“Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare!” (F.Ap. 3:19)

  Cuvântul “pocăinţă” este unul dintre cele mai puţin dorite şi folosite cuvinte ale limbii noastre. Omului firesc pur şi simplu nu-i place să audă acest cuvânt, nicidecum să îl accepte ca pe o acţiune neapărat necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Dacă atunci când vorbim despre “credinţă” vom găsi poate câţiva ascultători, nu la fel stau lucrurile cu pocăinţa. De aceea, mulţi falşi slujitori ai Evangheliei l-au scos din vocabularul lor, îndemnând oamenii doar “să creadă”.

  Cu toate acestea, Scriptura rămâne fermă, atât în Vehiul Testament, cât şi în Noul Legământ. Prorocii din vechime au chemat oamenii la pocăinţă, la fel şi Ioan Botezătorul, apoi Domnul Isus. Apostolii au continuat cu acelaşi mesaj afirmând că: “…Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.Ap. 17:30)

   Ce vom face noi astăzi? Vom continua să trăim acest adevăr în viaţa noastră spirituală şi să-l proclamăm fără teamă în mijlocul unei lumi care îşi astupă urechile? Sau vom încerca să ne “îndulcim” mesajul, chemându-i pe oameni la binecuvântare?

   Pocăinţa este condiţia necesară pentru trezirea Bisericii lui Hristos din vremurile de pe urmă. În şase din şapte cazuri, Domnul porunceşte Bisericilor din Apocalipsa să se pocăiască. Vom asculta de acest mesaj, pocăindu-ne pentru ca “să vină de la Dumnezeu vremurile de înviorare”, sau îl vom ignora, ca de atâtea alte ori?

   Domnul să lucreze  în noi şi să ne trezească spre a ne apropia de El cu semerenie, cu pocăinţă şi cu încrederea că El are lucruri neimaginate pe care vrea să le facă cu noi şi prin noi!

Sursa:  http://trezireazi.wordpress.com/

D

De ce întârzie trezirea?

Leonard Ravenhill

Traducere de Valentin Popovici

 

Cuprins:

Cuvântul traducătorului

Cuvânt înainte

1. Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

2. Rugăciunea atinge veşnicia

3. La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

4. Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

5. O trezire într-un cimitir plin cu oase

6. Trezirea întârzie… fiindcă…

7. Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

8. Credincioşii necredincioşi

9. Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte!

10. Focul naşte foc!….

11. De ce atâta nepăsare?

12. O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

13. Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

14. Un constructor al Împărăţiei

15. Însemnat – „PENTRU CRISTOS!”

16. „Dă-mi copii, sau mor!”

17. „Gunoiul lumii acesteia”

18. Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

19. După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

20. Cunoscut în iad

Cuvântul traducătorului

Prezint fraţilor mei români această lucrare cu dorinţa să fie citită şi recitită cu atenţie. Ravenhill e un Ezechiel care aude glasul Domnului: „Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor sufleteşti ai lui Israel!” Scopul cărţii e să ne vedem starea şi să ne pocăim înaintea Domnului. Ştiu că unele pagini nu sunt uşor de citit. Ravenhill e direct, tăios, dur. Cred însă că mesajul lui e bine venit.

Deşi e o culegere de articole, tema unificatoare a cărţii e trezirea. Ravenhill n-o defineşte; e ceva dincolo de cuvinte. În mod tradiţional, prin „trezire spirituală” se înţelege acea lucrare măreaţă a Duhului Sfânt prin care mulţimile sunt atrase în masă de mesajul Evangheliei la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Cristos. Ca şi „ungerea”, care”- în cuvintele lui Ravenhill – „pătrunde, străpunge şi cutremură”, „trezirea” e o lucrare a lui Dumnezeu. Oamenii sunt instrumente ale harului. Tocmai de aceea, trezirea cea aşteptată, cea minunată, cea mult dorită, trebuie să înceapă în Biserică. Am tradus această carte fiindcă am văzut în ea un apel patetic adresat Bisericii să se întoarcă la creştinis­mul primar, apostolic, nou-testamental. Aşa am învăţat credinţa. E un apel înainte de ceasul din urmă!

Cu fiecare rând tradus, am pus o rugăciune. Dumnezeu poate face şi azi lucrări minunate! „Însufleţeste-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne!”

Valentin Popovici

Cuvânt înainte

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează nor­mal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la mo­mente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs nor­mal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca ex­tremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele aces­tea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod con­venţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să aver­tizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism per­manent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul aces­ta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

A. W. Tozer (1972)

 

Prefaţă la Prima Ediţie

Iată aici darul meu sărac de pâinişoare şi peşti, o mâncare simplă, fără frişca şi ciocolata torturilor de nuntă. Mă simt ca marinarul acela pe care l-am văzut lovind într-un camarad, „fiindcă mi-a insultat mama”, spunea el. Tot aşa, azi Domnul meu e insultat, iar Biserica Lui e ponegrită. Şi, credeţi-mă, sub această dublă ruşine, mă revolt. Biserica are mulţi duşmani. Poate sabia mea să doarmă? Nicidecum!

Cred că un milion de cititori ai revistei „Vestitorul Venirii Sale” au citit unele capitole din această carte, care au apărut acolo ca articole. „Vestitorul” a apărut în limbile spaniolă, germană, franceză, etc. Destul să spunem că prin această revistă cât şi prin ”Mărturia Alianţei” şi prin alte pe­riodice, Dumnezeu a găsit cu cale să folosească aceste eseuri neacademice ca mijloace de binecuvântare pentru mulţi. Mă rog ca şi voi, cititorii mei, să fiţi plini de îngăduinţă şi să găsiţi ajutor prin ele.

Sincerele mele mulţumiri prietenului şi sfetnicului meu spiritual, Dr. A. W. Tozer, pentru bunăvoinţa arătată în scrierea Cuvântului înainte. Mii de mulţumiri sorei Hines şi fiicei, Ruth, pentru minunata lucrare de tipografiere şi corectare a manuscriselor (orice profit din urma vânzării acestei cărţi va merge pe câmpul misionar în străinătate). Să trăim având valorile veşniciei în faţa noastră.

Leonard Ravenhill (1972)

 

„Nici erudiţia înaltă, nici dicţiunea perfectă, nici capacitatea mintală deosebit de largă, nici floarea elocvenţei, nici înfăţişarea atrăgătoare a persoanei, nimic din acestea nu pot înlocui lipsa de foc lăuntric. Rugăciunea se ridică prin foc. Flacăra lăuntrică dă rugăciunii atât mişcare cât şi aripi, atât energie cât şi pasiune. Tămâia n-are nici un rost fără foc; nici rugăciunea fără flacără”.

E. M. Bounds

„Prin credinţă şi rugăciune, ridicaţi mâinile care au căzut jos fără putere; întăriţi genunchii slăbănogiţi. Mai păstraţi zilele acelea de post şi rugăciune? Luaţi cu asalt tronul harului şi nu vă îndepărtaţi de lângă el fără răspuns; harul dumnezeiesc se va revărsa până la urmă”.

John Wesley

„Înainte ca să izbucnească marea trezire din Gallneukirchen, Martin Boos a stat ore în şir, şi zile, şi adesea nopţi întregi în agonia sin­guratecă a rugăciunii de mijlocire. După aceea, când a predicat, cuvin­tele lui erau foc, iar inimile ascultătorilor ca iarba pârjolită”.

D. M. McIntyre, D.D

„Vai, câţi credincioşi sunt azi din cei care nu ştiu să se roage şi caută prin sforţări, hotărâri, cercuri de rugăciune, să cultive în ei „sfânta artă a rugăciunii” şi toate fără nici un rezultat. Pentru ei şi pentru toţi, iată secretul adevăratei vieţi de rugăciune: „Fiţi plini de Duhul Sfânt” sin­gurul care este un „duh de îndurare şi de rugăciune!”

Rev. J. Stuart Holden

CAPITOLUL I

Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea!

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sin­cerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare ac­cent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un sin­gur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără un­gere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge min­tea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui epis­cop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scrip­turii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualis­mului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.

E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”

Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”

A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”

Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.

George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dum­nezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”

Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.

Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg

CAPITOLUL II

Rugăciunea atinge veşnicia

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talen­telor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi or­ganizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da puţini rugă-tori, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e des­chisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune – cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor – este deschisă tuturora.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!” S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a deslega”, deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri…” Aţi făcut lucrul acesta în ul­tima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept piozitate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!”

Am ajuns oare aşa de sub-standard faţă de creştinismul nou-testamental încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor, şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a con­temporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi ad­ministrarea bisericilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „a achita”, al lor era pe „a se ruga”. Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!

„O religie bazată doar pe sentimentalism şi senzaţionatism e cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate e destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor e un păcat de moarte”.

S. Chadwick

„E bine să ne debarasăm de părerea greşită că a avea credinţă e o dovadă de eroism spiritual pe care numai câteva suflete selecte îl pot arăta. Da, există eroi ai credinţei, dar credinţa nu e doar pentru eroi. Credinţa e mai degrabă o dovadă de viaţă, de vigoare spirituală, de putere, de maturitate”.

P.T. Forsyth

„Când Dumnezeu vrea să reverse har îmbelşugat peste poporul Său, întâi îi cere să se roage”.

Matthew Henry

„Adevăr fără entuziasm, morală fără sentimente, ritual fără suflet, aces­tea sunt lucruri pe care Cristos le-a condamnat fără cruţare. Fiindcă toate acestea, fără foc în ele, nu sunt mai mult decât o filosofie fără Dumnezeu, un sistem de etică, o superstiţie”.

S. Chadwick

„Chemarea Crucii, deci, înseamnă a intra în pătimirea lui Cristos. În viaţa noastră trebuie să se vadă semnele cuielor”.

Cordon Watt

„Nevoia mea şi plinătatea Ta,

O, Dumnezeule, se întâlnesc;

Am totul pe deplin în Tine,

Prin Tine azi trăiesc!”

Autor necunoscut

„Am văzut feţe peste care zbura vădit Sfântul Porumbel”.

Charles Lamb, despre quakeri

„Fiţi plini de râvnă cu Duhul; slujiţi Domnului!”

Ap. Pavel

CAPITOLUL III

La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali” în credinţă azi încât credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacţie” e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt”.

Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune, şi au con­tractat o pasiune!

 

Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

 

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.

 

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!”  Bine spus!

 

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pier­derea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

 

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi tex­tul de la Isaia 6:1-9: În versetul 5, „Vai de mine!” – o mărturisire! În versetul 7, „Iată… cărbunele acesta” – o curăţire. Şi în versetul 9, „Du-te” – o trimitere.

 

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut lumea din jur.

 

A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

 

A fost o viziune a sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?

 

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!” Unde nu e viziune poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

 

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dum­nezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers.” De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?

 

Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

 

Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având prob­abil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.

 

Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiţi şi plângeţi:

 

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

 

COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.

 

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.

 

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!

 

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi – “oameni fără ţară”. Ce durere copleşitoare, amarnică!

 

CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.

 

Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:

 

– 15 milioane de evrei;

– 315 milioane mohamedani;

– 170 milioane budişti;

– 350 milioane confucianişti şi taoişti;

– 255 milioane hinduşi;

– 90 milioane şintoişti;

– şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

 

Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos. Nu vă doare lucrul acesta?

 

Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Dom­nului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!” în biserici a dispărut cam odată cu dis­pariţia maşinilor Ford „model T”. Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

 

Poate – cine ştie? – Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

 

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeielorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

 

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mer­gea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care ur­mează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea”? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:

 

„Domnule”, i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc dacă aş fi în stare să sal­vez măcar un suflet de la un iad atât de grozanic şi înfricoşător!”

 

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!”, nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!”, ci „Sfânt, sfânt, sfânt!” Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!” Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

 

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e fap­tul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!”

 

Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!” pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!” O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!” Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!”

 

Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella.” S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul” corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu” al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).

 

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!” Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi.” Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul.” Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am con­vingeri personale.” Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte.” Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

 

Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?” Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!” – o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.

 

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24). Atun­ci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

 

„Oare nu ne bazăm în ziua de azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh, dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.

James Gilmour de Mongolia

 

„Cunoaştem folosul rugăciunii după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra duşmanilor noştri”.

Joan Climacus

 

„Când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune din răsputeri”.

R. Sibbes

 

„Caut printre ei un om!”  (Ezechiel 22:30)

„Ilie era un om…” (Iacov 5:17)

 

CAPITOLUL IV

Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

 

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.

 

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de al­tare sângeroase.

 

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pier­dut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dum­nezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

 

Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dum­nezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!

 

Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.

 

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.

 

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare min­ciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate aces­tea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta.”

 

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mon­dial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

 

Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?

Ai munţi la care nu te poţi urca?

Vino înaintea Domnului cu toate:

„Lucrurile imposibile” sunt specialitatea Sa!

 

Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea par­teneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!

 

Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.

 

Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!” (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!” Apoi, după o vreme: „Arată-te!” Ar fi greşit să ne as­cundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vor­bim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.

 

Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.

 

Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8).

 

Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transfor­mată în circ de activităţi sociale!

 

Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă”! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea” în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ul­timul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?

 

Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate… prin puterea care lucrează în noi” Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!

 

„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evan­ghelismul este o expresie a Bisericii”

Paul S. Rees

 

„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.

F. Linciome

 

„Doamne, nu cumva sunt eu?” (Ucenicii).

 

„Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.

Zepp

 

CAPITOLUL V

O trezire într-un cimitir plin cu oase

 

„Mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase… şi iată că erau foarte multe… şi erau uscate de tot… El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului…” Am prorocit cum mi se poruncise. „Duhule, vino peste morţii aceştia!”… Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut în picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (Ezechiel 37).

 

Oare există în istorie, oricare istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi, profeţii cu imposibilităţi Isaia a văzut ţara plină de răni deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e plină de oase uscate: semn al totalei deznădejdi. Deasupra întregului tablou e scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l! Acum, desigur, ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; şi doar o bucăţică din această putere supraatomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, cuvântul „imposibil” este eliminat din dicţionarul credincioşilor.

 

Profeţii sunt oameni singuratici; umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni; şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Müller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de oameni.

 

Cât despre Ezechiel, n-a convocat nici un comitet şi nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni şi ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în evan­ghelizările de azi: de aceea, fiecare predicator să fie atent să nu-i lase pe oameni să meargă acasă spunând: „Îmi place predicatorul acesta! Bun orator!” iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!” Aşa a spus şi aşa s-a împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea: putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei, ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă demonstrare a puterii aces­tei Evanghelii. În zilele acestea de acută criză politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală, unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arun­ci blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care arată că lucrurile merg în jos şi că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat această generaţie. Doctrină? Avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.

 

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „În casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptătoare şchioapăta şi e luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneală ca să retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoscă deschis că deşi au ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea ori o trezire ori o înmormântare!” Aşa o disperare îi place lui Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor, aceasta era norma obişnuită cândva.

 

Bomba atomică a pus în mişcare întreaga lume, în afară de Biserică. Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta iadul se umple… Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

 

E prea târziu ca să se mai nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu Îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de trezire, născută din Duhul Sfânt şi călăuzită de El, va fi noul vin care va umfla burdufurile sec­tarismului uscat. Aleluia!

 

Observaţi că Ezechiel a fost călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii şi milioane – vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul şi iadul stăteau ca spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca şi cei de azi, ar avea o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele; iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva! Ascultaţi: „Am prorocit cum mi se poruncise!” (Aici e tot secretul: Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) „Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi cuvântul Domnului!” Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură. Le spune oaselor: „Ascultaţi!” şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm poruncile lui Dum­nezeu, şi aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „S-a făcut un vuiet.” Asta ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confun­dat acţiunea cu creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.

 

Numai cu o singură suflare din buzele Sale de Atot­puternic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele s-au apropiat unele de altele” (Nu mai e un munte de oase). Un aşa fenomen ne-ar aduce pe noi la cul­mea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără „scheletele” care vin la altare – mişcate desigur, dar încă nenăscute la viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să acopere car­nea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu… cadavre! La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă şi lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai prorocit odată. Nu s-a lăsat. A rezistat îndoielii. În loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dum­nezeu. Şi, singur cu Dumnezeu – a biruit. „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei (în morţii aceia), şi au î-n-v-i-a-t!”

 

Dar cine poate spune azi: „Am prorocit cum mi se poruncise… şi au înviat!”? Nici vorbă, reuşim să adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem – radioul, muzica, clădirile, şi toate celelalte – au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei care predică nu sunt nici ei siguri că într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de oameni mor fără Cristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu (căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evan­ghelia!”? Ne gândim noi serios la realitatea iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe păstorul…. îl cunosc!”, sau zic: „Dar tu cine eşti?”

 

Pronosticurile celor care dau cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti şi Martorii lui Iehova, care îi varsă otravă la uşă. „Creştinis­mul Ştiinţific”, o religie care nu e nici creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi drep­turile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată, sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este Dumnezeul lor?” Ce-i răspundem?

 

Unul din lucrurile cele mai dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine condiţionaţi să as­cultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului. Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile curate) – evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o clipă, şi apoi, vai, dis­pare…

 

Probabil că avem o suflare de viaţă – o trezire – în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evan­ghelizări în masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credin­cioşi. Avem nevoie de un General Booth care să iasă la mar­ginile împărăţiei, la cei de afară, la străfundurile celor de jos.

 

Credincioşii de demult cântau:

 

„Ferice de cei cu duhul frânt,

De cei cu inima zdrobită.

Ferice de cei ce plâng

Şi rămân tari în ispită!”

 

Există în acest vers, trei lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul. Întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită şi mâhnită.” De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului şi a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut par­fumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi.” Dacă aceasta e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvăm viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.

 

Apoi, regretul pentru păcat! Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!” Iar psalmistul spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!” Dragii mei, ochii noştri sunt uscaţi fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas, generalul le-a răspuns: „Încercaţi lacrimile!” Au încercat. Şi trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.

 

Şcolile teologice azi nu mai învaţă „lacrimile.” Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt. Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca rănile păcatului acestei lumi?” Dar suntem noi în rugăciunile noastre doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi, ca şi John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga: „O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!” Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat pe Cristos după cum Îl trăim.

 

Mulţi dintre noi cunoaştem doar un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.

 

În al treilea rând, păcatul! „Nebunii râd de el!” Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de moarte”. Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sunt „şapte capete” ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudo-intelectualism şi ermetic izolaţi faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare standarde morale.

 

Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşuchiat cu o fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea, printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a deschis râurile Alpheus şi Peneus, şi le-a dat drumul peste grajduri.

 

Numai aşa rezistăm, fraţii mei: pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.

 

În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!

Nu cumva eu sunt cel căzut în noroi?

Printre noi e motiv de eşec şi ruşine.

Nu cumva, Doamne, trădarea e-n mine?

Ne plimbăm cu mantale de Şinear răsclipind,

Ne atrag plăci de aur şi pungi de argint;

Purtăm fără fiică în noi gândul lumii,

Caiafa cu noi îşi arde tăciunii;

Şi vrem să gustăm Canaanul de sus

Când Egiptul din noi

Ne trage-napoi

Cu nesaţ nesupus!

Vai! Urgii de amare şi grele blesteme

O, Doamne-ndurate, ar fi mult mai bune

Decât să purtăm pe cap diademe

Cu preţul trădării nebune…

Dar nu cumva, în sânge, în vine,

Trădarea se zbate furtună în mine?

 

„Putere de sus, iată nevoia cea mai mare pentru vremurile de azi!”

C.G. Finney

 

„Dacă Însuşi Cristos a aşteptat să fie uns înainte ca să înceapă să predice, nici un tânăr n-ar trebui să predice până când nu primeşte un­gerea Duhului Sfânt.

F. B. Meyer

 

„Feriţi-vă de raţionamente cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Împliniţi-l!”

Oswald Chambers

 

„Nu pot prin fapte şi lucrări

Să-mi mântui sufletul de rău!

Dar după ce m-a scos din hău

Prin harul Său dumnezeiesc,

Cum oare să nu-L preamăresc,

Iubind, slujind pe Dumnezeu,

Ca rob al Său?

 

„Spuneţi-mi, în lumina Crucii, oare nu e scandalos modul în care trăim noi azi?”

Alem Redpalh

 

„Îndată ce nu mai sângerăm, nu mai binecuvântăm”.

Dr. J. H. Jowett

 

CAPITOLUL VI

Trezirea întârzie… fiindcă…

 

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eter­nitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dum­nezeu.”

 

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

 

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, – dar vai, ce stare de păcat!

 

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

 

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pier­dut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în tim­puri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

 

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu”, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

 

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele ex­travagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

 

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de car­naval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sin­copat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schim­bată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

 

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

 

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar tex­tul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer”. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

 

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dis­preţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evan­ghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

 

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici – o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce lim­baj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

 

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul aces­ta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!”

 

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?”! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

 

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

 

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Dom­nul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea” „Cărţile mele.” O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să”… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

 

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora.”

 

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!

Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

 

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

 

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.

Dr. R. Moffat Gautrey

 

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.

Samuel Chadwick

„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.

Samuel Chadwick

 

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.

Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.

Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.

Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.

Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.

Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.

Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.

 

Archibald Brown

 

„Adevărata predică e atunci când sudoarea se amestecă cu sângele”.

Dr. Joseph Parker

 

CAPITOLUL VII

Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

 

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar in­fluenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!” Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi.” Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul” mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mij­locul unui popor tot cu buze necurate!” Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai”: „Vai de mine dacă nu ves­tesc Evanghelia!” Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri “

 

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Bax­ter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte.” O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

 

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frec­ventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de ev­lavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!”?

 

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în car­nea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres” (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor” la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!” Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

 

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estra­dă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora… dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciu­nea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

 

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e tim­pul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

 

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusa­liile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

 

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât” azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

 

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare… prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pier­derile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.

 

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dum­nezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!

 

„Biserica s-a oprit din mers undeva între Calvar şi Rusalii!”

J. I. Brice

 

„Cum mă voi simţi la judecată, dacă o mulţime de ocazii pierdute vor trece prin faţa mea în defilare, şi toate scuzele mele nu vor fi altceva decât deghizări ale laşităţii şi mândriei mele!”

Dr. W. E. Sangster

 

„O, sfinte fluviu! O, sfântă ploaie! Nimeni din cei ce te aşteaptă nu te aşteaptă în zadar!”

Tersteegen

 

„Trezirea spirituală e infuziunea Spiritului într-un corp ameninţat să moară”.

D. M. Ponton

 

„O trezire a religiei presupune o adormire”.

C. G. Finney

 

CAPITOLUL VIII

Credincioşii necredincioşi

 

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

 

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ul­timele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

 

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traver­sează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

 

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lem­nul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

 

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

 

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici per­sonalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

 

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

 

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu con­tează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dum­nezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dum­nezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dum­nezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Dom­nul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

 

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

 

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

 

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.

Dr.A. W. Tozer

 

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.

Autor necunoscut

 

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstig­nită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”

Galateni 6:14

 

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.

Luther, la Dieta din Worms

 

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.

John Knox

 

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Dom­nul!”

Zwingli

 

CAPITOLUL  IX

Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

 

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei” a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot dis­truge.

 

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi” sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată.” Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!” Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

 

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul” până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convin­gi să mă fac creştin!” Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!” Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!” (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

 

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm” (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie”) sau că „am înebunit” (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

 

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia con­gresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist“, un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare”, conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă.” Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă.” Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aştep­tam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frec­venteze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?”, ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă dis­perată pentru credinţă.”

 

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi mar­torii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

 

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!” Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?” Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

 

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului” sau „patul leneviei.” Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.” E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

 

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci” şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe” va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care – fără plată – vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frec­ventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

 

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip”. Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit” pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte” (unii îi spun: „critica superioară”). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

 

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?” Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!” Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

 

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?” La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., – ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

 

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

 

Unde e azi Moise să pornească înainte?

 

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei im­orale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg” înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul” acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

 

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestan­tismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

 

Se caută – proroci ai lui Dumnezeu!

 

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.

Duncan Campbell

 

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,

Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar

Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ

Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

 

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,

Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar – inima mea!

Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ

Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!

 

George Crofy

 

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.

Vance Havner

 

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!” şi „Ochi înlăcrimaţi” lipsesc din biserici”.

C. G. Finney

 

CAPITOLUL X

Focul naşte foc!

 

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.

 

Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea. În strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, „Arma Rugăciunii”, E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată.” Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Dom­nului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sunt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă.”

 

Desigur, trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sunt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Cristos.

 

Colegii misionari l-au invidiat pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajun­gem în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine al­tora, în înţelegerea sa asupra voiei lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!” Iată secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust şi neplăcut.” El adaugă: „Un lucru deplâng: slăbiciunea mea şi lipsa de zel în rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o.” E cineva care ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?

 

Prin natura sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!” Ghiaţa nu produce foc; diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o sin­gură scânteie care sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson, Carey şi alţii).

 

William Carey a citit istoria vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr, şi n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei. La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins luminarea inimii lui Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac şi bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci şi nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al rugăciunii a citit viaţa lui Brainerd şi a fost inspirat la rugăciune, a fost magnetizat de „forţa aceasta unică şi mag­nifică pe care o poate exercita sufletul omenesc.”

 

Apoi încă unul, marele Jonathan Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui.” În timp ce Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Con­ferinţa Metodistă Anuală în 1958, citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?” Şi răspunsul îl dă tot el, acest neobosit evanghelist care a scuturat trei im­perii cu propovăduirea Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David Brainerd!”

 

Să facem totalul. Să-i punem la rând: Payson, McCheyne, Carey, Edwards, Wesley – oameni de renume, şi toţi aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de slăbiciune şi de foc în rugăciune.

 

Conflictul veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice şi în cuscrenie cu lumea, biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă Îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele” ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din care – binecuvântat să fie Numele Domnului – mai există o rămăşiţă, trăieşte şi se mişcă şi există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului omenesc.

 

După cum prima bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânism culturalizat, dar cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale. În cazul acesta, lupta noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin în şoaptă.

 

Avansând astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de putere îl găsim în „făgăduinţele Domnului nespus de mari şi scumpe.” Aici stăm pe o temelie de granit. Aici suntem la punctul de schimb şi tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-I onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sunt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bol­nave, suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sunt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Suntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei” ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?). Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Cristos l-a biruit acum două mii de ani. Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă şi suflă şi ameninţă, iar noi îl luăm în serios şi uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!” Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor acestor lucruri!” Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la rugăciune.

 

Rugăciunea ia timp. În fazele elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi vorbim de rău, şi niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm! Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Cristos ne spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri curăţitoare.

 

Satana uneori ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfinta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângăia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.

 

Sufletul care vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremuri are nevoie să se oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării.” Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate. Iar poetul spune:

 

Am auzit chemarea,

Cu duioşie şi har:

„Vino după Mine!”

Atâta doar…

 

Şi bucuriile lumii

Au dispărut uitate,

Iar eu am pornit

Pe căi neumblate.

 

M-a chemat Isus.

Cu duioşie şi har

Şi-am mers după El,

Atâta doar…

 

Dar tu ce crezi?

Tu nu L-ai urma

Dacă şi pe tine

Isus te-ar chema?

 

„Poate un marinar sta nepăsător când aude strigătul de „Ajutor!” Aţi văzut vreun medic că stă nepăsător când pacientul său moare? Poate un pompier să vadă oameni într-o casă ce arde şi să nu sară în ajutor? Atunci cum de noi stăm fără grijă în Sion în timp ce o lume întreagă zace în osândă în jurul nostru?”

Leonhard Ravenhill

 

Dă-mi iubirea călăuză pe cărare,

Credinţa, cu forţă arzătoare,

Nădejdea, să nu dau înapoi,

Râvna să ard, să nu fiu sloi;

Să nu cad ca un bulgăre de tină,

Fă-mă ulei de candelă,

O, Flacără divină!

Amy Wilson Carmichael

 

„…În care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

Filipeni 2:15,16

 

„Voi sunteţi lumina lumii”

Matei 5:14

 

CAPITOLUL XI

De ce atâta nepăsare?

 

America nu poate să cadă… fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită… fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resp­ing lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.

 

Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni…. care să se trezească şi să se alipească de Tine” (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?

 

Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă” este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă ar­gumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor com­paniilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.

 

Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă” în tensiunea plăcerii – argumentează ei – face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie.”

 

Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!

 

Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:

 

Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.

E mort sufletul, dragostea, dorul.

Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,

Iar inima-i rece, căruntă ca părul!

 

Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.

 

Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?

 

Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi”, i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.

 

Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.

 

Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, in­spirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.

 

Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, des­tul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).

 

Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute… Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.

 

Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii” l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc… obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire.”

 

Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate ac­cepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?

 

Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.

 

Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică – să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică – am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?” Scopul lui Dum­nezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!

 

Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.

 

În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

 

Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa in­telectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!”

 

Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei” şi „Parparul Politicii” sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.

 

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”

Biserica din Laodicea

 

„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.”

Ezechiel 16:49

 

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?”

Mica 2:7

 

„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guver­nată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.

Samuel Chadwick

 

„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le ves­tejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.

Joseph Parker

 

CAPITOLUL XII

O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

 

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sunt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

 

În timp ce deasupra capetelor noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, şi să se îndure de neghiobia noastră, totuşi in­imile noastre „căldicele”, nici reci nici în clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură şi lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu!

 

Cristos poate spune despre rănile Lui azi: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit!” Cartea Sfântă a Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea oponenţilor ei.

 

În folosirea citatelor biblice suntem uşurateci, în inter­pretarea lor suntem inconsistenţi, în însuşirea nemărginitelor ei bogăţii suntem leneşi până la punctul im­potenţei extreme. Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea şi transpiraţia. Dar acelaşi om câteva respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de azi.” Iar bietul as­cultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită apa rece ca ghiaţa a necredinţei predicatorului.

 

Adevărul e că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut din aceas­ta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte despre Duhul Sfânt fără ca să aibă un­gerea Duhului Sfânt.

 

În rugăciuni ne permitem aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!

 

Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricţii şi condiţii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice făptură!” Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să prorocească şi nici fii noştri să vadă vedenii!”

 

„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră cul­turalizată şi în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă nu poţi să Te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă şi să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”

 

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să con­vingă lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul cel viu lipseşte din ea?

 

Avem datoria să împărţim drept Cuvântul adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară, la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El Îl ţinem afară!

 

Cu o stivă de cărţi în jurul nostru, cu schiţe şi notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!

 

Nu mă mai mir azi aşa de mult la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi şi noi răbdători cu un om care e şi orb şi surd? Aşa sunt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire şi egoism! O Biserică pierdută într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

 

Oh, săracii de noi, credincioşi orbi, sărăntoci şi slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Suntem goi, şi nici nu ne dăm seama! Suntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii şi aparate), dar suntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)! N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expoziţie din goliciunea mândriei noastră?

 

Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că suntem mai interesaţi în a avea biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!” Dumnezeu şi focul sunt de neseparat; la fel sunt şi oamenii şi focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptă spre focul iadului!

 

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” Isus a zis: „Am venit să aduc foc pe pământ.” Dacă ne­-am feri de botezul cu foc, după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt Rusalii. „Firea veche” s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească la slujirea Crucii.

 

Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de sus”? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale. Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de nicunul, căci avem Biblia şi descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sunt prorocii: niciodată aşteptaţi, niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sunt trimişi, sunt pecetluiţi, sunt extraordinari. Ioan Botezătorul “n-a făcut minuni” – adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!

 

Ni se înroşeşte faţa de ruşine când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, şi apoi, ca să liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit şi nimic senzaţional n-a avut loc.” Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” – Wesley! Dar aceşti „pitici religioşi” n-au fost în stare să oprească torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

 

Acest om binecuvântat, Wesley, a plecat de la Univer­sitatea din Oxford, fiind un „eşec total” (după cum era izbitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul unui zelot, şi limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu, a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp de treipezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr nebun” a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru cercurile religioase.

 

Fraţii mei, în lumina „scaunului de judecată”, mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte şi de jos, scoţând ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri eclesiastice şi diplome teologice şi să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale. Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de lichior” sau chemând bles­teme peste politicienii corupţi nu coboară foc din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem capetele sau amvoanele. Prorocii au fost mar­tirizaţi pentru că au denunţat în termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală pe unii în timpul vieţii şi îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem şi noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformă.

 

Citiţi cu lacrimi rândurile ce urmează: „Un Protestan­tism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă evanghelişti protestanţi.” Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la predici profetice care să cerceteze şi să mistuie! Trimite-ne o generaţie de predicatori-martiri – oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente şi a unei osânde sub spectrul iadului necruţător şi veşnic pentru toţi cei nepocăiţi!

 

Predicatorii îşi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni extraordinari, care plâng în hohote şi nu cruţă, care stropesc naţiuni cu furtuna vaiurilor lor – oameni prea fier­binţi ca să-i atingi, prea tari ca să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concureţă decât de reverenţă, mai mult de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul propagării, şi ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei lor.

 

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolică suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci” i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc; căci „slova” nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mij­locul ei glasul Dumnezeului cel viu!

 

„Oh, de-ar fi să mă mistui pentru Dumnezeu! Însă orice mi-ar cere Dumnezeu să fac, n-aş putea face fără rugăciune. Oh, fă-mă, Doamne, om al rugăciunii!”

Henry Martyn

 

„Iubirea arde ca un foc, şi făclia acestui foc este entuziasmul. Flacăra e aerul pe care îl trăieşte orice experienţă creştină cu Domnul. Creşte odată cu focul. Se asfixiază când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiaţă, flacăra moare, sugrumată, gâtuită. Adevărata viaţă de rugăciune trebuie să fie înflăcărată!”

E. M. Bounds

 

„Unde e pasiunea câştigării de suflete? Unde e mila ce tânjeşte să dea ajutor? Unde e dragostea ce iubeşte până la moarte? Unde e focul nestins, arzător? Unde e rugăciunea care nu se lasă? Unde e mijlocirea şi veghea aleasă? Unde e lupta victorioasă? Unde sunt Rusaliile?”

Amy Wilson Carmichael

 

CAPITOLUL XIII

Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

 

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după stand­ardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

 

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

 

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

 

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

 

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dum­nezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

 

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

 

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

 

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

 

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

 

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge in­imile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

 

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

 

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

 

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice im­aginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă aces­tei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

 

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amin­tirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

 

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dum­nezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

 

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

 

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,

Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

 

Iar Dr. Hatch striga:

 

Suflă în mine, Suflare divină,

până când totul, ce am şi ce sunt,

vor străluci o sfântă lumină

din Duhul Tău Sfânt.

 

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

 

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

 

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

 

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

 

Ca să-ntăreşti inima mea,

să-i dai curaj în lupta grea,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Ca să aduc la viaţă

pe cei din păcate, ce pier,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Aşează-mă pe-al Tău altar,

Viaţa mea, voinţa mea,

Primeşte jertfa mea în dar:

Trimite, Doamne, foc din cer!

 

(F. de L. Booth-Tucker).

 

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predi­catorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

 

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”

Savonarola, refuzând boneta de cardinal

 

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.

Arthur Wallis

 

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.

Sf. Augustin

 

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.

Jan Hus, la stâlp

 

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.

Vance Havner

 

CAPITOLUL XIV

Un constructor al Împărăţiei

 

Dacă pe drumul Damascului Saul s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi predicatorii pot fi ocoliţi, şi adesea sunt, dar Cristos nu poate fi ocolit). În clipa aceea chiar, în ziua aceea, filosofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit cu Însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Cristosul în faşă – schimbând întunericul de iad într-un şi mai sinistru întuneric.

 

Omul care are experienţa personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, şi deci are o valoare şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea or­bitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui.” Din clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti cei ce nu Te cinstesc pe Tine!” spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu Dom­nul Isus Cristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, şi le-a făcut cerşetoare sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei alte încercări cu Dum­nezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei (despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).

 

Şi undeva, acest constructor al Împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal, cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire, ci şi în identificare. „Am murit cu El”, spune el mai târziu. (Despre acest adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!” Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de viaţa noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Cristos s-a ridicat din cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale porţile istoriei şi întorcând şuvoiul curaţilor al Calvarului înspre grajdurile murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om!

 

După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, Pavel a declarat război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfârşindu-şi apoi predica abrupt când a luat trâmbiţa învierii cu care i-a împrăştiat pe atenienii speriaţi şi pârjoliţi de acest adevăr.

 

Dar ce l-a făcut pe acest om să râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie „să moară în fiecare zi”? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a necazurilor sale (2 Corinteni 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său. Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Cristos trăieşte în mine!” Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sunt eu… ci păcatul care locuieşte în mine!” Romani 7:17), el se ridică şi exclamă de pe înălţimea spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu… ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Minunată trans­formare!

 

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie”!

 

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apos­tolului Pavel sunt şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă: „Fiecare caută folosul său”? A fost excepţional faptul că a scris atât de multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista din 2 Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât mar­tirii, sau îşi etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, prestigiu, locuri, merite, privilegii, sunt toate pentru apostolul Pavel un gunoi fată de preţul mare de a-L cunoaşte pe Cristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, ten­doanele şi sfinţenia, tăria şi focul.

 

Apostolul Pavel Îl numeşte pe Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema” pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o rugăciune asemănătoare. Brainerd şi John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm să culegem din efor­turile noastre ce n-am pus în ele.

 

Apoi, apostolul Pavel a trăit o viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmiturile ce rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să clădească pe temelia pusă de alţii (1 Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină eclesiastică şi să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice, nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.

 

Apostolul Pavel nu se apucă să scrie ”Viaţa lui Cristos”; în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său „Eu sunt dator!” (Romani 1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apos­tolul Pavel îşi pune toată strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea, căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Cristos” decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească!” (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sunt pentru Cristos şi mântuirea oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi răscoale, fie una fie cealaltă şi uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem niciuna!).

 

Chiar când tovarăşii de lucru l-au părăsit – „toţi m-au părăsit” (2 Timotei 4:16), el s-a lăsat în „braţele atotputernice” şi a mers mai departe. A scăpat din complotul asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi mărturiseşte: „În fiecare zi ea sunt în primejdie de moarte!” (1 Corinteni 15:31). Magnifică i-a fost obsesia!

 

Roadele Duhului erau deasupra lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin. el. Ţinea evanghelizări urbane în timp ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel? Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea. Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor”. „Oamenii aprinşi de un foc lăuntric al Duhului sunt oglinda umană a atomului care atunci când e spart declanşează energii cosmice!”

 

Apostolul Pavel transformat, transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că şi noi putem ajunge ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Faptele Apostolilor 26:29). Nu spune că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu”, ci „cum sunt eu!” (1 Corinteni 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca şi, la fel ca el, să ne identificăm cu Cristos în jertfă, dacă nu în slujire.

 

Unde se va sfârşi lucrarea aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu). Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă şi în suferinţă s-a identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!

 

„Singura credinţă mântuitoare este credinţa care se aruncă în braţele lui Dumnezeu fie pentru viaţă fie pentru moarte”.

Martin Luther

 

„Iată de ce, la fiecare cotitură a istoriei unde Biserica lui Cristos a fost purtată de câte un val de trezire înapoi la realitatea chemării şi la con­sacrarea deplină, mii de bărbaţi şi femei l-au redescoperit pe apostolul Pavel, şi s-au inspirat din muzica predicilor sale”.

Dr. J. S. Stewart

 

„Inimile fără lacrimi nu vor fi în stare niciodată să poarte mesajul Crucii”.

Dr. J. H. Jowett

 

CAPITOLUL XV

Însemnat: PENTRU CRISTOS!

 

Într-un anumit sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!” (Galateni 6:17).

 

În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor” pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!” (Galateni 2:20).

 

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!” (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.

 

La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.

 

După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului!

 

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!” spune apostolul Pavel (Filipeni 3:7).

 

Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei – să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atun­ci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele aces­tea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.

 

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8. Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!

 

Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.

 

Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de ver­gile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât” cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri” că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic”! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă…” Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!

 

Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibris­tică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.

 

O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.

 

Cristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!”

 

Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos”, în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.

 

Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:

 

Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge

Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,

Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.

O, iată, inima-mi se frânge,

Şi doru-n mine astăzi plânge:

Da, vreau să merg cu orice preţ!

 

Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!

 

Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!” Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!” Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete.

 

Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?

 

Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte

Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;

E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbine,

Să nu ne mai despartă nici cerul, nici pământul!

Iubirea croieşte prin flăcări o cărare

Iubirea uşurează poverile amare,

Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,

Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!

 

Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, sem­nele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?

 

A fi „însemnat” înseamnă a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi – „Pentru Cristos”?

 

„Eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie!”

Ap. Pavel

 

„O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de rugăciune. Şi nu trebuie să vor­bim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce fecioarele aţipesc”.

Andrew A. Bonar

 

„A fost nevoie de şapte ani

…înainte ca W. Carey să boteze primul convenit în India.

…înainte ca Judson să câştige primul ucenic în Burma.

…de suferinţă pentru Morrison înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.

…zice Moffat, că a aşteptat, până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din Beciuana.

…înainte ca Henry Richards a câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.

 

A J. Cordon

 

„Rugăciunea e sângele sufletului!”

George Herbert

CAPITOLUL XVI

„Dă-mi copii, sau mor!”

 

Trezirea e imperativă, căci porţile iadului s-au deschis largi pentru această generaţie degenerată în care trăim. Avem nevoie (deşi adeseori zicem că vrem) de trezire! Cu toate acestea, sfinţii de paie, anemici şi slăbănogi, ai ceasului în care trăim, vor să se deschidă cerul şi să li se aducă trezirea spirituală prin aceleaşi metode prin care cumpără o limonada de la automatele de răcoritoare. Însă Dumnezeu nu-Şi mecanizează puterile slavei Sale ca să se adapteze la maşinăriile religioase ale timpului nostru.

 

„Am dori să vină şi la noi o trezire spirituală cum a avut loc în insulele Hebride!” spunea recent un predicator. Dragul meu, trezirea n-a venit în insulele Hebride doar pentru că au dorit-o. Porţile cerului s-au deschis şi puterea cea măreaţă a Domnului a cutremurat insulele fiindcă acolo locuitorii ţării „au vestit un post şi au chemat o adunare sfântă”; au aşteptat cu lacrimi, cu osteneală, cu insistenţă lângă scaunul de domnie al adevăratului Dumnezeu. Şi vizitarea aceea miraculoasă a venit fiindcă Cel ce căutase cândva o fecioară în care să zămislească Fiul Său preaiubit a găsit un popor de o puritate virgină, plin de un patos şi de o viziune arzătoare. N-au avut duplicitate de motive în rugăciunile lor. Nici una din rugăciunile lor n-avea cereri colorate cu încercări de salvare a renumelui vreunei denominaţii. Privirea lor era îndreptată numai la slava lui Dumnezeu. N-a fost printre ei nici un grup invidios că celelalte grupuri cresc mai repede; singura lor gelozie a fost pentru Domnul Oştirilor a cărui slavă era batjocorită în praf, a cărui casă avea „zidurile dărâmate şi porţile arse de foc.”

 

Un grup sănătos fundamental în învăţăturile biblice nu poate fi nicidecum o momeală de atracţie pentru Duhul Sfânt, Zămislitorul! Iubiţii mei, avem mii de astfel de grupuri răspândite pe tot pământul. S-ar putea ca o fată de şaptesprezece ani şi un băiat de aceeaşi vârstă să aibă capacitatea fizică să fie părinţi de copii, şi pot fi chiar legal căsătoriţi. Dar oare aceasta garantează că vor avea copii? Au ei resursele financiare care să le asigure un cămin? Şi sunt ei maturi în gândire ca să-şi crească copiii? Trezirea spirituală s-ar stinge într-o săptămână în multe din Bisericile „biblice”, fiindcă nu există „mame în Israel” care să îngrijească de copii. Şi câţi din membrii bisericilor noastre ar putea con­duce pe alţii la Domnul, din întuneric la lumină? În multe din bisericile acestea de azi a se naşte copii în credinţă e ca şi cum ai pune un nou născut într-un frigider la zero grade absolut!

 

Naşterea firească a unui copilaş are înainte luni de sar­cină şi zile de dureri; la fel e şi naşterea spirituală. Domnul Isus S-a rugat pentru Biserica Sa, dar ca s-o nască S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea. Apostolul Pavel s-a rugat „zi şi noapte… nespus” pentru Biserică; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru cei păcătoşi. Sionul, ca să nască, trebue să aibă întâi durerile naşterii. Deşi mulţi predicatori strigă în fiecare săptămână „Trebuie să vă naşteţi din nou”, câţi din ei pot spune cu apostolul Pavel: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Cristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evan­ghelie” (1 Corinteni 4:15)? El i-a născut în credinţă. Nu spune că s-a rugat numai pentru ei. Dacă în secolul trecut rata naşterilor fizice ar fi fost la fel de scăzută ca rata naşterilor spirituale azi, rasa umană ar fi dispărut deja de pe faţa pământului. „Trebuie să ne rugăm ca să păstrăm viaţa de credinţă”, spunem noi; iar adevărul e că trebuie să trăim o viaţă de credinţă ca să ne rugăm. „Dacă rămâneţi în Mine… cereţi orice veţi vrea!” Îmi dau seama că „a cere” include şi rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi, dar rugăciunea e mai mult decât a cere. Rugăciunea e, desigur, supunerea noastră faţă de Duhul Sfânt astfel ca El să poată lucra în noi şi prin noi. În primul capitol al Genezei aflăm că toate vietăţile au dat naştere după soiul lor. Atunci oare în domeniul regenerării spirituale, n-ar trebui ca fiecare suflet nou născut să dea naştere altora?

 

Noi, evangheliştii, primim adesea laude, şi de multe ori le primim pe nedrept. Ştiu o bătrânică în Irlanda care se roagă ore în şir, se roagă în fiecare zi pentru acest gângav ce sunt. Alţii mi-au mărturisit: „Nu trece nici o zi în care să nu mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru dumneata!” Ei au dat naştere multora din cei pe care oamenii ziceau că eu i-am născut spiritual, când de fapt eu n-am fost decât o moaşă la naşterea lor. În ziua de judecăţii ne vom mira ce multe coroane vor fi date unor ucenici necunoscuţi. Uneori mi se pare că noi, predicatorii, cei care captăm atenţia publicului, vom fi răsplătiţi cu cei din urmă. De pildă, ştiu predicatori care predică azi predici pe care le-au mai predicat acum douăzeci de ani. N-au născut atunci, nu nasc nici azi. Predicatorii de felul acesta obişnuiau să se roage. Unul din ei mi-a mărturisit nu demult: „Nu, frate, nu mă mai rog ca înainte, dar cred că bunul Dumnezeu mă înţelege!” Da, da. Bunul Dumnezeu înţelege foarte bine. Dar nu ne scuză pentru faptul că suntem mai ocupaţi decât ar vrea El să fim.

 

E adevărat că ştiinţa a eliminat mare parte din durerile pe care mamele noastre le-au cunoscut la naştere. Dar ştiinţa nu poate elimina lunile lungi de formare a copilaşului. În acelaşi fel, noi, predicatorii, am găsit metode mai uşoare de a atrage pe oameni la Evanghelie, pentru mântuirea lor sau umplerea cu Duhul Sfânt. Pentru mântuirea lor, li se dă voie doar să ridice mâna, şi presto! toate suferinţele de altă dată de la altar au dispărut. Pentru umplerea cu Duhul Sfânt, oamenilor li se zice: „Doar staţi pe loc în timp ce predicatorul se roagă pentru voi, şi veţi fi umpluţi!” Ce ruşine! Fraţii mei, înainte ca să se întâmple minunea, adevărata trezire spirituală şi naştere din nou are nevoie de durerile naşterii.

 

După cum noul născut pune în comoţie tot trupul mamei, tot aşa mişcarea de trezire spirituală şi durerile naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea mamă e cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se apropie de momentul naşterii (adesea starea aceasta duce la nopţi de nesomn şi plâns); tot aşa făcliile din sanctuarul bisericilor ard uleiul de la miezul nopţii în timp ce sufletele celor împovăraţi cu sarcinile altora, cu durerea păcatelor celor pierduţi, îşi varsă sufletul în rugăciuni de mijlocire pentru nelegiuirile poporului. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de mâncare şi, în interesul viitorului copilaş, se înfrânează de la anumite lucruri. Tot aşa, înfrânarea de la mâncare şi o stare de aşteptare liniştită cu o iubire în clocot, cuprinde inimile celor ce se ruşinează de viaţa stearpă a Bisericii. După cum femeia însărcinată se ascunde de privirile publicului (sau cel puţin aşa era pe vremuri) cu cât se apropie clipa naşterii, tot aşa cei ce sunt în durerile naşterii de suflete se ascund de publicitate şi se apropie de faţa lui Dumnezeu cel sfânt.

 

E clar că Iacov a iubit-o pe Rahela mult mai mult decât pe Lea. Şi totuşi, „cununa iubirii” a căpătat-o Lea, fiindcă ea a avut copii. Gândiţi-vă că pentru Rahela a slujit Iacov patrusprezece ani, dar tot devotamentul acesta splendid n-a fost de nici o mângăiere pentru Rahela, fiindcă era stearpă. Fără îndoială Iacov şi-a demonstrat iubirea încărcând-o cu bijuterii, după cum era obiceiul zilei; dar nici nimicurile acestea exterioare n-au fost mângăiere. Şi deşi Rahela era frumoasă la chip, nici laudele unora, nici admiraţia altora n-au compensat faptul că nu avea fii. Realitatea teribilă pentru Rahela era faptul că Lea avea patru fii care o trăgeau de fustă, iar de ea, de frumoasa Rahela, de stearpa Rahela, bărbaţii râdeau şi femeile strângeau din buze. Mi-o imaginez pe Rahela, cu ochii mai roşii de plâns decât ochi Leei, cu părul despletit şi vocea răguşită de plâns, cum vine înaintea lui Iacov, obosită de nerodnicia ei, umilită până la disperare de starea ei, implorându-l cu hohote de plâns: „Dă-mi copii, ori mor!” (Geneza 30:1). Strigătul acesta i-a rupt inima aşa cum o sabie i-ar fi sfârtecat trupul.

 

Permiteţi-mi să spiritualizez tabloul acesta: Rugăciunea Rahelei n-a fost o rugăciune obişnuită, ci în dis­perare. Era cuprinsă de durere, copleşită de ruşine, îngenunchiată de starea ei. Frate predicator, dacă ţi-e sufletul sterp şi ochii uscaţi, dacă nu vin suflete la pocăinţă în faţa altarului, nu-ţi găsi refugiu în popularitate, respinge mângăierea diplomelor câştigate şi a cărţilor pe care le-ai scris! Fii sincer şi imploră-L pe Duhul Sfânt să te copleşească cu durerea stării în care te afli, fiindcă eşti atât de slăbit spiritual încât nu mai poţi naşte! O, cum ne mustră altarele noastre goale! Credeţi oare că Duhul Sfânt se bucură de or­gile noastre electronice, de covoarele elegante din biserici, de ornamentele noi, când leagănul e gol? Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele bisericilor ar fi spartă de binecuvântatul ţipăt al copiilor nou născuţi în credinţă!

 

Nu există o formulă, un model al trezirilor spirituale. Deşi pretutindeni se nasc copii în acelaşi mod, cât de diferiţi sunt ei între ei. Fiecare copil e ceva nou. Nu există duplicate. Tot astfel, aceeaşi suferinţă la naşterea spirituală, aceleaşi rugăciuni născute din durerea sterpiciunii spirituale, nasc trezirile, dar de-a lungul vremii acestea au avut loc fiecare într-alt fel, diferite unele de altele.

 

Lui Jonathan Edwards nu i-au lipsit mulţimile şi banii n-au fost problema lui. Dar stagnarea spirituală îl obseda ca un coşmar. Vinovăţia bisericilor bancrutate spiritual i-a îndoit genunchii şi i-a zdrobit sufletul încât, plin de întristare, a stat tăcut în faţa tronului harului până când Duhul Sfânt a venit peste el. Azi Biserica şi lumea cunoaşte răspunsul pe care l-a primit veghea sa biruitoare. Jurămin­tele pe care le-a făcut, lacrimile pe care le-a vărsat, suspinurile pe care le-a şoptit, sunt toate scrise în cronicile lucrărilor lui Dumnezeu. Edwards, Zinzendorf, Wesley şi alţii, au fost înrudiţi spiritual (există o aristocraţie în domeniul duhovnicesc, ca şi în domeniul firii). Oamenii aceştia au ieşit de sub onorurile ereditare şi au căutat să stea sub acolada Duhului Sfânt.

 

Istoria politică şi militară se învârteşte în jurul vieţii unor oameni. Unii din aceştia s-au investit pe ei înşişi cu anumite puteri şi adesea au făcut să tremure întreaga lume înaintea lor. Gândiţi-vă la geniul acela rău, Hitler. Ce de regi a mai detronat! Ce de guverne a mai răsturnat! Câte milioane de morminte a umplut! Pentru veacul nostru el a fost un bici mai groaznic decât zece plăgi. Hitler avea de făcut un singur lucru, şi l-a făcut. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” Nu cei care cântă despre Dumnezeu, nu cei care scriu sau predică despre Dumnezeu, ci acei care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, aceia vor rămâne tari şi vor face lucrări mari. Cuvântul nu spune că vor avea mâncare şi stomacele pline; nu spune că vom fi mai înţelepţi din pricina cunoştinţelor vaste; ci despre iscusinţa celor ce Îl au pe Duhul Sfânt în ei, fiindcă Îl cunosc pe Dumnezeu.

 

Ar trebui să ne cercetăm mai bine şi să vedem că trezirea spirituală vine ca rezultat al strădaniei unei sfinte grupări din sânul bisericii, a celor ce şi-au înţeles misiunea de a stărui în rugăciuni, în cereri şi mijlociri. Aceşti sfinţi ai Celui Preaînalt au în faţă un veac încătuşat în religii false şi se îngrozesc la vederea milioanelor ce merg la pierzare. Şi atunci, se hotăresc să stea în veghe, rămân în aşteptare – poate zile, poate săptămâni, poate luni – până Duhul începe lucrarea peste ei şi cerul se deschide în binecuvântările trezirii.

 

Pe paginile Bibliei, femeile sterpe au dat naştere celor mai iluştri copii. Sara, stearpă până la vârsta de nouăzeci de ani, a născut pe Isaac; strigătul Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor!” a fost răspuns, şi ea l-a născut pe Iosif, cel care a izbăvit întreg neamul. Soţia lui Manoah a născut pe Samson, un alt izbăvitor al lui Israel. Ana, un suflet zdrobit, după ce a plâns cu suspine la cortul întâlnirii şi a făcut juruinţe şi a continuat în rugăciune ignorând obiecţiunile lui Eli, şi-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi a primit răspuns prin naşterea lui Samuel, cel care a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa şi văduva Rut a căpătat îndurare şi a născut pe Obed, care a născut pe Isai, tatăl lui David, din sămânţa căruia S-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta, îmbătrânită de ani, a ieşit Ioan Botezătorul, despre care spunea Isus că e neîntrecut între cei născuţi din femeie. Dacă ruşinea de a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinţele acestor femei, ce mare ar fi fost pierderea în omenire!

 

Aşa cum copilul face dintr-o dată saltul în viaţă, tot aşa se întâmplă cu fenomenul trezirilor spirituale. În secolul al XVI-lea Knox şi-a însuşit strigătul Rahelei, spunând: „Dă-mi Scoţia, ori mor!” Knox a murit, dar cât timp va fi o Scoţie, şi Knox va trăi. Zinzendorf, întristat şi ruşinat de starea lip­sită de iubire şi rodnicie a Moravienilor, a fost copleşit şi energizat de Duhul Sfânt până când trezirea s-a declanşat deodată în dimineaţa aceea de miercuri, 13 august 1727. Atunci a început mişcarea Moraviană, din care s-a născut vestitul lanţ al rugăciunii care ni se spune că a durat o sută de ani. Din adunarea aceea a izvorât mişcarea misionară care a atins marginile pământului.

 

Biserica de azi, în loc să pledeze pentru o propagandă anemică, ar trebui să poarte energic sarcina propagării. Fără îndoială, metodele la naştere s-au schimbat odată cu avan­sul ştiinţei. Dar iarăşi trebuie să spunem că ştiinţa, oricât ar fi ea de dragă medicilor, nu poate scurta perioada aceea de nouă luni când se formează în taină copilul. Fraţilor, suntem învinşi de elementul timpului. Atât predicatorul cât şi biserica sunt mai ocupaţi decât ar trebui să fie, şi nu mai au timp să se roage. Dacă i-am da lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da suflete pentru veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinţa şi I-am chema Numele, El ar face să răsară soarele pentru noi ca la amiază. Biserica are experţi, să-i încarci cu carul, şi toţi au câte un raport sau un sfat. Dar unde sunt cei ce poartă agonia câştigării de suflete? Biserici care se laudă cu un număr record de membrii se pot lăuda cu un număr minim de naşteri spirituale. Avem talentul să mărim numărul de biserici fără ca să mărim Împărăţia lui Dumnezeu. (Ştiu o familie în care toţi copiii sunt adoptaţi. Unii dintre noi, predicatorii, pe plan spiritual mai mult adoptăm decât naştem). Duşmanul înmulţirii e stagnarea. Când credincioşii simt povara sterilităţii spirituale, atunci începem să pulsăm o teamă sfântă, să ne rugăm cu un zel sfânt, şi să dăm naştere unei rodnicii sfinte. La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire şi chilipir: preţul trezirilor e mereu acelaşi, durerile naşterii!

 

Fără îndoială, această lume ajunsă în paragină cere o trezire. Îmi dau iarăşi bine seama că mereu se vor găsi din cei care ameţiţi în adormirea lor se vor furişa în ideia suveranităţii lui Dumnezeu şi vor spune: „Când vrea Dum­nezeu, aduce El trezirea.” Adevărat. Dar acesta e doar jumătate din adevăr. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu se simte bine că 83 de oameni pe minut mor fără Cristos? Aţi ajuns la părerea că Domnul doreşte acum ca lumea să piară? Îndrăzniţi să ziceţi – şi lucrul acesta mi se pare aproape o hulă – că atunci când Dumnezeu se va hotărî să dea cu piciorul şi să împrăştie pe toţi duşmanii Săi, abia atunci vom simţi lucrarea Duhului Sfânt? Nu! Luaţi doar jumătate din text şi reuşiţi să forţaţi Biblia să spună aproape tot ce vă place. De pildă: „Dumnezeu e în stare să facem nespus mai mult decât cerem sau gândim!” Opriţi-vă cu versetul acesta aici şi-l puteţi interpreta că Dumnezeu e în stare, dar că nu se sinchiseşte prea mult să facă ce ar putea face. Versetul astfel trunchiat lasă trezirile pe treptele din faţa tronului lui Dumnezeu. Dar citiţi versetul în întregime: „Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus din neam în neam, în vecii vecilor! Amin! (Efeseni 3:22-21). Deja versetul înseamnă altceva!

 

Înseamnă că noi suntem canalele de lucru. Când trezirea nu vine înseamnă că de vină suntem noi, canalele sunt blocate. Înseamnă că Dumnezeu nu poate străpunge blocajul nostru ca să ajungă cu Evanghelia în veacul acesta, din cauza lipsei de putere din Biserică. Deci, dacă întârzie trezirea e din vina noastră!

 

Finney spunea: „Să-L ai pe Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o continuă trezire!” Da, putem avea o trezire spirituală, fiindcă aceasta are loc după puterea care lucrează în noi, iar noi am primit această putere „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi!” Aceasta nu e doar o putere ca să facem minuni, căci şi înainte de Rusalii ucenicii au făcut minuni şi au scos demoni din oameni. Nici nu e doar putere de a ne organiza ca să ascultăm predici, ca să traducem Scrip­turile, ca să intrăm în noi teritorii pentru Domnul. Toate acestea sunt bune. Dar mă întreb, avem noi puterea Duhului Sfânt – puterea care o restrânge pe a diavolului, îi dărâmă întăriturile şi obţine împlinirea făgăduinţelor? Păcătoşii rămân în pierzare şi vor fi condamnaţi dacă nu sunt eliberaţi de sub stăpânirea diavolului. De ce altceva se va teme iadul dacă nu de o biserică sub ungerea lui Dumnezeu, mânată de puterea rugăciunii?

 

Prea iubiţii mei, să dăm la o parte lucrurile mărunte. Să uităm toate polemicile între noi. „Să stăruim necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului”, căci „credinţa vine în urma auziră.” Ruşinaţi de neputinţa Bisericii, întristaţi de monopolul pe care-l deţine diavolul în lume, oare să nu strigăm cu duhul chinuit şi noi (dar să şi simţim ce zicem): „Dă-mi copii, sau mor!” Amin!

 

„Creştini, renunţarea de noi înşine e legea de căpetenie în conduita creştină”

Dr. Charles Inwood

 

„Renunţ să mai vorbesc acum creaturilor, şi mă îndrept spre Tine, O, Doamne, încep acum îmbrăţişarea intimă cu Dumnezeu, stare pe care nimeni nu mi-o va tulbura de acum înainte. La revedere, tată şi mamă, prieteni şi rude! La revedere, mâncare şi băutură! La revedere, lume şi toate plăcerile! La revedere, soare, lună şi stele! Bun Venit, Dum­nezeule Tată! Bun Venit, dulce Doamne Isuse, Mijlocitorul Noului Legământ! Bun Venit, Duh al harului, Dumnezeul oricărei mângăieri! Bun Venit, slavă! Bun Venit, viaţă veşnică! Bun Venit, moarte!” — Dr. Matthew MacKail stătea sub spânzurătoare, şi în timp ce vărul său martir se zbătea în sfoara întinsă, i-a prins picioarele care zvâcneau şi s-a agăţat de ele, ca moartea să-i vină mai uşor şi mai repede. Şi astfel i-a venit rândul să meargă la Cristos şi lui Hugh MacKail; avea pe faţă obişnuitul său zunbet copilăresc. „Fie acesta salutul de Bun Venit”, zise el; „Duhul şi Mireasa zic, VINO!”

 

Martirajul lui Hugh MacKail

CAPITOLUL XVII

Gunoiul lumii acesteia

 

Ce înseamnă expresia „gunoiul lumii acesteia”? (1 Corinteni  4:13). Este oare gunoiul de murdărie din care se nasc or­ganizaţiile criminale din fiecare ţară? Este oare geniul rău care manipulează revoluţiile internaţionale? Era Babilonul? E Roma? E păcatul? S-a găsit oare vreun trib de duhuri rele care să poarte titlul acesta?

 

O mie de presupuneri ar da o mie de răspunsuri la întrebarea aceasta, şi toate greşite. Răspunsul bun e tocmai opusul aşteptărilor noastre. Expresia gunoiul lumii acesteia nu se referă nici la oameni nici la demoni. Nu e vorba de ceva rău, ci de ceva bun – ba nu, nu e nici bun – ci, e cel mai bun. Nu e din domeniul material, ci spiritual. Nu e de la Satan, ci de la Dumnezeu. Nu e vorba de Biserică în general, ci de un sfânt. Nu e numai un sfânt, ci e cel mai sfânt dintre sfinţi, e Kohinoorul tuturor mărgăritarelor. „Noi, apostolii”, spune Pavel, „am ajuns ca gunoiul acestei lumi.” Apoi adaugă insul­tă peste rană, subliniază infamia, adânceşte umilirea, adăugând: (noi, apostolii suntem…) lepădătura tuturor” 1 Corinteni 4:13.

 

Oricine se vede pe sine astfel, „gunoiul lumii acesteia”, nu mai are ambiţii personale; deci nu mai are de ce să fie gelos. Nu mai are reputaţie; deci nu mai are de ce să se certe. Nu mai posedă nimic; deci nu mai are de ce să se îngrijoreze. Nu mai are „drepturi”, deci nimeni nu-i mai poate face vreun rău. Binecuvântată stare e aceasta! Omul acesta e deja „mort”, deci nimeni nu-l mai poate omorî. Vă mai miraţi acum că un aşa om, având o aşa stare a minţii şi a sufletului, a întors lumea pe dos? Sfinţii plini de ambiţii de azi ar trebui să se gândească la atitudinea aceasta apostolică faţă de lume! Şi evanghelista de azi care umblă după popularitate trăind după „moda Hollywood” n-ar strica să ia aminte!

 

Ce l-a durut pe apostolul Pavel mai tare decât cele o sută nouăzeci şi cinci de lovituri, decât cele trei bătăi cu nuiele, decât cele trei naufragii, decât împroşcarea cu pietre? Corintenii aceia satisfăcuţi de ei înşişi, lumeşti, fireşti, gata mereu să critice! Biserica aceasta era împărţită din cauza lucrurilor firii, şi din cauza banilor! Unii au avut succes, s-au ridicat cu faimă pe treptele sociale şi au ajuns magnaţii com­ercianţi ai oraşului. Iată de ce spune apostolul Pavel că au ajuns să se poarte ca împăraţii. Observaţi contrastul izbitor între versetul acesta, 1 Corinteni 4:8, „O, iată-vă sătui! Iată-vă bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” şi versetul 10, „Noi suntem nebuni… noi, slabi… noi, dispreţuiţi… noi suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc!” Compensaţia binecuvântată e în versetul 9: „Noi am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.”

 

N-a fost greu pentru Pavel să arate toate acestea, fiindcă el se considera mai neînsemnat decât cei din urmă. Dar, apostolul ia şi compară starea aceasta cu a celor care şi-au pierdut orientarea în credinţă. Aceşti corinteni erau sătui, dar nu erau liberi (Un puşcăriaş dacă iese din celula lui nu e liber dacă încă târăşte lanţul după el). Apostolul nu se necăjeşte pentru că ei au supra-abundenţă iar el nu are nimic. E întristat fiindcă bogăţia lor le-a pricinuit slăbiciune sufletească. Ei au comfort, dar nu mai au cruce; sunt bogaţi, dar nu mai poartă „ocara lui Cristos”. Nu le spune că nu mai sunt ai lui Cristos, dar le atrage atenţia că de fapt ce caută ei e un drum fără spini la cer. Le spune: „Măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împăraţi şi noi împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8f). Dacă ar fi ajuns cu adevărat să împărăţească înseamnă că deja ar fi venit Cristos, mileniul ar fi fost împlinit şi atunci, spune Pavel: „Am fi împărăţit şi noi cu voi!”

 

Dar cui îi place să fie atât de dezonorat, dispreţuit, devalorificat? Adevărul acesta e revoluţionar şi supărător pentru învăţătura creştină coruptă de azi. Ne mai bucurăm noi fiindcă lumea ne crede nebuni? Ne este uşor să vedem numele noastre lepădate ca un gunoi? Comunismul nivelează la pământ straturile de oameni. Creştinismul le nivelează la cer! Creştinismul adevărat e mult mai revoluţionar decât comunismul (şi fără crime şi vărsare de sânge). Buldozerele socialismului au încercat „să împingă” dealul bogăţiilor şi „să umple” valea sărăciei. Credeau că prin educaţie vor „netezi drumurile strâmbe”, că printr-un act al parlamentului, printr-o simplă mişcare a baghetei magice, mileniul fericirii, atât de mult întârziat, va coborî pe pământ. Dar schimbările au fost doar schimbări de şefi, iar sluga a rămas tot slugă. Azi sunt o mulţime de oameni care ajung bogaţi sărăcind pe alţii. Apostolul Pavel spune că a fost sărac, „totuşi îmbogăţind pe mulţi!” Slavă Domnului! Punga lui Simion Magul n-are nici azi parte în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă încă n-am învăţat cum să mânuim „mamona bogăţiilor nedrepte”, cum vrem să primim „adevăratele bogăţii”?

 

Astfel, apostolul Pavel, bancrutat din punct de vedere material şi social, a primit eticheta pe care puţini au mai avut-o, „gunoiul lumii acesteia.” Desigur aceasta l-a ajutat să înţeleagă faptul că urma să fie călcat în picioare de oameni. Deşi a fost în stare să răspundă filosofilor, stoicilor, epicurienilor, la Atena, pentru cauza Domnului Isus Cristos el a fost gata să fie numit „nebun”. În învăţătura Dom­nului, antagonsimul lumii a fost fundamental şi perpetuu.

 

Fraţilor, alegem noi aşa ceva? Ce ne deranjează mai mult decât să fim clasificaţi ca oameni neînvăţaţi şi ignoranţi? – deşi un aşa „neînvăţat şi ignorant” a scris Apocalipsa, cartea care încă le dă de lucru învăţaţilor. Suntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibă capetele pline, decât să aibe inimile cu foc. Dacă vrea carte cineva s-o facă înainte de a se urca la amvon. Diplomele nu contează, fiindcă douăzeci şi patru de ore pe zi nu ajung pentru un păstor să amintească toate numele din turma sa în faţa Marelui Păstor, şi apoi să le pregătească hrana potrivită. Adevărul e că lucrurile duhovniceşti trebuiesc judecate duovniceşte (nu psihologic!). Nici Dum­nezeu, nici judecăţile Sale, nu s-au schimbat. După cum găseşte El cu cale, încă există lucruri ascunse de cei învăţaţi şi „descoperite pruncilor”. Şi pruncii, fraţii mei, nu putem spune că au un intelect colosal. Biserica de azi se poate lăuda cu un nivel înalt de educaţie în rândul predicatorilor. Dar nu vă grăbiţi aşa tare în gâdilarea firii: avem în acelaşi timp cea mai redusă creştere în numărul de noi convertiţi. De ce? Fiindcă diavolul nu se sperie, frate Apolo, de Niagarele tale de cuvinte!

 

Linia de demarcaţie faţă de lume e distinctă, bine determinată, e aleasă în mod deliberat, conştient, şi e totodată discreditată. Călătorii din istorisirea lui Bunyan ajungând prin Târgul Deşertăciunilor au ajuns să fie râsul lumii. Erau deosebiţi de ceilalţi oameni în hainele pe care le purtau, în limbaj, în preocupări şi interese. Oare aşa e în viaţa noastră azi?

 

În ultimul război un general britanic a spus: „Trebuie să-i învăţăm pe oameni să urască, fiindcă oamenii se luptă împotriva celor pe care-i urăsc.” Am auzit mult (deşi nici măcar pe jumătate cât ar trebui) despre dragostea desăvârşită. Poate ar trebui să cunoaştem însă şi cum să „ne mâniem şi să nu păcătuim.” Credinciosul plin de Duhul Sfânt va urî nelegiuirea, nedreptatea şi necurăţia; şi va milita împotriva lor. Fiindcă apostolul Pavel n-a iubit lumea, lumea l-a urât. Avem şi noi nevoie de această dispoziţie a opoziţiei.

 

Stanley a scris cartea sa „Africa cea Foarte Neagră” iar generalul Booth a scris – „Anglia cea Foarte Neagră” în mij­locul unor stări de împotrivire zdrobitoare. Primul a văzut pădurile înalte, impenetrabile, pline cu leoparzi gata de atac, cu şerpi veninoşi, cu băştinaşi la pândă în întuneric. Booth a văzut străzile Angliei cum le vede Dumnezeu, cu pofte ascunse, cu ispitele păcatelor la fiecare colţ, cu pofta jocurilor de noroc, cu pericolul prostituţiei; şi şi-a ridicat o armată pentru Dumnezeu ca să lupte împotriva lor.

 

Străzile oraşelor noastre sunt azi câmpuri de misiune. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cultura înaltă, căci o doamnă elegantă, pieptănată frumos şi cu un limbaj manierat, poate să fie tot atât de departe de Dumnezeu ca o femeie Mau-Mau care poartă o fustă din frunze. Oraşele noastre gem de păcate. Un creştin care adoarme în fiecare seară în faţa televizorului are un creier mort şi un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum şi-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat şi de dezmăţ din jur, iar sufletul lui nu mai simte nici o durere.

 

Fiecare stradă e un râu plin de activităţi satanice, de beţie, divorţ, întuneric şi pierzare. Dacă te ridici să stai împotriva acestor lucruri, nu te mira, frate dragă, dacă lumea te urăşte. Dacă ai fi de-al lumii, te-ar iubi.

 

Pavel declară într-un limbaj limpede: „Lumea este răstignită faţă de mine!” Nu cumva e aceasta mult dincolo de creştinismul veacului al XX-lea? Golgota a văzut în multe rânduri mulţimi care veneau să privească umilirea condamnaţilor la moarte. La Cruce era o atmosferă de car­naval. Acolo era batjocura în faţa suferinţei. Dar cine se ducea a doua zi să mai privească victimele? Primii vizitatori erau vulturii, ca să le scoată ochii şi să le sfârtece coastele. Apoi veneau câinii care săreau să le apuce picioarele. Aşa decorate şi mutilate, crucile erau un spectacol hidos, de groază. Exact aşa e pentru Pavel lumea: răstignită, moartă, fără nimic care să-l mai atragă!

 

Să rostim şi noi cu buze tremurătoare, într-o cutremurare lăuntrică: „Lumea este răstignită faţă de mine!” Când suntem şi noi răstigniţi faţă de lume, când…

 

„am murit faţă de lume şi de poftele din ea,

 faţă de mândria oarbă, şi de tot ce-mi poate da!”

 

…abia atunci ajungem să cunoaştem şi noi libertatea pe care a avut-o apostolul Pavel. Adevărul e că noi, urmaşii lui Cristos, avem respect faţă de lume şi faţă de opiniile ei, faţă de aprecierile şi calificativele date de ea. Un critic modern spunea despre credincioşi că au schimbat două cuvinte din dicţionar, în loc să fie pocăiţi, ei sunt zgârciţil (Numai cei care se simt vinovaţi se vor supăra că le-am spus- o). Pe de altă parte în acest an de îndurare al lui Dumnezeu cunosc pe unii de ambele părţi ale Atlanticului care poartă hainele aruncate de alţii şi îşi dau toţi banii în strângerea dintre pietrele morii lui Dumnezeu. Cu accentul pe care l-a pus apostolul Pavel asupra separării faţă de lume, ne mirăm azi cum de s-au convertit oamenii la predicile lui.

 

Acest binecuvântat bărbat al lui Dumnezeu, omul pentru care lumea era răstignită, era privit ca „nebun”. Ba chiar mai mult, Pavel a predicat în aşa fel Evanghelia încât alţii au căutat să-l omoare fiindcă le pusese meseria în dizgraţie şi dispreţ. Aşa apostoli, cu atitudinea lor sănătoasă, sfântă, faţă de lume, ne fac să ne ruşinăm de noi înşine.

 

„Ei au urcat pe trepte de lumină

Prin încercări, pericole, dureri,

O, Doamne, dă-ne har şi nouă

În urma lor să mergem către cer!”

 

Curând vom spune şi noi: „La revedere, lume trecătoare! Bun Sosit, veşnicie!” Aici vă doresc vouă, cititorilor, un an de slujire jertfitoare pentru El care a fost Jertfa noastră. Fie ca şi noi să ne sfârşim alergarea cu bucurie!

 

„Fraţilor, e o fraudă să spunem că o aşteptăm noapte de noapte, lună după lună, dacă noi înşine nu suntem într-o stare după voia lui Dum­nezeu. Mai bine să ne întrebăm: „E inima mea curată? Sunt mâiniâe mele curate?”

Comentar la Trezirile Spirituale din insulele Hebride

 

„Trezirea spirituală e o minune la fel de mare ca şi un seceriş de grâu. Trezirea vine din cer atunci când suflete de eroi intră în luptă hotărâte să biruie sau să moară – sau, dacă trebuie, să biruie şi să moară! „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea!”

Charles Finney

 

„Cauza lui Dumnezeu este încredinţată oamenilor; Dumnezeu se încredinţează pe Sine Însuşi în mâna oamenilor. Oamenii rugăciunii sunt viceregii lui Dumnezeu; aceştia îndeplinesc lucrarea lui Dum­nezeu şi Îi împlinesc planurile”.

E.M. Bounds

 

„Rugăciunea e remediul suprem!”

Robert Hall

 

„Rugăciunea e testul acid al consacrării!”

Samuel Chadwick

 

CAPITOLUL XVIII

Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

 

Profeţii din vechime, apucaţi şi strânşi în mâinile lui Dumnezeu, au avut o sensibilitate deosebită faţă de faptul că misiunea lor era copleşitor de mare şi cât se poate de rău văzută de oameni. Pledând motivele insuficienţei şi in­capacităţii lor, aceşti oameni înfricoşaţi de ce vedeau vroiau să scape de sub povara lucrării ce îi aştepta. Moise, de ex­emplu, ca să scape din poziţia de conducător al unei naţiuni întregi găseşte motivul că e bâlbâit. Dar Dumnezeu a ştiut să treacă pe lângă evaziunea lui, şi i-l dă pe Aaron. Ieremia, de asemenea, aduce motivul că e doar un copil. Şi în cazul lui Ieremia (ca şi al lui Moise) obiecţiunile umane nu pot rămâne în picioare. Căci oamenii aleşi de Dumnezeu au fost trimişi în sălile de consilii ale înţelepciunii umane – nu să-şi lustruiască personalităţile lor sau să-şi etaleze cunoştinţele. Ci Dumnezeu îl prindea pe solul acesta ales de el, îl închidea şi îl înconjura cu Însăşi Fiinţa Sa. Dacă are dreptate Oliver Wendell Holmes, mintea umană când se extinde cu o nouă idee nu mai poate reveni la starea şi dimensiunile originale. Atunci, ce putem spune despre sufletul care a auzit şoapta Vocii Eterne? „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă!” (Ioan 6:63). Predicile de azi sunt bolnave fiindcă iau idei din creierul unor oameni morţi în loc să le ia de la Domnul. Cărţile sunt bune atât timp cât sunt călăuze, dar sunt rele când ajung lanţuri.

 

La fel ca şi în domeniul energiei atomice, unde savanţii moderni au atins o nouă dimensiune a puterii, tot aşa Biserica trebuie să redescopere nemărginita putere a Duhului Sfânt. Ca să lovească în nelegiuirea acestui veac de putrefacţie a păcatului şi să-i scuture din amorţeală pe sfinţii aţipiţi de somn, trebuie să se întâmple ceva. Predici de viaţă şi vieţi de Evanghelii vor trebui să iasă din veghea stăruitoare a cămăruţelor de rugăciune. Cineva a spus: „Trebuie să ne rugăm dacă vrem să ducem o viaţă sfântă!” Da, însă şi reversul e adevărat: „Trebuie să trăim o viaţă sfântă ca să ne putem ruga!” După David: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? – Cel ce are mâiniâe nevinovate şi inima curată!” (Psalmul 24:3-4).

 

Secretul rugăciunii e rugăciunea în secret. Cărţile despre rugăciune sunt bune, dar nu suficiente. După cum cărţile de bucate sunt bune, dar n-au nici un rost dacă nu sunt aplicate pentru mâncare, la fel şi cu rugăciunea. Oamenii pot citi biblioteci întregi de cărţi despre rugăciune, şi să nu fie cu nimic mai puternici în rugăciune. Trebuie să învăţăm să ne rugăm, şi să ne rugăm să învăţăm să ne rugăm. Aşa cum pot sta în fotoliu şi să citesc o carte despre educaţia fizică, şi să pierd vremea numai; tot aşa pot să citesc despre rugăciune, să mă mir de Moise, sau să rămân cu gura căscată în faţa suspinurilor şi a plânsetelor lui Ieremia, şi totuşi să nu ştiu nici ABC-ul rugăciunii de mijlocire. Aşa cum gloanţele netrase nu aduc vânat, aşa inima nesimţitoare în rugăciune nu culege nici o roadă.

 

Pentru Numele lui Dumnezeu, vă îndemn, lăsaţi ca rugăciunile voastre să vă hrănească sufletul după cum mâncarea vă hrăneşte trupurile”, spunea credinciosul Fenelon. Henry Martyn spunea aşa: „Starea de amorţire în care mă aflu o atribui lipsei de timp suficient şi de linişte pentru meditaţia în taină. O, dacă aş ajunge să fiu om al rugăciunii!” Un scriitor de demult spunea: „Multe din rugăciunile noastre sunt ca şi puştiul care sună la sonerie şi apoi fuge repede înainte ca să se deschidă uşa.” Da, exact aşa suntem. Cel mai vast domeniu neexplorat din resursele lui Dumnezeu la dispoziţia noastră e locul rugăciunii.

 

Cine poate spune care e măsura puterii lui Dumnezeu? Oamenii au ajuns să măsoare greutatea pământului, să aproximeze dimensiunile Cetăţii Cereşti, să numere stelele pe cer, să măsoare viteza fulgerelor, să spună timpul răsăritului şi apusului de soare. Dar nimeni nu poate spune cât de mare e puterea rugăciunii. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare! Pentru că în spatele rugăciunii e Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare fiindcă Dumnezeu a făgăduit că răspunde rugăciunilor. Dumnezeu să ne ierte că în această nobilă activitate a duhului şi a limbii, ne clătinam fără putere. Dacă Dumnezeu nu ne dă lumina Sa în cămăruţa rugăciunii, ne trăim viaţa în întuneric. În faţa scaunului de judecată cel mai ruşinos lucru va fi realitatea rugăciunilor mici din viaţă.

 

Iată un pasaj majestic din veneratul Ioan Gură de Aur: „Puterea rugăciunii a stins tăria focului; a îmblânzit furia leilor, a potolit revolte anarhice în linişte, a stins războaie, a rupt lanţurile morţii, a lărgit porţile Paradisului, a alungat bolile, a îndepărtat fraudele, a scăpat cetăţi de la pierzare, a oprit soarele din mersul lui, şi a îngheţat trăsnetul din drum. Rugăciunea e o întreagă armură de luptă, o comoară de nesecat, o mină inepuizabilă, o boltă neumbrită de nori, un cer fără furtuni. Rugăciunea e rădăcina, izvorul, mama a mii de binecuvântări!” Sunt oare cuvintele lui Crisostom doar ex­presii retorice, ca să facă dintr-un lucru obişnuit să apară su­perlativ? Biblia nu foloseşte aşa metode.

 

Ilie a fost un om iscusit în arta rugăciunii, care a schim­bat mersul naturii, a gâtuit economia unei naţiuni; s-a rugat, şi focul a căzut; s-a rugat, şi oamenii au căzut; s-a rugat, şi ploaia a căzut! Avem nevoie de ploaie, ploaie, ploaie! Bisericile sunt aşa de uscate că sămânţa nu poate germina. Altarele sunt reci şi uscate, fără nici o lacrimă a celor ce se pocăiesc. Unde e Ilie? Când Israel a strigat de sete, un om a lovit stânca şi masivul acela de cremene a devenit un izvor din care a ţâşnit râul de apă vie. „Este oare ceva prea greu pentru Dumnezeu?” Să ne dea Dumnezeu un om care să lovească stânca!

 

De lucrul acesta să fim siguri: rugăciunea din cămăruţă nu e locul în care Îi întindem lui Dumnezeu lista cu problemele urgente. Schimbă rugăciunea lucrurile? Da, însă rugăciunea îi schimbă pe oameni. Rugăciunea a înlăturat nu numai ruşinea Anei, ci a schimbat-o pe ea însăşi, transformând-o din stearpă în roditoare, din întristată în plină de bucurie (1 Samuel 1:10 şi 2:1). Da, „i-a prefăcut tânguirile în veselie” (Psalmul 30:11). Probabil noi ne rugăm să avem veselie, fără să fi avut cândva tânguirile. Alegem să purtăm hainele de laudă, iar Dumnezeu spune: „Dau celor întristaţi… o haină de laudă în locul unui duh mâhnit!” (Isaia 61:3). Dacă vrem să ieşim la seceriş, aceeaşi ordine e valabilă, căci: Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când strânge snopii” (Psalmul 126:6).

 

Numai un Moise cu inima frântă de durere a putut să strige: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Ex­odul 32:31-32). Numai un Pavel zdrobit de durere pentru neamul său a putut să spună: „Simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti” (Romani 9:2-3).

 

Dacă John Knox s-ar fi rugat: „Dă-mi succes!” n-am mai fi auzit nimic de numele lui. Dar el s-a rugat fără egoism: „Dă-mi Scoţia, ori mor!” – şi numele său s-a înscris adânc pe paginile istoriei. Dacă David Livingstone s-ar fi rugat să poată despica Africa în două ca dovadă a duhului său tenace şi a iscusinţei sale în orientarea cu busola, rugăciunea lui s-ar fi topit la prima adiere de vânt în pădurile Africii; dar el s-a rugat: „Doamne, când se va închide această rană din trupul omenirii!” Livingstone a trăit în rugăciune, şi în mod literal a murit pe genunchi în rugăciune.

 

Acest veac setos după păcat are nevoie de o Biserică setoasă după rugăciune. Trebuie să explorăm din nou „făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe”, în ziua aceea mare şi înfricoşată focul judecăţii va încerca felul, nu mărimea lucrării pe care am făcut-o. Ceea ce s-a născut din rugăciune va trece examenul. Rugăciunea e lucrarea împreună cu Dumnezeu. Rugăciunea naşte dorinţa câştigării de suflete; dorinţa aceasta naşte rugăciunea. Sufletul care are pricepere se roagă; sufletul care se roagă are pricepere. Celui ce se roagă în umilinţa neputinţei sale, Dumnezeu îi dă puterea Sa. Oh, dacă am fi oameni ai rugăciunii ca Ilie, şi el „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”. Doamne, ajută-ne să ne rugăm!

 

Pe o placă într-o biserică mare de o mie de locuri, această inscripţie a fost săpată în amintirea lui John Geddie: „Când a coborât din corabie pe aceste maluri în 1848 aici nu erau creştini; când a plecat în 1872 nu mai erau păgâni!”

(În Amintirea lui John Geddie, „părintele” misiunilor presbiteriene din Mările Sudice).

 

„De la Rusalii încoace, n-a existat o singură trezire spirituală care să nu fi început prin unirea la rugăciune, chiar a numai doi sau trei; şi iarăşi, nici o mişcare de felul acesta n-a înaintat şi nu s-a mai înălţat, odată ce rugăciunile au încetat”.

Dr. A. T. Pierson

 

CAPITOLUL XIX

După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

 

Pentru ora aceasta târzie de miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi”. La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii umpluţi de slavă flacăra inimii omeneşti. Biserica a început în camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi freamătul acela se sfârşeste în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la viaţă; azi sfârşeste cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei, nevoia im­perioasă a ceasului pe care îl trăim sunt oameni cu inimile aprinse şi înflăcărate de focul sfânt.

 

Bărbaţii lui Dumnezeu trebuie să fie stâlpi de foc, oameni călăuziţi de Dumnezeu care să conducă pe cei dezorientaţi în viaţă; Paveli înflăcăraţi care să mişte pe Timoteii timizi; oameni de foc care să aprindă şi să provoace la lumină pe credincioşii care doar poartă numele. E nevoie de cavaleri viteji ai rugăciunii care să stea de veghe în nopţile de rugăciune. E nevoie de adevăraţi profeţi care să se ridice împotriva profiturilor false, a câştigurilor mârşave, căci „ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8:36).

 

În ceasul acesta din urmă atitudinea de „nani-nani-puişor” a multor predicatori ambulanţi e o tragedie. Strigătul ar trebui să fie: „Strigaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă!” (Ioel 2:15,17).

 

Până şi piscurile Alpilor par calde pe lângă sufletul care a simţit cândva în el focul lui Dumnezeu, dar l-a lăsat să se stingă. Fierul se topeşte doar când arde focul; stingeţi focul, şi fierul se întăreşte. Tot aşa, inima lipsită de focul divin e un gheţar.

 

Dacă Duhul lipseşte, biroul de studii al predicatorului devine un laborator pentru disecţia doctrinelor şi întocmirea unor dogme fără viaţă. Pentru predarea învăţăturilor divine e nevoie de ungerea divină; adevărul trebuie spus cu o forţă pătrunzătoare; iar comfortul şi com­oditatea trebuiesc schimbate în jar misionar.

 

E o nevoie disperată azi de oameni inspiraţi! Generaţia degenerată de azi are absolută nevoie de credincioşi cu suflete activate de Duhul. Vântul năpraznic al nelegiuirii veacului din urmă poate stinge uşor o simplă făclie de religiozitate formală; aşa cum o trestie uscată se frânge în furtună, aşa se rupe şi luminarea slabă a sectarismului firesc. Se aude în lume apropiindu-se vuietul înfricoşător al religiilor false şi al creştinismului căldicel. Iar avertismentul împotriva acestora ne vine din partea unor oameni care nu au foc sfânt, aşa că preferăm adesea şi noi să fim mai bine deloc fără foc.

 

Nefiind în stare să deosebim ce e firesc şi ce e Duh, mulţi oameni religioşi ai zilei trâmbiţează o nouă spiritualitate în lume. Dar ceea ce e bun e doar un semn al mediocrităţii, şi ajunge din nou duşmanul de moarte al desăvârşirii (Cei înţelepţi vor pricepe). Nu staţi nepăsători! Conflictul se ascute! Aceasta e noaptea ruginii şi a molimei. Dumnezeu să ajute popoarele, ruinate de religii făurite de oameni, aduse la blestem de culte întocmite de oameni, bântuite de doctrine născocite de oameni! A mai fost vreodată o aşa oră grozavă? Strădanii irosite sunt preţul pe care-l plătim pentru progresul de azi.

 

După cum e Biserica, aşa e şi societatea.

 

Dacă străjerul doarme, duşmanul cucereşte cetatea. Predicatorul ar trebui să-şi rezerve cel puţin o zi pe săptămână pentru pregătirea predicilor, şi apoi o altă zi care să-l pregătească pe predicator să predice predica pregătită. Inspiraţia e un mister ca viaţa, căci amândouă vin de la Dum­nezeu. Numai viaţa naşte viaţă. Numai oameni inspiraţi vor fi în stare să inspire.

 

Avem nevoie de oameni ca Iosua care să conducă poporul lui Dumnezeu în Ţara Promisă a vieţii trăite în puterea Duhului Sfânt. Ca şi Israel, noi am ieşit din Egipt, de la Faraon (cea ce înseamnă în experienţa noastră, lumea şi Satana), dar ne-am împotmolit la Cadeş-Barnea. Ceea ce trebuia să fie o treaptă a devenit o piatră de poticnire. Ceea ce trebuia să fie o poartă de trecere a devenit un popas per­manent, o ţintă. Ceea ce trebuia să fie un drum a devenit o gară.

 

„În necredinţă şi neascultare

Omul rătăcind, orbeşte,

Şi a Domnului lucrare

În zadar o mai priveşte!”

 

Nu cumva şi noi am scăpat de sub sclavia lumii, dar n-am reuşit încă să intrăm în Canaanul bogăţiilor lui Dumnezeu?

 

Gândiţi-vă bine! Patruzeci de ani acest popor ales n-a mai văzut minuni şi n-a mai avut rugăciuni ascultate; nimic altceva decât morţi, pustie şi întuneric. Şi toate, din cauza necredinţei. „Uriaşii Canaanului sunt prea mari pentru noi!” strigau ei (Numeri 13:17-33). Azi acesta este strigătul nostru: „Uitaţi-vă la puterea duşmanului; măsuraţi-i, dacă puteţi, tăria!” Când, de fapt, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” (2 Împăraţi 6:17). Este mâna Domnului prea scurtă ca să răscumpere, ca să mântuiască (Isaia 59:1)? Îl vom privi doar ca Dumnezeu al trecutului, ca Dumnezeu al profeţiilor, dar nu ca Dumnezeu al prezentului?

 

Predica lui Petru la Rusalii a fost o predică de pârjol şi răscolire. Adevărul a prins viaţă: „Aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel!” (Faptele Apostolilor 2:16). Şi scriitorul inspirat al lui Dumnezeu şi-a dat îndată seama că această „sabie a Domnului” avea un nou tăiş care a străpuns inima as­cultătorilor.

 

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele oamenii au nevoie să fie mângăiaţi. Sunt de acord, mulţi au nevoie de mângăiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când casa e cuprinsă de flăcări e o crimă. Nu-l mângăie pe vecin cel ce-l lasă să doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa.

 

În faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea şi focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară, avem dreptul să ne moleşim? Dacă am da înapoi ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul e puternic; Dumnezeu e Atotputernic. Riscul e mare. Şi mare e preţul. Dar mare e şi premiul!

 

Se spune că în America Patrick Henry a făcut mai mult decât oricare alt bărbat în istorie în croirea drumului libertăţii şi a drepturilor omului. Ascultaţi-l, aprins de o dragoste înflăcărată pentru poporul său, vorbind în faţa Congresului din Virginia, la 23 martie 1775: „Este viaţa atât de dragă şi pacea atât de dulce ca să merite a fi cumpărate cu preţul lanţurilor şi robiei? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi libertate! Dacă nu, mai bine moartea!” Ai fi putut oare Cato sau Demostene să depăşească această perlă oratorică? Poate fi ea tradusă de noi azi în viaţă?

 

Lanţurile fricii şi ale sclaviei, care există azi în lume, şi cari ameninţă întreaga omenire, nu sunt basme. Teroarea dictaturilor poate ajunge să cuprindă întreg pământul (oricât de greu de imaginat e această posibilitate); dar pentru un copil al lui Dumnezeu există o nenorocire şi mai mare: să vadă în focul care nu se stinge al iadului pe cei neîntorşi la Dumnezeu!

 

Cred că e timpul să ne trezim. Ar trebui să ne apropiem de limbajul lui Patrick Henry astfel:

 

„E oare lungimea vieţii aşa de dragă şi e oare comfortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultima instanţă, în faţa lui Dumnezeu, vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar învelit în câteva versete de Scriptură? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!”

 

„Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pământ va fi deslegat în ceruri”.

Mântuitorul

 

„Potrivnicul vostru, diavolul… Împotriviţi-vă lui tari în credinţă!”

Ap. Petru

 

„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu, împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi!”

Ap. Iacov

 

„Cu cât îşi dau seama în rugăciunile lor cei credincioşi de lupta lor cu diavolul, cu atât vor gusta din libertatea Duhului în rezolvarea problemelor din viaţă”.

F. J. Perryman

 

„Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău!”

Cei şaptezeci

 

„Legiunile iadului de m-ar ataca,

Nebune, chiar toate de s-ar năpusti

Cu furie asupra mea,

Stânca Vieţii mă va adăposti,

Isus mă poate mântui,

Mă poate salva!”

Isaac Watts

 

CAPITOLUL XX

Cunoscut în Iad

 

Uneori predicatorii stăpânesc subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori se întâmplă să vezi câte un „predicator care în acelaşi timp stăpâneşte subiectele predicilor şi e stăpânit de ele. Apos­tolul Pavel, sunt sigur, că făcea parte din această categorie din urmă.

 

Priviţi-l pe Pavel la Efes (Faptele Apostolilor 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă religioasă asupra unei victime de genul gadareanului. Dar, să arunci termeni religioşi sau chiar versete biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de demoni e ca şi cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost deajuns să-i biruiască pe cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-şi hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui Sceva, răniţi şi speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Cristos, astfel că Numele Lui a fost înălţat şi proslăvit. Spiritiştii, vrăjitorii au fost convertiţi la credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de arginţi. S-a împlinit cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva: „Pe Isus Îl cunosc şi PE PAVEL ÎL ŞTIU, dar voi cine sunteţi?” (Faptele Apostolilor 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul şi iadul – a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.

 

Dar cum a ajuns apostolul Pavel la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele. Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint, acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din familia împăratului. În faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa!” Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii împrăştiindu-i pe savanţi. Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte!

 

Care a fost armura lui Pavel? Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sunt încredinţat!”; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o menghină. Cuvântul, ca şi Domnul, erau imutabili. Ancora lui Pavel era prinsă în adâncimile credincioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era Cuvântul lui Dum­nezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl aver­tiza asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului; iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, şi toate planurile diavolului au fost anulate.

 

Evlavia care îi fereşte pe oameni de alunecările la iad şi îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e frumoasă, dar cred că e elementară. Când Pavel a mers la Cruce, atunci a avut loc în el minunea convertirii şi a renaşterii lui. Acesta, cred, e argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi” le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Suntem noi morţi? – Morţi faţă de laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea aceasta, sublimă e trăirea în care Îl avem pe Cristos în noi prin Duhul!

 

Da, Pavel a fost mort. Totodată el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu”. Din toate religiile pământului, creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui. Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti.” Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul aces­ta a spus: „Pe Pavel îl ştiu”? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice. (În vremea modernă, lucrarea „legării şi deslegării”, cunoscută de Pavel, e aproape uitată sau com­plet ignorată). În ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară: „M-am luptat lupta cea bună!” Demonii au putut să confirme lucrul acesta, căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor. Da, Pavel era cunoscut în iad.

 

O altă ancoră care i-a dat stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” (2 Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi! Acum câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic. Atunci operatorul a întins mâna şi a aranjat diapozitul, centrându-l: Ce diferenţă! Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel Îl iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită. Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intenistatea maximă a flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice. Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!” N-a avut preocupări lătural­nice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii per­sonale, deci n-a avut invidii şi gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drep­turi”, deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai putea să-l zdrobească. El era deja „mort”, aşa că nimeni nu-l mai putea omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe Pavel îl ştiu”? Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.

 

Şi încă o ancoră a duhului acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a mântui în mod desăvârşit. „TOŢI au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Da! Însă Cristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” O, dacă ar ajunge oamenii să-L cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire limitată. A fost zelot şi rămâne zelot. În lumina unui iad etern, ce valoare mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în zilele noastre, ce înseamnă oare ran­gurile pe care şi le dau oamenii unii altora? Sau care sunt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Cristos, oamenii sunt PIERDUŢI în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor. Chiar acum oamenii sunt prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi va suge în IADUL VEŞNIC. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!” (Isaia 51:9). Îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi armura şi sabia pentru luptă!”

 

O altă ancoră pentru Pavel a fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul aces­ta, el mergea acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii sufletului! Nici starea intermediară in­terminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La gândul veşniciei, lim­bajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări, oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sunt puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile diavoleşti împotriva acestui Pavel! Înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus: „Pe Pavel îl ştiu”?

 

Adevărul final ca ancoră a sufletului lui Pavel a fost: „TOŢI TREBUIE SĂ NE ÎNFĂŢIŞAM înaintea scaunului de judecată al lui Cristos!” (2 Corinteni 5:10). Privirea spre valorile eterne prin Cristos lua şi boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea” pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte. Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). A face o copie după altă copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel nu e rău, fiindcă el a fost pe de-a-ntregul consacrat Dom­nului, sfinţit în întregime, cu totul ÎN CRISTOS.

 

Te mai miri acum de ce demonul a spus: „Pe Pavel îl ştiu”? Eu nu mă mai mir!

 

O compilatie extraordinara de citate din predici, avand ca autori diferiti oameni ai trezirii din secolul trecut; Leonard Ravenhill, A.W. Tozer, Paris Reidhead, Duncan Campbell, T. Austin Sparks.