https://magnanews.ro/2021/03/proiect-de-lege-care-infiinteaza-un-registru-al-lucratorilor-cu-securitatea/

 

 

Preoţi, politruci şi baroni de pretutindeni, dacă mai minţiţi, manipulaţi şi jupuiţi oamenii pentru care a sângerat Iisuss, (Ezechiel, cap.34) nu vă mai poate salva nimeni, pentru că „fericirea voastră atârnă de fericirea lor”! Pocăiţi-vă, cât nu se retrage Harul, voi care prigoniţi căinţa, şi naşteţi-vă din nou, din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, fără de cusur… Şi dacă nu vă place sau nu vreţi, nu-l puteţi ocoli pe Eliberator, căci El este poarta de ieşire din ghetoul satanei, dar tot El este Uşa de intrare în Împărăţia Cerurilor; Uniţi-vă cu El şi faceţi-vă Una cu Adevărul, Dreptatea, Iertarea, Blândeţea, Dragostea, Iubirea Lui… Nu vă mai hrăniţi cu hoţii, minciuni, preacurvii, certuri, cârtiri, invidii, idolatrii, iconării, desfrânări şi cu alte dejecţii ale gunoierului cosmic (Gal.5/19-21) Omule, popoare toate, aşa ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul? „Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului! (Ier.22/29)

 

 

RICHARD WURMBRAND – DUREREA LUI DUMNEZEU

„ŢARĂ, ŢARĂ, ŢARĂ, ASCULTĂ GLASUL DOMNULUI!” (IEREMIA 22:29)

 

Oamenii lui Dodon,ca si “tovarasii ” lui Iliescu-Pesedescu nasc… Insulte de aleși locali: Cine îndeamnă ca Maia Sandu să fie omorâtă

 

Abiatar: un preot nevrednic să mai slujească…

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2,9)

Preoţii au avut un rol foarte important în viaţa şi în istoria lui Israel, şi nu numai a lui Israel, ci şi a naţiunilor înconjurătoare. În cultura mesopotamiană, împăratul era şi preot. Astfel, el deţinea atât puterea religioasă, cât şi pe cea politică. Castele preoţeşti reprezentau interese puternice la curte şi, în multe situaţii, preoţii instaurau împăraţi. Îndeosebi în Vechiul Testament, rolul preoţiei avea o poziţie centrală în viaţa religioasă a lui Israel. De asemenea, istoria sfântă arată rolurile influente ale preoţilor din timpul Noului Testament.

Preoţia tuturor credincioşilor (1 Petru 2,9), o idee care a ajuns să fie proeminentă în Reforma protestantă, nu este în exclusivitate un concept al Noului Testament (vezi Exod 19,6). Se pare că idealul lui Dumnezeu cu privire la cei credincioşi a fost întotdeauna ca ei să fie sfinţi şi să le slujească altora, mijlocind pentru ei şi prezentându-le Planul de Mântuire.

În săptămâna aceasta, vom studia istoria lui Abiatar, care ne oferă câteva idei importante despre preoţia Vechiului Testament şi ne spune că preoţia nu este întemeiată numai pe genealogie sau pe educaţie, ci şi pe angajamentul personal faţă de Domnul. Aşa cum este în cazul lui Abiatar, alegerile greşite îl pot descalifica pe un preot.

Minciuni şi tragedie

1. Citeşte 1 Samuel 21,1-9 şi 1 Samuel 22,6-23 şi răspunde la următoarele întrebări:

Ce minciună îi spune David lui Ahimelec cu privire la motivul pentru care s-a aflat acolo?

Ce i s-a întâmplat lui Ahimelec, ca rezultat al încrederii lui în David?

Cum a căutat Saul să-şi întoarcă oamenii împotriva lui David? Ce fel de argument a folosit el?

Cum îi răspunde Ahimelec lui Saul cu privire la caracterul şi credincioşia lui David?

Ce ne spune reacţia lui Saul cu privire la cât de căzut, degradat şi răzbunător ajunsese?

De ce crezi că Doeg, un străin, a vrut să facă lucrul pe care slujitorii lui Saul au refuzat să-l facă?

Cum răspunde David la vestea masacrului? În ce sens a fost corect răspunsul lui?

Ce îi promite David fiului lui Ahimelec, care a reuşit să scape de măcel?

Observă, în relatarea aceasta, contrastul dintre onoare şi dezonoare, credincioşie şi necredincioşie. Observă dezastrul dezlănţuit din cauza necinstei şi
a păcatului. Cu ce fel de probleme morale te confrunţi chiar acum? Ce fel de alegeri morale trebuie să faci? Gândeşte-te la consecinţele faptelor tale înainte
de a le săvârşi.

Preotul Abiatar

Nu ştim cum a scăpat Abiatar când familia lui a fost omorâtă. Tot ce ni se spune este că el a scăpat şi a plecat la David. Totuşi, înainte de a fugi, Abiatar a reuşit să ia efodul (vezi 1 Samuel 23,6), unul dintre obiectele cele mai importante ale preoţiei (parte a veşmântului sfânt purtat de preoţi, vezi Exod 28,6; 39,2-7), care era folosit pentru a-L întreba pe Dumnezeu cu privire la voia Sa, când erau luate decizii. Cel puţin în două ocazii, autorul biblic raportează că David l-a chemat pe Abiatar şi i-a cerut să aducă efodul (1 Samuel 23,9-12; 30,7.8).

Spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, cei de astăzi, oamenii din zilele lui Abiatar nu aveau acces la Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Erau numai câteva copii scrise de mână ale Legii (Pentateucul), aşa că majoritatea oamenilor nu aveau ocazia de a studia ei înşişi Cuvântul lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi au privilegiul de a avea acces direct la Biblie. Dumnezeu a făgăduit că ne va da Duhul Sfânt pentru a ne explica Scriptura, atât personal, cât şi colectiv (Ioan 14,26). De asemenea, Dumnezeu foloseşte oameni pentru a ne da sfaturi bune (Proverbe 20,18) şi lucrează şi prin diferite împrejurări (Romani 8,28).

2. Care au fost câteva dintre funcţiile îndeplinite de Abiatar în calitate de preot? 1 Samuel 23,9-13; 2 Samuel 15,24; 17,15-22.

În afară de acestea, Abiatar trăise experienţa unei traume personale şi, asemenea lui David, era un fugar fără adăpost, fapt care l-a pregătit să-i slujească mai bine viitorului împărat al lui Israel, care, de asemenea, era într-o continuă fugă. El putea să înţeleagă frustrările şi temerile pe care trebuie să le fi simţit adesea David şi oamenii lui în faţa unei persecuţii neîncetate.
Identificarea cu altcineva sau cu un grup este importantă în concepţia Noului Testament cu privire la preoţie. Autorul Epistolei către evrei ne spune că Isus poate să ne fie Mare-Preot, deoarece El poate să simtă pe deplin împreună cu noi (Evrei 2,17).

Citeşte 1 Petru 2,9. Noul Testament ne învaţă cu claritate că toţi avem respon sabilităţile preoţiei în societatea noastră. Chemarea noastră nu vine de la noi înşine. Isus a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 15,16). Această chemare nu ne face să fim preoţi ai Vechiului Testament, nici apostoli ai Noului Testament, ci Dumnezeu ne cere să mijlocim pentru familiile noastre şi pentru toţi cei din jurul nostru. Cum poţi să slujeşti mai bine ca „preot”? 

Răscoala lui Absalom

2 Samuel 15-18 ne relatează istoria tristă a lui Absalom, fiul lui David, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său. Armata sa înaintează spre Ierusalim. Lucrul acesta trebuie să fi fost un coşmar pentru Abiatar. David a hotărât să fugă, ca să nu transforme Ierusalimul într-un câmp de luptă şi să evite vărsarea de sânge. Toţi slujitorii credincioşi ai lui David se pregătesc să fugă împreună cu el. Abiatar trebuie să-şi fi amintit de fuga lui după masacrarea propriei familii şi a satului lui, în timpul lui Saul. El se pregăteşte să plece împreună cu David.

3. Cum se manifestă caracterul lui David în acest moment periculos? 2 Samuel 15,13-29. Ce rol îndeplineşte Abiatar în episodul acesta?

Abiatar şi preoţii iau chivotul lui Dumnezeu şi se pregătesc să părăsească cetatea, dar David porunceşte să fie lăsat chivotul. El ştia că purtarea simbolului prezenţei lui Dumnezeu nu le asigura biruinţa. A purta o cruce, a expune un slogan religios sau a respecta un set de reguli nu garantează prezenţa lui Dumnezeu, nici aprobarea Sa. Dumnezeu nu poate să fie manipulat. Chivotul trebuia să rămână în locul lui. Acesta a fost şi un act de credinţă din partea lui David. El a avut încredere că Dumnezeu îl va salva şi îl va aduce înapoi în Ierusalim.

Chivotul lui Dumnezeu este lăsat jos, iar Abiatar aduce jertfe până când toţi oamenii pleacă din cetate. În acest moment deosebit, preoţii Abiatar şi Ţadoc mijlocesc pentru David şi oamenii lui.

Apoi Abiatar şi Ţadoc ajung să fie ochii şi urechile lui David în cetate. Fiii lor aşteaptă veştile afară din Ierusalim. Oamenii nu sunt ce par a fi. O slujitoare care nu stârneşte suspiciuni le aduce tinerilor mesajele. Un tânăr inocent, care se află în preajmă, se dovedeşte a fi suficient de inteligent, ca să-şi dea seama ce se întâmplă, şi îi spune lui Absalom (2 Samuel 15,24). Fiii preoţilor sunt urmăriţi de oamenii lui Absalom, găsesc o femeie care îi ascunde într-o fântână, întinzând deasupra o învelitoare şi presărând grâu, fapt care aminteşte de Rahav care a ascuns iscoadele sub nişte mănunchiuri de in (Iosua 2,6).

Şi în timpul nostru, adesea lucrurile nu sunt ce par a fi. Multe inimi îndurerate sunt ascunse sub un zâmbet. Ca urmaşi ai lui Hristos, suntem chemaţi să fim reprezentanţii Săi, mâinile Sale întinse către cei din jurul nostru. Trebuie să fim deschişi şi sensibili pentru a privi dincolo de aparenţe şi pentru a vedea oamenii şi situaţiile aşa cum sunt în realitate şi trebuie să fim dispuşi să sacrificăm pentru a ajuta.

Alegerea lui Abiatar

Nu avem niciun raport cu privire la opiniile, politica sau concepţiile personale ale lui Abiatar. Tot ce spune el este redat în cuvintele adresate de Dumnezeu lui David. Totuşi faptele lui vorbesc mai mult decât cuvintele. Chiar dacă este scris că el a spus ceva, prezenţa lui constituie o declaraţie puternică.

În timpul lui David, prin tradiţie, întâiul născut era considerat moştenitorul de drept al tatălui său. Pentru un împărat, faptul acesta însemna că întâiul născut urma să moştenească tronul. Totuşi Dumnezeu nu este limitat niciodată de tradiţie. De fapt, în istoria lui Israel, El i-a trecut adesea cu vederea pe întâii născuţi pentru a-i chema pe alţii, uneori prin hotărâri divine, alteori prin circumstanţe sau prin alegerile făcute de întâii născuţi înşişi (vezi Geneza 4,1-5; 21,8-12; 25,21-36; 48,8-19; 1 Samuel 16,6-12).

4. Citeşte 1 Regi 1,1-8. Ce ar fi putut să-l determine pe Abiatar, care îi fusese aşa de credincios lui David, să facă lucrul pe care l-a făcut aici?

Solomon nu a fost fiul cel mai mare şi, în virtutea obiceiului, nu ar fi trebuit să îl urmeze la tron pe tatăl lui. Fiul cel mai mare, Amnon, fuse se ucis de Absalom. La rândul lui, Absalom fusese ucis în lovitura de stat nereuşită. Iar acum, cel de-al patrulea fiu, Adonia, simţea că tronul îi aparţine de drept. Adonia s-a sfătuit cu Ioab şi Abiatar, iar ei i-au oferit susţinerea lor (1 Regi 1,7).

Solomon a fost mai tânăr ca Adonia şi a avut o origine familială ruşinoasă. Mama lui era Bat-Şeba, fosta soţie a lui Urie hititul, care a fost ucis pentru a acoperi aventura lui David cu ea. În ciuda acestor lucruri, Solomon a fost iubit de Dumnezeu (2 Samuel 12,24) şi era clar că Dumnezeu îl alesese pentru a fi succesorul lui David la tron (1 Cronici 22,9.10). În faţa acestei alegeri neconfortabile, este posibil ca Abiatar să nu se fi putut simţi împăcat cu scandalul public declanşat de alegerea aceasta, aşa că se întoarce la tradiţie, împotriva voinţei descoperite a lui Dumnezeu.

Tradiţia poate să fie foarte confortabilă şi ne scuteşte de asumarea responsabilităţii de a acţiona în conformitate cu lumina voinţei descoperite a lui Dumnezeu. Este mult mai uşor şi mai „sigur” să spui: „Noi am făcut întotdeauna aşa”.

Cât de adesea lăsăm tradiţia să stea în calea conducerii lui Dumnezeu? De ce trebuie să fim atenţi să nu judecăm mecanic lucrurile, ca fiind doar o „tradiţie”, pentru a le respinge?

Soarta lui Abiatar

După moartea lui David şi venirea lui Solomon la tron, anumite probleme au trebuit să fie rezolvate. După ce Adonia a fost omorât (1 Regi 2,13-25), încă mai era problema preotului Abiatar, care îl slujise aşa de credincios pe David, tatăl lui Solomon. Ce trebuia să i se facă pentru contribuţia sa la răzvrătirea împotriva lui Solomon?

5. Cum îl tratează Solomon pe Abiatar şi de ce? 1 Regi 2,26.27

O citire superficială a acestui verset poate să lase impresia că Abiatar este scos din funcţie din cauza unei profeţii făcute lui Eli cu o sută de ani înainte (1 Samuel 2,30-36). În realitate, aici avem o demonstraţie a felului în care Dumnezeu cunoaşte alegerile noastre viitoare. Dumnezeu ştie ce alegeri vom face noi şi urmaşii noştri şi, ca urmare, poate face profeţii. Dumnezeu a ştiut că, aşa cum fiii lui Eli s-au descalificat pentru slujba preoţească prin comportamentul lor, tot aşa se va descalifica şi Abiatar, urmaşul lor, prin faptul că nu va fi dispus să accepte alegerile lui Dumnezeu.

6. Explică profeţia din Matei 26,14-16.20-25, în lumina înlăturării lui Abiatar din slujba preoţiei. Ce principiu operează în ambele cazuri?

Faptul că a ştiut tot timpul că Iuda Îl va trăda, nu L-a determinat pe Isus să-l îndepărteze. Iuda a fost inclus în cercul apropiat al celor doisprezece ucenici. El a trăit experienţa directă a puterii lui Dumnezeu. Totuşi, asemenea lui Abiatar, Iuda nu a fost pregătit să accepte voia lui Dumnezeu. Se pare că şi el a împărtăşit unele idei asemănătoare cu ale lui Abiatar cu privire la regalitate şi la atitudinea faţă de putere şi conducere. Iuda a vrut să-L vadă pe Isus încoronat ca împărat pământesc. Pentru că nu i-au fost împlinite aşteptările, el li s-a alăturat conducătorilor tradiţionali, cărturarilor şi fariseilor, şi L-a trădat pe adevăratul Împărat.

Preştiinţa divină nu se transformă automat în predestinaţie. Oamenii au posibilitatea de a alege, aşa cum au avut Iuda şi Abiatar. Preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la alegerile acestea nu ne limitează libertatea. Libertatea de alegere este unul dintre darurile cele mai sfinte pe care ni le-a dat Dumnezeu. Ea a fost plătită cu un preţ mare: moartea lui Isus pe cruce. (Dacă nu ni s-ar fi dat libertatea de alegere, nu am fi putut să alegem să păcătuim, iar Isus nu ar fi trebuit să moară pentru noi.) Cât de atent te gândeşti şi te rogi atunci când iei decizii?

Libertatea de alegere este unul dintre darurile cele mai sfinte pe care ni le-a dat Dumnezeu. Ea a fost plătită cu un preţ mare: moartea lui Isus pe cruce. (Dacă nu ni s-ar fi dat libertatea de alegere, nu am fi putut să alegem să păcătuim, iar Isus nu ar fi trebuit să moară pentru noi.) Cât de atent te gândeşti şi te rogi atunci când iei decizii?

Studiu suplimentar

„Dumnezeu te-a ales pentru o lucrare mare şi solemnă. El a căutat să te disciplineze, să te pună la încercare, să te curăţească şi să te înnobileze, pentru ca lucrarea aceasta sfântă să poată fi făcută având ca singură ţintă slava Sa, slavă care Îi aparţine întru totul lui Dumnezeu. Ce gând minunat este acela că Dumnezeu alege un om, îl aduce într-o legătură strânsă cu Sine şi îi dă o misiune de îndeplinit, o lucrare de făcut pentru El! Cel slab este făcut puternic, cel timid este făcut curajos, cel nehotărât ajunge un om ferm şi prompt în decizii. Cum este posibil ca un om să aibă o importanţă aşa de mare, încât să primească o misiune de la Împăratul împăraţilor! Oare ambiţia lumească îl va ademeni şi îl va atrage departe de încredinţarea şi misiunea lui sfântă?” – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 2, p. 167

Întrebări pentru discuţie

1. Gândeşte-te la viaţa lui Saul şi la faptul că cineva, căruia i s-a dat aşa de mult, a risipit totul. Ce învăţături putem să luăm din istoria aceasta? Ce greşeli a făcut Saul, pornind pe calea căderii şi ajungând la faptele pe care le-am văzut în săptămâna aceasta?

2. Meditează la felul în care Isus, în natura Sa omenească, este în stare să simtă cu noi în necazuri. De ce natura omenească a lui Hristos este aşa de importantă pentru noi?

3. Cum îl poţi ajuta pe un membru al grupei care a pierdut pe cineva drag, prin moarte? Ce poţi să faci mai mult decât să-i adresezi cuvinte de consolare? Există situaţii în care nu se poate face nimic altceva, decât să-i adresezi „doar” cuvinte de consolare?

4. Una dintre marile probleme cu care s-au confruntat gânditorii creştini de-a lungul secolelor este cea cu privire la preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea noastră de a alege. Dacă Dumnezeu cunoaşte alegerile noastre dinainte, suntem noi cu adevărat liberi când alegem? Unde este libertatea personală? Iar dacă nu avem libertate, cum putem să fim judecaţi sau pedepsiţi pe drept pentru faptele noastre? Pentru a ocoli această enigmă, unii susţin că anumite fapte ale noastre trebuie să-I fie necunoscute lui Dumnezeu, altfel faptele acelea nu ar fi putut să fie libere. Alţii nu văd nicio problemă: faptul că Dumnezeu ştie ce va face un om nu afectează în niciun fel libertatea sa de a alege. Discută în grupă subiectele acestea, înţelegând că s-ar putea să nu rezolvi problemele imediat. Este important să ştim că suntem fiinţe libere, şi totuşi, chiar şi când respectă alegerile noastre, Dumnezeu deţine controlul.

 

Văduva din Sarepta: saltul credinţei

Text de memorizat: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1,6)

Moartea nu era ceva necunoscut pentru femeia aceasta. Ea îl văzuse pe soţul ei murind. Acum, privea neajutorată cum totul din jurul ei murea. Iarba se usca, frunzele cădeau din pomi, vacile erau numai piele şi os, caprele behăiau jalnic.

În fiecare zi, se uita către cerul fără nori sperând, împotriva tuturor semnelor, că vor apărea norii şi ploaia. Ea împărţise făina şi uleiul în porţii, în încercarea de a le face să ajungă până la sfârşitul secetei. În fiecare zi, împărţea cu fiul ei o turtă mică şi subţire. Fiul ei avea nevoie de toată hrana pe care putea să i-o ofere.

O durea să-l vadă pe băiatul ei aşa de slab şi lipsit de putere. Totuşi sacrificiul ei părea inutil – se temea că amândoi vor muri în curând de foame. Mai avea untdelemn şi făină doar pentru o ultimă porţie de pâine. Ţinându-l pe fiul ei de mână, văduva iese din oraşul prăfuit, Sarepta, să caute nişte lemne de foc, cu care să gătească ultima lor masă.

În acest punct, femeia aceasta, al cărei nume nu-l cunoaştem, intră în istoria sfântă, învăţându-ne lecţii pe care putem să le aplicăm şi noi, mii de ani mai târziu. În săptămâna aceasta, vedem marea luptă dintre Dumnezeu şi Satana desfăşurându-se în miniatură, în viaţa unei văduve fără nume, care Îl alege pe Dumnezeu şi este condusă, pas cu pas, într-o călătorie a credinţei.

La Sarepta

Istoria aceasta începe cu porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o marelui profet Ilie, spunându-i să meargă la Sarepta. De ce? Împărăţia lui Israel
căzuse în ido latrie. Închinarea la Baal ajunsese religia oficială. Dumnezeu „îl atacase” pe zeul furtunii, declarând prin Ilie, profetul Său, că nu va mai fi rouă şi ploaie (1 Regi 17,1).

1. Ce ironie se află în ideea că Dumnezeu îi spune unei împărăţii care se închină zeului furtunii că nu va mai fi ploaie? Ce ne spune faptul acesta despre puterea lui Dumnezeu în lumea noastră, în contrast cu orice altă putere? Psalmi 86,8; Ieremia 10,6; Evrei 1,1-3; Iov 38.

Ilie se ascunsese lângă pârâul Cherit (1 Regi 17,3), în timp ce ţara lui Israel se usca din cauza unei secete devastatoare. În cele din urmă, pârâul a secat, iar Dumnezeu i-a poruncit profetului să plece la Sarepta, într-o ţară străină (1 Regi 17,1-9).

Sarepta se află pe coasta Mediteranei, între Tir şi Sidon, pe teritoriul Feniciei, de unde venea regina Izabela. Una dintre zeităţile naţionale importante ale fenicienilor era Baal, iar Izabela, devenind soţia lui Ahab, a adus efectiv închinarea la Baal în Israel. În lumea antică, zeii erau consideraţi ca aparţinând unui oraş sau unei regiuni specifice. Pentru că Sarepta era situată în afara graniţelor lui Israel, într o ţară străină, se presupune că era departe de zona de influenţă a Domnului. De asemenea, acest popor păgân ar fi trebuit să fie departe de Dumnezeu. Însă nimeni nu este niciodată departe de Dumnezeu. Chiar într-un centru al închinării la Baal, Dumnezeu urmează să-Şi descopere prezenţa şi puterea.

Este important să observăm că Dumnezeu foloseşte o nevoie a profetului pentru a intra în legătură cu o femeie din îndepărtatul oraş Sarepta. Pentru că noi credem în Isus, nu trebuie să le dăm celor din jurul nostru o falsă impresie de bine. Nu trebuie să ne ascundem problemele şi să pretindem că nu ducem lipsă de nimic, deoarece, aşa cum ştim toţi, lucrul acesta nu este adevărat. Chiar dacă suntem creştini, totuşi suferim, suntem răniţi, avem nevoie uneori de consolare şi ajutor de la alţii care s-ar putea să nu împărtăşească credinţa noastră sau să nu aibă niciun fel de credinţă.

Ce este greşit în atitudinea de a susţine că a cere ajutor de la alţii este o dovadă că ne lipseşte credinţa? Cum am putea să le descoperim altora bunătatea şi caracterul lui Dumnezeu chiar prin nevoile noastre?

Un mijloc neobişnuit prin care lucrează Dumnezeu

Văduva iese să strângă lemne de foc, ca să coacă ultima pâine pentru ea şi fiul ei. Ea îl recunoaşte imediat pe Ilie, ca pe un credincios al lui Dumnezeu. Textul nu spune din ce motiv, dar ceva o face să ştie că Ilie se închina Domnului.

2. Femeia recunoaşte că Dumnezeu există, dar ce înseamnă lucrul acesta în acel moment? Ce a vrut să spună prin: „să mâncăm şi să murim”? 1 Regi 17,12

3. Ce asemănări observi între 1 Regi 17,3 şi 17,8.9?

Dumnezeu îl călăuzeşte pe profetul Său pentru a-i salva viaţa. Mai întâi, îi spune să se ascundă lângă pârâul Cherit. Le porunceşte corbilor să-l hrănească. După aceea, Dumnezeu îi „porunceşte” din nou şi îl trimite la Sarepta, unde „îi poruncise unei văduve” (vers. 9) să-l hrănească.

Ea pare a fi un mijloc neobişnuit prin care lucrează Dumnezeu. Ea nu este o israelită. Este o văduvă cu un statut social foarte modest şi fără nicio influenţă sau putere. Ea însăşi este pe punctul de a muri de foame.
Ce lecţie incredibilă poate să fie învăţată din această strategie divină! Foarte adesea, Dumnezeu ne alege nu pentru că am avea o putere deosebită, ci tocmai în ciuda slăbiciunilor noastre (2 Corinteni 12,9).

Ieri, am văzut că Dumnezeu nu este limitat din punct de vedere geografic. Astăzi, vedem că nu este limitat nici de limitele omeneşti. El este Acela care porunceşte. Pretutindeni în această relatare este clar că Dumnezeu conduce totul, iar aspectul acesta este foarte important în contextul mai amplu al lucrării de slujire a lui Ilie, în marea luptă dintre Domnul şi Baal. Nimic şi nimeni nu poate să stea în calea voinţei lui Dumnezeu. Chiar dacă asupra noastră vor veni evenimentele dureroase sau dău nătoare pentru viaţa noastră, planurile lui Dumnezeu pentru noi sunt întotdeauna bune (Ieremia 29,11), deşi poate că noi nu înţelegem imediat faptul acesta. Trebuie să învăţăm să ne încredem în El în toate situaţiile, atât în cele bune, cât şi în cele rele, deoarece noi suntem ai Lui.

Cum a fost Domnul în stare să te folosească în ciuda slăbiciunilor tale? Cu cât mai mult ai fi putut să faci, dacă ai fi biruit acele slăbiciuni prin puterea Sa?

Supunere totală

4. Ce îi cere Ilie femeii şi de ce? Care este marele salt al credinţei pe care îl face Ilie, când îi cere să facă aşa? 1 Regi 17,13-16

Văduvele au fost nişte personaje mai puţin semnificative în lumea biblică. Îndeosebi dacă nu aveau niciun copil ajuns la maturitate, care să le poarte de grijă, erau nişte victime şi aveau drepturi legale foarte limitate. Situaţia unei văduve în timp de secetă era chiar şi mai rea. Fiecare familie lupta pentru supravieţuire şi nu exista nicio mână întinsă pentru a-i veni în ajutor. Acestei femei i se cere acum să-i dea mâncare şi profetului. Când ne gândim la situaţia ei socială şi economică, văduva este într-adevăr persoana cea mai puţin potrivită. Între femeia aceasta sărmană şi moartea prin înfometare se află doar un pumn de făină şi puţin ulei.

5. Cui i se spune să-i dea de mâncare „mai întâi”? Ce gânduri trebuie să-i fi trecut prin minte, când a auzit lucrul acesta? Ce fel de credinţă se cerea din partea ei? 1 Regi 17,13

În vremea noastră, în multe locuri se consideră că este mai potrivit să-i serveşti întâi pe ceilalţi şi apoi pe tine. Totuşi, adăugând paguba la insultă, profetul nu numai că vrea să ia de la această văduvă ceva ce ea nu îşi poate permite să dea, ci vrea să fie servit primul.
Dar profetul este un reprezentant al lui Dumnezeu pentru femeia aceasta. Când îi cere ultima bucată de pâine, profetul o invită pe femeie să facă un salt al credinţei, să-i dea lui tot ce are, printr-o supunere totală.

6. Ce alte situaţii poţi găsi în Biblie, în care Domnul cere o supunere de plină? (Vezi Geneza 22.)

Întotdeauna, când Îi dăm lui Dumnezeu tot ce avem, în final, câştigăm. La început, femeia a avut resurse numai pentru o singură porţie de pâine. Prin faptul că i-a dat mai întâi profetului, femeia aceasta păgână a dovedit o credinţă pură, încrezându-se în ceva ce nu putea să vadă sau să înţeleagă. Aceasta este credinţa (Evrei 11,1) – să ne încredem într-un Dumnezeu pe care nu putem să-L vedem şi în făgăduinţe pe care nu le înţelegem pe deplin.

Când a fost ultima ocazie în care ai fost nevoit să înaintezi doar prin credinţă, încrezându-te în ceva ce nu ai putut să vezi sau nu ai înţeles? Ce lecţii ai învăţat despre ce înseamnă pentru noi, ca fiinţe căzute, a trăi prin credinţă?

Amintirea nelegiuirilor mele

Văduva a dat ultima ei bucată de pâine, iar Dumnezeu a făcut o minune. Ea şi fiul ei au scăpat de moarte, având o sursă continuă de hrană. Este greu să ne imaginăm uimirea ei, văzând această minune zi de zi.

7. Care este răspunsul firesc al omului, când vine în legătură cu Dumnezeu? Iov 42,5.6; Isaia 6,5; Daniel 10,8; Luca 5,8; Apocalipsa 1,17. De ce crezi că reacţia aceasta este atât de des întâlnită?

Prin profetul Ilie, văduva a ajuns în legătură cu Dumnezeu. Când ne apropiem de un Dumnezeu sfânt, păcatele noastre ajung să fie mai vi zibile. Apoi, când se întâmplă ceva îngrozitor, am putea să simţim că Domnul ne pedepseşte. Văduva îl învinuieşte pe profet că se află acolo şi, ca urmare, o aduce în atenţia lui Dumnezeu.

8. Care este raţionamentul ei? Ce a făcut-o să gândească aşa? 1 Regi 17,18

Probabil că ea a văzut viaţa credincioasă şi sfântă a lui Ilie şi s-a simţit condamnată în prezenţa lui, când s-a comparat cu el. Sau probabil că, văzând zi de zi o astfel de minune, ea a simţit prezenţa lui Dumnezeu şi a sfinţeniei Sale ca niciodată înainte şi, ca urmare, şi-a simţit păcătoşenia şi a considerat că aceasta este cauza tragediei.

Este o reacţie obişnuită în multe cazuri. Adesea, ne învinovăţim pe noi înşine şi păcatele noastre pentru tragediile care ne lovesc pe noi, sau pe cei dragi. Ce am făcut? Din ce cauză s-a îmbolnăvit copilul meu? Ce păcat a adus această nenorocire în viaţa mea? Deşi este adevărat că de multe ori durerea şi suferinţa sunt rezultatul direct al alegerilor noastre păcătoase, este, de asemenea, adevărat că sunt tragedii pentru care nu vedem un motiv evident şi care, cu siguranţă, nu vin din cauza vreunei greşeli făcute de noi. Să ne aducem aminte de experienţa lui Iov.

Chiar dacă Dumnezeu a recunoscut că el era un om neprihănit, iată ce i s-a întâmplat. Trebuie să fim foarte atenţi la felul în care încercăm să explicăm cauza tragediilor din viaţa noastră. Cel mai important este felul în care răspundem, stabilirea unor presupuse cauze nu ne va ajuta.
Cu toţii ne confruntăm cu tragedii neaşteptate şi inexplicabile. Aceasta este o parte a faptului că suntem nişte fiinţe căzute, aflate într-o lume căzută. Cum poţi să înveţi să te încrezi în Dumnezeu şi să-L iubeşti, chiar şi în perioadele dureroase?

Încercarea credinţei

9. Cum a fost încercată credinţa văduvei, dar şi a lui Ilie? 1 Regi 17,17-24

Observă lupta pe care a avut-o Ilie însuşi cu privire la moartea băiatu lui. Se pare că nici Ilie nu ştia cu siguranţă dacă Domnul îl va învia pe copil sau nu. Rugăciunea lui pare să reflecte o parte din atitudinea femeii, învinovăţindu-L pe Dumnezeu pentru moartea băiatului. Acest fapt arată că până şi profeţilor le poate fi greu să înţeleagă anumite lucruri (Matei 11,1-3).

Fără îndoială, pentru un timp, atât văduva, cât şi Ilie au trăit în prezenţa unei minuni – rezerva continuă de făină şi ulei – care ar fi trebuit să fie mai mult decât suficientă pentru a le menţine credinţa puternică. Totuşi, chiar având o vastă experienţă, credinţa lor a fost pusă la încercare.
Cât de adesea am putea să avem şi noi unele experienţe incredibile cu Dumnezeu, care ne-au impresionat foarte mult şi, de îndată ce au loc evenimente care nu ne plac, să punem la îndoială prezenţa Lui! De aceea, deşi pot să aibă un rol în întărirea credinţei, minunile nu trebuie să fie temelia ei.

10. Cum I se adresează Ilie Domnului? Ce ne spune lucrul acesta despre relaţia lui cu Dumnezeu? Vers. 20

Ilie are o relaţie foarte apropiată cu Dumnezeu. El Îl cheamă când e în impas. Dacă cineva are o relaţie apropiată cu Dumnezeu nu înseamnă că are toate răspunsurile. Ilie nu poate să înţeleagă de ce Dumnezeu a îngăduit să moară copilul. Totuşi, când avem o relaţie apropiată cu Dumnezeu, putem să experimentăm cel mai bine puterea Sa în viaţa noastră. Minunea nu are loc printr-o formulă magică specială şi nici chiar prin încercarea profetului de a păstra cald trupul băiatului. Scriitorul exprimă cu claritate faptul că Dumnezeu este cel care îl învie pe băiat.

Ilie însuşi este cutremurat de rezultate. Probabil că i s-a adresat văduvei, strigând: „Iată, fiul tău este viu!” Oricare ar fi fost efectul acestei întâmplări asupra credinţei femeii, cu siguranţă că l-a ajutat şi pe Ilie.
Răspunsul femeii se încheie cu o declaraţie a credinţei. Ea ştie acum că Dumnezeul lui Israel este în stare să susţină şi, de asemenea, să dea viaţa.

Citeşte Luca 4,24-26, unde văduva aceasta este menţionată din nou. Cum ne ajută cuvintele lui Hristos de aici să înţelegem mai bine istoria aceasta în ansamblul ei? Ce lecţii am putea să luăm pentru noi, cei care facem parte dintr-un grup privilegiat?

Studiu suplimentar

„’Dar, a adăugat El, adevărat vă spun, că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe vremea prorocului Elisei şi totuşi niciunul dintre ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, sirianul’ (Luca 4,23-27).

Amintind aceste întâmplări din viaţa profeţilor, Isus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă şi credinţă să creadă fuseseră favorizaţi în mod deosebit cu dovezi ale puterii Sale care lucra prin profeţi. În zilele lui Ilie, israeliţii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agăţau de păcatele lor şi lepădau avertizările date de Duhul, prin trimişii Domnului. În felul acesta, ei se rupeau de mijloacele prin care puteau să primească binecuvântările lui Dumnezeu.

Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o ţară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 238

Întrebări pentru discuţie

1. Care este legătura dintre păcat şi suferinţă? Văduva din Sarepta a crezut că păcatul ei a cauzat moartea copilului. Ucenicii au crezut că un om era orb ca urmare a păcatelor sale sau ale părinţilor săi (Ioan 9,2.3). Oare ar trebui să ne purtăm altfel cu oamenii care suferă ca urmare a păcatelor lor, decât cu cei care par să sufere fără să aibă vreo vină? Sau nu ar trebui nici măcar să pronunţăm astfel de judecăţi? Argumentează-ţi răspunsul.

2. Un copil se naşte cu o boală genetică rară, iar mama simte că Dumnezeu o pedepseşte pentru tinereţea ei răzvrătită. Ce sfat şi ce mângâiere puteţi să-i oferiţi?

3. A fost cineva din grupă martor la o minune, ceva ce putea să vină numai de la Dumnezeu? Care a fost reacţia sa? Cum i-a fost schimbată viaţa? S-a mai luptat vreodată cu îndoiala după aceea?

Statele Unite şi Babilonul…

Textul de memorat: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” (Daniel 12:1)

Săptămâna trecută am discutat despre coaliţia formată din Satana (balaurul) şi cele două puteri pământeşti care, împreună, aduc persecuţia asupra poporului lui Dumnezeu.

Una dintre aceste puteri, fiara ridicată din mare (Apocalipsa 13:1-10), este descrisă ca fiind parte leopard, parte urs şi parte leu (Apocalipsa 13:2) – imagini preluate direct din Daniel 7:4-6. În studiul 6, am văzut că, în Daniel 7, ultima putere pământească, Roma, urmează după Babilon (leul), Medo-Persia (ursul) şi Grecia (leopardul). Ea începe cu etapa Romei păgâne şi continuă cu Roma papală, cornul mic din cartea lui Daniel 7:7,8,19-21,23-25, ieşit direct din fiara a patra. Am mai văzut că multe dintre trăsăturile Romei papale, prezentate în aceste versete din cartea lui Daniel, reapar la fiara ridicată din mare, descrisă în Apocalipsa 13:1-10.

Însă Roma nu acţionează de una singură. Mai apare o putere. Săptămâna aceasta vom studia Apocalipsa 13 şi puterile înfăţişate acolo, ca să înţelegem ce evenimente sunt prezentate aici şi cum ne putem pregăti pentru ele.

Duminică, 3 iunie – Vindecarea rănii de moarte

1. Recapitulează argumentele din Apocalipsa 13:1-10 care arată că aici este vorba despre papalitate, în rolul ei proeminent din trecut şi din viitor. Ce înseamnă aceasta din perspectiva evenimentelor sfârşitului?

Deşi Dumnezeu are oameni credincioşi în toate bisericile, inclusiv în cea catolică, Scriptura arată că papalitatea a avut un rol important în trecut şi va avea un rol important în cadrul evenimentelor sfârşitului.

2. Despre ce se vorbeşte în Apocalipsa 13:3 şi ce ne spune aceasta despre rolul proeminent al Romei?

Biserica Romană a fost secole la rând polul religios al lumii apusene, dar şi centrul ei politic. Un exemplu grăitor despre puterea ei este modul în care a fost tratat Henric al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, în urma unui conflict cu papa Grigore al VII-lea. Împăratul a venit la castelul papei pentru a face pace şi a fost lăsat să aştepte trei zile în curte, în gerul iernii, înainte de a fi primit. Bucuros de acest triumf, papa s-a lăudat că era de datoria lui să coboare în ţărână mândria împăraţilor.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sub influenţa Reformei, a Iluminismului şi a Revoluţiei Franceze, hegemonia politică şi religioasă a Romei a fost înlăturată. Papa Pius al VI-lea a fost luat prizonier de armata franceză în 1798 şi a murit în exil, în anul 1799.

Apocalipsa 13 vorbeşte însă despre o redobândire a puterii – vindecarea „rănii de moarte”. Acum Roma nu dispune de puterea politică de care s-a bucurat pe timpul lui Grigore al VII-lea, dar, graţie popularităţii ultimilor papi, este o forţă politică şi religioasă (discursul din 2015 al papei Francisc înaintea Congresului American a fost o premieră istorică). Conform profeţiei, influenţa ei va creşte.

Cum putem rămâne credincioşi adevărului pe care am fost chemaţi să-l propovăduim fără să-i acuzăm şi să-i jignim pe oameni?

Luni, 4 iunie – Statele Unite în profeţie

Este posibil ca Roma să aibă astăzi sau în viitor influenţa arătată în Apocalipsa 13? A trecut de mult vremea când ea comanda armate!

3. Ce indicii din Apocalipsa 13:11,12 ne ajută să identificăm puterea descrisă aici?

Despre fiara care o precedă pe aceasta, interpretată de protestanţi ca fiind Roma, se afirmă că i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni (vers. 5). Acestea echivalează cu „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme” (Daniel 7:25), cu trei ani şi jumătate (Apocalipsa 12:14), o mie două sute şaizeci de zile profetice (Apocalipsa 12:6) şi reprezintă perioada în care puterea papală i-a oprimat pe cei care i s-au opus. Perioada aceasta profetică a început cu supremaţia papalităţii în anul 538 d.Hr. şi s-a încheiat în 1798, când papa a fost luat prizonier – atunci a primit puterea papală rana de moarte.

Către finalul celor patruzeci şi două de luni (1798), apare o altă putere (Apocalipsa 13:1,11), care se ridică din pământ, spre deosebire de alte puteri anterioare, care s-au ridicat din apă (Daniel 7:2,3), simbol al maselor de oameni. „Apele pe care le-ai văzut… sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apocalipsa 17:15). Aceste indicii arată către Statele Unite, care au apărut într-o zonă a lumii relativ nelocuită şi care nu au fost nevoite să înlăture de la putere un alt mare imperiu pentru a-i lua locul.

„Ce naţiune din Lumea Nouă se ridica la putere în anul 1798, având perspectiva forţei şi măreţiei şi atrăgând atenţia întregii lumi? Interpretarea simbolului nu lasă loc vreunui dubiu. O singură naţiune, şi numai una, corespunde descrierii din această profeţie, care face referire indiscutabil la Statele Unite ale Americii.” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 363)

Textul spune că puterea aceasta avea două coarne ca de miel şi vorbea „ca un balaur”, referire la o perioadă de persecuţie similară cu cea din timpul domniei puterii anterioare. Aşadar, versetele 11-17 ne arată cum e posibil ca Roma să exercite marea influenţă anunţată de profeţie: prin intermediul Statelor Unite.

Marţi, 5 iunie – O problemă de închinare

De-a lungul istoriei sacre, Domnul i-a mustrat în mod repetat pe cei care au căzut în idolatrie şi în diferite forme de închinare falsă (Matei 4:8-10). În criza finală, descrisă în Apocalipsa 13, problema închinării va reapărea. Poporul lui Dumnezeu va fi din nou în situaţia de a alege cui să se închine şi să-i slujească (Iosua 24:15).

La studiul 2 s-a amintit experienţa celor trei tineri evrei cărora li s-a ordonat să se închine statuii de aur (Daniel 3:5). Şi am văzut apoi că Apocalipsa 13 preia limbajul din Daniel 3 când descrie persecutarea poporului lui Dumnezeu din timpul sfârşitului. Putem considera că evenimentele din Daniel 3 prefigurează evenimentele finale aşa cum sunt prezentate în contextul imediat al ridicării puterilor din Apocalipsa 13. Toţi au primit atunci porunca de a se închina chipului de aur, sub ameninţarea pedepsei cu moartea în cuptorul cu foc. La fel, „toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” vor fi ameninţaţi cu moartea.

4. Ce ne spune Apocalipsa despre problema închinării? Apocalipsa 14:9-11; 16:2; 19:20; 20:4

Babilonul a fost dintotdeauna simbolul falsei închinări. Turnul Babel arăta că intenţia constructorilor era, asemenea intenţiei lui Lucifer, să se suie „pe vârful norilor” (Isaia 14:14) şi să se salveze în eventualitatea unui nou potop global. Ei nu au crezut promisiunea lui Dumnezeu că nu va mai veni alt potop pe pământ (Geneza 9:8-11).

Imperiul Neo-Babilonian a elogiat lucrarea mâinilor omeneşti. Nebucadneţar se lăuda cu „Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit” (Daniel 4:30). Mai târziu, împăratul Belşaţar a folosit la un ospăţ vasele de aur din Templul lui Solomon şi invitaţii „au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră” (Daniel 5:3,4). Vasele sfinte din templu erau pline cu vin ameţitor. Vinul mortal al Babilonului ne poate fi servit sub înfăţişarea adevărului, „în vasele de la templu”, şi ne poate amăgi. Închinarea falsă şi ideile false sunt valuta forte în împărăţia lui Satana.

Cum putem fi siguri că nu participăm acum la o formă de închinare falsă?

Miercuri, 6 iunie – „Babilonul cel mare”

5. Ce ne spun textele următoare despre Babilon? Ieremia 51:6,7,53,57; Zaharia 2:7; Apocalipsa 17:5,6; 18:2,3

Babilonul are o istorie îndelungată de capitală a închinării false şi e simbolul potrivit pentru puterea de la sfârşit care-i amăgeşte pe locuitorii pământului.

6. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre balaur, fiara ridicată din mare şi fiara de culoare stacojie? Apocalipsa 12:3; 13:1-3; 17:3

Fiarele descrise în aceste versete au şapte capete şi zece coarne

– totalul capetelor şi coarnelor fiarelor din Daniel 7. Fiecare imperiu s-a ridicat pe ruinele imperiilor anterioare. Fiara de culoare stacojie reuneşte elemente ale balaurului, ale fiarei ridicate din mare (simbolul Romei păgâne şi, ulterior, papale) şi ale fiarei ridicate din pământ, grupând „toate cele trei puteri – toţi duşmanii lui Dumnezeu

– într-o adevărată coaliţie” (Jacques B. Doukhan, Secrets of Revelation, The Apocalypse Through Hebrew Eyes, 2002, p. 162). Un element în plus în Apocalipsa 17 este femeia care stă pe fiara stacojie, simbolul relaţiei dintre puterea religioasă şi cea politică. Femeia aceasta este exact opusul femeii curate din Apocalipsa 12:

În postura de „mamă a desfrânatelor”, Babilonul are multe fiice apostate. Dar Dumnezeu nu îşi asumă ereziile susţinute şi atrocităţile comise de creştinismul apostat. Poporul Lui adevărat, deşi atacat mereu de Satana, supravieţuieşte.

Apocalipsa 14:8 anunţă deja căderea Babilonului, adică apostazia lui, care conduce, în cele din urmă, la amăgirea finală – la primirea semnului fiarei (vers. 9-11). Avertizarea va fi repetată atunci cu mai mare forţă şi va culmina cu un ultim apel ca aceia din poporul lui Dumnezeu aflaţi încă în Babilon să iasă din el şi să se alăture bisericii rămăşiţei (Apocalipsa 18:1-4).

Joi, 7 iunie – Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu!

De-a lungul timpului, cercetătorii profeţiilor biblice au urmărit cu mare interes evenimentele mondiale, mai ales pe cele care aveau vreo legătură cu timpul sfârşitului. Gândeşte-te, de exemplu, la rolul Statelor Unite. Unii adventişti au susţinut încă din 1851 că America este a doua fiară (Apocalipsa 13:11-15), fapt remarcabil dacă ne gândim la situaţia Statelor Unite la acea dată. La mijlocul secolului al XVIII-lea, marile puteri ale lumii erau tot cele din Lumea Veche: Prusia, Franţa, Austro-Ungaria şi Anglia. America deţinea o armată de circa douăzeci de mii de soldaţi, mai puţin de a zecea parte din numărul combatanţilor din Bătălia de la Waterloo (1815). În 1814, britanicii au invadat şi au incendiat oraşul Washington. În 1867, triburile de amerindieni, conduşi de Sitting Bull, au anihilat Regimentul 7 de cavalerie al generalului Custer. Când au fost identificate ca fiind fiara ce avea să impună în lume semnul primei fiarei, Statele Unite se mai luptau cu băştinaşii de pe propriul teritoriu şi nu au ieşit învingătoare de fiecare dată!

Avem certitudinea că evenimentele mondiale se vor derula aşa cum spune profeţia. Însă, înainte să vină sfârşitul, trebuie să mai aibă loc o serie de evenimente. Este important ca, atunci când discutăm despre semnul fiarei, să subliniem că doar atunci când va fi impus oficial se va şti cine l-a primit şi cine nu.

7. Ce eveniment este descris în Apocalipsa 18:1-4? Ce ne spune acest pasaj despre misiunea noastră în lume?

Starea lumii din punct de vedere politic, moral şi spiritual este descrisă aici în imagini sumbre. Lumea se află sub influenţa nefastă a învăţăturii religioase false. Găsim totuşi în pasajul acesta o mare speranţă – biserica simbolizată de îngerul care luminează „tot pământul” cu slava lui! Oamenii credincioşi lui Dumnezeu care nu au aflat încă adevărurile salvatoare sunt chemaţi să iasă din sistemele false de închinare simbolizate prin Babilon. Aceasta înseamnă că poporul lui Dumnezeu care a ieşit deja din „Babilon” are de făcut până la sfârşit o lucrare pentru cei aflaţi încă în el.

Ce înseamnă faptul că Domnul îi numeşte „poporul Meu” pe unii oameni aflaţi încă în Babilon? De ce este important să ţinem cont de acest lucru în relaţiile noastre cu oamenii?

Vineri, 8 iunie – Un gând de încheiere

Atacul lui Satana împotriva Legii lui Dumnezeu este practic un atac împotriva lui Dumnezeu însuşi, împotriva autorităţii şi conducerii Sale. În ultimele zile, în timpul evenimentelor culminante ale crizei finale, Satana îi va ataca pe cei care păzesc „poruncile lui Dumnezeu” (Apocalipsa 12:17; 14:12), pentru că ei vor fi singurii locuitori ai pământului care vor refuza să-i aducă omagiu prin reprezentaţii lui de pe pământ. Lupta pe care a început-o împotriva lui Dumnezeu în cer cu mult timp în urmă se va continua aici, pe pământ, dar el va fi înfrânt încă o dată. „încă de la începutul marii lupte din cer, scopul lui Satana a fost acela de a desfiinţa Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a-şi atinge acest obiectiv s-a revoltat împotriva Creatorului şi, deşi a fost expulzat din cer, a continuat acelaşi război pe pământ. Scopul urmărit în mod constant a fost acela de a-i induce în eroare pe oameni şi a-i determina să calce Legea lui Dumnezeu. Fie că acest lucru se realizează prin respingerea Legii în întregime, fie prin eliminarea unuia dintre principiile ei, rezultatul va fi acelaşi în final. Omul care calcă «o singură poruncă» manifestă dispreţ faţă de toată Legea, iar influenţa şi exemplul lui sunt în direcţia neascultării. El «se face vinovat de toate» (Iacov 2:10).” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 479)

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Romani 3-9
1. Unde scrie că Avraam avea aproape o sută de ani, când a crezut făgăduinţa lui Dumnezeu?
2. Ce trebuia să aducă porunca şi ce a adus ea, în schimb?
3. Care este indiciul că cineva nu este al lui Hristos?
4. Cum va împlini Domnul cuvântul Lui pe pământ?

Istoria mântuirii, capitolul 15
5. Ce au făcut egiptenii când au văzut pregătirile israeliţilor pentru ultima plagă?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio-InterCer)

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”). De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.

Babilonul şi Armaghedonul

Textul de memorat: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1:5)

Cum am afirmat deja, cartea Apocalipsa abundă în imagini şi expresii preluate direct din Vechiul Testament. De exemplu, ea foloseşte de şase ori numele „Babilon”. Dar nu se referă la imperiul lui Nebucadneţar din Antichitate, care nu mai exista pe scena lumii de sute de ani. Ci Ioan întrebuinţează imagini din Vechiul Testament pentru a exprima un adevăr. În acest caz, Babilonul – o mare putere politică şi religioasă care asuprise poporul lui Dumnezeu – reprezintă aici marile puteri religioase şi politice care vor urmări acelaşi scop în timpul sfârşitului.

În mod similar, cuvântul Armaghedon, care apare doar în Apocalipsa, derivă dintr-o expresie care se pare că are sensul „muntele din Meghido”, o referire la un loc din vechiul Israel. S-au făcut numeroase speculaţii cu privire la Armaghedon, mulţi oameni aşteptând ca, la sfârşitul lumii, să aibă loc un mare conflict armat în Meghido.

Săptămâna aceasta vom studia despre Babilon şi despre Armaghedon şi vom încerca să aflăm ce ne spune Biblia despre ele.

Duminică, 17 iunie – „Vinul mâniei ei”

1. Ţinând cont de istoria Babilonului consemnată în Vechiul Testament, ce ne învaţă Apocalipsa despre Babilon, în contextul evenimentelor finale? Apocalipsa 14:8; 16:19; 17:5; 18:2,10,21

În Biblie găsim istoria a două cetăţi-simbol: Ierusalimul şi Babilonul. Ierusalimul era simbolul cetăţii lui Dumnezeu şi al poporului Său (Psalmii 102:21; Isaia 52:9; 65:19; Apocalipsa 3:12), iar Babilonul era simbolul oprimării, al violenţei, al religiei false şi al răzvrătirii făţişe împotriva lui Dumnezeu.

Gândeşte-te la Turnul Babel (Geneza 11:9). Din termenul ebraic pentru „Babel” derivă şi numele Imperiului Babilonian. În 1 Petru 5:13, Petru le trimite credincioşilor salutări din partea bisericii „care este în Babilon”, ceea ce se consideră a fi o referire nu la vechiul imperiu, aflat în ruine în Irakul de astăzi, ci la Roma, cea care avea să devină în timp scurt asupritoarea bisericii. Denumirea aceasta este interesantă din perspectiva cărţii Apocalipsa şi din perspectiva rolului pe care declară că avea să-l joace Roma.

2. Ce ne descoperă profeţia despre influenţa nefastă exercitată de Babilon asupra lumii şi asupra poporului lui Dumnezeu? Apocalipsa 14:8; Apocalipsa 18:3

Nu încape nicio îndoială că puterea pe care o reprezintă Babilonul, aşa cum este descrisă în cartea Apocalipsa, este foarte coruptă, influenţa ei corupătoare extinzându-se, într-o măsură mai mare sau mai mică, în toată lumea. Expresia „vinul mâniei curviei ei” (Apocalipsa 14:8) face referire evidentă la doctrina falsă, la practici corupte şi la urmările acestor practici. Babilonul este o forţă care răspândeşte răul la „toate neamurile”. Toţi trebuie să fie atenţi să nu se lase corupţi de el.

În lumea contemporană, peste tot există corupţie, confuzie, oprimare. Ce ne spune aceasta despre nevoia de a fi ancoraţi în Isus şi în Cuvântul Său?

Luni, 18 iunie – A căzut Babilonul!

3. Ce ne spune pasajul din Apocalipsa 18:1-10 despre „Babilonul cel mare”?

A doua solie îngerească (Apocalipsa 14:8) cu privire la căderea Babilonului este repetată în Apocalipsa 18:2 pentru a sublinia cât de corupt a ajuns. „Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va acţiona prin «tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii». Cei care «n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi» vor fi lăsaţi să accepte «o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună» (2 Tesaloniceni 2:9-11). Până când nu se va ajunge la acest nivel şi nu se va realiza unirea deplină a bisericii cu lumea în toată creştinătatea, căderea Babilonului nu va fi completă. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea perfectă a profeţiei din Apocalipsa 14:8 este încă în viitor.” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 320)

Dacă a venit deja „împlinirea perfectă” a acestei profeţii, doar Dumnezeu ştie. Ce ştim noi este că, potrivit acestor texte, Babilonul spiritual va fi judecat într-o zi de Dumnezeu pentru faptele sale foarte rele. „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 18:5). Cuvintele acestea reflectă limbajul folosit în Vechiul Testament cu referire la Babilonul antic (Ieremia 51:9) şi arată că şi Babilonului modern îi va veni, cu siguranţă, timpul de judecată. Şi Babilonul de odinioară a fost judecat (Daniel 5). Scriptura arată foarte clar în mai multe locuri că, într-o zi, toţi vor da socoteală pentru faptele lor.

Noi, creştinii, avem un Mijlocitor care ne va reprezenta la această judecată (1 Ioan 2:1; Daniel 7:22). Cât de încurajator este gândul acesta! Altfel, nici soarta noastră nu ar fi deloc mai bună decât a Babilonului!

Ce înseamnă pentru tine faptul că toate nedreptăţile şi nelegiuirile care rămân nepedepsite acum vor fi pedepsite de Dumnezeu la sfârşit?

Marţi, 19 iunie – Armaghedonul

Oamenii în general, dar, din păcate, şi mulţi creştini, nu cunosc bine cartea Apocalipsa, dar au auzit totuşi, măcar în treacăt, despre Armaghedon. În cultura secularizată, Armaghedonul a devenit simbolul conflictului final, în care atârnă în balanţă soarta întregului pământ. De pildă, în filmul hollywoodian Armageddon, un asteroid uriaş ameninţă să distrugă planeta. Într-o anumită măsură, ideea de sfârşit al lumii le este cunoscută maselor.

Mulţi creştini familiarizaţi cu cartea Apocalipsa şi care cred în ea consideră că bătălia de la Armaghedon se referă la un conflict armat efectiv care va avea loc în Orientul Mijlociu la sfârşitul lumii. O astfel de interpretare susţine că o armată de două sute de milioane de asiatici va invada nordul Israelului. Alţii fac o obsesie din diversele conflicte militare şi politice desfăşurate în acea zonă a lumii care, potrivit lor, vor pregăti terenul pentru lupta armată finală de la Armaghedon, undeva în zona Meghido.

Biblia ne spune însă cu totul altceva. Armaghedonul va constitui, într-adevăr, apogeul conflictului, dar nu va fi o înfruntare între naţiuni inamice, ci între cele două tabere între care se dă marea luptă. Nu va fi un conflict economic sau politic, ci unul religios, cu unele aspecte economice şi politice.

4. Ce descoperim în Apocalipsa 16:12-16 despre Armaghedon?

Limbajul folosit aici este figurat: nişte duhuri necurate care seamănă cu nişte broaşte ies din gura balaurului, din gura prorocului mincinos şi din gura fiarei (puterile din Apocalipsa 13). Bătălia decisivă se dă când nişte „duhuri de draci” (Apocalipsa 16:14) îi strâng pe toţi împăraţii pământului pentru „războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic”. Însă aici este vorba de un conflict cosmic desfăşurat între forţele lui Hristos şi forţele lui Satana. Nu este o bătălie limitată la zona Meghido, după cum nici Babilonul din Apocalipsa nu se limitează la Irakul modern.

Ce implicaţii are această luptă pentru fiecare dintre noi?

Miercuri, 20 iunie – Armaghedonul şi muntele Carmel (1)

Ce reprezintă totuşi acest loc numit „Armaghedon”? Numele pare a însemna „muntele din Meghido”. Însă, în zona cunoscută sub numele Meghido, nu există niciun munte. Doar în vecinătatea ei se află muntele Carmel. Unii cercetători au dedus astfel că expresia „muntele din Meghido” ar face referire la Carmel. Mai mult, cercetătorii Bibliei au văzut în experienţa lui Ilie de pe muntele Carmel un simbol al evenimentelor descrise în Apocalipsa 13.

După cum am remarcat ieri, Apocalipsa 16:13, cu referirea lui la balaur, fiară şi prorocul mincinos, arată către evenimentele din Apocalipsa 13.

În Apocalipsa 13, acţiunea începe să se intensifice în versetele 13 şi 14, unde se spune că fiara a doua făcea lucruri supranaturale – „făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor” (vers. 13). Evenimentele acestea duc apoi la confruntarea dintre cei care I se închină Dumnezeului adevărat şi cei care se închină „icoanei fiarei” (vers. 14).

5. Ce eveniment relatat în 1 Împăraţi 18:1-18 reflectă parţial evenimentele finale descrise în cartea Apocalipsa?

Evenimentul prezentat aici are un element comun cu marea luptă – recunoaşterea autorităţii Dumnezeului creator. Ilie arată care este problema: oamenii au părăsit Legea lui Dumnezeu şi se închină dumnezeilor falşi şi ascultă de ei. N-a fost aceasta problema dintotdeauna a oamenilor, în diferitele forme pe care le-a luat ea de-a lungul istoriei? Noi ne închinăm fie „Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7), fie altcuiva sau la altceva. În cazul descris în Apocalipsa 13, oamenii se închină fie Domnului, fie fiarei şi icoanei ei. Nu există decât două posibilităţi. Suntem fie de partea lui Dumnezeu, fie de partea lui Satana. Este o chestiune extrem de importantă în prezent, dar va fi mai ales în conflictul final, unde, aşa cum s-a întâmplat pe muntele Carmel, linia de demarcaţie dintre cele două categorii va deveni foarte clară.

Joi, 21 iunie – Armaghedonul şi muntele Carmel (2)

6. Ce s-a întâmplat în continuare pe Carmel, care a fost deznodământul şi (fără a forţa textul) ce aspecte întâlnite aici se vor repeta, la scară mai mare, la sfârşitul timpului, când marea luptă va atinge punctul culminant? 1 Împăraţi 18:18-40

Controversa de pe muntele Carmel a fost între Ilie, profetul lui Dumnezeu, şi sutele de preoţi ai lui Baal. (Reprezentanţii răului erau mult mai numeroşi decât reprezentanţii binelui.) Ea a constat dintr-un test prin care se urmărea să se vadă cine este Dumnezeul adevărat – Dumnezeul care a creat cerul şi pământul sau Baal, un alt chip al „balaurului” şi al mijloacelor prin care el încearcă să înşele lumea (Apocalipsa 12:9).

Preoţii i-au cerut lui Baal să trimită foc ca să ardă animalul de jertfă. Au strigat la el de dimineaţă până la amiază. „Strigaţi tare”, le-a spus Ilie cu sarcasm. „Poate că doarme” (1 Împăraţi 18:27). Preoţii au intrat în delir şi şi-au făcut tăieturi cu săbiile, până le-a curs sânge. În cele din urmă, la momentul jertfei de seară, au renunţat epuizaţi.

7. Citeşte Apocalipsa 16:13; 19:20,21 şi compară cu textele care vorbesc despre soarta profeţilor mincinoşi ai lui Baal. Ce concluzie putem trage de aici?

Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem, cel puţin deocamdată, despre Armaghedon, însă ştim care va fi deznodământul: anihilarea duşmanilor lui Dumnezeu şi scoaterea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui de sub acuzare.

Citeşte 1 Corinteni 15:1,2. Pasajul acesta nu tratează despre Armaghedon, dar are legătură cu pregătirea noastră pentru evenimentele viitoare. Ce îndemn al apostolului Pavel este relevant pentru noi aici? Citeşte şi Apocalipsa 16:15, care vorbeşte despre Armaghedon. Care este mesajul comun al acestor texte pentru noi astăzi?

Vineri, 22 iunie – Un gând de încheiere

„În câteva locuri din relatarea bătăliei de la Armaghedon, creaturile hidoase şi evenimentele urâte se refugiază pentru o clipă în culise şi ne este oferită o frântură de adevăr personal. După cum am văzut, un asemenea loc este Apocalipsa 16:15: «Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea.» Textul acesta, situat în centrul singurului pasaj din Biblie în care apare numele Armaghedon, reia în ecou numeroasele pasaje din Noul Testament legate de pregătirea personală pentru revenirea lui Isus şi pentru evenimentele finale.

Un alt text este Apocalipsa 17:14: «Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.» în acest mare război de la sfârşit este implicată o armată de oameni al cărei scop principal nu este distrugerea altor oameni cu arme, ci credincioşia faţă de chemarea şi alegerea divină. Este o luptă foarte diferită de cele pe care le poartă astăzi naţiunile şi rebelii. După cum am afirmat în mod repetat, bătălia de la Armaghedon este o bătălie pentru cucerirea minţii. Este şi o bătălie pentru cucerirea inimii – o chemare la credinţa sinceră în Mielul care a fost înjunghiat (Apocalipsa 5:9,10,12; 13:8).” (Jon Paulien, Armageddon at the Door, ed. 2008, p. 193)

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: 1 Corinteni 1-7
1. Cum sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc?
2. Cu privire la cine le-a vorbit Pavel „în icoană de vorbire”?
3. Despre ce fel de om le-a scris Pavel corintenilor că nici nu trebuia să mănânce împreună?
4. Cu privire la ce subiect a scris Pavel, folosind expresia „după părerea mea”?

Istoria mântuirii, capitolul 17
5. În ce privinţă nu este Domnul mai puţin meticulos astăzi?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio-InterCer)

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”). De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.

Refacerea finală a unităţii

STUDIUL 13 » 22 DECEMBRIE – 28 DECEMBRIE

Textul de memorat: „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13)

Una dintre marile făgăduinţe ale Bibliei este aceea că Isus va reveni. Fără ea, nu am avea nimic, fiindcă ne-am legat toate speranţele de ea şi de ceea ce ne va aduce ea. Când Hristos va reveni pe norii cerului, tot ce este pământesc şi omenesc, şi prin urmare trecător şi câteodată chiar fără rost, va dispărea. După ce vom petrece o mie de ani în cer, pământul acesta distrus de războaie, foamete, boli şi tragedii va fi făcut nou şi va deveni locuinţa celor răscumpăraţi, reuniţi în sfârşit cu Domnul lor şi unii cu alţii.

Speranţa revenirii lui Hristos este o temă importantă a Noului Testament. Creştinii au aşteptat secole la rând împlinirea acestei promisiuni. Şi noi, adventiştii de ziua a şaptea, aşteptăm cu dor întoarcerea Sa. Chiar numele nostru are această semnificaţie.

Tema acestui ultim studiu este făgăduinţa aceasta şi relaţia ei cu unitatea creştină. Unitatea noastră în Hristos este deseori ameninţată de limitele şi de slăbiciunile noastre umane. Însă, la revenirea Domnului, nu vom mai avea motive să căutăm soluţii pentru a combate dezbinarea, pentru că nu va mai exista dezbinare. Vom fi una cu Domnul şi unii cu alţii.

Duminică, 23 decembrie – Asigurarea revenirii lui Hristos

1. Ce ne spune următoarea făgăduinţă a Domnului Isus despre viaţa pe care o vor trăi cei răscumpăraţi pe Noul Pământ? Ioan 14:1-3

Primii creştini numeau revenirea lui Hristos „fericita nădejde” (Tit 2:13). Ei se aşteptau ca toate profeţiile şi făgăduinţele din Scriptură să se împlinească atunci. Toţi cei care îl iubesc pe Hristos aşteaptă cu nerăbdare ziua în care vor putea vorbi cu El faţă în faţă. Cuvintele Sale din aceste versete ne sugerează că relaţia noastră cu El şi cu ceilalţi credincioşi va fi strânsă şi apropiată.

Creştinii cred în făgăduinţa aceasta pentru că Biblia ne asigură că ea se va împlini. Noi avem această certitudine, deoarece credem ce a spus Isus: „Mă voi întoarce” (Ioan 14:3). Şi pentru că a doua Sa venire a fost anunţată încă din Vechiul Testament, la fel ca prima Sa venire. Înainte de potop, Dumnezeu i-a dezvăluit patriarhului Enoh că venirea în slavă a lui Mesia avea să pună capăt păcatului – vezi luda vers. 14,15.

Cu o mie de ani înainte de prima venire a Domnului, regele David a prorocit că Mesia avea să vină pentru a-i strânge pe credincioşii Lui: „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. … El strigă spre ceruri sus şi spre pământ ca să judece pe poporul Său: «Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!»„ (Psalmii 50:3-5).

A doua venire a lui Isus este strâns legată de prima. Profeţiile despre naşterea şi lucrarea Sa (Geneza 3:15; Mica 5:2; Isaia 11:1; Daniel 9:25,26) se află la temelia speranţei şi încrederii noastre în făgăduinţele revenirii. Hristos „S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. … Tot aşa Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9:26,28).

Ce speranţă si mângâiere sufletească îţi insuflă acum făgăduinţa revenirii Sale?

Luni, 24 decembrie – Făgăduinţa refacerii

2. Ce făgăduinţă este dată prin Isaia despre locuinţa veşnică a celor răscumpăraţi? Isaia 11:1-10

Biblia începe cu istoria creării pământului (Geneza 1, 2). Descrie lumea frumoasă şi armonioasă dăruită primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Iar în ultimele două capitole, ne spune că Dumnezeu va crea o lume perfectă şi armonioasă pentru oamenii răscumpăraţi (Apocalipsa 21, 22), va reface pământul după ravagiile păcatului.

Biblia repetă că locuinţa veşnică a celor răscumpăraţi va fi un loc real, nu imaginar sau un vis. Cei răscumpăraţi vor putea să vadă, să audă, să miroasă, să atingă şi să simtă noua realitate. Profeţia din Isaia 11 anunţă venirea lui Mesia, Iniţiatorul noii ere. El va pune capăt violenţei şi va aduce pacea veşnică. Domnia lui Dumnezeu pe Noul Pământ va aduce armonia în univers.

3. Ce lucruri vor dispărea atunci pentru totdeauna? Apocalipsa 21:1-5

„Pe măsură ce vor trece, unul după altul, anii veşniciei vor aduce descoperiri mai bogate şi pline de slavă cu privire la Dumnezeu şi cu privire la Hristos. După cum cunoaşterea este progresivă, tot aşa dragostea, respectul şi fericirea vor creşte. Cu cât oamenii vor învăţa mai mult despre Dumnezeu, cu atât admiraţia lor faţă de caracterul Său va fi mai mare. Când Domnul Isus le va descoperi bogăţiile răscumpărării şi reuşitele uimitoare din marea luptă cu Satana, inima celor răscumpăraţi va bate cu un devotament mai puternic, iar ei îşi vor atinge harpele de aur cu o mână mai sigură şi zeci de mii şi de zece ori câte zece mii de mii de voci se vor uni într-un imn măreţ de laudă.” – Ellen G. White, Istoria mântuirii, ed. 2010, p. 339

Cum putem începe să cunoaştem caracterul lui Dumnezeu? Ce trăsătură a caracterului Său se descoperă în armonia şi unitatea dintre credincioşi?

Marţi, 25 decembrie – Învierea şi refacerea relaţiilor

Încă din primele zile ale existenţei bisericii, făgăduinţa revenirii lui Hristos le-a dat curaj credincioşilor şi i-a susţinut mai ales în încercări. Oricât de grele erau luptele lor, oricât de mari le erau durerile şi întristările, ei aveau speranţa revenirii lui Hristos şi toate făgăduinţele frumoase pe care le include aceasta.

4. Ce făgăduinţe găsim în 1 Tesaloniceni 4:13-18? Ce aflăm de aici despre speranţa refacerii relaţiilor?

Un aspect important al întemeierii împărăţiei lui Dumnezeu este strângerea celor aleşi: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31). În timp ce aleşii sunt adunaţi, cei drepţi care au murit vor fi înviaţi şi vor primi nemurirea (1 Corinteni 15:52,53): „întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tesaloniceni 4:16). Acesta este momentul mult aşteptat de noi toţi! Cei înviaţi se vor reîntâlni cu cei care le-au dus dorul. Pavel anticipează acest eveniment cu următoarele cuvinte: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? (1 Corinteni 15:55).

La înviere, cei credincioşi ies din morminte, dar nu aşa cum au fost depuşi în ele, cu trupul bolnav, îmbătrânit şi desfigurat, ci cu un trup nou, nemuritor, desăvârşit, fără semnele păcatului, cauza degradării. Sfinţii trăiesc împlinirea lucrării Domnului Hristos de refacere şi reflectă chipul desăvârşit al lui Dumnezeu, aşa cum a intenţionat El la crearea lumii (Geneza 1:26; 1 Corinteni 15:46-49).

La revenirea lui Isus, când cei morţi în Hristos sunt readuşi la viaţă, cei drepţi în viaţă vor fi schimbaţi şi vor primi şi ei un corp nou şi desăvârşit (1 Corinteni 15:53). Astfel, cei răscumpăraţi, cei înviaţi şi cei vii transformaţi, îl vor întâmpina împreună pe Domnul şi vor fi întotdeauna cu El (1 Tesaloniceni 4:17).

Azi, mulţi creştini caută explicaţii naturale chiar si pentru minuni. Ce ne spune făgăduinţa învierii despre faptul că salvarea noastră este posibilă doar prin lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu?

Miercuri, 26 decembrie – Un pământ nou pentru cei răscumpăraţi

Şi Isaia, şi Ioan au văzut în viziune Noul Pământ (Isaia 65:17; Apocalipsa 21:1).

5. Cum descrie Ioan frumoasa cetate a celor răscumpăraţi? Ce înţelegem de aici despre unitatea şi armonia care vor exista acolo? Apocalipsa 21:2,9-27

6. Râul cu apa vieţii şi pomul vieţii sunt alte două lucruri importante din noua cetate. Care va fi scopul lor pe Noul Pământ? Apocalipsa 22:1-5

Pomul vieţii, la care Adam nu a mai avut acces în urma neascultării (Geneza 3:22-24), se va regăsi Edenul refăcut. Accesul la el le este promis tuturor celor care vor birui (Apocalipsa 2:7). El aduce douăsprezece feluri de rod, câte unul diferit în fiecare lună, fapt care poate explica de ce, pe Noul Pământ, „«în fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea», zice Domnul” (Isaia 66:23). Faptul că „frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” subliniază intenţia lui Dumnezeu de a înlătura toate barierele dintre oameni şi de a întoarce omenirea la planul iniţial: unificarea tuturor popoarelor într-o singură familie plină de armonie şi pace.

„«Vindecarea neamurilor» are sensul figurat de îndepărtare a tuturor barierelor şi separărilor naţionale şi lingvistice (…). Popoarele nu mai sunt «neamuri», ci sunt reunite într-o singură familie ca popor adevărat al lui Dumnezeu (…). Frunzele pomului vieţii, cu proprietăţile lor vindecătoare, vor tămădui toate rănile – rasiale, etnice, tribale sau lingvistice – care au fărâmiţat şi divizat omenirea atâtea secole.” – Ranko Stefanovic, Revelation of Jesus Christ: Commentary on the Book of Revelation, p. 593

Joi, 27 decembrie – Viaţa pe Noul Pământ

7. Ce i s-a descoperit lui Isaia despre viaţa pe Noul Pământ? Isaia 35:4-10; 65:21-25

În cartea lui Isaia, întâlnim de câteva ori cuvântul „nou”: „lucruri noi” (42:9; 48:6), „o cântare nouă” (42:10), „ceva nou” (43:19), „un nume nou” (62:2). În capitolul 65 este vorba despre o nouă ordine a lucrurilor. Între toate fiinţele create de Dumnezeu este pace şi armonie. Blestemele legământului abătute asupra ţării din cauza neascultării şi răzvrătirii (Leviticul 26:14-17, Deuteronomul 28:30) vor fi înlăturate pentru totdeauna, fiindcă păcatul nu mai există.

Cum va fi să trăim într-un loc atât de frumos? Ne vom mai recunoaşte prietenii şi rudele după ce vom primi nemurirea şi vom fi refăcuţi complet după chipul lui Dumnezeu? Ucenicii L-au recunoscut pe Domnul Hristos după înviere. Maria L-a recunoscut după glas (Ioan 20:11-16). Toma L-a recunoscut după înfăţişare (Ioan 20:27,28). Ucenicii care mergeau spre Emaus L-au recunoscut după modul în care S-a purtat la masă (Luca 24:30,31,35). Deci, dacă vom învia în trup la fel cum a înviat Isus, ne vom recunoaşte unii pe alţii şi vom fi împreună pentru veşnicie!

„Acolo, cei răscumpăraţi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dragostea şi compasiunea pe care însuşi Dumnezeu le-a sădit în suflet îşi vor găsi acolo manifestarea cea mai profundă şi cea mai plăcută. Comuniunea curată cu fiinţele sfinte, socializarea armonioasă cu îngerii cereşti şi cu toţi credincioşii din toate timpurile care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc întreaga familie din cer şi de pe pământ (vezi Efeseni 3:15) – toate acestea constituie motivul fericirii celor răscumpăraţi.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 677

Cum ne putem forma obiceiul de a ne gândi la lucrurile care nu se văd si care sunt veşnice (2 Corinteni 4:16-18) si de a ne bucura de ele încă de pe acum?

Vineri, 28 decembrie – Un gând de încheiere

„Învierea şi înălţarea Domnului nostru sunt o dovadă sigură a biruinţei sfinţilor asupra morţii şi a mormântului şi o garanţie că cerul le este deschis celor care îşi spală veşmintele caracterului şi le albesc în sângele Mielului. Domnul Isus S-a înălţat la Tatăl ca reprezentant al neamului omenesc şi Dumnezeu îi va duce pe cei care reflectă chipul Său ca să privească şi să fie părtaşi împreună cu El la slava Lui.

Sunt locaşuri pentru pelerinii de pe pământ. Există veşminte pentru cei neprihăniţi, cu coroane de slavă şi lauri ai victoriei. Toate câte ne-au produs necazuri, în providenţa lui Dumnezeu, în lumea viitoare se vor limpezi. Lucrurile care au fost greu de înţeles îşi vor găsi explicaţie. Tainele harului vor fi desfăşurate în faţa noastră. Acolo unde mintea noastră limitată nu a putut vedea decât confuzie şi făgăduinţe încălcate, vom vedea cea mai desăvârşită şi frumoasă armonie. Vom vedea că dragostea infinită a fost cea care a rânduit experienţele care ni s-au părut cele mai grele. Pe măsură ce ne dăm seama de grija duioasă a Aceluia care face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine nostru, ne vom bucura cu o bucurie de nespus şi plină de slavă.” – Ellen G. White, Sfaturi pentru biserică, ed. 2000, p. 457

Pentru studiu suplimentar: Sfaturi pentru biserică, cap. „Iată, Eu vin curând”, ed. 2000, pp. 453-459.

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Exodul 13-19
1. De ce nu i-a condus Domnul pe israeliţi pe cel mai scurt drum?
2. Ce metal este amintit pentru a ilustra scufundarea rapidă a egiptenilor în mare?
3. Cum a fost posibil ca urmaşii israeliţilor să vadă mana, chiar şi după încetarea acesteia?
4. De unde aflăm că israeliţii aveau preoţi înainte de stabilirea sistemului preoţesc?

Istoria mântuirii, capitolul 44
5. Cum se deosebesc cele două clase care există între cei ce se pretind urmaşi ai Domnului?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”) sau YouTube (canalul „Conferinta Muntenia – Biserica Adventista de Ziua a Saptea”).
De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.

Comentarii pentru zecimi şi daruri 2018 (descarcă/download) -1. Aceste comentarii au fost pregătite de Departamentul Administrarea Creştină a Vieţii, Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!

Împărtăşindu-ţi credinţa şi altora

Mă rog ca această împărtăşire a credinţei tale să slujească la răspândirea cunoaşterii întregului bine de care avem parte în Hristos Iisus. (Filimon v. 6)

de Steven L. Pogue

După ce ai devenit creştin, cel mai important lucru pe care îl poţi face pentru o altă persoană este să o ajuţi să Îl cunoască, la rândul ei, pe Hristos. Preocuparea ta de a-ţi mărturisi credinţa izvorăşte din compasiune, deoarece îţi aduci aminte cum a fost viaţa ta fără Hristos. În Romani 10:13-14, apostolul Pavel spune: „«Oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.» Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?”

Dar ce anume să spui şi de unde să începi? Dacă vei cunoaşte temeinic conţinutul Evangheliei şi vei stabili în mod corect contextul în care să o comunici, atunci lucrarea ta de împărtăşire a credinţei va deveni mai eficientă.

Prezintă Evanghelia în mod clar

Aşadar, ce anume le spui oamenilor despre Iisus Hristos?

1. Dumnezeu îi iubeşte. Fiecare dintre noi caută semnificaţie şi dragoste. Biblia ne învaţă că existenţa noastră aici pe pământ nu este la întâmplare. Sensul vieţii trece dincolo de ideea supravieţuirii celui mai puternic. Există cineva Căruia îi pasă într-un mod profund de noi şi care înţelege strigătul nostru, adesea înăbuşit, după ajutor. Iată câteva versete care îţi vor putea fi de ajutor atunci când vei vorbi despre dragostea lui Dumnezeu: Ioan 3:16; Romani 5:8; Efeseni 2:4-7.

2. Omul este păcătos. A spune oamenilor ceea ce a făcut Hristos pentru ei implică totodată a le vorbi despre faptul că sunt păcătoşi. Dacă omul nu ar fi pierdut, el nu ar avea nevoie să fie mântuit. Dar atunci când stai de vorbă cu alţi oameni, nu este nevoie să le arunci mereu în faţă păcătoşenia lor – nu uita că, la rândul nostru, şi noi suntem păcătoşi (Romani 3:23). Afirmând starea de păcat a omului, nu spunem că omul nu are valoare sau că nu este capabil să facă fapte bune. Ceea ce afirmă Biblia este că nici una dintre aceste fapte bune nu ne poate deschide drumul spre cer. Datorită păcatelor noastre, merităm să fim despărţiţi de Dumnezeu, indiferent cine suntem noi: „Căci plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23).

3. Hristos a plătit pentru păcatul lor. De ce trebuie accentuată moartea Domnului Iisus Hristos? Deoarece fără moartea Sa, iertarea păcatelor nu ar fi posibilă (Evrei 7:27; 1 Petru 2:24). Mesajul dragostei lui Dumnezeu este incomplet dacă nu legăm această dragoste de dreptatea lui Dumnezeu. Hristos a purtat pedeapsa păcatelor noastre (1 Timotei 1:15). Moartea Sa nu a fost doar un mod de a arăta cât de mult ne iubeşte El; ea a reprezentat totodată plata pentru păcatele noastre, împlinind astfel dreptatea lui Dumnezeu. Iisus le-a spus ucenicilor: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45)

4. Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru a putea plăti pentru păcatul omului, Hristos trebuia să fie atât Dumnezeu, cât şi om (2 Corinteni 5:19; Coloseni 1:19-20; 2:9). Dacă Iisus Hristos ar fi fost Dumnezeu fără să fie om, Dumnezeu nu s-ar fi putut identifica cu umanitatea noastră; dacă ar fi fost doar om, Hristos nu ar fi putut plăti pentru păcatele întregii omeniri. Fiind deopotrivă Dumnezeu şi om, El a luat asupra Lui păcatele noastre. Prin urmare, Hristos este sigura cale spre Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

5. Iisus Hristos a înviat din morţi. Evanghelia, Vestea cea bună, conţine încă un adevăr fundamental: Hristos, care a murit în locul nostru, este viu în veci. Datorită Învierii Sale, noi sărbătorim un mormânt gol. Dacă Iisus Hristos nu ar fi înviat, credinţa noastră ar fi lipsită de valoare (1 Corinteni 15:13-14, 17). Astfel, şi în această privinţă se reflectă unicitatea Persoanei Sale. Iisus nu doar a pretins a fi Dumnezeu; învierea Sa confirmă Dumnezeirea Sa şi puterea asupra morţii (Ioan 11:25; 1 Corinteni 15:55-56). Nu putem avea o relaţie personală cu Mohamed, Confucius sau Buddha – toţi aceştia sunt morţi. Dar Iisus este viu astăzi şi în veci, iar noi Îl putem cunoaşte în relaţia de comuniune cu El.

6. Pentru a dobândi viaţa veşnică, trebuie să răspundem prin credinţă. A fi mântuit înseamnă a recunoaşte că Iisus este Dumnezeu, că sunt un păcătos, că El a murit pentru păcatele mele şi apoi a accepta în mod personal faptul că El a plătit pentru păcatele mele. Această atitudine este descrisă în Biblie prin „a crede” sau „a-L primi pe Hristos” (Ioan 1:12). Eu primesc darul vieţii veşnice, un dar pe care nu l-am câştigat eu şi nu îl merit, din partea unui Dumnezeu care este Creatorul nostru şi care a ales să ne iubească, deşi acest lucru L-a costat însăşi viaţa Fiului Său (Efeseni 2:8-9; Tit 3:5).

Cum să spui altora Vestea cea mai impresionantă din istorie

Fii autentic. Relaxează-te şi fii sincer. Ai putea încerca să spui ceva de genul: „Uite, Domnul Hristos a făcut ceva cu adevărat important în viaţa mea şi aş vrea să îţi vorbesc despre acest lucru”. Explică modul în care Dumnezeu a lucrat în viaţa ta, dar nu încerca să dai impresia că eşti perfect. Ca şi ceilalţi oameni, şi creştinii iubesc sporturile, au o strângere de inimă când trebuie să-şi plătească facturile şi poartă uneori şosete nepereche.

Autenticitatea înseamnă însă totodată faptul că viaţa ta confirmă mesajul pe care îl prezinţi. Oamenii se satură să tot audă cuvinte. Apostolul Pavel le scrie credincioşilor din Tesalonic despre faptul că ei nu doar au auzit mesajul său, ci totodată au văzut modul în care propria sa viaţă reprezenta o dovadă în plus cu privire la adevărul mesajului proclamat (1 Tesaloniceni 1:5; 2:8). Mărturia proclamată prin viaţa sa nu a contrazis mesajul pe care l-a rostit cu gura sa.

Însă faptul că viaţa ta confirmă mesajul tău nu va exclude responsabilitatea pe care o ai de a mărturisi în mod verbal. Ambele componente sunt necesare. Nu te poţi limita doar la a-ţi trăi viaţa de credinţă şi a spera că oamenii din jurul tău vor remarca acest fapt; s-ar putea ca ei să observe că duci o viaţă exemplară, dar să nu ştie cărui fapt se datorează acest lucru. Iisus a trăit o viaţă desăvârşită şi totuşi a proclamat în mod constant Evanghelia. Porunca Sa este să împărtăşim şi altor oameni credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre.

Lasă rezultatele în grija Duhului Sfânt

„A mărturisi cu succes înseamnă a lua iniţiativa de a-L prezenta pe Hristos în puterea Duhului Sfânt şi de a lăsa rezultatele în grija lui Dumnezeu.”¹ A te încrede în puterea Duhului Sfânt în lucrarea de prezentare a Evangheliei înseamnă a crede că El va călăuzi discuţia pe care tu o porţi, folosindu-te de abilităţile tale mentale şi verbale. Rezultatele ţin de domeniul lui Dumnezeu. Trebuie să îţi fie clar în minte a cui responsabilitate este să îi mântuiască pe oameni! Dumnezeu este Cel care lucrează mântuirea oamenilor; responsabilitatea ta este de a prezenta Evanghelia

Fii un bun ascultător. A-ţi împărtăşi credinţa unei alte persoane înseamnă să pui întrebări şi să îl asculţi pe celălalt. Este o conversaţie. Doreşti să cunoşti cum anume gândesc cei cărora le vorbeşti. Astfel, s-ar putea să fie nimerit să întrebi: „Cum crezi tu că un om ar putea deveni creştin?” sau „Cum anume crezi tu că poate ajunge omul în cer?”

Stai aproape de oameni. Autenticitatea şi capacitatea de a-l asculta pe cel căruia îi vorbeşti vor îmbunătăţi împărtăşirea Evangheliei, atunci când acestea sunt însoţite de o calitate foarte importantă: dedicare în a rămâne în relaţie cu oamenii cărora le mărturiseşti. Fără îndoială că vor fi momente când, discutând cu o persoană necunoscută, vei avea la dispoziţie doar câteva minute, de exemplu atunci când călătoreşti în aceeaşi direcţie alături de cineva sau vă aflaţi pentru scurtă vreme împreună, în acelaşi loc. Dar lucrarea cea mai eficientă de mărturisire are loc în contextul relaţiilor.

Aşteaptă-te ca Dumnezeu să te folosească. S-ar putea ca mulţi oameni din această lume să audă despre Hristos datorită ţie. Împărtăşind altor oameni credinţa ta în Hristos, să nu te surprindă modul în care Dumnezeu poate să te folosească.

Acest articol este un extras din partea lui Steven L. Pogue, The First Year of Your Christian Life.

(1) O afirmaţie pe care Bill Bright, fondatorul organizaţiei Campus Crusadefor Christ, a făcut-o adesea.

Cum să petreci timp în comuniune cu Dumnezeu

de Tom Virtue

De-a lungul ultimilor ani, mi-am făcut obiceiul de a pune deoparte, în fiecare lună, o jumătate de zi pe care să o petrec în comuniune cu Dumnezeu. Acest timp s-a dovedit a fi unul benefic, edificator, devenind un bun prilej de analiză a umblării mele cu Domnul. În anumite situaţii, la sfârşitul timpului respectiv am înţeles în mod specific ce schimbări trebuie să fac în viaţa mea. Iar în foarte multe situaţii, m-am simţit împrospătat şi refocalizat din punct de vedere spiritual şi emoţional, datorită timpului pe care l-am pus deoparte pentru a citi, a reflecta, a asculta şi a-mi analiza viaţa.

Voi prezenta pe scurt câteva din ideile mele legate de modul în care să îţi petreci o jumătate din zi, sau chiar o zi întreagă, în comuniune cu Dumnezeu.

În primul rând, începe cu Dumnezeu. Psalmul 139 vorbeşte despre măreţia lui Dumnezeu – faptul că El cunoaşte totul, faptul că, oriunde am merge, El este prezent şi va fi lângă noi pentru a ne călăuzi. Autorul acestui Psalm, după ce a privit la măreţia lui Dumnezeu şi la grija Sa faţă de noi, se roagă lui Dumnezeu prin următoarele cuvinte:

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!Vezi dacă sunt pe o cale rea,şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24)

Iată un mod deosebit de a-ţi începe timpul de părtăşie cu Dumnezeu:

a) Ţi se aduce aminte şi devii din nou conştient de măreţia şi transcendenţa Sa.

b) Meditezi din nou la faptul că Dumnezeu se relaţionează la tine şi îţi poartă de grijă.

c) Îi ceri lui Dumnezeu să îţi cerceteze inima, gândurile şi viaţa şi să te călăuzească.

În mod practic, acesta este felul în care încep fiecare timp special de comuniune cu Dumnezeu, dar nu întotdeauna recurg la Psalmul 139. Mi-am dat seama că, în ce mă priveşte, o metodă folosită de mai mult de două ori îşi pierde din capacitatea de a-mi sensibiliza inima. Însă mă pregătesc pentru acel timp cu o valoarea spirituală deosebită. Pentru prima parte, încerc să aleg un pasaj din Scriptură, un articol, un capitol dintr-o carte sau chiar o secvenţă muzicală.

După o primă parte „planificată”, restul timpului este lipsit de un anumit program prestabilit. Sunt mai multe lucruri pe care le-aş putea face:

• Aş putea citi integral o carte a Bibliei (de preferabil una mai scurtă) şi să îmi notez câteva aplicaţii simple la sfârşit.
• Aş putea să scriu în jurnalul personal câteva lucruri despre viaţa mea, luptele mele, relaţiile şi căutarea înţelepciunii lui Dumnezeu într-o anumită privinţă.
• La fel de bine, s-ar putea să doresc să fac o scurtă plimbare şi să mă rog pentru unele aspecte care mă frământă în momentul de faţă.
• S-ar putea să prefer să analizez programul meu de-a lungul lunii care a trecut şi să înţeleg aspecte în care a lucrat Dumnezeu şi pe care nu le-am sesizat datorită ritmului galopant al vieţii.
• S-ar putea să consider că este un timp prielnic să mă rog lui Dumnezeu să mă călăuzească în a-mi stabili anumite repere şi acţiuni clare pentru următoarele săptămâni.

Câteva întrebări care se ridică adesea:

Ce loc să aleg pentru acest timp?

Pentru mine, locul preferat este o cafenea aflată la o scurtă depărtare de faleza mării. Îmi dă sentimentul unei evadări, pot ajunge cu uşurinţă la malul mării, iar unii dintre oamenii interesanţi pe care îi poţi întâlni într-un oraş aflat pe litoral îmi reamintesc de faptul că acest timp cu Dumnezeu nu este cu totul rupt de realitate. Tot ceea ce Dumnezeu îmi spune sau modul în care El mă călăuzeşte trebuie să fie în legătură cu viaţa reală, nu ca şi cum m-aş afla în mijlocul unui deşert.

Ar trebui să fie oare oameni prin preajmă?

Fiecare dintre noi suntem diferiţi. Personal, mă pot concentra mai bine dacă în jurul meu este activitate care să îmi dinamizeze gândurile. Dacă ar fi un loc în care muzica sau oamenii din jur s-ar auzi tare, atunci într-adevăr nu m-aş mai putea concentra. Dar faptul că văd activitate şi oameni în jurul meu mă ajută să îmi focalizez atenţia asupra unor aspecte specifice. S-ar putea ca în ce te priveşte pe tine, să fii structurat sau structurată altfel. Încearcă să descoperi în timp cum şi când te poţi concentra cel mai bine.

Ce se întâmplă dacă adorm?

Eu nu mi-aş face griji prea mari. Cine crezi că ar putea fi ofensat dacă adormi? Dumnezeu? S-ar putea să fie chiar un semnal destul de clar cu privire la oboseala acumulată şi să preferi să odihneşti puţin înainte de a-ţi începe timpul de comuniune cu Dumnezeu. Unele dintre cele mai bune astfel de momente au constat dintr-un somn bun urmat de un timp foarte eficient de reflecţie şi înţelegere. Domnul este alături de tine chiar şi atunci când dormi, aşa că nu te învinovăţi. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu chiar şi pentru un pui de somn bun!

Cum să procedez dacă, după ce mi-am ales un loc, se întâmplă ceva ce îmi distrage atenţia?

Nu cred că părtăşia ta cu Dumnezeu şi, implicit, calitatea timpului respectiv sunt afectate dacă te duci într-un alt loc în care poţi avea mai multă linişte. Sau s-ar putea ca Dumnezeu să dorească să te rogi pentru oamenii a căror prezenţă ţi-a distras atenţia şi să dobândeşti o mai bună înţelegere cu privire la modul de viaţă al celor care trăiesc lipsiţi de nădejde (aceasta în ideea că este vorba de oameni care nu dovedesc teamă de Dumnezeu şi respect pentru semeni).

Cum să procedez dacă nu mai am ce să fac, ce să citesc, la ce să meditez şi pentru ce să mă rog?

Un timp de laudă este întotdeauna benefic; prin urmare găseşte un text din Scriptură şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru ceea ce Scriptura ne descoperă cu privire la El. De exemplu, de-a lungul Psalmului 138, întâlnim următoarele afirmaţii: „Mă închin în Templul Tău cel Sfânt şi laud Numele Tău, pentru bunătatea şi credincioşia Ta… În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat… Domnul este înălţat: totuşi vede pe cei smeriţi…” (v. 2-3, 6). De asemenea, poţi la fel de bine să asculţi o muzică prin care să fii inspirat la a-I aduce laudă lui Dumnezeu.

Dacă se întâmplă ca în tot acel timp să nu reuşesc decât să îmi liniştesc inima?

Să nu ajungi la concluzia că ai nevoie de ceva care să îţi dea mai multă energie. S-ar putea ca de data aceasta, tot ceea ce a dorit Dumnezeu de la tine a fost să te ducă într-un loc în care să stai în linişte înaintea Lui. Uneori se întâmplă ca, pe parcursul acestui timp, să ni se distragă de foarte multe ori atenţia, iar acest lucru să reprezinte pentru noi într-adevăr o provocare. Cu timpul, acest proces devine mai uşor, prin urmare trebuie să ai răbdare cu tine însuţi.

Sper ca de-a lungul acestui scurt articol, ceva să fi fost spus suficient de tare şi răspicat. Nădăjduiesc că am subliniat îndeajuns de clar că acest timp este petrecut cu Dumnezeu. Un astfel de timp este focalizat în primul rând asupra lui Dumnezeu, şi doar apoi asupra noastre propriei persoane. Elementul central nu este dat de speranţele, nevoile, dorinţele sau anticipările noastre. Rolul principal al unui astfel de timp pus deoparte este de a sta în comuniune personală cu Dumnezeu şi de a-I îngădui să lucreze în viaţa mea. Uneori sunt surprins. Uneori rămân fără cuvinte. Alteori intensitatea acelor momente conduce spre un extaz spiritual. Dar un lucru este clar pentru mine. De când am inclus aceste momente în programul meu, viaţa mea de ucenic al lui Iisus s-a schimbat mult în bine. Recomand din toată inima această disciplină de a stabili un anumit timp ca fiind pus de-o parte şi consacrat comuniunii cu Dumnezeu – aceasta indiferent cât de încărcată ne este agenda şi indiferent cât de multe solicitări ne asaltează.

Importanţa comuniunii cu alţi creştini…

de Steven L. Pogue

Nici un om nu este o insulă, existând doar prin el însuşi; fiecare este o parte a continentului, parte a întregului. – John Donne, Meditation XVII

Oare nu ar fi un lucru deosebit să întâlneşti creştini care, fiind mai înaintaţi pe calea credinţei, să te poată ajuta să creşti spiritual? Oare nu ar fi cu adevărat benefic să petreci timp cu oameni care sunt preocupaţi de îndoielile tale, înţeleg întrebările pe care le ridici şi în acelaşi timp stau ca modele de viaţă trăită în credinţă şi în dependenţă de Dumnezeu?

Din momentul în care ţi-ai început relaţia cu Iisus Hristos, ţi-ai început totodată şi o relaţie cu alţi creştini. Ai devenit acum parte a familiei lui Dumnezeu, iar în familia lui Dumnezeu nu sunt orfani. Dumnezeu nu doreşte ca noi, copiii Săi, să părem nişte insule solitare de credinţă. Dimpotrivă, suntem chemaţi la a fi o comunitate de credincioşi, fiind legaţi unii de alţii şi parte a ceva ce este cu mult mai mare decât noi înşine. Această realitate care îi include pe cei credincioşi şi trece dincolo de ei se numeşte Biserica.

Cuvântul „biserică” reprezintă traducerea unui termen grecesc al cărui semnificaţie este „aparţinând Domnului”. Biblia explică faptul că fiecare creştin – fiecare persoană care crede cu adevărat în Iisus Hristos – este parte a Bisericii, chiar dacă până la un moment dat acea persoană nu a păşit vreodată în clădirea propriu-zisă a unei biserici. Biserica lui Dumnezeu trece dincolo de barierele confesionale, culturale şi naţionale. Una dintre expresiile prin care Biblia descrie această comuniune a credincioşilor este cea de „trup al lui Hristos”.

Eşti parte a aceleiaşi familii, alături de creştinii de pretutindeni – aceasta este dimensiunea universală a Bisericii. Implicit, faci parte din familia creştinilor care trăiesc în apropiere de tine. Aceştia aşteaptă cu nerăbdare să li te alături şi să te integrezi astfel într-o comunitate locală.

Biserica „perfectă”

Atunci când, după convertire, am analizat viaţa a diverse biserici, am avut o atitudine foarte critică. De ce nu au predici mai bune sau strategii de misiune mai eficiente? De ce sunt atât de mulţi oameni ipocriţi? Într-o zi, pastorul bisericii căreia aparţineam a vorbit despre rolul bisericii şi a făcut o afirmaţie care m-a urmărit timp de mulţi ani: „Dacă vei găsi vreodată o biserică perfectă, să nu i te alături. O vei ruina, deoarece tu eşti o persoană imperfectă”. Mi-am dat seama că am analizat într-un mod nedrept propria biserică şi alte comunităţi. De vreme ce eu nu sunt perfect, cum aş putea să aştept ca biserica din care fac parte să fie totuşi perfectă?

Biserica este instituită de Dumnezeu. Hristos a întemeiat Biserica pentru a fi o reprezentare pe pământ a Persoanei Sale, iar cei care fac parte din ea sunt încă în procesul maturizării lor în Hristos. S-ar putea ca atunci când vizitezi o biserică, unii dintre cei pe care îi întâlneşti nici măcar să nu fie creştini, sau dacă sunt, ei să-L fi aşezat pe Hristos pe o poziţie secundară în viaţa lor.

Cu toate că nu vei putea găsi o biserică perfectă, ar trebui să găseşti o comunitate care ţi se potriveşte cel mai bine. În acest moment s-ar putea să gândeşti în felul următor: „Bine. Dar totuşi la care biserică să merg? Cum îmi dau seama care comunitate creştină ar fi cea mai potrivită pentru mine?” Pe lângă informaţiile despre diverse biserici care le poţi găsi chiar pe internet, aş vrea să menţionez câteva aspecte la care să fi atent atunci când cauţi să te integrezi într-o biserică…

Care este crezul bisericii respective?

S-ar putea ca acea biserică locală să aibă un text de referinţă care să articuleze şi să condenseze crezul ei. Dacă este un astfel de text, fă-ţi timp şi citeşte-l cu atenţie, asigură-te că înţelegi lucrurile pe care le citeşti şi te identifici cu ele. Dacă ai întrebări cu privire la aspecte legate de credinţă, întreabă-l pe preotul sau pe pastorul acelei comunităţi.

Exprimă acea biserică dragoste?

Creştinii trebuie să fie recunoscuţi prin dragostea pe care o arată faţă de alţii. Iisus a spus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35). Dar cum anume îţi poţi da seama dacă o comunitate este caracterizată de această dragoste?

Gene Getz, în cartea The Measure of a Church [Măsura unei biserici] spune că dragostea biblică este direct legată de asemănarea cu Hristos: „Dragostea biblică implică manifestarea acelor atitudini şi acţiuni care L-au caracterizat pe Hristos de-a lungul vieţii Sale pământeşti printre oameni”.¹

O asemenea dragoste se reflectă în atitudini de iertare şi încurajare, şi nu de amărăciune şi bârfă; dragostea adevărată se caracterizează prin răbdare şi înţelegere chiar şi faţă de persoane mai puţin agreabile. Atunci când vezi această dragoste pulsând în viaţa Bisericii, Îl vezi de fapt pe Hristos la lucru.

Cum se raportează comunitatea respectivă la Scripturi?

Aproape fiecare slujbă religioasă va cuprinde un timp în care cel care slujeşte va citi un pasaj din Biblie şi va vorbi despre textul respectiv. Ascultă cu atenţie mesajul care se proclamă şi modul în care este abordat textul. Este oare textul biblic analizat într-o atitudine de umilinţă şi onestitate, sau este folosit ca un simplu pretext pentru expunerea propriilor concepţii ale vorbitorului?

Întâlnindu-te cu diferiţi membri ai bisericii respective, întreabă despre modul în care oamenii sunt pregătiţi pentru diverse lucrări duhovniceşti. Unele biserici sunt foarte preocupate în a-i învăţa pe membrii lor cum să studieze Biblia, cum să poată da un sfat potrivit celor apropiaţi, cum să se îngrijească de cei în nevoie sau cum să le spună şi altora despre credinţa lor.

Despre ce anume vorbesc membrii între ei?

Aproape fiecăruia dintre noi îi place să vorbească despre copiii, despre familie, sau despre meciul de ieri. Nu este nicidecum lipsit de spiritualitate să îţi facă plăcere să discuţi cu alţi creştini pe diverse teme. Creştinii ar trebui să se bucure de viaţă! Dar dacă discuţiile noastre în biserică nu se deosebesc cu nimic de conversaţiile pe care le avem la serviciu, atunci ceva lipseşte. Iisus Hristos este tot ce poate fi mai măreţ în acest univers. Îl onorează creştinii acelei biserici pe Iisus Hristos? Sunt oare întâlnirile lor caracterizate de un duh de închinare, dragoste şi devoţiune, în modul în care se relaţionează la Hristos? După ce participi la câteva dintre întrunirile bisericii, îţi vei putea da seama care este motivul real care îi aduce pe oameni împreună; s-ar putea ca ei să vină acolo pentru ei înşişi, pentru pastorul lor, pentru a auzi o predică plăcută sau pentru a fi respectaţi ca oameni religioşi. Scopul final ar trebui să fie unul singur: glorificarea lui Dumnezeu.

Este biserica în relaţie cu alte comunităţi sau organizaţii creştine?

O biserică în care se afirmă unitatea spirituală a Trupului universal al lui Hristos va fi întotdeauna gata să se roage pentru diferite proiecte creştine, iar acolo unde este posibil, să le susţină şi financiar. Un separatism sau individualism dus la extrem este în disonanţă cu modelul care îl vedem printre bisericile Noului Testament.

Este timpul să te hotărăşti

După ce ai participat la slujbele religioase în câteva biserici şi te-ai hotărât în care comunitate să rămâi, începe să cauţi oportunităţi prin care să îi poţi cunoaşte personal pe membrii acelei comunităţi. Unii s-ar putea să fie reticenţi în a se prezenta pentru că este posibil să se fi adăugat recent bisericii. Ia iniţiativa şi începe să-i cunoşti pe oameni. Nu te vei maturiza în relaţia ta cu Hristos, rămânând izolat în coconul unui creştinism privat. Sunt mulţi oameni cărora le pasă cu adevărat de tine şi care s-ar bucura să te sprijine atunci când treci prin momente dificile. Ei formează împreună acest „miracol al eliberării”; ei formează Biserica.

Acest articol este un extras din cartea lui Steven L. Pogue, The First Year of Your Christian Life[Primul an al vieţii tale de credinţă].

(1) Gene Getz, The Measure of a Church, Regal Books, Glendale: CA, 1975, pag. 33.

Câteva unelte folositoare

Într-o seară, când m-am întors la cămin, am găsit-o pe una dintre prietenele mele apropiate plângând în cameră. Ea mi-a spus: „Te-am căutat peste tot. Vreau să devin şi eu o creştină. Ce trebuie să fac?” Nu aveam nici cea mai vagă idee cu privire la ceea ce ar fi trebuit să îi spun. La rândul meu, eram creştină doar de şase luni. Astfel că i-am vorbit despre Iisus şi despre motivul pentru care eu eram aşa de bucuroasă să Îl cunosc. Dar de fapt nu mă gândisem niciodată să-i explic unei alte persoane cum îşi poate începe relaţia cu Dumnezeu. Oricum, nu ştiam ce să spun. Astfel că doar ne-am rugat împreună şi L-am rugat pe Iisus să vină în viaţa ei. În momentul respectiv, aceasta era tot ce puteam face mai bine.

Ce ne spune Biblia cu privire cum ne putem începe relaţia cu Dumnezeu? Şi cum anume putem explica acest lucru unei alte persoane?

Iată o sugestie foarte simplu de urmat. Citeşte articolul de la următorul link: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Acest articol este o prezentare foarte clară a ceea ce Dumnezeu ne oferă şi cum poate cineva intra în comuniune cu Hristos.

Ai putea să tipăreşti articolul şi să i-l dai cuiva; sau chiar mai simplu, l-ai putea trimite unui prieten prim e-mail. Dar cel mai bine ar fi ca să te şi întâlneşti cu persoanele cărora vrei să le mărturiseşti – atunci când acestea sunt dispuse să te întâlnească – şi să le arăţi materialul respectiv. Efectiv milioane de oameni au fost conduşi înspre o relaţie cu Hristos prin simplul fapt că, la un moment dat, un creştin şi-a pus timp deoparte şi le-a citit articolul menţionat anterior. Atunci când prezinţi acest rezumat al Evangheliei unei persoane în mod direct, ai posibilitatea să răspunzi la întrebările care apar şi să subliniezi faptul că dorinţa ta este ca ei să înţeleagă lucrurile pe care le aud.

Ai putea să începi în felul următor: „Cu ceva vreme în urmă, am aflat cum anume pot avea o relaţie cu Dumnezeu; iar acum sunt foarte recunoscător pentru faptul că această relaţie a devenit realitate în viaţa mea. Aş avea următoarea întrebare: Ţi-a arătat vreodată cineva până acum modul în care poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu? Dacă nu, m-aş bucura să fac eu acest lucru! Se poate?” Iar apoi într-un mod cât mai natura şi simplu, citeşte articolul parcurgându-l în întregime.

Dacă doreşti să obţii copii în format mai mic ale acestei prezentări a Evangheliei, poţi comanda pe internet la următoarea adresă: Campus Crusade. Uneori dăruiesc această broşură persoanei cu care am vorbit, ca un fel de rezumat al conversaţiei avute. S-ar putea să spun ceva de genul: „Mulţi oameni şi-ar dori să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal, dacă ar şti cum. Am vrut să îţi las această broşură; dacă vreodată te vei hotărî să intri într-o relaţie personală cu Dumnezeu, lucrurile scrie aici îţi vor explica cum anume poţi începe.”

Textul din 1 Petru 3:15 îi îndeamnă pe creştini: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă…” Acesta este un verset deosebit de important, care descrie cum anume, cu ce atitudine, ar trebui să mărturisim altora despre Hristos. Fii gata şi dornic să le spui semenilor de ce eşti plin de speranţă, însă fă acest lucru cu delicateţe şi respect. Dacă îţi pun o întrebare la care nu ştii răspunsul, spune-le sincer că nu ştii, dar că te vei strădui să găseşti răspunsul la întrebarea respectivă. Le poţi totodată recomanda site-ul EveryStudent.ro. Conţinutul site-ului acoperă o mulţime de subiecte relevante pentru cei care L-au primit pe Hristos de curând.

Roagă-te lui Dumnezeu ca El să îţi îndrepte gândul spre acei oameni din jurul tău care Îl caută pe Hristos. Pe măsură ce El face acest lucru, roagă-te pentru persoanele respective pe nume; cere-I lui Dumnezeu să le dea o dorinţă tot mai puternică de a-L cunoaşte şi să călăuzească pe cineva care să meargă şi să le vestească Evanghelia. S-ar putea ca, la un moment dat, Dumnezeu să îţi ceară ţie să stai de vorbă cu persoanele pentru care te-ai rugat.

Atunci când intenţionezi să stai de vorbă cu cineva despre Dumnezeu, este foarte important ca în primul rând să stai de vorbă cu Dumnezeu. Aproprie-te de El în rugăciune: „Dumnezeule, mă rog ca Tu să vorbeşti prin mine, să faci ca prin mine să se vadă dragostea cu care Tu iubeşti acea persoană. Călăuzeşte-mă prin Duhul Tău. Mă încred în Tine, Doamne, că îmi vei da cuvintele potrivite.” (Adu-ţi aminte că te poţi ruga lui Dumnezeu şi fără să închizi ochii sau să vorbeşti cu voce tare – iar în situaţia la care ne referim, cred că este nimerit să procedezi astfel.)

Acum ai la îndemână o prezentare a Evangheliei şi te poţi folosi rezumatul respectiv. Acum ştii cum să te rogi şi să te odihneşti în dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. De asemenea, ai învăţat să te încrezi în faptul că Duhul Sfânt va vorbi prin tine. Iisus a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele…” (Matei 28:18-20). Vei fi deosebit de fericit să vezi modul în care Dumnezeu va lucra prin tine!

Pregătindu-te pentru momente dificile…

de Steven L. Pogue

Biblia conferă o mare importanţă minţii tale. „Aţi fost învăţaţi”, le spune apostolul Pavel credincioşilor din Efes, „să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efeseni 4:22-23). Într-o altă epistolă, adresată de data aceasta bisericii din Roma, Pavel scrie: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi” – altfel spus, „să fiţi transformaţi” – „prin înnoirea minţii voastre….” (Romani 12:2).

Doreşti să Îl slujeşti pe Hristos. Dar uneori este greu să faci acest lucru, atunci când viaţa ta – şi în special lumea gândurilor tale – nu este în armonie cu credinţa creştină pe care o mărturiseşti. Nu poţi să te uiţi la televizor, să mergi la serviciu sau să iei prânzul alături de colegii de muncă fără să bombardat cu mesaje care contrazic sau ridiculizează credinţa ta. Mintea ta poate deveni robită de acele gânduri.

Biblia vorbeşte despre dorinţele tale şi despre voia ta, folosind adesea un singur cuvânt: „inima”. Cea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Domnul cu toată inima ta. Acolo unde este inima ta, acolo este şi comoara ta – în aceste cuvinte a explicat Iisus valoarea a ceea ce se petrece în inima noastră. La rândul său, apostolul Pavel scrie: „Îndreptaţi-vă inima spre lucrurile de sus, nu spre cele de pe pământ” (Coloseni 3:1-2 trad. NIV).

S-ar putea să ajungi să spui şi tu asemeni profetului Ieremia: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).

Dumnezeu ţi-a dăruit un mijloc prin care mintea ta poate fi curăţită iar inima ta, transformată. Acest dar al lui Dumnezeu este Biblia. Efectul ei în viaţa ta sporeşte atunci când începi să şi înveţi pe de rost diverse texte biblice.

Iisus a fost ispitit de Satana după ce postise în deşert timp de patruzeci de zile. El a contracarat fiecare atac din partea Satanei, citând din cartea Deuteronom. Unul din răspunsurile date de Iisus a fost acesta: „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Dintre textele pe care le-am memorat, două versete au reprezentat întotdeauna o insulă de refugiu spiritual atunci când m-am confruntat cu ispitele: „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul tău… Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119:9, 11). Nu mă mai pot socoti tânăr, dar fără îndoială că mă regăsesc şi acum în această dorinţă de a rămâne curat. Iisus s-a rugat pentru ucenicii Săi astfel: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Prin faptul că înveţi pe de rost texte din Scripturi, îţi transformi gândirea şi, în mijlocul ispitei, îţi focalizezi atenţia asupra lucrurilor care au cu adevărat valoare.

Memorarea Bibliei. S-ar putea ca în mintea ta să îţi vină imaginea unui om studios, cu privire crucişă, ascuns în biblioteca vreunui seminar; sau s-ar putea ca imaginea să fie cea a unui copil care recită, spre încântarea audienţei, verstele pe care le-a învăţat pe de rost. Ar fi cazul să renunţi la aceste imagini deformate. Memorarea Scripturii este foarte importantă pentru toţi, deoarece este vitală pentru creşterea noastră spirituală. S-ar putea ca memorarea unor versete să ţi se pară ceva imposibil de realizat – te consideri prea ocupat sau prea în vârstă pentru a mai putea memora ceva. Oare chiar aşa să fie?

Psihologul Tim LaHaye explică faptul că reuşita noastră în ce priveşte memorarea nu ţine de aspectul mental, ci de cel motivaţional: „Dacă cineva te întreabă adresa ta sau numărul de telefon, îţi poţi reaminti imediat aceste informaţii, fără nici o dificultate. Oricine poate memora astfel de informaţii, poate memora şi versete biblice. Într-adevăr, memorarea Scripturii presupune multă muncă, dar este cu mult mai profitabilă pentru viaţa spirituală decât orice altă metodă cunoscută de studiu biblic.”¹

Psalmul 1 descrie persoana care memorează Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi se gândeşte adesea la acest Cuvânt, meditând asupra lui: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmul 1:1-2).

Atunci când doreşti să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu atât de mult, încât petreci timp să îl memorezi, acesta devine parte a gândurilor tale. Vei vedea cum, pe neaşteptate, îţi vei aduce aminte de textele biblice învăţate. Dacă te trezeşti în timpul nopţii plin de mânie sau teamă, poţi alege să îţi reaminteşti de acele versete din Cuvântul lui Dumnezeu, care se referă la astfel de trăiri lăuntrice.

Psalmistul explică rezultatul pe care îl produce în cel credincios meditarea la Cuvântul divin: „El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit” (Psalmul 1:3). Cei care se gândesc mereu la Cuvântul lui Dumnezeu îşi continuă drumul, chiar şi atunci acesta când e greu. Ei nu vor fi copleşiţi de presiunea unor situaţii critice, ci vor persevera în umblarea lor cu Dumnezeu.

Iisus a exemplificat această perseverenţă prin viaţa pe care a trăit-o pe pământ. Nu putem pretinde că vom putea trăi asemenea Celui care a fost lipsit de orice vină şi Dumnezeu întrupat, dar cel puţin putem preţui acele lucruri pe care El însuşi le-a considerat drept de valoare. Deschide Biblia la oricare dintre cele patru evanghelii şi începe să citeşti despre Iisus. Aproape 10 % din cuvintele rostite de El şi redate în evanghelii reprezintă citate din Vechiul Testament. Învăţând pe de rost pasaje din Scripturi, Iisus a putut să găsească întotdeauna textul care se potrivea unei anumite situaţii, asemeni unui meşter care din instinct ia exact unealta de care are nevoie. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în viaţa ta.

Textul din Romani 12:2 spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Memorând Scriptura şi apoi meditând cu consecvenţă asupra ei, vei dobândi un sistem de referinţă pe baza căruia să evaluezi toate mesajele care îţi parvin prin mass-media, prietenii de la serviciu, prin familia ta – altfel spus, vei avea un criteriu de evaluare pentru toate lucrurile la care este expusă viaţa ta. Nu vei mai purta chipul lumii, ci, pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu îţi reînnoieşte gândirea, viaţa ta va fi transformată.

Să facem un test. Uită-te la ceas şi ţine minte ora. Ceea ce urmează va cere ceva efort, dar vei fi surprins cât de puţin timp îţi ia de fapt memorarea cu acurateţe unui verset sau două. (Chiar şi cei care au memorat mii de versete au început prin a învăţa verset cu verset.) Să luăm de exemplu Filipeni 4:6-7 – „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”

Memorarea începe prin familiarizare. Citeşte versetul cu voce tare de câteva ori. În acest proces, mintea ta este implicată în trei moduri: privire, rostire şi auzire. Apoi, copiază aceste versete pe un cartonaş sau pe un stick-note. Dacă alegi a doua opţiune, vei putea lipi hârtia pe frigider sau pe oglinda de la baie, fiind astfel simplu să te uiţi din nou peste cele două versete.

Acum încearcă să spui aceste versete din minte. Nu îţi fă probleme dacă te vei opri şi te vei uita pe foaia pe care le-ai scris. Continuă, rostind propoziţie după propoziţie. Atunci când consideri că ai învăţat acel text pe de rost, scrie-l din minte. Ai terminat? Uită-te din nou la ceas. Eşti cu aproximativ patru zeci de cuvinte – cele două versete – mai aproape de a deveni un creştin consacrat memorării Scripturii.

Pentru a te ajuta să începi să memorezi, enumăr câteva versete cu care ai putea începe:

1 Corinteni 10:13
1 Ioan 1:9
1 Ioan 5:11-13
Romani 3:23
Ioan 1:12
Romani 5:8
Efeseni 2:8-9
Galateni 2:20
Filipeni 4:13
Romani 12:1-2
Romani 8:28
Ioan 16:33
Efeseni 6:10-11
1 Petru 5:7
Fapte 1:8

Moduri plăcute de studiere a Bibliei…

Cum pot studia Biblia într-un mod plăcut?

1. Citeşte câte o carte din Biblie – Ar fi bine să începi cu una dintre evanghelii (Matei, Marcu, Luca sau Ioan) sau cu o altă carte a Noului Testament. S-ar putea să preferi să citeşti în fiecare zi doar câteva paragrafe, poate o jumătate de capitol sau chiar un capitol întreg. Dar în fiecare zi vei continua lectura de acolo de unde ai întrerupt-o ultima dată. Pe măsură ce citeşti, notează-ţi versetele care au o semnificaţie sau o valoare aparte pentru tine.

2. Încearcă metoda TOPAR – Acest cuvânt reprezintă de fapt un acrostih, ale cărui litere te vor călăuzi de-a lungul timpului de studiu. Metoda pe care o schiţez aici poate fi aplicată la orice pasaj din Scriptură. Vei fi surprins(ă) să vezi cât de folositoare poate fi această abordare. Iată câţiva paşi pe care trebuie să îi parcurgi: În primul rând, ai nevoie pentru notiţe de o foaie albă sau o pagină nouă din jurnal. Opreşte-te asupra unui text de dimensiuni reduse, din Biblie – de exemplu: Efeseni 1:3-10; Efeseni 1:11-14 sau Filipeni 4:4-9. Te vei limita în studiul tău la aceste câteva versete. Primul pas este să citeşti paragraful respectiv o dată sau de două ori. După aceea, parcurge următorii paşi, având mereu în minte textul studiat şi notându-ţi observaţiile pe hârtie:

T – Titlu: Ce titlu ai da secţiunii pe care ai citit-o?

O – Observaţii: Scrie, în cuvintele tale, despre ce vorbeşte textul respectiv; altfel spus, parafrazează textul ales.

P – Principii: Scrie care sunt cele mai importante principii pe care le-ai descoperit în text; de exemplu: „Îngrijorează-te mai puţin şi roagă-te mai mult” sau „În relaţiile cu ceilalţi, vorbeşte cu sinceritate şi poartă-te cu blândeţe”.

A – Aplicaţie: Luând în considerare principiile descoperite în text, notează în ce mod crezi că Dumnezeu aşteaptă de la tine ca tu să îţi schimbi gândirea şi comportamentul.

R – Rugăciune: Roagă-te lui Dumnezeu, vorbindu-I despre ceea ce ai citit. Aşterne totodată în scris un scurt mesaj adresat lui Dumnezeu, în care să Îi mulţumeşti pentru Cuvântul care ţi l-a descoperit.

3. Parcurge un studiu deja existent. Câteva asemenea studii se găsesc şi pe acest site: lecţiile cuprinse în Paşi spre maturizare şi articolele de la sfârşitul secţiunii Link-uri utile. Poţi găsi studii similare şi în diverse librării creştine.

4. Studiază relaţia lui Dumnezeu cu diferiţi oameni din Biblie. Încă din primul capitol se poate vedea faptul că Biblia vorbeşte în primul rând despre Dumnezeu şi despre relaţia dintre El şi poporul Lui. Putem cunoaşte mai multe despre Dumnezeu studiind viaţa personajelor biblice şi relaţia dintre Dumnezeu şi aceşti oameni. Prin modul în care El se descoperă oamenilor de-a lungul Scripturii, ajungem să-L cunoaştem mai bine, aflăm care sunt lucrurile pe care El le preţuieşte; înţelegem totodată dragostea şi dreptatea Sa, vedem modul în care El acţionează în favoarea celor care se încred în El. Menţionez câteva personaje biblice proeminente, cu care ai putea începe: Moise, David, Pavel, Petru sau Marta.

5. Roagă-L pe Dumnezeu să îţi vorbească cu privire la o anumit subiect.Pentru a afla mai multe despre acest mod de abordare a Scripturii, citeşte articolul Cum ne vorbeşte Dumnezeu prin mesajul Bibliei.

Credinţa nu este un sentiment

Înţelegând cum să avem încredere în Dumnezeu…

de Ney Bailey

Mi-am turnat un pahar de limonadă cu gheaţă, am ascuţit un creion şi mi-am luat Biblia, dornic să-mi încep tema pe care o aveam de făcut. Ceva mai devreme, în ziua respectivă, profesorul care preda studiul biblic în cadrul Şcolii de vară ne ceruse următoarele: „Pentru întâlnirea următoare, realizaţi o prezentare a tot ceea ce afirmă Epistola către romani despre credinţă.” Iniţial păruse a fi o temă uşoară, care nu avea să îmi răpească prea mult timp.

Dar am avut o surpriză. Am descoperit în scurt timp că acest cuvânt – credinţă – apare de nenumărate ori în Romani şi că studiul meu avea să fie mai lung decât mi-am închipuit

Ce este credinţa

Pe măsură ce parcurgeam textele despre credinţă din Epistola către romani, mi-am dat seama că mă confruntam cu următoarea întrebare: „Credinţa este probabil cel mai important lucru din viaţa mea, dar cum o definesc? Ce este de fapt credinţa?”

Mi-am amintit de o întâmplare care se petrecuse cu opt ani în urmă, atunci când pentru prima dată m-am alăturat organizaţiei creştine Campus Crusade for Christ. Am auzit despre calea credinţei, dar nu înţelegeam ce înseamnă a merge pe această cale. Acum, când citeam cartea Romani, căutând referi la „credinţă”, mi-am spus: De atunci am învăţat atât de multe lucruri. Dar cu toate adevărurile pe care le cunoşteam cu privire la credinţă, mi-am dat seama că încă nu o puteam defini.

Ştiam că Biblia conţinea sute de referiri la „credinţă”, în texte precum: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17) sau „…ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dar eram surprins că nu puteam da acestui cuvânt o definiţie simplă, personală; niciodată nu reuşisem să finalizez afirmaţia: „Pentru mine, credinţa este _______________.”

M-am rugat în felul următor: Doamne, oare care este din perspectiva Ta definiţia credinţei?

Mi-a venit în minte o relatare în care Iisus îi spusese cuiva: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). La ce anume făcuse referire Iisus ca fiind o „credinţă atât de mare”?

M-am uitat imediat în paragraful din Luca 7, despre acel centurion (sau „sutaş”), care fusese gata să creadă că Iisus îl putea vindeca pe unul dintre slujitorii săi loiali, aflat pe moarte. Centurionul i-a spus lui Iisus: „ …zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit” (Luca 7:7). Apoi, acest soldat roman a folosit un exemplu personal, pentru a arăta faptul că înţelesese ce înseamnă a acorda unei persoane încredere şi ascultare.

Drept răspuns, Iisus s-a întors către mulţimea care îl urma şi a spus: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). Afirmaţia lui Iisus sugera că această „credinţă atât de mare” însemna de fapt încrederea în cuvântul rostit de El.

Putea fi confirmată această definiţie şi de alte texte din Scriptură? Deoarece capitolul 11 din Evrei este numit adesea „galeria eroilor credinţei”, am început să studiez acest text.

A-L crede pe Dumnezeu pe deplin

După citirea şi recitirea pasajului, urmărind modul în care se repetă expresia „prin credinţă”, am început să observ faptul că toţi oamenii menţionaţi aveau ceva în comun. Indiferent cine era persoana despre care vorbea autorul epistolei, fiecare persoană la care făcea referire îl crezuse pe Dumnezeu pe cuvânt şi ascultase de poruncile Sale. Iar ei rămăseseră astfel în amintirea urmaşilor datorită credinţei lor.

De exemplu, Dumnezeu i-a spus lui Noe să construiască o corabie. Cu toate că nu plouase niciodată înainte, Noe L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a construit corabia (Evrei 11:7).

Dumnezeu i-a spus lui Avraam să plece într-un loc pe care avea să îl primească drept moştenire. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, a părăsit ţinuturile care îi erau familiare şi a plecat spre ţara făgăduită (Evrei 11:8).

Dumnezeu i-a promis Sarei, care era înaintată în vârstă, că ea va naşte un fiu. Scriptura afirmă: „…fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:11). Ea L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt.

Indiferent de circumstanţe, în pofida unor argumente logice sau a altor motive care afirmau contrariul, şi indiferent de felul cum s-au simţit, toţi cei menţionaţi în Evrei 11 s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu şi au ales să fie ascultători.

M-am întrebat atunci: Dacă Luca 7 şi Evrei 11 oferă mărturii cu privire la credinţă, există oare vreun pasaj care să ilustreze lipsa credinţei?

Mi-a amintit de un episod din Marcu 4: Iisus se afla la sfârşitul unei zile de-a lungul căreia predicase şi îi învăţase pe oameni în jurul Mării Galileii. El le-a dat ucenicilor porunca de a trece de cealaltă parte a mării. La început, ei s-au crezut în cuvintele Sale: s-au urcat într-o corabie cu El şi s-au îndreptat spre malul celălalt. Dar când s-a pornit furtuna, ei au început să se teamă şi şi-au pierdut încrederea că vor putea ajunge vreodată la ţărm. Atunci Iisus i-a întrebat: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi?” (Marcu 4:40). El ar fi putut să spună la fel de bine: „De ce nu vă încredeţi în cuvântul Meu?”

Întotdeauna am preţuit primul verset din Marcu 5: „Au ajuns pe celălalt ţărm al mării…” Cuvântul lui Iisus s-a dovedit a fi adevărat.

Studiind aceste trei pasaje, ajunsesem la o definiţie simplă, de lucru, a credinţei: A crede înseamnă a-L lua pe Dumnezeu pe cuvânt. Nu eram sigur că voi reuşi să scriu sinteza care mi se ceruse, referitoare la învăţătura despre credinţă în Romani, dar am ştiut că învăţasem ceva care se va dovedi a fi foarte important în umblarea mea cu Dumnezeu.

Ce spune Dumnezeu despre Cuvântul Său?

Însă mai aveam o întrebare. Dacă „a crede” înseamnă a te bizui pe deplin pe cuvântul lui Dumnezeu, oare ce spune Dumnezeu despre cuvântul Său? Scriptura însăşi a fost cea care mi-a oferit răspunsul:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

„Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25).

„Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8).

Aceste versete îmi spuneau că totul se poate schimba în viaţa mea, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi. Adevărul Său niciodată nu se schimbă. Începeam să întrevăd o licărire a modului în care credinţa în promisiunile lui Dumnezeu ar putea să îmi determine restul vieţii mele.

De exemplu, eu sunt genul de persoană care resimte viaţa într-un mod foarte intens. Uneori sunt atât de fericit, încât am impresia că nu mă voi fi mai întrista niciodată. Alteori sunt atât de trist încât mă gândesc că nu voi mai fi fericit niciodată…; şi sunt momente când nu simt aproape nimic.

Dar pe cât sunt de puternice şi de fluctuante sentimentele mele, pe atât este Cuvântul lui Dumnezeu:

• mai adevărat decât orice simt
• mai adevărat decât orice experienţă prin care trec
• mai adevărat decât orice situaţie cu care mă voi confrunta
• mai adevărat decât orice din lume

De ce? Pentru că cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece. Aceasta înseamnă că indiferent de ceea ce simt şi indiferent de experienţele prin care trec, pot alege să mă încred în Cuvântul lui Dumnezeu ca realitate neschimbătoare a vieţii mele.

Privesc în urmă la acea seară de vară şi la temă respectivă de studiu ca un punct de cotitură în viaţa mea. De nenumărate ori de atunci, în momente când circumstanţele şi sentimentele mi s-au părut mai reale decât viaţa însăşi, am ales să mă încred în Cuvântul lui Dumnezeu, considerându-l mai adevărat decât orice altceva. Am ales să trăiesc prin credinţă.

Uneori acea alegere a fost dificilă.

Oare este important ceea ce simt?

După acea seară de vară au fost momente când nu am simţit dragostea lui Dumnezeu. Aş fi putut alege să mă las purtat de sentimentul respectiv, lăsându-mă să alunec într-o stare de auto-compătimire, dar am ales să vin înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, nu mă simt iubit. Acesta este adevărul. Aici sunt în momentul de faţă. Dar Doamne, Cuvântul Tău spune că Tu mă iubeşti. De fapt, Tu ai spus că mă iubeşti cu o iubire veşnică (Ieremia 31:3). Tu niciodată nu încetezi să mă iubeşti. Atunci când toate se prăbuşesc în jurul meu, dragostea Ta pentru mine rămâne aceeaşi. Cuvântul Tău spune că Tu nu eşti părtinitor (1 Corinteni 13). Aceasta înseamnă că nu iubeşti pe altcineva în această lume mai mult decât mă iubeşti pe mine. De aceea, Doamne, Îţi mulţumesc că sunt iubit de Tine (Fapte 10:34). Cuvântul Tău este mai adevărat decât ceea ce eu simt.”

Am început să înţeleg faptul că o astfel de atitudine faţă de ceea ce simţeam îmi oferea în acelaşi timp posibilitatea de a fi sincer faţă de Dumnezeu cu privire la sentimentele mele şi de a alege să cred Cuvântul Său atunci când aceste sentimente erau în contradicţie cu promisiunile Sale.

Au fost alte situaţii, când m-am confruntat cu temeri, singurătate sau deprimare. În acele momente, inima mea resimţea în mod real, fizic, durerea pricinuită de situaţiile respective din viaţă; atunci am fost cel mai ispitit să mă îndoiesc de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Însă cu toate acestea, am ales să mă încred în acest Cuvânt. De mii de ori rugăciunile mele au început: „Doamne, mă simt… dar, Doamne, Cuvântul Tău spune… ”.

Şi am înţeles că El îmi transformă sentimentele, aşezându-le în armonie cu Cuvântul Său, făcând acest lucru la momentul şi în modul ales de El.

Suntem creaţi ca fiinţe emoţionale

Atunci când am fost ispitit să mă condamn pentru sentimentele pe care le aveam, ceea ce m-a ajutat a fost să îmi amintesc faptul că Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi că sfera emoţională a individualităţii noastre reprezintă parte a chipului Său în noi. Sentimentele nu reprezintă ceva greşit. Chiar şi Hristos a avut sentimente. El nu a încercat să „nu simtă”. El nu şi-a ascuns emoţiile; în schimb, El le-a integrat în relaţia cu Tatăl Său. El a fost cinstit, real, autentic. În Grădina Gheţimani, în noaptea dinaintea răstignirii, Scriptura ne spune că Iisus a fost „mâhnit”, „întristat de moarte”, „înspăimântat”, „într-un chin ca de moarte” (Matei 26:37-38; Marcu 14:33; Luca 22:44). Iisus a lăsat să se vadă suferinţa Sa lăuntrică, ceea ce simţea în acel moment, şi S-a încrezut în Tatăl în mijlocul acelor trăiri agonizante.

Asemeni Lui, şi noi avem libertatea nemărginită să fim sinceri înaintea Domnului cu privire la sentimentele noastre, să îi spunem cu sinceritate despre momentul din viaţă în care ne aflăm şi ce anume se petrece în vieţile noastre..

Cum răspundem?

Celor care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, Biblia le promite că tot ce se întâmplă în vieţile lor va avea ca efect modelarea lor după chipul lui Iisus (Romani 8:28-29). Unii dintre noi ne-am rugat probabil o rugăciune asemănătoare cu aceasta: „Doamne, Te rog să mă ajuţi să fiu asemeni Ţie. Doresc ca Tu să mă modelezi spre asemănarea cu Hristos.” Deseori, ceea ce dorim cu adevărat este ca Dumnezeu să ne dea un anestezic aşa încât noi să dormim în timp ce El face operaţia în inimile noastre, pentru a ne modela după caracterul perfect al lui Hristos. Nu dorim să ne trezim decât atunci când transformarea este finalizată! Dorim să beneficiem de rezultatul final, fără a resimţi însă durerea care însoţeşte procesul.

Însă Dumnezeu nu lucrează în acest fel. El este preocupat de situaţiile prin care trecem, dar eu cred că El este mai preocupat de felul în care noi răspundem la acestea. Răspunsul respectiv este o chestiune a voinţei noastre. El permite încercărilor, ispitirilor şi presiunilor vieţii să vină peste noi, astfel încât să avem posibilitatea de a răspunde fie prin a ne încrede în ceea ce simţim şi trăim, fie prin a-L crede pe El pe cuvânt.

Am învăţat să mă deprind a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt – şi acum e o deprindere! Şi tu şi eu putem în aceeaşi măsură să ne obişnuim să ascultăm de sentimente, gânduri, şi circumstanţe, permiţându-le să ne controleze viaţa, sau ne putem deprinde să ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu, în pofida tuturor sentimentelor şi experienţelor vieţii. Trebuie să decidem, prin voinţa noastră, să credem că adevărul Cuvântului Său depăşeşte realitatea sentimentelor noastre.

Am făcut un legământ că întreaga mea viaţă mă voi ancora în Cuvântul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a onorat acel angajament. Totuşi, au fost momente când aş fi putut cu uşurinţă să revin asupra legământului meu, deoarece mi se părea că nu poate exista ceva mai autentic decât situaţia prin care treceam; în asemenea momente, sentimentele mele erau complet opuse direcţiei date de Cuvântul lui Dumnezeu; dar, mereu, de fiecare dată, am descoperit că Dumnezeu rămâne credincios Cuvântului Său.

Cum ne vorbeşte Dumnezeu prin mesajul Bibliei…

de Marilyn Adamson

„Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El.” (Proverbe 30:5)

Sunt uimită de călăuzirea pe care ne-o oferă Dumnezeu. Prin cuvintele Scripturii, Dumnezeu ne vorbeşte despre aspecte ale vieţii precum: puritatea sexuală, problema îngrijorării, comportamentul în relaţii, problema banilor, motive pentru a ne ruga, importanţa credinţei, eliberarea de patimi şi păcate care ne robesc, şi aşa mai departe. Îi sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a revelat prin Cuvântul Său. Dacă ne lăsăm călăuziţi de înţelepciunea Sa, putem evita multe probleme cu care alţii se confruntă pentru că nu cunosc Cuvântul Scripturii. Prin intermediul ei, învăţăm cine este Dumnezeu, ce anume are valoare înaintea Sa şi cum să ne încredem în El.

Am descoperit o modalitate deosebită prin care pot descoperi în textul biblic mesajul pe care Dumnezeu îl are pentru mine. În cele ce urmează, voi descrie pe scurt această metodă pe care o folosesc adesea atunci când doresc să înţeleg cum anume se adresează Scriptura unei situaţii particulare din viaţa mea.

Iau Biblia, o foaie de hârtie liniată şi o concordanţă biblică. (Concordanţa biblică este un instrument important în studierea Scripturii. Ea conţine de fapt o listă a cuvintelor folosite în Biblie şi textele în care acestea apar. Unele ediţii ale Bibliei includ şi o astfel de concordanţă. Acest instrument de studiu poate procurat dintr-o librărie obişnuită sau prin internet.) În partea de sus a paginii scriu în două sau trei fraze ce anume mă preocupă. Ar putea fi vorba de o întrebare despre Dumnezeu, sau despre voia Lui cu privire la anumite lucruri, sau o întrebare cu privire la viaţa creştină. Poate este o situaţie care mă preocupă şi am nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu în acea privinţă. Scriu pe hârtie câteva fraze care să sintetizeze situaţia în care mă aflu sau ce anume m-a determinat să ridic întrebarea respectivă.

Apoi Îl întreb pe Dumnezeu cu privire la acel aspect, trecând întrebarea şi pe hârtie.

Astfel, ceea ce am scris ar putea arăta în felul următor:
„Dumnezeule, mă simt copleşită de toată munca pe care tebuie să o fac. Tu cunoşti toate aceste îndatoriri pe care le am: … Iar eu nu sunt sigură că îmi voi putea îndeplini toate responsabilităţile. De aceea sunt mânioasă. Pot găsi în Cuvântul Tău o îndrumare în această privinţă?”

Caut în concordanţa biblică acel cuvânt care mă interesează şi voi descoperi o listă cu mai multe versete. (De exemlu, în dreptul cuvântului „mânie” s-ar putea să găsesc, printre altele: Marcu 3:5; Marcu 11:14-16; Romani 2:8; Matei 23; etc.)

Apoi, caut versetele respective în Biblie şi le citesc. Dacă întâlnesc vreun verset care se leagă de întrebarea mea, îl scriu pe hârtie, cuvânt cu cuvânt. (Scriindu-l, voi putea observa mai bine ce vrea să spună acel text.) Continui să fac acelaşi lucru şi cu următoarele versete; s-ar putea să găsesc doar câteva texte relevante, sau s-ar putea să fie multe versete care să se adreseze situaţiei mele. După un timp, este posibil să văd un tipar, un mesaj general al textelor scrise pe hârtie. (Nu mă refer la descoperirea unui mesaj mistic, ci la rezumarea logică a conţinutului textelor biblice respective). La început, L-am rugat pe Dumnezeu să mă înveţe, şi acum observ ce are El să îmi spună despre acel subiect.

De exemplu, dacă aş fi mânios pe cineva şi, pentru a găsi o soluţie la situaţia mea, analizez cu atenţie versetele despre mânie, iertare sau pace, este foarte probabil că voi găsi un principiu general, pe care Dumnezeu mi-l transmite. Acel principiu ar putea fi următorul: de vreme ce Iisus a plătit pentru păcatul meu şi El mi-a dat iertare, atunci la rândul meu, şi eu trebuie să iert acea persoană cu care sunt în conflict.

S-ar putea ca Dumnezeu să facă uneori ca un anumit verset să atingă exact puntul nevralgic, şi astfel El să îmi vorbească în mod clar. Când întâlnesc versete care mă interesează în mod aparte, voi citi şi alte texte care se leagă de acestea; astfel de legături între versete ale Bibliei se numesc „trimiteri”. Altfel spus, voi găsi alte versete care abordează aceeaşi idee. Trimiterile apar în Biblii ca note marginale, note de subsol sau după fiecare verset. Aşadar, atunci când un anumit text iese în evidenţă, voi citi şi alte versete care se leagă de acesta şi le voi scrie pe foaie.

S-ar putea să am nevoie doar de un sfert de oră; însă uneori, îmi voi da seama că acest timp mă îmbogăţeşte atât de mult, încât voi dori să petrec mai mult de o oră meditând la cele citite!

Această parte este importantă. Îl rog pe Dumnezeu să mă înveţe. Deoarece doresc să Îl urmez, îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să înţeleg perspectiva Sa asupra unui aspect particular. Şi totuşi, procedând astfel, eu nu caut versete pe care, interpretându-le după bunul meu plac, să le aplic lui Dumnezeu. Textele găsite nu reprezintă o descriere exhaustivă a modului în care Dumnezeu lucrează. Voi fi preocupat cu precădere să Îl las pe El să îmi vorbească în diferite moduri, pentru ca astfel să pot împlini planurile pe care El le are pentru viaţa mea. Îl rog să se facă voia Lui, nu a mea. Când descopăr că El îmi comunică ceva specific din Cuvântul Său, atunci Îl rog să lucreze în viaţa mea, să îmi dea tăria şi dorinţa să fac voia Sa. De exemplu, citesc o poruncă precum: „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste” (Efeseni 4:1-2). Mă gândesc imediat: „Iată un aspect important. Dumnezeule, te rog să lucrezi în viaţa mea şi să mă faci smerit, blând şi îndelung răbdător cu alţii. Tu cunoşti că nu stă în firea mea să mă raportez astfel la toţi oamenii. Te rog, învaţă-mă”. Cu alte cuvinte, îmi pun mai departe încrederea în Dumnezeu, cerându-I să lucreze în viaţa mea conform cuvintelor pe care tocmai mi le-a descoperit.

În timp, vei deveni tot mai conştient de importanţa folosirii trimiterilor şi a concordanţei biblice în studierea Scripturii. Dacă nu ai o Biblie care să îţi ofere aceste facilităţi pentru studiu, caută o librărie creştină, fie în zona unde locuieşti, fie prin internet.

Acesta este un mod simplu de a-I cere lui Dumnezeu să te înveţe prin Cuvântul Său. Aşadar, trebuie să mergi înaintea Lui cu o inimă deschisă, rugându-L să îţi vorbescă cu privire la o anumită problemă sau să te ajute să găseşti răspuns la o întrebare care te frământă. Îi împărtăşeşti lui Dumnezeu, în mod deschis, gândurile şi sentimentele tale. Apoi Îl rogi să îţi vorbească: „Dumnezeule, ce ai dori să cunosc despre Tine, în confruntarea mea cu această situaţie? Cum să mă încred în Tine? Care este mesajul Tău pentru mine?” Apoi, Îl laşi pe Dumnezeu să lucreze şi să aleagă El momentul potrivit pentru a-ţi răspunde. În ce te priveşte, tu continui să studiezi textele relevante, căutând totodată să înţelegi principiul general pe care textele respective îl transmit. Când înţelegi ce anume doreşte Dumnezeu să te înveţe, mulţumeşte-I şi roagă-L să zidească acea învăţătură în viaţa ta.

Prezenţa Duhului Sfânt în noi

de Ney Bailey

Unii dintre noi gândim în felul următor: „Dacă Iisus ar fi aici pe pământ şi L-am putea vedea, atunci L-am urma pretutindeni”. Dar în Ezechiel 36:26-27, Domnul spune: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele…”. Expresia „în voi” are o importanţă aparte – „Voi pune Duhul Meu în voi”. A fost o vreme când am avut nevoie să mi se amintească faptul că Duhul Său era în mine. Îmi amintesc că am citit apoi acest text şi zile la rând, în timp ce mă plimbam, mă urmărea gândul acestei realităţi: „Duhul Său este în mine!” Prin prezenţa Duhului Sfânt, Hristos este astăzi în mine la fel de sigur ca atunci când a fost cu ucenicii Săi. Este uimitor să înţelegem că Duhul Său locuieşte în noi; însă adesea noi nu îi acordăm nici o atenţie.

Unde locuieşte Duhul Sfânt?

În 1 Corinteni 3:16, apostolul Pavel spune: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” În cartea The Spirit of Christ [Duhul lui Hristos], carte care pe mine m-a ajutat foarte mult, Andrew Murray analizează în profunzime aceste cuvinte scrise de Pavel. El porneşte de la faptul că Templul era caracterizat de trei spaţii clar delimitate: curtea cortului, Locul sfânt şi Locul prea sfânt (sau Sfânta Sfintelor).

A. Murray descrie modul în care trupurile noastre se aseamănă cu spaţiul în care era aşezat cortul („curtea”) iar mintea, voinţa sau emoţiile noastre corespund Locului sfânt. Dar înăuntrul nostru se află Locul preasfânt, unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt locuieşte în duhul nostru. Locul preasfânt se găseşte în interiorul meu şi al tău. Următorul verset (1 Cor. 3:17) este la fel de important: „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa sunteţi voi”. Dacă înţelegi faptul că Dumnezeu locuieşte înăuntrul tău, această înţelegere îţi va influenţa în mod radical imaginea de sine.

Atunci, cum ne păstrăm templele curate? Prin credinţă. Odată ce l-am acceptat pe Hristos ca Domn al vieţii noastre, sângele Său ne curăţă de orice păcat. Prin urmare, ceea ce noi trebuie să facem este să credem, să ne punem încrederea în cuvântul lui Dumnezeu.

Textul din 1 Ioan 1:9 – un text intitulat adeseori „siguranţa iertării” – spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Atunci când te-ai spălat ultima dată pe mâini pentru că erai foarte murdar, ai rămas oare aplecat deasupra chiuvetei, întrebându-te cu îngrijorare: „Oare unde s-a dus toată mizerie de pe mâini?” Fără îndoială că nu ai procedat astfel, ci ai acceptat prin credinţă că mizeria s-a dus în canalul de scurgere. Într-un mod similar trebuie să procedăm şi în ce priveşte viaţa spirituală. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios; El este drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire, altfel spus de tot ceea ce am greşit. Este însă nevoie ca noi să credem că El ne-a iertat chiar dacă nu vedem sau simţim acest lucru.

Întotdeauna Duhul Sfânt ne conduce spre Hristos. El ne călăuzeşte spre crucea şi sângele lui Hristos, spre iertarea pe care Mântuitorul ne-o oferă. Duhul Sfânt ne reaminteşte mereu că nu mai suntem sub condamnarea păcatului. Textul din Romani 8:1 afirmă clar acest fapt: „Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus”

Dar aici intervine Satana, care vrea să te priveze de pacea pe care Însuşi Dumnezeu o promite. Dumnezeu îţi dăruieşte pacea Sa, dar Satana încearcă să te determine să te uiţi înapoi şi să te gândeşti la cele mai grele păcate. Te gândeşti la acele lucruri şi ele se derulează prin mintea ta asemeni unui film. Ceea ce trebuie să facem este să aducem acele păcate la cruce şi să spunem: „Doamne Iisuse acest fapt dovedeşte că am nevoie de un Mântuitor. Doamne, mulţumesc pentru faptul că sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat”. Priveşte-ţi păcatele din prisma crucii lui Hristos şi a sângelui Său, şi vei avea pacea lui Dumnezeu. Nu privi înapoi la păcate trecute. Crede în iertarea lui Dumnezeu.

Cum ne vorbeşte Duhul Sfânt?

Ne vom referi acum la păcatele din prezent, cu privire la care Dumnezeu ne conştientizează

Cel mai adesea, Dumnezeu lucrează în viaţa mea şi îmi vorbeşte folosindu-se de alţi oameni. Ani la rând am fost chinuit de relaţia pe care o aveam cu o anumită persoană. Îmi era atât de greu să mă raportez la persoana respectivă, încât gândeam: „Dacă va fi în ceruri, atunci eu nici nu mă gândesc să merg acolo”. Atitudinea mea era mereu batjocoritoare, critică şi răutăcioasă. Nu aveam de spus un cuvânt bun la adresa acelei persoane. În tot acest timp, căutam argumente care să îmi justifice comportamentul.

Apoi, într-o zi, Domnul mi-a îndreptat atenţia spre textul din Luca 18:9: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi”. Am realizat faptul că eu dispreţuiam acea persoană. Iată pilda pe care a spus-o Iisus:

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu şi altul vameş. [Fariseii erau lideri religioşi din vremea lui Iisus, care dădeau dovadă însă de multă făţărnicie şi aroganţă; vameşii erau cei ce strângeau taxele de la populaţie, fiind adesea corupţi, cerând mai mult de la oameni decât ar fi trebuit şi erau desconsideraţi de majoritatea evreilor.] Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»“ (Luca 18:10-13)

Iisus a explicat pilda, spunând: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta, [omul care a spus «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»] s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălat. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat” (Luca 18:14).

Citind această pildă, mi-am dat seama că eu mă aflam într-o situaţie similară; atunci m-am rugat lui Dumnezeu şi am spus: „O, Doamne, sunt asemeni acestui fariseu. Nu pot să suport persoana respectivă şi o dispreţuiesc”. Am înţeles că trebuie să îmi privesc propria inimă. Făcând acest lucru, am descoperit gelozie, mândrie, mânie, atitudine de judecată şi lipsă de dragoste faţă de aproapele meu. M-am uitat apoi în Galateni 5:16-23. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti… şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea… Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Uneori ne uităm la lista cu păcate şi spunem: „În ce mă priveşte, eu nu mă regăsesc în nici un fel în lista respectivă”. Ceea ce însă nu facem este să ne uităm la enumerarea roadelor Duhului şi să ne punem întrebări precum: „Cât sunt de iubitor? Cât sunt de bun? Cât de mult mă caracterizează credincioşia? Cât sunt de blând?” Avem tendinţa să ne evaluăm după lista păcatelor, în loc să ne analizăm viaţa din perspectiva roadelor Duhului.

Andrew Murray îşi pune următoarea întrebare: „Cum se face că există creştini care sunt sfinţi şi împietriţi?” El continuă, dând şi răspunsul: „Pentru că aceştia nu ştiu nimic despre Duhul dragostei. Numai Duhul Sfânt poate face ca din inima omului să izvorască dragostea”.

În timp ce mă gândeam la persoana care m-a rănit, mi-am amintit de versetele din 1 Petru 3:8-9: „Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară”.

Eram marcat de faptul că această persoană îmi făcuse mult rău şi mă insultase prin gesturile sale; dar versetul continuă prin îndemnul: „…dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea”.

Am privit la ceea ce am descoperit în inima mea şi am mărturisit că fusesem asemeni unui fariseu. M-am rugat apoi lui Dumnezeu: „Doamne ai milă de mine, un păcătos! Te rog, Doamne, arată-mi cum să binecuvântez această persoană!” Eram în Anglia în acel moment şi mi-am amintit că văzusem într-o librărie o carte destul de scumpă, dar care ştiam că într-adevăr îi va plăcea. Când m-am întors acasă, i-am dat cartea. Nu vă pot explica cât de profund a fost mişcat acel om. Gestul meu a însemnat foarte mult pentru el şi cred că Dumnezeu s-a folosit din plin de cartea pe care i-am dăruit-o.

Duhul Sfânt ne va arăta întotdeauna cu credincioşie în ce privinţe nu suntem asemeni lui Hristos. El a făcut acest lucru în viaţa mea, făcându-mă conştient de acea atitudine greşită, care era străină de chipul lui Hristos în mine. Pe măsură ce ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu şi-L rugăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzească în căile care Îi sunt plăcute Lui, El va produce în vieţile noastre acele roade duhovniceşti amintite de apostolul Pavel: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor”.

Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea… V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:9, 11).

De ce să mă rog? Pentru ca rugăciunea este si o armă în războiul spiritual

de Dan Hayes

Ştiu faptul că rugăciunea este importantă. Toţi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit confirmă rolul decisiv pe care rugăciunea îl are în viaţa lor. Aşa am înţeles că ar trebui să mă rog, dar…

Încerc să fiu cât se poate de direct. Se pare că motivaţia pentru rugăciune vizează rezultatele acesteia; cu alte cuvinte, ne rugăm doar pentru a primi răspunsuri la anumite cereri. Rugăciunea poate fi formulată ca o listă de cumpărături pentru magazinul din colţul străzii: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri… dă-mi, dă-mi, dă-mi!” Este un gen de rugăciune „consumeristă.” Iar în ce mă priveşte, nu am putut accepta că această atitudine surprinde în vreun fel esenţa rugăciunii.

Prin urmare, am început să studiez cum şi de ce s-a rugat Iisus, şi am descoperit cinci motive pentru rugăciune.

• rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus
• rugăciunea ne ajută să biruim ispita
• rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu
• rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu
• rugăciunea este o armă în războiul spiritual

Rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus

Sunt chemat în primul rând să mă rog deoarece aceasta îmi oferă un mijloc de a zidi relaţia mea de dragoste cu Iisus Hristos. Iar acum urmează un fapt foarte important: esenţa creştinismului nu este dată de reguli, ci de relaţie.

Cu siguranţă şi Hristos stabileşte un standard, un sistem de valori; dar nu suntem creştini în virtutea faptului că acceptăm anumite standarde. Statutul nostru de creştini este dat de faptul că l-am primit prin credinţă pe Hristos, care ne iubeşte, care a murit pentru noi şi locuieşte în noi zi de zi.

Prin urmare, ceea ce am nevoie în primul rând este să zidesc relaţia mea de dragoste cu El. Trebuie să învăţ să Îl las pe El să mă strângă la piept, să îmi poarte de grijă, să mă conştientizeze de nevoile pe care le am (şi de modul în care El le împlineşte). Am nevoie să Îl ascult vorbindu-mi şi într-un mod disperat am nevoie să stau de vorbă cu El.

În Efeseni 3:14-19, apostolul Pavel se roagă pentru cei cărora le scrie: „să puteţi pricepe… care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă…”. Verbul „a cunoaşte” este folosit adesea cu referire la apropierea intimă dintre soţ şi soţie în cadrul relaţiei sexuale. Implicit, Apostolul Pavel se roagă pentru ca noi, la rândul nostru, să experimentăm o astfel de dragoste în comuniunea cu Hristos – nu în sens sexual, ci în sensul unei relaţii intime, adânci, apropiate şi libere. Este atât de profundă această relaţie încât ulterior, apostolul Pavel afirmă că ea „întrece orice cunoştinţă.”

Un cadru în care putem experimenta această realitate este dat de rugăciune. Atunci când „ne smerim şi ne deschidem” înaintea lui Dumnezeu, noi ajungem să fim într-un mod unic în apropierea prezenţei Sale. Rareori ne apropiem mai mult de El decât în rugăciune. Atunci când ne rugăm, putem exprima în rugăciune dorinţa de a trăi această dragoste, de a fi cufundaţi şi scăldaţi în ea, de a învăţa cum să o dăruim mai departe, de a învăţa cum să îi îngăduim să se infiltreze în cele mai uscate crăpături şi fisuri ale vieţii noastre.

Cred că motivul principal pentru darul rugăciunii constă în faptul că, în cadrul unei relaţii autentice cu El, învăţăm să primim, să trăim şi să dăruim dragostea Sa. Rugăciunea este locul unde Dumnezeu poate ajunge la noi (şi noi credem că rugăciunea este menită să ajungă la El!), ne poate vorbi şi ne poate sluji. De aceea, David se roagă în Psalmul 18:1: „Te iubesc, O Doamne, tăria mea”.

Rugăciunea ne ajută să biruim ispita

Rugăciunea este un instrument important în învingerea păcatului şi a ispitei. Probabil nici un episod din viaţa de pe pământ a Domnului Hristos nu vorbeşte mai mult despre rolul rugăciunii decât cel redat în Luca 22:39-41. Luca descrie cadrul în care episodul respectiv se petrece. Este noaptea dinaintea morţii lui Iisus, iar El şi ucenicii Săi au părăsit camera de sus şi au parcurs cărarea întortocheată pe care o ştiau atât de bine, până sus la Muntele Măslinilor, în grădina Gheţimani. Iisus ştie că îi aşteaptă mari ispite – El avea să fie prins, judecat, biciuit, batjocorit şi răstignit, iar ei, ca ucenici ai Săi, aveau să fie ispitiţi să îşi tăgăduiască relaţia cu El.

Conştient de nevoia lor de încurajare, Iisus li se adresează cu următoarele cuvinte: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Ce a vrut să spună? Nimic altceva decât simplul fapt că rugăciunea era antidotul împotriva alunecării spre teama, descurajarea şi groaza pe care aveau să le resimtă în curând. Rugăciunea avea să întărească credinţa lor firavă şi curajul. Cum a ştiut El toate acestea? Pentru că El a purtat propria Sa luptă cu întunecimea. În următoarele ore se întrevedeau insultele, tortura, bătăile, pironirea pe cruce. Dincolo de toate acestea, El avea să poarte păcatele întregii umanităţi, până şi păcatele celor vinovaţi de pruncucidere, ale tiranilor vinovaţi de genocid, ale tuturor Hitler-ilor ce s-au perindat de-a lungul istoriei. Îţi poţi imagina teroarea sufocantă cu care s-a luptat? Suntem naivi dacă ne imaginăm că această trăire nu s-a petrecut în umanitatea lui Iisus; Isus a fost ispitit să renunţe la lucrarea Sa şi să caute o altă cale.

Deci ce a făcut El? Dându-Se pe Sine drept model, a făcut întocmai ceea ce le spusese ucenicilor: S-a rugat pentru a putea birui ispita. Luca ne spune că rugăciunile Lui erau atât de sincere, luptele Sale atât de intens trăite, încât transpiraţia era plină de sânge, prefigurând supliciul care avea să vină a doua zi. El şi-a început rugăciunea prin cuvintele: „Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine acest pahar…” Sfârşitul rugăciunii arată supunerea Sa faţă de voia Tatălui: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Rugăciunea fusese calea spre victoria Sa. El s-a întors la ucenici şi i-a găsit… dormind! Le spusese să se roage. În schimb, ei au urmat moto-ul studenţesc: „Când nu ştii ceva, culcă-te!” Iisus îi confruntă, aşa cum erau ei – obosiţi şi lipsiţi de dorinţa de a se trezi – şi le spune din nou: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (v. 46).

De remarcat că la început El le-a poruncit să se roage, apoi le-a demonstrat prin exemplu personal pentru ca în final să reitereze acest lucru. Când te confrunţi cu ispita, ROAGĂ-TE! Rugăciunea te va ajuta să ieşi biruitor. Dar în schimb, de multe ori noi ne rugăm după ce am cedat. Cum ar fi dacă am privi rugăciunea ca prima opţiune pe care o avem, prin care Dumnezeu ne poate da curaj şi tărie înaintea ispitelor? Dacă ne-am ruga mai mult, am ceda mai puţin!

Rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu

Ne rugăm pentru că rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu. Uneori îi poţi auzi pe unii creştini făcând următoarea afirmaţie: „Mă rog cu privire la deciziile pe care trebuie să le iau, şi când am pace cu privire la una din opţiuni, atunci mă decid asupra ei.” Cât de departe este această perspectivă de Cuvântul lui Dumnezeu! Cu siguranţă că rugăciunea este vitală în aflarea voii Sale, dar nu pentru că aceasta ne aduce pace. Voi încerca să arăt cât de incorect este acest mod de gândire.

Am întrebat odată un grup de credincioşi: „Câţi dintre voi aţi împărtăşit credinţa voastră, mărturisind unei alte persoane despre Iisus? Ei bine, chiar înainte de a începe să vorbiţi, ceea ce era cu siguranţă voia lui Dumnezeu, câţi dintre voi aţi avut acel sentiment cald şi calm de «pace»? Dacă este cineva, spuneţi-mi! Nimeni? Oare nu aţi fost mai degrabă speriaţi, agitaţi? Probabil vă transpirau palmele. Nu aţi avut nici pe departe un sentiment de pace în acele momente, dar totuşi aţi făcut acest lucru pentru că era voia lui Dumnezeu.” Adevărata voie a lui Dumnezeu produce adesea sentimente de teamă şi nu de linişte şi confort. Atunci, cum mă ajută rugăciunea să aflu voia Sa? În Evanghelia lui Luca găsim un alt exemplu oferit de Iisus. Textul din Luca 6:12-16 ni-L înfăţişează pe Iisus rugându-Se toată noaptea pentru a alege dintre sutele de oameni care Îl urmau, un grup special de ucenici pe care acum noi îi numim apostoli.

Cum L-a ajutat rugăciunea? Iată cum descrie John Wesley rolul pe care l-a avut rugăciunea în acel moment din lucrarea lui Iisus. „Am descoperit”, a spus el, „că scopul principal al rugăciunii în aflarea voii lui Dumnezeu constă în faptul că rugăciunea îmi aduce propria voie într-o stare nepărtinitoare. Odată ce voia mea devine lipsită de prejudecăţi cu privire la acea situaţie, Dumnezeu sugerează minţii mele motive pentru care ar trebui sau nu ar trebui să urmez un anumit drum.”

Scopul principal al rugăciunii este prin urmare să ne facă dorinţele nepărtinitoare! Scopul nu este acela de a ne da un sens sublim al confortului. Prin urmare, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a cunoaşte voia Lui cu privire la un lucru, ştiind că noi probabil deja înclinăm spre o anumită direcţie. Mai întâi, Îl implorăm pe El să aducă din nou voinţa noastră la o atitudine de disponibilitate – aceasta înseamnă că vom dori să facem voia Sa. De îndată ce am ajuns în acest punct (ceea ce ar putea lua ceva timp), El ne arată – prin gândurile care ne vin în minte – motivele pentru care o alternativă este mai bună decât alta, făcându-ne astfel conştienţi de voia Sa pentru noi.

Aceasta înseamnă de fapt a intui; dar Iisus a avut probabil o discuţie îndelungată cu Tatăl Său cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici. El a vorbit cu Tatăl toată noaptea despre acest lucru. Probabil că Iisus avea anumite preferinţe cu privire la cine anume să facă parte din acel grup. Probabil deja se gândise la câteva persoane. Se poate ca El să îl fi avut în vedere pe Petru, dar poate nu şi pe Andrei. Cu siguranţă eu nu l-aş fi inclus pe Toma, şi nici pe Simon Zelotul. Cu toate acestea, prin ajutorul Tatălui şi prin atitudinea Sa de mijlocire şi supunere faţă de voia Tatălui, El a înţeles de ce toţi cei trei oameni alături de alţi nouă trebuiau să facă parte din grupul ucenicilor.

Preocuparea noastră pentru a afla voia lui Dumnezeu poate fi similară. Ne rugăm ca voia noastră (nu sentimentele noastre) să se supună voinţei Divine în mod „necondinţionat”. Atunci, textul din 2 Timotei 1:7 prinde viaţă: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” Petrecând timp cu Dumnezeu în rugăciune, El ne va călăuzi spre idei, gânduri, motive, texte din Scriptură, care vor dezvălui voia Sa pentru noi. Aceasta s-ar putea întâmpla la interval de câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să stai de vorbă cu El.

Rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu

Este un text biblic care pe mine mă motivează şi mai mult să mă rog; el este parte a uneia dintre cele mai fascinante afirmaţii pe care a făcut-o Iisus şi se găseşte în Ioan 14:12-14. Ar fi bine să deschizi Biblia la pasajul respectiv, pentru a avea un contact direct cu textul.

Este seara ultimei Cine, iar Iuda tocmai plecase pentru a-L trăda pe Iisus. Plecarea lui îi îngăduie lui Hristos să le transmită ucenicilor care rămăseseră alături de El, câteva din cele mai importante învăţături pe care le rostise vreodată pe pământ. În acest context, El vorbeşte despre divinitatea Sa, comuniunea Sa cu Tatăl şi despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deodată, El face următoarea afirmaţie: „Adevărat, adevărat, … cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”

Priviţi la această afirmaţie. Gustaţi din savoarea ei. Analizaţi cuvintele ei. „Va face şi el.” Iisus nu a spus: „vor face şi ei.” El a folosit un pronume personal la numărul singular, referindu-se la o singură persoană. „Va face lucrările pe care le fac Eu; ba încă altele şi mai mari” – aceasta este promisiunea pe care El a făcut-o.

Ce lucrări a săvârşit Domnul nostru pe pământ? O, doar câteva: a vindecat leproşi, a vindecat pe cei bolnavi, a proclamat eliberarea celor aflaţi sub robie, a învăţat zeci de mii de oameni, le-a arătat calea spre mântuire, a readus la viaţă oameni care muriseră, a vindecat oameni care fuseseră orbi din naştere. Lucrări mărunte? Fără îndoială că nu! Iar cea mai evidentă trăsătură a afirmaţiei lui Iisus este faptul că singura condiţie necesară pentru a săvârşi aceleaşi lucrări ca şi Hristos este aceea de „a crede” în El. Cum?

Versetele 13 şi 14 sunt în strânsă legătură cu versetul 12. „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” Iar deoarece ştia că ucenicii nu reuşiseră să înţeleagă semnificaţia acelei promisiuni (nici noi nu am fi reuşit), Iisus o repetă: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”

Rugăciunea este calea prin care se realizează aceste „lucrări mai mari” despre care vorbeşte Hristos! Majoritatea dintre noi nu vom ajunge evanghelişti de renume mondial, deşi câţiva vor fi. Unii vor avea darul vindecării, dar cei mai mulţi din noi nu vor avea acest dar. Majoritatea dintre noi nu vom fi mari predicatori şi învăţători, deşi vor fi şi oameni care se vor distinge în aceste lucrări. Dar fiecare din noi poate îngenunchea şi se poate ruga. Ne putem ruga, cerându-i lui Iisus să atingă masele de oameni pierdute de pe pământ şi să le smulgă din întunericul veşnic la viaţă veşnică. Prin rugăciune, putem fi parte a puterii vindecătoare a lui Hristos răspândită pe întregul pământ, putere care lucrează deopotrivă prin metode medicale şi prin intervenţii miraculoase. Fiecare din noi se poate ruga, cerând lui Iisus să oprească forţa degenerării morale care ameninţă să inunde în întregime profunzimile spiritul uman. Toţi putem realiza aceste lucruri prin rugăciunile noastre!

Astăzi, dacă doresc acest lucru, aş putea folosi 15 minute în folosul oamenilor, îndreptându-i spre Dumnezeu şi spre săvârşirea binelui. Astăzi, aş putea petrece 20 minute atingând credincioşii musulmani din Arabia Saudită, ale căror minţi sunt închise faţă de Evanghelie, sau aş putea ajunge la călugării asceţi budişti din Nepal. Astăzi pot sta împotriva pornografiei şi a violului, împotriva incestului şi a abuzării copiilor în metropolele acestei ţări. Pentru că, atunci când vorbesc cu Dumnezeu în camera mea, la birou, sau la biserică, El este acelaşi Dumnezeu care ajunge până la familii, în Nepal, în Arabia, în Kremlin, în casele oamenilor. Eu particip la lucrarea Sa, nu doar prin eforturile mele şi munca pe care o desfăşor în spaţiul geografic imediat apropiat, ci şi prin rugăciunile mele, prin care sunt părtaş împlinirii lucrărilor Sale din întreaga lume. Nu contează ce fel de daruri, abilităţi sau ce personalitate am; contează în primul rând dacă aloc un anumit timp pentru a comunica cu El prin rugăciune. Aceasta este tot ceea ce contează şi în ce priveşte viaţa ta. Îmi doresc să înţelegem acest adevăr înainte să treacă prea mult timp. Iisus a spus: „va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” Cu privire la orice lucru care aduce slavă lui Dumnezeu, Iisus spune: „cere-ţi… şi vi se va da”.

Rugăciunea este o armă a războiului spiritual

Rugăciunea este o armă importantă în lupta pe care o presupune războiul spiritual. Efeseni 6:10-20 ne aduce aminte că în ultimă instanţă luptele noastre nu sunt împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor şi împotriva forţelor puterii spirituale. Tabloul care ni se prezintă aici este cel al unui război. Viaţa celui credincios nu este un teren de sport; este un câmp de luptă.

Apostolul Pavel, în calitatea sa de soldat cu experienţă în această bătălie, ne învaţă să ne pregătim în mod adecvat pentru luptă. Pornind de la imaginea unui soldat roman, Pavel vorbeşte despre faptul că trebuie să avem coiful mântuirii, platoşa dreptăţii, să avem mijlocul încins cu adevărul, să fim încălţaţi cu râvna proclamării Evangheliei, având pe lângă acestea scutul credinţei şi sabia Duhului (Cuvântul lui Dumnezeu).

În aceste condiţii, se pare că avem un echipament de luptă complet. Dacă eu aş fi scris paragraful respectiv, aş fi adăugat: „Acum te aşteaptă bătălia: du-te şi luptă!” Dar este interesant faptul că apostolul Pavel nu spune aceasta. De fapt, de abia în versetul optsprezece, Pavel ajunge la „artileria grea” a acestui arsenal al lui Dumnezeu: rugăciunea stăruitoare. Observaţi că el spune: „ …tot felul de rugăciuni şi cereri… cu toată stăruinţa, şi rugăciune”.

De-a lungul a doar două versete, îndemnul la a ne ruga este repetat de cinci ori. Oare care ar fi ideea asupra căreia apostolul Pavel (şi nu doar el, ci şi Dumnezeu) doreşte să ne atragă atenţia? Apostolul îndreaptă atenţia noastră înspre puterea pe care rugăciunea o are în înfrângerea lui Satana şi a tacticilor lui. Un text similar este cel din 2 Corinteni 10:3-4: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Arma rugăciunii slăbeşte rezistenţa întăriturilor lui Satana. Acesta este artileria grea care spulberă zidul de rezistenţă, astfel încât trupele să poată declanşa atacul principal. Prea adesea, Evanghelia înaintează încet deoarece lucrarea pregătitoare a rugăciunii a fost neglijată. Însă atunci când este practicată, rugăciunea „îi împinge înainte” pe soldaţii lui Hristos.

De exemplu, cu doi ani în urmă, la o universitate americană de prestigiu, un administrator cu autoritate, s-a opus lărgirii personalului creştin care activa în campus – această atitudine izvorând din faptul că el însuşi nu credea în Evanghelie. Studenţii creştini din campus au recurs în primul rând la rugăciune. Simţind că nimeni nu are dreptul să-i împiedice pe studenţi să audă despre Hristos, ei s-au rugat lui Dumnezeu ca El fie să schimbe inima acelui om, fie să-l înlocuiască din poziţia pe care o deţinea. Timp de şase luni, aceşti studenţi au continuat să se roage.

La un moment dat, fără nici un motiv „evident”, administratorul respectiv a fost transferat pe o altă poziţie şi a fost numit un suplinitor. Una dintre primele întrebări ridicate de noul administrator a fost aceasta: „Care este motivul pentru care nu lucrează mai mulţi creştini în campus?” Oportunitatea nou creată a făcut posibilă implicarea mai multor creştini în campus şi răspândirea mesajului Evangheliei printre studenţi. Rugăciunea este cheia în lupta pe care o presupune această bătălie spirituală

Natura credinţei

de Dave Lowe

În mod constant, fiecare zi din viaţa noastră presupune practicarea credinţei. Nouăzeci şi nouă la sută din convingerile şi valorile pe care le avem sunt determinate de credinţă. Credinţa este elementul central al existenţei noastre. De exemplu, să presupunem că ai o problemă de sănătate. Te duci la un doctor al cărui nume nu-l poţi pronunţa şi ale cărui diplome nu le-ai văzut niciodată. Îţi dă o reţetă pe care nu o poţi citi. Te duci cu reţeta la un farmacist pe care nu l-ai întâlnit niciodată personal, şi acesta îţi dă un compus chimic pe care nu îl înţelegi. Apoi te duci acasă şi iei medicamentele conform prescripţiilor de administrare. Întregul traseu presupune, în fiecare moment, o credinţă sinceră. În mod similar, credinţa este în centrul vieţii spirituale. În Biblie se face de peste 200 de ori referire la „credinţă” sau la „a crede”.

Ce este credinţa?

În primul rând, cred că este de folos să spunem ce nu este credinţa.

-Credinţa nu este o emoţie; a crede nu înseamnă a avea un sentiment pozitiv cu privire la Dumnezeu.

-Credinţa nu este un salt nechibzuit în necunoscut, fără a ţine cont de împrejurări.

-Credinţa nu este o forţă universală pe care tu o stăpâneşti şi care îţi permite să obţii lucrurile ce ţi le doreşti din tot sufletul în viaţă.

Din nefericire, aceste idei despre credinţă se regăsesc chiar în învăţătura unor biserici din zilele noastre.

În cartea sa Christianity in Crisis [Creştinismul în criză], Hank Haanegraff relatează istoria lui Larry şi Lucky Parker care nu i-au administrat insulina fiului lor diabetic, deoarece li s-a spus că dacă ar avea credinţă, atunci fiul lor ar fi vindecat. În mod tragic, fiul lor a intrat în comă diabetică şi a murit. În loc să ţină un serviciu de înmormântare, ei au ţinut un serviciu de înviere, crezând că dacă vor avea suficientă credinţă – ceea ce însemna să spună cuvintele potrivite şi pur şi simplu să creadă cu putere fără a arăta vreun semn de îndoială – atunci forţa credinţei îl va aduce pe fiul lor înapoi din morţi. Larry şi Lucky Parker au fost mai târziu judecaţi şi condamnaţi de omor şi abuz asupra copilului. De ce? Pentru că au avut o concepţie greşită cu privire la credinţă.

În evanghelii – primele patru cărţi ale Noul Testament: Matei, Marcu, Luca şi Ioan – iese adesea la iveală faptul că şi ucenicii s-au dovedit în multe situaţii ca având o concepţie confuză asupra credinţei. Totuşi, ei au fost îndeajuns de înţelepţi să Îl întrebe pe Iisus despre acest fapt. În Luca 17, ni se prezintă episodul în care ucenicii Îi cer lui Iisus să le mărească credinţa. Iisus le răspunde:

„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare» şi v-ar asculta.” Răspunsul lui Iisus este interesant. Observaţi faptul că El nu spune ceea ce suntem noi obişnuiţi să spunem în biserică. Iisus nu spune: „Trebuie doar să încerci mai mult”. Sau „Trebuie doar să crezi”. Răspunsul pe care îl dă Iisus dezvăluie un adevăr important despre natura credinţei. În cadrul cultural şi istoric în care trăiau ucenicii, sămânţa de muştar era cunoscută ca fiind cea mai mică dintre seminţe. Iisus s-a folosit de acea imagine pentru a ilustra faptul că nu este importantă mărimea credinţei tale. Puterea credinţei este dată de măsura în care obiectul ei este demn de încredere şi nu de cât de convins este cel care crede.

Voi exemplifica acest principiu prin următoarea situaţie. Să presupunem că stau pe marginea unui lac în timpul primelor săptămâni friguroase ale iernii. Lacul este acoperit în întregime cu un strat foarte subţire de gheaţă. Plin de credinţă şi încredere, păşesc pe gheaţa de curând formată pentru a trece de partea cealaltă. Din nefericire, deşi sunt foarte încrezător şi „plin de credinţă”, rezultatul va fi un şoc rece şi ud. Atâta timp cât gheaţa este subţire, nu contează cât de multă credinţă am. Stratul de gheaţă nu este de încredere.

Acum imaginaţi-vă aceeaşi situaţie, dar câteva săptămâni mai târziu, în toiul iernii geroase. Gheaţa are acum câţiva metri grosime. Stau pe marginea lacului, şi datorită experienţei din trecut, acum sunt extrem de precaut în ce priveşte traversarea lacului pe gheaţă. Nu sunt sigur dacă aceasta mă va ţine. La urma urmei, data trecută am căzut în apă. Chiar dacă îmi este frică şi am „mai puţină credinţă” decât înainte, cel mai mic şi mai nesigur pas va fi răsplătit de sentimentul unui teren ferm. Care este diferenţa? Obiectul credinţei mele este acum mult mai de încredere.

Este adevărat că puterea credinţei este dată de măsura în care obiectul ei este de încredere. Însă…

Măsura credinţei pe care cineva o are într-un obiect este direct proporţională cu cunoaşterea acelui obiect.

De exemplu, gândeşte-te la un om căruia îi este frică să zboare. Atunci când soseşte pentru prima dată la aeroport îşi cumpără asigurarea de la un birou electronic de asigurări. Îşi pune centura de siguranţă cu douăzeci de minute înainte de decolare şi fără îndoială ascultă cu atenţie la obişnuitele „instrucţiuni pentru situaţii de urgenţă”. El nu are deloc încredere că avionul îl poate duce la destinaţie. Dar, pe parcursul călătoriei, pasagerul începe să aibă o altă atitudine. Mai întâi îşi desface centura de siguranţă, îşi serveşte gustarea, şi curând ajunge să vorbească cu persoana de lângă el şi chiar să glumească. Cum s-a produs această schimbare? Ce s-a întâmplat? Ai mai multă credinţă la 7000 de metri înălţime? Cu siguranţă nu. Însă cu cât a aflat mai multe despre obiectul credinţei sale, respectiv cu privire la avion, cu atât credinţa sa în acel obiect a devenit mai puternică.

La fel se întâmplă şi cu viaţa creştină. Cu cât învăţăm mai mult despre Iisus, cu atât sporeşte credinţa noastră în El. Învaţă să trăieşti condus de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu şi nu de sentimentele tale. Uneori, atunci când citeşti Biblia, nu fă altceva decât să observi, cerând lui Dumnezeu să îţi descopere mai multe cu privire la cine este El. Sunt multe locuri de unde poţi începe. Psalmii 145, 146 şi 147 sunt trei texte splendide care vorbesc despre cine este Dumnezeu. Pe măsură ce parcurgi Biblia, rogă-L pe Dumnezeu să te înveţe mai mult despre El şi observă în mod specific modul în care El doreşte să te încrezi în El. În orice situaţie te-ai afla, întreabă-L pe Dumnezeu: „Ce anume ar fi de folos să cunosc cu privire la Tine, încrezându-mă în Tine în această situaţie?” Întoarce-te mereu la Scriptură; din cuvintele ei, vei învăţa mereu despre Dumnezeu şi despre relaţia Lui cu tine.

D. L. Moody a spus cândva: „Obişnuiam să mă rog în fiecare zi Domnului să îmi dea credinţă. Dar într-o zi am citit Romani 10:17, care spune: «credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin cuvântul lui Dumnezeu». Astfel, am început să citesc Biblia, şi de atunci credinţa mea a continuat să crească”.

Primii paşi în cunoaşterea Bibliei

de Steven L. Pogue

Biblia nu ne este dată doar pentru a învăţa din ea; ea trebuie trăită. – Lawrence O. Richards

Ai dori să ştii ceea ce crede Dumnezeu cu adevărat despre tine? Sau ce anume ar trebui să cunoşti tu despre Dumnezeu? Poţi afla a ceste lucruri… din Biblie!Biblia este de fapt mesajul personal al Celui care a creat universul. Deoarece Biblia reprezintă Cuvântul viu al lui Dumnezeu, ea nu se limitează la a-ţi capta atenţia. Scriptura îţi vorbeşte. Într-un mod aproape supranatural, versetele pe care le citeşti astăzi pot fi aplicate în mod direct vieţii tale şi problemelor cu care te confrunţi.

Cuvântul rostit de Dumnezeu este viu şi activ; el taie mult mai adânc decât orice sabie cu două tăişuri: el ajunge până la locul unde se întâlnesc sufletul şi duhul, până la intimitatea cea mai profundă a fiinţei umane; el examinează adevăratele gânduri şi motivaţii pe care le ascunde inima omului (Evrei 4:12).

Biblia ne explică modul în care a fost scrisă

„Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie nma fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20-21). Aceste versete se referă în mod specific la profeţiile din Vechiul Testament, dar inspiraţia este o caracteristică a întregii Scripturi: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu… “ (2 Timotei 3:16).

Atunci când este folosit cu referire la Biblie, cuvântul „inspiraţie” redă calitatea Scripturii de a fi „insuflată de Dumnezeu”. Cuvintele Bibliei au venit din însăşi viaţa lui Dumnezeu, prin suflarea Sa. Poţi întâlni şi alte cărţi pe care să le consideri inspirate deoarece te impresionează din punct de vedere intelectual şi emoţional, dar ele nu îţi oferă însăşi rostirea divină. Doar Biblia este prin excelenţă Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia îţi descoperă ce anume doreşte Dumnezeu ca tu să cunoşti despre El şi despre viaţa pe care o trăieşti. În ea vei găsi lucrurile pe care Dumnezeu promite că le va face pentru tine. Dintre aceste promisiuni pe care Dumnezeu le face, amintesc doar câteva:

-Dumnezeu va folosi totul spre binele tău, modelându-te după chipul şi asemănarea lui Hristos (Romani 8:28-29).

-El va fi totdeauna cu tine (Matei 28:20).

-El îţi va da din belşug înţelepciune, dacă vei cere acest lucru (Iacov 1:5).

-El va purta de grijă tuturor nevoilor din viaţa ta (Filipeni 4:19).

-El cunoaşte deja nevoile tale înainte ca tu să I le spui (Matei 6:32).

-Pacea Sa te va călăuzi de-a lungul vieţii dacă te vei ruga cu mulţumire (Filipeni 4:4-7).

Majoritatea cărţilor pot fi înţelese cel mai bine dacă începi să le parcurgi de la prima pagină. S-ar putea să crezi că locul cel mai bun de unde să începi studierea Bibliei este prima pagină a cărţii Geneza. Până la urmă, Geneza înseamnă „Începuturi”. Dar Biblia nu este aranjată în ordine cronologică. Cărţile Bibliei sunt aranjate pe categorii. La sfârşitul acestui articol este sugerată o anumită ordine în care ai putea citi cărţile Bibliei, destinată să te ajute să dobândeşti o bună înţelegere a temelor importante ale Scripturii şi să te familiarizezi mai mult cu desfăşurarea evenimentelor istoriei biblice.

Cheia înţelegerii Bibliei este Hristos

Vechiul Testament vorbeşte despre venirea Lui. Evangheliile (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) relatează identitatea şi lucrarea lui Hristos, iar restul Noului Testament explică implicaţiile noii vieţi în Hristos. Pentru a înţelege Vechiul Testament trebuie să începi cu parcurgerea Noului Testament.

Iisus a spus că El a venit să ne dea viaţa din belşug, iar dobândirea acestei experienţe se realizează în parte prin cunoaşterea şi urmarea Cuvântului Său. Iisus a spus: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31-32).

Noi am devenit creştini prin faptul că a fost cineva care ne-a împărtăşit Cuvântul lui Dumnezeu. „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Iar noi continuăm să creştem, în acelaşi fel, prin cuvântul Său, pe care Scriptura ni-l descrie ca fiind hrana noastră. „Şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat într-adevăr că bun este Domnul” (1 Petru 2:2-3).

Psalmul 119 vorbeşte, în întregime, despre valoarea studierii Cuvântului lui Dumnezeu. Amintim doar câteva dintre motivele prezentate în psalm: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (v. 11); „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, căci totdeauna le am cu mine. Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale” (v. 97-99); „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea” (v. 105).

Citirea Bibliei este un exerciţiu intelectual, care îţi cere să-ţi foloseşti mintea. Dar pentru a înţelege şi a aplica învăţătura spirituală a textului biblic, ai nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt. În timp ce citeşti Biblia, roagă-te, cerându-I Duhului Sfânt să te ajute să înţelegi ceea ce El doreşte ca tu să ştii: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Dezvoltă-ţi o atitudine de aşteptare, fiind convins de faptul că Dumnezeu doreşte să te înveţe prin Cuvântul Său. Dar nu te baza pe ceea ce simţi. Unele dintre cele mai bune momente de studiere a Bibliei le-am avut atunci când am decis să continui citirea pentru încă 15 minute, aceasta cu toate că cele 15 minute anterioare de lectură fuseseră „plictisitoare”.

Dacă studiezi Biblia cu regularitate, această îndeletnicire va deveni parte din viaţa ta de fiecare zi. Caută un loc, departe de zgomote care să-ţi distragă atenţia. Fii creativ, alege timpul din zi în care eşti cel mai atent şi eşti pregătit să petreci timp cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi de faptul că tu doreşti să ai comuniune cu Dumnezeu şi că poţi sta de vorbă cu El. Păstrează un jurnal în care să scrii ceea ce te învaţă Dumnezeu. Scriind, îţi vei ordona mai bine gândurile, şi de asemenea vei avea posibilitatea să te întorci la ceea ce ai scris cu luni în urmă.

Dumnezeu va onora timpul pe care îl petreci cu El şi vei descoperi că vei creşte în credinţă. Va fi într-adevăr un timp petrecut cu folos.

Cărţile Bibliei pot fi citite în următoarea ordine (sunt amintite doar o parte dintre cele 66 de cărţi ale Scripturii):

(Noul Testament)

Ioan
1 Ioan
Romani
Galateni
Efeseni
Filipeni
Coloseni
Luca
Faptele Apostolilor
1 Tesalonicieni
2 Tesalonicieni
1 Timotei
2 Timotei
Iacov
Marcu
1 Corinteni
2 Corinteni

(Vechiul Testament)

Geneza
Exod
Iosua
Proverbe
1 Samuel
2 Samuel

Acest articol face parte din cartea lui Steven L. Pogue, The First Year of Your Christian Life [Primul an al vieţii tale de credinţă].

Cine este Iisus?

Paşi în cunoaşterea învăţăturii lui Iisus cu privire la Sine…

de Steven L. Pogue

Dacă ţi-ai predat viaţa lui Hristos, tu ai o relaţie cu El. Acesta este un început extraordinar! Aprofundarea acestei relaţii implică a-L cunoaşte pe El tot mai mult.

Cel mai bun mod de a învăţa despre Iisus este parcurgerea textelor din evanghelii ce redau afirmaţiile pe care le face cu privire la identitatea Sa. Evangheliile sunt primele patru cărţi din Noul Testament şi prezintă „vestea bună” (aceasta înseamnă, de fapt, cuvântul „evanghelie”) a lui Iisus Hristos. Aceste cărţi au fost scrise în secolul I d.Hr. şi s-au întemeiat pe relatările unor martori oculari ai vieţii lui Iisus.

Iisus s-a născut în jurul anului 4 sau 5 î.d.Hr. (Acest decalaj este dat în principal de trecerea de la calendarul iulian, la cel gregorian.) Poporul Israel se afla sub ocupaţie străină – exceptând câteva perioade scurte de eliberare – din secolul VII î.d.Hr., şi în tot acest timp evreii s-au luptat pentru menţinerea identităţii naţionale. Fiecare evreu credincios era animat de speranţa că într-o zi Mesia va veni şi va aduce izbăvire naţiunii alungând dominaţia romană. Mesia este un cuvânt evreiesc, care înseamnă „Unsul”, iar „Hristos” nu este numele de familie al lui Iisus, ci echivalentul grecesc al acestui titlu.

Cea mai mare parte a relatărilor din evanghelii sunt dedicate celor trei ani în care Iisus şi-a desfăşurat lucrarea în jurul Mării Galileii, aflată în partea de nord a Israelului. Aceste texte ne vorbesc despre viaţa şi învăţăturile unei persoane unice. După cum ne arată evangheliile, Iisus şi-a arătat puterea Sa divină în multe feluri: a vindecat bolnavi, orbi şi şchiopi, a înviat oameni din morţi, a umblat pe ape şi a liniştit furtuna. Învăţătura lui Iisus era lipsită de legalismul şi pietatea riguroasă care caracterizau atât de mult iudaismul din acea perioadă. Astfel, Iisus a devenit foarte popular printre mulţimile de oameni din Galilea.

De-a lungul lucrării Sale, Iisus a făcut în permanenţă afirmaţii cu privire la Sine. Masele de oameni aşteptau un eliberator politic; autorităţile religioase doreau să fie acceptate structurile de putere şi normele de pietate stabilite de ele. Dar Iisus nu a încurajat nici unul din grupurile menţionate.

Pentru a determina ce a afirmat Iisus despre Sine Însuşi, să examinăm acum patru secţiuni din Evanghelia după Ioan.

Ioan 5: Iisus afirmă că Dumnezeu este Tatăl Său

În Evanghelia după Ioan, capitolul 5, Iisus a fost acuzat de liderii religioşi evrei datorită vindecării unui invalid în ziua de Sabat („Ziua de odihnă” a evreilor). Ei considerau orice muncă suplimentară în acea zi ca fiind o încălcare a poruncii lui Dumnezeu de a respecta Sabatul ca zi de odihnă. De-a lungul secolelor, ei au stabilit cu meticulozitate ceea ce era permis, iar acţiunile lui Iisus încălcau regulile lor stricte.

Iisus şi-a apărat gestul, explicând că Dumnezeu, care este susţinătorul universului, niciodată nu se odihneşte ci lucrează fără încetare. Iar întotdeauna Dumnezeu săvârşeşte binele în istoria omului. Aşadar, Dumnezeu nu se poate opri din lucrarea Sa: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” După acest episod, liderii evrei au dorit şi mai mult să Îl omoare; aceasta pentru că, pe lângă faptul că nu respecta legile lor cu privire la Sabat, El vorbea despre Dumnezeu ca fiind Tatăl Său, făcându-se astfel egal cu Dumnezeu (Ioan 5:17-18).

Evreii au privit afirmaţia lui Iisus despre divinitatea Sa ca supremă blasfemie. Timp de secole, de-a lungul perioadelor de ocupaţie străină, mulţi evrei înduraseră suferinţe groaznice pentru a rămâne credincioşi în închinarea adusă lui Iehova, singurul Dumnezeu adevărat. Cum putea Iisus, ca bun evreu, să se gândească vreodată să afirme că El era egal cu Dumnezeu?

Ioan 8: Iisus afirmă veşnicia existenţei Sale

În capitolul 8 al Evangheliei după Ioan, Iisus este prezentat stând din nou de vorbă cu liderii evrei. El se afla în Ierusalim cu prilejul Sărbătorii Corturilor, o sărbătoare care celebra amintirea modului în care Dumnezeu călăuzise naţiunea Israel, aflată sub conducerea lui Moise, în timpul călătoriei din Egipt spre ţara promisă.

În această discuţie, Iisus a făcut câteva afirmaţii. El a spus că este Lumina Lumii, că poate elibera oamenii de păcat şi că oricine crede în El nu va muri. Liderii religioşi au fost din nou iritaţi de aceste afirmaţii ce li se păreau absurde, dar au ales să îl ironizeze, sperând să scoată la iveală inconsecvenţa Sa. Nici chiar Avraam, respectatul întemeietor al iudaismului, nu a pretins a fi nemuritor; atunci cum putea Iisus să emită asemenea pretenţii? Iisus le-a răspuns: „«Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.»

«N-ai nici cincizeci ce ani,» I-au zis Iudeii «şi ai văzut pe Avraam!»

Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.»

La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El…” (Ioan 8:56-59)

Afirmaţiile Lui erau şi mai iritante datorită folosirii cuvintelor „Eu sunt”. Vechiul Testament ne spune că Moise, în timp ce îşi ducea turma de oi prin pustie, a văzut un rug aprins care nu se mistuia. Apropiindu-se de acel rug, el a auzit dintr-o dată glasul lui Dumnezeu, spunându-i să se întoarcă în Egipt pentru a elibera poporul Israel din robie. Dumnezeu l-a asigurat pe Moise că va fi cu el.

Moise a dorit să ştie cine este Acela care îl trimite, pentru a şti ce să le spună evreilor. Dumnezeu I-a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt. Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte ‘Eu sunt’ m-a trimis la voi»” (Exod 3:14). Numele „Eu sunt” nu era o simplă denumire, ci o reflectare a puterii desăvârşite a lui Dumnezeu de a-i elibera pe israeliţi din robie. Iisus şi-a atribuit Sieşi acelaşi nume şi aceeaşi putere.

Ioan 10: Iisus afirmă egalitatea Sa cu Dumnezeu

Această a treia afirmaţie este relatată în capitolul 10 din Ioan, în contextul Sărbătorii Înnoirii Templului sau Hanukkah. Iisus se afla din nou în Ierusalim, iar mulţimile şi liderii religioşi îşi puneau întrebarea: „Oare va anunţa Iisus faptul că El este Mesia?” Tradiţia iudaică afirma că Mesia va apărea la un astfel de praznic.

Liderii evrei s-au strâns în jurul lui Iisus şi L-au înterbat dacă El este Mesia. Se putea să fi fost o curiozitate firească; dar este mai probabil ca ei să fi intenţionat să îi întindă o cursă lui Iisus, pentru a-L constrânge să facă afirmaţii care să slujească drept temei pentru arestarea şi executarea Sa. În loc să le dea un răspuns direct, Iisus le spune că le-a oferit deja un răspuns în ce priveşte identitatea Sa, dar ei nu L-au crezut:

„«Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.

Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi…

Eu şi Tatăl una suntem.»

Atunci Iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă.

Iisus le-a zis: «V-am arătat multe lucrări bune, care vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?»

Iudeii I-au răspuns: «Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.»” (Ioan 10:27-33)

Ioan 11: Iisus afirmă că El este Dătătorul vieţii veşnice

Lazăr, un prieten apropiat al lui Iisus, s-a îmbolnăvit. El locuia în Betania, o localitate situată în partea de est de Ierusalim, la o distanţă de mai puţin de patru kilometri. În acel moment, Iisus era la o mare distanţă de locul respectiv, propovăduind de-a lungul râului Iordan. După ce a auzit despre suferinţa lui Lazăr, Iisus a aşteptat două zile înainte de a pleca spre Betania. Când a ajuns acolo, Lazăr era deja mort şi îngropat.

Marta, sora lui Lazăr, I-a ieşit în întâmpinare, arătându-şi durerea şi spunându-I că fratele ei ar fi fost încă în viaţă dacă Iisus ar fi ajuns mai devreme. Apoi are loc următorul dialog:

„Iisus i-a zis: «Fratele tău va învia.»

«Ştiu,» I-a răspuns Marta «că va învia la înviere, în ziua de apoi.»

Iisus i-a zis: «Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?»

«Da, Doamne» I-a zis ea, «cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.» (Ioan 11:23-27)

Iisus s-a apropiat de peştera în care era îngropat Lazăr. Rugându-se cu voce tare, I-a mulţumit Tatălui că Îl ascultă: „«Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis»” (Ioan 11:42). După ce şi-a sfârşit rugăciunea, Iisus I-a poruncit lui Lazăr să iasă din mormânt. La porunca Sa, Lazăr a ieşit afară înfăşurat încă în hainele de înmormântare.

Ce semnifică faptul că Iisus afirmă Divinitatea Sa

Iisus a făcut despre Sine afirmaţii ce par a fi extravagante: El a afirmat că este egal cu Dumnezeu şi că este una cu El, a vorbit despre preexistenţa Sa şi S-a descris pe Sine drept sursă a vieţii veşnice. Acestea nu sunt afirmaţiile unui simplu muritor (cel puţin nu ale unui om cu o minte sănătoasă). De asemenea, Iisus a declarat că el deţine autoritatea finală peste întreg pământul, că într-o zi se va întoarce şi va judeca pământul. El a spus că poate ierta păcatul şi că este singura cale spre Dumnezeu, El prezentându-se ca fiind singurul care poate da viaţa şi care poate împlini cea mai mare nevoie a fiinţei umane. Iisus s-a numit pe Sine Însuşi Fiul Omului – un termen profetic din Vechiul Testament, referitor la Mesia. Pe lângă toate acestea, El le-a îngăduit altor oameni să I se închine, deşi evreii trebuiau să-I aducă închinare doar lui Dumnezeu.

În timpul procesului dinaintea răstignirii, liderii religioşi evrei i-au prezentat guvernatorului roman Pilat principala lor acuză: „Iudeii i-au răspuns: «Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 19:7). Iisus din Nazaret a fost omorât nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce a afirmat cu privire la Sine. C. S. Lewis, profesor de literatură în cadrul Universităţii Cambridge – un om care, în devenirea sa spirituală, a parcurs drumul de la scepticism la creştinism – a făcut la un moment dat următoarea remarcă: „Încerc aici să împiedic pe oricine să spună acea nerozie pe care o spune deseori lumea despre El: «Sunt gata să-L accept pe Iisus ca pe un mare propovăduitor al moralei, dar nu accept pretenţia Lui de a fi Dumnezeu». Acesta este singurul lucru pe care nu trebuie să îl spunem. Un om care ar fi doar un om şi ar spune genul de lucruri pe care le spunea Iisus nu ar putea fi un mare propovăduitor al moralei. Ar fi ori un nebun – pe aceeaşi treaptă cu omul care spune că este un ou fiert – ori, dimpotrivă, ar fi diavolul iadului. Trebuie să alegeţi. Sau omul acela a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, sau a fost un nebun sau ceva chiar mai rău.”¹

Viaţa şi învăţătura lui Iisus sunt unice

Dintre fondatorii principalelor religii ale lumii, doar Hristos a afirmat Dumnezeirea Sa! Fie că este vorba de Avraam, Mahomed, Confucius sau Budda, nici unul dintre aceştia nu a susţinut cu privire la Sine că este Dumnezeu. Buda, de exemplu, le-a spus ucenicilor săi spre sfârşitul vieţii să nu fie preocupaţi să-şi amintească de El, dar să îşi aducă aminte de învăţătura lui despre Calea iluminării.

Fiecare din aceşti întemeietori de religii poate fi separat de învăţătura lui, fără ca religia respectivă să sufere o pierdere totală şi iremediabilă. Dar creştinismul este clădit pe Hristos, pe afirmaţiile făcute de El cu privire la identitatea şi lucrările Sale. Învăţătura Lui este focalizată asupra propriei persoane într-o asemenea măsură, încât această subliniere pare chiar stânjenitoare. Ce ar mai putea fi adăugat despre cineva care a declarat: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6)? Dar dacă afirmaţiile lui Iisus sunt adevărate, atunci cuvintele Sale sunt aducătoare de speranţă. Noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu pentru că Iisus este Dumnezeu.

Iisus: Pe deplin Dumnezeu şi Om

Iisus Hristos este pe deplin Dumnezeu, dar El şi-a asumat deopotrivă natura umană. Asemeni nouă, El a simţit ce înseamnă foamea şi setea, singurătatea, durerea trădării şi a respingerii. A suferit umilirea de a fi atârnat gol pe cruce. A fost ispitit. A mâncat pâine adevărată, a plâns cu lacrimi adevărate la moartea unui prieten şi i-a curs sânge adevărat la răstignirea Sa; chiar şi învierea Sa a fost fizică, în trup. Iisus Hristos a fost pe deplin om.

Ce însemnă pentru noi faptul că Iisus Hristos este pe deplin Dumnezeu şi om?

1. Deoarece Iisus este Dumnezeu, El este vrednic de lauda noastră. Noi ar trebui să ne raportăm la El cu o atitudine de reverenţă şi respect, recunoscându-L ca Dumnezeu. Iisus nu este amicul nostru; El este Domnul nostru. A recunoaşte că Isus este Domn înseamnă a-I permite să aibă autoritate asupra fiecărui domeniu din viaţa noastră: nu doar închinarea pe care I-o aducem în timpul serviciilor religioase şi momentele de părtăşie cu El, ci şi cariera, familia, finanţele şi atitudinile noastre. Faptul că Îl cunoaştem pe Hristos trebuie să afecteze relaţia noastră cu ceilalţi şi ceea ce alegem să privim la televizor. Noi recunoaştem domnia lui Hristos asupra acestor domenii, dar aceasta nu pentru că procedând astfel vom ajunge în cer; atitudinea noastră este un răspuns la relaţia noastră eternă cu El. Iisus este Domnul tău puternic; iubeşte-L şi închină-te Lui.

2. Deoarece Iisus este Dumnezeu, El poate să se îngrijească de toate problemele noastre. Nu este nici o situaţie cu care ne confruntăm şi pe care Dumnezeu să nu o poată soluţiona. Iisus este Acel „Eu sunt” care, în atotputernicia Sa, are autoritate peste toate lucrurile. Iisus a afirmat că El poate face aşa încât toate lucrurile să lucreze spre bine în viaţa noastră (Romani 8:28). De fapt, El „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Pe măsură ce Îl cunoşti mai mult, nădăjduiesc că vei înţelege tot mai clar puterea cu care El poate să-şi împlinească promisiunile care le-a făcut cu privire la viaţa ta.

3. Deoarece El este Dumnezeu, El a putut să ne împace cu Dumnezeu Tatăl.Iisus ne este mai mult decât un prieten; El este Mântuitorul nostru.

4. Deoarece Iisus este pe deplin om, El poate să se identifice cu toate nevoile şi problemele noastre. Nici una dintre situaţiile prin care trebuie să trecem nu-I este necunoscută şi neînţeleasă: „Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:18). Trăind printre noi, Iisus a înţeles pe deplin tot ceea ce simţim.

5. Umanitatea lui Iisus afirmă umanitatea noastră. Faptul că suntem chemaţi să devenim creştini mai buni nu înseamnă că vom fi mai puţin umani. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa şi doreşte să ne bucurăm de viaţă, în toate dimensiunile ei. El ne-a înzestrat cu daruri şi abilităţi pe care doreşte să le dezvoltăm.

Aceasta nu înseamnă că, urmându-l pe Hristos, vei avea parte doar de prosperitate şi sănătate (dar vei deveni, fără îndoială, mai înţelept).

Vor fi sacrificii personale; va trebui să renunţi la confort sau poate la un stil de viaţă pe care deja îl ai. S-ar putea să fi nevoit să renunţi la deprinderi personale, carieră, succes financiar, chiar la propria ta viaţă. Însă te încurajez să primeşti învăţătura lui Iisus şi să te încrezi în El. Doar astfel vei descoperi măreţia şi frumuseţea vieţii.

(1) C.S. Lewis, Mere Christianity, New Zork, Macmillan, 1952, pag. 55-56. [Citatul a fost preluat din traducerea în limba română a cărţii: Creştinism, pur şi simplu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pag. 76.]

[Acest articol este un extras din cartea lui Steven L.Pogue, The First Year of Your Christian Life. Cartea poate fi comandată de pe site-ul: www.campuscrusade.com]

De curând, am devenit creştin…Ce să fac mai departe?

Cum să începi viaţa de credinţă?

de Barbara Francis

Am primit credinţa creştină pe când eram în primul an la Universitatea Oregon. Pe o scară de la 1 la 10 (1 însemnând „n-am nici cea mai vagă idee”, iar 10 reprezentând „am crescut într-o mănăstire”), eu mă plasam undeva pe la minus 30. De-a lungul anilor nu frecventasem niciodată vreo biserică, iar viaţa pe care am dus-o înainte de a-L cunoaşte pe Domnul fusese extrem de dezordonată.

La un moment dat am încercat să citesc Biblia; am început însă, într-un mod greşit, cu începutul. (De unde să ştiu eu că de fapt Biblia avea două părţi?) Astfel că, după ce am parcurs aproximativ douăzeci de capitole din cartea Geneza, am renunţat. Ani mai târziu, am descoperit că există şi Noul Testament şi că acela este locul în care pot învăţa despre Iisus… şi într-adevăr, aveam atât de multe de învăţat.

Aşadar, cu ce anume să înceapă un creştin care face primii săi paşi în viaţa de credinţă? Cum putem creşte spiritual şi cum putem ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu mai bine? Acestea au fost câteva dintre primele întrebări pe care mi le-am pus la începutul relaţiei mele cu Dumnezeu. Probabil că ele se aseamănă cu propriile tale întrebări, cu care la rândul tău te-ai frământat. Ştiam atât de puţine lucruri despre Dumnezeu, încât întâmpinam dificultăţi chiar şi atunci când încercam să formulez în gând ceea ce credeam. Sunt însă recunoscătoare că am întâlnit o persoană care devenise creştină de mai mult timp şi care mi-a prezentat patru modalităţi simple de a merge pe calea creşterii spirituale. Chiar şi acum, după ani de zile, le mai ţin minte; recurg la aceste principii şi astăzi, deşi sunt deja peste treizeci de ani de când păşesc însoţită de Iisus, pe drumul credinţei. Rugăciunea mea este ca ele să devină şi pentru tine un adevărat sprijin, ajutându-te să înţelegi ce anume urmează de acum înainte în ceea ce noi numim drept viaţa creştină.

Ascultă ce îţi vorbeşte Dumnezeu

Biblia reprezintă de fapt cuvântul lui Dumnezeu, în care găsim voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Scripturile au fost lăsate cu scopul ca noi să putem cunoaşte cine este Dumnezeu şi ce anume doreşte El de la vieţile noastre. Apostolul Pavel, în a doua scrisoare pe care i-o scrie ucenicului său Timotei, afirmă că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16). Acesta este motivul pentru care trebuie să petrecem timp în fiecare zi citind Biblia. Dacă nu ai o Biblie al cărei limbaj să îţi fie accesibil, vizitează o librărie creştină şi procură-ţi o asemenea Biblie. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci apelează la secţia de împrumut a unei biblioteci; în general, sunt exemplare ce pot fi împrumutate acasă. Începe cu Evanghelia după Ioan, din Noul Testament. (Această carte, care în general este numită simplu „Ioan”, este a patra carte din Noul Testament şi nu trebuie confundată cu 1 Ioan, 2 Ioan sau 3 Ioan; acestea din urmă sunt epistole şi se găsesc spre sfârşitul Noului Testament.) Pe mine mă ajută folosirea unui jurnal sau a unui caiet de notiţe, în care îmi scriu întrebările şi observaţiile cu privire la text. La fiecare capitol, răspunde la aceste două întrebări simple: Ce învăţ din acest text despre Dumnezeu sau despre Iisus? Citind acest text, am întâlnit oare lucruri pe care ar trebui să încep să le practic şi eu sau lucruri pe care ar trebui să le evit de acum încolo? Acest mod de lectură te va ajuta să vezi faptul că Biblia se adresează într-un mod foarte practic vieţii tale de fiecare zi. După ce termini de citit Evanghelia după Ioan, citeşte şi primele trei evanghelii şi apoi mergi mai departe cu lectura până la Apocalipsa, care este ultima carte a Noului Testament.

Atunci când citim Biblia, descoperim cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1). Din Biblie, numită uneori şi Sfânta Scriptură, aflăm faptul că suntem un popor cu totul nou, prin faptul că L-am recunoscut pe Hristos ca Mântuitor şi Domn al vieţii noastre. Citeşte din capitolul 1 al Epistolei lui Pavel către Efeseni, versetele 3-14 şi pune-ţi un scurt timp deoparte pentru a face o listă cu toate lucrurile care sunt adevărate cu privire la tine în virtutea faptului că eşti creştin. Nu-i aşa că aceste afirmaţii sunt uimitoare?

Vorbeşte cu Dumnezeu

Rugăciunea este un aspect extrem de vital al unei umblări sănătoase cu Dumnezeu. Dacă e să mă refer la relaţia mea cu Dumnezeu, rugăciunea este elementul care cred că îmi aduce cea mai mare bucurie. Gândeşte-te la acest fapt: noi putem vorbi cu Dumnezeu! Oricând, oriunde, în orice stare am fi, fie că trecem prin ispită, fie că suntem copleşiţi de bucurie. Textul din Evrei 13:5 ne spune că Dumnezeu nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi niciodată. Aceasta este o veste foarte bună pentru unii dintre noi care nu am cunoscut o asemenea dragoste şi dăruire. Ei bine, acum putem avea încredere în această dragoste… pentru că Dumnezeu întotdeauna rosteşte adevărul şi împlineşte ceea ce promite (Numeri 23:19; Tit 1:2; Evrei 6:18). Iar datorită faptului că El este cu noi în orice moment, noi putem oricând să stăm de vorbă cu El. A te ruga înseamnă pur şi simplu a vorbi cu Dumnezeu. Nu trebuie să cunoşti un anumit limbaj creştin sau formulări „consacrate” din limbajul religios. Psalmul 62:8 ne spune să ne „vărsăm inimile” înaintea lui Dumnezeu.

Atunci când am început să mă rog, m-a ajutat foarte mult un termen memotehnic, AMMC(*), reprezentând iniţialele a patru cuvinte. Adu-ţi aminte ce am afirmat mai devreme: eu am început la minus 30, astfel că într-adevăr nu ştiam NIMIC. Acasă noi nu obişnuiam să ne rugăm, ci doar ne spuneam dorinţele – cu ocazia zilei de naştere, înainte de a stinge lumânările de pe tort, sau atunci când vedeam prima stea care apărea pe cer. Niciodată nu m-am rugat, astfel că am fost extrem de stânjenită atunci când a trebuit să încep. Însă acest acronim, care rezumă ce anume trebuie să conţină rugăciunea, m-a ajutat foarte mult:

Adorarea este prima parte a rugăciunii, în care în lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce este El: iubitor, bun, drept, răbdător, plin de har, etc. Pe măsură ce citeşti Biblia şi îţi notezi lucrurile pe care le înveţi despre Dumnezeu, vei descoperi din ce în ce mai multe trăsături pentru care să Îi aduci laudă. Îţi va fi totodată de folos să citeşti un psalm în fiecare zi – nu durează decât între trei şi cinci minute, iar după fiecare psalm, laudă-L pe Dumnezeu pentru modul în care textul respectiv îţi descoperă noi dimensiuni ale caracterului Său şi ale modului în care El lucrează.

Mărturisirea este o condiţie importantă a creşterii spirituale. Păcatul împiedică părtăşia noastră cu Dumnezeu. Atunci când în viaţa noastră sunt atitudini sau acţiuni pe care Biblia le condamnă ca fiind greşite, ne vom simţi vinovaţi şi înstrăinaţi. Aici intervine rolul mărturisirii. Găseşte textul 1 Ioan 1, 9. Citeşte apoi Psalmul 32, 3-5 –acest text vorbeşte despre consecinţele păcatului nemărturisit şi despre modul în care trebuie să ne raportăm la el.

Mulţumirea este acea parte a rugăciunii în care efectiv îi adresăm lui Dumnezeu mulţumiri pentru tot ceea ce El face. Şi cu privire la mulţumire, psalmii sunt o veritabilă sursă de inspiraţie pentru a ne reaminti de ceea ce El a făcut pentru noi. Atunci când întâlneşte un psalm în care găseşti motive pentru a-i fi mulţumitor lui Dumnezeu, foloseşte cuvintele psalmistului ca şi cum acestea ar fi ale tale. Este un mod bun de a învăţa să stai de vorbă cu Dumnezeu.

Cererea reprezintă acel moment al rugăciunii în care ne rugăm atât pentru noi înşine, cât şi pentru ceilalţi de care viaţa noastră este legată. Eu folosesc o listă de rugăciune, în care trec data când am început să mă rog pentru cineva şi data la care acea rugăciune a fost ascultată. Roagă-te în mod specific, cu credinţă şi nădăjduind că vei primi răspuns. 1 Ioan 5,14-15 ne spune că dacă ne rugăm în conformitate cu voia lui Dumnezeu, El ne va auzi şi ne va răspunde. S-ar putea să îţi pui însă întrebarea: „Cum cunosc eu voia lui Dumnezeu?” Această întrebare ne întoarce la ceea ce am discutat la început, şi anume la citirea Cuvântului Său.

Vorbeşte cu alţii care Îl cunosc pe Dumnezeu

A vorbi cu oameni care Îl cunosc pe Dumnezeu înseamnă de fapt a avea părtăşie cu ei. Este important să petreci timp cu alţi oameni care Îl iubesc pe Domnul Hristos. Astfel de oportunităţi apar prin participarea la întâlnirile Bisericii, dar şi la întâlnirile unui grup de studiu biblic sau rugăciune. Scopul este acela de a creşte împreună (Fapte 2,46-47). Mulţi dintre noi au nevoie să îşi întemeieze noi prietenii şi să înveţe cum să petreacă un timp plăcut în alte moduri decât au fost obişnuiţi înainte de convertire. Atunci când vorbim cu alţi oameni credincioşi şi stăm mai mult timp în prezenţa lor, remarcăm faptul că se produce o schimbare în ce priveşte comportamentul nostru; într-un asemenea context învăţăm cum se poartă şi cum acţionează o persoană care s-a maturizat în credinţă.

Vorbeşte cu alţii despre Dumnezeu

A vorbi despre Dumnezeu cu alţi oameni înseamnă a-L mărturisi. Un text deosebit pentru mine este cuvântul pe care Apostolul Pavel, un om care s-a dăruit cu totul slujirii altora, îl adresează credincioşilor din Corint, în 2 Corinteni 5:17-20: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”

În ce mă priveşte, eu am simţit că trebuia să le spun prietenilor mei despre acest lucru nou în viaţa mea: relaţia mea cu Hristos. El mi-a schimbat viaţa, mi-a dat iertare şi Şi-a arătat dragostea Sa faţă de mine într-un mod pe care nu l-am crezut vreodată cu putinţă. De aceea, am dorit să spun şi altora ceea ce El a făcut. Fără îndoială că nu toţi cei cu care am vorbit au fost la fel de încântaţi ca şi mine de ceea ce le spuneam, dar dorinţa mea de a mărturisi era deosebit de puternică. Am făcut o listă de zece persoane cărora doream în primul rând să le vorbesc despre Dumnezeu; după ce am întocmit lista respectivă, am aşteptat ca El să creeze oportunităţi pentru a putea sta de vorbă cu persoanele respective. Faptul deosebit este că acum, mulţi dintre aceştia Îl cunosc la rândul lor pe Hristos. Nu-i aşa că este ceva extraordinar?

Rugăciunea mea sinceră este ca aceste câteva rânduri să vă slujească drept trepte înspre o umblare tot mai personală şi profundă cu Acela care este Mântuitorul nostru drag, Iisus Hristos.

Acum Dumnezeu a intrat în viaţa mea?

Este important să ştii că atunci când ai hotărât să-L inviţi pe Iisus Hristos în viaţa ta, Dumnezeu a auzit tot ce ai spus… şi ţi-a răspuns la rugăciune. Prima Epistolă a lui Ioan 5:14 spune: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” Iisus ne-a promis că va veni în viaţa noastră dacă Îl rugăm s-o facă. Cu siguranţă că a făcut-o!

În Apocalipsa 3:20 Iisus ne face o ofertă nemaipomenită: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” I-ai deschis lui Dumnezeu uşa inimii tale? Dacă da, ce a promis că va face? Crezi că Dumnezeu te-ar minţi sau păcăli?

În Evanghelia după Ioan 6:37, Iisus a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Iar în aceeaşi Evanghelie, la 10:27-29, Iisus Hristos a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.”

Iisus a murit pe Cruce pentru ca păcatele noastre să fie iertate şi să putem avea o relaţie personală cu El. Avem, aşadar, dovada că nu este indiferent în ce ne priveşte. Gândeşte-te numai cât de mult S-a sacrificat pentru a ne ajuta să intrăm în relaţie cu El! A luat păcatele noastre asupra Sa şi ne-a acoperit cu neprihănirea Sa, făcând astfel să fim pe deplin iertaţi şi acceptaţi. Nu este nevoie ca mai întâi să ducem o viaţă bună sau să îndeplinim nişte ritualuri religioase sau să cerşim acest lucru de la El ani în şir. Dumnezeu Însuşi a făcut posibilă această relaţie cu noi! Şi putem veni la El datorită a ceea ce a făcut pentru noi, nu datorită a ceea ce am putea face noi înşine. El a plătit deja preţul cerut pentru iertarea păcatelor noastre, tocmai ca să ne poată ierta şi să poată veni în viaţa noastră. Prima Epistolă a Apostolului Petru 3:18 spune: „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.”

Când Îl rugăm pe Iisus să vină în viaţa noastră, o facem cu sinceritate, spunându-I: „Doamne, îmi doresc o relaţie cu Tine, îmi doresc să vii in viaţa mea şi să faci orice doreşti.” Prin urmare, trebuie să luăm decizia de a-L lăsa pe Dumnezeu să fie cu adevărat Dumnezeul vieţii noastre. Dacă ai făcut deja acest lucru, iată mai jos ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El:

• Eşti împăcat cu Dumnezeu —„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” (Epistola către Romani 5:1)
• Ai devenit copilul lui Dumnezeu —„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Evanghelia după Ioan 1:12)
• Nu mai trăieşti în întuneric —„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.” (Epistola către Efeseni 5:8)„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Epistola către Coloseni 1:13,14)
• Eşti iertat —„Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 10:43)„În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere.” (Epistola către Efeseni 1:7,8)„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Epistolă a lui Ioan 4:9,10)
• Ai primit viaţa veşnică —„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Evanghelia după Ioan 5:24)„Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Epistolă a lui Ioan 5:11-13)
• Eşti pecetluit cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu —„Şi voi, dupa ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit.” (Epistola către Efeseni 1:13)
• Începi să simţi cât de mult te iubeşte Dumnezeu —„Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” (Evanghelia după Ioan 15:7-11)

Pentru a te apropia tot mai mult de Dumnezeu:

Dacă vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu din ce în ce mai bine, citeşte Cuvântul Lui (Biblia), rugându-L să ţi Se descopere şi să te ajute să te apropii de El tot mai mult. Evanghelia după Ioan te va ajuta să porneşti pe acest drum.

Şi încă ceva: vorbeşte direct şi fără jenă cu El. Biblia ne încurajează: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Epistola către Filipeni 4:6,7)

Secretul credinţei creştine…

Înţelegerea vieţii insuflate de Duhul Sfânt

de Steven L. Pogue

Te-ai întrebat vreodată de ce atât de mulţi creştini nu se comportă ca şi creştini? Este oare imposibil să-ţi trăieşti credinţa creştină? Să vă spun un secret: pe cont propriu, este într-adevăr imposibil. Atunci când încerci să-ţi trăieşti credinţa creştină prin propriile tale eforturi te asemeni cu un vapor aşezat pe uscat, care evident nu se poate mişca din loc. Pentru ca acel vas să poată ajunge undeva, el trebuie aşezat în apă. În mod similar, pentru a se bucura de viaţa sa de credinţă, creştinul trebuie să înveţe cum să îşi aşeze credinţa în Dumnezeu. Ştiind acest lucru, apostolul Pavel scrie: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Pentru un creştin, secretul unei vieţi împlinite este prezenţa lui Hristos în viaţa sa, în aşa fel încât în el să trăiască de fapt Hristos: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

În timpul ultimei seri petrecute de Hristos cu ucenicii săi, El le-a spus că îi va părăsi, dar că ei nu vor fi lăsaţi singuri: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan16:7).

Îţi poţi trăi viaţa de credinţă cu îndrăzneală, datorită faptului că ţi-a fost dăruit Duhul Sfânt. El nu este doar un ghid care îţi oferă informaţii cu privire la drumul spre cer: El este Duhul lui Hristos, care a venit să locuiască în tine.

Cine este Duhul Sfânt?

Duhul Sfânt este Dumnezeu, împreună cu Fiul şi cu Tatăl. O mare parte din confuzia cu privire la Duhul Sfânt este dată de faptul că oamenii nu îl consideră drept persoană. Dar El este persoană şi implicit are caracteristicile unei persoane. Mai mult, Duhul Sfânt este o Persoană divină, fapt care se reflectă în ceea ce El „voieşte” şi „simte”.

Duhul Sfânt are toate atributele pe care le au Fiul şi Tatăl. El este omnipotent (atotputernic), omniscient (atotcunoscător), imuabil (nu se schimbă) şi etern. El este a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Care este rolul Duhului Sfânt?

Duhul Sfânt are un rol important în viaţa fiecărui creştin. Vom analiza acum câteva din lucrările Sale, pentru a vedea de ce este El atât de important.

Duhul Sfânt te-a convins de faptul că eşti păcătos şi că ai nevoie de Hristos (Ioan 16:8-11). Biblia spune că fără ajutorul Duhului Sfânt, oamenii privesc creştinismul ca fiind ceva prostesc (1 Corinteni 1:18). S-ar putea ca oamenii din jurul tău să considere că legământul pe care tu l-ai făcut cu Hristos este o nebunie. Tu nu vezi lucrurile astfel, pentru că Duhul Sfânt ţi-a descoperit minunea unei vieţi trăite în Hristos.

Duhul Sfânt ţi-a dat o nouă viaţă. Iisus a spus că ceea ce este născut din carne, este carne. Duhul Sfânt este cel care realizează naşterea spirituală (Ioan 3:6). De asemenea, tot prin Duhul dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima ta (Romani 5:5) şi tot El mărturiseşte înăuntrul tău (îţi dă asigurarea necesară) că tu eşti un creştin (Romani 8:16).

Duhul Sfânt este Acela care te învaţă şi totodată îţi dăruieşte şi puterea de a trăi. El te călăuzeşte în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Îţi descoperă adevărurile din Biblie, aşa încât tu să le poţi înţelege şi aplica la viaţa ta (Ioan 16:13-14). El îţi dă putere şi eficienţă spirituală, atunci când îţi mărturiseşti altora credinţa (Fapte 1:8). El mijloceşte pentru tine înaintea Tatălui atunci când simţi că nu ştii ce şi cum să te rogi (Romani 8:26-27).

Duhul Sfânt a fost trimis de Hristos pentru a-ţi da puterea să trăieşti viaţa de credinţă. Aşa după cum a scris Apostolul Pavel, „…Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi…” (Romani 8:11). Viaţa creştină poate fi trăită doar cu ajutorul Duhului Sfânt.

Acum, s-ar putea să te gândeşti: „Am nevoie de Duhul Sfânt în viaţa mea!” Dacă eşti creştin, El este deja prezent în sufletul tău: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi” (Romani 8:9). Duhul Sfânt locuieşte în tine, dar probabil că tu încă nu ţi-ai supus viaţa Lui. Deşi El locuieşte în fiinţa ta, s-ar putea ca tu să nu Îl laşi să îţi şi conducă viaţa.

Apostolul Pavel afirmă că există două categorii de creştini: creştinii spirituali („duhovniceşti”) şi cei carnali („fireşti”, „lumeşti”).

1. Creştinul spiritual (sau duhovnicesc): „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:15).

Credinciosul spiritual L-a acceptat pe Hristos şi L-a aşezat în centrul vieţii sale. El nu este lipsit de păcat şi, ca oricare alt om, se confruntă cu probleme şi ispite în fiecare zi. Dar ca mod de viaţă, creştinul duhovnicesc se încrede în Hristos în ce priveşte fiecare problemă şi detaliu al vieţii sale. Cea mai arzătoare dorinţă a sa este ca viaţa pe care o trăieşte să îi fie plăcută lui Hristos, şi prin urmare nu se bazează pe aprecierile celorlalţi.

2. Creştinul firesc (sau lumesc): „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu Sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1Corinteni 3:1-3).

A fi un creştin „firesc” înseamnă a avea viaţa condusă de impulsurile „firii”, ale naturii umane păcătoase. Creştinul firesc este un creştin (cândva el şi-a predat viaţa lui Hristos), dar viaţa lui este focalizată asupra sinelui şi asupra nevoilor personale. Sunt anumite trăsături care confirmă faptul că acel om este un creştin, dar lucrarea propriu-zisă a Duhului Sfânt este împiedicată, fie prin ignorare, fie printr-o neascultare intenţionată.

Care este diferenţa dintre creştinul firesc şi cel duhovnicesc? Această diferenţă nu constă în faptul că în cel dintâi, Hristos sau Duhul Sfânt ar fi prezent doar într-o anumită măsură; dimpotrivă, un astfel de credincios beneficiază de aceleaşi resurse spirituale ca şi creştinul duhovnicesc. Dar omul spiritual se bazează pe puterea lui Hristos pentru a-şi trăi viaţa de credinţă, în timp ce omul lumesc se bazează pe propriile sale puteri. Încercarea de a trăi viaţa creştină prin propriile eforturi se aseamănă cu tentativa de a te plimba prin oraş cu maşina, împingând-o însă din spate; amândouă încercările sunt la fel de zadarnice şi sortite eşecului.

Călăuzit de Duhul Sfânt

Biblia vorbeşte despre a fi „călăuzit” de Duhul. Aceasta înseamnă că noi ascultăm ceea ce spune El: El ne conduce, noi Îl urmăm. Destul de simplu. Dar de obicei, nouă nu ne place ca altcineva să ne spună ce să facem – nici măcar Dumnezeu! Însă umplerea cu Duhul Sfânt implică faptul că noi îi permitem Duhului şi Cuvântului lui Dumnezeu să ne conducă viaţa.

Avem de ales în fiecare zi: Vom lăsa ca Duhul Sfânt să ne călăuzească sau vom fi conduşi de altceva? Privim cu teamă viitorul care ne stă înainte sau devine oare dorinţa de a obţine ceva, mai importantă decât ascultarea de Hristos? Atunci când Duhul Sfânt te umple, El controlează gândurile şi acţiunile tale. Nu poţi fi umplut de ură, teamă şi îngrijorare în timp ce eşti umplut de Duhul Sfânt. Toate acestea nu mai au loc.

„De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18).

Spre deosebire de schimbările produse de alcool, cele realizate de Duhul Sfânt nu sunt aparente. Ele nu dispar odată cu trecerea timpului. În Biblie, aceste schimbări durabile sunt descrise ca rod al unei vieţi în centrul căreia este Hristos: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23).

Cum pot fi eu umplut de Duhul Sfânt?

Ţine de alegerea noastră, dacă suntem sau nu conduşi de Duhul Sfânt. Este o realitate asumată voluntar, şi nu poate fi transmisă de la un creştin la altul. Oamenii nu se îmbată ţinând în mână o sticlă de bere nedesfăcută sau prin simplul fapt că lucrează într-un magazin cu băuturi alcoolice. Alcoolul îşi face efectul şi produce starea de ebrietate doar după ce e asimilat în organism. Tot astfel – deşi comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai fericită – poţi fi un creştin înconjurat de Biblii şi de credincioşi, fără a fi umplut de Duhul Sfânt; sau poţi fi singur, dar plin de Duhul.

Poţi să îţi exprimi dorinţa de a te lăsa condus de Duhul Sfânt, prin rugăciune. Citez o rugăciune care pe mine m-a ajutat întotdeauna:

„Dragă Tată, am nevoie de Tine. Recunosc că eu mi-am condus propria mea viaţă şi prin urmare am păcătuit împotriva Ta. Îţi mulţumesc că mi-ai iertat păcatele, prin moartea lui Hristos pe cruce pentru mine. Acum Îl invit din nou pe Hristos să Îşi ia locul pe tronul vieţii mele. Umple-mă cu Duhul Sfânt, pentru a fi plin de Duhul, aşa după cum Tu mi-ai poruncit să fiu. Ştiu că ai promis în Cuvântul Tău că vei face acest lucru, dacă îl cer cu credinţă. Te rog aceasta în numele lui Iisus. Ca o expresie a credinţei mele, îţi mulţumesc acum pentru că îmi călăuzeşti viaţa şi mă umpli cu Duhul Sfânt.”¹

Dacă ai rostit această rugăciune, sau ai folosit propriile tale cuvinte pentru a exprima dorinţa de a fi condus de Duhul lui Dumnezeu, atunci El te umple chiar acum – chiar dacă tu nu simţi acest lucru în mod explicit. Îţi aduci aminte de momentul când ţi-ai încredinţat viaţa lui Hristos? Poate ai avut o experienţă emoţională puternică, sau poate, asemeni mie, nici tu nu ai simţit ceva deosebit după decizia de a-L urma pe Hristos. Ştim că El a intrat în viaţa noastră nu datorită a ceea ce am simţit, ci deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte umplerea cu Duhul Sfânt.

Unii oameni văd în această umplere o experienţă mistică religioasă; şi totuşi, nu este vorba de ceva mistic. Ea reprezintă un pas al credinţei, un răspuns la ceea ce Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său. Umplerea cu Duhul Sfânt nu depinde de sentimentele care însoţesc hotărârea ta în această privinţă, ci de credinţa ta în adevărul Sfintei Scripturi.

Trei întrebări

Lucrarea Duhului Sfânt este esenţială pentru viaţa noastră de credinţă! S-ar putea să te frămânţi totuşi cu câteva întrebări, la care nu găseşti răspuns.

1. De ce nu sunt mai mulţi creştini plini de Duhul?

Aici, răspunsul e dat printr-un singur cuvânt: păcatul. Alegem să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu. Această atitudine poate lua forma mândriei: dorinţa ca lucrurile să se întâmple cum vrem noi. Nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne controleze finanţele; am muncit greu pentru bani şi sunt ai noştri acum. Nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească relaţiile; de ce să iert acea persoană, când de fapt este vina ei? Nu dorim ca Dumnezeu să ne controleze moralitatea; aceasta este în exclusivitate problema noastră, şi nu a lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte mândria. Scriptura spune că Dumnezeu, „când are a face cu cei batjocoritori, îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har” (Proverbe 3:34).

Păcatul poate lua o altă formă: frica. Cartea Proverbe afirmă: „Frica de oameni este o cursă…” (Proverbe 29:25). Este oare ceva ce Dumnezeu ar vrea ca tu să faci, dar tu nu ai acţionat în consecinţă deoarece ţi-e teamă de ceea ce cred oamenii? Ştiu că este uşor de adoptat acest mod de gândire: „Nu pot să fac asta. Aş fi considerat ridicol dacă acţionez astfel. Nu se poate ca Dumnezeu să-mi ceară să fac acest lucru.” Şi totuşi, deseori El tocmai acel lucru mi-l cere!

A doua parte a versetului citat ne spune că omul care „se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă”. Este uşor să aşezi încuviinţarea oamenilor deasupra consimţământului lui Dumnezeu, dar ceea ce dorim noi cu adevărat nu este oare a fi plăcuţi lui Dumnezeu? Vieţile noastre se vor deosebi de vieţile altor oameni. Dar preţul merită plătit.

2. Pot fi plin de Duhul şi totuşi să mă lupt cu păcatul?

Răspunsul depinde de ceea ce înţelegi prin „lupta cu păcatul”! Dacă în mod constant tu cedezi în faţa păcatului, atunci nu poţi pretinde că Duhul Sfânt controlează sau umple viaţa ta. Dar dacă întrebarea ta este, de fapt, „Se va întâmpla oare să mai păcătuiesc, după ce am învăţat despre umplerea cu Duhul Sfânt?”, atunci răspunsul este un „Da” hotărât.

S-ar putea să-ţi dai seama că de mai multe ori de-a lungul unei zile păcătuieşti şi îţi mărturiseşti păcatul. Aceasta nu este slăbiciune spirituală; este evidenţa faptului că din punct de vedere spiritual trăieşti şi respiri! Conştientizarea păcatului şi lupta cu acesta au fost descrise uneori drept „respiraţia spirituală” a credinciosului.

Respiraţia spirituală implică actul „expiraţiei”, prin care cel credincios îşi recunoaşte păcatul înaintea Domnului, de îndată ce acesta a fost săvârşit. Recunoşti că ai păcătuit şi că L-ai detronat pe Dumnezeu din poziţia de Suveran al vieţii tale. Prin „expiraţie“ îndepărtezi ceea ce nu este curat şi te rogi să primeşti iertarea care ţi se oferă prin moartea pe cruce a lui Hristos.

Respiraţia spirituală cuprinde totodată şi „inspiraţia”, prin care Îi ceri lui Dumnezeu să te umple din nou cu Duhul Sfânt, să fie din nou Cel care conduce viaţa ta. Adu-ţi aminte că El nu te părăseşte atunci când tu greşeşti. Dar tu I-ai ignorat călăuzirea şi acum păşeşti din nou pe urmele Sale. Înveţi să ai încredere în El, iar aceasta presupune timp. Nu te descuraja, dacă se întâmplă să păcătuieşti: învaţă să te ridici.

Fetiţa noastră, cea mai mică dintre cei trei copii pe care îi avem, a învăţat să meargă anul trecut. I-a luat ceva timp. Nu vă imaginaţi că atunci când a împlinit un an, s-a ridicat brusc din pătuţ, a sărit peste marginile acestuia şi a zbughit-o la orele de aerobic pentru bebeluşi. Primii ei paşi au fost nesiguri şi şovăielnici. A căzut în noroi, a dat peste masa cu cafea şi coşurile cu lenjerie. Dar niciodată nu a renunţat. În cele din urmă, paşii ei au devenit mai puternici, mai hotărâţi. Încă mai cade uneori (aceasta li se întâmplă şi părinţilor ei!), dar se ridică.

În această viaţă, nu vom fi niciodată imuni faţă de păcat; perfecţiunea este o caracteristică a cerului. Pe măsură ce creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, vom ajunge să privim viaţa din perspectiva Lui, iar în anumite domenii vom păcătui mai puţin. În acelaşi timp, vom învăţa să ne luptăm cu ispita. Dar şi atunci vor fi situaţii când vom păcătui şi vom avea nevoie să respirăm spiritual, indiferent dacă suntem la începutul vieţii de credinţă sau după ani îndelungaţi de umblare cu Dumnezeu.

3. Ce să fac dacă viaţa mea nu s-a schimbat încă foarte mult?

Consideri că, în creşterea ta spirituală, te afli exact acolo unde Dumnezeu te doreşte? Am analizat două feluri de creştini, cei fireşti (lumeşti) şi cei spirituali (duhovniceşti). Dar există şi o a treia categorie: creştinii convertiţi de curând. Îţi aminteşti de ceea ce le-a spus Apostolul Pavel corintenilor? „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” (1Corinteni 3:1).

Cu câţiva ani înainte, Apostolul Pavel îi condusese la Hristos pe mulţi dintre cei care formau acum biserica din Corint. În momentul în care le scrie, nu se aştepta ca ei să fie credincioşi maturi din punct de vedere spiritual. Dar în loc să urmeze un traseu normal pentru un creştin în ce priveşte creşterea spirituală, credincioşii din Corint au devenit lumeşti. Dacă eşti un credincios de câteva luni, eşti încă un „copilaş” („prunc”) în credinţă; nu eşti lumesc, ci eşti doar la început.

Pe vremea când locuiam în Midwest, familia noastră călătorea în luna septembrie a fiecărui an, înspre o zonă cu livezi din ţinutul Three Rivers, Michigan. Ştiam că vom găsi rânduri nesfârşite de meri, iar în dreptul fiecărui rând era indicat soiul merilor. De fiecare dată, după ce le ceream proprietarilor permisiunea, ne umpleam coşurile cu mere din cele mai bune soiuri.

Spre partea din spate a livezii erau şiruri de pomi care nu erau încărcaţi cu mere. De fapt, aceştia nu aveau fructe de loc. Pomii respectivi nu erau lipsiţi de viaţă; erau doar prea tineri. Uni nu ajunseseră încă la un metru jumătate înălţime. În timp ce pomii mai în vârstă ajunseseră la maturitate şi se aplecau sub greutatea merelor, pomii „tineri” aveau o singură „preocupare”: aceea de a creştere.

Dacă astăzi asculţi de Hristos şi ai încredere că puterea Lui te schimbă, atunci eşti exact acolo unde Dumnezeu vrea ca tu să fii. Nu te descuraja, gândindu-te că îţi lipseşte „rodul”. Nu am văzut niciodată ca vreunul din pomii tineri să se compare cu cei care fuseseră plantaţi mai de demult. Creşterea este un proces, şi fiecare etapă a procesului este vitală.

Îmi dau seama că atunci când mă supun lui Hristos şi nu sunt preocupat să compar cu alţi creştini, descopăr bucuria de a fi creştin.

Acest articol este preluat din cartea lui Steven Pogue, The First Year of Your Christian Life

(1) Rugăciune citată din Bill Bright, “Have You Made the Wonderful Discovery of the Spirit-filled life?” (San Bernandina, CA: Campus Crusade for Christ, 1966), pag.12.

Dragostea fără seamăn a lui Dumnezeu

de Steven L. Pogue

Relaţia cu Dumnezeu nu se aseamănă cu nici una dintre celelalte relaţii pe care le-ai avut până acum. Modul în care Dumnezeu te iubeşte este unic. Dragostea Sa este necondiţionată (nu se întemeiază pe îndeplinirea unor condiţii). Dumnezeu te iubeşte pentru simplul fapt că El te iubeşte.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…“ (1 Ioan 4:9, 10)

El nu te iubeşte datorită performanţelor tale. Nimic din ceea ce ai putea face tu nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult decât El deja te iubeşte – şi nu este nimic care să-L determine să te iubească mai puţin. El te iubeşte chiar mai mult decât te iubeşti tu însuţi.

Probabil că până acum ai avut parte doar de dragoste condiţionată. Sentimentele unei asemenea iubiri se reflectă în atitudini de genul: „Te voi iubi atâta timp cât şi tu mă iubeşti” sau „Vei fi întotdeauna prima mea iubire, dar aceasta doar dacă nu întâlnesc pe cineva mai bun pentru mine”. Dragostea condiţionată se întemeiază pe ceea ce faci tu. Îndeplineşte-ţi responsabilităţile la serviciu, în echipa din care faci parte sau în relaţii, şi vei fi „iubit”.

Prin faptul că ţi-ai dăruit viaţa lui Hristos, acum ai parte de iubire şi acceptare necondiţionată şi desăvârşită. Aceasta ar putea fi greu de înţeles dacă până acum nu te-ai simţit niciodată iubit şi acceptat pe deplin de către cineva. Dar este adevărat. Din nefericire nu vei simţi întotdeauna că Dumnezeu te iubeşte. Vor fi momente când te vei îndoi nu doar de dragostea Lui, ci şi de existenţa Lui. Poate, la un moment dat, vei dori să renunţi; nu te lăsa biruit de acel impuls.

Când Dumnezeu ţi-a dat o viaţă nouă, aceasta nu a venit împodobită cu panglici şi parfumată îmbietor. Isus şi-a început viaţa pe pământ într-un staul îmbâcsit şi care mirosea urât. El a gustat viaţa adevărată; aceasta va fi şi savoarea călătoriei tale cu Hristos – fără vreun element magic, având doar promisiunea prezenţei Sale alături de tine.

Dumnezeu spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3).

Un proverb danez afirmă: „Următoarea milă este de fapt singura pe care trebuie să o parcurgă un om.” Înţelegerea faptului că Dumnezeu te iubeşte te va ajuta să mergi înainte chiar şi atunci când această următoare milă (sau etapă a drumului) pare că se întinde la nesfârşit: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Credinţa noastră se bazează pe ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit cu privire la Sine. El doreşte în mod specific ca noi să credem şi să nădăjduim în dragostea Sa faţă de noi:

„…Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmul 147:11).

„Iată, ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmul 33:18).

Regele David, pe care Dumnezeu l-a numit drept „un om după inima Mea” (vezi Fapte 13:22), s-a încrezut în dragostea lui Dumnezeu: „…Dar eu voi cânta puterea Ta; dis-de-dimineaţă, voi lăuda bunătatea Ta. Căci Tu eşti un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului meu. O, Tăria mea! Pe Tine Te voi lăuda, căci Dumnezeu, Dumnezeul meu Cel prea bun, este turnul meu de scăpare” (Psalmul 59:16-17).

Isus descrie profunzimea dragostei Sale faţă de noi: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 19:9-11). El ne iubeşte indiferent de circumstanţe – chiar şi atunci când nu ne supunem voii Sale. Dar dacă Îl ascultăm, vom trăi în dragostea Lui şi ne vom bucura de ea.

Pentru a creşte în înţelegerea felului în care El te iubeşte, pune deoparte un timp în următoarele săptămâni şi citeşte Psalmul 103, Ioan 15, şi 1 Ioan 4. Pe parcursul citirii acestor texte, notează toate modalităţile în care este descrisă dragostea lui Dumnezeu.

[Anumite paragrafe din acest articol sunt din cartea lui Steve Pogue, The First Year of your Christian Life.]

 

De ce nu trebuie să ascultăm de Satana…

de Ney Bailey

Era un început de ianuarie. Tocmai mă întorsesem acasă de la câteva conferinţe la care fusesem invitat ca vorbitor. În acea dimineaţă m-am trezit trist şi descurajat. Mintea mea era tulburată de gânduri, precum: „Viaţa mea s-a sfârşit. Deja mi-am trăit cei mai buni ani din viaţă. Lucrarea mea s-a sfârşit. Nu prea mai simt că Dumnezeu mă iubeşte.” De ce aveam asemenea gânduri? De unde veneau ele şi cum le puteam alunga? Către sfârşitul zilei eram din nou liniştit. Eram din nou încurajat în duhul meu şi plin de speranţă. Dar ce anume am cunoscut şi ce anume am făcut pentru ca acea schimbare să se producă? Acestea sunt lucrurile pe care doresc să le împărtăşesc în rândurile care urmează, pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi învinge teama sau descurajarea sau altă luptă spirituală care se abate asupra ta..

De-a lungul anilor mei de lucrare, am înţeles că există un duşman al sufletelor noastre. Nu-l vezi, dar el există şi stă la pândă. Textul din 1 Petru 5:8 spune: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă…” Astfel, ne împotrivim lui rămânând tari şi încrezându-ne în ceea ce Dumnezeu spune în Cuvântul Său.

Cine este Satana?

Cine este, de fapt, Satana? El este cel pe care Scriptura îl numeşte „cel rău”. El nu este opusul lui Dumnezeu, ca şi cum Satana şi Dumnezeu s-ar afla la acelaşi nivel, dar în poli opuşi. Dumnezeu nu are rival, iar Fiinţa sa este deasupra oricărei alte existenţe. Satana nu este decât un înger care se află sub judecata lui Dumnezeu. El încearcă să aibă putere asupra creştinilor, dar Biblia spune că „Cel ce este în voi [în cei credincioşi], este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Cu toate acestea, Satana încearcă să îi descurajeze pe creştini. El ne ispiteşte să păcătuim şi încearcă să ne împiedice să-L credem pe Dumnezeu. El este vrăjmaşul nostru. Nu îl vedem, dar el există şi luptă împotriva noastră. Însuşi Iisus, în rugăciunea Sa, l-a rugat pe Tatăl să ne păzească de cel rău (Ioan 17:15).

În Biblie, sunt mai multe moduri în care se face referire la Satana: acuzatorul („pârâşul”), defăimătorul, tatăl minciunilor, ucigaşul, înşelătorul, vrăjmaşul. În Epistola sa către efeseni, apostolul Pavel scrie: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Este o realitate cu care noi suntem în conflict. În 2 Corinteni 2:11, apostolul Pavel afirmă că nu era în neştiinţă faţă de planurile celui rău. Prin urmare, nici noi nu ne putem permite să fim ignoranţi cu privire la aceste planuri.

De asemenea, nu trebuie să ne temem. Niciodată nu vei găsi încurajare, dacă îţi focalizezi atenţia asupra întunericului. Este adevărat, acest întuneric există. Dar îmi doresc ca tu să cunoşti biruinţa pe care o avem în Hristos, adevărul şi siguranţa ce ne sunt oferite.

Dar cum anume acţionează Satana? Ce face el? În primul rând, el urmăreşte să ne înşele, încercând să ne prezinte ceva drept adevăr, când de fapt este o minciună. Aceasta înseamnă înşelare. Dr. Neil Anderson (de la organizaţia „Freedom of Christ Ministries”) a făcut următoarea observaţie, foarte folositoare:

Biblia îl descrie pe Satana în trei moduri principale, numindu-l:

• ispititorul (Matei 4:3)
• pârâşul (acuzatorul) fraţilor (Apocalipsa 12:10)
• tatăl minciunilor (Ioan 8:44)

Dr. Anderson a făcut următoarea remarcă: „Dacă ar fi să te ispitesc, ţi-ai da seama de acest lucru. Dacă te-aş acuza, ai cunoaşte acest lucru. Dar dacă ar fi să te înşel, aş reuşi, pentru că nu ţi-ai da seama. Puterea Diavolului este în minciună. Dacă îndepărtezi minciuna, îndepărtezi însăşi puterea celui rău.”

Cum lupţi împotriva Diavolului?

Cum ne împotrivim minciunilor Satanei? Să privim la ceea ce spune Dumnezeu. Astfel, vor fi momente când te vei simţi nevrednic ca şi creştin, pentru că, de exemplu, nu ai petrecut timp în rugăciune cu Dumnezeu; sau vei simţi că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu într-o anumită privinţă şi te vei lupta cu gânduri, precum: „Dumnezeu trebuie să fie atât de dezamăgit de mine, încât se prea poate ca El să mă fi abandonat”. Dar oare ce spune Biblia cu privire la aceste lucruri? „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni 1:6). Un alt text, la fel de important, este Romani 8:1 – „Acum, deci, nu este nici o osândire [condamnare] pentru cei ce sunt în Hristos Isus…”

Sau este posibil să te macine următorul gând: „Dumnezeu nu mă iubeşte cu adevărat. Dacă Dumnezeu m-ar iubi, eu nu m-aş confrunta cu toate aceste probleme”. Acest raţionament ar putea părea justificat, dar oare ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi…” (Ioan 15:9). Textul primei epistole a lui Ioan este foarte important pentru a înţelege ce anume înseamnă dragostea. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…” (1 Ioan 4:10). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1).

S-ar putea de asemenea întâmpla să fii descurajat datorită unui păcat, iar Satana să te acuze în permanenţă, spunându-ţi că Dumnezeu nu te va ierta niciodată. Aceasta este o minciună. De unde ştim acest fapt? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Voi mai da încă un exemplu. Să presupunem că eşti atras de o anumită persoană, că se încheagă o relaţie, iar la un moment dat, această persoană îţi spune: „Nu ar fi nici o problemă să ne implicăm sexual în relaţia noastră, de vreme ce ne iubim atât de mult”. Dar ce anume spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la acest aspect? „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nepângărit…” (Evrei 13:4). „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu…” (1 Tesaloniceni 4:3-5).

Nu trebuie să îngăduim ca sentimentele noastre, propriile noastre gânduri sau minciunile pe care ni le şopteşte Satana să stabilească ce anume este adevărat. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu trece dincolo de ceea ce noi simţim, gândim sau vedem. Satana încearcă să întunece gândirea noastră, încearcă să ne facă să credem că Dumnezeu urmăreşte de fapt să ne priveze de ceva ce ni se cuvinte. Dar Dumnezeu Însuşi este Cel care ne-a creat şi care ne-a iubit atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Atunci când te confrunţi cu minciunile Satanei, trebuie să cunoşti adevărul şi să stai lângă adevăr.

Pentru a fi eliberat de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie întâi să-l cunoşti. Scripturile ne spun să ne împotrivim Diavolului, „tari în credinţă” (1 Petru 5:9). Credinţa nu este un sentiment. Ea reprezintă o alegere prin care decidem să Îl luăm pe Dumnezeu pe cuvânt. Pentru a dobândi eliberare în lupta spirituală pe care o purtăm, luăm aceste gânduri, sentimente şi ispitiri şi le analizăm, întrebându-ne: „Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate acestea?” În Ioan 17 este prezentată rugăciunea prin care Iisus mijloceşte pentru ucenicii Săi. După ce se roagă „Te rog… să-i păzeşti de cel rău”, ştii cum Îşi continuă El rugăciunea? „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Anterior în evanghelie, Ioan îl prezintă pe Iisus spunând: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Am descoperit cât este de important să ştim că suntem în Hristos. Pavel le scrie credincioşilor din Efes: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos… să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi… care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17-19). Dumnezeu locuieşte în noi şi ne dăruieşte astfel putere în trăirea credinţei.

Aşadar, atunci când ne dăm seama că suntem asaltaţi de gânduri rele referitoare la propria noastră persoană, la Dumnezeu sau la semeni, cum anume ne vom raporta la aceste gânduri? Textul din Efeseni 6:16 spune: „…luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Acest text afirmă că putem stinge TOATE săgeţile arzătoare ale celui rău. Aceste săgeţi sunt acele gânduri care s-au abătut asupra noastră fără să ştim de unde au venit – asemeni unor săgeţi aprinse. Remarcaţi faptul că apostolul Pavel spune: „luaţi scutul credinţei”. Acest lucru ţine de ceea ce noi trebuie să facem. Nu ne putem permite să avem o atitudine pasivă în lupta spirituală. Iacov 4:7 spune: „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Trebuie să primim într-un mod activ ceea ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său. Dacă vei fi atacat cu o săgeată arzătoare, aceasta va ţinti mintea ta.

Te-ai gândit în vreo situaţie că nu ai avut cum să nu cedezi ispitei, ca şi cum diavolul ar fi încercat să te convingă că ispitei respective nu i se poate rezista? Un verset deosebit, asupra căruia îţi va fi de folos să meditezi în momentele de încercare, se găseşte în 1 Corinteni 10:13 şi îţi sugerez să îl înveţi pe de rost: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

A robi gândurile

Diavolul nu ne poate citi gândurile, dar el poate sădi gânduri în minţile noastre. În 2 Corinteni 10:5, apostolul Pavel afirmă: „…orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Atunci, care sunt gândurile pe care trebuie să le robim lui Hristos? Este vorba de acele gânduri care îţi vin în minte şi sunt în contradicţie cu ceea ce spune Dumnezeu despre tine, despre El Însuşi sau cu privire la alţi oameni.

Gândurile pot deveni acţiuni; acţiunile pot deveni obiceiuri. Şi totul porneşte de la un gând. Dumnezeu doreşte ca noi să ne încredem în Cuvântul Său mai mult decât ne încredem în sentimentele noastre sau în modul în care par a fi lucrurile la un moment dat. Valoarea de adevăr a Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra la orice eu aş putea gândi. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra a tot ceea ce eu simt şi deasupra a ceea ce nouă ni se pare ca fiind real şi adevărat. Biblia spune: „iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); iar David, într-unul din psalmi, mărturiseşte: „Cuvântul Tău… este o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

Iisus, pentru a sublinia cât este de important să asculţi şi să împlineşti ceea ce El spune, le-a dat ucenicilor o pildă: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24-25). În cadrul unui discurs mai amplu, Iisus le spune ucenicilor: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11).

Putem înfrunta orice situaţie, orice gând sau sentiment, îndreptându-ne privirea spre Cel care este Stânca noastră (Psalmul 18:46), Cel care ne iubeşte şi ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Probabil că Satana va încerca să te ispitească, să te descurajeze, să te înfrângă. Dar el este un mincinos, iar noi trebuie să confruntăm minciunile sale cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când vom lua într-un mod activ scutul credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom rămâne biruitori în Hristos.

„Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea,
care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea,
Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu,
Scutul meu de adăpost…”
(Psalmul 144:1-2)

„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!
Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns:
m-a izbăvit din toate temerile mele.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană,
dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.”
(Psalmul 34: 1, 3-4, 8, 19)

„Frumos este să lăudăm pe Domnul,
şi să mărim Numele Tău, Prea Înalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta,
şi noaptea credincioşia Ta…”
(Psalmul 92:1-2)

Extras dintr-o carte scrisă de Ney Bailey şi publicată de WaterBrook Press, 2004. Toate drepturile rezervate. Nici o parte din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă şi prin orice mijloace, fără o permisiune scrisă. Acest articol poate fi împărtăşit şi cu alte persoane, în condiţiile în care este însoţit de această notă de copyright.

Ney Bailey este autorul lucrării Faith Is Not a Feeling (WaterBrook Press).

Atunci când ai căzut….

Cum să te raportezi la problema păcatului??

de Steven L. Pogue

În Statele Unite, fiscul (IRS) a primit la un moment dat următoarea scrisoare anonimă:

„Stimaţi domni,

În acest plic se află un cec în valoare de 150$. Anul trecut am completat în mod fals declaraţia de venituri, iar de atunci nu am mai putut să dorm. Dacă voi continua să am probleme cu somnul, atunci vă voi trimite şi restul banilor.”¹

Fiecare dintre noi doreşte să se simtă iertat pentru lucrurile rele pe care le-a făcut. Întrebarea care se pune este însă: De unde vine această iertare?

Datorită faptului că eşti creştin, toate păcatele tale sunt iertate. Probabil cunoşti acest fapt din Biblie. Dar cum te raportezi la el? Un prieten cu o bogată experienţă în consiliere a afirmat odată: „Unii creştini nu prea cred că au păcătuit; alţii, nu cred că sunt iertaţi.”

Aş dori să te ajut să înţelegi în mod corect atât realitatea păcatului tău, cât şi realitatea iertării oferite de Hristos.

Ce este păcatul?

Ernest Hemingway a spus la un moment dat că dacă un anumit lucru este moral, te vei simţi bine după ce îl faci; dacă este imoral, vei avea remuşcări. Aceasta este o concepţie foarte întâlnită cu privire la păcat şi sunt mulţi oameni care trăiesc conduşi de o asemenea mentalitate. Dar această gândire este diferită de ceea ce Biblia afirmă cu privire la păcat. Din perspectivă biblică, păcatul este atitudinea prin care alegi să urmezi voia ta şi nu voia lui Dumnezeu.

Cât de mult contează păcatul înaintea lui Dumnezeu? El nu îl poate îngădui. „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!” (Habacuc 1:13a) „…Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5a).

Acest fapt ar putea părea lipsit de importanţă. Oare nu a plătit Iisus pentru toate păcatele tale? De ce să te mai preocupe problema păcatului, de vreme ce Dumnezeu te iubeşte şi are un plan atât de minunat cu viaţa ta? Probabil ar trebuie să consideri păcatele ca nefiind ceva grav, ci doar nişte simple greşeli.

Dumnezeu nu se referă niciodată la păcat în aceşti termeni. Datorită unui singur păcat, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden. Datorită păcatului, Dumnezeu a adus potopul asupra locuitorilor pământului, în zilele lui Noe. El a făcut să cadă foc şi „pucioasă” (sulf) asupra cetăţilor Sodoma şi Gomora, datorită imoralităţii lor ostentative. Păcatul a fost motivul pentru care poporul Israel a rătăcit prin pustie timp de patru zeci de ani.

Dumnezeu urăşte păcatul. În ce ne priveşte pe noi, păcatul ne oferă plăcere, iar noi îl săvârşim. Asemeni lui Adam şi Evei, avem impresia că putem cunoaşte răul fără să fim învinşi de acesta. Dar noi nu devenim asemeni lui Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte existenţa răului, şi totuşi El nici nu este rău şi nici nu înclină spre săvârşirea răului. Însă noi, pe de altă parte, suntem atraşi de rău şi cedăm acestei atracţii.

Partea vinovată

Ori de câte ori păcătuieşti, Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în tine se întristează. Uneori El te va face să te simţi vinovat. Atunci când păcătuieşti, tu alegi în acel moment să trăieşti independent de voia lui Dumnezeu pentru tine. Acest fapt nu Îl determină pe Dumnezeu să te urască; El continuă să te iubească. Dar păcatul tău Îl întristează: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Pentru a înţelege cum anume te afectează păcatul, vom analiza în cele ce urmează diferenţa dintre relaţia ta cu Dumnezeu şi părtăşia ta cu Dumnezeu.

Relaţia ta cu Dumnezeu

• A început atunci când L-ai primit pe Hristos (Ioan 1:12)
• Este veşnică (1 Petru 1:3-4)
• Este păstrată doar prin puterea lui Dumnezeu (Ioan 10:27-29)
• Nu se schimbă (Evrei 13:5)

Comuniunea ta cu Dumnezeu

• A început atunci când L-ai primit pe Hristos (Coloseni 2:6)
• Poate fi împiedicată (Psalmul 32:3-5)
• Este păstrată în parte de către tine (1 Ioan 1:9)
• Se schimbă atunci când păcătuieşti (Psalmul 66:18)

Păcatul nu afectează relaţia eternă a lui Dumnezeu cu tine – aceasta a fost stabilită atunci când te-ai încrezut în faptul că Domnul Hristos a plătit la cruce pentru păcatele tale. Iisus Hristos a murit pentru toate păcatele tale – trecute, prezente şi viitoare. Datorită credinţei tale în Iisus, tu eşti iertat pe deplin. Prin urmare, relaţia ta cu Dumnezeu nu sch.

Cu toate acestea, păcatul afectează comuniunea ta cu Dumnezeu. (Comuniunea se referă la legătura dintre tine şi El, clipă de clipă, aşa cum este ea trăită aici pe pământ.) Păcatul afectează comunicarea cu Dumnezeu şi capacitatea ta de a fi folositor în împlinirea voii Sale. Păcatul te face insensibil la lucrurile la care Hristos doreşte să te gândeşti şi pe care El doreşte să le faci.

Psalmul 32:3-5 afirmă următoarele: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”

Acesta este modul corect de raportare la păcat. Autorul psalmului nu a negat că a păcătuit. Nici nu a devenit preocupat şi frământat de faptul că a păcătuit. Tot ceea ce a făcut el a fost să-şi mărturisească păcatul.

Mărturisirea păcatului şi pocăinţa

Ce înseamnă să-ţi mărturiseşti păcatele şi să te pocăieşti? În primul rând, mărturisirea înseamnă să fii de acord cu ceea ce spune Dumnezeu. El deja cunoaşte faptul că tu ai păcătuit, astfel că trebuie ca şi tu să fii sincer. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). A mărturisi înseamnă a admite în mod liber faptul că ai păcătuit şi a accepta atitudinea pe care Dumnezeu o are faţă de păcat.

A mărturisi nu înseamnă a-L implora pe Dumnezeu să îţi acorde iertare. Hristos deja a plătit pentru toate păcatele noastre, iar iertarea lui Dumnezeu este pregătită şi ne este dată în mod implicit atunci când ne mărturisim păcatul. Motivul pentru care Dumnezeu ne poate oferi iertarea Sa chiar în momentul mărturisirii noastre, este dat de moartea lui Hristos pe cruce, şi nu de puterea sau umilinţa acestei mărturisiri a păcatului nostru.

Pocăinţa presupune schimbarea acţiunilor tale în ce priveşte păcatul. Ea implică faptul că accepţi ceea ce spune Dumnezeu despre starea ta, şi anume că ai greşit, şi îţi afirmi dorinţa ta de a nu mai continua comiterea acelui păcat.

Dar încă mă simt vinovat!

Vor fi momente când încă te vei simţi vinovat chiar şi după ce ţi-ai mărturisit păcatul. Ni se pare că într-un fel este ceva spiritual să ne mustrăm cât mai mult pe noi înşine pentru a fi comis un păcat atât de groaznic, crezând că dacă ne înjosim cât mai mult pe noi înşine, această umilinţă a noastră va fi plăcută lui Dumnezeu.

Dar nu acesta este modul în care Dumnezeu ne priveşte. Din mărturisire face parte şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru faptul că Domnul Hristos a plătit pentru toate păcatele noastre. Având în vedere acest Nou Legământ prin Hristos, Dumnezeu spune: „…le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:12). Mulţumirea înseamnă credinţă, deoarece astfel te raportezi la ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune despre tine, şi nu la ceea ce tu simţi. Atunci când tu continui să te învinuieşti, atenţia ta se îndreaptă asupra păcatului şi nu asupra lui Hristos şi a iertării pe care El o dăruieşte.

Uneori confundăm ispita cu păcatul. Nu uita însă că orice om este ispitit. Chiar şi Iisus a fost ispitit… dar El nu a cedat în faţa ispitelor, nu a păcătuit. Dacă eşti ispitit, nu începe să te pedepseşti pe tine însuţi. Poţi alege să nu te complaci în gândurile rele care vin asupra ta şi te poţi ruga lui Dumnezeu să îţi dea putere să eviţi păcatul. Nu te simţi vinovat pentru faptul că eşti ispitit. Un verset deosebit pe care ar fi bine să îl înveţi pe de rost este 1 Corinteni 10:13; adu-ţi aminte de acest verset şi gândeşte-te la el atunci când te lupţi cu ispita.

Dumnezeu te-a iertat cu desăvârşire de toate lucrurile pe care le-ai făcut. „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus…” (Romani 8:1). El nu priveşte în urmă la păcatele şi eşecurile tale pentru a te acuza, prin urmare nici tu nu trebuie să faci astfel. În Epistola către Evrei, citată anterior, este redată de mai multe ori promisiunea lui Dumnezeu: „…nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 8:12; 10:17). Norul vinovăţiei este dat la o parte! Acceptă iertarea desăvârşită pe care Dumnezeu ţi-o dăruieşte.

„În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2). Viaţa de creştin este o existenţă a libertăţii: libertate faţă de vinovăţie şi libertatea de a duce acea viaţă pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi. Doar o astfel de trăire ne oferă adevărata împlinire. Viaţa de credinţă este un proces de creştere în asemănarea cu Hristos şi în reflectarea prezenţei lui Hristos. Iar întotdeauna, creşterea cere timp!

Acest articol face parte din cartea lui Steven L. Pogue, The First Year of Your Christian Life.

(1) Charles Swindoll, Come Before Winter, Portland (OR), Multnomah Press, 1985, pag. 89.

Prezenţa lui Dumnezeu în situaţiile negative din viaţă

de Ney Bailey

Ţi s-a întâmplat ceva negativ în ultimele 24 de ore sau în ultima săptămână? Dacă nu, atunci ţi se va întâmpla în viitorul apropriat. Iar aceasta pentru că Însuşi Domnul Iisus a spus: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul Ioan scrie: „Şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Atunci când în viaţa noastră apar circumstanţe negative este important să ştim că putem să ne încredem în Dumnezeu, care rămâne credincios în mijlocul provocărilor cu care noi ne confruntăm.

Domnul Iisus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Prin urmare, Cuvântul Său este mai adevărat decât tot ceea ce simţim noi şi mai adevărat decât orice circumstanţă care apare în vieţile noastre. Ce este credinţa? A crede înseamnă a te baza întru totul pe ceea ce spune Dumnezeu.

Într-un mod special, este important să ştim că ceea ce Dumnezeu spune, prin Cuvântul Său, este mai adevărat decât ceea ce simţim când suntem loviţi de situaţii potrivnice. Conform învăţăturii Domnului, cât de multă credinţă avem nevoie pentru a face faţă încercărilor? Care este cea mai mică măsură de credinţă? Iisus a spus: „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar…” (Matei 17:20). Un grăunte de muştar este o sămânţă rotundă foarte mică. Eu cred că Iisus, spunând că noi avem nevoie doar de un „grăunte de muştar” de credinţă, îşi arată harul faţă de noi. Sunt recunoscător pentru faptul că El nu ne cere să avem credinţă de mărimea unei portocale sau a unui măr.

Dacă doar „simţim” ceva şi ne limităm la atât, ne prăbuşim în gol. Dar dacă luăm grăuntele de muştar al credinţei şi decidem cu voinţa noastră să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt cât de puţin, atunci, chiar dacă sentimentele noastre strigă în direcţia opusă, Dumnezeu lucrează în viaţa noastră pornind de la această încredere. El ne cere să ne punem încrederea în El, să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7). Scriptura afirmă în Romani 1:17 că noi mergem „prin credinţă la credinţă”. Începem să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt puţin, apoi treptat, tot mai mult.

De multe ori oamenii mi-au spus: „Un creştin devotat nu ar trebui să simtă în felul acesta”. Sau aud alţi oameni spunând: „Dacă aş fi în locul tău nu aş simţi astfel.” Adevărul este că, din punctul tău de vedere, ceea ce simţi este extrem de real; prin urmare cum vei proceda în astfel de situaţii?

Ai auzit vreodată de acea ilustraţie care porneşte de la imaginea unui tren cu aburi? Locomotiva reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, care este adevărată: „Adevărul.” Vagonul cu cărbuni reprezintă credinţa noastră în Cuvântul lui Dumnezeu. Iar la sfârşit, vagonul de serviciu reprezintă sentimentele noastre. Locomotiva este cea care trage trenul, nu vagonul de serviciu. Este normal să avem sentimente. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ca fiinţe emoţionale şi avem într-adevăr sentimente. Dar nu ne putem baza pe sentimente, deoarece unele sunt fluctuante. Trebuie să ne încredem în Dumnezeu şi în Cuvântul Său.

Ca întotdeauna, cel mai bun exemplu îl reprezintă Însuşi Domnul Iisus. Dacă urmăreşti momentele din grădina Gheţimani, cu puţin timp înainte de răstignire, poţi vedea că Iisus nu a spus: „Fiul lui Dumnezeu nu ar trebui să simtă în acest fel.” El nici nu a spus: „Dacă aş crede în Dumnezeu, nu aş simţi în felul acesta.” Dacă citeşti pasajele din Biblie care descriu evenimentele care au precedat răstignirea Sa, vei vedea că El a simţit totul: „ … a început să se întristeze şi să se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: «Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte»” (Matei 26: 37-38). Citeşte cuvintele din Scriptură care Îl descriu pe Iisus în acele momente. El era foarte mâhnit, întristat de moarte, trăind cu intensitate toate aceste sentimente. Dar El s-a încrezut în Tatăl în mijlocul acelor trăiri, rugându-se Lui: „ ..nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Matei 26:39).

Nu trebuie să-ţi înăbuşi sentimentele sau să le refulezi. Poţi avea sentimente adânci şi cu toate acestea să te bazezi în Dumnezeu în mijlocul lor. Dacă vei reuşi să procedezi astfel, atunci vei fi cu adevărat liber.

Având acum această perspectivă, cum am putea să Îi cerem ajutor lui Dumnezeu în situaţiile negative din viaţa noastră? În cele ce urmează, vom privi la trei modalităţi.

1. Învaţă să-I aduci mulţumire şi laudă lui Dumnezeu

Primul mod prin care Îl implicăm pe Dumnezeu în situaţiile negative este prin a-I aduce laudă şi mulţumire. Textul din Efeseni 5:18-20 afirmă: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.””

În 1 Tesalonicieini 5:18 se spune: „Mulţămiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” Consider că cel mai dificil cuvânt din acest verset este „pentru”. În ce mă priveşte, momentul în care îmi este cel mai greu să-I aduc laudă lui Dumnezeu este atunci când mă confrunt cu o situaţie negativă şi nu simt nevoia să-I mulţumesc în vreun fel.

Cu câţiva ani în urmă am auzit o întâmplare, a cărei învăţătură, odată ajuns acasă, am încercat să o pun în practică. Un cuplu a auzit un predicator vorbind despre faptul că trebuie să îl laude pe Dumnezeu şi să îi mulţumească Lui pentru toate lucrurile din viaţa lor, în special pentru cele mai dificile. În drum spre casă, ei şi-au spus: „Ştii care este cel mai dificil lucru din viaţa noastră? Este relaţia cu fiul nostru.”

Aveau un băiat de 17 ani, care nu le-a adus nimic altceva decât probleme. Îi făcuse necazuri mamei sale, tatălui său, le crease probleme fraţilor şi surorilor lui. Părinţii făcuseră tot ce ştiuseră că l-ar putea îndrepta, dar pur şi simplu nimic nu s-a schimbat. Astfel că, în drum spre casă, pentru prima dată I-au mulţumit lui Dumnezeu şi L-au lăudat pentru fiul lor.

În noaptea respectivă, fiul lor fusese singur acasă şi în timp ce se apropiau de casă au văzut că toate becurile din casă erau aprinse. Ei au spus: „ Tată, Îţi mulţumim şi Te lăudăm pentru fiul nostru. Te lăudăm chiar şi pentru faptul că luminile sunt aprinse.”

Apoi au intrat în bucătărie şi acolo au găsit cea mai mare dezordine pe care au văzut-o vreodată. Pe masa de servit erau urme de îngheţată şi cutii de cola, pâine şi maioneză, muştar, biscuiţi şi cipsuri. Ei s-au oprit şi au spus: „Doamne, Te lăudam şi Îţi mulţumim pentru fiul nostru. Te lăudăm şi Îţi mulţumim chiar şi pentru această dezordine.”

Au ajuns apoi în camera de zi. Televizorul era pornit, iar peste tot erau împrăştiate hârtii, cutii de cola, biscuiţi şi sandwich-uri. Din nou, s-au oprit şi au spus: „Te lăudăm şi Îţi mulţumim pentru fiul nostru, Te lăudăm şi Îţi mulţumim pentru acestă dezordine.”

Au continuat să Îl laude şi să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru fiul lor toată ziua, ziua următoare, şi apoi zi după zi. Duminică după-amiază s-a auzit o bătaie în uşa dormitorului lor. Era fiul lor: “Aş vrea să vorbesc cu voi”, spuse el. A intrat, a venit lângă ei şi le-a făcut următoarea mărturisire: „Ştiţi, m-am gândit mult în ultima vreme. Ei bine, de când mă ştiu mă simt mizerabil, nefericit şi frustrat. Nu am lăsat ca aceasta să răbufnească în relaţia cu prietenii mei, pentru că am nevoie de ei. Trebuie să fiu amabil faţă de prietenii mei. Nu mi-am putut refula ostilitatea în relaţia cu profesorii mei, pentru că aş vrea să obţin măcar cât de cât note decente. Ceea ce îmi dau seama acum este că toată această atitudine negativă am adus-o în viaţa de familie. Am venit la voi pentru că doream să vă spun că nu voi mai proceda astfel.”

Atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrurile are nu ne plac, Îl aşezăm pe El în mijlocul acelei circumstanţe nefavorabile şi deschidem drumul pentru lucrarea puterii Sale. Cealaltă opţiune pe care o avem este să blocăm accesul lui Dumnezeu la situaţia negativă cu care ne confruntăm. Cred că amărăciunea din noi creşte pe măsură ce se diminuează tot mai mult mulţumirea pe care o aducem lui Dumnezeu.

Îl aşezăm pe Dumnezeu în mijlocul unei situaţii negative din viaţă atunci când alegem să-I fim mai degrabă mulţumitori şi să-I aducem laudă.

2. Învaţă să rosteşti binecuvântări, şi nu blesteme

Cea de-a doua modalitate prin care Dumnezeu este prezent în mijlocul situaţiilor negative este dată de măsura în care ştim să binecuvântăm, şi nu să blestemăm. Mi-aş fi dorit să fi învăţat acest lucru cu mulţi ani în urmă; aş fi fost scutit de multe necazuri

Iacov, în scrisoarea sa, spune următoarele: „…dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:8-10)

Cuvântul „a blestema” nu se referă la înjurături, ci înseamnă „a vorbi rău despre cineva” sau „a nu vorbi de bine pe cineva”. În mod similar, „a binecuvânta” înseamnă de fapt „a vorbi pe cineva de bine”. Am auzit cândva o istorisire adevărată, care m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă a blestema sau a binecuvânta pe cineva.

În Portland (Oregon), un pastor şi soţia sa aveau un fiu care le făcea mari probleme. Lucrurile se agravaseră până într-atât încât fiul lor fugise de acasă, iar ei timp de trei sau patru ani nu au mai primit nici o veste de la el. Pastorul respectiv a mers la un consilier creştin, pe care îl cunoştea foarte bine; după ce şi-a vărsat durerea înaintea lui, consilierul îl întrebă: „De cât timp îl blestemi pe copilul tău?”

Şocat de duritatea acestor cuvinte, pastorul spuse: „Ce vrei să spui? Cum adică de cât timp îl blestem pe fiul meu?” „Cuvântul «a blestema» înseamnă «a vorbi de rău pe cineva»”, răspunse consilierul. „Tot ceea ce mi-ai spus până acum dovedeşte că tu nu îl vorbeşti de bine pe fiul tău. De când timp faci acest lucru?” Pastorul îşi lăsă capul în jos şi mărturisi: „Ei bine, l-am blestemat întreaga lui viaţă. Niciodată, într-adevăr niciodată nu am avut de spus vreun cuvânt bun cu privire la el.” „Iar această atitudine nu a îmbunătăţit situaţia, nu-i aşa?”, întrebă consilierul. „Ai dreptate”, veni răspunsul pastorului.

Consilierul continuă: „Aş vrea să pun înaintea ta şi a soţiei tale următoarea provocare: pentru următoarele două luni, ori de câte ori vă aduceţi aminte de fiul vostru, vreau ca voi să îl binecuvântaţi. Cereţi peste el binecuvântarea lui Dumnezeu. Atunci când vorbiţi despre el în căminul vostru, încercaţi să vă aduceţi aminte ceva bun cu privire la el. Vreau ca voi să spuneţi lucruri bune despre el.”

Pastorul răspunse: „Bănuiesc că am doar de câştigat şi nu am nimic de pierdut. Voi face ce mi-ai spus.” S-a întors acasă şi i-a spus şi soţiei sale; au decis împreună să urmeze sfatul primit. Atunci când se rugau pentru fiul lor, cereau binecuvântarea Domnului peste el. Atunci când vorbeau de fiul lor, încercau să-şi aducă aminte de lucruri bune cu privire la el. Au continuat să facă acest lucru în zilele ce au urmat.

Trecuseră deja vreo zece zile; deodată, pe când pastorul se afla în camera sa de studiu, se auzi telefonul. Probabil vă daţi seama cine era: în receptor se auzi vocea fiului său. Tânărul spuse: „Tată, nu sunt foarte sigur de ce anume te sun, dar în ultima perioadă v-am avut în mintea şi în inima mea pe tine, pe mama şi întreaga familie; aşa că m-am gândit să vă sun şi să văd ce faceţi.” Tatăl răspunse: „Fiule, sunt foarte fericit că ai sunat.” De-abia îşi putea stăpânii emoţiile. Au vorbit timp de câteva minute, după care tatăl spuse: „Nu ştiu dacă ai dori sau nu, dar ce zici totuşi să ne întâlnim undeva sâmbătă şi să luăm prânzul împreună.” „Cu siguranţă, tată”, răspunse fiul; „rămâne să ne întâlnim sâmbătă”.

Sosi şi ziua întâlnirii; stabiliseră să ia masa împreună. Fiul veni îmbrăcat cu hainele sale vechi şi jerpelite; avea părul lung şi încâlcit. Altădată tatăl ar fi avut o atitudine critică şi l-ar fi judecat; însă acum s-a apropiat de el cu o atitudine de acceptare, binecuvântându-l în inima lui. I-a pus câteva întrebări, a ascultat cu atenţie răspunsurile fiului său. Îl aproba atunci când se cuvenea. La sfârşitul prânzului, fiul l-a privit pe tatăl său şi i-a spus: „Tată, nu ştiu exact ce se petrece aici, dar să ştii că mi-a făcut plăcere să fiu cu tine.” „Şi mie mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, fiul meu”, răspunse tatăl. Fiul adăugă: „Tată, aş vrea să vin acasă doar pentru noaptea aceasta, să dorm în vechiul meu pat, să o revăd pe mama şi pe ceilalţi din familie. Ce crez, s-ar putea? Doar pentru noaptea aceasta.” „Cu siguranţă, fiule. Ne vom bucura să fim din nou împreună.”

Tatăl se simţea copleşit şi îşi petrecu restul zilei gândindu-se la schimbarea pe care a produs-o faptul că a încetat să-şi mai blesteme fiul şi a învăţat să îl binecuvânteze în inima lui. În acea seară, după ce fiul lor s-a retras în camera lui, tatăl a venit discret în cameră şi s-a aşezat lângă pat. „Dragul meu”, îi spuse tatăl, „poţi să mă ierţi pentru felurile în care m-am purtat cu tine de-a lungul anilor?” „Fără îndoială, tată, că te iert”, răspunse fiul. Apoi şi-a pus mâinile în jurul gâtului tatălui său; acela a fost începutul reclădirii relaţiei lor. Dar când anume a fost adevăratul început? Atunci când părinţii acestui tânăr au început să-şi binecuvânteze fiul în inimile lor.

Nu înţeleg cum anume, dar într-un mod unic Dumnezeu onorează hotărârea noastră de a-i binecuvânta pe alţii, şi de a nu-i blestema. Secerăm ceea ce semănăm. Dacă vom semăna blestem, vom avea parte de blestem. Iar dacă semănăm binecuvântare, vom secera binecuvântare. Şi nu-i aşa că şi tu ai vrea să ai mai degrabă parte de binecuvântare?

Atunci când refuzăm să blestemăm, şi învăţăm mai degrabă să binecuvântăm, ceea ce facem de fapt este să Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze din mijlocul situaţiei negative cu care ne confruntăm.

3. Învaţă să îi ierţi pe ceilalţi

Dintre modalităţile de a-L aduce pe Dumnezeu în experienţa noastră negativă, ultima pe care o menţionăm aici este cea a iertării acordate celorlalţi. Citeşte cu atenţie textul din Coloseni 3:12-13 – „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”

Îmi place acest text, deoarece arată că Domnul ştie că ne plângem unii de alţii. Însă El spune totodată că oricare ar fi motivul de nemulţumire, să ne iertăm şi noi unii pe alţii aşa cum ne-a iertat Domnul Hristos. Fiecare dintre noi a trecut prin experienţa unor răni sufleteşti. Cred că rănile cele mai adânci pe care le primim în viaţă se petrec în mijlocul familiilor noastre sau vin din partea unor oameni care ne sunt cei mai apropiaţi.

Una dintre rănile cele mai profunde pe care le-am avut a venit din partea tatălui meu. În copilăria sa, tatăl meu nu a avut parte de părinţi iubitori, atenţi cu el, şi astfel nu a învăţat niciodată să-şi arate dragostea şi căldura sufletească faţă de alţii. Din comportamentul lui eu am dedus că probabil nu mă iubea. Situaţia era şi mai mult complicată de faptul că tatăl meu avea probleme cu alcoolul. Crescând într-un asemenea cămin, pe măsură ce timpul trecea, am dobândit treptat o atitudine de înverşunare şi respingere în raportarea la tatăl meu. Detestam modul în care el îi vorbea mamei; detestam modul în care el îmi vorbea mie. Uneori devenea violent, dar în cea mai mare parte a timpului nu făceam decât să ne ignorăm unul pe celălalt. Îmi aduc aminte că stăteam de vorbă cu mama, iar ea îmi spunea adesea: „Înţelege, nu pot să vorbesc cu tatăl tău”. Ei bine, dacă ea nu putea sta de vorbă cu el, atunci fără îndoială că nici eu nu puteam face acest lucru. V-aţi confruntat vreodată cu astfel de situaţii? A fost o perioadă grea. Dacă m-aţi fi întâlnit în perioada liceului şi a facultăţii, nu m-aţi fi auzit spunând nici măcar un singur lucru bun cu privire la tatăl meu. Aş putea spune că îl uram, dar cuvântul redă prea puţin din sentimentele pe care le aveam faţă de el.

La câţiva ani după terminarea facultăţii, în cadrul unei întâlniri, l-am auzit pe cel care vorbea citând 1 Ioan 4:8 – „Dumnezeu este dragoste”. Vorbitorul respectiv s-a folosit apoi de textul din 1 Corinteni 13 pentru a descrie dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Acolo unde textul spune: „dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate”, ni s-a sugerat să citim: „Dumnezeu este răbdător, Dumnezeu este plin de bunătate, etc.” Cu alte cuvinte, ceea ce spunea acea persoană era că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine este răbdătoare; că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine este plină de bunătate, că ea crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Nu mă gândisem niciodată până atunci că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine era asemeni celei descrise în 1 Corinteni 13.

După ce am plecat de la întâlnirea respectivă, am început să mă gândesc la tatăl meu. Am rememorat toţi acei ani în care aşteptasem ca tatăl meu să se schimbe, să înceteze să mai bea, pentru ca apoi eu să pot începe să-l iubesc. Dar în acel moment era ca şi cum Dumnezeu îmi vorbea, spunându-mi: „Ney, tu ai avut parte de mai multă lumină, de mai mult har. Dragostea Mea faţă de tatăl tău este plină de bunătate. Dragostea Mea faţă de el este răbdătoare. Dragostea Mea faţă de tatăl tău crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Ney, Eu doresc ca tu să faci primul pas spre el.”

Pe obrazul meu începură să se prelingă lacrimi, pe măsură ce îmi dădeam tot mai mult seama că nu aveam acea dragoste cerută de Dumnezeu nici măcar pentru propriul meu tată. În viaţa mea Dumnezeu produsese o schimbare, dar nu aveam să îmi dau seama de această schimbare decât în momentul întoarcerii mele acasă, când m-am reîntâlnit cu el.

După câteva luni, am plecat spre casă, având de data aceasta o atitudine de acceptare şi dragoste. De îndată ce am intrat în casă, cu această atitudine nouă faţă de el de acceptare, dragoste şi iertare, ştiţi ce s-a întâmplat? Tatăl meu a simţit acel duh nou. Faţă de gesturile mele de bunătate, răspundea la rândul său prin bunătate. Tatăl meu nu ştia foarte multe despre cum anume ar trebui să-şi arate dragostea, dar ştia să răspundă – chiar dacă într-o mică măsură – la afecţiunea arătată faţă de el. M-am gândit atunci că dacă aş fi ştiut că amabilitatea mea avea să producă o schimbare atât de mare, mi-aş fi schimbat de mult atitudinea faţă de el. În vacanţa respectivă petrecută acasă, într-una din zile tatăl meu s-a dus la magazinul de îmbrăcăminte al unuia dintre clienţii săi şi mi-a adus acasă trei rochii pentru a-mi alege dintre ele cea care îmi plăcea mai mult şi mi se potrivea. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva.

Plecând din nou la şcoală, am început să mă gândesc la faptul că Domnul spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… ca să ai zile multe şi să fii fericit…” M-am rugat atunci: „Doamne, Tu ai rostit aceste cuvinte despre cinstirea părinţilor; arată-mi însă cum să fac acest lucru.” Iar Domnul a început să îmi pună înainte modalităţi prin care îmi puteam arăta dragostea faţă de părinţii mei.

Pentru prima dată în viaţa mea, I-am mulţumit Domnului pentru tatăl şi mama mea. Timpul a trecut şi la un moment dat s-a petrecut un episod, care ar părea desprins dintr-un scenariu melodramatic – dar aşa s-au petrecut lucrurile. Stăteam într-o zi, privind în gol, şi am început să mă gândesc la tatăl meu. M-am gândit la situaţia în care tatăl meu ar fi să moară, iar eu ar trebui să particip la funeralii şi să stau lângă sicriul său: aş avea oare regrete? Mi-am dat seama atunci că într-adevăr aş regreta faptul că nu i-am cerut niciodată iertare pentru atitudinile urâte pe care le-am avut de-a lungul anilor.

Astfel că mi-am propus în inima mea să merg acasă şi să îi cer iertare. Tatăl meu se descria pe sine adesea drept un avocat cu cap de taur. Astfel că numai ideea de a merge să stau de vorbă cu el îmi inspira teamă. Când îmi imaginam scenariul respectiv, mă vedeam prăbuşindu-mă copleşită de suspine şi lipsită de puterea de a rosti vreun cuvânt.

După un timp, am mers din nou acasă pentru a-mi revedea părinţii. Într-una din zile tatăl meu urmărea un meci de fotbal; am aşteptat până la perioada pauzei, când m-am dus la el şi i-am spus: „Tati, ştii, m-am gândit la anii aceştia în care am crescut şi la cât de nemulţumitoare şi lipsită de dragoste am fost.” Apoi l-am întrebat: „Mă ierţi?” A urmat un moment de tăcere, după care s-a întors, s-a uitat la mine, având o strălucire aparte în privire, şi mi-a răspuns: „Nu. Nu îmi aduc aminte de astfel de momente.” Şi-a adus totuşi aminte de o situaţie. Ştiam că era foarte important ca el să îmi dea un răspuns, de aceea am insistat: „Mă ierţi pentru acele lucruri de care îţi aduci aminte?” „Da”, veni răspunsul lui. După care adăugă: „Unde vei merge în următoarea ta călătorie?” Niciodată până atunci nu îmi pusese această întrebare. A venit vremea să plec şi pe când am dat să ies din casă, m-a întrebat: „Când mai treci pe-acasă?”. „21 sau 22 decembrie”, am răspuns. „Bine”, răspunse tatăl meu, „atunci ne vedem pe 21 decembrie”.

Într-o zi am primit un telefon de la mama: „Iubito, tatăl tău a găsit într-un catalog de produse ceva ce i-a adus aminte de tine; el singur a cumpărat produsul respectiv, l-a împachetat şi ţi l-a trimis prin poştă. Tatăl tău îţi trimite o surpriză.” Vă puteţi imagina nerăbdarea cu care am aşteptat primirea coletului. Tatăl meu nu făcuse aşa ceva niciodată până atunci. Atunci când în cele din urmă pachetul a ajuns la mine, am găsit înăuntru un cofee maker Melita, de voiaj, într-o gentuţă de culoare maro. Ştia că îmi plăcea cafeaua şi totodată ştia că trebuia să călătoresc foarte mult. În timp ce ţineam acel obiect în mâini, m-am gândit: „O, Doamne, acesta este mai mult decât un simplu fierbător de cafea. El reprezintă de fapt o relaţie pe care Tu ai restaurat-o.”

Mi-am adus aminte de momentul în care, fără a simţi în vreun fel, am ales să aşez acel „grăunte de muştar” al credinţei mele în mâinile lui Dumnezeu şi să fiu gata să îmi iert tatăl. Cred că atunci când suntem răniţi trebuie să ne punem următoarea întrebare: „Este oare Dumnezeu mai mare decât rănile mele sau sunt rănile mele mai mari decât Dumnezeu?” Noi suntem cei care alegem.

Sunt foarte multe lucruri care nu îşi găsesc vreo scuză. Dar nu este nimic care să nu poată fi iertat. Cineva a spus: „A ierta înseamnă a elibera un prizonier, pentru ca în final să-ţi dai seama că prizonierul erai tu.” Tatăl meu nu mi-a cerut niciodată să îl iert. Dar Dumnezeu mi-a cerut acest lucru – şi acest fapt a schimbat totul.

S-ar putea să îţi spui: „Bine, Ney, dar dacă persoana pe care trebuie să o iert deja a murit?” Dacă aşa stau lucrurile, am veşti bune pentru tine. Dumnezeu nu este limitat de timp. El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci. Cred că Îi poţi spune lui Dumnezeu ceea ce i-ai fi spus acelei persoane, iar El va onora gestul tău.

Închei, rezumând tot ce am spus până acum.

Te confrunţi cu vreo circumstanţă negativă în viaţă? Te încurajez să Îl lauzi pe Dumnezeu şi să Îi mulţumeşti.

Eşti tentat să vorbeşti de rău sau să înjuri pe cineva? Fie ca Dumnezeu să îţi dea harul să rosteşti o binecuvântare, şi nu un blestem.

Ascunzi în sufletul tău o rană adâncă? Fie ca Dumnezeu să îţi dea harul de a ierta; făcând astfel, Îl vei aduce pe Dumnezeu în mijlocul situaţiei negative cu care te confrunţi şi vei deschide drum lucrării puterii Sale.

Acest articol este extras dintr-o carte publicată de WaterBrook Press © 2004 Ney Bailey. Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă, indiferent de formă sau mijloace, fără o permisiune scrisă. Este permisă trimisă trimiterea acestui articol şi altor persoane, însă doar dacă articolul este însoţit şi de această notă referitoare la drepturile de autor.

Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

de Marilyn Adamson

Dacă te asemeni cu mulţi alţi creştini, înseamnă că doreşti ca viaţa ta să Îi fie plăcută lui Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoşti cu toată sinceritatea că uneori devii obosit încercând să trăieşti viaţa de creştin. Sunt situaţii în care simţi că asupra ta apasă o povară prea mare.

Pe vremea când eram un ateu, păcatul nu reprezenta o problemă pentru mine. Nu percepeam existenţa lui. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat vinovată. Dar când sunt creştină, lucrurile s-au schimbat radical. Mi-am dat seama că în viaţa mea existau lucruri, pe care însă Dumnezeu nu le dorea acolo. De asemenea, am devenit conştientă de nevoia de a-i iubi pe ceilalţi, de a citi Biblia, de a mă ruga, de a mărturisi altor persoane credinţa mea, de a-i ajuta pe alţii să crească spiritual, etc. Iar uneori mă gândeam: „Era cu mult mai uşoară viaţa de ateu.” Din momentul în care mi-am pus încrederea în Dumnezeu, am simţit imensa responsabilitate de a trăi o viaţă care să Îi fie plăcută. Citeam Biblia, întâlneam un îndemn sau o poruncă şi mi se părea că după fiecare verset aş fi putut spune cu sinceritate: „Da, bună idee. Trebuie să împlinesc mai mult ceea ce scrie aici.”

Din fericire, Dumnezeu s-a folosit de Scripturi pentru a mă învăţa un principiu care m-a eliberat în totalitate de această responsabilitate covârşitoare, de această mentalitate preocupată de performanţă. În acest fel, am putut să Îl văd pe Dumnezeu din nou şi să mă bucur pe deplin de relaţia mea cu El. În Scriptură există un principiu important care apare aproape peste tot în Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2 Corinteni.

Iată principiul: Dumnezeu nu îţi cere să fii perfect. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca tu să corespunzi standardelor Sale. Dumnezeu nu a considerat vreodată că tu propriu-zis îţi vei putea trăi viaţa de credinţă, şi nici nu aşteaptă ca tu să poţi atinge nivelul desăvârşirii Sale. Dacă El ar fi crezut că tu poţi face acest lucru, nu ar fi venit pe pământ să moară în locul tău. Dar El a venit.

Iisus a spus mulţimilor: „De aceea, voi trebuie să fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru din ceruri este Sfânt.” Este adevărat faptul că legile lui Dumnezeu, poruncile Sale cer desăvârşire. Şi dacă noi am fi fost acceptaţi de Dumnezeu pe baza unei trăiri la nivelul poruncilor Sale, atunci ar fi trebuit să fim perfecţi. Nu este de mirare că Iisus a trebuit să vină să ne salveze de pedeapsa păcatelor noastre!

Dumnezeu este conştient de prăpastia care există între desăvârşirea Lui şi păcătoşenia ta. Chiar creştini fiind, există în noi o tensiune continuă, care se manifestă prin încercarea de a micşora această distanţă, astfel încât să ne simţim mai confortabil, mai aproape de Dumnezeu. Unii vor încerca să facă acest lucru prin tendinţa de a coborî standardele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu spune chiar aşa…” Alţii vor încerca să-l aproprie pe om pe Dumnezeu printr-o preocupare faţă de performanţele lor: „Mă voi strădui mai mult…”

Ce spune Dumnezeu cu privire la această distanţă dintre El şi om? Aceasta este prezentă şi întotdeauna va fi prezentă. Dar tu ţi-ai pus credinţa în Iisus, L-ai primit pe El în viaţa ta, ai fost iertat, eşti declarat drept şi de preţ în ochii Lui; tu eşti ocrotit de El, eşti pe deplin al Lui şi El te iubeşte necondiţionat, în pofida distanţei care separă natura omului de cea a lui Dumnezeu.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (Romani 5:1-2).

Cu toate acestea, este foarte probabil că vei ajunge la un moment dat în viaţa ta când vei considera că Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să primească ceva de la tine pentru ceea ce El ţi-a dăruit.

Scopul acestui articol este să te împiedice să cazi în capcana impresiei că trebuie să realizezi ceva pentru Dumnezeu. Scriptura ne avertizează împotriva cestui lucru, pentru că o astfel de atitudine răpeşte bucuria de a-L cunoaşte pe Hristos.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El. Vom urmări care sunt principiile fundamentale, ce spune El cu privire la raportarea noastră la El.

Cum ai devenit creştin

Adu-ţi aminte de momentul când ai devenit creştin; aminteşte-ţi cât de mare a fost responsabilitatea lui Dumnezeu în acel proces faţă de contribuţia ta:

-Dumnezeu te-a ales înainte de întemeierea lumii şi te-a chemat să fii al Lui (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9).

-Dumnezeu a venit pe pământ pentru tine (Ioan 3:16).

-Dumnezeu a murit personal pentru păcatele tale (Romani 5:8).

-Dumnezeu a avut grijă ca cineva să îţi împărtăşească Evanghelia (Efeseni 1:13).

-Dumnezeu s-a oferit să intre în viaţa ta (Apocalipsa 3:20; Ioan 1:12-13).

-Dumnezeu a pus în tine dorinţa de a-L cunoaşte şi de a răspunde chemării Sale (Apocalipsa 3:20).

-Tu te-ai întors la El şi L-ai primit.

-Dumnezeu a intrat în viaţa ta, te-a declarat drept şi iertat, afirmând faptul că de acum înainte tu eşti al Lui (1 Ioan 3:1; Coloseni 1:13-14; Efeseni 1:4; Ioan 1:12).

Ai devenit creştin prin simplul fapt că I-ai răspuns lui Dumnezeu prin credinţă. În acelaşi mod doreşte El ca tu să trăieşti viaţa de credinţă: tot ce trebuie să faci este să-i răspunzi Lui prin credinţă. Povara responsabilităţii (şi totodată puterea) este purtată de Dumnezeu. Ai putea crede: „Pare destul de simplu. Ce este aşa dificil?” Problema constă în faptul că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare creştin este ispitit de sentimentul datoriei sale faţă de Dumnezeu. De ce?

Este în natura umană să crezi că îi eşti dator lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dăruit. De asemeni, stă în natura ta umană să crezi că acum – de vreme ce înţelegi Biblia cât de cât, ştii câte ceva despre rugăciune şi poţi înţelege cam ce înseamnă a vorbi altora despre Dumnezeu – este timpul să-ţi iei în serios responsabilitatea de a fi un „bun creştin”. Nu este nimic altceva care să îţi poată bloca mai repede bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, decât o asemenea atitudine.

S-ar putea să nu ajungi, de unul singur, la această concluzie eronată că este acum rândul tău să faci ceva pentru Dumnezeu. Din nefericire însă, s-ar putea ca alţi creştini să se dovedească foarte pricepuţi în a te face să simţi o doză de vinovăţie, presiune şi aşteptare cu privire la faptul că trebuie să fii mai ascultător de Dumnezeu. Nădăjduiesc că acest articol te va ajuta să înţelegi ce anume spune Scriptura despre modul în care trebuie trăită viaţa de creştin, fără a începe să simţi povara unor false aşteptări de a realiza ceva pentru Dumnezeu. Rândurile care urmează vor încerca să îţi arate cât de mult de iubeşte Dumnezeu şi cum doreşte să te relaţionezi la El.

Caracterul condiţional al relaţiei dintre tine şi Dumnezeu vizează cu precădere implicarea lui Dumnezeu în această relaţie. Aş dori să exemplific acest aspect cu următoarele versete:

Cum suntem acceptaţi de Dumnezeu?

Ai fost declarat iertat prin harul Său (prin bunătatea Sa), datorită morţii lui Iisus pe cruce, pentru tine. Ai primit darul iertării Sale, pe baza credinţei că Iisus a plătit pentru păcatul tău, nu-i aşa? Nu ai făcut ceva care să te îndreptăţească să primeşti iertarea, ci doar L-ai crezut pe Dumnezeu când a spus că El te-a iertat.

„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:4-5). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi” (Efeseni 1:7-8).

Ei bine, acum când eşti creştin se schimbă oare lucrurile? Are acum Dumnezeu pentru tine o listă cu ceea ce El aşteaptă să primească de la tine? Nu. Citind acestea, s-ar putea să reacţionezi, spunând: „Stai puţin. Biblia este PLINĂ de porunci. Nu poţi citi un paragraf fără ca să ţi se spună ce să faci.” Într-adevăr, aşa este. Dar deşi Dumnezeu îţi dă porunci, tot El îţi spune şi că tu nu le poţi împlini întru totul. De fapt, El îţi spune că, cu cât vei fi mai preocupat să le împlineşti, cu atât vei vedea mai mult păcatul tău (Romani 3:20). Astfel, cu cât vei încerca mai mult, cu atât mai mult vei simţi că falimentezi, meritând judecata şi condamnarea divină, şi prin urmare te vei simţi tot mai departe de Dumnezeu.

În scrierea adresată credincioşilor din Roma, apostolul Pavel vorbeşte despre această frustrare pe care la rândul lui a simţit-o. El a privit la legea lui Dumnezeu şi a spus: „…porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Cu toate acestea, oricât de mult a încercat să trăiască la standardul ei, Pavel a continuat să păcătuiască. El mărturiseşte: „…am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac…; răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom. 7:18-19). Pavel continuă, arătând şi mai clar frustrarea pe care o trăieşte: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apostolul însuşi răspunde acestei întrebări, exclamând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:24-25)

Sentimentele de eşec, păcat, condamnare, trebuie să fie confruntate cu învăţătura Scripturii. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8:1). „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:8-10).

Aşadar, atunci când priveşti la poruncile lui Dumnezeu, nu încerca să le împlineşti prin propriile tale puteri, ci roagă-te lui Dumnezeu, care locuieşte în tine, să făptuiască împlinirea Legii Sale în tine. Dacă Dumnezeu îţi cere să-ţi iubeşti semenul, El nu aşteaptă de la tine să faci paradă de entuziasm şi sentimentalisme, cu scopul de a-I arăta lui Dumnezeu cât de iubitor eşti. El doreşte mai degrabă ca tu să depinzi de El şi să recunoşti această dependenţă în rugăciune: „Dumnezeule, te rog să locuieşti în inima mea şi să mă faci să văd aceste persoane aşa cum Tu le vezi; pune în inima mea o dragoste care să se asemene cu dragostea pe care Tu o ai faţă de aceşti oameni. Nu-i pot iubi prin propriile mele puteri, dar mă rog ca măreaţa Ta dragoste să se reverse din viaţa mea înspre ei.”

Care este diferenţa?

Este o mare diferenţă între a încerca să acţionezi independent, în Numele lui Dumnezeu şi a depinde de Dumnezeu, punându-ţi încrederea în viaţa pe care El o trăieşte prin tine. Nu ne vom maturiza atâta timp cât încercăm să rămânem independenţi faţă de Dumnezeu. Vom creşte spiritual doar în măsura în care vom recunoaşte mereu faptul că depindem de El – atitudine pe care El Însuşi o cere. El doreşte ca tu să te bucuri de libertatea şi dragostea de a fi în relaţie cu El, încrezându-te în El şi bizuindu-te pe El. Dumnezeu nu se aşteaptă tu să săvârşeşti lucruri despre care a spus că El Însuşi le va face.

În Biblie, „Legea” reprezintă totalitatea poruncilor lui Dumnezeu. Acum, deoarece eşti creştin, tu nu mai eşti sub Lege; altfel spus, tu nu te mai afli sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu, ci ai dobândit iertarea şi viaţa veşnică. Prin Hristos, ai fost eliberat de cerinţele Legii.

Apostolul Pavel afirmă că „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

Cât de mult se focalizează Pavel asupra poruncilor lui Dumnezeu şi asupra încercării de a le împlini? „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos… Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:19-21)

Înainte de a-L fi primit pe Iisus, erai depărtat de Dumnezeu, fiind capabil doar să-I cunoşti poruncile, aflându-te însă sub Sa. Dar acum tu Îl cunoşti pe Domnul Hristos, iar Duhul Său locuieşte în tine.

Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”; iar textul continuă: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:16-17). Astfel, în loc ca Legea să mai fie în afara ta, amintindu-ţi mereu cerinţele ei, Dumnezeu a aşezat acum Legea Sa înăuntrul inimii tale. Pe măsură ce Duhul Sfânt produce schimbare în viaţa ta, El îţi dă o dorinţă tot mai mare de a făptui ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu trecerea timpului, pe parcursul creşterii tale în relaţia cu Dumnezeu, El va continua să clădească în tine dorinţa şi puterea de a trăi înaintea Sa o viaţă sfântă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta – El doreşte ca tu să o trăieşti spre folosul altora şi spre slava Sa. Acum tu eşti în relaţie cu Dumnezeu, iar viaţa Lui, trăind în tine, săvârşeşte faptele bune la care ai fost chemat.

Cum te raportezi la problema păcatului?

Acum, permite-mi să îţi pun următoarea întrebare: Ce faci dacă, deşi I-ai cerut lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta într-un anumit fel sau să te elibereze de un anumit păcat, tu continui să te lupţi cu problema respectivă? Dacă vei vedea că şi acum ai izbucniri de mânie sau că nu eşti în mod constant preocupat să îţi cultivi viaţa spirituală prin rugăciune şi cunoaşterea Scripturii? Oare ar trebui atunci să iei asupra ta întreaga responsabilitate a vieţii de creştin şi să o trăieşti prin eforturile proprii? Nicidecum. Cu cât vei încerca mai mult să lucrezi în locul lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai clar eşecul tău, faptul că te depărtezi tot mai mult Dumnezeu şi devii tot mai lipsit de bucuria de a-L cunoaşte.

Pentru un creştin, este ceva firesc să creadă că Dumnezeu răsplăteşte efortul uman – aceasta pentru că întreaga noastră societate este clădită pe acelaşi principiu: acţionează în mod responsabil, munceşte din greu, depune toate eforturile… şi vei fi răsplătit. S-ar putea ca un creştin să analizeze poruncile lui Dumnezeu şi să-şi spună: „Dacă îmi voi da toate silinţele, le voi putea împlini”. Însă curând astfel de creştini ajung să fie copleşiţi de vinovăţie şi frustrare, deoarece Biblia spune că focalizarea asupra Legii realizează un singur lucru: faptul că devii conştient de propriul păcat. Dumnezeu nu a lăsat ca relaţia dintre tine şi El să fie clădită pe ideea de străduinţă şi răsplătire. El te-a aşezat în relaţie cu Sine, deoarece doreşte ca tu să ai încrederea că El va produce în viaţa ta acele roade care Îi sunt plăcute Lui.

Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, vei continua să te confrunţi cu problema păcatului. În această viaţă nu putem atinge desăvârşirea. Nu doar tu eşti conştient de acest fapt, dar şi Dumnezeu îl cunoaşte. Dar dacă sesizezi păcat în viaţa ta, mărturiseşte-l şi crede în promisiunea care ne-a fost lăsată prin Scripturi:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Ai răbdare în a-L lăsa pe Dumnezeu să producă schimbare în viaţa ta

Fii preocupat de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Urmăreşte să creşti în această cunoaştere prin rugăciune, citirea Bibliei, comuniunea cu alţi credincioşi în ce priveşte viaţa spirituală şi învăţătura creştină. Într-adevăr, toate aceste lucruri sunt bune. Dar credinţa ta nu se întemeiază pe ceea ce faci tu, pe efortul tău, ci pe faptul că Dumnezeu poate să lucreze în viaţa ta. Pentru a ilustra acest adevăr, Iisus s-a folosit de imaginea viţei de vie, cu mlădiţele şi strugurii ei. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:4-5).

În cadrul aceluiaşi discurs, Iisus afirmă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

Înţelegerea cuvintelor lui Iisus: „Dacă păziţi poruncile Mele…”

Modul corect de a trăi, prin care vei putea avea parte de acea viaţă din abundenţă despre care a vorbit Iisus şi vei deveni tot mai conştient de dragostea Sa pentru tine, constă în a împlini cuvintele Sale. Iisus a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11). El doreşte ca tu să trăieşti conform valorilor Sale, să simţi dragostea Sa şi bucuria de a fi creştin. Însă a asculta poruncile Sale înseamnă a te încrede în El în ce priveşte împlinirea acestor porunci.

Astfel, atunci când întâlnesc în Biblie un verset prin care Dumnezeu îţi spune: „Iată ce trebuie să faci:…”, mă rog imediat lui Dumnezeu, spunându-i: „Da, Doamne. Doresc ca viaţa mea să fie plăcută înaintea Ta şi te rog să aşezi această poruncă a Ta în viaţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt. Dăruieşte-mi puterea de a Te asculta şi în această privinţă. Dacă aş crede că pot împlini porunca Ta prin propriile mele puteri, m-aş îndrepta direct spre dezastru. Însă te rog să-mi schimbi gândirea sau să lucrezi în viaţa mea aşa cum doreşti Tu, pentru ca trăirea mea să reflecte împlinirea şi a acestei porunci din Cuvântul Tău.” După ce m-am rugat astfel, nu mai îmi fac griji. S-ar putea să prefer să transcriu versetul respectiv pentru mine, să meditez asupra lui, poate chiar să îl învăţ pe de rost. Dar credinţa mea în ce priveşte împlinirea lui este ancorată în ceea ce Însuşi Dumnezeu săvârşeşte pentru mine.

Dumnezeu te-a eliberat de cerinţele Legii şi aşteaptă ca tu să te odihneşti în El, depinzând întru totul de El; doar astfel Îl vei putea cunoaşte tot mai mult şi te vei putea bucura din plin de intimitatea comuniunii cu El. Epistola lui Pavel către romani oferă o abundenţă de texte care prezintă acelaşi adevăr al importanţei pe care credinţa o are în împlinirea voii lui Dumnezeu:

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege… ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou…” (Rom. 7:6).

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4).

„…Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Cum ne transformă Dumnezeu

de Ney Bailey

Din când în când, cu toţii vedem în viaţa noastră domenii cu care ne luptăm, identificăm aspecte care am dori să fie diferite. Ar putea fi eşecuri morale sau deprinderi care ne-au făcut să descurajăm. Cum doreşte Dumnezeu să abordăm aceste domenii? Există cu adevărat o modalitate de a găsi libertatea şi schimbare adevărată? Da. Ceea ce am înţeles despre harul lui Dumnezeu mi-a dăruit o nouă perspectivă asupra vieţii mele. Şi cred că aceeaşi schimbare majoră se poate petrece şi în viaţa ta.

Când auzi cuvântul „har”, ce îţi vine în minte? Cred că cea mai bună definiţie pe care am găsit-o este cea a autorului Joseph Cooke: „Harul nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât chipul pe care îl poartă dragostea când întâlneşte imperfecţiunea, slăbiciunea, greşeala, păcatul” (Joseph R. Cooke, Free For The Taking – The Life-Changing Power of Grace).

Ce este harul?

Harul este acea calitate din inima lui Dumnezeu care Îl determină să nu se poarte cu noi conform păcatelor noastre, sau să se răzbune împotriva noastră datorită imoralităţii noastre. Este credincioşia lui Dumnezeu faţă de noi, chiar şi atunci când noi nu suntem credincioşi. De fapt, este ceea ce dragostea trebuie să fie întotdeauna când întâlneşte antipatia, neputinţa, insuficienţa, nemeritatul şi condamnabilul. Dumnezeu doreşte să răspundă nevoii fără a face referire la merite. Este un favor nemeritat.

Harul lui Dumnezeu revarsă dragoste, blândeţe, favoare tuturor celor care se încred în El. Nu trebuie să-l dobândeşti. Pentru a putea avea harul lui Dumnezeu, trebuie ca între tine şi El să fie o relaţie de comuniune.

Majoritatea dintre noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu când ne preocupă aspecte din viaţa noastră care ştim că sunt greşite – lucruri precum: decizii neînţelepte, deprinderi, comportament de care ne ruşinăm, domenii în care dorim ca Dumnezeu să ne schimbe, dar unde s-ar putea să ne fie teamă de condamnarea Sa. Dacă L-am primit pe Iisus în inimile noastre, am fost declaraţi ai Lui, iertaţi şi suntem acum sub harul Său. Este harul Său care ne eliberează şi ne schimbă. De aceea este foarte important să cunoaştem ce spune Scriptura despre harul lui Dumnezeu.

Cu toţii suntem conştienţi că înăuntrul nostru avem o parte bună şi o parte rea. Avem o parte pe care am dori să o vadă lumea – atunci când ne comportăm cel mai bine. Şi avem o parte pe care am dori mai degrabă să o ascundem – lucruri de care ne ruşinăm.

Trăim într-o cultură orientată înspre perfecţionare personală. Acordăm o mare parte din timpul şi energia noastră analizându-ne şi încercând să găsim soluţii prin care să facem ca partea rea să devină mai bună. Mergem la cumpărături sau ne concentrăm timpul, energia, banii pentru gimnastică, considerând că aici este partea mai rea, domeniul ce trebuie „perfecţionat”. Şi partea din viaţa noastră pe care nu o putem perfecţiona, sau nu am perfecţionat-o încă, încercăm să o ascundem.

Ascunzându-ne în ruşine

Ai fost vreodată într-o situaţie în care începi să cunoşti pe cineva, şi în gândul tău cel mai profund spui: „Sper că nu va afla acest lucru despre mine?” Sau îi spui unui prieten bun: „Te rog, nu spune aceasta nimănui despre mine.” Când ne începem relaţia cu Dumnezeu am putea gândi că El este ca noi. Credem că este posibil să ne ascundem părţile rele de El. Însă dacă încercăm să ascundem aspecte inacceptabile ale personalităţii noastre, putem pierde legătura cu adevăratul nostru sine şi totodată putem pierde legătura cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu este ca noi. Căile Lui sunt diferite de căile noastre. El nu acceptă partea bună din noi, respingând-o însă pe cea rea. El ne vede ca un întreg. Nu ne vede ca având o personalitate împărţită. El spune: „Nu încerca să faci partea rea mai bună. Este imposibil de unul singur. Nu contează cât de bine poţi face aceasta, niciodată nu va fi suficient de bine, pentru că Eu sunt desăvârşit. Dă-mi Mie atât partea pună, cât şi pe cea rea, şi lasă-mă pe Mine să mă raportez la tine ca la o fiinţă unitară. ”

Cum putem experimenta harul lui Dumnezeu?

Este dificil să înţelegi harul fără să înţelegi legea. Noi vedem legea perfectă a lui Dumnezeu, poruncile Sale, cum doreşte El să trăim… şi dacă suntem oneşti, recunoaştem că nu ne ridicăm la standardul cerut de lege. Ce facem cu legea, cu poruncile lui Dumnezeu? Legea este ca o oglindă pentru noi. Când priveşti într-o oglindă poţi vedea chipul acoperit de noroi şi tu nu ştiai că era acolo. Oglinda nu ne poate scăpa de noroi, dar tu te bucuri cu adevărat că te-ai uitat în oglindă înainte ca să ieşi pe uşă. În acelaşi mod, legea lui Dumnezeu ne descoperă neajunsurile, păcatele, şi noi suntem mulţumitori să le vedem, pentru că astfel le putem aduce înaintea lui Dumnezeu, care se raportează la noi în termenii harului Său. Galateni 3:24 spune: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi drepţi prin credinţă.” Când venim la Hristos ştim că avem nevoie de un Salvator. Adevărul este că pentru întreaga noastră viaţă noi vom avea totdeauna nevoie de un Salvator.

Textul din Evrei 4:13-16 spune: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”

Umblaţi în adevăr şi umilinţă

Putem beneficia de harul divin atunci când venim la tronul harului în adevăr şi cu umilinţă. A nu veni înaintea lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a încerca să ne ascundem şi să fugim de lumina divină.

Voi fi sinceră şi voi împărtăşi cu voi un aspect din viaţa mea pe care a trebuit să îl aduc înaintea Domnului, la tronul harului Său. Domeniul hranei a reprezentat pentru mine o provocare toată viaţa. Nu-mi amintesc să fi avut probleme cu greutatea la vârsta copilăriei, dar îmi amintesc că prin clasa a zecea le auzeam pe prietenele mele de la liceu (care cântăreau mai puţin decât mine) plângându-se de faptul că erau grase. Şi m-am gândit: „Dacă ele cred că sunt grase, iar eu cântăresc mai mult, înseamnă că eu sunt într-adevăr grasă!” Cred că în acel moment cântăream cam 54 de kilograme. Îmi amintesc că de atunci hrana a devenit o problemă constantă în viaţa mea. Iar când mă gândeam la ce nu ar trebui să mănânc, gândul în sine mă făcea să mănânc mai mult.

Mama îmi spunea adesea lucruri de genul: „Cred că hainele ar sta mai bine pe tine ai arăta mai bine în hainele tale dacă nu ai mânca aceasta. De ce nu încerci să slăbeşti?” M-a dus chiar la un medic nutriţionist. Când am plecat la colegiu, ştiind că nu ar trebui să mănânc anumite lucruri, cumpăram mâncarea şi apoi o ascundeam. Ascundeam în dulap batoane de ciocolată Hershey. Odată am ascuns o întreagă prăjitură sub pat. Iar dacă cineva îmi spunea nu ar trebui să mănânc aşa ceva, acest fapt mă făcea să doresc să mănânc de zece ori mai mult din lucrul ce îmi era interzis. Aveam două locuri aproape de campus de unde puteam cumpăra hamburger. Îmi amintesc că mergeam la unul şi comandam cheeseburger, cartofi prăjiţi şi o cola – şi le mâncam acolo. Apoi mă urcam în maşină şi mergeam la celălalt loc de unde puteam cumpăra hamburger şi comandam un alt cheeseburger, cartofi şi un shake. Îmi era jenă să iau aşa de multă mâncare din acelaşi loc, aşa că mergeam în două locuri diferite. Dacă nu aveam prea mult timp la dispoziţie mergeam într-un singur loc şi spuneam: „Să vedem. Eu aş vrea un cheeseburger, cartofi şi o cola.” Apoi spuneam: „Acum, oare el ce spunea că vroia? A, mi-am amintit, el dorea un hamburger, o cola şi cartofi.” Mă purtam ca şi cum aş fi comandat pentru două persoane. Apoi mergeam şi mâncam eu singură totul. Dar eram conştientă că mă ascunsesem şi că minţisem.

Eliberată de ascunzişuri

Când m-am întors la Hristos, El m-a acceptat aşa cum eram şi cu trecerea anilor s-a produs o vindecare treptată a aceste pofte excesive de mâncare. Înainte de convertire, mâncatul excesiv reprezenta o reală patimă, dar cu trecerea anilor Domnul a îndepărtat din viaţa mea, în cea mai marea parte, această problemă

Dar din când în când trebuie să lupt, în special cu gândurile mele. De exemplu, ştiam că voi vorbi în Keystone (Colorado) la o conferinţă importantă a persoanelor necăsătorite şi m-am gândit: „Trebui să slăbesc până merg la Keystone.” Aş fi putut încerca şi chiar aş fi reuşit. Aşa că am gândit: „Bine, voi începe lunea viitoare.” Şi timpul se apropia când trebuia să plec la conferinţă, iar eu încă doream să slăbesc cu aproximativ 5 kilograme. Cu cât încercam mai mult, cu atât realizam de fapt mai puţin. I-am mărturisit frământările mele unei prietene apropiate: „Ştii Kay, sunt într-adevăr descurajată din cauza greutăţii mele. Nu mă simt bine. Mi-ar plăcea să slăbesc măcar cu 5 kilograme înainte de a merge la Keystone.” I-am spus cât cântăream. Ea s-a uitat la mine si m-a întrebat: „Ney, crezi că te vor iubi mai mult la acea conferinţă dacă vei fi ceva mai slabă?” M-am tulburat şi am răspuns: „De fapt, cred că există ceva în mine care crede acest lucru.” Ea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ney, eu te preţuiesc aşa cum eşti. Nu îmi pasă de câte kilograme ai.” Am început să plâng. Prietena mea Kay mi-a arătat ce însemna harul; iar aceasta pentru că mă smerisem şi spusesem adevărul. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Am descoperit o nouă motivaţie lăuntrică, ceea ce m-a ajutat şi să pierd din greutate.

Ceea ce nu a făcut legea, a făcut harul. În Evrei 13:9 ni se spune: „ …căci este bine ca inima să fie întărită prin har.” Dumnezeu va face la fel pentru noi, dacă venim la El cu sinceritate.

Citiţi cu atenţie textul din Evanghelia lui Luca 18: 9-14, unde Iisus rosteşte următoarea pildă: „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”

Umblaţi cu cinste şi credinţă

Dacă refuzăm să ne smerim şi să primim harul lui Dumnezeu, atunci nu poate exista o relaţie între noi şi El. Atunci când venim la Domnul şi îi spunem cât de repede ne prăbuşim în domeniile respective, atunci El ne va răspunde nevoilor noastre prin harul Său. Dumnezeu nu ne porunceşte să ne schimbăm singuri. În schimb, El ne cere să venim la El cu sinceritate şi credinţă, aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre (1 Petru 5:5-7).

Oamenii cei mai sănătoşi sunt oamenii care sunt conştienţi unde greşesc şi în loc să se dezvinovăţească, ei sunt capabili să rostească: „Doamne, ai milă de mine, sunt un păcătos.”

Fariseii încercau din greu să fie sfinţi, să păzească legea, dar motivaţia lor era să îi impresioneze pe ceilalţi. Iisus i-a numit „morminte văruite.” Ei arătau bine pe dinafară, dar înăuntrul lor erau morţi şi în inimile lor erau porniţi împotriva lui Iisus. De exemplu, ei au mers până la extremă în aplicarea legii „să nu faci nici un lucru în ziua de Sabat.” Atunci când Iisus a vindecat pe cineva în ziua de Sabat, fariseii, lipsiţi de orice compasiune, au condamnat gestul lui Iisus.

Uneori ne este mai uşor să avem o relaţie cu legea decât să avem o relaţie cu Domnul. Şi Satana ar prefera mai mult să ne îndreptăm atenţia asupra legii (poruncile lui Dumnezeu) decât să ne îndreptăm atenţia la Dumnezeu.

Dorim să avem parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Atunci trebuie să umblăm în adevăr şi în umilinţă. Apostolul Iacov, în epistola sa, spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (4:6).

Cu câţiva ani în urmă, la sfârşitul unui seminar, a venit la mine o femeie tânără. Faţa ei era întunecată şi părea foarte împovărată şi condamnată. În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că Domnul Hristos era prezent în viaţa ei, dar avea un obicei de care se ruşina foarte mult. A încercat zadarnic, de nenumărate ori, să scape de acel obicei. Nu se putea împotrivi.

În ciuda tuturor eforturilor şi juruinţelor pe care şi le-a făcut, nu se putea desprinde de acel obicei. Iar atunci când ceda ispitei, se simţea îngrozitor şi se considera condamnată. I-am explicat că Satana iubeşte faptul că noi păcătuim şi el iubeşte să ne lovească amintindu-ne acest fapt şi iubeşte să ne condamne. Am întrebat-o dacă i-a spus Domnului vreodată această problemă. Ea a spus că nu. Îi era foarte ruşine de ceea ce făcea, astfel că niciodată nu a venit la Domnul cu problema ei.

[imagine] „……..” (1 Ioan 4:10)

I-am dat următorul sfat: „Data viitoare când se mai întâmplă acest lucru, în loc să stai izolată, în loc să te condamni, aş vrea să îţi foloseşti păcatul pentru a-ţi aminti de dragostea lui Dumnezeu.” I-am spus că următoarea dată când se va confrunta cu aceeaşi problemă, va trebui să o aducă explicit înaintea lui Dumnezeu, spunând ceva de genul: „Doamne, Îţi mulţumesc că Îţi aparţin. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Doamne, sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat. Îmi recunosc păcatul, dar nu pot face alt fel până nu mă învredniceşti Tu. Doamne, îmi încredinţez Ţie voinţa; mă dăruiesc Ţie şi Cuvântului Tău. Oare vei face Tu în mine şi prin mine prin puterea Duhului Tău ceea ce eu nu pot face pentru mine însumi?”

Ne-am rugat împreună şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru harul şi pacea Sa. Era foarte evident pentru mine faptul că ea dorea să se pocăiască de acest păcat şi aşa a fost. Câteva luni mai târziu am primit un bilet de la ea, pentru că o rugasem să îmi scrie despre starea ei. În scrisoarea ei, mi-a spus că a făcut ceea ce i-am spus să facă. Ea a spus: „Ney, sunt uimită de felul cum în aceste câteva luni tot ceea ce mă tulbura a fost diminuat mult, foarte mult comparativ cu ceea ce se întâmpla înainte.” A fost dominată de păcat, dar atunci era în afara harului. În momentul când s-a smerit înaintea Domnului şi înaintea mea şi a adus păcatul în lumina harului divin, Dumnezeu i-a ieşit în întâmpinar.

Crede şi vei primi

„Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.” (Evrei 4:13). Textul din Romani 5:20 spune: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Harul lui Dumnezeu este prezent, dar noi trebui să credem pentru a-l primi. Trebuie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, fiind convinşi că El este gata să ne facă dăruiască harul său. Cineva a spus că trebuie să îndeplinim în mod absolut o condiţie inevitabilă pentru ca harul să producă schimbe în viaţa noastră – trebuie să ne încredem în harul lui Dumnezeu. Ceea ce se cere din partea noastră este să răspundem lui Dumnezeu prin a ne încrede în El. Iar această încredere a noastră în El va declanşa lucrarea Sa de înnoire a vieţii noastre.

Dacă ştiu că Dumnezeu este pe deplin credincios, dragostea Sa este pe deplin reală, bunătatea Sa este de o sinceritate desăvârşită, şi că preocuparea Sa pentru mine înseamnă cu adevărat o viaţă din abundenţă, atunci am credinţa că El va lucra într-un mod care este în armonie cu natura Sa. El se va coborî în adâncul fiinţei mele, acolo unde locuiesc eu cu adevărat. Harul Său mă poate transforma. Această transformare poate atinge cele mai profunde forţe interioare ale inimii mele, dorinţele mele cele mai adânci, şi El mă poate face o persoana nouă. Acesta este lucrul cel mai important pe care Dumnezeu promite să ni-l ofere. El spune: „voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Prin harul Său, Dumnezeu va face în vieţile noastre ceea ce legile exterioare niciodată vor putea face.

Apostolul Pavel le scrie credincioşilor din Corint: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Transformarea este un proces. Atunci când ne vom încrede în Dumnezeu şi vom crede promisiunile Cuvântului Său, El va avea libertatea de a lucra la transformarea inimilor şi minţilor noastre. Dar trebuie înţeles că această transformare nu apare imediat. Ea reprezintă mai degrabă un proces.

Lewis Sperry Chaffe a scris un studiu amplu despre har. La un moment dat, el face următoarea afirmaţie: „Mărturia copleşitoare a Cuvântului lui Dumnezeu este aceea că fiecare dimensiune a mântuirii, fiecare binecuvântare a harului divin în timp şi în eternitate este condiţionată doar de ceea ce este crezut.”

Dumnezeu ne transformă prin harul Său

Atunci cum putem avea parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Venim la Domnul cu slăbiciunile noastre, cu incapacitatea noastră, cu păcatul nostru şi cu eşecul nostru. Alegem să credem dragostea Sa şi capacitatea Sa de a ne schimba, atunci când noi ne odihnim în harul Său. Această alegere a credinţei noastre are drept rezultat creşterea noastră spirituală.

Apostolul Petru le adresează destinatarilor epistolei sale următorul îndemn: „creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3:18).

În pilda Fiului risipitor din Luca 15, fiul risipitor a plecat de acasă, a risipit averea tatălui său, pentru ca în final să realizeze nevoia sa şi posibila bunătate a tatălui său (v.17-19). „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Fiul s-a umilit, s-a ridicat şi a plecat spre casă. Acolo a fost primit cu încredere de tatăl său, dar fratelui mai mare nu i-a displăcut atitudinea tatălui lor. Fratele mai mare, care l-a mustrat aspru pe tatăl său pentru că şi-a revărsat harul peste fiul risipitor, reprezintă legalismul. În spatele atitudinii fratelui mai mare era logica legii: nu a ţinut legea, nu merită harul tău. Dar tatăl continua să îşi iubească fiul risipitor indiferent de ceea ce făcuse acesta

Relaţia cu Dumnezeu este mult mai puternică decât legea. Satanei i-ar plăcea să ne ţină mai mult preocupaţi de lege, cufundaţi în legalism, aşa încât să ne simţim vinovaţi şi condamnaţi tot timpul. Dar Cuvântul Domnului spune în Romani 8:1 „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus.” Sub har noi avem mai mult decât propriile noastre resurse. Avem Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care ne împuterniceşte să facem voia Sa. Viaţa plină de Duhul înseamnă a fi conştient în fiecare clipă de realitatea harului Său. Viaţa plină de Duhul înseamnă să îmi recunosc vina când greşesc şi să vin mereu înaintea lui Dumnezeu cu greşelile mele. Creştem spiritual doar atunci când ne asumăm responsabilitatea păcatului nostru şi îi cerem lui Dumnezeu să ne schimbe.

Pe cruce, Iisus a murit pentru păcatele noastre, pentru răutatea noastră. Noi eram vinovaţi şi El a plătit vina păcatului nostru. Când ne mărturisim păcatele, noi identificăm lucrurile care sunt greşite în viaţa noastră – lucruri pentru care preţul iertării a fost deja plătit prin cruce. A fi un om al lui Dumnezeu înseamnă să rămâne umil şi sincer cu privire la păcatul tău şi a accepta harul divin şi lucrarea de creştere spirituală pe care el o realizează în noi.

John Powell a spus următoarele: „Credem că trebuie să ne schimbăm, să creştem şi să fim buni pentru ca să fim iubiţi. Dar mai degrabă suntem iubiţi şi primim harul Său ca să ne putem schimba, să putem creşte şi să fim mai buni.”

Singurul lucru care limitează vindecarea în viaţa noastră este dat de refuzul nostru de a ne deschide. Pentru a creşte trebuie să rămânem mereu lângă ceea ce este adevărat. Harul lui Dumnezeu ne dă libertatea de a sta înaintea lui Dumnezeu şi totodată de a sta faţă în faţă cu adevărul despre noi înşine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ştiind că suntem iubiţi şi acceptaţi de El pe deplin, El ne cheamă să venim la El cu tot ce avem, pentru a ne putea ajuta să trăim o viaţă de libertate (Ioan 8:32) şi abundenţă (Ioan 10:10).

Nu mai suntem condamnaţi

Îmi aduc aminte de o femeie tânără care a venit la mine pentru consiliere. Descriindu-şi starea, ea îmi spunea că stomacul îi era numai noduri, vina era copleşitoare, şi nu mai putea să doarmă. Era plină de condamnări, o frică şi o umilire incredibilă. Motivul pentru care se simţea astfel se datora faptului că era implicată în imoralitate. Ştia faptul că acea relaţie nu îi era îngăduită. Era prinsă ca într-o plasă, şi îi era teamă să spună cuiva pentru că se temea de o atitudine de respingere. Cu capul plecat, şi-a depănat întreaga istorie. Nu a ascuns nimic pentru că avea nevoie de ajutor. Era plină de remuşcări datorită păcatului ei. S-a căit şi în prezenţa mea şi-a mărturisit păcatul Domnului şi a primit iertarea şi harul Său. Mi-a spus mai târziu că atunci când a venit la mine era într-o închisoare emoţională lăuntrică. Şi ce a găsit când a venit, în loc de respingere a fost dragoste şi acceptare.

Câteva luni mai târziu am primit o scrisoare de la ea, în care spunea: „Lanţurile mele au căzut, uşa închisorii s-a deschis larg. Am înţeles ce înseamnă libertate şi prospeţime. Când am fost în prezenţa ta, eu nu am făcut nimic. Ceea ce mi s-a întâmplat s-a datorat ţie şi a ceea ce eşti tu. Mi-ai arătat dragostea care vine de la Dumnezeu, acceptarea şi iertarea păcatelor mele.” Îi cerusem atunci să fie responsabilă faţă de mine şi mai târziu mi-a spus că nu a perceput responsabilitatea ca o povară. Mai degrabă s-a simţit în siguranţă pentru că a continuat să dea socoteală faţă de persoana care i-a arătat har. A continuat să primească ajutor şi a început să-şi înţeleagă mai bine nevoile personale. A mărturisit că harul a devenit ceva mai mult decât un concept teologic atunci când l-a experimentat în viaţa ei.

Legea care este bună, sfântă şi perfectă i-a descoperit păcatul ca într-o oglindă. S-a umilit şi şi-a mărturisit vina. Şi-a spus adevărul sieşi, mie şi Domnului. Ea a experimentat lucrarea harului atunci când avea cea mai mare nevoie. Aducându-şi păcatul la lumină şi mărturisindu-l înaintea Domnului cu umilinţă şi sinceritate, ea a putut beneficia de harul Său şi a primit eliberarea pentru a putea creşte.

[imagine] Nu există nici o condamnare (Romani 8:1)

Gândeşte-te la propriile tale domenii unde te simţi condamnat sau te temi de respingere… unde simţi că eşti departe de a fi perfect. Avem nevoie să venim la Dumnezeu cu umilinţă şi în adevăr, aducând înaintea Lui acele lucruri în care ştim că ne îndepărtăm cu uşurinţă de legea Sa. Nu trebuie să ne ascundem. Nu trebuie să minţim. Nu trebuie să ne simţim condamnaţi.

„Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:5-7)

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Hristos …mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? …Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, …nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:31-39)

Acest articol este extras dintr-o carte publicată de WaterBrook Press © 2004 Ney Bailey. Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă, indiferent de formă sau mijloace, fără o permisiune scrisă. Este permisă trimisă trimiterea acestui articol şi altor persoane, însă doar dacă articolul este însoţit şi de această notă referitoare la drepturile de autor.

Ney Bailey este autoarea cărţii Faith Is Not a Feeling [Credinţa nu este un sentiment] (WaterBrook Press).

Păcatul şi efectele sale

Începe cu această rugăciune: Dumnezeul meu, Te rog să îmi vorbeşti prin Cuvântul Tău, Biblia. Atinge-te de inima mea, pentru ca astfel să pot înţelege ce anume vrei să îmi vorbeşti. Amin

Romani 3
²³Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. ²⁴Şi sunt socotiţi drepţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Iisus. ²⁵Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.

Întrebare: Conform versetului 23, cine a păcătuit?

Întrebare: Cu toate acestea, conform versetului 24, Dumnezeu ne socoteşte drepţi. Datorită cărui motiv?

Întrebare: Cum anume este posibilă, conform versetului 25, împăcarea omului cu Dumnezeu?

Efeseni 1
⁷În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său…

Întrebare: Suntem oare iertaţi deoarece încetăm să mai păcătuim?

1 Ioan 4
¹⁰Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Întrebare: Datorită cărui fapt putem primi iertarea lui Dumnezeu?

Romani 5
¹Deci, fiindcă suntem socotiţi drepţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos…

Întrebare: De ce avem pace cu Dumnezeu?

Cu toate acestea, noi încă mai păcătuim, iar Dumnezeu ştie acest lucru.

1 Ioan 1
⁸Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. ⁹Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. ¹⁰Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.

Întrebare: Ce aşteaptă Dumnezeu ca noi să facem cu păcatele noastre?

Întrebare: Care sunt lucrurile pe care le face Dumnezeu atunci când noi Îi mărturisim Lui păcatele noastre?

Întrebare: Cum priveşte Dumnezeu atitudinea noastră de negare a faptului că am păcătuit sau de subestimare a gravităţii păcatului nostru?

Evrei 4
¹⁶Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.

Concluzie: Rezumă ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi atunci când păcătuim.

 

Dragostea fără seamăn a lui Dumnezeu

de Steven L. Pogue

Relaţia cu Dumnezeu nu se aseamănă cu nici una dintre celelalte relaţii pe care le-ai avut până acum. Modul în care Dumnezeu te iubeşte este unic. Dragostea Sa este necondiţionată (nu se întemeiază pe îndeplinirea unor condiţii). Dumnezeu te iubeşte pentru simplul fapt că El te iubeşte.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…“ (1 Ioan 4:9, 10)

El nu te iubeşte datorită performanţelor tale. Nimic din ceea ce ai putea face tu nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult decât El deja te iubeşte – şi nu este nimic care să-L determine să te iubească mai puţin. El te iubeşte chiar mai mult decât te iubeşti tu însuţi.

Probabil că până acum ai avut parte doar de dragoste condiţionată. Sentimentele unei asemenea iubiri se reflectă în atitudini de genul: „Te voi iubi atâta timp cât şi tu mă iubeşti” sau „Vei fi întotdeauna prima mea iubire, dar aceasta doar dacă nu întâlnesc pe cineva mai bun pentru mine”. Dragostea condiţionată se întemeiază pe ceea ce faci tu. Îndeplineşte-ţi responsabilităţile la serviciu, în echipa din care faci parte sau în relaţii, şi vei fi „iubit”.

Prin faptul că ţi-ai dăruit viaţa lui Hristos, acum ai parte de iubire şi acceptare necondiţionată şi desăvârşită. Aceasta ar putea fi greu de înţeles dacă până acum nu te-ai simţit niciodată iubit şi acceptat pe deplin de către cineva. Dar este adevărat. Din nefericire nu vei simţi întotdeauna că Dumnezeu te iubeşte. Vor fi momente când te vei îndoi nu doar de dragostea Lui, ci şi de existenţa Lui. Poate, la un moment dat, vei dori să renunţi; nu te lăsa biruit de acel impuls.

Când Dumnezeu ţi-a dat o viaţă nouă, aceasta nu a venit împodobită cu panglici şi parfumată îmbietor. Isus şi-a început viaţa pe pământ într-un staul îmbâcsit şi care mirosea urât. El a gustat viaţa adevărată; aceasta va fi şi savoarea călătoriei tale cu Hristos – fără vreun element magic, având doar promisiunea prezenţei Sale alături de tine.

Dumnezeu spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3).

Un proverb danez afirmă: „Următoarea milă este de fapt singura pe care trebuie să o parcurgă un om.” Înţelegerea faptului că Dumnezeu te iubeşte te va ajuta să mergi înainte chiar şi atunci când această următoare milă (sau etapă a drumului) pare că se întinde la nesfârşit: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Credinţa noastră se bazează pe ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit cu privire la Sine. El doreşte în mod specific ca noi să credem şi să nădăjduim în dragostea Sa faţă de noi:

„…Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmul 147:11).

„Iată, ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmul 33:18).

Regele David, pe care Dumnezeu l-a numit drept „un om după inima Mea” (vezi Fapte 13:22), s-a încrezut în dragostea lui Dumnezeu: „…Dar eu voi cânta puterea Ta; dis-de-dimineaţă, voi lăuda bunătatea Ta. Căci Tu eşti un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului meu. O, Tăria mea! Pe Tine Te voi lăuda, căci Dumnezeu, Dumnezeul meu Cel prea bun, este turnul meu de scăpare” (Psalmul 59:16-17).

Isus descrie profunzimea dragostei Sale faţă de noi: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 19:9-11). El ne iubeşte indiferent de circumstanţe – chiar şi atunci când nu ne supunem voii Sale. Dar dacă Îl ascultăm, vom trăi în dragostea Lui şi ne vom bucura de ea.

Pentru a creşte în înţelegerea felului în care El te iubeşte, pune deoparte un timp în următoarele săptămâni şi citeşte Psalmul 103, Ioan 15, şi 1 Ioan 4. Pe parcursul citirii acestor texte, notează toate modalităţile în care este descrisă dragostea lui Dumnezeu.