simbolic al lui Israel. Cu toate că locul, unde se afla el, era „frumos”, poporul era totuşi ca acest cerşetor olog şi niciodată nu a alergat cu adevărat; el a fost jefuit şi de binecuvântările lui Israel, de coşniţă şi covată (Deuteronomul 28.5), de argint şi de aur. Istoria poporului, în care el se afla ca să spunem aşa în timpul de probă, s-a încheiat, căci bărbatul avea „mai bine de patruzeci de ani” (Faptele apostolilor 4.22). Cândva stătea un bolnav la scăldătoarea Betesda (Ioan 5), care de treizeci şi opt de ani (durata umblării prin pustie a lui Israel, până la înălţarea şarpelui de aramă, Numeri 21) era bolnav, slăbănog – în momentul acela istoria poporului nu era încă povestită complet ca în Ioan 5. Dar acum, în Faptele apostolilor 3, totul era încheiat, în ceea ce priveşte pe Israel. Cei patruzeci de ani vorbeau despre sfârşitul său moral ca popor aflat sub starea de lucruri veche.

Însă acest „ceas al nouălea” era mărturia unei alte rugăciuni, a unei rugăciuni din inima lui Isus pe cruce; şi s-a făcut întuneric peste toată ţara de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea (Luca 23.44) – ceasul rugăciunii şi al jertfei de seară (Daniel 9). În ceasul acesta Isus Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui şi perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Iudaismul trecuse; Dumnezeu era deplin revelat; păcatul omului ajunsese la culmea lui, atunci când omul a stat acolo faţă în faţă cu Dumnezeu. Dar în momentul acesta păcatele poporului lui Dumnezeu au fost purtate şi tronul dreptăţii a fost satisfăcut pentru veşnicie.

„Argint şi aur nu am”, a spus Petru, „dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus din Nazaret scoală-te şi umblă.” Şi de îndată ologul a sărit ca un cerb (vezi Isaia 35.6), şi el a intrat în Templu, „umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu”. Dumnezeu era gata să facă acelaşi lucru prin Isus pentru tot poporul Israel, dacă el în momentul acela ar fi primit pe Fiul Său şi în credinţă s-ar fi plecat înaintea Numelui Său.

Petru se adresează acum lui Israel (Faptele apostolilor 3.12-26) şi spune izraeliţilor; dacă ei s-ar pocăi şi s-ar întoarce, atunci Hristos, pe care ei L-au lepădat, S-ar întoarce din cer şi timpul restaurării tuturor lucrurilor, despre care au vorbit prorocii, ar veni şi poporul ar primi binecuvântarea deplină. Răspunsul la aceasta stă în capitolul următor. În Faptele Apostolilor 4 ei aruncă în temniţă pe cei doi martori şi în capitolul 5 se petrece acelaşi lucru cu toţi cei doisprezece. Apoi în Faptele apostolilor 6; 7 Ştefan, ultimul martor mare, rezumă istoria lor ca dispreţuitori ai tuturor salvatorilor, pe care Dumnezeu i-a trimis vreodată: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi?” (Faptele apostolilor 7.27). Ei au omorât pe Cel Drept, exact aşa cum au prorocit prorocii; şi acum ei se împotrivesc Duhului lui Dumnezeu! O Lege încălcată, proroci omorâţi cu pietre, un Hristos omorât şi un Duh combătut au încheiat istoria. Când ei şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui (Faptele apostolilor7.57), ei erau „ca o aspidă surdă, care îşi astupă urechea, care n-aude glasul vrăjitorilor” (Psalmul 58.4,5). Duhul lui Ştefan s-a dus la Hristos; şi Hristos, care stătea pregătit să revină, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum aşteaptă, până când vrăjmaşii Săi vor fi puşi aşternut picioarelor Sale (Evrei 10.13).

Saul din Tars, pe atunci un bărbat tânăr, era de faţă la moartea lui Ştefan „şi păzea hainele celor ce-l omorau” (Faptele apostolilor 22.20).

Sanhedrinul (marele sfat) era alături, fără putere şi îmbătrânit. Energia lui, pe care până atunci a folosit-o cu înverşunare, dar de fapt în zadar, ca să lupte împotriva crucii, s-a paralizat încet, atunci când a apărut acest bărbat tânăr. El era un erudit şi ducea o viaţă fără cusur – el aparţinea probabil castei celei mai înalte dintre iudei şi era activ în poporul său în religia fariseilor; avea probabil energia cea mai mare, pe care o poate avea un om – şi în felul acesta el era un foarte bun-venit pentru marele sanhedrin din Israel, şi acesta l-a autorizat cu autoritate să nimicească religia nazarinenilor! Plin de râvnă pentru Dumnezeul părinţilor Săi, care întrecea râvna tuturor celor din ziua aceea, el stătea alături când a avut loc lepădarea lui Isus prin omorârea cu pietre a marelui martir Ştefan. Şi pentru ca ucigaşii să nu fie împiedicaţi prin hainele lor orientale lungi, el le-a supravegheat hainele şi s-a învoit la moartea sa.

Întreaga adunare creştină din Ierusalim a fost apoi zdrobită şi împrăştiată pretutindeni, „afară de apostoli” (Faptele apostolilor 8.1). Saul trebuia să-şi îndeplinească acum misiunea în alte locuri şi Damasc trebuia să devină scena următoare a zelului său. Dar înainte să vorbesc despre aceasta, doresc cu plăcere să scot în evidenţă harul impresionant care străluceşte din capitolul 8 al Faptelor Apostolilor.

În istoria din trecut a lui Israel Dumnezeu a încercat să găsească un răspuns în inimile izraeliţilor sub disciplinarea mâinii Sale; fie sub Lege sau sub proroci, sub Ioan Botezătorul sau sub Hristos. Totul a fost în zadar: inimile lor nu au răspuns nici la tunetul Legii şi nici la rugăminţile slujbei profetice; şi nici harul lui Hristos nu a putut scoate altceva din ei, decât în cele din urmă strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Ultima mărturie s-a văzut în Biserica formată în ziua de Rusalii, şi glasul Duhului Sfânt vestea „faptele mari ale lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 2.11). Aceasta a mers aşa, după cum am văzut, până când capitolul 7 din Faptele Apostolilor a încheiat încercarea care căuta în inima lui Israel binele sau după un răspuns la bunătatea desăvârşită a inimii lui Dumnezeu. Acum sosise momentul decisiv; şi Dumnezeu nu Se va mai osteni să cheme binele din inima omului, ci printr-o funcţie nouă, introdusă prin convertirea lui Saul, El Se va osteni să pună binele în inima omului. Dar mai era ceva de rezolvat, pe care Dumnezeu nu-l putea trece uşor cu vederea, şi acesta îl găsim în capitolul 8 din Faptele Apostolilor.

Un urmaş al lui Ham a plecat cu inima împovărată din localitatea de domiciliu a cuşiţilor într-o călătorie anevoioasă prin pustia Africii spre Iuda, unde Dumnezeu era cunoscut (Psalmul 76.1,2). El a auzit despre Dumnezeul lui Israel şi despre cetatea sfântă, unde acest Dumnezeu ar putea fi găsit. Până în momentul acela râul de har de la tronul lui Dumnezeu a curs spre Ierusalim. Însă Ierusalimul, prin faptul că a respins dovezile de har de nestrămutat faţă de David (Isaia 55.3), a îndreptat acest râu în altă direcţie. Cu toate acestea râul nu a încetat să curgă, chiar dacă direcţia lui a fost schimbată. Acum el şi-a orientat cursul spre Samaria necurată şi mai departe, până a atins partea cealaltă a pustiei. Acolo se putea vedea acest etiopian, care s-a reîntors în ţara lui, fără ca sufletul lui să fie satisfăcut, căci ziua Ierusalimului trecuse, căci el nu a cunoscut ziua cercetării lui (Luca 19.44).

Dar Dumnezeu este un Răsplătitor al celor care Îl caută (Evrei 11.6), şi această inimă căutătoare nu trebuia să fi căutat în zadar. La porunca Duhului Filip a pornit spre el şi a auzit cum acest bărbat citea din cartea prorocului Isaia. Nici averea, nici erudiţia şi nici poziţia lui în lume nu i-au dăruit bogăţiile pe care el trebuia să le găsească acum – adunate în cartea pe care el a luat-o cu sine din Ierusalim. Filip a început cu acelaşi loc din Scriptură, pe care el tocmai îl citea, şi „i-a vestit Evanghelia despre Isus”. El a găsit Persoana, singura care putea să-i satisfacă sufletul, şi astfel a mers cu bucurie pe drumul lui. Etiopianul nu şi-a întins zadarnic mâinile spre Dumnezeu (vezi Psalm 68.31)! Dumnezeu nu Şi-a schimbat felul Său suveran de a proceda, care a smerit seminţia lui Ham cu pielea întunecată a rasei negre (vezi Geneza 9) (Remarca redacţiei: noi citim numai despre o blestemare a lui Canaan, şi nu de o blestemare a lui Cuş. Cu toate acestea culoarea neagră a pielii a însemnat în general în toată istoria omenirii umilire, opresiune şi înrobire pentru cei care aveau această piele); însă în timp ce El a lăsat toate problemele domniei aşa cum au fost, prin sângele Mielului El a făcut (nu faţa, ci) inima şi conştiinţa omului negru albă ca zăpada!

Eu citesc acest capitol în această lumină ca o intercalare între prima luare în considerare a lui Saul la moartea lui Ştefan şi călătoria lui spre Damasc (Faptele Apostolilor 9). Este ca şi cum Dumnezeu tocmai cu această moarte de martir a pus capăt pentru totdeauna fundamentului pe baza căruia El voia să lucreze cu Israel, şi pe când era gata să alunge pe Israel de la sânul Lui şi să introducă o nouă ordine – este ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să spună: dacă undeva în lume este un suflet care caută, chiar şi un copil al unei rase blestemate (remarca redacţiei: în acest caz nu putem recunoaşte blestemarea, putem însă recunoaşte că această rasă a fost permanent dezavantajată în istoria omenirii, chiar şi în zilele noastre), atunci acest suflet nu trebuie să mă caute în zadar. Eu sunt un Răsplătitor al tuturor celor care Mă caută.

Dar dacă revin la Saul, găsesc cealaltă latură care ilustrează această îndepărtare nouă de la căile vechi; şi aceasta este exprimat exemplar de propria Lui peniţă: „Am fost găsit de cei care nu Mă căutau” (Romani 10.20)

Un vas ales (3)
Vasul chemat – omul nou

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 9.16

Faptele apostolilor 9.15: El este un vas pe care Mi l-am ales.

Aşa vedem momentul din istoria poporului şi a lumii, la care am ajuns acum. Drumul harului oferit, ca să fie primit de Israel, şi încercarea lui Israel, ca să dovedească cum este omul, s-a închis pentru totdeauna.

Noi trebuie să vedem acum mai mult decât aceasta în Saul, care nu a venit ca aparţinător al rasei alese, al seminţei lui Avraam, ci pe fundamentul general al omului mort în păcate şi fărădelegi (Efeseni 2.1). De aceea găsim întruchipat în el rasa omenească, în toate formele ei de răspuns la acţiunea lui Dumnezeu.

Probabil ne este cunoscut, că Dumnezeu, după ce El a încercat pe om în paradis şi omul a căzut, a verificat timp de patru mii de ani pe om ca păcătos (care a întors spatele lui Dumnezeu) în afara paradisului. Această încercare a avut loc în trăsături mari în patru etape: mai întâi a fost încercată conştiinţa lui, pe care omul a primit-o atunci când a căzut; şi el a devenit desfrânat şi necurat. Apoi omul a fost încercat sub Lege; şi el a devenit un călcător de lege. Apoi el a fost încercat în har prin slujba lui Isus, pe care omul L-a răstignit şi omorât; şi în cele din urmă a fost încercat prin Duhul lui Dumnezeu trimis din cer pe pământ, căruia omul I s-a împotrivit. Aceasta era, alături de alte detalii, istoria timpului de probă pentru om.

Dacă acum ne ocupăm cu locul din Scriptură din 1 Timotei 1.15-16, citim: „O, adevărat şi cu totul demn de primit este cuvântul acesta: »Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi«, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare (th.n pa/san makroqumi,an), ca un model, celor care sunt gata să creadă în El, ca să primească viaţa veşnică.”

Aici el ocupă clar primul loc, ca întâiul dintre cei mai mari păcătoşi; şi ca om, căruia i s-a arătat toată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, şi ca model pentru toţi care urmau să vină prin credinţa în Hristos. Aceasta merită toată atenţia. Să observăm bine expresia „toată îndelunga Lui răbdare”! Aceasta cuprinde marea perioadă de timp de la căderea omului – îndepărtarea lui de Dumnezeu chiar de la început, atunci când el a fost alungat din Paradis – şi momentul când această îndelungă răbdare ia sfârşit complet la lepădarea slujbei Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 7).

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are din momentul acela o altă bază (2 Petru 3.9,15). El nu vrea (mh. Boulo,meno.j) ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă (respectiv să găsească loc pentru pocăinţă – vezi Evrei 12.17). Şi iarăşi „în îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuirea”.

Dar în Saul, care în exterior a dus o viaţă fără cusur, vedem pe omul care putea spune:

  1. „Am umblat cu toată curăţia conştiinţei mele înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta” (Faptele apostolilor 23.1).
  2. Eu sunt „cu privire la dreptatea care este prin lege, fără vină” (Filipeni 3.6).
  3. „Şi eu, ce-i drept, gândeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus Hristos” (Faptele apostolilor 26.9).

Şi când martirul Ştefan a acuzat pe iudei şi a zis: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Faptele apostolilor 7.51), atunci Saul era alături, şi ucigaşii lui Ştefan au pus hainele lor la picioarele sale, în timp ce el a fost de acord cu omorârea lui Ştefan şi a păzit hainele acelora care l-au omorât!

Aici vedem întruchiparea întregii îndelungii răbdări a lui Dumnezeu într-un om, oricât de ireproşabil era el în exterior. Însă în timp ce el cu conştiinţa curată împlinea dreptatea Legii – în măsura în care el o ştia – el prigonea pe Hristos şi cu râvnă ucigătoare se împotrivea Duhului lui Dumnezeu; mai mult chiar, el era un om care prin Duhul lui Dumnezeu putea afirma despre sine că el era cel mai mare dintre păcătoşi. Căci cu marea sa energie a întreprins o misiune care nu putea fi întrecută de nici o altă misiune în ceea ce priveşte scopul: şi anume, să şteargă Numele Nazarineanului de pe faţa pământului, aşa cum se spală vasele şi se pun invers la uscat.

Înarmat cu puterea sanhedrinului (a marelui sfat), în măsura în care ea exista în momentul acela, sufla ameninţare şi moarte împotriva ucenicilor Domnului, acestor distrugător al terenului, fariseu fără rod, şi a pornit la drum spre Damasc, făcând rău pretutindeni; şi mâna lui Dumnezeu a luat securea şi dintr-o lovitură a tăiat copacul! (vezi pilda smochinului în Luca 13). El a stricat mult timp pământul şi l-a făcut nefolositor – prin aceea că la toţi cei din jurul lui a produs dezastru.

Vrem să revenim încă o dată şi să ne ocupăm cu baza comportării lui Hristos faţă de el, aşa cum este ea prezentată în această întâmplare. Crucea Lui era „judecata lumii acesteia” (Ioan 12.31); omul a dus pe Isus cu mâini rele acolo. Acesta a fost răspunsul inimii sale la desăvârşirea bunătăţii în Dumnezeu. Prin aceasta s-au descoperit gândurile multor inimi (Luca 2.35). Inima omului era acolo, şi inima lui Dumnezeu era acolo. Inima lui Hristos era acolo şi inima păcătosului sărman conştient de vina lui era acolo, precum şi inimile acelora care iubeau cu adevărat pe Domnul lor, dar care L-au părăsit şi au fugit când puterea lui Satan – puterea întunericului – era peste duhul oamenilor.

Dar în momentul când Hristos a murit, perdeaua Templului s-a rupt în două, ca şi cum Dumnezeu ar fi aşteptat momentul acesta, ca să arate, că judecata a fost purtată în chip aşa de deplin, că depărtarea dintre El şi o lume de păcătoşi a dispărut; că El putea veni acum în dreptate şi putea săruta pe fiul pierdut; că El putea da copacului, pe care El l-a tăiat, viaţă nouă, în timp ce acesta încă împovăra terenul. Trei zile mai târziu a fost desfăcut mormântul, în care şedea Isus, ca să arate că El, Cel care a înlăturat această depărtare, de asemenea dispăruse. Însă acum, în Faptele apostolilor 9, El deschide cerul şi iese ca din nou să facă cunoscut Numele Său adevărat şi dat Lui de Dumnezeu, şi anume „Isus” – Jahve (Iehova), Salvatorul. „Eu sunt Isus, Nazarineanul, Salvatorul poporului Meu din păcatele sale.”

Saul şi cei care erau cu el au călătorit spre Damasc cu scrisori adresate sinagogilor, pentru ca el, dacă va găsi pe unii mergând pe „cale” (th/j o’dou/) să-i aducă la Ierusalim legaţi cu cătuşă. În momentul acela creştinismul nu avea nici un nume. Venise în lume, dar nu era din lume sau din vreuna din căile ei. Nu era iudaismul cu ceremoniile lui, care a fost date de Dumnezeu, dar acum au fost stricate de om. Nu era păgânismul cu urgiile lui de necurăţie şi urâciune. Era un Ceva străin şi ceresc, care nu era condus de niciunul din principiile care guvernau lumea. Şi nu avea nici un nume, ci a fost numit „Calea”. De mai multe ori este denumit aşa în cartea Faptele Apostolilor (Faptele apostolilor 9.2; 19.9,23; 20.4; 24.22).

Ei erau o inimă şi un suflet, şi har mare era peste ei toţi (Faptele apostolilor 4.32,33). În inimile acelora care pretutindeni pe pământ erau respinşi, era un ţel ceresc, un curaj şi o bucurie, a căror origine nu era omenească. Martirul Ştefan, care a fost zdrobit de pietrele mulţimii, putea să îngenunche şi cu o compătimire simţită profund să se roage pentru ucigaşii lui şi fără alte gânduri decât numai spre binecuvântarea lor; el putea să se uite ţintă spre cer, să predea duhul său lui Hristos şi să moară. Discipoli „Căii” puteau fi biciuiţi şi bătuţi cu nuiele, cu picioarele în butuci şi puteau zăcea cu spatele sângerând pe podeaua rece a încăperii celei mai lăuntrice a temniţei – însă la miezul nopţii puteau să cânte cântări de laudă Domnului, în loc să fie nemulţumiţi cu soarta lor. Alţii s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Isus (Faptele apostolilor 5.41). Ce fel de nume era de găsit pentru o astfel de credinţă? Nu era niciunul! De aceea el a fost numit „Calea”. Realmente noi putem adăuga, că el şi-a primit numele său actual abia atunci când antiohienii batjocoritori şi ingenioşi au denumit pentru prima dată pe ucenici ca „creştini”. Acest nume, cu care sarcasmul oamenilor i-a acoperit, a fost acceptat din ziua aceea de către Duhul lui Dumnezeu. Însă de la început credinţa nouă nu a avut un nume, şi aşa a călătorit Pavel, dorind cu orice preţ să-l şteargă, spre Damasc însoţit de tovarăşii săi, ca să depisteze pe fiecare care era pe „Cale”.

Într-o clipă s-a schimbat totul. „Şi când … m-am dus la Damasc”, relatează apostolul mult mai târziu, „pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi a celor care erau cu mine o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: »Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unei ţepuşe.« »Cine eşti, Doamne?« am zis eu. Şi Domnul a zis: »Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti.«” (Faptele apostolilor 26.13-15).

Aici era sfârşitul serios pentru conştiinţa lui, răspunsul îngrozitor. Hristos şi Saul stăteau faţă în faţă! Saul, în tot entuziasmul energiei, în vrăjmăşie şi violenţă faţă de Domnul; şi El, cu răspunsul liniştit şi mişcător al Unuia al cărui răspuns la această vrăjmăşie este realmente plin de har. „Eu” şi „Tu”! Personal, particular, singur şi faţă către faţă S-a întâlnit Hristos şi acest prigonitor răutăcios, acest epuizator al terenului, temutul nimicitor şi pustiitor al Bisericii lui Dumnezeu. „Eu sunt Isus.” Misiunea Lui pe pământ era îndeplinită şi în gloria strălucitoare, cerească El căuta acum oameni aşa cum era Saul, ca să le arate puterea eliberării! Vorbeşte, Saul; fă să ţi se audă glasul; nu a venit încă ziua în care aceia care acum refuză să răspundă vor fi amuţi!

„Tremurând şi plin de frică, a întrebat: »Doamne, ce vrei să fac?«” (Faptele apostolilor 9.6a; după traducerea engleză, care conţine mai mult text, conform unor manuscrise – n. tr.) Acest răspuns nu este ca răspunsul aceluia, care încă nu-şi cunoştea inima: „Doamne, eu vreau să merg cu Tine” şi aşa mai departe; nu, aceasta era voinţă omenească. Mai degrabă el spune: „Doamne, ce vrei să fac?” Sufletul lui Saul se întorsese la Hristos. Voinţa omenească era la el frântă; numai voinţa lui Dumnezeu era permisă. Din răspunsul acesta vorbea instinctul, mobilul ascultării – prima însuşire a omului nou. Pomul vechi a fost tăiat de la rădăcină; viaţa nouă a fost altoită prin glasul dătător de viaţă al Fiului lui Dumnezeu – şi imediat el trece la fapte, chiar înainte ca conştiinţa să ajungă la linişte; da, chiar în timpul când sufletul sufere chinurile morţii.

Multe zile el a fost orb, din cauza gloriei acestei lumini; orb faţă de tot ce era în jurul lui, aşa că el putea vedea numai ce se petrecea în inima lui; trei zile nu a mâncat şi nu a băut. Sufletul lui chinuit ar fi putut spune: „Doamne, din adânc strig către Tine”. Toate acestea s-au petrecut într-o clipă şi trebuiau să devină realitate în sufletul său prin Evanghelia care venea de la tronul lui Dumnezeu; o Evanghelie prin care se vestea preţuirea Tatălui pentru ceea ce a făcut Fiul Său atunci când El a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer: Evanghelia despre gloria lui Hristos. Acest urmaş al lui Beniamin – sfâşietor ca un lup la amiază; curând el va împărţi prada (vezi Geneza 49.27).

„L-au luat de mână şi l-au dus în Damasc.” Acolo, în casa lui Iuda, pe o stradă, numită „Dreaptă”, stătea în genunchi în rugăciune în singurătatea căinţei sale – care era aşa de reală, că Domnul în discuţia cu Anania l-a făcut atent prin cuvintele: „Iată, el se roagă”; aceasta era a doua însuşire a omului nou. Rugăciunea era aici expresia dependenţei, la care s-a dat imediat răspuns. Şi această rugăciune, ca şi dorinţa de ascultare, a venit înainte ca sufletul lui să fi găsit odihna sau pacea cu Dumnezeu.

Era însă Anania gata pentru această manifestare deplină a harului pentru unul ca Saul? Putea el înţelege vinul nou al acestei Evanghelii a gloriei, care putea să se arate în felul acesta şi să impresioneze pe cineva ca el? Nu, el a protestat: „Am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; şi aici are autoritate, din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” El nu putea face altceva, decât să accepte că totul era o greşeală. Imposibil, ca cineva ca Saul să poată fi prins în felul acesta, ca un vas potrivit să arate plinătatea harului. Saul însuşi era uimit. El însuşi a spus mai târziu: „Doamne, ei ştiu că eu puneam în închisoare şi băteam prin sinagogi pe cei care credeau în Tine şi că atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.” (Faptele apostolilor 22.19).

Răspunsul Domnului dat lui Anania era: „Du-te, căci el este un vas pe care Mi l-am ales … şi îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Anania a plecat, a intrat în casă, şi-a pus mâinile peste el şi a zis: „Frate Saul, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să fii umplut de Duh Sfânt.”

Aici avem evanghelia pe care Anania a adus-o lui Saul de la Domnul, cum ea a alungat frica de Dumnezeu, care a umplut sufletul lui; cum ea a vestit pace conştiinţei lui răscolite; cum ea cu mână gingaşă a scos afară săgeata cu cârlige a conştienţei de vină; şi Saul a primit acum Duhul lui Dumnezeu ca pecete a acestui mesaj al harului. Ochii lui, care până atunci erau orbi faţă de toate, în afară de întunericul dinăuntrul lui, au fost făcuţi acum capabili să „privească” (avnable,pw) (Faptele apostolilor 22.13) spre Izvorul, din care a venit totul, da, la faţa lui Isus Hristos în glorie.

Anania îl primeşte apoi prin botez (în comunitatea creştinilor). „Şi îndată a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta era o adevărată întoarcere la Dumnezeu, întoarcerea omului întreg, zdrobirea voinţei proprii. Totodată se exprimă însuşirile vieţii noi, ale omului nou: el a avut parte de pacea cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt a pecetluit totul în sufletul său; şi el putea să spună mai târziu: „Am crezut, de aceea am vorbit” (2 Corinteni 4.13), căci se putea auzi glasul lui predicând pe Hristos în sinagogile Damascului.

Aceasta era chemarea acestui vas, pe care Dumnezeu Şi l-a ales. Despărţit atât de poporul Israel cât şi de păgâni (Faptele apostolilor 26.6) prin convertirea sa, el a fost trimis prin gloria lui Dumnezeu din înălţime, unde era Hristos, ca slujitor şi martor a ceea ce el a văzut, precum şi a celor prin care Dumnezeu i Se va arăta (Faptele apostolilor 26.16), pentru ca trimis al lui Hristos pe pământ să facă cunoscut ce ştia despre El, Cel care era acolo în glorie. Ceresc în naşterea sa şi ceresc în mărturia sa, el era un model pentru toţi care mai târziu vor crede în Hristos, începând din momentul acela şi până în viaţa veşnică. Începând din ziua aceea fiecare credincios are locul său de naştere în această glorie. Starea lui Hristos la un moment oarecare determină starea tuturor acelora care Îi aparţin, fie în carne sau în înviere sau înălţaţi la gloria lui Dumnezeu. Cei care aparţin lui Hristos trebuie să mărturisească că ei aparţin acolo şi Lui, Cel care este acolo; ei trebuie să mărturisească că ei au fost scoşi din popor sau dintre popoarele păgâne şi nu aparţin nici unuia nici altuia, ci sunt oameni cereşti, cărora trebuie să li se arate, ca şi lui Saul, cât trebuie să sufere din pricina Numelui lui Isus, în timp ce ei trăiesc în lumea aceasta şi trec prin lumea aceasta, care L-a lepădat.

Ce gând minunat, că Dumnezeu nu caută nimic bun în om, sau nu se aşteaptă la ceva bun de la om! El caută mai degrabă astfel de oameni, care sunt mai potriviţi să facă cunoscut harul, pe care El îl arată cu plăcere, „ca să-Şi arate bogăţiile slavei Sale faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă, adică pe noi, pe care ne-a şi chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre celelalte popoare” (Romani 9.23,24).

Un vas ales (4)
Vasul eliberat

Frederick George Patterson

Versete călăuzitoare: Romani 8.2

Romani 8.2: Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

Un suflet care a fost convins află deseori vinovăţia unei vieţi întregi într-o perioadă de timp deosebit de scurtă. Cei care erau în pericol să se înece şi au fost salvaţi, relatează că toată viaţa lor a stat înaintea ochilor lor ca un fulger de lumină; şi păcatele uitate, care le-au făcut cu mulţi ani în urmă, au apărut într-o clipă înaintea lor în toată grozăvia lor. Prin cuvintele lui Moise, a omului lui Dumnezeu, aceasta s-ar exprima aşa: „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre ascunse” (Psalmul 90,8). Conştiinţa moartă se trezeşte la viaţă, înviată prin razele convingătoare de vină ale luminii lui Dumnezeu, şi într-o clipă stăm înaintea Unuia care ne spune tot ce am făcut noi cândva.

Când are loc aceasta, orice justificare nu este de folos: orice prezentare într-o lumină favorabilă nu are rost. Sufletul omului este dat pe faţă în prezenţa sfinţeniei nesfârşite. Până acum conştiinţa putea dormi, fără să aibă vreun gând de vină, probabil numai cu sentimentul vag, că nu totul este în ordine. Probabil până atunci conştiinţa nu s-a simţit bine, dar fără să aibă un simţământ clar de vină. Fără îndoială Saul din Tars a şovăit înaintea cuvintelor: „Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unei ţepuşe”. Conştiinţa naturală a omului simte uneori această ţepuşe, acest pinten: râvna şi înflăcărarea ei sunt forţate şi nereale. Sunt sentimente de vinovăţie în principiul că judecata stă deasupra acţiunilor omului (peste ce face conştiinţa), şi dacă se încearcă cu o râvnă mai înverşunată să se reducă la tăcere glasul ei, totuşi ea nu se va odihni niciodată.

Nu a simţit conştiinţa lui Saul din tars nici o ţepuşe când martirul Ştefan privea în sus spre cer cu o faţă strălucitoare, îngerească, şi şi-a încredinţat duhul lui Isus, în timp ce trupul lui era sfărâmat de pietrele mulţimii? Nu a simţit conştiinţa ţepuşa, atunci când feţele palide ale unora, care iubeau pe Domnul şi stăpânul lor, ca să scape de temniţă şi moarte, ei şi cei pe care îi iubeau, au hulit Numele Său, deoarece omul acesta brutal i-a constrâns la aceasta (vezi Faptele apostolilor 26.11)? Vai, „calea celor necredincioşi este nenorocirea lor” (sau altfel spus: calea celui păcătos este grea), şi tot aşa a fost şi cu Saul. Însă în timp ce conştiinţa naturală ia cunoştinţă despre aceste lucruri, din aceasta nu rezultă că sufletul se întoarce la Dumnezeu. Nu, mult mai degrabă conştiinţa naturală îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Ea l-a mânat pe Saul la excese mai mari ca înainte. Ea l-a determinat pe Adam să fugă de Dumnezeu, ca să se ascundă sub pomii din grădină; până când conştiinţa lui a simţit puterea cuvântului „Adam, unde eşti?”. Atunci ea a fost trezită şi Adam a stat înaintea lui Dumnezeu ca păcătos dovedit. Ea l-a determinat pe Saul să ascundă adevărata lui stare sub râvna religioasă, care până atunci a umplut sufletul lui.

Dar când glasul lui Isus l-a ajuns pe Pavel în alergarea lui nebună, vina lui a apărut în toată dimensiunea ei îngrozitoare şi el a ajuns în strâmtorare. Şi când el a putut citi vina sufletului său în prezenţa lui Dumnezeu, unde orice scuză nu are nici o valoare, atunci conştiinţa lui a fost curăţită şi el a ajuns la linişte. Însă în momentul acesta nu i se punea întrebarea referitoare la natura lui. Aceasta nu este întrebarea care se pune prima dată în istoria sufletului. Mai întâi eforturile de a evita răul şi de a face binele, ca să placi Domnului, care urmează după o pocăinţă reală, descoperă această întrebare în adevărata ei profunzime şi grozăvie. Saul trebuia acum ca sfânt să parcurgă acest stadiu din istoria sufletului pentru propria sa eliberare – nu vreau să zăbovesc la gândul, cât de necesar era aceasta, pentru ca mai târziu să ajute pe alţii, ci ca un vas al îndurării, care trebuia eliberat dintr-o astfel de stare.

Aceasta a avut loc probabil în cei trei ani în care el a mers în Arabia şi apoi iarăşi la Damasc (Galateni 1.17,18). Nu fac din aceasta o dogmă, dar era un proces necesar, oricând el ar avea loc; şi despre rezultat citim în Romani 7, unde el descrie detaliat procesul de învăţare, prin care el cu experienţe şi eforturi amare a învăţat să cunoască natura sa. Multe din ele le-a învăţat fără îndoială prin experienţe pentru sine însuşi, dar el a învăţat şi multe alte lecţii din pricina altor suflete.

Vreau să remarc aici, că experienţele descrise în versetele de încheiere ale acestui capitol bine cunoscut (Romani 7.14-26), au o însemnătate mult mai mare şi cuprinzătoare, decât probabil mulţi sunt conştienţi de ele. Această secţiune este formulată de Duhul lui Dumnezeu aşa fel, că nu există nici un suflet răscolit – indiferent cât de adânc sunt experienţele lui şi sub ce acţiuni ale lui Dumnezeu şi la ce vârstă el se află -, care să nu găsească ceva în acestea pentru ceea ce el sufere. În unul sau altul din strigătele descrise acolo el va găsi ceva care se potriveşte la ceea ce suferă el; chiar dacă fără îndoială presiunea deplină a acestei experienţe putea fi cunoscută abia atunci când lumina creştinismului a strălucit. Nu voi intra acum în detalii. Mulţi au făcut aceasta, unii cu foloase care rămân pentru mulţi alţii. Însă eu preţuiesc faptul că acest text depăşeşte cu mult eforturile unui suflet aflat sub Lege, aşa cum este exprimat în cele „zece porunci”.

Omul natural (firesc) poate să fi trăit „fără vină, în ce priveşte dreptatea pe care o dă Legea” (Filipeni 3.6), însă cu un suflet care nu a fost încă trezit. În ceea ce priveşte faptele vizibile, el nu a încălcat nici o poruncă a Legii. Dar acestea niciodată nu au atins copacul: rădăcinile „păcatului” dinăuntru. Era una din poruncile Legii care se referea exclusiv la partea cea mai lăuntrică a sufletului: porunca spunea: „Să nu pofteşti”, şi când a venit această poruncă şi a exprimat sfinţenia Legii, „păcatul căpătat viaţă şi eu am murit”. „Dar păcatul, găsind prilejul prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul era mort”; el stătea inactiv sau fără prilej în sufletul său, până când în felul acesta a fost dezvelită lipsa lui de sfinţenie.

Natura umană decăzută vorbeşte pretutindeni destul de clar, ca şi cum noi încă nu am descoperit faptul că în momentul când am înţeles o interdicţie – din cea mai fragedă copilărie şi până la ultima noastră suflare -, imediat în noi ia naştere dorinţa exact după ceea ce ne este interzis. S-ar putea aduce mii de dovezi şi exemple, ca să dovedească aceasta.

Dar a fost o „lege” în paradis, înainte ca omul să cadă; şi omul era o creatură responsabilă înainte ca el să se rupă de Dumnezeu: el era răspunzător să asculte de legea care îi interzicea să mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului, înainte ca el să fi devenit un „călcător”. Dumnezeu i-a arătat cu generozitate mare felul Lui de a acţiona ca Dătător. Nimic nu i-a fost tăinuit omului. Zeci de mii de posibilităţi, care contribuiau la fericirea lui în Eden, vorbeau despre un Dumnezeu care nu va reţin nimic din ce este bun. „Din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie” dovedeau generozitatea şi plinătatea unei mâini fără zgârcenie. Omul avea voie să savureze totul după plac. O interdicţie mică oprea consumarea rodului unui singur pom: a unui pom care se referea la o responsabilitate care avea ca urmare numai răul, dacă era luată asupra sa: pentru că „în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit (sau: trebuie să mori)”. Prin respectarea acestei interdicţii omul ar exprima că voinţa lui era subordonată lui Dumnezeu, Cel care l-a aşezat acolo şi care l-a înconjurat cu toate binecuvântările create.

Acesta este principiul Legii. O interdicţie va dovedi totdeauna o voinţă în persoana căreia i-a fost adresată: o voinţă care este supusă sau nu este supusă altuia. Cea mai mică interdicţie este suficientă în acest sens. Este o metodă pentru a constata dacă cineva este supus sau nu celui care a făcut interdicţia. Dacă el nu se supune, el respinge autoritatea celuilalt şi urmarea va fi că voinţele celor doi vor fi una împotriva celeilalte; în timp ce omul care este încercat recunoaşte în conştiinţa lui că Dumnezeu are dreptul să fie ascultat.

Acum satan nu a început să îndrepte atenţia spre binecuvântările de care omul era înconjurat, şi nici spre Fiinţa lui Dumnezeu, care „ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6.17). În loc de aceasta, el apucă cu lăcomie interdicţia şi îndreaptă atenţia exclusiv asupra acesteia. „oare aşa a spus Dumnezeu: »Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină«?” Însă Dumnezeu a spus: „Din orice pom din grădină poţi să mănânci”. Marea ispravă genială a şarpelui era să insufle sufletului pofta şi neîncrederea faţă de Dumnezeu; să trezească o suspiciune împotriva plinătăţii şi generozităţii naturii Sale. Aceasta era otrava şarpelui, care începând din ziua aceea a pătruns în omenire. Aceasta a avut loc înainte să fi fost înfăptuit vreun păcat. Diavolul a apărut şi a semănat neîncredere în inima omului, a trezit în sufletul lui o bănuială şi prin pierderea credinţei şi încrederii în El a despărţit pe om de Creatorul său.

Aceasta este ceea ce fac oamenii în zilele noastre între ei, ca să obţină un anumit ţel pe care-l au înaintea privirii. Îndrăznesc să spun, că probabil ei nu se gândesc la aceasta; dar cea mai mare parte din suferinţele între oameni sau chiar între fraţi sunt pricinuite prin aluzii pe la spate sau istorisiri şoptite, cărora inima celorlalţi le pleacă urechea de bună voia şi care fac să ia naştere suspiciune între suflete. După suspiciunea rezultată urmează antipatia, în mod deosebit din partea aceluia care a făcut nedreptate celuilalt. Este deosebit de greu să te încrezi într-o inimă căreia i-ai făcut o nedreptate. „O limbă mincinoasă urăşte pe cei care sunt răniţi de ea” (Proverbe 26.28), şi: „Dar cel care-l nedreptăţea pe aproapele său l-a îmbrâncit” (Faptele apostolilor 7.27), şi aşa mai departe. Aceste pasaje (care sunt înrudite în ceea ce priveşte conţinutul lor) descriu numai cum lucrează acest principiu al răului. De aceea proverbul adevărat: „Cel păgubit poate uita, dar cel care păgubeşte pe alţii nu va uita niciodată!”

Ca să restabilească încrederea deplină a omului în Dumnezeu şi să vină de hac păcătuirii faţă de natura lui Dumnezeu urma să aibă loc lucrarea lui Hristos.

Deci omul era o creatură responsabilă înainte de a cădea. Neîncredere în Dumnezeu şi poftă au fost vărsate în sufletul femeii. S-a făcut uz de voinţă împotriva lui Dumnezeu – şi anume, în ceea ce-l priveşte pe Adam, o voinţă autoritară, căci „nu Adam a fost amăgit” (1 Timotei 2.14); şi omul a căzut. Imediat a luat naştere o ruptură între Dumnezeu şi om, aşa de largă cum este depărtarea de la un pol la altul; un abis care nu putea fi umplut sau traversat. Omul a devenit „ca unul din Noi”, a spus Domnul, „să cunoască binele şi răul” (Geneza 3.22). El nu va putea niciodată să uite aceasta. Niciodată el nu se va reîntoarce la starea de nevinovăţie.

Ce înseamnă „să cunoască binele şi răul”? Este ceva care se spune şi despre Fiinţa dumnezeiască: „ca unul din Noi”, aşa citim, „să cunoască binele şi răul”! Este, să stai pe scaunul de judecător şi să rosteşti o sentinţă despre binele sau răul pe care noi îl găsim în sufletul nostru propriu. Femeia înţeleaptă din Tecoa a spus despre David, împăratul: „este ca un înger al lui Dumnezeu, ca să deosebească binele şi răul” (2 Samuel 14.17). Aceasta se referă la decizii judecătoreşti. Tot aşa se spune şi despre Solomon în 1 Împăraţi 3.9 şi despre Israel în Deuteronomil 1.39; vezi şi Evrei 5.14.

Aceasta este lucrarea conştiinţei: să ia cunoştinţă de rău, să facă voia sa, care este contrară lui Dumnezeu, să judece asupra răului şi să-l condamne; şi cu regret să cunoască şi binele, faţă de care stă împotrivă, şi să-l numească bun, fără însă să aibă puterea să-l facă. Acesta este omul căzut cu conştiinţă. El era răspunzător înainte de căderea lui; apoi nu a mai avut încredere în Dumnezeu şi cu voinţă deplină a încălcat porunca lui Dumnezeu. Chiar şi ca om căzut el avea capacitatea să rostească o sentinţă asupra acţiunilor sale, şi anume prin cunoaşterea binelui şi răului; a binelui, cu toate că el nu avea puterea să şi-l dorească sau să-l facă, şi a răului, pentru care îi lipsea aptitudinea să-l evite! În final el a fost alungat apoi din prezenţa lui Dumnezeu, căci el şi-a pierdut pentru totdeauna poziţia din cauza faptei lui. Aceste trei lucruri caracterizează acum starea lui:

  1. Neîncredere faţă de Dumnezeu;
  2. Păcat, care a fost înfăptuit în această neîncredere
  3. şi poziţia lui pierdută irecuperabilă.

Aceste trei lucruri le-a readus Evanghelia:

  1. Încrederea lui este restaurată prin credinţa în El ca Salvator;
  2. Păcatele lui, pe care le-a înfăptuit în neîncrederea lui, sunt îndepărtate;
  3. şi el este adus în Hristos într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu.

Când sufletul este trezit, el descopere aceste probleme mari iniţiale ale vrăjmăşiei care desparte pe Dumnezeu şi om şi ele îi adaugă gravitatea şi profunzimea:

  • înţelegerii responsabilităţii ca păcătos, care a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi prin fapte rele în duhul său trăieşte în vrăjmăşie cu Dumnezeu;
  • conştienţei de binele pe care nu l-a făcut
  • şi de răul descoperit al naturii lui:
  • lipsei de putere faţă de toate, numai faţă de rău nu;
  • înţelegerii – într-o oarecare măsură şi dependent de împrejurări – bunătăţii lui Dumnezeu;
  • şi – aşa cum gândeşte el – a responsabilităţii de ase aduce singur iarăşi într-o poziţie corectă faţă de Dumnezeu.

Aceste lucruri pătrund cu forţa în suflet ca o lecţie îngrozitor de amară.

Nici un cuvânt omenesc nu se pot pune pe aceeaşi treaptă cu acelea ale chinului sufletului din Romani 7: „dar eu sunt carnal, vândut păcatului. Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac; iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă. Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine. Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7.14-23).

Să observăm această luptă între „bine” şi „rău” dintr-un suflet aflat sub sentimentul responsabilităţii sau şi „în carne”. Însă nu vina lui îl chinuie, ci starea lui. Chinul adânc al sufletului nu numai înţelege toate acestea, ci merge înapoi la primul început al îndepărtării omului de Dumnezeu. Toate rădăcinile existenţei sale sunt date pe faţă şi stau vizibile înaintea Aceluia cu care el are a face. Cât de diversificate sunt căile lui Dumnezeu, ca să ducă sufletul într-o astfel de luptă; pentru ca el să înveţe să nu mai lupte mai departe; pentru ca el să înveţe că orice efort, orice încercare, orice luptă, atâta timp cât ele durează sunt dovezi tot mai clare că el nu a ajuns la momentul când încetează să mai lupte şi capitulează; şi abia atunci află că această capitulare este libertate. Atunci el este eliberat.

Renunţ aici să dau exemple de lupte ale sufletului şi rezultatele lor, aşa cum ele se găsesc în Cuvânt. Acolo se găsesc multe; multe se văd şi astăzi în fiecare zi în poporul lui Dumnezeu, dacă interpretăm cu Scriptura felul de comportare şi experienţele.

Descoperirea unei naturi rele printr-un sfânt dă imediat să se înţeleagă, că ea ar trebui subjugată. Cerinţa şi dorinţa sufletului său înnoit, când el le simte, dă imediat să se înţeleagă că ele ar trebui satisfăcute şi că Dumnezeu le-a aşezat în el în acest scop. Şi sentimentul responsabilităţii că aceste două imbolduri are trebui satisfăcute într-un fel oarecare, stă la baza acestei lupte dureroase. Acesta nu este un conflict în adevăratul sens. El este un efort care poate sfârşi într-o înfrângere dureroasă. El duce la robie şi nu eliberează. Dar dacă vine eliberarea – nu biruinţa, căci o biruinţă ar fi fapta mea merituoasă, în timp ce eliberarea este fapta altuia -, atunci ea vine ca eliberare dublă: ca rezolvare a problemei referitoare la bine, despre care sufletul a constatat că el nu-l poate face, aşa cum face răul, pe care nu-l poate evita. Sufletul trebuie să fie capabil să privească în sus şi să se bucure în libertate la Dumnezeu, şi el trebuie să fie capabil să privească în propria inimă, şi să fie capabil să facă binele, pe care voia atât de mult să-l facă, şi să aibă putere asupra acţiunii naturii păcătoase, „a cărnii”, dinăuntrul lui.

Aici găsim o lipsă în sufletul nostru. Mulţi au într-adevăr această libertate, care îi face capabili să privească spre Dumnezeu şi să spună: „Acolo totul este în ordine”. Dar suntem noi toţi liberi de puterea răului dinăuntrul nostru, când ne verificăm inima proprie? Nu, este tocmai bucuria şi mulţumirea pe care sufletul o simte că este liber să privească în sus, şi care cu regret prea des îl face indiferent faţă de alţii. Aceasta poate avea loc prin neştiinţă; da, probabil este frecvent aşa. Noi trebuie să fi învăţat că există o libertate a sufletului care este umplut cu Duhul, în care el poate umbla zilnic total despărţit de toate acţiunile cărnii sau de poftele sufletului; o astfel de libertate, ca şi cum în suflet nu ar fi absolut nimic de combătut – o libertate care dă roade pentru Dumnezeu.

Nu ca şi cum până la sfârşitul drumului nostru nu ar mai fi nici un conflict; nu ca şi cum „carnea” ar înceta vreodată să mai fie un prilej de veghere. De asemenea „păcatul în carne” nu va putea niciodată să înceteze să mai existe, atâta timp cât noi suntem aici pe pământ, chiar dacă el a fost „condamnat” atunci când Hristos a murit (vezi Romani 8.3). Însă noi vrem să ne gândim la drumul lui Pavel ca sfânt, ca vas ales de Dumnezeu, ca unul care a umblat într-un aşa fel(şi în privinţa aceasta el s-ar alătura şi altora), că el a spus: „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2.13). Dar aceasta nu înseamnă nicidecum: „Nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac” (Romani 7.19). Nu, sufletelor eliberate le reuşeşte „voinţa” şi „înfăptuirea”, vaselor în care Dumnezeu lucrează şi poate face după buna Sa plăcere.

Căci ce este un vas? Să presupunem că am aşeza un vas pe masă lângă noi – nu am avea în acest caz două intenţii cum am vrea să-l folosim? El este aşezat acolo ca să ţină în el ceea ce este turnat în el; aceasta este o intenţie. Cealaltă intenţie este, ca cineva să-l poată ţine în mână. Dacă el ar avea o voinţă sau o pornire proprie, atunci aceste două scopuri de folosire a lui ar fi împiedicate.

Tot aşa este cu vasele îndurării lui Dumnezeu: dumneavoastră trebuie să fiţi fără voinţă şi fără porniri lăuntrice; dumneavoastră sunteţi pentru a fi umpluţi cu ceea ce El pune în dumneavoastră, şi ca să fiţi ţinut şi folosit de mâna Sa. Numai în măsura în care voinţa noastră, pornirile noastre, gândurile noastre sunt date la o parte, suntem cu adevărat vase şi ca atare capabile şi potrivite pentru a fi folosite de Domnul.

Dar nu aceasta este tema noastră actuală. Aici vorbim despre eliberarea vasului, pentru ca el să fie liber în sufletul lui pentru Dumnezeu şi liber de lucrarea voii cărnii şi pentru ca el să aibă putere să aducă rod pentru Dumnezeu; pentru ca pe de o parte să recunoască poziţia sa „în Hristos” şi pe de altă parte, ca Hristos să locuiască în el (vezi Galateni 2.20).

Îmi amintesc cum cu anii în urmă stăteam la patul unui sfinte în vârstă. Un timp am vorbit despre lucruri generale ca creştin. Am întrebat-o dacă ea s-a gândit vreodată că Hristos, care era în glorie, „trăia” în trupul ei slab de pe patul de boală. Nu am uitat privirea ciudată, care ea mi-a aruncat-o, atunci când gândul acesta, după cum mi se părea, pentru prima dată a luminat în ea. „Ah”, a spus ea, „Hristos trăieşte în mine!” Părea să fie o cunoaştere minunată pentru suflet: corpul ei ca vas – într-o măsură aşa de mare, că Hristos şi nu eul trăia. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Nu este acesta un gând mult mai mare, chiar dacă este opusul acelui cuvânt al lui Pavel: „Căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1.21)? Ultimul era imboldul vieţii sale, izvorul din sufletul său; primul era urmarea faptului: „Hristos trăieşte în mine”.

Aceasta este cu adevărat libertate. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat” (Romani 8.2). Noi vorbim de exemplu despre legea gravitaţiei, despre legea naturii. Prin aceasta ne referim la tendinţa naturală a materiei care guvernează mişcările ei; astfel mărul va cădea pe pământ, şi nu va pluti în aer, atunci când se desprinde din pom. Acest gând îl găsim prezentat figurat şi aici. Această „Legea (tendinţa după care El trebuie să se mişte) Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat”. El eliberează sufletul de cealaltă lege, a păcatului, deci de legea care guvernează natura cărnii, şi de legea morţii. Ea a devenit legea (rezultatul natural) vieţii, pe care El a insuflat-o în ai Săi, atunci când El a înviat: un Duh dătător de viaţă – Omul al doilea – Domnul înviat.

De aceea, nu putem noi spune, că sufletul, prin faptul că recunoaşte responsabilitatea sa – „sub lege”, deoarece el a mâncat „din pomul cunoaşterii binelui şi răului” -, parcurge aceste lecţii copleşitor de emoţionante, pentru ca el prin experienţă să cunoască adâncimea naturii (a cărnii) stricate, care a luat naştere în inima omului, atunci când el s-a desprins de Dumnezeu? Dar acum, deoarece el este eliberat, el cunoaşte că în Hristos „Pomul vieţii” a primit: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”, care îl eliberează pe deplin de „legea păcatului şi a morţii”. Liber de asemenea în acel sens dublu, despre care am vorbit pe scurt, şi anume: liber în suflet, pentru ca să privească în sus spre Dumnezeu, şi liber să savureze în prezent şi în speranţă tot ce este El. Şi liber de lucrarea cărnii înlăuntru. Eul nu este luat în considerare, şi se trăieşte viaţa, pe care o trăieşti în carne, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu: aceasta înseamnă credinţa în El ca ţintă şi putere şi toate. Izvorul şi imboldul unei astfel de vieţi nu vin din eul propriu, ci din Hristos; şi numai aşa aduce rod pentru Dumnezeu, deoarece vasul a fost umplut cu roada dreptăţii, care este prin Isus Hristos, spre onoarea şi gloria Sa.

 

Adevărata viţă
Ioan 15.1-8

William Wooldridge Fereday

© EPV, Online începând de la: 22.01.2019, Actualizat: 22.01.2019

Verset călăuzitor: Ioan 15.1-8

Ioan 15.1-8: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

Capitolele 13 până la 16 din evanghelia după Ioan constituie o parte deosebită a acestei cărţi. Ele ne redau discuţia Domnului cu ucenicii Săi în camera de sus din noaptea trădării Sale. Acest pasaj se împarte la rândul lui în două părţi. Capitolele 13 şi 14 sunt caracterizate prin har. Domnul făgăduieşte să revină, să trimită Apărătorul, să Se reveleze pe Sine Însuşi lor şi să le dea pacea Lui. Capitolele 15 şi 16 accentuează mai mult responsabilitatea. Aceasta se vede foarte clar din parabola despre viţa de vie şi mlădiţe. Hristos Se denumeşte Însuşi ca adevărata viţă, Tatăl Său este viticultorul.

În vechiul legământ Israel a fost denumit via lui Dumnezeu. Iehova a adus o viţă din Egipt, a alungat naţiunile şi a sădit-o (Psalmul 80.8). El a dovedit multă purtare de grijă răbdătoare faţă de această viţă şi i-a acordat multe drepturi privilegiate, dar care a fost rezultatul? „De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?” (Isaia 5.4). Israel, omul după carne, a eşuat; privilegiile şi avantajele nu au adus nimic bun acolo unde totul era rău şi stricat. Cât de des le-a vorbit Iehova! Cât de răbdător i-a suportat şi i-a aşteptat! Însă totul a fost în zadar: Israel era o vie neroditoare, nefolositoare. Când Hristos a venit în ai Săi, El nu a găsit idolatrie ca în zilele rele ale împăraţilor; El a găsit religie, şi anume în cantitate mare. Niciunde nu citim ceva despre faptul că rămăşiţa restabilită ar fi alunecat în căile vechi idolatre ale părinţilor lor; însă când a venit Mesia, El i-a găsit căzuţi într-un formalism rece, mort. Zilele de sărbătoare erau ţinute, se aduceau jertfe, dar unde era rodul pentru Dumnezeu? Vai de Israel!

De aceea Domnul Isus a luat oarecum locul lui Israel (adus de Dumnezeu din Egipt, aşa cum a fost cu poporul; Matei 2.15Osea 11.1). Istoria lui Israel a început încă o dată din nou, prin aceea că El spune: „Eu sunt adevărata viţă”. Acelaşi principiu vedem în Isaia 49. Iehova nu Se adresează acolo naţiunii, ci lui Hristos: „Tu eşti robul Meu, Israel, în care Mă voi glorifica” (Isaia 49.3). Chiar dacă Israel a eşuat, El nu va eşua, ci va da naştere la rod bogat şi preţios pe o scenă unde viticultorul divin până atunci a căutat zadarnic rod.

Însă viţa are şi mlădiţe. Acestea sunt ucenicii şi realmente şi toţi aceia care au venit în legătură cu Hristos şi mărturisesc Numele Lui. Există o diferenţă enormă între mântuire şi aducerea de rod, între mlădiţă şi viţă şi între un mădular al trupului lui Hristos. Să nu recunoşti această diferenţă înseamnă să pierzi învăţătura din Ioan 15, şi, ceea ce este şi mai grav, periclitează pacea şi odihna conştiinţei, la care sunt îndreptăţiţi cei care se bazează pe Hristos şi lucrarea Sa. Dacă meditez la mântuire, atunci mă gândesc la har; dar dacă aducerea de rod stă înaintea inimii mele, atunci mă gândesc la responsabilitate. Fiecare mlădiţă din El trebuie să aducă rod, numai atunci ea se dovedeşte a fi un ucenic al Său; şi rodul poate lua naştere numai ca rezultat al rămânerii în El. Ce am fi noi fără El? „Fără Mine nu puteţi face nimic.” De aceea suntem mereu învăţaţi cu privire la necesitatea de a rămâne dependenţi de El. Este treaba noastră să ne bazăm pe El şi să ne sprijinim pe plinătatea harului Său, pentru ca omul nou să se poată dezvolta în puterea Duhului Sfânt. Dorinţa Lui este „mult rod”, nu aici puţin şi acolo puţin; trebuie să se vadă deja acum ceva din aducerea permanentă de roadă în glorie în prezenţa Sa (Apocalipsa 22.2).

Prin aceasta Tatăl va fi glorificat, şi noi umblăm în savurarea conştientă a dragostei Lui şi păzim şi împlinim poruncile lui Hristos. Mâna Tatălui este peste ai Săi întotdeauna în dragoste, ca să înmulţească aducerea lor de rod: „Orice mlădiţă, care aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.” Curăţirea este deseori neplăcută şi este însoţită de dureri, şi noi suntem înclinaţi să nu recunoaştem intenţiile divine în această privinţă, atunci când avem parte personal de curăţire; însă în toate este dragostea care rânduieşte aceasta spre glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea sufletului. În înlăuntrul nostru încolţesc lucruri care se pot dezvolta în taină şi creşte şi de care noi probabil nu suntem conştienţi; dacă s-ar permite ca aceste lucruri să se poată dezvolta, progresul nostru în asemănarea morală cu chipul lui Hristos s-ar amâna serios. Noi stăm sub supravegherea atentă a viticultorului (a agricultorului). Sfinţii sunt ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.9); şi cuţitul pentru circumcizie este folosit în har şi dragoste. Acţiune preţioasă! Ea este necesară din cauza inimii noastre înşelătoare pe drumul nostru prin scena actuală.

Dar nu toate mlădiţele sunt şi născute din nou, căci aici mărturisirea şi nu viaţa este decisivă; veridicitatea mărturisirii se arată în roadă: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7.16). De aceea Domnul spune în continuare: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ele sunt adunate şi aruncate în foc şi ard” (Ioan 15.6). Observă că vorbirea este la modul foarte general: „Dacă cineva …” Domnul nu spune aici celor unsprezece „voi”, ca în Ioan 15.4,5, căci nu era nici o îndoială cu privire la veridicitatea lor. El Însuşi tocmai i-a numit curaţi „datorită cuvântului” (Ioan 15.3). La spălarea picioarelor în capitolul 13 El a spus categoric: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, căci în momentul acela Iuda Iscarioteanul era între ei. Între timp însă trădătorul ieşise afară şi toţi cei rămaşi erau ucenici veritabili, chiar dacă şi ei au ratat de multe ori. Iuda Iscarioteanul este un exemplu pentru categoria de oameni despre care Domnul vorbeşte aici: el nu a rămas în El, şi aceasta a fost spre pierderea şi pieirea lui veşnică. Alţii găsim în Ioan 6.60: vorbirea Domnului era prea „grea” pentru ei; ei s-au întors înapoi şi nu au mai umblat cu El, cu toate că El, şi numai El, avea cuvintele vieţii veşnice!

Probabil sunt folositoare exprimările „dacă” ale Sfintei Scripturi. Ele nu trebuie să trezească îndoială în credincios, în nici un caz nu acesta este ţelul Duhului, ci ele vor să cearnă şi să verifice pe cei care mărturisesc Numele Domnului. Acolo unde planurile divine sunt prezentate, ca în epistola către Efeseni, nu se găseşte nici un „dacă”, căci acolo totul este de la Dumnezeu. Însă acolo unde responsabilitatea omenească stă pe primul plan, ca în epistola către Coloseni şi în epistola către Evrei, el este folosit mereu prin Duhul Sfânt în chip serios. Este o folosire potrivită şi corectă a acestor atenţionări, dar este şi un abuz rău, care trezeşte îndoială în sufletul neconsolidat.

Departe de trup, acasă la Domnul
2 Corinteni 5.8

R.

Verset călăuzitor: 2 Corinteni 5.8

2 Corinteni 5.8: Suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.

Să fi adormit sau transformat

Sunt două lucruri pentru cel care crede, care merg împreună: pe de o parte siguranţa venirii Domnului şi pe de altă parte nesiguranţa dacă noi vom adormi sau nu înainte de venirea Lui. Numai Dumnezeu ştie dacă eu voi fi depus cortul meu trupesc sau dacă îl voi poseda când Hristos va veni în nor. Însă eu nicidecum nu sunt neliniştit în siguranţa venirii Sale cu privire la faptul că nu ştiu dacă atunci voi fi încă în trup sau în afara trupului.

În ambele cazuri o binecuvântare ne este sigură, care depăşeşte cu mult binecuvântarea actuală. Putem fericiţi să lăsăm în seama Lui felul în care El decide cu privire la coliba pământească. Este bine să fim aici pentru El. Mult mai bine este să adormim şi să mergem la El. Dar cel mai bine este totuşi să ne trezim în asemănarea cu El, fie că eu am adormit ori Îl voi vedea la venirea Lui aşa cum este. Aceasta este cel mai important şi de asemenea este ceea ce Domnul ne pune mereu înainte ca subiect al speranţei noastre. Nimic altceva mai neînsemnat este „preţul luptei” sau împlinirea, căci noi aşteptăm să fim glorificaţi împreună, El şi noi!

Este o realitate că Duhul Sfânt leagă pretutindeni în Scriptură năzuinţa inimilor noastre cu revenirea lui Hristos. Fiecărui sfânt al lui Dumnezeu ar trebui să-i fie de ajuns siguranţa că venirea Domnului este chestiunea cea mai înaltă şi subiectul „nădejdii fericite”. Dacă înlocuim aceasta cu altceva, aceasta arată că noi nu suntem în armonie cu gândurile Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este incontestabil şi nu se poate insista destul în privinţa aceasta.

Este însă o realitate, că aşa de mulţi credincioşi au adormit de când Adunarea lui Dumnezeu a primit această „nădejde fericită”. Şi în jurul nostru un număr mare dintre ei au intrat unul după altul în odihnă. De aceea sufletele noastre doresc cu interes mare şi crescând să mediteze la natura binecuvântării lor.

În Paradis

Harul a lucrat în tâlharul de pe cruce. Preţioasă era dorinţa care s-a trezit deodată în inima lui, şi el a primit ajutorul în trei puncte, fiecare din ele fiind nespus de preţioase în sine. Rugămintea lui a fost:

  1. Domnul să se gândească la el
  2. la venirea Lui
  3. în Împărăţia Sa.

Domnul a răspuns la fiecare punct al rugăminții lui şi i-a dat mai mult, căci El i-a făgăduit:

  1. El va fi cu El
  2. chiar astăzi
  3. în Paradis!

Adormirea ne aduce binecuvântare

Aceasta ne învaţă pe deplin despre binecuvântarea acelora care depun aici cortul lor. Putem lega aceasta cu mărturia apostolului Pavel, că credinciosul care este „afară din trup” este „acasă la Domnul” – este „mult mai bine să părăsesc această viaţă şi să fiu la Domnul” – „a muri este câştig”. Din aceasta rezultă clar, că sufletul eliberat savurează următoarele:

  1. Binecuvântarea de a fi la Hristos este mult mai bună decât oricare altă binecuvântare aici pe pământ.
  2. Este realitate că această binecuvântare are loc imediat.
  3. Sufletul este în Paradis în prezenţa directă a Domnului. Însă locul nu ne este descris mai detaliat.

Aşa este învăţătura, pe care Duhul Sfânt ne-o dă în Cuvânt. La aceasta mai putem spune, fără să ne temem că ne înşelăm: sunt diferite aspecte ale noii poziţii în care duhul nostru va fi introdus, atunci când el va părăsi locuinţa lui pământească.

Nu va mai fi nici o nevoie

El [duhul] va fi atunci eliberat de trup şi prin aceasta de cătuşele sau de împotrivirea pe care trupul păcătos i-a adus-o inevitabil, cu toate că acest trup era capabil pentru exerciţiile credinţei ca unealtă în slujba Domnului într-o lume a păcatului. Cu câtă bucurie vom vedea că noi nu vom mai putea să-I întristăm inima şi să dezonorăm Numele Lui binecuvântat!

Păcatul şi nevoia le vom fi lăsat atunci pentru totdeauna în urmă, şi la fel şi orice trudă şi nelinişte şi tot ce ar putea slăbi dragostea noastră şi sentimentele noastre pentru Domnul. Fiecare obstacol de pe calea dăruirii va fi dat la o parte şi tot ce aminteşte de căderea în păcat şi blestem va fi înlăturat! Dacă mă gândesc la nevoile mele ca şi creatură omenească, la slăbiciuni şi la degradarea prin boală şi suferinţe sau la egoismul care lucrează în locuinţa trupului meu – eu voi fi liber de toate acestea, atunci când voi părăsi trupul.

Nu voi mai simţi nici o sărăcie şi nici o oboseală sau teamă şi durere. S-a terminat cu acţiunea unei voinţe stricate, a unui fel de gândire carnal sau a unei inimi vrăjmaşe faţă de Dumnezeu! Când voi părăsi trupul se vor rupe toate legăturile cu carnea şi acţiunea ei, cu lumea şi elementele ei. Voi fi eliberat definitiv de primul om şi de creaţia lui Adam, de lumea omului şi de dumnezeul lumii acesteia. Ce eliberare de vrăjmăşia şi viclenia lui satan, de „cursa păsărarului” şi de lume ca domeniu de stăpânire, pe care satan şi l-a însuşit pe nedrept! Eu nu voi mai fi expus împotrivirii, pe care balaurul o aduce împotriva lui Hristos şi a celor ce sunt ai Săi.

Pustia a fost străbătută, cu toate experienţele ei dureroase în luptă şi ocară. Am ajuns în cer, unde răul nu poate pătrunde! Toată osteneala se termină acolo în odihna veşnică şi în apropierea Lui sublimă.

Siguranţa învierii

Este un gând îmbucurător şi înviorător, că trupul meu este un mădular al lui Hristos şi că lui îi este garantată învierea din pricina Duhului Său care locuieşte în mine. Aceasta îi dă siguranţă cu privire la ziua aceea. Eu sunt totodată „un duh cu Domnul”. Astfel eu sunt una cu El într-o legătură vie şi veşnică. Fie că eu sunt în trup sau în afara trupului – duhul meu, care se reîntoarce la Dumnezeu, găseşte acest ţel veşnic al prezenţei Domnului. Şi aceasta îmi dă siguranţă, că trupul va fi iarăşi unit cu el la venirea Domnului.

Viaţa este Hristos – moartea este câştig

În afară de Domnul nu a fost nimeni vreodată care să fi trăit peste împrejurări aşa cum a trăit apostolul Pavel. El putea spune: „În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4.12,13). Dar totuşi el mai spune şi: „doresc să mă mut”. Nimeni nu a avut o slujbă mai importantă decât el, care ar fi putut să-l ţină aici. Nimeni nu a fost aşa de capabil ca el sau mai deplin dedicat Domnului ca slujitor. În chip remarcabil a fost în concordanţă cu interesele Domnului aici pe pământ. Aceasta se găseşte rezumat în cuvintele: „Pentru mine a trăi este Hristos”, dar el mai adaugă şi: „a muri este un câştig!”

Sunt trei aspecte, sub care credinciosul adormit în Domnul poate fi privit:

  1. Ce părăseşte el sau de ce scapă el
  2. ce păstrează el şi
  3. ce primeşte el.

Ce părăsim noi

Am văzut deja de ce scapă el. Ce părăseşte el este la fel de evident. Probabil că nu se cunoaşte destul, căci altfel am preţui mai mult timpul actual şi l-am folosi ca timp minunat în felul lui în istoria sufletului!

Desigur fiecare din noi a privit în urmă în timpul tinereţii, care nu mai revine, şi a fost întristat de zilele rele care niciodată nu mai pot fi făcute bune, sau de ocaziile pentru a face bine, care niciodată nu mai revin. Aşa cum această primăvară a vieţii şi-a pus pecetea pe toţi anii care au urmat, la fel este de sigur că primăvara sufletului va marca veşnicia. Acum eu învăţ, şi aici adun, şi dacă pierd ocazia actuală eu niciodată nu voi mai învăţa şi nu voi mai aduna. Acum este realmente timpul educării sufletului, şcoala în care el îşi primeşte diploma! Toate acestea au un sfârşit atunci când vom părăsi trupul. Dacă am fi suficient de sensibili pentru această realitate, atunci nu ar fi aşa de mulţi credincioşi care neglijează acest timp preţios al primăverii şi nu ar neglija Cuvântul: „Deşteaptă-te, tu, care dormi, scoală-te dintre morţi şi Hristos va străluci peste tine!” (Efeseni 5.14).

Când eu părăsesc trupul părăsesc şi părtăşia exterioară, vizibilă a credincioşilor, la fel şi Masa Domnului cu legăturile ei bogate şi binecuvântate. Este un sfârşit cu străduinţa de a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Încetează exerciţiile legate de dragostea de fraţi, şi la fel şi rugăciunea, compasiunea, dărnicia, ospitalitatea, precum şi despărţirea practică de rău, pe care Iacov o denumeşte „religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu.” În acelaşi moment încetează toate acestea, tot ce caracterizează comportarea noastră.

Ce păstrăm noi

Al doilea aspect se referă la ceea ce păstrăm noi. În privinţa aceasta vreau numai să remarc, că noi vom păstra tot ce harul divin ne-a dăruit pentru veşnicie. Deci ce voi lua cu mine şi voi savura în continuare? Viaţa veşnică, binecuvântarea creaţiei noi, unirea cu Hristos, pacea care întrece orice înţelegere, bucuria negrăită şi strălucită şi relaţia în care harul m-a adus şi care nu poate fi slăbită sau anulată.

Ce primim noi

Şi cu privire la ceea ce noi primim, următoarele sunt clare: eu voi fi intrat în sfârşit în odihna care niciodată nu va fi deranjată, şi ea este deplină, adâncă şi fără sfârşit! Cât de mult se va bucura duhul meu când atmosfera grea şi apăsătoare a pământului acesta va fi trecut şi el va fi atunci în prezenţa Domnului! Ce cunoaştere preţioasă va fi că eu voi fi pentru totdeauna în această prezenţă binecuvântată. Atunci voi fi în acest domeniu nou al păcii nederanjate, marcată de prezenţa Mântuitorului şi Domnului meu.

Venirea Sa – încununarea

Însă, cu toate că eu mă aflu în pacea adâncă a odihnei veşnice şi împreună cu El savurez o fericire curată – eu aştept venirea Lui în acea dimineaţă fără nori. Atunci El spre bucuria Lui va face să iese din mormânt trupurile acelora pe care El le-a lăsat să adoarmă în toate timpurile şi în toată lumea!

Pe scena lepădării Sale eu am aşteptat odinioară venirea Lui. Apoi a venit somnul asupra trupului meu. Dar inima mea a rămas trează, şi duhul meu a intrat în prezenţa Lui. Însă aşteptarea mea a rămas, şi ea a devenit aceeaşi cu a Lui. Eu am vegheat împreună cu El. Nu mi-a fost destul să fiu în prezenţa Lui, ci am dorit să-L văd aşa cum este. Nu a fost destul să fiu la El, ci am dorit să fiu ca El, căci aceasta va fi şi pentru El o bucurie deosebită. Dar pentru aceasta trebuie să am un trup glorificat, şi aceasta am aşteptat!

Nu mi-a fost destul că El este încununat cu glorie şi onoare pe tronul Tatălui Său, ci eu doresc mult şi revelarea gloriei Sale în cer şi pe pământ. Voiam să văd cum capul Lui este împodobit cu multe diademe şi să mă fac una cu armonia cântării noi, care va preamări caracterul Lui ales. Voiam să-L văd în casa Tatălui şi să fiu acolo la El. Voiam să aud ce poate exprima El acolo, şi anume dragostea Lui fierbinte şi fidelă pentru mireasa Lui şi bucuria de nespus şi fericirea inimii Sale, când toate lucrurile vor fi aşa precum le vrea El. Tot ce Îl va înconjura atunci în cer ca subiect al inimii Lui Îi va sluji toată veşnicia!

Acum eu mă pot preda nestingherit şi nederanjat acestei dorinţe preţioase a Duhului, şi El Însuşi este subiectul acestei dorinţe. În putere spirituală pot anticipa fericit cea mai înaltă chestiune, şi anume gloria însăşi. Dar dacă eu nu voi mai fi în trup, inima mea va dori şi mai intens toate acestea şi cu perseverenţă le va aştepta cu răbdarea lui Hristos. Şi împlinirea lor îmi va da satisfacerea deplină. Acum inima mea le doreşte în timp ce mă aflu în împrejurări pământeşti, în curând ea va fi sus în cele viitoare. Şi numai venirea Lui în nori poate da dorinţei inimii mele răspunsul adevărat!

Atunci vom relua slujba adorării în atitudinea care se cuvine numai pentru aceasta. Atunci vom cânta cântări de laudă, aşa cum numai cei răscumpăraţi pot face în viaţa lor. Abia atunci Domnul va vedea rodul deplin al muncii sufletului Său şi se va sătura. Abia atunci El ne va prezenta fără cusur înaintea gloriei Sale cu o bucurie care se revarsă. Abia atunci El ne va pune să şedem la masă şi El ne va servi. Abia atunci El va împlini orice dorinţă, care se trezeşte în inima noastră, deoarece atunci Îl vom cunoaşte deplin.

Inima Lui este îndreptată spre acest cel mai înalt ţel, dar şi inima Duhului şi a miresei, care spun: „Vino!” Şi El, care aude cu plăcere acest strigăt, răspunde cu bucurie: „Eu vin curând!”, şi El adaugă „Amin”-ul Lui.

Şi când noi ne vom odihni capul pe pieptul Lui, ca ucenicul pe care Isus îl iubea, chiar dacă o vom face în alt fel – atunci răspundem cu plăcere, fie că suntem în trup sau în afară de trup:

„Amin! Vino, Doamne Isuse!”


Tradus de la: Ausheimisch von dem Leib, einheimisch bei dem Herrn

Titlul original: „Absent from the Body—present with the Lord“
din Bible Treasury, Anul 12, 1878, pag. 39–44.

Traducere: Ion Simionescu

Un cuvânt despre împăcare, ispăşire şi suplinire

Botschafter

Verset călăuzitor: 1 Ioan 2.2

1 Ioan 2.2: El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Introducere

Învăţământul pe bază de material didactic este metoda cea mai bună de a da învăţătură, ca să slujească drept bază noţiunilor şi gândurilor elevului sau să extindă cercul gândurilor lui şi acolo unde este necesar să le corecteze. La fel I-a plăcut şi lui Dumnezeu să ne dea în Cuvântul Său într-un fel sau altul material didactic; şi cine poate da învăţătură ca El? O, de am fi elevi atenţi şi capabili! Cât de multă răbdare şi îndelungă răbdare trebuie să aibă Dumnezeu cu noi, şi cât de des El trebuie să reia mereu aceleaşi lecţii, până când în cele din urmă le-am înţeles şi le-am însuşit!

Înainte de toate este Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit, despre care Dumnezeu deja [în Vechiul Testament] a vorbit mereu în imagini şi modele mereu noi, plăcute sau serioase şi impresionante. Cu toate acestea este veşnic adevărat, că „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, în afară de Tatăl” [Matei 11.27]. Unirea Dumnezeirii şi omenescul într-o singură Persoană va fi pentru noi o taină chiar şi atunci când vom vedea pe Domnul Isus „cum este” [1 Ioan 3.2]. Dar ceea ce El era şi este ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiu al Omului, ca slujitor şi profet, ca Împărat al lui Israel, ca Miel al lui Dumnezeu, ca Mare Preot, ca Apărător, ca şi Cap al Adunării / Bisericii Sale şi aşa mai departe – le putem tot mai mult cunoaşte şi admira în şcoala Duhului Sfânt. Şi cine face aceasta silitor şi fidel şi în dependenţă de sus, acela va trăi ore de instruire preţioase.

Astăzi dorim să ne preocupăm puţin cu ceea ce spune Dumnezeu în Vechiul Testament referitor la baza relaţiilor noastre cu El ca şi credincioşi, adică, cu ceea ce spune El în imagini despre lucrarea mare de ispăşire, aşa cum Domnul şi Mântuitorul nostru a înfăptuit-o la cruce. Lucrarea Lui este ilustrată de rânduielile referitoare la ziua ispăşirii din Levitic 16. Acest capitol minunat poate fi denumit nucleul şi centrul acestei cărţi, care tratează slujba jertfelor şi a preoţimii.

Ziua ispăşirii era una din cele trei sărbători principale ale lui Israel. În această zi toţi bărbaţii din popor trebuiau să apară înaintea Domnului (Exodul 23.14-17). Această sărbătoare a fost sărbătorită în ziua a zecea a lunii a şaptea, la scurt timp după sărbătoarea trâmbiţelor şi la puţine zile înainte de sărbătoarea corturilor, ultima sărbătoare în şirul sărbătorilor. Fiecare israelit trebuia „să-şi mâhnească sufletul”, să se plece înaintea lui Dumnezeu în pocăinţă şi judecată de sine. În ziua aceasta nu era permis „să se facă vreo lucrare”, căci în ziua aceasta se făcea ispăşire pentru ei, „pentru a-i curăţa: veţi fi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Leviticul 16.29,30). Cine nu îşi mâhnea sufletul, acela trebuia „nimicit din poporul său”, şi cine făcea vreo lucrare în această zi, pe acela Dumnezeu Însuşi „îl va nimici din poporul său” (Leviticul 23.28-30). Pentru ce această severitate sfântă, această asprime neîndurătoare? Deoarece în această zi era reînnoită mereu baza relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său. Mereu, pentru că Legea nu putea duce nimic la desăvârşire. Era ziua împăcării, în care numai Dumnezeu putea fi la lucru şi omul trebuia să-şi ocupe locul în ţărână. Prin aceasta ajungem la întrebarea:

A. Ce este împăcarea?

Cuvântul grecesc [katallage], folosit în Noul Testament pentru „împăcare”, se întâlneşte numai în Romani 5.11; 11.15 şi 2 Corinteni 5.18,19; verbul „a împăca” [katallasso] se întâlneşte numai în Romani 5.101 Corinteni 7.11 şi 2 Corinteni 5.18-20. El înseamnă propriu-zis „compensare, schimbare” [în operaţiile financiare], apoi în sens mai larg „învoială, împăcare”. Înseamnă deci îndepărtarea a tot ce deranjează şi desparte două partide, readucerea la unitate, pace şi părtăşie între aceia care sunt înstrăinaţi unii de alţii sau se duşmănesc. Dacă aplicăm aceasta la relaţia dintre noi şi Dumnezeu, trebuie să ţinem seama că în acest caz înstrăinarea şi duşmănia era numai de partea noastră. [Numai noi eram „străini şi vrăjmaşi” (Coloseni 1.21), Dumnezeu niciodată nu a fost duşmanul nostru.] De partea lui Dumnezeu nu era nici o înstrăinare, ci numai o condamnare dreaptă a păcatului din om, [De aceea nu Dumnezeu trebuia împăcat cu noi, ci noi trebuia să fim împăcaţi cu Dumnezeu.] Şi această dreptate trebuia împlinită, dacă creatura căzută şi îndepărtată de Dumnezeu trebuia să fie adusă înapoi la Dumnezeu sau să aibă parte de privilegiile planurilor lui Dumnezeu în Hristos.

Că Dumnezeu ar fi trebuit împăcat cu noi, acesta este un gând total contrar Scripturii. Noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Nu era nevoie de nici un fel de acţiune sau imbold pentru a schimba binecuvântarea lui Dumnezeu. El a acţionat pe deplin liber şi neinfluenţat, corespunzător naturii Lui şi planurilor Sale. În dragostea Sa Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10) pentru omul decăzut, şi anume, nu ca să readucă pe om în relaţia de odinioară, deoarece aceasta era total distrusă şi pierdută prin păcat. Nu, ci Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca ispăşire, ca să creeze o relaţie cu totul nouă. Această legătură nouă se bazează pe lucrarea de răscumpărare şi arată planurile de har ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea este o readucere în favoarea divină, care era pierdută.

Împăcarea lucrurilor şi a oamenilor

Împăcarea are în Sfânta Scriptură un caracter dublu sau,  exprimat probabil mai corect, ea are un înţeles şi un efect dublu: ea se referă la lucruri şi la oameni. Acest aspect este deseori trecut cu vederea, şi cu toate acestea Scriptura vorbeşte aşa de simplu şi clar în privinţa aceasta. Aşa citim de exemplu în Coloseni 1.19,20:

Coloseni 1.19,20: căci toată plinătatea [Dumnezeirii] şi-a găsit plăcerea să locuiască în El şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.

Dumnezeu voia ca întreaga creaţie, întreg universul să fie eliberate de necurăţia şi de blestemul păcatului şi să fie aduse în adevărata lor ordine şi în relaţia lor corectă faţă de El. Lucrarea pentru aceasta a fost înfăptuită şi baza legitimă a fost pusă, prin aceea că Hristos a făcut pace prin sângele Lui vărsat la cruce [Coloseni 1.20]. Urmările lucrării Sale într-adevăr încă nu le vedem astăzi: încă „toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum” [Romani 8.22]. Dar curând vor veni „timpurile de restabilire a tuturor lucrurilor” (Fap. 3.21), şi în final va fi un cer nou şi un pământ nou, care vor fi desăvârşite pe baza lucrării făcute pe Golgota.

În ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii, apostolul poate adăuga:

Coloseni 1.21,22: Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi … acum dar v-a împăcat în trupul cărnii Lui, prin moarte.

Noi am fost împăcaţi şi savurăm [în contrast cu creaţia] deja astăzi [în sens spiritual] rezultatele depline ale împăcării. Trupul nostru, care încă aparţine creaţiei acesteia, va fi însă desăvârşit abia în înviere.

A împăcat Dumnezeu deja pe toţi oamenii cu Sine?

Când vorbim despre aceste lucruri, ca de la sine ne amintim de un alt pasaj care a dat mult prilej la concluzii greşite. Ne referim la 2 Corinteni 5.18-20, în mod deosebit la versetul 19:

2 Corinteni 5.18-20: 18 Şi toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării: 19 anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. 20 Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Ce înseamnă locul acesta? Nu se spune: Dumnezeu este în Hristos. Nu, Pavel se referă la următoarele: slujba de atunci a apostolului a păşit în locul slujbei personale a lui Hristos. Slujba lui se baza pe faptul că Dumnezeu la cruce a făcut păcat pentru noi pe „Acela care nu a cunoscut păcat”, „ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” [2 Corinteni 5.21]. Cu alte cuvinte: Dumnezeu S-a arătat odinioară în Hristos în lumea aceasta, ca să împace lumea cu Sine. El a oferit totodată lumii o întoarcere la ordine şi binecuvântare, în timp ce El în harul Său necondiţionat nu le-a socotit oamenilor nelegiuirile lor. El a strigat [în Hristos] păcătosului: Eu nu am venit să judec şi să pedepsesc; nu, întoarce-te la Mine şi Eu te voi ierta; întoarce-te şi Eu nu Îmi voi mai aduce aminte de trecut!

Lumea a respins aspru această ofertă; ea nu L-a vrut pe Isus şi a urât pe Dumnezeu. Starea ei era deznădăjduit de rea şi nu putea fi restabilită. A rămas acum neîmplinită intenţia lui Dumnezeu? Nu, chiar dacă colectivitatea L-a respins, totuşi El scoate afară pe fiecare persoană din starea [de îndepărtare de Dumnezeu şi vrăjmăşie faţă de El], în care ea se află  şi o aşează pe o bază cu totul nouă: „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă” [2 Corinteni 5.17]. Pentru lume însă acum nu mai este nici un mijloc de salvare, căci în atitudinea ei vrăjmaşă faţă de Dumnezeu a respins singurul şi cel mai bun mijloc de salvare. Pentru ea rămâne numai judecata (compară cu Ioan 12.31). Dumnezeu a dat lumii cea mai mare dovadă a dragostei Lui, [prin aceea că a trimis pe Fiul său] (Ioan 3.16), şi El i-a oferit mântuirea şi viaţa (Ioan 3.17; 6.33,51). Însă după ce lumea a răspuns cu ură de moarte la oferta Sa, El nu Se mai preocupă în acest sens cu lumea; acum El scoate din lume numai persoane individuale, faţă de care El arată îndurarea Lui mare. De acum înainte se spune: „… pentru ca oricine crede în El să nu piară” [Ioan 3.15,16]; „dacă cineva este în Hristos”; „cine vrea, să vină” şi aşa mai departe. Pe de altă parte se mai spune şi: „Cine nu crede, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36).

Naşterea din nou a tuturor lucrurilor

Dar şi în altă privinţă planul lui Dumnezeu nu va rămâne neîmplinit. Hristos a venit în lumea aceasta, „şi lumea a fost făcută prin El” (Ioan 1.10). Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu şi pentru El, şi ele, aşa cum am văzut deja, vor fi aduse cândva pe baza lucrării de împăcare într-o relaţie ordonată cu Dumnezeu. Ele nu au fost supuse „de bună voie deşertăciunii” [Romani 8.20], aşa ca omul, căci lucrurile create nu au voinţă, ci prin voia rea a omului ele au fost atrase împreună cu omul în robia deşertăciunii. Creaţia aşteaptă plină de dor descoperirea gloriei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8.19-22). Şi creaţia va avea atunci parte de „naşterea din nou”, aşa cum Domnul spune ucenicilor Săi în evanghelia după Matei 19.28: „… când Fiul Omului va şedea pe tronul Său de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi …”. Este acelaşi cuvânt, pe care Duhul Sfânt îl aplică la credincioşi în Tit 3.5 („El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou”). Desigur în cadrul creaţiei, care nu are voinţă, nu se poate vorbi despre o înnoire a voinţei sau despre o transformare lăuntrică sau ceva asemănător ca la noi. Cu toate acestea Scriptura numeşte „naştere din nou” ceea ce se va petrece cu creaţia în viitor.

Ce înseamnă „împăcarea lumii”?

Astăzi se vorbeşte şi se scrie mult despre o „împăcare generală”. Dacă prin aceste cuvinte vrea să se exprime că şi universul, toate lucrurile, va savura cândva efectele binecuvântate ale împăcării realizate de Hristos, atunci aceasta este bine şi potrivit Scripturii. Dar dacă se include în acestea salvarea tuturor oamenilor şi în final chiar şi a lui satan şi a îngerilor lui, atunci aceasta este contrar Scripturii şi din temelie rău şi nu poate fi destul de suficient combătut.

După cele tocmai spuse vom înţelege uşor Romani 5.10,11: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Sa. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”

Probabil cuvintele apostolului din Romani 11.15 produc greutăţi unuia sau altuia. Acolo se spune:

Romani 11.15: Pentru că, dacă lepădarea lor [a iudeilor] este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?

Sensul acestui pasaj este simplu şi confirmă numai ceea ce s-a spus până aici. Iudeii au stat într-o relaţie ordonată cu Dumnezeu până în momentul când au lepădat pe Mesia al lor, chiar dacă ei au fost infideli în această relaţie. Lumea nu avea nici o relaţie cu Dumnezeu; oamenii erau „înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele făgăduinţei”; ei erau fără nici o nădejde şi fără Dumnezeu în lume [Efeseni 2.12]. După căderea lui Israel situaţia s-a schimbat. Dumnezeu a cerut tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască: după „timpurile de neştiinţă” (Fap. 17.20) Evanghelia lui Dumnezeu a fost oferită lumii întregi, şi „cuvântul împăcării” a fost propovăduit în toată lumea şi fără deosebire. Dacă lepădarea lui Israel a adus deja un astfel de val de binecuvântare peste lume, ce urmări va avea restabilirea lui Israel, când în cele din urmă Dumnezeu va relua legătura cu poporul Său şi va împlini faţă de el toate făgăduinţele!

Împlinirea cerinţelor drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu

Să revenim la Leviticul 16 şi să ne întrebăm: Cum este prezentat acolo acest adevăr prezentat până acum? Cu uimire vom constata, că în primul rând în ziua împăcării s-a avut în vedere curăţirea Locului Preasfânt şi a cortului întâlnirii. Abia în al doilea rând sunt numiţi preoţii şi poporul. Mai întâi trebuiau satisfăcute cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu cu privire la locuirea Sa în mijlocul poporului Său: Aaron trebuia cu sângele animalului de jertfă „să facă ispăşire pentru sfântul locaş din cauza necurăţiilor fiilor lui Israel şi din cauza nelegiuirilor lor, în toate păcatele lor” (Leviticul 16.16).

Cortul din pustiu în cele trei compartimente ale lui era o imagine a universului. Şi aşa după cum marele preot trecea cu sângele ispăşirii prin tot cortul până în Sfânta Sfintelor, la fel şi Hristos „a străbătut cerurile” [Evrei 4.14] şi ca Mare Preot a intrat în Locul Preasfânt. În vechiul legământ totul (cortul şi altarul) era curăţit prin sânge, şi în acelaşi fel Dumnezeu odată va împăca toate cu Sine, ce este în cer şi ce este pe pământ, prin sângele Fiului Său preaiubit. Baza pentru aceasta a fost pusă în crucea lui Hristos, sângele ispăşirii a curs; şi rezultatul acestei lucrări se va vedea în Împărăţia de o mie de ani şi în noua creaţie. Într-un anumit sens universul este casa, locuinţa lui Dumnezeu. Cerul este tronul Său şi pământul este scaunul picioarelor Lui. Dumnezeu Se coboară, ca să locuiască în ceea ce Hristos a creat, şi această locuinţă a Sa trebuie să fie curăţită şi va fi curăţită de necurăţia de care ea a avut parte prin vina omului. Această curăţire a putut şi poate avea loc printr-o ispăşire deplin valabilă, prin „desfiinţarea păcatului”, aşa cum se spune în Evrei 9.26. Aceasta însă ne conduce la întrebarea următoare:

B. Ce este ispăşirea?

Când este vorba despre lucrarea de ispăşire făcută de Hristos, în general se gândeşte că păcatele noastre au fost îndepărtate, că datoria noastră, pe care o aveam faţă de Dumnezeu, a fost plătită. Aceasta se consideră a fi cel mai important, dacă nu chiar unicul lucru. Nu se gândeşte la împlinirea cerinţelor drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu şi în mod deosebit la glorificarea Lui prin această lucrare de ispăşire. Şi totuşi tocmai aceasta este partea cea mai sublimă a ispăşirii, partea cea mai importantă a lucrării.

Doi ţapi şi două aspecte ale lucrării de ispăşire

În ziua mare a împăcării trebuiau (în afară de jertfele deosebite, pe care preotul trebuia să le aducă pentru sine şi pentru familia lui) doi ţapi să fie puşi înaintea Domnului: un ţap era destinat prin sorţi pentru Domnul, celălalt pentru popor. Şi să observăm: cu toate că păcatele poporului au dat prilejul la toată acţiunea de jertfire, totuşi la primul ţap, care era pentru Domnul, aceste păcate nici nu sunt amintite! Ele au fost amintite abia pe capul celui de-al doilea ţap şi duse de acest ţap într-un loc pustiu, unde nimeni nu le-a mai văzut. Cu sângele primului ţap, care a fost sacrificat în curtea din faţă, marele preot se ducea în Sfânta sfintelor, ca să-l stropească o dată pe partea dinainte a capacului ispăşirii din aur şi de şapte [1] ori înaintea (sau pe partea din faţă) a capacului ispăşirii din aur. În felul acesta el făcea ispăşire pentru Locul Preasfânt şi în sens larg pentru popor. „Pentru că sângele este cel care face ispăşire pentru suflet” (Leviticul 17.11).

Dar de ce sângele trebuia dus în Locul Preasfânt? Deoarece aici era tronul lui Dumnezeu dezonorat şi jignit prin păcate. Gloria lui Dumnezeu strălucea peste cei doi heruvimi, păzitorii simbolici, pentru ca cerinţele drepte ale lui Dumnezeu să fie împlinite şi căile Lui judiciare să fie realizate. Feţele lor erau permanent îndreptate spre chivotul legământului, în care erau cele două table ale Legii. Aceste table erau martorii solemni împotriva poporului păcătos: în loc ca cele zece porunci să fie împlinite de Israel, nenumărate fărădelegii ale poporului au întinat locuinţa lui Dumnezeu şi era nevoie de ispăşire.

Dar cine putea realiza o ispăşire valabilă? Cine putea decide şi pregăti jertfa necesară pentru aceasta? Numai Dumnezeu. Şi El a făcut aceasta. Cei doi ţapi,[2] constituiau însă numai o imagine slabă a acelei jertfe curate şi sfinte, pe care Dumnezeu a cunoscut-o deja înainte de întemeierea lumii [1 Petru 1.20], singura care putea să-L satisfacă cu adevărat. Însă cu toate acestea cei doi ţapi sunt un tablou impresionant: un ţap pentru Domnul, un ţap pentru popor; un ţap, ca să satisfacă cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, un ţap, ca să îndepărteze păcatele poporului; un ţap, ca să pună baza pentru glorificarea lui Dumnezeu şi a căilor Sale de har, un ţap, pentru aducerea la tăcere a conştiinţei acuzatoare şi să dea odihnă inimii şovăitoare.

Umbrele şi trupul

Doresc să accentuez încă o dată: aceste jertfe, „pe care ei [israeliţii] le aduceau neîncetat în fiecare an” [Evrei 10.1], niciodată nu puteau face desăvârşit pe cel care făcea serviciul divin. Jertfele nu puteau da o pace permanentă şi o odihnă statornică; rămânea conştienţa păcatului [Evrei 10.2]. Însă ce privire în natura acestor modele ne oferă ele, cât de mult aceste umbre ne îndreaptă spre Trup: spre Hristos! „Dar trupul este Hristos” (Coloseni 2.17). Aşa cum sângele „ţapului pentru Domnul” era dus în Locul Preasfânt şi era stropit înaintea feţei heruvimilor pe scaunul îndurării (sau capacul ispăşirii), aşa că heruvimii vedeau sângele ispăşirii între ei şi Legea încălcată, la fel Hristos a intrat cu sângele Său în prezenţa lui Dumnezeu, în cerul însuşi, după ce pe locul păcatului El a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu cu privire la păcat prin moartea Sa pe cruce. Acolo a fost judecat păcatul şi a luat naştere o „răscumpărare veşnică” [Evrei 9.12] – în El, Cel care a venit „în asemănare cu carnea păcatului” şi „pentru păcat” [Romani 8.3].

Glorificarea lui Dumnezeu

Totodată în ceasul acela a ieşit la lumină ca niciodată mai înainte şi nici după aceea, cine este Isus şi cine este Dumnezeu. Pe drumul spre cruce El putea spune: „Acum este glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu este glorificat în El” (Ioan 8.31). Cine în afară de Hristos ar fi putut lega glorificarea lui Dumnezeu cu rezolvarea problemei păcatului? Prin faptul că El S-a dat ca jertfă „pentru desfiinţarea păcatului” [Evrei 9.26], a fost arătat în chip minunat ce este în Dumnezeu – maiestatea Sa, dreptatea Sa, dragostea Lui, adevărul Lui –, şi sângele dă acum mărturie pentru totdeauna despre aceasta acolo sus în Sfânta sfintelor.

Păcatul ca putere vrăjmaşă a trebuit înlăturat

Mereu este uitat, că în afară de vina personală a oamenilor păcatul [la singular] ca atare este în lume şi stă ca o putere vrăjmaşă între Dumnezeu şi lume. Deoarece el a venit în lume prin căderea primului Adam, ultimul Adam a trebuit mai întâi să îndepărteze puterea vrăjmaşă din creaţie. Dacă ne imaginăm această realitate, atunci înţelegem pentru ce Ioan Botezătorul a exclamat cu bucurie:

Ioan 1.29: Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!”

Şi atunci înţelegem şi importanţa cuvintelor din Evrei 9.26:

Evrei 9.26: … dar acum, la sfârşitul veacurilor, [El] S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.

Ce a adus primul om în lume, trebuia îndepărtat din ea prin Omul al doilea. Repet: aici nu este vorba de păcate (la plural), nu este vorba de vină, ci de păcat (la singular) ca atare, de păcat ca principiu sau element. Niciunde în Scriptură nu se spune că Hristos a purtat păcatele tuturor oamenilor; ea evită scrupulos această expresie. Nici nu poate fi altfel. Cum ar putea altfel Dumnezeu să ceară socoteală vreunui om şi să-l judece? Dacă vina tuturor ar fi plătită, atunci Dumnezeu nu ar mai putea cerea ceva de la cineva.

După ce păcatul a venit în lume, Dumnezeu în dreptatea Lui S-ar fi putut desigur dezbăra de păcătos, lăsând să vină judecata asupra lui pentru vina lui. Dar ce s-ar fi ales atunci cu dragostea Lui şi cu planurile Lui de har? Cum ar fi putut El păstra gloria Lui ca Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, şi cum ar fi putut El să îndepărteze păcatul din creaţia Sa? Toate acestea puteau să aibă loc numai prin aceea că Mielul sfânt al lui Dumnezeu a venit în lume, a luat asupra Lui „păcatele lumii” şi S-a lăsat făcut „păcat” [Ioan 1.292 Corinteni 5.21]. Şi prin faptul că Hristos a făcut aceasta, El a corespuns la tot ce cerea maiestatea tronului lui Dumnezeu. După lucrarea Sa pe cruce tronul judecăţii s-a transformat într-un tron al harului. Acum harul poate să se desfăşoare liber şi neîmpiedicat şi adoratorul poate intra cu îndrăzneală în Locul preasfânt [Evrei 10.19]. Pe baza lucrării de ispăşire înfăptuite, întregii lumi i se poate oferi acum har şi iertare şi fiecare păcătos este invitat să se folosească de toată plinătatea harului. Sângele este înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi El spune: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi” [Exodul 12.13].

Păcatul este ispăşit

Având în vedere ispăşirea care urma să aibă loc, Dumnezeul sfânt putea înainte de cruce să suporte cu indulgenţă o omenire vinovată, şi privind în urmă la lucrarea înfăptuită El poate astăzi să acţioneze în îndelungă răbdare şi har, poate lăsa soarele Său să răsară peste cei buni şi peste cei răi şi să deschidă oamenilor vrăjmaşi toată comoara bogăţiilor Sale de har. Toate cerinţele tronului Său au fost satisfăcute, tot ceea ce I se cuvenea, „partea Domnului”, I-a fost dat; botezul, despre care Isus vorbeşte în Luca 12.50 („Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de strâmtorat sunt până când se va împlini!”), a fost împlinit, şi toate „strâmtorările” au fost anulate: fluviul dragostei divine îşi poate deschide stăvilarele şi se poate revărsa în toate părţile. Păcatul a fost ispăşit, Dumnezeu a fost glorificat în Fiul, „care prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi” [Evrei 2.9], şi acum Dumnezeu Îl poate glorifica din nou şi în El şi prin El poate prezenta şi executa planul Său minunat de mântuire cu privire la întreaga creaţie. Înseamnă aceasta că acum şi toţi oamenii vor fi mântuiţi şi vor veni la cunoaşterea adevărului, aşa cum este dorinţa şi voia lui Dumnezeu conform cu 1 Timotei 2.4? Prin aceasta ajungem la ultima parte a temei noastre, la întrebarea:

C. Ce este suplinirea?

Este uimitor cât de puţin se ţine seama în general de diferenţa între ispăşire şi suplinire şi cât de puţin este ea înţeleasă în înţelesul ei profund. Urmarea serioasă a acestui fapt este pe de o parte o Evanghelie neclară, neprecisă, şi pe de altă parte mulţi credincioşi sunt nesiguri cu privire la mântuirea lor sau chiar lipsiţi de pace. De aceea este aşa de important, ca noi să cunoaştem diferenţa şi pe baza Cuvântului lui Dumnezeu să constatăm ce înseamnă cu adevărat aceste două cuvinte. Domnul să ne ajute în această cercetare prin călăuzirea Duhului Său Sfânt!

Să intervii pentru altul

Cu privire la „ispăşire” ne-am ocupat deja mai înainte. Cu privire la cuvântul „suplinire” ne gândim numaidecât la persoane individuale, pentru care intervine un altul, prin aceea că el reprezintă drepturile lor sau, ca în cazul de faţă, plăteşte obligaţiile lor. Aplicat la Domnul Isus şi lucrarea Sa nu poate fi vorba de o „suplinire” cu privire la creaţie sau lume. În timp ce cu privire la ele gândul referitor la o „ispăşire” este pe deplin justificat, gândul referitor la „suplinire” ar fi complet lipsit de sens. Căci aşa citim şi:

1 Ioan 2.2: El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Credinciosul are voie să spună că toate păcatele lui au fost ispăşite, şi el poate adăuga: această ispăşire se extinde în valoarea ei, în eficacitatea ei [şi în dimensiunea ei] la lumea întreagă. De aceea poate veni oricine, fie el iudeu, păgân, mahomedan sau creştin cu numele, şi se poate folosi de această ispăşire, aşa cum face credinciosul. Mai mult chiar: întreg universul, aşa cum am văzut în pasajul anterior, va savura odată urmările acestei lucrări de ispăşire. Ar fi însă complet fals dacă din versetul acesta s-ar vrea să se tragă concluzia, că Hristos ar fi ispăşirea păcatelor întregii lumi sau a omenirii întregi. Luther a înţeles locul acesta în acest fel, căci el traduce cu Vulgata: „dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (… pentru „păcatele” lumii întregi). Însă această traducere este imposibilă; ea este în directă contradicţie şi cu restul învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Gândul referitor la ispăşire, respectiv la îndepărtarea păcatelor lumii este total străin Scripturii. Niciunde Scriptura nu învaţă că Hristos a purtat toate păcatele, cu alte cuvinte, că El – şi prin aceasta ajungem la înţelesul adevărat al cuvântului „suplinire” – ar fi fost răspunzător pentru fărădelegile şi datoriile tuturor oamenilor şi în locul vinovaţilor ar fi purtat pedeapsa dreaptă din partea lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost aşa, atunci nici un om nu se va pierde; Dumnezeu ar fi nedrept, dacă El ar vrea să mai ceară ceva de la păcătoşi; pierzarea ar fi o fabulă, învăţătura despre o răsplătire veşnică ar fi o minciună şi aşa mai departe. Când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor, atunci ea vorbeşte totdeauna despre „mulţi”, niciodată despre „toţi”.

Ţapul al doilea şi suplinirea

Capitolul despre marea zi a împăcării, Levitic 16, este de foarte mare ajutor, ca să ne explice noţiunea de „suplinire”. Doi ţapi trebuiau puşi înaintea Domnului, însă numai sângele unuia dintre ei, şi anume al ţapului destinat pentru Domnul, a fost dus în Locul Preasfânt şi folosit acolo de marele preot conform rânduielii stabilite de Dumnezeu. Despre celălalt ţap se spune:

Leviticul 16.10: Şi ţapul pe care a căzut sorţul pentru Azazel [înlăturare] să fie pus viu înaintea Domnului pentru a face ispăşire cu el, pentru a-l trimite ca Azazel în pustiu.

Când după aceea Aaron [cu sângele primului ţap] a terminat ispăşirea pentru Sfânta Sfintelor şi pentru cortul întâlnirii, el trebuia să aducă ţapul viu:

Leviticul 16.20-22: Şi, când va termina de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş şi pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. 21 Şi Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate nelegiuirile fiilor lui Israel şi toate nedreptăţile lor, în toate păcatele lor, şi să le pună pe capul ţapului şi să-l trimită în pustiu, prin mâna unui om pregătit pentru aceasta. 22 Şi ţapul va purta asupra lui toate nelegiuirile lor într-un pământ nelocuit; şi să dea drumul ţapului în pustiu.

Când israelitul vedea pe marele preot, care a intrat cu sângele primului ţap în Locul Preasfânt, revenind, atunci el ştia că Dumnezeu a acceptat jertfa şi că a avut loc ispăşirea pentru Locul Preasfânt. Cu alte cuvinte: revenirea marelui preot dovedea că s-a pus din nou baza pentru locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său timp de un an şi că relaţiile lui Israel cu Domnul Dumnezeul lui erau asigurate până la următoarea zi a împăcării. Păcatul, care stătea împotrivă, a fost ispăşit, gloria lui Dumnezeu a fost adusă la lumină.[3]

Dar cum stăteau lucrurile cu multele fărădelegi, cu nenumăratele încălcări ale poruncilor sfinte ale lui Dumnezeu, care împovărau conştiinţa nenumăraţilor membrii ai poporului? Chiar dacă problema „păcatului” [la singular] a fost rezolvată juridic conform gloriei lui Dumnezeu – despre „păcate” [plural] nu a fost vorba până atunci. Va face Dumnezeu numai o jumătate de lucrare? Va lăsa El fără răspuns întrebările care au rezultat din vina personală? Nu, El nu face nimic pe jumătate. El rezolvă totul în chip minunat. După ce s-a răspuns la întrebarea cea mai importantă  – şi anume că cerinţele drepte ale Dumnezeului sfânt cu privire la păcat [singular] au fost împlinite – trebuia să se răspundă şi la a doua întrebare, la care omul gândeşte în primul rând: cum pot eu şti, că păcatele mele, pentru care eu sunt răspunzător şi mă condamn, au fost iertate? „Azazel”, ţapul înlăturării, ne dă răspunsul.

După ce ţapul al doilea a fost pus înaintea Domnului, marele preot, reprezentantul lui Dumnezeu şi totodată reprezentantul întregului popor, trebuia să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului. Prin aceasta el exprima deplina lui identificare cu ţapul. După aceea el trebuia „să mărturisească peste el toate nelegiuirile fiilor lui Israel şi toate nedreptăţile lor, în toate păcatele lor” [Levitic 16.21]. Fie că este vorba de acţiunile nelegiuite în sensul general sau de încălcarea anumitor porunci – toate păcatele au fost astfel puse pe animalul de jertfă, printr-o cunoaştere dată de Dumnezeu, şi apoi ele au fost duse de ţap în pustie, într-un loc pustiu, unde nimeni nu-şi mai amintea de păcate. Ţapul înlăturării (sau: care întoarce în altă parte, care pleacă) trebuia în locul contravenientului, adică al israelitului păcătos, să le ia asupra sa şi să le îndepărteze din prezenţa lui Dumnezeu precum şi din ochii copiilor lui Israel. După ce primul ţap a fost adus şi sacrificat şi carnea lui împreună cu pielea şi balega „au fost arse în afara taberei”, acest al doilea ţap slujeşte ca locţiitor al poporului vinovat, respectiv al fiecărui membru al poporului, „în toate păcatele lor”, ca să îndepărteze păcatele lor şi astfel să liniştească conştiinţa acuzatoare a celui vinovat, chiar dacă o făcea în chip nedesăvârşit şi temporal. Doresc să repet încă o dată: este de la sine înţeles că aceasta putea avea loc numai în legătură cu primul ţap; amândoi ţapii simbolizează o singură jertfă, „căci fără vărsare de sânge nu este iertare” [Evrei 9.22]. Sângele este mărturia că lucrarea întreagă a fost terminată; marele preot niciodată nu avea voie să intre în Locul Preasfânt fără sânge. Dar pe cât de sigur este că el a intrat acolo şi că acum toate păcatele lui Israel au fost mărturisite pe capul celui de-al doilea ţap, tot pe atât de sigur este că el a făcut acum ispăşire pe el pentru păcate, aşa că Dumnezeu nu le mai vedea.

De la umbră la realitate

Atât cu privire la imagine. Ea vorbeşte un limbaj minunat de energic şi de înţeles despre o altă jertfă, mai mare. Ceea ce noi vedem simbolizat în fiecare ţap, a devenit adevăr, realitate în Hristos. Umbra s-a transformat în realitate. Primul ţap ne arată pe Hristos ca Acela care a făcut ispăşire pentru păcat [la singular] şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat şi a croit drumul spre El în Locul Preasfânt. În ţapul al doilea vedem pe Hristos ca Locţiitor al poporului Său răscumpărat, ca Acela care a purtat toate păcatele lor şi le-a îndepărtat pentru totdeauna, aşa că Dumnezeu niciodată nu-Şi mai aduce aminte de păcatele lor şi pe care şi noi le putem privi ca fiind anulate pentru totdeauna. Credinciosul are voie să spună: Dumnezeu Însuşi a pus asupra lui Isus toate păcatele mele, toată vina mea nespus de mare, potrivit cunoaşterii Lui divine (nu numai aşa cum ea îmi este cunoscută mie sau sunt conştient de ea); El a pus asupra Lui toate nelegiuirile şi nedreptăţile mele, de la prima şi până la ultima mea răsuflare, şi Isus le-a purtat în locul meu. El a ispăşit vina mea, şi acum am voie să mă odihnesc acolo unde Dumnezeu Se odihneşte cu bucurie: în lucrarea preţioasă a Fiului Său preaiubit. Toate păcatele mele au fost iertate pe o bază dreaptă, divină. „Printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10.14), aşa că ei pot întreba triumfător: „Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă?” (Romani 8.33,34).

Să se ţină seama de diferenţă

Dacă nu se ţine seama de diferenţa între „ispăşire” şi „suplinire” sau se accentuează unilateral o latură fără să se ţină seama aşa cum se cuvine de cealaltă latură, se ajunge mereu la controverse teologice şi sciziuni grave. O direcţie [arminianismul], care generalizează noţiunea de har, insistă că Hristos a murit pentru toţi, în timp ce leagă de aceasta purtarea păcatelor. Cealaltă direcţie [calvinismul] se referă la lucrarea lui Hristos numai pentru ai Săi şi prin aceasta îngrădeşte harul. Ea accentuează exagerat alegerea harului şi totodată uită că Hristos a murit pentru toţi. Prima direcţie [arminianismul] învaţă că Dumnezeu nu ar putea să iubească în mod deosebit pe unii, dacă El a iubit pe toţi; urmarea unui astfel de gând este că credinciosul devine nesigur de mântuirea lui, respectiv se înalţă pe sine şi faptele sale. Cea de-a doua direcţie [calvinismul] învaţă că, dacă Hristos a iubit Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru ea, nu ar putea să fie o dragoste adevărată pentru altceva; lucrarea lui Hristos ar fi fost făcută numai pentru cei aleşi. Prin aceasta se tăgăduieşte că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2.6), şi se uită că Dumnezeu „L-a rânduit ca ispăşire [scaun al îndurării] prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3.25). Prima direcţie [arminianismul] dă la o parte însemnătatea ţapului pentru Azazel, suplinirea; direcţia a doua [calvinismul] nu ia în seamă însemnătatea primului ţap, ispăşirea, [a cărei dimensiune cuprinde lumea întreagă] şi nu vede nimic altceva decât suplinirea. Deci ambele direcţii nu împart drept Cuvântul adevărului (compară cu 2 Timotei 2.15) şi astfel ajung la rezultate unilaterale, false.

Toţi sau mulţi?

După aceste expuneri cu caracter general vrem să studiem diferite locuri din Noul Testament referitoare la tema noastră şi pe care încă nu le-am dezbătut. Acestea nu numai că ne vor ajuta să înţelegem mai bine tema noastră, ci ne vor oferi alte imagini ale lucrării lui Hristos şi în felul acesta vor produce adorare şi mulţumire în inimile noastre.

De mai multe ori ne-am referit deja la faptul că Scriptura niciodată nu spune că Domnul Isus a purtat păcatul tuturor. La instaurarea cinei, El însuşi a spus în legătură cu paharul:

Matei 26.28: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

(În evanghelia după Marcu 14.24 se spune asemănător: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.”) La fel citim şi în epistola către Evrei 9.28, că Hristos a fost jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora (nu ale tuturor):

Evrei 9.28: … după ce a fost jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora.

În multe locuri cuvântul „toţi” stă în contrast cu „mulţi” sau cu „cei mulţi”. Aşa de exemplu în epistola către Romani 5.18,19:

Romani 5.18,19: 18 deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii. 19 Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia singurcei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

Versetul 18 nu înseamnă că toţi vor fi îndreptăţiţi, ci că „îndreptăţirea vieţii” se îndreaptă către toţi, şi anume, aşa cum am văzut, pe baza lucrării de ispăşire înfăptuite. Îndreptăţirea este prezentă pentru toţi, o pot avea toţi. Pentru ce atunci o schimbare [de la „toţi” în „mulţi”] în versetul 19 (compară şi cu versetul 15)? Din motivul simplu, pentru că în ambele cazuri este într-adevăr vorba de mulţi oameni (în primul caz în versetul 18 chiar de toţi, căci toţi descind din primul Adam); însă în cazul al doilea nu este vorba de toţi, ci numai de aceia care sunt legaţi cu ultimul Adam.

Aici aparţine şi cuvântul cunoscut din Romani 3:

Romani 3.21,22: Dar acum, fără Lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de Lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred.

În timp ce dreptatea lui Dumnezeu este pentru toţi şi este oferită tuturor gratis, ea vine numai „peste toţi cei care cred”. Dumnezeu îndreptăţeşte numai pe acela „care este din credinţa în Isus” (Romani 3.26). Tuturor celorlalţi oameni le este valabilă oferta Lui de har numai pentru înmulţirea responsabilităţii, pentru o pedeapsă aspră. (compară cu Matei 11.20-24Luca 12.47,48)

Un alt exemplu, foarte remarcabil este 1 Timotei 2.3-6, comparat cu Matei 20.28 şi Marcu 10.45. Pavel numeşte pe Dumnezeul nostru …

1 Timotei 2.3-6: … Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi.

Dumnezeu, Dumnezeul drept şi salvator (compară cu Isaia 45.21), a găsit un Mijloc, prin care se poate ajuta tuturor oamenilor, dacă ei vor să se folosească de acest Mijloc. Hristos a plătit un preţ de răscumpărare, care este suficient pentru toţi şi care a fost plătit cu privire la toţi şi în avantajul tuturor, şi Dumnezeu a acceptat acest preţ de răscumpărare. El nu vrea „ca cineva să se piardă”, ci ca toţi să vină la pocăinţă şi la cunoştinţa adevărului (compară cu 2 Petru 3.9). Însă nu toţi vin la pocăinţă: în timpul Domnului Isus fariseii şi cărturarii „au făcut fără efect planul lui Dumnezeu cu privire la ei înşişi” (Luca 7.30), prin aceea că nu s-au căit şi nu au vrut să mărturisească păcatele lor. La fel şi astăzi milioane şi milioane de oameni fac fără efect harul lui Dumnezeu s-au îl dispreţuiesc. Dumnezeu doreşte să-i salveze, dar ei nu vor să vină la El, ca să aibă viaţa (compară cu Ioan 5.40). Acum s-ar putea reproşa: dar dacă s-a plătit un preţ de răscumpărare pentru toţi, atunci ar trebui ca toţi să aibă parte de efectul şi binecuvântarea acestui preţ de răscumpărare!? Eu răspund: Da, în sensul descris mai înainte, că preţul de răscumpărare este prezent pentru toţi şi poate fi folosit de toţi; nu, în sensul că datoriile, păcatele tuturor ar fi fost anulate prin acesta şi de aceea nu mai pot fi pretinse.

De aceea citim în ambele celelalte locuri (Matei 20.28 şi Marcu 10.45):

Marcu 10.45: Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

Cine cunoaşte limba greacă va fi surprins dacă el compară aceste două locuri cu 1 Timotei 2.6 şi constată că cuvântul din greacă tradus prin cuvântul „pentru” este de fiecare dată un altul. În timp ce în 1 Timotei 2.6 are sensul de: „cu privire la, în avantajul” [în greacă: hyper], în celelalte două locuri din evanghelii are înţelesul: „în loc de, în suplinire pentru” [în greacă: anti]. Cât de exact este Cuvântul lui Dumnezeu! Nici un cuvânt mai puţin şi nici un cuvânt mai mult, şi fiecare cuvânt la locul lui!

Deci în timp ce în 1 Timotei 2.3-6 se aminteşte de însemnătatea primului ţap – adică, de lucrarea de ispăşire făcută de Hristos, care este spre binele tuturor oamenilor, chiar şi spre binele creaţiei –, în celelalte două locuri trebuie să ne gândim la ţapul al doilea, în care se exprimă suplinirea. Hristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om, a murit nu numai pentru o parte a omenirii, ci pentru toţi; dar ca suplinire Şi-a pus viaţa numai pentru mulţi, numai pentru aceia care au crezut în El sau vor crede în El, fie că este în timpul actual de har sau în veacul viitor al Împărăţiei de o mie de ani. Numai păcatele lor au fost socotite ca fiind ale Lui, numai datoria lor a plătit-o El, şi numai ei pot spune că Hristos a ocupat locul lor în judecata lui Dumnezeu, aşa că locul Lui actual la dreapta lui Dumnezeu este şi locul lor.

Expresia „ca preţ de răscumpărare pentru [hyper] toţi” [din 1 Timotei 2.6] ne conduce la un alt loc asemănător în 2 Corinteni 5. Acolo se spune în versetele 14 şi 15:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru [hyper] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [hyper] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [hyper] ei a murit şi a înviat.

[Să observăm: în greacă cuvântul tradus aici cu „pentru” este acelaşi ca şi în 1 Timotei 2.6hyper.] Apostolul spune aici: Faptul că Unul trebuia să moară pentru toţi este dovada că toţi au murit, respectiv au căzut pradă morţii. Altfel Hristos nu ar fi trebuit să moară. Moartea Lui este dovada pentru starea de moarte a tuturor oamenilor.

Şi pentru ce Hristos a murit pentru toţi? Ca să-i scoată pe toţi din starea de moarte şi să-i salveze? Da, aceasta era planul de dragoste al lui Dumnezeu, dar răutatea omului a zădărnicit acest plan. De aceea apostolul poate adăuga cu privire la aceia care îi roagă şi se lase împăcaţi cu Dumnezeu (2 Corinteni 5.20): „… pentru ca cei care trăiesc [adică, se lasă salvaţi de la moarte], să nu mai trăiască pentru ei înşişi.” Începând de acum ei nu-şi mai aparţin, ci aparţin Aceluia care a murit pentru ei şi a înviat dintre morţi. Ceilalţi rămân în moarte, sub mânia lui Dumnezeu (Ioan 3.36). Pentru ei Hristos „a murit degeaba” [Galateni 2.21].

Vor avea toţi parte de îndurare şi vor fi aduşi la viaţă?

Să mergem la Romani 11.32. Locul acesta este folosit de adepţii doctrinei împăcării tuturor oamenilor pentru scopurile lor. Citim acolo:

Romani 11.32: Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toţi în necredinţă [sau: în neascultare], ca să arate îndurare tuturor [sau: să aibă milă de toţi].

Aici stă foarte clar, aşa se exclamă triumfător, că toţi oamenii vor avea parte de îndurare! – Dar este acesta sensul locului acesta? Acest verset stă la sfârşitul unei dezbateri lungi a apostolului cu privire la căile lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc Israel. Cu toate că Israel constituia ramurile naturale ale copacului făgăduinţei şi binecuvântării şi de aceea poseda privilegii mari faţă de naţiuni, el stătea totuşi pe temelia Legii şi pe această bază a pierdut toate drepturile lui la binecuvântare şi viaţă din cauza neascultării şi necredinţei lui. Naţiunile, care din fire erau necredincioase şi îndepărtate de Dumnezeu, nu aveau nicidecum vreun drept, ele nu aveau nici o speranţă şi erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12). Amândoi, iudei şi naţiuni, erau pierduţi înaintea lui Dumnezeu şi căzuţi judecăţii şi puteau găsi salvarea numai pe baza harului necondiţionat. Deci aici nicidecum nu este vorba de întrebarea, dacă toţi oamenii vor fi sau nu mântuiţi. Nu, aici este vorba simplu de rezultatul căilor lui Dumnezeu cu Israel şi naţiunile; şi anume, că amândoi, priviţi în totalitate, de acum înainte „au căpătat îndurare” (Romani 11.30,31). De aceea apostolul la sfârşitul expunerii lui de dovezi nu preamăreşte „bogăţia harului”, ca de exemplu în Efeseni 1.7 şi 2.7 şi în alte locuri, ci el preamăreşte „adâncimea bogăţiei” înţelepciunii şi cunoaşterii Sale şi adaugă: „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! Pentru că, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?” (Romani 11.33-36).

Un alt loc, care deseori este citat de adepţii împăcării tuturor, ca să justifice afirmaţiile lor, este 1 Corinteni 15.20-28, în mod deosebit versetul 22:

1 Corinteni 15.22: Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.

Nu trebuie să spunem vreun cuvânt în privinţa faptului, că în context este vorba numai despre învierea trupească, şi nu despre facerea viu în sens spiritual. În versetul 12 apostolul combate învăţătura greşită, „nu este înviere a morţilor” (1 Corinteni 15.12). În continuare la aceasta el vrea mai întâi să prezinte faptul că trupurile celor morţi vor învia, şi anume pe baza învierii lui Hristos dintre morţi; căci moartea este partea tuturor urmaşilor lui Adam. Învierea morţilor se referă într-adevăr la toţi oamenii fără deosebire, însă cuvântul „toţi” din versetul 22 este imposibil să fie despărţit de persoanele cu care de fiecare dată stă în legătură: „toţi” cei din cazul lui Adam cuprinde pe toţi urmaşii lui Adam, toate generaţiile de oameni; „toţi” cei din cazul lui Hristos cuprinde în mod necesar pe aceia care „sunt în Hristos”, deci familia Lui. Versetul următor înlătură orice îndoială: „Dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 5.23). Numai aceia, care Îi aparţin, şi nimeni alţii nu sunt denumiţi aici ca fiind aceia care pe baza învierii Sale dintre morţi vor trebui „făcuţi vii în Hristos”. Nu vor învia şi ceilalţi morţi? Fără îndoială, vor învia; dar deoarece apostolul gândeşte aici numai la prima înviere (învierea vieţii), nu aminteşte deloc a doua înviere (învierea judecăţii). Numai cei care au făcut binele sunt ai Domnului, numai pentru ei a obţinut El biruinţa.

Rămâne neatins faptul că Hristos este şi „Cel întâi născut dintre morţi” (Apocalipsa 1.5), că El are deci autoritate asupra morţilor, prin aceea că a luat puterea morţii. Însă în pasajul nostru învierea „celorlalţi morţi” (Apocalipsa 20.5) nici nu este amintită. Apostolul continuă: „După aceea, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere” (1 Corinteni 15.24). Când va veni acest „sfârşit”, adică, când El va da lui Dumnezeu Împărăţia, în care El va domni şi va judeca, atunci toată judecata – în orice caz învierea celorlalţi morţi – va fi încheiată: Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15.25,26).

De aceea a doua înviere, învierea „celorlalţi morţi”, nici nu este amintită aici, ci este privită ca fiind inclusă, şi anume ca acţiune a autorităţii judecătoreşti. Învierea „celorlalţi morţi” caracterizează Împărăţia Domnului; ea îşi va avea finalul în îndepărtarea ultimului vrăjmaş, moartea. El trebuie să domnească şi să judece pe toţi vrăjmaşii Săi; de aceea Domnul numeşte învierea celor nedrepţi, care atunci nu vor mai fi sub puterea morţii şi a lui satan – cei doi îşi vor avea sfârşitul, respectiv îşi vor avea partea veşnică în iazul de foc –, categoric învierea judecăţii. Sfinţii înviaţi dintre morţi vor fi uniţi cu Fiul Omului, când El va veni să preia Împărăţia Sa, şi cei răi vor fi judecaţi, când El [după Împărăţia de o mie de ani] va da domnia înapoi în mâinile Tatălui, şi apoi El Însuşi Se va supune Aceluia care I-a supus toate. După aceea va începe starea veşnică din Apocalipsa 21.1-8.

Ţine cu tărie!

Încheiem aici studiul nostru. Domnul să ne introducă mai departe în cunoaşterea jertfei Sale preţioase şi să ne păzească de influenţa învăţăturilor false şi de învăţători nesănătoşi, care insistă tot mai puternic asupra noastră! Cuvântul Său adresat bisericii din Filadelfia: „Ţine cu tărie!” câştigă tot mai mare însemnătate, cu cât lucrurile evoluează mai departe şi noi ne apropiem tot mai mult de ţintă.

 

Adnotare

[1]„Şapte” este numărul desăvârşirii în lucrurile spirituale, aşa cum „doisprezece” se referă la desăvârşirea în guvernarea sau administrarea încredinţată omului.

[2]Aproape că nu trebuie spus, că cele două animale de jertfă prezintă un singur Hristos, dar în înţelesul dublu al jertfei Sale: o dată îndreptată spre Dumnezeu [primul ţap] şi pe de altă parte îndreptată spre oameni [ţapul al doilea].

[3]La fel rămăşiţa credincioasă a iudeilor din ultimele zile va şti că problema lor cu Dumnezeu a fost rezolvată şi că a avut loc o ispăşire deplin valabilă abia atunci când vor vedea pe adevăratul Mare Preot, Hristos, revenind din Locul Preasfânt cu cicatricele în mâinile şi picioarele Sale, semnul lucrării înfăptuite. Ea va vedea şi va crede, aşa cum a crezut Toma în evanghelia după Ioan 20.29. Noi credincioşii dintre naţiuni credem, fără să fi văzut, şi de aceea suntem numiţi de Domnul „fericiţi”. Nouă ne-a mărturisit trimiterea celuilalt Avocat, a Duhului Sfânt, că sângele Locţiitorului nostru a creat o „răscumpărare veşnică”.


Tradus de la: Ein Wort über Versöhnung, Sühnung und Stellvertretung
Tradus din Botschafter des Heils in Christos, 1922, pag. 1–15, 29–44
Titlul original: „,Er ist die Sühnung für unsere Sünden’” din Botschafter des Heils in Christo, Seria 70, 1922, pag. 1–15, 29–44.
Remarcă: Articolul a fost uşor prelucrat: titlurile paragrafelor precum şi redarea versetelor din Biblie şi completările în paranteze mari fac parte din prelucrare.

Traducere: Ion Simionescu

Strigătul lui Hristos suferind
Psalmul 22.1-3

William John Hocking

Versete călăuzitoare: Psalmul 22.1-3

Psalmul 22.1-3: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Strig ziua, Dumnezeul Meu, şi nu-Mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

În Psalmul 22 găsim una din multele profeţii ale Vechiului Testament care se referă direct la Domnul nostru Isus Hristos. Însă profeţia din Psalmul acesta se deosebeşte de toate celelalte profeţii: ea face preziceri referitoare la suferinţele Sale unice în felul lor şi de nepătruns, pe care nu le găsim în alte profeţii. Aici ele vin cu un farmec simplu şi serios, impresionant, de pe buzele Celui sfânt suferind.

Trei Psalmi mesianici deosebiţi

Mulţi Psalmi se referă la Unsul care va veni al Domnului Dumnezeu, însă trei Psalmi ies în mod deosebit în relief dintre ceilalţi, deoarece ei vestesc suferinţele Sale în detalii concrete. În afară de Psalmul 22 mai este vorba de Psalmul 60 şi Psalmul 102. Toţi cei trei Psalmi profeţesc în formă de poezie drumul uimitor al Aceluia care era speranţa lui Israel. El a fost batjocorit de toţi care L-au văzut. El era Salvatorul oamenilor şi cu toate acestea nu a avut nici un loc unde să-Şi poată pune capul. Fiecare din aceşti Psalmi descrie etapele specifice suferinţelor lui Hristos cu urmările lor specifice. Psalmul 22 este însă Psalmul care trezeşte cel mai mult sentimentele noastre şi dăruirea noastră.

Psalmul 69

Tema Psalmului 69 sunt suferinţele Domnului Isus Hristos, cum El în ochii celor „ce-L urau fără temei” (Psalmul 69.4) a purtat ocara Domnului Dumnezeu, fără să Se dea înapoi de groază. Mai marii lumii şi cei neînsemnaţi erau vrăjmaşii Lui. „Cei ce stăteau la poartă” (Psalmul 69.12) erau împotriva Lui, şi El era „pus în cântecele beţivilor” (Psalmul 69.12), aceasta înseamnă că beţivii cântau cântece de batjocură la adresa Lui. „Scapă-Mă, Dumnezeule”, a strigat El, „căci apele Mi-au pătruns până la suflet” (Psalmul 69.1). Domnul Dumnezeu L-a auzit şi I-a răspuns, aşa cum arată ultima parte a Psalmului. Dumnezeu va exercita odată judecată grea, dar dreaptă, asupra generaţiei păcătoase, care a respins şi a răstignit pe Mesia al ei. Suferinţelor provocate prin vrăjmăşia oamenilor le urmează o judecată dreaptă asupra acelora care au provocat aceste suferinţe.

Psalmul 22

Psalmul 22 este altfel alcătuit, şi ideea predominantă este unică în felul ei. Cu toate că suferinţele descrise aici sunt mult mai adânci şi mai impresionante, rezultatul pentru oameni nu este judecata, ci harul. Aici nu se întâlneşte nici un cuvânt despre mânie sau despre condamnarea omului. De aceea Psalmul 22 s-ar putea aproape privi ca cea mai mare apropiere – în Vechiul Testament – de revelarea harului nespus de mare al lui Dumnezeu în Noul Testament. În loc să cadă furtuna mâniei lui Dumnezeu peste aceia care au maltratat pe Mesia, Psalmul se încheie cu o cântare de laudă, care se înalţă spre Dumnezeu de la omenirea întreagă. Suferinţele lui Hristos dau naştere la o cântare de laudă comună şi universală, care până în momentul acela niciodată nu a fost adusă lui Dumnezeu. Într-adevăr aici şi acolo se întâlnesc cântări de laudă ale unora, însă în Psalmul acesta este descris un timp în care fiecare se bucură în Dumnezeu şi Îi aduc ce se cuvine Numelui Său. Fiecare Îi va aduce atunci ceea ce de fapt este rânduit fiecărei limbi omeneşti: laudă înţeleaptă şi din inimă. „În ziua aceea toate familiile neamurilor” vor adora pe Dumnezeul lui Israel ca urmare a suferinţelor lui Hristos, care sunt descrise în monologul profetic al acestui Psalm.

Psalmul 102

Psalmul 102 preamăreşte suferinţele lui Hristos. Acolo Mesia este prezentat în umilinţa Sa între oameni şi din partea oamenilor şi supunerea Lui smerită, permanentă faţă de voia lui Dumnezeu, oricum ar fi arătat această voie. Acest Psalm este numit „Rugăciunea unui necăjit, când este copleşit şi îşi varsă plângerea”. În mărimea Lui nemărginită Hristos „S-a făcut pe Sine nimic” [Filipeni 2.7]. În ascultare El a ocupat locul omului neînsemnat, slab, într-o lume mulţumită pe deplin cu sine şi înălţându-se pe sine însuşi. El a fost părăsit de oameni; a fost lăsat singur să Se plângă „ca vrabia singuratică pe un acoperiş” [Psalmul 102.7]. În necazul Lui Mesia a strigat: „Dumnezeul Meu” şi El a dorit ca Dumnezeu „să nu-L ia la jumătatea zilelor Lui” [Psalmul 102.24]. Drept urmare Domnul Dumnezeu îndreptăţeşte pe Fiul Său suferind şi respins (Psalmul 102.25-28). Timpul umilirii Lui ar fi putut de fapt să fie scurtat, căci nu era El Creatorul cerului şi al pământului? Toată creaţia va pieri, dar Mesia rămâne veşnic, neschimbător, „acelaşi ieri şi azi şi în veac” [Evrei 13.8]. De aceea rugăciunea Celui care suferă este ascultată de un martor divin al gloriei lăuntrice a persoanei Sale. Epistola către Evrei 1.10-12 este mărturia care încoronează gloria Fiului veşnic, prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor din timpul Noului Testament.

Suferinţe şi preamărire

Însă în Psalmul 22 suferinţele lui Hristos vin de la Dumnezeu. Deja în primul verset se spune că Dumnezeu L-a părăsit, şi aceasta oferă cheia pentru întreg Psalmul. Cruzimea omenească se vede şi aici ca şi în ceilalţi Psalmi; dar faptul că Mesia al lui Israel este părăsit de Sfântul lui Israel este – cum nu poate fi altfel – ideea dominantă în această profeţie. În afară de aceasta Sfântul suferind mărturiseşte El Însuşi că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El, Cel care suferă din cauza acestei părăsiri, o descrie. El este vorbitorul în întreg acest Psalm. Odată cu descrierea suferinţelor Sale El aduce preamărire lui Dumnezeu. Aflăm că după ce lucrarea de ispăşire a fost terminată, la timpul potrivit tot pământul va fi umplut de lauda lui Dumnezeu.

Să ne amintim cât de minunat este prezentată această combinare de ispăşire şi preamărire în Levitic 16 prin sânge şi tămâie. Acolo este prezentată simbolic prezicător marea lucrare de ispăşire făcută de Hristos. Sângele viţelului şi al ţapului era dus din curtea din faţă a cortului întâlnirii în Locul Preasfânt şi acolo era stropit înaintea scaunului îndurării şi pe scaunul îndurării. Aaron intra în Locul Preasfânt – unde domnea prezenţa Domnului pe capac – cu sânge şi tămâie. Stropirea sângelui de jertfă în felul prescris era însoţită de mirosul plăcut care se ridica din tămâia arsă şi pentru El, Cel care domneşte între heruvimi, era un miros plăcut. Aşa ilustrează acest simbol că lucrarea de tămâiere a preamăririi este strâns legată cu ispăşirea pe care Hristos a făcut-o cu privire la păcatele noastre. Lucrarea Sa de ispăşire este baza veşnic valabilă pentru adorarea adusă acum de credincioşi şi pentru omagierea adusă de toţi oamenii în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Tatăl „caută” adoratori. Dacă noi credem în Isus Hristos, atunci pe baza lucrării de ispăşire făcută de Domnul Isus noi am devenit adoratori. Tatăl Se aşteaptă la adorare din partea noastră, deoarece noi suntem acum îndreptăţiţi pentru aceasta. Ce putem noi aduce plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Să-I aducem jertfe materiale? Să-I aducem ce izvorăşte din inima noastră: dragostea naturală şi eforturile proprii? Ştim foarte bine că în noi înşine nu este nimic care să aibă valoare pentru a fi primit de El. Unde putem noi ca admiratori găsi ceva care în toate privinţele să fie plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Tot ce este cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, este plăcut Tatălui. Şi dacă ceva din aceasta poate fi mai plăcut decât orice altceva, atunci aceasta este ceea ce este în legătură cu suferinţele Sale şi cu moartea Sa, prin care El a glorificat pe Dumnezeu [Ioan 13.31]. De aceea noi ca adoratori trebuie să avem în inimile noastre o înţelegere clară despre lucrarea vastă a ispăşirii, care a fost înfăptuită pe cruce, atunci când El, preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu, care n-a cunoscut păcat, acolo „a fost făcut păcat pentru noi” de către Dumnezeu (2 Corinteni 5.21).

Scriptura foloseşte pentru lucrarea de ispăşire făcută de Hristos deseori cuvinte simple, pe care chiar şi un copil le poate spune pe dinafară. Însă cât de profund şi de neînţeles  este înţelesul lor deplin! Noi ar trebui să medităm permanent la aceste cuvinte, permiţând Duhului Sfânt să desfăşoare şi să adâncească înaintea ochilor noştri sensul şi dimensiunea lor. Atunci inimile noaste pot izbucni în cântări de laudă demne, dacă ne gândim că Fiul lui Dumnezeu fără păcat, sfânt şi desăvârşit, la cruce „a fost făcut păcat pentru noi” de Dumnezeu. Noi nu putem înţelege pe deplin această învăţătură profundă; şi noi nici nu avem nevoie s-o înţelegem pe deplin pentru a adora pe Dumnezeu. Dar dacă noi stăm înaintea lui Dumnezeu „în Sfânta Sfintelor” şi ne amintim că moartea lui Hristos este evenimentul cel mai însemnat al istoriei mondiale şi că atunci s-a petrecut ceva care are o valoare incomensurabilă şi nu are nevoie să fie reluată – atunci nu vom putea reţine cântările de laudă care se revarsă din noi. Lucrarea de tămâie a laudei plăcute lui Dumnezeu se va ridica atunci spre tronul veşnic.

Cel suferind şi Dumnezeul Său

Să păstrăm clar înaintea ochilor noştri, că în acest Psalm auzim cuvintele lui Hristos, care Se adresează lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi cunosc strigătul amar de la începutul Psalmului, care străbate Psalmul ca un laitmotiv: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici aceste cuvinte emoţionante au caracter profetic, în evanghelii ele sunt istorie. Evangheliştii Matei şi Marcu scriu că Isus a rostit aceste cuvinte pe cruce. În adâncimea chinului Său, Domnul a rostit aceste cuvinte; El cunoştea însemnătatea acestor cuvinte şi de asemenea ştia că profeţiile din Psalmul 22 se vor împlini în El Însuşi. Când s-a împlinit timpul, El a venit în lume ca să îndepărteze păcatul, prin aceea că El Însuşi S-a jertfit. Domnul şi Mântuitorul nostru a stat singur în această lucrare – El era părăsit de Dumnezeu. Această experienţă îngrozitoare El a vestit-o aşa de tare, pentru ca fiecare s-o poată auzi: „Eli, Eli, lama sabactani?” [Matei 27.46]. Aşa cum a fost de multe ori, şi acum cei care L-au auzit, nu L-au înţeles. Ei spuneau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!” [Matei 27.49]. Că Răstignitul acesta ar fi putut să strige în felul acesta la Dumnezeul din cer, aceasta depăşea înţelegerea lor. Însă în acest fapt [că Hristos era părăsit de Dumnezeu] constă realmente adevărul central al ispăşirii, pe care Hristos a făcut-o pentru păcatele noastre şi pentru toată lumea.

Părtăşie permanentă cu Dumnezeu în timpul vieţii Sale

Aceasta este prima dată, cred eu, că noi citim în evanghelii că Domnul nostru foloseşte cuvintele „Dumnezeul Meu”, atunci când Se adresează Dumnezeului Său. Fiul era permanent în părtăşie cu Tatăl; El auzea cuvântul Său şi împlinea poruncile Lui. Când vorbea cu Tatăl Său, citim că Hristos I-a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” (Matei 11.25,26).

Această părtăşie a Fiului cu Tatăl era permanentă – nu numai în timpul apariţiei Sale publice, atunci când predica Evanghelia celor săraci, vindeca bolnavii şi în multe feluri făcea bine oamenilor şi le dovedea har. Această părtăşie exista şi în orele grele de la miezul nopţii în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul era singur, despărţit de ucenicii Lui; El a îngenuncheat pe pământ şi sudoarea Lui se asemăna cu picăturile mari de sânge care cădeau pe pământ. Însă în această luptă a suferinţelor şi în chinurile sufletului Său cu privire la moartea care Îl aştepta, Domnul şi Mântuitorul nostru nu era absolut singur. Aşa a spus El ucenicilor Lui scurt înainte în aceeaşi seară: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16.32). Părtăşia cu Tatăl Său era neîntreruptă în timpul „strigătului Său tare şi al lacrimilor [Sale]”. „Ava, Tată”, a strigat El. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă … Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” [Matei 26.39Luca 22.42]. Cu toate că El ştia foarte exact care era voia Tatălui pentru ziua următoare, Fiul ascultător a procedat în Ghetsimani aşa cum El totdeauna a făcut: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” [Ioan 18.11].

Părăsit de Dumnezeu pe cruce

Însă aici în Psalmul 22 Domnul vorbeşte ca şi cum ar atârna pe cruce. Acum El nu spune „Tatăl Meu”, ca în grădina Ghetsimani, ci „Dumnezeul Meu”. Aici este vorba de problema păcatului, şi de aceea adresarea folosind cuvântul „Dumnezeu” este potrivită, căci Dumnezeu este Judecătorul tuturor. Dumnezeu este Judecătorul drept al lumii. Natura Lui este împotriva păcatului şi Fiinţa Lui cere pedepsirea păcatului. Sfinţenia şi păcătoşenia, lumina şi întunericul nu au nimic comun. Şi aici Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat. Ştiind că El a purtat păcatul şi că El „a devenit blestem pentru noi”, Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Domnul nostru a mărturisit în mijlocul suferinţelor Sale pentru păcat, că El era părăsit de Dumnezeul Său, însă El încă L-a numit „Dumnezeul Meu”.

Isus avea această relaţie cu Dumnezeu deja din timpul celei mai timpurii copilării a Lui. În Psalmul nostru El spune: „Da, Tu eşti Cel ce M-ai scos din pântecele mamei” (Psalmul 22.9). Începând de la ieslea din Betleem El, Omul desăvârşit şi binecuvântat, a recunoscut pe Dumnezeu ca pe Acela căruia Îi datora ascultare şi de care era dependent. Însă aici a devenit întuneric în mijlocul zilei, şi era o diferenţă enorm de mare: Dumnezeul Lui, în care Se încredea, L-a părăsit! De ce? Hristos venise în lume ca să ocupe locul celui păcătos şi nedrept, care sta sub judecata Dumnezeului drept şi sfânt. Însă El Însuşi era Cel sfânt: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”, a spus îngerul Mariei (Luca 1.35). Chiar şi demonul din Capernaum I-a zis: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Marcu 1.24Luca 4.34]. Şi ce acuzare a adus Petru iudeilor la Rusalii? „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept” [Faptele apostolilor 3.14]. Când apostolul a vorbit despre învierea lui Isus, a citat Psalmul 16.10: „Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele apostolilor 2.27).

Însă aici Hristos, Sfântul, recunoaşte pe Dumnezeul Său ca Sfântul: „Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi … Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.2,3). Cum se explică aceasta? Sfântul era cel care purta păcatul. Cel drept a luat locul celor nedrepţi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, …” [1 Petru 2.24]. Ce profundă este această smerire! Ce taină adâncă de neînţeles! Inima omenească stă cu reverenţă liniştită înaintea actului de nepătruns, care acopere pentru totdeauna privirilor curioase ale muritorilor pe Mântuitorul în timpul acestor ceasuri îngrozitoare. Numai Unul era acolo în acest întuneric şi în umbra morţii. Numai el poate relata despre aceasta. El a vorbit. Cuvintele Lui stau scrise aici: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Preţul mântuirii noastre

Noi nu putem nici înţelege şi nici cunoaşte dimensiunea acestui strigăt chinuitor, care a ieşit din inima lui Hristos. Însă, făcând excepţie de interpretarea lui, cu ajutorul Duhului Sfânt noi posedăm adevărul şi binecuvântarea acestei realităţi. Credinţa noastră îşi însuşeşte acest strigăt impresionant al lui Hristos suferind. Aceste cuvinte vorbesc despre preţul salvării noastre. Ele măsoară valoarea jertfei de pe cruce pentru păcatele noastre şi spre glorificarea lui Dumnezeu. Hristos cel sfânt a fost părăsit de Dumnezeul sfânt!

Cu cât medităm mai mult în prezenţa Domnului la acest strigăt însemnat, care a venit de pe buzele Lui, cu atât înţelegem mai bine lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. Căci El a stat acolo unde niciodată mai înainte El nu a stat – sub povara vinovăţiei noastre şi a mâniei lui Dumnezeu asupra acestei vinovăţii. În timpul slujbei Sale pe pământ Hristos nu a purtat păcatele noastre, aşa cum gândesc unii în mod greşit. Pe lemn El a purtat păcatele noastre în trupul Său, aşa cum scrie Petru. Acolo El a suferit pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră, ca să ne aducă la Dumnezeu, pentru ca binecuvântările lui Dumnezeu să poată curge neîmpiedicate, în toată plinătatea lor, în sufletele noastre.

Onoarea lui Dumnezeu era în joc

Însă mai este şi un alt aspect al lucrării de ispăşire, pe care în nici un caz nu avem voie să-l uităm: onoarea lui Dumnezeu era în joc din cauza păcatului omului. O însuşire veşnică a lui Dumnezeu, şi anume dreptatea Lui, era periclitată. Era El cu adevărat Sfântul care detestă păcatul? Sau El tolera păcatul şi nu ţinea cont de pedeapsa meritată? Domnul Isus a dat răspunsul în Persoana Sa, şi pe cruce El a menţinut sfinţenia neschimbabilă a lui Dumnezeu. Acolo El a făcut cunoscut înaintea urechilor universului: „Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, în timp ce El dădea mărturie despre această sfinţenie prin mărturisirea că El Însuşi era părăsit.

Suferindul sfânt a fost făcut păcat şi de aceea a fost părăsit, lăsat singur. În neliniştea Lui Hristos a strigat cu glas tare către Dumnezeul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, a spus El. Repetarea înseamnă reacţia afectivă profundă, o mare nevoie. Când Avraam a stat la altarul pe care era legat Isaac şi ţinea cuţitul în mâna ridicată, ca să omoare pe fiul său, atunci îngerul Domnului a strigat: „Avraame, Avraame”. De două ori a fost strigat din cer numele tatălui. Patriarhul trebuia să asculte urgent. Nu trebuia pierdută nici o clipă! Şi mult mai urgent era strigătul Domnului nostru preamărit. El era în nevoia cea mai mare, peste El se rostogoleau valurile mâniei divine asupra păcatului, şi strigătul a străbătut singurătatea dezolantă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acestea sunt cuvintele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, singurul Fiu al Tatălui, Dumnezeu arătat în carne. Să medităm mereu la aceasta. Fie ca aceste cuvinte să străpungă înlăuntrul nostru. Aceasta curăţă duhul şi luminează inima. Primim o nouă imagine despre mărimea harului lui Dumnezeu şi ne lăudăm tot mai mult cu crucea Domnului Isus Hristos. Atunci vom vedea tot mai mult lumina şi dragostea lui Dumnezeu în El, Cel care era singur în acest loc al întunericului şi blestemului. Şi Îl vom adora mai intens pe Cel care a iubit şi a perseverat până la sfârşit şi care nici atunci nu a pierdut legătura cu Dumnezeul Său, când a fost părăsit de Dumnezeu, căci El L-a numit „Dumnezeul Meu” cu încrederea că El va fi ascultat din pricina evlaviei Lui (Evrei 5.7).

Cele şapte exprimări ale lui Isus pe cruce

În evanghelii ne sunt relatate şapte exprimări ale Domnului nostru pe cruce. Trei din ele au fost rostite în primele ceasuri şi patru către sfârşit. Singura exprimare din cele şapte, care este relatată în mai mult de o evanghelie este strigătul lui Hristos, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El este relatat atât de Matrei cât şi de Marcu. Prin mărturia dublă a Duhului Sfânt devine clar că noi trebuie să acordăm acestui strigăt atenţia plină de respect şi în mod deosebit să medităm la aceasta în rugăciune.

La început, când L-au legat de lemnul blestemat, Domnul S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34). După aceea, în timp ce soarele era încă sus pe bolta cerească, Isus a văzut pe Maria, mama Lui, şi pe ucenicul, pe care El îl iubea, şi a zis mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, şi ucenicului i-a zis: „Iată, mama ta!” (Ioan 19.26,27). Compătimirea Sa nu a amorţit din cauza durerilor şi suferinţelor proprii. Mai târziu auzim cum El a dat tâlharului de lângă El, care de asemenea avea parte de grozăvia răstignirii şi care credea în El, asigurarea plină de har: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Cu toate că Domnul era mai sărac decât cel mai sărac dintre săraci, El putea totuşi să mai dea ceva. El a fost alungat din moştenirea Sa şi a fost jefuit de îmbrăcămintea Lui, părea ca şi cum El nu mai poseda nimic – însă El acordă tâlharului convertit dreptul de a intra în paradis. Ce bucurie era în cer pentru un păcătos care s-a pocăit!

Dar după aceea soarele s-a întunecat la miezul zilei într-un mod supranatural. Întunericul era peste toată ţara, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Suferindul sfânt a fost ascuns ochilor oamenilor. El era numai cu Dumnezeu. În „noaptea” aceasta El nu a fost mut. Din întuneric a venit strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Evanghelistul Ioan relatează suplimentar de alte două exprimări (Ioan 19.28-30): „Mi-e sete!”, şi „S-a sfârşit!”, ambele rostite, deoarece El era atotştiutor.

Ceea ce trebuia să aibă loc era acum terminat. Ce s-a terminat? Ce a avut loc? Cine poate descrie? Cine poate evalua? Nu era lucrarea măreaţă a ispăşirii pentru păcat, care a satisfăcut pe Dumnezeu în toate însuşirile Lui [de exemplu: dragoste, dreptate, sfinţenie; adnotarea redacţiei]? Dumnezeu poate acum fiind drept să îndreptăţească pe cel nedrept care crede în Isus. Domnul ştia ce El a sfârşit. El ştia ce a îndurat şi că în suferinţa Lui El a fost părăsit de Dumnezeu. În afară de aceasta Fiul lui Dumnezeu ştia că jertfa necesară pentru păcat a fost adusă şi ea era suficientă. El ştia că întunericul trecuse şi El a intrat în lumina lui Dumnezeu, spre bucuria şi satisfacţia Tatălui. După aceea vine a şaptea exprimare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23.46). După aceea El a intrat în paradis şi acolo a întâmpinat pe tâlharul pocăit, care crezuse în El şi pentru ale cărui păcate El a făcut ispăşire înaintea lui Dumnezeu.

Ispăşire şi preamărire

În versetul al treilea Mesia Însuşi dă răspunsul la întrebarea Sa: „Pentru ce M-ai părăsit?” El este: „Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” Sfinţenia Domnului Dumnezeu cerea judecarea păcatului, înainte ca El să poată primi pe poporul Său sau preamărirea din partea poporului Său. Ispăşirea pentru păcat este baza pentru aducerea laudei şi adorării, căci locuinţa Domnului Dumnezeu este sfântă.

Copii lui Israel au fost puşi deoparte dintre toate naţiunile pământului, ca să preamărească permanent pe Domnul Dumnezeu. Cortul întâlnirii din pustie şi Templul de pe muntele Sion au fost ridicate pentru ca El să locuiască în mijlocul lor şi să primească preamărirea de la ei. Domnul Dumnezeu a rânduit ca preoţii să ardă dimineaţa şi seara tămâia aromată preasfântă  înaintea Lui într-un loc sfânt. Tămâia este o imagine a laudei de un miros plăcut, pe care Dumnezeu o aşteaptă de pe buzele oamenilor. Israel era ales ca prin această slujbă zilnică a preamăririi să ilustreze ce aşteaptă Domnul Dumnezeu de la toţi oamenii. El i-a scos din robie şi a fost îndurător faţă de ei, atunci când îngerul nimicitor a trecut pe lângă uşa lor. El i-a salvat, în timp ce a înecat în mare pe vrăjmaşii lor. Imediat s-a înălţat spre Domnul Dumnezeu cântarea de laudă a poporului Său salvat. Moise şi copiii lui Israel au serbat victoria Domnului Dumnezeu; ei au atribuit eliberarea lor puterii dreptei Sale (Exod 15). În această cântare de laudă naţională Israel privea şi înainte spre Muntele Moştenirii Domnului Dumnezeu, spre Locuinţa Lui, spre Locul Preasfânt pe care mâinile Sale l-a pregătit în ţara făgăduită (Exod 15.17). „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui” [Psalmul 106.12]. Însă ei au uitat repede faptele măreţe ale Domnului Dumnezeu, au desconsiderat poruncile Lui şi s-au închinat idolilor naţiunilor, care nu cunoşteau pe Dumnezeu. Au părăsit pe Sfântul lui Israel şi au neglijat jertfele de pace zilnice dinaintea Locuinţei Lui. Israel a păcătuit greu şi a provocat mânia dreaptă a Dumnezeului său, a Dumnezeului care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel.

La acest păcat mare al naţiunii alese pare să Se refere Suferindul sfânt în versetul 4. El a fost părăsit şi strigătul Lui a rămas neauzit din cauza păcatelor poporului, şi nu din cauza propriilor Lui păcate. Isus stătea în spărtură. El Însuşi S-a dat ca jertfă pentru păcate. El a făcut ispăşire pentru păcat. Prin suferinţele Sale El a adus sfinţenia acolo unde nu era sfinţenie, dreptate unde era nedreptate, şi laudă acolo unde acum era numai „blestem şi amărăciune”. Prin lucrarea Sa ispăşitoare Domnul Isus – în ceea ce priveşte păcatele oamenilor – a împlinit toate cerinţele Celui sfânt, care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel; însă în timp ce El a făcut ispăşire, acest Cel sfânt nu a ascultat strigătul Lui.

Interdependenţa între ispăşire şi cântarea de laudă este marcată clar în structura Psalmului. Prima parte (începând cu versetul 1 până la mijlocul versetului 21) descrie pe Hristos pe cruce, în timp ce restul Psalmului prevesteşte rezultatul lucrării de ispăşire făcută de Hristos: Israel şi toate naţiunile până la marginile pământului vor fi umplute cu duhul laudei Domnului Dumnezeu.

Părinţii salvaţi, dar Hristos părăsit

În versetul 4 vorbeşte încă duhul lui Hristos. Domnul pe cruce Se compară cu oamenii temători de Dumnezeu din timpurile trecute: „În Tine se încredeau părinţii noştri (Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi alţii), se încredeau şi-i salvai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5). De aceea, nu contrazicea atitudinea lui Dumnezeu din trecut faptul că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu în suferinţele Sale şi că Dumnezeu nu a acordat nici o atenţie strigătului Lui după eliberare? Evlavia lui Avraam nu era desăvârşită şi cu toate acestea rugăciunile lui au fost ascultate. Răbdarea lui Iov în suferinţe era demnă de admiraţie, dar a dovedit multă lipsă de răbdare cu „prietenii” lui şi a mărturisit Domnului Dumnezeu: „Iată, eu sunt nimic” [Iov 40.4]. Şi Iov a fost ascultat şi i s-a dat ajutor. Dar când în teama morţii Sale Mesia a strigat către Dumnezeu, în cer era linişte. Braţul Domnului Dumnezeu nu era întins, ca să-L însoţească în ceasul acesta. Ceea ce voia lui Dumnezeu I-a dat ca misiune, pe care s-o împlinească, El a trebuit s-o împlinească singur. El a trebuit să îndure totul singur, fără ajutor. În sufletul Lui avea sentimentul amar că Dumnezeu nu L-a ajutat în necazul acesta extrem de greu, aşa cum El a ajutat părinţilor în Israel. De ce această comportare schimbată? Deoarece El, Fiul Omului, care n-a cunoscut păcat, „a fost făcut păcat”, ca să facă ispăşire pentru păcate. Absolut singur în momentul acesta şi numai din acest motiv Dumnezeu a părăsit pe Robul Său ascultător, pentru ca gloria morţii Sale la cruce să strălucească netulburată în veşnicie.

Însă răbdarea şi smerirea Domnului nostru s-au revelat în ceasul acesta întunecat. Ca Unul părăsit de Dumnezeu, El mărturiseşte: „Dar Eu sunt vierme, nu om” (Psalmul 22.6). El acceptă să fie nimic printre fiii oamenilor. El a pus Eu-l propriu pe deplin în planul din fund. Acum, ca întotdeauna, Hristos „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” [Romani 15.3]. Ca „vierme, nu ca om” El a renunţat la orice revendicare la intervenţia lui Dumnezeu: o dovadă care încununează smerenia desăvârşită şi altruismul Domnului şi Mântuitorului nostru. Viermele este un simbol al slăbiciunii extreme. Domnul, care era „răstignit în slăbiciune” [2 Corinteni 13.4], S-a comparat El Însuşi cu un vierme, ca să justifice părăsirea Lui aparentă de către Dumnezeu.

Pe cruce Domnul nu rămâne orb sau fără simţăminte faţă de gândurile şi cuvintele curioşilor; ele măresc şi mai mult durerea şi suferinţa Sa. El este insultat şi dispreţuit. Ei Îl batjocoresc, deoarece Lui nu Îi vine nici un ajutor de la Dumnezeul, în care Se încredea, aşa cum a mărturisit, nici o salvare. În timpul răstignirii Sale şi neobservat de spectatori, Hristos a ţinut însă cu tărie neabătută la încrederea în Dumnezeul Său (Psalmul 22.9-11). Aşa cum în Betleem şi Nazaret, în Capernaum şi Horazin, în Betania şi Ierusalim Isus a fost „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei” (Evrei 12.2), tot aşa El a fost şi pe Golgota. Neluând în seamă ruşinea crucii, El a rămas – conform cuvintelor Lui proprii – statornic în voia lui Dumnezeu: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” [Luca 22.42]. Oamenii batjocoreau, Hristos suferea, Dumnezeu a fost glorificat.

Când Domnul nostru a fost ispitit la începutul slujirii Sale, El trăia în pustie alături de animalele sălbatice (Marcu 1.13). Atârnând pe cruce El vede cum oamenii din jurul Lui se comportă obraznici şi barbari ca animalele care omoară. El este înconjurat de „tauri puternici din Basan” şi de „un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22.12,13). „Câini” necuraţi, furioşi L-au înconjurat (Psalmul 22.16). El a fost prin în cuie pe cruce, total lipsit de ajutor în mijlocul acestora. El este vărsat ca apa; puterea Lui este uscată ca cioburile unui vas de lut; toate mădularele Lui s-au desfăcut [compară cu Psalmul 22.12-17]. Aşa descrie Hristos cel răstignit slăbiciunea Lui, atunci când ceata răufăcătorilor L-a înconjurat şi au procedat samavolnic cu El, prin aceea să I-au străpuns mâinile şi picioarele. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi au tras la sorţi pentru cămaşa Lui. Se desfată la goliciunea Lui. Chiar şi în timpul festivităţilor de la sărbătoarea Paştelui inima lor stricată se delectează cu această privelişte! În versetele 12-18 Hristos descrie prin Duhul profetic suferinţele Sale provocate de oameni, care la cruce s-au îngrămădit şi s-au înmulţit.

Dar în tot acest timp Mesia exprimă dependenţa Sa stăruitoare de Domnul Dumnezeu. El spune: „Dumnezeul Meu! … Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei … Tu eşti Dumnezeul Meu. Nu Te depărta de Mine” (Psalmul 22.2,9-11). Aici Hristos aduce înaintea Dumnezeului Său durerea şi suferinţa Sa, de care are parte din partea oamenilor, conduşi de căpetenia lumii acesteia. Tot ce puterea întunericului I-a făcut în ceasul acesta le-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu cu privire la El. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a făcut nimic, El a fost ascultător până la moarte de cruce. Şi în această cea mai adâncă smerire a Sa El recunoaşte că tocmai această stare era ţelul suprem al lui Dumnezeu pentru El: „M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15).

Strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!”

Însă sfârşitul se conturează. Intensitatea rugăciunii este înlocuită de lauda cu ardoare. Domnul imploră pe Dumnezeu: „Tu, Tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi! Scapă-Mi sufletul de sabie şi viaţa din laba câinelui! Scapă-Mă din gura leului!” (Psalmul 22.19-21). La mijlocul versetului 21 Vorbitorul schimbă deodată tonul exprimării. Până aici tema acestui Psalm era rugăciunea rămasă fără răspuns. Însă acum a venit răspunsul şi a fost primit: „Da, Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”.

În acest Psalm nu ni se spune explicit importanţa nespus de mare a treceri de la rugăciune la primire de către Acela care la început a mărturisit că este părăsit de Dumnezeu. Este lăsat în seama noastră să medităm la acest fapt, şi anume că acelaşi glas, care a zis lui Dumnezeu: „Scapă-Mă din gura leului!”, adaugă acum: „Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”. Acelaşi care mai înainte a zis: „Dumnezeul Meu, strig şi nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22.2), acum strigă: „Da, Mi-ai răspuns!” Cu strigăte mari şi cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări a strigat în suferinţele Sale pe cruce, atunci când a purtat păcatul, către Dumnezeu. Apoi a venit momentul când El a ştiut că lucrarea Sa de ispăşire pentru păcat a fost terminată, că din cauza evlaviei Lui El a fost ascultat de „către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Evlavia sau teama Lui de Dumnezeu a fost pusă la probă de rezistenţă. Tocmai în suferinţele Lui cele mai adânci, părăsit de Dumnezeu din cauza vinei omului, ascultarea Lui de neclintit a strălucit fără pată şi nediminuată. El a fost recunoscut de Dumnezeu, cu toate că de oameni era batjocorit.

Acum a venit salvarea, tocmai în momentul când El era fără apărare faţă de „coarnele bivolului” şi „puterea câinelui”. Tronul dreptăţii din cer şi crucea de pe Golgota de pe pământ s-au unit, atunci când Hristos Isus a adus jertfa unică pentru păcate. Sângele Lui ispăşitor a acoperit capacul de aur de sub heruvimii minunaţi. Lucrarea Sa veşnic valabilă pentru păcat a făcut-o „în trupul Său de carne” pe cruce. Această realitate a vestit-o Domnul atotştiutor oamenilor, îngerilor, demonilor. „Când Isus a luat oţetul, a zis: ‚S-a sfârşit!’” (Ioan 19.30). Aşa relatează apostolul Ioan, că Fiul lui Dumnezeu a confirmat în cuvinte că El a terminat lucrarea. Iniţial [în original] era numai un singur cuvânt, pe care Isus l-a rostit pe cruce, dar a venit de pe buzele Atotputerniciei atotştiutoare şi se va răspândi ca un ecou până la marginile universului şi până în vecii vecilor.

Am auzit ce a făcut cunoscut Domnul despre lucrarea pe care El Însuşi a făcut-o pentru păcat şi prin care Dumnezeu poate fi drept şi poate declara drept pe cel care crede în Isus. Ne mai putem juca cu gândul, că cu toate acestea ar mai trebui făcut ceva, pentru a restabili pe deplin slava lui Dumnezeu? După ce Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca jertfă de bună voie şi a strigat „S-a sfârşit!” – este posibil să se mai poată adăuga ceva ca să facă ispăşire pentru păcate? În cazul că Scriptura ar sprijini clar gândul acesta, o astfel de propunere ar dezonora pe Hristos prin dimensiunea ei şi ar combate cuvântul şi lucrarea Sa.

Porţile cântării de laudă se deschid

După ce Cel părăsit a fost salvat „din coarnele bivolului” şi ispăşirea a fost terminată, începe imediat slujba cântării de laudă. Mirosurile plăcute ale lucrării de tămâie preasfântă se înalţă spre cer împreună cu privirile îndreptate în sus. Căpetenia mântuirii, făcut acum „desăvârşit prin suferinţe” [Evrei 2.10] explică: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Psalmul 22.22). Aceasta este făgăduinţa profetică despre rezultatul ispăşirii înfăptuite. Numele lui Dumnezeu ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie apoi să devină cunoscut, şi Hristos Însuşi va promova închinarea demnă de Dumnezeu în mijlocul adoratorilor adunaţi.

Ni se relatează că Domnul nostru a făcut aluzie la aceasta atunci când după învierea Sa a spus Mariei Magdalena despre Dumnezeul Său. El a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Această afirmaţie nu a făcut-o El mai înainte, deoarece ea [încă] nu era valabilă. Dar acum a avut loc ispăşirea pentru păcate, dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său erau restabilite. Corespundea gloriei lui Dumnezeu ca un fel nou de relaţii ale credincioşilor între ei să fie făcut cunoscut. Pe baza lucrării, pe care El a făcut-o la cruce, Domnul Isus leagă pe ucenicii Lui slabi şi neputincioşi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Acum ei au dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu ca fii şi să fie primiţi aşa cum Hristos Însuşi a fost primit: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” – şi aceasta nu numai pentru că ei erau născuţi din apă şi din Duh, ci pe baza jertfei pentru păcate, pe care Hristos a adus-o şi pe care Dumnezeu a primit-o. Domnul uneşte pe ai Săi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Aşa cum El a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12.24). „Dumnezeul Meu!”, a strigat Domnul, atunci când era singur şi părăsit, atunci când a purtat păcatele noastre în trupul Său; nimeni nu putea lua parte la strigătul Lui. Dar acum El spune ucenicilor Săi: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Această relaţie nouă era primul rod al suferinţelor şi al morţii lui Hristos.

Însă după primul rod urmează recolta. În restul versetelor acestui Psalm se desfăşoară cercuri tot mai largi de cântări de laudă adresate Domnului Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Iacov şi Israel Îl vor glorifica şi se vor teme de El. Toate marginile pământului şi toate familiile neamurilor îşi vor aminti, se vor întoarce la El şi I se vor închina. În ultimul verset citim: „Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui către un popor care se va naşte, fiindcă El a făcut aceasta”. Ultima propoziţie „El a făcut aceasta” nu este destul de clară. Cuvintele au caracter general şi unii ar putea întreba: Cine a făcut? Şi: Ce a făcut? Însă pentru oricine are convingeri spirituale este clar la cine se referă ele: este vorba de lucrarea inegalabilă de ispăşire a lui Hristos pe cruce, unde El a fost prezentat ca Ispăşitor, ca să vestească dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcat (Romani 3.23-26).

Hristos Însuşi a fost primul martor al lucrării Sale terminate, prin cuvintele: „S-a sfârşit!” Urmaşii Lui călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu au transmis această mărturie pe pământ de la o generaţie la alta. Ispăşirea pentru păcate este baza pentru toată lauda, toată adorarea şi toată slujba. Cerurile şi pământul se vor uni, ca să dea Mielului, care a fost înjunghiat, toată onoarea. Inima şi glasul tuturor răscumpăraţilor vor mărturisi cu bucurie spre onoarea lui Dumnezeu, că „El a făcut-o”.

Fie ca acest Psalm, iubiţi prieteni, să ne vorbească permanent despre „necazurile celui nenorocit” (Psalmul 22.24). Fie ca el să trezească în noi cântări de laudă şi să le doteze cu miros plăcut sfânt, care este demn de Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu şi de prezenţa lui Hristos. Suferinţele Sale şi jertfa Sa constituie baza veşnică pentru adorarea plăcută a lui Dumnezeu. Tatăl caută adoratori în duh şi adevăr. Cine poate aduce această adorare, dacă nu aceia care cunosc pe Isus Hristos şi care stau tari în credinţă pe lucrarea înfăptuită de El! Fie ca noi să avem parte de experienţa fericită, că Domnul Isus Hristos este Iniţiatorul şi centrul oricărei cântări de laudă în mijlocul Adunării (Bisericii) Sale; şi aceasta ori de câte ori ne amintim „că El a făcut aceasta” (versetul 31), şi ori de câte ori ne strângem în Numele Său.

 

Ce este hula împotriva Duhului Sfânt?
(diverşi comentatori: Hole; MacDonald; Darby; etc.)

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Marcu 3.28-30

Marcu 3.28-30: Adevărat vă spun că toate păcatele vor fi iertate oamenilor şi toate hulele cu care vor huli; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat etern (pentru că spuneau: „Are duh necurat”).

Diverşi comentatori la tema Păcat împotriva Duhului Sfânt

W. J. Ouweneel

Dar cum am spus, cărturarii sunt cei mai răi. Ei au văzut ce a făcut Domnul. Ei au văzut, că El a alungat demoni. Până acum am citit aceasta deseori în evanghelia după Marcu. Şi acum ei spun, El are pe Beelzebub. Beelzebub a fost la început, avem aceasta şi în 2 Împăraţi 1, numele unui idol al păgânilor. Şi iudeii au numit acest idol de fapt în chip batjocoritor Beelzebub, aşa cum şi aici ar trebui să se numească în manuscrisele cele mai bune. Aceasta înseamnă dumnezeul muscă, aceasta era foarte dispreţuitor. Şi acest nume a fost folosit treptat tot mai mult în tradiţia iudaică pentru satan însuşi. Idolii sunt demoni. Deuteronom 32 şi 1 Corinteni 10 arată clar aceasta. Înapoia idolilor stau puteri demonice. Deci, demonul, căpetenia demonilor, este satan însuşi. Şi acest nume Beelzebub sau Beelzebul  a devenit un nume pentru căpetenia demonilor, pentru satan. Aceasta arată clar ce voiau ei să spună. Ei spuneau, că El alungă demonii cu ajutorul căpeteniei demonilor. Ei au văzut prin ce putere spirituală El Se împotrivea lui satan. Şi orice om ar trebui de fapt să recunoască, că dacă un om ca Domnul Isus înfrunta pe satan cu o astfel de autoritate, cu o astfel de putere, atunci aceasta trebuia să fie puterea Duhului Sfânt. Şi din locul acesta din Scriptură rezultă că Domnul Isus a spus: şi voi ştiţi aceasta. Dar ceea ce au făcut ei este, că ei au declarat Duhul Sfânt, prin a cărui putere Domnul Isus lucra, ca fiind Beelzebub, deci spuneau, că Duhul Sfânt ar fi satan. Este o blasfemie îngrozitoare, să denumeşti binele absolut ca fiind răul.

Am întâmpinat mulţi oameni care mi-au zis, că lor le este teamă, că au păcătuit împotriva Duhului Sfânt. Probabil în seara aceasta şi aici sunt unii ca aceştia. Eu le spun, că ei nu trebuie să aibă nici o teamă, căci noi toţi am păcătuit foarte des împotriva Duhului Sfânt. Fiecare păcat este un păcat împotriva lui Dumnezeu Triunitate. Fiecare păcat este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Noi toţi am păcătuit foarte des împotriva Duhului Sfânt. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Aici nu este vorba de păcat împotriva Duhului Sfânt, ci de un păcat foarte precis, acesta este hula. Hulă înseamnă nu numai să vorbeşti rău despre o persoană, ci să faci aceasta intenţionat. Uneori noi spunem lucruri rele despre cineva, despre care după aceea se constată că nu era adevărat, dar noi nu am ştiut aceasta. A fost rău, că am făcut aceasta; cu toate acestea noi nu ar fi trebuit să facem aceasta, dar în orice caz am făcut-o din necunoaştere. Dar a huli înseamnă să vorbeşti intenţionat rău despre cineva, despre care ştim că nu este adevărat. Şi aşa au vorbit aceşti oameni despre Duhul Sfânt. Ei au văzut lucrarea absolută a Duhului, căci la Domnul Isus ea era desăvârşită, la noi totdeauna este amestecată cu ceva de la noi, cu ce iese din noi. Dar la Domnul Isus aceasta era o sută de procente desăvârşit, era numai ceea ce venea aici de la Duhul Sfânt. Deci nici o îndoială nu era posibilă. Şi cu toate acestea ei au zis, că acest Duh Sfânt ar fi Beelzebub. Căpetenia demonilor. Aceasta este blasfemie. Aceasta este vorbire rea intenţionată …

În ce măsură aceasta mai este posibil astăzi, după ce Domnul Isus a plecat, este greu de spus. Dar în Evrei 6.5 auzim despre aceia care au fost părtaşi Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă, că ei erau prezenţi în atmosfera unde Duhul Sfânt era la lucru, unde ei erau direct sub influenţele şi înrâuririle şi binecuvântările Duhului Sfânt, şi care apoi cu toate acestea au căzut; pentru aceştia nu mai este nici o mântuire, nici o întoarcere la Dumnezeu. Şi probabil noi putem spune, că şi astăzi sub anumite împrejurări se poate întâmpla că lucrarea Duhului este aşa de tare, aşa de convingătoare, că nu poate fi tăgăduit, şi dacă apoi cu toate acestea intenţionat se spune cu inimă răutăcioasă, că ar fi satan însuşi, atunci eu cred că nu va mai fi nici o speranţă. Cine numeşte activitatea absolută a lui Dumnezeu ca fiind satanică, ce speranţă mai poate fi pentru un astfel de om?[1]

F. B. Hole

După ce Domnul a dat pe faţă absurditatea nebună a vorbirii lor, El a dat explicaţia reală a ceea ce s-a petrecut de fapt. Acolo era unul puternic, dar El era cel mai puternic şi acum El Se ocupa cu jefuirea gospodăriei lui şi să dea libertate multor oameni, care erau ţinuţi captivi de el. Satan era unul legat în prezenţa Domnului.

Şi în al treilea rând El atenţionează pe aceşti oameni nefericiţi cu privire la grozăvia păcatului făcut de ei. Slujitorul desăvârşit a eliberat oameni prin puterea Duhului Sfânt din ghearele lui satan. Ca să nu recunoască aceasta, ei au stigmatizat lucrarea Duhului Sfânt ca activitate a lui satan. Aceasta era blasfemie reală, şi anume blasfemia oarbă a oamenilor care şi-au închis ochii înaintea adevărului. Prin aceasta ei înşişi s-au aşezat în afara oricărei iertări şi înaintea lor nu stătea nimic altceva, decât condamnarea veşnică. Ei au obţinut acea stare de împietrire în ură şi orbire care a caracterizat odinioară pe faraon în Egipt şi care mai târziu a fost în împărăţia de nord a lui Israel, când cuvântul lui Dumnezeu a zis: „Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţi-l!” (Osea 4.17). Dumnezeu va lăsa şi pe aceşti cărturari ai Ierusalimului, şi aceasta însemna: nici o iertare, ci condamnare!

Deci acesta era păcatul de neiertat. Dacă înţelegem ce este el cu adevărat, vom putea uşor cunoaşte că mulţi oameni cu o conştiinţă sensibilă, care în zilele noastre sunt neliniştiţi de teama că au făcut păcatul acesta, sunt ultimii care ar putea cu adevărat înfăptui acest păcat.[2]

W. MacDonald

În versetele 28-30 Domnul face cunoscut soarta cărturarilor care sau făcut vinovaţi de păcatul care nu poate fi iertat. Prin faptul că ei au acuzat pe Isus, că El ar scoate demonii cu ajutorul puterilor demonice, în timp ce El în realitate îi scotea prin puterea Duhului Sfânt, practic ei au numit Duhul Sfânt un demon. Aceasta este blasfemie împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele pot fi iertate, dar pentru acest păcat deosebit nu este iertare. El este un „păcat veşnic”.

Pot oamenii să facă acest păcat în zilele noastre? Desigur, nu. Acest păcat a putut fi făcut numai atâta timp cât Isus a făcut minuni pe pământ. Deoarece astăzi El nu mai este prezent fizic pe pământ şi nu scoate demoni, nu mai există această posibilitate de hulă împotriva Duhului Sfânt. Oamenii care se îngrijorează că ar fi făcut păcatul care nu se poate ierta, cu siguranţă nu au făcut acest păcat. Chiar şi numai faptul că ei se îngrijorează în privinţa aceasta dovedeşte că ei nu s-au făcut vinovaţi de hulă împotriva Duhului Sfânt.[3]

J. N. Darby

Cărturarii, care aveau influenţă ca oameni învăţaţi, atribuie puterea lui Isus, pe care nu puteau s-o tăgăduiască, lui satan (Marcu 3.22). Domnul le arată în răspunsul Său, că în general orice păcat ar putea fi iertat; dar să recunoşti puterea Sa şi s-o atribui mai bine vrăjmaşului, decât să recunoşti pe Acela care o exercită, însemna să nu ocupi locul credinţei neştiutoare, ci al împotrivitorului şi să huleşti împotriva Duhului Sfânt – acest păcat niciodată nu poate fi iertat (Marcu 3.23-30). Cel „puternic” era acolo, dar Isus era mai puternic decât el; căci El scotea (alunga) demonii. Ar încerca satan să-şi distrugă propria casă? Faptul că puterea lui Isus se revela în această formă, a făcut pe cărturari să fie fără nici o scuză. „Puternicul” lui Dumnezeu venise; Israel L-a lepădat şi mai marii lui huleau împotriva Duhului Sfânt şi prin aceasta s-au adus singuri sub condamnarea lipsită de speranţă. De aceea Domnul diferenţiază curând rămăşiţa, care a primit cuvântul Său, de orice legătură naturală, pe care El o avea cu Israel. Mama Lui sau „fraţii” Lui sunt ucenicii, care stăteau în jurul Lui, precum şi toţi cei care fac voia lui Dumnezeu (Marcu 3.31-35).[4]

 

Adnotare

[1]Dintr-o prelegere a lui W. J. Ouweneel despre evanghelia după Marcu.

[2]Din Principii ale Noului Testament, 1989, pag. 141–142, www.csv-verlag.de.

[3]Din: Comentariu la Noul Testament, 1992, pag. 175, www.clv.de.

[4]Din Synopsis , www.ernst-paulus-verlag.de.


Tradus de la: Was ist die Lästerung wider den Heiligen Geist?

Traducere: Ion Simionescu

Viaţa veşnică în restul epistolelor NT
Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21

William Kelly

© www.bibelstudium.de, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Locuri biblice: Iacov 1.18; 2.181 Petru 1.32 Petru 1.3,4; 2.20-22Iuda 17-21

În epistola lui Iacov

Epistola lui Iuda se adresează »celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate«, şi reia tema »Cuvântului de la început despre Hristos« (Evrei 6.1). Ea insistă nu numai cu privire la mântuire, ci şi la viaţă, dăruită de Tatăl luminilor, care ne-a născut potrivit voii Sale prin Cuvântul adevărului. Nimic altceva nu Îl satisface în afara acestei naturi noi. Nimeni nu poate arăta credinţa sa în altceva decât prin faptele sale (capitolul 2). Credinţa, care nu are fapte corespunzătoare, este fără rod şi moartă. »Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie« (Iacov 1.19). Cuvântul dă viaţă, prin aceea că El prezintă sufletului pe Hristos, şi prin rămânerea în Hristos urmează roada; căci viaţa nouă trăieşte prin dependenţa de El. Această epistolă priveşte partea practică şi dreaptă, judecă pe baza unei legi a libertăţii concordanţa între căile, cuvintele şi inimile noastre, caracterizează prietenia cu lumea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cerând răbdare până la venirea Domnului.

În epistolele lui Petru

Viaţa din belşug este prezentată ca parte actuală a creştinilor iudei, cărora Petru le adresează prima sa scrisoare. »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi…«, şi aşa mai departe. La sfârşit ca şi la început este arătată clar viaţa nouă a harului şi adevărului, şi aşa cum noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa suntem şi hrăniţi (capitolul 2). Bărbaţii şi femeile dintre ei sunt îndemnaţi ca împreună-moştenitori ai harului vieţii. Dacă ei nu ar avea viaţa deja acum, ei nu ar putea să locuiască împreună nici măcar un ceas sau un moment.

Scrisoarea a doua adresată aceloraşi destinatari consolidează aceleaşi gânduri în 2 Petru 1.3,4 şi confirmă posesiunea unei naturi divine şi nu numai o schimbare morală. La cine nu este mai mult decât aceasta, aceluia îi este prezentată pierzarea totală, prin aceea că se întoarce înapoi la lucrurile de care a fugit. Numai viaţa veşnică rămâne. Altfel este totdeauna numai un câine sau o scroafă spălată – ei nu au fost niciodată născuţi din Dumnezeu.

În epistola lui Iuda

Iuda se referă mai mult la decăderea îngrozitoare decât la fărădelegea, pe care Petru o stigmatizează, chiar dacă ambele pot fi prezente în aceeaşi persoană. Însă el scrie fără îngrădire la »cei chemaţi, care sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos«, având în vedere creştinătatea decăzută şi judecata Domnului asupra păcătoşilor, când El va veni în mijlocul miilor de sfinţi ai Săi. Cei preaiubiţi trebuie deocamdată să se zidească pe credinţa lor preasfântă, rugându-se în Duhul Sfânt, şi să se păstreze pe ei înşişi în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos spre viaţa veşnică. Fără îndoială aici este vorba de „final”, dar nu a existat nici un început al harului, fără să se creadă în El şi în Numele Lui şi să primeşti viaţa, pentru ca în ultimul timp al batjocoritorilor, care umblă după poftele lor păcătoase, să umble după voia lui Dumnezeu.

Viaţa veşnică în epistolele pauline
Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,11; 2 Corinteni 4.10,11; 5.4,15; Galateni 2.20; Efeseni 1.4,5; 2.6; Filipeni 1.21; Coloseni 2.11-13; 3.1-4

William Kelly

© www.bibelstudium.de, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Locuri biblice: Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,112 Corinteni 4.10,11; 5.4,15Galateni 2.20Efeseni 1.4,5; 2.6Filipeni 1.21Coloseni 2.11-13; 3.1-4

În epistola către Romani

Nu era misiunea lui Pavel să scrie credincioşilor despre darul vieţii veşnice. În această epistolă sunt prezentate detaliat dreptatea şi planurile lui Dumnezeu, la baza cărora stă lucrarea lui Hristos, cărora învierea şi înălţarea Sa la cer le dă un caracter ceresc şi care în cele din urmă vor fi încununate prin venirea Sa. De aceea el vorbeşte despre viaţa veşnică la sfârşit (Romani 2.7; 5.21; 6.22).

Totuşi el vorbeşte nu numai despre domnia în viaţă, ci şi despre îndreptăţirea vieţii (Romani 5.17-18), o expresie remarcabilă şi un privilegiu minunat, pe care creştinul îl poate savura deja astăzi. Este nu numai viaţa »veşnică«, ci viaţă în înviere şi în putere. Justificarea prin sângele Său rezolvă problema păcatelor noastre, justificarea prin viaţa Sa de înviere merge mai departe şi rezolvă problema păcatului (a păcatului în carne, nu a răului practicat de noi, ci a eului nostru rău) în El, Cel mort şi înviat. De aceea în Romani 6.4 suntem solicitaţi »să umblăm în înnoirea vieţii«. Aceasta se referă foarte sigur nu la umblarea noastră cu Hristos, când vom fi în glorie, ci la umblarea noastră aici pe pământ. Însă aceasta are ca premisă, că viaţa lui Hristos este acum a noastră ca şi atunci când totul va fi desăvârşit. Nu este nimic altceva decât viaţa veşnică. Şi aşa cum Hristos a înviat şi trăieşte pentru Dumnezeu, tot aşa şi noi să ne ţinem morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus.

Moartea şi învierea Sa au o aşa valoare, că Romani 7 poate spune, că dacă noi am fi evreu din evrei, am fost »făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fim ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu« – un rezultat, care fără viaţă, fără viaţa veşnică nu ar fi posibil.

Tot aşa spune Romani 8.2, că legea (nu a lui Moise, ci a) »Duhului de viaţă în Hristos« (compară cu Ioan 20.22) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Este viaţa Sa de înviere dăruită nouă, forma în care El dă fiecărui credincios viaţa veşnică. Conlucrarea Duhului Sfânt în această viaţă este accentuată clar, şi prin aceasta, ceea ce este acum este clar diferenţiat de desăvârşirea lucrării Sale, când trupul va fi adus la viaţă (Romani 8.10,11).

În prima epistolă către Corinteni

În 1 Corinteni 9 şi 1 Corinteni 10 este scris spre atenţionarea noastră despre pericolul puterii fără viaţă. Tema străbate chiar întreaga epistolă. În epistola a doua aceasta devine mai clar (2 Corinteni 2.16; 3.6). După aceea suntem solicitaţi în 2 Corinteni 4.10,11, să purtăm »întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru; pentru că noi, cei care trăim, întotdeauna suntem daţi morţii datorită lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în carnea noastră cea muritoare.« Se poate exprima mai clar, că credinciosul are deja acum viaţa Sa, viaţa veşnică, chiar dacă trupul nostru este încă muritor şi aşteaptă »învierea« (nu numai „prin”, ci) cu Isus (2 Corinteni 4.14)? Acest triumf este asupra morţii (»ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă«; 2 Corinteni 5.4). Şi la ce viaţă se referă 2 Corinteni 5.15 în aceia »care trăiesc«, în contrast cu aceasta, că »toţi au murit«? Nu este aceasta viaţa veşnică şi viaţă din belşug? Şi nu este ea aici şi acum? »De aceea, dacă cineva este în Hristos, este o creaţie nouă«. Ce ar putea fi mai clar? Trebuie să fi deja împietrit, ca să tăgăduieşti, că aceasta se referă la timpul actual, numai pentru că împlinirea desăvârşită va avea loc abia la venirea lui Hristos; sau să tăgăduieşti că noi »avem această comoară« (2 Corinteni 4.7), numai pentru faptul că ea este »în vase de lut«.

În epistola către Galateni

Epistola către Galateni nu vorbeşte o altă limbă. În ce fel a fost revelat Fiul lui Dumnezeu în Saul din Tars, atunci când el a fost chemat (Galateni 1.16), dacă nu ca viaţă – Hristos viaţa noastră? Tot aşa spune apostolul în Galateni 2.20: »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Se poate îndoi vreun credincios, că această viaţă este viaţa veşnică? În Galateni 5.25 se spune: »Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.« Poate cineva să fie aşa de îndrăzneţ să despartă aceasta de Hristos sau să tăgăduiască, că viaţă veşnică este astăzi?

În epistola către Efeseni

În epistola către Efeseni suntem văzuţi ca aceia care sunt binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti în Hristos. Nu avem noi acum o natură nouă, sfântă şi fără cusur în dragoste, corespunzând planului lui Dumnezeu (Efeseni 1.4-5)? Hotărârea mai dinainte a înfierii sau adoptării este ea exclusiv viitoare? Poate exista vreuna din ele fără viaţa veşnică? Capitolul 2 respinge categoric astfel de gânduri şi vesteşte, că Dumnezeu, care este bogat în îndurare, din pricina multei Sale dragoste faţă de noi, pe noi, care eram morţi în păcate şi greşeli, ne-a adus la viaţă – cu Hristos – şi ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 2.6). De ce poate fi această viaţă depăşită? Este clar un privilegiu actual, despre care nu se poate spune nici despre credincioşii din Vechiul Testament şi nici despre credincioşii din Împărăţia de o mie de ani că îl au. Este viaţă veşnică, dar chiar mai mult. Este adevărul paulinic, care i-a fost dat prin inspiraţia Duhului lui Hristos, nu numai despre a da viaţă, despre care vorbeşte Ioan ca despre o realitate care aparţine în totalitate timpului actual, ci despre Hristos, înviat dintre morţi, şi despre credincios, care a fost făcut deja viu şi înviat împreună cu El şi aşezat în El – aşa cum ştim din alte locuri – şi care aşteaptă să şadă împreună cu El, când va fi transformat la venirea Sa.

»Un om nou« (Efeseni 2.15) presupune existenţa vieţii şi a unei poziţii privilegiate deja astăzi. Acelaşi lucru este valabil pentru locuirea lui Hristos prin credinţă în inimile noastre şi pentru priceperea spirituală şi pentru cunoaşterea dragostei Sale, care întrece orice cunoştinţă (Efeseni 3). Acelaşi lucru este valabil şi pentru solicitarea de a umbla corespunzător acestei chemări minunate a lui Dumnezeu (Efeseni 4), nu numai de unul singur, ci şi în comun, prin aceea că ne-am îmbrăcat cu omul nou şi ne-am dezbrăcat de omul vechi. Acelaşi lucru este valabil în Efeseni 5, când noi ca şi copii preaiubiţi trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, aşa cum Hristos ne-a iubit, şi ca şi copii ai luminii şi nu ca nişte neînţelepţi, ci ca înţelepţi, înţelegând care este voia Domnului – la toate acestea viaţa este premisa.

În epistola către Filipeni

Filipenilor le scrie Pavel despre practica creştină. »Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig« (Filipeni 1.21). Cum să fie viaţa pentru noi Hristos, fără să ai pe Hristos ca viaţă a noastră – şi aceasta incontestabil ca viaţă veşnică? Aşa după cum credinţa în El era mijlocul pentru aceasta, tot aşa umplerea lor cu roada neprihănirii (Filipeni 1.11) şi suferinţa lor pentru El (Filipeni 1.29) nu puteau să fie fără realitatea existentă. Să predici pe Hristos din duh de invidie şi ceartă se poate face uşor fără viaţă, dar fără viaţă nu se poate prezenta Cuvântul fără a fi în starea de copii ai lui Dumnezeu fără cusur şi curaţi sau prin lepădare de sine să glorifici pe Hristos sau să înveţi să te mulţumeşti cu ce ai.

În epistola către Coloseni

În epistola către Coloseni viaţa în Hristos este pretutindeni nu la suprafaţă. Pavel nu a încetat să se roage, ca noi să umblăm în chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi, aducând roadă şi crescând; foarte sigur nu fără viaţă. De aceea şi mulţumirea adusă Tatălui, care ne-a făcut capabili pentru moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1). Însă în capitolul 2 devine şi mai clar. Cum să umble ei în Hristos, pe care L-au primit deja, fără să aibă viaţa în Hristos? Pe când noi eram morţi în greşelile noastre şi în firea noastră necircumcisă, Dumnezeu ne-a adus la viaţă cu Hristos, prin aceea că El a iertat toate greşelile noastre şi ne-a înviat împreună cu El. Aceasta înseamnă nu numai viaţa veşnică, ci înseamnă să ai viaţa Sa, în forma cea mai înaltă şi în legătura cea mai strânsă cu El. Aşa se spune şi în capitolul 3, că ei, ca unii care au înviat împreună cu Hristos, să caute ce este sus, şi să nu se gândească la ceea ce este pe pământ. »Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.« Dar tot aşa El este deja acum viaţa noastră, chiar dacă nu este aşa de deplin cum va fi atunci.

În restul scrisorilor paulinice

Nu este necesar să căutăm dovezi asemănătoare în scrisorile către Tesaloniceni, Evrei şi în cele adresate lui Timotei, Tit şi Filimon. Pretutindeni este premisa, că toţi posedă viaţa veşnică, cu excepţia mărturisitorilor de formă. Nu vrem să forţăm solicitarea din 1 Timotei 6.12: »Apucă viaţa veşnică«, sau în versetul 19: »adevărata viaţă«, în contrast cu lucrurile care sunt aşa de ispititoare pentru carne. Aici înaintea privirii stă finalul minunat. Dar aceia, care nu au pe Hristos ca viaţă a lor, vor obosi în facerea binelui, ei sunt morţi, în timp ce trăiesc. Însă 2 Timotei 1.1 se pare că se aseamănă cu felul de prezentare al lui Ioan referitor la viaţa în Hristos, care a fost adusă acum la lumină prin Evanghelie. Şi la compararea cu Tit 1.2 şi Tit 3.7 vedem diferenţa între speranţa creştină şi speranţa iudaică.

Viaţa veşnică în epistolele lui Ioan
1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20

William Kelly

© www.bibelstudium.de, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Texte biblice: 1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20

În 1 Ioan capitolul 1

În cele două epistole scurte ale lui Ioan stă la bază în înţelepciune divină adevărul şi dragostea şi în prima epistolă ele sunt prezentate detaliat, unde din nou viaţa veşnică este permanent principiul dominant. Aşa cum înţelepciunea în Proverbe 8 se referă la Hristos, aşa este aici viaţa veşnică în introducerea minunată. »Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.« (1 Ioan 1.1-4) Revelarea vieţii în dimensiunea ei cea mai deplină a avut loc faţă de apostoli (chiar dacă nu exclusiv numai faţă de ei), pentru ca ei să poată relata altora despre ea, care apoi la rândul lor prin învăţătura fidelă să aibă bucuria deplină prin participarea la părtăşia lor cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, pe baza vieţii veşnice, a vieţii – aşa cum Ioan o descrie -, înainte ca ea să fie revelată, care era la Tatăl, nesupusă niciunei îngrădiri în timp; căci El era veşnic.

Descrierea nu este aşa de abstractă ca în Ioan 5.26 (»Tatăl are viaţa în Sine Însuşi«), ci personală (»la Tatăl«, πρὸς τὸν IIατέρα); aceasta nu o poate tăgădui nimeni. Umblarea într-o astfel de lumină conduce necondiţionat la o astfel de părtăşie. Restul capitolului ne arată mesajul divin, care judecă orice mărturie falsă, în timp ce cel sincer savurează harul care curăţă de orice păcat prin sângele lui Isus, Fiului Său. În slujba de apărare a celui drept înaintea Tatălui s-au luat măsuri pentru eşecul lui (1 Ioan 2.1.2), şi El este şi ispăşirea în valoarea ei permanentă şi aplicarea ei cea mai cuprinzătoare.

În 1. Ioan capitolele 2 şi 3

Începând cu 1 Ioan 2.3 urmează apoi aplicarea practică la aceia care poartă Numele Lui: Ascultarea (1 Ioan2.3-6); dragostea (1 Ioan 2.7-11); ambele însuşiri necesare şi acţiuni ale vieţii în creştin, în opoziţie cu mărturisitorii falşi. Urmează o expunere bogată în conţinut cu privire la familia lui Dumnezeu şi varietăţile ei în 1 Ioan 2.12-28, unde fiecare este apelat cu privire la aceste contraste, fiecare clasă (părinţi, tineri, copii şi copilaşi). Singura referire categorică la viaţa veşnică este în versetul 25, unde făgăduinţa este prezentată ca fiind înainte de a fi lumea şi nu că ea este astăzi o făgăduinţă neîmplinită.

După aceea Ioan într-o intercalare a harului revine în 1 Ioan 3.1-3 la tema referitoare la neprihănirea practică ca dovadă de a fi născut din El, Cel drept. Intercalarea consolidează atenţionarea cu privire la fărădelege. După aceea el reia firul, prezintă însă pe Hristos ca pe Cel curat, care nu numai a îndepărtat păcatele noastre şi era fără păcat, ci şi ca Cel care oferă o natură care corespunde naturii Sale, şi aceasta atât în dragoste cât şi în dreptate. În opoziţie cu aceasta urăşte lumea; şi aşa cum ştim, că noi am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi, aşa este cel care urăşte pe fratele său, un ucigaş; şi noi ştim, că nici un ucigaş nu poate avea viaţa veşnică rămânând în el, aşa cum are cel credincios.

1 Ioan capitolul 5

Sărim acum peste restul capitolului al treilea şi peste capitolul preţios patru, căci următoarea prezenţă directă o găsim în 1 Ioan 5.1-5: »Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. … pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea.« Numai egoismul se poate îndoi că oricine este născut în sens spiritual din Dumnezeu are şi viaţa divină în Fiul Său şi că »viaţa veşnică« este o viaţă superioară sau viitoare. Căci în Ioan 6.40,47 este prezentată viaţa veşnică atât ca rezultat al credinţei în El, Cel întrupat, cât şi al credinţei în faptul că El a dat Trupul Său, să fie mâncat, şi sângele Său, să fie băut (Ioan 6.54), adică ca rezultat al credinţei în moartea Sa. Şi cine ar putea trece cu vederea, că expresiile »viaţa veşnică« şi »viaţa« în 1 Ioan 5.11,12 se pot înlocui una cu alta, chiar dacă înţelepciunea divină exprimă una mai complet decât cealaltă. Însă ambele se referă la aceeaşi viaţă a lui Hristos. Nu mai puţin adevărat este că credincioşii din Vechiul Testament erau născuţi din Dumnezeu şi erau umpluţi cu aceeaşi viaţă, chiar dacă nu se poate spune despre ei, că au crezut în Domnul nostru Isus ci aveau numai o nădejde vie în Acela care va veni. Acesta era inevitabil caracterul credinţei lor, dar era credinţă, credinţa aleşilor lui Dumnezeu din zilele acelea. Nici un credincios inteligent nu se îndoieşte de partea lor cea bună prin harul lui Dumnezeu, har pe care noi, cei pentru care Dumnezeu a prevăzut ceva mai bun, nu trebuie câtuşi de puţin să-l devalorizăm sau să ne îndoim. Tot aşa de puţin era o parte mică a binecuvântării mari, de a crede în Isus, care a fost revelat de Tatăl ca Fiu al lui Dumnezeu, al Dumnezeului cel viu, care Însuşi a venit cu apă şi sânge şi căruia I-a dat mărturie atât Duhul cât şi apa şi sângele. »Şi mărturia este aceasta; Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.« Nouă ea ne-a fost revelată cum nu putea fi revelată credincioşilor din Vechiul Testament, şi noi o cunoaştem de aceea aşa cum ei nu puteau s-o cunoască. Aceasta o confirmă pe deplin versetul următor: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi, că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.« Ce privilegiu este pentru noi această cunoaştere sigură şi cât de existenţial caracteristic pentru creştinătate! Epistola nu se încheie fără să ne amintească că noi pe lângă multe alte realităţi cunoscute să ştim şi aceasta, că »Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.« Ce ziditor şi preţios este aceasta pentru noi! Ce apărare împotriva oricărui idol!

Viaţa veşnică în Vechiul Testament
Psalmul 133.3; Daniel 12.2

William Kelly

© www.bibelstudium.de, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: Psalmul 133.3Daniel 12.2

Psalmul 133.3: Este ca roua Hermonului, care se coboară pe Munţii Sionului; căci acolo a orânduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie.

Daniel 12.2: Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.

Vrem să medităm la privilegiul nespus de mare al vieţii veşnice, care a fost dăruită credinciosului, aşa cum ne-o prezintă Scriptura. Cu toate că în toate timpurile ea a avut importanţa cea mai mare, stăruinţa cu privire la acest adevăr este astăzi necesară mai mult ca oricând, aşa cum va constata orice credincios care citeşte aceste rânduri. Duhul rătăcirii are curajul să se ridice împotriva duhului adevărului. Adevărul cu privire la Hristos Însuşi este nu numai periclitat, ci este răstălmăcit şi subminat prin rătăcire; şi rătăcirea împotriva Fiului este lucrul cel mai odios pentru Tatăl. Cât de fideli ar trebui să fie creştinii faţă de adevăr!

Căci Hristos a fost revelat nu numai ca Dumnezeul adevărat, ci şi ca Viaţa veşnică (1 Ioan 5.20). Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă (Ioan 5.21), şi tot aşa şi Duhul Sfânt, cum arată Romani 8 în diferite aspecte, însă despre El, care este chipul Dumnezeului nevăzut, se spune categoric, că El este viaţa veşnică. El, Cuvântul veşnic, a devenit carne şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Căci din plinătatea Lui noi toţi am primit har după har. Căci Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1.14-18). De aceea apostolul spune (2 Timotei 1.10) că Hristos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Ambele deci au fost prezente şi numai în felul acesta au fost revelate personal în El prin lucrarea Sa şi prin cuvintele rostite de El – duh şi viaţă pentru ai Săi.

În Vechiul Testament lumina a strălucit numai slab cu privire la viaţa veşnică, expresiile erau relativ vag formulate şi totuşi suficient de clare, pentru ca acelora care au primit cu adevărat mărturia lui Dumnezeu să li se facă cunoscut adevărata conştienţă a unui viitor minunat. Aceasta o arată clar atât evangheliile sinoptice cât şi evanghelia după Ioan (Matei 19.16Marcu 10.30Luca 10.25Ioan 5.39). Credinţa lui Abel mărturiseşte moartea unui altuia pentru nevoia sufletului său. Nu puteau şi alţii să înveţe ceva din aceasta? Înălţarea la cer a lui Enoch mărturisea despre o viaţă în cer, dar şi pe pământ el a umblat în această viaţă, înainte ca Dumnezeu să-l ia. Nu era aceasta de ajutor credincioşilor de după el cu privire la viaţă? Când Avraam spune: »Să trăiască Ismael înaintea Ta!« (Geneza 17.18) cu greu ne putem imagina că el s-a gândit numai la pământ şi la prezent. Fără îndoială şi Psalmul 16.11 spune mult mai mult în cuvintele »Îmi vei arăta cărarea vieţii«, aşa ca şi Psalmul 36.9: »Căci la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina.«

Fundamentul direct a ceea ce chiar şi iudeii din zilele Domnului nostru au recunoscut cu privire la viaţa veşnică constă probabil (aşa cum deseori s-a remarcat) în locurile din Scriptură ca Psalmul 133.3 »viaţa pentru veşnicie«, şi noţiunea din Daniel 12.2 (»Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.«). Şi revelarea harului, pe care l-a auzit omul după căderea în păcat, a dat fără îndoială inimii dispuse a se căi, chiar de la începutul istoriei triste, nădejdea că Sămânţa care va veni a femeii nu numai va nimici puterea răului, ci va binecuvânta pe credincioşii care vor privi spre Dumnezeu prin El şi cu o viaţă nouă, care va birui moartea şi vor fi capabili să-L savureze în pace pe El Însuşi. Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua lui Hristos, şi el a văzut-o şi s-a bucurat. Iov ştia atât de învierea celor drepţi (Iov 19.25-27) în legătură cu ridicarea în ultima zi pe pământul acesta a Salvatorului rudă de sânge, cât şi de învierea celor nedrepţi (Iov 14.10-12) în legătură cu faptul că nici cerurile nu vor mai fi.

Vedem deci că în Vechiul Testament viaţa veşnică prezentată prin psalmi şi profeţi era legată cu zilele puterii şi gloriei mesianice. În evanghelia după Matei 25.46 Domnul extinde aşteptările iudaice la acei credincioşi din toate naţiunile, care la sfârşitul timpului vor primi pe mesagerii evangheliei Împărăţiei. Se vorbeşte într-adevăr de tot Israelul, dar categoric se aplică numai la zece seminţii, care vor dormi aşa mult timp în ţărână, şi la cei dintre naţiuni, care în timpul acela vor crede. Părea să nu fie necesar să se spună şi despre rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu.

Partea următoare 

 

Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan
Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

William Kelly

Texte biblice: Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

În Ioan capitolul 3

Toate acestea sunt adevărate, dar încă nu este adevărul deplin. Acum urmează ceea ce este specific creştin. Acum găsim o mare parte a ceea ce este »mai bun«, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Lui, Cel demn, potrivit cu demnitatea Sa, prin care harul şi adevărul au căpătat existenţă şi formă, I-a fost rezervat să facă cunoscută viaţa actuală, şi anume în Evanghelie, care începe cu Fiul, necunoscut de lume şi lepădat de propriul Său popor.

Potrivit revelărilor, Nicodim este primul căruia i se dezvăluie, şi aceasta pe când el era încă unul care punea întrebări, a cărui conştiinţă într-adevăr era atinsă, dar nu era încă născut din nou. Domnul Însuşi i se prezintă venit în carne ca fiind singura cale prin credinţă spre Tatăl şi prin aceasta corectează lipsa de cunoaştere despre ceea ce învăţătorii iudei ar fi trebuit să ştie din vechile prorocii despre lucrurile pământeşti ale Împărăţiei. Ce Martor binecuvântat este El, care spune despre Sine, că nimeni nu s-a suit la cer în afară de Acela care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (nu: „era în cer”)! »Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« (Ioan 3.14-16). Binecuvântarea este deci darul vieţii veşnice, urmată de asigurarea că nu va pieri, ci va fi mântuit (Ioan 3.17), ca revărsare a harului divin. Credinciosul a fost adus în Hristos să primească viaţa cunoscută, viaţa veşnică, care este capabilă să cunoască şi să savureze pe Dumnezeu Însuşi.

În Ioan capitolul 5

Dacă în Ioan 4.14 se spune că Duhul Sfânt a fost dat credinciosului ca să devină în el un Izvor de apă, care curge în viaţa veşnică, atunci Ioan 5 arată acest Izvor. Nu vindecarea îi lipseşte omului bolnav de păcat, ci viaţa. Vizita unui înger este destul de insuficientă; El este prezent, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Isus dă viaţa în părtăşie cu Tatăl. Să-L primeşti pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, aceasta dă viaţă, dar dacă El este respins, atunci cândva vei avea parte de El ca Fiu al Omului exclusiv ca Judecător. Şi astfel va fi o înviere dublă: cea a vieţii, pentru aceia care au practicat binele (rezultatul vieţii divine); şi cea a judecăţii, pentru aceia care au practicat răul (ca morţi în păcate şi fărădelegi). Dacă ei nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa de El, când El ca Fiu al Omului va face judecata. »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5.24). Aici este revelat categoric, că cel care crede în Hristos are viaţa veşnică. Aceasta nu este numai posesiune de viitor, ci este actuală. Aşa cum este de sigur că el nu vine la judecată, tot aşa de sigur este că el a trecut din moarte la viaţă. În Ioan 5.25 găsim exact aceeaşi asigurare solemnă. »Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor trăi.« Să-L auzi pe El, şi anume »acum«, este clar diferenţiat de auzirea glasului Său când mai târziu, mai întâi cei care au parte de întâia înviere şi după aceea cei care vor fi treziţi pentru judecată sau moartea a doua, vor fi chemaţi să iese afară din morminte. Ce cuvânt serios pentru aceia care au cercetat Scripturile, crezând că în ele au viaţa veşnică. Într-adevăr, Scripturile au vorbit despre Isus, dar iudeii nu au vrut să vină la El, ca să aibă viaţa veşnică. Căci în El, nu în Scripturi, era viaţa; şi viaţa este lumina oamenilor.

În Ioan capitolul 6

În mod potrivit urmează capitolul 6, unde sunt lăsate la o parte orice lucru şi pentru un moment chiar şi gloria Sa mesianică proprie, potrivit făgăduinţelor şi prorociilor. Isus este prezentat ca adevărata pâine, pe care o dă din cer Tatăl. Aceasta este El Însuşi, Cel devenit carne, pâinea vieţii; pentru ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică şi în afară de aceasta, dar ca o consecinţă sigură, să fie înviat de El în ziua de apoi. Aceasta provocă necredinţa întunecată a iudeilor, şi Domnul mărturiseşte din nou autoritar: »Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.« (Ioan 6.53,54Posedarea vieţii este deja acum realitate, şi rezultatul, şi anume învierea trupului nostru, nu este mai puţin minunat şi sigur decât victoria desăvârşită a vieţii în Hristos asupra morţii.

Noi însă ar trebui să păstrăm în amintire că Ioan vorbeşte despre viaţa veşnică în sensul de viitor, ca în Ioan 4.14; 5.39; 6.27; 12.25.

Deoarece ştia în Sine Însuşi, că nu numai iudeii, ci şi ucenicii Săi cârteau cu privire la acest cuvânt străin pentru gândirea iudaică, Isus a spus: »Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?« Iarăşi este El Însuşi, nu numai Mesia întrupat, nu numai Mesia mort, ci înălţându-Se la cer; o schimbare care depăşeşte orice aşteptare iudaică, acum, când Mesia a fost cândva aici. Este însă caracteristica creştinismului, să-L ştim acolo, chiar dacă unui alt apostol i-a fost dat să prezinte aceasta în legătură cu taina despre Hristos şi Adunare. Mareele adevăr aici este Fiul Omului, nu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi, ci ca hrana intermediară pentru credinţa creştină şi ca Intermediar, ca acum să ai viaţa veşnică şi în ultima zi cununa acesteia, fără ca nici măcar un suflet, care a crezut, să piardă vreuna din cele două, în opoziţie clară faţă de speranţa mesianică distrusă a inimilor iudaice. Să primeşti pe Fiul devenit om, lepădat de iudei, înseamnă să ai viaţa veşnică. Însă El trebuia să moară, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să elibereze pe omul păcătos, şi în felul acesta credinţa mănâncă trupul Său şi bea sângele Său. Necredinţa părea să-L onoreze venit în carne. Însă ea şi-a trădat vrăjmăşia ei faţă de Dumnezeu şi satisfacţia ei cu simpla umanitate, prin aceea că s-a poticnit de harul mai mare, de smerenie şi de judecata asupra păcatului şi nu a recunoscut că prin aceasta s-a introdus o stare nouă, care garantează posesiunea vieţii veşnice deja acum şi este rezultatul minunat şi sigur al acelei stări înfăptuite. Cuvintele Lui sunt cu adevărat Duh şi viaţă.

În Ioan capitolele 7, 8 şi 9

În Ioan 7 auzim (ca şi în capitolul 4) nu de „viaţă”, ci de „apă vie”. Aceasta este mai mult, este Duhul în putere: pe de o parte ca izvor lăuntric, care curge, puterea pentru adorare, pe de altă parte ca râuri, care curg, puterea de mărturie pentru El, Cel lepădat de iudei, dar care este deja glorificat la dreapta lui Dumnezeu.

În capitolele 8 şi 9 Domnul este revelat pe deplin şi lepădat, revelat în primul rând în Cuvântul Său şi prin aceasta în natura Lui divină şi în Persoana Sa, şi în al doilea rând în lucrarea Sa, când El a devenit Om şi a lucrat ca aceia care se lăudau şi se încredeau că văd, să devină juridic orbi, iar aceia care nu vedeau, care erau născuţi orbi, au văzut clar şi potrivit cu Dumnezeu. Avem aici în ambele capitole pe Hristos ca lumină a lumii, cu efectul minunat, că acela care Îl urmează, are »lumina vieţii« (Ioan 8.12). Aceasta nu este numai, să cunoşti pe Hristos, ci să-L ai ca viaţă a ta, Lumina oamenilor. Acum noi avem nevoie foarte mare de ea aici, în lumea întunericului, chiar dacă plinătatea savurării depline acolo sus va veni în curând. Însă ceea ce este necesar, nu mai este ca: »Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea« (Ioan 8.52). El foloseşte expresii simbolice, însă accentuează în modul cel mai clar, că prin păzirea cuvântului Său El va da viaţa, care este mai presus de moarte, după cum satan prin minciuna lui ucide. Hristos este lumina vieţii.

În Ioan capitolul 10

Capitolul 10 este mai simplu şi mai clar. »Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească« (Ioan 10.10). Ca Om întrupat El era viaţa şi El a dat-o celui care crede; dar când a murit şi a înviat, era viaţa Sa în puterea învierii, în care toate greşelile sunt iertate (Coloseni 2.13). El era realmente viaţa din belşug şi ea s-a arătat în ziua învierii, când El a insuflat-o în ucenicii Săi, aşa cum El niciodată nu a făcut (Ioan 20.20). În concordanţă cu cele spuse mai înainte, că naşterea nu are loc numai din Cuvânt (despre care apa este un simbol), ci şi din Duh, El spune acum: »Primiţi Duh Sfânt«, căci exact acesta era caracterul, cu toate că Apărătorul nu era încă dat, ca în puterea personală să locuiască în ei. Şi aici este amintită impresionant neluarea în considerare a păcatelor, prin aceea că El dăruieşte ucenicilor funcţia administrativă, să ierte păcatele altora sau să le păstreze, în funcţie de modul în care o cere situaţia în slujirea lui Dumnezeu. Este un acces important, care este vestit clar aici şi care se face simţit, aşa cum am văzut. Persoana Sa şi lucrarea sa sunt cheia.

Pe parcursul capitolului Domnul nostru explică iudeilor, de ce ei au respins orice dovadă şi orice mărturie. »Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.« (Ioan 10.26-30). Aici este garantată siguranţa infailibilă, că nici eşecul lăuntric şi nici autoritatea exterioară nu vor putea periclita viaţa lor; ea este păstrată prin Tatăl şi Fiul, care în grija lor plină de dragoste faţă de oi nu sunt cu nimic mai prejos decât în natura lor divină.

În Ioan capitolele 11 până la 14

În Ioan 11.25 Isus vesteşte: »Eu sunt învierea şi viaţa.« Învierea lui Lazăr mort şi îngropat era o mărturie grăitoare despre aceasta. Chiar dacă această înviere a avut loc numai cu privire la viaţa naturală, cuvintele care urmează după aceea privesc peste aceasta spre împlinirea deplină: »Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată« (Ioan 11.25-26). Aşa va fi la venirea Sa. Credinciosul, care a murit, va învia şi, în ceea ce priveşte corpul, va trăi veşnic; credinciosul care va fi în viaţă, nu va muri, ci ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Expresia „viaţă veşnică” nu este folosită aici, însă exact aceasta vrea să se spună, şi anume viaţă în asemănare deplină şi trupeşte cu El, spre gloria cerească şi veşnică.

În Ioan 12.50 Domnul adaugă: »Ştiu că porunca Lui (a Tatălui) este viaţa veşnică.« Tatăl I-a dat ce El trebuia să spună şi să vorbească. Viaţă veşnică, nu purtare de grijă sau acţiune de guvernare era tema minunată a rânduielii Tatălui şi a vestirii plină de har din partea Fiului. Dacă El şi cuvintele Lui pline de har nu vor fi primite de cineva, atunci aceste cuvinte, pe care El le-a rostit, îl vor condamna în ultima zi.

În Ioan 14.6 Domnul rosteşte cuvinte faţă de Toma, potrivite cu Dumnezeu, ca să-i alunge descurajarea şi înclinaţia lui de a se poticni de greutăţi: »Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa«. În Fiul ei puteau vedea pe Tatăl, pe care El Îl vestea şi L-a revelat. Drept urmare El Însuşi era calea spre Tatăl şi de asemenea era şi Cuvântul viu, sau Adevărul, şi de asemenea şi viaţa, natura divină, singura care este capabilă să-L recunoască ca Dumnezeu şi Tată şi să-L savureze. Acest fapt este aşa de adevărat (şi când Duhul Sfânt va fi dat, El va face pe ucenici capabili să înţeleagă pe deplin aceasta), că Hristos nu întârzie să spună în versetele 19 şi 20: »Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.« (Ioan 14.19,20) El este cu adevărat viaţa noastră! »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« În ziua aceea ucenicii nu-L vor mai putea vedea în trup pe Isus, aşa cum iudeii vor vedea odată pe Mesia, ci numai în Duh. Dar viaţa lor şi cunoaşterea lor ca şi creştini va fi, că Hristos este în Tatăl, ei sunt în El (aşa cum este accentuat în epistola către Efeseni) şi El este în ei (aşa cum este prezentat în epistola către Coloseni): aceasta este cunoaşterea adevărată şi sigură şi privilegiul creştinului.

În Ioan capitolul 17

Ioan 15 începe cu aducerea roadei pentru Tatăl ca urmare a rămânerii noastre în Hristos. După aceea ucenicii sunt pregătiţi pentru ura din partea lumii, pentru aceasta fiind întăriţi prin mărturia Duhului, pe care Hristos Îl va trimite de la Tatăl, alături de tot ceea ce ei de la început au auzit şi au văzut. După aceea capitolul 16 tratează lucrarea Duhului prezent pe pământ, faţă de lume şi în credincioşi. Însă în capitolul 17.2,3 găsim pe Fiul, Omul al doilea, cu autoritatea dată Lui de către Tatăl, şi tema deosebită, că El dă viaţa veşnică tuturor acelora care I-au fost daţi. »Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.« Lucrarea Sa, ca aceea a glorificării Tatălui pe pământ, este amintită abia după aceea şi este diferită de aceasta. Că El dă viaţa veşnică, acest fapt este pus pe prim plan, căci este legat de credinţa în Persoana Sa, fără să se ia în considerare puterea suplimentară, atunci când El a înviat dintre morţi.

Şi aici ea este prezentată obiectiv şi totuşi în principal aplicată la starea noastră subiectivă. Căci Domnul vorbeşte despre felul cum credinţa noastră se prezintă în deplina ei dimensiune creştină. Viaţa veşnică o au aceia care au primit revelaţia minunată, în opoziţie clară cu concepţia iudaică despre Iehova şi Unsul Său. Până acum El a locuit în întunericul cel mai mare. Înainte ca Tatăl să fie revelat în Fiul, pe care El L-a trimis ca Om, adevăratul Dumnezeu nu era cunoscut. Şi El poate fi cunoscut ca atare numai prin puterea Duhului Sfânt, care va veni, aşa cum Domnul a arătat deja. Dumnezeu nu putea face ceva mai înalt, mai adânc, mai aproape (spunem aceasta cu respect profund). În aceasta constă viaţa veşnică pentru noi, ca o revelaţie obiectivă. Revelarea planurilor cereşti cu dimensiunea lor uriaşă a fost lăsată în seama Duhului Sfânt, prin apostolul care urma să fie ales prin harul suveran pentru aceasta, când mântuirea a făcut corespunzători pe cei care cred, pentru a primi ceea ce ei acum încă nu puteau să poarte. Însă aici Domnul concentrează învăţătura Sa în puţine cuvinte cu profunzime minunată, prin aceea că El introduce pe ai Săi în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, o părtăşie care depăşeşte pe toate celelalte şi care va deveni definitiv posesiune a lor în ziua învierii Sale.

Aici nu este vorba numai de viaţa veşnică, aşa cum Hristos a dat-o acelora care au crezut în El în timpul vieţii Lui pe pământ, ci viaţă în dimensiunea ei deplină pentru creştin. Nicidecum nu este viaţă naturală, ci supranaturală; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, nu o restaurare a vieţii lui Adam dinaintea căderii lui în păcat, ci viaţă în Fiul; viaţa Omului al doilea, nu a primului. Fiecare credincios, care a trăit vreodată pentru Dumnezeu, a avut această viaţă, căci nimeni n-a putut trăi vreodată pentru Dumnezeu, numai dacă a avut viaţa pe care a dat-o Fiul, El fiind subiectul credinţei fiecărui credincios, chiar dacă El abia la venirea Sa a fost revelat ca Fiu al Dumnezeului Cel viu, singurul Fiu născut al Tatălui. Viaţa, care era în El şi care a dat viaţă tuturor celor care cred, a putut prin El în părtăşie cu Tatăl să obţină caracterul ei desăvârşit abia atunci când El a fost revelat în carne, şi privind glorificarea Lui, adăugăm noi, aceasta nu simplu pe baza Persoanei Sale, ci pe baza lucrării Sale, aşa cum toate celelalte intenţii ale lui Dumnezeu sunt în favoarea noastră. De aceea aici se pune accentul pe »viaţa veşnică« şi pe însuşirea declarată a acesteia, să dea cunoştinţă despre Tatăl şi despre Fiul Său, pe care El L-a trimis, Isus Hristos.

Cunoaşterea Tatălui şi a Fiului Său Isus, pe care El L-a trimis deja, este faptic posesiunea vieţii veşnice; cele două lucruri sunt de nedespărţit. Însă în tot Vechiul Testament ea nu a avut caracterul acesta, şi nici nu putea să-l aibă, până când a venit Fiul lui Dumnezeu şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe El, Cel adevărat, şi aceasta este inclus în acest verset. Cu toate acestea toţi credincioşii erau născuţi din Dumnezeu; numai că Hristos acum a dat dreptul acelora care cred în Numele Său (Ioan 1.12,13). Însă El Însuşi a spus în Luca 20.35,36, că toţi credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu, că ei sunt fii ai învierii (aceasta înseamnă dintre morţi), „întâia” şi „cea mai bună” înviere a vieţii. Ei erau născuţi din Duhul şi aveau ca şi noi adevărata viaţă, chiar dacă ei nu au înţeles-o. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu, s-o denumească ca »viaţă veşnică«, când Hristos a fost primit pe când era respins şi mult mai mult când a fost glorificat. Însă ea a fost totdeauna în Fiul, şi credincioşii au posedat-o în El, în legătură neîntreruptă cu El ca Izvor.

În Ioan capitolul 20

Permiteţi-mi să citez încă câteva cuvinte din evanghelia după Ioan 20.31, unde apostolul comentează, că au fost scrise numai un anumit număr de semne, în timp ce multe altele, pe care Domnul le-a făcut înaintea ucenicilor Săi, nu sunt amintite. »Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.« Scriptura este cu atât mai desăvârşită, pentru că planul divin lasă la o parte tot ce nu este necesar să facă clar gândurile Sale, oricât de măreţe ar fi fost unele fapte şi cuvinte. O adăugare nefolositoare, oricât de măreaţă ar fi ea în sine însuşi, ar fi fost în realitate o lipsă. Tot aşa cel mai bun om nu este în stare să înţeleagă acest plan, numai dacă el a fost inspirat de Dumnezeu să scrie. Aici însă se prezintă clar ţinta pentru cititor. Cerinţa prioritară dintre toate cerinţele lui Dumnezeu este ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi tema prioritară între temele cele mai minunate este să ai viaţă în Numele Său. Aceasta este viaţa veşnică, cum Domnul o denumeşte deseori, nu numai în Ioan 17.2,3, ci şi în Ioan 3; 5; 6; 10; 12. Ea a fost totdeauna viaţa veşnică, dar înţelepciunea divină a rezervat lui Hristos Cel lepădat să reveleze şi să dea această viaţă. El dă această existenţă nouă, permanentă şi divină; şi credinciosul o primeşte şi în puterea acestui dar va fi glorificat cu Hristos. El este deja acum un Duh dătător de viaţă. Rezultatul minunat pentru corpul nostru va veni la revenirea Sa.

 

De unde a primit Cain soţia?

Josh McDowell

© CLV, Online începând de la: 23.04.2019, Actualizat: 23.04.2019

Întrebare

Una din întrebările puse deseori atât de creştini credincioşi cât şi de necredincioşi este, de unde a primit Cain soţia. Această întrebare include o alta mai mare: Ce populaţie exista în timpul când Cain a construit cetatea sa, şi ce este cu incestul?

Răspuns

Conform cărţii Geneza Cain a ucis la un moment dat în viaţa sa pe fratele lui mai tânăr Abel (Geneza 4.8). Ca pedeapsă pentru această crimă, Dumnezeu l-a alungat pe Cain din locul lui natal şi din prezenţa Domnului. Biblia relatează şi despre frica lui Cain, că alţii ar putea să-l răzbune pe Abel, omorându-l (Geneza 4.14), că la un moment dat Cain a primit o soţie (Geneza 4.17) şi că el a construit o cetate (Geneza 4.17).

O teorie, care a fost expusă ca să explice prezenţa unui număr suficient de mare de oameni, stă în contradicţie directă cu Scriptura şi postulează o rasă „pre-adamică”, care trăia în vecinătatea grădinii Eden şi de unde Cain a putut să-şi ia o soţie. Însă aceasta nu este o rezolvare trainică, căci Scriptura învaţă categoric că Adam era primul om (1 Corinteni 15.45) şi soţia lui, Eva, era „mama tuturor celor vii” (Geneza 3.20).

Geneza 5.4 ne spune că Adam a avut fii şi fiice. La început a trebuit ca fiii şi fiicele lui Adam să se căsătorească între ei, ca să populeze pământul. Cain s-a căsătorit probabil cu sora lui sau nepoata lui sau strănepoata lui.

Dacă se are ca premisă exactitatea relatării din cartea Geneza şi se ţine seama de durata de viaţă numită (în medie în jur de 900 de ani), putea să se dezvolte foarte repede un număr mare de populaţie. Conform presupunerilor conservative referitoare la mărimea familiei şi durata medie de viaţă ar putea ca în timpul când a murit Cain să fi trăit mai multe milioane de oameni. În afară de aceasta, Scriptura nu spune niciunde la ce vârstă Cain a ucis pe fratele lui, când s-a căsătorit sau când a construit cetatea lui. Înainte ca aceste evenimente să aibă loc ar putea să fi trecut mai multe sute de ani, aşa că exista o populaţie apreciabilă ca număr, ca să construiască o cetate.

Toate acestea dau naştere la întrebarea suplimentară referitoare la incest. Dacă incestul era interzis prin Scriptură conform legii mozaice, cum să explicăm toate aceste căsătorii între fraţi şi surori? Deoarece Adam şi Eva au fost creaţi direct de Dumnezeu şi desăvârşiţi, se poate presupune că genele lor erau desăvârşite.

Când prin căderea în păcat a venit păcatul în lume şi prin aceasta a adus cu sine moartea, boala şi distrugerea, pool-ul genetic s-a stricat tot mai mult. La început nu a luat naştere nici o pagubă prin căsătoria între frate şi soră, şi dacă păcatul nu ar fi venit în lume, probabil niciodată nu s-ar fi produs vreo pagubă. Însă pe parcursul generaţiilor, boala, împrejurările şi păcatul şi-au pus amprenta pe pool-ul genetic, producând mutaţii şi gene nedesăvârşite. Incestul era interzis în timpul lui Moise dintr-un punct de vedere biologic, deoarece era acum periculos şi dădea naştere la urmaşi diformi, debili mintali sau sub alte forme nedesăvârşiţi.

În afară de aceasta, la problema biologică, care ia naştere prin incest, este şi o problemă etică. Dumnezeu a interzis incestul din motive morale, şi aceasta este mai critic decât aspectul biologic (Leviticul 20.11 şi versetele următoare). Incestul despică structura socială şi morală a familiei. Familia este singura instituţie din lume voită de Dumnezeu, alături de Biserică. Este greu de presupus ce se petrecea la formarea iniţială a familiei în timpul lui Cain prin căsătorirea copiilor aceleiaşi familii între ei. Nu putem fi siguri cât de extins era incestul. Un lucru este sigur: după ce s-a stabilizat structura familiei aşa cum a vrut Dumnezeu, incestul era păcat.

Niciodată să nu te mai poticneşti
Iuda 24

Henry Allen Ironside

© SoundWords, Online începând de la: 16.01.2019, Actualizat: 16.01.2019

Verset călăuzitor: Iuda 24

Iuda 24: [El] poate să vă păzească fără poticnire şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale fără vină.

Aceste cuvinte dau putere nouă luptătorului care a obosit. În sine însuşi el este slab şi fără ajutor, dar dacă în credinţă priveşte spre Acela care „poate”, atunci el va câştiga putere din slăbiciune.

Oricare ar fi greutăţile pe drumul de credinţă – chiar dacă el este semănat cu spini şi capcane (cu laţurile gândite de satan): Dumnezeu poate să păzească de poticnire pe cel care se încrede în El. David a ştiut aceasta, atunci când a cântat: „Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine; toiagul Tău şi nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmul 23.4). Aceasta este suficient pentru credinţă în ceasurile cele mai întunecate şi în ceasurile de încercare.

Chiar dacă eu probabil nu văd nici măcar un pas înaintea mea – El, Cel care „poate”, vede sfârşitul de la început şi mă invită să-mi pun încrederea în dragostea şi înţelepciunea Lui şi în felul acesta să mă încred pe deplin în călăuzirea Sa.

Nici un credincios nu s-ar îndoi de faptul, că Dumnezeu are putere să-l păzească cinci minute, fără ca el să se poticnească. Însă El, Cel care te poate păzi cinci minute, te poate păzi şaizeci de minute. El, Cel care te poate păzi un ceas, te poate păzi douăzeci şi patru de ore. Şi El, Cel care te poate păzi o zi, te poate păzi toate zilele vieţii tale, dacă ochii tăi şi inima ta sunt îndreptate spre El. Tocmai în acest scop Domnul nostru Isus Hristos a fost „despărţit de păcătoşi” (Evrei 7.26) – El, Cel care pe pământ era un Om nepătat de păcat şi nu putea fi pătat de păcat. El S-a rugat: „Pentru ei Mă sfinţesc {sau: Mă pun deoparte} pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17.19). În felul acesta a devenit El în gloria cerului subiect al inimilor poporului Său, pentru ca prin aceasta ei să nu ajungă să se poticnească, prin aceea că ei zilnic „privesc la Isus” (Evrei 12.2).

luc

 

 Islamizarea lumii se face pentru grabirea CIPUIRII oamenilor! Deja se roaga unii la Micro-Ciparii si Cipurile RFID sa fie…”securizati”contra teroristilor!…

Toate manipularile vizeaza accelerarea intronarii dictaturii feroce a globalistilor si a Fiarei.Ni se ofera tot felul de capcane ,datorita carora oamenii se vor ruga in genunchi sa primeasca cipul.Programarea predictivă este o formă subtilă de condiționare psihologică oferită de mass-media, pentru a familiariza publicul cu schimbările sociale planificate care urmează a fi puse în aplicare. Dacă și când aceste modificări vor fi implementate, publicul va fi deja familiarizat cu ele și le va accepta ca „progresii naturale; acestea vor diminua astfel orice posibilă rezistență publică. Prin urmare, programarea predictivă, poate fi considerată ca o formă voalată de manipulare preventivă în masă sau altfel spus, un fel de control mental.
  Programarea predictivă și Agenda Microcipului Uman, confirmă realitatea agendei microcip, și arată că arma de propagandă a fost folosită împotriva publicului de zeci de ani pentru a ne familiariza cu ideea de a fi cipuiti. Acest proces este numit programare predictivă și scopul ei este literalmente de a programa mintea victimei, astfel încât să accepte fără discuție tot ce doreste programatorul – în acest caz, ideea de a fi microcipat la un moment dat în viitor. Victima, în general, nu realizeaza ca este programată crezând că totul este doar un divertisment inofensiv. Din acest motiv, poate fi o armă puternică și eficientă împotriva noastră.

Explicând acest proces și dând exemplu după exemplu, Programarea Predictivă și Agenda Microcipului Uman, este o încercare de a alerta privitorul in legatura cu unele dintre modurile în care am fost manipulati de-a lungul vieții noastre, cu scopul încet, dar sigur de a ne trimite într-un iad de implanturi cu microcipuri și control totalitar. Speram ca prin expunerea acestei agende, putem distruge programul și să deraiem această agendă diabolică. Pentru a avea succes, avem nevoie de ajutorul vostru.

Putem vedea clar cum suntem incet, incet spalati pe creier și forțați să credem că implantul este în beneficiul nostru și al confortului nostru. Incet, incet multi isi vor micro-cipa copiii incercand să se convingă in acest fel pe sine că acest lucru este pentru pacea noastră spirituală și pentru siguranța lor.

Ii facem pe copiii noștri să devină atat de obisnuiti si totodata dependenti de aceste cipuri RFID, incat in momentul in care vor deveni adulți, sa nu mai poată trăii fără ele.

S-a început cu micro-ciparea animalelor, mai întâi voluntar și acum obligatoriu prin lege, iar aceeași metodă va fi utilizată si pentru oameni.

Amintește-ți,  viața umană nu poate fi redusa, sub nici o forma la un cip RFID, încorporat sub piele.

Mai jos sunt mai multe exemple extrem de revelatoare, cu știri care fac referire la implanturile cu microcipuri si care sunt prezentate în mass-media generala.

20.000 de elevi din nord-estul orașului  Vitoria da Conquista vor fi nevoiti sa poarte la scoală tricouri cu microcipuri încorporate. Părinții vor primi un mesaj text atunci când copiii lor ajung la școală, sau în cazul în care întârziere la ore. Autoritățile spun că măsura va ajuta relațiile profesor-părinte. Autoritățile din Vitoria da Conquista, statul Bahia, le numesc tricouri micro-cipate, „uniforme inteligente”. Ei spun că de anul viitor, toți elevii locali cu vârsta de până in 14 ani le vor folosi. Directorul de educație al orașului, Coriolano Moraes, a declarat că măsura a fost introdusă, pentru că părinții nu erau conștienți de faptul că unii dintre copii lipsesc de la școală. „Am observat că mulți părinți isi duc personal copiii la școală, dar nu pot vedea daca au intrat de fapt in clădire, deoarece se grabesc sa nu intarzile la servici”, a declarat agenției de știri, Associated Press.

Cipurile sunt plasate sub insigna uniformei școlare, sau pe un manșon. Când elevul trece prin dreptul senzorilor de la intrarea în școală, cipul trimite un mesaj SMS la părinți. Dacă trec mai mult de 20 de minute de la inceperea orei, familiile lor sunt alertate cu un mesaj diferit: „Copilul tău încă nu a ajuns la școală.”

Administrația locală a investit aproximativ 700.000 $ (£ 442, 531), pentru a configura sistemul.

Ghana pregătește pentru primul vot pe sistem biometric

Ghana se pregateste pentru prima sa înregistrare a alegătorilor pe baza unui sistem biometric pentru alegerilor generale din decembrie. Proiectul de 45 de milioane de $ a fost inițializat, dar dificultățile sociale și tehnologice rămân, potrivit unui raport a lui Voice of America.

Ghana se alătură Nigeriei, Kenyei și Republicii Democratice Congo, care au adoptat tehnologia de scanare a amprentelor digitale pentru a ajuta la prevenirea fraudelor electorale.

Ghana speră că sistemul bio-metric va verifica dacă cei inregistrati la vot, vor vota și că dacă vor vota doar o singură dată.

Școlile din Alabama au implementat un program pilot pentru a urmări studențiii care folosesc autobuzele

Districtul școlar Huntsville, Alabama, conduce un program pilot care va urmări când și unde elevii urca si coboara din autobuz. În prezent, trei școli, una elementara, una de mijloc și un liceu, sunt implicate în programul pilot.

Programul, care începe luna viitoare, implică 300 de studenți care trebuie sa-si scaneze cartela cu cip RFID în fiecare autobuz. Daca programul va avea succes, ar putea fi extins la nivel de district a declarat un purtator de cuvant al districtului.

Sistemul, numit ZPass, va permite administratorilor de școală sa tina mai bine evidența elevilor care folosesc autobuzul și este de asemenea proiectat pentru a menține copiii în siguranță.

Fiecărui elev din cadrul programului, ii va fi atribuit un card RFID, pe care il va folosi de fiecare dată când intră sau iasă din autobuz. Cuplat cu tehnologia GPS, cititorul de carduri înregistrează locația autobuzului, informațiile fiind inregistrate pe rețeaua de calculatoare a districtului. În orice moment, administratorii pot extrage informatii, inclusiv harti care arata unde elevii au urcat sau coborat din autobuz.

Salile de mese in scolile din districtul Ohio, echipate cu scanere digitale

Scanere cu amprente digitale și meniuri sanatoase sunt unele dintre inovatiile pregatite la școlile din Tallmadge, districtul Ohio. Scanerele digitale ajuată să inainteze mai repede randul, datorită faptului că elevii nu mai trebuie să caute dupa numerar atunci când platesc pentru masa de prânz.

Scannerele identifică elevii și scoala, dar amprentele digitale nu sunt colectate.

Cu noul sistem, părinții pot de asemnea plăti prânzurile elevilor prin intermediul unui site web, în timp ce administratorii scolilor pot urmări ce produse sunt consumate.

Ohio – școala elementară cu cafenele biometrice

Scoala Elementara Munroe din Tallmadge, Ohio si-a modernizat cantina pentru a nu se mai folosi numerar, atunci când elevii se întorc din vacanta de iarnă. ei putandu-se baza în schimb pe biometrie pentru a-si accesa conturile pentru mancare, potrivit unui articol aparut in Tallmadge Express.

Sistemele pe bază de amprente nu sunt complet noi pentru școli, deoarece acestea au fost deja implementate si in alte scoli gnerale si licee din Tallmadge. Sistemul de la Munroe va fi insa primul care va folosi in întregime plata fără numerar si fără optiunea platii in numerar, metoda care se poate extinde la toate școlile.

În timp ce școala așteaptă cu nerăbdare să vada ca liniile la mese avanseaza mai repede si fara sa mai apara probleme, cum ca unii elevi si-au pierdut banii, de asemenea se speră că sistemul fără numerar, va reduce transmisiile de germeni și va permite elevilor care beneficiază de asistență financiară cu masa, sa ramana anonimi fată de colegii lor.

Scanarea degetul folosită la două licee din Virginia de Vest

Liceele din Jefferson, W.V. vor pune în aplicare un sistem de scanare digital într-un efort de a oferi o mai buna securitate pentru conturile elevilor care mananca la cantina. Scopul programului, potrivit oficialilor de la școală, este de a elimina erori de redactare și de a oferi elevilor o modalitate ușoară de a se identifice atunci când utilizează cantina.

Utilizarea scanerului pe baza degetului este furnizat de identiMetrics, software-ul scaneaza degetul pentru a crea și a stoca șabloane individuale cu ID-ul fiecarui elev.

În cazul în care elevul se întoarce la cantină, degetul este din nou scanat și dacă un echivalent este găsit în baza de date, elevul este identificat.

Elevii scolilor generale si de liceu din regiunea Cabell vor folosi in curând pentru plata meselor de la cantină tehnologia de scanare a amprentelor digitale, potrivit The Herald-Dispatch.

Cabell County se alătură altor regiuni din Virginia de Vest care deja folosesc tehnologia intr-un efort de a îmbunătăți viteza și precizia cozilor la micul dejun si la masa de pranz. Oficialii au trimis scrisori de notificare părinților pentru a-i instinta de schimbare, dar acestia s-au aratat ingrijorati cu privire la sistemul de scanare al amprentelor digitale.

Programul va proteja mai bine conturile pentru mancare ale elevilor, reducând în același timp erorile de redactare care pot apărea cand se astepată la coadă la mancare. De asemenea, are scopul de a elimina posibilitatea ca elevii sa-si piardă sau să le fie furate cardurile de masă.

Numărul de identificare al elevilor înlocuiește numerarul la cantina școlii

Elevii de la Liceul Salem, Ark. trebuie doar să-si introduca numărul lor ID cand se afla la începutul liniei de la cantină in asteptarea mesei de prânz. Programul, numit Etrition, include un terminal la începutul randului, care elimină necesitatea ca elevii să plătească în numerar și să primească rest.

Pentru studenții din clasele elementare, profesorul din fiecare clasă, se informeaza câți studenți au de gând să mănânce în acea zi la catină și trece informația prin intermediul unui ecran tactil, către cantină.

Părinții pot utiliza site-ul Salem School pentru a introduce bani în conturile copiilor.

Cardul inteligent fără numerar – începe un test pilot la o școală din Scoția

Un liceu scoțian testeaza un sistem care va permite studenților să plătească pentru mesele școlare cu un card. Sandwick Junior High School, a devenit prima scoala din Shetland care va testa sistemul, pentru elevii, ai căror părinți au optat pentru acest program.

Programul a devenit deja foarte popular, 175 dintre elevii școlii dorind să facă parte din el, a declarat profesorul Stuart Clubb. În cele din urmă, se anticipează că acest card va putea fi de asemenea utilizat si pentru alte activități, cum ar fi biletele de autobuz sau plăți pentru excursii școlare.

„Beneficiul este că elimină necesitatea ca elevii sa ia bani cu ei la școală, ajută in administrarea banilor colectati și va fi si mai puțin numerar în clădire”, a spus Clubb.

Elevii se pot înscrie pe calculator și odată activat contul, părinții lor pot intra on-line pentru a le încărca cartela, sau cardurile pot fi de asemenea încărcate la școală.

Intimitatea dispare odata cu medicatia care contine Microcipuri

Pacientii vor fi monitorizati în cel mai personal mod posibil, din interior spre exterior. Microcipurile din pastile vor forta pacientii sa se supuna regimului medical, sistem care ca fi implemntat in Marea Britanie până la sfârșitul anului.

Așa-numitul „eșec” al pacientilor care nu isi iau medicamentele prescrise, este citat ca motivul pentru această pierdere a intimitatii. Oamenii sunt catalogati ca fiind niste copii patetici, care sunt în imposibilitatea de a decide singuri cum ar trebui să fie gestionate corpurile lor. Nu va mai da dreptul la nici o posibilitate persoanelor de a alege să ia sau nu, medicamentele prescrise.

Produsul, denumit Helius® (de asemenea, cunoscut sub numele de Monitorul Personal stafide), este dezvoltat de către Proteus Biomedical, o corporație din California. Un contract semnat cu Farmaciile Lloyd din Marea Britanie, le va da drepturi exclusive de a vinde produsul timp de trei ani. Inițial, Helius vor fi vândute la pacienti, familii si ingrijitori. Cu toate acestea, NHS(Sistemul National de Sanatate din Marea Britanie) caută să-l introducă la nivel national.

Elevii din Washington D.C., au acum nevoie de Cardul DC’sOne

Elevii de liceu și gimnaziu din Washington DC, au nevoie de la inceputul anului de un card pentru a utiliza sistemul de transport al orașului. Cardul este un singur act de identitate, care oferă acces studenților la cele mai multe programe guvernamentale, facilități, inclusiv centre de recreere, biblioteci, și Metrou.

Dacă elevii nu au un card, trebuie să contacteze imediat școala unde invata. Aceeași cerință a intrat in vigoare, de asemenea, la toate școlile K-5 și toate campusuri educaționale începând cu 16 Ianuarie a.c.

În plus, elevii sau părinții pot aplica on-line pentru subvenția de transport oferita de administratia orsului si care prevede tarife reduse pentru elevii din District care folosesc Autobuzul, Metroul sau Autobuzele Scolare.

Noile microcipuri vor permite medicului sa administreze medicamente prin telefon

Un microcip revoluționar va permite medicilor si asistentelor medicale să administreze medicamente in interiorul corpului dumneavoastra prin telefon, de la mile departare.

Implantul revoluționar poate fi controlat fără fir de către un medic sau o asistentă medicală, cu ajutorul unui telefon sau calculator, pentru a elibera medicamentele în cantitățile potrivite si la intervalele de timp stabilite, prin control de la distanță.

Pacientii cu cancer si altii care au nevoie sa ia droguri și medicamente, la orele stabilite în timpul zilei nu ar trebui să isi mai facă grijă că vor uita să isi ia medicamentele prescrise.

Aproximativ de mărimea unui stimulator cardiac, dispozitivul deține dozele zilnice de medicament în interiorul unor cămărute mici care se deschid la un interval de timp programat sau printr-un semnal wireless.

Compania a cerut aprobarea de reglementare pentru primul dispozitiv cu microcip în 2014 și spune că ar putea fi disponibil pe scară largă în cinci ani.

Școlile din Florida utilizeaza scanarea de la distanta a palmelor pentru a efectua plati pentru masa de pranz

Consiliu Școlar al County-ului(Judetului) Pinellas din Clearwater, Florida. s-a asociat cu furnizorul de tehnologie Fujitsu Frontech America de Nord pentru a oferi o metodă fiabilă și sigură a tranzacțiilor serviciilor alimentare.

Cu mai mult de 102,000 de elevi, cartierul este al șaptelea cel mai mare din stat și al 24 cel mai mare din țară. Eficienta in servire a atator de multi elevi s-a dovedit a fi o provocare pentru district, în special in timpul meseleor de pranz.

Oficialii au încercat la inceput scanerele pentru carduri, dar nu a parut sa ajute prea mult. S-a testat chiar și un sistem de scanare al amprentelor digitale, dar s-a dovedit a fi nesigur. „Unii elevi care pun degetul pe scaner, lăsa urme de ulei, murdărie, și reziduuri. Acest lucru a facut ca sistemul să funcționeze defectuos sau au dus la întârzierea cozilor de la cantină”, a declarat Art Dunham, director al Departamentului Food Service.

Apoi districtul a aflat despre biometria vasculara. Spre deosebire de alte sisteme biometrice, dispozitivele vasculare nu necesita contact cu pielea elevului, astfel încât acestea sunt igienice, non-intruzive și nerestrictive de factori externi, cum ar fi tipuri și boli ale pielii. Ei au identificat sistemul Fujitsu Frontech și senzorul biometric PalmSecure.

PalmSecure foloseste un sistem cu infrarosu pentru a captura și a stoca modelul palmei elevului, generând un șablon biometric unic.

Fara numerar, Liceul Maui instalează automat in campus un sistem de carduri de masă

Liceul Maui, situat în Kahului, Hawaii, a adoptat un sistem de carduri de masă automat care le cere acum elevilor să isi folosească ID-ul personal la cumpărarea meselor de la cantină.

Elevilor le va fi emis fiecaruia o insigna in care ID-ul lor personal va face legătura cu un cont pentru masă. Când mesele sunt achiziționate, banii sunt luati din contul de masă al elevului. Contul de masă este similar cu un cont de card de debit, care să permită depozite în numerar care urmează să fie făcute de către elevi sau părinții.

Numerarul nu va mai fi acceptat atunci când elevii doresc sa ia masa la cantină. – worldtruth.tv

Deci toate aceste exemple cuprind doua idei esentiale:

1. Dorinta mai marilor lumii sa elimine banii cash.  Elocvent in acest sens si urmatorul articol:

Intalnire secreta in Londra luna aceasta pentru a se pune la cale ELIMINAREA BANILOR CASH?

Eliminarea banilor cash, fiind de altfel si primul mare pas important, care va duce la usurarea implementarii sistemului cu cip la nivel mondial.

2. Familarizarea copiilor si a parintilor cu noile tehnologii cu cipuri in vederea pe mai tarziu a cipuirii prin implant a intregii populatii globale.

Aceasta familiarizare se face de obicei prin prezentarea „avantajelor” folosirii acestei tehnologii. Alte exemple concludente in acest sens puteti gasi in articolele urmatoare:

Si romanilor li se va instala chip-ul subcutanat! Se incepe cu pruncii!

Romanilor din Italia li se va instala chip-ul subcutanat incepand cu data de 1 ianuarie 2016. Italia este a treia tara, dupa Statele Unite ale Americii si Elvetia, care anunta oficial ca, incepand din anul 2016, nou-nascutilor li se vor monta microcipuri subcutanate. Ceea ce anul trecut parea o stire falsa devine acum realitate pentru ca anuntul a fost facut chiar de premierul Matteo Renzi, pentru ilmattoquotidiano.it, citat de onlinereport.ro.

“Microcip subcutanat obligatoriu, in circa doi ani o sa il aiba toata populatia Italiei. Pentru inceput vor fi nou-nascutii, dupa care, intr-un an, masura se va aplica tuturor”, a declarat primul-ministru italian.

Pe langa motivele de securitate nationala invocate, microcipurile vor avea rolul unui card de sanatate, in sensul ca printr-o simpla scanare, purtarorul microcipului este “citit” imediat: nume si prenume, data nasterii, grupa de sange. Montareamicrocipului se va face simplu, asemenea unui vaccin, imediat dupa nastere.

Este de asteptat o reactie puternica a organizatiilor religioase si de aparare a drepturilor omului,care s-au opus la fiecare masura de acest gen. Sa nu uitam ca, de exemplu, in Romania, mai multe persoane din lumea clerica au refuzat insusirea cardului de sanatate pentru simplul motiv ca, citit invers, cuvantul “card” devine “drac”!!! La nivel international, au fost proteste uriase impotriva pasapoartelor biometrice, a codurilor de bara prezente pe produsele din comert, “666 – semnul fiarei”, Noua Ordine Mondiala etc

Microciparea ar putea sa ii afecteze si pe romanii din Italia, peste un milion la numar, care trebuie sa decida daca vor fi de acord sau nu cu masura guvernamentala.

Sanctiunile prevazute in acest moment pentru cine refuza implantarea microcipului presupun, in prima faza, amenda de 3000 de euro sau inchisoare pana la sase luni.

Prima tara care a introdus aceasta masura este SUA, sub pretextul Legii Comisiilor Militare.Momentul hotarator a fost 11 septembrie 2001, dupa atentatele de la New York. Americanilor li s-au explicat atunci, din punctul de vedere al securitatii nationale, beneficiile implantarii microcipului.

Suma care ar trebui să fie confiscată de ANAF în urma hotărârilor definitive pronunțate în dosarele instrumentate de DNA se ridică la 310 milioane de euro, însă în ultimele opt luni nu s-a făcut nimic pentru recuperarea acestor bani, a afirmat joi procurorul șef al DNA, Laura Codruța Kovesi. 

“Nu DNA este instituția care trebuie să confiște efectiv banii. Noi, atunci când facem o investigație, obligația noastră este să identificăm banii și bunurile, după care să le sechestrăm. Practic, le punem într-o tavă, după care oferim tava ANAF-ului, Ministerului Finanțelor, atunci când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, iar ANAF-ul trebuie să execute efectiv aceste hotărâri de condamnare. Am semnalat la începutul anului că, doar în dosarele DNA, suma care trebuie confiscată efectiv de stat este de 310 milioane de euro. (…) Această sumă ar putea duce la dublarea salariilor medicilor dacă ea ar fi recuperată efectiv. Noi, ca procurori, am indisponibilizat bunurile și valorile, ei trebuie doar să le execute. Nu s-a întâmplat nimic în aceste opt luni și mă întreb dacă procedura care se aplică persoanelor fizice care nu-și plătesc taxele sau impozitele nu poate fi aplicată și acestor persoane condamnate definitiv”, a declarat Kovesi, la Digi 24.

În opinia șefei DNA, instituțiile abilitate nu au dat niciun semn că intenționează să recupereze prejudiciile, în ciuda efortului depus de procurori și judecători în acest sens.

“Noi nu vedem, cel puțin în ultimii doi ani nu am văzut niciun fel de proactivitate în a încerca să execuți efectiv aceste bunuri. La nivelul DNA am constituit un serviciu de investigații financiare, format din procurori, polițiști și specialiști, care doar acest lucru face, identifică bunurile (…) și alături de investigația penală face și o investigație financiară. Alături de noi depun un efort extrem de important judecătorii, care verifică sechestrele pe care noi le punem, dispun confiscarea sumelor de bani și a bunurilor, după care nu se mai întâmplă nimic. Statul stă pe o grămadă de hotărâri judecătorești rămase definitive cu care sunt puse sechestre foarte multe și nu le execută”, a afirmat Kovesi.

Ea a adăugat că, în urma semnalului de alarmă pe care l-a tras la începutul acestui an, a fost contactată de reprezentanți ai Ministerului Justiției și Ministerului Finanțelor, cărora le-a transmis propunerile de îmbunătățire solicitate, a participat la dezbateri și seminarii, a transmis puncte de vedere, dar până în prezent nu s-a schimbat nimic în privința recuperării prejudiciilor.

“Sper că lucrurile se vor mișca, pentru că și în acest an, până în acest moment noi am indisponibilizat valori și bunuri de aproape 190 de milioane de euro. Avem foarte multe hotărâri judecătorești de condamnare, avem peste 660 de persoane condamnate doar în acest an, iar judecătorii au dispus și acolo confiscarea unor bunuri și valori. Aceste sume se tot adună și cred că trebuie să existe un moment zero în care statul să înceapă să execute aceste sume efectiv și să încaseze acești bani la bugetul de stat. Dacă Ministerul Finanțelor nu se descurcă, atunci poate să dea această atribuție instituțiilor din sistemul judiciar care pot să facă acest lucru”, a mai spus Laura Codruța Kovesi.

 Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena Ceauşescu,  au fost eliminaţi în stil mafiot, prin împuşcare cu rafale de Kalashnikov, în marea Sărbătoare a Sfîntului Crăciun, după o „judecată” sumară şi strîmbă

 După execuţia barbară şi ruşinoasă, dictată pe 24 decembrie, prin telefon , de un grup din care făceau parte Brucan, Iliescu, Măgureanu, Roman, Voican, Militaru, Kemenici, care aveau garanţia impunităţii lor, totul s-a prăbuşit în România şi am ajuns astăzi, realmente, sclavi într-o sărăcie lucie. Cît curaj au Petre Roman şi restul asasinilor cînd afirmă că „trupurile Ceauşeştilor şi filmul execuţiei au dispărut timp de cîteva ore! Cred că extratereştii le furaseră. Ex preşedintele României şi soţia sa, Elena Ceauşescu, nu au fost condamnaţi de un tribunal oficial. Au fost executaţi potrivit unei hîrtii, scrisă şi semnată la data de 23 decembrie 1989 de către Ion Iliescu, dată la care acesta nu avea nicio calitate oficială în conducerea statului român, în afară de cea de şef al găştii de „profitori sub acoperirea” de revoluţionari, ce încercau anihilarea adevăraţilor revoluţionari, pentru a nu scăpa din mînă puterea. Conform zicalei „frica păzeşte bostănăria”, la scut timp după asasinarea celor doi, de teamă că poate le va veni rîndul şi lor, călăii au trecut urgent la abolirea pedepsei capitale în România, iar unii au părăsit Ţara. Ceauşeştii au fost ucişi cu sînge rece, iar cei implicaţi în asasinarea cuplului prezidenţial ar trebui sa răspundă în faţa legii. Acum!

Cu prilejul discursurilor publice, Preşedintele Nicolae Ceauşescu atrăgea atenţia cu privire la pericolul imperialismului, cum că poate duce la pierderea identităţii economice, a identităţii de neam şi chiar a independenţei naţionale. Aşa s-a şi întîmplat după lovitura de stat. Cercetaţi documentele, aşa am făcut şi eu, apoi o să vă vreţi să îl comemoraţi. Politica externă a lui Nicolae Ceauşescu se baza pe „neamestecul în treburile interne ale altor state”. Şi pentru că pe plan internaţional fostul preşedinte acţiona şi gîndea româneşte, trebuia înlăturat şi înlocuit cu o marionetă care gîndea şi acţiona pe dublu canal: în favoarea marilor puteri capitaliste, dar păstra, prin telefonul roşu, conexiunea cu Moscova. Cinismul cu care un plutonier, pe numele său Dorin Cârlan relata anul trecut execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale, la un post central de televiziune, citez –

„am făcut-o ferfeniţă pe Elena Ceauşescu şi i-am scos polimerii din cap odată cu creierii, oasele şi sîngele,” m-a cutremurat şi m-a determinat să cred că omul are bujiile ancrasate. Ori s-a scrîntit după crimele comise.

Ori a fost special ales în plutonul de execuţie, pentru că nu era întreg la minte. Plutonierul acesta împuşcase doi oameni, comisese două crime, nu cu un glonţ, ci cu rafale, şi deborda de entuziasm infantil pe ecran, facînd din asta o bravadă publică. Cei care au înfăptuit asasinatul şi cei care l-au comandat, în urma mascaradei judiciare, n-au nicio scuză. Cu toate că au acţionat la comandă externă şi internă şi sub manipulările ce au guvernat lovitura de stat din 1989. Se pare că avem o vocaţie de a ne asasina patrioţii. Istoria stă mărturie. La fel ca şi Mareşalul Ion Antonescu, preşedintele Nicoale Ceauşescu a strigat înaintea primul glonţ: „Trăiască România liberă şi independentă, moarte trădătorilor!” S-a avut mare grijă, însă, ca această parte a filmului (cosmetizat, falsificat şi trucat) difuzat pînă la intoxicaţie, în fiecare an, înainte de Crăciun şi care a făcut înconjurul lumii, să nu ajungă la public, să fie tăiată. De fapt, un asasinat politic abominabil, la scara istoriei, o ruşine pentru noi, execuţia cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşesc pe 25 Decembrie, la Sfînta Sărbătoare a Naşterii Mîntuitorului, este un asasinat anticreştin, iar sub acest blestem a urmat involuţia poporului în libertatea şi democraţia mult-visată de naivi. Asasinarea soţilor Ceauşescu a fost folosită ca „o veste minunată” în presa vremii. Toate ziarele titrau cu litere de-o şchiopă: „O veste minunată: dictatorul a fost prins şi împuşcat!” O manipulare grosolană! Criminalii înlocuiseră vestea minunată a Naşterii Domnului Iisus, sărbătoarea creştinului român, cu vestea “minuantă a crimelor comise”.
Ceauşescu le stătea în cap occidentalilor. De fapt a fost omorît pentru că a ridicat Ţara de la stadiul de semifeudalism la cel al civilizaţiei. Devenise extrem incomod puterilor Occidentului. Ceauşescu a oferit românilor educaţie de înaltă clasă, într-un învăţămînt gratuit, loc de muncă garantat, locuinţă pentru fiecare familie sau tînar, asistenţă medicală gratuită (chiar dacă nu se ridica la standardele europene de astăzi, cînd românii mor cu zile). A oferit demnitate umană şi protecţie socială. Ce-a dat capitalismul românilor? Sărăcie, şomaj, hoţie, tîlhărie, corupţie de stat, miniştri şi parlamentari puşcăriaşi, droguri, etnobotanice, escrocherie, homosexualitate, lesbianism, prostituţie, sclavie, discriminare, crime şi pistol la brîu tuturor nenorociţilor. Cine a suferit în regimul dinainte de ’89? Puturoşii, proştii, curvele şi hoţii de buzunare. Desigur, şi atunci se făceau abuzuri, dar nu pot fi comparate cu cele de astăzi. Ultimii 24 de ani de după lovitura de stat şi asasinarea cuplului prezidenţial au fost cu adevărat dramatici. Părinţii au trăit dictatura cu regim socialist, nu comunist, cum zic necunoscătorii şi ignoranţii, care nu ştiu pe ce lume trăiesc şi cu ce se mănîncă Istoria de pînă în 1944 şi chiar cea pînă în 1964. Într-o dictatură cu regim socialist, Ceauşescu a construit extrem de multe edificii, ca să aibă ce-şi însuşi, ce închide, vinde şi demola capitaliştii. S-au ridicat patru milioane de apartamente unde s-a mutat jumătate din populaţia ţării, s-au construit fabrici şi uzine mari, unde au muncit peste zece milioane de oameni, s-a construit Transfăgărăşanul, metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră (după care tînjesc mulţi, astăzi), Casa Poporului, Sidex Galaţi, Oltchim, Petromidia, şcoli, grădiniţe, spitale, creşe, pe care capitaliştii nici n-au fost în stare să le dea cu var.

România a pierdut în cei 24 de ani de la lovitura de stat aproape întreaga industrie, a pierdut suveranitatea şi independenţa economică.

Generaţiile prezentului trebuie să afle că familiile tinere primeau locuri de muncă şi apartamente de la stat, după terminarea facultăţii studenţii primeau repartiţie, iar învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite. Priviţi acum sutele de mii de copii abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în Occident, priviţi fabricile de şomeri, adică universităţile care îi lasă pe tineri în voia libertăţii haotice. Da, teoretic, socialismul e o noţiune neprietenoasă. Dar, cei mulţi, talpa ţării, nu se zbăteau în sărăcie ca astăzi, cînd sîntem liberi să întreţinem bugetul statului fraudat de guvernanţii şi politicienii, care s-au îmbogăţit pe spinarea poporului. Controlul asupra populaţiei este mult mai extins azi decît în socialism, doar că nu mai e realizat prin forţă, ci prin mijloace subtile: carduri şi credite, înregistrarea neconstituţională şi abuzivă şi expunerea codului numeric personal, controlul opiniei publice (adică tot prin frică). Românii au fost forţaţi să devină consumatori. Li se dau lefuri pe card, ca să consume după nevoile Occidentului, de parcă românii nu ar mai avea voinţă proprie, dar şi ca să-i obişnuiască cu banii virtuali. Urmează cărţile de identitate cu CIP şi detectare prin GPS inclusă. Spre deosebire de perioada de dinainte de 1989, azi stai cu frica în sîn ca o să ajungi şomer, eşti liber pe naiba, doar să te plimbi pe jos, să-ţi dai copilul la şcolile particulare ale mafioţilor şi pe bani grei, eşti obligat să cumperi manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota copilului. Astea da, „succesuri” democratice! În socialism nu vedeai oameni dormind pe stradă, daţi afară din case sau de la serviciu, nu vedeai ţărani săraci. Ceauşescu a construit o economie puternică, cum n-a avut România înainte de război, pentru ca să fie independentă şi să nu cerşească la F.M.I., B.M. etc.

Dar, ca preşedinte, cînd nu eşti dator organismelor financiare mondiale, eşti considerat dictator, eşti invadat de şacali, ţi se iau resursele naturale, iar poporul este transformat în contribuabil activ, (deşi nu are loc de muncă, taxele sînt obligatorii) sclav şi consumator. Libia, Egipt, Siria, şi România sînt exemple vii în acest sens.

L-au eliminat pe Ceauşescu cînd Ţara nu mai avea datorii şi economia mergea strună. Tocmai cînd terminasem de plătit datoriile şi urma să ne bucurăm de un nivel de viaţă european, de teamă că vom concura puerile occidentale, au venit alogenii şi-au pus gheara pe avuţiile naţionale. Chiar dacă în socialism, pentru o perioadă scurtă s-a mîncat mai puţin, a fost sănătos, s-a trăit fără căldură, s-a dat curent electric cu porţia, chiar dacă pîinea, zahărul şi uleiul erau cartelate, aşa s-au plătit datoriile externe. Nu existau milionari şi miliaradari care să fraudeze statul. Azi există mîncare şi pîine din belşug (puterea de cumpărare fiind zero), dar garnisite cu euri mortale, care au răspîndit boli, obezitate, cancer, diabet, gradul de îmbolnăvire al populaţiei fiind triplat. S-au înmulţit boschetarii, copii străzii, mai ceva decît cîinii comunitari, presa e plină de scandaluri, crime; miliardarii de carton au conturile doldora, şi n-au dat o zi cu sapa. Legea-i făcută pentru ei, au maşini luxoase şi pistolul la brîu. Toate acestea lucruri fermecătoare au fost înscrise în planul loviturii de stat din 1989. Ne merităm soarta. Să trăiţi bine!

Aşadar, mă întorc la întrebarea unui ziarist român din presa centrală. „De ce n-a făcut Ceauşescu autostrăzi”? Simplu: exportul către Rusia şi spre celelalte ţări se făcea pe căile ferate şi pe apă. Specialiştii timpului au gîndit în conformitate cu necesităţile practice. Nimeni nu a umblat în opinci în perioada socialistă, de acum înainte vom umbla poate desculţi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că nu ne vom permite s-o cumpărăm. După 1989 cîţi kilometri de autostradă s-au construit? Poate răspund miniştrii de la transporturi sau Bechtel? Toată bogăţia Ţării adunată cu sudoarea poporului a fost confiscată de „elita” politică şi financiară, în cîrdăşie cu organismele financiare mondiale, de băieţii şmecheri, de pungaşii pripăşiţi pe la noi şi prin guvern, care ne dau atît cît să nu murim de foame. Chiar nu înţeleg de unde toată stupizenia unor colegi de breaslă de a se raporta doar negativ la ceea ce fost pe vremea lui Ceauşescu? Să lăsăm trecutul distrus cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă, şi să-i întrebăm pe neisprăviţii care au acumulat averi uriaşe, pe care nu le puteau realiza într-un mileniu prin muncă cisntită, de ce au îndatorat ţara pînă la sufocare, de ce au jefuit averea ţării pe care au depus-o în bănci străine, de nu mai are ţara fonduri pentru investiţii, pentru salarii şi pensii? Dacă tot se plîng că nu mai sînt bani pentru investiţii, de ce nu investesc ei banii furaţi de la popor?

De ce oare tot aşteptăm noi investitori străini? Aceştia nu vor urmări niciodată binele ţării unde fac investiţia, ci, firesc, propriul lor profit, cît mai mare, pe care-l vor externa, în valută, nu în lei. Leii îi lasă pentru vînzătorii de Ţară autohtoni, care le asigură calea spre cîştiguri ilicite.

Cei care au guvernat după lovitura de stat, n-au fost în stare să construiască nimic în Ţară, în afara de sedii de birouri pentru stors românul de ultima leţcaie. Toţi au fost puşi pe căpătuire. Au devalizat băncile (Bancorex, Banca Agricolă, Banca Religiilor etc…), întreprinderile, fabricile, combinatele, au sărăcit populaţia prin inflaţie de 300%. Sub minciuna Iliesciană în coabitare cu a lui Petrică în plover, numită „privatizare”, producţia României a fost redusă la tăcere treptat. Ce nu s-a putut fura, s-a vîndut străinilor cu capital majoritar sau total pe mai nimic, preţul fiind sub cel de fier vechi, dar pe mită grasă.

Un fost funcţionar al Ministerului Economiei de pe vremuri, de formaţie economist, azi pensionar, mi-a explicat cum s-a reuşit înainte de 1989 performanţa echilibrului economic şi absorbţia în procent de 100% a forţei de muncă tinere, cum România a refuzat orice contact cu F.M.I.-ul şi cu alte organisme financiare internaţionale, care încercau atragerea României în capcane. „Trepăduşii n-aveau ce căuta în rotiţele sistemului,”, mi-a declarat, “tocmai de aceea sistemul economic nu avea nici noxe, nici fisuri. Nu existau clase favorizate. Multe din lucrurile de dinainte de ’89 – păstrînd proporţia evoluţiei în timp – erau superioare celor de azi. Atunci erau tot felul de organisme de cinste şi control, care rezolvau problemele oamenilor, azi nu ai la cine apela, hoţii se dau drept conducători.” Studii recente arată că pe atunci toată populaţia activă avea slujbă, astăzi aproximativ 6 milioane de români îşi caută de lucru în afara ţării. Toţi românii aveau locuinţe, azi sînt datori pe viaţă băncilor străine, scoşi în stradă şi executaţi silit. Atunci se întrerupea curentul electric zilnic, astăzi nu avem bani să-l plătim. Atunci erau cîteva ore de televiziune pe zi, astăzi, sute de posturi TV ne aduc în case violenţă, destrăbălare, circ politic, crime, dezmăţ, sexualitate, pornografie, homosexualitate, care tulbură minţile copiilor şi îndeamnă la sex de la vîrste fragede, ducînd la angoase, la frustrări, sinucideri şi conflicte interioare cu sinele. Despre ce economie vorbeşte astăzi guvernul? Coloşii industriali, care decenii la rînd au asigurat producţia internă şi exporturile ţării noastre, au fost bombardaţi.

Nu sînt bani pentru salariile medicilor, se desfiinţează şcoli şi spitale, sănătatea e la mîna grupurilor farmaceutice care condiţionează numirea factorilor de conducere şi politica instituţiilor de sănătate.

„Regimul socialist investea cam 30% din PIB în cercetare-dezvoltare, tehnică militară (tancuri), aerospaţială (avioane inclusiv supersonice), agricultură, infrastructură (căi ferate, drumuri şi poduri la sate, canale şi sisteme de irigaţii, baraje, canalizări)”. Ce a adus, aşadar „revoluţia”, pardon, lovitura de stat? Libertatea de a merge la căpşuni, libertatea sclaviei pe pămînt românesc şi dispreţul Occidentului. O ţară primită cadou în 1990, fără un leu datorie externă şi cu destui bani cash (a se înţelege lichiditate B.R.C.E.), a fost sufocată de datorii pentru generaţii de-a rîndul. Imediat după lovitura de stat, Petre Roman, premier pe atunci, a anunţat că industria ţării este un morman de fiare vechi”, o minciună colosală, care a dat startul jafului, aflat şi azi în desfăşurare.

Aşadar, de ce a fost asasinat Nicoale Ceauşescu? Pentru că a condamnat invazia U.R.S.S. în Cehoslovacia în 1968; pentru că a construit Casa Poporului, a doua clădire ca mărime în lume după Pentagon; pentru că România era al patrulea exportator de armament din Europa; pentru că

a construit metroul din Bucureşti, Centrala atomică de la Cernavodă, canalul Dunăre-Maria Neagră; pentru că în primăvara anului 1989 România achitase toate datoriile externe în valoare de peste 18 miliarde de dolari; pentru că acumulase depozite de aur în Banca Naţională (volatilizate astăzi şi trimise în excursie, peste hotare); pentru că a interzis avortul şi a încurajat natalitatea, aducînd populaţia la peste 22.000.000, pentru că nu a avut conturi în străinătate cum au pretins neobolşevicii; pentru că a construit peste patru milioane de apartamente; pentru că producţia de oţel a ţării era de 8% din producţia mondială, iar în funcţie de acest lucru România putea modifica oricînd preţul oţelului la bursă; pentru că a construit peste 10.000 de şcoli, universităţi şi grădiniţe, aproape 100 de hidrocentrale; pentru că România avea una din cele mai dezvoltate reţele de cale ferată din Europa; pentru că, începînd din 1973, Nicolae Ceauşescu a permis înfiinţarea a 48 de societăţi mixte, cu participare de capital occidental în ţară şi străinătate, iar volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape se dublase: de la 28% în 1965, la 45% în 1974; pentru că între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuala de creştere de 11,8%, cifră neegalata niciodată în plan european. Pentru toate acestea şi pentru vina de a nu fi fost un patriot de ocazie, ci unul adevărat, Ceauşescu a fost asasinat cu sînge rece, într-o frenetică grabă, în ziua Sfîntă a Crăciunului. Dacă încerci astăzi să vorbeşti despre Ceauşescu eşti imediat catalogat drept comunist sau nostalgic. În cazul meu, nu pot fi acuzată nici de participaţiune la sistem, nici de nostalgie comunistă. Pe vremea asasinilor lui Nicolae Ceauşescu, ajunşi între timp miliardari cu ajutorul americanilor, mă ocupam cu biberonul. Studiaţi documentele de arhivă şi veţi vedea ce-a făcut Ceauşescu cu banii de la F.M.I. şi de la Banca Mondială, şi ce-au făcut aceşti democraţi grăsuni de bătătură, specializaţi în escrocherii financiare la şcolile politice de vară ale partidelor.

Studiaţi documentele! Preşedintele împuşcat de cei cîţiva antiromâni, îndoctrinaţi de „agenturili străine” nu vi se va mai părea atît de sinistru. Ceauşescu a fost cu adevărat un patriot. În afara lichelelor care au prădat statul român după 1989 şi au devenit chiaburi, astăzi, poporul zace în sărăcie, exploatat mişeleşte, de aproape un sfert de veac. Zidul de la Tîrgovişte e prea mic pentru aceste haite de politicieni care au subminat şi ruinat România postdecembristă!

Autor: Maria Diana Popescu

Sursa: art-emis.ro

 

1- Corneliu Vadim Tudor :Prin diversiunea criminală a avalanşei de imigranţi AMERICA ŞI ISRAELUL AU DECLARAT RĂZBOI EUROPEI!

1- Nu-mi vine să cred că s-a ajuns aici! Avem de-a face cu o declaraţie de război în toată regula. Această nebunie e clocită în laboratoarele israeliano-americane. Nu ştiau ce-o să mai născocească ăştia pentru a arunca în aer Uniunea Europeană. Aşa că au strecurat 1.000.000 de cai troieni, care vor distruge tot ce s-a clădit pînă acum. Eu vă propun un raţionament elementar: dacă se dorea ajutarea acelor oameni amărîţi, atunci de ce nu au fost hrăniţi acolo, pe loc, în ţările în care s-au născut? Nu era mai simplu pentru toată lumea? De ce să-i dezrădăcinezi? La ce bună această migraţie atît de riscantă, peste mări şi ţări, cu victime omeneşti, ca pe timpul deportărilor poruncite de Stalin? Care a fost mintea aceea stricată care a decis asemenea transfer de populaţie? Răspunsul e foarte simplu: cei 1.000.000 de afro-asiatici sînt folosiţi pentru a distruge, din interior, o construcţie politico-economică ce începuse să dea roade. Asta, în vreme ce America are un program bestial de limitare a imigraţiei. Situaţia e total scăpată de sub control. Şi e abia la început. E posibil ca mîine să fim invadaţi de alte valuri de barbari. Din păcate, Angela Merkel se dovedeşte a fi extrem de slabă şi de nepregătită. O să vedeţi reacţia de apărare a organismului european faţă de ofensiva periculoasă a Islamului în inima Europei creştine: recrudescenţa fascismului. Mai ales că nu toţi migratorii sînt sărmani – unii sînt bine pregătiţi pentru aşa-zisul „război sfînt”, Jihadul. E un moment istoric crucial. Ajută-ne, Doamne!

Corneliu Vadim Tudor

 

2- Acum este un mizilic,fata de ce va urma si cu noi….”Acceptam sa devenim … groapa de gunoi” ?!”

Fotografia postată de Mirela Dinica.

Să plângem de mila emigranților

“Ador sa vad cum multi au preluat telenovela din media cu sarmanii refugiati si i-au transformat in victime ale rasismului si ale superioritatii arianilor din statele civilizate. Curg rauri rauri de lacrimi , fara ca cineva sa se intrebe de ce oamenii aia, fugind de razboi, nu s-au refugiat in state apropiate de granitele lor, in state cu aceeasi religie, valori, principii.

De ce prefera sa moara pe vase de tranzit impreuna cu familiile lor, de ce prefera sa dea 13000 de euro unui ” ghid” care sa ii duca in Germania , in loc sa plece undeva unde e calm si bine. Exact.

Pentru ca in statele respective trebuie sa munceasca. Pentru ca nu primesc minim 8 metri patrati de om si ” diurna” . Nu neaga nimeni ca situatia lor este trista, sau ca nu am fugi cu totii in cazul unui razboi. Dar nimeni nu isi pune trei probleme importante:

1. Ce se intampla cu ei in urmatorii ani, avand in vedere ca refuza sa se integreze, sa invete limba, sa isi caute loc de munca. Intretine un stat 800.000 de oameni ( cazul Germaniei) din impozitele altora?

2. Sunt violenti, considera ca femeia e un obiect pentru satisfacearea nevoilor si nu cunosc refuzul. Cum iti protejezi cetatenii, ca stat?

3. Cum de se orienteaza fix spre Europa, si mai exact Germania, Elvetia, Italia. Oare nu se transforma din refugiati de razboi in azilanti pe criterii economice?

Cu tot respectul, nu aveti idee despre ce vorbiti. Germania este in pragul unei revolte declansate de fortele extremiste și nu degeaba. Locuiesc într-un oraș mic, de 22 000 de locuitori, oraș care a fost de acord să primească 2000 de refugiați.

De când au sosit, au fost numai bătăi, violuri de fete de 13, 14 și 15 ani și furturi cât cuprinde. Îți intră în garaj în mijlocul zilei și îți caută prin lucruri, aleargă după fete minore pe străzi, urlând obscenități, încearcă să pipăie femeile în locuri publice în toate modurile posibile. Iar dacă bărbații lor intervin, sunt călcați în picioare pe alei sau în parcări.

95% dintre ei sunt bărbați cu țoale Tom Tailor Denim. Merg doar în grupuri de 7-10 oameni și ai face bine să nu te uiți în direcția lor când treci pe lângă ei, pentru că e posibil să ți-o iei. Am încercat să îi dau uneia din femeile refugiate câteva din hainele mele, absolut noi și nepurtate și pur și simplu am fost blestemată și luată la fugă, pentru acest gest.

Multe din căcaturile astea nu ajung în mass-media, pentru că oricine încearcă să spună ceva e catalogat automat drept rasist și în germania nimeni nu vrea să trăiască cu acest stigmat. Da, se află într-o situație grea și au toată compasiunea mea pentru soarta lor, dar dacă refuză să se comporte ca nilște ființe umane și să adopte legile și regulile țărilor care îi adoptă, trebuie să li se refuze accesul. Poate suna crud, dar după ce trăiești printre ei, îți trece.

Din nefericire, toți acești emigranți vin să trăiească într-o comunitate pe care nu doar că o deranjează, pentru că asta ar putea fi ușor trecut cu vederea, ci o pun în pericol. Chiar dacă pare nedrept să îi califici drept invadatori, este la fel de nedrept să începi dintr-o dată să trăiești cu frică la tine în oraș, doar din vina de a fi fost bun la suflet și pentru că ai încercat să ajuți niște oameni.

Imaginați-vă cum s-au simțit acei oameni care și-au văzut copilele de 14 ani violate și nimeni nu a putut să îi ajute cu ceva. Nu e vorba de faptul că sunt murdari, miros a brânză împuțită sau că își forțează femeile să poarte burkha. Aceștia sunt inofensivi. E vorba de cei ce aduc violența pură cu ei, violență care nu poate fi scuzată sub nicio formă.

Chiar și sub pretextul acordării primului ajutor, acești oameni au nevoie să fie reeducați ÎNAINTE DE A FI INTEGRAȚI ÎN COMUNITĂȚI. Din păcate, autoritățile dau înapoi, din cauza așa zișilor umanitarieni, care pun presiune pe ele și, la orice tentativă de a impune niște reguli, strigă peste tot RASISM sau NAZISM”.

Articol scris de Iulia pentru arhiblog

3- Pozitia lui Vladimir Putin fata de musulmani

Prezint mai jos cateva pozitii interesante ale mult controversatului Vladimir Putin. Am putea face o paralela cu situatia din tara noastra…

Acum câţiva ani regele Arabiei l-a vizitat pe Putin la Moscova. Inainte de a pleca i-a spus lui Putin că ar vrea să cumpere o mare parcelă şi să ridice, numai cu bani arabi, o mare moschee în capitala rusă.

“Nu e o problemă”, i-a răspuns rusul, “dar cu o condiţie: să autorizaţi să se construiască deasemenea în capitala arabă o mare Biserică ortodoxă”.

“Nu se poate” spuse arabul.

“De ce?” a întrebat Putin.

“Pentru că religia voastră nu este adevărată şi nu putem lăsa ca poporul să fie înşelat”.

“Eu gândesc la fel despre religia ta şi fără îndoială aş permite ridicarea templului tău dacă ar fi echivalent, aşa că am terminat subiectul”.

ESTE FORMA DE A INFRUNTA PE ACEIA CARE VOR SA-SI IMPUNA OBICEIURILE LOR, IN SPECIAL IN TARILE SUBDEZVOLTATE.

Minoritatile si religiile

In 4 August 2013 liderul rus, Vladimir Putin, s-a adresat parlamentului ţării sale cu acest discurs despre tensiunile cu minorităţile etnice:

“In Rusia se trăieşte ca ruşii ! Oricare minoritate, de oriunde, care vrea să trăiască în Rusia, să lucreze şi să mănânce în Rusia, trebuie să vorbească rusa şi trebuie să respecte legile ruseşti. Dacă ei preferă Legea Sharia şi să trăiască viaţa musulmanilor, îi sfătuim să plece în acele locuri unde aceasta să fie Legea Statului…

Rusia nu are nevoie de minorităţile musulmane, aceste minorităţi au nevoie de Rusia şi nu le garantăm privilegii speciale, nici nu încercăm să schimbăm legile noastre adaptându-le cerinţelor lor.

Nu contează cât de tare strigă “discriminare”, nu tolerăm lipsa de respect faţă de cultura noastră rusă. Trebuie să învăţăm mult din sinuciderea Americii, Angliei, Olandei, Franţei, etc. dacă vrem să supravieţuim ca naţiune.Musulmanii au învins în aceste ţări şi nu vor reuşi şi în Rusia.

Tradiţiile şi obiceiurile ruseşti nu sunt compatibile cu lipsa de cultură şi formele primitive ale Legii Sharia şi ale musulmanilor. Când acest onorabil corp legislativ gândeşte să creeze legi noi, va trebui să aibă în minte în primul rând interesul naţional rus, observând că minorităţile musulmane nu sunt ruse”.

Membrii Parlamentului Rus ridicaţi în picioare l-au ovaţionat pe Putin timp de cinci minute.

Sursa:
http://ria.ru/tv_politics/20131212/983395722.html

 

4- Cehia nu vrea sa primeasca refugiati!

Duminică, președintele Cehiei, Milos Zeman, s-a opus din nou cererilor ca țara sa să accepte refugiați din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, deoarece, în opinia sa, oricum cea mai mare parte  sunt doar imigranți economici, și pot aduce în Republica Cehă teroarea Statului Islamic, boală și gheitoizare. Președintele a spus că îi refuză pe refugiații musulmani din cauza a trei riscuri din care primul este că în Cehia vor apărea ghetourile.
„Un alt risc este că vor aduce boli infecţioase, şi asta nu este o exagerare. În al treilea rând, există riscul ca Statul Islamic să trimită ‘ celule teroriste latente’, care mai târziu sunt activate pentru a efectua atacuri teroriste similare cu cele care în trecut au avut loc la Paris, Londra și Madrid „, a afirmat Zeman. „În mod legal în Republica Cehă vor fi doar 1.500 de refugiați pe care guvernul său a acceptat să-i primească în următorii doi ani” a prcizat Zeman.
Preşedintele ceh a atras atenţia că după ce Germania va înceta să-i mai primească pe refugiații care vin după ce traversează teritoriul ceh, aceste persoane vor rămâne în Republica Cehă și, în cazul în care nu funcționează protecția frontierelor europene, Republica Cehă va trebui să-şi apere propriile frontiere atât cu poliția cât şi cu armata, a subliniat şeful statului ceh. Premierul ceh, Bohuslav Sobotka, a respins ultima remarcă a preşedintelui ceh şi a calificat-o ca „inutilă”.
Armata din Cehia ar putea desfasura pana la 2.600 de militari in cazul unei situatii de urgenta si al unui val mare de refugiati, a transmis miercuri postul de televiziune public ceh (CT), facand referire la un raport redactat de Ministerul Apararii, informeaza agentia de presa CTK in pagina online, citeaza Mediafax.
In prezent armata ceha are aproximativ 21.000 de soldati si ar trebui sa recruteze alti 2.000 pana la sfarsitul anului.
Surse: www.beta.rs – 31 august
http://www.rador.ro/2015/08/31/presedintele-ceh-se-teme-ca-refugiatii-aduc-teroare-boala-si-ghetoizare/
http://www.hotnews.ro/stiri-international-20354811-cehia-putea-trimite-2-600-soldati-granita-cazul-unui-val-imigranti.htm

5-Slovacia refuza sa accepte refugiati musulmani. Vor primi doar crestini

 

Un oficial slovac a anunțat că țara sa nu va accepta decât imigranți creștini dn Siria în cadrul programului UE de relocare a imigranților.

Purtătorul de cuvânt al ministrului slovac de Interne, Ivan Metik, a declarat pentru BBC că imigranții musulmani nu vor fi acceptați, pe motiv că ”că nu s-ar simți ca acasă”, El a adăugat că imigranții musulmani ar trebui să evite să vină în Slovacia pentru că le va fi foarte greu să se integreze în rândul populației majoritar creștine.

Slovacia este obligată să primeasca un numar de 200 de refugiați sirieni din taberele din Turcia, Italia si Grecia, ca parte a unui plan  impus de UE pentru a integra noi emigranți.

”Putem primi 800 de musulmani, dar nu avem nicio moschee în Slovacia. Deci, cum se vor putea integra musulmanii dacă nu se vor simți ca acasă?”, a declarat oficialul slovac Metik  pentru BBC. “Vrem să ajutăm într-adevăr Europa cu acest val de migrație, dar … suntem doar o țară de tranzit și oamenii nu vor să rămână în Slovacia”, a adăugat el.

Initial UE vorbea de primirea a 40.000 de refugiati, insa cifra a scazut intre timp la 32.000. Miscarea vine într-un moment în care Europa și Marea Mediterană se confruntă cu o criză fără precedent prin venirea unui mare val de emigranti din tarile arabe. Numai in luna iulie a fost inregistrat un numar de 107.500 de refugiati in UE.

Autoritățile europene, între timp, au condamnat planul slovac. O sursă anonimă a declarat Daily Express, că Slovacia s-ar putea confrunta cu o acțiune în justiție în cazul în care nu va accepta regulile impuse de UE.

Agenția ONU pentru Refugiați a (UNHCR) a cerut țărilor să manifeste deschidere pentru noii veniți. Metik a negat însă că decizia Slovaciei ar fi discriminatorie și a explicat ca este destinată să asigure coeziunea comunității.

O poziție extrem de dură la adresa planului UE a avut recent și președintele slovac, Robert Fico. Acesta s-a plâns că țara sa este obligată acum să accepte responsabilități pentru probleme pe care nu ea le-a creat.”Am o singură întrebare: Cine a bombardat Libia?Cine a creat probleme în Africa? Slovacia? În niciun caz”, a spus Fico pentru Wall Street Journal.

Sursa: http://www.ibtimes.com/slovakia-refuses-accept-muslim-migrants-syria-will-only-allow-christians-2061354

6- Generalul Mircea Chelaru: Suntem în plin Război Mondial – începe procesul de Islamizare a Europei

”Suntem în plin război mondial. Acesta, de fapt, este semnalul începerii celui de-al treilea război mondial, războiul mondial al distrugerii identitare a Europei. Iar acest război mondial începe cu consecinţe, nu cu fapte distructive. (…) Orice declaraţie de tipul celei făcute de Hayssam, pregăteşte adevăratul scenariu al timpului care vine, scenariu prin care se atenţiona acum vreo 10-15 ani că începe procesul de islamizare al Europei. Este forma mascată, disimulată, a unui Ideal mai vechi al unor năstruşnici ai scenariilor din umbră”, spune generalul Chelaru, fost Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, într-un interviu acordat ziarului Ring.
*
„Lucrurile sunt mult mai serioase, problemele mult mai grave şi sarcina rezolvării lor mult mai delicată decât apare în percepţia şi mesajul unor înalţi demnitari din patria noastră. Considerând fluxul de migranţi din ţări precum Serbia şi Ungaria, în opinia mea, România se va confrunta cu un val de refugiaţi de peste 3.000 de persoane pe zi, în următoarele şase luni. Evenimentele din Orientul mai mult sau mai puţin apropiat şi situaţia dintr-o sumă de spaţii vecine celui european implică o panică acută în rândul populaţiei şi mişcări spectaculoase a mari mase de oameni. Europa Occidentală se va preocupa de administrarea crizei refugiaţilor în parametri existenţi şi va soma ţări de graniţă ale Uniunii, ca România, să-şi asume excedentul de migranţi pe speze proprii”, continuă Mircea Chelaru.*
Generalul Chelaru avertizează că România riscă să devină un lagăr de concentrare, fapt cu care el nu este de acord şi nici alţii nu ar trebui să fie. ”România, ţara edenică, este primitoare pentru cei care au nevoie de adăpost, hrană şi sprijin pentru întreţinerea vieţii, dar numai pentru cei care ştiu să ne respecte şi să ne cinstească. Nu sunt pentru a face din România un lagăr de concentrare a emigranţilor fără ţară. Cine a distrus ceea ce s-a întâmplat în acestă lume să suporte consecinţele. Dacă vrem să fim solidari cu cei care sunt vinovaţi cu ceea ce s-a întâmplat în lume, este o problemă de opţiune politică, dar, din punct de vedere al securităţii existenţiale a românilor, este un gest criminal şi sinucigaş. A-i primi aici, acum, pe aceşţi imigranţi, care vin cu miile, cu sutele de mii, ar trebui să reinstituim lagărele de concentrare. Pentru că oriune i-ai pune trebuie să faci lagăre de concentrare. Chiar dacă se cheamă zone de campare, de primire refugiaţi, sunt lagărele pentru aceşti refugiaţi. Şi, la început, vor fi 1700, şi peste un an vor fi 17.000 şi peste încă cinci ani, corespunzător procedurilor standard, o să fie un milion. Or, la un milion de oameni, de imigranţi, nu mai ai ce face”, afirmă generalul Chelaru, care conchide pe un ton cât se poate de ferm, de răspicat: ”Europa creştină este o valoare a umanităţii europene şi cine o atacă prin această formă nu este doar un antieuropean, este un criminal”.*

Citește interviul integral, aici:http://www.ziarulring.ro/stiri/eveniment/264806/2015/Generalul-Chelaru-AVERTISMENT-OCANT-in-criza-imigrantilor-Sa-n-ajunga-Romania-un-LAGAR-de-CONCENTRARE

CACI…Serviciile secrete austriece acuză: SUA și miliardarul George Soros finanțează fuga imigranților spre Europa

Serviciile secrete austriece acuză: SUA și miliardarul George Soros finanțează fuga imigranților spre Europa  George Soros avertizează asupra riscului unui nou război mondial

Ziarul austriac InfoDirekt, apropiat armatei, a publicat recent un articol, pe baza unui raport al serviciilor de informații ale armatei (Österreichischen Abwehramts), conform căruia organizații neguvernamentale din SUA ar finanța traficul de imigranți către Europa. În special pe cel în care sunt aduși imigranți de pe coastele libiene spre Italia meridională.
Conform articolului publicat de ziarul austriac, serviciile secrete de la Viena estimează că pentru fiecare persoană care ajunge în Europa ca refugiat costul este mai mare de 3.000 de euro sau dolari, așa cum se spunea până acum în unele publicații.
”Cei care aduc refugiați în Europa cer sume exorbitante. Care pornesc de la 7.000 de euro și ajung până la 14.000 de euro, în funcție de zonele de unde se pleacă și de diversele organizații de traficanți. Dar imigranții care vor să fugă din țările lor sunt mult prea săraci pentru a da acești bani”, se spune în raport.
Spionajul austriac ar avea informații că ” organizații din SUA au creat un model de co-finanțare și contribuie substanțial la costurile cerute de traficanți”. Ar fi vorba de ”aceleași organizații care, în 2013, au aruncat Ucraina în haos”, aluzie la acele ONG-uri americane, așa-numite ”umanitare” și ”pentru drepturile omului”. ONG-uri despre care, se știe foarte bine, au fost create de Departamentul de Stat al SUA sau direct de speculatorul și finanțatorul ”revoluțiilor portocalii” din fostele state sovietice, magnatul american de origine evreiască George Soros, părintele cunoscutei  Human Rights Watch.
Poliția din Austria, care primește solicitanții de azil, cunoaște aceste date de multă vreme, însă, scrie InfoDirekt, nimeni nu e dispus să vorbească. Nici măcar sub protecția anonimatului.
Semnatarii articolului lansează un apel către toți jurnaliștii, polițiștii și oamenii din serviciile secrete, cerându-le să participe activ la investigații și la confirmarea acestor informații.
Într-un articol ulterior, InfoDirekt dezvăluia că și ”în Austria există un business al refugiaților”, de care profită  Barclays Bank, o puternică multinațională cunoscută drept ”Blindații de la Rotschild”. Iar clanul Rothschild nu se dă în lături de la nicio afacere, nici măcar de la cea a ”primirii și îngrijirii”  refugiaților cu bani publici”, subliniază ziarul austriac

 

7- Ion Cristoiu: Migrația Popoarelor cu smartphone-uri – Un părinte criminal, direct responsabil de înecarea celor doi copii ai săi, a devenit o vedetă planetară!

Un articol de: B1.ro | 06 Sep 2015, 11:37

Foto: B1 TV
Jurnalistul Ion Cristoiu dezvoltă, într-un articol pe blogul personal, câteva idei despre ceea ce el numește „Migrația Popoarelor cu smartphone-uri.”Jurnalistul susține că dacă hunii, avarii, ostrogoții și goții se îndreptau spre Roma călăuziți fiind de stele, sirienii, afganii, irakienii și libienii se îndreaptă spre Europa de Vest călăuziți de hărțile de pe smartphone-uri.Despre cazul copilului de trei ani găsit înecat pe o plajă din Turcia, jurnalistul are o poziție dură față de tatăl copilului și susține că toți îl plâng pe acesta fără a se gândi că tipul este un criminal.“Cum e posibil ca un tată să-și ia cu el într-o aventură precum străbaterea Mediteranei cei doi copii – unul de trei ani și celălalt de cinci ani –  într-o barcă dubioasă, fără a se gîndi o clipă că se poate răsturna și prin asta el devine răspunzător de moartea copiilor săi?Știți unde și-a înmormîntat Abdhullah Kurdi cei doi fii și nevasta? În Kobane! Și nu în secret, ci cu televiziunile după el și însoțit și de niște parlamentari turci!Păi, teroriștii islamici, cei de teama cărora Kurdi și-a luat copiii – unul de trei ani și celălalt de cinci ani, unde erau vineri, cînd a avut loc înmormîntarea, prilej cu care Abdulallah Kurdi a ținut un discurs transmis în direct de televiziuni? Teroriștii islamici nu erau nicăieri.
Și din simplul motiv că din ianuarie 2015 Kobane e sub stăpînire kurdă. Iar musiu Kurdi e kurd.
Așadar, tragedia care face ca niște europeni cărora li s-a urît de atîta bine să ceară deschiderea granțilelor pentru oricine vrea să vină în țările lor din Asia, din Africa, a impresionat n-are nici o legătură cu fuga unor sirieni de teroriștii din ISIS.Kurdi n-a plecat din Siria nici de teama ISIS, nici de teama lui Assad. A plecat asemenea miilor de români care se duc în Occident ca să muncească”, scrie acesta pe blog.Jurnalistul mai adaugă faptul că o înțelege pe Merkel că vrea forță de muncă fără ca aceștia să pretindă drepturi, dar “nu înțelegem de ce nu-i aduce direct în Germania, în chip organizat, din Siria și simte nevoia acestei uriașe Diversiuni numite Drama refugiaților?!”.

8 -Neagu Djuvara, despre criza refugiaților, amenințarea Rusiei și construirea moscheei la București: “Să știți că o să vedeți o schimbare absolut dramatică în Europa”

Un articol de: B1.ro | 02 Sep 2015, 13:12

Foto: lapunkt.ro

Istoricul Neagu Djuvara a declarat, în cadrul unui interviu acordat lui Robert Turcescu, că Rusia nu mai reprezintă o amenințare la adresa lumii și că românii au moștenit temerea față de țara lui Putin.“Rusia nu mai poate nimic! Să știți că noi în România ne speriem de Rusia pentru că am moștenit această temere și ne uităm la Putin ca la un pericol, dar Putin nu mai poate absolut nimic și să vă spun şi de ce: rușii, dintre toţi europenii, sunt cei cu natalitatea cea mai slabă, iar peste cincizeci sau o sută de ani în imensa Rusie nici o zecime din populația aceea nu va mai fi rusă, vor fi fel de fel de tătari, kirghizi, fel de fel de lifte păgâne, inclusiv chinezi sau japonezi la extremul Răsărit al Rusiei… Ca națiune europeană ruşii sunt într-o cădere dramatică, eu sunt convins că Putin habar nu are de asta, adică nu simte, el continuă să se creadă mare și tare, dar nu e mare deloc!”, a spus Djuvara în interviul publicat pe Evenimentul Zilei.“Generațiile de azi trebuie să fie liniștite fiindcă această supremație, această hegemonie americană în lume este o certitudine de liniște”, a adăugat acesta.Există, totuși, dincolo de problema Rusiei, criza refugiaților, situație care îl îngrijorează pe istorilul în vârstă de 99 de ani.“Da, mă îngrijorează foarte mult fiindcă am impresia că e un val care nu se poate opri și avem de-a face cu o populație care nu mai are nicio legătură istorică, sufletească sau intelectuală cu noi, deci trăim o invazie a barbarilor. Eu n-o să mai văd vreo mare catastrofă, că la 99 de ani nu mai am multă vreme, dar voi, tinerii, să știți că o să vedeți o schimbare absolut dramatică în Europa, valuri de nații străine care vin aici… Se schimbă profilul Europei şi sunt foarte pesimist din punctul ăsta de vedere pentru viitorii cincizeci de ani”, afirmă Neagu Djuvara.Americanii sunt soluția și pentru invazia refugiaților din Asia și Africa, consider istoricul: “Da, ei ne salvează, în sensul că domină politiceşte și militărește toată sfera, așa că ei sunt salvarea noastră!”Djuvara nu a trecut cu vederea nici construirea moscheei la București. Acesta este de părere că ridicarea lăcașului de cult “este o tragedie” dacă ne uităm la moravurile musulmanilor și la crimele pe care aceștia le comit.“Dacă e de luat o hotărâre, eu cred că guvernul român și guvernele care vor veni trebuie să se opună în mod categoric construcției acestei mega-moschei pe teritoriul românesc, dar o asemenea hotărâre un individ ca domnul Victor Ponta n-o va putea lua, el nu se va putea opune, trebuie să vină alți oameni la putere. (…)Pericolul major este în invazia musulmanilor, dacă sunt din ce în ce mai mulți ne vor năpădi cum s-a întâmplat cu invaziile germanice la sfârșitul Imperiului Roman.”, a mai spus Djuvara.

9- CRIZA REFUGIAȚILOR este o invazie organizată care se bucură de un imens sprijin logistic

Al Jazeera: „Numarul refugiatilor din Siria va ajunge la 5 MILIOANE la sfarsitul acestui an”.

vapor

Postul de stiri Al Jazeera a publicat recent, pe pagina sa de internet, o analiza a unui bun cunoscator a situatiei din Siria si Irak, care sustine ca pana la sfarsitul acestui an vor pleca din Siria peste cinci milioane de oameni.

Hamish de Bretton-Gordon este specialist in armele chimice, a fost deseori in Orientul Mijlociu, fiind in acest moment consultant pentru mai multe organizatii care lucreaza in Siria si Irak.

In textul publicat de Al Jazeera, intitulat „Pierdem din din vedere ce este mai important in criza refugiatilor din Siria”, el spune ca pana la sfarsitul acestui an este de asteptat sa plece inca cinci milioane de oameni din Siria.

 

„Ascultand stirile prin care se cere guvernului britanic sa primeasca mii de refugiati imi dau seama ca este o abordare complet gresita si arata ca nu am invatat nimic din lectiile trecutului, din ce s-a intamplat in Irak si Afghanistan.

Noi am creat in Europa  problema refugiatilor din Siria. Este consecinta directa a inactivitatii noastre din Siria.

(…) Trebuie ca acum sa cream ‘zone sigure’ si zone interzise survolului pentru ca refugiatii sa se poata intoarce in Siria. Asa va fi mai bine pentru sirieni.

Este cea mai buna solutie pentru Siria, iar nu sa permitem plecarea a inca cinci milioane de oameni spre Europa si Orientul Mijlociu.

Marea Britanie, impreuna cu aliatii, trebuie sa faca un pas inainte in lupta cu Statul Islamic si sa forteze indepartarea de la putere a lui Bashar al-Assad, pentru a crea un climat in care cetatenii sirieni sa poata trai.

Trebuie de acum sa cream conditiile pentru ca refugiatii sa aiba unde se intoarce si pentru ca altii sa nu plece, altfel pana la sfarsitul acestui an vor fi cinci milioane de oameni care isi vor cauta adapost in Marea Birtanie si Europa”, a scris specialistul pe site-ul Al Jazeera.

Angela Merkel a declarat deja, vineri, ca Germania poate primi in acest an 800.000 de imigranti, confirmand ca se asteapta la un val masiv de refugiati.

Potrivit presei britanice, in conditiile in care UE trebuie sa distribuie 160.000 de refugiati in statele membre, Romania ar urma sa primeasca aproximativ 7.000.

In conditiile in care s-ar ajunge la un aflux de cinci milioane de refugiati, Romania ar trebui sa gazduiasca, conform cotei alocate, nu mai putin de 220.000 de imigranti sirieni.

 

O parere  avizata in legatura cu CRIZA REFUGIAȚILOR.

Ovidiu Hurduzeu: ”Este o invazie organizată care se bucură de un imens sprijin logistic”

 

ovidiu hurduzeu

 

Refugiați? Imigranți? Azilanți politici? Foarte mulți necunoscători își dau cu părerea pe subiectul crizei refugiaților (sau al azilanților? sau imigranților?).

Din fericire mai există și opinii avizate.

Ovidiu Hurduzeu, unul din autorii lucrării ”A Treia Forţă. România profundă”, doctor al Universității Stanford din SUA, și-a împărtășit experiența sa la momentul plecării din România, în 1989, prin intermediul unui mesaj postat pe o rețea de socializare. 

Iata  mai jos mesajul postat de domnul Hurduzeu:

„Cu siguranţă nu putem să-i verificăm pe toţi aceşti oameni care sosesc, să le stabilim identitatea sau chiar să-i arestăm — nu putem face asta şi nici nu intenţionăm s-o facem“, a declarat jurnaliştilor Gerhard Puerstl, seful politiei din Viena

Cum se poate asa ceva? Un sirian sosit cu barca in Grecia, ca sa primeasca statut de refugiat trebuie sa fie luat in evidenta de politie si agentiile de emigrare. Altfel risca puscarie.

Romania nu are nici o obligatie fata de acesti oameni.

Azilul se cere in PRIMA TARA IN CARE AI SOSIT, nu te plimbi prin toata Europa si ceri sa te primeasca tara care-ti place.

Pe vremea comunismului, multi romani nu au primit viza de emigrare in SUA, fiindca, mai intai, s-au plimbat prin toata Europa si abia dupa ce au terminat turul turistic, au cerut in Italia sau Austria azil politic si emigrare in SUA.

Daca romanii treceau ilegal granita in Italia pe la Trieste, venind din Iugoslavia, si erau prinsi de granicerii italieni, acestia ii trimeteau inapoi in Iugoslavia (era un abuz fiindca nu puteai cere azil in Iugoslavia, fiindca erai trimis pachet in Romania)

Eu am ajuns cu avionul in Italia in 1989, la Roma, deci, pentru mine Italia era PRIMA tara unde se putea cere azil.

Regimul refugiatilor este strict reglementat juridic prin Conventia de la Geneva din 1949.

Nu merge sa invoci motive sentimentale.

Cand i-am spus unei functionare de la o agentie de emigrare de la Roma:

“Eu unde dorm?”, mi-a ras in nas: “Noi nu te-am chemat aici.”

Nici eu nu-i chemasem pe sovietici sa aduca comunismul in Romania si nici sirienii nu i-au invitat pe occidentali sa le faca praf tara, dar asta nu conteaza.

Odata ajuns in situatia de refugiat, nu ai nici un drept, esti la cheremul celor pe a caror teritoriu te afli.

Nimeni nu este obligat sa te hraneasca, sa te cazeze sau sa-ti dea de munca.

Cat am stat in Italia (un an si patru luni), asteptand viza ptr SUA, nu mi s-a oferit nici cazare, nici drept de munca legal.

Doar masa de pranz prin organizatia catolica Caritas si asta era un mare privilegiu fiindca eram refugiat legal.

Ce se intampla astazi nu are nimic in comun cu procesul normal de emigrare.

Este o invazie organizata care se bucura de un imens sprijin logistic.

Ovidiu Hurduzeu s-a născut în Bucureşti la 12 iunie 1957,  din tată bănăţean şi mamă moldoveancă, ambii părinţi de profesie geologi. După absolvirea în 1981 a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, secţia engleză-franceză a lucrat ca profesor la ţară, în satul Vintileanca de lângă Mizil.

În 1983 a devenit redactor la Editura Politică (actuala editură Humanitas) unde s-a ocupat cu traduceri din/în limba engleză. În 1989 părăseşte definitiv România şi se stabileşte în SUA.

În 1997 îşi obţine doctoratul în French and Humanities la Stanford University.

Volume:

Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Iaşi, Timpul, 2005. Unabomber, profetul ucigaş, Bucureşti, Logos, 2007

A Treia Forţă. România profundă, Bucureşti, Logos, 2008 (coautor: Mircea Platon)

A Treia Forţă. Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, Bucureşti, Logos, 2009 (editor, împreună cu John Crysostom Médaille)

FOTO: cuvantul-ortodox.ro

Surse : http://www.dantanasa.ro/;  http://www.aktual24.ro/

 

10- Gluma ISIS se îngroaşă. Vrea să cucerească lumea, inclusiv România

Statul Islamic: 100.000 de oameni înarmaţi care dispun de două miliarde de dolari. Liderii lor s-au şcolit, inclusiv militar, în Europa şi în Statele Unite şi au cumpărat arme de la Ianukovici, motiv pentru care Ucraina a rămas dezarmată în faţa invaziei ruseşti. Acum, ISIS vrea să cucerească lumea, inclusiv România, în numele Islamului – chiar dacă nu respectă Coranul.

hepta_1712455

Statul Islamic (cunoscut ca SIIL, ISIL sau ISIS) este un stat nerecunoscut, de tip enclavă, fondat de o grupare sunnită afiliată Al Qaeda şi organizat sub forma unui califat arab cu capitala la Ar-Raqqan, în Siria. Acest nou Stat Islamic are o răspândire geografică ce cuprinde o parte din Siria şi Irak, controlând şi teritorii din Turcia şi Liban. Mai nou, s-a extins în Libia, Afganistan şi Pakistan, scrielibertatea.ro.

În vara anului trecut, forţele ISIS au ocupat într-o săptămână un sfert din Irak, respectiv partea de nord, în mod surprinzător, fără să li să opună cineva la modul serios. Încă de atunci, liderii Statului Islamic au mediatizat o hartă conform căreia vor realiza un califat musulman care va îngloba Asia de sud – de la Mediterană la China şi India – Europa de Est, inclusiv România, şi Africa de Nord. Iniţial, hărţile au stârnit zâmbete, dar în acest moment jihadiştii au reuşit să creeze enclave în Libia şi au intrat în conflict cu Egiptul. Adică au pus un picior în nordul Africii. Între timp, au ocupat o parte din Siria şi din Liban. Faptul că ei decapitează occidentali pe bandă rulantă, iar statele celor ucişi s-au arată neputincioase, ridică mari semne de întrebare asupra intereselor reale ale Occidentului în acest caz: de ce au fost lăsaţi jihadiştii să se dezvolte?

Jihadiştii au ajuns deja în Libia, Nigeria şi Yemen

“Statul Islamic depăşeşte dimensiunile unei organizaţii teroriste tipice. El este organizat ca o armată neregulată de tip reţelar, care numără 100.000 de agenţi înarmaţi, dintre care 40.000 occidentali, dar şi sute de mii de simpatizanţi. Resursele se ridică la 2.000.000.000 de dolari, plus accesul la resurse nonfinanciare, în special resursele de petrol din zonă”, susţine diplomatul Silviu Crăescu , preşedintele Agenţiei Naţionale de Securitate, expert pe probleme de contrainformaţii militare. În general, banii ISIS provin din lucruri necurate. Pe 11 iunie 2014, de exemplu, ei au furat 425 de milioane de dolari din filiala din Mosul a Băncii Centrale a Irakului.

“Mişcarea s-a dezvoltat şi a câştigat adepţi pe fondul unei mişcări regionale antioccidentale de eliberare neocolonială, susţinută de Iran, suprapusă peste sărăcia generalizată din zonă şi peste mişcarea de emancipare şi democratizare numită Primăvara Arabă, susţinută chiar de Occident. Marile puteri din Vest au interese de a folosi acest focar terorist pentru controlul întregii zone, în special a Iranului, şi în atragerea Chinei către o conlucrare pe terenul combaterii terorismului”, ne-a mai declarat Silviu Crăescu. Peste interesele mai sus-amintite s-au suprapus şi cel ale ruşilor, în contextul conflictului din Ucraina.

Silviu Crăescu atrage atenţia şi asupra faptului că organizaţiile teroriste principale, inclusiv mişcările extremiste europene şi cele eurosceptice, s-au apropiat mult de ISIS la începutul acestui an, când organizaţia şi-a triplat numărul de membri recrutaţi şi şi-a extins acţiunile şi structura organizaţională în Libia, Nigeria şi Yemen. Aşadar, gluma ISIS se îngroaşă, iar harta lansată de ei anul trecut începe să se materializeze…

Recrutează civili pe care îi ameninţă cu decapitarea, dacă refuză

decapitat

Statul Islamic a dat publicităţii un film în care prezintă decapitarea a 21 de muncitori egipteni de religie creştină.

“Niciodată Coranul nu a îndemnat să decapităm, să ucidem un om nevinovat. La graniţa cu Turcia a fost prins un responsabil de securitate al ISIL fugind cu două persoane şi cu o avere în maşină, aur şi 200.000 de euro. Noi nu suntem de acord cu numele pe care ei şi l-au ales, Statul Islamic, ceea ce înseamnă că tot ceea ce fac ei este în numele islamului. Au membri din securitatea siriană, securitatea persană, iraniană, rusă şi securitatea unor ţări arabe care nu vor să ajungă primăvara (arabă – n.r.) la ei. Altă categorie sunt civilii din ţara respectivă, care li se alătură de frică, pentru că altfel sunt trimişi la decapitare. Apoi, luptători care vin din ţările arabe. Aceşti oameni vor lideri care să fie împotriva americanilor, vor un simbol. Merg cu oricine îi cheamă împotriva americanilor. Şi asta este o greşeală. Nu aşa se tratează lucrurile”, ne-a declarat Abu al Ola al Ghaity, preşedintele organizaţiei Islamul Azi, originar din Yemen şi rezident în România de 24 de ani.

«Mă tem că va sosi şi la noi ce este mai rău»

harta

“Este un fenomen unic, o organizaţie teroristă care doreşte să înfiinţeze un stat… Este un simbol al lumii ce ne aşteaptă, dacă nu luăm măsuri acum. Mă tem că va sosi şi la noi ce este mai rău. Ruşii deja au graniţă cu România şi nimeni nu pare să observe asta. De asemenea, în CSAT nu există nici un reprezentant cu drept de vot al societăţii civile, ceea ce nu este bine deloc”, a explicat diplomatul Silviu Crăescu.

Clica lui Ianukovici a vândut jihadiştilor tancurile Ucrainei

“În perioada 2013 – 2014, până la începerea acţiunii «Euromaidan», conducerea ucraineană, deşi era conştientă permanent de creşterea perpetuă şi evidentă a ameninţării Rusiei, nu a făcut altceva decât să-şi dezarmeze propria armată. Toată tehnica militară a Corpului 6 Armată Ucrainean, ce avea ca misiune apărarea a jumătate din ţară, adică sudul şi sudestul, inclusiv Crimeea, a fost transportată la Uzina de Armament Malîşev din Harkov, aparţinând grupului oligarhic “Ocroboronprom”, tratată anticoroziv, apoi vândută contra sumei de două miliarde de dolari. Beneficiari ai armelor au fost anumite cercuri ale lumii arabe, în special gruparea ISIL. Banii au ajuns în buzunarele lui Ianukovici şi ale apropiaţilor săi”, ne-a declarat generalul în rezervă Emil Străinu , doctor în probleme de război geofizic şi fost consilier parlamentar pe probleme de ameninţări neconvenţionale şi asimetrice. Aşa explică generalul Străinu slaba reacţie a Ucrainei în faţa invaziei ruse, începând cu anexarea Crimeei: armele lor erau la ISIL.

Articol redactat de Michaela Maria

 

11- Un Episcop irakian avertizează Occidentul privitor la islamişti

24.08.2014, Erbil (Catholica) – Arhiepiscopul caldeean de Mosul i-a avertizat pe creştinii din toată lumea că riscă aceleaşi suferinţe ca Dieceza sa din partea musulmanilor. „Suferinţele noastre de astăzi sunt preludiul suferinţelor voastre. Creştinii apuseni şi răsăriteni vor suferi în viitorul apropiat”, a declarat Arhiepiscopul Emil Nona pentru cotidianul italian Corriere della Sera, ediţia din 9 august. Declaraţiile au fost date din Erbil, capitala Kurdistanului irakian.Prelatul a fost forţat de statul islamic – un califat înfiinţat recent în Irak şi Siria – să îşi părăsească reşedinţa. Este unul dintre cei cinci Episcopi care au fost forţaţi să plece din Mosul.

Gruparea islamistă i-a persecutat pe toţi musulmanii ne-sunniţi din teritoriul controlat. „Mi-am pierdut Dieceza”, a spus el. „Clădirile în care îmi desfăşuram apostolatul au fost ocupate de radicali islamişti, care ne-au cerut să ne convertim, sau vom fi ucişi.

Dar comunitatea mea este încă vie.” Conform Organizaţiei Naţiunilor Unite, peste 1,2 milioane de persoane au fost forţate să îşi părăsească locuinţele, cel puţin 10.000 de refugiaţi irakieni ajungând în Siria.

Arhiepiscopul Nona a făcut un apel către presa occidentală: „Încercaţi să ne înţelegeţi. Principiile voastre liberale şi democratice nu valorează nimic aici.

Trebuie să regândiţi realitatea Orientului Mijlociu, deoarece primiţi cu braţele deschise în ţările voastre un număr tot mai mare de musulmani.

Şi voi sunteţi în pericol.

Trebuie să fiţi tari şi curajoşi în decizii, chiar cu costul contrazicerii principiilor voastre. Voi gândiţi că toţi oamenii sunt egali, dar islamul nu spune că toţi sunt egali.

Valorile voastre nu sunt valorile lor.

Dacă nu veţi înţelege aceasta suficient de rapid, veţi deveni victime ale inamicului pe care l-aţi primit în casele voastre.”

SURSA : http://www.catholica.ro/2014/08/24/un-episcop-irakian-avertizeaza-occidentul-privitor-la-islamisti

 

12- Lider european, discurs fara precedent despre imigranti: Sa nu ne mai prefacem! Cand oamenii mor …

imigranti
Dacă noțiunea introducerii de cote de repartizare a imigranților în Uniunea Europeană este readusă în discuție, atunci Slovacia o va respinge din nou, a declarat sâmbătă premierul slovac Robert Fico, informează agenția TASR.Fico a anunțat că a convocat pentru luni o reuniune extraordinară a Consiliului de Securitate al țării, pentru a discuta despre această criză “uriașă” a imigrației.Într-un discurs rostit la Banska Bystrica (centrul Slovaciei) în fața a peste 2.500 de oameni, printre care și diplomați străini, Fico a apreciat că “politica europeană de imigrație a eșuat cu totul”. Europa se confruntă cu un aflux necontrolat de azilanți din diverse părți ale lumii, situație care se termină adesea cu tragedii umane, a spus Fico.”Haideți să nu ne prefacem că nu vedem frica oamenilor — nu doar în Slovacia, ci și în întreaga Europă. Haideți să nu ne prefacem că nu vedem cauzele acestui fenomen și să nu ne mai prefacem că suntem capabili să rezolvăm problema primindu-i pe toți (imigranții) cu brațele deschise — indiferent că e vorba de imigranți economici sau oameni care chiar sunt puși în situația de a-și salva viețile, sănătatea și familiile”, a insistat Fico.”Cum este posibil ca, atunci când Grecia are nevoie de bani, în 24 de ore să se convoace un summit (al UE), dar când oamenii mor nu suntem în stare să organizăm unul cu participarea țărilor africane, să le spunem că problema ar trebui rezolvată în primul rând acolo? Repet ceea ce am spus la summiturile europene — este nevoie să tratăm problema acolo unde a apărut, nu să ne concentrăm pe efectele sale”, a adăugat el.Premierul slovac a declarat că țara sa este pregătită să ofere asistență în crearea de zone de siguranță care să facă posibilă identificarea solicitanților de azil, traficanților, contrabandiștilor și a celor care chiar au nevoie de ajutor. Fico este de părere că fiecare țară ar trebui să aibă dreptul să-i aleagă pe cei de care urmează să aibă grijă. “Haideți să fim sinceri, nici măcar nu suntem în stare să ne integrăm propriii cetățeni de etnie romă — și sunt sute de mii—, cum să fim capabili să integrăm oameni care au un stil de viață și o religie total diferite?”, a mai spus Fico.

 

 13- Cel mai mare jaf de pe Terra! 6.300 de miliarde de euro valoarea reală a zăcămintelor de la Roșia Montană!

1276007_10201611898197855_1953300467_o6300  de miliarde de $ e o sumă minimă constatată prin calcul matematic simplu. Dacă am împărți suma la numărul de români aflați pe TERRA ( aprox 30 de milioane) , fiecârui român în parte i-ar reveni 2 milioane de dolari!!!

Cel mai important e că s-a aflat care-i miza. Acum știm pentru ce luptăm!!!
Lăsând la o parte ceea ce vor politicienii corupți în frunte cu Ponta, e cazul să decidem noi ce avem de gând? Senatorul Haralambie Vochiţoiu, vicepreşedintele Comisiei pentru Roşia Montană, de profesie inginer minier recunoaşte că este vorba despre “48 de metale grele”, fără a preciza care sunt acestea!!!

Deci ce facem cu  Roşia Montană?

            1. O dăm la “fier vechi”, aşa cum am făcut cu toate combinatele, sistemele de irigaţii, resursele naturale (petrol, păduri s.a.) şi vom încasa câteva miliarde de euro?
            2. O preţuim pentru că o avem şi o valorificăm cu puterile noastre, în interesul nostru? Cred că este motivant să te gândeşti la 6300 de miliarde  de dolari.
            3. O punem în valoare şi facem PLUS VALOARE, sau VALOARE ADĂUGATĂ, nu doar taxe pe valoare adăugată? Asta înseamnă că din lemn facem mobilă, din tablă facem maşini, din aur facem bijuterii. Şi nu doar aurul contează. Mai sunt câteva elemente chimice a căror valoare despre care vorbim să fie mult mai mare de 6,3 trilioane de dolari.

De ce 6,3 trilioane de dolari?( 6300 de miliarde de $!!!!)

Pentru că în multe declaraţii ale unor persoane implicate în diverse perioade de timp în prospecţiuni geologice asupra zăcămintelor de la Roşia Montană se menţionează şi cantităţile de elemente continute de minereu. Acestea sunt susţinute de inginerul geolog şef Aurel Sântimbrean, de deputatul Mugurel Surupăceanu, de Călin Gabriel Tămaş, lector doctor la Departamentul de Geologie, Facultatea de Biologie şi Geologie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, precum şi de multe ONG-uri. Pe lângă aceste date, mai sunt unele care reies dintr-un buletin de analiză, dar în care nu sunt precizate locurile de recoltare (puţuri, lacuri, ape curgătoare), adâncimea de prelevare şi alte date de identificare.

            Astfel, în urma consultării mai multor surse, mi-am permis să fac o centralizare a acestora.
Nr. crt.
Număr atomic
Element
Simbol chimic
Pret USD / 100 grame
Pret USD / 1 gram
Cantitate per tona minereu
Valoare element per tona minereu
1
3
Litiu
Li
27
0,27
2
4
Beriliu
Be
748
7,48
3
21
Scandiu
Sc
1.400
14
4
22
Titan
Ti
661
6,61
1.000
6.610
5
23
Vanadiu
V
220
2,20
2.500
5.500
6
24
Crom
Cr
32
0,32
50
16
7
27
Cobalt
Co
21
0,21
30
6,30
8
28
Nichel
Ni
7,7
0,07
30
2,31
9
31
Galiu
Ga
220
2,20
300
660
10
32
Germaniu
Ge
360
3,60
20
72
11
33
Arsen
As
320
3,20
5.000
16.000
12
34
Seleniu
Se
61
0,61
13
37
Rubidiu
Rb
1.200
12
14
38
Strontiu
Sr
100
1
15
39
Ytriu
Y
430
4,30
16
40
Zirconiu
Zr
157
1,57
17
41
Niobiu
Nb
18
0,18
18
42
Molibden
Mo
44
0,44
10
4,40
19
44
Rutheniu
Ru
1.400
14
20
45
Rhodiu
Rh
13.000
130
21
46
Paladiu
Pd
5.833
58,33
22
47
Argint
Ag
120
1,20
10
12
23
48
Cadmiu
Cd
46
0,46
24
55
Cesiu
Cs
1.100
11
25
57
Lantan
La
800
8
26
58
Ceriu
Ce
380
3,80
27
59
Praseodim
Pr
470
4,70
28
60
Neodim
Nd
420
4,20
29
62
Samariu
Sm
360
3,60
30
63
Europiu
Eu
135.000
1.350
31
64
Gadoliniu
Gd
450
4,50
32
65
Terbiu
Tb
4.040
50,40
33
66
Disprosiu
Dy
450
4,50
34
68
Erbiu
Er
540
5,40
35
69
Tuliu
Tm
7.000
70
36
70
Yterbiu
Yb
1.400
14
37
72
Hafniu
Hf
120
1,20
38
73
Tantal
Ta
450
4,50
39
76
Osmiu
Os
7.700
77
40
77
Iridiu
Ir
4.200
42
41
78
Platina
Pt
13.000
130
42
79
Aur
Au
5.540
55,40
1,5
83,10
43
80
Mercur
Hg
48
0,48
44
81
Taliu
Tl
48
0,48
45
83
Bismut
Bi
39
0,39
20
7,80
46
90
Thoriu
Th
47
92
Uraniu
U
TOTAL
28.973,91 USD / tona minereu
TOTAL
lipsesc date despre concentraţie sau preţuri (thoriu, uraniu)
TOTAL
lipsesc date despre prezenţă şi concentraţie

Cantitatea ce vrea RMGC-ul lui Ponta să fie exploatată e de 218 milioane de tone….ori 28.973,91 $ = 6300 MILIARDE $!!!! …însă la foarte multe elemente lipsesc date despre concentrație, date despre prețuri dar și date despre prezență!

Sunt elemente de care nu ştiaţi? Şi eu am păţit chestia asta şi a trebuit să le verific în Sistemul Periodic al lui Mendeleev pe unele dintre ele. Şi pentru mai multă claritate, am întocmit un tabel cu utilizări ale acestor elemente. Senatorul Haralambie Vochiţoiu, vicepreşedintele Comisiei pentru Roşia Montană, de profesie inginer minier recunoaşte că este vorba despre “48 de metale grele”, fără a preciza care sunt acestea.

Element
Utilizari
Litiu
– aliaje de lagăre (împreună cu sodiul și calciul)
– dezoxidant, desulfurizant și degazant pentru cupru
– prepararea tritiului 3H, intră în compoziţia agenţilor de răcire din reactoarele nucleare
– baterii și acumulatori electrici
– lubrifianţi pentru temperaturi înalte
Beriliu
– transparenţa la raze X îl recomandă pentru fabricarea ferestrelor şi a tuburilor pentru radiaţii X
– în industria aerospaţială pentru sateliţi şi vehicule spaţiale
– în reactoarele nucleare, ca moderator, agent absorbant sau reflector pentru neutroni
– aliaje speciale de Cu pentru scule, proiectile
Scandiu
– aliaje de aluminiu-scandiu pentru componente din industria aerospaţiala, echipamente sportive şi de pescuit
– în rafinarea petrolului (izotopul 45Sc ca agent de urmărire)
– ca îngrăşământ
Titan
– aliaje de Fe, V, Mo pentru aliaje puternice şi uşoare în industria aerospaţiala (motoare cu reacţie, proiectile, nave spaţiale)
– costume de scafandru autonome pentru adâncimi mari
– uz militar
– procese industriale (chimie şi petro-chimie, uzine de desalinizare, hârtie)
– medicină (proteze şi implanturi ortopedice şi dentare, instrumentar)
– bijuterii, telefoane mobile, automobile, industria agro-alimentară
– pigment TiO2 pentru vopsea albă
Vanadiu
– aliaje de oţel şi titan pentru scule de mare viteză, motoare de avion, aeronautică
– aliaje cu galiu pentru magneţi şi superconductori
– catalizator pentru anumite reacţii chimice
Crom
– îmbunătăţeşte proprietăţile oţelului la coroziune, duritate şi rezistenţa la rupere
– galvanizare, catalizator pentru anumite reacţii chimice, coloranţi, colorarea verzuie a sticlei, detergenţi
Cobalt
– izotopul radioactiv 60Co este utilizat la radioterapia cu raze gamma
– îmbunătăţeşte proprietăţile oţelului, componente pentru aeronautică şi motoare, galvanizare
– pigmenţi albastru şi galben pentru colorarea ceramicii şi a sticlei
– aliaje cu Samariu pentru magneţi permanenţi
Nichel
– aliaje de oţel inoxidabile
– baterii NiCd şi acumulatori Ni-MH
– magneţi permanenţi
Galiu
– termometre medicale (din cauza toxicităţii mercurului)
– spectacole de ”magicieni” (linguri care se topesc în palmă)
– semiconductori, leduri şi diode laser, panouri fotovoltaice, oglinzi
Germaniu
– semiconductori, tranzistori şi circuite integrate
– spectroscopie şi detecţie infraroşie
– catalizatori şi aliaje
Arsen
– semiconductori, leduri şi diode laser, fotoconductori
– ignifugarea lemnului, insecticide, tăbăcărie
– măreşte duritatea aliajelor, muniţia de vânătoare (plumbul pentru alice)
– pirotehnie (focuri albe – indian), coloranţi (galben regal pentru vopsele de ulei)
Seleniu
– catalizator pentru multe reacţii chimice
– industria sticlei, pentru decolorarea ei sau colorarea în roşu
– celule solare şi fotoelectrice, toner fotografic, camere de filmat, redresarea curentului electric, copiatoare, luxmetre, explozibili
– îmbunătăţeşte lucrabilitatea aliajelor de Cu şi oţel
– şampoane anti-mătreaţă
– medicamente pentru creştere şi disfuncţii reproducătoare
Rubidiu
– fotocelule, tehnica vacuumului
– artificii (culoare roşie)
– sticlărie şi ceramică
– datarea rocilor cu 87Ru
Strontiu
– pirotehnie (culoare roşu aprins) şi rachete de semnalizare
– ceasuri atomice
– producerea tuburilor catodice pentru televiziunea color
– pasta de dinţi, terapia cancerului cu 90Sr care este radioactiv
Ytriu
– pietre zirconia, monitoare pentru computere, lentile foto şi video, becuri economice
– îmbunătăţeşte duritatea aliajelor de aluminiu şi magneziu
– izotopul radioactiv 90Y (produs în reactoarele nucleare de uraniu) se foloseşte la tratarea diferitelor tipuri de cancer
– fabricarea superconductorului YBCO (la – 178 OC)
– filtre pentru microunde, comunicaţii pentru sateliţi
– fabricarea televizoarelor color (culoarea roşie)
– camere de ardere pentru motoarele de rachetă
Zirconiu
– stomatologie şi implantologie, bijuterii
– moderator pentru reactoarele de fisiune
– catalizator în multe reacţii chimice
– în aliaj cu Li se foloseşte pentru absorbţia CO2
Niobiu
– obţinerea oţelurilor inoxidabile, criogenice şi refractare
– motoare de avion şi echipamente rezistente la temperaturi înalte
– obtinerea de superconductori
– bijuterii
Molibden
– creşte duritatea şi elasticitatea oţelului, rezistenţa termică şi la coroziune
– fabricarea avioanelor şi rachetelor, lubrifianţi pentru temperaturi ridicate
– catalizator în industria petrolieră
– fabricarea tranzistoarelor, lampi cu halogeni, medicină nucleară şi lămpi röntgen
Rutheniu
– este folosit pentru creşterea durităţii platinei şi paladiului
– în aliajele de titan, un adaus de 0,1 % măreşte considerabil rezistenţa la coroziune
– un aliaj de Ru-Mo are proprietăţi de supraconductor
– este folosit la contactele electrice din întrerupătoarele de Pt şi Pd
– catalizator pentru multe reacţii chimice
– bijuterii, computere
– izotopul radioactiv 106Ru este folosit în tratamentele cu citostatice a bolilor tumorale
Rodiu
– element de aliere pentru platină
– catalizator pentru anumite reacţii chimice
– strat de acoperire prin galvanizare sau vaporizare pentru instrumente optice şi bijuterii
– contacte electrice
Paladiu
– catalizatori pentru automobile şi pentru industria petrolieră
– instrumente chirurgicale, contacte electrice, bijuterii, ceasuri
– purificarea hidrogenului (absoarbe de până la 900 de ori volumul propriu de hidrogen)
Argint
– este folosit în electrotehnică şi electronică
– numismatică, bijuterii, industria fotografică, oglinzi
– stomatologie, instrumente medicale, proteze, utilizare germicidă
Cadmiu
– baterii NiCd
– aliaje pentru lagăre
– electroplacare
– pigmenţi, televizoare alb-negru şi color
– celule fotovoltaice (împreună cu Te)
Cesiu
– izotopul radioactiv 133Ce este folosit ca oscilator cuantic pentru ceasuri atomice, fiind etalon pentru Sistemul Internaţional de Unităţi la baza definirii etalonului pentru secundă
– substanţă de umplutură pentru lichidele de forat folosite pentru a atenua găurirea din timpul forării
– izotopul radioactiv 133Ce este folosit în medicină, măsurători şi hidrologie
– generatoare termoionice cu vapori de cesiu care convertesc energia termică în energie electrică
– aparate pentru recunoaşterea optică a caracterelor, fotomultiplicatori, camere video, materiale fotosensibile, detectoare de radiaţii gama şi raze X, magnetometre, lasere de mare energie, lămpi fluorescente, redresoare cu vapori
– utilizări în biologia moleculară, catalizatori în chimie
– izotopul radioactiv 133Ce poate fi folosit în dispozitive de dispersie radiologică (”bombe murdare”) – atenţionare de la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică
Lantan
– este folosit pentru acumulatorii NiMH utilizaţi la automobilele hibride ( o baterie pentru Toyota Prius necesită aproximativ 10 kg de La)
– catalizator în cracarea petrolului
– ochelari pentru infraroşu, lentile pentru telescoape
Ceriu
– aliaje de aluminiu, amnare, pietre de brichete
– catalizatori pentru automobile
– medicamente pentru tratarea şi prevenirea infecţiilor celor arşi şi imunosupresive
Praseodim
– este folosit la fabricarea magneţilor permanenţi de mare intensitate pentru motoare şi generatoare electrice folosite la maşinile hibride şi turbine eoliene
– este folosit pentru acumulatorii NiMH folosiţi la automobilele hibride
– aliaje pentru motoare de avion
– ochelari pentru sudori şi suflătorii de sticlă
– aliaje pentru amnare şi pietre de brichetă
– pigmenţi pentru sticlă şi emailuri
– stroboscoape
Neodim
– magneţi permanenţi pentru computere, telefoane mobile, echipamente medicale, jucării, motoare, turbine eoliene, sisteme audio
– lasere pentru tratarea cancerului şi epilare, pentru tăierea şi sudarea oţelurilor
– ochelari de protecţie pentru suflătorii de sticlă
– pigmenţi pentru sticlă şi emailuri
– aliaje pentru amnare şi pietre de brichetă
Samariu
– magneţi permanenţi pentru microelectronică, generatoare eoliene, radare
– catalizator pentru unele reacţii chimice
– lasere cu raze X
– datare radioactivă
– izotopul 149Sm este adăugat în barele de siguranţă din reactoarele nucleare
– izotopul radioactiv 153Sm este folosit în tratarea mai multor tipuri de cancer
– superconductori
Europiu
– tuburi fluorescente, monitoare
– absorbant în reactoarele nucleare
– elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote
Gadoliniu
– îmbunătăţeşte rezistenţa la temperaturi înalte şi la oxidare a oţelurilor
– aplicaţii în domeniul microundelor, monitoarelor
– substanţe de contrast pentru imagistica de rezonanţă magnetică
Terbiu
– monitoare TV şi display-uri pentru smartphone
– substanţe de contrast pentru lumina ultravioletă
– elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobacnote
– filme pentru înregistrări magneto-optice
– magneţi pentru motoare electrice folosite la maşinile hibride şi generatoare eoliene
– microfoane, fibră optică
Disprosiu
– materiale absorbante pentru reactoare nucleare
– senzori, microfoane, traductori
– fabricarea CD-urilor şi a hard-disk-urilor
– lămpi de mare putere pentru cinematografie
– laseri
Erbiu
– bare de control în reactoare nucleare
– pigmenţi pentru sticlărie
– filtre fotografice absorbante pentru lumina infraroşie
– lasere medicale
Tuliu
– surse portabile de raze X
– lasere, aliaje speciale cu alte metale rare
– elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote
Yterbiu
– surse portabile de raze X
– îmbunătăţeşte proprietăţile oţelului inoxidabil
– laseri
– catalizatori în industria chimică
– detectori seismici
Hafniu
– bare de control pentru reactoare nucleare folosite la submarine
– lămpi stroboscopice, catozi pentru echipamente electronice
– aliaje speciale pentru aplicaţii aerospaţiale, motoare de rachetă
– procesoare pentru computere
Tantal
– filamente pentru tuburi vidate
– condensatoare şi rezistenţe de mare putere
– instrumente şi implanturi chirurgicale şi dentare
– oţeluri refractare
Osmiu
– aliaje foarte dure împreună cu alte metale platinice
– implanturi cardiace, scanări de amprente, vârfuri de peniţe
Iridiu
– fabricarea creuzetelor
– aliajele IrPt sunt folosite la confecţionarea termoelementelor
– aliajele IrOs sunt folosite la fabricarea vârfurilor de peniţe
– contacte electrice de mare putere
– izotopii radioactivi sunt folosiţi în radioterapia cancerului
Platina
– confecţionarea bijuteriilor
– echipamente de laborator, medicină dentară
– contacte electrice, magneţi permanenţi
– catalizatoare pentru autovehicule şi alte procese din chimie
Aur
– bijuterii, numismatică, broderii, coroane dentare
– preparate culinare extravagante
– scuturi pentru sateliţi, acoperiri pentru vizierele costumelor spaţiale
– microelectronică, tehnică fotografică
– izotopul radioactiv 198Au este folosit în tratarea anumitor forme de cancer
Mercur
– termometre, barometre, manometre, tensiometre, filtre acusto-optice
– cercetări ştiinţifice, stomatologie, electrochimie, amalgame, cosmetică, fungicide
– explozibili brizanţi
– pigmenţi, semiconductori
– extragerea aurului, argintului şi a platinei
– lămpi redresoare de curent alternativ, lămpi pentru raze ultraviolete
Taliu
– raticide şi insecticide
– semiconductori, sticlă optică pentru infraroşii, celule fotovoltaice
– detectoare de radiaţie gamma
Bismut
– medicină, cosmetică
– detectoare şi sisteme de stingere a incendiilor
– muniţie
Thoriu
– combustibil pentru reactoare nucleare
– ThO2 este folosit pentru materiale ceramice rezistente la temperaturi înalte
– lentile şi echipamente ştiinţifice
Uraniu
– uraniul sărăcit se foloseşte la blindaje şi proiectile de uraniu sărăcit, ecrane pentru radiaţii, containere de transport pentru materiale radioactive
– combustibil pentru reactoare nucleare
– bombe nucleare de diferite tipuri
În 1985 se punea problema exploatării a 30 de milioane de tone din zăcământul de la Roşia Montană. De când cu implicarea RMGC, cantitatea ce va fi exploatată a crescut la 218 milioane de tone. Cel puţin aşa reiese din planul exploatării prezentat în tabelul de mai jos.
Planul exploatării miniere pe cariere (milioane tone)
Anul
Cariera Cetate
Cariera Cîrnic
Cariera Orlea
Cariera Jig
Total
Minereu
Steril
Minereu
Steril
Minereu
Steril
Minereu
Steril
Minereu
Steril
0
1,3
7,0
0,3
0,1
1,6
7,1
1
4,2
6,1
15,0
7,2
19,2
14,5
2
3,2
6,2
17,2
8,5
20,4
14,6
3
5,0
6,4
13,5
10,1
18,5
16,5
4
11,0
9,9
4,9
9,2
15,9
19,1
5
0,5
0,2
15,3
19,0
15,8
19,2
6
14,5
20,5
14,5
20,5
7
13,1
21,9
13,1
21,9
8
1,0
6,0
5,3
7,1
4,1
2,2
3,2
6,3
13,5
21,5
9
1,5
6,3
11,1
16,2
12,5
22,5
10
2,7
15,2
3,5
2,1
3,4
0,3
4,3
3,6
13,9
21,1
11
11,9
15,3
0,2
5,9
0,8
0,8
12,9
22,1
12
2,3
2,9
13,1
14,1
15,4
17,0
13
4,1
3,3
11,4
4,3
15,6
7,6
14
15,1
16,2
15,1
16,2
Total
63,9
102,0
113,6
121,9
32,2
26,8
8,3
10,7
218,0
261,5
Notă: Valorile totale sunt rotunjite.
Sunt prezentate şi date estimative privind cantităţile de aur şi argint. Aici nu sunt incluse situaţiile în care se vor găsi filoane de aur şi argint, care ar putea creşte de câteva ori (de 7-8 ori !!!) cantităţile de aur şi argint obţinute.
Rezerve exploatabile
Zăcământ
Minereu (milioane tone)
Conţinuturi de metal
Metal recuperabil
Raport
steril:util
Au
g/t
Ag
g/t
Au
t
Ag
t
Cetate
63,9
1,49
5,66
95,1
361,7
1,60
Cîrnic
113,6
1,62
9,74
184,0
1106,5
1,07
Orlea
32,2
1,18
2,23
38,0
71,8
0,83
Jig
8,3
1,62
10,65
13,4
88,4
1,29
Total
218,0
1,52
7,47
330,5
1628,4
1,20

Şi acum să facem o scurtă recapitulare a tabelelor pe care vi le-am prezentat. În tabelul 1, valoarea elementelor extrase dintr-o tonă de minereu ajunge la 28.973,91 USD. Din aceasta, valoarea aurului şi a argintului însumată ajunge la doar 95,10 USD, din care statului român îi revin doar 6 % (adică aproape 6 dolari la fiecare tonă prelucrată). Bineînţeles, vor fi unii care vor spune că nu am menţionat nimic despre costurile de extracţie, de prelucrare, carburanţi, energie electrică, costul cianurilor şi al explozibililor, salarii şi tot felul de impozite etc. Cu toate acestea, raportul între valoarea elementelor şi valoarea încasată de stat este de aproape 4.829 : 1.Adică din acei 6 dolari, statul roman va plăti costurile necesare mentenantei exploatării dupa închiderea minelor, costurile care ar decurge dintr-un posibil dezastru ecologic, costurile aferente spitalizării oamenilor afectaţi de cianurile folosite şi metalele grele rezultate etc.

Proiectul Roşia Montană valorează 6,3 trilioane de dolari!!! Şi asta nu este tot. Nu am calculat valoarea elementelor la care lipsesc date de prezență și concentrație (Tabelul 1) . Este foarte posibil să se poată extrage multe tone din fiecare element care nu a participat la precedentul calcul. Şi poate s-ar dubla sau tripla această valoare. Dar astea sunt doar  speculaţii. În schimb, 6300  de miliarde de $ e o sumă minimă constatată prin calcul matematic simplu.

ing. Doru Apostol

Acesta e materialul la care lucrez de aproape 2 luni. Astept parerea dvs despre acesta. Tot ce scrie acolo e verificabil 100%, in carti, media si internet. Sper sa va placa. Am facut aceasta adaugare la sugestia unui cititor, caruia ii multumesc.

Nota Redacției: Materialele puse la dispoziție de către dl.ing. Doru Apostol reprezintă un întreg, un studiu de o importanță vitală pentru toți românii oriunde s-ar afla ei pe glob. Munca acestui român merită nu doar stima și recunoștința noastră dar și popularizarea lor urgentă. Trimite mai departe acest studiu tuturor celor pe care-i cunoști! Dă like, distribuie pe facebook, trimite e-mail cu toate cele 3 episoade. Guvernul antiromânesc și antinațional nu doarme,  jandarmii sunt în alertă,  trupe de represiune stau la pândă și niciodată până când nu ne vom elibera…așa ceva nu va fi public pe canalele lor mass-media!

sursa:inforor

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*