Dintre metodele de însilozare amintim: însilozarea la cald, însilozarea la rece, însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută.

Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compoziţia materialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în glucide solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în aşa fel, încât procesul de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut să fie de foarte bună calitate.
A) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practic, deoarece pierderile de substanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatură ridicată (>300) favorizează dezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale nutreţului se înrăutăţesc. Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o umiditate de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2 zile, temperatura din masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează şi se aşează straturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea unui siloz durează mai mult, iar calitatea este mult inferioară decât în cazul însilozării la rece.
B) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de apă de peste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care se însilozează mai greu, prin adăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării conţinutului în glucide solubile la circa 12,6-16,1%. Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează din câmp cu niște combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şi se aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă ca în final să se asigure o cât mai
Bună etanşeizare, prin acoperire cu diferite materiale. Temperatura în masa silozului se ridică la 25-300C, iar pierderile prin oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald (circa 12-17%).
C) Însilozarea prin folosirea de aditivi.
Se recomandă în cazul conservării furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obişnuită, cu deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru a mări conţinutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pH sub 4,5. Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei grupe: aditivi furajeri, chimici şi biologici.
Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele: – uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t de material vegetal; – fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din masă ce se însilozează, pentru reducerea umidităţii; – melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pentru însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil; – melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de 2-4%; – zahăr furajer în proporţie de 2%; – graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea leguminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte leguminoase bine tocate.
Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot folosi diferiţi aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum şi unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acţiune bacteriostatică pentru organismele ce provoacă fermentaţia butirică.

Dintre regulile unei însilozări reuşite reţinem: Alegerea momentului recoltării se face în funcţie de umplerea boabelor. În condiţii normale de cultură, stadiul optim de recoltare corespunde unui nivel de materie uscată de 32-33% în plantă întreagă. Acesta este momentul în care e atins un raport optim între producţia, conservarea, valoarea energetică şi digestibilitatea furajului. Nu trebuie să se întârzie recoltarea, deoarece există mai multe riscuri, cum ar fi recoltarea dificilă în zonele reci, conservarea necorespunzătoare atunci când conţinutul de materie uscată per planta întreaga depăşeşte 35%, dificultatea digerării boabelor prea uscate şi a raţiilor prea bogate în amidon. În anii cu toamne reci, este posibilă recoltarea mai devreme (la un conţinut mai mic de substanţă uscată, cam 30%), însă producţia şi conţinutul de amidon sunt mai mici. În Franţa, se recomandă încheierea lucrărilor de recoltare înainte de 15 octombrie, pentru a limita efectul riscurilor climatice.
Observarea în câmp a gradului de umplere a boabelor constituie o metodă bună de estimare a maturităţii plantei. În perioada optimă de recoltare, cele trei faze în care se găseşte amidonul – de lapte, de lapte-ceară şi cornos – sunt repartizate în trei straturi în boabele din partea mediană a ştiuleţilor. Când umiditatea plantei scade (conţinutul de materie uscată este de 35-36%), amidonul lăptos nu mai reprezintă decât o picătură la baza bobului. Cum ţinem sub control calitatea tocării? Tocarea plantelor are ca obiectiv obţinerea unor bucăţi mici, pentru a facilita tasarea silozului, dar şi suficient de lungi pentru a favoriza procesul de masticaţie la vaci.
Bucăţile mai mari de 20 mm sunt de nedorit, deoarece îngreunează tasarea silozului şi provoacă respingerea hranei de către animale, fapt care determină o scădere a consumului de siloz. Într-un siloz de calitate, bucăţile mari trebuie să fie în cantităţi mici (mai puţin de 1%), iar fragmentele de plantă cu dimensiuni medii (10-20 mm) trebuie să reprezinte cam 10%.
Tasarea este cu atât mai bună cu cât sunt mai puţine fragmente cu dimensiuni medii, mai ales dacă umiditatea plantelor este mai mică (procentul de substanţă uscată din porumb depăşeşte 35%).
În situaţia în care planta rămâne verde (stay green), fragmentele de lungime medie pot avea o pondere mai mare, de 15-20%, fără a constitui un inconvenient pentru conservare. În testele efectuate pe vaci de lapte s-a constatat o scădere a ingestiei cu 0,5 kg de materie uscată la o tocare prea grosiera, dar şi o scădere a eficacităţii raţiei atunci când fragmentele de lungime medie aveau o pondere sub 5%. Momentul recoltării trebuie adaptat în funcţie de maturitatea boabelor. Amidonul vitros la porumbul cu peste 32% materie uscată trebuie mărunţit pentru o mai bună digestie. Acest lucru se realizează cu ajutorul spărgătoarelor de boabe, disponibile pe majoritatea combinelor de recoltat. Pentru tăierea corespunzătoare a plantelor este nevoie de ascuţirea periodică a cuţitelor.
Trebuie evitată reluarea proceselor de fermentare în timpul utilizării silozului. Într-un siloz de porumb, pierderile intervin mai ales în timpul utilizării acestuia (partea exterioară a silozului este expusă proceselor de fermentare).
De aceea, una din condiţiile care trebuie respectate pentru a reduce pierderile este că utilizarea/consumul silozului să se facă într-un ritm mai rapid decât reluarea fermentaţiei.
În general, se ţine cont de următoarele valori minime, pentru deplasarea “frontului de consum” (“felia” din siloz ce se consuma zilnic): 10 cm pe zi, iarna şi 20 cm pe zi, vara. Lăţimea şi înălţimea silozurilor trebuie adaptate în mod corespunzător pentru a permite respectarea acestor valori.
Evitaţi prezenţa pământului în siloz! Pământul adus pe roţile tractoarelor şi ale remorcilor constituie o sursă de spori care pun în pericol buna conservare a silozului. De asemenea, sunt preferate silozurile betonate, iar zonele de circulaţie din apropierea silozului să aibă un teren stabilizat. Tasaţi, pentru a închide cât mai puţin aer posibil în siloz! Cu cât porumbul este recoltat mai verde şi mai umed, cu atât mai puţin se păstrează porozitatea în silozul tasat. Se estimează că la 30% materie uscată, în siloz se închide circa 1 litru de aer pe kilogramul de materie uscată. În 3-4 ore, în siloz nu mai rămâne oxigen deloc, iar procesul de fermentaţie corespunzător începe imediat. Când porumbul este mai uscat (35% materie uscată), tasarea e mai dificilă. Aerul închis în siloz reprezintă în acest caz 3 până la 5 litri pe kg de materie uscată. Deşi încă vii, celulele vegetale din fragmentele de porumb sunt mai puţin active, deci este nevoie de mult mai mult timp (de la 3 la 5 zile) pentru a epuiza oxigenul închis în siloz. În tot acest interval, nu începe fermentaţia lactică (care este de dorit), însă drojdiile şi mucegaiul se înmulţesc. Dacă etanşeitatea silozului este bună, activitatea acestor organisme dăunătoare începe să se încetinească şi ele nu mai încălzesc silozul. Însă, ulterior, în prezenţa aerului (în urma vreunei fisuri în prelată sau în frontul de consum), procesul de deteriorare reîncepe şi mai intens. Aceasta este principala cauză a pierderilor de materie uscată în timpul conservării porumbului furajer.
Odată cu evoluţia tehnologiei, au apărut maşini de recoltat cu debit foarte mare, iar tractoarele care tasează silozul nu mai au timpul necesar efectuării acestei operaţiuni în mod corect, mai ales în cazul în care porumbul este recoltat cu umiditate mai mică. Într-o astfel de situaţie, este de preferat să se realizeze simultan două silozuri, cu două tractoare pentru tasare. Adăpostirea furajului se face în mediu etanş. În absenţa oxigenului, fermentaţia are loc în mod corect. Închiderea silozului trebuie, deci, să fie cât mai ermetică, cu ajutorul unei prelate de plastic.