Fiindcă nici un om n-a putut împlini Legea şi Prorocii, a venit El, a suferit, a luptat până la sânge şi, ni s-a dăruit plin de Har şi de Adevăr, ca să biruim şi noi prin Hristos, pentru că nimeni nu poate face nici Voia Tatălui, decât numai Iisuss- dacă este lăsat să trăiască în omul înnoit (Gal.2/20) ; Cine este umplut cu Plinătatea Duhovnicească, poate face totul Dumnezeieşte, căci despărţit de El, nimeni nu poate face nimic fain, fiindcă nu locuieşte nimic bun în omul nenăscut din nou; DAR nu oricine poate totul în Hristos, ci Harul dăruit gratis pentru cine crede, adică îl primeşte pe Acela care s-a făcut Una cu noi, TOŢI, pentru ca nimeni să nu se mai amestece cu nici un păcat, deja răstignit şi îngropat pentru totdeauna, la Golgota; Să nu-i mai resuscităm moaştele putrezite/iconate ; Să credem că este Unicul din tot universul care face totul foarte bine şi pentru veşnicie şi, merită să ne fie Cap, nu coadă, pentru ca El să fie totul în toţi ! Nu El (şi)- plus… biserica, cultul, sacramentele, faptele… Fiindcă nu ne facem părtaşi suferinţelor Lui (nu confortului, indiferenţei, superficialităţii sau prosperităţii) şi nu-l lăsăm pe El să domnească, să rodească în noi, să se roage prin noi, (Ps.127), degeaba ne forţăm (chiar toţi la un loc) cei faliţi din coapsele lui Adam şi falimentari de când purtăm în trupurile noastre- omorarea lui Cristos… Deci, oricine rămâne în El, înnoit, plin cu Poruncile şi Orânduielile Lui, să conlucreaze la împlinirea Învăţăturilor, doar prin El, pentru El şi cu El suveran, prioritar, integral- total

 6Comerț la negru-ANAF evită controlarea celor 20 de mii de biserici. Banii negri ai Bisericii miliardare, ascunși sub sutane…(Rezervistii -trasi pe linia moarta de komunisti-   din Frontul Sabotarii Nationale, reciclati, reesapati si fesenizati )-Personajele neocomunismului de dupa 1989: azi Trita Fanita (II); Cum a fost falimentata Bancorex de catre fostii comunisti (II); Caracatita Ilici „KGB” Iliescu – Dan „Felix” Voiculescu, cea care a distrus Romania; Cum au cumparat fostii securisti si comunisti Romania, bucata cu bucata; Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990…Peste 30.000 de romani au fost ucisi de comunisti la Canalul Dunare – Marea Neagra
.   q “România Furată”, la bilanţ. În peste 25 de ani, s-au furat 108 miliarde de dolari…Povestea uzinei care, pe vremea comuniştilor, producea aur din cenuşă ;Miliarde de euro îngropate în școli fără elevi și în campusuri neterminate;În timp ce mii şi mii de capete şi căpetenii prosperă din hoţii, minciuni, Falsă CREDINŢĂ, manipulări, acceptate încă din faşă – cu falsul şi inconştientul botez, (pentru bani mârşavi), amărăştenii disperă, pe cheltuiala şi cuminţenia lor…76 Pe când noi eram prostiţi să pupăm poala popii şi picturile făcătoare de bani, Patriarhul Daniel a fost impus în România de către Masonerie, pentru a putea fi implementat Ecumenismul…Bisericanii sfinţesc hoţii făcute la drumul mare, prostind pe AMĂRĂŞTENI… Politrucii şi Inspectorii antifraudă sunt complicii preoțilorooO CASĂ CEREASCĂ, scris de :   Zac Poonen...11. Femeie, de ce plângi… 12. Secretele biruinţei… 13. Trăind cum a trăit ISUS… 14. Scopul eşecului… 15. Vin nou în burdufuri noiFilipeni; Coloseni- „Pot totul în Hristos, care mă întărește”; Versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită; Este oare posibil să trăieşti fără să păcătuieşti? Harul lui Dumnezeu şterge sau înlătură oare Legea? Hoţi în biserică- By Joe Crews;rew

 

12

 RO00uree

 

Ce credem

Christian Fellowship Church, Bangalore - 2015
Christian Fellowship Church, Bangalore – 2015
  1. Că Biblia (66 de cărți) este Cuvântul inspirat și infailibil al lui Dumnezeu, unic și suficient pentru a călăuzi viața noastră pe pământ.
  2. Că există un singur Dumnezeu etern existent în trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
  3. În Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos, nașterea Lui din fecioară, umanitatea Sa, viața Sa perfectă fără păcat, moartea Sa înlocuitoare ca ispășire pentru păcatele noastre, învierea Sa trupească, înălțarea Sa la Tatăl, și întoarcerea Sa personală pe pământ pentru sfinții Săi.
  4. Că toate ființele omenești sunt moarte în păcat și complet pierdute și că singura cale prin care păcatele lor pot fi iertate este prin pocăință și prin credință în moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos.
  5. În lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt, prin care o persoană se naște din nou pentru a fi un copil al lui Dumnezeu.
  6. Că justificarea este doar prin credința în Cristos, dovada acesteia fiind faptele bune care Îl slăvesc pe Dumnezeu.
  7. În botezul în apă, prin scufundare, după regenerare, în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
  8. În necesitatea de a fi umplut cu Duhul Sfânt în mod continuu, cu scopul de a avea puterea de a fi martori pentru Cristos – prin viață și prin cuvânt.
  9. În învierea celor neprihăniți pentru viață veșnică și învierea celor nelegiuiți pentru osândă veșnică.
  10. Pentru o declarație mai completă a ceea ce credem, apăsați aici.

 

 

Carti de Zac Poonen in romaneste

 

 

1. Cincizeci de Particularităţi ale Fariseilor

2. O Casă Cerească

3. Evanghelia Completă

4. A cunoaşte căile lui Dumnezeu

5. Un Trup în Hristos

6. O temelie bună

7. Descoperind voia lui Dumnezeu

8. Câştigând aprobarea lui Dumnezeu

9. Cunoaşte-ţi vrăjmaşul

10. Oamenii necesari lui Dumnezeu

11. Femeie, de ce plângi

12. Secretele biruinţei

13. Trăind cum a trăit ISUS

14. Scopul eşecului

15. Vin nou în burdufuri noi

 

DEVOTIONALE SI MEDITATII

Nu vă îmbătați de vin, dimpotrivă, fiți plini de Duhul Sfânt – Zac Poonen

Nu vă îmbătați de vin, dimpotrivă, fiți plini de Duhul Sfânt – Zac Poonen
(Be Not Drunk With Wine But Be Filled With the Holy Spirit)

Este scris în Efeseni 5:18, „Nu vă îmbătați de vin. Dimpotrivă, fiți plini de Duhul Sfânt”. Observați două porunci aici. Prima dintre ele este: „Nu vă îmbătați de vin”. A doua este: „Fiți plini de Duh”.

De ce se întâmplă că, creștini care niciodată n-ar încălca prima poruncă de aici, n-o iau în serios pe cea de-a doua? Acesta este doar un exemplu al felului în care Satan ne orbește mințile față de adevărurile Scripturii. Cei mai mulți credincioși o consideră pe prima ca și poruncă („Nu te îmbăta”), dar pe a doua ca și sugestie („Fiți plini de Duh”)!! Dar ambele sunt porunci – și ambele sunt la fel de importante. Dacă este o chestiune serioasă să fii beat chiar și o dată într-un an, atunci este la fel de grav să nu fii plin de Duh chiar și o singură zi într-un an. Ai văzut lucrurile așa?

Verbul în Efeseni 5:18 este un verb la continuu – înseamnă „să continui să fii umplut” și nu „să fii umplut o dată”. Dacă am fost plini de Duh dimineața, trebuie să fim plini de Duhul Sfânt seara și în fiecare zi, în mod continuu. Cere-i lui Dumnezeu să te umple cu Duhul Său tot timpul. Astfel de oameni erau menționați în Fapte ca „bărbați și femei PLINI de Duhul Sfânt”.

Unul dintre semnele principale ale plinătății Duhului este o schimbare a felului în care vorbim. Limba noastră va deveni „o limbă de foc” (Fapte 2:3). Aceasta nu este „vorbirea în alte limbi”, ci „vorbirea în limba noastră maternă cu focul lui Dumnezeu de iubire și curăție”. Vorbirea noastră va deveni cerească. Observați accentul pe vorbirea noastră în aceste versete: „Fiți plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, și cântând și aducând din toată inima laudă Domnului, mulțumind totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efes. 5:19,20). Duhul de mulțumire va înlocui duhul de bârfă, defăimare, amărăciune și mânie atunci când suntem plini de Duh. Toate versetele care urmează după Efeseni 5:18 sunt caracteristici ale oamenilor plini de Duh (de la 5:19 la 6:24). Se începe cu mulțumire și se continuă mai departe cu „supunerea unii față de alții” în biserică și în relațiile de acasă (Efes. 5:21 până la 6:9); și apoi cu „lupta cu forțele satanice și biruirea lor” (Efes. 6:11). Așadar, secretul umblării și luptei noastre creștine pe pământ este „să fim plini de Duhul Sfânt”.

Nu Îl putem lăuda pe Dumnezeu cum se cuvine dacă nu suntem plini de Duh. Nu putem fi soți și soții evlavioase fără a fi plini de Duh. Nu putem să ne creștem copiii cum trebuie fără a fi plini de Duh. Și nu putem birui forțele satanice fără a fi plini de Duh. Toate lucrurile din viața noastră de creștini depind de a fi plini de Duh.

În ceea ce privește căminul nostru, ni se spune aici despre trei relații – soți și soții (Efes. 5:22-33), copii și părinți (Efes. 6:1-4), și stăpâni și slujitori (Efes. 6:5-9). Această ultimă secțiune se aplică slujitorilor care lucrează în casele noastre precum și celor care lucrează într-un birou – ca funcționari ai unei companii sau ai guvernului, cu șefi deasupra noastră. Deci, aceste instrucțiuni ne spun cum trebuie să ne purtăm ca stăpâni și slujitori – acasă, sau într-un birou. Cu toții ne petrecem majoritatea timpului în două locuri – acasă și în biroul nostru. O persoană plină de Duhul Sfânt va manifesta Duhul lui Hristos acasă și la locul său de muncă. Numai cu acest Duh putem zidi trupul lui Hristos.

 

O CASĂ CEREASCĂ

scris de :   Zac Poonen   categorii :   The Home Spirit Filled Life

Introducere

All of Zac Poonen’s four sons respect their father as their hero and wanted him to preach at their weddings.

This book contains the transcripts of the messages Zac preached at those weddings.

It is being sent forth with the prayer that it will challenge many married couples to raise the standard of their own married lives to God’s standard.

Zac and Annie Poonen have been married for 44 years and have served the Lord together in many countries of the world and encouraged many families to build godly homes. Their four sons (and their wives) are all born again and now seek to be witnesses for the Lord as families in their generation “ as their parents have been in theirs.

O CASĂ CEREASCĂ PE PĂMÂNT

(Mesaj transmis la nunta lui Sanjay (fiul meu cel mai mare) şi a lui Kathy)

Este o mare bucurie pentru mine să vorbesc la nunta fiului meu cel mai mare. De mulţi ani aşteptăm această zi.

Doresc să le împărtăşesc lui Sanjay şi Kathy o expresie care se găseşte în (Deuteronomul 11:18-21) Acolo Dumnezeu spune: „Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun ….şi atunci zilele voastre ….vor fi ca zilele cerurilor deasupra pământului”.

Ce poate însemna această expresie: „zilele voastre să fie ca zilele cerurilor deasupra pământului” ?

Gândiţi-vă cum sunt zilele cerurilor. Nu există ceartă sau conflict în ceruri, ci numai pace şi bucurie. Şi mai presus de toate, dragoste peste tot. Poţi avea o casă ca aceasta – unde fiecare zi este ca o zi de cer deasupra pământului. Acesta este modul în care a intenţionat Dumnezeu să fie fiecare casă.

Biblia începe cu căsătoria dintre Adam şi Eva şi se încheie cu căsătoria dintre Hristos şi poporul Lui, Biserica.

Când Dumnezeu a ţinut acea primă nuntă – a lui Adam şi Eva – El a dorit ca zilele lor să fie ca zilele cerurilor deasupra pământului. Prima lor casă era un paradis – Eden. Dar Satan a venit şi a transformat casa lor într-un iad. Şi acum, în zilele noastre, avem case ca iadul peste tot în lume.

Dar lăudat să fie Dumnezeu că acela n-a fost sfârşitul poveştii. Biblia ne spune cum, chiar acolo în Eden, imediat ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a promis să-L trimită pe Fiul Lui să rezolve problema pe care o crease Satan. Acolo este locul unde vedem acest mare adevăr: Că Dumnezeu este întotdeauna de partea noastră împotriva Diavolului. Înainte ca Dumnezeu să blesteme pământul pentru păcatul lui Adam, El i-a spus lui Adam şi Evei că o sămânţă va ieşi din femeie Care îi va zdrobi capul Diavolului. Numai după aceea Dumnezeu a rostit pedeapsa lor.

Chiar dacă Diavolul venise şi stricase totul, Dumnezeu a dorit ca Adam şi Eva să ştie că El era de partea lor, împotriva Diavolului. Indiferent de ce poate face Diavolul vreodată în vreo casă, Dumnezeu este implicat în recuperarea caselor. El doreşte să ne readucă propriile case la planul Lui original, unde zilele noastre să fie ca zilele cerurilor deasupra pământului. Şi acum că Hristos a venit şi lucrarea de mântuire a fost realizată, aceasta este o posibilitate reală pentru fiecare dintre noi.

Instrucţiunile producătorului

Cu ceva timp în urmă, am cumpărat o cameră digitală. Înainte, foloseam camere simple, de tipul „fixează şi apasă”, care aveau o rolă de film. Dar cu această cameră digitală scumpă, am descoperit că pozele nu ieşeau mai bine ci, dimpotrivă, mai rele. Erau înceţoşate şi necentrate. După ce am dat atâţia bani, scoteam poze bune doar de aruncat la gunoi – la fel cum sunt multe căsnicii.

Şi oare de ce se întâmpla aşa? Deoarece nu citisem instrucţiunile producătorului. Ştim că fiecare echipament scump vine cu un manual de instrucţiuni furnizat de productor. Este oare posibil ca Dumnezeu, Care a rânduit căsnicia, să ne fi lăsat fără nicio instrucţiune? Bineînţeles că nu. El ne- a dat instrucţiuni. Pentru că noi nu respectăm acele instrucţiuni (aşa cum am făcut eu cu acea cameră digitală) căsniciile noastre ajung să fie înceţoşate, necentrate şi bune de aruncat la gunoi.

Am citit deci manualul de instrucţiuni al producătorului şi am urmat cu exactitate instrucţiunile lui privind modul cum să utilizez camera digitală. N-am îndrăznit să-mi imaginez că ştiu mai bine decât producătorul acelei camere. Ar fi fost o prostie să gândesc aşa. Dar aceasta este prostia regăsită la mulţi care ignoră „Instrucţiunile Creatorului” lor când vine vorba despre căsnicie – şi care- şi imaginează că ei pot produce o căsnicie mai bună ascultând mai degrabă de psihologi şi de tradiţia umană, decât de Însuşi Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a dat instrucţiuni foarte clare despre căsnicie. Când, într-un final, am urmat instrucţiunile producătorului camerei digitale, pozele mele au ieşit perfect. Şi aceasta este exact ceea ce se va întâmpla într-o căsnicie când soţul şi soţia urmează Instrucţiunile Creatorului.

Există o singură carte în lume care conţine Instrucţiunile Creatorului cu privire la căsnicie – Biblia. Am început să o studiez cu mulţi ani înainte să mă căsătoresc. Apoi am studiat-o împreună cu soţia mea, după ce ne-am căsătorit. Şi în cei 37 ani ai căsniciei noastre am gustat puţin din ceea ce îneamnă să ai „zilele cerului deasupra pământului”.

Mesajul evangheliei este acesta, că noi putem avea două raiuri unul chiar acum, pe măsură ce zilele noastre pe pământ devin ca zilele cerurilor. Şi, în final, un rai fizic, când se întoarce Hristos.

Cealaltă alternativă este să ai două iaduri unul chiar acum, şi celălalt în veşnicie. Domnul Isus Hristos a venit să ne salveze din aceasta.

Fundaţia

Sanjay şi Kathy urmează să locuiască într-o casă cu două etaje. Şi putem folosi această casă ca o ilustraţie a căsniciei. Casa are, în primul rând, o fundaţie, pe care sunt construite primul şi al doilea etaj.

Cea mai importantă parte a oricărei case este fundaţia ei. O fundaţie bună, de asemenea, este ceea ce fiecare căsnicie are nevoie înainte de toate. Şi fundaţia pentru o căsnicie bună este dragostea desăvârşită şi necondiţionată a lui Dumnezeu pentru noi. Adevărul dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu este cel mai mare adevăr găsit în întreaga Biblie. Niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu se schimbă, nici măcar atunci când şovâim şi greşim, eşuăm şi ne stricăm vieţile.

Când Dumnezeu a dorit să ilustreze dragostea Lui pentru noi, El a folosit exemplul unei mame pentru copilul ei nou-născut. Ştim că o mamă nu aşteaptă nimic în schimb de la copilul ei.

Pe de altă parte, dragostea care este portretizată la televiziune şi în filme este o dragoste egoistă. Un tânăr spune că „iubeşte” o fată. Dar el doreşte ceva de la ea pentru propria lui plăcere. Şi ea doreşte ceva de la el, tot pentru ea însăşi.

Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este diferită. Este ca dragostea mamei pentru copilaşul ei nou-născut. Mama nu doreşte nici măcar un singur lucru de la copilul ei. De fapt, copilaşul ei nici nu poate să-i ofere ceva. Dragostea unei mame este cea mai neegoistă dragoste de pe faţa pământului. Acesta este exemplul pe care-l foloseşte Dumnezeu în Isaia 49:15, când ne descrie dragostea Lui pentru noi – este o dragoste total neegoistă şi nu aşteaptă nimic în schimb. Ca o mamă, Dumnezeu îi ajută pe copii Lui şi suferă pentru binele lor. Aţi văzut cum se îngrijeşte o mamă de copilul ei bolnav? Aşa ne iubeşte şi pe noi Dumnzeu.

Conştientizarea acestei dragoste desăvârşite a lui Dumnezeu pentru voi amândoi este ceea ce aveţi nevoie ca fundaţie a noii voastre case. Pe această fundaţie, puteţi construi cele două etaje. Dacă fiecare în parte nu sunteţi, în mod individual, bine înrădăcinaţi în dragostea lui Dumnezeu, atunci veţi avea mari probleme între voi înşivă.

Sunt convins că multe dintre problemele noastre sunt generate de nesiguranţa noastră. Nu am găsit siguranţa în dragostea necondiţioantă a Tatălui nostru ceresc. Şi când nu suntem siguri de dragostea Tatălui nostru ceresc, nu vom putea să-i iubim pe ceilalţi aşa cum ar trebui. Vom avea gelozie, spirit competitiv şi multe alte probleme în relaţiile noastre. Dar odată ce suntem liniştiţi în dragostea lui Dumnezeu, devenim liberi – şi putem apoi începe să construim.

Primul etaj

Când cineva L-a întrebat pe Isus care este cea mai mare poruncă, El a răspuns că două sunt poruncile cele mai mari – nu doar una. Prima este să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul şi puterea; şi a doua este să-i iubeşti pe alţii aşa cum ne-a iubit El pe noi.

Şi aceste porunci constituie celelalte două etaje ale casei. Nu poţi construi al doilea etaj înainte să-l construieşti pe primul. O mulţime de oameni fac această

greşeală – ei încearcă să-i iubească pe alţii, fără să-L iubească mai întâi pe Dumnezeu cu toată inima lor. Ei n-au citit Instrucţiunile Creatorului – şi astfel, dragostea lor pentru alţii se veştejeşte după un timp. Mai întâi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, înainte de a-i putea iubi pe alţii aşa cum trebuie să-i iubim.

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, El nu i-a creat împreună – în acelaşi timp. Dacă ar fi vrut, ar fi putut face aceasta cu uşurinţă. Ar fi putut lua doi bulgări de ţărână în loc de unul, i-ar fi făcut pe amândoi, bărbat şi femeie, şi ar fi suflat asupra lor în acelaşi timp. Dar de ce L-a făcut pe Adam singur? Pentru ca atunci când Adam îşi va fi deschis ochii, prima persoană pe care s-O vadă să fie Dumnezeu – şi nu Eva! Apoi Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste Adam. De ce? Nu doar ca să ia o coastă din trupul lui. Ci, pentru ca atunci când Dumnezeu va fi creat-o pe Eva separat, într-un alt colţ al grădinii, şi ea şi-ar fi deschis ochii, prima persoană pe care s-O vadă să fie de asemenea Dumnezeu şi nu Adam. Ea nici măcar nu ştia despre existenţa lui Adam. La început ea L-a văzut doar pe Dumnezeu.

Aceasta a fost prima lecţie pe care Dumnezeu a dorit să le-o predea lui Adam şi Evei: „Eu, Dumnezeul vostru, trebuie să fiu întotdeauna primul în viaţa voastră”. Aceasta este lecţia pe care noi toţi trebuie de asemenea s-o învăţăm.

Aţi auzit de adezivul industrial bine-cunoscut, Fevicol, care este folosit la lipit lemnul. Am văzut odată o reclamă în care erau două bucăţi de lemn lipite împreună cu Fevicol şi doi elefanţi care încercau să le dezlipească. Şi acei elefanţi nu puteau să separe cele două bucăţi de lemn. La fel devine şi o căsnicie creştină adevărată când Hristos este în centru, între soţ şi soţie, ţinându-i strâns împreună. Pe astfel de soţi, nicio forţă de pe pământ sau din cer nu va putea atunci să-i despartă unul de celălalt. Dacă însă Hristos nu este primul şi agentul de legătură dintre soţ şi soţie, atunci o astfel de căsnicie va fi ca două bucăţi de lemn alăturate fără niciun lipici. Se vor separa chiar şi fără ca cineva să-i despartă. Nu-i de mirare că astăzi vedem atât de multe divorţuri în lume. În ziua în care s-au căsătorit, acele cupluri şi-au imaginat cu adevărat că se iubesc unul pe altul în mod profund. Dar ceea ce ei n-au realizat a fost că dragostea lor era una egoistă, deoarece Hristos nu era Domnul vieţii lor. Astfel, câteva luni mai târziu, s-au trezit răstindu-se unul la celălalt.

„Iubiţi-vă unul pe altul” este o expresie drăguţă, folosită iar şi iar. Dar nu poţi s-o faci cu adevărat dacă nu-L iubeşti mai întâi pe Dumnezeu. Nu vei putea să înduri până la sfârşit în dragoste pentru soţul sau soţia ta, dacă Hristos nu este Domnul vieţii tale personale.

Dar, o dată ce ai construit primul etaj – iubindu-L pe Dumnezeu – poţi apoi să-l construieşti pe al doilea – iubindu-vă unul pe altul.

Al doilea etaj

Doresc să spun trei lucruri despre iubirea unul pentru celălalt.

În primul rând, dragostea exprimă aprecierea. Există o întreagă carte despre dragostea conjugală pe care Dumnezeu a inclus-o în Biblie – Cântarea Cântărilor. Toate cuplurile căsătorite ar trebui să citească această carte – unul altuia! Este uimitor să vezi acolo cum aşteaptă Dumnezeul Atotputernic să-şi vorbească soţul şi soţia unul altuia! Şi această carte este Scriptură insuflată la fel de mult ca şi celelalte cărţi din Biblie!

Permiteţi-mi să vă citesc câteva fragmente din această carte, astfel încât noi toţi să putem învăţa să-l apreciem pe celălalt ca soţ şi ca soţie. Noi toţi suntem zgârciţi când vine vorba să ne exprimăm aprecierea. Suntem grabnici să criticăm, dar foarte înceţi să apreciem. Ne uităm la oameni şi găsim atât de multe greşeli la ei. Aceasta este natura omenească. Şi astfel Acuzatorul, Diavolul, câştigă în noi înşine un avanpost. Pe de altă parte, Dumnezeu câştigă în noi un avanpost când ne uităm la alţii şi găsim în ei ceva de apreciat. Aici, fiecare dintre noi ne putem cerceta purtarea.

Urmăriţi ce-i spune soţul soţiei lui în Cântarea Cântărilor:

„Eşti frumoasă de tot iubito şi n-ai niciun defect. Iată, ce frumoasă eşti, iubito, iată ce frumoasă eşti! Cât de atrăgătoare este iubirea ta. Căci glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută. Eşti ca o grădină închisă.” (Nu inventez toate acestea. Totul e acolo în Scriptură.).

„Mi-ai răpit inima, sora mea, mireaso, mi-ai răpit inima numai cu o privire. Dragostea ta preţuieşte mai mult decât vinul şi miresmele tale sunt mai alese decât toate mirodeniile! Întoarceţi ochii de la mine, căci mă tulbură. Numai una singură este porumbiţa mea cea curată. Ce frumoasă şi ce plăcută eşti, tu, iubito, în desfătări!” (Cât de mult aş vrea să fie adevărate aceste cuvinte pentru fiecare soţ.) „O, tu, cea mai frumoasă dintre femei…nu-i nimeni ca tine.”

(Dumnezeu îngăduie aici puţină libertate poetică. Nu este o chestiune de acurateţe ştiinţifică, ci de sentimentele pe care le trăieşte soţul.)

Şi acum ascultaţi ce spune soţia. Acesta este răspunsul ei:

„Iată ce frumos eşti preaiubitule, ce plăcut eşti! Iubitul meu este alb şi rumen deosebindu-se din zece mii. Capul lui este ca cel mai curat aur… Înfăţişarea lui este ca Libanul, distinsă ca cedrii. La umbra lui îmi găsesc plăcerea şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. Dragostea ta este mai bună decât vinul… Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe preaiubitul meu, ce-i veţi spune? ….Că sunt bolnavă de dragoste. …L-am apucat şi nu l-am mai lăsat să plece. Eu sunt a preaiubitului meu şi preaiubitul meu este al meu.”

Cum a pus Dumnezeu aşa ceva în Scriptură? Fiindcă Dumnezeu Însuşi este un Iubit.

Sanjay şi Kathy, fiţi iubiţi de acest fel. Aşa doreşte Dumnezeu să vă iubiţi unul pe altul. Zilele voastre pot fi ca zilele cerurilor deasupra pământului, dacă învăţaţi să vă apreciaţi unul pe altul aşa.

În acest domeniu, Isus este Marele Model pentru noi toţi. Cât de mărinimos Şi-a exprimat El aprecierea Sa pentru oameni.

Al doilea lucru despre dragostea adevărată: Dragostea este grabnică la iertare. Dragostea este înceată la acuzare, dar grabnică să ierte. În fiecare căsnicie vor exista probleme între soţ şi soţie. Dar dacă pui acele probleme în arzătorul din spate, vor fierbe cu siguranţă. Fii deci grabnic să ierţi si grabnic să ceri iertarea. Nu aştepta nici măcar până seara să faci acest lucru. Dacă-ţi intră un spin în picior de dimineaţă, îl scoţi de acolo imediat. Nu vei aştepta până seara. Dacă îţi răneşti soţul sau soţia îl/ o înţepi de fapt cu un spin. Scoate-l de acolo imediat. Cere imediat iertare şi grăbeşte-te să ierţi.

Şi, în final, dragostea este nerăbdătoare să facă lucruri împreună cu partenerul/ partenera – şi nu fiecare de unul singur. Cât de diferită ar fi fost istoria omului dacă, atunci când Diavolul a venit s-o ispitească pe Eva în grădină, ea ar fi spus: „Lasă-mă să-l consult mai întâi pe soţul meu, înainte să iau o decizie”. O, ce poveste diferită ar fi fost atunci.

Amintiţi-vă că toate problemele din lume au apărut deoarece o femeie a luat o decizie de una singură, când Dumnezeu îi dăduse un partener pe care să-l poată consulta înainte de a lua acea decizie.

Dragostea adevărată face lucrurile împreună. Doi sunt întotdeauna mai buni decât unul.

În concluzie, permiteţi-mi să citesc din nou din Cuvântul lui Dumnezeu, din Cântarea Cântărilor – Capitolul 8versetele 6 şi 7„…Dragostea este tare ca moartea. …Jarul ei este jar de foc, flăcări ale Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; de-ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât un dispreţ adânc.”

Numai dragostea lui Dumnezeu este ca aceasta. De aceea în versetul 6 această dragoste este numită „flăcări ale Domnului” .

Numai Dumnezeu ne poate da o astfel de dragoste.

Sanjay şi Kathy, cereţi-I lui Dumnezeu să vă dea o astfel de dragoste unul pentru altul.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Amin..

Fă trei alegeri în căsnicia ta

(Mesaj transmis la nunta lui Santosh (cel de-al doilea fiu al meu) şi Meghan)

Dumnezeu ne-a dat numai o singură Carte. Dacă credem cu adevărat acest lucru, ne vom uita în această Carte după instrucţiuni pentru tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Citim în Biblie că Dumnezeu a fost Acela care a poruncit bărbatului căsătoria. El a fost Acela care S-a gândit prima dată la ea şi El a fost Cel care a creat bărbatul şi femeia cu dorinţa de a fi uniţi împreună. Şi nouă tuturor El ne-a dat avertismente şi instrucţiuni în Cartea Lui cu privire la cum ar trebui să trăiască un cuplu căsătorit.

În Geneza, capitolul 3, citim despre căsătoria lui Adam şi Eva. De îndată ce Dumnezeu i-a unit în căsătorie, El i-a trimis într-o grădină frumoasă. În trei lucruri care s-au întâmplat în grădină, vedem trei lucruri pe care voi, Santosh şi Meghan, trebuie să le faceţi – şi pe care toate cuplurile căsătorite trebuie să le facă – dacă doriţi să aveţi căsnicia fericită pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru om.

Pe pământ, rareori vedem astfel de căsnicii fericite, deoarece majoritatea oamenilor nu citesc Scripturile, şi mulţi care citesc nu meditează la ele ca să descopere cum doreşte Dumnezeu să trăiască ei ca oameni căsătoriţi.

Când Dumnezeu i-a trimis pe Adam şi Eva în grădină, deşi le-a dat libertate suficientă, El le-a impus totuşi o restricţie. Le-a interzis să mănânce dintr-un pom. Exista un motiv pentru aceasta. Fără alegere, nimeni nu poate fi un copil al lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi sfântfără o alegere personală. Aşadar, când Dumnezeu l-a trimis pe Adam în grădină, dacă El nui-ar fi lăsat lui Adam posibilitatea să aleagă, Adam n-ar fi putut deveni niciodată fiul pe care Şi-l dorise Dumnezeu. Noi nu realizăm cât de importante sunt alegerile pe care le facem – pentru viaţa noastră pe pământ şi, chiar mai mult, pentru veşnicie.

Unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este puterea de a alege. Şi niciodată El nu-i va lua nimănui această putere. Poţi alege să fii un copil al lui Dumnezeu sau poţi alege să trăieşti de capul tău. Dar, oricare ar fi alegerea ta, la sfârşitul vieţii vei culege consecinţele acestei alegeri.

Biblia spune: „Ceea ce seamănă un om aceea şi culege”. De asemenea, Biblia spune că „omului îi este rânduit să moară o singură dată şi după aceea vine judecata”. Dar în acea zi finală Dumnezeu nu va judeca oamenii în mod arbitrar. Judecăţile lui vor fi bazate pe alegerile pe care fiecare om le-a făcut.

Principiul se aplică şi în căsnicie. Tu poţi alege dacă vrei să ai o căsnicie fericită sau una mizerabilă. Această alegere este a ta, nu a lui Dumnezeu. Adam a putut alege să-şi predea viaţa diavolului sau lui Dumnezeu.

Vreau, deci, să vă vorbesc, Santosh şi Meghan, despre trei alegeri pe care trebuie să le faceţi în căsnicia voastră:

1.Fiţi centraţi în Dumnezeu – şi nu în voi înşivă

Înainte de toate, alegeţi să fiţi centraţi în Dumnezeu în toate domeniile vieţii voastre.

În grădina Edenului erau doi pomi – şi ei reprezentau două moduri de viaţă. Pomul vieţii simboliza o viaţă centrată în Dumnezeu – unde Dumnezeu ar fi fost centrul fiecărei decizii luate de om. Pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe de altă parte, simboliza o viaţă unde Sinele ar fi fost centrul, şi unde omul ar fi trăit fără să-L ia în consideraţie pe Dumnezeu, hotărând singur ce era bine şi ce era rău. Dumnezeu i-a trimis pe Adam şi Eva în acea grădină şi, cu alte cuvinte, le-a spus: „Voi puteţi alege acum pe care dintre aceste căi doriţi să mergeţi”. Şi cu toţii ştim ce a ales Adam. El a ales să trăiască o viaţă centrată în el însuşi.

Toată suferinţa, durerea şi omorurile şi orice alt lucru mizerabil pe care-l vedem în lumea din jurul nostru se datorează deciziei omului de a alege pentru sine însuşi ce este bine şi ce este rău. El nu doreşte ca Dumnezeu să-i arate. Şi aceasta este de asemenea cauza fiecărei căsnicii nefericite – chiar printre creştini. O mulţime de creştini trăiesc cu Sinele drept centru al vieţii lor – şi culeg ceea ce seamănă.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, dorinţa Lui a fost ca Adam să stăpânească peste pământ. Adam a fost creat să fie rege, nu rob. Şi Dumnezeu a dorit ca Eva să fie o regină alături de Adam. Dar ce vedem astăzi? Peste tot în jur, bărbaţii şi femeile sunt robi şi roabe – robi faţă de ei înşişi şi faţă de lucrurile pieritoare de pe pământ.

Când Dumnezeu a creat acest pământ, El a făcut totul frumos. Pomul oprit era de asemenea frumos. Când Adam şi Eva au stat în faţa acelui pom, ei au trebuit să ia o decizie: Vor alege ei lucrurile frumoase pe care le crease Dumnezeu, sau Îl vor alege pe Dumnezeu Însuşi?

Aceasta este alegerea pe care noi toţi trebuie să o facem în fiecare zi. Dacă viaţa noastră este centrată în noi înşine, vom căuta darurile lui Dumnezeu (lucrurile pe care El le-a creat) şi nu pe Dumnezeu Însuşi. Majoritatea certurilor care au loc în case apar pe marginea lucrurilor pământeşti. Astfel de certuri se nasc deoarece soţul şi soţia au ales lucrurile create în locul lui Dumnezeu Însuşi - şi ei culeg consecinţele alegerii lor. Ei seamănă în carne şi de aceea culeg putrezirea. Omul devine un rob atunci când alege lucrurile create în locul Creatorului.

Isus a venit să ne elibereze din această robie. Astăzi, omul este sclavul puterii banilor, plăcerii sexuale nelegitime, opiniilor altora şi multor altor lucruri. El nu este liber. Dumnezeu l-a creat să fie ca vulturul care zboară în înaltul cerului. Însă peste tot îl găsim pe om în lanţuri, incapabil să-şi stăpânească firea,

incapabil să-şi înfrâneze limba, incapabil să-şi controleze ochii pofticioşi. Isus a venit, nu numai ca să moară pentru păcatele noastre, dar totodată să ne şi elibereze din această sclavie.

Vreau să vă spun, Santosh şi Meghan, că puteţi avea o căsnicie extrem de fericită dacă refuzaţi să faceţi alegerea pe care a făcut-o Adam şi dacă îi veţi spune lui Dumnezeu: „Sinele nu va fi niciodată centrul vieţii noastre, Doamne. Numai Tu singur vei fi Centrul. Totul în viaţa noastră va fi centrat în Tine.”

Biblia spune că Dumnezeu este Lumină şi Dumnezeu este Dragoste. Dragostea lui Dumnezeu este Lumina Lui. Într-o cameră întunecoasă, puterea luminii alungă întunericul. Aşa este şi puterea lui Dumnezeu. Viaţa fără puterea lui Dumnezeu, fără dragostea Lui, va fi doar întuneric.

Toată viaţa noastră pe pământ este o perioadă de testare şi probare care să ne pregătească pentru o împărăţie veşnică, unde totul va fi condus de legea dragostei. Fiecare situaţie şi circumstanţă prin care ne trece Dumnezeu acum este, prin urmare, proiectată de El ca să ne testeze într-un anumit domeniu – dacă vom trăi pe baza legii dragostei. Şi de aceea Dumnezeu permite aşa de multe încercări şi greutăţi în viaţa noastră. Dumnezeu este Atotputernic şi El ar fi putut să ne alcătuiască viaţa de pe pământ în aşa fel încât să nu trecem niciodată prin nici măcar o încercare. Dar Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a rânduit încercările ca mijloace prin care să învăţăm să iubim. Dacă biruim egoismul nostru şi hotărâm că numai dragostea ne va călăuzi viaţa, Dumnezeu va putea să ne pregătească să fim conducători ai împărăţiei Lui viitoare. Trebuie să ne gândim la aceasta acum ori, dacă nu, în veşnicie vom descoperi că am ratat oportunităţile pe care Dumnezeu ni le-a dat pe pământ – şi n-am învăţat niciodată ceea ce ar fi trebuit să învăţăm.

Deci, alegerea pe care o aveţi de făcut în căsnicia voastră este aceasta: Veţi trăi pe baza legii dragostei sau pe baza legii egoismului? Dacă Dumnezeu este Centrul vieţii voastre, dragostea Lui vă va dirija fiecare singur lucru pe care îl spuneţi sau îl faceţi.

2. Acceptaţi-vă unul pe celălalt – Şi nu purtaţi măşti

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l transmit este acesta: Acceptaţi-vă unul pe celălalt şi nu purtaţi măşti. Înainte să intre păcatul în lume, Adam şi Eva „erau amândoi goi şi nu le era ruşine”. Erau deschişi şi sinceri unul cu celălalt şi nu aveau nimic de ascuns. Dar de îndată ce au păcătuit, lucrurile s-au schimbat. S-au acoperit imediat cu frunze de smochin. De ce au făcut acest lucru? Nu era niciun curios în acea grădină. Şi cu siguranţă că nu se ascundeau faţă de animale. De ce a fost atunci nevoie să se acopere cu frunze de smochin? Se ascundeau unul faţă de altul.

Una din consecinţele păcatului este că noi ne ascundem unul de celălalt. Toţi oamenii îşi ascund părţi din personalitatea lor pe care le consideră a fi urâte. Dacă alţii ar cunoaşte acele detalii despre ei, s-ar ruşina. Şi de aceea poartă

măşti. Îşi pun o faţă care îi face să pară relaxaţi, netulburaţi şi fericiţi când, de fapt, dincolo de aparenţe, sunt nenorociţi şi învinşi.

Trebuie să hotărâţi ca în căsnicia voastră să fiţi voi înşivă în relaţie unul cu celălalt – niciodată să nu purtaţi nicio mască. Să nu existe nicio pretenţie şi nicio frunză de smochin.

În oricine există dorinţa de a găsi pe cineva care să-l iubească chiar şi atunci când acel cineva l-ar cunoaşte pe deplin. Purtăm măşti pentru că am avut experienţe rele cu alţi oameni. Ştim că oamenii nu ne-ar accepta dacă ar cunoaşte totul despre noi. Şi aşa, ne punem o faţă înaintea oamenilor, astfel încât ei să ne accepte. Acest lucru este adevărat şi printre creştini. Când Isus era pe pământ, a întâlnit mulţi oameni religioşi care purtau măşti – şi de aceea El nu i-a putut ajuta.

Vreau să vă îndemn pe amândoi să luaţi astăzi această decizie – niciodată să nu purtaţi o mască, ci să vă acceptaţi unul pe altul întotdeauna, exact aşa cum sunteţi. Santosh, o vei accepta pe Meghan când vei observa la ea defecte? Meghan, îl vei accepta pe Santosh când vei descoperi defecte la el?

Lucrul extraordinar la Dumnezeu este că El ne acceptă pe noi toţi exact aşa cum suntem. O religie care te învaţă că trebuie să te îndrepţi, înainte ca Dumnezeu să te accepte, este o religie falsă. Isus n-a venit cu o astfel de religie. El a venit cu mesajul că Dumnezeu ne iubeşte exact aşa cum suntem. Dumnezeu ştie că noi nu ne putem schimba singuri. Şi de aceea El ne primeşte exact aşa cum suntem – şi El Însuşi ne schimbă. Biblia vă îndeamnă pe voi amândoi, Santosh şi Meghan, „să vă primiţi unul pe altul aşa cum v-a primit şi pe voi Hristos”.

Am citit cu ceva timp în urmă un articol referitor la acest subiect. Nu-mi amintesc numele autorului. Articolul spunea:

„Noi toţi mergem prin viaţă jucând „de-a v-aţi ascunselea”. Pentru că ne este ruşine de ceea ce suntem, ne ascundem unul de altul. Purtăm măşti, astfel încât alţii să nu poată vedea adevărata persoană care trăieşte în noi. Ne uităm unul la altul prin măştile noastre şi numim aceasta

„părtăşie”. Lăsăm oamenilor impresia că suntem siguri şi netulburaţi, dar aceasta este doar o mască. Dedesubtul acelei măşti suntem confuzi, speriaţi şi singuri. Ne temem ca nu cumva alţii să vadă prin noi. Ne este teamă că, dacă ei ar vedea persoana reală dinlăuntru, atunci ne-ar respinge şi poate că ar râde de noi – şi râsul lor ne-ar ucide. Aşa că jucăm

„jocul prefăcătoriei” – părând a fi încrezători şi siguri, dar în tot acest timp tremurăm ca un copil în noi înşine. Întreaga noastră viaţă devine o faţă. Vorbim şi glumim cu alţii, povestind despre noi toate lucrurile neimportante şi nimic despre ceea ce strigă într-adevăr în noi înşine.”

„Tânjim să fim acceptaţi, înţeleşi şi iubiţi de alţii. Dar am văzut din experienţă că, oricând ne expunem altora adevărata noastră înfăţişare, aceştia ne resping. Continuăm să căutăm pe cineva care ne va accepta, chiar şi atunci când va cunoaşte totul despre noi înşine. Dar niciodată nu

găsim o asemenea persoană. Auzim de creştini născuţi din nou care vorbesc despre dragoste şi în inimile noastre se naşte speranţa că poate ei ne-ar putea accepta. Dar când ne alăturăm lor, descoperim foarte curând că şi ei poartă măşti. Şi că ei ne găsesc doar defecte.

„Care este soluţia la aceasta? Avem nevoie să ne vedem pe noi înşine acceptaţi şi iubiţi de Dumnezeu exact aşa cum suntem. Dumnezeu este Dragoste. A experimenta dragostea lui Dumnezeu ne va face îndrăzneţi. Şi nu vom mai avea nevoie niciodată să pretindem. Vom fi atunci noi înşine

- cu Dumnezeu, precum şi cu oamenii. Dragostea lui Dumnezeu niciodată nu ne va forţa să facem ceva. Dumnezeu ne recunoaşte toate imprefecţiunile şi El încă ne acceptă fără să ne condamne. Pe de altă parte, El doreşte să ne perfecţioneze. Să ştim că am fost acceptaţi de Dumnezeu, în ciuda a tot ceea ce El vede în noi şi cunoaşte despre noi este izvorul unei vieţi creştine fericite. Aceasta este viaţa din belşug pe care Isus a venit să ne-o dea.”

„Cunoscând dragostea lui Dumnezeu va pune de asemenea, pentru totdeauna, capăt căutării noastre de a fi acceptaţi de oameni. Vom fi umpluţi cu încredere. Vina noastră va dispărea şi fricile noastre se vor risipi. Putem fi uneori singuri, dar niciodată părăsiţi, pentru că Dumnezeu ne-a promis că nu ne va lăsa sau respinge niciodată.”

Există ceva care strigă înlăuntrul partenerului nostru de căsnicie – o tânjire de a fi acceptat. Şi de aceea este atât de important să ai o ureche ascultătoare, nu doar la cuvintele pe care partenerul tău le rosteşte dar totodată la cuvintele care rămân nespuse – la cuvintele tăcute din inimă care nu sunt niciodată rostite.

Marea tragedie este că noi nu credem nici că Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem. Şi de aceea noi ne ascundem la fel de bine şi de El. Aceasta este ceea ce Adam şi Eva au făcut. Au fugit în spatele unui copac şi au încercat să se ascundă de Dumnezeu.

Mulţi soţi şi soţii nu se pot iubi unul pe celălalt pentru că ei înşişi nu au găsit bucuria acceptării de către Dumnezeu. Ei au o religie, dar nu-L au pe Hristos. Una din capodoperele diavolului a fost să dea oamenilor o găoace goală de religie creştină, fără Hristos – şi acest lucru i-a făcut pe oameni mizerabili. Mulţimi se abat către o asemenea religie care nu este creştinism adevărat. Creştinismul adevărat este Hristos Însuşi.

Fiecare casă unde Isus Hristos este Centrul va fi o casă paşnică. Va fi o casă unde soţul şi soţia se înţeleg unul pe altul, unde ei se acceptă unul pe celălalt, pentru că sunt siguri şi încrezători în faptul că Dumnezeu i-a acceptat pe amândoi. Acesta este tipul de casă pe care trebuie să-l construiţi.

Isus v-a iubit când eraţi hidoşi şi distruşi – nu atunci când I-aţi plăcut Lui, ci când eraţi răi, nu când I-aţi produs desfătare, ci atunci când L-aţi îndurerat. Dumnezeu te cheamă acum să-ţi iubeşti partenerul în acelaşi fel – liber, fără să cauţi în partenerul tău motive pentru dragostea ta.

Pe măsură ce trăiţi unul cu altul, veţi descoperi curând defectele celuilalt pe care acum nu le observaţi. Şi atunci, lucrul care vă va ajuta să vă iubiţi unul pe altul va fi siguranţa că Dumnezeu te-a acceptat, în ciuda a tot ceea ce El a văzut în tine. Dumnezeu vede şi astăzi în tine lucruri pe care tu însuţi nu le poţi vedea – şi El încă te acceptă.

Dacă vă iubiţi unul pe altul aşa, veţi dărâma orice zid de închisoare în spatele căruia fiecare dintre voi se poate ascunde. Dragostea lui Dumnezeu din tine este mai puternică decât acele ziduri şi ea le va dărâma cu delicateţe pe toate. Şi atunci amândoi veţi deveni cu adevărat una.

Iar acum, permiteţi-mi să citesc cuvintele din încheierea acelui articol:

„Bunătatea şi blândeţea ta şi faptul că ţie îţi pasă suficient, încât să încerci să înţelegi sentimentele partenerului tău, îi vor da aripi partenerului tău – aripi mici şi aripi plăpânde la început, dar aripi. Şi dacă nu renunţi, acele aripi vor creşte aşa încât, într-o zi, amândoi veţi zbura ca vulturii în înaltul cerului – întocmai cum a intenţionat de la început Dumnezeu pentru voi.”

3. Faceţi lucrurile împreună – şi-l veţi birui pe Satan

A treia alegere pe care trebuie să o faceţi este să realizaţi lucrurile împreună.

Când Adam şi Eva au mers în grădină, Dumnezeu i-a trimis acolo împreună. Dar Satan a s-a furişat, a despărţit-o pe Eva şi i-a vorbit singură. Adam a stat acolo şi i-a permis soţiei sale să facă de una singură o alegere fatală. El ar fi trebuit să zică: „Aşteaptă, dragă. Aminteşte-ţi ce ne-a spus Dumnezeu. Noi nu trebuie să mâncăm din acel pom.” Ce poveste diferită ar fi fost dacă el ar fi spus măcar atât.

Atunci când soţul şi soţia încep să acţioneze independent unul de celălalt, apar multe probleme. Pe Satan nu-l poţi confrunta singur. Satan caută oportunităţi să-ţi strice viaţa şi casa. Casa este locul unde el a atacat prima dată – şi acesta este locul unde el atacă şi astăzi. Aşa cum a spus Isus, Satan vine să fure, să ucidă şi să distrugă. Dar dacă voi amândoi staţi împreună, voi îl puteţi birui pe Satan.

Eclesiastul 4:9-12 spune :

„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!

…şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.”

Aceste verstete sunt strâns legate de o promisiune uimitoare din Matei 18:18-20. Majoritatea soţilor şi soţiilor nu pot revendica această promisiune, pentru că ea necesită ca cei doi să fie uniţi unul cu celălalt. Vreau să vă asigur de această promisiune pe amândoi – pentru că mie şi lui Annie promisiunea aceasta ne-a adus răspunsuri minunate la rugăciune, în toţi cei 38 de ani de căsnicie.

Spune aici că, dacă doi dintre voi sunteţi uniţi şi înţeleşi în duhul vostru, puteţi cere orice şi Tatăl vostru din ceruri va satisface cerinţa voastră(versetul 19), fiindcă Isus Însuşi este în mijlocul vostru (versetul 20). Voi doi (împreună cu Isus ca a Treia Persoană din mijlocul vostru) puteţi, de asemenea, lega activităţile lui Satan şi ele vor fi legate (versetul 18). Voi trei veţi fi atunci ca o sfoară împletită în trei care nu poate fi ruptă.

Dumnezeu vă poate rezolva orice problemă din viaţa voastră. Puteţi trece prin numeroase probleme pe care oamenii nu le pot rezolva. Dar nu există nicio problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Dar, pentru ca Dumnezeu să vă rezolve problemele, voi amândoi trebuie să fiţi uniţi. Deci, faceţi totul împreună.

Iertaţi-vă unul pe altul de îndată ce realizaţi că v-aţi rănit partenerul. Nu aşteptaţi. Cereţi iertare imediat. Păziţi unitatea voastră cu orice preţ – indiferent de ce altceva ai putea pierde pe acest pământ. Menţineţi unitatea voastră şi apoi, când vă rugaţi, veţi primi răspunsuri de la Dumnezeu – repede. Şi Satan nu va putea pătrunde niciodată în căminul vostru. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu.

Permiteţi-mi să mai spun încă un lucru în încheiere: Fiecare gând, cuvânt şi acţiune din căsnicia voastră, care n-a fost făcut în dragoste, va fi într-o zi distrus.

Dragostea lui Dumnezeu în voi vă va ajuta să biruiţi fiecare greutate. Va deschide uşi închise şi va dărâma ziduri. Dacă urmăriţi această dragoste, căsnicia voastră va fi cea mai fericită căsnicie din întreaga lume.

Nu este suficient să găseşti persoana potrivită – deja aţi făcut acest lucru. Acum trebuie să faceţi alegerile potrivite, în tot timpul vieţii voastre conjugale.

Adoptând astăzi acest principiu al dragostei va însemna cel mai frumos început pe care-l puteţi face pentru căsnicia voastră. Şi dacă în fiecare zi perseveraţi pe această cale, veţi dovedi unei generaţii păcătoase că dragostea lui Dumnezeu poate birui toate lucrurile şi nu greşeşte niciodată. Şi Dumnezeu va fi glorificat în viaţa voastră.

Mă rog pentru căminul vostru să fie o mărturie puternică pentru Domnul. Mă rog ca aceste cuvinte să nu fie doar simple vorbe pe care le-aţi auzit, ci cuvinte care să se întrupeze în viaţa voastră, aşa încât căminul vostru să fie o lumină pentru alţii.

Lumea este plină de oameni aflaţi în nevoie. Dacă Dumnezeu poate lucra prin viaţa voastră şi Îşi poate manifesta dragostea Lui prin voi, atunci El vă va folosi

– ţineţi minte cuvintele mele – El vă va folosi să ajutaţi multe cămine nevoiaşe din lumea dimprejurul vostru.

O căsnicie ca o grădină

(Mesaj transmis la nunta lui Sandeep (cel de-al treilea fiu al meu) şi Laura)

Prima căsătorie a fost organizată de Dumnezeu – într-o grădină. Faptul că şi noi sărbătorim această nuntă într-o grădină este un lucru cât se poate de bun. Edenul semăna cu această grădină în care ne aflăm aici, dar era cu mult mai frumoasă. Aşa că suntem foarte recunoscători lui Dumnezeu că ne putem întâlni aici la această nuntă.

Sandeep & Laura, vreau să vă prezint o promisiune din Isaia 58:11: „Veţi fi ca o grădină bine udată”. Şi eu aş adăuga: „Căsnicia voastră va fi ca o grădină bine udată”.

În Geneza 2 se spune că „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden …şi l-a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească”. A mai existat însă o altă grădină pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam şi Evei s-o lucreze – relaţia lor comună. Aceasta a fost grădina pe care n-au cultivat-o. Ei au permis diavolului să pătrundă între ei.

Domnul v-a dat astăzi amândurora o grădină s-o cultivaţi. Dacă este neglijată, orice grădină poate deveni foarte uşor o sălbăticie. În Proverbe 24:30-34, citim despre grădina unui leneş care se transformase într-o astfel de sălbăticie. Este ceea ce s-a întâmplat în multe căsnicii. Dar nu trebuie să se întâmple niciodată în a voastră. Promisiunea lui Dumnezeu pentru voi amândoi este: „Căsnicia voastră va fi ca o grădină bine udată”.

Vreau să vă vorbesc astăzi despre trei grădini descoperite în Scriptură:

    1. Grădina Edenului.
    2. Grădina Ghetsimani şi Calvarul.
    3. Grădina Mirelui (din Cântarea Cântărilor).

Păcatul a venit în grădină. Mântuirea a venit de asemenea în grădină. Şi căsnicia voastră poate fi ca o grădină care-L glorifică pe Hristos.

1.Grădina Edenului

Cum a intrat păcatul în grădină? În esenţă, datorită a două atitudini greşite pe care le-au avut Adam şi Eva.

Prima a fost mândria. Ei au gândit că ştiau mai bine decât Dumnezeu. Au crezut că Îl puteau desconsidera pe Dumnezeu şi merge mai departe. Tot aşa gândesc şi mulţi oameni din lume.

A doua a fost egoismul. S-au gândit la ceea ce ar fi putut obţine pentru ei înşişi dacă ar fi mâncat din fruct. Spune acolo că „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit să facă pe cineva mai înţelept”.

La început, mândria şi egoismul au fost cauzele păcatului. Şi acestea sunt rădăcinile întregului păcat din rasa umană de astăzi – şi multe sunt manifestările acestora.

În esenţă, omul este centrat în el însuşi şi doreşte să trăiască o viaţă independentă de Dumnezeu. Aşa vine păcatul.

2.Grădina Ghetsimani şi Calvarul

Păcatul a venit într-o grădină. Şi Isus a zămislit mântuirea noastră tot într-o grădină.

Mulţi ştiu despre grădina Ghetsimani. Dar ei nu ştiu că Isus a fost răstignit tot într-o grădină şi că tot într-o grădină a fost şi îngropat. Ioan 19:41 spune: „În locul unde fusese răstignit era o grădină şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni”.

Isus a fost trădat într-o grădină, a fost răstignit într-o grădină, a fost îngropat într-o grădină şi a fost înviat din morţi într-o grădină. Mântuirea a venit pentru voi amândoi în acea grădină. Câştigul a tot ceea ce Isus a făcut în acea grădină poate fi astăzi al vostru.

Când ne uităm la viaţa pământească a lui Isus, vedem în ea exact opusul mândriei şi al egoismului pe care-l întâlnim în rasa lui Adam.

În viaţa lui Hristos vedem o smerenie care era gata să facă întocmai ce Tatăl Lui aştepta de la El – chiar dacă aceasta a însemnat în final să moară pe o cruce. El a ales prompt acea cale – fără nicio reţinere.

Totodată, Hristos se gândea la nevoile altora şi nu la cele ale Lui – şi era gata să Se sacrifice pe Sine ca să-i ajute pe alţii. Aceasta este atitudinea pe care El o aşteaptă s-o manifestaţi şi voi doi.

3.Grădina Mirelui

A treia grădină la care doresc să mă refer nu este una bine-cunoscută majorităţii creştinilor. Această grădină este menţionată în Cântarea Cântărilor (care este un cântec ce descrie relaţia dintre un Mire şi o Mireasă, dintre un soţ şi o soţie).

În Cântarea Cântărilor 4:12, Mirele spune: „Mireasa mea este ca o grădină închisă”. Aici mirele este Hristos. Şi noi, mireasa Lui, trebuie să fim o grădină păstrată numai pentru El. Iată ceea ce trebuie să înţelegeţi înainte de toate: Sunteţi chemaţi să plantaţi împreună o grădină în căsnicia voastră. Dar acea grădină nu este în primul rând pentru câştigul vostru, sau pentru câştigul

altora, ci pentru Domnul. Ţineţi minte întotdeauna acest lucru – căsnicia voastră este menită a fi o grădină pentru Domnul. Apoi, ca produs secundar, alţii vor fi de asemenea binecuvântaţi prin ea.

Aceasta este ceea ce Isus a propovăduit. Când cineva L-a întrebat care era cea mai mare poruncă din lege, El a răspuns: „Cea mai mare poruncă este să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta – şi apoi vei putea să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (parafrazare Matei 22:37-40).

Viaţa noastră trebuie să înceapă întotdeauna cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva separat şi nu împreună – aşa încât, atunci când Adam şi-a deschis ochii, prima persoană pe care a văzut-o a fost Dumnezeu, şi nu Eva. Iar când Eva a fost creată mai târziu şi şi-a deschis ochii, prima persoană pe care ea a văzut-o a fost tot Dumnezeu, şi nu Adam. Acesta este parcursul care trebuie să existe întotdeauna în viaţa voastră, dacă e ca mariajul vostru să fie ca o grădină bine udată.

Orice grădină are nevoie de ploaie. Şi în noul legământ avem oportunitatea să fim umpluţi cu Duhul Sfânt – ploaia cerurilor. Vreau să vă încurajez să-L căutaţi pe Dumnezeu cu toată inima pentru aceasta. A fi plin de Duhul Sfânt înseamnă să ai fiecare domeniu al vieţii sub controlul Duhului Sfânt. Deschide- te atunci ploii cerului în fiecare zi din viaţa ta.

Văd că există o mare diferenţă între cultura răsăriteană şi cea apuseană. Dar în ambele culturi mândria este aceeaşi! În cultura răsăriteană – în căsniciile din India – nu se cântă: „Iată, vine mireasa“. Se cântă: „Iată, vine mirele“. La unele căsătorii indiene, mirele vine călărind un cal pentru că el este persoana importantă, din nunta răsăriteană. Iar mireasa merge pe jos în spatele calului, pentru că este considerată inferioară. Aceasta este cultura răsăriteană.

Totuşi, în cultura apuseană, lucurile sunt inversate. Aici, în timpul ceremoniei, toată lumea se ridică în picioare pentru mireasă, dar nimeni nu se ridică pentru mire! Deoarece aici accentul este pe mireasă: „Iată, vine mireasa”!

Într-o cultură creştină, însă, ar trebui să fie: „Iată, vine Domnul“. Ambele culturi, răsăriteană şi apuseană, au fost mânjite de păcat. Într-una, bărbatul este proeminent, iar în cealaltă, femeia este cea proeminentă. Dar când Domnului i se dă primul loc, poţi atunci spune: „Iată, vine Domnul”.

Mai mult: în cultura răsăriteană, bărbatul se laudă: „Nu eu am cerut-o. Tatăl ei a venit şi m-a cerut.” Sesizaţi mândria aici? În cultura apuseană, însă, fata este cea care spune: „Nu eu l-am căutat. El a venit, m-a curtat şi m-a cucerit”. Şi aici este de asemenea mândrie.

Dar în cultura creştină noi spunem umili: „Domnul ne-a adus împreună. Noi Îl iubim pe Domnul şi suntem amândoi egali în ochii Lui.”

Vreau să vă încurajez pe amândoi să vă ridicaţi deasupra mândriei culturilor voastre specifice şi să fiţi creştini. Lăsaţi ca în fiecare dimineaţă cântecul vostru

să fie: „Iată, vine Domnul” – şi fie ca voi amândoi să fiţi slujitorii Lui smeriţi. Atunci, căsnicia voastră va fi ca o grădină bine udată.

Împreună cu mândria, egoismul este de asemenea comun tuturor culturilor. Când un bărbat caută o fată cu care să se căsătorească, el caută într-un mod egoist, ghidându-se după frumuseţea fizică – o fată drăguţă. Şi când o fată caută un bărbat cu care să se căsătorească, ea caută în mod egoist banii – un bărbat bogat. Acest lucru este adevărat peste tot în lume.

Dar într-o cultură creştină alegi o persoană în primul rând pentru că acea persoană Îl iubeşte pe Domnul şi Îl onorează pe El. Şi de aceea vreau să vă îndemn pe amândoi să vă ridicaţi şi aici deasupra egoismului rasei umane.

Cum amândoi proveniţi din culturi diferite, cred că am clarificat faptul că nicio cultură nu este superioară alteia. Răsăritenii cred că sunt superiori apusenilor şi apusenii cred că sunt superiori răsăritenilor. Dar amândouă perspectivele sunt greşite. Cultura creştină este cea mai distinsă – şi pe aceasta doreşte Dumnezeu să o urmaţi voi.

Am dat o căutare pe ‘Google’ să aflu cum se plantează o grădină bună şi iată cinci reguli pe care le-am găsit:

        1. 1. Folosiţi seminţe care sunt rezistente la boli. Cheia pentru un control eficace al bolilor este prevenirea. Noi semănăm seminţe cu limba noastră. Asiguraţi-vă că nu răspândiţi boli prin cuvintele pe care vi le spuneţi unul celuilalt. Folosiţi cuvinte care sunt rezistente la boli atunci când vorbiţi. Unele boli necesită pulverizări frecvente cu insecticid care să protejeze plantele. Trebuie să fiţi necruţători cu limba voastră, dacă vreţi să evitaţi să aveţi în grădină buruieni. Sper că nu veţi permite niciodată buruienilor să crească în căsnicia voastră.
        2. 2. Îmbunătăţiţi solul cu fertilizatori. Dacă doriţi o căsnicie feiricită, încurajaţi-vă şi apreciaţi-vă unul pe altul. Îngrăşaţi pământul cu astfel de fertilizatori – şi atunci veţi obţine o recoltă bună!
        3. 3. Distrugeţi orice plante care au boli ce nu pot fi controlate. Acest lucru se referă la activităţi care au scăpat de sub control şi duc la dependenţă – cum ar fi uitatul prea mult la televizor. Distrugeţi aceasta – nu televizorul în sine, ci timpul pierdut în faţa lui. Controlaţi astfel de activităţi. Această regulă se referă la boli pe care nu le poţi controla. Dacă le poţi controla, atunci este bine. Dar este important să controlezi astfel de activităţi.
        4. 4. Tăiaţi frunzele bolnave imediat ce le observaţi. Înseamnă că, imediat ce ai realizat că ai rănit-o pe cealaltă persoană – aceasta fiind frunza bolnavă, tai-o imediat. Cere imediat iertare. Şi iartă neîntârziat. Altminteri, astfel de probleme pot deveni mai mari. Şi încă un lucru: Aruncă acea frunză bolnavă: Nu-ţi aminti trecutul.
        5. 5. Nu planta mai mult decât poţi să îngrijeşti în mod corespunzător. Nu aglomera plantele. Aglomerarea împiedică mişcarea aerului curat şi expunerea suficientă la lumina soarelui. Ceea ce înseamnă că n-ar trebui să încerci să faci prea multe lucruri în cele 24 de ore pe zi, încât grădina căsniciei tale să fie neglijată – şi familia ta să devină ultima prioritate. Grădina „familiei” tale trebuie întotdeauna să fie prioritatea ta Numărul Unu. Supra-aglomerarea va împiedica expunerea suficientă la lumina soarelui (lumina lui Dumnezeu) precum şi aerisirea (părtăşia bună dintre voi amândoi).

Acestea sunt legile pe care Dumnezeu Însuşi le-a făcut pentru grădinile din întreaga lume. Aşa că, fă din familia ta prima ta prioritate.

Şi acum permiteţi-mi să mă întorc la Cântarea Cântărilor 4:16: „Scoală-te, vântule de miazănoapte! Vino, vântule de miazăzi! (Vântul din nord este rece şi vântul din sud este cald) . Suflaţi peste grădina mea, ca să picure mirosurile din ea! – Să intre preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce din roadele ei alese!”

În fiecare căsnicie ne vom confrunta cu vântul nordic, rece, al adversităţii şi cu vântul sudic, cald, al prosperităţii. Dar când Isus este Capul nostru şi Îi permitem Lui să ne controleze viaţa atunci, fie că ne confruntăm cu adversitate sau cu prosperitate, încercare sau mulţumire, amândouă aceste vânturi vor răspândi mireasma lui Hristos prin noi.

În lume, oamenii nu pot face acest lucru. Ei se plâng chiar şi împotriva lui Dumnezeu în perioadele de adversitate. Toţi oamenii din lume se pot descurca cu vântul sudic, al prosperităţii. Dar ei nu se pot descurca şi cu vântul nordic, al adversităţii.

Mireasa lui Hristos, însă, se poate descurca în mod victorios atât cu adversitatea cât şi cu prosperitatea. La fel poate fi şi pentru voi – şi pentru noi toţi care suntem căsătoriţi.

Şi în final, citim aici: „Să intre preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce din roadele ei alese!” Biruinţele tale în timp de nenorocire sunt de văzut doar pentru Domnul – şi nu ca tu să te lauzi faţă de alţii. Domnul vede viaţa ta în secret atunci când alţii n-o văd. Şi când intră în grădina Lui, El ar trebui întotdeauna să găsească acolo ceva care să-I desfate inima.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Amin.

Mesaje transmise la nunţile celor patru fii ai noştri

(Mesaj transmis la nunta lui Sunil (al patrulea fiu al meu) şi Anugrah)

Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul vieţii noastre, al casei noastre şi a tot ceea ce există în această lume – fiindcă Dumnezeu a creat această lume prin Cuvântul Lui. Aşa că, dacă păstrăm ca fundament al nostru doar Cuvântul lui Dumnezeu, nimic nu poate merge rău.

În Exod 25, vedem pentru prima dată cum Dumnezeu Îşi descoperă dorinţa Sa de a locui cu omul. Dumnezeu spune acolo în Exod 25:8„Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor”. Se referă la cortul peste care stătea focul lui Dumnezeu – slava lui Dumnezeu care-i evidenţia pe acei israeliţi drept diferiţi de toate celelalte popoare din lume.

Este uşor să faci un cort întocmai ca cel despre care citim în Exod, pentru că acolo sunt indicate toate dimensiunile lui. Putem face o reproducere exactă a acelui cort, dar acolo există totuşi un lucru pe care nu-l vom putea copia – slava lui Dumnezeu care stătea peste el. Cel mai important lucru referitor la acel sanctuar era slava lui Dumnezeu care stătea peste el – ea arăta prezenţa Lui în poporul Lui.

Sunil şi Anugrah, acum că vă căsătoriţi, cel mai important lucru pe care voi trebuie să-l realizaţi este să faceţi din casa voastră un sanctuar pentru Dumnezeu - nu un loc unde căutaţi să vă faceţi unul altuia pe plac, deşi trebuie să căutaţi să vă faceţi pe plac unul altuia; nici măcar un loc unde să-i binecuvântaţi pe alţi oameni, deşi casa voastră ar trebui să-i binecuvânteze pe alţi oameni; dar, în primul rând, un loc unde Dumnezeu Îşi poate manifesta prezenţa şi unde Isus se simte acasă. Dumnezeu spune: „Să-Mi facă un loc pentru Mine unde să locuiesc.”

Şi doresc să vă spun amândurora: Dumnezeu vă porunceşte să zidiţi o casă în care să locuiască El.

Ştim cu toţii cum se întâmplă să mergem în unele case şi să nu ne simţim ca acasă. În timp ce, în alte case, chiar din momentul în care intrăm, oamenii ne fac să ne simţim complet ca acasă. Este greu să explicăm acest sentiment, dar îl cunoaştem cu toţii. O casă creştină trebuie să fie un loc unde Isus se simte complet ca acasă. Adică El se bucură de tot ceea ce vede acolo. Se bucură de cărţile pe care le citeşti, revistele pe care le cumperi, de conversaţiile dintre soţ şi soţie, de lucrurile despre care discutaţi, de programele pe care le vizionaţi la televizor şi de tot restul. În multe case creştine, există versete din Biblie atârnate pe pereţi. Dar acolo Isus nu se simte acasă.

Vă puteţi imagina cu ce anticipare teribilă i-a adus Dumnezeu pe Adam şi Eva împreună. Ce planuri minunate avea El pentru ei ca Tată. Eu sunt tată şi ştiu

cu ce anticipare îmi privesc astăzi fiul căsătorindu-se. Dar ceea ce simt eu este doar o fracţiune din ceea ce a simţit Dumnezeu când i-a adus împreună pe Adam şi Eva. El a sperat că ei vor avea acolo o casă minunată în care El va fi întotdeauna primul. Dar cât de repede a fost Dumnezeu dezamăgit! Nu S-a supărat pe ei; S-a întristat. Cred că astăzi e multă tristeţe în inima lui Dumnezeu când vede starea multor case creştine unde nu e nicio pace, ci numai ceartă şi luptă. Se întorc către El numai atunci când dau de necaz. Oamenii lumii se întorc spre Dumnezeu numai atunci când se confruntă cu unele probleme. Dar, ca şi creştini, noi trebuie să fim diferiţi. Dumnezeu nu este un număr de urgenţă la care să sunăm când ne găsim în vreo greutate. Nu. Dumnezeu trebuie să fie tot timpul Centrul vieţii noastre.

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat exact aşa cum primim „Instrucţiunile de utilizare ale producătorului” odată cu achiziţionarea oricărui aparat. După ce cumpărăm un aparat electronic, toţi suntem foarte atenţi să urmăm întocmai acele instrucţiuni. Dacă aparatul are vreo problemă şi-l duci producătorului, prima întrebare pe care ţi-o va pune va fi: „Ai urmat întocmai instrucţiunile din manualul producătorului?” De fapt, pe majoritatea certificatelor de garanţie se precizează clar că garanţia se anulează, dacă nu respecţi instrucţiunile întocmai.

Însă ceea ce este extraordinar despre Dumnezeu e faptul că, oricând mergem la El cu viaţa noastră stricată, El încă este doritor să ne-o repare. Ce primim de la El nu are doar un an garanţie! Ci garanţie pe viaţă! Dacă vii la El cu viaţa ta stricată, El ţi-o va îndrepta. Acesta este lucrul minunat despre Dumnezeu – El este un Tată iubitor. Şi este foarte important să ştii că Acela care îţi cere să-I faci Lui un sanctuar din casa ta este un Tată iubitor. El este foarte, foarte interesat de viaţa voastră, chiar din această primă zi şi El doreşte să fiţi fericiţi până în ziua când Isus se va întoarce.

De câteva decenii gust puţin din această fericire cu soţia mea în viaţa noastră conjugală. Şi pot să vă spun că cea mai minunată viaţă pe care o puteţi trăi vreodată este una în care Isus este Centrul vieţii voastre şi unde totul în casa voastră e determinat de faptul dacă familia voastră îl face sau nu pe Isus fericit- modul în care vă petreceţi timpul, modul în care vă cheltuiţi banii şi modul în care faceţi orice altceva. Dacă trăiţi aşa, atunci când veţi ajunge la sfârşitul vieţii sau dacă Hristos se întoarce între timp şi veţi sta înaintea Lui, El vă va spune: „Bine făcut”. Nu va conta ce au crezut alţii despre voi.

O trăsătură a omului este aceea că el judecă după aparenţele exterioare. Eu însumi am făcut acest lucru mulţi ani, când eram legalist. Dar acum văd mai limpede că inima este cea la care se uită Dumnezeu. Vreau să vă amintesc amândurora că inima voastră este cea care trebuie să fie întotdeauna pură. Este un lucru secundar dacă locuinţa voastră e un palat sau o colibă – aparenţa exterioară este secundară. Inima voastră este ceea ce Dumnezeu vede. Aşa că asiguraţi-vă că inimile voastre sunt împreună un sanctuar – un loc sfânt

– pentru ca Dumnezeu să locuiască acolo.

1.O casă unde este pace

Unde locuieşte Dumnezeu? În primul rând într-o casă unde este pace. Când Isus Şi-a trimis ucenicii în diferite locuri ca să predice, El le-a spus în, Luca 10:5-7, să caute o casă unde era pace. Şi când ar fi găsit o casă de acest fel, trebuiau să stea numai acolo şi să nu mai caute altă casă. De ce i-a îndrumat El astfel? Pentru că ştia că nu vor găsi multe case unde să fie pace.

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde nu e nicio luptă. Pentru ce se luptă între ei soţii şi soţiile în toate situaţiile? În principal, pentru lucruri materiale – nişte chestiuni pământeşti care nu merg bine. Lucrurile vor merge prost în această lume. Dar când ceva merge prost, aminteşte-ţi că singurul lucru grav este păcatul. Toate celelalte lucruri sunt secundare şi neimportante. Sper ca amândoi să vedeţi clar acest lucru: Că singurul lucru care este grav e păcatul. Dacă purtaţi amărăciune tot timpul şi nu vorbiţi unul cu altul datorită problemelor pământeşti, acest lucru va îndurera inima lui Dumnezeu. Permiteţi-mi să vă împărtăşesc această fărâmă de înţelepciune: Urâţi păcatul – deoarece acesta este singurul lucru care vă poate distruge căsnicia.

Amintiţi-vă: casa voastră trebuie să fie un sanctuar pentru Dumnezeu. Şi dacă intervine ceva care tulbură pacea din casa ta, ea nu va mai fi un sanctuar. Nu spun că Domnul se va mânia pe voi şi vă va blestema. Nu. El niciodată nu vă va blestema şi nici nu se va mânia pe voi. Dar El va fi nefericit. Şi sunt sigur că doriţi ca Isus să fie fericit în casa voastră din Ziua Unu.

Mă rog ca în tot ceea ce faceţi să spuneţi: „Doamne, nu ne interesează dacă oamenii sunt sau nu fericiţi cu noi. Tu eşti fericit? Este ceva în viaţa noastră, în gândurile noastre sau în atitudinea noastră unul faţă de celălalt care Te face nefericit pe Tine? Noi vrem ca Tu să fii fericit în casa noastră. Vom evalua totul în viaţa noastră prin această întrebare: Îi va face acest lucru plăcere Domnului”. Vă puteţi imagina cum va fi atunci casa voastră? Va avea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu care strălucea deasupra cortului. Şi oamenii vor fi atraşi către Dumnezeul Cel Viu prin casa voastră.

Dumnezeu locuieşte acolo unde amândoi, soţul şi soţia, sunt gata să renunţe la drepturile lor de dragul păcii. A venit odată un cuplu la mine, care se aflau în drum să prindă un tren şi mi-au spus: „Frate Zac, poţi să ne dai o povaţă în două minute?” Am spus: „Sigur. Iat-o: Fiţi întotdeauna gata să vă cereţi iertare unul altuia; şi întotdeauna gata să vă iertaţi unul pe celălalt.”

Dacă eşti gata să ceri iertare imediat ce ai făcut ceva rău şi eşti gata să ierţi imediat ce persoana de lângă tine îţi cere iertare, pot să vă dau garanţie scrisă că în fiecare zi casa voastră va fi o casă de pace.

Casa voastră poate fi aşa. Dar trebuie să fiţi foarte sensibili cu privire la acest aspect. Dacă îţi intră un ţepuş în picior, nu aştepţi nici măcar o secundă până să-l scoţi. În acelaşi fel, imediat ce simţi vreo tulburare în inimă, trebuie s-o îndepărtezi numaidecât. Este un ţepuş; şi te va distruge. Îţi va contamina inima

mai mult decât ar putea să-ţi infecteze un ţepuş piciorul. Urmăreşte pacea cu orice preţ. Nu contează ce altceva ai putea pierde – bani sau orice altceva. Acele lucruri nu sunt la fel de importante ca pacea. Sper că amândoi recunoaşteţi că, dacă ar fi să puneţi în balanţă pacea şi banii, pacea ar cântări mult mai mult decât banii. Amintiţi-vă acest lucru!

Merge ceva prost în casa ta într-o zi? S-a ars mâncarea? Nu contează. Ce contează că nu poţi mânca o mâncare pentru că s-a ars? Poate că aceasta te va menţine mai viguros şi mai sănătos şi te va face chiar mai spiritual! Dar dacă te superi din cauza aceasta, atunci diavolul a câştigat!

Amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu primul cămin pe care l-a întemeiat Dumnezeu. Diavolul de-abia aştepta pe furiş, încercând să pătrundă între Adam şi Eva. Şi a reuşit. A reuşit să intre şi între Iov şi soţia lui. Şi a reuşit să intre la fel de bine şi între Isaac şi Rebeca.

Niciodată voia lui Dumnezeu nu este ca Satan să intre între soţ şi soţie. Aşa că fie ca niciodată să nu vi se întâmple acest lucru. Fie ca Dumnezeu să se bucure de casa voastră întotdeauna şi fie ca El să vă asigure pacea tot timpul.

2. Unde soţul şi soţia sunt pocăiţi şi zdrobiţi

Al doilea lucru pe care doresc să-l spun se găseşte în Isaia 57:15:

„Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit“. Dumnezeu locuieşte cu aceia care sunt plini de căinţă şi zdrobiţi în duh. O persoană zdrobită este una care e mai conştientă de propriile lipsuri şi eşecuri, decât de cele ale oricui altcuiva. Lumea este plină de oameni care sunt conştienţi de eşecurile altor oameni. Astăzi, în casele obişnuite, conversaţiile se referă în majoritatea lor la eşecurile altor oameni şi ale familiilor acelora. Suntem grabnici să observăm eşecuri în ceilalţi. Adeseori însă, nu vedem lucrurile bune din acei oameni. Toţi ne facem vinovaţi de acest lucru. În trecut, eu însumi am fost vinovat de aceasta. Dar Dumnezeu mi-a dat lumină asupra acestui rău şi m-am pocăit.

Nu avem niciun drept să aruncăm cu pietre în nimeni pentru că noi înşine suntem păcătoşi, salvaţi de harul lui Dumnezeu. Dar din fericire suntem oameni care nu vrem să continuăm să facem iar şi iar acelaşi păcat – în special, păcatul discutării greşelilor altor oameni. Ştim cu toţii diferenţa dintre o oglindă de baie şi una de maşină. Într-o oglindă de baie, ne vedem propria faţă. Într-o oglindă de maşină vedem faţa altcuiva. Ni se spune în Iacov 1:23-25 că Biblia este ca o oglindă. Dar este vorba de o oglindă de baie sau una de maşină? A cui faţă o vedeţi acolo? Vezi în ea un cuvânt pe care să-l predici altcuiva? Ori vezi în ea ceva ca tu însuţi nu asculţi. În Evrei 10:7, spune că „În sulul Cărţii este scris despre mine“.

Mi-am petrecut mulţi ani din viaţă prosteşte, uitându-mă în Cuvântul lui Dumnezeu ca într-o oglindă de maşină, căutând versete pe care să le predic altor oameni. Şi în acei ani am fost nenorocit şi i-am adus totodată şi pe alţii în robie. Dar acum am fost eliberat de toate acelea. Am încă propriile mele

convingeri, dar nu le impun niciodată altora. Le împărtăşesc altora, dar niciodată nu le impun asupra lor, pentru că nu aceasta este treaba mea. Trebuie să trăiesc numai înaintea Feţei lui Dumnezeu.

Şi acum ştiu acest adevăr minunat că poate cealaltă persoană nu are atâta lumină cât mi-a dat mie Dumnezeu. Acest adevăr m-a ajutat atât de mult în ultimii 20 de ani şi mai bine. Înainte, mă aşteptam ca toată lumea din jurul meu să aibă aceeaşi lumină şi înţelegere a păcatului pe care o aveam eu. Dar am descoperit de-a lungul anilor că fiecare persoană are numai o anumită măsură de lumină şi înţelegere. Şi Dumnezeul Cel Atotputernic aşteaptă ca fiecare persoană să trăiască potrivit luminii pe care ea însăşi o are, şi nu potrivit luminii pe care o are altcineva. Ştim câtă lumină ne-a dat Dumnezeu nouă. Dar nu ştim câtă lumină i-a dat Dumnezeu celeilalte persoane. Aşa că trebuie să fim îndurători.

[În acest moment al discursului, lumina electrică s-a stins datorită unei întreruperi de electricitate.]

Aţi văzut cum s-a stins chiar acum lumina! Aceasta este o ilustraţie. Înţelegeţi că unii oameni văd clar lucrurile, într-o lumină foarte strălucitoare, în timp ce alţii văd lucrurile într-o lumină mai înceţoşată. A fost bine că Dumnezeu ne-a arătat o demonstraţie a acestui adevăr în faţa ochilor noştri chiar acum – cu lumina care s-a stins!

Deci Sunil: Admite faptul că Anugrah poate nu are la fel de multă lumină ca tine în unele domenii.

Şi Anugrah: Admite faptul că poate Sunil nu are la fel de multă lumină ca tine în unele domenii.

Fiecare trebuie să trăiţi potrivit luminii pe care tu o ai, şi să-l lăsaţi pe celălalt să trăiască potrivit luminii pe care el sau ea o are.

Un elev de clasa a şasea ştie mai multe decât un elev de clasa a doua. Aşa că dacă un elev de a şasea se aşteaptă ca cel de a doua să ştie la fel de multe ca el, atunci e nebun. Şi dacă eu, la vârsta de 65 de ani, mă aştept ca un tânăr de 26 de ani să aibă la fel de multă lumină şi înţelegere asupra căilor lui Dumnezeu după cum am eu, atunci înseamnă că sunt nebun. Dar nu voi fi nebun.

Mulţi creştini sunt nebuni. Ei se aşteaptă ca alţii să capete înţelepciunea pe care ei înşişi au căpătat-o în 30 de ani.

Câtă înţelepciune mă aştept atunci să aibă acest cuplu? Doar înţelepciunea oamenilor aflaţi la 20 de ani.

Şi Sunil şi Anugrah: vă voi spune ceva care să vă încurajeze. Probabil veţi face de zece ori mai puţine lucruri nebuneşti decât am făcut eu când eram de vârsta voastră! Sper că aceasta vă încurajează. Dar Dumnezeu a fost îndurător cu mine şi El m-a încurajat în ciuda tuturor greşelilor mele.

Permiteţi-mă să vă spun ceva amândurora ca un tată. Şi fiindcă veni vorba, Anugrah, nu sunt socrul tău, tatăl tău după lege. Cu mult timp în urmă am decis că, atâta timp cât eu nu mai sunt sub lege, ci sub har, nu voi avea niciodată o noră, o fiică după lege, ci numai fiice. Poţi să mă testezi în următorii ani să vezi dacă te tratez ca pe o fiică sau ca pe o noră. Şi dacă alunec vreodată, te rog aminteşte-mi ce am spus astăzi, că te voi trata ca pe o fiică. Aşa voi face.

Ceea ce vreau să vă spun ca tată al vostru este că niciodată nu voi aştepta de la voi să aveţi lumina şi înţelepciunea pe care o am eu. Sper să aveţi la fel de multă înţelepciune ca mine înainte să ajungeţi la vârsta de 65 de ani – poate când veţi avea 45 de ani. Şi când veţi avea 65 de ani, sper să aveţi mult mai multă înţelepciune decât am eu chiar acum.

Aşa că, atunci când întâlniţi oameni care se aşteaptă să aveţi înţelepciunea pe care ei au acumulat-o în 40 de ani, să nu ţineţi seama de ei. Există un verset scump în Isaia 42:19 care spune că adevăratul slujitor al Domnului este atât orb, cât şi surd. Fiţi orbi şi surzi la opiniile oamenilor din jurul vostru. Acel verset m-a ajutat extraordinar de mult. Vă va ajuta şi pe voi. Numai dacă sunteţi orbi şi surzi la opiniile oamenilor din jurul vostru puteţi trăi înaintea feţei lui Dumnezeu ca slujitori ai Săi.

Aşadar căutaţi să vedeţi ce merge prost cu voi înşivă şi nu cu alţii pe care-i criticaţi. Dacă alţii vor să se distrugă, criticându-vă, lăsaţi-i să se distrugă. Dar eu am decis cu mulţi ani în urmă că nu mă voi distruge pe mine însumi în acest fel. Am făcut multe prostii în zilele tinereţii mele. Dar am puţin mai multă înţelepciune acum. Pavel spunea: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11).

Vreau de asemenea să vă încurajez pe amândoi să vă maturizaţi repede.

3. Unde soţul şi soţia sunt sfinţi

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde soţul şi soţia umblă în fiecare zi în sfinţenie.

Ni se spune în Ezechiel 43:12:

„Aceasta este legea casei – tot locul pe care-l va cuprinde ea este preasfânt”.

Cortul are trei părţi – Curtea din Afară, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Şi, dintre toate trei, Locul Preasfânt era cel mai mic.

Dar citim aici că, în noul legământ, nu va mai exista nicio curte din afară sau loc sfânt. Tot locul va fi Locul Preasfânt. Aceasta înseamnă că slava lui Dumnezeu sub noul legământ nu va sta doar într-un colţ, ca în cortul întâlnirii, ci peste toată construcţia.

În cazul vieţii voastre acest lucru înseamnă că urmează să fiţi sfinţi tot timpul – nu doar Duminica, ci în fiecare zi. Veţi fi sfinţi, nu numai când citiţi Biblia, ci în

toate lucrurile pe care le faceţi. Fiecare ungher şi colţişor al vieţii şi al casei voastre urmează să fie sfânt. Şi sfinţenia nu este o chestiune de respectare a unor rituale religioase, ci de evitare a oricăror lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu – potrivit luminii pe care o aveţi. Fie ca acest lucru să fie adevărat în amândouă vieţile voastre.

Dumnezeu are un plan minunat pentru viaţa voastră împreună. La început, când Dumnezeu l-a creat pe Adam, nu exista nicio Eva. Dumnezeu a suflat viaţă în Adam şi când Adam a deschis ochii prima persoană pe care a văzut-o a fost Dumnezeu. Şi eu sper, Sunil, că prima persoană pe care o vezi în fiecare zi, în viaţa ta, va fi Dumnezeu Însuşi. Apoi Dumnezeu l-a trimis pe Adam într-un somn adânc şi i-a luat una din coastele sale şi a făcut-o pe Eva. Şi când Eva a deschis ochii, prima persoană pe care a văzut-o a fost tot Dumnezeu. Şi sper, Anugrah, că prima persoană pe care o vei vedea în viaţa ta va fi Dumnezeu Însuşi. Eva nici măcar nu ştia că Adam exista, atunci când L-a văzut pe Dumnezeu. Numai după aceea Dumnezeu a adus-o pe Eva lui Adam şi i-a spus:

„DA. Acum voi amândoi vă puteţi căsători”. Ei se iubeau cu adevărat atunci – pentru că ei amândoi Îl văzuseră mai întâi pe Dumnezeu. Acesta este secretul unei dragoste nesfârşite în căsnicie – amândoi trebuie să-L vedeţi mai întâi pe Dumnezeu.

Şi ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Adam, El a făcut de asemenea pentru tine, Sunil. Acum 26 de ani când te-ai născut, noi eram fericiţi ca şi părinţi ai tăi. Dar Dumnezeu ştia despre naşterea ta cu mult înainte de acea zi. Numele tău era scris în Cartea Vieţii cu mult înainte ca eu şi mama ta să ne căsătorim. Adevărul extraordinar este că Dumnezeu planificase şi căsătoria ta, înainte să te naşti. Şi aşa, la câţiva ani după ce te-ai născut, Dumnezeu a adus pe lume o fetiţă, într-o altă parte a Indiei – cu un plan pe care tu nu-l cunoşteai şi despre care nu ştia nici Anugrah. Dumnezeu este un Peţitor extraordinar şi El a avut acest plan minunat pentru voi amândoi, despre care n-aţi ştiut nimic niciunul dintre voi. Şi pe măsură ce această fetiţă a crescut, tot timpul Dumnezeu te-a avut pe tine în minte pentru ea. Şi apoi, într-o zi, El v-a adus pe amândoi împreună, exact la fel cum El i-a adus împreună pe Adam şi pe Eva. Cât de bun a fost Dumnezeu cu voi!

Aşadar, rugăciunea mea pentru voi amândoi este ca Dumnezeu să se bucure cu adevărat de viaţa voastră şi să faceţi din căminul vostru un sanctuar.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Amin.

 

 

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare!” (F.Ap. 3:19)

  Cuvântul “pocăinţă” este unul dintre cele mai puţin dorite şi folosite cuvinte ale limbii noastre. Omului firesc pur şi simplu nu-i place să audă acest cuvânt, nicidecum să îl accepte ca pe o acţiune neapărat necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Dacă atunci când vorbim despre “credinţă” vom găsi poate câţiva ascultători, nu la fel stau lucrurile cu pocăinţa. De aceea, mulţi falşi slujitori ai Evangheliei l-au scos din vocabularul lor, îndemnând oamenii doar “să creadă”.

  Cu toate acestea, Scriptura rămâne fermă, atât în Vehiul Testament, cât şi în Noul Legământ. Prorocii din vechime au chemat oamenii la pocăinţă, la fel şi Ioan Botezătorul, apoi Domnul Isus. Apostolii au continuat cu acelaşi mesaj afirmând că: “…Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.Ap. 17:30)

   Ce vom face noi astăzi? Vom continua să trăim acest adevăr în viaţa noastră spirituală şi să-l proclamăm fără teamă în mijlocul unei lumi care îşi astupă urechile? Sau vom încerca să ne “îndulcim” mesajul, chemându-i pe oameni la binecuvântare?

   Pocăinţa este condiţia necesară pentru trezirea Bisericii lui Hristos din vremurile de pe urmă. În şase din şapte cazuri, Domnul porunceşte Bisericilor din Apocalipsa să se pocăiască. Vom asculta de acest mesaj, pocăindu-ne pentru ca “să vină de la Dumnezeu vremurile de înviorare”, sau îl vom ignora, ca de atâtea alte ori?

   Domnul să lucreze  în noi şi să ne trezească spre a ne apropia de El cu semerenie, cu pocăinţă şi cu încrederea că El are lucruri neimaginate pe care vrea să le facă cu noi şi prin noi!

Sursa:  http://trezireazi.wordpress.com/

ravenhill

D

De ce întârzie trezirea?

Leonard Ravenhill

Traducere de Valentin Popovici

 de ce intarzie trezirea

Cuprins:

Cuvântul traducătorului

Cuvânt înainte

1. Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

2. Rugăciunea atinge veşnicia

3. La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

4. Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

5. O trezire într-un cimitir plin cu oase

6. Trezirea întârzie… fiindcă…

7. Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

8. Credincioşii necredincioşi

9. Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte!

10. Focul naşte foc!….

11. De ce atâta nepăsare?

12. O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

13. Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

14. Un constructor al Împărăţiei

15. Însemnat – „PENTRU CRISTOS!”

16. „Dă-mi copii, sau mor!”

17. „Gunoiul lumii acesteia”

18. Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

19. După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

20. Cunoscut în iad

Cuvântul traducătorului

Prezint fraţilor mei români această lucrare cu dorinţa să fie citită şi recitită cu atenţie. Ravenhill e un Ezechiel care aude glasul Domnului: „Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor sufleteşti ai lui Israel!” Scopul cărţii e să ne vedem starea şi să ne pocăim înaintea Domnului. Ştiu că unele pagini nu sunt uşor de citit. Ravenhill e direct, tăios, dur. Cred însă că mesajul lui e bine venit.

Deşi e o culegere de articole, tema unificatoare a cărţii e trezirea. Ravenhill n-o defineşte; e ceva dincolo de cuvinte. În mod tradiţional, prin „trezire spirituală” se înţelege acea lucrare măreaţă a Duhului Sfânt prin care mulţimile sunt atrase în masă de mesajul Evangheliei la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Cristos. Ca şi „ungerea”, care”- în cuvintele lui Ravenhill – „pătrunde, străpunge şi cutremură”, „trezirea” e o lucrare a lui Dumnezeu. Oamenii sunt instrumente ale harului. Tocmai de aceea, trezirea cea aşteptată, cea minunată, cea mult dorită, trebuie să înceapă în Biserică. Am tradus această carte fiindcă am văzut în ea un apel patetic adresat Bisericii să se întoarcă la creştinis­mul primar, apostolic, nou-testamental. Aşa am învăţat credinţa. E un apel înainte de ceasul din urmă!

Cu fiecare rând tradus, am pus o rugăciune. Dumnezeu poate face şi azi lucrări minunate! „Însufleţeste-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne!”

Valentin Popovici

Cuvânt înainte

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează nor­mal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la mo­mente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs nor­mal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca ex­tremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele aces­tea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod con­venţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să aver­tizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism per­manent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul aces­ta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

A. W. Tozer (1972)

 

Prefaţă la Prima Ediţie

Iată aici darul meu sărac de pâinişoare şi peşti, o mâncare simplă, fără frişca şi ciocolata torturilor de nuntă. Mă simt ca marinarul acela pe care l-am văzut lovind într-un camarad, „fiindcă mi-a insultat mama”, spunea el. Tot aşa, azi Domnul meu e insultat, iar Biserica Lui e ponegrită. Şi, credeţi-mă, sub această dublă ruşine, mă revolt. Biserica are mulţi duşmani. Poate sabia mea să doarmă? Nicidecum!

Cred că un milion de cititori ai revistei „Vestitorul Venirii Sale” au citit unele capitole din această carte, care au apărut acolo ca articole. „Vestitorul” a apărut în limbile spaniolă, germană, franceză, etc. Destul să spunem că prin această revistă cât şi prin ”Mărturia Alianţei” şi prin alte pe­riodice, Dumnezeu a găsit cu cale să folosească aceste eseuri neacademice ca mijloace de binecuvântare pentru mulţi. Mă rog ca şi voi, cititorii mei, să fiţi plini de îngăduinţă şi să găsiţi ajutor prin ele.

Sincerele mele mulţumiri prietenului şi sfetnicului meu spiritual, Dr. A. W. Tozer, pentru bunăvoinţa arătată în scrierea Cuvântului înainte. Mii de mulţumiri sorei Hines şi fiicei, Ruth, pentru minunata lucrare de tipografiere şi corectare a manuscriselor (orice profit din urma vânzării acestei cărţi va merge pe câmpul misionar în străinătate). Să trăim având valorile veşniciei în faţa noastră.

Leonard Ravenhill (1972)

 

„Nici erudiţia înaltă, nici dicţiunea perfectă, nici capacitatea mintală deosebit de largă, nici floarea elocvenţei, nici înfăţişarea atrăgătoare a persoanei, nimic din acestea nu pot înlocui lipsa de foc lăuntric. Rugăciunea se ridică prin foc. Flacăra lăuntrică dă rugăciunii atât mişcare cât şi aripi, atât energie cât şi pasiune. Tămâia n-are nici un rost fără foc; nici rugăciunea fără flacără”.

E. M. Bounds

„Prin credinţă şi rugăciune, ridicaţi mâinile care au căzut jos fără putere; întăriţi genunchii slăbănogiţi. Mai păstraţi zilele acelea de post şi rugăciune? Luaţi cu asalt tronul harului şi nu vă îndepărtaţi de lângă el fără răspuns; harul dumnezeiesc se va revărsa până la urmă”.

John Wesley

„Înainte ca să izbucnească marea trezire din Gallneukirchen, Martin Boos a stat ore în şir, şi zile, şi adesea nopţi întregi în agonia sin­guratecă a rugăciunii de mijlocire. După aceea, când a predicat, cuvin­tele lui erau foc, iar inimile ascultătorilor ca iarba pârjolită”.

D. M. McIntyre, D.D

„Vai, câţi credincioşi sunt azi din cei care nu ştiu să se roage şi caută prin sforţări, hotărâri, cercuri de rugăciune, să cultive în ei „sfânta artă a rugăciunii” şi toate fără nici un rezultat. Pentru ei şi pentru toţi, iată secretul adevăratei vieţi de rugăciune: „Fiţi plini de Duhul Sfânt” sin­gurul care este un „duh de îndurare şi de rugăciune!”

Rev. J. Stuart Holden

CAPITOLUL I

Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea!

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sin­cerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare ac­cent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un sin­gur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără un­gere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge min­tea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui epis­cop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scrip­turii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualis­mului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.

E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”

Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”

A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”

Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.

George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dum­nezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”

Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.

Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg

CAPITOLUL II

Rugăciunea atinge veşnicia

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talen­telor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi or­ganizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da puţini rugă-torigladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e des­chisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune – cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor – este deschisă tuturora.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!” S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a deslega”, deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri…” Aţi făcut lucrul acesta în ul­tima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept piozitate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!”

Am ajuns oare aşa de sub-standard faţă de creştinismul nou-testamental încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor, şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a con­temporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi ad­ministrarea bisericilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „a achita”, al lor era pe „a se ruga”. Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!

„O religie bazată doar pe sentimentalism şi senzaţionatism e cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate e destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor e un păcat de moarte”.

S. Chadwick

„E bine să ne debarasăm de părerea greşită că a avea credinţă e o dovadă de eroism spiritual pe care numai câteva suflete selecte îl pot arăta. Da, există eroi ai credinţei, dar credinţa nu e doar pentru eroi. Credinţa e mai degrabă o dovadă de viaţă, de vigoare spirituală, de putere, de maturitate”.

P.T. Forsyth

„Când Dumnezeu vrea să reverse har îmbelşugat peste poporul Său, întâi îi cere să se roage”.

Matthew Henry

„Adevăr fără entuziasm, morală fără sentimente, ritual fără suflet, aces­tea sunt lucruri pe care Cristos le-a condamnat fără cruţare. Fiindcă toate acestea, fără foc în ele, nu sunt mai mult decât o filosofie fără Dumnezeu, un sistem de etică, o superstiţie”.

S. Chadwick

„Chemarea Crucii, deci, înseamnă a intra în pătimirea lui Cristos. În viaţa noastră trebuie să se vadă semnele cuielor”.

Cordon Watt

„Nevoia mea şi plinătatea Ta,

O, Dumnezeule, se întâlnesc;

Am totul pe deplin în Tine,

Prin Tine azi trăiesc!”

Autor necunoscut

„Am văzut feţe peste care zbura vădit Sfântul Porumbel”.

Charles Lamb, despre quakeri

„Fiţi plini de râvnă cu Duhul; slujiţi Domnului!”

Ap. Pavel

CAPITOLUL III

La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali” în credinţă azi încât credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacţie” e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt”.

Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune, şi au con­tractat o pasiune!

 

Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

 

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.

 

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!”  Bine spus!

 

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pier­derea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

 

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi tex­tul de la Isaia 6:1-9: În versetul 5, „Vai de mine!” – o mărturisire! În versetul 7, „Iată… cărbunele acesta” – o curăţire. Şi în versetul 9, „Du-te” – o trimitere.

 

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut lumea din jur.

 

A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

 

A fost o viziune a sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?

 

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!” Unde nu e viziune poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

 

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dum­nezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers.” De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?

 

Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

 

Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având prob­abil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.

 

Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiţi şi plângeţi:

 

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

 

COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.

 

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.

 

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!

 

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi – “oameni fără ţară”. Ce durere copleşitoare, amarnică!

 

CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.

 

Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:

 

– 15 milioane de evrei;

– 315 milioane mohamedani;

– 170 milioane budişti;

– 350 milioane confucianişti şi taoişti;

– 255 milioane hinduşi;

– 90 milioane şintoişti;

– şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

 

Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos. Nu vă doare lucrul acesta?

 

Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Dom­nului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!” în biserici a dispărut cam odată cu dis­pariţia maşinilor Ford „model T”. Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

 

Poate – cine ştie? – Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

 

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeielorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

 

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mer­gea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care ur­mează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea”? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:

 

„Domnule”, i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc dacă aş fi în stare să sal­vez măcar un suflet de la un iad atât de grozanic şi înfricoşător!”

 

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!”, nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!”, ci „Sfânt, sfânt, sfânt!” Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!” Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

 

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e fap­tul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!”

 

Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!” pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!” O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!” Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!”

 

Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella.” S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul” corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu” al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).

 

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!” Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi.” Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul.” Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am con­vingeri personale.” Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte.” Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

 

Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?” Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!” – o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.

 

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24). Atun­ci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

 

„Oare nu ne bazăm în ziua de azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh, dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.

James Gilmour de Mongolia

 

„Cunoaştem folosul rugăciunii după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra duşmanilor noştri”.

Joan Climacus

 

„Când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune din răsputeri”.

R. Sibbes

 

„Caut printre ei un om!”  (Ezechiel 22:30)

„Ilie era un om…” (Iacov 5:17)

 

CAPITOLUL IV

Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

 

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.

 

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de al­tare sângeroase.

 

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pier­dut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dum­nezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

 

Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dum­nezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!

 

Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.

 

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.

 

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare min­ciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate aces­tea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta.”

 

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mon­dial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

 

Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?

Ai munţi la care nu te poţi urca?

Vino înaintea Domnului cu toate:

„Lucrurile imposibile” sunt specialitatea Sa!

 

Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea par­teneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!

 

Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.

 

Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!” (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!” Apoi, după o vreme: „Arată-te!” Ar fi greşit să ne as­cundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vor­bim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.

 

Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.

 

Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8).

 

Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transfor­mată în circ de activităţi sociale!

 

Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă”! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea” în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ul­timul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?

 

Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate… prin puterea care lucrează în noi” Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!

 

„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evan­ghelismul este o expresie a Bisericii”

Paul S. Rees

 

„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.

F. Linciome

 

„Doamne, nu cumva sunt eu?” (Ucenicii).

 

„Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.

Zepp

 

CAPITOLUL V

O trezire într-un cimitir plin cu oase

 

„Mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase… şi iată că erau foarte multe… şi erau uscate de tot… El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului…” Am prorocit cum mi se poruncise. „Duhule, vino peste morţii aceştia!”… Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut în picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (Ezechiel 37).

 

Oare există în istorie, oricare istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi, profeţii cu imposibilităţi Isaia a văzut ţara plină de răni deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e plină de oase uscate: semn al totalei deznădejdi. Deasupra întregului tablou e scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l! Acum, desigur, ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; şi doar o bucăţică din această putere supraatomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, cuvântul „imposibil” este eliminat din dicţionarul credincioşilor.

 

Profeţii sunt oameni singuratici; umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni; şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Müller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de oameni.

 

Cât despre Ezechiel, n-a convocat nici un comitet şi nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni şi ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în evan­ghelizările de azi: de aceea, fiecare predicator să fie atent să nu-i lase pe oameni să meargă acasă spunând: „Îmi place predicatorul acesta! Bun orator!” iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!” Aşa a spus şi aşa s-a împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea: putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei, ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă demonstrare a puterii aces­tei Evanghelii. În zilele acestea de acută criză politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală, unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arun­ci blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care arată că lucrurile merg în jos şi că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat această generaţie. Doctrină? Avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.

 

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „În casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptătoare şchioapăta şi e luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneală ca să retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoscă deschis că deşi au ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea ori o trezire ori o înmormântare!” Aşa o disperare îi place lui Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor, aceasta era norma obişnuită cândva.

 

Bomba atomică a pus în mişcare întreaga lume, în afară de Biserică. Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta iadul se umple… Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

 

E prea târziu ca să se mai nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu Îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de trezire, născută din Duhul Sfânt şi călăuzită de El, va fi noul vin care va umfla burdufurile sec­tarismului uscat. Aleluia!

 

Observaţi că Ezechiel a fost călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii şi milioane – vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul şi iadul stăteau ca spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca şi cei de azi, ar avea o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele; iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva! Ascultaţi: „Am prorocit cum mi se poruncise!” (Aici e tot secretul: Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) „Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi cuvântul Domnului!” Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură. Le spune oaselor: „Ascultaţi!” şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm poruncile lui Dum­nezeu, şi aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „S-a făcut un vuiet.” Asta ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confun­dat acţiunea cu creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.

 

Numai cu o singură suflare din buzele Sale de Atot­puternic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele s-au apropiat unele de altele” (Nu mai e un munte de oase). Un aşa fenomen ne-ar aduce pe noi la cul­mea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără „scheletele” care vin la altare – mişcate desigur, dar încă nenăscute la viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să acopere car­nea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu… cadavre! La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă şi lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai prorocit odată. Nu s-a lăsat. A rezistat îndoielii. În loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dum­nezeu. Şi, singur cu Dumnezeu – a biruit. „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei (în morţii aceia), şi au î-n-v-i-a-t!”

 

Dar cine poate spune azi: „Am prorocit cum mi se poruncise… şi au înviat!”? Nici vorbă, reuşim să adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem – radioul, muzica, clădirile, şi toate celelalte – au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei care predică nu sunt nici ei siguri că într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de oameni mor fără Cristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu (căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evan­ghelia!”? Ne gândim noi serios la realitatea iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe păstorul…. îl cunosc!”, sau zic: „Dar tu cine eşti?”

 

Pronosticurile celor care dau cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti şi Martorii lui Iehova, care îi varsă otravă la uşă. „Creştinis­mul Ştiinţific”, o religie care nu e nici creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi drep­turile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată, sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este Dumnezeul lor?” Ce-i răspundem?

 

Unul din lucrurile cele mai dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine condiţionaţi să as­cultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului. Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile curate) – evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o clipă, şi apoi, vai, dis­pare…

 

Probabil că avem o suflare de viaţă – o trezire – în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evan­ghelizări în masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credin­cioşi. Avem nevoie de un General Booth care să iasă la mar­ginile împărăţiei, la cei de afară, la străfundurile celor de jos.

 

Credincioşii de demult cântau:

 

„Ferice de cei cu duhul frânt,

De cei cu inima zdrobită.

Ferice de cei ce plâng

Şi rămân tari în ispită!”

 

Există în acest vers, trei lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul. Întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită şi mâhnită.” De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului şi a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut par­fumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi.” Dacă aceasta e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvăm viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.

 

Apoi, regretul pentru păcat! Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!” Iar psalmistul spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!” Dragii mei, ochii noştri sunt uscaţi fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas, generalul le-a răspuns: „Încercaţi lacrimile!” Au încercat. Şi trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.

 

Şcolile teologice azi nu mai învaţă „lacrimile.” Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt. Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca rănile păcatului acestei lumi?” Dar suntem noi în rugăciunile noastre doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi, ca şi John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga: „O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!” Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat pe Cristos după cum Îl trăim.

 

Mulţi dintre noi cunoaştem doar un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.

 

În al treilea rând, păcatul! „Nebunii râd de el!” Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de moarte”. Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sunt „şapte capete” ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudo-intelectualism şi ermetic izolaţi faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare standarde morale.

 

Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşuchiat cu o fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea, printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a deschis râurile Alpheus şi Peneus, şi le-a dat drumul peste grajduri.

 

Numai aşa rezistăm, fraţii mei: pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.

 

În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!

Nu cumva eu sunt cel căzut în noroi?

Printre noi e motiv de eşec şi ruşine.

Nu cumva, Doamne, trădarea e-n mine?

Ne plimbăm cu mantale de Şinear răsclipind,

Ne atrag plăci de aur şi pungi de argint;

Purtăm fără fiică în noi gândul lumii,

Caiafa cu noi îşi arde tăciunii;

Şi vrem să gustăm Canaanul de sus

Când Egiptul din noi

Ne trage-napoi

Cu nesaţ nesupus!

Vai! Urgii de amare şi grele blesteme

O, Doamne-ndurate, ar fi mult mai bune

Decât să purtăm pe cap diademe

Cu preţul trădării nebune…

Dar nu cumva, în sânge, în vine,

Trădarea se zbate furtună în mine?

 

„Putere de sus, iată nevoia cea mai mare pentru vremurile de azi!”

C.G. Finney

 

„Dacă Însuşi Cristos a aşteptat să fie uns înainte ca să înceapă să predice, nici un tânăr n-ar trebui să predice până când nu primeşte un­gerea Duhului Sfânt.

F. B. Meyer

 

„Feriţi-vă de raţionamente cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Împliniţi-l!”

Oswald Chambers

 

„Nu pot prin fapte şi lucrări

Să-mi mântui sufletul de rău!

Dar după ce m-a scos din hău

Prin harul Său dumnezeiesc,

Cum oare să nu-L preamăresc,

Iubind, slujind pe Dumnezeu,

Ca rob al Său?

 

„Spuneţi-mi, în lumina Crucii, oare nu e scandalos modul în care trăim noi azi?”

Alem Redpalh

 

„Îndată ce nu mai sângerăm, nu mai binecuvântăm”.

Dr. J. H. Jowett

 

CAPITOLUL VI

Trezirea întârzie… fiindcă…

 

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eter­nitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dum­nezeu.”

 

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

 

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, – dar vai, ce stare de păcat!

 

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

 

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pier­dut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în tim­puri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

 

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu”, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

 

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele ex­travagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

 

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de car­naval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sin­copat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schim­bată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

 

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

 

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar tex­tul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer”. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

 

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dis­preţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evan­ghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

 

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici – o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce lim­baj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

 

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul aces­ta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!”

 

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?”! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

 

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

 

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Dom­nul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea” „Cărţile mele.” O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să”… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

 

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora.”

 

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!

Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

 

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

 

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.

Dr. R. Moffat Gautrey

 

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.

Samuel Chadwick

„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.

Samuel Chadwick

 

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.

Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.

Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.

Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.

Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.

Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.

Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.

 

Archibald Brown

 

„Adevărata predică e atunci când sudoarea se amestecă cu sângele”.

Dr. Joseph Parker

 

CAPITOLUL VII

Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

 

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar in­fluenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!” Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi.” Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul” mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mij­locul unui popor tot cu buze necurate!” Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai”: „Vai de mine dacă nu ves­tesc Evanghelia!” Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri “

 

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Bax­ter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte.” O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

 

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frec­ventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de ev­lavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!”?

 

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în car­nea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres” (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor” la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!” Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

 

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estra­dă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora… dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciu­nea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

 

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e tim­pul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

 

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusa­liile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

 

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât” azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

 

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare… prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pier­derile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.

 

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dum­nezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!

 

„Biserica s-a oprit din mers undeva între Calvar şi Rusalii!”

J. I. Brice

 

„Cum mă voi simţi la judecată, dacă o mulţime de ocazii pierdute vor trece prin faţa mea în defilare, şi toate scuzele mele nu vor fi altceva decât deghizări ale laşităţii şi mândriei mele!”

Dr. W. E. Sangster

 

„O, sfinte fluviu! O, sfântă ploaie! Nimeni din cei ce te aşteaptă nu te aşteaptă în zadar!”

Tersteegen

 

„Trezirea spirituală e infuziunea Spiritului într-un corp ameninţat să moară”.

D. M. Ponton

 

„O trezire a religiei presupune o adormire”.

C. G. Finney

 

CAPITOLUL VIII

Credincioşii necredincioşi

 

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

 

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ul­timele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

 

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traver­sează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

 

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lem­nul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

 

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

 

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici per­sonalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

 

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

 

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu con­tează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dum­nezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dum­nezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dum­nezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Dom­nul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

 

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

 

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

 

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.

Dr.A. W. Tozer

 

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.

Autor necunoscut

 

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstig­nită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”

Galateni 6:14

 

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.

Luther, la Dieta din Worms

 

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.

John Knox

 

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Dom­nul!”

Zwingli

 

CAPITOLUL  IX

Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

 

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei” a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot dis­truge.

 

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi” sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată.” Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!” Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

 

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul” până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convin­gi să mă fac creştin!” Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!” Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!” (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

 

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm” (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie”) sau că „am înebunit” (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

 

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia con­gresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist“, un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare”, conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă.” Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă.” Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aştep­tam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frec­venteze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?”, ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă dis­perată pentru credinţă.”

 

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi mar­torii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

 

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!” Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?” Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

 

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului” sau „patul leneviei.” Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.” E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

 

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci” şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe” va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care – fără plată – vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frec­ventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

 

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip”. Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit” pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte” (unii îi spun: „critica superioară”). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

 

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?” Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!” Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

 

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?” La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., – ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

 

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

 

Unde e azi Moise să pornească înainte?

 

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei im­orale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg” înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul” acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

 

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestan­tismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

 

Se caută – proroci ai lui Dumnezeu!

 

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.

Duncan Campbell

 

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,

Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar

Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ

Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

 

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,

Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar – inima mea!

Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ

Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!

 

George Crofy

 

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.

Vance Havner

 

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!” şi „Ochi înlăcrimaţi” lipsesc din biserici”.

C. G. Finney

 

CAPITOLUL X

Focul naşte foc!

 

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.

 

Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea. În strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, „Arma Rugăciunii”, E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată.” Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Dom­nului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sunt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă.”

 

Desigur, trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sunt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Cristos.

 

Colegii misionari l-au invidiat pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajun­gem în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine al­tora, în înţelegerea sa asupra voiei lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!” Iată secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust şi neplăcut.” El adaugă: „Un lucru deplâng: slăbiciunea mea şi lipsa de zel în rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o.” E cineva care ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?

 

Prin natura sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!” Ghiaţa nu produce foc; diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o sin­gură scânteie care sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson, Carey şi alţii).

 

William Carey a citit istoria vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr, şi n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei. La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins luminarea inimii lui Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac şi bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci şi nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al rugăciunii a citit viaţa lui Brainerd şi a fost inspirat la rugăciune, a fost magnetizat de „forţa aceasta unică şi mag­nifică pe care o poate exercita sufletul omenesc.”

 

Apoi încă unul, marele Jonathan Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui.” În timp ce Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Con­ferinţa Metodistă Anuală în 1958, citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?” Şi răspunsul îl dă tot el, acest neobosit evanghelist care a scuturat trei im­perii cu propovăduirea Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David Brainerd!”

 

Să facem totalul. Să-i punem la rând: Payson, McCheyne, Carey, Edwards, Wesley – oameni de renume, şi toţi aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de slăbiciune şi de foc în rugăciune.

 

Conflictul veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice şi în cuscrenie cu lumea, biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă Îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele” ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din care – binecuvântat să fie Numele Domnului – mai există o rămăşiţă, trăieşte şi se mişcă şi există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului omenesc.

 

După cum prima bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânism culturalizat, dar cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale. În cazul acesta, lupta noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin în şoaptă.

 

Avansând astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de putere îl găsim în „făgăduinţele Domnului nespus de mari şi scumpe.” Aici stăm pe o temelie de granit. Aici suntem la punctul de schimb şi tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-I onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sunt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bol­nave, suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sunt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Suntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei” ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?). Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Cristos l-a biruit acum două mii de ani. Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă şi suflă şi ameninţă, iar noi îl luăm în serios şi uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!” Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor acestor lucruri!” Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la rugăciune.

 

Rugăciunea ia timp. În fazele elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi vorbim de rău, şi niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm! Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Cristos ne spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri curăţitoare.

 

Satana uneori ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfinta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângăia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.

 

Sufletul care vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremuri are nevoie să se oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării.” Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate. Iar poetul spune:

 

Am auzit chemarea,

Cu duioşie şi har:

„Vino după Mine!”

Atâta doar…

 

Şi bucuriile lumii

Au dispărut uitate,

Iar eu am pornit

Pe căi neumblate.

 

M-a chemat Isus.

Cu duioşie şi har

Şi-am mers după El,

Atâta doar…

 

Dar tu ce crezi?

Tu nu L-ai urma

Dacă şi pe tine

Isus te-ar chema?

 

„Poate un marinar sta nepăsător când aude strigătul de „Ajutor!” Aţi văzut vreun medic că stă nepăsător când pacientul său moare? Poate un pompier să vadă oameni într-o casă ce arde şi să nu sară în ajutor? Atunci cum de noi stăm fără grijă în Sion în timp ce o lume întreagă zace în osândă în jurul nostru?”

Leonhard Ravenhill

 

Dă-mi iubirea călăuză pe cărare,

Credinţa, cu forţă arzătoare,

Nădejdea, să nu dau înapoi,

Râvna să ard, să nu fiu sloi;

Să nu cad ca un bulgăre de tină,

Fă-mă ulei de candelă,

O, Flacără divină!

Amy Wilson Carmichael

 

„…În care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

Filipeni 2:15,16

 

„Voi sunteţi lumina lumii”

Matei 5:14

 

CAPITOLUL XI

De ce atâta nepăsare?

 

America nu poate să cadă… fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită… fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resp­ing lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.

 

Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni…. care să se trezească şi să se alipească de Tine” (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?

 

Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă” este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă ar­gumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor com­paniilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.

 

Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă” în tensiunea plăcerii – argumentează ei – face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie.”

 

Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!

 

Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:

 

Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.

E mort sufletul, dragostea, dorul.

Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,

Iar inima-i rece, căruntă ca părul!

 

Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.

 

Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?

 

Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi”, i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.

 

Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.

 

Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, in­spirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.

 

Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, des­tul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).

 

Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute… Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.

 

Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii” l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc… obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire.”

 

Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate ac­cepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?

 

Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.

 

Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică – să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică – am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?” Scopul lui Dum­nezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!

 

Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.

 

În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

 

Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa in­telectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!”

 

Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei” şi „Parparul Politicii” sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.

 

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”

Biserica din Laodicea

 

„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.”

Ezechiel 16:49

 

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?”

Mica 2:7

 

„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guver­nată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.

Samuel Chadwick

 

„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le ves­tejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.

Joseph Parker

 

CAPITOLUL XII

O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

 

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sunt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

 

În timp ce deasupra capetelor noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, şi să se îndure de neghiobia noastră, totuşi in­imile noastre „căldicele”, nici reci nici în clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură şi lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu!

 

Cristos poate spune despre rănile Lui azi: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit!” Cartea Sfântă a Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea oponenţilor ei.

 

În folosirea citatelor biblice suntem uşurateci, în inter­pretarea lor suntem inconsistenţi, în însuşirea nemărginitelor ei bogăţii suntem leneşi până la punctul im­potenţei extreme. Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea şi transpiraţia. Dar acelaşi om câteva respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de azi.” Iar bietul as­cultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită apa rece ca ghiaţa a necredinţei predicatorului.

 

Adevărul e că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut din aceas­ta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte despre Duhul Sfânt fără ca să aibă un­gerea Duhului Sfânt.

 

În rugăciuni ne permitem aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!

 

Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricţii şi condiţii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice făptură!” Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să prorocească şi nici fii noştri să vadă vedenii!”

 

„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră cul­turalizată şi în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă nu poţi să Te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă şi să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”

 

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să con­vingă lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul cel viu lipseşte din ea?

 

Avem datoria să împărţim drept Cuvântul adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară, la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El Îl ţinem afară!

 

Cu o stivă de cărţi în jurul nostru, cu schiţe şi notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!

 

Nu mă mai mir azi aşa de mult la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi şi noi răbdători cu un om care e şi orb şi surd? Aşa sunt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire şi egoism! O Biserică pierdută într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

 

Oh, săracii de noi, credincioşi orbi, sărăntoci şi slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Suntem goi, şi nici nu ne dăm seama! Suntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii şi aparate), dar suntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)! N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expoziţie din goliciunea mândriei noastră?

 

Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că suntem mai interesaţi în a avea biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!” Dumnezeu şi focul sunt de neseparat; la fel sunt şi oamenii şi focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptă spre focul iadului!

 

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” Isus a zis: „Am venit să aduc foc pe pământ.” Dacă ne­-am feri de botezul cu foc, după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt Rusalii. „Firea veche” s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească la slujirea Crucii.

 

Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de sus”? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale. Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de nicunul, căci avem Biblia şi descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sunt prorocii: niciodată aşteptaţi, niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sunt trimişi, sunt pecetluiţi, sunt extraordinari. Ioan Botezătorul “n-a făcut minuni” – adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!

 

Ni se înroşeşte faţa de ruşine când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, şi apoi, ca să liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit şi nimic senzaţional n-a avut loc.” Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” – Wesley! Dar aceşti „pitici religioşi” n-au fost în stare să oprească torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

 

Acest om binecuvântat, Wesley, a plecat de la Univer­sitatea din Oxford, fiind un „eşec total” (după cum era izbitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul unui zelot, şi limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu, a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp de treipezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr nebun” a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru cercurile religioase.

 

Fraţii mei, în lumina „scaunului de judecată”, mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte şi de jos, scoţând ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri eclesiastice şi diplome teologice şi să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale. Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de lichior” sau chemând bles­teme peste politicienii corupţi nu coboară foc din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem capetele sau amvoanele. Prorocii au fost mar­tirizaţi pentru că au denunţat în termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală pe unii în timpul vieţii şi îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem şi noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformă.

 

Citiţi cu lacrimi rândurile ce urmează: „Un Protestan­tism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă evanghelişti protestanţi.” Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la predici profetice care să cerceteze şi să mistuie! Trimite-ne o generaţie de predicatori-martiri – oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente şi a unei osânde sub spectrul iadului necruţător şi veşnic pentru toţi cei nepocăiţi!

 

Predicatorii îşi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni extraordinari, care plâng în hohote şi nu cruţă, care stropesc naţiuni cu furtuna vaiurilor lor – oameni prea fier­binţi ca să-i atingi, prea tari ca să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concureţă decât de reverenţă, mai mult de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul propagării, şi ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei lor.

 

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolică suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci” i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc; căci „slova” nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mij­locul ei glasul Dumnezeului cel viu!

 

„Oh, de-ar fi să mă mistui pentru Dumnezeu! Însă orice mi-ar cere Dumnezeu să fac, n-aş putea face fără rugăciune. Oh, fă-mă, Doamne, om al rugăciunii!”

Henry Martyn

 

„Iubirea arde ca un foc, şi făclia acestui foc este entuziasmul. Flacăra e aerul pe care îl trăieşte orice experienţă creştină cu Domnul. Creşte odată cu focul. Se asfixiază când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiaţă, flacăra moare, sugrumată, gâtuită. Adevărata viaţă de rugăciune trebuie să fie înflăcărată!”

E. M. Bounds

 

„Unde e pasiunea câştigării de suflete? Unde e mila ce tânjeşte să dea ajutor? Unde e dragostea ce iubeşte până la moarte? Unde e focul nestins, arzător? Unde e rugăciunea care nu se lasă? Unde e mijlocirea şi veghea aleasă? Unde e lupta victorioasă? Unde sunt Rusaliile?”

Amy Wilson Carmichael

 

CAPITOLUL XIII

Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

 

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după stand­ardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

 

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

 

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

 

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

 

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dum­nezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

 

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

 

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

 

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

 

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

 

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge in­imile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

 

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

 

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

 

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice im­aginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă aces­tei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

 

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amin­tirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

 

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dum­nezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

 

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

 

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,

Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

 

Iar Dr. Hatch striga:

 

Suflă în mine, Suflare divină,

până când totul, ce am şi ce sunt,

vor străluci o sfântă lumină

din Duhul Tău Sfânt.

 

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

 

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

 

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

 

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

 

Ca să-ntăreşti inima mea,

să-i dai curaj în lupta grea,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Ca să aduc la viaţă

pe cei din păcate, ce pier,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Aşează-mă pe-al Tău altar,

Viaţa mea, voinţa mea,

Primeşte jertfa mea în dar:

Trimite, Doamne, foc din cer!

 

(F. de L. Booth-Tucker).

 

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predi­catorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

 

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”

Savonarola, refuzând boneta de cardinal

 

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.

Arthur Wallis

 

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.

Sf. Augustin

 

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.

Jan Hus, la stâlp

 

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.

Vance Havner

 

CAPITOLUL XIV

Un constructor al Împărăţiei

 

Dacă pe drumul Damascului Saul s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi predicatorii pot fi ocoliţi, şi adesea sunt, dar Cristos nu poate fi ocolit). În clipa aceea chiar, în ziua aceea, filosofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit cu Însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Cristosul în faşă – schimbând întunericul de iad într-un şi mai sinistru întuneric.

 

Omul care are experienţa personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, şi deci are o valoare şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea or­bitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui.” Din clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti cei ce nu Te cinstesc pe Tine!” spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu Dom­nul Isus Cristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, şi le-a făcut cerşetoare sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei alte încercări cu Dum­nezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei (despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).

 

Şi undeva, acest constructor al Împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal, cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire, ci şi în identificare. „Am murit cu El”, spune el mai târziu. (Despre acest adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!” Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de viaţa noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Cristos s-a ridicat din cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale porţile istoriei şi întorcând şuvoiul curaţilor al Calvarului înspre grajdurile murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om!

 

După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, Pavel a declarat război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfârşindu-şi apoi predica abrupt când a luat trâmbiţa învierii cu care i-a împrăştiat pe atenienii speriaţi şi pârjoliţi de acest adevăr.

 

Dar ce l-a făcut pe acest om să râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie „să moară în fiecare zi”? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a necazurilor sale (2 Corinteni 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său. Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Cristos trăieşte în mine!” Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sunt eu… ci păcatul care locuieşte în mine!” Romani 7:17), el se ridică şi exclamă de pe înălţimea spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu… ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Minunată trans­formare!

 

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie”!

 

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apos­tolului Pavel sunt şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă: „Fiecare caută folosul său”? A fost excepţional faptul că a scris atât de multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista din 2 Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât mar­tirii, sau îşi etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, prestigiu, locuri, merite, privilegii, sunt toate pentru apostolul Pavel un gunoi fată de preţul mare de a-L cunoaşte pe Cristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, ten­doanele şi sfinţenia, tăria şi focul.

 

Apostolul Pavel Îl numeşte pe Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema” pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o rugăciune asemănătoare. Brainerd şi John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm să culegem din efor­turile noastre ce n-am pus în ele.

 

Apoi, apostolul Pavel a trăit o viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmiturile ce rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să clădească pe temelia pusă de alţii (1 Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină eclesiastică şi să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice, nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.

 

Apostolul Pavel nu se apucă să scrie ”Viaţa lui Cristos”; în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său „Eu sunt dator!” (Romani 1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apos­tolul Pavel îşi pune toată strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea, căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Cristos” decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească!” (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sunt pentru Cristos şi mântuirea oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi răscoale, fie una fie cealaltă şi uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem niciuna!).

 

Chiar când tovarăşii de lucru l-au părăsit – „toţi m-au părăsit” (2 Timotei 4:16), el s-a lăsat în „braţele atotputernice” şi a mers mai departe. A scăpat din complotul asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi mărturiseşte: „În fiecare zi ea sunt în primejdie de moarte!” (1 Corinteni 15:31). Magnifică i-a fost obsesia!

 

Roadele Duhului erau deasupra lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin. el. Ţinea evanghelizări urbane în timp ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel? Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea. Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor”. „Oamenii aprinşi de un foc lăuntric al Duhului sunt oglinda umană a atomului care atunci când e spart declanşează energii cosmice!”

 

Apostolul Pavel transformat, transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că şi noi putem ajunge ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Faptele Apostolilor 26:29). Nu spune că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu”, ci „cum sunt eu!” (1 Corinteni 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca şi, la fel ca el, să ne identificăm cu Cristos în jertfă, dacă nu în slujire.

 

Unde se va sfârşi lucrarea aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu). Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă şi în suferinţă s-a identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!

 

„Singura credinţă mântuitoare este credinţa care se aruncă în braţele lui Dumnezeu fie pentru viaţă fie pentru moarte”.

Martin Luther

 

„Iată de ce, la fiecare cotitură a istoriei unde Biserica lui Cristos a fost purtată de câte un val de trezire înapoi la realitatea chemării şi la con­sacrarea deplină, mii de bărbaţi şi femei l-au redescoperit pe apostolul Pavel, şi s-au inspirat din muzica predicilor sale”.

Dr. J. S. Stewart

 

„Inimile fără lacrimi nu vor fi în stare niciodată să poarte mesajul Crucii”.

Dr. J. H. Jowett

 

CAPITOLUL XV

Însemnat: PENTRU CRISTOS!

 

Într-un anumit sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!” (Galateni 6:17).

 

În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor” pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!” (Galateni 2:20).

 

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!” (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.

 

La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.

 

După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului!

 

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!” spune apostolul Pavel (Filipeni 3:7).

 

Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei – să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atun­ci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele aces­tea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.

 

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8. Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!

 

Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.

 

Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de ver­gile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât” cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri” că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic”! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă…” Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!

 

Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibris­tică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.

 

O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.

 

Cristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!”

 

Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos”, în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.

 

Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:

 

Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge

Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,

Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.

O, iată, inima-mi se frânge,

Şi doru-n mine astăzi plânge:

Da, vreau să merg cu orice preţ!

 

Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!

 

Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!” Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!” Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete.

 

Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?

 

Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte

Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;

E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbine,

Să nu ne mai despartă nici cerul, nici pământul!

Iubirea croieşte prin flăcări o cărare

Iubirea uşurează poverile amare,

Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,

Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!

 

Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, sem­nele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?

 

A fi „însemnat” înseamnă a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi – „Pentru Cristos”?

 

„Eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie!”

Ap. Pavel

 

„O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de rugăciune. Şi nu trebuie să vor­bim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce fecioarele aţipesc”.

Andrew A. Bonar

 

„A fost nevoie de şapte ani

…înainte ca W. Carey să boteze primul convenit în India.

…înainte ca Judson să câştige primul ucenic în Burma.

…de suferinţă pentru Morrison înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.

…zice Moffat, că a aşteptat, până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din Beciuana.

…înainte ca Henry Richards a câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.

 

A J. Cordon

 

„Rugăciunea e sângele sufletului!”

George Herbert

CAPITOLUL XVI

„Dă-mi copii, sau mor!”

 

Trezirea e imperativă, căci porţile iadului s-au deschis largi pentru această generaţie degenerată în care trăim. Avem nevoie (deşi adeseori zicem că vrem) de trezire! Cu toate acestea, sfinţii de paie, anemici şi slăbănogi, ai ceasului în care trăim, vor să se deschidă cerul şi să li se aducă trezirea spirituală prin aceleaşi metode prin care cumpără o limonada de la automatele de răcoritoare. Însă Dumnezeu nu-Şi mecanizează puterile slavei Sale ca să se adapteze la maşinăriile religioase ale timpului nostru.

 

„Am dori să vină şi la noi o trezire spirituală cum a avut loc în insulele Hebride!” spunea recent un predicator. Dragul meu, trezirea n-a venit în insulele Hebride doar pentru că au dorit-o. Porţile cerului s-au deschis şi puterea cea măreaţă a Domnului a cutremurat insulele fiindcă acolo locuitorii ţării „au vestit un post şi au chemat o adunare sfântă”; au aşteptat cu lacrimi, cu osteneală, cu insistenţă lângă scaunul de domnie al adevăratului Dumnezeu. Şi vizitarea aceea miraculoasă a venit fiindcă Cel ce căutase cândva o fecioară în care să zămislească Fiul Său preaiubit a găsit un popor de o puritate virgină, plin de un patos şi de o viziune arzătoare. N-au avut duplicitate de motive în rugăciunile lor. Nici una din rugăciunile lor n-avea cereri colorate cu încercări de salvare a renumelui vreunei denominaţii. Privirea lor era îndreptată numai la slava lui Dumnezeu. N-a fost printre ei nici un grup invidios că celelalte grupuri cresc mai repede; singura lor gelozie a fost pentru Domnul Oştirilor a cărui slavă era batjocorită în praf, a cărui casă avea „zidurile dărâmate şi porţile arse de foc.”

 

Un grup sănătos fundamental în învăţăturile biblice nu poate fi nicidecum o momeală de atracţie pentru Duhul Sfânt, Zămislitorul! Iubiţii mei, avem mii de astfel de grupuri răspândite pe tot pământul. S-ar putea ca o fată de şaptesprezece ani şi un băiat de aceeaşi vârstă să aibă capacitatea fizică să fie părinţi de copii, şi pot fi chiar legal căsătoriţi. Dar oare aceasta garantează că vor avea copii? Au ei resursele financiare care să le asigure un cămin? Şi sunt ei maturi în gândire ca să-şi crească copiii? Trezirea spirituală s-ar stinge într-o săptămână în multe din Bisericile „biblice”, fiindcă nu există „mame în Israel” care să îngrijească de copii. Şi câţi din membrii bisericilor noastre ar putea con­duce pe alţii la Domnul, din întuneric la lumină? În multe din bisericile acestea de azi a se naşte copii în credinţă e ca şi cum ai pune un nou născut într-un frigider la zero grade absolut!

 

Naşterea firească a unui copilaş are înainte luni de sar­cină şi zile de dureri; la fel e şi naşterea spirituală. Domnul Isus S-a rugat pentru Biserica Sa, dar ca s-o nască S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea. Apostolul Pavel s-a rugat „zi şi noapte… nespus” pentru Biserică; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru cei păcătoşi. Sionul, ca să nască, trebue să aibă întâi durerile naşterii. Deşi mulţi predicatori strigă în fiecare săptămână „Trebuie să vă naşteţi din nou”, câţi din ei pot spune cu apostolul Pavel: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Cristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evan­ghelie” (1 Corinteni 4:15)? El i-a născut în credinţă. Nu spune că s-a rugat numai pentru ei. Dacă în secolul trecut rata naşterilor fizice ar fi fost la fel de scăzută ca rata naşterilor spirituale azi, rasa umană ar fi dispărut deja de pe faţa pământului. „Trebuie să ne rugăm ca să păstrăm viaţa de credinţă”, spunem noi; iar adevărul e că trebuie să trăim o viaţă de credinţă ca să ne rugăm. „Dacă rămâneţi în Mine… cereţi orice veţi vrea!” Îmi dau seama că „a cere” include şi rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi, dar rugăciunea e mai mult decât a cere. Rugăciunea e, desigur, supunerea noastră faţă de Duhul Sfânt astfel ca El să poată lucra în noi şi prin noi. În primul capitol al Genezei aflăm că toate vietăţile au dat naştere după soiul lor. Atunci oare în domeniul regenerării spirituale, n-ar trebui ca fiecare suflet nou născut să dea naştere altora?

 

Noi, evangheliştii, primim adesea laude, şi de multe ori le primim pe nedrept. Ştiu o bătrânică în Irlanda care se roagă ore în şir, se roagă în fiecare zi pentru acest gângav ce sunt. Alţii mi-au mărturisit: „Nu trece nici o zi în care să nu mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru dumneata!” Ei au dat naştere multora din cei pe care oamenii ziceau că eu i-am născut spiritual, când de fapt eu n-am fost decât o moaşă la naşterea lor. În ziua de judecăţii ne vom mira ce multe coroane vor fi date unor ucenici necunoscuţi. Uneori mi se pare că noi, predicatorii, cei care captăm atenţia publicului, vom fi răsplătiţi cu cei din urmă. De pildă, ştiu predicatori care predică azi predici pe care le-au mai predicat acum douăzeci de ani. N-au născut atunci, nu nasc nici azi. Predicatorii de felul acesta obişnuiau să se roage. Unul din ei mi-a mărturisit nu demult: „Nu, frate, nu mă mai rog ca înainte, dar cred că bunul Dumnezeu mă înţelege!” Da, da. Bunul Dumnezeu înţelege foarte bine. Dar nu ne scuză pentru faptul că suntem mai ocupaţi decât ar vrea El să fim.

 

E adevărat că ştiinţa a eliminat mare parte din durerile pe care mamele noastre le-au cunoscut la naştere. Dar ştiinţa nu poate elimina lunile lungi de formare a copilaşului. În acelaşi fel, noi, predicatorii, am găsit metode mai uşoare de a atrage pe oameni la Evanghelie, pentru mântuirea lor sau umplerea cu Duhul Sfânt. Pentru mântuirea lor, li se dă voie doar să ridice mâna, şi presto! toate suferinţele de altă dată de la altar au dispărut. Pentru umplerea cu Duhul Sfânt, oamenilor li se zice: „Doar staţi pe loc în timp ce predicatorul se roagă pentru voi, şi veţi fi umpluţi!” Ce ruşine! Fraţii mei, înainte ca să se întâmple minunea, adevărata trezire spirituală şi naştere din nou are nevoie de durerile naşterii.

 

După cum noul născut pune în comoţie tot trupul mamei, tot aşa mişcarea de trezire spirituală şi durerile naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea mamă e cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se apropie de momentul naşterii (adesea starea aceasta duce la nopţi de nesomn şi plâns); tot aşa făcliile din sanctuarul bisericilor ard uleiul de la miezul nopţii în timp ce sufletele celor împovăraţi cu sarcinile altora, cu durerea păcatelor celor pierduţi, îşi varsă sufletul în rugăciuni de mijlocire pentru nelegiuirile poporului. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de mâncare şi, în interesul viitorului copilaş, se înfrânează de la anumite lucruri. Tot aşa, înfrânarea de la mâncare şi o stare de aşteptare liniştită cu o iubire în clocot, cuprinde inimile celor ce se ruşinează de viaţa stearpă a Bisericii. După cum femeia însărcinată se ascunde de privirile publicului (sau cel puţin aşa era pe vremuri) cu cât se apropie clipa naşterii, tot aşa cei ce sunt în durerile naşterii de suflete se ascund de publicitate şi se apropie de faţa lui Dumnezeu cel sfânt.

 

E clar că Iacov a iubit-o pe Rahela mult mai mult decât pe Lea. Şi totuşi, „cununa iubirii” a căpătat-o Lea, fiindcă ea a avut copii. Gândiţi-vă că pentru Rahela a slujit Iacov patrusprezece ani, dar tot devotamentul acesta splendid n-a fost de nici o mângăiere pentru Rahela, fiindcă era stearpă. Fără îndoială Iacov şi-a demonstrat iubirea încărcând-o cu bijuterii, după cum era obiceiul zilei; dar nici nimicurile acestea exterioare n-au fost mângăiere. Şi deşi Rahela era frumoasă la chip, nici laudele unora, nici admiraţia altora n-au compensat faptul că nu avea fii. Realitatea teribilă pentru Rahela era faptul că Lea avea patru fii care o trăgeau de fustă, iar de ea, de frumoasa Rahela, de stearpa Rahela, bărbaţii râdeau şi femeile strângeau din buze. Mi-o imaginez pe Rahela, cu ochii mai roşii de plâns decât ochi Leei, cu părul despletit şi vocea răguşită de plâns, cum vine înaintea lui Iacov, obosită de nerodnicia ei, umilită până la disperare de starea ei, implorându-l cu hohote de plâns: „Dă-mi copii, ori mor!” (Geneza 30:1). Strigătul acesta i-a rupt inima aşa cum o sabie i-ar fi sfârtecat trupul.

 

Permiteţi-mi să spiritualizez tabloul acesta: Rugăciunea Rahelei n-a fost o rugăciune obişnuită, ci în dis­perare. Era cuprinsă de durere, copleşită de ruşine, îngenunchiată de starea ei. Frate predicator, dacă ţi-e sufletul sterp şi ochii uscaţi, dacă nu vin suflete la pocăinţă în faţa altarului, nu-ţi găsi refugiu în popularitate, respinge mângăierea diplomelor câştigate şi a cărţilor pe care le-ai scris! Fii sincer şi imploră-L pe Duhul Sfânt să te copleşească cu durerea stării în care te afli, fiindcă eşti atât de slăbit spiritual încât nu mai poţi naşte! O, cum ne mustră altarele noastre goale! Credeţi oare că Duhul Sfânt se bucură de or­gile noastre electronice, de covoarele elegante din biserici, de ornamentele noi, când leagănul e gol? Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele bisericilor ar fi spartă de binecuvântatul ţipăt al copiilor nou născuţi în credinţă!

 

Nu există o formulă, un model al trezirilor spirituale. Deşi pretutindeni se nasc copii în acelaşi mod, cât de diferiţi sunt ei între ei. Fiecare copil e ceva nou. Nu există duplicate. Tot astfel, aceeaşi suferinţă la naşterea spirituală, aceleaşi rugăciuni născute din durerea sterpiciunii spirituale, nasc trezirile, dar de-a lungul vremii acestea au avut loc fiecare într-alt fel, diferite unele de altele.

 

Lui Jonathan Edwards nu i-au lipsit mulţimile şi banii n-au fost problema lui. Dar stagnarea spirituală îl obseda ca un coşmar. Vinovăţia bisericilor bancrutate spiritual i-a îndoit genunchii şi i-a zdrobit sufletul încât, plin de întristare, a stat tăcut în faţa tronului harului până când Duhul Sfânt a venit peste el. Azi Biserica şi lumea cunoaşte răspunsul pe care l-a primit veghea sa biruitoare. Jurămin­tele pe care le-a făcut, lacrimile pe care le-a vărsat, suspinurile pe care le-a şoptit, sunt toate scrise în cronicile lucrărilor lui Dumnezeu. Edwards, Zinzendorf, Wesley şi alţii, au fost înrudiţi spiritual (există o aristocraţie în domeniul duhovnicesc, ca şi în domeniul firii). Oamenii aceştia au ieşit de sub onorurile ereditare şi au căutat să stea sub acolada Duhului Sfânt.

 

Istoria politică şi militară se învârteşte în jurul vieţii unor oameni. Unii din aceştia s-au investit pe ei înşişi cu anumite puteri şi adesea au făcut să tremure întreaga lume înaintea lor. Gândiţi-vă la geniul acela rău, Hitler. Ce de regi a mai detronat! Ce de guverne a mai răsturnat! Câte milioane de morminte a umplut! Pentru veacul nostru el a fost un bici mai groaznic decât zece plăgi. Hitler avea de făcut un singur lucru, şi l-a făcut. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” Nu cei care cântă despre Dumnezeu, nu cei care scriu sau predică despre Dumnezeu, ci acei care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, aceia vor rămâne tari şi vor face lucrări mari. Cuvântul nu spune că vor avea mâncare şi stomacele pline; nu spune că vom fi mai înţelepţi din pricina cunoştinţelor vaste; ci despre iscusinţa celor ce Îl au pe Duhul Sfânt în ei, fiindcă Îl cunosc pe Dumnezeu.

 

Ar trebui să ne cercetăm mai bine şi să vedem că trezirea spirituală vine ca rezultat al strădaniei unei sfinte grupări din sânul bisericii, a celor ce şi-au înţeles misiunea de a stărui în rugăciuni, în cereri şi mijlociri. Aceşti sfinţi ai Celui Preaînalt au în faţă un veac încătuşat în religii false şi se îngrozesc la vederea milioanelor ce merg la pierzare. Şi atunci, se hotăresc să stea în veghe, rămân în aşteptare – poate zile, poate săptămâni, poate luni – până Duhul începe lucrarea peste ei şi cerul se deschide în binecuvântările trezirii.

 

Pe paginile Bibliei, femeile sterpe au dat naştere celor mai iluştri copii. Sara, stearpă până la vârsta de nouăzeci de ani, a născut pe Isaac; strigătul Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor!” a fost răspuns, şi ea l-a născut pe Iosif, cel care a izbăvit întreg neamul. Soţia lui Manoah a născut pe Samson, un alt izbăvitor al lui Israel. Ana, un suflet zdrobit, după ce a plâns cu suspine la cortul întâlnirii şi a făcut juruinţe şi a continuat în rugăciune ignorând obiecţiunile lui Eli, şi-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi a primit răspuns prin naşterea lui Samuel, cel care a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa şi văduva Rut a căpătat îndurare şi a născut pe Obed, care a născut pe Isai, tatăl lui David, din sămânţa căruia S-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta, îmbătrânită de ani, a ieşit Ioan Botezătorul, despre care spunea Isus că e neîntrecut între cei născuţi din femeie. Dacă ruşinea de a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinţele acestor femei, ce mare ar fi fost pierderea în omenire!

 

Aşa cum copilul face dintr-o dată saltul în viaţă, tot aşa se întâmplă cu fenomenul trezirilor spirituale. În secolul al XVI-lea Knox şi-a însuşit strigătul Rahelei, spunând: „Dă-mi Scoţia, ori mor!” Knox a murit, dar cât timp va fi o Scoţie, şi Knox va trăi. Zinzendorf, întristat şi ruşinat de starea lip­sită de iubire şi rodnicie a Moravienilor, a fost copleşit şi energizat de Duhul Sfânt până când trezirea s-a declanşat deodată în dimineaţa aceea de miercuri, 13 august 1727. Atunci a început mişcarea Moraviană, din care s-a născut vestitul lanţ al rugăciunii care ni se spune că a durat o sută de ani. Din adunarea aceea a izvorât mişcarea misionară care a atins marginile pământului.

 

Biserica de azi, în loc să pledeze pentru o propagandă anemică, ar trebui să poarte energic sarcina propagării. Fără îndoială, metodele la naştere s-au schimbat odată cu avan­sul ştiinţei. Dar iarăşi trebuie să spunem că ştiinţa, oricât ar fi ea de dragă medicilor, nu poate scurta perioada aceea de nouă luni când se formează în taină copilul. Fraţilor, suntem învinşi de elementul timpului. Atât predicatorul cât şi biserica sunt mai ocupaţi decât ar trebui să fie, şi nu mai au timp să se roage. Dacă i-am da lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da suflete pentru veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinţa şi I-am chema Numele, El ar face să răsară soarele pentru noi ca la amiază. Biserica are experţi, să-i încarci cu carul, şi toţi au câte un raport sau un sfat. Dar unde sunt cei ce poartă agonia câştigării de suflete? Biserici care se laudă cu un număr record de membrii se pot lăuda cu un număr minim de naşteri spirituale. Avem talentul să mărim numărul de biserici fără ca să mărim Împărăţia lui Dumnezeu. (Ştiu o familie în care toţi copiii sunt adoptaţi. Unii dintre noi, predicatorii, pe plan spiritual mai mult adoptăm decât naştem). Duşmanul înmulţirii e stagnarea. Când credincioşii simt povara sterilităţii spirituale, atunci începem să pulsăm o teamă sfântă, să ne rugăm cu un zel sfânt, şi să dăm naştere unei rodnicii sfinte. La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire şi chilipir: preţul trezirilor e mereu acelaşi, durerile naşterii!

 

Fără îndoială, această lume ajunsă în paragină cere o trezire. Îmi dau iarăşi bine seama că mereu se vor găsi din cei care ameţiţi în adormirea lor se vor furişa în ideia suveranităţii lui Dumnezeu şi vor spune: „Când vrea Dum­nezeu, aduce El trezirea.” Adevărat. Dar acesta e doar jumătate din adevăr. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu se simte bine că 83 de oameni pe minut mor fără Cristos? Aţi ajuns la părerea că Domnul doreşte acum ca lumea să piară? Îndrăzniţi să ziceţi – şi lucrul acesta mi se pare aproape o hulă – că atunci când Dumnezeu se va hotărî să dea cu piciorul şi să împrăştie pe toţi duşmanii Săi, abia atunci vom simţi lucrarea Duhului Sfânt? Nu! Luaţi doar jumătate din text şi reuşiţi să forţaţi Biblia să spună aproape tot ce vă place. De pildă: „Dumnezeu e în stare să facem nespus mai mult decât cerem sau gândim!” Opriţi-vă cu versetul acesta aici şi-l puteţi interpreta că Dumnezeu e în stare, dar că nu se sinchiseşte prea mult să facă ce ar putea face. Versetul astfel trunchiat lasă trezirile pe treptele din faţa tronului lui Dumnezeu. Dar citiţi versetul în întregime: „Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus din neam în neam, în vecii vecilor! Amin! (Efeseni 3:22-21). Deja versetul înseamnă altceva!

 

Înseamnă că noi suntem canalele de lucru. Când trezirea nu vine înseamnă că de vină suntem noi, canalele sunt blocate. Înseamnă că Dumnezeu nu poate străpunge blocajul nostru ca să ajungă cu Evanghelia în veacul acesta, din cauza lipsei de putere din Biserică. Deci, dacă întârzie trezirea e din vina noastră!

 

Finney spunea: „Să-L ai pe Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o continuă trezire!” Da, putem avea o trezire spirituală, fiindcă aceasta are loc după puterea care lucrează în noi, iar noi am primit această putere „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi!” Aceasta nu e doar o putere ca să facem minuni, căci şi înainte de Rusalii ucenicii au făcut minuni şi au scos demoni din oameni. Nici nu e doar putere de a ne organiza ca să ascultăm predici, ca să traducem Scrip­turile, ca să intrăm în noi teritorii pentru Domnul. Toate acestea sunt bune. Dar mă întreb, avem noi puterea Duhului Sfânt – puterea care o restrânge pe a diavolului, îi dărâmă întăriturile şi obţine împlinirea făgăduinţelor? Păcătoşii rămân în pierzare şi vor fi condamnaţi dacă nu sunt eliberaţi de sub stăpânirea diavolului. De ce altceva se va teme iadul dacă nu de o biserică sub ungerea lui Dumnezeu, mânată de puterea rugăciunii?

 

Prea iubiţii mei, să dăm la o parte lucrurile mărunte. Să uităm toate polemicile între noi. „Să stăruim necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului”, căci „credinţa vine în urma auziră.” Ruşinaţi de neputinţa Bisericii, întristaţi de monopolul pe care-l deţine diavolul în lume, oare să nu strigăm cu duhul chinuit şi noi (dar să şi simţim ce zicem): „Dă-mi copii, sau mor!” Amin!

 

„Creştini, renunţarea de noi înşine e legea de căpetenie în conduita creştină”

Dr. Charles Inwood

 

„Renunţ să mai vorbesc acum creaturilor, şi mă îndrept spre Tine, O, Doamne, încep acum îmbrăţişarea intimă cu Dumnezeu, stare pe care nimeni nu mi-o va tulbura de acum înainte. La revedere, tată şi mamă, prieteni şi rude! La revedere, mâncare şi băutură! La revedere, lume şi toate plăcerile! La revedere, soare, lună şi stele! Bun Venit, Dum­nezeule Tată! Bun Venit, dulce Doamne Isuse, Mijlocitorul Noului Legământ! Bun Venit, Duh al harului, Dumnezeul oricărei mângăieri! Bun Venit, slavă! Bun Venit, viaţă veşnică! Bun Venit, moarte!” — Dr. Matthew MacKail stătea sub spânzurătoare, şi în timp ce vărul său martir se zbătea în sfoara întinsă, i-a prins picioarele care zvâcneau şi s-a agăţat de ele, ca moartea să-i vină mai uşor şi mai repede. Şi astfel i-a venit rândul să meargă la Cristos şi lui Hugh MacKail; avea pe faţă obişnuitul său zunbet copilăresc. „Fie acesta salutul de Bun Venit”, zise el; „Duhul şi Mireasa zic, VINO!”

 

Martirajul lui Hugh MacKail

CAPITOLUL XVII

Gunoiul lumii acesteia

 

Ce înseamnă expresia „gunoiul lumii acesteia”? (1 Corinteni  4:13). Este oare gunoiul de murdărie din care se nasc or­ganizaţiile criminale din fiecare ţară? Este oare geniul rău care manipulează revoluţiile internaţionale? Era Babilonul? E Roma? E păcatul? S-a găsit oare vreun trib de duhuri rele care să poarte titlul acesta?

 

O mie de presupuneri ar da o mie de răspunsuri la întrebarea aceasta, şi toate greşite. Răspunsul bun e tocmai opusul aşteptărilor noastre. Expresia gunoiul lumii acesteia nu se referă nici la oameni nici la demoni. Nu e vorba de ceva rău, ci de ceva bun – ba nu, nu e nici bun – ci, e cel mai bun. Nu e din domeniul material, ci spiritual. Nu e de la Satan, ci de la Dumnezeu. Nu e vorba de Biserică în general, ci de un sfânt. Nu e numai un sfânt, ci e cel mai sfânt dintre sfinţi, e Kohinoorul tuturor mărgăritarelor. „Noi, apostolii”, spune Pavel, „am ajuns ca gunoiul acestei lumi.” Apoi adaugă insul­tă peste rană, subliniază infamia, adânceşte umilirea, adăugând: (noi, apostolii suntem…) lepădătura tuturor” 1 Corinteni 4:13.

 

Oricine se vede pe sine astfel, „gunoiul lumii acesteia”, nu mai are ambiţii personale; deci nu mai are de ce să fie gelos. Nu mai are reputaţie; deci nu mai are de ce să se certe. Nu mai posedă nimic; deci nu mai are de ce să se îngrijoreze. Nu mai are „drepturi”, deci nimeni nu-i mai poate face vreun rău. Binecuvântată stare e aceasta! Omul acesta e deja „mort”, deci nimeni nu-l mai poate omorî. Vă mai miraţi acum că un aşa om, având o aşa stare a minţii şi a sufletului, a întors lumea pe dos? Sfinţii plini de ambiţii de azi ar trebui să se gândească la atitudinea aceasta apostolică faţă de lume! Şi evanghelista de azi care umblă după popularitate trăind după „moda Hollywood” n-ar strica să ia aminte!

 

Ce l-a durut pe apostolul Pavel mai tare decât cele o sută nouăzeci şi cinci de lovituri, decât cele trei bătăi cu nuiele, decât cele trei naufragii, decât împroşcarea cu pietre? Corintenii aceia satisfăcuţi de ei înşişi, lumeşti, fireşti, gata mereu să critice! Biserica aceasta era împărţită din cauza lucrurilor firii, şi din cauza banilor! Unii au avut succes, s-au ridicat cu faimă pe treptele sociale şi au ajuns magnaţii com­ercianţi ai oraşului. Iată de ce spune apostolul Pavel că au ajuns să se poarte ca împăraţii. Observaţi contrastul izbitor între versetul acesta, 1 Corinteni 4:8, „O, iată-vă sătui! Iată-vă bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” şi versetul 10, „Noi suntem nebuni… noi, slabi… noi, dispreţuiţi… noi suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc!” Compensaţia binecuvântată e în versetul 9: „Noi am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.”

 

N-a fost greu pentru Pavel să arate toate acestea, fiindcă el se considera mai neînsemnat decât cei din urmă. Dar, apostolul ia şi compară starea aceasta cu a celor care şi-au pierdut orientarea în credinţă. Aceşti corinteni erau sătui, dar nu erau liberi (Un puşcăriaş dacă iese din celula lui nu e liber dacă încă târăşte lanţul după el). Apostolul nu se necăjeşte pentru că ei au supra-abundenţă iar el nu are nimic. E întristat fiindcă bogăţia lor le-a pricinuit slăbiciune sufletească. Ei au comfort, dar nu mai au cruce; sunt bogaţi, dar nu mai poartă „ocara lui Cristos”. Nu le spune că nu mai sunt ai lui Cristos, dar le atrage atenţia că de fapt ce caută ei e un drum fără spini la cer. Le spune: „Măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împăraţi şi noi împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8f). Dacă ar fi ajuns cu adevărat să împărăţească înseamnă că deja ar fi venit Cristos, mileniul ar fi fost împlinit şi atunci, spune Pavel: „Am fi împărăţit şi noi cu voi!”

 

Dar cui îi place să fie atât de dezonorat, dispreţuit, devalorificat? Adevărul acesta e revoluţionar şi supărător pentru învăţătura creştină coruptă de azi. Ne mai bucurăm noi fiindcă lumea ne crede nebuni? Ne este uşor să vedem numele noastre lepădate ca un gunoi? Comunismul nivelează la pământ straturile de oameni. Creştinismul le nivelează la cer! Creştinismul adevărat e mult mai revoluţionar decât comunismul (şi fără crime şi vărsare de sânge). Buldozerele socialismului au încercat „să împingă” dealul bogăţiilor şi „să umple” valea sărăciei. Credeau că prin educaţie vor „netezi drumurile strâmbe”, că printr-un act al parlamentului, printr-o simplă mişcare a baghetei magice, mileniul fericirii, atât de mult întârziat, va coborî pe pământ. Dar schimbările au fost doar schimbări de şefi, iar sluga a rămas tot slugă. Azi sunt o mulţime de oameni care ajung bogaţi sărăcind pe alţii. Apostolul Pavel spune că a fost sărac, „totuşi îmbogăţind pe mulţi!” Slavă Domnului! Punga lui Simion Magul n-are nici azi parte în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă încă n-am învăţat cum să mânuim „mamona bogăţiilor nedrepte”, cum vrem să primim „adevăratele bogăţii”?

 

Astfel, apostolul Pavel, bancrutat din punct de vedere material şi social, a primit eticheta pe care puţini au mai avut-o, „gunoiul lumii acesteia.” Desigur aceasta l-a ajutat să înţeleagă faptul că urma să fie călcat în picioare de oameni. Deşi a fost în stare să răspundă filosofilor, stoicilor, epicurienilor, la Atena, pentru cauza Domnului Isus Cristos el a fost gata să fie numit „nebun”. În învăţătura Dom­nului, antagonsimul lumii a fost fundamental şi perpetuu.

 

Fraţilor, alegem noi aşa ceva? Ce ne deranjează mai mult decât să fim clasificaţi ca oameni neînvăţaţi şi ignoranţi? – deşi un aşa „neînvăţat şi ignorant” a scris Apocalipsa, cartea care încă le dă de lucru învăţaţilor. Suntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibă capetele pline, decât să aibe inimile cu foc. Dacă vrea carte cineva s-o facă înainte de a se urca la amvon. Diplomele nu contează, fiindcă douăzeci şi patru de ore pe zi nu ajung pentru un păstor să amintească toate numele din turma sa în faţa Marelui Păstor, şi apoi să le pregătească hrana potrivită. Adevărul e că lucrurile duhovniceşti trebuiesc judecate duovniceşte (nu psihologic!). Nici Dum­nezeu, nici judecăţile Sale, nu s-au schimbat. După cum găseşte El cu cale, încă există lucruri ascunse de cei învăţaţi şi „descoperite pruncilor”. Şi pruncii, fraţii mei, nu putem spune că au un intelect colosal. Biserica de azi se poate lăuda cu un nivel înalt de educaţie în rândul predicatorilor. Dar nu vă grăbiţi aşa tare în gâdilarea firii: avem în acelaşi timp cea mai redusă creştere în numărul de noi convertiţi. De ce? Fiindcă diavolul nu se sperie, frate Apolo, de Niagarele tale de cuvinte!

 

Linia de demarcaţie faţă de lume e distinctă, bine determinată, e aleasă în mod deliberat, conştient, şi e totodată discreditată. Călătorii din istorisirea lui Bunyan ajungând prin Târgul Deşertăciunilor au ajuns să fie râsul lumii. Erau deosebiţi de ceilalţi oameni în hainele pe care le purtau, în limbaj, în preocupări şi interese. Oare aşa e în viaţa noastră azi?

 

În ultimul război un general britanic a spus: „Trebuie să-i învăţăm pe oameni să urască, fiindcă oamenii se luptă împotriva celor pe care-i urăsc.” Am auzit mult (deşi nici măcar pe jumătate cât ar trebui) despre dragostea desăvârşită. Poate ar trebui să cunoaştem însă şi cum să „ne mâniem şi să nu păcătuim.” Credinciosul plin de Duhul Sfânt va urî nelegiuirea, nedreptatea şi necurăţia; şi va milita împotriva lor. Fiindcă apostolul Pavel n-a iubit lumea, lumea l-a urât. Avem şi noi nevoie de această dispoziţie a opoziţiei.

 

Stanley a scris cartea sa „Africa cea Foarte Neagră” iar generalul Booth a scris – „Anglia cea Foarte Neagră” în mij­locul unor stări de împotrivire zdrobitoare. Primul a văzut pădurile înalte, impenetrabile, pline cu leoparzi gata de atac, cu şerpi veninoşi, cu băştinaşi la pândă în întuneric. Booth a văzut străzile Angliei cum le vede Dumnezeu, cu pofte ascunse, cu ispitele păcatelor la fiecare colţ, cu pofta jocurilor de noroc, cu pericolul prostituţiei; şi şi-a ridicat o armată pentru Dumnezeu ca să lupte împotriva lor.

 

Străzile oraşelor noastre sunt azi câmpuri de misiune. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cultura înaltă, căci o doamnă elegantă, pieptănată frumos şi cu un limbaj manierat, poate să fie tot atât de departe de Dumnezeu ca o femeie Mau-Mau care poartă o fustă din frunze. Oraşele noastre gem de păcate. Un creştin care adoarme în fiecare seară în faţa televizorului are un creier mort şi un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum şi-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat şi de dezmăţ din jur, iar sufletul lui nu mai simte nici o durere.

 

Fiecare stradă e un râu plin de activităţi satanice, de beţie, divorţ, întuneric şi pierzare. Dacă te ridici să stai împotriva acestor lucruri, nu te mira, frate dragă, dacă lumea te urăşte. Dacă ai fi de-al lumii, te-ar iubi.

 

Pavel declară într-un limbaj limpede: „Lumea este răstignită faţă de mine!” Nu cumva e aceasta mult dincolo de creştinismul veacului al XX-lea? Golgota a văzut în multe rânduri mulţimi care veneau să privească umilirea condamnaţilor la moarte. La Cruce era o atmosferă de car­naval. Acolo era batjocura în faţa suferinţei. Dar cine se ducea a doua zi să mai privească victimele? Primii vizitatori erau vulturii, ca să le scoată ochii şi să le sfârtece coastele. Apoi veneau câinii care săreau să le apuce picioarele. Aşa decorate şi mutilate, crucile erau un spectacol hidos, de groază. Exact aşa e pentru Pavel lumea: răstignită, moartă, fără nimic care să-l mai atragă!

 

Să rostim şi noi cu buze tremurătoare, într-o cutremurare lăuntrică: „Lumea este răstignită faţă de mine!” Când suntem şi noi răstigniţi faţă de lume, când…

 

„am murit faţă de lume şi de poftele din ea,

 faţă de mândria oarbă, şi de tot ce-mi poate da!”

 

…abia atunci ajungem să cunoaştem şi noi libertatea pe care a avut-o apostolul Pavel. Adevărul e că noi, urmaşii lui Cristos, avem respect faţă de lume şi faţă de opiniile ei, faţă de aprecierile şi calificativele date de ea. Un critic modern spunea despre credincioşi că au schimbat două cuvinte din dicţionar, în loc să fie pocăiţi, ei sunt zgârciţil (Numai cei care se simt vinovaţi se vor supăra că le-am spus- o). Pe de altă parte în acest an de îndurare al lui Dumnezeu cunosc pe unii de ambele părţi ale Atlanticului care poartă hainele aruncate de alţii şi îşi dau toţi banii în strângerea dintre pietrele morii lui Dumnezeu. Cu accentul pe care l-a pus apostolul Pavel asupra separării faţă de lume, ne mirăm azi cum de s-au convertit oamenii la predicile lui.

 

Acest binecuvântat bărbat al lui Dumnezeu, omul pentru care lumea era răstignită, era privit ca „nebun”. Ba chiar mai mult, Pavel a predicat în aşa fel Evanghelia încât alţii au căutat să-l omoare fiindcă le pusese meseria în dizgraţie şi dispreţ. Aşa apostoli, cu atitudinea lor sănătoasă, sfântă, faţă de lume, ne fac să ne ruşinăm de noi înşine.

 

„Ei au urcat pe trepte de lumină

Prin încercări, pericole, dureri,

O, Doamne, dă-ne har şi nouă

În urma lor să mergem către cer!”

 

Curând vom spune şi noi: „La revedere, lume trecătoare! Bun Sosit, veşnicie!” Aici vă doresc vouă, cititorilor, un an de slujire jertfitoare pentru El care a fost Jertfa noastră. Fie ca şi noi să ne sfârşim alergarea cu bucurie!

 

„Fraţilor, e o fraudă să spunem că o aşteptăm noapte de noapte, lună după lună, dacă noi înşine nu suntem într-o stare după voia lui Dum­nezeu. Mai bine să ne întrebăm: „E inima mea curată? Sunt mâiniâe mele curate?”

Comentar la Trezirile Spirituale din insulele Hebride

 

„Trezirea spirituală e o minune la fel de mare ca şi un seceriş de grâu. Trezirea vine din cer atunci când suflete de eroi intră în luptă hotărâte  biruie sau să moară – sau, dacă trebuie, să biruie şi să moară! „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea!”

Charles Finney

 

„Cauza lui Dumnezeu este încredinţată oamenilor; Dumnezeu se încredinţează pe Sine Însuşi în mâna oamenilor. Oamenii rugăciunii sunt viceregii lui Dumnezeu; aceştia îndeplinesc lucrarea lui Dum­nezeu şi Îi împlinesc planurile”.

E.M. Bounds

 

„Rugăciunea e remediul suprem!”

Robert Hall

 

„Rugăciunea e testul acid al consacrării!”

Samuel Chadwick

 

CAPITOLUL XVIII

Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

 

Profeţii din vechime, apucaţi şi strânşi în mâinile lui Dumnezeu, au avut o sensibilitate deosebită faţă de faptul că misiunea lor era copleşitor de mare şi cât se poate de rău văzută de oameni. Pledând motivele insuficienţei şi in­capacităţii lor, aceşti oameni înfricoşaţi de ce vedeau vroiau să scape de sub povara lucrării ce îi aştepta. Moise, de ex­emplu, ca să scape din poziţia de conducător al unei naţiuni întregi găseşte motivul că e bâlbâit. Dar Dumnezeu a ştiut să treacă pe lângă evaziunea lui, şi i-l dă pe Aaron. Ieremia, de asemenea, aduce motivul că e doar un copil. Şi în cazul lui Ieremia (ca şi al lui Moise) obiecţiunile umane nu pot rămâne în picioare. Căci oamenii aleşi de Dumnezeu au fost trimişi în sălile de consilii ale înţelepciunii umane – nu să-şi lustruiască personalităţile lor sau să-şi etaleze cunoştinţele. Ci Dumnezeu îl prindea pe solul acesta ales de el, îl închidea şi îl înconjura cu Însăşi Fiinţa Sa. Dacă are dreptate Oliver Wendell Holmes, mintea umană când se extinde cu o nouă idee nu mai poate reveni la starea şi dimensiunile originale. Atunci, ce putem spune despre sufletul care a auzit şoapta Vocii Eterne? „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă!” (Ioan 6:63). Predicile de azi sunt bolnave fiindcă iau idei din creierul unor oameni morţi în loc să le ia de la Domnul. Cărţile sunt bune atât timp cât sunt călăuze, dar sunt rele când ajung lanţuri.

 

La fel ca şi în domeniul energiei atomice, unde savanţii moderni au atins o nouă dimensiune a puterii, tot aşa Biserica trebuie să redescopere nemărginita putere a Duhului Sfânt. Ca să lovească în nelegiuirea acestui veac de putrefacţie a păcatului şi să-i scuture din amorţeală pe sfinţii aţipiţi de somn, trebuie să se întâmple ceva. Predici de viaţă şi vieţi de Evanghelii vor trebui să iasă din veghea stăruitoare a cămăruţelor de rugăciune. Cineva a spus: „Trebuie să ne rugăm dacă vrem să ducem o viaţă sfântă!” Da, însă şi reversul adevărat: „Trebuie să trăim o viaţă sfântă ca să ne putem ruga!” După David: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? – Cel ce are mâiniâe nevinovate şi inima curată!” (Psalmul 24:3-4).

 

Secretul rugăciunii e rugăciunea în secret. Cărţile despre rugăciune sunt bune, dar nu suficiente. După cum cărţile de bucate sunt bune, dar n-au nici un rost dacă nu sunt aplicate pentru mâncare, la fel şi cu rugăciunea. Oamenii pot citi biblioteci întregi de cărţi despre rugăciune, şi să nu fie cu nimic mai puternici în rugăciune. Trebuie să învăţăm să ne rugăm, şi să ne rugăm să învăţăm să ne rugăm. Aşa cum pot sta în fotoliu şi să citesc o carte despre educaţia fizică, şi să pierd vremea numai; tot aşa pot să citesc despre rugăciune, să mă mir de Moise, sau să rămân cu gura căscată în faţa suspinurilor şi a plânsetelor lui Ieremia, şi totuşi să nu ştiu nici ABC-ul rugăciunii de mijlocire. Aşa cum gloanţele netrase nu aduc vânat, aşa inima nesimţitoare în rugăciune nu culege nici o roadă.

 

Pentru Numele lui Dumnezeu, vă îndemn, lăsaţi ca rugăciunile voastre să vă hrănească sufletul după cum mâncarea vă hrăneşte trupurile”, spunea credinciosul Fenelon. Henry Martyn spunea aşa: „Starea de amorţire în care mă aflu o atribui lipsei de timp suficient şi de linişte pentru meditaţia în taină. O, dacă aş ajunge să fiu om al rugăciunii!” Un scriitor de demult spunea: „Multe din rugăciunile noastre sunt ca şi puştiul care sună la sonerie şi apoi fuge repede înainte ca să se deschidă uşa.” Da, exact aşa suntem. Cel mai vast domeniu neexplorat din resursele lui Dumnezeu la dispoziţia noastră e locul rugăciunii.

 

Cine poate spune care e măsura puterii lui Dumnezeu? Oamenii au ajuns să măsoare greutatea pământului, să aproximeze dimensiunile Cetăţii Cereşti, să numere stelele pe cer, să măsoare viteza fulgerelor, să spună timpul răsăritului şi apusului de soare. Dar nimeni nu poate spune cât de mare e puterea rugăciunii. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare! Pentru că în spatele rugăciunii e Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare fiindcă Dumnezeu a făgăduit că răspunde rugăciunilor. Dumnezeu să ne ierte că în această nobilă activitate a duhului şi a limbii, ne clătinam fără putere. Dacă Dumnezeu nu ne dă lumina Sa în cămăruţa rugăciunii, ne trăim viaţa în întuneric. În faţa scaunului de judecată cel mai ruşinos lucru va fi realitatea rugăciunilor mici din viaţă.

 

Iată un pasaj majestic din veneratul Ioan Gură de Aur: „Puterea rugăciunii a stins tăria focului; a îmblânzit furia leilor, a potolit revolte anarhice în linişte, a stins războaie, a rupt lanţurile morţii, a lărgit porţile Paradisului, a alungat bolile, a îndepărtat fraudele, a scăpat cetăţi de la pierzare, a oprit soarele din mersul lui, şi a îngheţat trăsnetul din drum. Rugăciunea e o întreagă armură de luptă, o comoară de nesecat, o mină inepuizabilă, o boltă neumbrită de nori, un cer fără furtuni. Rugăciunea e rădăcina, izvorul, mama a mii de binecuvântări!” Sunt oare cuvintele lui Crisostom doar ex­presii retorice, ca să facă dintr-un lucru obişnuit să apară su­perlativ? Biblia nu foloseşte aşa metode.

 

Ilie a fost un om iscusit în arta rugăciunii, care a schim­bat mersul naturii, a gâtuit economia unei naţiuni; s-a rugat, şi focul a căzut; s-a rugat, şi oamenii au căzut; s-a rugat, şi ploaia a căzut! Avem nevoie de ploaie, ploaie, ploaie! Bisericile sunt aşa de uscate că sămânţa nu poate germina. Altarele sunt reci şi uscate, fără nici o lacrimă a celor ce se pocăiesc. Unde e Ilie? Când Israel a strigat de sete, un om a lovit stânca şi masivul acela de cremene a devenit un izvor din care a ţâşnit râul de apă vie. „Este oare ceva prea greu pentru Dumnezeu?” Să ne dea Dumnezeu un om care să lovească stânca!

 

De lucrul acesta să fim siguri: rugăciunea din cămăruţă nu e locul în care Îi întindem lui Dumnezeu lista cu problemele urgente. Schimbă rugăciunea lucrurile? Da, însă rugăciunea îi schimbă pe oameni. Rugăciunea a înlăturat nu numai ruşinea Anei, ci a schimbat-o pe ea însăşi, transformând-o din stearpă în roditoare, din întristată în plină de bucurie (1 Samuel 1:10 şi 2:1). Da, „i-a prefăcut tânguirile în veselie” (Psalmul 30:11). Probabil noi ne rugăm să avem veselie, fără să fi avut cândva tânguirile. Alegem să purtăm hainele de laudă, iar Dumnezeu spune: „Dau celor întristaţi… o haină de laudă în locul unui duh mâhnit!” (Isaia 61:3). Dacă vrem să ieşim la seceriş, aceeaşi ordine e valabilă, căci: Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când strânge snopii” (Psalmul 126:6).

 

Numai un Moise cu inima frântă de durere a putut să strige: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Ex­odul 32:31-32). Numai un Pavel zdrobit de durere pentru neamul său a putut să spună: „Simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti” (Romani 9:2-3).

 

Dacă John Knox s-ar fi rugat: „Dă-mi succes!” n-am mai fi auzit nimic de numele lui. Dar el s-a rugat fără egoism: „Dă-mi Scoţia, ori mor!” – şi numele său s-a înscris adânc pe paginile istoriei. Dacă David Livingstone s-ar fi rugat să poată despica Africa în două ca dovadă a duhului său tenace şi a iscusinţei sale în orientarea cu busola, rugăciunea lui s-ar fi topit la prima adiere de vânt în pădurile Africii; dar el s-a rugat: „Doamne, când se va închide această rană din trupul omenirii!” Livingstone a trăit în rugăciune, şi în mod literal a murit pe genunchi în rugăciune.

 

Acest veac setos după păcat are nevoie de o Biserică setoasă după rugăciune. Trebuie să explorăm din nou „făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe”, în ziua aceea mare şi înfricoşată focul judecăţii va încerca felul, nu mărimea lucrării pe care am făcut-o. Ceea ce s-a născut din rugăciune va trece examenul. Rugăciunea e lucrarea împreună cu Dumnezeu. Rugăciunea naşte dorinţa câştigării de suflete; dorinţa aceasta naşte rugăciunea. Sufletul care are pricepere se roagă; sufletul care se roagă are pricepere. Celui ce se roagă în umilinţa neputinţei sale, Dumnezeu îi dă puterea Sa. Oh, dacă am fi oameni ai rugăciunii ca Ilie, şi el „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”. Doamne, ajută-ne să ne rugăm!

 

Pe o placă într-o biserică mare de o mie de locuri, această inscripţie a fost săpată în amintirea lui John Geddie: „Când a coborât din corabie pe aceste maluri în 1848 aici nu erau creştini; când a plecat în 1872 nu mai erau păgâni!”

(În Amintirea lui John Geddie, „părintele” misiunilor presbiteriene din Mările Sudice).

 

„De la Rusalii încoace, n-a existat o singură trezire spirituală care să nu fi început prin unirea la rugăciune, chiar a numai doi sau trei; şi iarăşi, nici o mişcare de felul acesta n-a înaintat şi nu s-a mai înălţat, odată ce rugăciunile au încetat”.

Dr. A. T. Pierson

 

CAPITOLUL XIX

După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

 

Pentru ora aceasta târzie de miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi”. La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii umpluţi de slavă flacăra inimii omeneşti. Biserica a început în camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi freamătul acela se sfârşeste în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la viaţă; azi sfârşeste cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei, nevoia im­perioasă a ceasului pe care îl trăim sunt oameni cu inimile aprinse şi înflăcărate de focul sfânt.

 

Bărbaţii lui Dumnezeu trebuie să fie stâlpi de foc, oameni călăuziţi de Dumnezeu care să conducă pe cei dezorientaţi în viaţă; Paveli înflăcăraţi care să mişte pe Timoteii timizi; oameni de foc care să aprindă şi să provoace la lumină pe credincioşii care doar poartă numele. E nevoie de cavaleri viteji ai rugăciunii care să stea de veghe în nopţile de rugăciune. E nevoie de adevăraţi profeţi care să se ridice împotriva profiturilor false, a câştigurilor mârşave, căci „ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8:36).

 

În ceasul acesta din urmă atitudinea de „nani-nani-puişor” a multor predicatori ambulanţi e o tragedie. Strigătul ar trebui să fie: „Strigaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă!” (Ioel 2:15,17).

 

Până şi piscurile Alpilor par calde pe lângă sufletul care a simţit cândva în el focul lui Dumnezeu, dar l-a lăsat să se stingă. Fierul se topeşte doar când arde focul; stingeţi focul, şi fierul se întăreşte. Tot aşa, inima lipsită de focul divin e un gheţar.

 

Dacă Duhul lipseşte, biroul de studii al predicatorului devine un laborator pentru disecţia doctrinelor şi întocmirea unor dogme fără viaţă. Pentru predarea învăţăturilor divine e nevoie de ungerea divină; adevărul trebuie spus cu o forţă pătrunzătoare; iar comfortul şi com­oditatea trebuiesc schimbate în jar misionar.

 

E o nevoie disperată azi de oameni inspiraţi! Generaţia degenerată de azi are absolută nevoie de credincioşi cu suflete activate de Duhul. Vântul năpraznic al nelegiuirii veacului din urmă poate stinge uşor o simplă făclie de religiozitate formală; aşa cum o trestie uscată se frânge în furtună, aşa se rupe şi luminarea slabă a sectarismului firesc. Se aude în lume apropiindu-se vuietul înfricoşător al religiilor false şi al creştinismului căldicel. Iar avertismentul împotriva acestora ne vine din partea unor oameni care nu au foc sfânt, aşa că preferăm adesea şi noi să fim mai bine deloc fără foc.

 

Nefiind în stare să deosebim ce e firesc şi ce e Duh, mulţi oameni religioşi ai zilei trâmbiţează o nouă spiritualitate în lume. Dar ceea ce e bun e doar un semn al mediocrităţii, şi ajunge din nou duşmanul de moarte al desăvârşirii (Cei înţelepţi vor pricepe). Nu staţi nepăsători! Conflictul se ascute! Aceasta e noaptea ruginii şi a molimei. Dumnezeu să ajute popoarele, ruinate de religii făurite de oameni, aduse la blestem de culte întocmite de oameni, bântuite de doctrine născocite de oameni! A mai fost vreodată o aşa oră grozavă? Strădanii irosite sunt preţul pe care-l plătim pentru progresul de azi.

 

După cum e Biserica, aşa e şi societatea.

 

Dacă străjerul doarme, duşmanul cucereşte cetatea. Predicatorul ar trebui să-şi rezerve cel puţin o zi pe săptămână pentru pregătirea predicilor, şi apoi o altă zi care să-l pregătească pe predicator să predice predica pregătită. Inspiraţia e un mister ca viaţa, căci amândouă vin de la Dum­nezeu. Numai viaţa naşte viaţă. Numai oameni inspiraţi vor fi în stare să inspire.

 

Avem nevoie de oameni ca Iosua care să conducă poporul lui Dumnezeu în Ţara Promisă a vieţii trăite în puterea Duhului Sfânt. Ca şi Israel, noi am ieşit din Egipt, de la Faraon (cea ce înseamnă în experienţa noastră, lumea şi Satana), dar ne-am împotmolit la Cadeş-Barnea. Ceea ce trebuia să fie o treaptă a devenit o piatră de poticnire. Ceea ce trebuia să fie o poartă de trecere a devenit un popas per­manent, o ţintă. Ceea ce trebuia să fie un drum a devenit o gară.

 

„În necredinţă şi neascultare

Omul rătăcind, orbeşte,

Şi a Domnului lucrare

În zadar o mai priveşte!”

 

Nu cumva şi noi am scăpat de sub sclavia lumii, dar n-am reuşit încă să intrăm în Canaanul bogăţiilor lui Dumnezeu?

 

Gândiţi-vă bine! Patruzeci de ani acest popor ales n-a mai văzut minuni şi n-a mai avut rugăciuni ascultate; nimic altceva decât morţi, pustie şi întuneric. Şi toate, din cauza necredinţei. „Uriaşii Canaanului sunt prea mari pentru noi!” strigau ei (Numeri 13:17-33). Azi acesta este strigătul nostru: „Uitaţi-vă la puterea duşmanului; măsuraţi-i, dacă puteţi, tăria!” Când, de fapt, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” (2 Împăraţi 6:17). Este mâna Domnului prea scurtă ca să răscumpere, ca să mântuiască (Isaia 59:1)? Îl vom privi doar ca Dumnezeu al trecutului, ca Dumnezeu al profeţiilor, dar nu ca Dumnezeu al prezentului?

 

Predica lui Petru la Rusalii a fost o predică de pârjol şi răscolire. Adevărul a prins viaţă: „Aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel!” (Faptele Apostolilor 2:16). Şi scriitorul inspirat al lui Dumnezeu şi-a dat îndată seama că această „sabie a Domnului” avea un nou tăiş care a străpuns inima as­cultătorilor.

 

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele oamenii au nevoie să fie mângăiaţi. Sunt de acord, mulţi au nevoie de mângăiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când casa e cuprinsă de flăcări e o crimă. Nu-l mângăie pe vecin cel ce-l lasă să doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa.

 

În faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea şi focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară, avem dreptul să ne moleşim? Dacă am da înapoi ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul e puternic; Dumnezeu e Atotputernic. Riscul e mare. Şi mare e preţul. Dar mare e şi premiul!

 

Se spune că în America Patrick Henry a făcut mai mult decât oricare alt bărbat în istorie în croirea drumului libertăţii şi a drepturilor omului. Ascultaţi-l, aprins de o dragoste înflăcărată pentru poporul său, vorbind în faţa Congresului din Virginia, la 23 martie 1775: „Este viaţa atât de dragă şi pacea atât de dulce ca să merite a fi cumpărate cu preţul lanţurilor şi robiei? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi libertate! Dacă nu, mai bine moartea!” Ai fi putut oare Cato sau Demostene să depăşească această perlă oratorică? Poate fi ea tradusă de noi azi în viaţă?

 

Lanţurile fricii şi ale sclaviei, care există azi în lume, şi cari ameninţă întreaga omenire, nu sunt basme. Teroarea dictaturilor poate ajunge să cuprindă întreg pământul (oricât de greu de imaginat e această posibilitate); dar pentru un copil al lui Dumnezeu există o nenorocire şi mai mare: să vadă în focul care nu se stinge al iadului pe cei neîntorşi la Dumnezeu!

 

Cred că e timpul să ne trezim. Ar trebui să ne apropiem de limbajul lui Patrick Henry astfel:

 

„E oare lungimea vieţii aşa de dragă şi e oare comfortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultima instanţă, în faţa lui Dumnezeu, vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar învelit în câteva versete de Scriptură? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!”

 

„Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pământ va fi deslegat în ceruri”.

Mântuitorul

 

„Potrivnicul vostru, diavolul… Împotriviţi-vă lui tari în credinţă!”

Ap. Petru

 

„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu, împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi!”

Ap. Iacov

 

„Cu cât îşi dau seama în rugăciunile lor cei credincioşi de lupta lor cu diavolul, cu atât vor gusta din libertatea Duhului în rezolvarea problemelor din viaţă”.

F. J. Perryman

 

„Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău!”

Cei şaptezeci

 

„Legiunile iadului de m-ar ataca,

Nebune, chiar toate de s-ar năpusti

Cu furie asupra mea,

Stânca Vieţii mă va adăposti,

Isus mă poate mântui,

Mă poate salva!”

Isaac Watts

 

CAPITOLUL XX

Cunoscut în Iad

 

Uneori predicatorii stăpânesc subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori se întâmplă să vezi câte un „predicator care în acelaşi timp stăpâneşte subiectele predicilor şi e stăpânit de ele. Apos­tolul Pavel, sunt sigur, că făcea parte din această categorie din urmă.

 

Priviţi-l pe Pavel la Efes (Faptele Apostolilor 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă religioasă asupra unei victime de genul gadareanului. Dar, să arunci termeni religioşi sau chiar versete biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de demoni e ca şi cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost deajuns să-i biruiască pe cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-şi hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui Sceva, răniţi şi speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Cristos, astfel că Numele Lui a fost înălţat şi proslăvit. Spiritiştii, vrăjitorii au fost convertiţi la credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de arginţi. S-a împlinit cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva: „Pe Isus Îl cunosc şi PE PAVEL ÎL ŞTIU, dar voi cine sunteţi?” (Faptele Apostolilor 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul şi iadul – a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.

 

Dar cum a ajuns apostolul Pavel la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele. Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint, acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din familia împăratului. În faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa!” Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii împrăştiindu-i pe savanţi. Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte!

 

Care a fost armura lui Pavel? Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sunt încredinţat!”; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o menghină. Cuvântul, ca şi Domnul, erau imutabili. Ancora lui Pavel era prinsă în adâncimile credincioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era Cuvântul lui Dum­nezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl aver­tiza asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului; iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, şi toate planurile diavolului au fost anulate.

 

Evlavia care îi fereşte pe oameni de alunecările la iad şi îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e frumoasă, dar cred că e elementară. Când Pavel a mers la Cruce, atunci a avut loc în el minunea convertirii şi a renaşterii lui. Acesta, cred, e argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi” le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Suntem noi morţi? – Morţi faţă de laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea aceasta, sublimă e trăirea în care Îl avem pe Cristos în noi prin Duhul!

 

Da, Pavel a fost mort. Totodată el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu”. Din toate religiile pământului, creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui. Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti.” Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul aces­ta a spus: „Pe Pavel îl ştiu”? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice. (În vremea modernă, lucrarea „legării şi deslegării”, cunoscută de Pavel, e aproape uitată sau com­plet ignorată). În ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară: „M-am luptat lupta cea bună!” Demonii au putut să confirme lucrul acesta, căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor. Da, Pavel era cunoscut în iad.

 

O altă ancoră care i-a dat stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” (2 Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi! Acum câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic. Atunci operatorul a întins mâna şi a aranjat diapozitul, centrându-l: Ce diferenţă! Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel Îl iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită. Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intenistatea maximă a flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice. Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!” N-a avut preocupări lătural­nice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii per­sonale, deci n-a avut invidii şi gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drep­turi”, deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai putea să-l zdrobească. El era deja „mort”, aşa că nimeni nu-l mai putea omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe Pavel îl ştiu”? Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.

 

Şi încă o ancoră a duhului acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a mântui în mod desăvârşit. „TOŢI au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Da! Însă Cristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” O, dacă ar ajunge oamenii să-L cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire limitată. A fost zelot şi rămâne zelot. În lumina unui iad etern, ce valoare mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în zilele noastre, ce înseamnă oare ran­gurile pe care şi le dau oamenii unii altora? Sau care sunt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Cristos, oamenii sunt PIERDUŢI în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor. Chiar acum oamenii sunt prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi va suge în IADUL VEŞNIC. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!” (Isaia 51:9). Îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi armura şi sabia pentru luptă!”

 

O altă ancoră pentru Pavel a fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul aces­ta, el mergea acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii sufletului! Nici starea intermediară in­terminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La gândul veşniciei, lim­bajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări, oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sunt puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile diavoleşti împotriva acestui Pavel! Înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus: „Pe Pavel îl ştiu”?

 

Adevărul final ca ancoră a sufletului lui Pavel a fost: „TOŢI TREBUIE SĂ NE ÎNFĂŢIŞAM înaintea scaunului de judecată al lui Cristos!” (2 Corinteni 5:10). Privirea spre valorile eterne prin Cristos lua şi boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea” pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte. Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). A face o copie după altă copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel nu e rău, fiindcă el a fost pe de-a-ntregul consacrat Dom­nului, sfinţit în întregime, cu totul ÎN CRISTOS.

 

Te mai miri acum de ce demonul a spus: „Pe Pavel îl ştiu”? Eu nu mă mai mir!

 

O compilatie extraordinara de citate din predici, avand ca autori diferiti oameni ai trezirii din secolul trecut; Leonard Ravenhill, A.W. Tozer, Paris Reidhead, Duncan Campbell, T. Austin Sparks.

 

Pavel dictând o scrisoare din temniță

FilipeniColoseni

„Pot totul în Hristos, care mă întărește”

Când a fost ultima dată când ați citit impresiile spirituale pe care le-ați consemnat în timpul studiului dumneavoastră din Noul Testament? V-ar putea fi util să treceți în revistă îndemnurile pe care le-ați primit.

CONSEMNAȚI-VĂ IMPRESIILE

Pavel a scris epistolele către filipeni și coloseni în timp ce era în temniță. Însă, aceste scrisori nu au tonul la care v-ați putea aștepta din partea cuiva care este în temniță. Pavel a vorbit mai mult despre bucurie, despre faptul de a ne bucura și despre recunoștință decât despre suferință și încercări: „Hristos este propovăduit”, a spus el, „[iar] eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura” (Filipeni 1:18). „Măcar că sunt departe cu trupul, totuși cu duhul sunt cu voi, și privesc cu bucurie… la tăria credinței voastre în Hristos” (Coloseni 2:5). Cu certitudine, „pacea lui Dumnezeu” de care Pavel a avut parte în circumstanțele sale dificile „întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7) și, totuși, este o realitate. În timpul încercărilor noastre, putem simți aceeași pace și ne putem „[bucura] întotdeauna în Domnul” (Filipeni 4:4). Putem, așa cum a făcut Pavel, să ne bizuim în totalitate pe Isus Hristos, „în care avem răscumpărarea” (Coloseni 1:14). Putem să spunem, așa cum a spus Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filipeni 4:13; vedeți, de asemenea, Coloseni 1:11).

icon indicând studiu personal

Idei pentru studiul din scripturi personal

Filipeni 2:12-13

„[Ducem] până la capăt mântuirea [noastră]?”

Expresia „duceți până la capăt mântuirea voastră” este folosită de unii pentru a susține ideea că suntem salvați doar prin eforturile noastre. Însă aceasta este o înțelegere limitată, tot la fel cum este și înțelegerea învățăturii lui Pavel – „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință” (Efeseni 2:8) – ca însemnând că nicio faptă nu este necesară pentru salvare (mântuire). Scripturile, inclusiv scrierile lui Pavel, ne învață clar că, pentru a primi salvarea (mântuirea), este nevoie atât de harul lui Isus Hristos, cât și de efort personal. Nefi a spus: „După ce am făcut tot posibilul, numai prin har suntem salvați” (2 Nefi 25:23). Chiar și în eforturile noastre de a ne duce la capăt salvarea (mântuirea), „Dumnezeu este acela care lucrează în [noi]” (Filipeni 2:13; vedeți, de asemenea, Filipeni 1:6; Ghid pentru scripturi, „Har”).

Filipeni 3:5-14

Evanghelia lui Isus Hristos merită orice sacrificiu.

Pavel a renunțat la multe când s-a convertit la Evanghelia lui Isus Hristos, inclusiv la poziția cu influență pe care o deținea în societatea iudaică, în calitate de fariseu. În Filipeni 3:5-14, aflați ce a câștigat Pavel pentru că a fost dornic să facă sacrificii pentru Evanghelie. Ce sentimente a avut în legătură cu sacrificiile sale?

Apoi, gândiți-vă la propria calitate de ucenic. Ce ați sacrificat pentru Evanghelia lui Isus Hristos? Ce ați primit? Există alte sacrificii pe care simțiți că trebuie să le faceți pentru a deveni ucenici mai devotați ai Salvatorului?

Vedeți, de asemenea, 3 Nefi 9:19-20Doctrină și legăminte 58:2-5; Robert C. Gay, „Ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”Ensign sau Liahona, nov. 2012, p. 34-36.

Filipeni 4:1-13

Pot găsi bucurie în Hristos, indiferent de circumstanțele în care mă aflu.

Viața lui Pavel este o ilustrare vie a adevărului exprimat de președintele Russell M. Nelson: „Când ne concentrăm viața asupra… lui Isus Hristos și a Evangheliei Sale, putem simți bucurie indiferent de ceea ce ni se întâmplă – sau nu ni se întâmplă – în viață. Bucuria vine de la El și datorită Lui” („Bucurie și supraviețuire spirituală”Ensign sau Liahona, nov. 2016, p. 82).

În timp ce citiți Filipeni – îndeosebi capitolul 4 – căutați declarații care vă pot ajuta să aveți parte de bucurie în orice circumstanță a vieții dumneavoastră. Când ați simțit „pacea lui Dumnezeu” în timpul unei perioade de restriște (versetul 7)? Când ați găsit tărie „în Hristos” pentru a face lucruri dificile (versetul 13)? De ce credeți că este important să „[fim mulțumiți] în toate circumstanțele (versetul 11)? Cum poate faptul de a dezvolta atributele menționate în versetul 8 să vă ajute să aveți parte de bucurie în circumstanțele în care vă aflați?

Vedeți Alma 33:23; Dieter F. Uchtdorf, „Recunoscători în orice situație”Ensign sau Liahona, mai 2014, p. 70-77.

Coloseni 1:12-23

Credința mea se bazează pe Isus Hristos.

Iată un mod de a studia pe care îl puteți încerca în cazul a aproape oricărui capitol din scripturi, deși funcționează foarte bine pentru Coloseni 1:12-23. Căutați, în versete, tot ce puteți învăța despre Isus Hristos și faceți o listă cu ce găsiți. De ce credeți că este important să știți aceste lucruri despre Salvator?

Coloseni 3:1-17

Ucenicii lui Isus Hristos devin „[noi]” pe măsură ce trăiesc potrivit Evangheliei Sale.

Cum știți dacă Evanghelia lui Isus Hristos vă ajută să deveniți un „[bărbat nou sau o femeie nouă]”? Un mod de a afla este acela de a studia Coloseni 3:1-17 și de a face o listă cu atitudinile, atributele și faptele „[omului] cel vechi” și o altă listă cu atitudinile, atributele și faptele „[omului] cel nou”.

Vă inspiră studiul acestor versete vreun gând despre cum vă schimbă Evanghelia? Consemnați-vă gândurile astfel încât să le puteți trece în revistă în viitor și cugetați la modul în care progresați.

icon indicând studiu ca familie

Idei pentru studiul din scripturi ca familie și seara în familie

În timp ce citiți din scripturi cu membrii familiei dumneavoastră, Spiritul vă poate ajuta să știți ce principii să accentuați și să discutați pentru a răspunde nevoilor familiei dumneavoastră. Iată câteva sugestii.

Filipeni

Este posibil ca membrii familiei dumneavoastră să remarce că expresiile bucurie și bucurați-vă se repetă des în Filipeni. De fiecare dată când întâlniți vreuna dintre aceste expresii, vă puteți opri și discuta ce ne-a învățat Pavel despre cum să găsim bucurie.

Filipeni 2:14-15

Cum putem să „[strălucim] ca niște lumini în lume”?

Filipeni 4:8

Poate că membrii familiei dumneavoastră pot identifica lucruri la care „[să se gândească]” și care corespund descrierilor din acest verset (vedeți, de asemenea, Articolele de credință 1:13). Cum ar putea fi binecuvântată familia dumneavoastră dacă urmează sfatul lui Pavel?

Coloseni 1:9-112:2-3

Ce putem să facem pentru a ne mări „[cunoașterea despre] Dumnezeu”? Ce „[comori] ale înțelepciunii și ale științei” găsim în Evanghelie?

Coloseni 1:232:7

Membrii familiei dumneavoastră pot citi aceste versete stând în jurul unui copac sau în timp ce privesc o fotografie cu un copac (asemenea celui prezentat în acest rezumat). Ce înseamnă să fii „întemeiat” și „înrădăcinat” în Hristos? Cum ne putem ajuta unul pe altul pentru a ne întări rădăcinile spirituale?

Pentru mai multe idei pentru a le preda copiilor, vedeți rezumatul acestei săptămâni, din manualul Vino și urmează-Mă – Pentru Societatea Primară.

Pot totul în Hristos care mă întăreşte!

 Alina Jian

Suferinţa, indiferent de natura ei, este una dintre etapele creşterii noastre spirituale, şi poate cea mai importantă. Cum am putea noi să simţim ceea ce a simţit Domnul Isus dacă în viaţa noastră nu ar apărea “nori”, nu ar apărea momente de răscruce? Cum am putea noi să fim asemenea Lui, fără să apreciem ceea ce El a făcut pentru noi? Oare va fi posibil să ajungem acolo sus lângă El, fără să existe momente în care credinţa noastră să fie pusă la încercare? Cred, şi sunt mai mult ca sigură, că nimic din ceea ce apare în viaţa noastră nu este la întâmplare.
Nu te-ai întrebat niciodată care e scopul suferinţei? Poate ţi-ai imaginat că odată ce ai decis să devii creştin, viaţa ta va fi mult mai uşoară şi vei fi scutit de multe lucruri. Viaţa de creştin implică luptă. Viaţa de creştin implică mai mult decât prezenţa ta la un program religios. Viaţa de creştin e diferită de multe ori de felul cum ne-o imaginăm noi: o viaţă lipsită de necaz şi suferinţă, lipsită de văi şi răscruci.
Te-ai întrebat vreodată care e scopul tău pe acest pământ? Scopul tău e să-L proslăveşti pe Dumnezeu prin tot ceea ce faci. Aceasta nu înseamnă că vei fi un om supus şi ascultător numai în ziua de duminică sau în oricare altă zi cu program religios. El vrea să fii pe deplin al Lui, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. El vrea să-ţi fie alături indiferent de experienţa prin care treci. El e alături de noi în fiecare moment chiar dacă de multe ori noi nu simţim asta.
Nu lăsa ca dorinţele să-ţi conducă viaţa, lasă-L pe Dumnezeu să o conducă, pentru că El ţi-a dat-o! El ştie cel mai bine de ce permite anumite circumstanţe în viaţa ta, El ştie de ce uneori trebuie să suferim.
”Pot totul în Cristos care mă întăreşte”. Poţi totul în Cristos care te întăreşte, atât timp cât alegi ca El să-ţi dea putere. Nu lăsa ca valul acestei lumi să te cuprindă şi să te atragă în zbuciumul ei, să te împiedice să vezi care este scopul tău pe acest pământ.

 Versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită

Aceste versete biblice îți dau uneltele necesare pentru a birui în fiecare ispită. Ispita nu trebuie niciodată să rezulte în păcat!

29 versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită

Ispita este o parte din viață. Până în ziua în care nu vom mai avea un trup al păcatului, vom fi ispitiți să facem faptele firii pământești. Dar, în realitate, fiecare ispită este o oportunitate de a obține biruință asupra păcatului! Cu Cuvântul lui Dumnezeu ca armă noi putem întotdeauna rezista ispitei!

Aici este o selecție de versete despre ispite, care ne arată cum să biruim dar și care ne descriu făgăduințele pe care le primim ca rezultat al biruinței asupra ispitei!

Crede că Dumnezeu are o ieșire pentru tine. Ispita nu devine păcat înainte ca tu să fii de acord cu ea, de aceea, dacă vrei să reziști în ispită, tu trebuie să cauți ieșirea. Împotrivește-te ispitei ca să fii biruitor!

„Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. Iacov 1:14-15.

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni10:13.

Folosește puterea Duhului Sfânt – ea este puterea de care ai nevoie pentru a te împotrivi ispitei până la capăt:

„Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Galateni 5:16-17.

„Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” 2 Corinteni 10:4.

Ia Cuvântul lui Dumnezeu în inima ta înainte să fii ispitit, ca să îl ai atunci când ai nevoie de el:

„Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” Psalm 119:11.

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Efeseni 6:10-11.

„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău.” Psalm 119:9.

Amintește-ți pactul cu Dumnezeu:

„Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Geneza 39:9.

„Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” Iov 31:1.

Iubește-l pe Isus mai mult decât poftele tale:

„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15.

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” Filipeni 3:8.

Iubește dreptatea:

„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.” 1 Timotei 6:11.

„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Matei 5:6.

Privește păcatul la care ești ispitit ca fără valoare, urât și în cale afară de păcătos:

„Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” Coloseni 3:6.

„Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi.” Psalm 97:10.

Împotrivește-te lui Satan în momentul ispitei. Isus ne arată cum putem face asta: folosind Cuvântul lui Dumnezeu:

„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.

„’Pleacă, Satano’, i-a răspuns Isus. ‘Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”” Matei 4:10.

Stai aproape de Isus:

„…Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Evrei 2:14-18.

„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.

Ține minte faptul că Hristos trăiește în tine, iar tu ești deja mort față de păcat! Păcatul nu mai stăpânește asupra ta:

„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Romani 6:11-12.

“Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.

Roagă-te! Mergi la tronul de har pentru a primi ajutor (putere de a birui) atunci când ești în nevoie – când ești ispitit:

„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Romani 6:14.

„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16.

Urmează exemplul lui Isus:

„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui...” Evrei 5:7.

Fii conștient de faptul că lupta este deja câștigată dacă reziști ispitei până la capăt:

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.

„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Iacov 1:12.

Gândește-te că biruința asupra păcatului te duce către o părtășie mai adâncă cu alți credincioși. Noi luptăm unul pentru altul, astfel încât trupul lui Hristos să fie zidit:

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9.

“… ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” Evrei 11:25.

 

Poate ești interesat să citești mai mult despre ispită și cum să i te împotrivești. Poți citi pe pagina noastră despre ispită și păcat, sau în unul din articolele de mai jos:

 

Harul lui Dumnezeu şterge sau înlătură oare Legea? By Joe Crews

Harul lui Dumnezeu şterge sau înlătură oare Legea?By Joe Crews

Autoritatea Legii lui Dumnezeu

Prin păcat, diavolul a adus lumea noastră la un naufragiu aproape complet. Trăim într-un veac de revoltă împotriva tuturor restricţiilor şi a legilor. Naţiunea noastră asistă înspăimântată la sfidarea cu care bandele din marile oraşe tratează ordinea socială şi dreptul la proprietate, inclusiv dreptul la viaţă. Crima, tâlhăria şi atacurile violente au devenit emblema vieţii urbane şi suburbane a secolului al XX-lea.

În fiecare zi când citim ziarul, calitatea vieţii se pare că s-a redus ceva mai mult. Din când în când suntem ispitiţi să credem că lucrurile nu se pot înrăutăţi mai mult de atât şi că starea de lucruri a ajuns la limita decăderii. Totuşi, în ziua următoare, chiar şi mai violent, crime bizare sunt repetate şi dăm pur şi simplu din cap neîncrezători. Este foarte greu de înţeles cum o naţiune ca America, cu o atât de bogată moştenire creştină, să se poată îndepărta atât de mult de principiile care au stat la întemeierea ei. Chiar şi ţările necreştine nu sunt năpăstuite cu atât de multă crimă şi violenţă generală precum aşa numita naţiune creştină (America). În curs de 24 de ore, în Washington, D.C. se raportează mai multe crime decât au loc în cursul unui an întreg. Fără îndoală că metodele de determinare folosite nu sunt aceleaşi, dar comparaţia de mai sus rămâne însă o imagine alarmantă.

Problema devine însă şi mai gravă atunci când ne dăm seama că fărădelegea pătrunde chiar şi pe teritoriul religiei şi afectează astfel milioane de oameni care nu s-ar gândi niciodată la crimă sau viol. Este foarte probabil ca marea majoritate a membrilor bisericii din America de astăzi poartă cu ei cel puţin câteva condamnări pentru călcarea a cel puţin una dintre Cele Zece Porunci. S-a dezvoltat o doctrină deosebit de insidioasă, atât în teologia catolică cât şi în cea protestantă, care tinde să minimalizeze autoritatea măreţei Legi morale a lui Dumnezeu. Această doctrină i-a condus pe mulţi să privească cu uşurătate fărădelegea şi a făcut ca păcatul să nu mai pară ceva demn de respins. De fapt, pentru mulţi oameni păcatul şi-a pierdut caracterul său îngrozitor şi a devenit în schimb un mod de viaţă acceptabil, atât pentru tineri cât şi pentru adulţi. Martore în acest sens sunt şi tendinţele curente ale stilului de viaţă, care susţin această opinie.

Cât de mulţi tineri şi tinere convieţuiesc fără binecuvântarea căsătoriei! Şi nu cred totuşi că un asemenea mod de viaţă ar trebui considerat ca fiind păcat. Pe de altă parte, mulţi dintre hoţii de magazine mărturisesc că sunt creştini, iar mulţi dintre cei care aparţin bisericilor cred că nu este nici un păcat în căcarea Sabatului zilei a şaptea din porunca a patra.

Cum am putea oare să explicăm această situaţie paradoxală tocmai printre cei care pretind că au un atât de mare respect faţă de Biblie şi o asemenea dragoste pentru Hristos? Această întrebare devine şi mai semnificativă atunci când luăm în considerare poziţia istorică a creştinătăţii faţă de Legea Celor Zece Porunci. Aproape toate denominaţiunile mari s-au plasat oficial de partea celor ce susţin autoritatea Legii. Totuşi, în biserica modernă s-au strecurat erori foarte subtile de interpretare, care au condus la starea actuală de loialitate confuză faţă de Cele Zece Porunci. Cât de serios ar trebui să privim la această Lege şi să studiem relaţia ei cu harul lui Dumnezeu şi cu mântuirea în sine. Este atât de uşor să acceptăm clişeele populare cu privire la Lege şi har fără să mai căutăm adevărurile biblice după care vom fi judecaţi. Trebuie să găsim răspunsuri cu autoritate biblică la întrebări ca acestea: În ce sens sunt oare creştinii eliberaţi de Lege? Ce înseamnă să fii sub Lege? Harul lui Dumnezeu anulează oare Cele Zece Porunci? Este oare îndreptăţit creştinul să calce vreuna din Cele Zece Porunci doar pentru că se află sub har? Acestea sunt întrebările pe care va trebui să ni le punem în cursul acestui studiu important.

Condamnat să moară

Haideţi acum să dăm la o parte gunoiul confuziei care a ascuns adevărul despre cum pot fi mântuiţi oamenii. Mulţimi de oameni au auzit discursuri emoţionante despre păcat şi mântuire, dar încă nu înţeleg logica şi motivul care cer un sacrificiu de sânge.

Îţi poţi imagina oare groaza de a sta înaintea unui judecător şi de a auzi sentinţa de de moarte pronunţată împotriva ta? Probabil că nu. Dar ai simţit cu siguranţă vinovăţia grozavă şi teama atunci când Cuvântul lui Dumnezeu te-a străpuns cu afirmaţia: “Plata păcatului este moartea.” (Romani 6,23). De ce oare teamă şi vinovăţie? Pentru că “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23).

Astea sunt cuvintele şi semnificaţia lor nu poate fi pusă la îndoială. Cuvântul “toţi” ar putea foarte bine să fie înlocuit cu John Smith sau Mary Jones sau cu oricare ar fi numele tău. Adevărul şocant este că te afli sub condamnarea sentinţei de moarte! Ai fost găsit vinovat faţă de Lege şi nu există nicio Curte de Apel în lume care să-ţi poată schimba sentinţa şi să te pronunţe nevinovat. Adevărul este că eşti vinovat, tot atât de vinovat ca şi păcatul. După 1 Ioan 3,4 “păcatul este fărădelege” şi trebuie să te recunoşti ca fiind vinovat de călcarea Legii. Dar a cui Lege ai călcat-o? Pavel ne răspunde imediat: “Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti!'”(Romani 7,7). Iată deci! Legea care a fost călcată este măreaţa Lege a Celor Zece Porunci şi ea cere moartea pentru cel care a călcat-o. Păcătosul caută atunci cu disperare o cale prin care să poată fi îndreptăţit în faţa acelei legi călcate. Cum ar putea oare să fie înlăturată sentinţa de moarte? Poate omul să-şi ispăşească singur păcatele ascultând de poruncile lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii? Răspunsul însă se întoarce la noi într-un limbaj pe care nimeni nu îl poate interpreta greşit: “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii.” (Romani 3:20).

Ascultă! Există un motiv pentru care faptele nu pot îndreptăţi un suflet. Dacă un om este găsit vinovat de furt şi este condamnat la 10 ani de închisoare, el s-ar putea într-adevăr îndreptăţi prin fapte. Slujind în perioada lui de condamnare, omul s-ar putea să ajungă să satisfacă pretenţiile legii. Este considerat pe deplin îndreptăţit şi nevinovat pentru că şi-a asigurat eliberarea prin satisfacerea sentinţei. La fel, un criminal poate fi îndreptăţit prin fapte daca slujeşte şi împlineşte cei 50 de ani ai sentinţei sale. Dar, să presupunem că sentinţa ar fi moartea în locul celor 50 de ani! Mai poate atunci prizonierul să se îndreptăţească prin fapte? Niciodată! Nici chiar dacă ar lucra timp de 100 de ani de muncă grea, legea tot i-ar cere moartea. Adevărul este că fără vărsare de sânge, nu este iertare … tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora…” (Evrei 9:22-28).

Iată de ce faptele nu îl pot mântui niciodată pe păcătos. Pedeapsa pentru păcat nu este 10 ani de închisoare sau 50 de ani de muncă grea. Sentinţa este moartea, iar Legea nu poate fi satisfăcută decât cu vărsare de sânge. Legea cea de neschimbat, cu sentinţa ei de moarte de neînlăturat, nu poate fi dată la o parte tot aşa cum nu poate fi răsturnat scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Vinovăţia trecutului nu poate fi ştearsă printr-o bună purtare în viitor. În cele din urmă, păcătosul va fi constrâns să mărturisească faptul că datorează ceva ce nu poate plăti. Legea cere moartea şi nu poate fi satisfăcută fără garanţia pierderii propriei vieţi pentru veşnicie.

Legea încă valabilă

Acum ajungem în faţa unei întrebări care a creat confuzie în mintea multor creştini: Dacă faptele Legii nu pot mântui pe cineva, atunci de ce mai este nevoie să păzim Legea? Se pare că a fost o chestiune arzătoare şi în biserica de la început, deoarece Pavel a pus aceeaşi întrebare în Romani 6:1. “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?” Cu alte cuvinte, ne dă oare harul permisiunea de a trăi în neascultare de Legea lui Dumnezeu? Răspunsul lui este: “Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (versetul 2).

Cât de interesant este că creştinii din acest veac de relativism pot inventa propriile definiţii, care să scuze călcarea Legii. Biblia spune că păcatul calcă Cele Zece Porunci – Legea care a fost descrisă de mulţi teologi moderni ca fiind irelevantă şi demodată. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Fiecare dintre aceste măreţe precepte morale este tot atât de actual şi de necesar astăzi, precum a fost şi atunci când Dumnezeu le-a scris pe nepieritoarele table de piatră. Şi nu s-a întâmplat nimic care să le facă mai puţin obligatorii decât erau atunci cand le-a dat Dumnezeu. De fapt, vom descoperi că Isus a venit ca să mărească Legea şi să deschidă înaintea oamenilor aplicaţia ei spirituală, făcând-o astfel mult mai cuprinzătoare decât şi-au imaginat vreodată fariseii legalişti. Sub influenţa purificatoare a vieţii de perfectă ascultare a lui Hristos, putem vedea detaliile spirituale ale păzirii Legii, care, sunt fie nerecunoscute, fie cu neputinţă de a fi împlinite fără El.

Legea lui Dumnezeu – O oglindă

Acum trebuie să fim foarte atenţi ca să definim corect şi ceea ce nu poate face Legea. Chiar dacă ne arată păcatul, ea nu are totuşi puterea să ne salveze din păcat. În ea nu se găseşte niciun har curăţitor care să ne îndreptăţească. Toate faptele Legii nu vor fi în stare ca să salveze nici măcar un suflet. De ce? Pentru simplul motiv că suntem salvaţi prin har şi prin credinţă, ca un dar gratuit. “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” (Romani 3:20).

Nu trebuie să vă poticniţi în acest punct crucial. Nu ne putem câştiga iertarea străduindu-ne din greu ca să ascultăm. Niciun păcătos nu poate câştiga favoarea şi acceptarea lui Dumnezeu pentru faptul că ţine Legea. Ea nu a fost făcută cu scopul de a mântui sau îndreptăţi, ci a fost făcută pentru a ne arăta nevoia de a fi curăţiţi şi pentru a ne îndrepta spre Isus Hristos, Domnul nostru şi marele nostru Izvor de curăţire. Biblia vorbeşte despre Lege ca fiind o oglindă care ne arată ce fel de oameni suntem în realitate. “Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iacov 1,23-25).

Este evident pentru toţi faptul că o oglindă nu poate îndepărta o pată de pe faţă. Dacă am privi toată ziua într-o oglindă şi chiar dacă am freca-o de faţă, tot nu ne-ar aduce nici o curăţire. Lucrarea ei este doar să descopere pata şi să-l îndrepte pe cel murdar spre sursa de adevărată curăţire. În acelaşi mod, Legea nu poate decât să-l condamne pe păcătos, dându-i cunoştinţa despre starea lui şi îndreptându-l apoi spre cruce pentru adevărata curăţire. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2,8. 9). Pavel subliniază mai departe acest lucru în Galateni 2,16: “Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos… pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”

Chiar acum trebuie să luăm în considerare una dintre cele mai eronate presupuneri în legătură cu Legea. Nenumaraţi creştini sinceri au acceptat ideea că Vechiul Testament cuprinde dispensaţiunea faptelor şi că Noul Testament aduce dispensaţiunea harului. Conform acestei înţelegeri deformate, oamenii au fost mântuiţi prin fapte în Vechiul Testament şi prin har în Noul Testament. Dar lucrul acesta este pur şi simplu neadevărat. Biblia susţine un singur plan minunat şi desăvârşit pentru mântuirea oricui, şi acesta este prin har, prin credinţă. Cerul nu va fi împărţit între cei ce au ajuns acolo prin fapte şi cei care au ajuns acolo prin credinţă. Fiecare suflet în parte dintre cei răscumpăraţi va fi un păcătos mântuit prin har.

Cei care au fost mântuiţi în Vechiul Testament au fost cei care s-au încrezut în meritele sângelui lui Isus Hristos şi şi-au demonstrat credinţa aducând un miel şi înjunghiindu-l. Ei au aşteptat cu nerăbdare prin credinţă moartea ispăşitoare a lui Isus. Noi privim înapoi prin credinţă la aceeasi moarte şi suntem mântuiţi exact în acelaşi fel. Să fii sigur că întreaga ceată a celor răscumpăraţi va cânta în veşnicie acelaşi cântec al eliberării, înălţându-L pe Mielul care a fost junghiat încă de la întemeierea lumii.

Pretinsa Nouă Lege a lui Hristos

Unii încearcă să se descotorosească de Cele Zece Porunci pe baza poruncilor “noi” ale dragostei pe care le-a adus Hristos. Este cu siguranţă adevărat faptul că Isus a stabilit două legi măreţe de dragoste ca împlinire a întregii Legi, dar a lăsat El oare să se înţeleagă ideea că acestea erau ceva cu totul nou? Adevărul este că El a citat direct din Vechiul Testament atunci când a dat aceste noi porunci. “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronomul 6:5). “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Leviticul 19:18). Cu siguranţă că aceste principii spirituale pătrunzătoare fuseseră uitate de legaliştii din zilele lui Hristos şi li se păreau acum noi în legatură cu viaţa şi practica lor. Dar Isus nu a intenţionat niciodată să spună că ele iau locul Celor Zece Porunci.

Atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Isus care era cea mai mare poruncă din Lege, a primit ca răspuns: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este – Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22:37-40).

Remarcaţi faptul că aceste două porunci de dragoste pur şi simplu rezumă “toată Legea şi Proorocii”. Toate decurg din aceste două principii de dragoste. Domnul Hristos a spus că dragostea este împlinirea Legii tot aşa după cum Pavel a repetat mai târziu în Romani 13:10. Dacă cineva Îl iubeşte pe Domnul Hristos mai presus de orice, cu inima, sufletul şi mintea, atunci va asculta şi de cele patru porunci care au de-a face cu datoria noastră faţă de Dumnezeu. Nu va lua Numele lui Dumnezeu în deşert, nu se va închina la alţi dumnezei, etc. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele ca pe el însuşi, va asculta şi de cele şase porunci despre datoria noastră faţă de semeni. Nu va fi în stare să-şi fure semenul, să-l mintă, etc. Dragostea îl va conduce la ascultare sau împlinirea Legii.

Nu mai suntem sub Lege

Deseori auzim acest argument în efortul de a minimaliza Legea lui Dumnezeu: “Ei bine, de vreme ce nu mai suntem sub Lege ci sub har, nu mai trebuie să păzim Cele Zece Porunci.” Este oare acesta un lucru real? Biblia spune cu siguranţă că nu mai suntem sub Lege, dar implică oare lucrul acesta că nu mai trebuie să ascultăm de ea? Textul se găseşte în Romani 6,14.15. “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.”

Cât de uşor ne-am putea feri de confuzie dacă am accepta exact ceea ce spune Biblia. Pavel ne dă propria explicaţie a acestei afirmaţii. După ce spune că nu mai suntem sub Lege, ci sub har, el întreabă “Ce urmează de aici?”. Aceasta înseamnă pur şi simplu “Cum ar trebui să înţelegem acest lucru?”. Reţineţi acum răspunsul lui. Anticipând că cineva s-ar putea să-i folosească cuvintele ca să susţină că putem călca Legea din cauză că suntem sub har, el spune “să păcătuim (călcând Legea) pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.” Folosind limbajul cel mai puternic cu putinţă, Pavel declara că a fi sub har nu ne dă permisiunea de a călca Legea. Şi totuşi, exact acest lucru îl cred milioane de oameni astăzi, ignorând cu totul avertizarea specială a lui Pavel.

Dacă a fi sub har nu ne scuteşte de păzirea Legii, atunci ce vrea oare să spună ap. Pavel prin faptul că creştinii nu mai sunt sub Lege? El însuşi ne dă răspunsul în Romani 3:19 “Ştiu însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Aici Pavel pune semnul egal între a fi sub Lege şi a fi “vinovat înaintea lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, cei ce sunt sub Lege sunt vinovaţi de călcarea ei şi se află sub condamnarea ei. De aceea creştinii nu se află sub Lege. Ei nu o calcă – şi deci nu sunt vinovaţi şi nici condamnaţi de ea. De aceea, ei nu se găsesc sub ea, ci sub puterea harului. Mai târziu în argumentarea lui, Pavel arată că puterea harului este mai mare decât puterea păcatului. De aceea afirmă el atât de puternic apoi “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Harul stăpâneşte autoritatea păcatului, dându-ne puterea să ascultăm de Legea lui Dumnezeu. Acesta este practic motivul pentru care nu ne aflăm sub vinovăţia şi condamnarea Legii, cât şi motivul pentru care Pavel afirmă că nu vom mai continua să păcătuim.

Să presupunem că un criminal a primit sentinţa de moarte pe scaunul electric. Aşteptând execuţia, omul se va afla cu adevărat sub lege în toate sensurile cuvântului – sub vinovăţie, sub condamnare, sub sentinţa de moarte, etc. Chiar înainte însă de data execuţiei, guvernatorul revede cazul condamnatului şi hotărăşte să-l ierte. În lumina circumstanţelor atenuante, guvernatorul îşi exercită prerogativele şi-i trimite prizonierului vestea unei iertări depline. Acum el nu se mai află sub lege, ci sub har. Legea nu îl mai condamnă. Este considerat cu totul îndreptăţit atât cât privesc acuzaţiile Legii. Este liber să iasă din închisoare şi niciun poliţist nu poate să pună mâna pe el. Dar acum când se află sub har şi nu se mai află sub lege, am putea oare spune că este liber să calce legea? Desigur că nu. De fapt, acel om iertat va fi dublu obligat să asculte de lege pentru că a primit har de la guvernator. Cu recunoştinţă şi dragoste, va fi foarte atent să onoreze legea acelui stat care i-a acordat har. Aşa spune oare şi Biblia despre păcătoşii iertaţi? “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3:31). Iată aici cel mai explicit răspuns la întreaga problemă. Pavel întreabă dacă Legea este anulată oare pentru noi deoarece avem credinţă în harul mântuitor al lui Hristos. Şi răspunsul lui este că Legea este restabilită şi întărită în viaţa creştinului mântuit prin har.

Acest adevăr este atât de simplu şi de evident încât nu ar trebui să mai fie repetat, dar raţionamentul încâlcit al celor ce încearcă să evite ascultarea, face necesară accentuarea acestui punct ceva mai mult. Aţi fost vreodată oprit de vreun poliţist pentru depăşirea limitei de viteză? Este o experienţă stânjenitoare, mai ales când ştii că eşti vinovat. Dar să presupunem că într-adevăr te grăbeai pentru rezolvarea unei urgenţe şi începi să-ţi reverşi explicaţia convingătoare în faţa poliţistului, în timp ce îţi completează chitanţa pentru amendă. Începe atunci încetişor să împăturească chitanţa şi o rupe. Apoi îţi spune “În regulă, te iert de data asta, dar…” Acum ce crezi că vrea să-ţi spună prin acel “dar”? Cu siguranţă că vrea să zică “dar nu vreau să te mai prind vreodată că mergi cu viteză.” Această iertare (har) îţi deschide oare calea să nu asculţi de lege? Din contră, ea te constrânge cu un simţământ de urgenţă să te hotărăşti să nu mai fii niciodată neascultător de lege. De ce oare atunci, orice creştin adevărat ar încerca să-şi găsească o portiţă ca să nu ascultare de Legea lui Dumnezeu? “Dacă Mă iubiţi” spune Isus “veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15).

Ascultarea – Testul dragostei

Cineva ar putea aduce obiecţia că, după ce legea şi-a îndeplinit scopul de a-l îndrepta pe păcătos la Hristos pentru a fi curăţit, nu va mai fi nevoie de ea în experienţa credinciosului. Este însă adevărat lucrul acesta? Nu, într-adevăr. Creştinul va avea mereu nevoie de paza Legii, care să-i descopere orice deviere de la adevărata cale şi să-l îndrepte înapoi spre crucea lui Isus care îl curăţeşte. Pe parcursul experienţei de creştere progresivă a creştinului, nu va exista niciodată vreun timp când să nu mai fie nevoie de acea oglindă de corijare.

Legea şi harul nu lucrează în competiţie unul cu altul, ci într-o perfectă colaborare. Legea arată păcatul, iar harul mântuieşte din păcat. Legea este exprimarea voinţei lui Dumnezeu, iar harul este puterea de a face voinţa lui Dumnezeu. Nu ascultăm de Lege cu scopulde a fi mântuiţi ci pentru că suntem mântuiţi. Apocalipsa 14:12 este un text minunat, care le combină pe cele două în adevărata lor relaţie una faţă de alta: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Ce descriere perfectă a credinţei şi a faptelor! Şi această combinaţie se găseşte în cei care sunt “sfinţi”.

Faptele de ascultare sunt adevăratul test al dragostei. Acesta este motivul pentru care sunt atât de necesare în experienţa unui adevărat credincios. “Credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov 2:20). Niciun bărbat nu i-a cucerit vreodată inima vreunei fecioare frumoase doar cu cuvinte. Dacă nu ar fi fost flori, nici fapte de devotament şi nici daruri din dragoste, atunci majoritatea bărbaţilor s-ar mai afla încă în căutarea unei tovaraşe de viaţă. Isus spune “Nu orişicine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.”(Matei 7:21).

Cuvintele şi mărturisirea nu sunt îndeajuns. Adevărata dovada este ascultarea. Autocolantele lipite pe barele de protecţie ale maşinilor din zilele noastre reflectă un concept despre dragoste cu totul lipsit de profunzime. Ele spun “Zâmbeşte, dacă Îl iubeşti pe Isus” “Claxonează, dacă Îl iubeşti pe Isus”; dar ce a spus Însuşi Învăţătorul? El a spus: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15). Şi acest lucru este exact ceea ce majoritatea oamenilor nu vor să facă. Dacă dragostea nu cere nimic mai mult decât un zâmbet sau o fluturare de mână, atunci este binevenită; dar dacă stilul de viaţă trebuie să fie deranjat, atunci majoritatea o va respinge. Din nefericire, cei mai mulţi oameni din zilele noastre nu caută adevărul. Ei caută o religie accesibilă, uşoară şi confortabilă, care le va îngădui să trăiască după cum le place şi să le dea totuşi asigurarea mântuirii. Şi într-adevăr nu există nicio religie adevărată care să poată face asta pentru ei.

Unul dintre cele mai puternice texte din Biblie despre acest subiect se găseşte în 1 Ioan 2:4. “Cine zice: ‘Îl cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el.” Ioan putea să scrie acest lucru cu o asemenea siguranţă, deoarece este unul dintre adevărurile cele mai profund întemeiate din Biblie. Isus a vorbit despre cei care ziceau “Doamne, Doamne” dar care nu faceau totuşi voia Tatălui. Apoi i-a descris pe mulţi care vor căuta să intre în Împărăţia cerurilor, pretinzând că au făcut minuni în Numele lui Hristos. Dar El va trebui să le spună cu durere: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:21-23). Vedeţi deci că să-L cunoaşti pe Hristos înseamnă să-L iubeşti şi să-L iubeşti înseamnă să asculţi de El. Presupunerea corectă a scriitorilor Bibliei este deci foarte clară şi simplă: Dacă cineva nu Îl ascultă pe Hristos, atunci înseamnă că nu Îl iubeşte pe Hristos. Şi dacă nu Îl iubeşte pe Învăţător, atunci nici nu-L cunoaşte. Ioan ne-a dat asigurarea “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Astfel, putem vedea cum să-L cunoşti, să-L iubeşti şi să-L asculţi sunt toate strâns legate una de alta şi sunt absolut inseparabile în viaţa oamenilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Preaiubitul Ioan a rezumat acest adevăr prin următoarele cuvinte: “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5:3).

Este oare cu putinţă să ascultăm de Lege?

Nenumăraţi creştini au fost învăţaţi că, de vreme ce Legea este spirituală şi noi suntem trupeşti, niciun om nu va reuşi vreodată în această viaţă să împlinească cerinţele acestei Legi desăvârşite. Oare să fie adevărat lucrul acesta? Să ne fi fost oare dată Legea de către Dumnezeu doar ca o măreaţă ţintă idealistă şi imposibilă, spre care sufletele convertite să se lupte fără să se aşteptă însă vreodată să o atingă? Există oare unele lucruri ascunse sau înţelesuri tăinuite prin multele porunci de a asculta de cele zece reguli măreţe pe care Dumnezeu le-a scris pe piatră? A vrut Dumnezeu să spună cu adevărat ceea ce a spus şi a spus El oare ceea ce într-adevăr voia să spună?

Mulţi cred că doar Hristos a putut să asculte de această Lege şi asta doar pentru că El avea puteri deosebite, care nouă nu ne sunt puse la îndemână. Cu siguranţă, este adevărat că Isus este Singurul care a trăit vreodată fără să comită nici măcar o faptă de neascultare. Motivul Lui de a trăi o viaţă atât de desăvârşită şi de biruitoare este descris în Romani 8:3,4: “Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământescă o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Să nu uitaţi că Isus a venit ca să condamne păcatul prin viaţa Sa desăvârşită trăită în trup, pentru ca “neprihănirea Legii” să poată fi împlinită în noi. Dar ce este această neprihănire? Aici se foloseşte cuvântul grecesc dikaima care înseamnă literal, “cerinţa dreaptă” a Legii. Asta nu poate însemna altceva decât că Hristos Şi-a câştigat biruinţa desăvârşită pentru a pune aceeaşi biruinţă şi la dispoziţia noastră. După ce l-a biruit pe diavol şi ne-a arătat că Legea se poate păzi în trup, Hristos Se oferă acum să intre în inimile noastre şi să obţină victoria împreună cu noi. Cerinţele Legii se pot împlini doar prin tăria Lui şi prin puterea Sa lăuntrică. Pavel spune: “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13).

Nimeni nu poate păzi niciuna măcar din Cele Zece Porunci doar prin puterea omenească, însă toate poruncile se pot păstra prin tăria lui Isus care ne face în stare. El Îşi atribuie neprihănirea pentru curăţire şi Îşi împărtăşeşte neprihănirea pentru o viaţă biruitoare. Hristos a venit într-un trup ca şi al nostru şi a depins în totul de Tatăl Său pentru a trăi o viaţă prin care să demonstreze felul de biruinţă care este cu putinţă fiecărui suflet care va depinde şi el, în acelaşi fel, de harul Tatălui.

Judecaţi de Lege

Şi acum, urmează o întrebare finală despre subiectul Legii : Cât de multe dintre Cele Zece Porunci trebuie să calce cineva pentru a se face vinovat de păcat ? Iacov spune: “Căci, oricine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: ‘Să nu preacurveşti!’, a zis şi: ‘Să nu ucizi.’ Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” (Iacov 2:10-12).

Fiecare persoană va fi judecată în final de către măreţul cod moral al Legii lui Dumnezeu. Să calci una dintre porunci înseamnă să te faci vinovat de păcat. Biblia spune că Cele Zece Porunci sunt ca un lanţ cu zece verigi. Când o singură verigă se rupe, atunci se rupe tot lanţul. Aşa este şi cu Legea. Cei care se vor înfăţişa la judecată vor trebui să se confrunte cu testul exigent al Celor Zece Porunci. Dacă un hoţ care mai fură încă ar căuta să intre în Împărăţia cerurilor, ar fi respins. De aceea spune Pavel că hoţii nu vor moşteni cetatea cerească. Mai mult chiar, Bibla declară clar că mincinoşii, cei ce comit adulter, idolatrii şi hrăpăreţii nu vor intra în Împărăţia cerurilor. De ce? Pentru că Cele Zece Porunci interzic aceste lucruri, iar oamenii vor fi judecaţi în cele din urmă chiar de această Lege. În ceruri nu va fi admisă nici măcar o singură persoană care în mod voit calcă vreuna dintre Cele Zece Porunci, pentru că să calci o singură poruncă înseamnă să le calci pe toate.

Cineva ar putea obiecta spunând că asta ar însemna să facem din fapte fundamentul sau temelia intrării în împărăţie. Nicidecum. Ci înseamnă chiar să facem din dragoste – factorul de calificare. Isus a declarat că cea mai mare poruncă dintre toate este să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice. El a mai zis şi: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15). Toţi cei care practică vreun păcat cunoscut, mărturisesc de fapt că nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu tot cugetul şi cu toată mintea. Ceea ce îi înlătură este deci lipsa de dragoste – şi nu actul neascultării care descoperă acea lipsă. Doar atunci când este motivată de iubire, ascultarea poate fi primită de Dumnezeu. Orice altă faptă este doar o încercare zadarnică a omului de a-şi câştiga mântuirea şi de a tăgădui eficacitatea jertfei ispăşitoare a lui Hristos.

Rostul răscumpărării

O ilustraţie interesantă a doctrinei lege-har se poate vedea în istoria licitaţiilor de sclavi din vechiul New Orleans, acum mult timp în urmă. Doi proprietari de plantaţii licitau pentru un bătrân sclav negru care nu mai contenea să îşi strige în gura mare revolta, din mijlocul celor ce erau licitaţi. În cele din urmă, unul dintre proprietari a câştigat licitaţia şi l-a luat pe sclav în căruţa lui înapoi spre fermă. Pe tot parcursul drumului, negrul cel sfidător declara că nu va munci deloc pentru noul proprietar. Când au sosit pe plantaţie, proprieterul a aruncat lanţurile care îl încătuşau pe sclavul cumpărat de curând şi i-a spus: “Eşti liber să pleci. Nu mai eşti sclav. Te-am cumpărat ca să-ţi dau libertatea.”

După cum ne spune povestirea, bâtrânul a căzut la picioarele proprietarului şi i-a spus: “Stăpâne, te voi sluji pentru totdeauna.” În acelaşi fel, noi toţi eram ţinuţi în robia păcatului, condamnării şi morţii. Apoi Domnul Hristos a plătit preţul pentru a ne asigura libertatea din acea sclavie deznădăjduită. El ne declară cu iubire că motivul pntru care S-a jertfit a fost să ne elibereze. Care ar trebui sa fie reacţia noastră? Fiecare copil răscumpărat al lui Dumnezeu ar trebui să cadă la picioarele Lui şi să-I spună: “Stăpâne, Te iubesc atât de mult pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Te voi sluji tot restul vieţii mele.”

Gândiţi-vă o clipă. Isus a trebuit să moară pentru că Legea a fost călcată. Păcatul cerea moartea. Dacă Legea ar fi putut fi abrogată, atunci şi pedeapsa păcatului ar fi fost înlăturată. “Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.” (Romani 4:15). Atât de puternică era autoritatea acelei Legi de neschimbat încât Dumnezeu Însuşi nu a putut să o desfiinţeze – nici măcar pentru a-Şi salva propriul Fiu de la moarte.

Străvechea povestire a celor doi fraţi este o ilustrare aproape perfectă atât a Legii cât şi a harului în acţiune. Fratele mai mare era judecător. Fratele lui mai mic a fost adus înaintea lui ca cel care a încălcat legea. Din toate dovezile aduse era clar pentru oricine că era vinovat. Juriul era în tensiune. Urma oare judecătorul să satisfacă dreptatea în această situaţie? Judecătoul şi-a privit fratele şi, cu hotărâre, l-a declarat vinovat . Apoi a uimit curtea, stabilind suma maximă pentru cauţiune. Dar imediat a ieşit din locul în care prezida, şi-a îmbrăţişat fratele şi i-a spus: “A trebuit să o fac pentru că eşti vinovat. Ştiu că nu poţi sî plăteşti cauţiunea, dar o voi plăti eu pentru tine.”

Punctul culminant al povestirii este dramatic în impactul lui. Fratele a fost iertat, dar vina nu. Trebuia plătită. Şi plătind cauţiunea maximă, judecătorul nu numai că nu a abolit legea, ci i-a şi mărit cu mult mai mult importanţa. El a demonstrat că pretenţiile obligatorii ale legii nu puteau fi evitate cu niciun chip. În acelaşi fel, Dumnezeu nu a vrut şi nici nu ar fi putut să anuleze Legea pentru a-L salva pe Fiul Lui Preaiubit. A costat mult ca Legea să fie înălţată şi să se plătească cauţiunea maximă. Nimeni nu va putea cunoaşte vreodată cât de mult L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu. Dar cât de mulţumitori ar trebui să fim pentru faptul că dragostea Lui a fost tot atât de desăvârşită pe cât a fost şi dreptatea Sa. În Însuşi trupul Său El a purtat pedeapsa, a satisfăcut cerinţele Legii şi l-a îndreptăţit şi pe cel care calcă Legea.

Vă daţi seama deci că nu se putea face o demonstraţie mai puternică pentru a dovedi permanenţa Celor Zece Porunci? În întreg universul Dumnezeu nu ar fi putut desfăşura un argument mai convingător şi mai de neînlăturat în favoarea Legii Sale. Şi totuşi, în faţa acestei extraordinare demonstraţii, milioane de oameni sărmani şi slabi micşorează importanţa guvernării lui Dumnezeu, micşorând importanţa Legii Sale. S-ar părea că ei n-au înţeles faptul că Legea este doar o reflectare a sfinţeniei şi a neprihănirii lui Dumnezeu. Să vorbeşti de abolirea Legii este similar cu trădare faţă de guvernarea divină a cerurilor.

Priviţi chiar acum în această Lege sfântă pentru a putea primi o descoperire divină despre ceea ce vrea Dumnezeu să fie viaţa dumneavoastră. Mărturisiţi că nu aveţi tăria de a trăi după acest standard desăvârşit. Apoi întoarceţi-vă privirea spre Singurul care a ţinut Legea în mod desăvârşit şi care doreşte chiar în această clipă să pătrundă în viaţa dumneavoastră, aducându-vă puterea care să vă facă în stare să ţineţi Legea. El va împlini neprihănirea Legii – cerinţele drepte ale Legii – în dumneavoastră, aşa încât să puteţi spune împreună cu Pavel “Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2,20).

Hoţi în biserică

Hoţi în bisericăBy Joe Crews

Introducere

Aţi auzit despre păcatul pe care nu-l recunoaşte nimeni? Este vorba despre un păcat pe care ne este teamă să-l amintim. Trebuie să ne fie teamă să-l amintim, deoarece oricum nimeni niciodată nu-l aminteşte în dreptul lui însuşi. Ei bine, oamenii mi-au mărturisit că au comis păcate grele şi urâte. Mi-amintesc de oameni care au recunoscut că au fost beţivi, care au mărturisit că au furat, că au stricat casa altora, au ucis, au luat în deşert numele Domnului, că au vânat greşeli la partenerul de căsătorie, au călcat Sabatul – şi toate celelalte – dar, atât cât îmi aduc aminte din toată viaţa mea din lucrare, nimeni n-a recunoscut vreodată în faţa mea că s-a făcut vinovat de păcatul despre care vom vorbi acum. Şi bănuiesc că motivul este că el reprezintă rădăcina păcatului; păcatul de bază, chiar temelia păcatului.

Însuşi Domnul Isus ne-a avertizat cu solemnitate despre acest păcat în Luca 12:15: “Apoi le-a zis: ‘Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.'” Vedeţi, păcatul pe care nu-l recunoaşte nimeni este lăcomia.

Oamenii pur şi simplu nu spun “Ei bine, sunt lacom. Vreau să capăt banul acela în plus. Vreau să mă întind şi să pun mâna şi să trag cât pot de mult.” Iar oamenii nu vor veni niciodată să zică: “Vreau să recunosc ceva. Lăcomia este problema mea. Sunt lacom.” Lucrul acesta m-a uimit întotdeauna. Oamenii nu se supără de loc să recunoască unele din păcatele mai grele, mai evidente, dar când vine vorba de păcatele mai rafinate cum ar fi lăcomia, cred că le este mult prea umilitor. Desigur, este un păcat care nu este prea condamnat nici de veacul nostru materialist. S-ar părea că nu este prea condamnat nici de biserică. Dacă ajungi să calci oricare din celelalte porunci, imediat dai de bucluc, dar lăcomia — ei bine, nimeni nu ştie dacă pofteşti sau nu. Dar totuşi — este o poruncă a Domnului şi s-ar părea că este una pe care majoritatea oamenilor o trec cu vederea. Totuşi în ochii lui Dumnezeu, este unul din păcatele cele mai grele, deoarece stă la rădăcina oricărui alt păcat. Amintiţi-vă ce a spus ap.Pavel în Romani 7:7. El a spus: “N-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti!'” Ceea ce vroia el să spună aici era următorul lucru: Fiecare păcat îşi are rădăcina în păcatul lăcomiei şi iată de ce Dumnezeu a considerat că este destul de important să o includă în cele zece porunci. Este păcatul care vine înainte şi duce la oricare alt păcat care s-ar putea comite.

Dumnezeu l-a numit pe un om ‘Nebunule’

Aş face bine să vă atenţionez de acum că nu există nici un mod de a scăpa de lăcomie decât doar prin Domnul Isus Hristos – nici un alt mod. Este nevoie de o putere deosebită din cer pentru a birui acest păcat. Acum haideţi să ne întoarcem pentru o clipă la Luca 12. După ce Domnul Isus a zis “Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani,” S-a folosit de o ilustraţie pentru a exemplifica şi mai mult. Haideţi să vi-o citesc, începând de la versetul 16: “Şi le-a spus pilda aceasta: ‘Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: ‘Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile. Iată’, a zis el, ‘ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile şi toate bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!’ Dar Dumnezeu i-a zis: ‘Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’ Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”

Ei bine, remarcaţi ceva. Dumnezeu îl numeşte pe acest om ‘Nebun’. Eu aş putea să-l numesc pe un om nebun şi să greşesc total, dar când Dumnezeu îl numeşte pe un om nebun, el chiar este nebun. Ei bine, acest om chiar era nebun. De ce? Pentru că, pe el îl interesa doar persoana lui – ‘voi face,’ ‘voi zidi’, ‘voi strânge’ – şi uita total solemnul adevăr că într-una din aceste zile, va trebui ca toţi să stăm înaintea Domnului la judecată. Aşa că Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”

Este o întâmplare foarte solemnă. Fiecare creştin ar trebui să-i acorde atenţie cu multă seriozitate şi să ia seama la mesajul ei. Domnul vrea să spună aici, “Dă-i înainte. Dacă aşa vrei să meargă lucrurile, capătă tot ceea ce vrei. Păstrează lucrurile care nu sunt ale tale. Adună-ţi păcat după păcat. Ai dreptul să alegi, dar când va sosi ziua socotelilor şi ţi se va cere sufletul, atunci ale cui vor fi aceste lucruri?”

Ştiţi, mulţi oameni cred că se descurcă bine cu păcatele ascunse – lucruri care se află înăuntru, lucruri care nu se văd – cum ar fi pofta. Cineva poate să fie un creştin respectabil atât cât îi priveşte pe ceilalţi şi totuşi să fie vinovat de poftă. Acest păcat nu apare strident, nu se vede asemenea păcatelor exterioare, mai evidente. Dar reţineţi: La marea zi a judecăţii, când va străluci lumina de la tronul judecăţii lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia, toate lucrurile se vor descoperi, iar oamenii le vor vedea în toată plinătatea lor dezgustătoare şi hidoasă. Iar unul din păcatele cele mai rele care vor fi expuse la ziua judecăţii va fi păcatul poftei.

Poftind lauda, cinstea sau poziţia altuia

Mi-e cam teamă că nu ne prea dăm seama cât de departe ajunge acest lucru. Să luăm de exemplu, invidia profesională. Aţi auzit vreodată de această expresie? Aş dori să vă spun că nu se limitează doar la profesii. Este un termen pe care ar trebui să-l folosim larg, deoarece i se poate aplica oricui, oriunde. Soţiile sunt geloase pe alte soţii; soţii pe alţi soţi; lucrătorii pe alţi lucrători; iar această gelozie profesională înseamnă de fapt poftă — să pofteşti lauda altuia sau cinstea lui sau poziţia lui. Este atât de răspândită că de-abia dacă mai este vreun loc unde să nu se afle. Există chiar şi între predicatori şi aici ajungem la punctul cheie.

S-ar putea ca cineva să-şi zidească o casă foarte frumoasă, iar eu să trec pe lângă ea, într-o zi şi să spun: “O, ce casă frumoasă! E o capodoperă. Ce lucrare frumoasă!” Asta nu m-ar afecta cu nimic – mi-ar fi uşor să spun, pentru că eu nu sunt zidar. Cineva ar putea picta o capodoperă – încântătoare, deosebită – iar eu aş putea spune: “E superbă, n-am văzut niciodată aşa ceva!” Aş putea să împart laude din belşug la adresa acelui om şi lucrul acesta nu m-ar afecta cu nimic pentru că nu sunt pictor. Dar când cineva se urcă la amvon şi ţine o predică mai bună decât mine, să spun sincer şi adevărat din inimă “Este o capodoperă; Domnul a fost cu tine!” este cu totul altceva.

Înţelegeţi ce vreau să spun? Ei bine, despre asta vorbim acum. Această problemă a poftirii laudei adresate altcuiva, succesului altcuiva, prestigiului altcuiva reprezintă unul din păcatele cele mai mari amintite în Cartea lui Dumnezeu. Mă rog ca pe când înaintăm în acest studiu, fiecare să se hotărască în inima lui să înceapă chiar de acum să se agaţe de Dumnezeu pentru ca să capete biruinţa. Este teribil ca un creştin să fie vinovat de păcatul poftirii. Este destul de rău chiar pentru un om din lume, dar este groaznic ca cineva care poartă numele lui Hristos să se facă vinovat de poftirea vreunui lucru. Trebuie să învăţăm să-I aducem laude lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Atunci nu ne vom mai bate capul cu privire la cine merită lauda pentru un oarecare lucru. Îi vom aduce toată lauda lui Dumnezeu, deoarece Lui Îi aparţine de drept şi mai întâi de toate.

Un alt loc unde s-ar părea că mulţi din poporul lui Dumnezeu sunt loviţi de păcatul poftei este domeniul dăruirii. Prea mulţi oameni care mărturisesc că sunt creştini se dovedesc a fi vinovaţi de folosirea greşită a banilor lui Dumnezeu.

În fiecare zi trec prin mâna noastră banii altcuiva

Ades citim în ziar despre indivizi care şi-au însuşit milioane de dolari. De cele mai multe ori, aceşti oameni ies din ţară, luându-şi cu ei banii şi lăsând în urma lor un dezastru financiar pentru zeci de oameni care şi-au pierdut tot ce aveau. Sperăm în sufletul nostru ca justiţia să-i prindă şi să-i pedepsească. Dar, aşteptaţi o clipă. Să nu mergem prea repede. Toţi ne folosim de bani.

Mai mult, indiferent cine sunteţi, vă folosiţi de bani care nu sunt ai dvs. Vă folosiţi de bani care sunt ai lui Dumnezeu. Oare cineva care tocmai citeşte aceste rânduri s-ar putea să fie vinovat de folosirea greşită a banilor cerului? Ştiaţi că cel mai mare latifundiar şi proprietar de bunuri din lume este furat şi şmecherit în repetate rânduri fără să rămână şomer? Dumnezeu este acel mare Proprietar despre care vorbesc. Mă refer mai ales la zecimi şi daruri. În Leviticul 27:30, Scriptura declară că zecimea este a Domnului. Nu se poate să nu înţelegeţi.

Ar fi bine poate să vă citesc acel verset. Zice aşa: “Orice zeciuială din pământ … este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.” Orice zeciuială este a Domnului. Este destul de clar.

Apoi în Maleahi 3, se mai adaugă ceva. Versetul 8 spune: “Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: ‘Cu ce Te-am înşelat?’ Cu zeciuielile şi darurile de mâncare.” Urmăriţi vă rog: cineva care nu-şi dă zecimea este un hoţ, dar în plus, cineva care nu dă daruri se face vinovat înaintea lui Dumnezeu de furt. Aşa că zecimile dvs. şi darurile dvs. Îi aparţin lui Dumnezeu. O, dacă s-ar înscrie asta pe fiecare inimă cu un stilou de foc: Acest lucruri nu ne aparţin; sunt ale lui Dumnezeu. Prin mâna noastră trec bani sfinţi şi se ridică întrebarea – cum îi folosim? S-ar putea ca unii dintre noi să folosim greşit banii lui Dumnezeu?

Dar ce este zecimea? Citiţi Leviticul 27:32: “Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului.” Asta înseamnă că a zecea parte din toate bunurile noastre Îi aparţine lui Dumnezeu. Poate că nu ne-am gândit la asta mai înainte, dar zece la sută din venitul nostru este sfânt şi este al Domnului. Nu-l putem păstra pentru noi fără să călcăm din nou de fapt acea a opta poruncă şi să furăm ceea ce nu este al nostru. Dacă cineva câştigă $1,000 pe lună, $100 nu sunt de fapt ai lui. Desigur că doar profitul sau creşterea se zeciuieşte. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca un patron să realizeze o creştere de $5000 pe lună, dar de $4000 are nevoie ca să le plătească salariile angajaţilor şi alte cheltuieli mărite. Într-un astfel de caz, va avea de plătit doar $100 zecime din profitul de $1,000 din acea lună.

S-ar putea ca cineva să obiecteze că zecimea aparţine Legii mozaice din Vechiul Testament, dar adevărul este că acest plan al zecimii datează dinaintea vremii lui Moise cu sute de ani. Avraam a plătit zecime la indicaţia proprie a lui Dumnezeu înainte de zilele lui Moise. Iacov de asemenea a dat zecime din tot ce avea. Ea reprezenta o obligaţie înainte ca să ia existenţă fie neamul iudaic, fie legea ceremonială.

Acum haideţi să citim ce a avut de spus Domnul Isus despre zecime. La urma urmelor, El este marea noastră Călăuză şi Pildă pentru noi toţi în lucrurile spirituale. În Matei 23:23: “Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai neînsemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” Acel cuvânt “trebuia” denotă obligaţie şi creează imediat cadrul moral pentru învăţătură. Este moral deoarece implica să-L furi pe Dumnezeu, după cum am citit deja.

Zecimea trebuie folosită pentru un singur scop

Înainte de a merge mai departe, haideţi să ne punem o întrebare. La ce trebuie folosită zecimea în lucrarea Domnului? Deschideţi vă rog în 1 Corinteni 9:13: “Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sunt hrăniţi din lucrurile de la templu şi că cei ce slujesc altarului, au parte de la altar?” Aici ap.Pavel se referă la preoţii din Vechiul Testament şi la felul cum primeau ei bunurile traiului pentru munca de slujire la vechile altare. Dar acum, citiţi chiar versetul următor: “Tot aşa Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc evanghelia, să trăiască din evanghelie.” Versetul 14. Acest text ne învaţă clar că lucrătorii evangheliei trebuie să fie retribuiţi exact cum erau preoţii din Vechiul Testament.

Acum să ne întoarcem la Scripturi ca să aflăm care era planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. În Numeri 18:21, citim: “Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii.” Seminţiei lui Levi nu i s-a dat nici o altă moştenire, aşa cum li s-au dat celorlalţi israeliţi. N-aveau turme sau alte întreprinderi de meserii. Toate celelalte seminţii dădeau zecime şi acea a zecea parte se folosea ca să se plătească preoţilor, leviţilor.

Ei bine, “Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc evanghelia, să trăiască din evanghelie,” după spusele ap.Pavel. Zecimea nu trebuie folosită pentru finanţarea învăţământului, pentru cheltuielile bisericii sau chiar pentru fondul pentru săraci. Este orânduită de Dumnezeu doar pentru plata slujbaşilor evangheliei. Acesta este modul biblic de susţinere a pastorilor.

Am auzit despre un predicator care şi-a închis toate uşile bisericii şi a refuzat să predice până nu s-a strâns o anume sumă de daruri. Alte biserici au recurs la târguri religioase, loterii, bingo, etc. pentru a-şi acoperi obligaţiile financiare faţă de pastori. Oare este acesta planul lui Dumnezeu? Oare aşa a rânduit El ca să-şi echilibreze bisericile deficitul bugetar? Astfel de manifestări nu sunt după planul lui Dumnezeu. Ceva este deosebit de greşit la o biserică ce recurge la lume ca să o ajute să existe. Dacă Domnul Hristos ar intra din întâmplare într-unele din aceste temple şi catedrale din zilele noastre, ar fi tot atât de indignat precum a fost în vechime. Ar spune din nou: “Scoateţi lucrurile acestea afară de aici. Aţi făcut din casa Mea de rugăciune o peşteră de tâlhari.” Ce tragedie că mulţi tineri au învăţat să fie experţi în jocurile de noroc chiar în interiorul zidurilor propriei lor biserici. Ce comentariu trist asupra stării conducătorilor religioşi contemporani, care încurajează astfel de manifestaţii. Oare la asta Se aşteaptă Dumnezeu de la cei care Îi poartă numele?

Unor predicatori le este teamă să predice adevărul din pricina banilor

Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca predicatorii să se îndeletnicească cu firme imobiliare, vânzări de maşini sau vreun alt gen de afaceri. Un om chemat de Dumnezeu ar trebui să-şi dedice tot timpul Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, traiul său ar trebui suplinit prin planul divin de zeciuire. Acest sistem elimină una din ispitele cele mai mari cu care este confruntat slujbaşul modern al evangheliei. Unor predicatori le este practic teamă să predice adevărul clar de teama de a nu-şi reduce propriul salariu.

Când un pastor este plătit direct de către biserica locală şi trebuie să depindă întru totul de generozitatea acelei biserici, se află într-o dilemă. Dacă mustră păcatul aşa cum trebuie mustrat, s-ar putea să-i jignească chiar pe cei care dădeau daruri şi astfel propriul lui salariu va fi periclitat.

Ei bine, ştiu că nici un pastor adevărat nu va îndulci lucrurile doar de dragul unui câştig lumesc; totuşi, practic multora le este frică să predice clar în condiţiile pe care tocmai le-am descris. Planul lui Dumnezeu elimină această ispită de a îndulci adevărul. Biserica locală n-ar trebui să-l plătească direct pe cel care le predică şi astfel s-ar elimina acest mare pericol. Metoda Lui cu privire la zecime elimină ispita ca un pastor să îndulcească adevărul.

Unii oameni se plâng că nu pot să dea zecime deoarece nu le mai rămâne nimic după ce îşi plătesc toate notele de plată. Dar, oare să facem ceea ce trebuie aşteptând până plătim totul înainte ca să-I dăm lui Dumnezeu zecimea? În Proverbe 3:9 citim: “Cinsteşte pe Domnul cu averile tale şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău.” Cu alte cuvinte, daţi mai întâi zecimea. Chiar pastorii – care ei înşişi sunt plătiţi din fondul de zecime – plătesc o a zecea parte din salariul lor ca zecime. La urma urmelor, nu-i aşa că toate Îi aparţin lui Dumnezeu? Tot argintul şi aurul şi turmele cu miile lor – noi suntem doar simpli ispravnici ai acestor lucruri. Ni s-a îngăduit ca să le folosim. Plătim chirie pentru o casă ca să recunoaştem că acea casă de fapt nu este a noastră. Noi doar o folosim. La fel, Îi dăm zecimea înapoi lui Dumnezeu ca să recunoaştem că toate averile noastre ne-au fost doar date spre folosinţă. Ele Îi aparţin de fapt lui Dumnezeu, marele Creator şi Proprietar al tuturor lucrurilor.

Ei bine, mulţi oameni spun aşa: “Mă duc la biserică şi îmi dau zecimea,” când ceea ce vor să zică de fapt este că se duc la biserică dar dau doar daruri, deoarece nimeni nu plăteşte zecimea dacă nu dă a zecea parte din venitul lui. Zecime înseamnă a zecea parte. Şi despre asta vorbeşte Biblia, a zecea parte din venitul cuiva. Unii oameni spun: “Nu e cam mult a zecea parte?” Să presupunem că cineva ar veni la dvs. şi v-ar zice: “Aş dori să te ajut să înfiinţezi o firmă. Aş dori să aduc eu capitalul, clădirea, echipamentul – totul. Vreau ca tu s-o conduci. Apoi, la sfârşitul lunii, vreau să calculezi profitul. După ce ţi-ai calculat profitul, aş dori ca tu să-ţi păstrezi nouă zecimi şi mie să-mi dai o zecime.” Ce-aţi spune? “Vrei să zici că vrei toată zecimea?” N-aţi spune aşa, ci v-aţi uita la acel om şi i-aţi spune: “N-ai făcut cumva o greşeală? Poate vrei să spui că vrei nouă zecimi şi mie îmi dai o zecime.”

Ei bine, n-aţi mai auzit niciodată de o astfel de ofertă. Oamenii nu mai fac astfel de oferte astăzi – cu nici un chip -dar aceasta este exact oferta pe care ne-o face Dumnezeu. Nu încape nici o îndoială. Lumea aceasta împreună cu tot ceea ce este în ea Îi aparţine lui Dumnezeu. El le-a făcut pe toate şi tot ceea ce este aici este al Lui. Biblia este atât de clară cu privire la acest punct. Citesc din Psalmul 24:1: “Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” Psalmul 50:10-12: “Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc toate păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea.” Hagai 2:8 declară: “Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul oştirilor.” Uneori uităm acest lucru, dar El ne spune, ‘Sunt ale Mele.’ Urmăriţi acum Deuteronom 8:18: “Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi.”

Când le rezumăm pe toate, Biblia pur şi simplu vrea să spună asta: Toate sunt ale lui Dumnezeu. Dacă ai câte ceva, este pentru că Dumnezeu ţi-a dat putere, tărie şi inteligenţă ca să le obţii. Iar apoi, îţi zice: “Ei bine, zece la sută din ceea ce primeşti este al Meu. Vreau ca să Mi-l dai înapoi.” Este o ofertă corectă? Vă declar că nu cred că aţi auzit vreodată de vreo ofertă mai corectă şi mai generoasă ca aceasta. Amintiţi-vă textul din Leviticul 27:30, care spune zecimea este a Domnului. O, de ne-ar înduioşa Domnul cu privire la acest adevăr! Nu se pune problema ca să hotărâm noi dacă ar trebui să I-o dăm înapoi, sau dacă ar trebui să devină a Lui sau dacă va deveni a Lui; este deja a Domnului. Este un lucru stabilit deja. Zecimea este a Domnului, aşa că a zecea parte din venitul fiecărui om Îi aparţine lui Dumnezeu. S-ar putea ca cineva să fie complet un păgân, dar totuşi a zecea parte Îi aparţine Domnului, Dumnezeului cerului.

În cele din urmă, ajungem la acel text foarte important din Maleahi 3:8-11: “Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: ‘Cu ce Te-am înşelat?’ ‘Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime! Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului.'”

Iată ce ne spune textul, oameni care Îl fură pe Dumnezeu! Într-un singur an, raporturile FBI-lui au dezvăluit că au existat 111.750 de cazuri de jaf în Statele Unite şi peste un milion de cazuri de tâlhărie. Dar asta reprezintă doar o parte din adevăratul tablou. Câte milioane de membri ai bisericii s-au făcut vinovaţi de cel mai groaznic fel de furt – şi chiar de la Dumnezeu, de fapt? Probabil că pe acest temei, se află mai mulţi hoţi în biserică decât în afara ei. În realitate, nu se pune nici o problemă aici; Dumnezeu ne declară că dacă ne însuşim zecimea, Îl furăm.

Întâmplător, n-aţi observat paralela uimitoare dintre a zecea parte ca zecime şi porunca a zecea din Decalog? Porunca împotriva poftei este a zecea, iar porunca de a da o zecime reprezintă soluţia dată de Dumnezeu împotriva poftei. Motivul de bază pentru a călca oricare din aceste legi biblice de bază îl reprezintă egoismul. Opusul eului este iubirea, iar orice ascultare trebuie să se întemeieze pe dorinţa de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult decât pe noi înşine.

Iubirea înseamnă să dai, aşa cum învăţăm din Ioan 3:16: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat.” Nu vom putea niciodată să dăruim atât de mult cât a dat Dumnezeu în Fiul Său, dar trebuie să-L iubim într-atât încât să-I dăm 10 sau 50% din tot ceea ce avem şi să nu considerăm un sacrificiu. Dorinţa lui Dumnezeu de “a mă pune la încercare” a produs întotdeauna aceleaşi urmări în aceia care L-au crezut pe cuvânt. Făgăduinţa este literală că “nu va mai fi destul loc ca să putem primi” binecuvântarea, aşa cum ne va fi întoarsă “îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra.”

Să nu subestimaţi niciodată binecuvântările şi belşugul pe care îl veţi avea dacă nu-L veţi mai fura pe Dumnezeu. Atunci când Îl furăm pe Dumnezeu, de fapt ne furăm singuri. Pierdem binecuvântările care sunt o parte din cadoul numit ascultare. Acelora care ascultă de Dumnezeu printr-o dăruire credincioasă li se oferă făgăduinţe de ocrotire şi prosperitate de necrezut. Roadele unei isprăvnicii neegoiste, întemeiate pe iubire sunt extraordinare. “Puneţi-Mă la încercare” ne spune Proprietarul tuturor lucrurilor. N-aţi vrea să îndrăzniţi să începeţi chiar de acum să faceţi un legământ cu Dumnezeu că veţi fi credincios atât în zecimi cât şi în daruri?

Cât valorează timpul?

Cu câteva zile în urmă, mi-am pierdut treizeci de minute de timp preţios ca să aştept ca un cizmar să repare ceea ce promisese mai de mult. Mi-am făcut cu mintea nişte calcule şi am conchis că cele treizeci de minute din timpul meu valorau cu mult mai mult decât costul reparaţiei pantofului. Vă asigur că rezultatul aritmeticii mele nu m-a eliberat câtuşi de puţin de frustrare, ci m-a făcut să mă gândesc mai mult la valoarea minutelor şi orelor.

Din nefericire, punem semnul egal între valoarea timpului şi un anume număr de dolari şi cenţi. Oamenii sunt plătiţi atâta pe oră sau atâţia dolari pe lună. Presupunând că cineva este plătit cu $10 pe oră pentru munca lui, haideţi să încercăm să evaluăm adevărata valoare a acelor 60 de minute. Ecuaţia ar suna cam aşa: o oră de timp echivalează cu $10 în bani cash.

După ce am transformat ora în bani şi am presupus că banii echivalează total cu cele 60 de minute de timp, putem determina adevărata valoare a unei ore, aşa cum am aflat valoarea celor $10. Cât de preţioşi îi sunt aceşti zece dolari celui care şi-a dat timpul în schimbul lor? Cât bine îi vor face şi cât vor contribui la calitatea vieţii lui? Dacă cei zece dolari vor aduce mai multă fericire, o viaţă mai lungă şi o siguranţă mai mare, atunci trebuie să conchidem că timpul omului a valorat suma şi poate chiar mai mult.

Dar să presupunem că cei zece dolari se cheltuiesc pe alcool, care duce la alcoolism sau boală. În loc de a avea vreo valoare reală, banii vor avea o valoare negativă, iar ora respectivă nu va valora mai mult decât nimic. Cu alte cuvinte, timpul nostru valorează atât cât reuşim să scoatem din banii cu care suntem plătiţi pentru timpul nostru. Dacă lucrurile pentru care cheltuim banii vor aduce o viaţă mai bună şi un trai mai lung şi mai fericit, s-ar putea ca timpul nostru să valoreze infinit mai mult decât orice sumă de bani. Pe de altă parte, dacă ne vom cheltui banii pentru lucruri care creează boală, ne scad valoarea morală şi ne împiedică să căpătăm viaţa veşnică, atunci timpul nostru are o valoare negativă.

Dacă acest principiu este adevărat, etalonul folosit de lume pentru a evalua timpul este total greşit. Unii oameni care sunt plătiţi cu peste un milion de dolari pe an, îşi folosesc bogăţia pentru a-şi întina trupul şi mintea şi pentru a-şi nimici simţurile spirituale. Societatea poate să spună ce-o vrea, dar aceşti oameni îşi pierd timpul, deoarece îşi pierd banii, pe care i-a cumpărat timpul lor. Alţi oameni sunt plătiţi cu puţini dolari, dar ei investesc aceşti bani puţini în lucruri care contribuie la pacea sufletească, la zidirea unui caracter moral puternic şi la pregătirea pentru viaţa veşnică. Aceşti oameni pun preţ cu adevărat pe timpul lor, de fapt, mai mult decât directorul executiv cel mai bine plătit dintr-o corporaţie, care îşi foloseşte greşit averea.

A început să se contureze clar tabloul în mintea dvs. că banii dvs. reprezintă timpul dvs.? Aşa că, ce faceţi cu banii dvs. este acelaşi lucru cu ce faceţi cu timpul dvs. Binecuvântările scoase din banii dvs. reprezintă adevărata valoare a timpului dvs. Gândiţi-vă pentru o clipă. Cum vă folosiţi banii? Sunt ei investiţi în moduri care vă vor aduce fericire veşnică şi siguranţă? Îi ajutaţi pe ceilalţi să culeagă binecuvântarea harului mântuitor al lui Dumnezeu? Ca urmare a folosirii banilor dvs., vor putea sufletele să se bucure cu dvs. în ceruri?

Modul imprudent şi irositor de a trata banii îi va face pe milioane de oameni să-şi piardă viaţa veşnică. Nu îşi vor pierde doar ani de timp de pe pământ, ci timpul nesfârşit al unei veşnicii viitoare. Toţi banii cumpăraţi de o viaţă de trudă n-au nici o valoare dacă nu contribuie la zidirea unei calităţi adevărate a vieţii. Cu durere, observăm cum miliarde de dolari sunt cheltuite pe dorinţe egoiste, droguri şi planuri de nimicire. Cât de multe vieţi irosite reprezintă acei dolari irosiţi!

S-a scris mult despre Howard Hughes, milionarul excentric, a cărui bogăţie nelimitată a ajuns cauza finală a morţii lui oribile şi inumane. Bănuitor pe toţi, s-a izolat de prieteni şi de societate de teama de a nu fi înşelat din pricina banilor lui. După moartea lui, s-au stârnit alte animozităţi printre aceia care se luptau ca animalele ca să capete o parte pentru ei.

Oare a fost atât de important şi de preţ timpul lui Howard Hughes? Timpul lui a produs bani, care au adus nenorocire, care în cele din urmă a adus moartea. Să nu faceţi vreo greşeală, mai bine să nu se fi născut cineva decât să trăiască pentru sine şi să-şi piardă viaţa veşnică la sfârşit. Mai bine să fii cerşetor decât să câştigi milioane, care să te facă pe tine sau pe alţii să se piardă.

Cu riscul de a mă repeta, revin la întrebarea “Cum vă cheltuiţi banii?” Anii vieţii dvs. se leagă de acei bani. Cum te foloseşti de ei, aşa te foloseşti de anii timpului tău. Când ţi se va termina viaţa, toţi anii tăi de timp remunerat se vor reflecta în averea ta. S-ar putea să fie mică, dar este importantă, deoarece reprezintă valoarea întregului timp pe care l-ai schimbat în ea.

Cum preţuieşti acest timp? Cum estimezi acei ani care au alcătuit atât de mult din viaţa ta? Răspunsul la aceste întrebări se va descoperi prin modul cum te raportezi la averea ta. Dacă aceşti bani îi foloseşti acum pentru nevoile de prioritate cele mai profunde, atunci timpul de care a fost nevoie ca să capeţi banii a fost bine utilizat. Iar dacă banii devin un mijloc de a ajunge la suflete cu împărăţia lui Dumnezeu, valoarea timpului folosit pentru a-i câştiga este cu mult mai mare decât socoteala. De ce? Să vă ilustrez.

Dacă banii dvs. s-ar putea folosi ca să întoarcă măcar un suflet la Hristos, cât ar valora timpul investit? Încercaţi să înţelegeţi aceasta în următorii termeni: un suflet salvat pentru veşnicie va trăi cu mult mai mult decât toţi anii tuturor oamenilor care au trăit şi au murit pe acest pământ. Înţelegeţi ce vreau să zic? În final, viaţa acelui om în veşnicie va depăşi numărul de ani pe care l-au trăit toţi milionarii, toţi directorii de firme şi toţi pretinşii conducători ai lumii în toată viaţa lor. Iar dacă aceşti milionari şi aceste renumite personalităţi nu vor fi mântuite, atunci timpul acelui suflet răscumpărat va fi mai de preţ decât timpul tuturor acelor conducători la un loc.

Ceea ce vreau de fapt să zic este asta: banii, succesul şi tot ceea ce merge împreună cu ele n-au nici cea mai mică valoare dacă nu se folosesc ca să te pregătească pentru veşnicie şi ca să-i ajute pe alţii să se pregătească. Timpul nostru este de preţ, dar este de preţ doar în măsura binecuvântărilor veşnice pe care le putem căpăta de pe urma banilor pe care-i primim în schimb pentru timpul nostru. Dacă ne cheltuim banii inutil, timpul cu care am câştigat acei bani s-a pierdut şi el. Cât de adevărată este afirmaţia Domnului Isus: “Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26.

Şi chiar Domnul Hristos vorbea despre o tranzacţie. Investeşti ceva ca să capeţi altceva. Schimbăm timpul pe bani. Apoi, dăm banii pe ce? Pe lucruri, care nu ne ajută să ajungem la cer? Dacă este aşa, timpul şi banii noştri sunt greşit folosiţi şi fără valoare. Repet, mai bine nu ne-am fi născut niciodată decât să trăim şi să murim fără Hristos. Ar fi de o mie de ori mai bine să trăieşti ca un cerşetor decât să fii miliardar în industria petrolieră şi să n-ajungi la cer pentru că ţi-a lipsit un singur lucru.

Analizaţi cu atenţie această declaraţie. Cerşetorul creştin a trebuit să-şi ducă traiul cu nevoi materiale şi lipsuri, dar a avut pace sufletească şi bucurie în inimă. Bogatul a trăit cu tot confortul posibil, dar mintea i-a fost nefericită şi îngrijorată. Chiar dacă n-ar fi nici o viaţă veşnică dincolo de mormânt, cerşetorul creştin a trăit mai bine în lumea aceasta decât miliardarul nemântuit.

Dar gândiţi-vă la aceşti doi oameni în relaţia lor cu veşnicia. De un miliard de ori mai mult decât a trăit bogatul pe pământ, acel cerşetor răscumpărat va trăi într-o casă mai minunată decât şi-ar fi putut imagina miliardarul petrolier de pe pământ. Când în cele din urmă anii lui vor depăşi anii de viaţă a întregii populaţii de pe pământ, săracul cel mântuit se va afla încă în floarea sănătăţii şi într-o tinereţe veşnică.

Dar ce-am putea spune despre omul care a avut aproape orice? (Ei bine, aproape orice! De fapt, i-a lipsit un singur lucru – o credinţă simplă, mântuitoare în Isus). Ce se va întâmpla cu el? Chiar înainte ca să fie aruncat în iazul cu foc, va avea ocazia să se uite prin zidurile transparente ale Noului Ierusalim. În amintirea acelei clipe, nenorocitul de Midas* va recunoaşte cât de searbădă şi goală i-a fost viaţa fără Dumnezeu. Se va vedea că timpul care valorase un milion de dolari pe an a fost petrecut în zadar. Remuşcarea groaznică a acelei clipe din veşnicie îi va suprasolicita mintea şi va constitui pedeapsa cea mai groaznică şi supremă pe care o va avea cineva de suferit.

*(Nota Trad. Midas=în mitologia greacă, rege al Frigiei, care a primit de la Dionisie puterea de a transforma în aur tot ceea ce atingea).

Nu-i aşa că sunteţi recunoscători că mai sunteţi încă în viaţă, pe tărâmul timpului, unde lucrurile se mai pot schimba? Veşnicia este la uşi, dar ni s-a mai lăsat puţin timp în care fiecare dintre noi să schimbăm minutele în bani. Dar după asta, ce va mai urma? Banii se vor schimba în altceva. Acel altceva fie ne va ajuta să ne pregătim pentru ceruri fie ne va îndrepta spre pieire. Dumneavoastră ce alegeţi?

Încă un adevăr important despre bani: întrucât chiar reprezintă echivalentul timpului investit în a-l câştiga, atâta timp cât rămân banii dvs. strânşi, influenţa dvs. se poate simţi în timp. Chiar după moartea dvs., banii dvs. vor reprezenta orele, lunile şi anii pe care i-aţi petrecut în a-i strânge. Mulţi refuză să recunoască răspunderea pentru influenţa acelui timp, după moartea lor. Urmarea strângerii unei vieţi întregi se întâmplă să rămână pe mâinile unor rude dezinteresate sau a unor avocaţi fără scrupule. Banii se folosesc pentru a distruge sau a anula chiar cauza pentru care cel decedat şi-a dat viaţa. Timpul lui investit, sub forma banilor, se întoarce acum împotriva investitorului şi este folosit pentru a şterge urmările unor ani plănuiţi cu multă grijă.

Toţi oamenii ar trebui să aibă un testament care să protejeze interesul investirii timpului lor. Aşa cum nu şi-au dorit să-şi piardă timpul în viaţă, nu doresc ca banii lor, reprezentând timpul lor, să fie cheltuiţi pe nimic, după ce li s-a încheiat viaţa. Arătând clar într-un testament cum să se împartă exact proprietatea, persoana poate garanta că influenţa ei se va întinde şi în timp. Valoarea acelor ani investiţi se mai poate descoperi prin binecuvântările spirituale date de averea moştenită, fie mare sau mică.

Chiar cei cărora le-a fost teamă să facă unele cheltuieli în timpul vieţii n-ar trebui să le fie teamă de a lăsa moştenire cu îndrăzneală rodul investiţiei vieţii lor, într-un testament care să se execute după moartea lor.

Mulţi împărtăşesc o teamă legitimă de a-şi cheltui economiile şi de a ajunge să depindă de alţii. Dar după moarte, n-au de ce să se teamă. Ei pot să realizeze pentru Hristos ceea ce împrejurările nu le-au îngăduit niciodată în timp ce erau în viaţă. Mai pot fi câştigate suflete pentru împărăţie. Banii lor pot ajuta ca oamenii să se pregătească pentru cer. Mulţi creştini care n-au avut niciodată bucuria personală de a fi câştigat vreun suflet la Hristos, se vor întâlni în ceruri cu suflete, care le vor mulţumi pentru ceea ce au făcut după moartea lor, lucru care le-a făcut cu putinţă să audă adevărul şi să fie mântuiţi.

Poate că vă aflaţi acum în această categorie. Nu îndrăzniţi să daţi din abundenţă pentru cauza lui Dumnezeu de teama unor viitoare boli, iar costurile spitaliceşti v-ar necesita toate economiile. Doriţi ca Domnul Isus să revină şi ca evanghelia să se vestească pretutindeni, dar nu îndrăzniţi să investiţi ceea ce v-a mai rămas pentru zile negre. Faceţi bine că aveţi provizii şi că vă ţineţi câte ceva pentru vremuri grele. Sunt de părere că Dumnezeu doreşte să fim înţelepţi în a ne plănui independenţa economică şi siguranţa. Dar dacă, prin binecuvântarea şi ocrotirea Lui, nu este nevoie de acele fonduri, atunci pot fi dirijate spre câştigarea de suflete, dar doar de către cel care se hotărăşte mai dinainte de bună voie şi cu multă atenţie.

Multe suflete au fost câştigate la Hristos doar pentru că unii oameni s-au implicat destul şi au lăsat ca fondurile lor să lucreze pe mai departe după moartea lor. Ce bucurie va fi pentru acei creştini consacraţi, când vor afla la învierea celor drepţi, că banii lor au continuat să vorbească mult timp după plecarea lor şi că şi-au adus roadele cuvenite.

 

Este oare posibil să trăieşti fără să păcătuieşti? By Joe Crews

Este oare posibil să trăieşti fără să păcătuieşti?By Joe Crews

Introducere

Recent, am citit o relatare uimitoare despre un om care s-a supus unui experiment ştiinţific de hipnoză. În timp ce era sub influenţa unei uşoare transe hipnotice, subiectului i s-a ordonat să ridice un pahar de pe masă. Deşi era un tip puternic, atletic, omul nu a putut clinti paharul din poziţia sa. Cu cele mai intense eforturi, nu a putut ridica paharul care era suficient de uşor pentru ca orice copil să-l mute.

De ce nu a putut face acest lucru? Deoarece hipnotizatorii, după ce l-au făcut să intre în transă, i-au spus că nu va putea să ridice paharul. Pentru că mintea lui a fost convinsă că nu va putea s-o facă, trupul său a fost incapabil să execute comanda de a-l ridica. Ce demonstraţie spectaculară a faptului că nicio persoană nu poate asculta cu adevărat de poruncile pe care le consideră imposibil de îndeplinit!

Oare acesta să fie motivul pentru care atât de mulţi creştini trăiesc o viaţă slabă, de învins? Nu există nicio îndoială că teologia populară, modernă a susţinut în faţa a milioane de oameni că nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să păcătuiască. Cele Zece Porunci au fost zugrăvite ca un cod idealist scris numai cu scopul de a-i face pe oameni conştienţi de nevoia lor.

Mulţi creştini moderni se întorc tot mai mult şi mai mult către o atitudine blândă, indulgentă faţă de subiectul ţinerii legii. Ei cred că dragostea lui Dumnezeu este incompatibilă cu regulile stricte şi sancţiunile pentru încălcarea lor.

Aceasta este o doctrină foarte confortabilă, dar complet străină de ceea ce învaţă Biblia. Milioane de oameni au ajuns să încalce marea Lege morală a universului, fără a simţi nicio vină! Cuvântul lui Dumnezeu nu dă nimănui nicio scuză să se simtă relaxat în privinţa păcatului. Aceasta este problema centrală a oricărei persoane care s-a născut vreodată. Ca o boală extrem de contagioasă, păcatul a infectat fiecare suflet cu germenii morţii şi nu s-a găsit niciun leac pe pământ pentru a opri progresul fatal al bolii.

De la prima apariţie a păcatului în grădina Edenului, el a distrus orice lucru bun. Niciodată, în nicio împrejurare, el nu a fost în măsură să coexiste cu neprihănirea şi sfinţenia. Cerinţele lui Dumnezeu fac absolut imposibil ca păcatul sau neascultarea să facă parte din modul de viaţă creştin. Toleranţa modernă pentru păcat nu este biblică în niciun sens al cuvântului. Domnul Isus a venit ca să scape lumea de el; El a venit să-l distrugă. Niciodată păcatul nu va intra în cer. Atitudinea noastră faţă de el trebuie să fie fără compromisuri.Nu poate fi nicio îndoială cu privire la a-l face mai acceptabil prin a-i micşora importanţa sau a-i schimba forma. Trebuie să fie distrus. Şi singura modalitate de eradicare a lui este de a primi în viaţă plinătatea lui Isus Hristos şi harul Său.

Cât de ciudat este faptul că atât de mulţi membri ai bisericii au ajuns acum să ierte păcatul, ca şi cum nu ar putea fi împiedicat de a triumfa în viaţa unui creştin. Cum îndrăznim să prezentăm greşit puterea harului lui Dumnezeu în Evanghelie! Domnul Isus l-a biruit deja pe cel rău şi niciun creştin nu ar trebui să se lase intimidat de către un duşman inferior, învins. Nu câştigăm nimic şi dacă îndreptăţim încălcarea Celor Zece Porunci.

E destul de grav să te angajezi de bunăvoie în săvârşirea unui păcat, dar este infinit mai teribil să-l aperi ca pe ceva pe care nu-l poţi împiedica. A spune că biruinţa este imposibilă înseamnă a tăgădui adevărul Evangheliei şi a nega o mare parte a Scripturilor inspirate. În plus, se sprijină acuzaţia iniţială a lui Satana împotriva lui Dumnezeu şi le oferă o falsă siguranţă, paralizantă tuturor celor care cred în ea.

Deseori, oamenii apără păcatul, deoarece nu au reuşit să nu mai păcătuiască prin propriile lor puteri. De exemplu, atunci când nu pot renunţa la fumat, trebuie să-şi găsească o explicaţie pentru existenţa lui în viaţa lor. În loc să facă mărturisirea umilitoare că nu îl pot birui, ei născocesc argumente precum că în realitate nu le face niciun rău sau că nimeni nu poate fi perfect. Sau populara, convenabila doctrină că oricum în realitate nimeni nu poate trăi fără păcat.

Probabil că este sigur să spui că majoritatea creştinilor de azi s-au resemnat că nu pot să respecte legea morală. De fapt, sunt cât se poate de mulţumiţi că Dumnezeu nici măcar nu Se aşteaptă ca ei să împlinească în întregime această lege, fie în trup fie în duh.

Efectul unei astfel de învăţături este exact cel la care s-ar aştepta cineva – o mulţime de membri ai bisericii, sufleteşte fericiţi, dar neascultători, care cred că orice grijă cu privire la ţinerea poruncilor este inutilă şi legalistă.

Ce strategie amăgitoare folosită de Satana! Ca inventator al acestei învăţături, cel rău pur şi simplu susţine vechea lui acuzaţie că Dumnezeu cere prea mult. El L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept cerând ceva ce este imposibil.

El a reuşit să convingă o treime din îngeri că Dumnezeu este iraţional când Se aşteaptă la ascultare de legea Sa, şi de atunci încoace a încercat să facă să creadă pe toată lumea acest lucru. Gândiţi-vă o clipă la aceasta, şi întreaga intrigă începe să capete o mulţime de sensuri diabolice. Satana ştie că păcatul este singurul lucru care-l va ţine pe cineva în afara cerului. Deoarece păcatul este “călcarea legii”, el a trebuit să-şi perfecţioneze un plan prin care să-i facă pe oameni să privească cu uşurinţă la încălcarea legii şi, de asemenea, s-o facă să apară ca inofensivă (1 Ioan 3:4). Pentru a le face ideea acceptabilă creştinilor, de fapt, Satana a reuşit să o mascheze sub o învăţătură şi să o impună unei creştinătăţi compromise.

În orice efort evanghelistic, am întâlnit-o într-o formă sau alta, de obicei, la punctul cu legea şi Sabatul. Cerinţele incomode de ascultare se resping prin ridicări din umeri de genul “Ei bine, oricum nimeni nu poate păzi Cele Zece Porunci.”

Dar problema nu se termină aici. Nici chiar creştinii care au acceptat cerinţele legii morale nu sunt prea îngrijoraţi de cât de bine le îndeplinesc. Într-un fel subtil ei au ajuns să creadă în mare măsură că prea multă atenţie cu privire la ascultare este o formă de mântuire prin fapte. Incredibil, unii par a fi atât de înfricoşaţi să ţină legea prea minuţios încât de fapt se pregătesc s-o calce. Făcând astfel, se consolează singuri paradoxal că nu sunt legalişti.

Cum ar putea oamenii care se străduiesc să ţină poruncile să ajungă vreodată la o aşa de încurcată contradicţie în ei înşişi? Expunerea la un fals concept de neprihănire prin credinţă este doar o parte a răspunsului. O mare parte a problemei se bazează pe nereuşita omului şislăbiciunea firii pământeşti. Deoarece s-au descoperit singuri poticnindu-se în eforturile proprii de a fi desăvârşiţi, în cele din urmă au ajuns la concluzia că le este imposibil să nu păcătuiască. Din acel moment a fost uşor să înceapă să interpreteze textele biblice pentru a-şi sprijini firava experienţă. Satana a exploatat înclinarea psihologică a minţii umane de a explica, şi în curând şi-au dezvoltat o doctrină confortabilă care a adaptat abaterile lor ocazionale de la lege. Prin urmare, astăzi, cei mai mulţi creştini sunt resemnaţi cu o experienţă alternativă de biruinţă-înfrângere, biruinţă-înfrângere. Pentru ei, este stilul de viaţă acceptat de creştinismul normal.

Dar ceva este înspăimântător de greşit în această poziţie. În primul rând, doctrina nu ar trebui niciodată să se bazeze pe sentimente sau experienţă umană. Ea trebuie să se înrădăcineze pe învăţătura simplă, fără echivoc a Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevărat că textele biblice se pot strânge în aşa fel încât să pară că susţin doctrina imperfecţiunii spirituale. Suntem asiguraţi că toţi au păcătuit, că pofta firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi că neprihănirea omului este ca o haină mânjită. Dar toate versetele despre nereuşită, păcat şi înfrângere se referă la experienţa unei persoane nenăscute din nou. Există literalmente zeci de alte texte care descriu o experienţă opusă, de biruinţă totală şi viaţă fără păcat. În fiecare caz, ele se referă la viaţa plină de Duhul Sfânt a unui copil al lui Dumnezeu convertit, consacrat.

Trebuie să se facă această distincţie întotdeauna la citirea Scripturii. Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Harul Lui este mai puternic decât toate forţele concentrate ale răului. Isus a venit pentru a-Şi salva poporul din păcatele lui. Nimeni care citeşte ca să înţeleagă capitolul al şaselea din Epistola către Romani nu poate crede că un creştin este liber să practice păcatul. Pavel distruge absolut doctrina conform căreia un credincios ar trebui să tot cadă în păcat.

Este adevărat că s-au luat măsuri de curăţire în cazul în care se comite păcatul, dar planul desăvârşit al lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să biruiască oricare păcat şi să ducă o viaţă de ascultare desăvârşită, prin Hristos. De fapt, făgăduinţele din Biblie sunt atât de clare şi detaliate în această privinţă încât ne vine greu să facem vreo confuzie. Niciun sens secret sau tăinuire nu se poate găsi în multitudinea de texte care descriu experienţa biruitoare a copilului născut din nou al lui Dumnezeu. Şi doar pentru că cineva nu a putut ajunge la acea plinătate a credinţei care aduce biruinţă constantă, el nu ar trebui, în consecinţă, să nege puterea lui Dumnezeu de a da o astfel de eliberare. Când Petru a început să se scufunde în Marea Galileii, nu a fost din pricina planului lui Dumnezeu sau a lipsei de putere divine. Petru ar fi putut să-şi explice, ca atât de mulţi creştini moderni, şi să spună “Dumnezeu nu a vrut ca eu să merg pe apă, şi, mai mult, oricum, este imposibil ca cineva să facă un astfel de lucru”. Ca şi primii noştri părinţi, avem încă tendinţa să dăm vina în final pe Dumnezeu atunci când nu reuşim să-I urmăm planul pentru o vieţuire sfântă.

Biruinţă totală promisă

S-ar părea că Duhul lui Dumnezeu anticipa lupta prin care vor trece mulţi care vor accepta asigurările biblice de biruinţă totală. Prin urmare, scriitorii inspiraţi au fost îndemnaţi să folosească un limbaj aproape dur în descrierea posibilităţilor de biruire a păcatului. Sunt utilizate expresii superlative care, de fapt, copleşesc mintea. În loc să spună că am putea fi mântuiţi, Biblia declară că putem fi “mântuiţi în chip desăvârşit” (Evrei 7:25). În loc să spună că am putea birui, ne asigură că putem fi “mai mult decât biruitori” (Romani 8:37). În loc să ni se spună că putem doar triumfa, ni se spune că (Dumnezeu) “ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă” (2 Corinteni 2:14). În loc să promită orice am putea cere ca să ne ajute în luptele noastre spirituale, Biblia declară că El ne va da “nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Iar versetul precedent garantează clar că putem fi “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu ” (versetul 19).

Indiscutabil, multe dintre aceste făgăduinţe sunt prea vaste ca mintea noastră de oameni să le înţeleagă pe deplin, dar, cu siguranţă, sunt menite să ne impresioneze cu mărimea resurselor lui Dumnezeu spre folosul nostru. Dacă limbajul ne sună exagerat, este numai pentru că suntem prea slabi în credinţă şi prea firavi în firea pământească pentru a crede că o astfel de puritate şi sfinţenie s-ar putea vreodată împlini în noi. Avem tendinţa să ne încredem mai degrabă în sentimentele noastre decât în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este oare important să credem făgăduinţele exact aşa cum se citesc? Da, pentru că doar prin aceste făgăduinţe se poate realiza eliberarea. “…El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1:4).

Observaţi că “prin ele” scăpăm de stricăciunea păcatului. Ce sunt “ele”? Făgăduinţele lui Dumnezeu. Faptul că urmează biruinţa se evidenţiază clar în acest text fantastic. Prin credinţa în făgăduinţe, devenim părtaşi de natură divină şi, prin puterea acelei noi naturi din noi, reuşim să scăpăm de stricăciunea păcatului. Cu alte cuvinte, totul depinde de predarea şi consacrarea de sine Duhului lui Hristos care sălăşluieşte în noi. “Despărţiţi de Mine,” a spus Isus, “nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

La fel de important este comentariul inspirat al lui Pavel: “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13). Acest scurt cuvânt “totul” (“toate lucrurile”, traducerea King James – n.t.) reprezintă cheia spre biruinţă pentru fiecare dintre noi. Ea include puterea asupra drogurilor, imoralităţii, poftei, mândriei şi asupra oricărei fapte păcătoase, care ne-ar jefui de viaţa veşnică.

Toate lucrurile la dispoziţie

Aspectul esenţial aici este că atunci când primeşti puterea lui Hristos în viaţa ta, capeţi tot ce ţi-ai mai putea dori vreodată. “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Apare aici din nou acel termen – “toate lucrurile”. Îl veţi găsi de asemenea în 2 Petru 1:3: “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia …”

Când punem împreună aceste texte, apare o imagine incredibilă. Cerând prezenţa lui Hristos în viaţa ta, primeşti şi tot ceea ce are Domnul Hristos. Pavel a descris-o în felul acesta: “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…” (1 Corinteni 1:30).

Aici, “toate lucrurile” sunt defalcate în experienţe foarte particulare, individualizate, şi începem să vedem că Petru avea dreptate când afirma că Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile care privesc evlavia. Acei creştini care se îndoiesc de posibilitatea de a birui în totalitate păcatul, ar trebui să citească cu atenţie aceste versete. Ce includ aceste cuvinte “neprihănire”, “răscumpărare” şi “sfinţire”? Toate aceste trei cuvinte ne făgăduiesc mai mult decât eliberarea de vina păcatelor noastre din trecut. Cuvântul “răscumpărare” nu se limitează la răscumpărarea din vina păcatului, ci şi din puterea păcatului. “Sfinţirea” este un cuvânt care descrieun progres continuu, zilnic în biruirea păcatului. “Neprihănire” înseamnă, literal, să faci ce este drept şi se aplică la o împlinire activă a voinţei lui Dumnezeu. Toate sunt cuvinte mari, dar toate au conotaţia de a fi eliberat, atât de vina cât şi de practicarea păcatului.

Fiecare copil al lui Adam are nevoie disperată de două lucruri – iertare pentru trecut şi putere pentru viitor. Răscumpărarea le include pe amândouă; şi ideea că este inclusă eliberarea deplină de vina păcatului, dar numai parţial şi eliberarea din puterea păcatului, este o deformare a Evangheliei. Domnul Isus nu a venit să ne salveze doar de urmările păcatului, ci să ne şi salveze de păcatul în sine. Mântuirea nu este un lucru negativ, nu doar lipsa a ceva. El nu a venit doar să înlăture ceva – vina noastră – ci să ne şi dea ceva – biruinţa asupra păcatului. Pentru că, să ne ierte şi să ne lase în continuare sub puterea păcatului L-ar face pe Dumnezeu un complice al păcatului. El nu numai că ne socoteşte neprihăniţi, prin atribuirea morţii Lui ispăşitoare, ci El ne şi face neprihăniţi, prin împărtăşirea vieţii Lui de biruinţă.

După citirea cu atenţie a întregului capitol al şaselea din Romani, dacă ai nevoie de mai multă asigurare că biruinţa poate fi a ta, citeşte următoarele:

    • 1 Corinteni 15:57 – “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.”
    • 1 Ioan 5:4 – “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.”
    • Filipeni 2:5 – “Să aveţi în voi gândul aceasta care era şi în Hristos Isus.”
    • 2 Corinteni 5:21 – “… ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
  • 1 Ioan 3:6 – “Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.”

Să ne întoarcem pentru o clipă la analogia cu omul hipnotizat. El nu putea practic ridica un pahar mic de pe masă, deoarece mintea lui era pe deplin convinsă că aşa ceva nu se putea realiza. A reuşit Satana, prin puterea afirmaţiei lui hipnotice, mincinoase, să facă biserica să creadă că ascultarea este imposibilă? Desigur, s-ar părea că da.

Nimeni nu va depune niciun efort serios să facă ceva pe care el îl consideră a fi imposibil. Evident, atunci, cei care cred că nu pot trăi fără păcat, nici nu încearcă să trăiască fără păcat. Nicio persoană cu raţiune nu-şi va pierde timp sau efort într-o luptă zadarnică pentru a nu realiza nimic.

Aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: poate cineva să creadă că nu există nicio modalitate de a nu mai păcatui şi totuşi să facă planuri să nu păcătuiască? În mod logic, ar părea foarte puţin probabil, dacă nu chiar imposibil. Cu toate acestea, Biblia ne porunceşte să “nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:14). La drept vorbind, purtăm noi de grijă firii pământeşti, susţinând că este imposibil să nu păcătuim?

Celui ce va birui

Întreaga carte a Apocalipsei li se adresează celor şapte biserici din Asia. În fiecare dintre biserici unii au primit multe laude şi făgăduinţe glorioase de răsplată cerească. Fără excepţie, binecuvântarea a fost oferită “celui ce va birui.” Aceste şapte biserici simbolizează fiecare perioadă a bisericii creştine, de la apostoli până la sfârşitul timpului. Dacă biruinţa asupra păcatului nu este posibilă, atunci niciun suflet nu va fi mântuit din toate aceste veacuri.

A nega posibilitatea de biruinţă totală asupra păcatului înseamnă a-L jefui pe Dumnezeu de slava misiunii Sale. El a venit, ne spune Biblia, să distrugă lucrările diavolului. Aceste lucrări sunt lucrări ale păcatului. Dacă nimeni nu ar cere puterea Lui ca să învingă complet păcatul, acuzaţia diavolului s-ar confirma. Cerinţele lui Dumnezeu ar fi prezentate ca prea grele pentru a fi ascultate.

Isus a declarat că El a venit “să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Aici El a indicat faptul că era nevoie să se refacă şi altceva, nu numai oamenii. “Ce era pierdut” includea un caracter fără de păcat. Misiunea lui era de a contracara şi de a neutraliza întregul plan al păcatului – pângărirea introdusă de Satana. Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om este o parte foarte importantă a Evangheliei veşnice. Această lucrare a Evangheliei trebuie să se facă înainte de venirea Domnului Isus, şi nu ca vreo idee ulterioară, miraculoasă a Domnului nostru care Se întoarce.

Cartea Apocalipsa identifică ascultarea ca fiind caracteristica ce-i încununează pe cei răscumpăraţi. “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). “Ferice de cei ce păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 – Versiunea King James).

Cât de importantă era starea omului pentru a rămâne în Eden este şi starea pentru a fi restaurat în Eden. Oricine crede că ascultarea nu este importantă ar trebui să recitească povestea dramatică a lui Adam şi a Evei. O faptă păcătoasă foarte mică, materială, a dus la toată tragedia implacabilă din ultimii 6000 de ani. Cei care vor fi restauraţi în acel paradis pierdut vor fi demonstrat că li se poate încredinţa viaţa veşnică. Printr-o ascultare fidelă în faţa morţii, ei vor fi dovedit că acuzaţiile lui Satana sunt cu totul false. Loialitatea lor fermă va fi o garanţie veşnică de securitate pentru suveranitatea restaurată a lui Dumnezeu.

Ce putem spune, atunci, referitor la cei care privesc atât de superficial faptele bune de ascultare? Ei se înşală grav şi se joacă în capcana de moarte a păcatului, pusă de Satana. Experienţa cea mai glorioasă a celui cu adevărat convertit este de a sparge tiparul plăcerilor şi păcatului. Sub cârmuirea Duhului lui Dumnezeu, obiceiurile firii pot fi biruite şi eliminate din viaţă.Prin credinţa în făgăduinţe, o putere incredibilă îşi poate face loc în viaţa celui care este dispus să renunţe la plăcerea păcatului.

Inima lui Dumnezeu tânjeşte ca noi să-L credem pe cuvânt şi să cerem puterea pe care El ne-a promis-o. Acesta este singurul drum spre o adevărată biruinţă. Dar nimeni care nu crede că biruinţa este posibilă nu poate trăi biruinţa. Recitiţi asigurările din Biblie. Nu încercaţi să le răstălmăciţi ca să se potrivească cu slăbiciunile şi nereuşitele experienţei voastre omeneşti. Ele chiar vor să spună ceea ce spun. Eliberarea vă apaţine pentru că aţi crezut şi aţi cerut.

Chiar aici e nevoie să ne oprim şi să luăm în considerare o obiecţie care li se aduce întotdeauna celor care cred în biruinţa totală. E ceva de genul acesta: dacă eşti de părere că este posibil să trăieşti fără să păcătuieşti, eşti în măsură să declari că viaţa ta este fără păcat?

Deşi întrebarea merită un răspuns, trebuie semnalat faptul că obiecţia nu este relevantă problemei în discuţie. Dacă Biblia stabileşte un adevăr, acesta ar trebui să fie primit pe baza autorităţii sale inspirate şi nu pe baza experienţei mesagerului. Dacă biruinţa asupra tuturor păcatelor este posibilă prin Hristos, este un adevăr, fie că predicatorul îl susţine sau nu. Mai mult, lucrarea de sfinţire este o experienţă progresivă, care durează toată viaţa şi nu se poate considera terminată la un moment dat. Chiar dacă cineva ar putea să nu fie conştient de vreun păcat cunoscut, niciodată nu s-ar putea lăuda că e fără păcat. De fapt, persoana care este cel mai aproape de desăvârşire ar fi cu siguranţă cel mai puţin probabil să o recunoască. Deoarece cu cât ajunge mai aproape de Isus, cu atât mai imperfect va apărea în propriii săi ochi.

S-ar putea aduce şi obiecţia că doctrina biruinţei asupra păcatului este extrem de idealistă şi teologic prea complicată pentru a fi practică. Dar nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Chiar şi un copil poate înţelege simpla însuşire, prin credinţă, a făgăduinţelor din Biblie. Nu există niciun obicei sau păcat cunoscut de om care să nu poată fi biruit prin credinţă.

În următoarele câteva minute credem că veţi reuşi să apreciaţi frumuseţea acestui plan divin de biruinţă. Veţi afla cum să renunţaţi la fumat, la înjurături, la supraalimentare, la bârfă sau la comiterea oricărui alt păcat. Nimic să nu vă distragă atenţia atunci când veţi trece la paragraful următor. Ar putea fi punctul de cotitură din viaţa dvs. şi să însemne mai mult decât toţi banii din lume. Din moment ce atât de mulţi se luptă cu ţigările, voi folosi acest viciu în ilustrarea biruinţei pe care o descriem. Scrieţi-vă problema pe hârtie şi apoi luaţi cele patru măsuri pentru o biruinţă glorioasă.

Secretul biruinţei

Aţi auzit vorbindu-se despre modul extraordinar de a căpăta biruinţă asupra obiceiurilor rele şi asupra păcatelor? Uneori se cheamă metoda “de încercare”, dar de obicei nu merge. Desigur, merge în parte, deoarece vârsta matură reuşeşte să biruiască unele ispite şi păcate, iar timpul face restul, când vine moartea.Dar ştiţi de ce “încercarea” nu merge atunci când trebuie să-l birui pe cel rău?

De ce nu reuşim să ne luptăm cu Satana câteva luni, iar apoi să-l gonim de tot? Pentru că Satana este mai puternic decât noi. Am putea să ne luptăm cu el un an, dar el tot ar fi mai puternic decât noi la sfârşitul acelui an. Încercarea nu va reuşi niciodată să distrugă puterea păcatului într-o singură repriză deoarece ne confruntăm cu un vrăjmaş, care va fi întotdeauna mai tare decât noi. Atunci, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Întrebarea aceasta ne duce la secretul cel mai dulce şi mai sublim din Cuvântul lui Dumnezeu. Să-l studiem cu meditaţie și cu multă rugăciune.

Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem că toate darurile cerului ne pot fi date prin făgăduinţele Bibliei, pe care le primim prin credinţă. Ap.Petru descrie “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” şi ne asigură că “prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Multă putere se află în însăşi făgăduinţa, atât de multă încât să se împlinească singură pentru toţi cei care o cer prin credinţă. Atât de puţini vor să creadă că binecuvântarea promisă devine a lor chiar în clipa în care ei cred în ea. Oare de ce îţi este atât de greu să crezi orbeşte că Dumnezeu va face ceea ce făgăduieşte?

Acum, haideţi să ajungem chiar la esenţa biruinţei şi să tratăm cei patru paşi simpli din Scriptură pe care îi poate face orice credincios atunci când cere putere de la Dumnezeu. Patru texte ne vor lumina uimitoarea descoperire. Primul: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57). Îngăduie-i minţii tale să guste solia fantastică din aceste cuvinte. Biruinţa este un dar! Nu o câştigăm prin eforturile noastre şi nici n-o merităm din pricina vreunei presupuse bunătăţi. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratuit prin Hristos. El este Singurul care a câştigat vreodată biruinţa asupra Satanei şi dacă vom avea vreodată biruinţa, atunci ea va veni ca un dar de la El.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Aveţi cumva nevoie de biruinţă în viaţa dvs. asupra vreunui obicei nenorocit, care vă înlănţuie în păcat? Unii sunt robi poftei, alţii alcoolului sau tutunului. Alţii se luptă neputincioşi cu necurăţia, mânia sau spiritul lumesc. Biblia declară că poţi să ai biruinţa ca un dar, prin Isus Hristos. Credeţi că El vă va da acea putere dacă I-o veţi cere? Cât de sigur puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat la rugăciunea dvs. pentru biruinţă? Iată cât de siguri puteţi fi – atât de siguri cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Hristos! Al doilea text este Matei 7:11: “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer.”

Este oare un lucru bun atunci când cereţi biruinţă asupra fumatului sau oricărui alt rău moral sau trupesc? Desigur. Şi nu este nevoie nici măcar să vă întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu. El ne-a spus deja în Biblie că este voia Lui să nimicească lucrările păcatului şi ale diavolului. Dacă ne vom ruga pentru mai mulţi bani sau pentru un serviciu mai bun, trebuie să ne rugăm întotdeauna dacă este voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită oricui o cere prin credinţă.

Oare ne va da Dumnezeu biruinţa când I-o vom cere? Domnul Isus a declarat că El este mai dornic să ne dea acest lucru bun decât dorim noi să le dăm hrană copiilor noştri atunci când le este foame. El de-abia aşteaptă să vă onoreze credinţa şi “să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Aceste făgăduinţe sunt atât de nelimitate încât mintea noastră este uimită de ele. Oare de ce ne este atât de greu să cerem să se împlinească ele? Oare de ce ne este atât de greu să credem că ceea ce Dumnezeu zice, va şi împlini? El Îşi va ţine fiecare făgăduinţă.

Aşa procedează credinţa

Iată următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa după ce I-o cerem? Pur şi simplu, pentru că El a declarat că noi o vom avea. Ştim că Dumnezeu nu minte. Trebuie să credem făgăduinţa Lui. Chiar în momentul în care cerem, trebuie să acceptăm adevărul că s-a şi împlinit, să-I mulţumim pentru dar, să ne ridicăm de pe genunchi şi să acţionăm ca şi când s-a şi realizat. Nu trebuie să cerem şi nu trebuie să ne aşteptăm la niciun semnşi la niciun sentiment care să dovedească primirea biruinţei. Puterea din făgăduinţă are tăria să se împlinească singură şi este eliberată doar ca răspuns la credinţa noastră.

Asta ne aduce la cel de-al treilea text ce se găseşte în Romani 6:11: “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Cuvântul “socotiţi-vă” înseamnă credeţi sau consideraţi ca şi făcut. Orice aplicare practică a credinţei ar trebui concentrată asupra acelei unice cereri după biruinţă, iar apoi, trebuie socotită ca şi împlinită. Vă amintiţi cum a mers Petru pe apă? L-a întrebat pe Domnul Isus dacă poate să iasă din barcă pe marea furtunoasă, iar Isus i-a spus lui Petru să vină. Dar cât timp a făcut Petru imposibilul de a umbla pe apă? Biblia ne spune: “Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: ‘Doamne, scapă-mă!’ ” (Matei 14:30).

De ce i-a fost teamă lui Petru? I-a fost teamă să nu se scufunde şi să nu se înece. În ciuda asigurării Domnului Hristos că el poate să meargă pe ape, Petru a început să pună la îndoială cuvântul Învăţătorului. Atunci a început să se scufunde. Atâta timp cât a crezut făgăduinţa lui Isus şi a acţionat prin credinţă, a fost în siguranţă. Când s-a îndoit, s-a scufundat.

Acum, care este lucrul imposibil de care sunteţi îngrijorat? Nu e vorba să mergeţi pe ape, ci să biruiţi obiceiul fumatului sau vreun alt păcat deranjant. Domnul Hristos vă spune: “Vino la Mine. Îţi voi da biruinţa.” Atâta timp cât credeţi că aţi fost eliberat, veţi avea biruinţa. Este atât de simplu. Chiar în clipa în care o cereţi, biruinţa va lua loc în viaţa dvs. ca un rezervor de putere. N-o veţi simţi, dar ea va fi acolo şi va rămâne acolo atât timp cât o acceptaţi prin credinţă.

Pentru unii oameni izbăvirea de vreun păcat este atât de spectaculară încât ei pierd chiar şi pofta de a comite acel păcat. Fumătorii înrăiţi uneori au fost scăpaţi chiar şi de dorinţa de a fuma. Dar nu întotdeauna Dumnezeu lucrează astfel. De obicei, dorinţa rămâne, dar în momentul ispitei, puterea de a trece peste ispită ţâşneşte dinăuntru. Credinţa acceptă adevărul izbăvirii şi pretinde permanent biruinţa care se află în posesia sigură a credinciosului.

Ultimul pas către biruinţă este descris de cel de-al patrulea text, Romani 13:14: “Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Atât de puternică este încrederea în acea putere însuşită de la Dumnezeu încât nu se mai ţine seama că s-ar putea să cădeţi din nou sub puterea acelui păcat. În vechiul plan de “încercare”, se contura o nereuşită în cele mai multe cazuri. Ţigările se aşezau pe un raft, iar fumătorul îşi spunea: “Voi încerca să nu mai fumez niciodată, dar dacă nu reuşesc, ştiu bine unde le-am pus.” Dar în planul de “încredere”, n-avem niciun motiv să ne temem de nereuşită din pricina slăbiciunii omeneşti. Biruinţa nu depinde de puterea noastră, ci de tăria lui Dumnezeu. S-ar putea ca noi să greşim, dar El nu greşeşte niciodată. Ţigările se aruncă. Se renunţă la toate planurile care implică vreun grad de compromis.

Micuţul Jimmy a dat de necaz deoarece s-a dus să înoate împotriva poruncii explicite a mamei. Când a fost întrebat de ce n-a ascultat-o, Jimmy a răspuns: “Am fost ispitit.” Atunci mama i-a spus: “Am observat că ţi-ai luat şi costumul de baie cu tine dimineaţă. De ce ai făcut-o?” Jimmy i-a răspuns: “Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit.” Cât de familiar le este acest răspuns celor care nu se încred pe deplin în propria lor tărie de a câştiga biruinţa. Ei fac totul ca să cadă. Îşi iau şi costumul de baie cu ei. Cu Dumnezeu nu este nevoie de nicio pregătire pentru eventualitatea unui eşec.

S-ar putea ca cineva să ridice obiecţia cum că acest proces este prea descurajator. Dar ce se întâmplă dacă persoana nu reuşeşte să biruiască? Chiar şi Petru a început să se scufunde. Oare nu i se zdruncină încrederea în Dumnezeu dacă biruinţa nu continuă? Nu. Faptul că Petru a început să se scufunde n-a avut nicio legătură cu lipsa de putere divină. Nu a schimbat nicidecum dorinţa Domnului Hristos ca el să meargă pe ape. Nu a făcut altceva decât să arate nevoia lui Petru după o credinţă mai mare care să-l facă în stare să asculte de porunca Domnului Hristos. Se poate să ne slăbească credinţa. S-ar putea să avem nevoie să ni se amintească de faptul că depindem întru totul de tăria Lui. Dar asta nu minimalizează nicidecum frumosul plan făcut de Dumnezeu de a împărtăşi putere şi biruinţă prin “făgăduinţele nespus de mari şi preţioase” din Biblie. Dacă primitorul nu are credinţă, nu-şi poate însuşi nici măcar făgăduinţele lui Dumnezeu. Limitele se definesc clar prin cuvintele Domnului Isus: “Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:29).

Prietene, iat-o în toată simplitatea ei. Şi chiar merge! Dacă doreşti cu adevărat să fii eliberat, merge. Nimic nu-l va ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la ţigări, dar dacă vrei cu adevărat, te aşteaptă – biruinţa, puterea, eliberarea – întinde doar mâna în credinţă şi le vei avea. Crede făgăduinţa şi cere-o să se împlinească chiar în acest moment. Dumnezeu doreşte ca să fii liber.

 

Tu poți totul în Hristos care te întărește

Autor: Simona Hanuseac

Citind cu ceva timp în urmă capitolul 4 din Filipeni, am ajuns la versetul frumos pe care îl citam așa de des, versetul 8. Dar, citind cu atenție, am observat că, dacă vreau să spun că « pot totul în Hristos care mă întărește », trebuie să spun mai întâi că apostolul Pavel în versetele de înainte: “m-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc. Știu să trăiesc smerit și știu să trăiesc în belșug. În totul și pretutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și să fiu în lipsă. » (Filipeni 4 :11b-12)
Mă încurajez de multe ori cu acest verset, că pot totul în Hristos, dar nu știu dacă am ajuns la acea stare cu care s-a deprins apostolul: de a ști să trăiesc în belșug și de a ști să trăiesc smerit sau în lipsă. În orice circumstanță am fi în viață, e nevoie să găsim acea stare de echilibru și să fim disciplinați cu noi înșine. E posibil să fim risipitori când suntem în belșug și nemulțumiți sau zgârciți când suntem în lipsă. De aceea e nevoie să învățăm cum să trăim în fiecare situație și să învățăm să fim mulțumiți. Uităm deseori că tot ceea ce avem este de la Dumnezeu, iar noi suntem responsabili de ceea ce El ne-a dat, suntem administratorii Lui. Uităm ca noi suntem străini și călători, nu trăim pentru pământul acesta, iar Dumnezeu nu vrea să fim robii acestui trup, ostenindu-ne atât de mult pentru el și împlinindu-i toate dorintele. Noi suntem cetățeni ai cerului și ne folosim doar de lucrurile acestei lumi, dar nu ca și cum ar fi ale noastre. Cea mai constantă caracteristică a vieții este schimbarea, dar noi nu ne dăm seama că într-o zi lucrurile se pot schimba, starea noastră poate fi diferită, de aceea e bine să fim pregătiți pentru orice schimbare. Să te deprinzi cu starea în care te găsești înseamnă să fii matur, conștient de situația în care ești, să te adaptezi ei, să fii echilibrat, rațional, senin, darnic, gândindu-ne și la foloasele și binele altora.
Să fii mulțumit în orice situație este un deziderat, și dacă îl vom atinge, vom fi scutiți de multă suferință. Viața e schimbătoare și vom putea să facem față la orice situație a ei când vom avea această deprindere de a fi mulțumit.
Tu poți totul în Hristos care te întărește!

Pot totul în Hristos, care mă întarește.” Filipeni 4: 13

În ce mod traiesti în aceasta zi? Traiesti pur si simplu în modul „supravietuire”, încercand sa te descurci, cu gandul ca poate vei ajunge ziua de maine? Sau, poate traiesti în modul „succes”, încercand sa obtii mereu realizari personale si financiare?

Sau, poate ca traiesti în modul „semnificatie”, întelegand si cunoscand cine esti prin Domnul Isus Hristos si descoperindu-ti astfel destinul pe care ti l-a pregatit Dumnezeu?

Din nefericire, cei mai multi oameni, si printre ei si multi urmasi ai lui Isus Hristos, trebuie sa recunoasca faptul ca in majoritatea timpului se chinuie sa traiasca în modurile „supravietuire” si „succes”. Însa, modul în care vei putea sa vezi împlinindu-se planul lui Dumnezeu pentru viata ta este acela al „semnificatiei”.

Un exemplu desavarsit in acest sens este acela al lui Iosif, care si-a trait viata dandu-i o anumita semnificatie. Prin ce anume a primit semnificatie viata lui? Prin scopul pe care îl avea. Iosif a fost un om cu viata semnificativa pentru ca avea un scop.

Dumnezeu a sadit un vis in inima lui Iosif, cand acesta era tanar, iar el nu a uitat niciodata de planurile lui Dumnezeu cu privire la viata sa. Iosif nu a permis visului sa moara. A fost condus si încurajat de acest vis, si a fost atras si antrenat de chemarea pe care i-a facut-o Dumnezeu.

Iosif a vazut în fiecare problema o oportunitate, o posibilitate pe care o foloseste Dumnezeu pentru a lucra în viata lui.

Permite-mi sa te întreb astazi, în ce mod îti traiesti tu viata? Te încurajez sa traiesti si tu asemenea lui Iosif, dand vietii tale o semnificatie si avînd un scop pentru ea.

Oamenii ce traiesc pentru a-si atinge scopul vietii nu sunt paralizati de problemele care apar. Pentru ca ei îl cunosc pe Domnul Isus Hristos, ei stiu ca în ceruri nu este panica, ci doar planuri împlinite.

 

Comerț la negru

ANAF evită controlarea celor 20 de mii de biserici. Banii negri ai Bisericii miliardare, ascunși în sutane!

După ce ani de zile n-au făcut nimic altceva decât să tolereze marii evazioniști ai țării, iată că organele Statului de drept au pătruns adânc în ultimele zile, în cei care țin, de fapt, țara pe umeri: micii întreprinzători.

Desfășurată timp de 7 zile operațiunea Fiscului de depistare a evaziunii fiscale în lipsa bonului s-a soldat, în total, cu 778 de amenzi în valoare de 3,8 milioane de lei, confiscări de 550.000 de lei și suspendarea temporară a activității în 174 de puncte de lucru ale agenților economici.

Să nu înțelegeți greșit, ANAF trebuie să ia măsuri împotriva evazioniștilor, dar excesul de zel al inspectorilor aplicat micilor evazioniști nu-i face decât complicele marilor evazioniști, de care nu se ating.

Politrucii si Inspectorii antifraudă sunt complicii preoților?

Atât timp cât nu se ating de evaziunea fiscală din lăcașele de cult, inspectorii antifraudă se dovedesc complicii popilor.

Deși sunt obligate de legislație să elibereze chitanță/bon ori de câte ori încasează taxe pentru produsele de cult (lumânări, icoane, mir, etc) și pentru serviciile religioase precum cununii, botezuri sau înmormântări, foarte puține biserici respectă legea. În cele mai multe cazuri una este suma încasată și alta este cea trecută pe chitanță – de obicei aceasta sumă este infimă, de exemplu: preotul încasează 2000 de lei și trece pe chitanță doar 150 de lei. Majoritatea clericilor nu oferă niciun fel de chitanțe pe banii încasați. Astfel, fondurile provenite din donațiile și taxele bisericești ajung direct în buzunarele clericilor.

Orice sumă încasată de clerici trebuie dovedită prin note contabile, altfel intră la infracțiunea de evaziune fiscală. Preoţii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege. Sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, este considerată evaziune fiscală.

Autoritățile statului, prin inspectorii antifraudă, au drept de control în toate domeniile, inclusiv asupra cultelor religioase. Instituțiile de control fiscal ale statului ar trebui să verifice dacă:

  • s-a făcut evaziune fiscală
  • s-au implementat corect evidențele contabile
  • proveniența veniturilor se reflectă în notele contabile
  • s-au respectat prevederile legale privind veniturile și cheltuielile
  • în schimbul serviciilor și produselor s-au eliberat chitanțe, bonuri de casă, facturi.
  • s-au efectuat spălări de bani, deturnări de fonduri, activități ilicite interzise de lege, ș.a.m.d.

Sistemul actual de verificare și control al statului asupra cultelor religioase lipsește cu desăvârșire.

Banii negri ai clericilor: peste 500 de milioane de euro

Banii proveniți la negru, care ajung direct în buzunarul clericilor, sunt rezultatul lipsei de fiscalizare a comerțului bisericesc. Veniturile nefiscalizate se regăsesc prin diversele taxe și contribuții (prohibitive pentru mulți enoriași) impuse de cultele religioase pentru produsele și serviciile comercializate de acestea:

  • venituri din contribuția la biserică
  • venituri din vânzarea obiectelor de cult (lumânări, tămâie, icoane, cruci, etc)
  • venituri din ritualuri (botezuri, cununii, înmormântări, sfințiri, pomeniri, parastase, etc)
  • venituri din turism (taxe intrare în mănăstiri, taxe fotografiere/filmare în mănăstiri)
  • venituri din taxe impuse pe locurile de veci
  • altele

Cutia milei ascunde anual venituri la negru estimate la 180 de milioane de euro!

Cutia milei prezintă o situație anormală de evaziune fiscală. Potrivit legislației în vigoare, utilizarea fondurilor bisericești strânse din donații nu este supusă controlului public, ci numai acelea provenite din bugetul statului – cultele nu oferă transparență nici măcar pentru fondurile publice. Bisericile ar trebui să poată fi controlate în legătură cu modul în care cheltuiesc fondurile adunate prin acțiuni de caritate. Nicio entitate juridică nu poate fi scutită de înregistrări de documente contabile, iar cultele religioase sunt considerate, prin lege, entități juridice.

Conform unui sondaj (Cartografierea socială a Bucureştiului) realizat de studenții de la Facultatea de sociologie din Școala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Biserica face prin cutia milei o evaziune fiscală de 18 milioane de euro la nivelul Bucureștiului. Prin extrapolarea datelor obținute în sondaj, rezultă că la nivelul țării Biserica face o evaziune fiscală de aproximativ 180 de milioane de euro.

Notă: La această estimare nu mai adunăm zecile de milioane de euro adunate de la sutele de pelerinaje cu moaște din țară. În 2012 pelerinajul de Sfânta Parascheva  a adus vreo 2,5 milioane de euro în buzunarele sutanelor negre – destinația banilor a rămas un mister.

Asta nu-i evaziune fiscală? Ce fac inspectorii antifraudă în timpul ăsta? Confiscă urzici!

 

Contribuția bisericească/zeciuiala ascunde anual venituri la negru estimate la 160 de milioane de euro!

Contribuția bisericească anuală este stabilită de fiecare Consiliu Parohial în parte. Sumele anuale pretinse de clerici sunt între 50 și 200 de familie. Sumele percepute scad în zonele rurale și cresc mai mult în zonele urbane și în străinătate, unde contribuțiile bisericești depășesc și 500 de lei – se observă clar ”simțul de afacerist” al clericilor, diferențele de preț sunt nejustificate.

În România sunt 8.5 milioane de locuințe, peste 7,1 milioane de gospodării și probabil tot pe atâtea familii. Dacă luăm o medie de 100 de lei și înmulțim cu peste 7 milioane de familii, avem (doar din contribuția la biserică) venituri la negru de peste 700 de milioane de lei, adică vreo 160 de milioane de euro.

Începem să înțelegem cum de își permit preoții casele alea de lux.

În 2011, statul a plătit 60 de milioane de euro pentru salariile clericilorPreoții aproape că își triplează veniturile doar prin colectarea acestor contribuții bisericești, care (aproape integral) sunt venituri ilegale pentru că nu se regăsesc în notele contabile ale parohiilor – preoții nu oferă chitanțe (sau oferă doar pe frânturi mici din sume) pentru perceperea taxelor și banii ajung direct în buzunarul lor.

Unde sunt inspectorii antifraudă? Închid localurile de plăcinte pentru 3 lei nedeclarați! Demență sau complicitate?

 

Ritualurile bisericești ascund anual venituri la negru estimate la 140 de milioane de euro!

Taxele percepute din ritualurile bisericești sunt stabilite de fiecare cleric în parte. În general taxele sunt cuprinse între 500 și 2.000 de lei pentru principalele ritualuri: botezuri, cununii și înmormântări. Acestea sunt costurile standard, dar preoții mai adaugă ~50% și pentru serviciile adiacente, cor etc. Se observă și aici foarte clar ”simțul de afacerist” al clericilor, diferențele uriașe de preț sunt nejustificate, tarifele (unele ajung deci la 1000 de euro pe oră) depășesc cu mult bunul simț, fără să mai punem la socoteală faptul că acești clerici sunt plătiți din bani publici, mai exact din banii contribuabililor. Ai mei, ai tăi, ai noștri.

Media este de 1250 de lei per ritual. În România anual sunt (cumulat) circa 500.000 de botezuri, cununii și înmormântări. Deci putem estima că sumele anuale încasate de clerici pe ritualurile principale sunt de 625 de milioane de lei, adică vreo 140 de milioane de euro.

Începem să înțelegem cum de își permit preoții și mașinile de lux.

Preoții își dublează veniturile prin taxele încasate din ritualurile bisericești, iar împreună cu banii negri proveniți din zeciuială, ajung să aibă un venit negru de 5 ori mai mare decât cel oferit de stat.

Unde sunt inspectorii antifraudă? închid magazinele de carne și dau amenzi de 5.000 de lei după ce găsesc un minus în gestiune de 50 de lei. Dar și pentru 14 bani în plus!

 

Vânzarea obiectelor de cult

Veniturile din vânzarea obiectelor de cult sunt de asemenea nefiscalizate. Biserica deține monopol pe producerea obiectelor de cult, iar produsele sunt vândute la suprapreț. Majoritatea (dacă nu chiar toate) obiectelor de cult de la pangarul bisericii sunt vândute fără bon/chitanță – evaziunea fiscală.

Fără bon fiscal la pangarul bisericilor

Pangarul bisericii, locul unde se vând lumânări, tămâie, icoane și alte obiecte de cult, este și acesta un alt mod de umflare a buzunarelor clericilor. Nu este controlat de nicio instituție de control a statului și astfel se face multă evaziune fiscală. De fapt, aici nu se face comerț, ci bișniță. Statul acoperă economia subterană din biserici, prin suprataxarea contribuabilului.

Vânzarea de lumânări ascunde anual venituri la negru estimate la110 milioane de euro!

Lumânările de la pangar ajung să coste și de 10 ori mai mult decât cele vândute în magazine. Știm că BOR impune enoriașilor săi să cumpere lumânările de la pangar, ba mai mult a introdus (de la sine putere) și oamendă de 5.000 de lei pentru cei care încalcă ”legea bisericească”. De ce acest exces de zel? Motivul este, din nou, banul.

Lumânările mici, obișnuite, costa 1 leu bucata, dar se vând și lumânări, mai mari, cu 5 și chiar 10 lei bucata.

Să facem un calcul estimativ al vânzărilor de lumânări. 

În bisericile din zonele rurale probabil că se vând puține lumânări, de ordinul zecilor pe zi. De sărbătorile mari creștine probabil că numărul lor crește la cel puțin câteva sute și chiar mii. Să presupunem că în mediul rural se vând în medie 10 lumânări pe zi și câte 1000 de Paște și Crăciun.
Cu indulgență, în bisericile din mediul rural se vând anual (în medie) peste 5.000 de lumânări. 

În bisericile din zonele urbane probabil că se vând mult mai multe lumânări, de ordinul sutelor și chiar miilor pe zi, mai ales în catedrale. De sărbătorile mari creștine probabil că numărul lor crește la câteva zeci de mii. Să presupunem că în mediul urban se vând în medie 100 lumânări pe zi și câte 10.000 de Paște și Crăciun.
Cu indulgență, în bisericile din mediul urban se vând anual (în medie) peste 50.000 de lumânări. 

Facem o medie între mediul rural și urban. Luăm o media anuală (de lumânări vândute într-o biserică) de 27.500 de bucăți. Conform Secretariatului de Stat pentru Culte, în România sunt peste 18.429 de lăcașuri de cult – acest număr nu a crescut de cel puțin un an de zile, deși s-au construit sute de biserici în 2013.

Calculăm doar lumânările cu prețul de 1 leu: 18.429 biserici x 27.500 lei = 506.797.500.

Deci peste 500 de milioane de lei, adică peste 110 milioane de euro pe an încasați de clerici, doar din vânzarea nefiscalizată de lumânări.

Notă:

  1. Nu toate cultele vând lumânări, deși BOR deține majoritatea pieței obiectelor de cult.
  2. Producția de lumânări presupune și niște costuri, deci nu toată suma câștigată este profit.

Din aceste două considerente nu voi mai adăuga la calculul total și lumânările vândute cu preț mai mare de 1 leu, probabil vreo 50 de milioane de lei.

  • Evident că mai sunt și lumânările ”speciale” pentru botezuri/cununii care sar de 100 de lei și ajung ușor și la 300 de lei bucata. Nici pe acestea nu le mai adăugăm la calculul total, deși sunt vreo 180 de mii de nou-născuți pe an în România și peste 100 de mii de cununii. Cumulate s-ar adăuga în buzunarele preoților încă vreo 28 de milioane de lei.
  • Sunt vreo 220 de mii de înmormântări pe an în România – știm că la înmormântări se vând mult mai multe lumânări, nici pe acestea nu le mai adăugăm la total, treacă de la noi încă vreo 22 de milioane de lei – estimare 100 de lumânări per înmormântare.
  • La zecile/sutele de ”sărbători cu moaște” anuale se vând probabil sute de mii, dacă nu chiar milioane de lumânări – nici pe acestea nu le mai calculăm.

Alte obiecte de cult

Bisericile vând și multe alte obiecte de cult:

Este greu de apreciat câtă evaziune fiscală se face cu aceste produse, dar probabil se mai scurg, în buzunarele clericilor, cel puțin câteva zeci de milioane de euro și din vânzarea acestora.

Sfințirea mașinilor și a caselor ascunde anual venituri la negru estimate la 70 de milioane de euro!

Sfințiri de mașini

Conform unui sondaj IRES din 2013, 27% dintre români și-au sfințit deja mașina. În România sunt aproape 4,5 milioane de autoturisme, deci 1.215.000 au cotizat cu 100 de lei – sumele încep de la 50 de lei dar sar și de 500 de lei pentru mașinile străine. Sfințirea mașinilor îngreunează buzunarele sfintelor sutane cu peste 120 de milioane de lei, adică vreo 27 de milioane de euro.

Notă: Nu știm cu ce frecvență (anual/trimestrial/lunar) își sfințesc aceștia mașina pentru că BOR nu binevoiește să ne ofere niscai transparență.

Sfințiri de case

Sfeștaniile la case încep tot cu 50 de lei, dar puțini preoți mai acceptă asemenea ”taxe”.  Cei mai mulți percep o taxă minimă de 100 de lei. Sunt destui care dau peste 200. În România sunt peste 8 milioane de locuințe. Să presupunem că doar un sfert dintre case sunt sfințite anual, asta ar înseamna peste 200 de milioane de lei, adică vreo 45 de milioane de euro iau drumul sutanelor.

Se sfințesc mult altele:  animale de companie, cai, găini, podgorii, militari, jandarmi, polițiști, sportivi, salvările/SMURD, tomografe, masini de curse, carele TV de transmisie prin satelit, autospecialele de pompieri, deținuți, spitale, mașinile care execută tuneluri de metrou, bazine de înot, fabrica Bosch, săli de sport/karate, academii de poliție, sediile partidelor politice, clinici, magazine, salvări, acceleratoare de particule, temple masonice, stadioane de fotbal, piețe, pușcării, prefecturi, consilii județene, clădiri ale magistraților, centre SPP, campusuri, statui ale fotbaliștilor, etc, șamd.

 

Alți bani negri, pentru sutanele negre, pe care îi estimăm cu alte ocazii:

  1. taxe pe locuri de veci – probabil de ordinul sutelor de milioane de lei (sute de mii de euro un loc de veci, dar se găsesc și cu 1000 de euro)
  2. taxe fotografiere/filmare în mănăstiri – probabil alte zeci de milioane de lei
  3. alte sfințiri, pomeniri, pomelnice, șamd. – probabil alte zeci/sute de milioane de lei

De ce este importantă fiscalizarea comerțului bisericesc?

Peste 650 de milioane de euro este suma estimativă a banilor negri care ajung în buzunarele clericilor. 

Suma este o estimare indulgentă pentru că am omis multe alte ”afaceri” preoțești. Nu m-aș mira dacă această sumă ar fi de fapt dublă sau triplă, fără să luăm în calcul afacerile ascunse ale ”sfinților părinți”, care, dacă au făcut evaziune fiscală în biserică, nu văd ce conduită morală i-ar opri să facă evaziune fiscală și în facerile lor cit se poate de laice, hoteluri, restaurante, tipografii, spitale private, fabrici, investiții pe bursă și un trust media prin care își face propagandă.

Biserica Ortodoxa Romana are terenuri și păduri în valoare de peste 400 de milioane de euro. Potrivit unor estimări independente, Biserica ar avea în visteriile sale în jur de 3 miliarde de euro.

În concluzie clericii bagă în buzunare salarii de cel puțin zece ori mai mari decât cele primite de la statprin bunăvoința contribuabililor români.Și am ajuns unde trebuia. De la stat, cele 18 culte religioase recunoscute în România, primesc anual 0,4% din PIB, adică vreo 550 de milioane de euro, din care Bisericii Ortodoxe Române îi revin vreo 490.

În concluzie, suma banilor negri (evaziunea fiscală) este mai mare decât fondurile primite de la stat!

Acum să vedem în ce condiții oferă statul (și anume, noi, contribuabilii) aceste sume. Trebuie să citim legile în vigoare.

Articolului 10 din Legea Cultelor:

Alineatul 1: Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor.

Legea specifică clar că ”întreținerea și desfășurarea activităților” se face ”în primul rând din veniturile proprii ale cultelor”. Păi dacă cultele ar raporta toți banii încasați, nu ar mai avea dreptul să ceară bani de la noi. Sutanele negre bagă banii pe ascuns în buzunare și apoi mai cer de la noi.

Alineatul 2: Cultele pot stabili contribuții din partea credincioșilor lor pentru susținerea activităților pe care le desfășoară.

Legea le dă dreptul să ceară o contribuție bisericească, dar tot legea le cere să taie și chitanță. Partea de lege care îi avantajează (banii la buzunar) o respectă cu ”pioșenie”, cealaltă în care trebuie să-și justifice încasările, NU. Sfidarea merge mai departe: legea vorbește despre contribuțiile ”pentru susținerea activităților pe care le desfășoară” dar aici slujitorii Domnului au înțeles că își pot cumpăra limuzine de lux, case parohiale cu 3 etaje (mai mari decât bisericile în care slujesc) și bineînțeles aur pe acoperișurile și pe crucile bisericilor. Enoriașii nu se așteptau la asemenea ”nevoi” preoțești.

Alineatul 3: Statul promovează sprijinul acordat de cetățeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit și încurajează sponsorizările către culte, în condițiile legii.

Păi dacă ”condițiile legii” au fost încălcate (economie subterană, bani la negru, fără chitanță) atunci statul finanțează ilegal cultele.

Alineatul 4: Statul sprijină, la cerere, prin contribuții, în raport cu numărul credincioșilor cetățeni români și cu nevoile reale de subzistență și activitate, salarizarea personalului clerical și neclerical aparținând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuții în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităților de cult cu venituri reduse, în condițiile stabilite prin lege.

”Statul sprijină personalului clerical și neclerical, prin contribuții, în raport cu nevoile reale de subzistență și activitate”. Vilele, limuzinele, hainele cusute cu fir de aur, aurul de la gâtul preoților și în general luxul preoților sunt considerate nevoi reale de subzistență. Asta da sfidare, fix în lege!

Alineatul 5: Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.

Cel puțin câteva milioane de români (40% dintre români nu au încredere în biserică – evident că acești 8 milioane de români nu sunt de acord să finanțeze biserica) sunt constrânși să contribuie anual la finanțarea cultelor religioase prin bugetul de stat. Vorbim despre o contribuție (obligatorie) de peste o jumătate de miliard de euro pe care forțat o achită anual contribuabilii români. Contribuabilului nu i se oferă opțiunea de a renunța la finanțarea cultelor. Se încalcă flagrant legea. 

Alineatul 6: Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului recensământ, și cu nevoile reale.

Fără o fiscalizare a veniturilor preoțești, ei vor cere mereu bani pentru întreținerea luxului pe care îl consideră ”nevoi reale„. Atunci când construiesc biserici între blocuri și locatarii se opun, clericii aduc hotărâri judecătorești pentru a construi biserici pe spațiile verzi, împotriva nevoilor reale ale enoriașilor. Deci ei au convertit nevoile reale ale enoriașilor, în nevoile proprii.

Alineatul 7: Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute și în calitate de furnizori de servicii sociale.

Serviciile sociale sunt o păcăleală. Doar un exemplu: BOR primește aproximativ 490 de milioane de euro pe an de la bugetul de stat, iar pentru ”serviciile sociale” cheltuie doar 2,5% din suma încasată. Dacă asta se numește caritate, atunci ar trebui să schimbăm definiția din DEX.

Alineatul 8: Autoritățile publice asigură oricărei persoane, la cerere, dreptul de a fi consiliată potrivit propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenței religioase.

Nu știu ce presupune asta. Există un număr unde poți suna pentru a cere asistență religioasă? Există o instituție care oferă asistență religioasă? Și până la urmă ce este ”asistența religioasă?

Articolul 11 din Legea Cultelor:

Sprijinul statului constă și în acordarea de facilități fiscale, în condițiile legii.

Statul oferă facilități fiscale celor care deja fac evaziune fiscală? Stat de drept? Nicidecum!

Articolul 12 din Legea Cultelor:

Utilizarea fondurilor bănești primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum și respectarea destinației bunurilor primite în proprietate sau folosință de la autoritățile publice locale ori centrale se supun controlului statului.

Fondurile publice se supun controlului statului, dar statul nu controlează niciodată fondurile publice destinate cultelor.

 

BOR S.R.L.

Mulți folosesc acestă referire atunci când vorbesc despre Biserica Ortodoxă Română, dar titulatura este nedreaptă pentru SRL-urile care respectă legea și care își plătesc taxele la stat. Azi, o parte dintre aceste instituții au parte de excesul de zel al inspectorilor antifraudă, în timp ce preoții continuă liniștiți să pitule banii pe sub altar.

Conform DEX:

  1. Cei care practică afacerismul, realizând profituri personale pe căi necinstite/meschine se numesc bișnițari.
  2. Grupurile de indivizi cu îndeletniciri suspecte, grupurile de persoane legate între ele prin preocupări comune și care își apără reciproc interesele meschine se numesc mafioți.

Ori schimbăm definițiile din DEX, ori aplicăm legea, dacă vrem să-i scoatem pe preoți din categoriile astea două. Sau poate noi vrem, dar ei nu vor – și atunci chiar că avem o problemă.

 

În concluzie

Inspectorii antifraudă sunt angajați ai statului și de cele mai multe ori se dovedesc sub control politic. Atât timp cât nu avem o separare între Stat și Biserică, cumetriile dintre politicieni și preoți ne vor împiedica să-i controlăm pe cei mai mari evazioniști ai României.

Un adevăr cumplit: În ultimii 25 de ani Biserica ne-a furat, doar prin evaziune fiscală, peste 10 miliarde de euro!

Poate e momentul să luăm puțină atitudine. Să le trimitem niște sesizări inspectorilor antifraudă, să le dăm mură-n gură adresele bisericilor, poate nu le găsesc.

Trimite o sesizare către ANAF, completând formularul!
Sau sună la 0800800085 Telverde Antifraudă Fiscală și înregistrează o sesizare!

In timp ce noi eram  invatati sa pupam poala popii si picturile facatoare de bani, Patriarhul Daniel a fost impus in Romania de catre Masonerie, pentru a putea fi implementat Ecumenismul

După un studiu mai îndelungat a surselor antisistem și pro sistem atât de pe internet, cât și din presa scrisă și audio-vizuală, putem reuni toate piesele la un loc, ca la un joc de puzzle, pentru a avea imaginea de ansamblu, clară și neviciată de partizanate inutile și irelevante.

Daniel

În România, observăm că apărătorii Patriarhului sunt în primul rând: cei care au dobândit funcții și avantaje îndeosebi materiale (preoți, episcopi, personalul Patriarhiei Române etc.), cei de la postul de televiziune Trinitas și radioul Trinitas (care sunt vocea Patriarhiei) precum și mare parte dintre ,,invitații de marcă” la aceste emisiuni, și nu în ultimul rând (poate cu ei trebuia să încep) masonii (evreii sioniști, care îl așteaptă încă pe Mesia, adică pe antihrist, potrivit profețiilor) și francmasonii (cetățeni de etnie română sau alta, exceptând-o pe cea evreiască). În total, este vorba de câteva mii de oameni, înstăriți dar și fără iubire de neam și de țară, slugi obediente care pot înghiți pe nemestecate ecumenismul și multe altele.

În România, cei care îl contestă pe Patriarh pentru acțiunile sale îndeosebi ecumeniste, ca fiind apologetul cel mai de seamă al acestei doctrine masonice și pan-erezii a ECUMENISMULUI, sunt însă cu mult mai mulți, de ordinul sutelor de mii de români, poate chiar peste un milion. Aceștia reprezintă în fapt fibra morală a poporului român drept măritor creștin, având credință lucrătoare.

Constatăm cu durere că, în multe biserici și chiar mănăstiri (!), foarte mulți preoți efectiv tremură de frică dacă se aduce vorba de Patriarh. Dacă au ajuns să le fie teamă, să îi pomenească la Sfânta Liturghie (când ies cu Sfintele Daruri și rostesc Pomenirile), cum este firesc și se cuvine, pe cei care s-au jertfit ,,în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței (ortodoxe) strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului român” (text redat ad litteram din Liturghierul actual, Ed. Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București, 2012, pag. 163-164).

Le este frică de Patriarh dar nu le este frică de Dumnezeu? Acceptă orice ce le spun Patriarhul și episcopii săi foarte fideli și ascultători, chiar dacă se încalcă flagrant învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe și canoanele apostolice referitoare la ecumenism?

De ce le mai este frică unor preoți? Pentru că Patriarhului nu îi plac mucenicii din închisorile și lagărele comuniste și nu dorește nicidecum să îi canonizeze în Sfântul Sinod măcar pe unii dintre sfinții închisorilor, invocând acel pretext al apartenenței lor la mișcarea naționalist-creștină din perioada interbelică – Mișcarea Legionară. Există mai multe mărturii, unele venind chiar din partea sa în acest sens. De fapt, se respectă dorința evreilor sioniști (masoni), cei care îi urăsc de moarte de atâtea decenii, inclusiv sau mai ales pe timpul comunismului, când le-au demonizat imaginea și le-au ascuns cu grijă posteritatea lor adevărată multor generații, atât în cadrul învățământului de stat, cât și în mass media.

Și cum masonii l-au ales și impus în România pe actualul Patriarh Daniel, se subînțelege așadar că le este dator. Nimic nu e pe lumea asta gratis… La fel se întâmplă și în Sfântul Munte Athos, care este supus în prezent unei presiuni din ce în ce mai mari pentru a permite intrarea femeilor și transformarea mănăstirilor și schiturilor (potrivit unor declarații de la oficiali greci și europeni) în obiective turistice, ba chiar și cazinouri! Pentru milioanele de euro alocate pentru restaurarea acestora… Restaurare așadar în alt scop decât cel declarat inițial… (a se citi articolul recent scris de mine pe această temă).

DAR CINE ESTE PATRIARHUL DANIEL? Studiindu-i atent biografia și faptele, vedem că provine din zona Banatului, că inițial a dus-o greu, a fost chiar întreținut de fratele său mai mare Gheorghe Ciobotea, atât în timpul pregătirii pentru admiterea sa la teologie, cât și în timpul facultății, după care i-a smuls moștenirea legală primită de la bunica lor, întabulând-o toată pe numele său, frate care și în ziua de astăzi trăiește cu familia sa numeroasă într-o sărăcie extremă, în fostul C.A.P.

În timpul comunismului, devine profesor de teologie la Institutul Ecumenic de la Bossey (Elveția!), unde predă timp de 10 ani la catolici și protestanți, și desigur avansează la poziția de director adjunct. Tocmai pentru aceasta și pentru deplasările sale în România, credem că poate fi suspectat de relații strânse cu organele Securității statului român. Putem deduce așadar că FUSESE PREGĂTIT DE MASONERIA COMUNISTĂ PENTRU APROFUNDAREA ECUMENISMULUI…

În 1988, Securitatea îl trimite în MISIUNE. Este rechemat de urgență în țară, trimis la Mănăstirea Sihăstria, unde din frate ajunge peste noapte monah (tuns călugăr de către Părintele Ilie Cleopa) și hirotonit rapid chiar protosinghel. Ascensiunea sa este fulminantă. În anul următor, era deja responsabil cu Sectorul Relații Externe din Biserica Ortodoxă Română.

În decembrie 1989, vine și lovitura de stat masonică, pe filieră sovietică, și dosarul său de la Securitate (credem că destul de voluminos) este ARS ÎN ÎNTREGIME. Credem că alt exemplar se află în prezent la evreii sioniști, care îl păstrează ca obiect de șantaj. Este singurul ierarh (în anul 1992 devine Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, adică în trei ani!…) căruia i-a dispărut complet dosarul, neputând fi consultat la CNSAS. De ce oare? Nu pentru a fi ales viitorul Patriarh, neputând fi acuzat de legături cu Securitatea precum alți ierarhi? Credem că o copie a dosarului a ajuns la Gelu Voican Voiculescu (prim vice-prim ministru în guvernul evreului sionist Petre Roman), deoarece el gestionase nu numai înhumarea soților Ceaușescu, ci și arhivele importante ale fostei Securități.

CUM DEDUCEM APARTENENȚA PATRIARHULUI DANIEL LA ORGANIZAȚIA RELIGIOASĂ ANTICREȘTINĂ – FRANCMASONERIA?

Sunt multe argumente în acest sens.

În primul rând, nu a negat niciodată personal în mod public, că nu are legături cu masoneria. Nici nu a negat. Nici nu a confirmat. Doar la un moment dat, purtătorul său de cuvânt, părintele Costel Stoica a ieșit cu un foarte scurt Comunicat de presă, precizând că Patriarhul Daniel nu este mason, pentru a liniști apele în mass media…
Alte argumente pe care le enumerăm exhaustiv, deoarece pot fi găsite noi dovezi:
– Incidentul extrem de grav petrecut la Mănăstirea Antim din București, când pe vremea PFP Teoctist Arăpașu, când avea nevoie de pregătire posibil pentru viitoarea funcție de Mitropolit, la slujba Sfintei Liturghii, a adăugat câteva cuvinte la Cuvintele Mântuitorului (în pilda cu tânărul bogat care voia să moștenească Împărăția Cerurilor) ,,DAR DACĂ MĂ ROG EU PENTRU TÂNĂR, ATUNCEA…”, la care neputând răbda, părintele Adrian Făgețeanu (trecut prin calvarul temnițelor comuniste și vândut Securității de răposatul episcop din Vâlcea) i-a strigat în față: ,,Ereticule! N-ai voie nici să tai, nici să adaugi la ce vorbește Mântuitorul!”. Urmarea a fost că actualul Patriarh Daniel l-a lovit în cap cu cârja metalică încât a fost chemată salvarea, dus la spital la neurochirurgie și operat. După mai multe luni, trece la Domnul pe 1 octombrie 2011, ca martir creștin care a avut curajul mărturisirii adevărului cu orice preț. Presa a relatat cu mare întârziere și fragmentar, pentru că nu este nici ea chiar așa de liberă cum cred unii. Incidentul a fost trecut cu totul cu vederea de către mass media aservită masoneriei (trusturile lui Dan Voiculescu, Adrian Sârbu din Banat, Sorin Ovidiu Vântu la Iași și Dinu Patriciu) și dat uitării, nici nu l-a împiedicat să devină Mitropolit și apoi Patriarh…;

– Alegerea sa în Scaunul Patriarhal prin aportul considerabil și mobilizat al masoneriei, în special din zona sa de baștină Banatul. În ciuda avertizărilor lansate de Cozmin Gușă, liderul Partidului Inițiativa Națională (sprijinit de foști securiști care regretau epoca lui Ceaușescu și pierderea subordonării Bisericii Ortodoxe), ca masoneria să nu se implice în alegerea Patriarhului României, mai ales după moartea în condiții foarte suspecte a lui Teoctist Arăpașu și neelucidată complet nici până în ziua de astăzi, datorită lipsei probelor și declanșării unui proces, Daniel Ciobotea este propulsat de influentul mason Sorin Frunzăverde (fost președinte a CJ Caraș-Severin și membru al Adunării Naționale Bisericești a BOR) care ,,profețește” alegerea lui ca Patriarh, asta înainte de alegeri. De remarcat că, Colegiul Electoral Bisericesc avea 180 de membri, din care 70 de laici, chiar și oameni politici! Peste 13 membri erau chiar masoni, în frunte cu dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, care după alegeri ies la rampă pentru a se lăuda cu victoria și cu influența lor…;

Un alt important sprijin a venit din partea ÎPS Nicolae al Banatului (care mai târziu s-a rugat cu ereticii!), ÎPS Laurențiu Streza (un apropiat al lui Sorin Frunzăverde). S-a comentat în presă mai puțin că a fost o campanie de alegere a Patriarhului României foarte murdară, uzând de toate metodele: ajutorul fraților săi masoni, șantaj cu dosare a membrilor electori, șantaj cu înregistrări audio-vizuale compromițătoare și prefabricate, mita, promisiuni, reclamă mascată…;
– Ecumenismul masonic (mulți părinți l-au apreciat ca invenție a ocultei mondiale) promovat în special la postul de televiziune Trinitas și la radioul cu același nume, prin elogiile aduse ,,UNIRII” dintre credincioșii din toată lumea, dar și masonului reformist Alexandru Ioan Cuza, care are bustul său chiar în fața Patriarhiei Române! Apoi, această ,,UNITATE SPIRITUALĂ A LUMII” de care a pomenit mereu Patriarhul Daniel este identic cu obiectivul masoneriei!;
– Prezența Patriarhului Daniel la diverse întruniri ecumeniste interne (simpozioane) și internaționale ecumeniste în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), precum și la importante întâlniri cu masonii din Europa, inclusiv în octombrie 2013 cu șeful Grupului Bilderberg, la care credem că nu era obligatorie prezența sa, decât dacă era mason…;
– Măsura abuzivă și suspectă a interzicerii Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, care se citesc pe 1 ianuarie și în slujbele de exorcizare (alungarea demonilor). Oare pe cine deranja, în afara masonilor și francmasonilor?;
– Atitudinea fățișă de prietenie față de masonul Ion Iliescu încă dinaintea alegerilor din 1996, când, ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei l-a invitat la Iași, în timp ce Patriarhul Teoctist (fost simpatizant legionar în tinerețe) cerea românilor ,,NU-L VOTAȚI PE ANTI-HRIST!”;
– Ajutorul acordat în politică altui mare mason, Adrian Năstase;
– Decorarea masonului de grad 33, Mugur Isărescu cu cea mai mare distincție a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei ,,CRUCEA MOLDOVA” și a masonului de grad 32, doctorul Irinel Popescu cu ,,CRUCEA PATRIARALĂ”;
– Atitudinea iresponsabilă de acceptare a cipurilor biometrice din pașapoarte și buletine electronice! Poziția sa a fost exprimată tot prin părintele Costel Stoica;
– Atitudinea ostilă față de părintele Iustin Pârvu, arhimandrit și stareț al Mănăstirii Petru Vodă, opusul său am putea spune, devenit un simbol național al românismului, deși a stat 21 de ani în închisorile comuniste și a pornit de la zero în ctitorirea mănăstirii (ajungând să fie ctitorul și mănăstirii alăturate de maici Paltin, și a Schitului de la Aiud și a mănăstirii de la Poarta Albă). A existat chiar și o tentativă de asasinat, dar agresorul fiind drogat l-a confundat pe părintele Iustin cu un altul, precum și o încercare de otrăvire…;
– Impunerea ca stareț și succesor al părintelui Iustin Pârvu, a părintelui Hariton Negrea, fostul stareț de la Mănăstirea Durău, care în prima fază s-a declarat împotriva actelor biometrice iar apoi a retractat poziția exprimată public față de acestea (amintim că Durău este un loc frecventat nu numai de yoghini, ci și vestit CENTRU ECUMENIST, ÎNFIINȚAT DE ACTUALUL PATRIARH DANIEL, unde de pildă, în 1998 s-a organizat smintitorul Simpozion Iudeo-Creștin ,,SPIRITUALITATEA PSALMILOR ȘI MORALA SOCIALĂ A PROFEȚILOR”, totul în cheie socialistă și ecumenistă…);
– Atitudinea neonorantă de primire de mită la investirea unor preoți, de numiri și destituiri abuzive a preoților, mai ales când ocupa funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei (potrivit unor comentarii făcute p e blogurile antisistem);

Separat de aceste motive expuse deja, remarcăm implicarea masoneriei prin doctorul militar Ioan Sinescu (racolat de Securitate) în moartea prematură a fostului Patriarh al României, Teoctist Arăpașu, care a murit cu zile în timpul ,,operației”. Au fost găsite mari nereguli ulterior prin anchetă, nerespectarea procedurilor legale (lipsa consultării medicului personal al sfinției sale Nicolae Ursea, lipsa convocării unui grup de specialiști pentru un consult medical, netratarea cu antibiotice a infecției urinare recidivante – mai înainte de a se lua decizia operației, neacordarea familiei sale a Fișei de Observație sau Buletinului de intrare în spital, care să precizeze diagnosticul), dar și operarea în ascuns, minciuna față de dr. Nicolae Ursea precum că nu a fost operat, când de fapt fusese operat și era și decedat).
Mai constatăm că imediat după moartea Patriarhului Teoctist a demarat în forță și proiectul grandios al construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Deja mi-am exprimat ideea că această construcție faraonică, ce nu este specifică ortodoxiei, va servi intereselor ecumeniste, va fi locul unde se vor ruga împreună credincioși din mai multe culte. Mulți bani au fost primiți de la masoni, de la Vatican etc. Ba chiar și celelalte Catedrale construite în ultimul deceniu, credem că se subscriu aceleiași politici perfide a ecumenismului. Nu ar fi fost oare mai înțelept, ca aceste sume enorme să fi fost orientate spre sprijinirea familiilor defavorizate, pentru subvenționarea măcar parțială a cărților și revistelor bisericești, pentru luminarea poporului român care trăiește într-o criză materială și spirituală tot mai accentuată datorită secularizării și implicării masonilor în viața economică, socială și politică?

Sunt absolut convins, că aceste aspecte prezentate sunt tratate foarte pe scurt și că există și multe alte mărturii ale celor care l-au cunoscut și îl cunosc pe Patriarhul României, Daniel Ciobotea. Poate voi mai veni cu alte precizări ulterioare, într-un viitor articol.
Doamne ajută-ne și ne luminează, întoarce-i la dreapta credință pe cei care au rătăcit drumul către Tine. Amin

Cu multă dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 13 iulie 2014.

 

 

ROMÂNIA FURATĂ. Povestea uzinei care, pe vremea comuniştilor, producea aur din cenuşă

uyina 1

 

35 de hectare de ruine au mai rămas din singura uzină din România care transforma deșeurile industriale în fier. În 26 de ani de existenţă, Uzina de Valorificare a Cenuşelor de Pirită din Turnu Măgurele a produs 2 milioane de tone de minereu de fier şi două tone de aur din haldele de cenușă piritică strânse din toată țara.

Construită ca obiectiv strategic, a funcţionat o vreme cu ajutoare de stat. Apoi, tot statul a decis brusc că nu mai are la ce o folosi şi i-a retras ajutorul. A ajuns pe mâna unei firme care a dezmembrat-o pe bucăţi. Nici ea n-a reuşit să câştige prea mulți bani. Acum, un lichidator se chinuie să vândă ruinele fostei Uzine, dar nimeni nu vrea să le cumpere.

Singurul lucru care le mai aminteşte foştilor angajaţi de Uzină sunt cele 600.000 de tone de halde de cenuşă de pirită aflate în apropiere. Sunt materia primă, deşeurile venite de la fostul Combinat de Îngrăşăminte Chimice Turnu Măgurele, închis după ce patronul său, omul de afaceri Ioan Niculae, a ajuns în arest.

 

 

“România Furată”, la bilanţ. În peste 25 de ani, s-au furat 108 miliarde de dolari

Romania Furata 28.07

Punct şi de la capăt. Tragem concluziile unui an şi jumătate de anchete şi investigatii, un an şi jumătate de când am demarat cel mai ambiţios proiect jurnalistic de televiziune din România. În ultimele 18 luni v-am arătat, dincolo de cifre şi documente, adevărata faţă a României din ultimul sfert de secol, spune Oana Despa, coordonatorul echipei de investigaţii.

Astăzi, de la ora 21:00, la „Jurnalul de Seară”, campania „România furată” îşi face bilanţul. Cifra pe care au adunat-o reporterii emisiunii, de la prima ediţie din martie 2014 şi până în prezent, este uluitoare, iar dimensiunile jafului naţional din ultimii 25 de ani sunt pur şi simplu greu de imaginat. Un calcul simplu arată că dacă aceşti bani ar fi fost investiţi doar în proiecte de infrastructură, în România s-ar fi putut construi, spre exemplu, sute de spitale, zeci de mii de kilometri de autostradă şi sute de mii de locuinţe”, adaugă Oana Despa.

În majoritatea cazurilor efectele pe orizontală, întocmai ca într-un joc de domino, ale acestui prejudiciu estimativ, au fost şi sunt imposibil de calculat. Dincolo de şomaj şi anvergura socio-economică, în ultimul an şi jumătate anchetele şi investigaţiile România furată” au urmat şi firul unor subiecte cu impact direct în vieţile românilor: de la căpuşarea bugetului de sănătate, la jonglerii instituţionale cu siguranţa alimentară naţională şi bani europeni destinaţi bunăstării noastre care i-au înstărit pe alţii. Bilanţul celor 50 de anchete şi investigaţii se face marţi, de la 21.00, la Digi24.

Campania România furată” continuă de marţi, 15 septembrie, cu un nou sezon.

Digi24 este un canal liber la retransmisie. Potrivit deciziei CNA din martie 2014, Digi24 este un canal intrat în grila must carry. Astfel, toţi operatorii de cablu din România au obligaţia să îl introducă în pachetul de bază.

 

 

România furată | Miliarde de euro îngropate în școli fără elevi și în campusuri neterminate

usa

Alin e în clasa a doua. Ca el, mii de elevi din satele României iau microbuzul în fiecare zi, la ora 6. Ministerul Educaţiei îşi doreşte ca învăţământul cu predare simultană, frecvent întâlnit la ţară, să poată fi, treptat, desfiinţat.

O investiţie în viitor pentru care copiii sacrifică, de multe ori, prezentul: fac două ore şi mai bine pe drumuri nesigure pentru a ajunge la şcoală.

Şcoli modernizate şi închise

România lui 2015 nu-şi mai permite să ţină deschise şcoli în sate îmbătrânite. E neprofitabil să plăteşti directori, contabili şi secretare în sate cu tot mai puţini copii. O treime din şcolile care existau în 2004 au fost închise. Multe au fost desfiinţate, deşi, cu un an sau doi înainte, renovarea costase cât bugetul unei comune pe un an.

Peste drum de casa lui Alin, la Frăţileşti, în Ialomiţa, e o astfel de şcoală.

În clădire intră, rar, doar Luminiţa Trifan, director la o altă şcoală din comună. Vine să ia ce a mai rămas.

Prof. Luminiţa Trifan, directorul Şcolii Săveni: „Bănci, scaune, uşă… pe care am amplasat-o la grădiniţa din Săveni. Uşa de aici, da.”

Şcoala din Frăţileşti a înghiţit, din 2006 până în 2008, în jur de 200.000 de lei. Geamuri noi, de termopan. Centrală termică pe lemne. Lambriuri şi tavane false. Instalaţii electrice şi corpuri de iluminat. Calorifere. Pe ici, pe colo, s-au schimbat uşile şi parchetul. Cât de bine, se vede după cinci ani.

Reporter: „Nu e pus cum trebuie”.

Luminiţa Trifan: „Nu, nu, că nu e turnată şapă. De exemplu, corpuri din acestea de iluminat am găsit noi vreo 10-11 bucăţi. Bănuiesc că lucrarea nu a fost finalizată. Altfel, nu-mi explic. Nici caloriferele n-au fost montate toate. Sunt în ţiplă unele şi aşa au rămas”.

Doi ani mai târziu, şcoala s-a închis. Nu mai erau nici 20 copii pentru care să se faca o clasă.

Reporter: „Ai învăţat vreodată la şcoala de aici, din Frăţileşti?”

Alin Nedelcu, elev: „Am învăţat până la 5-6 ani.”

Reporter: „Ai făcut grădiniţa, adică.”

Alin Nedelcu: „Da.”

Reporter: „Şi la şcoală? Te-ai dus direct la Săveni?”

Alin Nedelcu: „Da. Ne duce cu microbuzul. Trebuie să ne trezim la ora 6. Nu ne lasă să întârziem.”

Reporter: „Era mai uşor, aşa, când treceai strada dimineaţa?”

Alin Nedelcu: „Da, făceam doar 10-11 paşi şi ajungeam aci, foarte repede.”

Banii dispăruţi. O investiţie fără urmă

Datele oficiale arată că, inclusiv în anii în care se investea semnificativ, numărul copiilor din Frăţileşti era foarte mic. Dar analizele demografice erau ultima grijă a autorităţilor. Azi, nu mai există – nici la primărie, nici la şcoală – vreo urmă scrisă a acelei investiţii, cu atât mai puţin a vreunui responsabil precis.

Oana Badea, fost secretar de stat pentru Învăţământ Preuniversitar în Ministerul Educaţiei: „Dacă există investiţii care au mers în zone în care ulterior nu au mai existat elevi, alegerea făcută de inspectorul general împreună cu autoritatea publică locală a fost greşită. Trebuie să îşi asume responsabilităţile fiecare. Aşa e bărbăteşte, ştiţi?”

Primarul de la acea vreme şi-a înnoit mandatul după ce a investit în şcoală banii Guvernului. Retras din politică, azi spune că altcineva ar fi luat deciziile.

Niculae Ursache, fost primar al comunei Săveni, jud. Ialomiţa: Totul s-a desfăşurat prin intermediul Inspectoratului Judeţan acolo.

Reporter: „Vă amintiţi şi ce sumă aţi investit acolo?”

Niculae Ursache: „Nuuuu, nu, nu, nu, nu-mi amintesc. Nu îmi mai amintesc ce firmă, ce constructor…”

În actele de la Inspectorat, investiţia nu există. În judeţ există oficial o singură instituţie şcolară renovată şi apoi închisă în ultimii 10 ani: o grădiniţă. De la firul ierbii până la vârful Ministerului Educaţiei, şcoala renovată din Frăţileşti e ca şi dispărută.

Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Eu nu pot să mă duc pe teren să verific dacă în localitate sunt, într-adevăr, acei elevi despre care primarul îmi spune că îi are. Îmi spune în scris, semnând şi ştampilând. Ministerului bănuiesc că îi este destul de complicat să se ducă să numere elevii dintr-o localitate. Cred că ar trebui, totuşi, căutaţi responsabilii în altă parte, da’ nu la Ministerul Educaţiei.”

Emil Albotă este secretar de stat la Ministerul Educaţiei şi se ocupă de infrastructura şcolară. O infrastructură despre care nicio instituţie din România nu are, în acest moment, o imagine clară.

Cine răspunde pentru banii irosiţi

Şcolile au fost transferate în 1998 autorităţilor locale. Investiţiile au continuat să fie finanţate, însă, şi de la bugetul de stat.

Banii pentru şcoala din Frăţileşti provin dintr-un credit de 60 de milioane de dolari de la Banca Mondială, destinat renovării mai multor şcoli. Guvernul rambursează împrumutul şi azi. În timp ce autorităţile îşi pasează responsabilitatea irosirii banilor, clasa în care s-a învăţat ultima oară la Frăţileşti e o eternă secţie de votare.

Altar în şcoala nouă

La patru sute de kilometri distanţă, la Albeni, în Gorj, o altă şcoală, una complet nouă, a fost, în noaptea Învierii, loc de slujbă.

Preot: „Doamne ajută! Şi vă aşteptăm cât mai des.”

Localnic: „Cum să nu? Ne întâlnim cu siguranţă!”

După alunecările de teren din 2006, Guvernul a ridicat la Câmpu Mare un sat nou pentru sinistraţi. I-a construit o şcoală cât pentru o comună, dar l-a lăsat fără biserică, drumuri şi apă curentă.

Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Numai pentru şcoală s-au cheltuit 1.900.000. Toate au fost făcute într-o degringoladă totală. Exact cum zice românul, a pus carul înaintea boilor şi nimic nu a mers corect.”

Un sat uitat, cu o şcoală nouă

Oamenii nu s-au înghesuit să-şi mute gospodăriile. Chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost destui copii cât să umple opt clase de gimnaziu.

Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „E într-un fel de conservare. Norocu’ ăl mare e că oamenii sunt de bună credinţă şi se păstrează. N-au început să o distrugă, n-au început să fure ceva… Se prezintă cum se prezintă, dar e o investiţie făcută fără cap.”

Copiii din Câmpu Mare fac naveta până la Albeni. În urma lor, sălile de clasă spaţioase, întinse pe două niveluri, cabinetele şi biblioteca încep să se degradeze.

Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Termopane, parchet, încălzire centrală… Asta-i situaţia. Stăm şi le privim.”

Scoala, începută în 2007, e terminată din 2010. Stă de cinci ani închisă şi aşa va rămâne. Primarul s-a gândit să o facă şcoală profesională şi să cazeze elevi în casele noi, în care sinistraţii au refuzat să se mute. Un ordin al ministrului Educaţiei l-a făcut să se răzgândească.

Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Acel ordin care spune că trebuie să facem contracte-cadru cu agenţii economici … Vă daţi seama că acest lucru este imposibil”

Investiţie fără viitor

Patronii companiilor locale sunt reticenţi. În ultimii ani, şcolile profesionale le-au trimis muncitori fără vreo pregătire reală.

Ion Pau, proprietarul unei fabrici de mobilă din Gorj: „Rezultatul nu va fi niciodată cel aşteptat pentru că elevii nu au unde să facă practică, n-au unde să vadă un utilaj.”

Deşi banii au plecat din bugetul Educaţiei, actualii şefi din minister nu ştiu cîte şcoli noi ramân închise.

Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Există o situaţie. În acest, moment eu nu o am. Este greu să vă răspund cum s-au dirijat în trecut banii minsterului.”

Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Eu cred că în acel moment nu au gândit. Că, dacă gândeau, nu aveam această citadelă a învăţământului care stă.”

Şcolile, la mijloc, între interese comerciale şi electorale

Pentru şcoala predată la cheie, o firmă din Târgu Jiu, azi în insolvenţă, a încasat două milioane de lei. Aflat la guvernare când s-a ridicat satul, PNL a obţinut scoruri record la parlamentarele din 2008. Oamenii fac mai departe naveta pe drumuri de ţară.

Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Noi suntem puşi în situaţia numai de a le promite, numai în campaniile elctorale. Şi ne întâlnim cu ei numai din patru în patru ani.”

Prinse în vârtejul campaniilor electorale, şcolile din satele României rămân la extreme: fie trec cu greu pragul autorizării sanitare, fie ajung să înghită bani, dar să se degradeze înainte ca elevii să se aşeze în bănci.

Sorin Cîmpeanu, ministrul Educaţiei: „Un număr de 4% dintre elevii României învaţă în şcoli care nu deţin autorizaţie de funcţionare. Cea mai mare parte nu au obţinut autorizaţie din cauza lipsei de apă curentă şi canalizare.”

Educaţia. Zece ani, doisprezece miniştri

România a avut, în ultimii 10 ani, opt guverne. Educaţia – 12 miniştri. Cei mai mulţi se feresc azi să vorbească despre mandatele lor. Mihail Hărdău, Cristian Adomniţei, Daniel Funeriu refuză să deschidă subiectul. Cei care o fac exclud să fi greşit.

Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei: „Vreau să vă spun că, pe toate mandatele mele, banii s-au dus spre şcolile unde nevoile erau mai mari. Nu ne puneam problema ca după ce am continuat o şcoală şi am investit în ea să nu mai avem elevi pentru a fi cheltuit banii de pomană.”

Şcoala de la Câmpu Mare este numai una dintre cele finanţate inclusiv în mandatul din 2009 al ministrului Andronescu şi rămasă închisă. Nu este singura.

Bani luaţi cu împrumut zac în clădiri închise

Au trecut deja trei ani de când s-a terminat construcţia şcolii din Pietrari, Dâmboviţa. A fost ridicată de o firmă din Buzău, cu bani guvernamentali, dintr-un împrumut rambursabil. Totuşi, 300 de copii încep încă un an şcolar în două schimburi, în clădirea veche, de alături. S-au cheltuit aproape două milioane şi jumătate de lei (2,3 milioane de lei) pentru o şcoală nouă, dar primăria nu îşi poate acoperi partea de cofinanţare (de 400.000 de lei) pentru a o termina şi a o deschide.

Şcoala are toate finisajele, mobilier nou şi chiar un sistem pentru camere de supraveghere. Pentru a primi aviz de funcţionare, i-ar mai trebui două centrale termice şi o curte amenajată.

Cornel Coman, primarul comunei Pietrari, jud. Dâmboviţa: „Eu, neavând suma asta, nu am putut să fac altceva decât hârtii scrise către Consiliul Judeţean. Şi Consiliul Judeţean, în toată perioada asta, a fost surd. Dacă de la Ministerul Dezvoltării mi se spune “Da, suntem de acord să finanţăm toată suma”, atunci pornesc activitatea în noua şcoală.”

Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Aş putea spune că nu sunt gospodari. Mi se întâmplă des să vină primari să ceară bani, dar nu să ceară şi cofinanţarea tot de la Minister.”

Cornel Coman, primarul comunei Pietrari, jud. Dâmboviţa: „Sunt o grămadă de alte lucruri de făcut în comunitate. Problemele sunt diverse. Nu poţi să zici “Domne, eu fac şcoala şi nu mai fac nimic altceva”.”

Acum o lună, la Pietrari s-au serbat, cu concerte şi focuri de artificii, Zilele Comunei.

Femeie din Pietrari: „A fost şi un spectacol de trei zile, şi deschiderea Centrului acela Cultural…”

Reporter: „Turistic.”

Femeie din Pietrari: „Da, turistic cultural. Şi slujba la biserică…”

Reporter: „Am auzit că au fost şi focuri de artificii.”

Femeie din Pietrari: „Da, s-a terminat cu focuri de artificii. Că aşa se termină întotdeauna”.

Cornel Coman, primarul comunei Pietrari, jud. Dâmboviţa: „Am pus 20.000 de lei pentru zilele comunei ca să menţinem tradiţia. Am foarte multă afecţiune faţă de copii. Problema-i că bugetul local e foarte, foarte mic.”

Drumul banilor. 23 de miliarde cheltuite în 10 ani

Din 2005 până azi, investiţiile în infrastructura şcolară din România însumează peste 23 de miliarde de lei numai de la bugetul naţional. Nu punem la socoteală fondurile europene disponibile după 2007 şi contribuţiile bugetelor locale.

Banii se folosesc pentru reabilitarea unor clădiri de şcoli şi grădiniţe, construirea unora noi, cumpărarea materialelor didactice şi computerelor. O mare parte se duce pe miile de şantiere deschise şi neterminate.

Un val nesperat de fonduri guvernamentale intră în primării în anii 2007-2008. În 2007, bugetul pentru investiţii în educaţie creşte de peste 10 ori faţă de anul precedent şi ajunge la 4,9 miliarde de lei (faţă de 498 de milioane în anul precedent). În 2008, ajunge la 6,2 miliarde, ca apoi să scadă brusc, la 1,7 miliarde de lei. Astăzi, e la mai puţin de o treime din această sumă.

Oana Badea, fost secretar de stat pentru Învăţământul Preuniversitar în Ministerul Educaţiei: „La acel moment, 2006, de început, educaţia devenise vedetă în dezbaterea publică. Să fii un decident care sprijină educaţia la momentul acela era foarte bine.”

Monitorizări invizibile la Guvern

Unde a mers fiecare leu din bugetul Ministerului Educaţiei, şi cu ce rezultate, nu a monitorizat nicio instituţie din România. Oficialităţile susţin că au o statistică, bazată pe datele venite din inspectorate. Pe care nu o prezintă.

În acelaşi timp, din cele 42 de inspectorate şcolare, doar o treime au putut oferi, la solicitarea Digi24, date concrete privind numărul de şcoli reabilitate în ultimii 10 ani sau aflate încă în şantier. Opt inspectorate au arătat că nu au astfel de centralizări şi ne-au sugerat să cerem informaţii fiecărei primării. 17 nici nu au răspuns solicitării.

Conform evidenţelor, 3410 de clădiri de şcoli din cele 19.000 din România au trecut prin lucrări capitale. Cel puţin 44 apar oficial închise după modernizare.

Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Este impropriu să construieşti o şcoală într-o localitate în care nu avem elevi. Înţelegem că există astfel de cazuri izolate în ţară”.

Reporter: „Numărul lor concret se ştie undeva?”

Emil Albotă: „Bănuiesc că da.”

Reporter: „Unde?”

Emil Albotă: „Doamnă, eu cred că cel mai în măsură… ar trebui să se ştie aceste lucruri la consiliile locale care ţin de Ministerul Dezvoltării.”

Deşi se fac periodic recensăminte şcolare, o analiză a evoluţiei demografice pentru următorii ani, care să stea la baza oricărei investiţii, ar urma să se facă abia în 2016. Între timp, răspunderea pentru modul în care se investeşte, în lipsa unei strategii care să fie urmată de toate guvernele, rămâne colectivă.

Oana Badea, fost secretar de stat pentru Învăţământul Preuniversitar în Ministerul Educaţiei: „Nu există un singur vinovat.”

Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei: „Sunt foarte puţini bani faţă de nevoile pe care le are şcoala. Pentru că noi nu tre’ să ne uităm numai la clădiri şi numai la ziduri. Ştiţi, regele Ferdinand, când a inaugurat Politehnica din Timişoara, în 1920, spunea aşa: “Nu contează zidurile, ci spiritele din interiorul lor”.”

În România, unul din patru copii abandonează şcoala

În spatele zidurilor, în satele României învaţă aproape 40% din cei 2.600.000 de elevi înscrişi oficial la şcoală în 2015. Cei mai mulţi fac naveta.

Prof. univ. dr. Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP: „Peste 60% din şcoli, şi din mediul urban şi din mediul rural, raportează elevi care vin şi din altă localitate.”

Drumul acesta obositor face, între altele, ca familiile care nu şi-l mai permit să nu-şi mai trimită copiii la şcoală după gimnaziu, cu toate că învăţământul obligatoriu este de 10 ani.

Reporter: „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”

Alin Nedelcu, elev: „Mmmm. Poliţist.”

Reporter: „La Săveni sau în altă parte?”

Alin Nedelcu, elev: „La Constanţa, din ăla de la trupe speciale.”

Pentru ca Alin să ajungă poliţist, ar trebui să meargă la liceu şi apoi la facultate. E un efort pe care puţini copii din mediul rural îl fac până la capăt.

Prof. univ. dr. Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP: „După clasa a VIII-a, există o rată mai mare de părăsire – se numeşte părăsire timpurie a şcolii, care este de trei ori mai mare decât în mediul urban. Între un sfert şi o treime dintre copiii din mediul rural abandonează după clasa a VIII-a”

Campusurile şcolare. Un program rămas pe hârtie

Pentru aceşti copii a fost gândit, în 2005, un program naţional prin care Guvenul urma să construiască 186 de campusuri şcolare.

Pe lângă acestea, Comisia Europeană se arată dispusă să finanţeze încă 30. Cu o singură condiţie: să fie campusuri pe lângă şcoli profesionale, cu internate şi cantine pentru elevii din mediul rural.

Un campus înseamnă, în planurile ministerului, o şcoală renovată sau construită de la zero, un internat de 100 sau 300 de locuri, o cantină, o bază de practică şi una sportivă plus un bloc cu 10-12 garsoniere pentru cadre didactice. Un astfel de proiect ar fi costat între 750.000 şi un milion şi jumătate de euro. Guvernul estima, în 2005, că avea nevoie de 260 de milioane de euro pentru a încheia programul în maximum 3 ani.

77 de milioane de euro, îngropate în beton

Nu i-a alocat însă, în 2006, atunci când au pornit şantierele, decât 2,5 milioane. În următorii doi ani, prin hotărâri de Guvern, campusurile au mai primit încă 75 de milioane de euro. Banii sfârşesc în gropi săpate şi abandonate ori în fundaţii sufocate de ciulini.

În 2009, guvernul schimbă priorităţile.

Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei: „Atunci Ministerul Educaţiei avea – poate n-o să vă vină să credeţi – şantiere deschise în valoare de 1 miliard de euro. O sumă uriaşă.”

Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării şi Tursimsului: „Cred că a fost o problemă de priorităţi. În viziunea Guvernului Boc, aceste campusuri nu mai constituiau o prioritate având în vedere că erau investiţii începute de miliarde şi bugete de sute de milioane.”

77 de milioane de euro sunt azi îngropate în beton.

Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Aici este căminul de 100 de locuri, internatul de 100 de locuri pentru elevi. Au reuşit să toarne structura, stâlpii…”

Campusul Liceului „Tudor Vianu” din Giurgiu primeşte de la Guvernul Tăriceanu aproape 4 milioane de lei, în contul unor construcţii rămase şi azi nefolosite.

Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Aceasta este cantina, iar clădirea aceasta trebuia să fie cele 10 garsoniere pentru profesori.”

Pentru renovarea cantinei se cheltuiesc, în 2007-2008, 1.300.000 de lei.

Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Am mutat, în această perioadă, temporar, tot fondul de carte. Nu poţi da drumul la o unitate de asemenea amploare dacă nu ai elevi care să îţi permită acest lucru. Şi să angajezi bucătari.”

Banii sunt încasaţi de Romstrade, unul dintre marii clienţi ai statului din acei ani. Nelu Iordache, directorul de atunci al firmei, pune eşecul pe seama schimbărilor politice.

Nelu Iordache, acţionar Romstrade: „S-a lucrat la un moment dat şi după aia n-au mai fost bani. Schimbările politice care au avut loc în România… În 2011-2012 au fost multe schimbări de proiecte.”

De cealaltă parte, primarul acuză compania atât pentru blocaj, cât şi pentru lipsa unei perspective financiare.

Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Noi am avut posibilitatea să depunem, în 2014, pe Programul Operaţional Regional, un proiect pentru finanţare cu fonduri europene. Numai că ne-a prins nepregătiţi. Romstrade, care era constructorul acestui campus, intrase în faliment.”

Nelu Iordache, acţionar Romstrade: „Nu e în lichidare Romstrade, e în insolvenţă, în reorganizare. În procedura de reorganizare toate contractele trebuiesc ţinute. Numai că politica nu bate întotdeauna cu legalitatea. Cred că la Giurgiu am făcut parte din cele cu specific politic. Nu ştiu, eram la puşcărie.”

Tot în ruină şi tot fără perspectivă rămâne şi campusul Liceului de Artă „Ionel Perlea” şi cel al Colegiului Tehnic „Mihai Eminescu”, din Slobozia.

Prof. Valentin Vardianu, director ajunct al Liceului de Artă „Ionel Perlea” din Slobozia: „Nici nu-mi mai aduc aminte când s-a pus fundaţia.”

Campusul, care a primit acceptul de finanțare cu 30 de milioane de lei de la Comisia Europeană, este abandonat. Contractorul a lăsat după un an şantierul în plata Domnului. La momentul licitaţiei, în 2008, constructorul, CONSTRIF SA, îi aparţinea lui Cornel Anghel, unul dintre liderii PSD Ialomiţa, proaspăt consilier judeţean.

După turnarea fundaţiei, Guvernul Boc a oprit finanţarea. Firma a încasat 2 milioane de lei şi a sistat lucrările.

În 2014, Guvernul Ponta transferă în şantierele primăriilor banii necheltuiţi în România pentru autostrăzi sau proiecte de mediu. Prea târziu, reclamă constructorul.

Cornel Anghel, fost acţionar CONSTRIF SA: „Au impus ca şi termen de realizare un an de zile, ceea ce e o aberaţie.”

Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării şi Administraţiei: „Să se concentreze mai puţin pe a face aprecieri asupra termenelor. Ei, dacă ar lucra zi de zi, într-un ritm susţinut, au timp până la 31 decembrie să finalizeze lucrările.”

Cornel Anghel îşi asuma în 2014 continuarea lucrării, dar, după implicarea sa, în 2015, într-un dosar de corupţie, vinde firma. CONSTRIF face o groapă în loc de cantină, acoperă internatul, îl încuie şi trimite primăriei o nouă factură de 1.300.000 de lei.

Gabriel Muşat, viceprimarul mun. Slobozia: „Suntem într-o situaţie – să zic aşa – într-un impas. Noul acţionariat al acestei firme a spus că pentru ei nu nu mai reprezintă o prioritate şi atunci s-au sistat toate lucrările.”

Cornel Anghel, fost acţionar CONSTRIF SA: „Lucrurile vor rămâne la nivelul la care sunt. Nicio posibilitate de rezolvare. Din păcate.”

Primăria Slobozia pierde cele 30 de milioane din banii europeni şi riscă să plătească factura deja emisă, de 6 ori mai mare decât partea de cofinanţare care i-ar fi revenit din întregul proiect.

Gabriel Muşat, viceprimarul mun. Slobozia: „Mi-e greu să vă spun dacă suntem în faţa unor… unui… risipă financiară. Eu zic că orice lucru bine făcut era un lucru bine făcut.”

Mai bine de 150 din cei 1000 de elevi veniţi la Liceul de Artă din mediul rural fac în continuare naveta sau îşi găsesc o gazdă în oraş.

Prof. Valentin Vardianu, director ajunct al Liceului de Artă „Ionel Perlea” din Slobozia: „La preţurile pe care le dau ei pe gazdă – 3-4 milioane sau 5 sau chiar 6 -, totuşi sunt foarte mulţi bani.”

Rămas director tehnic, Cornel Anghel crede că vinovaţii sunt în minister.

Cornel Anghel, fost acţionar CONSTRIF SA: „S-au pornit nişte investiţii fără ca ele să aibă sursa de finanţare asigurată.”

Oana Badea, fost consilier al minstrului Educaţiei: „Propunerile au venit din judeţe. Aşa a rezultat o listă. Însă a apărut un alt element, o schimbare de putere. Nu în puţine cazuri veţi vedea că listele iniţiale de investiţii au căpătat mici modificări.”

Nouă ani pentru un proiect eşuat

Din cele 186 de campusuri începute de Ministerul Educaţiei, nu este terminat, după nouă ani, niciunul. 150 sunt complet abanonate. 36 au fost preluate în 2014 de Uniunea Europeană în Programul Operaţional Regional. Li se alocă 730 de milioane de lei, din care 560 de milioane sunt fonduri europene. Bani pe care România este foarte aproape să îi piardă. Orice lucrare restantă după 31 decembrie 2015 va trebui plătită integral de primării. Pentru orice cărămidă rămasă nepusă la 1 iunie 2016, Comisia Europeană poate retrage întreaga finanţare.

Din datele Minsterului Dezvoltării, la finalul lunii august 2015, 25 din aceste şantiere nu erau nici la jumătate.Trei erau la 50% din execuţie, iar două – la 60%. Şase dintre campusuri nu apar în statistica oficială, deşi există. Din 36 de contracte, cinci sunt deja reziliate şi două în curs de reziliere, fără şanse să fie reluate la timp.

Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării: „Să nu vă speriaţi! Un constructor serios… septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie… finalizează o construcţie. Că noi nu discutăm de zgârie nori!”

Milioanele neabsorbite sau pe care Uniunea Europeană le poate cere înapoi acolo unde şantierele rămân în aer ar urma să fie plătite, în 2016, de la bugetul de stat.

Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării: „Teoretic, cel puţin în prima parte a anului 2016, Guvernul îşi poate asuma finanţarea acestor lucrări.”

La Hotarele, în Giurgiu, e unul din puţinele şantiere pe care se lucrează.

Silvian Manea, primarul comunei Hotarele, jud. Giurgiu: „Extinderea era zero, atelierul era zero, cantina zero, blocul de garsoniere zero”

Cu bani europeni, în şapte luni, constructorul desemnat în 2008 a recuperat ce nu construise în şapte ani: a extins liceul, a făcut ateliere de practică, a ridicat structurile sălii de sport şi blocului de garsoniere pentru profesori.

Silvian Manea, primarul comunei Hotarele, jud. Giurgiu: „Cam ceva de genul ăsta o să fie o garsonieră. Bucătăria open space, baie închisă cu rigips aici.”

Moştenirea unui program naţional: 29 de şantiere

Cu trei luni înainte de termenul limită, lucrarea nu ajunsese nici la jumătate.

Silvian Manea, primarul comunei Hotarele, jud. Giurgiu: „Asta o să fie cantina – cantină-club, aşa se numeşte – unde vedeţi dvs groapa asta maaare.”

Reporter: „Ziceţi că aici vom vedea o cantină peste trei luni?”

Silvian Manea: „Da!”

În cei nouă ani scurşi din 2006, campusurile puse pe hârtie de Ministerul Educaţiei au primit, din bugetul naţional sau de la Uniunea Europeană, 240 de milioane de euro, aproape întreaga sumă care ar fi trebuit să acopere 186 de construcţii. Realitatea lasă în urmă doar 157 de şantiere abandonate şi 29 în lucru.

Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Dar nu cred că numărul foarte exact este foarte important.”

Reporter: „Doar dacă s-a terminat măcar unul vă întreb”.

Emil Albotă: „Doamnă, se finalizează până la sfârşitul anului. Se vor finaliza marea majoritate. Asta cred că este important. Bineînţeles că s-a terminat măcar unul, cu siguranţă.”

Reporter: „Banii sunt în acest moment irosiţi?”

Emil Albotă: „Banii de care vorbeam în acest moment pot fi consideraţi că sunt trecuţi în conservare.”

Oana Badea, fost secretar de stat în Ministerul Educaţiei: „Cu siguranţă, rezultatul nu este cel pe care ni l-am dorit. Dar cred că e bine să luăm în calcul succesiunea mare de persoane, de decidenţi, de la momentul 2006 şi până în momentul de faţă.”

Ştafeta responsabilităţii

Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării: „Cei care au fost în guvernările trecute şi în ministerele respective. Nu vreau să dau nume. Dar e o constatare.”

Mihail Hărdau şi Cristian Adomniţei nu doresc să comenteze subiectul. La fel, şi Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor care a aprobat lansarea şi apoi oprirea acestui program.

Varujan Vosganian, cel care l-a finanţat în 2007 şi 2008, susţine că nu poate răspunde ministrul pentru fiecare leu pe care îl alocă. Elena Udrea spune ca Ministerul Dezvoltării nu a avut pârghii să facă prea mult.

Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării şi Tursimsului: „Prostia a facut mai mult rău în România decât corupţia. N-aş da cu exemple, că înseamnă să mă cert şi cu colegii de la Putere şi cu cei din Opoziţie, şi cu foştii colegi… N-are rost.”

Paradox: avem campusuri cu banii UE, nu avem posturi

În România s-au construit, totuşi, șase campusuri şcolare. Au în comun finanţarea de la bun început cu bani europeni.

La Voineşti, în Dâmboviţa, au trecut patru ani de la înscrierea dosarului pâna la tăierea panglicii. Liceul Agricol este renovat, are o sală de sport nouă, echipată complet, şi un internat în care s-au cheltuit 6 milioane de lei. Cu banii Uniunii Europene, internatul a fost înălţat cu un etaj, i s-au amenajat o cantină şi o bucătărie utilată. A trecut un an de la inagurare, dar la Voineşti nu s-a cazat încă niciun elev.

Reporter: „A călcat vreun bucătar în bucătăria asta?”

Claudiu Popa, viceprimarul comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa: „Gospodinele. Ha, ha!”

Reporter: „Şi de ce nu aveţi bucătar?”

Claudiu Popa: „Pentru că nu au fost aprobate posturile.”

Administraţia din Voineşti ţine căminul închis din cauza birocraţiei. N-ar vrea, totuşi, să se pună rău cu şefii de la Guvern.

Reporter: „Deschideţi sau nu campusul pe 14 septembrie?”

Claudiu Popa, viceprimarul comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa: ?!…

Acolo unde s-au închis şantierele, începe un cerc vicios. Pentru a caza elevi, internatele au nevoie de personal. Posturile sunt blocate. Pentru a le debloca, Guvernul cere dovezi că există cereri. Iar cereri suficiente nu există pentru că internatul nu e încă deschis.

Claudiu Popa, viceprimarul comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa: „Au fost făcute demersurile către Ministerul Învăţământului şi Educaţiei şi aşteptăm un răspuns concret, vis-à-vis de posturile aprobate pentru acest campus.”

Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Sigur, sigur o să primeasca în timp util.”

În tot acest timp, abandonul şcolar rămâne la nivelul din 2006: unul din patru copii renunţă la şcoală după gimnaziu. Dincolo de problema prezenţei, rămâne cea a rezultatelor. În evaluările internaţionale PISA din 2012, elevii români s-au clasat mult sub scorul mondial. Pe ultimele 15 din 65 de locuri. Performanţele lor sunt încă departe de a se sincroniza cu sumele cheltuite pentru educaţie în ultimii zece ani.

Singurii câştigători cerţi ai acestor investiţii rămân, deocamdată, politicienii care şi-au înnoit mandatele. Şi, în multe cazuri, firmele de partid. În 2016, vor fi noi alegeri.

 (Rezervistii -trasi pe linia moarta de komunisti-   din Frontul Sabotarii Nationale, reciclati, reesapati si fesenizati )

Personajele neocomunismului de dupa 1989: azi Trita Fanita (II)

 

Triţă FăniţăAlte adevăruri despre Triţă Făniţă, mafiotul din partidul – cică democrat la un moment dat – viitorului puşcăriaş, sperăm, Petre Roman (inculpat pentru genocid, în dosarul Mineriadei din iunie 1990)

Cum nu l-a arestat justiţia după care plânge jegul mafiot Kakalin Tăriceanu pe Triţă Făniţă, deşi, după cum ati putut citi în prima parte, acest borfaş a furat miliarde de lei (vechi) în România.

Tamponat serios de Securitate în anii 1980, Triţă Făniţă profită eficace de libertăţile oferite de răzmeriţa din 1989 şi revine impetuos în comerţ, reinventând desfiinţatul Agroexport. Dispunând de o extraordinară forţă de organizare şi de o formidabilă tehnică a culiselor întunecate ale Puterii, Triţă Făniţă pune în legalitate într-un timp record Societatea Mixtă Agroexport. În foarte scurtă vreme, Agroexport devine numărul unu între societăţile cu profil similar. Se computerizează rapid şi-şi întinde antenele comerciale spre întreaga lume. Paralel îşi întăreşte, pe toate căile posibile, relaţiile comerciale interne corelând exact şi cu maxim de profit de fiecare dată necesităţile de import-export ale prezentului. Cât de cinstite sunt (era iunie 1999 – n.m.) însă afacerile Agroexportului? Răspunsul devine simplu prin prisma teoriei conform căreia în comerţ sintagma “negustor cinstit” este un eufemism. În interiorul aceleiaşi logici, aici este vorba doar de abilitate sau inabilitate comercială, de speculaţii rapide şi de curaj. De talent, în ultimă instanţă.

Ne îndoim însă că cel ce a jonglat pe cont propriu milioane de dolari socialişti la bursele capitaliste şi pe care Securitatea a tăbărât atunci ca o haită întocmindu-i dosar cât o bibliotecă este basma curată. Să n-aibă Triţă Făniţă “defecte” contabile atacabile de fragilele şi “necoruptele” noastre Justiţie, Gardă Financiară sau poliţie economică? Şi totuşi aceste “rechin” are bube-n cap.
Arestat în 1994, sub regimul Iliescu, Triţă Făniţă nu şi-a crezut ochilor. Avocatul Cerveni striga-n gazete despre înscenări poliţieneşti: “Ca să iei pe cineva de pe stradă, să-l urci într-o maşină, să-l aduci la cercetări penale fără mandat, fără niciun act, şi apoi să-l iei la întrebări, … asta se numeşte samavolnicie. Cele 24 de ore au expirat la 9 dimineaţa”. Pe lângă aceasta, la Judecătoria sectorului 1 se judeca în mai 1995 procesul lui Triţă Făniţă, cel surprins de poliţie şi acuzat că îşi conducea autoturismul sub influenţa băuturilor alcoolice. Miliardarul s-a sustras de la recoltarea probelor de sânge, imunitatea oferită de Partidul Democrat, din care făcea parte, scutindu-l de problemele penale, în acest caz.

Senator al Partidului Democrat (PD) în legislatura 1996 – 2000, Triţă Făniţă este scos de sub urmărire penală, deşi existau dovezi beton privind jaful practicat de acesta, prin intermediul firmelor pe care le păstorea. Din referatul cu propuneri de a nu se începe urmărirea penală, rezultă că singurul vinovat pentru jaful de la SUNIPROD CARACAL S.A. ar fi managerul general al “Suinprod”, Diaconu Emilian, dar şi acesta, la data demarării cercetărilor, era deja decedat, aşa că soluţia sus-menţionată a fost propusă “întrucât faptele cercetate nu sunt prevăzute de legea penală”.

Dosarul penal nr. 4/4275/1998, înaintat la data de 18.12.1998 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cu propuneri de scoatere de sub urmărire penală, a fost instrumentat de către căpitanul Marcu Vintilă, din cadrul Serviciului Cercetări Penale. Din tot acest dosar se poate înţelege cum întocmeşte poliţia dosarele când interesul bate tresa. Dosarul cuprinde falsuri şi neadevăruri cât casa, nu există nicio expertiză privind valoarea reală a pagubei, iar după un jaf de 3 miliarde de lei (vechi), după ce sunt citate articole din Codul de Procedură Penală, este propusă scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor “întrucât faptele pentru care au fost cercetaţi nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni”. (“Academia Caţavencu”, nr. 396/1999)

Citeste si articolele:

 

Cum au cumparat fostii securisti si comunisti Romania, bucata cu bucata

 

George PăunescuGeorge Păunescu, într-o vreme (poate și azi) patronul B1 TV (unde zburdă mafia PSD-istă), mafiotul care a scăpat nepedepsit pentru că, pe atunci, nu era DNA-ul

Societăți pe care a pus laba, în anii 1990, perioada regimului KGB-istului criminal Ilici Iliescu, George Păunescu, nașul de cununie al lui Nicu Ceaușescu, “moștenitorul” tronului bolșevic, prin asocierea (citește “jaful”) cu Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat:

  • SC TRANSPORTURI BUCUREȘTII NOI INTERNATIONAL SA este o societate mixtă formată prin luarea în exploatare a patrimoniului Sucursalei de Transporturi Bucureștii Noi (fostul garaj al Gospodăriei de partid comunist) de către:
    • INTEGRIVAL SA – cu sediul în Elveția, reprezentată de Ghenea Dumitru. INTEGRIVAL era așa-zisul investitor extern care asigură facilități fiscale, eventuale transferuri valutare. Ghenea? Ofițer SIE.
    • SC SPET SA – cu sediul în România, reprezentată de Eugen Arnăutu.
    • GHEPARDUL INT CO SA – reprezentată de Gherguș Adrian, fost ofițer de Securitate, conducătorul gărzii personale a Elenei Ceaușescu. GHEPARDUL asigură acum protecția personală a Păuneștilor, precum și prelucrarea de informații pentru aceștia. Salariații de bază sunt foste cadre ale Ministerului de Interne comunist specializate în emisie-recepție de șopârle.
    • IRI SA – Institutul Român de Investigații SA, reprezentat de Sitaru Nicolae. IRI este specializată în tranzacțiile financiare dubioase făcute între Păunești (mafiotul George Constantin Păunescu mai avea (mai are) doi frați din aceeași tagmă a jefuitorilor României – n.m.) și BANCOREX. IRI SA a concesionat acțiunile în favoarea lui IRI INTERNATIONAL SA, reprezentată de Crăiniceanu Gabriela.
  • Cine mai iese la interval? Păi, din partea Secretariatului General al Guvernului, care avea în subordine Administrația Protocolului, semnează Hidegcuti Ioan, director general, apropiat al lui Nicu Ceaușescu, activist în CC al UTC (Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist), Ogică Gheorghe, director economic, colonel specializat în evidența patrimoniului Gospodăriei de partid comunist.
  • Asocierea trâmbițată mai sus a încălcat câteva HGR-uri (Hotărâri ale Guvernului României) care prevedeau aprobarea Secretariatului General al Guvernului. În spatele acestei încâlceli de prescurtări se află George Păunescu și Viorel Hrebenciuc. Sucursala de transport în problemă avea o situație economică prăbușită din cauza neplății unor credite de 5 milioane dolari angajate de guvernul Roman și folosite pentru achiziționarea a 101 TIR-uri VOLVO. La aldămaș se mai poate vedea în mulțime și Stancu Gheorghe, consilier al lui Dăscălescu (ultimul prim-ministru al regimului ceaușist – n.m.). Acesta va fi numit președinte al Consiliului de Administrație al noii societăți. Se spune că a fost așa de pămpălău, încât Hrebenciuc și Păunescu au vrut să scape de el, împingându-l în arena politică. Adică, candidat al PDSR (Partidul Democrației Sociale din România, denumirea PSD-ului din anii 1990 –n.m.) la funcția de primar al sectorului 2 București.
  • Contractul 4686/25.09.1996 (în plin regim KGB-ist, asigurat de criminalul Ilici Iliescu – n.m.) luat la purecat, arată că protocolul semnat între părți indică mișmașuri prin care fii dragi ai acestei țări au tras poporul pe sfoară. Se pomenește de “inventarierea exclusiv pe aspect faptic”, nu și de cea valorică, așa cum se face orice inventariere. Astfel se deschide premisa unei eventuale renegocieri privind valorile predate, ceea ce e contrar legii. Ca să nu mai vorbim de “nudul proprietar”, care urmărea menținerea proprietății doar ca titlu golit de efecte economice și juridice. Adică, societatea rămâne formal a statului, iar dacă dă faliment asta e, așa e viața.
  • Hrebenciuc e în Parlament, Păuneștii prin hoteluri și baruri. Cică nu-s dovezi ca să mi-i ridice.

Informații preluate din “Academia Cațavencu”, nr. 280/1997.

Citeste si articolele:

Caracatita Ilici „KGB” Iliescu – Dan „Felix” Voiculescu, cea care a distrus Romania

 

Dan Voiculescu si Ion IliescuCRESCENT era o firma „off-shore”, infiintata pentru a fi scutita de taxe si impozite in Romania, tocmai pentru ca banii castigati de ea sa nu ajunga la buget, ci in conturile controlate de Dan Voiculescu

CRESCENT era o firma „off-shore”, infiintata pentru a fi scutita de taxe si impozite in Romania, conform legilor internationale in materie, tocmai pentru ca banii castigati de ea sa nu ajunga la buget, ci in conturile controlate de Dan Voiculescu.

Profilat in special pe afaceri cu ciment si alumina, Dan Voiculescu-CRESCENT a scos din Romania cantitati gigantice din aceste materii prime, obtinand profituri calculate la cel putin 1,5 miliarde dolari, intr-o perioada in care toata Securitatea Statului era transformata intr-un urias mecanism de producere de bani, prin orice mijloace, cu scopul achitarii integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de dolari.

Foarte multi specialisti au ajuns dupa ’89 la o opinie comuna: Dan Voiculescu era una dintre persoanele de incredere care alimentau conturile lui Ceausescu din bancile Elvetiei si ale altor banci ale lumii. S-a estimat ca averea lui Ceasescu, ascunsa in aceste conturi ultra-secrete, s-ar ridica la peste 400 milioane de dolari. Cifra de 400 milioane de dolari a fost pronuntata public, prima data, de procurorul militar Dan Voinea, care a facut parte din completul Tribunalului Militar Exceptional, care in 25 decembrie 1989, la Targoviste, a decis impuscarea sotilor Ceausescu: „Procuror: Pe numele cui sunt cele 400 milioane de dolari din Elvetia? Elena Ceausescu: Ce bani? Procuror: 400 de milioane au fost depozitate in Elvetia! Elena Ceausescu: Dovada, dovada!” Si tot conform acestor opinii, s-a tras concluzia ca Dan Voiculescu a mostenit, dupa impuscarea sotilor Ceausescu, „averea diavolului”. Asa se poate explica si nemaipomenita prosperitate a afacerilor lui Dan Voiculescu, imediat dupa decembrie 1989.

In 1990, zeci de ofiteri de securitate cu misiuni de aport valutar (AVS) s-au imbogatit devenind proprietarii sumelor valutare pe care le-au depus in anii comunismului, in conturi secrete de la BRCE, deschise de Securitate pe numele lor. Pentru ca nimeni nu a mai revendicat sumele din conturile acestor lucratori AVS, care in fapt alimentau conturile lui Ceausescu, a facut posibil ca fostii securisti sa devina azi cei mai mari oameni de afaceri.

Acesti bani nu au mai iesit niciodata la iveala, toate incercarile de recuperare a lor, fiind blocate din ordin politic in 1990, atunci cand o echipa de experti canadieni de la KPMG Pat Marwick Thorne – Toronto, angajata de Guvernul Romaniei, a ajuns la firma CRESCENT. Tot mai multe voci spun azi ca Dan Voiculescu a fost una dintre persoanele care a mostenit conturile lui Ceausescu sau o parte din ele, la fel cum multi ofiteri de Securitate au avut norocul sa ramana cu importante sume valutare in conturile personale, dupa caderea regimului comunist. Nu mai este azi un secret ca ofiterii Securitatii, precum si numerosi functionari de vaza din structurile puterii de atunci, aveau fiecare misiunea sa aduca dolari, prin orice mijloace, pentru vistieria tarii, pentru Ceausescu. Cu totii erau inregistrati in Serviciul de Aport Valutar pentru Stat (AVS) si aveau fiecare conturi deschise la BRCE (viitoarea BANCOREX).

Asa s-au strans la buget sute de milioane de dolari, numai din rascumpararea a mii de evrei si etnici germani, care au dorit sa emigreze din Romania.

Acesti lucratori de Aport Valutar aveau norma sa stranga bani, sub sanctiunea retrogradarii. Asa s-au strans la buget sute de milioane de dolari, numai din rascumpararea a mii de evrei si etnici germani, care au dorit sa emigreze din Romania. De aceea ne si miram continuu de gestul lui Emil Hurezeanu, desi, financiar, ne convine. BRCE a fost in fapt banca in care toti cotizantii AVS au avut conturi personale. Dupa 1990, functionarii BRCE – BANCOREX au sters urmele acestor conturi, distrugand intreaga arhiva. Securistii care aveau aceste conturi pe numele lor s-au lansat masiv in afaceri, tocmai pentru ca banii din aceste conturi le-au revenit. Aceasta este si una dintre explicatiile de ce un procent atat de mare de securisti, au devenit marii oameni de afaceri post-decembristi. Filiera Cifra de afaceri anuala a CRESCENT, declarata de ea insasi se ridica la 200 milioane dolari. Surse care au incercat sa investigheze in 1990 firma CRESCENT au lansat insa informatia ca in realitate cifra anuala de afaceri ar fi fost de 500 milioane dolari. CRESCENT-ul avea ramificatii in Atena si Viena, unde avea reprezentante oficiale.

O stire a agentiei austriece APA, preluata de Rompres la 6 ianuarie 1990 anunta: „Marin Ceausescu, fostul sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei in Austria, fratele ex-dictatorului, a fost vazut, cateva ore inainte de a se sinucide, in localitatea Eisenstadt, din Burgenland, unde se gaseste sediul firmei CRESCENT COMMERCIAL MARITIME Ges Mbm, al carei sediu se afla la Nicosia.”

Cea mai puternica reprezentanta era insa cea de la Bucuresti, condusa de Voiculescu, in calitate de director general. In anii ’84 – ’89, surse avizate arata ca cel care dirija la varf afacerile CRESCENT era un anume John Edgington, care isi facea veacul la Viena. Tot la Viena se afla si fratele lui Nicolae Ceausescu, Marin, seful Reprezentantei Economice a Romaniei in Austria (prin care se derulau afaceri uriase), care a fost gasit spanzurat, in 28 decembrie 1989, la trei zile dupa impuscarea dictatorilor, in pivnita casei. Versiunea oficiala, in lipsa de alte probe, a fost sinuciderea, insa nimeni nu a acceptat aceasta versiune. Cei care l-au cunoscut pe Marin Ceausescu spun ca acesta l-a cautat cu disperare, in ultimele momente ale vietii sale, pe John Edgington, dar nu a reusit sa-l gaseasca, pentru ca acesta se daduse la fund, afland ce se intampla in Romania. O stire a agentiei austriece APA, preluata de Rompres la 6 ianuarie 1990 anunta: „Marin Ceausescu, fostul sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei in Austria, fratele ex-dictatorului, a fost vazut, cateva ore inainte de a se sinucide, in localitatea Eisenstadt, din Burgenland, unde se gaseste sediul firmei CRESCENT COMMERCIAL MARITIME Ges Mbm, al carei sediu se afla la Nicosia. Locuitorii afirma ca de fapt aceasta firma apartinea Romaniei. Firma care platea imediat pentru produse se ocupa de importurile unor marfuri de lux occidentale, care erau trimise cu camioane particulare spre Romania, a relevat un om de afaceri din Eisenstadt”.

Conturile lui Ceausescu

Dupa evenimentele sangeroase din decembrie 1989, Puterea aleasa in mai 1990 a initat o palida tentativa de cautare a conturilor secrete ale Securitatii lui Nicolae Ceausescu. Pentru acesta, la 14 august 1990, s-a luat Hotararea de Guvern nr. 951 (publicata in M.O. nr 104 din 13.09.1990), act care prin care s-a decis infiintarea unei Comisii Guvernamentale, care sa caute si sa recupereze conturile secrete ale Securitatii si familiei Ceausescu. Guvernul Romaniei a considerat ca „Averea Diavolului” poate fi gasita, crezand probabil, la acea data, ca ea se afla in niste conturi secrete, prin banci din Elvetia, SUA sau alte state, pe numele fostilor dictatori. S-a constituit si o Comisie Guvernamentala cu misiunea declarata: descoperirea „Averii Diavolului”. Dintre insarcinarile acestei comisii, mentionam: – identificarea si localizarea fondurilor; – initierea procedurilor judiciare pentru recuperarea fondurilor; – investigarea, in limitele legii, a cazurilor de coruptie, abuz si frauda, care au facut posibila deturnarea fondurilor de catre sau in favoarea debitorilor; Primul presedinte al comisiei a fost Ion M. Anghel, trimis la nici doua luni dupa numire, ca ambasador in Olanda. Locul sau a fost preluat de Mugur Isarescu care nu se stie cand a renuntat la aceasta calitate, pentru ca din 1992 nu s-a mai auzit nimic despre activitatea acestei Comisii. Pentru atingerea obiectivelor propuse, Guvernul a angajat o firma de experti canadieni PEAT MARWICH THORNE, din Toronto, careia i s-a platit pentru investigatiile efectuate un onorariu de peste 250.000 de dolari. Expertii canadieni s-au pus pe treaba si in cateva luni au ajuns cu cercetarile in jurul societatii cipriote CRESCENT COMERCIAL MARITIME, a carei director general al reprezentantei de la Bucuresti, era Dan Voiculescu, actualul magnat al imperiului GRIVCO.

In imperiul GRIVCO, abia nascut in acel an, trecusera cu arme si bagaje, in calitate de actionari sau directorasi pe la diverse firme, o serie de fosti ofiteri ai DIE, care pana in decembrie 1989 lucrasera la intreprinderile de comert exterior ale Securitatii: ICE Dunarea, ICE Metalimportexport si altele. Unii dintre ei mai erau inca activi.

In momentul in care cercetarile canadienilor au ajuns la cuibul lui Voiculescu, investigatiile au fost fatis obstructionate. Canadienii au fost intoxicati cu fel de fel de fel de adrese, provenite de la institutiile statului, astfel incat Rod Stambler, reprezentantul PEAT MARWICH THORNE a declarat presei canadiene, care a realizat un film documentar intitulat „Averea Dracului”: „La un moment dat, un moment cheie, am constatat ca a aparut un sistem care a crescut, s-a dezvoltat si functiona intr-un asemenea mod, incat sa nu poata fi identificat ca beneficiar al profiturilor. Fara indoiala ca era de la cel mai inalt nivel din interiorul Romaniei…” Canadienii au trimis si un raport Ministerului Justitiei, cu rezultatul cercetarilor lor, la data de 29.06.1990, semnat de Robert Lindquist si Edward Belobaba, in care au subliniat piedicile care li se pun la tot pasul. Comisia Guvernamentala a comunicat imediat firmei PEAT MARWICH THORNE: „Dezvaluirea continutului raportului pe care l-ati trimis ministrului Justitiei sau alte informatii legate de acesta ar putea prejudicia ancheta desfasurata de Comisia Guvernamentala si ar putea antrena responsabilitatea ruperii acestui contract”.

Postul national canadian CBC, a anuntat in 6 octombrie 1991 ca va difuza peste doua zile documentarul „Averea Dracului”. Surpriza: Guvernul Roman a actionat imediat in judecata postul CBC, pentru a interzice difuzarea documentarului.

Procesul s-a judecat la 30 octombrie 1991, iar verdictul a fost firesc: interdictia de difuzare ceruta de Guvernul Romaniei a fost ridicata, astfel ca pe 5 octombrie, filmul a fost vizionat de telespectatorii canadieni. In mod las, Guvernul Romaniei a negat ulterior ca ar fi fost initiatorul procesului. PEAT MARWICH THORNE a fost impiedicata sa aiba acces la documentele din BRCE, de la SRI sau diverse ministere, invocandu-se secretul bancar si cel de stat.

Prin astfel de metode, Guvernul Roman si Comisia lui Isarescu i-au trimis la plimbare pe canadieni, fara sa se fi recuperat un singur dolar din averea „mult cautata”. In realitate, gestul politic, de inmormantare a afacerii, a avut la baza descoperirea unui adevar: banii cautati se aflau sub controlul unor fosti ofiteri de Securitate sau din DIE, iar deconspirarea acestora ar fi bulversat structurile serviciilor interne de informatii. Aceste fonduri, provenite in majoritate din depozitele constituite la BRCE in anii comunismului, de cei din DSS si DIE, se regasesc azi in firmele private ale securistilor care „au reusit in afaceri” dupa 1989.

Din februarie 1992 s-a constituit si o comisie senatoriala pentru gasirea „Averii diavolului”, condusa de senatorul PDSR Dragos Luchian. Reluata din punctul unde a fost abandonata de Comisia Guvernamentala, investigatia noii comisii a vizat verificarea conturilor din BRCE, scop pentru care s-a desemnat o echipa de sapte experti din Ministerul Finantelor, care insa, s-au apucat de treaba si nu au mai terminat-o niciodata.

Arhiva BRCE a fost distrusa intre timp si peste 2 miliarde de dolari, cat se aflau in visteria BRCE, au disparut in mod misterios.

Un control al Curtii de Conturi a Romaniei, efectuat la BRCE in 1996 (primul de acest gen din 1996), concluziona: – nu s-a putut stabili pe baza de documente modul de gestionare a Fondului valutar centralizat al statului, deoarece fondul a fost desfiintat nelegal si nejustificat de catre BRCE in ianuarie 1990. La data desfiintarii, fondul insuma 1,106 miliarde de dolari; – in 1991, BRCE a deschis pe numele BNR un cont numit „BNR – Fond de stat valutar”, in care prin patru operatiuni a inregistrat plati fara documente justificative de 906 milioane de dolari, facand datoare in acest fel BNR, in numele statului, cu suma mentionata, pe motiv ca ar fi achitat la extern, datorii ale statului; Expertii canadieni au stabilit in momentul cand au batut la poarta CRESCENT, a lui Dan Voiculescu, ca aceasta companie a avut la BRCE un cont necomercial nr 47.11.285.350-2 si un altul la sucursala din Bucuresti a SOCIETE GENERALE, nr. 020221. Contul de la BRCE al CRESCENT era manevrat de Rodica Vlaicu, de la Departamentul Economic.

Depistarea averilor acumulate de firma CRESCENT, din afacerile purtate cu firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport, ICE Vitrocim, Danubiana etc), estimate neoficial la circa 1,5 miliarde dolari, se pot afla foarte lesne, daca institutiile abilitate i-ar lua la intrebari pe martorii afacerilor lui Dan Voiculescu, in majoritate ofiteri DIE sau de Securitate, ori colaboratori ai acestor institutii nu demult apuse.

Printre acestia: – Vasile Voloseniuc, fost presedinte BRCE; – Gheorghe Crainicean, fost vicepresedinte BRCE, azi actionar si administrator la firmele lui Dan Voiculescu; – Mihai Lazar, fost functionar la ICE Dunarea, azi actionar si administrator al firmelor lui Voiculescu; – Rodica Vlaicu, fosta functionara la BRCE, care administra direct contul CRESCENT; – Nas Leon, fostul sef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale Securitatii si ii raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor; – Dan Pascariu, fost vicepresedinte pentru operatiuni internationale la BRCE; – col Gheorghe Badita, fost sef la ICE Dunarea; – col Constantin Gavril, fost sef la ICE Dunarea; – gen Aristotel Stamatoiu, fost sef la ICE Dunarea; – Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunarea; – Nicolae Patrubani, fost contabil sef la ICE Dunarea; Unul dintre cei mai avizati martori ai averilor facute cot la cot cu Securitatea de catre Dan Voiculescu – CRESCENT este lt. col. Anghelache Constantin (fost sef la Clubul Rapid).

In 23 decembrie 1989, postul de radio „Europa Libera” a dat publicitatii un numar de cont, divulgat de ofiterul Liviu Turcu, refugiat in SUA, cont folosit de familia Ceausescu pentru operatiunile valutare facute in anii comunismului.

„Contul, deschis la BRCE, a avut nr. 4721.427.300.2”, a continuat mesajul Europei Libere, „este un cont folosit de familia Ceausescu, pentru operatiunile valutare. Numele responsabilului cu actiuni valutare este lt. col. Anghelache Constantin, cu atributii importante in Ministerul Comertului Exterior, in Ministerul de Externe si BRCE. Acest lt.col. Anghelache Constantin este un martor important si trebuie facut totul sa fie pastrat pentru a sti ce stie”. „Retineti-l pe Dan Voiculescu!” Firma de contabilitate juridica PEAT MARWICK THORNE din Toronto si firma de avocatura GOWLING, STRATHY & HENDERSON au fost angajate, la data de 12 martie 1990, de catre Ministerul Justitiei, in numele Guvernului Romaniei sa depisteze conturile secrete ale Securitatii si ale familiei Ceausescu, in care se banuia ca se afla peste 400 milioane de dolari. Cercetarile detectivilor canadieni s-au blocat, asa cum am mai spus, la firma CRESCENT si la personajul ei cheie, Dan Voiculescu.

In data de 8 mai 1990, canadienii au efectuat un raport in care au subliniat ca au documente care atesta ca firma CRESCENT a fost a lui Nicolae Ceausescu si au propus o serie de masuri juridice, menite sa depisteze toate conturile manuite de Dan Voiculescu, de la bancile din strainatate si din tara. Cand ancheta PMT a ajuns la acest punct, Guvernul lui Iliescu nu a mai platit nici un dolar, blocand investigatiile la toate nivelele. Nimeni nu a avut acces la documentele oficiale ale serviciilor secrete romanesti sau la BRCE. Justitia lui Iliescu nu a miscat nici un deget pentru a soma, printr-o hotarare judecatoreasca, bancile straine unde CRESCENT avea o sumedenie de conturi valutare, cu toate ca unele banci din Elvetia au confirmat oficial existenta unor conturi ale lui Ceausescu. Dan Voiculescu a devenit intangibil si nimeni nu l-a mai deranjat cu asemenea probleme pana in ziua de azi, cand stapaneste o incredibila avere.

Prezentam in continuare masurile de recuperare a banilor CRESCENT, propuse de PMT prin „PROIECT 13 CRESCENT”, care au culminat cu dispozitia: „RETINETI-L PE DAN VOICULESCU!” Insa nimeni nu l-a retinut sau arestat.

Autorii loviturii de stat, cei care l-au asasinat practic pe Ceausescu, au musamalizat toate cercetarile canadienilor, iar banii furati poporului roman au fost deturnati in stil mafiot, ajungand in conturile unor personaje de prim rang ale regimului Iliescu-Nastase.

CRESCENT – Proiect numarul 13
– compania CRESCENT a fost o companie foarte importanta in Romania;
– in primele opt luni ale lui 1989, i-au revenit 97 milioane de dolari SUA;
Presupunere: – din punct de vedere al beneficiilor, CRESCENT este detinuta de romani;
Documentatie: – scrisoarea care demonstreaza ca detaliile legate de proprietari se afla la sucursala din Bucuresti;
PERSOANE: – John Egdington – Dan Voiculescu – Teodoru Dumitru (fost angajat la ICE Vitrocim) – angajatii sucursalei CRESCENT din Bucuresti: Ion Catoi, Gheorghe Anca (secretara lui Voiculescu), Necula Gheorghe (fost colonel de securitate, soferul lui Voiculescu); BANCI: – Banci: Landeshypothekenbank, Burgenland, Austria, Telex 17725 – Byblos Arab Finance Bank, Bruxelles, Belgium, Telex 63461 – Societe Generale (director este Alain Couteau) – MISR Romanian Bank (Prelungirea Cosmonautilor nr. 4) – Manufacturer’s Hanover Trust Company (Bulevardul Republicii 16, Bucuresti) – Frankfurt Bukarest Bank (Calea Victoriei, 22-24) – Societe Generale (cont#020221) * Sursa este Sandvik International din Bucuresti ACTIVITATI BANCARE: – vezi notele de mai sus referitoare la companii si alte conturi – compania si-a mentinut un cont necomercial: #4711-285-350-2 la BRCE – compania si-a mentinut, de asemenea, un alt cont la Societe Generale din Bucuresti
– potrivit lui Constantin Istrate, pe 27 aprilie, nu a existat nici un cont comercial al CRESCENT la BRCE – poate fi important faptul ca Departamentul Economic BRCE, sub conducerea lui Rodica Vlaicu, a avut grija de contul necomercial al firmei CRESCENT (dupa decembrie 1989, Rodica Vlaicu a fost imediat angajata de Voiculescu); – 3 mai – SWM l-a vizitat pe SG in B si directorul a asigurat-o ca vor coopera AUDITORI: – Potrivit scrisorii CRESCENT din 16.02.1989 – Coopers and Lybrand din Cipru (Telex 2046 – Raspuns”COLY – CY”). Partenerul insarcinat cu dosarul este, aparent, D. N. Papadopoulos FACILITATI PREZENTE: – cateva proprietati la adresa Aviator Zorileanu nr. 80 (sediul CRESCENT). Telex: 11817 (mesajul de raspuns este „Crent.R”) A SE URMARI: – sa se aiba in vedere si inspectarea altor proprietati ale CRESCENT; – sa se obtina accesul prin intermediul Ministerului de Finante, la conturile CRESCENT de la Societe Generale; – sumarul complet ale calatoriilor lui Dan Voiculescu si ai altor oameni de la CRESCENT, sa se obtina pasapoartele; – sa se afle cine ocupa fostele proprietati CRESCENT din Bucuresti; – sa se determine numele de inregistrare ale masinilor de la CRESCENT;
NOTA: nu au fost observate detalii legate de achizitionarea masinilor in contul necomercial de la BRCE. Daca vom afla provenienta autovehiculelor, s-ar putea sa descoperim si alte conturi; – chestionati oamenii de la CRESCENT, inclusiv pe Dan Voiculescu; – SWM – 30 aprilie sa se afle daca scrisoarea de la John Edgington din 25.04.84 a fost prezentata politiei asutriece; – 30 aprilie – sa se obtina inregistrarile telefonice ale CRESCENT pentru numerele sale de telefon; – 30 aprilie – av. Ion Nestor se va intalni cu Rod Stamler pe 9 mai, in Cipru, pentru a cerceta in continuare situatia de acolo; – 1 mai – sa se obtina cel mai recent pasaport al lui Dan Voiculescu si sa se compare cu planurile de calatorie; – 1 mai – sa se obtina inregistrarile telefonice si telex ale CRESCENT; – 1 mai – sa se obtina detalii asupra regulilor care stabilesc modalitatile prin care bancile straine opereaza in Romania; A SE URMARI LISTA DIN 1 MAI: In Romania: – obtinerea pasaportului lui Dan Voiculescu – obtinerea inregistrarilor telex si telefonice – vezi Societe Generale – continuarea cercetarilor asupra grupului CRESCENT – RETINETI-L PE DAN VOICULESCU (sugestia lui SWN) – contactarea FTE care poate oferi detalii legate de afacerile CRESCENT- cercetarea INCREST din Franta (potrivit SWM, asemanarea dintre nume sugereaza ca este posibil ca INCREST sa fie detinuta de CRESCENT) – de urmarit scaderea numarului de legi referitoare la bancile din Romania – Societe Generale si alte banci straine – bancile mixte din Romania: Frankfurt Bukarest Bank, MISR Bank In afara Romaniei: – sa se afle cine detine INCREST din Franta – investigatii asupra celorlalte companii ale CRESCENT” Fragmente din raportul KPMG – Peat Marwick Thorne KPMG – Peat Marwick Thorne Personal si confidential Raport catre Ministerul Justitiei din Romania „Firma de contabilitate juridica Peat Marwick Thorne si firma de avocatura Gowling, Strathy & Henderson (numita in continuare echipa Peat Marwick) au fost angajate de catre Ministerul Justitiei pentru Guvernul Romaniei, la 12 martie 1990, in urma unui contract in care se stabileau termenii si conditiile de angajare pe perioada 12 martie – 30 iunie 1990.

Apoi a avut loc o intalnire la Geneva, intre 18-20 martie 1990, la care au participat persoane oficiale din Romania, diverse firme de avocatura si echipa Peat Marwick. La aceasta intalnire s-au analizat probleme ridicate de reprezentantii romani si s-a intocmit un aide-memoir in care se specifica o directie asupra careia se convenise pentru a se asigura un efort coordonat al tuturor partilor pentru Guvernul Romaniei. Echipa Peat Marwick a stabilit un cadru de ancheta si a inceput munca. La 5 aprilie 1990, Robert Linadquist, Rod Stamler si Charles Smedmor au sosit in Bucuresti. Discutiile cu intreaga echipa de ancheta care includea reprezentanti din diverse ministere ale Guvernului Romaniei (numita in continuare echipa) au inceput imediat. In zilele ce au urmat, chestiuni care fusesera discutate la Geneva au fost minutios analizate. In plus, alte probleme au fost identificate, nu doar de catre reprezentantii diverselor ministere, ci si de catre echipa Peat Marwick ca rezultat al muncii de documentare, care a inclus intalniri la Washington cu reprezentanti ai Bancii Mondiale. Ca rezultat al acestor discutii, s-a alcatuit o lista cu 33 de proiecte si s-a convenit ca acestea vor servi ca prioritati pentru echipa de ancheta. Cele 33 de proiecte au fost listate in ordinea importantei. S-a mai convenit ca eforturile initiale de cercetari legate de aceste proiecte sa fie directionate catre familia Ceausescu, Banca Romana de Comert Exterior (….)

Raportul Armaghedon: Media (I)

Citeste si articolele:

 

Cum a fost falimentata Bancorex de catre fostii comunisti (II)

 

Ion Iliescu, PSDCopilăria tembelă a Bancorex

Din 1992 banca a luat-o, lipa-lipa, prin economia halucinogenă de stat-de-piaţă. La cârmă, dl. Pescariu. Greu. Greu, în primul rând, pentru că, dintre toate băncile foste de stat, metamorfozate comerciale, doar Banca Agricolă şi BRD-ul avuseseră o minimă experienţă în proiecte de investiţie, în creditări. Bancorex avusese o viaţă confortabilă de gestionar al comerţului exterior. Nimeni nu auzise de funcţia de “ofiţer de investiţie”. Dar cum conştiinţa incompetenţei nu există la români, nimic nu a împiedicat banca să se lanseze în creditarea celor mai haioase investiţii. Aşa au încolţit, mai târziu, la Slobozia, ferma Dallas şi turnuleţul Eiffel. Sau, ca să rămânem în perioada 1992-1993, imaginaţi-vă cam ce a fost în mintea preşedintelui Pascariu când Vitali Usturoi, cetăţean moldovinesc, i-a propus să i se finanţeze afacerea garantând cu un pumn de pietre semipreţioase. Păi, ce să fie, beznă, odată ce i-a dat pentru totdeauna 10 milioane de dolari. Şi uite-aşa s-a născut celebrul scandal “Valeologia”.

Semiprivatizarea Bancorex

În 1993 (cu mafia PSD la guvernare – n.m.), prin vară, s-a petrecut o nouă reformă: banca, din societate comercială aflată în proprietatea statului, a trecut în proprietatea FPS, a FPP-urilor şi a salariaţilor. Cu alte cuvinte, a devenit proprietate privată de stat. Iar FPS-ul (controlat de PSD – n.m.) l-a numit la conducere pe controversatul Temeşan. La preluare, judecând după documentele oficiale, banca se afla la 0 – din punctul de vedere al raportului dintre venituri şi cheltuieli. Performanţele băncii: volumul de afaceri a crescut de la 3,5 la 49,6 şi, apoi, la 41,9 în 1996; volumul de credite – 1558 în 1993, 8591,8 în 1996; ponderea creditelor restante (neperformante) – 1,9% în 1993, 7,9% în 1996. Evident, toate aceste date erau umflate pentru a acoperi o realitate dureroasă.

În aceeaşi perioadă, banca se screme de la Cotroceni (populat atunci de criminalul KGB-ist Ion Iliescu – n.m.) până la Temeşan, via Hrebenciuc şi Florin Georgescu, şi-i clădeşte fratelui Păunescu imperiul de carton. În raportul băncii, creditele maharajahului de Caracal nu figurează la categoria “neperformante”. Prin succesive creditări, garantate în “fuior”, datoria acestuia atinge cote impresionante şi, mai ales, aflate într-o proporţie catastrofală faţă de rezerva sa financiară reală. Din datoria Bancorex la începutul anului 1999, jumătate – aproximativ 200 de milioane de doalri – reprezintă ceea ce s-a pompat politic în arterele fraţilor Păunescu (patronii postului B1 TV, printre altele – n.m.).

Dar banca s-a aflat la pedala guvernanţilor (în principal, a mafioţilor PSD-işti – n.m.) şi pentru un mult mai hulpav consumator: consumatorul de căldură. În fiecare iarnă, România a cheltuit aproximativ 1 (un) miliard de dolari: Bancorex s-a împrumutat pe piaţa externă şi a cumpărat petrolul pentru rafinăriile noastre populare. Acestea au garantat împrumuturile cu însăşi fiinţa lor numită Astra, Petrobrazi, Petromidia şi aşa mai departe. Rafinăriile au făcut, totodată, efortul să-şi achite datoriile, cu mare întârziere, cu lei devalorizaţi, şi cu mari restanţe. Până în iunie 1997 se acumulase o gaură de 507 milioane de dolari (până în 2007, la butoane s-au aflat, singuri sau în diverse alianţe, mafioţii din PDSR, actualul PSD –n.m.). În sfârşit, trebuie să ne amintim că suntem români, deci dedulciţi la mită. Funcţionarii băncii au pus râtul la afaceri, cum a fost cea crescătoare de porci numită Sanca. Gaură de 70 milioane de dolari. Credit neperformant. Una peste alta, până în 1996 doar 5% dintre creditele neperformante au fost generate de sectorul privat, dacă excludem creditele acordate Fraţilor Păunescu (primii mafioţi miliardari ai României bananiere – n.m.).

Citeste si articolele:

 

Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990

 

PSDPrimul ministru al Apărării, în zilele lui decembrie 1989, a fost gen. Nicolae Militaru, agent KGB dovedit

Gen. Nicolae Militaru, pe numele său adevărat Militaru Lepădatu, a lucrat pentru GRU. Din surse confidențiale (nota 09/1952), rezultă că Militaru a fost infiltrat la început în mediile legionare. Ulterior atribuțiile sale vor fi preluate de generalul activ SRI, în primii patru ani după decembrie 1989, Victor Marcu, în cadrul UM 0103. Gen. Victor Marcu, cunoscut sub numele conspirativ de Niță Victor, a fost implicat în acțiunea de lichidare a lui Paul Goma. Cu toate acestea, Virgil Măgureanu l-a ținut la sân trei ani și jumătate după momentul decembrie 1989. Revenind la KGB-istul Militaru, acesta este criminalul care a dat ordin să fie uciși membrii echipajului USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), conduși de colonelul Gheorghe Trosca, chemat să apere, chipurile, MApN-ul de teroriști. Iar cel care l-a reactivat pe Militaru în decembrie 1989 este nimeni altul decât Ilici Iliescu, KGB-ist și el.

În Senatul României din anii 1990, PSD-ul (FDSN, PDSR pe atunci) a introdus un agent KGB

Este vorba de Stelian Dedu, senator de Mehedinți. Din surse strict confidențiale de pe lângă fosta Direcție IV (Contrainformații Militare) a DSS și ale UM 0110, rezultă că senatorul Dedu a fost recrutat de KGB în 1957, pe vremea când era student la Facultatea de Energetică din URSS. Recrutarea s-a produs extrem de facil, prin implementarea unei KGB-iste blonde în patul de student erect al carpatinului Dedu, după care urmează un clasic flagrant delict, “organizat” de un student bulgar, pe numele conspirativ Arkadi. Pentru a evita compromiterea și exmatricularea, ceea ce ar fi echivalat cu înmatricularea în gulagul românesc, Dedu cedează șantajului și acceptă să lucreze pentru KGB.

Cum a intrat Dedu la apă

Fiind originar din Mehedinți, Dedu este angajat la Șantierul Hidroenergetic Porțile de Fier 1, unde lucrau și specialiști sovietici. Este cazul să amintim că, pe lângă hidrocentrala propriu-zisă, în zonă au loc ample amenajări militar-defensive: fortificații, baraje, tunele strategice. Legătura directă a lui Dedu este realizată prin ofițerul de caz Alexandr Vorobiov din KGB, acoperit ca specialist în hidrotehnică, din partea Reprezentanței Economice a Ambasadei URSS la București.

Conexiuni KGB-iste

Înainte de a intra în problema de fond, vom aminti câteva lucruri elementare despre structura organizatorică a KGB-ului, care în linii mari a rămas aceeași până în ziua de astăzi, inclusiv uriașul aparat alcătuit din circa o jumătate de milion de lucrători. După transformarea KGB-ului în Ministerul Securității, au fost dați afară doar șase oameni!
Supravegherea studenților străini pe teritoriul URSS/CSI este efectuată de Direcția II principală KGB – Secția IX, în strânsă colaborare cu Direcția VII principală, care numără 5000 de ofițeri. După racolare, sudentul Dedu a fost plasat, ca și ceilalți agenți, Direcției I principală.
Linia X din Secția T a Direcției I, în care activează și Alexandr Vorobiov, se ocupă de spionajul științific și tehnic, adică procurarea furniturilor de informații speciale: tehnologie industrială generală, cibernetică, cercetare spațială etc. Activitatea de exploatare a informațiilor este coordonată de VPK – Comisia pentru Industrie Militară, condusă, între 1963 și 1985, de Leonid Smirnov, iar după 1985, de Iuri Masliukov. Ierarhic, VPK este urmat de VIMI – Institutul de Stat pentru Informare Interdomenii, ale cărui obiective, în afara construcțiilor mecanice medii, navale și mecanice generale sunt și cele aeronautice, ale industriei apărării etc.

Activarea lui Dedu

Pentru că ecluza hidrocentralei Porțile de Fier 1 este obiectiv strategic de maximă importanță și instalația de acționare importată din URSS nu dă rezultate scontate, se hotărăște achiziționarea unui dispozitiv cu parametri superiori de la firma austriacă MABERG. În contractul cu austriecii este stipulată și o clauză care impune protejarea secretului tehnologic al instalației.
Scos de la conservare după 12 ani, Dedu fotografiază planurile instalației și le predă în toamna anului 1969 lui Vorobiov. Este filat de lucrători ai UM 920/A, fotografiat și surprins prin mijloace TO. Dosarul este microfilmat și codificat DINU, însă din ordinul comandantului UM 920/A, col. Aurel Mircea, este închis. Dosarul de urmărire informativă al lui Vorobiov este codificat sub numele de ALEXANDRU 5. Ulterior, UM 920/A s-a transformat în ultrasecreta UM 0110, care se ocupa de românii racolați de KGB și GRU.

Un viitor pentru România

Pe la UM 0110 a trecut și Vasile Secăreș, rectorul (în 1993 – n.m.) Școlii de Înalte Studii Social-Politice și directorul general al EXIMBANK-ului, acoperit începând din 1971, împreună cu actualul (era în 1993 – n.m.) gen. mr. I Talpeș (șeful SIE), ca specialist la CSCITM – Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. În 1982, Vasile Secăreș trece în rezervă cu gradul de căpitan, continuându-și activitatea de ofițer în UM 0110, sub noua acoperire de profesor la Ștefan Gheorghiu.

Paranteză

Aceste dezvăluiri (din 1993 – n.m.) relevă pericolul pe care-l poate prezenta pentru siguranța statului, “un ilegal, o conservă sau un adormit”, care o dată la 12 ani se trezesc pentru a trage un tun, după care se lasă din nou la fund, chiar și în fotoliul de senator în care zace Stelian Dedu. E cazul ca șantajații care au făcut jocul KGB-ului, adică IANCU, RODION, CORBU, DINU etc. să-și schimbe meseria.

Informații preluate din “Academia Cațavencu”, nr. 102/1993.

Citeste si articolele:

 

Peste 30.000 de romani au fost ucisi de comunisti la Canalul Dunare – Marea Neagra

 

Detinuti la Canalul Dunare - Marea NeagraSă facem un scurt popas istoric pe ruta spre litoral şi să ţinem un moment de reculegere lângă Canalul Dunăre – Marea Neagră, măreaţa realizare a regimului comunist, în urma căruia se află presărate în morminte mii de cadavre.

Povestea lui începe prin vara lui ’48, când, aflându-se într-o vizită tovărăşească la Moscova, Gheorghiu-Dej se vede adus de Stalin în faţa unei hărţi a României peste care boss-ul PCUS se apleacă; ochii îi cad peste Dobrogea şi trasează cu vestitul lui creion roşu o linie care pleacă de la Cernavodă şi se opreşte în mare. Ideea lui Stalin de a săpa un canal între Dunăre şi Marea Neagră nu era nici pe departe un act de iubire pentru industria irigaţiilor dobrogene. Fireşte, la suprafaţă aşa părea, însă în fond Stalin voia să-i sugereze lui Dej o idee originală de gulag. În plus, după ce se certase cu Tito, cu care se înţelesese la cataramă până prin primăvara lui ’48, Stalin parcă prinsese şi mai mare drag de Ghiţă al nostru.

Mutase Kominformul – un fel de reţea de spionaj europeană a partidelor comuniste – de la Belgrad la Bucureşti şi tot pe Ghiţă îl pusese să se răţăoiască la aşa-zisul „titoism” la reuniunea de la Budapesta, în ’49. Dar să revenim la Canal! Pe 26 mai ’49, Biroul Politic al PMR bagă scurt o hotărâre în urma căreia mii de deţinuţi politici vor ajunge să-şi pună osul temelie sub viitorul şenal navigabil.

In scurt timp, lucrurile au luat-o razna de tot, chiar şi oficialii comunişti ajungând să se ia cu mâinile de cap din cauza torturii şi a cruzimii la care ajunseseră unii dintre rersponsabilii cu supravegherea deţinuţilor. Liviu Borcea e un caz de notorietate. Comandantul de la Capul Midia, pe care venirea comuniştilor la putere îl prinsese ca brutar, a ajuns să fie investigat de o comisie din MAI fiindcă depăşise, din proprie iniţiativă, numărul maxim de victime admis de Securitate. Avea o metodă personală, unică, de a verifica dacă nu cumva cei consideraţi morţi sunt încă în viaţă: înfigea o vergea lungă şi ascuţită de fier şi de-abia apoi îi considera apţi să meargă la groapa comună.

În august ’53, Borcea a fost suspendat si judecat chiar de către cei care ceruseră hotărâre în munca de reeducare a burgheziei, dar iese în vara lui ’57 şi este primit din nou în mijlocul colegilor din Miliţie, iar în anul următor va fi trecut în rezervă cu gradul de căpitan, urmând să mai mănânce nişte ani buni o pensie câştigată nu cu sudoarea frunţii lui de brutar, ci cu sângele celor pe care i-a băgat în mormânt. Cât despre canal, imediat după moartea lui Stalin, în martie ’53, lucrările s-au oprit, şanţurile aşteptând cuminţi naşterea ideii Magistralei Albastre în creierul lui Ceaşcă.

Preluare din „Academia Caţavencu”, nr.24/2009, autor Alin Ionescu.

Citeste si articolele:

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*