O să-l căutăm prin ploaia urgiilor apocaliptice şi nu-l vom mai găsi, când ne va ţâşni pe nas şi pe gură fesenia, invidia, indolenta, nepăsarea, caldiceala, idolatria, necredinţa, împietrirea… Să nu uităm că din coasta lui Iisus, străpunsă şi de noi, a ţâşnit apă şi sânge ispăşitor, pentru toţi care-l cred şi care, prin naşterea din Sămânţa învăţăturii Dumnezeieşti, se umplu cu Plinătatea Duhovnicească ; Dar ochii noştri, deşi sunt creaţi de El şi umpluţi cu vederea lui…, nu-i lăsăm să plângă cu amar, că Petru- lacrimi de pocăinţă! Cum se poate să respingem onoarea de a-l crede, în timp ce valurile mării l-au crezut ; furtuna l-a crezut şi s-a oprit la porunca lui; Până şi demonii l-au crezut şi au stăruit de El…” Şi soarele s-a oprit şi luna şi-a întrerupt mersul până…” (Iosua, cap.10/13) Numai omul nu-l crede pe Prietenul păcătoşilor şi-l ţine la uşă, în ger, ploaie sau vânt, nemaigăsindu-i un loc nici în ieslea cu fân, pentru că refuză să rămână într-o continuă părtăşie, hrănire din învăţătura, din Pâinea vieţii şi din Sângele viu, pur, sănătos, hrănitor, veşnic, protector, iertător (Ioan, cap.6/48-58)

 ttyJustiţia din România – după chipul şi asemănarea mafioţilor din politică…Cine stabileşte constituţionalitatea legilor în România democratică: foştii trepăduşi ai dictaturii comuniste…Romania, tara infractorilor liberi…In Romania, mafia face legea si legile
Adrian Nastase   
Dezvoltarea Caracterului – Credința  Cuprins [hide]

 ji33gtt77kihd

RĂBDAREA CA UN ELEMENT AL CARACTERULUI

 

 Menele pe datele de 23, 29 Noiembrie, 3 Decembrie R2790 – 1 Aprilie 1901, pag. 115

,Deoarece ai păstrat cuvântul răbdării mele, Te voi păzi şi Eu de ceasul ispitei care va veni peste întreaga lume ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” — Apocalipsa 3:10.

Nu vom discuta acum acest verset din punctul de vedere al aplicării lui la epoca Filadelfia din istoria Bisericii, ci ne vom mulţumi cu examinarea principiilor implicate în declaraţia sa, crezând, că procedurile Domnului cu Biserica Sa de-a lungul acestui veac Evanghelic care urmăresc aceleaşi direcţii, sunt în armonie cu aceleaşi principii. Prin urmare, orice condiţie, ar fi acceptabilă şi plăcută Domnului cu privire la epoca Filadelfia a istoriei Bisericii, aceasta va fi acceptabilă şi plăcută Lui şi cu privire la noi şi la toţi ceilalţi din poporul Său de-a lungul acestui veac.

Accentul special este pus, după cum putem vedea, pe răbdare – ,,cuvântul răbdării Mele”, sau, răbdarea pe care cuvântul Meu o inspiră. Examinând  critic cuvântul, găsim că în Noul Testament sunt două cuvinte Greceşti total diferite care sunt traduse de către cuvântul răbdare (în engleză); unul este makrothunia(Ev. 6:12; Iac. 5:10; Fapte. 26:3), acesta este cuvântul care într-un mod general corespunde gândului comun al răbdării, precum vorbim despre el în legătură cu afacerile de fiecare zi a vieţii noastre; el înseamnă pur şi simplu îndelungă răbdare, şi, cu adevărat, makrothunia este astfel tradus în general de-a lungul Noului Testament – (Rom. 2:4; 9:22; Efes. 4:2; Col. 1:11; 3:12; 1 Tim. 1:16; 2 Pet. 3:15). Dar nu acesta este cuvântul folosit în textul nostru, nu este cuvântulrăbdare tradus în general de-a lungul Noului Testament, ci este cuvântul hupomonee.

Cuvântul, hupomonee, are o semnificaţie cu mult mai adâncă şi mai deplină decât atârnă de cuvântul  răbdare în engleză. El înseamnă mai curândconstanţă – gândul fiind de o îndurare a răului într-un mod voios, dispus, întrun mod răbdător. El reprezintă, prin urmare, un element al caracterului, şi nu doar o condiţie temporară sau o înfrânare a emoţiei sau acţiunii. De exemplu, un om lumesc ar putea avea multă răbdare în legătură cu realizarea afacerilor sale; – el ar putea fi foarte atent faţă de clienţi, foarte amabil, foarte grijuliu, şi n-ar putea arăta nici o insatisfacţie în legătură cu nechibzuinţa clienţilor săi; şi ,,răbdarea” în sensul său obişnuit, poate fi pusă pe seama conduitei sale. Dar cuvântul redat în textul nostru ca răbdare înseamnă o astfel dezvoltare a inimii şi caracterului care se manifestă într-o îndurare a răului sau a necazului cu mulţumire, fără revoltă din partea voinţei, cu o deplină supunere înţelepciunii şi iubirii divine, care în timp ce permite relele din prezent, a promis că le va îndepărta la timpul cuvenit a lui Dumnezeu. Credem că ne va fi profitabil să examinăm cu mare atenţie acest element al caracterului Creştin, despre care Domnul nostru vorbeşte cu o aşa de mare recomandare, că recunoscând-ul în mod clar, noi, ca şi urmaşi ai Săi, îl putem atinge într-un mod mai complet, şi astfel putem avea aprobarea sa mai abundentă.

Din moment ce textul nostru menţionează această îndurare răbdătoare ca fiind ,,cuvântul” sau învăţătura Domnului, să aruncăm o privire înapoi la naraţiunea Evangheliei, şi să notăm întrebuinţarea din partea Domnului a acestui cuvânt în învăţăturile Sale. El este înregistrat de două ori ca parte a zicerilor Sale. În Luca 8:15, în parabola semănătorului citim: ,,Cea (semănată) pe un pământ bun sunt cei care cu o inimă sinceră şi bună au auzit cuvântul, l-au păstrat şi au adus roadă în răbdare (cu o îndurare bucuroasă, constanţă)”. Gândul de aici este că pentru a fi din clasa aducătoare de roade pe care Domnul o va aproba şi accepta la Împărăţia Sa, este necesar de a face mai mult decât doar de a primi cuvântul mărturiei Lui, chiar dacă-l primim cu bucurie – pentrucă această din urmă clasă în parabolă este reprezentată prin pământul pietros, care la început a dat dovadă de mare rodnicie şi vigoare, dar care, atunci când a răsărit soarele persecuţiei, s-a veştejit, din cauza adâncimii mici a solului. Acest sol pietros, superficial, reprezintă, ne spune Domnul, o clasă de ascultători care se bucură mult în adevăr, dar care nu îndură, astfel că nu poate rezista la persecuţie sau la opoziţie, ci se veştejeşte în acestea, devine descurajată. Aceştia nu pot fi din clasa Împărăţiei, dintre care toţi trebuie să fie învingători.

În această parabolă Domnul nostru ne arată că îndurarea răbdătoareconstanţa, este testul final, urmând după starea de a fi gata a etapei de pregătire pentru a primi sămânţa; urmând după starea când sămânţa a fost primită şi a încolţit; urmând după ce iubirea şi speranţa şi bucuria şi credinţa au cauzat să crească şi să deie roade. Îndurarea răbdătoare, deci, este necesară, pentru ca grăuntele să se poată dezvolta şi coace pe deplin, şi să fie potrivit pentru a fi strâns. Ah! cât de importantă pare a fi îndurarea răbdătoare  în lumina acestui cuvânt al Domnului nostru – îndurarea bucuroasă; căci nu putem presupune că Cel care judecă gândurile şi intenţiile inimii va fi satisfăcut de copiii Săi, chiar dacă Îi vede îndurând mult pentru cauza Sa, dacă ei îndură cu o dispoziţie sufletească nervoasă sau nefericită sau nesatisfăcută. În astfel de caz, ei n-ar fi copii a scumpului Fiu a lui Dumnezeu, a Domnului nostru, a cărui sentiment este exprimat în cuvintele: ,,Plăcerea Mea, este să fac voia ta, Dumnezeul Meu”. Toţi cei din preoţimea împărătească sunt sacrificatori, precum a fost şi Marele Preot, Răscumpărătorul şi exemplul nostru, care s-a oferit pe sine însuşi: noi, ca şi sub preoţi, la fel ne-am prezentat corpurile ca sacrificii vii, şi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi – în serviciul adevărului. Şi Dumnezeu, care acceptă aceste sacrificii prin meritul lui Christos, ne informează că El apreciază sau iubeşte pe dătătorul voios, pe cei care îşi îndeplinesc sacrificiile lor dintr-o inimă dispusă, voioasă. Şi acest gând, să fie observat, se cuprinde în cuvântul Grecesc pe care îl avem în consideraţie. El reprezintă îndurare voioasă, bucuroasă, îndurare răbdătoare, aceasta ne este recomandată.

Un alt exemplu în care Domnul nostru a folosit acest cuvânt în timpul misiunii Sale este înregistrat în Luca 21:19. El tocmai le-a spus urmaşilor Săi la ce ar trebui ei să se aştepte ca rezultat al faptului de a fi ucenicii Săi în timpul prezent, când păcatul abundă, şi când Satan este prinţul acestei lumi – că ei ar trebui să se aştepte la suferinţă, opoziţie din partea diferitor cercuri; dar El îi asigură că ei totuşi vor fi pe deplin şi complet sub protecţia şi grija divină, chiar dacă va fi permis ca persecuţiile să-i atingă şi să-i afecteze. Apoi urmează cuvintele: ,,Prin răbdarea voastră (îndurarea răbdătoare, statornicia voioasă) vă veţi stăpâni sufletele”.

Credinţa şi încrederea noastră în Domnul şi în promisiunile Sale îndurătoare pentru viaţa viitoare trebuie să fie atât de puternice încât să contrabalanseze cu mult mai mult opoziţia lumii, a fraţilor falşi, şi a servitorilor orbiţi ai lui Satan; – atât de mult încât aceste persecuţii vor fi recunoscute şi în care ne vom bucura ca mijloacele providenţei divine în cizelarea, modelarea şi şlefuirea noastră ca pietre vii pentru Templul glorios pe care Dumnezeu îl construieşte. Şi văzând încercările noastre din acest punct de vedere putem cu adevărat a ne stăpâni sufletele, vieţile noastre, şi ne putem bucura în ele, cu o îndurare voioasă, statornicie chiar şi în mijlocul necazurilor. Da, putem înţelege că sufletul, fiinţa reală, căreia Dumnezeu I-a dat făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale viitorului, nu poate fi vătămat de către persecuţiile cărnii, nici prin orice altceva ce omul ne poate face, atât timp cât suntem credincioşi Domnului, acceptând persecuţiile cu o statornicie voioasă, ca mijloace permise de providenţa Sa pentru binele nostru final.

 

NECESITATEA ÎNDURĂRII RĂBDĂTOARE

 

Aici se iveşte în mod potrivit întrebarea: De ce este aşa? În ce sens este necesară o astfel de îndurare? Răspundem că aceasta este una din condiţiile pe care Dumnezeu le-a ataşat de chemarea la comoştenire în Împărăţie, şi înţelepciunea acesteia este manifestată atunci când luăm în consideraţie lucrarea la care suntem chemaţi – lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, ca Împărăţie Milenară a lui Dumnezeu, sub şi în comoştenire cu Domnul nostru. Aceea va fi o lucrare mare, şi este în cel mai înalt grad potrivit că Domnul trebuie să ceară de la  cei pe care El Îi va socoti vrednici de aceasta, că ei trebuie nu numai să aprecieze bunătatea şi caracterul Său, şi să prefere acestea în locul păcatului şi a nedreptăţii, ci şi că ei trebuie să demonstreze loialitatea lor deplină faţă de aceste principii până la măsura unei dorinţe bucuroase de a suferi în folosul dreptăţii, să îndure răbdător. O îndurare vremelnică a una, două sau trei încercări scurte nu va dovedi persoana ca având un caracter întemeiat pentru dreptate; ci o îndurare răbdătoare, voioasă chiar până la moarte, va dovedi şi demonstra un astfel de caracter.

Putem ilustra aceasta cu un diamant. Presupunem că am fi în stare să facem diamante din careva material plastic, astfel ca ele să aibă o deplină măsură din strălucirea diamantului; şi să presupunem că ele devin dure, dar dacă ele n-ar fi atât de puternic dure ca diamantele, ar avea ele valoarea diamantelor? În nici un caz. La fel este şi cu Creştinul; dacă l-am putea presupune pe creştin ca posedând toate harurile caracterului care pot aparţine fiilor lui Dumnezeu fără de acesta al fermităţii, al îndurării, el n-ar fi vrednic să fie numărat printre giuvaierele Domnului. De aceea cerinţa Domnului este ca calitatea fermităţii, a îndurării voioase a orice ar putea permite providenţa Sa, trebuie să fie o caracteristică a tuturor acelora care vor fi potriviţi pentru Împărăţie.

Această importanţă a îndurării în caracterul Creştin este pe deplin confirmată de către utilizarea de către Apostolul Pavel al acestui cuvânt; deoarece în mai mult de o ocazie el o consideră ca superioară şi dincolo de Iubirea, pe care am văzut-o ca fiind ,,ţinta” caracterului pentru care trebuie să alergăm, ţinta premiului. De exemplu, scriind căte Tit 2:2, enumerând caracteristicile unui Creştin avansat, Apostolul foloseşte următoarea ordine: ,,Treaz, serios, cumpătat, sănătos în credinţă, în dragoste, în răbdare, (îndurare răbdătoare, voioasă)”. Deşi am putea avea toate celelalte calităţi, acest test final al răbdării, al îndurării răbdătoare trebuie să fie trecut înainte ca să putem fi acceptaţi de Domnul ca membri din ,,cei chiar aleşi”.

Din nou, scriind către Timotei în (2 Tim. 3:10) cu privire la sine însuşi, Apostolul pune această calitate a îndurării răbdătoare pe un loc dincolo de Iubire, zicând: ,,Tu în mod deplin ai cunoscut învăţătura mea, felul meu de vieţuire, scopul meu, credinţa mea, îndelunga suferinţă, dragostea mea, îndelunga mea răbdare”.

S-ar putea întreba: Cum poate fi această calitate considerată mai înaltă decât iubirea, dacă iubirea este împlinirea Legii, şi ţinta premiului chemăii noastre înalte? Răspundem, că îndurarea răbdătoare nu vine doar la sfârşitul cursei noastre de alergare, ci este cerinţa necesară de-a lungul întregului nostru curs de alergare. Noi avem nevoie de această îndurare voioasă în încercările timpurii pe calea noastră Creştină, şi pe măsură ce înaintăm în cursa de alergare pentru ţintă, spiritul îndurării răbdătoare trebuie să crească tot mai puternic la fiecare pas al călătoriei noastre. Ea este cu noi la marcajul primii pătrimi din alergare, şi la cea de a doua, şi la cea de a treia, şi mai este încă cu noi şi la cea de a patra – ţinta premiului, iubirea perfectă. Şi când am atins această ţintă a cursei de alergare, când iubim nu numai prietenii, ci şi vrăjmaşii noştri, se cere de la noi ca să stăm la această ţintă credincioşi, voioşi, îndurând răbdător încercările pe care Domnul chiar şi atunci Le va vedea potrivite să fie lăsate să vină asupra noastră. Prin urmare, ea este aceea la care ne îndeamnă Apostolul: ,,Îndeplinind toate, staţi” – înduraţi. Atingând ,,ţinta”, ,,Fie ca îndurarea răbdătoare să-şi facă desăvârşit lucrarea” sau ,,să-şi desăvârşească lucrarea”. Fie caîndurarea răbdătoare să demonstreze, nu numai că ai caracterul, calificările iubirii, cerute în alergarea pentru premiu, ci de asemenea şi că o ai ca un element al caracterului, adânc-înrădăcinat, de neschimbat, astfel încât poţi îndura opoziţiile în mod voios.

O da! putem vedea acum logica în aranjamentul Domnului că noi trebuie să avem încercările noastre la fel cum le-a avut şi Învăţătorul nostru, în împrejurări rele – ca nu numai să putem avea calităţile caracterului, ci şi să le avem înrădăcinate, fixate, stabilite, şi ca toate acestea să fie demonstrate şi dovedite prin îndurarea noastră răbdătoare a orice ar vedea providenţa divină mai bine să permită să ni se întâmple.

 

APLICAŢII INSPIRATE ALE

ÎNDURĂRII RĂBDĂTOARE

 

Aici ne va fi de ajutor orice lucru care ne va face în stare să vedem importanţa acestei calităţi a răbdării, a îndurării voioase. De aceea să observăm şi alte exemple în care acest cuvânt este folosit în Noul Testament. Apostolul Pavel spune: ,,Dar aveţi nevoie de răbdare (îndurare voioasă, statornicie) pentru cadupă ce veţi fi făcut voia lui Dumnezeu (ajungând la ţintă) să puteţi primi făgăduinţa” (Ev. 10:36). Aici, din nou, vedem că testul nu constituie numai de a face voia lui Dumnezeu, ci după ce am atins acest punct, ţinta caracterului în inima noastră, în voinţile noastre (chiar dacă în mod parţial în carnea noastră), trebuie prin îndurare răbdătoare, să stabilim voinţa dreaptă a lui Dumnezeu, ca fiind legea inimii noastre, regula vieţii în toate împrejurările şi condiţiile. Apoi, şi nu până atunci, vom fi în starea de inimă de potrivire pentru Împărăţie. Apostolul Iacov 1:3 zice: ,,Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare (îndurare răbdătoare)”; cu alte cuvinte, dacă credinţa noastră rezistă încercarea ea va produce acest caracter al îndurării răbdătoare; de sigur, pe de altă parte, dacă nu ajungem la îndurarea răbdătoare, aceasta va însemna că credinţa noastră n-a rezistat proba în mod satisfăcător, că nu suntem potriviţi pentru Împărăţie.

Astfel vedem clar că o mare greşeală s-a făcut printre Creştini în general presupunând că religiunea este doar un lucru care poate fi căpătat ca un răspuns la rugăciune, sau datorită frecvenţei la cei îndoliaţi, sau datorită sculării pentru rugăciune, sau ca răspuns la unele cereri umane sau divine – precum cineva ar lua un dolar şi l-ar pune în buzunar. Din contra, căinţa de păcate şi acceptarea lui Christos, în credinţa pentru îndreptăţire, este doar începutul şi nu sfârşitul căii Creştine. Pasul următor este consacrarea, şi acesta la fel, este departe de a fi sfârşitul; este doar începutul în şcoala lui Christos, având numele noastre înscrise ca fiind cei care dorim să fim învăţăcei, şi să fim învăţaţi de Dumnezeu ca să cultivăm roadele şi harurile spiritului. Toate aceste lucruri sunt necesare, dar mai este încă necesar mult mai mult; trebuie să înaintăm şi să înaintăm, nu doar până la ajungerea la credinţă şi iubire, ci de asemenea până la măsura  demonstrării caracterului precum este exprimat în cuvântul Său până la – îndurarea răbdătoare.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: ,,Să alergăm cu răbdare (statornicie voioasă, îndurare răbdătoare) în alergarea pusă înaintea noastră în Evanghelie” (Ev. 12:1). După cum deja s-a observat, în cursă trebuie de alergat cu această statornicie dacă dorim să atingem ,,ţinta”, şi după atingerea ţintei, poziţia poate fi menţinută doar prin harul statorniciei, îndurării răbdătoare, pentruca după ce am făcut toate să putem sta în picioare.

 

CEASUL ÎNCERCĂRII CARE ARE SĂ VINĂ ASUPRA ÎNTREGII LUMI

 

Nu trebuie să înţelegem cuvintele Domnului nostru însemnând că pe toţi cei din poporul Său desemnaţi ca Biserica din Filadelfia El i-a ferit de toate încercările şi ispitele: chiar din contra, că încercările şi persecuţiile au constituit soarta poporului Domnului de-a lungul întregului veac. Apostolul Petru a spus unora din zilele lui: ,,Nu vă gândiţi ca la ceva ciudat, la încercările de foc care trebuie să vă încerce, ca la un lucru straniu (nou) care a venit peste voi” (1 Pet. 4:12). Încercările trebuie să constituie partea tuturor celor care vor să fie ,,învingători”. Cum ar putea ei învinge dacă n-ar avea încercări de învins? Biserica reprezentată ca aparţinând perioadei Filadelfia a avut parte de aceste încercări comune sau generale; dar Domnul a sugerat să-i cruţe de unele încercări anumite care trebuiau să vină asupra întregei omeniri. Noi nu suntem din perioada Filadelfia, ci din cea a Laodicei, care intră în aceste încercări, şi conform înţelegerii noastre acest ,,ceas al încercării” care trebuie să încerce pe toţi oamenii din lume, este deja aici, noi suntem deja în el, şi acesta formează o parte a încercării îndurării noastre.

Dar deşi Domnul nostru nu-i fereşte pe sfinţii Săi din perioada Laodicea de a nu intra în necaz, putem fi siguri că cei care păzesc cuvântul răbdării Luiacum, vor avea puterea Sa păzitoare, după cum le este promis sfinţilor perioadei Laodicea: ,,Eu stau la uşă şi bat; cine aude vocea mea şi deschide, la acela voi intra şi voi cina cu el şi el cu mine”. Aceasta este răsplata specială a acelora care aleargă în alergare cu îndurare răbdătoare în timpul prezent, în timpul perioadei Laodicea; deşi n-a fost privilegiul nostru să scăpăm de ceasul încercării, privilegiul nostru este de a avea binecuvântări speciale contra-balansatoare ca urmare a faptului că trăim în timpul parousiei (prezenţei) Domnului nostru. Putem avea părtăşia Sa, instruirea Sa, distribuirea din partea Sa a hranei spirituale care acum este ,,hrană la timp cuvenit” într-un mod şi într-o măsură în care nimeni din credincioşii perioadelor trecute nu s-a bucurat. Dar după cum ne putem aştepta, această favoare măreaţă este în mod corespunzător compensată prin subtilitatea şi severitatea încercărilor acestui ceas al încercării care vine asupra întregii lumi.

Dacă a fost necesară vreodată îndurarea răbdătoare, acum este acel timp; dacă a fost adevărat vreodată: ,,În răbdare vă veţi stăpâni sufletele”, acum este acest timp. Cei care aleargă alergarea în mod acceptabil, şi care posedă această îndurare răbdătoare, vor fi în stare ,,să stea în picioare în această zi rea” şi nimeni alţii nu vor fi în stare să stea; pentrucă, precum zice Apostolul, încercările de foc ale acestei zile vor încerca lucrarea fiecăruia de ce fel este ea – 1 Cor. 3:13.

Ceasul încercării pare a avea legătură în mod special cu şi testează acest punct al îndurării răbdătoare, şi în rândul întregii lumi civilizate această calitate a îndurării răbdătoare devine tot mai greu de găsit. Indiferent dacă comparăm condiţiile din prezent cu cele de cinzeci de ani în urmă, sau patruzeci, sau treizeci sau douăzeci, sau zece, conform experienţei noastre în această chestiune, vedem că dorinţa de a îndura în general, devine tot mai greu de găsit. Nimeni nu doreşte să îndure nimic – nici pentru cauza dreptăţii, nici pentru cauza lui Christos sau al altcuiva, şi chiar dacă îndurarea este inevitabilă, ea este suportată cu foarte mare nerăbdare, cu foarte mult murmur, faţă de trecut. Şi această tendinţă generală a lumii civilizate spre o ne-îndurare şi nerăbdare, inevitabil îşi are efectul şi influenţa asupra tuturor celor care caută să umble pe calea îngustă, mergând împotriva curentului sentimentului şi obiceiului public; cu cât curentul este mai puternic cu atât mai mare este dificultatea, şi progresul poate fi realizat doar prin harul divin.

Acest har divin necesar ne este garantat prin cunoştinţa planului divin, şi este refuzat celor care nu umblă aproape de Domnul pe urmele lui Isus. Din această cauză observăm o crescută dispoziţie spre nerăbdare, ne-îndurare, printre urmaşii lui Christos declaraţi. Ea stă la baza violenţei mulţimii care în Europa este înnăbuşită de forţa militară, dar care în această ţară se manifestă în repetatele exemple de linşări, etc, care proclamă cu voce tare nerăbdareaca fiind sentimentul în creştere. Aceeaşi condiţie greşită este ilustrată în atacul recent întreprins asupra vânzărilor ilegale de liquior în statul Kansas, în care au participat cei care iubesc dreptatea şi urăsc nelegiuirea, ne discernând instrucţiunile Cuvântului Domnului cu privire la îndurarea răbdătoare a răului, până ce va veni timpul Său pentru corectarea  acestora; – prin stabilirea Împărăţiei, legarea lui Satan, şi supunerea a tot ce este rău.

Cu adevărat ne putem aştepta la creşterea acestui spirit în Creştinătate – a simţământului că în trecut ei au fost prea răbdători, insuficient de agresivi –  că dacă ei ar lua afacerile în mâinile lor proprii lumea de mult ar fi convertită înainte de aceasta. Dar cei care au păstrat cuvântul îndurării răbdătoare, şi care au căutat de la El înţelepciunea de sus necesară, care este mai întâi curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, şi de îndurare răbdătoare, au învăţat că El are un timp cuvenit în care toate scopurile Sale vor fi îndeplinite; şi învăţând acest fapt i-a ajutat în cultivarea îndurării răbdătoarela fel cum şi Domnul lor a îndurat opoziţia răului, răutatea sa, necazul său, minciunile sale, persecuţiile sale – îndurând toate acestea voios, răbdător, ca pentru Domnul – realizând că acesta este programul pe care Domnul nu numai că L-a permis, ci L-a permis având scopuri înţelepte în legătură cu chemarea şi pregătirea ,,micii turme” care vor fi comoştenitori cu Christos, Domnul lor, în Împărăţie.

Apostolul ne sfătuie cu privire la acest ceas al încercării în care deja am intrat. Asalturile şi încercările acestuia vor fi diferite, şi unele din ele vor fi subtile; atât de deceptive încât cei care nu sunt cu totul înrădăcinaţi şi bazaţi pe adevăr vor fi îndepărtaţi de pe fundamentul sigur (răscumpărarea) prin argumentele false şi sofismele celor în privinţa căror lui Satan îi este permis să-i folosească ca agenţii săi în încercarea tuturor celor care locuiesc pe faţa pământului. Printre acestea, nici o încercare nu pare mai subtilă decât cea a Ştiinţei Creştine, care, întreţinută de către puterea Adversarului, este în stare să promită pervertiţilor săi că dacă ei vor afirma un neadevăr şi vor ţinea la acesta, ei vor primi răsplata izbăvirii din anumite suferinţe şi boli, şi cei care nu au învăţat săîndure în mod răbdător orice ar permite providenţa Domnului, vor fi gata să accepte orice uşurare pe care Adversarul o poate aduce atenţiei lor. Şi pe măsură ce ei învaţă să se înşele pe ei înşişi cu privire la suferinţă şi boală şi treptat să pervertească cuvintele de la însemnătatea lor adevărată, aceştia în final devin atât de încurcaţi în minţile lor încât adevărul le apare ca minciună, şi minciuna le apare ca adevărul strălucitor, în orice subiect implicat.

Ei sunt induşi în aceasta parţial prin curioazitate. Pare atât de straniu să auzi pe cineva zicând: ,,Nu există moarte, totul este viaţă! nu există boală, totul este sănătate! nu există rău, totul este bine!”. Aceştia îşi zic: ,,Deşi ştim că acestea sunt afirmaţii inconsistente, totuşi, suntem curioşi să ştim cum le raţionalizează oamenii – care este filosofia lor?” Aceasta este exact ceea ce vrea adversarul – să le atragă atenţia, ca apoi pas cu pas să-i conducă de la o eroare la alta, până ce întregul creier şi conştiinţă sunt răsturnate; răsplătindu-i cu lecuire fizică – mica recompensă! Ei au acceptat întunerecul în locul luminii, şi lumina după aceasta le apare ca întunerec. De ce? Cum? Deoarece, mai întâi, ei nu sunt predispuşi spre îndurare răbdătoare, şi deoarece, în al doilea rând, ei n-ar primi adevărul, în măsura în care-l văd, cu o statornicie potrivită. Ei n-ar primi adevărul în iubire faţă de acesta, şi prin urmare, ar fi  gata să schimbe ceea ce au preţuit prea uşor, sau în folosul căutării de informaţie curioasă, sau în folosul tămăduirii fizice din încercările, care, dacă ar fi îndurate cu bucurie, ar lucra pentru ei mare binecuvântare.

Ceasul încercării nu vine asupra tuturor în acelaşi fel; deoarece toată Creştinătatea nu este pe acelaşi plan de dezvoltare, mintal, moral, fizic, spiritual. Încercarea, aşa cum ea vine asupra Creştinătăţii în general, este ilustrată de către Apostol în scrisoarea sa către Timotei (2 Tim. 3:1-5). El zugrăveşte aici anumite caracteristici ale acestui ceas al încercării, în altă parte numit ,,timp de strâmtorare“ venind asupra lumii; şi din declaraţia sa profetică vedem că egoismul va fi la bază, şi că nerăbdarea va fi arma sa. Apostolul spune: ,,Să ştii de asemenea, că în zilele de pe urmă, vor veni timpuri primejdioase; oamenii vor fi iubitori de sine; zgârciţi, lăudăroşi, mândri, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, nesfinţi, fără dragoste firească, încălcători de înţelegere, acuzatori falşi (stârnitori de certuri), nestăpâniţi (nici chiar sub restricţii, violenţi), sălbatici, dispreţuitori de bine, trădători (în care nu poţi avea încredere, care vor vinde pe cei mai buni prieteni pentru scopuri egoiste), obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar negându-i puterea”.

În scrisoarea sa către Tesaloniceni (2 Tes. 2:9-12). Apostolul ne furnizează ceva mai multe informaţii cu privire la anumite încercări ale acestui ceas al ispitei, care a venit asupra întregii lumi, dar care nu şi-a atins culmea, şi care probabil nu-şi va atinge acea culme în toate privinţele încă câţiva ani, dar care este deja în desfăşurare, cernând, separând – pentru că judecata începe cu casa lui Dumnezeu. El spune, vorbind despre Satan ca principalul instigator al relelor din acest timp prezent, şi în special activ în acest ceas al încercării cu care se va încheia acest veac, că efortul său va fi: ,,cu toată puterea şi semne şi minuni înşelătoare, şi cu toată înşelăciunea nelegiuirii în cei care mor”. Apoi el ne explică motivul de ce va fi aşa, spunând: ,,Deoarece ei n-au primit adevărulîn iubire de el, ca să fie salvaţi. Şi din această cauză Dumnezeu le va trimete o puternică rătăcire ca ei să creadă o minciună, ca să fie condamnaţi toţi cei care n-au crezut adevărul, ci şi-au pus plăcerea în nedreptate”.

Făgăduinţa lui Dumnezeu este temelia pe care este zidit totul la ce sperăm, atât în ceea ce priveşte caracterul, cât şi în ceea ce priveşte gloria viitoare. Să preţuim acest adevăr astfel încât să nu-l compromitem în nici un sens sau în nici o măsură; să împlinim adevărul nu numai în literă ci şi în spirit; în iubire de adevăr, deoarece este veritabil, de asemenea şi pentru că este frumos şi mare. Împlinindu-l astfel vom fi atenţi ca nimeni să nu ni-l prezinte deformat sau pervertit, şi în aceeaşi măsură atenţi ca noi înşine să nu-l tratăm incorect, spre orbirea ochilor noştri proprii ai înţelegerii, şi astfel fiind spre paguba noastră. Să ţinem minte totdeauna importanţa îndurării răbdătoare, ca nu numai să cultivăm harurile caracterului Creştin, şi să le practicăm, ci şi  să primim cu bucurie încercările, persecuţiile sau dificultăţile pe care Domnul nostru le poate vedea potrivit a le permite să vină asupra noastră pentru probarea noastră şi pentru dezvoltarea acestui caracter care după cum El ne explică este de o supremă importanţă, şi fără de care iubirea perfectă nu poate fi atinsă sau menţinută.

 

ÎNCERCĂRILE DEOSEBITE

DÎN TIMPUL PAŞTILOR

 

Cu ani în urmă am tras atenţia asupra faptului că perioada Paştilor a adus asupra Domnului nostru suferinţele şi încercările din Ghetsimani şi de la Calvar, şi că acesta a fost un timp de cernere şi încercare pentru Iuda şi Petru şi pentru toţi urmaşii Domnului, acesta pare a fi un timp când chiar acum îi este îngăduită Adversarului nostru, lui Satan, o permisiune specială de a proba şi verifica poporul Domnului. Şi pe măsură ce înaintăm tot mai mult în acest ,,ceas al încercării care va încerca pe toţi cei ce locuiesc pe faţa pământului”, ne aşteptăm ca aceste lucruri să vină în special asupra ,,casei lui Dumnezeu” – a celor consacraţi.

Din corespondenţă aflăm despre conflictele şi lacrimile şi  rugăciunile multora; – unii din cauza neajunsurilor şi slăbiciunilor lor proprii, şi alţii din cauza slăbiciunilor altora, şi unii din cauza poverilor pământeşti pe care nu le pot doborâ, nici nu le pot pune pe deplin pe Domnul. Dar în timp ce simpatizăm cu aceştia şi sfătuindu-i cât mai bine putem, ne aducem aminte cuvintele Domnului nostru: ,,Binecuvântaţi sunt cei ce plâng acum, căci ei se vor bucura”, şi inima noastră este în mod special preocupată de cei a căror scrisori dau dovadă că sunt în ispită, dar nu-şi dau seama; – cu cei care sunt înghiţiţi de ambiţie sau afaceri sau de alte ,,grijuri ale acestei lumi şi rătăcirile bogăţiilor” – spirituale sau temporale; şi în mod special cu cei a căror iubire faţă de adevăr pare a se răci tot mai mult în loc de a fi tot mai fierbinte cu fiecare an; şi care văd tot mai puţin şi simt tot mai puţin decât ani în urmă. Noi ne spunem nouă înşine, aceştia sunt ca şi apostolii – care dorm în timp ce ar trebui să vegheze şi să se roage, şi ceasul încercării îi va găsi nepregătiţi; în timp ce unii care plâng şi luptă sunt mai mult asemenea Salvatorului nostru în Ghetsimani, şi aceştia ca şi El vor fi întăriţi pentru ceasul încercării.

Nu ne putem ruga Domnului ca să nu permită aceste încercări ale credinţei şi îndurării răbdătoare; deoarece recunoaştem că cei ,,chiar aleşi” trebuie să fie un popor încercat, din cauza însăşi scopului alegerii lor – ca ei să poată fi comoştenitori cu Christos în Împărăţia de mult promisă, pentru a judeca şi binecuvânta lumea în timpul Mileniului. Precum a spus Apostolul: ,,încercările de foc trebuie să vă încerce”. Cerinţa trebuie, din necesitate, este aplicabilă în ceea ce priveşte pe toţi care vor fi gradaţi din şcoala prezentă a lui Christos la o părtăşie în Împărăţia Sa glorioasă, ca ei să treacă examenul.

Ah, dacă doar am putea ţine minte acest gând în mod continuu, cât de mult ne va încuraja aceasta să dorim şi să facem buna plăcere a Domnului – îndurând credincios şi cu bucurie orice ar vedea mai bine să permită iubitorul nostru Învăţător, ştiind că astfel El ne pregăteşte o greutate veşnică de slavă nespus de mare. Din acest punct de vedere:

 

,,Cât de luminoase încercările noastre ar părea!

Cât de scurtă calea noastră de peregrinaj!

Viaţa de pe pământ ca un vis nesigur,

Spulberat de zorile zilei!

 

Atunci pacea, inima mea! şi tăcere limbă!

Fii calm, pieptul meu necăjit!

Fiecare ceas trecând mai mult te pregăteşte,

Pentru odihna cea de veci”.

 

Fie ca fiecare din nou dragi fraţi şi surori, să fim foarte preocupaţi de noi înşine şi unul de altul; şi socotind preţul pus înaintea noastră în evanghelie ca superior la orice altceva, precum spune Apostolul: ,,Să ne temem, ca fiindu-ne lăsată făgăduinţa intrării în odihna Lui, nimeni să nu pară a fi lipsit de ea”. Să iubim atât de mult pe toţi copii Domnului încât bunăstarea lor să fie preocuparea noastră principală, şi aceasta va însemna sănătatea noastră spirituală personală. Totuşi să nu permitem ca iubirea noastră chiar şi pentru fraţi să ne împiedice încrederea noastră în iubirea şi înţelepciunea Domnului cu privire la termenii Săi pentru alegerea Miresei Sale – chiar dacă cernerile vor lua de la noi pe unii a căror părtăşie atât de drag am nutrit-o.

 

,,De ce ar trebui o sarcină neliniştită,

Să-mi apese mintea mea trudită?

Grăbesc la tronul Tatălui meu ceresc,

Şi odihnă dulce am să găsesc”.

Dezvoltarea Caracterului – Smerenia și Blândețea

( si  http://adevarprezent.org/dezvoltarea-caracterului-cunostinta/ )

 

 

  1. Ce importanţă acordă Dumnezeu acestor haruri ale caracterului?

1 Petru 5:5, 6 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dăr har”. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.”

1 Petru 3:4 “Ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”

Ps. 147:6 “Domnul spirijină pe cei blânzi şi coboară până la pământ pe cei răi.”

Ps. 149:4 “Căci Domnul Îşi găseşte plăcere în poporul Său şi va împodobi cu mântuire pe cei blânzi.”

 

Vol. VI, pag. 90, par. 1:

Dumnezeu în mod evident pune un premiu pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică spre model, Isus Cristos — cum S-a smerit şi S-a lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi Petru punctează învăţătura spunând: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin puterea dată de El obţin — odată cu înălţarea — biruinţa la care El îi cheamă.

 

Vol. V, pag. 254, par. 2:

Ce le trebuie acestora — ce ne trebuie nouă şi întregii lumi — este mintea sănătoasă; dar timpul pentru vindecarea generală a bolilor mintale şi fizice a unei lumi întregi prin Marele Medic este Veacul Milenar, când acesta va fi introdus pe deplin; dar veacul acela nu poate fi introdus şi ajutorul şi binecuvântarea lui nu pot veni până la timpul cuvenit. Între timp însă, Biserica Evanghelică chemată obţine, prin Domnul ei şi prin Cuvântul Său, Spiritul Său sfânt — Spiritul minţii Sale care este acelaşi cu mintea sau Spiritul Tatălui. Şi în măsura în care fiecare membru îşi foloseşte privilegiile sale în această privinţă, el va fi ajutat să treacă peste necazurile naturale mintale şi fizice care ne asaltează ca şi pe restul omenirii. Cuvântul Domnului prin apostol ne îndrumă astfel: “Eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine înu potrivit cărnii, ci potrivit noii sale naturiş, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia” (Rom. 12:3). Pentru mulţi este o lucrare de o viaţă să-şi cucerească prea înalta lor apreciere de sine şi să obţină Spiritul unei minţi sănătoase în privinţa talentelor proprii, dar în această muncă de corectare a mândriei lor sunt ajutaţi de cuvintele Învăţătorului, care spune: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Sunt ajutaţi şi de cuvintele apostolului care declară că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har îfavoareş celor smeriţi”. “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 5:5; Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5, 6.

 

Vol. I, pag. 83, par. 2:

Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte asemănători copiilor şi umiliţi — “împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har””. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi Înainte-Mergătorul nostru. Filip. 2:8, 9.

 

R 1920, col. 2, par. 2-4:

Folosirea de către Domnul chiar şi a celor mai slabe unelte, a celor care posedă chiar şi o măsură foarte mică de talent pentru serviciul Său, uneori se dovedeşte a fi o înălţare prea mare, şi ceea ce era o binecuvântare devine un blestem prin mândrie şi slavă deşartă. Aşa este stricăciunea naturii umane şi aşa este subtilitatea Adversarului în dobândirea avantajului, încât chiar textele mai sus citate devin uneori pietre de poticnire pentru mulţi care nu numai că sunt săraci financiar, ci sunt şi deficitari în intelect şi educaţie, şi cărora le lipseşte chiar instruirea în Cuvântul divin. Ei uită că Domnul a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci, îadică acei care erau săraci, sau au devenit săraci ca ucenici ai Luiş” (Luca 6:20); sau, precum relatează Matei (5:3): „Ferice de cei săraci în duh”. Şi ei uită că atât cei ignoranţi cât şi cei învăţaţi, atât cei săraci cât şi cei bogaţi, pot deveni „umflaţi de mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase”. Este trist când vedem pe “vreunul care se socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic” (Gal.6:3), astfel înşelându-se pe sine — dar în special este trist atunci când îi lipsesc chiar noţiunile elementare de educaţie şi de asemănare cu Cristos. Noi credem că modestia şi simplitatea sunt trăsături care trebuie cultivate de către cei bogaţi şi de către cei săraci deopotrivă, care sunt binecuvântaţi cu o cunoştinţă a adevărului, şi că orice „ruşinare a celor tari” trebuie să fie făcută cu blândeţe şi smerenie (Efes. 4:2; 2 Tim. 2:25), şi nu cu spirit combativ sau cu manifestarea satisfacţiei pentru înfrângerea lor.

Mai presus de aproape orice alt lucru, prin urmare, preaiubiţilor, să ne păzim bine smerenia. Numai când suntem mici în ochii noştri, Dumnezeu ne poate folosi în siguranţă pentru noi înşine. Şi totuşi, El nu ne fereşte de toate încercările fidelităţii. Deci, dacă azi Domnul îţi dă puţină înălţare, îţi dă puţină încurajare prin succes în serviciul Lui, primeşte cu umilinţă şi blândeţe, aducându-ţi aminte de propria-ţi nevrednicie şi insuficienţă dacă Domnul n-ar binevoi să lucreze prin tine. Tot aşa, fii gata să primeşti umilirile de mâine, care sunt necesare pentru disciplinarea ta şi pentru echilibrarea adecvată a caracterului tău. Dacă succesul de ieri te face să te nelinişteşti sub umilirea de azi, ai grijă că nu eşti dezvoltat spiritual atât de complet cum ar trebui să fii. Oricare ar fi triumfurile adevărului prin noi, să ne amintim întotdeauna că suntem printre „lucrurile care nu sunt”. Să ne străduim, prin urmare, să ne însuşim experienţa apostolului Pavel, care a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit în mine însumi, în împrejurările în care mă găsesc. Ştiu să fiu smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul îlucrurile acesteaş în Hristos, care mă întăreşte”. Filip. 4:11-13.

În procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său din toate timpurile putem vedea grija Sa pentru ei, păzindu-i de mândrie şi de mulţumirea de sine. Dacă a ales Israelul să fie poporul Său deosebit, El a permis ca ei mai întâi să fie în robie timp de patru sute de ani, şi apoi cu mână tare şi cu braţ întins i-a adunat în ţara făgăduită. Moise, eliberatorul ales, de asemenea a fost de origine modestă. El era încet la vorbire şi avea nevoie de Aaron să completeze acest neajuns. Şi Pavel avea un „ţepuş în carne”, de care Domnul n-a văzut de bine să-l elibereze, deşi de trei ori I-a cerut Domnului să-l îndepărteze; şi Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte îadică, puterea Mea, lucrând prin acest vas de pământ imperfect, va fi mai vădită oamenilor decât dacă vasul ar fi unul perfect şi cizelat. În acel caz oamenii ar putea atribui talentului lui Pavel măreţia lucrării, şi curând ar trage concluzia că deoarce Pavel este numai om, este numai o îndrăzneală din partea lui să-şi asume lucrarea de a învăţa pe alţi oameni etc. Dar dacă se vede că puterea este de la Dumnezeu şi doar lucrează prin Pavel ca unealtă pregătită — smerită, dispusă şi energică — atunci mărturia harului lui Dumnezeu va avea greutate pentru ei: şi aşa a fost.ş”.

 

R 2585-2588 — “Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!” Vezi articolul la pag. 60.

 

R 2700, col. 1, ultimul par.:

Aceasta este o lecţie mare care se aplică nu numai la omul natural, care caută progres în întoarcerea la părtăşie şi armonie cu Dumnezeu, ci în ea este şi o lecţie pentru „noua creaţie” în toată călătoria vieţii — şi anume, dacă favoarea divină este dorită şi aşteptată, ea trebuie căutată; nu în mândrie, nici în încredere în sine, ci în smerenie. Domnul stă împotriva celor mândri, încrezuţi în sine, lăudăroşi, şi Îşi arată favorurile celor smeriţi. Apostolul Iacov la fel atrage atenţia asupra importanţei acestui har al umilinţei, asigurându-ne că nu se poate face progres real pe calea spre Dumnezeu, decât de către cei smeriţi (Iac. 4:10). Şi apostolul Petru, după ce îndeamnă la smerenie, zicând, „Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie”, adaugă: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Pet. 5:5, 6.

 

  1. Deşi Scripturile folosesc cuvintele alternativ, totuşi, strict vorbind, care este deosebirea între smerenie şi blândeţe?

 

R 2585, col. 2, par. 3:

Trebuie să se observe o deosebire clară între a fi sărac în duh şi a fi sărac la buzunar, sau în daruri şi realizări intelectuale. Cu toţii am văzut oameni care erau săraci în aceste sensuri pământeşti, totuşi mândri în duh. Punctul care trebuie observat este că oricare ar fi darurile sau condiţiile noastre financiare şi intelectuale, lucrul acceptabil din punctul de vedere divin este smerenia spiritului. O astfel de dispoziţie este esenţială pentru cei care vreau să primească înţelepciunea care vine de sus — ei trebuie să aibă o apreciere smerită a deficienţelor proprii şi a lipsei de înţelepciune, altfel nu pot primi liber, din toată inima, înţelepciunea pe care Dumnezeu binevoieşte s-o dea în timpul de acum, numai celor care sunt într-o atitudine de inimă ca să o primească. Şi se va vedea de asemenea că această smerenie a minţii este esenţială ca bază pentru spiritul minţii sănătoase — pentru că, cine este oare într-o stare potrivită să gândească drept, rezonabil, nepărtinitor, decât dacă mai întâi de toate are o dispoziţie smerită? Deci trebuie să fim de acord că smerenia este un element primordial în dispoziţia sau mintea lui Cristos.

 

R 2586, col. 1, par. 2:

Al treilea dintre aceste haruri pe care Domnul îl declară binecuvântat este Smerenia, sau, cum am spune noi, blândeţea. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea astfel: „Supunere la voinţa divină; răbdare şi blândeţe din motive morale şi religioase”. Se va observa că există o deosebire mare între această supunere răbdătoare, blândă la voinţa divină, şi blândeţea şi răbdarea obişnuite care adeseori pot fi exercitate doar pentru mulţumirea dorinţelor egoiste. Supunerea răbdătoare la voinţa divină este imposibilă pentru cei care nu au pe listă primul har, o minte smerită: cei mândri şi încăpăţânaţi găsesc imposibil să fie supuşi condiţiilor divine; eul se ridică, le denaturează judecăţile şi le îndrumă greşit conştiinţele până la aşa măsură încât nu pot avea încredere deplină în providenţa divină, ci simt că trebuie să întindă mâna şi să sprijine chivotul.

 

R 1962, col 1, par. 1:

Domnul dă cheia pentru această odihnă în cuvintele — „şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Cu adevărat, secretul odihnei este într-un spirit blând şi smerit. A fi blând înseamnă a cultiva harurile răbdării, supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, încrederii statornice în iubirea Sa, în grija Sa şi în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma cu perseverenţă acest curs prin vorbire de bine sau prin vorbire de rău, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

 

Definiţiile din dicţionar (englez-român):

Smerenie: atitudine umilă, umilinţă, comportare modestă, timiditate.

Smerit: umil, plecat, supus, blând.

Blând: 1. blajin, supus, împăciuitor; 2. sfios, umil.

 

  1. Care este relaţia între smerenie şi cunoştinţă?

Psalmul 25:9 “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.”

 

Vol. VI, pag. 97, par. 2:

Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau sinceritate — să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau “din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” — păcătoşi; că jertfa lui Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta — Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi înţelepciune — înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este — “mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este “pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care “nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios … nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.

 

R 1920 — Vezi articolul la pag. 67.

 

R 2250, col. 2, par. 2:

(4) „Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!” La cine se aplică această făgăduinţă binecuvântată? Desigur la nimeni în afară de „cei aleşi”, Biserica, numiţi mai sus „săraci în duh”, „blânzi”. Aceştia, şi numai aceştia, flămânzesc şi însetează acum după adevăr şi dreptate, în privinţa descoperirii divine asupra oricărui subiect şi afacere a vieţii. Alţii pot fi puţin flămânzi după adevăr, dar curând ei sunt săturaţi — în special când află că adevărul este nepopular şi că, deşi este dulce la gust, mai târziu aduce chinuri amare de persecuţie şi excludere în condiţiile actuale nefavorabile ale lumii. Pentru un număr considerabil onestitatea şi dreptatea sunt cea mai bună politică, într-un grad limitat — în măsura în care opinia publică le susţine; dar după o dreptate, sinceritate şi iubire de adevăr cu preţul persecuţiei, cu preţul ca oamenii „să vă izgonească dintre ei”, numai „turma mică” — cei biruitori flămânzesc şi însetează. „Ei vor fi săturaţi!” Ei vor fi săturaţi pe deplin curând, foarte curând, la „schimbarea” prin “întâia înviere”, când această stare muritoare va fi schimbată în nemurire; când acest corp de carne va da locul unui corp spiritual perfect. Atunci cunoştinţa în parte şi realizarea în parte a dreptăţii vor fi înlocuite cu o cunoştinţă deplină, desăvârşită, atunci „vom cunoaşte deplin cum am fost cunoscuţi şi noi”. Dar chiar şi acum această clasă se bucură de măsuri mult mai mari de cunoştinţă a adevărului şi de experienţe în binecuvântările dreptăţii, decât sunt posibile pentru orice altă clasă.

 

R 2860, col. 2, par. 1:

O lecţie în legătură cu acest subiect, care este aplicabilă la toţi din poporul consacrat al Domnului, este lecţia smereniei. Numai când suntem într-o atitudine smerită a minţii putem căpăta o vedere a lungimilor şi lărgimilor, a înălţimilor şi adâncimilor planului divin. Altminteri în mod continuu am constata că vederea noastră despre Dumnezeu şi despre Cuvântul şi planul Său sunt ascunse de noi. Astfel Domnul declară că El stă împotriva celor mândri şi Îşi arată favoarea celor smeriţi. De aceea, dragi fraţi, în loc să ne gândim că suntem mari, dimpotrivă, să ne amintim că suntem ţărână şi că, aşa cum a spus poetul,

„În locul cel mai înalt acum stau eu,

La picioarele Răscumpărătorului meu;

Nici o bucurie reală în viaţă nu întâlnesc,

Decât pe El minunat să-L servesc”.

 

R 3511, col. 1, par. 6:

Atinge mândria unui om şi îi vei stârni întreaga fiinţă. Prin urmare, binecuvântaţi şi într-o condiţie favorabilă sunt cei smeriţi, cei blânzi şi cei modeşti cu inima. Ei nu numai că sunt mai bine pregătiţi să primească veştile bune despre Împărăţie, ci vor fi şi mai bine pregătiţi să meargă pe urmele Învăţătorului în obţinerea Împărăţiei. Mândria se află în general în eroare şi prin urmare vine deseori în contact cu Adevărul, cum este în acest caz. De fapt n-a fost nimic realmente jignitor în cuvintele Domnului nostru, „Adevărul vă va face liberi”: puterea Adevărului din aceste cuvinte a stârnit mânia ascultătorilor, şi nu vreo duritate sau asprime a sentimentului — expresia le-a rănit mândria.

 

  1. De unde ştim că smerenia este principiul care stă la baza guvernării divine?

Matei 23:12 “Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.”

Iacov 4:6, 10 “Dar El ne dă un har şi mai mare. De aceea zice: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”.” “Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.”

Filipeni 2:7-10 “S-a dăzbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ.”

 

Vol. V, pag. 151, par. 2:

Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, “Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.

 

Vol. V, pag. 423, par. 1:

Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută să-şi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.

 

R 2655, col. 1, par. 2-4:

După ce în mod special porunceşte modestie şi smerenie celor mai avansaţi şi mai capabili din turmă, apostolul, în cuvintele textului nostru, îndeamnă ca fiecare din oile Domnului, în loc de a căuta să fie conducător, în sensul de a fi stăpânitor sau domn sau stăpân, ar trebui să caute să fie supus unul altuia — să asculte cu bucurie şi pe cel mai umil din turmă şi să dorească să cedeze propria sa preferinţă, în măsura în care îi permite raţiunea şi conştiinţa sa. Dacă o Biserică lucrează sub acest spirit, este puţin probabil că va fi sfâşiată de certuri, deoarece fiecare va fi atât de doritor după interesele cauzei şi atât de dispus să se coboare la dorinţele altora, încât nici chiar dorinţa majorităţii nu va fi considerată satisfăcătoare, ci mai degrabă toţi vor căuta, dacă este posibil, să ajungă la o concluzie atât de modificată, încât să întrunească aprobarea aproape sau chiar unanimă.

Apostolul în modul cel mai clar arată că o calitate esenţială pentru o astfel de conduită potrivită din partea Bătrânilor şi din partea tuturor, este smerenia. Cât de frumos este îndemnul lui: „Să fiţi împodobiţi cu smerenie”. Ideea pare a fi că deasupra tuturor celorlalte podoabe ale caracterului, şi care le acoperă pe toate, ar trebui să fie această haină a minţii smerite, dispoziţia opusă mândriei.

Ca să încheie acest argument, apostolul ne aminteşte de principiul în baza căruia Domnul nostru se ocupă de turma Sa şi de toţi — că El dezaprobă mândria şi că toţi care sunt însufleţiţi de mândrie pot fi siguri că Domnul, departe de a-i primi, de a avea părtăşie cu ei, de a-i conduce, de a-i binecuvânta, li se va împotrivi, îi va îndepărta de la El. Deducţia firească este că Domnul astfel împotrivindu­­-li-Se, tendinţa acestora care vin sub influenţa unui spirit de mândrie şi ambiţie nu va fi spre adevăr, nici spre vreun rod şi har al spiritului, ci tot mai departe de acestea. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Haideţi deci, dragi fraţi, spune apostolul, să cultivăm această smerenie pe care Domnul o iubeşte şi o apreciază atât de mult şi promite că o va răsplăti. Să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la timpul potrivit.

 

  1. Ce înseamnă a fi “împodobit cu smerenie”?

1 Petru 5:5 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”

 

R 2655, col. 1, par. 3:

Apostolul în modul cel mai clar arată că o calitate esenţială pentru o astfel de conduită potrivită din partea Bătrânilor şi din partea tuturor, este smerenia. Cât de frumos este îndemnul lui, „Să fiţi împodobiţi cu smerenie”. Ideea pare a fi că deasupra tuturor celorlalte podoabe ale caracterului, şi care le acoperă pe toate celelalte, ar trebui să fie această haină a minţii smerite, dispoziţia opusă mândriei.

 

  1. Este posibil să avem prea mare smerenie?

 

Vol. V, pag. 255, par. 3:

Astfel şi cei care sunt prea umiliţi (prea lipsiţi de încredere în sine) ca să realizeze ceva în viaţă, sunt încurajaţi, ridicaţi şi făcuţi folositori pentru ei înşişi şi pentru alţii, prin acelaşi Spirit al adevărului care mustră şi corectează pe cei prea încrezători, ambiţioşi, conştienţi de sine, mândri. Primii sunt încurajaţi prin asigurările de ajutor divin; iar ultimii sunt înfrânaţi, moderaţi, aduşi în supunere şi învăţaţi în legătură cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor pentru ei: după cum spune apostolul: “Dacă cineva îîncrezătorş socoteşte că ştie ceva îprin propria înţelepciuneş, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Cor. 8:2). Să ne amintim însă că transformările caracterului nu vin prin aceea că zicem Doamne, Doamne, nici prin aceea că avem o Biblie în posesie, nici prin aceea că ne alăturăm unei organizaţii omeneşti numită biserică, ci prin aceea că ne alăturăm lui Cristos şi primim de la El Spiritul Cuvântului Său, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei, Spiritul unei minţi sănătoase — Spiritul sfânt al Său şi al Tatălui.

 

  1. Care elemente ale caracterului sunt în opoziţie directă cu smerenia?

1 Petru 5:5 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”

Proverbe 3:34 “Desigur, El Îşi bate joc de cei batjocoritori, dar dă har celor smeriţi.”

Proverbe 6:16-19 “Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul fals care spune minciuni şi cel care stârneşte certuri între fraţi.”

 

R 2204, col. 1, par. 5, 6:

Dragostea perfectă este smerită — „nu se laudă”. Ea nu trâmbiţează înaintea sa. Faptele sale bune nu sunt făcute pentru a fi văzute de oameni, ci ar fi făcute exact la fel şi dacă nimeni nu le-ar vedea sau cunoaşte în afară de Dumnezeu. Ea nu se laudă nici cu cunoştinţa ei, nici cu favorurile ei, ci în smerenie recunoaşte că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl; şi pentru fiecare îndurare este recunoscătoare. Adevărat a zis cineva, că „Dragostea îl scuteşte pe om de a se face de râs printr-o purtare plină de importanţă, şi prin aceea că se vâră într-o poziţie care îi trădează incompetenţa”.

Dragostea perfectă este amabilă — „nu se poartă necuviincios”. Mândria este rădăcina din care cresc în mare parte conduita necuviincioasă şi grosolănia atât de obişnuite la cei care se cred cineva,  intelectual sau financiar. Dragostea perfectă, dimpotrivă, dezvoltă amabilitatea împreună cu umilinţa. Un om cugetător a spus: „Politeţea a fost definită ca dragoste în lucruri mărunte. Curtoazia se spune că este dragoste în lucruri mici. Unicul secret al politeţii este a iubi. Un gentleman îdomnş este acela care face lucrurile cu gentileţe, cu dragoste”.

 

R 2060, col. 2, punctul 7:

Nimic nu este mai periculos pentru un copil al lui Dumnezeu decât încrederea în sine: ea opreşte calea spre progres şi spre reformarea adevărată a inimii, şi împiedică utilitatea adevărată pentru alţii şi în special utilitatea în serviciul lui Dumnezeu; deoarece Cuvântul Său declară: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.

În locul încrederii în sine, înţelepciunea dictează o neîncredere în sine, aducându-şi aminte de slăbiciunea şi imperfecţiunile sale, şi corespunzător mai mare reverenţă pentru Dumnezeu şi încredere în El, care mai mult decât orice ne va întări şi ne va ajuta să ne depărtăm de răul stării noastre decăzute.

R 2450, col. 2, par. 3:

Sentimente de rivalitate, ceartă şi slavă deşartă par în special să împresoare pe oricare din poporul Domnului care posedă un anumit grad de talent sau capacitate sau o situaţie onorabilă în viaţă, şi în special pe aceia care se află în poziţii influente în Biserică; şi în timp ce aceştia, prin urmare, trebuie să fie în mod special în gardă împotriva acestei împresurări a trupului, nu trebuie uitat faptul că, aşa cum a spus cineva, „Există o mândrie care priveşte în sus cu invidie, precum şi o mândrie care priveşte în jos cu dispreţ”. Urmaşii Domnului trebuie să ţină minte că mândria la orice persoană, în orice stare, în privinţa oricărei chestiuni, este extrem de condamnabilă în ochii lui Dumnezeu şi Îi este neplăcută. „Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” De aceea, toţi cei care voiesc să rămână în dragostea Domnului trebuie să fie foarte atenţi în această privinţă — să se păstreze foarte smeriţi, foarte umiliţi în conduită, şi în special în minte. Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5.

 

R 3114, col. 2, par. 2:

“Cel care nu-şi dedă sufletul la deşertăciune … .” îPs. 24:4ş ­— Mândria este o urâciune pentru Domnul şi pentru toţi cei care se împărtăşesc din spiritul Său. Este o buruiană care odată ce i se permite să prindă rădăcină în inimă, curând va scoate afară orice har. Psalmistul spune: „Urăsc gândurile deşarte”; şi aşa ar trebui să fie şi sentimentele noastre. Harul smereniei, al blândeţii, este unul dintre cele mai frumoase care pot împodobi caracterul. El are o apreciere cumpătată a însuşirilor personale, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, ci caută să-şi exercite talentele, nu pentru mândrie şi slavă deşartă, ci pentru bucuria de a face bine. Este modest, neprefăcut şi sincer, atât în privinţa aprecierii însuşirilor proprii, cât şi ale altora. Ce mângâiere şi plăcere se află în tovărăşia celor stăpâniţi de un astfel de spirit!

 

R 3231, col. 1, par. 1:

Goliat ar putea în mod potrivit reprezenta mândria, susţinută de o oştire de deşertăciuni lumeşti. Unul dintre chinurile severe ale Noii Creaţii este cucerirea iubirii pentru spiritul lumesc aflat sub conducerea mândriei. Mândria lumească este o provocare pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru ascultarea de El, şi numai cei care au mare curaj şi încredere deplină în Domnul pot să învingă acest uriaş. Este necesar de asemenea ca biruinţa să fie completă — ca mândria să fie complet umilită, omorâtă, astfel încât niciodată să nu se mai poată ridica spre a ne nimici. Aceasta este o luptă individuală şi unica armă potrivită împotriva acestui uriaş este pietricica din pârâu, mesajul Domnului, care ne arată ceea ce este plăcut şi acceptabil în ochii Lui, şi care ne asigură că cel care se smereşte va fi înălţat, iar cel care se înalţă va fi smerit. Precum exprimă poetul: „Unde lăudăroşia se sfârşeşte, demnitatea adevărată începe”.

 

  1. Ce lecţii putem învăţa din exemplul de smerenie al lui Isus?

Filipeni 2:8 “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

 

Vol. V, pag. 111, par. 1, până la pag. 112:

(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce i-ar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.

Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie să-şi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. “Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă “să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

Vol. V, pag. 423, par. 1:

Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută să-şi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.

 

R 2201, col. 2, par. 3, 4:

Cuvintele Domnului nostru către Petru, „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine”, cu certitudine implică faptul că spălarea era mai mult decât o simplă ceremonie — mai mult şi decât o simplă expresie a umilinţei, aşa cum ne vom strădui să arătăm. Totuşi, principiul ar trebui să-şi păstreze valoarea în orice timp şi în orice împrejurare: că orice serviciu util ce poate fi făcut unui membru confrate al corpului lui Cristos, oricât ar fi de umil sau neînsemnat, să fie făcut ca pentru Domnul.

După ce terminat acel serviciu, Învăţătorul a explicat semnificaţia lui. El le-a arătat un exemplu (1) de umilinţă, prin aceea că a fost dispus să facă şi cel mai umil serviciu pentru cei care erau cu adevărat ai Lui; (2) spălarea a fost o ilustraţie a unui mare adevăr, şi anume, că deşi erau deja curăţiţi de către Domnul — îndreptăţiţi liber de toate lucrurile, prin credinţă în El — existau încă anumite întinări care se vor lipi de ei, de fiecare, atât timp cât vor fi în lume, de la contactul cu relele ei şi prin asalturile ei. În timp ce spălarea generală (îndreptăţirea) rămânea valabilă în orice timp, totuşi ei aveau nevoie mereu (în mod figurat) să-şi spele picioarele unul altuia — prin „spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efes. 5:26). Aceasta însemna să vegheze reciproc la binele lor; să se păstreze unul pe altul curaţi, sfinţi, puri, şi să se ajute unul pe altul în învingerea încercărilor, ispitelor şi asalturilor lumii rele actuale — care se ridică din cele trei surse ale ispitei: „lumea, trupul şi diavolul”.

 

R 2228, col. 1, par. 3, până la sfârşit.  Vezi fragmentul la pag. 69.

 

R 2450, col. 1, par. 3 şi col. 2, par. 2:

Cei care au interpretat că această spălare semnifică o ceremonie asemănătoare cu ceremonia simbolică a Cinei de Amintire şi cu ceremonia simbolică a Botezului, sunt, credem noi, în eroare. Se pare că nu este nimic simbolic în ea. Este doar o ilustraţie a principiului smereniei care trebuie să însoţească fiecare afacere a vieţii. Dacă vreunii din poporul Domnului au nevoie de spălare, sau au nevoie de orice alt ajutor de un caracter umil, fraţii lor să-i servească bucuros şi cu dragă inimă; şi oricine posedă Spiritul Domnului va face cu siguranţă un astfel de serviciu; dar a insista, cum fac unii, ca fiecare din poporul Domnului să-şi spele mai întâi propriile picioare şi să le cureţe, şi apoi să-şi spele picioarele unul altuia ceremonial, este contrar exemplului Său, pe care El ne învaţă să-l urmăm. Exemplul a fost un serviciu, şi nu o inconvenienţă şi o ceremonie.

Toţi cei care sunt cu adevărat urmaşii Domnului să dea mare atenţie şi să urmeze cu exactitate adevăratul exemplu al spiritului Învăţătorului, de smerenie, umilinţă şi serviciu faţă de membrii corpului Său. Toată ideea este conţinută în cuvintele Sale: „Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel care l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri îdacă apreciaţi aceste principii care se aplică la toate afacerile vieţiiş, ferice de voi dacă le faceţi îdacă trăiţi conform acestei reguli, iubindu-vă şi slujind unul altuiaş.” Vers. 16, 17.

 

R 3495, col. 2, ultimul par.:

O femeie samariteană a venit la fântână după apă în timp ce Isus Se odihnea acolo, şi relatarea despre discuţia Domnului nostru cu ea constituie una dintre cele mai remarcabile prezentări ale adevărului divin găsite în Evanghelii. Este vrednic de observat că în atâtea ocazii Domnul nostru a spus lucruri remarcabile unor oameni nu atât de remarcabili şi în împrejurări nu foarte remarcabile. Există o încurajare în aceasta pentru toţi urmaşii Săi: într-adevăr, găsim că pe tot parcursul Veacului Evanghelic Domnul a comunicat în principal cu cei umili — „nu sunt mulţi înţelepţi … nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”. “N-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei?” Atunci, deoarece prin harul lui Dumnezeu am auzit vocea divină anunţând pace prin Isus Cristos, să ne bucurăm, dar să ne simţim şi smeriţi, amintindu-ne că El ia din lucrurile de jos ale lumii pentru a face din ele pe cele nobile, care Îi vor reflecta slava şi Îi vor vesti lauda toată eternitatea ca semne ale harului Său.

 

  1. A fost smerenia caracteristică apostolilor?

Efeseni 3:8 “Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc printre neamuri evanghelia bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos.”

 

R 1885, col. 1, par. 5:

Apostolul a făcut o apreciere smerită, cumpătată a stării şi puterii sale spirituale. El nu s-a simţit umflat de mândrie pentru că era un vas ales al Domnului ca să-I ducă numele înaintea neamurilor. El nu s-a considerat Marele Apostol, şi nici nu s-a lăudat în vreun fel. Şi atât de departe a fost el de a se mândri cu realizările sale spirituale, încât cu umilinţă i-a reamintit bisericii de posibilitatea de a fi el însuşi dezaprobat, chiar după ce a predicat altora, dacă nu continua să stea ferm în integritatea sa şi să crească în har (1 Cor. 9:27). Şi în timp ce Îl prezenta pe Cristos înaintea lor ca puterea lui Dumnezeu şi ca înţelepciunea lui Dumnezeu, şi ca modelul care să fie imitat de ei, a declarat smerit că împreună cu ei se străduia să urmeze modelul, pe Cristos, încrezându-se numai în meritul jertfei Sale ca să-i compenseze neajunsurile. Astfel el era scutit de cea mai mare piedică pentru dezvoltarea spirituală — mulţumirea de sine; căci, dacă cineva crede că a atins o stare spirituală satisfăcătoare, chiar din acel moment poate considera începutul declinului său spiritual. Nici o realizare actuală nu poate fi mulţumitoare pentru un urmaş sincer al lui Cristos care se străduieşte serios să copieze modelul desăvârşit. Numai dacă întoarcem privirile de la Cristos putem fi mulţumiţi cu noi înşine; pentru că, având în faţă întreg modelul, se descoperă întotdeauna defectele noastre. Şi dacă în mândria inimii le pierdem din vedere, ele devin şi mai vădite în ochii altora. Creştinul să-şi găsească satisfacţia numai când îşi dă seama că el creşte necontenit în asemănarea lui Cristos. Ca şi apostolul, să se gândească, nu la aceea că deja a ajuns, nici că este deja perfect, ci că este încă în alergare şi face progres spre ţintă. Şi fără îndoială faptul că apostolul considera că nu a ajuns la perfecţiune şi că era încă supus slăbiciunii, l-a făcut să caute harul Domnului, l-a menţinut întotdeauna într-o atitudine smerită a minţii şi l-a făcut compătimitor în privinţa slăbiciunilor şi greşelilor altora. Cei care devin mândri şi încrezuţi se silesc să scoată firul de praf din ochiul fratelui şi uită bârna din ochiul lor.

 

R 2826, col. 1, par. 3-5:

Să observăm simplitatea introducerii apostolului în această carte minunată. El n-a scris titlul cărţii aşa cum apare în Bibliile noastre — „Descoperirea Sfântului Ioan Teologul” — adică Descoperirea Sfântului Ioan, Doctor în Teologie. Din contră, Ioan n-a pretins onoare pentru descoperire; n-a fost a lui, ci, aşa cum explică lămurit, a fost de la Domnul nostru Isus Cristos — şi Lui de la Dumnezeu Tatăl. N-a fost nici chiar pentru Ioan în vreun sens special, ci, aşa cum el iarăşi declară, pentru „robii” lui Dumnezeu, dată prin „robul Său Ioan”. Această simplitate, comună tuturor apostolilor, ni-i recomandă ca oameni smeriţi — tocmai felul de oameni pe care trebuie să ne aşteptăm să-i folosească Domnul nostru ca slujitori şi mesageri speciali pentru poporul Său. Simplitatea apostolică este în contrast izbitor cu pompa majorităţii celor care pretind a fi elevii şi confraţii lor slujitori, şi care îşi găsesc plăcerea în titlurile de „Reverend”, „Preacuvios”, „Sfinţia Sa”, „Doctor în Teologie” etc. Şi în măsura în care spiritul lumii este înăbuşit de spiritul lui Cristos — şi în măsura în care poporul Domnului este zelos în căutarea şi găsirea „cărărilor celor vechi” (Ier. 6:16), în acea măsură aceste titluri omeneşti, care înseamnă atât de mult pentru lume şi pentru Babilon, ajung să apară zadarnice, nepotrivite, amăgitoare.

În loc să-şi adauge titluri mari şi lăudăroase la numele său, ca Reverend, Episcop, Supraveghetor al tuturor Bisericilor din Asia Mică, îl găsim pe Ioan că se prezintă ca „Fratele Vostru”, tovarăş al tuturor sfinţilor în necaz şi în Împărăţie şi în îndelunga răbdare a lui Isus Cristos. El a fost părtaş cu Cristos, ca membru al corpului Său, în necazurile Sale, în răbdarea Sa durabilă, şi în perspectivă comoştenitor în Împărăţia Sa, şi în toate acestea a fost fratele tuturor confraţilor ucenici, părtaşi la aceleaşi suferinţe şi în viitor la aceeaşi glorie. Se înţelege în general că Ioan deja fusese aspru persecutat, şi că pe timpul acestei viziuni el era în exil pe mica insulă din Marea Mediterană, numită Patmos — o insulă penală unde condamnaţii erau folosiţi la exploatarea marmurei etc. Totuşi Ioan, cu remarcabilă modestie, trece nu doar peste serviciul său anterior pentru adevăr, care-i cauzase persecuţia, ci de asemenea trece cu uşurinţă peste persecuţie în sine, menţionând numai că el era pe insula Patmos din cauza fidelităţii sale pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia că Isus era Cristosul.

Această simplitate, această lipsă de lăudăroşenie atât de remarcabilă în scrierile tuturor apostolilor, îi recomandă pe ei şi cuvintele lor atenţiei noastre, şi îi indică a fi în slujire nu pentru mulţumirea vanităţii, sau pentru a căuta răsplăţi pământeşti de vreun fel, ci numai ca slujitori ai lui Dumnezeu, care şi-au găsit plăcerea în a face voia Lui şi a spune veştile bune, până la totala ignorare de sine, exceptând doar ocaziile când menţionarea persoanei lor putea fi necesară şi utilă Bisericii. Toţi urmaşii Domnului fac bine să remarce această caracteristică a Învăţătorului şi a celor pe care El i-a ales în mod special să fie urmaşii Lui şi exemplele noastre. În măsura în care obţinem spiritul Domnului, acesta se va manifesta în mod asemănător în sentimentele şi conduita noastră.

 

Vol. VI, pag. 210, par. 2, până la pag. 212, par. 1:

Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privinţă, că, “ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”; şi “Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării” — Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapte 10:39-42.

Însărcinarea apostolică

Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că “voi toţi sunteţi fraţi” şi că “unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar să-şi întăreascăchemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip nu “intrau în Împărăţie”. Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire — părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.

Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu — ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor — aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet când zice: “Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi … să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.

 

  1. De ce este smerenia o caracteristică esenţială la un Bătrân?

1 Timotei 3:6 “Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina Diavolului.”

 

Vol. VI, pag. 246, par. 2:

În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să servească pe alţii conform talentelor sale — conform capacităţilor sale — şi ca fiecare să fie destul de modest, destul de smerit, “să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate”, conform valorii reale a talentelor pe care Domnul i le-a acordat. Şi nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc. Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoştinţă de smerenie, ca fiind una din calităţile esenţiale pentru funcţia de bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin urmare doi fraţi par să fie la fel de talentaţi, dar unul este ambiţios şi îndrăzneţ, iar celălalt smerit şi timid, Spiritul Domnului, care este spiritul înţelepciunii şi al minţii sănătoase, ar învăţa pe poporul Domnului să aprecieze pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl favorizează în mod deosebit şi vrea ca ei să-l pună în locul mai proeminent de serviciu.

 

Vol. VI, pag. 251, par. 2:

Citim: “Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. “Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

 

Vol. VI, pag. 278, par. 4:

Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase numite “cler” şi “laici”. Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil — proporţional cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân — smerenia şi recunoaşterea unităţii Ecclesiei ca trup al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.

 

Vol. VI, pag. 296, par. 1, 2:

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — “Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). “Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.

Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.

 

R 3278, col. 1, par. 3:

Smerenia împăratului este frumos indicată prin declaraţia sa: „Eu nu sunt decât un tânăr, nu ştiu să ies şi să intru”, şi totuşi el se afla în mijlocul poporului Domnului, centrul sau capul naţiunii — deşi se simţea incapabil de o administrare potrivită a acestor slujbe înalte şi pline de responsabilitate. El nu a spus „poporul meu”, ci „poporul pe care l-ai ales”. Vrem să le sugerăm aici o lecţie unora dintre bătrânii turmei Domnului, care, după obiceiul babilonienilor, au tendinţa să vorbească despre adunările cărora le sunt slujitori, ca „poporul meu”, „turma mea”, „biserica mea”. Ei probabil nu-şi dau seama cât de nepotrivite sunt astfel de expresii; că, dacă Israelul natural a fost poporul Domnului, pe care El l-a ales, cu cât mai mult Israelul antitipic trebuie să fie considerat şi să se vorbească despre el ca poporul Domnului, turma Domnului. Însuşi faptul că cineva ar numi adunarea poporului Domnului ca a lui proprie, indică o stare periculoasă a minţii şi o tendinţă de a fi încrezut, înfumurat, dăunător, păgubitor pentru interesele Sionului spiritual. Cei care au o astfel de tendinţă a minţii să se corecteze cu post şi rugăciune, poate că fărădelegea lor va fi iertată de Domnul şi vor fi feriţi de poticnirea în siguranţa de sine pe mai departe. Şi turma Domnului de peste tot trebuie să fie promptă în a respinge orice astfel de stăpânire sau control omenesc. Nereuşita de a discerne repede şi de a respinge în mod potrivit o astfel de siguranţă de sine din partea conducătorilor, este un indiciu că turmele pe care ei le slujesc nu apreciază pe deplin şi nu se bucură de libertatea cu care Cristos este bucuros să-i facă liberi pe toţi cei care sunt cu adevărat oile Sale şi care Îl recunosc ca Păstorul lor principal.

 

  1. De ce trebuie soţii să cultive şi să exercite smerenie?

Efeseni 5:25 “Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

 

Vol. VI, pag. 497, par. 1:

Poziţia de cap în familie, astfel exercitată în promovarea binelui celor care sunt în grija sa pentru îndrumare, sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în timp ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora din aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale trebuie să fie suplimentate de celelalte însuşiri care prin natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în măsura în care are “spiritul chibzuinţei”, va dori ajutorul soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei, compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.

 

  1. Cum pot soţiile să exercite smerenie?

Efeseni 5:22-24: “Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor în toate.”

 

Vol. VI. pag. 500, par. 2:

Soţia în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie; şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar, voi căuta să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l ridic, să fac din el un om nobil şi să-i măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria mea sub legământul de căsătorie — ea va fi făcută cu credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine; şi menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a face vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o manieră blândă, potrivită pentru un ajutor. Aşteptarea mea este că nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i va da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe care eu voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care la început părea atât de dezavantajoasă va putea avea ca rezultat, prin harul Domnului — urmând instrucţiunile Domnului — aducerea amândurora mai aproape de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.

 

  1. De ce este important să-i învăţăm pe copiii noştri blândeţea şi smerenia?

Ţefania 2:3 “Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mânieiDomnului.”

 

Vol. VI, pag. 555, par. 1:

Există doar o promisiune care pare să se menţină în acel timp de necaz, iar aceasta pare să fie generală, aplicabilă tuturor celor care sunt smeriţi şi care iubesc dreptatea. Această clasă ar trebui să includă pe toţi copiii maturi ai consacraţilor, care au fost învăţaţi corect în învăţătura Domnului, instruiţi corect din Cuvântul Lui. Promisiunea spune: “Căutaţi dreptatea! Căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. Ţef. 2:3.

 

R 1963, col. 2, par. 2-5:

Tendinţa tuturor în timp ce se apropie furtuna, va fi să caute adăpost, protecţie, sub munţii cei mari (împărăţii) şi în stâncile societăţii (sistemele de binefacere) (Apoc. 6:15-17); şi mulţi vor fugi de la sate la oraşe. „Biruitorii” care vor „scăpa de toate acestea care se vor întâmpla” în lume (Luca 21:36) vor fugi într-adevăr la munte, Împărăţia Domnului, şi vor fi în siguranţă, dar alţii nu vor putea ajunge la ea. „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată” etc. Ps. 24:3-6.

Dar, văzând că toate eforturile oamenilor de a se ascunde „de mânia Mielului” când va fi venit ziua cea mare a mâniei Sale vor fi zadarnice, cel mai bine ar fi ca sfinţii să nu facă un astfel de efort să-şi ascundă copiii, ştiind că ar fi o nechibzuinţă. Necazul vine să răstoarne păcatul şi orice sistem şi lucru fals; şi lecţiile pe care le aduce se vor dovedi benefice pentru omenire în general, zdrobindu-le idolii şi curăţindu-le inimile. Dacă copiii şi prietenii noştri au nevoie de curăţire, noi să nu dorim ca ei să scape de ea. Dacă nu au nevoie de ea, putem fi siguri că Domnul va permite ca membrii glorificaţi ai corpului Său, Biserica Sa, să aibă grijă de copiii şi de prietenii lor în timpul acelui necaz şi să-i apere de tot ceea ce n-ar fi spre folosul lor. Ce am putea cere mai mult decât aceea de a fi protectorii lor care-i slujesc, cu mult mai capabili să-i ajutăm decât dacă am fi cu ei în carne?

Cea mai bună pregătire pe care părinţii o pot face pentru copiii lor este să le dea, prin învăţătură şi exemplu, o instruire credincioasă în dreptate. Să ne amintim că „Începutul înţelepciunii este frica îreverenţaş de Domnul”. Începeţi aşadar să-i instruiţi în privinţa planului de mântuire, planul veacurilor. Când vor ajunge la o apreciere adevărată a înţelepciunii, dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu, aceasta le va da vederi mai largi şi mai adevărate în legătură cu dreptatea şi iubirea, atât în privinţa propriei lor conduite cât şi faţă de semenii lor. Învăţaţi-i blândeţea, smerenia şi nechibzuinţa mândriei şi aroganţei. Învăţaţi-i generozitatea gândirii şi cum să fie fericiţi cu puţin, amintindu-le adesea că evlavia cu mulţumire reprezintă adevăratele bogăţii. Amintiţi-le cuvintele Domnului: „Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). Cei bogaţi în aceste bogăţii nesigure din această lume şi cei mândri, fie săraci fie bogaţi, şi toţi cei care fac răul vor suferi în mod deosebit. Comparaţi Mal. 4:1; Iac. 5:1-6.

În decursul timpului de necaz, pentru prima dată în istoria lumii, va fi un premiu pentru smerenie, răbdare, iubire, blândeţe, bunătate. (Totuşi, înainte de a sosi acea etapă a necazului, înainte de a cădea Babilonul, va fi un necaz diferit asupra unei „mulţimi mari” a celor care nu sunt învingători, care vor fi aspru loviţi de Babilon, care pentru un timp va avea o creştere a puterii. Observaţiile anterioare nu se aplică la această clasă care va trece prin necaz mare. Întrucât servirea celor săraci şi care suferă în minte şi în trup este un mare privilegiu, noi să ne străduim ca astfel să ne instruim copiii, încât atunci când va veni necazul, ei să fie în stare şi dispuşi să-i povăţuiască pe alţii spre dreptate şi spre evitarea luptei carnale, mai degrabă decât să se gândească în mod egoist doar la propria lor siguranţă. Copiii să fie încurajaţi la o aşa stabilitate de caracter, în combinaţie cu credinţa în Dumnezeu, încât, sub orice presiune, să procedeze după o concepţie înaltă de nobleţe.)

 

R 2021, col. 1, par. 1, 2:

“Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). Aceasta este singura conduită sigură. Cei care caută acum potrivit acestei îndrumări, pot încă să-şi asigure chemarea şi alegerea şi să fie printre „biruitori”, care vor „scăpa” de lucrurile ce vin asupra lumii. Cei care nu „scapă”, ci se găsesc în marele necaz, nu pot urma un alt sfat mai bun — ei pot fi ascunşi sau protejaţi cel puţin de o măsură de necaz.

Prin urmare, decât să căutăm un loc de siguranţă (care nu poate fi găsit) pentru noi înşine şi pentru copiii noştri, mai bine să căutăm să ne aducem pe noi şi pe ei înstarea de siguranţă descrisă mai sus, prin supunere de inimă la serviciul înţelept pus înaintea noastră.

 

  1. Ce făgăduinţe scripturale sunt date celor blânzi şi smeriţi?

 

  1. Ce ilustraţii şi exemple remarcabile de blândeţe şi smerenie găsim în Biblie?

Matei 11:28-30 “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Numeri 12:3 “Dar bărbatul Moise era foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.”

Matei 8:8 ““Doamne”, a răspuns sutaşul, “nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci spune numai un cuvânt şi robul meu va fi vindecat!””

Ioan 13:1-17 “Însă înainte de sărbătoarea Paştilor, Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.” Petru I-a zis: “Niciodată nu-mi vei spăla picioarele.” Isus i-a răspuns: “Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” “Doamne”, I-a zis Simon Petru, “nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!” Isus i-a zis: “Cine are trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vândă; de aceea a zis: “Nu toţi sunteţi curaţi.” După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: “Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi “Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picoarele unii altora; căci Eu v-am dat un exemplu, pentru ca aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi. Adevărat, adevărat vă spun, robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.”      

 

R 2903, col. 2, par. 2, 3:

Dacă pe când era copil Moise a fost remarcabil şi atractiv, astfel încât Ştefan îl numeşte „frumos”, sau “frumos înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 7:20), ceea ce înseamnă delicat, elegant, şi dacă este adevărat, după cum zice Iosefus, că acei care-l întâlneau în timp ce era dus de-a lungul străzilor îşi uitau afacerile şi stăteau nemişcaţi pentru a-l privi, putem bine presupune că instruirea sa timpurie de către părinţi evlavioşi, în educaţia şi sfatul Domnului, şi instruirea sa ulterioară „în toată învăţătura egiptenilor”, ca fiu adoptiv al monarhului — rezultatul trebuie să fi fost un bărbat foarte nobil, rafinat şi frumos. Şi totuşi, ciudat cum ar părea, cu toate aceste realizări prin natură şi educaţie, el este descris ca fiind „mai blând decât orice om de pe faţa pământului”. Cine se poate îndoi că tocmai această calitate a smereniei i-a fost în mare parte insuflată de sărăcia părinţilor şi de supunerea lor la robie, şi de sentimentele smerite inspirate de faptul că ei l-au consacrat Domnului la naşterea lui? Este sigur că foarte rar cei care sunt copii naturali de prinţi şi de conducători sunt smeriţi. Totuşi această smerenie a fost încă o caracteristică esenţială pentru Moise în calitate de conducător al poporului Domnului. Aşa cum a fost, găsim că acei patruzeci de ani în care a avut de-a face cu israeliţii în pustie, în calitate de conducător al lor şi mijlocitor al legământului lor cu Dumnezeu, atât de mult au biruit smerenia lui Moise încât a fost împiedicat să intre în ţara făgăduită, fiindcă şi-a atribuit sieşi, în loc să-I atribuie lui Dumnezeu cinstea de a scoate apă din stâncă, zicând: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” — lovind stânca.

Ţinând cont de toate împrejurările, trebuie să gândim că este foarte remarcabil faptul că un bărbat cu adevărat atât de însemnat şi care a ocupat o poziţie atât de înaltă pentru aşa o durată de timp, să fi învins îngâmfatul „duh al domnitorilor” în care a fost crescut şi să-şi fi păstrat smerenia cu o excepţie atât de mică, chiar până la sfârşitul misiunii sale. Ne putem întreba pe bună dreptate, care ar fi fost rezultatul dacă Dumnezeu ar fi ales drept conducător al Israelului un bărbat care era din fire arogant şi mândru, sau vreun alt bărbat, nu unul care era într-adevăr foarte smerit. Nimeni altul decât un caracter smerit n-ar fi putut să reziste la o astfel de tensiune, cum atât de admirabil şi credincios a suportat Moise. Există aici o lecţie pentru poporul Domnului. Mijlocitorul Noului Legământ, Isus, a fost de asemenea blând şi smerit cu inima, şi cei pe care Dumnezeu îi cheamă acum din lume să fie comoştenitori cu Isus, membri ai corpului Său — ca marele antitip al lui Moise pentru a scoate omenirea din robia păcatului şi a lui Satan — aceştia toţi trebuie să aibă asemănarea cu Domnul şi Capul lor în această calitate a blândeţii, dacă vreau să ajungă la înălţimea caracterului Său general în alte privinţe. Facem bine să ne amintim mereu porunca apostolului: „Să ne smerim deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să ne înalţe” — astfel încât să fim potriviţi pentru moştenire, pentru Împărăţie.

 

  1. Daţi sugestii în privinţa celor mai bune metode pentru obţinerea şi cultivarea acestor haruri importante.

 

R 1962, col. 1, par. 1:

Domnul ne dă cheia pentru această odihnă în cuvintele — „învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Într-adevăr, într-un  spirit blând şi liniştit este secretul odihnei. A fi blând înseamnă a cultiva darurile răbdării, ale supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, ale încrederii statornice în iubirea şi grija Sa, în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma cu perseverenţă această cale prin reputaţie bună sau rea, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

 

  1. a) Prin rugăciune.

Psalmul 19:12-14 “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

 

(b) Prin studierea înţelepciunii, cunoştinţei şi puterii divine, aşa cum sunt manifestate în Cuvânt şi în Natură.

Psalmul 8:3, 4 “Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?”

1 Corinteni 4:7 “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”

 

(c) Prin compararea noastră cu Modelul Perfect, Domnul Isus.

Romani 8:29 “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.”

2 Corinteni 3:18 “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

 

  1. Ce gânduri în plus pot fi găsite prin consultarea indexului la “Mana cerească”?

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 2585-2588 — “Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!” (vezi întrebarea nr. 1):

Mat. 4:25-5:12

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Ce caracteristici sunt esenţiale pentru a ajunge la stările binecuvântate pe care le are de acordat Dumnezeu? Cum trebuie să fim pentru a moşteni împărăţia, a fi umpluţi cu dreptate, a obţine îndurare divină şi mângâiere veşnică, a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu şi a ni se permite să-I vedem faţa, obţinând o mare răsplată în cer? Ce întrebare, ce subiect, ce lecţie biblică ar putea fi mai interesantă pentru noi, sau ce studiu biblic ar putea fi mai folositor decât acesta? Marele Învăţător l-a făcut subiectul, textul, unuia dintre discursurile Sale principale la prima venire, şi a făcut ca esenţa argumentaţiei Sale să fie consemnată pentru sfătuirea adevăraţilor Săi urmaşi de-a lungul Veacului Evanghelic.

În timp ce caracterul Domnului nostru, pe care noi ca urmaşi ai Săi trebuie să-l copiem, este unul, şi obţinerea acelui caracter sau dispoziţii înseamnă obţinerea tuturor binecuvântărilor pe care le are de acordat Dumnezeu, totuşi, ca să prezinte chestiunea mai clar pentru mintea noastră, Domnul împarte acest caracter sau dispoziţie în diferite secţiuni, dându-ne o vedere asupra fiecărei părţi, întocmai cum un fotograf ar fotografia un obiectiv interesant din faţă, din dreapta, din stânga, din spate şi de la colţuri, aşa încât toate detaliile construcţiei să poate fi văzute clar.

Primul lucru esenţial

Putem presupune în mod raţional că prima imagine caracteristică pe care Domnul nostru o prezintă este, în unele privinţe cel puţin, cea mai importantă. Aceasta este smerenia. “Ferice de cei cu mintea smerită (săraci în duh), căci a lor este împărăţia cerurilor!” Noi nu înţelegem prin aceasta că smerenia este singurul har esenţial şi că, prin urmare, oricine este smerit va ajunge în împărăţie, ci mai degrabă că pentru a ajunge în împărăţie smerenia este o cerinţă de primă importanţă. Cu alte cuvinte, în timp ce nu toţi oamenii smeriţi vor ajunge în împărăţie, împărăţia nu poate fi obţinută de nici unul care nu este smerit: împărăţia este a celor smeriţi, în sensul că pentru această clasă este posibil să accepte termenii şi să obţină onorurile şi binecuvântările, în timp ce toţi cei cu altă atitudine a minţii — cei mândri, îngâmfaţi, plini de sine, sunt în mod absolut opriţi de la orice posibilitate de a ajunge în împărăţie atâta vreme cât aceste condiţii contrare stau la baza caracterului lor.

O, dacă tot poporul Domnului ar putea vedea acest punct în mod clar şi distinct, şi ar înţelege o dată şi pentru totdeauna că “Domnul stă împotriva celor mândri şi le arată favorurile Sale celor smeriţi” exclusiv! Cum ar trebui acest gând să pună pază pentru toţi cei mici ai Domnului care caută se se conformeze imaginii iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Cu câtă gelozie să vegheze şi să nutrească dezvoltarea acestui spirit al smereniei în înimile lor, şi cum să fie acesta tot mai vizibil pentru alţii în cursul vieţii lor zilnice, şi ce binecuvântare şi ce influenţă pentru bine ar rezulta, în special asupra “fraţilor”.

Crescând din această calitate sau caracteristică esenţială, ca un copac cu multe crengi din rădăcină, vin celelalte haruri ale spiritului, pe care Domnul le-a declarat binecuvântate — aprobate divin. Ce diferite sunt învăţăturile Domnului nostru în privinţa aceasta, de toate învăţăturile omeneşti! Înţelepciunea pământească ar zice contrariul: Sus capul; apreciază-te dacă vrei ca alţii să te aprecieze; fii îndrăzneţ în loc să fii smerit, ai o purtare puţin mai mândră, mai degrabă decât smerită; va avea o mai mare influenţă în multe privinţe, fiindcă nimeni nu va avea o părere mai bună despre tine decât vei avea tu, nici nu-ţi va recunoaşte merite mai mult decât pretinzi; ca atare, ai o părere bună despre tine şi pretinde mult, umblând cu capul pe sus şi având o privire mândră şi plină de importanţă.

Fără îndoială că în sfatul lumesc este înţelepciune lumească; fără îndoială că este ceva adevăr în sugestia lumească în ceea ce priveşte succesul în chestiunile pământeşti în timpul de acum. Dar aici ca şi în alte cazuri Domnul ne arată despre căile Sale că nu sunt ca ale omului, ci mai înalte, aşa cum cerurile sunt mai înalte faţă de pământ. El ne asigură că acela care se smereşte va fi înălţat la timpul potrivit, în timp ce acela care se înalţă va fi înjosit, la timpul potrivit (Mat. 23:12). În Scripturi El ne indică spre dragul nostru Răscumpărător ca ilustraţia unuia smerit şi ascultător, pe care acum L-a înălţat la dreapta puterii divine; şi ni se atrage atenţia şi asupra marelui adversar, care apucând pe o cale contrară, a căutat să se înalţe şi a fost înjosit, şi în final va fi distrus. Filip. 2:9: Evr. 2:14.

Trebuie să se observe o deosebire clară între a fi sărac în duh şi a fi sărac la buzunar, sau în daruri şi realizări intelectuale. Cu toţii am văzut oameni care erau săraci în aceste sensuri pământeşti, totuşi mândri în duh. Punctul care trebuie observat este că oricare ar fi darurile sau condiţiile noastre financiare şi intelectuale, lucrul acceptabil din punctul de vedere divin este smerenia spiritului. O astfel de dispoziţie este esenţială pentru cei care vreau să primească înţelepciunea care vine de sus — ei trebuie să aibă o apreciere smerită a deficienţelor proprii şi a lipsei de înţelepciune, altfel nu pot primi liber, din toată inima, înţelepciunea pe care Dumnezeu binevoieşte s-o dea în timpul de acum numai celor care sunt într-o atitudine de inimă ca să o primească. Şi se va vedea de asemenea că această smerenie a minţii este esenţială ca bază pentru spiritul minţii sănătoase — pentru că, cine este oare într-o stare potrivită să gândească drept, rezonabil, nepărtinitor, decât dacă mai întâi de toate are o dispoziţie smerită? Deci trebuie să fim de acord că smerenia este un element primordial în dispoziţia sau mintea lui Cristos.

Consolările, răsplata compătimirii

A doua fericire sau stare binecuvântată menţionată de Domnul nostru este strâns legată de prima — “Ferice de cei care plâng”. Plânsul în sine nu este un har, ci este semnul unei atitudini a minţii care este acceptabilă în ochii Domnului. Să nu ne gândim nici că un spirit trist, neconsolat sau fără bucurii, este un spirit creştin. Nu putem presupune că Tatăl nostru ceresc şi sfinţii îngeri plâng continuu, cum desigur ar fi dacă plânsul în sine ar avea vreun merit. Ideea este: Ferice de voi care plângeţi acum — pentru care condiţiile pământeşti actuale nu sunt cu totul satisfăcătoare şi fericitoare — care nu sunteţi orbi faţă de dificultăţile şi încercările prin care trece familia umană în ansamblu — păcatul şi boala, durerea şi necazul, moartea şi plânsul: ferice de cei care au compătimire de inimă în condiţiile actuale şi pentru care acestea nu sunt satisfăcătoare; căci vine timpul când, în providenţa Domnului, va fi instituită o ordine de lucruri mai bună, iar nemulţumirea lor de condiţiile actuale îi va aduce numai într-o mai strânsă simpatie şi părtăşie cu acele lucruri mai bune pregătite în planul divin. Când va veni împărăţia lui Dumnezeu şi se va face voia Lui cum se face în cer, toată pricina de plâns şi întristare şi lacrimi va fi sfârşită: acela va fi un timp de consolare, de satisfacţie pentru această clasă.

Într-adevăr, o bună măsură de mângâiere vine pentru poporul Domnului chiar şi în veacul de acum, prin credinţă zidită pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin. Faptul că ei pot discerne relele, inechităţile, necazurile din prezent, crează în aceasta clasă tocmai starea de inimă la care apelează făgăduinţele divine, în timp ce alţii care nu sunt atât de atinşi la inimă de compătimire pentru creaţia suspinândă, nu pot aprecia atât de amănunţit speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie. Prin urmare, printr-o lege naturală aceştia sunt atraşi spre Cuvântul Domnului şi sunt făcuţi capabili să-şi extragă din el consolarea care vorbeşte pace inimii lor, şi le dă o bucurie interioară pe care cei mai puţin compătimitori n-o pot cunoaşte în condiţiile actuale. Ferice de cei compătimitori!

După cum putem cultiva primul dintre aceste haruri, smerenia minţii, şi prin cultivare dezvoltăm tot mai mult această primă caracteristică esenţială, tot aşa putem cultiva şi al doilea har, spiritul compătimitor. Pentru a face aceasta, trebuie să ne gândim des la alţii — la interesele, la încercările, la dificultăţile lor, şi să căutăm să intrăm în ele ca şi cum ar fi ale noastre, să căutăm să dăm o mână de ajutor şi “cât avem ocazie să facem bine la toţi, mai ales celor din casa credinţei”. Gal. 6:10.

Cum vor moşteni cei blânzi

Al treilea dintre aceste haruri pe care Domnul îl declară binecuvântat este Smerenia, sau, cum am spune noi, blândeţea. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea astfel: „Supunere la voinţa divină; răbdare şi blândeţe din motive morale şi religioase”. Se va observa că există o deosebire mare între această supunere răbdătoare, blândă la voinţa divină, şi blândeţea şi răbdarea obişnuite care adeseori pot fi exercitate doar pentru mulţumirea dorinţelor egoiste. Supunerea răbdătoare la voinţa divină este imposibilă pentru cei care nu au pe listă primul har, o minte smerită: cei mândri şi încăpăţânaţi găsesc imposibil să fie supuşi condiţiilor divine; eul se ridică, le denaturează judecăţile şi le îndrumă greşit conştiinţele până la aşa măsură încât nu pot avea încredere deplină în providenţa divină, ci simt că trebuie să întindă mâna şi să sprijine chivotul.

Mai mult, supunerea răbdătoare poate fi dezvoltată numai în aceia care plâng, în sensul că au largă compătimire, şi care au fost mângâiaţi prin făgăduinţele binecuvântate ale lui Dumnezeu, prin care Spiritul sfânt mângâie poporul Său. Dându-şi seama de relele din timpul prezent şi că ele sunt permise de Dumnezeu acum pentru un scop înţelept, aceştia compătimesc cu creaţia care suspină, şi nu numai atât, dar această compătimire, şi mângâierea primită ca răsplata ei, lucrează spre a-i face răbdători, supuşi voinţei divine. Aducându-şi aminte că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu, ei sunt pregătiţi să recunoască providenţa divină în orice li s-ar întâmpla, şi de asemenea sunt pregătiţi să caute lecţiile acelor providenţe, ca binecuvântări care le vor fi folositoare lor şi altora, în pregătirea pentru viitor şi pentru bucuriile veşnice.

Al treilea har — supunerea răbdătoare la voinţa divină — care poate fi observată de către aceia cu care venim în contact, poate fi considerată ca manifestarea exterioară a celui de-al doilea har al inimii, care este interior şi  care ar putea să nu fie discernut la exterior de către semenii noştri. Harul compătimirii se manifestă prin supunerea noastră răbdătoare în toate afacerile vieţii, dându-şi seama că pentru cei care sunt în Cristos toate lucrurile sunt sub supraveghere divină, şi această răbdare în privinţa providenţelor lui Dumnezeu în condiţiile şi afacerile noastre duce şi ea în mod natural şi potrivit la răbdare cu alţii în slăbiciunile, eşecurile şi ignoranţa lor, şi duce în mod potrivit la ajutorarea lor când avem ocazie.

Aceştia “blânzi”, supuşi cu răbdare la voinţa divină, vor moşteni pământul. Domnul n-a vrut să spună, şi nici nu este adevărat, că cei supuşi cu răbdare la voinţa divină moştenesc pământul în prezent: chiar dimpotrivă, cei aroganţi, nerăbdători, agresivi, egoişti, reuşesc să apuce acum lucrurile principale ale puterii, influenţei şi bogăţiei, iar cei supuşi cu răbdare au relativ slabă şansă. Răsplata acestui har, prin urmare, ca şi a celorlalte, este viitoare: urmând mai departe sub conducerea divină, aceştia vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos; şi pământul este parte din acea mare moştenire, pe care ei la rândul lor, prin aranjament divin, o vor acorda la sfârşitul Veacului Milenar omenirii care va supravieţui atunci — cei care se vor dovedi vrednici de viaţă veşnică prin probele din mileniu.

Totuşi, după cum există un sens în care poporul Domnului este mângâiat acum, tot aşa există un sens în care ei moştenesc acum pământul — un sens figurat, prin credinţă. Apostolul vorbeşte despre aceasta când zice: “Fie cele de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre” (1 Cor. 3:21-23). Cei care au atitudinea minţii potrivită, smerită, şi se supun cu răbdare la voinţa divină, primesc mai multă binecuvântare din lucrurile de acum decât cei care sunt proprietarii reali ai lor, fiindcă inima lor este într-o atitudine în care este posibil să primească binecuvântarea. Lumea plină de dorinţe egoiste nu este niciodată sătulă, mulţumită; copilul lui Dumnezeu, supus cu răbdare la voinţa divină, este întotdeauna mulţumit —

“În orice soartă sunt ferice

De când Dumnezeu mă conduce”.

Săturaţi cu dreptate

A patra fericire este aceea a foamei şi setei după dreptate. Nimeni nu poate avea această foame şi sete decât dacă înainte are într-o măsură considerabilă caracteristicile anterioare. Dacă n-ar avea smerenia minţii, acesta ar fi mulţumit cu realizările sale în dreptate, fiind incapabil să vadă dincolo de planul său jos, incapabil să discearnă înălţimile şi grandorile perfecţiunii divine. Nu-i poate fi foame şi sete după ceva ce el nu înţelege într-o oarecare măsură. Dacă nu are spiritul compătimirii, care discerne relele, inechităţile din prezent (pe care în mare măsură lumea este incapabilă să le contracareze şi să le învingă — prin care unii din familia umană foarte deficitari în virtuţi au un surplus de bogăţie, influenţă şi autoritate, în timp ce alţii care posedă virtuţi superioare de abia au cele necesare traiului), acesta nu poate dori o stare mai bună a lucrurilor despre care Scriptura declară că poate fi introdusă numai prin stabilirea Împărăţiei Milenare a lui Mesia. Este deci un indiciu binecuvântat dacă noi găsim în inima noastră foame şi sete după justiţie, dreptate, adevăr — o antipatie faţă de neadevăr sub orice formă şi faţă de orice nedreptate, inechitate — însă o antipatie modificată, influenţată, controlată de al treilea har din această listă, şi anume, de supunerea răbdătoare la voinţa divină. Stăpânirea acestei din urmă calităţi este cea la care se referă apostolul când zice: “Blândeţea (moderaţia, după trad. engelză, n. t.) să fie cunoscută de toţi oamenii”. Această caracteristică este cea care, intervenind, împiedică foamea şi setea noastră după dreptate şi zelul nostru pentru ea (atât în privinţa adevărului cât şi a practicii), să ne facă anarhişti sau extremişti în vreun sens al cuvântului. Această caracteristică a foamei şi setei după dreptate necontrolată de celelalte haruri ale spiritului a dus pe mulţi oameni din lume, ca reformatori, la excese necontrolate: în vreme ce copilul lui Dumnezeu, chiar dacă are aceeaşi foame şi sete într-o măsură mai mare decât alţii, totuşi, sub controlul spiritului unei minţi sănătoase, învăţat din Cuvântul Domnului, se odihneşte în făgăduinţele Sale şi aşteaptă împlinirea lor, supus cu răbdare şi asigurat de victoria dreptăţii la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, pe care şi el îl adoptă ca timpul său.

Cei care au şi cultivă această foame şi această sete care sunt binecuvântate vor fi săturaţi, săturaţi cu prisosinţă, curând, când împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită şi când, ca rezultat al domniei ei, tot răul şi toate păcatele, toate inechităţile (nelegiuirile) vor fi reprimate şi voia lui Dumnezeu “se va face pământ precum în cer”. Foamea şi setea noastră după dreptate nu trebuie distruse, ci, aşa cum a promis Domnul nostru, trebuie să fie satisfăcute. Pofta după adevăr şi dreptate va rămâne, dar ea va fi satisfăcută prin predominarea adevărului şi a dreptăţii.

În acest har, ca şi în celelalte, există un sens în care prin credinţă noi obţinem deja o anumită măsură din împlinirea lui viitoare — chiar dacă nu este decât o pregustare. Cei care au foame şi sete după dreptate, împreună cu celelalte haruri ale spiritului, găsesc în făgăduinţele îndurătoare ale Domnului acea mângâiere şi acea consolare care deja, chiar în această viaţă de acum, pot fi asimilate prin credinţă, şi care se dovedesc a fi “hrană la timp pentru casa credinţei”, care susţine, întăreşte, dă odihnă, şi cel puţin parţial satisface foamea şi setea, când ei îşi dau seama că prevederea divină pentru dreptatea veşnică este peste măsură şi cu prisosinţă mai mare decât tot ce au putut ei gândi sau cere.

Cum să obţinem milă

A cincea stare binecuvântată este aceea a milei. Mila este expresia exterioară pe care omul o poate discerne, care rezultă dintr-o apreciere a dreptăţii şi a foamei şi setei după ea într-o inimă înnoită. După ce am făcut paşii precedenţi, am învăţat să evaluăm inechităţile de acum şi imperfecţiunile noastre (nedreptatea) şi ale altora; şi după ce am învăţat că numai Dumnezeu este capabil să îndrepte aceste lucruri în sensul deplin, şi că El a făcut pregătiri pentru îndreptarea fiecărui rău şi pentru restabilirea în favoarea Sa a tuturor celor care acceptă harul Său în Cristos, lucru care să fie făcut cunoscut tuturor la timpul cuvenit — atunci începem să ne simţim miloşi, binevoitori, amabili faţă de alţii, într-o măsură şi într-un grad în care aceste sentimente n-au putut fi simţite înainte. Cei lumeşti, care n-au mers pe cărarea marcată de aceste fericiri ale caracterului şi de aceste creşteri în har, nu pot să compătimească sau să fie miloşi faţă de alţii în acelaşi grad.

Domnul pune mare accent pe această calitate a milei, declarând că oricare ar fi realizările noastre în cunoştinţă şi har, dacă nu-l avem pe acesta, nu putem fi niciodată acceptabili pentru El — dacă nu avem milă faţă de alţii, nici Tatăl nostru ceresc nu va avea faţă de noi. Şi pentru a ne asigura că noi nu privim această milă numai ca o formă exterioară, ca o expresie a iertării şi bunăvoinţei, Domnul nostru explică această chestiune zicând: “Dacă nu vă veţi ierta din inimă unul pe altul, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta”. Trebuie să fie o milă adevărată, nu una simulată; ea trebuie să acopere vederii, şi pe cât posibil să şteargă din memorie eşecurile şi slăbiciunile altora, altfel nu poate spera să fie iertat şi să i se şteargă neajunsurile, pe care foamea şi setea sa după dreptate i le-a descoperit în mod clar. Numai cei miloşi vor obţine milă; şi dacă noi nu avem milă de la Domnul, totul este pierdut, căci prin natură am fost copii ai mâniei, întocmai ca alţii, şi sub dreaptă condamnare.

Exercitarea milei, bunăvoinţei, iertării este o binecuvântare, nu numai fiindcă este esenţială pentru propria noastră iertare şi ca atare pentru mântuirea noastră, ci şi pentru că această stare a inimii care compătimeşte cu alţii în eşecurile şi imperfecţiunile lor, ne ajută să scoatem din inimă unele din faptele cărnii şi ale diavolului, care înclină să stea lipite de poporul Domnului mult timp după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, şi chiar după ce s-au consacrat Domnului şi caută să umble, nu “potrivit trupului, ci potrivit duhului”.

Apostolul include printre faptele cărnii care trebuie înlăturate, după ce am ajuns să fim ai Domnului, următoarele: mânia, răutatea, ura, invidia, cearta. Toate aceste caracteristici ale egoismului sunt contracarate prin milă, şi prin ea sunt în mare măsură scoase afară din poziţiile lor ascunse şi înrădăcinate în inimă. Caracterul binecuvântat la milei este strâns legat de iubire, căci în măsura în care obţinem spiritul de iubire al Domnului manifestăm milă faţă de alţii, întocmai cum El Şi-a manifestat iubirea prin mila arătată faţă de noi în Cristos. Iubirea şi mila, atenţia faţă de alţii, au mult de-a face cu înlăturarea invidiei. Cum putem să-i invidiem pe cei pe care-i iubim sincer? Cum putem avea răutate faţă de cei care ne sunt vrăjmaşi, dacă-i iubim şi avem milă, compasiune faţă de ei şi-i iertăm din inimă? Cum îi putem urî dacă avem milă faţă de ei şi simţim numai un spirit iertător faţă de ei? Şi cum putem fi certăreţi, dacă avem un spirit milos, iertător, gata să ierte încălcările împotriva noastră, aşa cum sperăm în iertarea încălcărilor noastre împotriva legii divine?

“Mila biruie judecata” spune apostolul (Iac. 2:13). Mila a satisfăcut dreptatea divină şi astfel a pregătit calea pentru salvarea rasei noastre de sub sentinţa dreptăţii: şi astfel cei care au devenit părtaşi Spiritului divin şi în care s-a atins o dezvoltare rezonabilă, vor permite milei lor să triumfe asupra concepţiei lor despre dreptate (căci ei nu au o lege a dreptăţii asupra semenilor care trebuie să fie satisfăcută).

Deşi dreptatea poate să nu fie oarbă în poporul Domnului, deşi ei pot discerne foarte clar greşelile altora şi deşi ei pot căuta să lase ca dreptatea să stăpânească în privinţa tuturor cuvintelor, gândurilor şi acţiunilor lor, totuşi ei trebuie să lase mila să triumfe în inimile lor în privinţa celor care le greşesc şi să nu aibă resentimente împotriva celor care i-au rănit, nici să caute să se răzbune şi să le impună dreptate împorivitorilor lor. Mai degrabă să spună: Dumnezeu este Cel drept; eu, care sunt încălcător al dreptăţii perfecte, prin slăbiciunile pe care le-am moştenit, trebuie să am compasiune faţă de semenul meu, care a moştenit slăbiciuni asemănătoare, totuşi diferite: eu trebuie să pun în aplicare, în consecinţă, porunca divină, caracteristica binecuvântată a milei, compasiunii, iertării. Şi cei care fac astfel nu numai că se scapă de aceste fapte şi sentimente rele ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului, ci şi se umple tot mai mult de spiritul iubirii, blândeţii şi supunerii răbdătoare la voinţa divină, şi astfel cei miloşi sunt binecuvântaţi chiar în prezent.

“Fără sfinţenie nimeni nu va vedea

pe Domnul”

Al şaselea pas al fericirii este curăţenia inimii — curăţenia motivului, a intenţiei, a efortului, a voinţei: puritate în sensul  sincerităţii, al transparenţei, al adevărului. Cu alte cuvinte, ferice de cei cu inima onestă, de cei care au intenţii absolut drepte. Este adevărat, sunt oameni din lume care într-o anumită măsură ar putea pretinde onestie a inimii, a scopului, a intenţiei, dar noi nu-i putem recunoaşte ca aparţinând clasei specificate aici până când vin pe linia stabilită divin în Cristos, până când devin urmaşi prin credinţă în El şi consacrare Lui şi până când fac paşii anteriori ai fericirii.

Mulţi au înţeles greşit această declaraţie, “cu inima curată”, şi s-au gândit că înseamnă perfecţiune absolută — nu numai exterioară, ci şi interioară, nu numai a cuvintelor şi a faptelor, ci şi a gândurilor. Acest fel de a vedea lucrurile a contribuit la a descuraja pe unii care în mod onest şi-au spus: Nu sunt perfect nici în faptă, nici în cuvânt, nici în gând; atunci cum pot pretinde să fiu fericit sub această prevedere, ca unul care are inima curată? Răspundem că aceasta este o concepţie greşită. Domnul ştie la fel de bine şi mai bine decât noi că în carnea noastră nu este perfecţiune; că din pricina căderii, tuturor copiilor lui Adam li s-au strepezit dinţii de agurida păcatului, aşa încât nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem, şi fără îndoială din ignoranţă lăsăm adesea nefăcute lucrurile pe care ar trebui să le facem. Ier. 31:29, 30; Rom. 7:16-18.

Domnul a dat o mare învăţătură în timpul Veacului Iudeu prin darea legii acelui popor, cu făgăduinţa vieţii legată de ea, dar apostolul ne asigură că Dumnezeu a ştiut dinainte, chiar atunci când a dat israeliţilor legea, că “nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii” — că dimpotrivă, cu cât va fi văzută mai clar legea, cu atât va fi mai clară cunoştinţa păcatului — a imperfecţiunii. Prevederea lui Dumnezeu în Cristos este că El va ierta acele imperfecţiuni care sunt datorate, nu voinţei personale, ci păcatului originar şi slăbiciunilor şi imperfecţiunilor care au rezultat din el — Îşi va întinde mila peste toţi în privinţa acelor devieri care nu sunt voite. Faptul că Domnul nostru Isus n-a ignorat imperfecţiunea umană este evident din declaraţia pe care o face în legătură cu a cincea din aceste caracteristici fericite, şi anume, că acei milostivi “vor căpăta milă” — o implicaţie a nevoii noastre de milă. După ce ne asigură că putem căpăta milă, El nu declară în a şasea fericire că trebuie să fim absolut perfecţi în gând, cuvânt şi faptă; căci dacă ar fi aşa, sau dacă am putea ajunge la astfel de stare, ar fi cu totul inutil ca Dumnezeu să ne acorde milă şi iertarea păcatelor prin sacrificiul lui Cristos.

Ideea din expresia “cu inima curată” nu este aceea de perfecţiune a purtării, sau a cuvântului sau a gândului, ci perfecţiunea intenţiei cu privire la toate acestea. Dorinţa şi efortul nostru trebuie să fie pentru perfecţiune  — în gând, în cuvânt şi în faptă. Standardul pus în faţa noastră, la care inima, voinţa noastră trebuie să consimtă, este standardul divin. “Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48).  Dumnezeu n-a pus un standard mai jos decât perfecţiunea Sa absolută, dar El a prevăzut pentru noi har, milă şi pace prin Cristos, dacă vrem să mergem pe urmele Sale — această curăţenie a inimii fiind unul din paşii esenţali pe calea îngustă.

Numai cei cu inima curată au făgăduinţa de a-L vedea pe Dumnezeu. Ei continuă credincioşi până la sfârşitul peregrinajului, nu numai ajungând la asemănarea Domnului Isus Cristos în viaţa de acum (Rom. 8:29), în curăţenia inimii lor, în curăţenia intenţiei, în sinceritatea eforturilor pentru Dumnezeu şi pentru oameni, dar în cele urmă, potrivit făgăduinţei Domnului, ei vor fi schimbaţi prin puterea primei învieri de la stările pământeşti la cele cereşti, spirituale. Atunci, cum spune apotolul, “vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Şi când vom fi schimbaţi ca să fim ca Fiul slăvit al lui Dumnezeu, care este “reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, fără îndoială vom putea şi noi să-L vedem pe Tatăl ceresc şi-I vom fi prezentaţi de către dragul nostru Răscumpărător — “cu totul deplini în El”, “fără pată, fără încreţitură sau ceva de felul acesta”. 1 Ioan 3:2; Evr. 1:3; Efes. 5:27; Col. 2:10.

Din aceasta, ca şi din celelalte fericiri, o parte sau pregustare ne vine în viaţa de acum. Se poate ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă, să ni se dea posibilitatea să “înţelegem pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaştem dragostea lui Hristos” (Col. 3:18, 19). Dar nu toţi au deschiderea ochiului minţii; nu toţi sunt privilegiaţi să vadă gloriile caracterului lui Iehova în armonie simetrică, dreptatea divină, înţelepciunea, iubirea şi puterea coordonate, şi în cooperare la unison pentru binecuvântarea fiecărei creaturi, potrivit planului pe care Dumnezeu l-a întocmit în Sine înainte de a fi lumea.

Dar cine se poate bucura de această binecuvântare, de această vedere mai clară, şi cine, văzând-o, poate fi făcut capabil să crească tot mai mult în asemănarea acelei perfecţiuni glorioase? Numai cei cu inima curată, numai cei sinceri, numai cei oneşti. Cei care au o minte dublă, voinţă dublă, din punct de vedere scriptural se spune despre ei că au vedere dublă, ochi dublu. Ei văd lucrurile spirituale deformat, văd lucrurile spirituale dublu şi în aceeaşi măsură neclar. Mulţi din poporul Domnului n-au reuşit până acum să crească în Cristos în toate lucrurile, văd astfel dublu şi confuz — văd ceva din lucrurile cereşti şi ceva din cele pământeşti; văd numai întunecat şi neclar liniile caracterului divin, şi în aceeaşi măsură le lipseşte capacitatea de a-L copia. Toţi cei care cheamă numele lui Cristos să caute tot mai mult să aibă numai un Învăţător şi ochiul aţintit numai la gloria şi la serviciul Lui — o inimă curată, sinceră, credincioasă.

Toţi fiii lui Dumnezeu

sunt făcători de pace  

A şaptea fericire este o manifestare exterioară a celei de-a şasea. Curăţenia inimii faţă de Dumnezeu, pe care alţii n-o pot discerne, se va manifesta în această a şaptea caracteristică a fericirii şi a creşterii — şi anume, în dorinţele paşnice şi în eforturile de a promova pacea în alţii. Căci fără îndoială nimeni nu va fi făcător de pace din acest punct de vedere divin decât dacă a ajuns să fie sincer, curat în inimă faţă de Dumnezeu; şi decât dacă are şi dezvoltările precedente ale harului în inimă: (1) smerenia, (2) compătimirea, (3) supunerea răbdătoare, (4) foamea şi setea după dreptate (care include încrederea), (5) iubirea sau mila faţă de alţii, (6) sinceritatea inimii. Şi unul care a dezvoltat aceste caracteristici într-un anumit grad, desigur nu poate avea decât o dispoziţie paşnică el însuşi, şi să fie un făcător de pace cu alţii.

Numai un mic număr din poporul Domnului a progresat până acum în mod foarte evident încât să aibă acest har în mod marcat dezvoltat şi exemplificat în viaţa lor. Marea majoritate, chiar şi a celor care numesc numele lui Cristos, pare să urmeze o cale inversă, care indică faptul că chiar dacă inimile lor sunt curate şi compătimirea lor este largă, au încă mult de învăţat în şcoala lui Cristos; căci în loc să fie promotori ai păcii, ei sunt promotori ai conflictului. Aceasta nu este însă din intenţie rea, ci mai degrabă din obicei, din ignoranţă şi din neputinţa de a discerne deosebirea mare între calea divină a iubirii, şi calea opusă a egoismului care predomină în lume. Conflictul este în principal stârnit prin intermediul limbii, deşi ar putea fi stârnit printr-un gest sau o privire. Tot aşa, pacea se face în principal prin intermediul limbii, deşi ea poate acţiona prin ochi. Câţi creştini cunoaştem cu toţii care au limbă ce stârneşte continuu ceartă! Pe mulţi Adversarul îi stăpâneşte multă vreme după ce au scăpat de sub stăpânirea lui în multe alte privinţe; şi aceasta este fiindcă ei nu observă că în aceasta ei fac serviciul lui Satan — nu observă nici chiar că sunt stârnitori de ceartă, ură, invidie, răutate, şi seamănă rădăcinile amărăciunii prin care mulţi sunt întinaţi.

Când vor învăţa creştinii lungimea şi lăţimea şi adâncimea îndemnurilor “Să nu vorbească de rău pe nimeni” şi “Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire”? (Tit 3:2; Efes. 4:29). Cât trebuie pentru unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să înveţe că prin rostirea unui cuvânt rău (chiar dacă ar fi siguri de adevărul lui) se poate face mult rău? Cât le va trebui să înveţe că nu este întotdeauna necesar să spună adevărul, nici potrivit să facă astfel decât dacă este spre edificarea altora? Câte lecţii, învăţătură peste învăţătură, trebuie să primească pentru a-i convinge că trebuie nu numai să evite flecăreala despre treburile altora şi găsirea de greşeli şi batjocura, ci că toate acestea sunt dovezi ale deficitului lor în iubire — ale deficitului lor în asemănarea lui Cristos şi ale lipsei calităţii de făcători de pace; şi că trebuie să se străduiască serios împotriva acestor lipsuri, dacă vreau să-şi asigure chemarea şi alegerea la un loc în Împărăţia cerească?

O, dacă toţi ar învăţa pe dinafară şi ar căuta continuu să exemplifice în viaţă cuvintele apostolului: “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi”. Cei care se gândesc la lucrurile adevărate, vrednice de iubit, bune şi frumoase, vor vorbi cu alţii despre ele; de aceea este important să avem inimile umplute cu lucruri bune, pentru ca din preaplinul lucrurilor bune din inimile noastre, gura noastră să vorbească în mod continuu lucruri bune, pe care Domnul să le aprobe şi care să aducă binecuvântări celor care le aud. Filip. 4:8; Luca 6:45.

Aceştia au o făgăduinţă foarte preţioasă, demnă de eforturile lor — “Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu — ei au Spiritul lui Dumnezeu, asemănarea iubitului Său Fiu a fost trasată în inimile lor; au fost sfinţiţi cu adevărul; în cele din urmă vor fi “vrednici să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Numai pe aceştia care sunt astfel în inimă îi va recunoaşte Domnul ca fii şi comoştenitori cu marele Său Fiu, Domnul nostru, în Împărăţie. Mai mult, aceasta este o probă pe care o putem recunoaşte uşor pentru noi în special, şi într-o anumită măsură pentru alţii, ca dovadă a gradului dezvoltării noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu — dispoziţia noastră paşnică şi grija de a urma o astfel de cale în viaţă care să tindă spre pace.

Unii din poporul Domnului găsesc în ei un considerabil spirit de combativitate, nefavorabil păcii. De fapt, se cere ceva din spiritul combativităţii pentru a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului, şi pentru a “lupta pentru credinţă”; aşa încât cei care au combativitate găsesc în mod natural că sunt în antagonism continuu cu alţii în anumite privinţe. Ei însă să nu fie descurajaţi de aceasta, ci să nu uite că această combativitate este un servitor şi un soldat valoros, dacă este îndreptată şi aplicată în direcţia corectă. Exercitarea ei faţă de alţii trebuie să fie modificată de milă, de faptul că ne dăm seama de propriile imperfecţiuni şi de imperfecţiunile tuturor. Combativitatea trebuie să fie antrenată pe linia iubirii şi a milei — să luptăm pentru adevăr şi pentru toţi servitorii şi instrumentele adevărului, şi împotriva erorii — dar nu împotriva servitorilor orbiţi şi ignoranţi ai erorii. Combativităţii trebuie să i se dea mult de făcut în lupta împotriva imperfecţiunilor şi slăbiciunilor propriilor noastre naturi, şi fiind astfel angajată în această lucrare bună, va găsi relativ puţin timp pentru a-i asalta pe alţii; şi dându-şi seama de dificultăţile legate de cucerirea eului, ea va avea cu atât mai multă compasiune pentru slăbiciunile altora.

Obţinerea marii răsplăţi în cer

Fericirea care vine prin persecuţie este a opta fericire. Numai când poporul Domnului a avut unele din aceste binecuvântări anterioare ale harului, numai atunci se poate “bucura în necazuri”, cum s-a bucurat apostolul Pavel. Dar Domnul nostru face deosebire atentă între diferitele feluri de persecuţii, marcând felul de persecuţie binecuvântat, care este diferit de toate celelalte feluri. Noi nu trebuie să invităm persecuţia prin găsire de greşeli, arţag general şi împotrivire combativă faţă de toţi şi faţă de toate; nici nu trebuie să invităm persecuţia prin fanatism. Mai degrabă trebuie să cultivăm “spiritul minţii sănătoase” şi să învăţăm treptat ce este mintea sănătoasă a Domnului, aşa cum este revelată în Scripturi. Chiar şi atunci, fără îndoială lumea ne va acuza de “fanatism” pe nedrept, fiindcă înţelepciunea lui Dumnezeu este socotită adesea de oameni ca nebunie, cum adesea înţelepciunea oamenilor este nebunie din punctul de vedere divin.

Ori de câte ori un mod de acţiune ar părea fanatic şi iraţional, trebuie să ezităm a-l face, până ne asigurăm mai întâi că acelaşi spirit, învăţătură şi exemplu le găsim la Domnul nostru şi la apostoli: atunci putem urma în siguranţă, indiferent ce ar spune sau gândi lumea în privinţa căii noastre. De exemplu, din punctul de vedere divin este nesănătos ca un om să lucreze zi şi noapte pentru a aduna milioane, pentru ca după moartea lui copiii să se lupte pentru ele, dar din punctul de vedere uman aceasta este calea raţională. Din punctul de vedere divin a fost înţelept ca apostolii să-şi cheltuie viaţa în serviciul adevărului, sacrificându-şi interesele şi perspectivele pământeşti, numele şi faima, ca să obţină în final o înviere mai bună şi slavă veşnică, cinste şi nemurire; dar din punctul de vedere al lumii aceasta a fost nebunie, fanatism.

Dacă persecuţia ne vine ca rezultat al faptului că urmăm pe Domnul şi pe apostoli — învăţăturile şi exemplul lor, şi dacă din pricina credincioşiei în privinţa angajamentelor noastre de consacrare pentru serviciul Său se spun tot felul de rele împotriva noastră pe nedrept, atunci într-adevăr ne putem bucura; căci aşa au fost persecutaţi profeţii, aşa a fost persecutat Domnul nostru, aşa au fost persecutaţi apostolii şi toţi credincioşii. Fiind astfel în bună tovărăşie în experienţele noastre, aceasta devine pentru noi o mărturie sau dovadă că la fel vom avea tovărăşie bună în ziua aceea când Domnul Îşi va aduna mărgăritarele.

Toţi cei care au asemenea experienţe se pot bucura, şi dacă, precum sugerează cuvintele Domnului, cu cât avem mai multe experienţe de felul acesta cu atât va fi mai mare răsplata noastră în cer, atunci cu atât mai mult ne putem bucura în aceste experienţe. Şi dacă n-am avea astfel de experienţe, s-ar cădea să ne uităm bine la noi înşine, ca nu cumva să însemne că nu umblăm cu credincioşie pe “calea îngustă” a sacrificiului de sine — sau nu facem cu toată puterea ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut, ci ne reţinem de la sacrifciu. Dacă aceasta ar fi gândirea cuiva, să nu se descurajeze, ci, în cuvintele profetului, “să lege jertfa pe altar”, cu noi funii ale iubirii şi zelului, rugându-se Domnului să accepte jertfa şi să-i dea ocazii de a fi, a face şi a suferi pentru cauza Sa şi de dragul Domnului şi al adevărului. Ps. 118:27.

Suma multicoloră a tuturor acestor haruri  este — iubirea; şi cei care le au sunt vrednici de iubire şi în curând vor fi frumoşi, cu Cel care este “plin de farmec” şi ca El. Chemarea noastră este să ajungem la aceste condiţii binecuvântate în împărăţie.

 

În sfinţenie condu-ne pe drumul ce trebuie

Să-l păstrăm ca să locuim cu Dumnezeu;

Condu-ne în Cristos, calea vie,

De la păşunea Lui să nu ne rătăcim.

 

Învaţă-ne ca în veghe şi rugăciune,

Ceasul stabilit de Tine să aşteptăm;

Şi pregăteşte-ne prin al Tău har,

Triumful puterii Tale biruitoare să-l împărtăşim.

 

R 1920 — “Să ne lăudăm în Domnul” (vezi întrebarea nr. 3):

Dar dacă, folosind aceste privilegii, ne deschidem inimile pentru a primi tot ceea ce are în păstrare harul divin pentru noi, atunci cu adevărat putem să ne lăudăm în Domnul. Unul ca acesta „să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte”. A-L cunoaşte astfel pe Domnul nu este doar a şti despre El, a şti ceva din lucrările şi căile Sale, ci înseamnă a-L cunoaşte prin acea părtăşie şi comuniune intimă, care, printr-o credinţă vie, pecetluieşte mărturiile Cuvântului Său în inimile noastre şi ne face să ne dăm seama că ele sunt ale noastre personal, că Domnul Însuşi este prietenul, ajutorul, sfătuitorul şi îndrumătorul nostru personal. Noi devenim astfel familiari cu spiritul Său, cu principiile şi metodele Sale de acţiune — Îl înţelegem — ştim cum să-I interpretăm providenţele, să-I remarcăm îndrumările, să observăm atitudinea Sa faţă de noi şi astfel să umblăm cu El zilnic. În acest fel, de asemenea, suntem conduşi spre o apreciere mai deplină a dreptăţii Domnului şi a bunătăţii Sale iubitoare, care la timpul potrivit va stabili dreptatea pe tot pământul. Aşadar, într-adevăr ne putem bucura în Domnul şi în faptul bunăvoinţei Sale măreţe faţă de noi personal, când astfel ajungem să-L înţelegem şi să-L cunoaştem.

În acest sens binecuvântat al iubirii şi grijii divine, putem spune prin cuvintele psalmistului: „Sufletul meu se va lăuda în Domnul. Voi binecuvânta pe Domnul în orice timp; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Său! Eu am căutat pe Domnul şi Mi-a răspuns; m-a scos din toate temerile mele. Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit şi l-a scăpat din toate necazurile lui. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Săi, căci de nimic nu duc lipsă cei care se tem de El!” Ps. 34:1-9.

Cât de scumpă este această experienţă a copilului lui Dumnezeu! Însă niciodată aceasta nu poate fi experienţa unei inimi mândre; căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har îfavoarea Saş. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:5, 6). Este greu pentru cei care sunt bogaţi în înţelepciunea, puterea şi belşugul acestei lumi să facă aceasta (Mat. 19:24-26). A fost greu pentru cărturari şi farisei care erau bogaţi în titluri, onoruri şi lauda oamenilor; a fost greu pentru toată naţiunea evreiască, naţiune care era mândră că ei sunt sămânţa lui Avraam căreia îi aparţineau făgăduinţele lui Dumnezeu; a fost greu pentru greci care erau mândri de înţelepciunea lor lumească şi de realizările lor intelectuale; a fost greu pentru romani care erau mândri de puterea şi prestigiul lor printre popoare. Şi este greu astăzi pentru toţi cei care se mândresc cu ceva. Este greu pentru toţi religioşii a căror mândrie cu sistemele religioase sectare ale creştinătăţii le orbeşte ochii faţă de adevărul pe care-l avem acum; este greu de asemenea pentru cei care se laudă cu filosofiile şi ştiinţa omenească, pe nedrept numită astfel; care sunt mândri de a fi inventatori a ceva nou şi neobişnuit, şi care doresc să fie consideraţi mari şi să conducă pe oameni după ei; este greu pentru toţi cei care venerează opiniile oamenilor mai mult decât cuvintele Domnului. Toţi cei care sunt bogaţi sau doresc să fie bogaţi în lucrurile vieţii actuale, şi în special cei care sunt „bogaţi” în părerea bună pe care o au despre ei înşişi, sau în încăpăţânare, găsesc că este greu să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Într-adevăr, apostolul sugerează că cea mai mare luptă a tuturor celor care ajung la o cunoştinţă a adevărului este pe această linie; căci după ce indică spre umilirea severă a Domnului nostru Isus, el spune: „Astfel, deci, preaiubiţii mei, duceţi până la capăt mântuirea voastră îîn acelaşi felş cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi îprin această disciplinare aspră, prin acest proces umilitorş ca să voiţi şi să înfăptuiţi buna Sa plăcere”. Fil. 2:12, 13 (după trad. engleză, n. t.).

Cei care s-au străduit cu toată sinceritatea să facă aşa, întotdeauna au găsit că harul lui Dumnezeu este îndeajuns pentru ei; dar foarte puţini sunt vreodată dispuşi să încerce aceasta. Pentru toţi înţelepţii în felul lumii propovăduirea crucii este o nebunie şi ei nu au dispoziţia de a-şi lua crucea zilnic şi a-L urma pe Cristos.

Din acest motiv, „nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” sunt chemaţi ca să aibă parte cu Domnul în slava Împărăţiei Sale. Ei sunt în general atât de absorbiţi de lucrurile vieţii actuale — de preocupările ei, grijile ei, plăcerile ei etc. — încât n-au ureche pentru chemarea Domnului. Ei nu sunt destul de smeriţi nici chiar pentru a auzi chemarea; cu atât mai puţin sunt smeriţi ca să se supună şi să umble pe calea îngustă a jertfirii de sine pe care conduce Domnul.

“Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii îpe cei care nu sunt remarcaţi pentru înţelepciune sau influenţă sau bogăţie lumeascăş, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii îpe cei săraci, smeriţiş, pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Cor. 1:26-29). Cât de adevărat este că bogaţii sunt făcuţi de ruşine în zilele noastre prin puterea adevărului din mâinile celor mai umili copii consacraţi ai lui Dumnezeu! Sistemele erorii care sunt rezultatul creşterii de secole sunt făcute de ruşine şi se clatină înaintea lui, şi înţelepţii din toate sectele sunt deranjaţi de el; deoarece devine tot mai evident pentru toţi oamenii că „înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va ascunde”. Isa. 29:14.

De ce a ales Dumnezeu aceste unelte slabe, inferioare, pentru marea Lui lucrare? De ce nu foloseşte El limbile elocvente, condeiul scriitorilor abili şi prestigiul numelor mari? Pavel ne spune de ce. Pentru ca „nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. Marea lucrare de învingere a păcatului şi de stabilire a dreptăţii pe pământ este lucrarea Domnului: nici o putere omenească nu este potrivită pentru exigenţele acestui caz. Totuşi Dumnezeu are plăcerea să permită puterii Sale să lucreze prin orice instrument uman care este potrivit pentru scopul Său; şi anume, care poate fi folosit fără a-şi dăuna lui însuşi. Dacă Dumnezeu ar fi să-Şi înfăptuiască minunile prin cei ale căror inimi sunt înclinate spre mândrie, acea mândrie ar creşte şi şi-ar atribui lor slava care aparţine lui Dumnezeu, în loc să aprecieze onoarea de a fi slujitor al lui Dumnezeu, o unealtă în mâna Sa tare — potrivită a fi „folositoare Stăpânului său”.

Întrebuinţarea de către Domnul chiar şi a celor mai slabe unelte, a celor care au chiar şi o măsură foarte mică de talent pentru serviciul Său, uneori se dovedeşte a fi o înălţare prea mare, şi ceea ce era o binecuvântare devine un blestem prin mândrie şi slavă deşartă. Aşa este stricăciunea naturii umane şi aşa este subtilitatea Adversarului în câştigarea avantajului, încât tocmai versetele citate mai sus devin uneori o piatră de poticnire pentru mulţi care nu numai că sunt săraci financiar, ci sunt şi deficitari în intelect şi în educaţie, şi cărora le lipseşte chiar instruirea în Cuvântul divin. Ei uită că Domnul a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci îadică cei care erau săraci (sau au devenit săraci) ca ucenici ai Luiş” (Luca 6:20); sau, cum relatează Matei (5:3): „Ferice de cei săraci în duh”. Şi ei uită că atât cei ignoranţi cât şi cei învăţaţi, atât cei săraci cât şi cei bogaţi, pot deveni „umflaţi de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase”. Este trist când vedem pe “vreunul care se socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic” (Gal. 6:3), astfel înşelându-se singur — dar în special când îi lipsesc chiar bazele educaţiei şi asemănării cu Cristos. Noi credem că modestia şi simplitatea sunt trăsături care trebuie cultivate de către cei bogaţi şi de către cei săraci deopotrivă, care sunt binecuvântaţi cu o cunoştinţă a adevărului, şi că orice „ruşinare a celor tari” să fie făcută cu bunăvoinţă şi smerenie (Efes. 4:2; 2 Tim. 2:25), şi nu cu un spirit combativ sau cu o manifestare a satisfacţiei pentru înfrângerea lor.

Mai presus de aproape orice alt lucru, prin urmare, iubiţilor, să ne păzim bine smerenia. Numai când suntem mici în ochii noştri, Dumnezeu ne poate folosi în siguranţă pentru noi înşine. Şi totuşi, El nu ne fereşte de orice probă a fidelităţii. Dacă deci Domnul te înalţă puţin astăzi, îţi dă puţină încurajare de succes în serviciul Lui, primeşte-o cu umilinţă, cu smerenie aducându-ţi aminte de propria ta nevrednicie şi incapacitate dacă Dumnezeu n-ar binevoi să lucreze prin tine; şi fii tot atât de pregătit să primeşti umilirile zilei de mâine ca fiind necesare pentru disciplinarea şi echilibrarea potrivită a caracterului tău. Dacă succesul de ieri te face să te nelinişteşti sub umilirea de astăzi, atunci fii atent: nu eşti dezvoltat spiritual atât de bine cum ar trebui să fii. Oricare ar fi triumfurile adevărului prin noi, să ne amintim întotdeauna că suntem printre „lucrurile care nu sunt”. Să ne străduim prin urmare să ne însuşim experienţa apostolului Pavel, care a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit în mine însumi, în împrejurările în care mă găsesc. Ştiu să fiu smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul îaceste lucruriş în Hristos, care mă întăreşte”. Filip. 4:11-13.

În procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său din toate timpurile putem vedea grija Sa de a-i păzi de mândrie şi încredere în sine. Dacă a ales Israelul să fie poporul Său deosebit, El a permis ca ei să fie mai întâi în robie timp de patru sute de ani, şi apoi cu mână tare şi cu braţ întins i-a adunat în ţara făgăduită. Moise, eliberatorul ales, de asemenea a fost de origine modestă. El avea vorbirea greoaie şi avea nevoie de Aaron să completeze acest neajuns. Şi Pavel avea un „ţepuş în carne”, de care Domnul n-a văzut de bine să-l elibereze, deşi de trei ori L-a implorat pe Domnul să-l îndepărteze; şi Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte îadică, puterea Mea, acţionând prin acest vas pământesc imperfect, va fi mai vădită pentru oameni decât dacă vasul ar fi unul perfect şi cizelat. În cazul acela oamenii ar putea atribui talentului lui Pavel măreţia lucrării, şi curând ar trage concluzia că de vreme ce Pavel este doar un om, ar fi numai o îngâmfare din partea lui să-şi asume sarcina de a învăţa pe alţi oameni etc. Dar dacă se vede că puterea este de la Dumnezeu şi doar lucrează prin Pavel ca o unealtă pregătită — smerită, dispusă şi energică — atunci mărturia harului lui Dumnezeu va avea greutate pentru ei: şi aşa a fost.ş.”

 

R 2228, col. 1, par. 3 (vezi întrebarea nr. 8):

Ca să putem discerne în parte cum a servit Domnul nostru Isus ca exemplu în privinţa acestui spirit al smereniei, apostolul rezumă pe scurt, în câteva cuvinte, istoria smeririi Sale şi cum a dus ea la înălţarea actuală. El ne arată că atunci când Domnul nostru Isus era fiinţă spirituală, înainte de a Se înjosi ca să ia natura noastră şi să poarte pedeapsa păcatului nostru, El avea „chipul lui Dumnezeu” — un chip spiritual, o stare înaltă şi glorioasă. Însă în loc de a fi mişcat în mod egoist să râvnească ambiţios după lucruri mai înalte decât cele pe care Dumnezeu I le acordase — în loc de a căuta să stabilească un imperiu rival, aşa cum a făcut Satan — El nu S-a gândit la un furt de la Dumnezeu, ca să Se facă egalul Lui (metoda lui Satan), spunând: „Îmi voi ridica tronul deasupra stelelor îcelor strălucitori, oştile îngereştiş … voi fi ca Cel Prea Înalt îperechea Sa, egalul Săuş.” Chiar dimpotrivă, Domnul nostru Isus, „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, a fost dispus, în armonie cu planul Tatălui, să Se smerească, să ia o natură mai joasă şi să facă o lucrare care va implica nu numai foarte multă smerenie, ci şi foarte multă durere şi suferinţă. Apostolul arată cum „Unicul Fiu” Şi-a demonstrat bunăvoinţa şi smerenia conformându-Se acestui aranjament; şi că după ce a devenit om, a continuat cu acelaşi spirit smerit, dispus să împlinească planul divin chiar până la literă, murind ca preţul de răscumpărare al omului; şi nu numai atât, dar când Tatăl a binevoit să ceară ca moartea Lui să fie cea mai înjositoare în orice privinţă, probabil dincolo doar de cerinţele răscumpărării, El nu S-a retras, ci a zis: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, şi S-a smerit până la înjositoarea „moarte de cruce”.

Aici, după cum arată apostolul, avem cea mai minunată demonstrare a smereniei, blândeţii şi supunerii faţă de Dumnezeu care a fost manifestată vreodată sau care ar putea fi concepută în minte. Şi acesta este modelul pe care îl indică apostolul că trebuie să căutăm să-l copiem. „Să aveţi în voi gândul acesta îsmeritş, care era şi în Hristos Isus.”

Datorită acestei smerenii, care L-a făcut în stare să dea o ascultare perfectă, Tatăl ceresc L-a onorat atât de mult pe dragul nostru Răscumpărător, încât L-a înviat dintre cei morţi la natură divină, la o stare mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care este numit. Că acesta este argumentul Său, este arătat (versetul 9) prin expresia „de aceea”; adică, datorită acestui fapt, datorită acestei smerenii tocmai descrise, Dumnezeu L-a înălţat foarte mult.

Smerenia şi supunerea minunate şi perfecte ale Domnului nostru au demonstrat nu numai că El a fost loial din toată fiinţa Sa Tatălui Ceresc, ci şi că spiritul Tatălui, Iubirea, locuia în El din abundenţă, fiindcă El a împărtăşit dragostea Tatălui pentru rasa pe care a răscumpărat-o. De asemenea, datorită acestui fapt, El este găsit vrednic să fie agentul divin în binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform condiţiilor legământului divin făcut cu tatăl Avraam. Astfel El a devenit capul „Seminţei lui Avraam” care va binecuvânta rasa răscumpărată; şi ca atare Lui I se va închina orice genunchi şi orice limbă va mărturisi, când va veni „timpul potrivit” al lui Iehova pentru revărsarea binecuvântărilor divine peste lumea răscumpărată — pentru ca toţi să ajungă la o cunoştinţă a adevărului şi, dacă vor dori, la armonie deplină cu Dumnezeu şi la viaţă veşnică.

Apostolul nu numai că Îl prezintă pe Domnul Isus ca marele exemplu de smerenie cuvenită, negare de sine şi supunere lui Dumnezeu în interesul altora, ci prezintă şi răsplata, marea înălţare a Domnului nostru de către Tatăl, rezultatul sau răsplata ascultării Lui, pentru ca şi noi să fim încurajaţi şi să înţelegem că dacă suntem credincioşi în mersul pe urmele Răscumpărătorului nostru şi în jertfirea avantajelor din prezent pentru a-I servi Domnului şi cauzei Sale, atunci, la timpul potrivit, noi de asemenea ne putem aştepta să fim glorificaţi cu El şi să avem parte de numele, tronul şi lucrarea Sa, ca membri ai corpului Său uns, Biserica Sa, moştenitoarea împreună cu El.

În versetele următoare (12-16), apostolul aduce un omagiu foarte frumos Bisericii din Filipi, îndemnându-i să continue şi să facă tot mai mult progres în alergarea în care deja se angajaseră, realizând în ei prin smerenie şi ascultare caracterul, dispoziţia lui Cristos, cu frică şi cutremur, şi astfel fiecare realizându-şi partea în marea mântuire la glorie, onoare şi nemurire pe care Dumnezeu a promis-o.

Noi nu ne putem realiza propria noastră îndreptăţire; dar fiind îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos şi fiind chemaţi cu chemarea cerească, noi ne putem întări chemarea şi alegerea, ne putem realiza propria parte în marea mântuire la care am fost chemaţi în Cristos, luând aminte la instrucţiunile Domnului; urmând modelul pe care El ni L-a pus înainte. Nu înseamnă că vom atinge perfecţiunea în trup, ci numai perfecţiunea voinţei, a intenţiei, a inimii; şi ţinând trupul în supunere în măsura capacităţii noastre, slăbiciunile şi imperfecţiunile acestuia vor fi socotite ca acoperite de meritul Domnului nostru, Cel Sfânt.

Este încurajator de asemenea să ştim că această luptă nu este numai a noastră proprie, împotriva slăbiciunii şi păcatului; dar că Dumnezeu este pentru noi, ne-a chemat şi ne ajută. El deja lucrează în noi prin Cuvântul făgăduinţei Sale, şi ne-a condus până aici ca să vrem şi să facem voia Sa, buna Sa plăcere: şi El va continua în acest fel să ne conducă, să ne ajute şi să lucreze în noi prin Cuvântul adevărului Său, dacă noi dorim să continuăm să dăm atenţie sfatului Său. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”, pentru toţi cei care astfel o acceptă; şi nu poate fi găsit un stimulent mai mare pentru adevărata evlavie, decât „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. 2 Pet. 1:4.

Mai mult, mergând pe urmele Domnului nostru Isus, alergând alergarea pentru marele premiu pus înaintea noastră în Evanghelie, nu trebuie să murmurăm pe cale, să găsim cusur la greutăţile şi îngustimea ei; nu trebuie nici să ne opunem ei, nici să căutăm să avem altă cale decât aceea pe care providenţa divină o indică înaintea noastră, înţelegând că Domnul ştie exact ce experienţe sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în şcoala lui Cristos, şi înţelegând de asemenea că, dacă supunerea ar fi posibilă în timp ce gura ne-ar fi plină de plângeri şi nemulţumiri de Domnul şi de soarta pe care El a permis-o pentru noi, ar fi un indiciu cel puţin că noi am fi în afara armoniei cu spiritul aranjamentului Său; şi o astfel de supunere, dacă ar fi posibilă (dar n-ar fi posibilă), nu ar avea aprobarea divină, nici n-ar câştiga premiul pentru noi. De aceea, după cum îndeamnă apostolul, să facem „toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

 

 

Dezvoltarea Caracterului – Înfrânarea și Stăpânirea de sine

 

  1. Care este importanţa stăpânirii de sine?

Proverbe 25:28 “Cel care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri.”

Proverbe 16:32 “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.”

 

Vol. V, pag. 112, par. 1:

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

R 2878, col. 1, par. 1, 2:

Cum, deci, şi împotriva cui trebuie să ne exercităm combativitatea, pentru ca aceasta să fie bine îndreptată pentru plăcerea Domnului şi în serviciul cauzei Sale? Răspundem că această combativitate a noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatului şi că prima ei exercitare trebuie să înceapă cu noi: bătălia cu eul este cea mai mare bătălie, şi la aceasta aveam Cuvântul Domnului că, “cine este stăpân pe sine îmintea, voinţa saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”, fiindcă în acea măsură el a învăţat să exercite combativitatea unui caracter adevărat în direcţia bună, în stăpânire de sine. După ce am avut o experienţă considerabilă în bătălia cu păcatul şi cu egoismul din noi, în scoaterea bârnei din ochii noştri, în supunerea mâniei, răutăţii, urii şi conflictului din inimile şi carnea noastră — numai atunci şi prin această bătălie şi experienţă severă vom fi pregătiţi să-i ajutăm pe fraţi şi să ajutăm pe semenii noştri în greutăţile lor — să-i ajutăm să învingă asalturile şi slăbiciunile.

Oricine începe prin a lupta cu păcatele altora înainte de a duce o campanie viguroasă împotriva slăbiciunilor şi erorilor sale, face o greşeală. El are nevoie de smerenieşi compătimire ca să ajute pe alţii să-şi ducă luptele, şi aceasta n-o poate câştiga fără ca mai întâi să lupte cu sine şi să înveţe să aprecieze cât de tare este vrăjmaşul cu care are de luptat şi cât de adânc sunt înrădăcinate păcatul şi egoismul în toate căile cărnii sale. Are nevoie chiar să fie înfrânt în unele din luptele sale cu sine însuşi pentru a avea o apreciere clară a incapacităţii sale de a birui, şi pentru a-l forţa să meargă la tronul harului ceresc ca să obţină milă şi să găsească har spre ajutor. Are nevoie de aceasta fiindcă, aşa cum spune apostolul, când suntem slabi, atunci suntem tari; şi când suntem tari în încrederea noastră în noi înşine, atunci suntem slabi şi expuşi la eşecuri în luptă, şi să fim învinşi de inamic — Păcatul. Evr. 4:16; 2 Cor. 12:10.

 

R 2892, subtitlul “Răsplăţile sunt pentru învingători”:

Unii ar putea simţi că dacă astfel ar examina, ar proba şi ar respinge toate gândurile neadevărate, nevrednice, nedrepte, necurate, neplăcute care se prezintă, atunci nu le-ar rămâne nici un subiect în care să-şi angajeze mintea, şi credem că acest lucru este adevărat în privinţa multora — mintea lor ar fi golită de gânduri pentru un timp, dacă toate cele rele şi nepotrivite ar fi respinse, izgonite; dar până la vremea când ar fi în această atitudine, ei ar avea o astfel de “foame şi sete după dreptate”, după adevăr, după lucruri frumoase, curate, nobile, încât ar fi în starea potrivită pentru a primi tocmai hrana spirituală pe care Domnul a pregătit-o pentru ei. Există un lucru, şi numai unul, care combină deplin toate cele declarate mai sus şi se dovedeşte a fi lucrul adevărat, vrednic de cinste, drept, curat, frumos — şi acela este caracterul şi planul divin. Să ne gândim la diferitele lui aspecte. Să studiem Cuvântul divin şi să privim prin el, ca printr-un telescop, frumuseţea caracterului divin, splendoarea planului divin, aşa cum sunt ele revelate în Cuvântul şi în planul lui Dumnezeu … ale cărui lungimi şi lăţimi, înălţimi şi adâncimi nimeni nu le poate măsura, şi pe care numai sfinţii le pot înţelege prin Spiritul sfânt, şi aceasta în măsura în care ei primesc Spiritul sfânt, mintea sfântă, gândurile sfinte, care înlocuiesc şi înlătură gândurile şi sentimentele nesfinte ale omului natural (Efes. 3:18). Ce premiu splendid pune astfel Domnul pe studierea Cuvântului Său în aprecierea tuturor celor care sunt din clasa căreia i se adresează apostolul Pavel în textul nostru!

O astfel de stăpânire a minţii este o cucerire; o astfel de stăpânire de sine este o victorie; cea mai mare victorie ce poate fi câştigată. După cum declară Scripturile: “Cine este stăpân pe sine îpe mintea saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate” (Prov. 16:32). Şi prescripţia dată de apostol în textul nostru, pentru sănătatea mentală a sfinţilor, este chiar disciplinarea sufletului necesară dezvoltării noastre în caracter, până la gradul plăcut lui Dumnezeu şi acceptabil prin Isus Cristos Domnul nostru. Aceştia sunt biruitorii cărora li se va acorda o parte în Împărăţie, Şi apoi, după cum îndeamnă apostolul, “Să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia credinţei noastre”, până când El va deveni şi Desăvârşitorul ei (Evr. 12:1, 2), amintindu-ne că Acela care este de partea noastră, şi care S-a angajat să ne ajute şi să ne treacă prin orice dificultate şi să ne instruiască deplin dacă ne supunem Lui deplin, şi astfel să ne facă potriviţi “să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”, este Isus — care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

Bine impun Scripturile în mod general importanţa păzirii minţii, a voinţei, a inimii, spunând: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii”. Păzirea ei, pentru sfinţii chemaţi acum şi în alergare, înseamnă viaţă mai îmbelşugată, cu slavă, cinste şi nemurire. Neglijarea ei, refuzul de a exercita stăpânire de sine, înseamnă permiterea conceperii dorinţelor egoiste în mintea noastră şi îndepărtarea de Domnul şi de “calea îngustă”, spre păcat, spre plata păcatului — moartea — Moartea a Doua.

 

  1. Este stăpânirea de sine necesară în interesul altora?

1 Corinteni 8:13 “De aceea, dacă o mâncare este pentru fratele meu o cursă, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să se poticnească.”

 

R 3144 — “Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte.” Vezi articolul la pag. 122.

 

R 2199, col. 1, par. 1:

A nu avea această iubire şi această consideraţie activă, sacrificatoare de sine pentru binele şi conştiinţa mai slabă a unui frate mai slab, apostolul spune că ar fi nu numai un păcat împotriva fraţilor şi le-ar răni conştiinţa, ci şi împotriva lui Cristos — chiar împotriva spiritului legii Sale de iubire faţă de celălalt. Ce nobil rezumă apostolul această chestiune când spune că în ceea ce-l priveşte pe el, dacă ar găsi necesar, pentru a putea fi de ajutor fraţilor, nu o piatră de poticnire pentru cineva, i-ar face plăcere să se abţină, nu numai de la carnea jertfită idolilor, ci de la orice fel de carne, câtă vreme era în viaţă. Astfel a manifestat Pavel adevăratul spirit al iubirii  frăţeşti; şi fiecare urmaş al Domnului Isus Cristos să caute să aibă acest spirit şi sentiment activ în toate relaţiile lor unii cu alţii.

 

  1. Trebuie să ne “supunem înfrânării în toate lucrurile”?

1 Corinteni 9:25 “Oricine se luptă la jocuri este supus înfrânării în toate lucrurile. Şi ei fac lucrul acesta ca să obţină o cunună care se poate veşteji; dar noi, una care nu se poate veşteji.”

 

R 2155, col. 1, par. 4:

Al treilea lucru adăugat, stăpânirea de sine, este unul dintre cele mai importante elemente ale unui caracter bun. Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate, este sfatul înţeleptului, şi mulţi generali victorioşi trebuie încă să se cucerească şi să se stăpânească pe ei înşişi. Stăpânirea de sine are de-a face cu toate sentimentele, gândurile, gusturile, poftele, străduinţele, plăcerile, întristările şi speranţele noastre. Cultivarea ei, prin urmare, înseamnă un grad înalt de dezvoltare a caracterului. Stăpânirea de sine însoţită de credinţă, tărie, cunoştinţă de sus, implică zel şi activitate crescute în lucrurile divine, şi moderaţie crescută în lucrurile pământeşti, în judecată, în purtare, în reglementarea afacerilor vremelnice etc. “Moderaţia voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” (Filip. 4:5, după trad. engleză, n. t.)

 

R 2119, col. 2, par. 2, până la sfârşit:

Declaraţia apostolului, în lecţia din faţa noastră, este o ilustraţie a spiritului corect în privinţa fiecărei chestiuni asemănătoare. Dacă cei din jurul nostru se adună pentru închinare în prima zi a săptămânii, fiindcă ei cred că este porunca lui Dumnezeu, libertatea noastră poate fi la fel de deplin exercitată dacă ne adunăm în aceeaşi zi; nu dintr-un simţ al obligaţiei, nu sub lege, ci în bucuria deplină a libertăţii cu care Cristos ne face liberi. Într-adevăr, ne putem bucura de acea zi cu foarte mult mai mult când o înţelegem ca o libertate şi un privilegiu, mai degrabă decât ca o datorie şi o poruncă. Dar sunt libertăţi mărunte pe care noi trebuie să le cedăm; de exemplu, vecinul nostru, gândind că este sub legea evreiască, ar putea considera că a fixa ceva cu o piunează este o încălcare a zilei de odihnă. Noi care ştim că nu suntem sub lege ci sub har, înţelegem că nu comitem nici un păcat dacă facem astfel de lucru; dar cu toate acestea, putem foarte bine şi potrivit să lăsăm la o parte libertăţile noastre în acea chestiune, ne putem conforma şi putem coopera la menţinerea păcii şi liniştii acelei zile. De fapt, ne dăm seama că greşeala prietenilor noştri este în multe privinţe o binecuvântare şi o îndurare pentru noi. Căci dacă mulţi ar aprecia chestiunea aşa cum o apreciem noi, ca o libertate şi un privilegiu, şi nu ca o lege a lui Dumnezeu, foarte probabil că majoritatea n-ar acorda nici un respect acelei zile şi foarte curând ar fi ca celelalte zile. De aceea suntem foarte bucuroşi că este pusă deoparte prin legile ţării în care trăim o zi pentru odihnă şi linişte, pentru studiu şi meditaţie asupra lucrurilor sfinte. Dar chiar dacă n-am vedea nici un temei pentru respectarea acestei zile, faptul stabilirii ei legale, civile, este un temei suficient pentru abţinerea de la munca pământească. Dar dimpotrivă, vedem înţelepciunea de a avea o zi pentru părtăşie specială în lucrurile spirituale şi ziua adoptată de creştinii timpurii este eminamente potrivită. Ziua de începere a unei noi săptămâni simbolizează noua noastră odihnă, noilenoastre speranţe şi noua noastră viaţă — toate acestea izvorând din învierea Domnului nostru.

Sfătuim pe cei care caută să umble pe “calea îngustă” să urmeze îndeaproape sfatul şi exemplul apostolului, şi în timp ce-şi dau seama că sunt liberi în Cristos, să se facă servitorii tuturor — “să facă bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”.

Apostolul n-a fost mişcat spre această abrogare a libertăţilor sale de vreun motiv egoist, ci de iubirea sa pentru Evanghelie şi din dorinţa de a da şi altora binecuvântatul ei balsam vindecător, care venise pentru spiritul său. Oriunde este Spiritul lui Cristos, acest spirit este primit; şi dacă va fi dezvoltat, se va maifesta mai curând sau mai târziu prin această dispoziţie a negării de sine în interesul altora — în special în interesele şi afacerile altora (1 Cor. 9:24-27). Apostolul vrea să vedem că în timp ce ni se acordă libertăţi în Cristos, totuşi esenţa învăţăturii creştine este să negăm pentru noi înşine folosirea acestor libertăţi. Ca robi ai păcatului am fost eliberaţi pentru a putea deveni robi voluntari ai dreptăţii — slujind cu jerfire de sine “până la moarte”. Evreii, ca o casă a servitorilor sub Moise, au fost obligaţi ca servitori prin legi riguroase, ale căror sens şi obiectiv nici măcar nu le-au fost explicate. Dar casa fiilor, al cărei Cap este Cristos, este lăsată fără altă lege cu excepţia uneia — să iubim pe Dumnezeu cu toată puterea fiinţei şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Dar, tocmai această libertate care pe de o parte ne este acordată, pe de altă parte este o mai mare încercare. Ea lasă pentru fiecare dintre noi responsabilitatea de a ne dovedi iubirea pentru Dumnezeu, pentru cauza şi poporul Său şi compătimirea faţă de lume, prin măsura în care suntem dispuşi să ne abandonăm libertăţile în privinţa acestora — ca servitorii lor.

Apostolul ilustrează aceasta prin jocurile olimpice din zilele lui, printre care alergarea era proeminentă. Alergătorii erau liberi să alerge, la fel noi în calitate de creştini, suntem eliberaţi de lege ca să putem alerga alergarea şi să câştigăm marele premiu; dar cel care se supune anumitor condiţii recunoscute şi “aşa aleargă”, va fi încununat ca învingător.

Creştinii consacraţi s-au înscris pe liste să alerge marea alergare pentru premiul chemării noastre de sus în Cristos Isus — premiul comoştenirii cu El în Împărăţia slavei, care se stabileşte la a doua Sa venire. Noi începem alergarea, nu fără ţintă, nu fără speranţă, nu doar de dragul de a ne lepăda de noi înşine, nu pentru a face penitenţă pentru păcate, nu doar de dragul dezvoltării caracterului; ci Domnul a aranjat chestiunea cu îndurare, aşa încât să avem un imbold mare şi nobil pentru lepădarea de sine. Premiul la sfârşitul alergării sunt cuvintele Sale “Bine, rob bun şi credincios”, iar pentru mica turmă credincioasă, “cununa vieţii” şi slava Împărăţiei. De aceea, noi nu alergăm nesigur, cu îndoială, ci ştiind care va fi premiul, fiindcă sunem informaţi prin cuvintele Domnului.

Apostolul arată în legătură cu aceasta că, dacă sperăm să fim biruitori şi aprobaţi de Domnul, trebuie să fim moderaţi, temperaţi, sacrificatori de sine în toate lucrurile. El accentuează aceasta în versetul 27. Nu numai că este necesar ca toată fiinţa noastră să fie consacrată Domnului la începutul alergării, ci continuă să fie necesar pe tot parcursul, ca ea să fie supusă continuu minţii noi, minţii lui Cristos, care trebuie să locuiască în noi cu bogăţie şi să prisosească. Altfel, dacă permitem naturii vechi, decăzute, să se ridice şi să împiedice mintea nouă, mintea lui Cristos din noi — dacă permitem minţii cărnii să preia din nou controlul, putem socoti alergarea ca terminată în mod înjositor şi pe noi ca “respinşi”; fiindcă mintea cărnii duce la moarte, dar mintea Spiritului nou al lui Cristos, prin care suntem concepuţi prin Cuvântul adevărului, duce la viaţă veşnică şi prin credincioşie la slavă veşnică.

 

  1. Implică stăpânirea de sine curăţirea gândurilor şi a intenţiilor inimii?

1 Ioan 3:3 “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”

 

R 2517, col. 2, par. 3, 4:

“Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El îDomnulş este curat.” 1 Ioan 3:3.

Speranţa menţionată este că noi am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu, cu făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi vom fi ca El, Îl vom vedea cum este şi-I vom împărtăşi slava. Pe măsură ce inimile noastre se lărgesc în această speranţă şi începem să-i măsurăm lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, desigur că ea pune în faţa noastră iubirea Tatălui ceresc şi iubirea Răscumpărătorului în culori de curcubeu, şi iubim tot mai mult pe Tatăl ceresc şi pe Fiul, fiindcă Ei ne-au iubit întâi. Forma divină a iubirii ajunge să fie tot mai mult idealul nostru; şi pe măsură ce căutăm să răspundem la ea şi să o copiem, urmează curăţirea şi purificarea inimii noastre: căci privind în legea perfectă a libertăţii — Iubirea — ne ruşinăm tot mai mult de josnicia şi egoismul pe care le-a adus căderea. Şi, odată văzute în adevărata lor lumină ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, toată mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, vorbirea de rău, prespunerea de rău, bârfa, calomnia, devin tot mai respingătoare pentru noi. Şi în final când vedem că aceia care în vreun grad sunt în armonie cu aceste caracteristici rele sunt nepotriviţi pentru Împărăţie şi nevrednici pentru orice lucrare bună, fugim de aceste rele ale sufletului ca de o molimă mortală. Inimile noastre (voinţele, intenţiile) devin pure imediat şi punem pază nu numai asupra buzelor noastre, ci şi asupra gândurilor noastre — pentru ca acele cuvinte ale gurii noastre şi meditaţii ale inimilor noastre să poată fi acceptabile pentru Domnul.

 

R 2890 — “Controlul gândului”:

Unii sunt înclinaţi să creadă că deoarece creierul omului diferă într-o anumită măsură de la om la om, de aceea, gândirea lor trebuie să fie în mod necesar diferită; într-un cuvânt, că omul poate gândi numai în armonie cu construcţia creierului său. Dar noi spunem: Nu este aşa; fiecare om poate învăţa să-şi cântărească şi să-şi echilibreze propriile gânduri, să le înfrâneze pe unele şi să le încurajeze pe altele; dar pentru a face aceasta, fiecare trebuie să aibă în faţa sa un ideal de caracter care să fie copiat. Gândurile pot fi copiate întocmai cum pot fi copiate cuvintele şi acţiunile: voinţa este la cârmă şi ea trebuie să decidă ce gânduri şi sentimente va întreţine şi va încuraja, şi ce gânduri va respinge. Prin urmare, este necesar mai întâi de toate ca voinţa să fie corect îndrumată, şi apoi să fie tare şi să-şi folosească puterea în stăpânirea gândului; în înfrânarea acelor gânduri care sunt recunoscute ca rele şi în stimularea acelora pe care ea le recunoaşte ca bune, de ajutor, benefice. Voinţa, în Scripturi numită “inimă”, este ca atare solicitată de Domnul, deoarece El caută acum printre oameni “poporul Său deosebit”. Mesajul este: “Fiule, dă-Mi inima ta” — voinţa ta. Această cerere nu le este adresată păcătoşilor cu voia, căci ei nu sunt recunoscuţi şi numiţi copii ai lui Dumnezeu, ci copii ai Celui Rău. Cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte ca fii ai Săi sunt aceia care au fost aduşi în armonie cu El prin iertarea păcatelor, prin căinţă şi credinţă în Isus Cristos, Răscumpărătorul. Acestora Domnul le face cunoscut că dacă vreau să “meargă spre desăvârşire” — spre atingerea deplină a scopurilor Sale îndurătoare în privinţa lor, singura cale potrivită pentru ei ar fi să-şi dea inima, voinţa în consacrare Lui.

Inima, voinţa astfel predată lui Dumnezeu, caută să cunoască voia lui Dumnezeu, să prindă gândul divin şi să i se supună în cuvânt şi faptă; şi în măsura în care este atinsă această stare a minţii noi, în aceeaşi măsură aceştia vor începe să fie în înnoire de viaţă în toate privinţele; în ambiţii, speranţe, sentimente şi eforturi. Pentru acest motiv le este dată credincioşilor revelaţia voinţei şi planului divin — pentru ca, crescând în cunoştinţa lui, gândindu-se la aceste lucruri, umplându-şi mintea cu voinţa şi planul divin, influenţa transformatoare să se extindă la fiecare aspect al vieţii.

 

  1. Se aplică înfrânarea sau stăpânirea de sine la vorbirea noastră?

Iacov 1:19, 26 “Să ştiţi, preiubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie … Dacă i se pare cuiva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică.”

Coloseni 4:6 “Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”

Eclesiastul 5:2 “Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu îţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu: căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui cuvinte multe.”

 

R 2355, col. 1, par. 3:

Înfrânarea, stăpânirea de sine la un creştin, este aplicabilă în toate afacerile vieţii; el trebuie să fie înfrânat în vorbire, nu dedat la exagerare sau denaturare, mai bine sau mai rău decât faptele; da al său să fie da, iar nu să fie nu. Să vorbească “cuvinte ale înţelepciunii”, şi chiar dacă ar fi necesar să vorbească spre corectare sau mustrare, să fie înfrânat, asigurându-se să vorbească adevărul în iubire, şi nu în asprimea amărăciunii. Vorbirea lui să fie cu har — presărată cu sarea, calitatea care păstrează, consacrării sale lui Cristos — căci, nu este el oare o parte din “sarea pământului”?

 

R 2447, col. 2, par. 1:

Dar dintre toate mădularele noastre, cel mai influent este limba. Influenţa limbii o întrece pe cea a tuturor celorlalte membre combinate: a o stăpâni, în serviciul Domnului, prin urmare, este cea mai importantă lucrare a poporului Domnului în ceea ce priveşte corpurile lor muritoare şi serviciul acestora făcut pentru Domnul. Câteva cuvinte de iubire, bunătate, ajutorare — cât de adesea au schimbat cursul vieţii umane! — cât de mult au avut de-a face cu modelarea destinului naţiunilor! Şi cât de adesea cuvintele rele, lipsite de bunătate, defăimătoare, au făcut mare nedreptate, au asasinat reputaţii etc. — sau, după cum spune apostolul, au “aruncat în foc cursul vieţii”, trezind patimi, certuri, vrăjmăşii, înainte neavute în minte. Nu este de mirare că el spune că astfel de limbă “este aprinsă de focul gheenei” — Moartea a Doua!

 

  1. Se extinde stăpânirea de sine la chestiunile de afaceri?

1 Timotei 6:10 “Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.”

 

R 2355, col. 1, par. 4:

Cumpătarea creştinului trebuie să se extindă şi la afacerea sa. El trebuie să fie moderat în scopurile şi ambiţiile sale, în obţinerea banilor şi în economisirea lor. Să nu uite că sub chemarea Domnului bogăţiile pe care le caută sunt cereşti, nu pământeşti, şi că Învăţătorul spune: “Cu greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor”. Moderaţia creştină, deci, va căuta întâi Împărăţia cerurilor, apreciind că obţinerea ei ar fi mari bogăţii şi ar fi cumpărată ieftin, cu preţul bunăstării, bogăţiilor şi confortului pământesc.

 

  1. De ce este necesară cumpătarea în privinţa mâncării şi a băuturii?

1 Corinteni 10:31 “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.”

 

R 2355, col. 1, par. 5:

Creştinul trebuie să fie înfrânat în privinţa hranei — ceea ce mănâncă, ceea ce bea. Deoarece el s-a consacrat pe sine şi tot ce are Domnului, nu este, prin urmare, datoria sa obligatorie să obţină de la viaţă cel mai mare profit pentru slava Domnului? Nu trebuie el, prin urmare, să vadă ce şi cât să mănânce, cu scopul ca el să dea Domnului serviciul cel mai larg, cel mai bun? Aceasta va însemna negare de sine, stăpânire de sine, căci apetitul pentru mâncare, precum şi pentru băutură, este în mod considerabil depravat la toţi. Adevărat, lăcomia la mâncare nu-l va lipsi pe unul de simţurile sale şi nu-l va face dezechilibrat, cum l-ar face băuturile spirtoase, totuşi mâncarea peste măsură stoarce energiile minţii, sau prin suprastimulare le slăbeşte. Astfel mulţi sunt slabi şi bolnăvicioşi prin mulţumire de sine în chestiunea hranei şi a băuturii. Înfrânarea, stăpânirea de sine este porunca Domnului  pentru toţi aceştia — nu ca să fie în beneficiul Domnului, ci să ne putem construi astfel caractere potrivite — loiale în privinţa a ceea ce este corect, bine, raţional, potrivit.

 

  1. Trebuie să fim cumpătaţi atât în bucuriile cât şi în tristeţile noastre?

 

R 2355, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 1:

Creştinul trebuie să fie cumpătat în bucuriile lui. El să nu-şi fixeze afecţiunea principală pe pământ sau pe lucrurile pământeşti — plăcere, bogăţie, influenţă, popularitate etc. Să-şi amintească faptul că foarte mult din ordinea actuală de lucruri este cu totul contrară dreptăţii şi să caute să fie cumpătat chiar şi în folosirea lucrurilor aprobate ale acestei lumi, respingând complet acele lucruri care sunt contrare dreptăţii, adevărului, bunătăţii, purităţii: el trebuie să-şi găsească plăcerea în altă parte — în serviciul dreptăţii — în serviciul Domnului, în Cuvântul Domnului, în făgăduinţele Domnului, în Spiritul Domnului. Creştinul trebuie să fie cumpătat în tristeţile sale. El “nu se întristează ca ceilalţi, care n-au nădejde”, ci crede că Isus a murit pentru păcatele lumii întregi, că a înviat pentru îndreptăţirea celor care cred şi se supun Lui, şi că, fie acum fie în veacul viitor, toată omenirea va avea ocazie deplină să cunoască harul divin, să-l accepte şi să aibă parte de el, sub condiţiile Noului Legământ. Astfel poate creştinul, trăind la înălţimea privilegiilor sale sub harul divin, să fie  cumpătat în tristeţile sale:

“El va suporta neclintit a lumii aspră încruntare

Şi al ei surâs batjocoritor nu-l va lua în considerare;

Mări de necaz nu-l vor putea îneca,

Nici uneltirile Satanei nu-l vor putea înşela”.

 

R 3530, col. 1, ultimul paragraf:

Lacrimile de compătimire nu trebuie înţelese ca semn de slăbiciune. Lacrimile Învăţătorului nostru au dovedit aceasta, şi mai mult, avem îndemnul Lui că trebuie să fim mişcaţi să simpatizăm cu alţii atât în tristeţile cât şi în bucuriile lor. El ne-a spus să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură. Inimile reci, nepăsătoare, care nici nu plâng nici nu se bucură, nu sunt după felul marelui Model. Să fim tot mai mult asemenea Lui şi să permitem simţirii noastre să aibă o măsură rezonabilă de exprimare. Cu toate acestea, să nu uităm că jelirea şi plângerea mare nu sunt potrivite pentru noi, căci, aşa cum spune apotolul, “noi nu ne întristăm ca ceilalţi, care n-au nădejde”; speranţa noastră binecuvântată, încrederea şi sprijinul nostru moderează expresiile noastre, atât ale întristărilor cât şi ale bucuriilor.

 

  1. Este posibil să fim necumpătaţi în studierea Scripturilor şi în frecventarea adunărilor religioase?

 

Vol. VI, pag. 319, par. 1:

A patra propunere a noastră: Creşterea în cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea — straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. “Spiritul minţii sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect. Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în direcţia opusă — spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendinţe şi să facă în consecinţă “cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.

 

Vol. VI, pag. 503, par. 1:

Dacă soţia ar fi un membru al Noii Creaţii iar soţul ar avea spiritul lumii şi ei s-ar potrivi, problema ar fi tot aşa, relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o minte nobilă, chiar dacă ar fi lumesc, va recunoaşte conştiinţa soţiei sale în exercitarea moderată a ei; iar dorinţa lui de a se îngriji de oportunităţile ei mintale, morale şi spirituale, care ar fi datoria lui de soţ, i-ar da tot ce şi-ar putea dori ca soţie, cu excepţia dorinţei de a avea părtăşia spirituală a soţului ei. În privinţa unui astfel de bărbat nobil cum discutăm aici, credincioşia soţiei lui faţă de Domnul şi faţă de el în toate datoriile vieţii ar putea fi binecuvântată în cele din urmă, determinând consacrarea soţului faţă de Domnul. Soţia ar putea să aibă dorinţe şi ambiţii bune în privinţa problemelor pământeşti sau chiar religioase pe care soţul să nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om natural. În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul Domnului pentru poporul Său, să fie moderaţi în toate lucrurile; ea ar trebui să se gândească la liberalismul soţului ei, şi în timp ce n-ar compromite nici o chestiune de conştiinţă sau de principiu, ea n-ar trebui să uite că printre datoriile ei de soţie, recunoscute de Domnul, este una care-i cere să acorde soţului o măsură de tovărăşie. Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de a freceventa unele dintre adunările Bisericii; dar ea să fie atentă ca nu cumva în dorinţa de a-i fi plăcută soţului să-şi calce conştiinţa şi să-şi neglijeze responsabilităţile şi supunerea faţă de Domnul, Mirele ei Ceresc. Ea trebuie să-şi amintească porunca Lui, de a nu uita strângerea noastră laolaltă. Tot ceea ce îndemnăm noi aici este ca ea să practice moderaţia, consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa încât să-şi poată împărţi timpul cu el într-o anumită măsură, acordându-i o parte rezonabilă a tovărăşiei ei.

 

  1. Care este relaţia între “voinţa nouă” şi stăpânirea cărnii?

1 Corinteni 9:27 “Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fie eu însumi dezaprobat.”

 

Vol. VI, pag. 600, par. 1:

Dar, deşi voinţa veche a fost predată complet şi definitiv şi a fost declarată moartă (de către Domnul şi de către cei care văd lucrurile din punctul de vedere al Lui), şi în timp ce carnea de asemenea a fost socotită moartă în ceea ce priveşte păcatul, dar vie pentru Dumnezeu, însufleţită prin făgăduinţe şi adusă sub controlul voinţei noi (Rom. 6:11; 8:11), totuşi această moarte a cărnii şi a voinţei ei şi această înviere a cărnii ca serv al voinţei noi, pentru a servi pe Domnul, Adevărul, sub Regula de Aur, sunt numai lucruri socotite. Starea “moartă” şi starea “vie” trebuie să fie menţinute continuu prin împotrivirea voinţei noi la orice viaţă sau activitate a voinţei vechi şi la influenţa ei asupra cărnii. Dacă voinţa nouă devine indiferentă şi nu foloseşte continuu carnea muritoare ca servitor al ei în lucrurile mai înalte şi spirituale, carnea se va reafirma foarte curând şi va avea iniţiative şi dorinţe proprii, antagoniste minţii noi, contrare intereselor Creaturii Noi. Aceasta din urmă trebuie să fie prin urmare continuu veghetoare la răzvrătiri, şi, după cum spune apostolul, trebuie să ţină în stăpânire, să ţină moartă voinţa veche cu plăcerile şi dorinţele ei — trebuie continuu să omoare, să dea la moarte ambiţiile şi dorinţele cărnii. Apostolul explică acest lucru spunând despre sine: “Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire îmort, în privinţa controlului din partea voinţei vechi, egoiste a cărniiş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” — să nu-mi întăresc chemarea şi alegerea. 1 Cor. 9:27.

 

Vol. VI, pag. 488, par. 2, până la 489, par. 1:

În vederea acestor fapte, se va vedea imediat că voinţa nouă are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să fie plăcută lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării cărnii; (2) să discearnă clar care pofte şi cerinţe ale relaţiilor după carne să fie luate în considerare şi să fie îngăduite; (3) în ce măsură aceste cerinţe şi concesii pot fi acceptate în mod cuvenit fără a încălca şi anula legământul — care este spre viaţă sau spre moarte — “Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară îomorâţiş faptele trupului, veţi trăi” — în cele din urmă veţi ajunge la perfecţiune la înviere. Aici se iscă altă dificultate. Carnea nu moare de bună voie: ea trebuie omorâtă de către voinţă, minte, Noua Creatură; şi astfel, aflând că trebuie făcute anumite îngăduinţe, potrivit voinţei lui Dumnezeu, carnea este foarte dispusă să profite de aceste îngăduinţe şi să pretindă nu doar îngăduinţă mai mare în privinţa “lucrurilor necesare”, ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa celor care nu sunt obligatorii şi care ar sta în calea sacrificiului la care s-a angajat prin legământ.

Aceste străduinţe ale corpurilor noastre muritoare, uneori de a scuza păcatul alteori de a evita sacrificiul, cauzează Noii Creaturi nedumeriri frecvente şi nu arareori poticneli temporare, până când treptat află tot mai mult despre caracterul înşelător al cărnii sale şi despre slăbiciunile ei, şi creşte treptat în har şi în înţelepciunea care vine de sus, câştigând tot mai multă autoritate în ţinerea corpului “în stăpânire” — în supunere faţă de mintea cea nouă (1 Cor. 9:27). Astfel, adesea prin experienţă amară, Noua Creatură învaţă să aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că inima naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă şi nu mai are controlul în nici un sens, este “nespus de înşelătoare” şi uneori “deznădăjduit de rea”, precum şi deznădăjduit de sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura conducerea voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă — cu scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită şi să umble conform cărnii şi nu conform Spiritului.

 

R 2878, col. 1, par. 3, 4:

Toţi cei care au avut vreo experienţă în această chestiune şi care au învăţat cum şi unde să-şi îndrepte energiile combative, află că există o sferă deplină pentru exercitarea fiecărei părticele de combativitate pe care o posedă. (1) În el însuşi, în mod continuu; aşa cum a spus apostolul: “Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fie eu însumi dezaprobat” (1 Cor. 9:27). O, câtă energie şi câtă persistenţă în a lupta lupta bună a credinţei, şi câtă loialitate faţă de Domnul este necesară în cucerirea eului —”orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:5). Mult loc este aici pentru combativitate; mult loc pentru toată cearta şi lupta pe care le vrem — ceartă cu păcatul şi cu voinţa proprie, luptă cu voinţa cărnii şi împotrivire la ea la fiecare pas — omorârea ei, uciderea plăcerilor şi dorinţelor ei. Nu este de mirare că apostolul vorbeşte despre aceste experienţe actuale ca despre o luptă; nu este de mirare că ne spune că trebuie să fim pregătiţi să suferim greutatea ca buni soldaţi ai Domnului Isus Cristos.

(2) Imediat ce victoria asupra eului este câştigată şi imediat ce mintea cea nouă pune o garnizoană în fiecare parte a corpului cucerit, pentru a se păzi de răzvrătirea lui, pentru a-l ţine în supunere Regelui regilor şi Domnului domnilor — toate energiile rămase care pot fi cruţate de la stăpânirea de sine vor găsi largă ocazie de folosire în lupta pentru Domnul, lupta pentru fraţi, lupta pentru adevăr, lupta împotriva erorii, lupta împotriva uneltirilor diavolului, “căci noi nu suntem în necunoştinţă de uneltirile lui”, cum spune apostolul.

 

  1. Care este datoria Bisericii faţă de acele “creaţii noi” cărora le lipseşte stăpânirea de sine?

 

Vol. VI, pag. 148, par. 2, până la 149, par. 1:

Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început — când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământde negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţineacest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

 

Vol. VI, pag. 150, par. 1:

Aici remarcăm totuşi că atâta vreme cât ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi ca fraţi — oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia cu ei până când vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de sârguincioşi în zelul pentru dreptate, încât carnea lor să arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea cea Nouă.

 

Vol. VI, pag. 289-292 — “Disciplina în ecclesie”. Vezi fragmentul la pag. 125.

 

  1. De ce este stăpânirea de sine o calitate esenţială pentru un Bătrân?

Tit 1:7, 8 “Căci supraveghetorul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără vină, să nu fie încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig urât, ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat.”

Vol. VI, pag. 251, par. 2:

Citim: “Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. “Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

 

R 2157, col. 1, par. 1:

În alegerea conducătorilor pentru adunări, calificarea în privinţa “limbii”, aşa cum este arătat aici, nu trebuie trecută cu vederea. Cei cu limbă înfocată nu trebuie aleşi, ci acei mai blânzi, moderaţi, care îşi “înfrânează” limba şi se străduiesc cu grijă să “vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu”, numai. Astfel de limbiconstrâng, în timp ce altele mai adesea rănesc şi resping. Cuvântul Domnului este ager, puternic şi ascuţit şi pătrunde “până în inimă”, fără adaosuri explicative aspre şi necaritabile pentru a-l întări. De aceea avem instrucţiunea divină să “vorbim adevărul în iubire”.      

 

Vol. VI, pag. 249, par. 2:

Aceştia trebuie să fie bărbaţi generoşi, bărbaţi cu viaţa curată, având doar o singură soţie; şi dacă au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a exercitat o influenţă sănătoasă în familia sa — pentru că, trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria faţă de copiii săi, va fi probabil neînţelept sau neglijent şi în sfaturile şi slujirile sale generale printre copiii Domnului în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau înşelător, nici certăreţ sau gâlcevitor. Trebuie să aibă reputaţie bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe sfinţi, dar lumea ar trebui cel puţin să nu aibă pricină de a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privinţa onestităţii, corectitudinii, moralităţii, sincerităţii. Nu există limită în privinţa numărului de bătrâni în Biserică sau Ecclesie.

 

R 2447, col. 2, par. 2:

Servitorii publici ai Bisericii sunt într-o măsură în mod special “limbile” ei, şi ce influenţă exercită ei pentru bine sau pentru rău, pentru binecuvântarea şi zidirea poporului Domnului sau pentru dauna lor — pentru blestemul lor! Cât este de necesar ca toţi servitorii-limbă ai Corpului Domnului să fie din aceia, şi numai din aceia, care sunt de spiritul Lui! Influenţa lor se extinde nu numai la cei din Biserică, ci în măsură considerabilă sunt purtători de cuvânt auziţi în afară. Şi acelaşi principiu se aplică la fiecare membru individual al Bisericii, în folosirea membrului său, limba. El o poate folosi înţelept sau neînţelept, cu înţelepciune cerească sau cu înţelepciune pământească. O poate folosi pentru ceartă şi pentru dărâmarea credinţei şi a caracterului fraţilor, prin distrugerea iubirii şi încrederii, sau o poate folosi pentru zidirea acestor haruri ale spiritului. Câţi au dovedit adevărul cuvintelor apostolului, că limba are mari posibilităţi, fie pentru întinarea întregului corp, Biserica, şi aruncarea întregului curs al vieţii în foc, prin stârnirea otrăvurilor şi înclinaţiilor rele ale naturii decăzute! Cât de puţini printre poporul Domnului au cucerit limba până la măsura aducerii ei în supunere la voinţa lui Dumnezeu, pentru ca ei să poată sluji în bine, şi numai în bine, tuturor celor cu care vin în contact! Preaiubiţilor, să fim pe deplin hotărâţi ca prin harul divin (promis să ne ajute), anul actual să fie martorul unei mari stăpâniri a acestui foarte important membru al corpului nostru, aducându-l în supunere, ascultare şi serviciu deplin Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor — Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

 

R 2654, col. 1, par. 6:

Unde aceştia îapostoliiş vorbesc, tot corpul lui Cristos trebuie să dea atenţie şi să asculte. Unde aceştia sunt tăcuţi, nimeni nu are autoritate să vorbească. Şi deşi un Bătrân trebuie să fie ales în poziţia de a servi şi a hrăni turma datorită capacităţii speciale de a învăţa (de a indica spre instrucţiunile Domnului nostru şi ale apostolilor asupra unui subiect), şi deşi un Bătrân trebuie, prin urmare, să fie în mod special de ajutor corpului lui Cristos, să atragă atenţia tuturor asupra autorităţii inspirate a Cuvântului, totuşi oricare membru al corpului lui Cristos are acelaşi privilegiu — nu să exercite autoritate, ci să atragă atenţia confraţilor săi asupra Cuvântului autorităţii. Apostolul îndeamnă pe Bătrâni ca, departe ca în vreun fel sau grad să exercite o poziţie de stăpânire sau autoritate în Biserică, mai degrabă ei să fie “exemple pentru turmă”. Ei să fie exemple în privinţa smereniei, în privinţa blândeţii, în privinţa bunătăţii frăţeşti, în privinţa amabilităţii, aşa încât, cu cât fraţii vor copia mai mult pe aceşti Bătrâni, cu atât va predomina mai mult Spiritul Domnului în turmă şi se vor vedea mai mult roadele şi harurile Spiritului. Dimpotrivă, ştim că dacă un Bătrân sau conducător al unui grup mic de popor al Domnului va vrea mai mult să se impună, va fi mai dogmatic, mai imperios în purtare, în ton sau privire, efectul asupra grupului sub influenţa sa va fi să producă gâlcevi, rivalităţi, ambiţii, certuri, în privinţa întrebării care este mai mare etc. între ei.

 

  1. De ce este important ca părinţii să exercite stăpânire de sine?

Coloseni 3:21 “Taţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze.”

 

Vol. VI, pag. 526, par. 1:

Nu prea este necesar să prevenim Noua Creaţie să nu folosească cuvinte aspre sau mânioase faţă de copiii lor, căci ei ştiu că acest fel de vorbire este nepotrivit pentru oricine în orice împrejurări. Dimpotrivă, “cuvântul lor să fie totdeauna cu har”, cu iubire, cu blândeţe, chiar şi când mustră. Nu este necesar să sugerăm clasei căreia ne adresăm că este nepotrivit a lovi copilul în mod necugetat, ceea ce i-ar putea dăuna nu numai fizic — poate lezând auzul pentru totdeauna — dar i-ar răni şi sentimentele, ar putea dezvolta frica de părinţi în locul iubirii, care ar trebui să fie considerată singura bază potrivită pe care să se zidească ascultarea şi ordinea casei. Mai mult, lovirea necugetată sau remarcile tăioase ar fi greşite, ar indica o stare greşită a minţii părintelui — o stare nefavorabilă luării unei decizii potrivite, juste asupra problemei pe linia Legii Iubirii. Părintele este dator faţă de el însuşi ca parte a propriei discipline, ca şi faţă de copil, să nu aplice niciodată o pedeapsă la care nu s-a gândit suficient şi pe care, judecând la rece şi fără patimă, n-a găsit-o că este, nu mai mult, ci mai puţin decât ar cere dreptatea în mod cuvenit. De asemenea, el are datoria faţă de sine să-l facă pe copil să înţeleagă pe deplin situaţia, necesitatea păstrării ordinii în casă, ca fericirea casei să poată continua pentru binecuvântarea tuturor celor care stau în ea; să-l facă pe copil să înţeleagă bine şi aceea că părintele n-are nici o mânie faţă de el, nici o răutate, ură, nimic în afară de simpatie, iubire şi dorinţa de a-i face bine.

 

Vol. VI, pag. 527, par. 1, până la pag. 528, par. 2:

Mulţi părinţi uită să privească înapoi şi să observe cât de timpuriu au învăţat ei să aprecieze principiile dreptăţii — să aprecieze grija părintească ce n-a neglijat să mustre, să corecteze şi chiar să pedepsească atunci când s-a părut că este necesar. Să ne amintim de asemenea ce ascuţit a fost simţul nostru de dreptate când eram copii — cum am aprobat în mintea noastră disciplinarea părintească atunci când am înţeles că motivul ei era pentru dezvoltarea caracterului, dar cum am fost nemulţumiţi dacă n-am văzut un principiu de dreptate, dacă am fost mustraţi sau am fost altfel pedepsiţi pentru lucruri de care n-am fost vinovaţi, sau dacă ni s-a aplicat o pedeapsă care o depăşea pe aceea care în mod rezonabil corespundea greşelii. Acesta este nu numai cel mai bun şi mai sigur mod de a controla un copil pentru a-i îndruma mintea în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate, ci constituie şi o educare a copilului în caracter, când este cel mai susceptibil la influenţa părinţilor. Este o formare a caracterului într-un timp când conştiinţa şi judecata copilului sunt în formare şi când în mod cuvenit el îl recunoaşte pe părinte ca singurul său legiuitor. Dacă această lucrare de formare a caracterului este ignorată în frageda pruncie, în anii următori este mult mai dificilă, pe lângă dezavantajele care se vor aduna între timp atât pentru părinte cât şi pentru copil, pentru vecini şi prieteni.

Este deci cu totul important să remarcăm că educarea unui copil nu constă numai în învăţarea lui cu privire la purtarea exterioară, în politeţe, curăţenie, ascultare etc., ci mai mult, şi de fapt mai ales, în stabilirea principiilor corecte în inimă — în recunoaşterea cuvenită a minţii Domnului ca singurul standard de viaţă, atât pentru cei bătrâni cât şi pentru cei tineri. Regula de Aur, Legea Iubirii, de generozitate, smerenie, răbdare, blândeţe, îngăduinţă, trebuie să fie insuflată în privinţa relaţiei copilului cu alţi membri ai familiei, cu tovarăşii de joacă etc. Copilul învăţat să fie egoist, sau unul al cărui egoism natural nu-i este adus la cunoştinţă cu blândeţe (nu în prezenţa altora) şi nu este mustrat şi corectat iubitor, este lipsit de o lecţie foarte importantă la momentul cel mai potrivit.

Părintele care neglijază o astfel de ocazie pentru instruirea şi corectarea minţii, a judecăţii, precum şi a conduitei exterioare, nu numai că neglijază cea mai favorabilă ocazie în privinţa copilului său, dar permite să crească buruieni în grădina inimii unde trebuie să crească numai darurile Spiritului, şi astfel îşi adună mai mult sau mai puţin necaz în relaţiile cu acel copil în anii următori. Multe din necazurile şi lacrimile unor părinţi bine intenţionaţi, datorate neascultării, încăpăţânării, egoismului şi dezmăţului copiilor lor, puteau fi evitate dacă şi-ar fi făcut datoria faţă de aceştia în copilăria timpurie. Mai mult, astfel de părinţi pierd o mare binecuvântare în propriile lor experienţe; căci fără îndoială este adevărat că părintele care-şi va educa în mod corect copilul, în lipsă de egoism, în iubire, ascultare, respect faţă de Dumnezeu, ajutorare faţă de semenii săi etc., etc., va avea experienţe valoroase pentru sine — crescând în har, crescând în cunoştinţă şi crescând în iubire, în timp ce se va strădui să înveţe pe copilul său aceste principii. El va învăţa şi aceea că copilul va aştepta să-l vadă ilustrând în conduita sa zilnică şi în relaţia sa cu Dumnezeu, cu membrii familiei sale şi cu semenii săi, principiile pe care el caută să le insufle altora. Aceasta îl va face cu atât mai atent la propriile cuvinte, la propria conduită; iar astfel de grijă, astfel de prudenţă în toate afacerile mici ale vieţii, publice şi particulare, va dezvolta desigur în astfel de părinte tot mai mult din darurile Spiritului Domnului, făcându-l astfel tot mai plăcut Domnului şi pregătindu-l şi desăvârşindu-l pentru Împărăţie.

 

Vol. VI, pag. 530, par. 1, 2:

Comparaţi o asemenea casă, cu mireasma dulce a iubirii, blândeţii, răbdării, amabilităţii ei, cu casa în care Spiritul Domnului nu este vizibil — casa în care egoismul este legea, în care copilul observă certuri între părinţi şi cum fiecare caută la ale sale pe socoteala celuilalt, în care copilul nu aude decât mustrări, plângeri, găsire de greşeli, cuvinte mânioase, sunete aspre etc. Acestea devin contagioase printre copii, iar ei la rândul lor se ceartă în legătură cu micile lor afaceri, vorbesc mânios unul cu altul şi ţin casa în continuă tulburare. Practicarea continuă a egoismului în casă dezvoltă această caracteristică în mintea şi în conduita copilului.

Dacă părintele i se adresează cu o voce mânioasă, “ticălos mic”, şi dacă simţămintele copilului, la început rănite prin astfel de caracterizare negativă, se înăspresc, atunci el treptat se va obişnui să fie mândru că este un mic ticălos. Când va auzi pentru prima dată pe mama mânioasă şi nerăbdătoare exclamând: “te bat de te las lat!” sau: “îţi rup spatele!”, fără îndoială că prin cuvinte se va transmite o măsură de teroare în inima copilului, dar nu după mult timp va afla că acestea sunt ameninţări goale, de care nu prea are motive să se teamă, şi treptat, aflând că legile civile ale ţării nu permit părintelui să-l trateze cu brutalitate, mintea copilului va trage concluzia că părintele ar vrea să-i facă rău dar n-are libertate. Dintr-o astfel de minte mică va fi scos afară mult din instinctul originar al iubirii. Copilul va găsi că părinţii sunt la fel de nesinceri şi în privinţa promisiunilor — că se fac adesea promisiuni fără nici cea mai vagă intenţie de a le îndeplini. Astfel copilul este învăţat să mintă, să ameninţe, să promită, să înşele pe alţii în privinţa intenţiilor sale adevărate. Este vreo mirare că astfel de copil creşte cu un caracter dur? Mirare este mai degrabă că între educaţia rea, educaţia indiferentă şi lipsa oricărei educaţii, lumea civilizată nu este mult mai rea decât este.

 

  1. Cum poate fi aplicată sugestia când îi învăţăm pe copii stăpânirea de sine?

 

Vol. VI, pag. 551, par. 1, până la pag. 554:

Aceeaşi metodă trebuie să fie adoptată şi în îndrumarea dietei copilului bolnav sau sănătos. Copilului să nu i se sugereze niciodată dureri sau suferinţe, fiindcă mintea, aproape sigur, se va fixa asupra acestora şi va tinde să agraveze orice slăbiciune sau durere, iar subiectul conversaţiei să nu fie durerile şi bolile — în special la masă, unde fiecare gând şi influenţă trebuie să fie vesele, sănătoase. Sugestiile bune trebuie făcute devreme şi trebuie repetate des: “Se simte fericit băieţelul meu în această dimineaţă? Iubeşte el pe tata, pe mama, pe sora, pe fratele lui şi pe căţel? Da, aşa-i — m-am gândit eu că-i aşa! Este el gata pentru un mic dejun gustos? — ceva budincă bună de griş, cu zahăr, lapte, biscuiţi, pâine, unt şi gem? Trebuie însă să ne amintim să nu mâncăm astăzi castraveţi deloc — nici mere necoapte; acestea îi dau băieţelului dureri de stomac. În loc de acestea, avem altceva, în mod special bun pentru el. N-ar fi bine? Vom avea astăzi şi porumb fiert la masă, dar n-ar fi bun pentru micul nostru bărbat, aşa că atunci când i se va întinde farfuria el va zice: “Nu, mulţumesc!” El vrea să se simtă bine şi tare, aşa cum vrea Dumnezeu şi cum mama şi tata doresc să-l vadă. Aceasta va fi şi o lecţie bună de negare de sine, iar mamei şi tatălui le va plăcea să-şi vadă băieţelul (sau fetiţa) învăţând această lecţie importantă, atât de necesară adevăratei bărbăţii şi feminităţi. Dumnezeu vrea ca toţi creştinii să practice negarea de sine în privinţa păcatelor şi a orice I-ar stânjeni cauza în vreo măsură. Chiar şi oamenii din lume recunosc toţi că omul care-i rob poftelor sale este întristător de slab şi nu corespunde cu un bărbat sau cu o femeie. Acum tata şi mama vor urmări să vadă ce tare este puterea voinţei băieţelului lor şi suntem siguri că va reuşi vitejeşte. Ce mult apreciază Dumnezeu stăpânirea de sine este arătat prin declaraţia scripturală: “Cine este stăpân pe sine îvoinţa saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”. Prov. 16:32.

În chestiuni morale, lecţiile sugestive sunt la fel de puternice pentru bine sau rău. Să facem rău, este un îndemn puternic spre facerea răului. Să facem bine, este un îndemn puternic spre facerea binelui. De aceea, ce este corect şi ce este greşit, ce este adevărat şi ce este fals, ce este nobil şi ce este josnic, să fie arătate în fiecare zi, în toate lucrurile — ce este adevărat, nobil şi corect fiind arătate în adevărata lor grandoare, ca fiind aprobate nu numai de Domnul şi Creatorul nostru, dar şi de cei mai nobili şi mai buni bărbaţi şi femei, singurii pe care trebuie să-i imităm. Mintea copilului, învăţată astfel timpuriu şi persistent să admire ce este nobil şi adevărat, îşi ridică un zid de apărare împotriva conduitei josnice şi ruşinoase în general. Dacă nu va fi niciodată sfinţit prin Adevăr, dacă nu va fi niciodată conceput de Spirit, el şi-a fixat adânc caracterul necesar pentru bărbatul şi femeia nobilă, şi dacă va fi sfinţit şi conceput de Spirit, el sau ea va avea posibilităţi mai mari de serviciu reuşit, atât în viaţa prezentă cât şi în viaţa viitoare.

În eventualitatea neascultării copilului şi prin urmare a nevoii de mustrare sau corectare, el să fie prevenit din punctul de vedere al simpatiei şi încrederii în intenţiile lui bune. “Ştiu că fetiţa mea pe care o iubesc atât de mult şi mă străduiesc continuu s-o fac fericită, precum şi s-o educ aşa cum ar aproba Domnul, n-a greşit cu voia. Sunt sigur că neascultarea a fost mai degrabă rezultatul urmării exemplului altora şi a neexercitării suficiente a voinţei să facă ceea ce i-a spus mama. Cred că de această dată te voi ierta şi nu te voi pedepsi deloc, decât că deseară nu te voi săruta când îţi voi spune noapte bună — numai pentru a ţi se fixa în minte situaţia, draga mea. Data viitoare vei încerca mai mult să-ţi exerciţi stăpânirea de sine şi să faci cum ţi-am spus — nu-i aşa, draga mea? Sunt sigură că vei încerca”. Data viitoare luaţi problema mai serios, dar niciodată nu puneţi sub semnul îndoielii dorinţele şi intenţiile bune ale copilului. “Îmi pare rău că micuţa mea fiică iarăşi n-a reuşit. Nu mă îndoiesc de bunele tale intenţii, draga mea, dar îmi pare rău să văd că nu-ţi exerciţi puterea de voinţă în această chestiune aşa cum sunt sigur că ai putea s-o faci şi aşa cum sper în mod serios că o vei face în viitor. Este necesar, copilul meu, să-mi fac datoria faţă de tine şi să te pedepsesc, deşi mi-ar plăcea cu mult mai mult să te laud. Am încredere că voi putea să mă bucur cu tine de biruinţa ta asupra acestei ispite. Această chestiune afectează mult mai multe lucruri decât este implicat în mod direct în neascultarea ta; afectează tot viitorul tău, căci, dacă nu înveţi să spui acum “nu” ispitei, nu vei reuşi nici în chestiuni de viaţă mai importante şi mai grele când acestea vor veni în viitor. Dar sunt încrezător că iubirea, încrederea şi instrucţiunile mele vor produce totuşi roade. Şi nu uita, copilul meu, că înseşi înfrângerile noastre, cum este aceasta din cazul tău, pot deveni ajutoare pentru noi, dacă doar ne-am stabili mai ferm voinţa pentru ceea ce este corect. Noi învăţăm să fim în mod special atenţi la punctele în care prin experienţă găsim că suntem slabi. Să ne plecăm înaintea Domnului şi să-I cerem binecuvântarea, ca acest eşec să fie o lecţie folositoare, şi să-I cerem ajutorul ca să ne-o însuşim, ca purtarea ta să-I fie mai plăcută data viitoare când vei fi asaltată de ispite”.

Toate sugestiile trebuie să-L ia în considerare pe Domnul — “Frica îrespectulş de Domnul este începutul înţelepciunii”. Ilustraţii cu texte din Scriptură în fiecare cameră din casă trebuie să le amintească părinţilor, copiilor şi prietenilor vizitatori că voia Domnului este singurul standard recunoscut, că Domnul cunoaşte toate faptele şi afacerile noastre, şi că Dumnezeu este “pentru noi”, cei nou-concepuţi ai Săi, şi pentru toţi câţi caută dreptatea în smerenie.

 

  1. Cum putem cultiva stăpânirea de sine?

 

R 3273, col. 1, par. 2, 3:

Când ne uităm în lumea din care odată am făcut parte, “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, vedem că toată lupta ei este pentru un scop. Politicianul se străduieşte după retribuţii şi uneori după onoare; negustorul se străduieşte după afluenţă şi bogăţie; luptele în arena socială sunt pentru loc şi influenţă. Acestea sunt premiile lor, şi în eforturile lor de a-şi atinge idealurile, multe sacrificii îndură, la multe riscuri se expun, au multe nopţi nedormite, fac multe planuri atente, multe uneltiri şi urzeli. Cu toate acestea, puţini dintre cei care se străduiesc ajung vreodată la dorinţele inimii lor. Premiul le scapă din mână; şi aceia mai norocoşi care obţin premiile, află că multă amărăciune este legată de succes, multă dezamăgire în privinţa adevăratei plăceri care le însoţesc. Apostolul compară aceste ambiţii pământeşti ale lumii cu ambiţiile mai înalte ale soldaţilor armatei Domnului. El arată că acei care se străduiesc în chestiuni pământeşti, fie ca alergători în alergare, fie ca luptători pentru premiu în oricare parte a luptei de pe pământ, se supun anumitor probe de răbdare, îndurare şi negare de sine în străduinţele lor de a-şi realiza ambiţiile; şi el arată că soldaţii crucii cu atât mai mult ar trebui să aprecieze marele premiu pentru care suntem chemaţi să luptăm lupta bună — premiul vieţii veşnice. Apostolul spune: “Oricine se luptă la jocuri este supus înfrânării în toate lucrurile. Şi ei fac lucrul acesta ca să obţină o cunună îrăsplatăş care se poate veşteji; dar noi, una care nu se poate veşteji”.

Aceştia care se străduiesc pentru premii pământeşti fac aceasta în faţa unei mari nesiguranţe. Fiecare politician admite marea posibilitate de a fi învins; fiecare om care caută bogăţie va recunoaşte o mare posibilitate de a eşua în lupta sa pentru ea; dar nu este aşa cu soldaţii crucii. Premiul este nu numai nespus mai mare, mai important şi neputrezitor, ci este o certitudine, cum adaugă apostolul: “Eu, deci, alerg, dar nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro. Mă lupt, dar nu ca unul care loveşte în vânt”. Ştim că credincioşia ca urmaşi ai Căpeteniei noastre va aduce rezultate binecuvântate nu numai pentru noi, ci sub providenţele Domnului o binecuvântare pentru toate familiile pământului. În vederea acestei certitudini din partea noastră în privinţa rezultatelor şi grandorii lor, apostolul sugerează că noi, ca soldaţi ai crucii, ar trebui să fim dispuşi să îndurăm mult mai multă greutate, negare de sine şi lovituri pentru cauza pe care o reprezentăm, decât cei care luptă pentru cununi şi premii pământeşti. Şi dacă aceştia practică negare de sine şi disciplinări, târziu şi devreme, la timp şi nelatimp, când este convenabil şi când nu este convenabil, fie în privinţa mâncării şi băuturii dacă se pregătesc pentru un concurs fizic, sau în privinţa confortului şi convenienţelor şi plăcerilor dacă este un concurs politic sau de afaceri, cu mult mai mult noi, să nu fim leneşi în afacerea noastră, ci fierbinţi în spirit, servind Domnului, luptând lupta bună a credinţei, apucând viaţa eternă ca un lucru sigur, nu ca unul nesigur. Apostolul aplică acest gând de asemenea, zicând: “Ci mă port aspru cu trupul meu îambiţiile, poftele, dorinţele luiş şi-l ţin în stăpânire îla mintea cea nouăş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat îrespins de a fi membru al turmei miciş”. 1 Cor. 9:25-28.

 

R 2355, col. 2, par. 3:

Există nevoia înfrânării, moderaţiei, stăpânirii de sine şi a spiritului care le însoţeşte pe acestea, de bunătate şi blândeţe, peste tot: în atelier, la magazin, la şcoală, în călătorie, în vizită, acasă cu diferiţii membri ai familiei — şi mai presus de toate în Biserică, în casa credinţei, familia lui Dumnezeu. Ne va ajuta să cultivăm această înfrânare creştină în toate lucrurile dacă ne vom aminti că suntem reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus Cristos în lume. Suntem ambasadorii Lui şi ca atare viaţa noastră de înfrânare şi evlavie, sau de lipsa înfrânării şi a evlaviei, este o epistolă vie cunoscută şi citită de toţi oamenii cu care venim în contact. Este o parte din datoria noastră de bază, zi de zi, să căutăm ca nu numai gândurile inimii noastre, ci şi cuvintele de pe buzele noastre şi toate faptele vieţii să fie acceptabile în ochii Domnului şi să vestească laudele Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

 

(a) Prin rugăciune.

Vol. VI, pag. 149, par. 1, 2:

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământde negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţineacest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând “orice gând … rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe care apostolul o numeşte “umblare în neorânduială” — nu după exemplul Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.

 

(b) Prin studierea Cuvântului.

R 3090, col. 1, par. 1, 6, 7:

La un astfel de caracter virtuos suntem sfătuiţi să adăugăm cunoştinţa — cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu, pentru a-l putea imita mai amănunţit, şi a adevărului Său, pentru a ne putea conforma mai deplin învăţăturilor lui; şi la cunoştinţă înfrânarea — moderaţia, stăpânirea de sine în toate lucrurile. “Blândeţea îmoderaţia, în trad. englezăş voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Să nu fim pripiţi, iuţi la mânie, sau repeziţi şi nechibzuiţi. Ci să ne străduim să fim bine echilibraţi, atenţi şi plini de consideraţie: toată purtarea noastră să fie caracterizată de acea grijă care să indice că suntem întotdeauna atenţi la plăcerea Domnului, la responsabilitatea noastră faţă de El, ca reprezentanţi ai Lui, şi la influenţa noastră asupra semenilor, să vedem ca ea să fie întotdeauna spre bine, niciodată spre rău.

Petru descrie într-adevăr un caracter foarte plăcut, dar cine se poate gândi la el fără să simtă că pentru a-l obţine trebuie muncă de o viaţă. Nu poate fi realizat într-o zi, nici într-un an, ci toată viaţa trebuie să fie devotată pentru el; şi zi de zi, dacă suntem credincioşi, trebuie să realizăm o măsură de creştere în har şi de dezvoltare a caracterului creştin. Nu este potrivit să cunoaştem adevărul şi să fim mulţumiţi să-l menţinem în nedreptate. Trebuie să căutăm ca adevărul să aibă efectul lui legitim şi intenţionat asupra caracterului. Şi dacă adevărul este astfel primit în inimi bune şi oneste, avem asigurarea apostolului că nu vom aluneca niciodată şi că la timpul cuvenit vom fi primiţi în Împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos.

De aceea vedem necesitatea de a păstra întotdeauna instrucţiunile şi preceptele Domnului proaspete în minte şi de a bea adânc din Spiritul Său inspirator, chiar dacă suntem deja stabiliţi în credinţă. A fi stabiliţi în credinţă este un lucru, dar a fi stabiliţi în caracterul creştin şi în toate harurile Spiritului este altul.

 

(c) Prin umplerea tot mai mult cu Spirit sfânt.

R 3070, col. 2. par. 1, 2:

După ce astfel am intrat, apostolul îndeamnă acum să fim umpluţi cu Spiritul lui Cristos, ca să nu fim conduşi de dorinţele cărnii departe de Dumnezeu şi de calea pe care a marcat-o. Apoi corpul, natura umană, trebuie să fie ţinut în stăpânirea minţii noi, a Spiritului lui Cristos din noi. Ambiţiile, speranţele şi dorinţele lui trebuie ţinute în stăpânire; şi singurul mod de a face aceasta este să ne păstrăm umpluţi cu Spirit. “Umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase.” Gal. 5:16.

Dacă suntem umpluţi cu spirit — cu acelaşi gând care a fost şi în Isus Cristos — vom acţiona din aceleaşi motive: mâncarea şi băutura noastră vor fi să facem voia Tatălui. Ne vom angaja în lucrarea Sa fiindcă ne place să o facem, chiar aparte de premiul inspirator de la sfârşitul căii noastre. Cristos a fost atât de plin de compătimire faţă de omenire şi atât de amănunţit în aceeaşi gândire cu Tatăl, încât n-a putut face altfel decât să-Şi devoteze viaţa pentru binele altora. Dar în toate ostenelile Sale a respectat planul divin. Deşi, asemenea Tatălui, a iubit întreaga lume, El n-a mers în afara Israelului ca să binecuvânteze neamurile cu misiunea Sa, fiindcă timpul stabilit pentru acea lucrare nu sosise încă.

 

Vol. V, pag. 252, par. 2:

Se ridică întrebarea: Cum sau în ce sens primirea Spiritului sfânt de către creştin serveşte la repararea judecăţii sale şi devine pentru el Spiritul unei minţi sănătoase? Răspundem că mintea divină este perfectă, “sănătoasă”, şi prin urmare în măsura în care creştinii pot lăsa la o parte propria lor minte sau judecată asupra vreunei chestiuni sau asupra tuturor chestiunilor şi pot accepta în locul ei mintea, voinţa, judecata divină, pentru a le controla viaţa, în acea măsură ei vor avea spiritul sau dispoziţia unei minţi sănătoase — mintea lui Dumnezeu. Nu vrem să spunem prin aceasta că creierul creştinilor suferă o schimbare sau o inversare a ordinii naturale în funcţionarea lui, ci sub conducerea Spiritului sfânt, a Spiritului Adevărului, aceştia învaţă treptat să-şi corecteze erorile de judecată în privinţa tuturor chestiunilor care le apar în faţă, să o armonizeze cu învăţătura Spiritului sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a ilustra: să presupunem că am avea un ceas care nu arată exact timpul şi n-am avea mijloace de reglare; să presupunem de asemenea că am avea în mod frecvent acces la un cronometru de o corectitudine absolută, care ne-ar arăta că ceasul nostru întârzie cu trezeci de minute la fiecare douăzeci şi patru de ore, atunci am învăţa şi cum să-l corectăm, reglându-l la fiecare douăzeci şi patru de ore. Mai mult, să-i estimăm eroarea la orice timp din zi. La fel este şi cu judecata noastră şi cu diferitele chestiuni şi afaceri ale vieţii: când le măsurăm cu standardul perfect, aflăm că suntem fie prea iuţi fie prea înceţi, fie prea slabi fie prea tari în emoţiile noastre mintale şi fizice. Şi în timp ce noi suntem cu totul incapabili să ne schimbăm metodele de gândire şi de acţiune aşa încât ele să fie perfecte şi în deplin acord cu cele ale Domnului nostru Isus, standardul nostru, totuşi noi suntem făcuţi în stare să ne reglementăm gândurile, judecăţile, potrivit standardului pe care-l avem în faţă, într-un mod şi într-un grad pe care aceia care nu au acest standard perfect, sau care nu caută să fie reglaţi de el, nici nu-l vor aprecia, nici nu vor putea să-l copieze.

 

Vol. V, pag. 260, par. 1, 2:

Spiritul minţii sănătoase lărgeşte şi adânceşte caracterul pe toate liniile lui bune; el ajută pe posesorul lui să aibă vederi corecte nu numai despre sine, ci şi despre tovarăşii săi în degradare, şi îi lărgeşte compătimirea. El îşi dă seama de deteriorarea minţii şi corpului său prin cădere, şi de nevoia sa de milă şi corectare folositoare, precum şi de deranjamentul asemănător al întregii omeniri şi de nevoia generală de simpatie şi ajutor spre corectare. Pe măsură ce învaţă să îndrepte deficienţele şi inegalităţile minţii sale, el compătimeşte mai mult cu alţii care sunt fără acest principiu reglator, fără acest Spirit al minţii sănătoase, şi care sunt împiedicaţi să-l accepte, datorită împotrivirii Adversarului, “dumnezeul veacului acestuia”, care le orbeşte minţile celor care nu cred, pentru ca nu cumva lumina bunătăţii divine, în faţa lui Isus Cristos, să strălucească în inimile lor şi să le aducă Spiritul unei minţi sănătoase. 2 Cor. 4:4.

Pe măsură ce el se dezvoltă în acest Spirit sfânt al înfierii sale, o “creaţie nouă în Hristos Isus”, prin acţiunea lui, acesta devine din ce în ce mai răbdător, mai compătimitor, mai generos, mai iubitor — mai asemenea lui Dumnezeu. Iar aceste însuşiri bune ale caracterului vor afecta nu numai faptele exterioare ale vieţii sale, ci şi cuvintele şi gândurile sale. În măsura în care Spiritul său sfânt dezaprobă o acţiune ruşinoasă, necinstită, în aceeaşi măsură dezaprobă şi un cuvânt ruşinos sau necinstit în privinţa unui prieten sau vecin sau duşman; şi la fel dezaprobă chiar şi cea mai uşoară nedreptate sau neomenie faţă de vreunii dintre aceştia.

 

(d) Prin post.

R 2260, col. 2, par. 3:

Postul este destul de potrivit când se face în mod inteligent şi din motive corecte, dar este desigur mai rău decât nefolositor când se face ca o formalitate sau ceremonie, sau să fim văzuţi de oameni, ca să creadă că suntem sfinţi. Postul este în mod special recomandat uneori pentru poporul Domnului, când aceştia constată că le lipseşte spiritualitatea şi sunt expuşi la ispite severe din partea lumii, a cărnii şi a diavolului; pentru că prin slăbirea forţei fizice şi a vitalităţii, el poate ajuta pe cei viguroşi şi impulsivi la stăpânire de sine, în toate privinţele. Credem că majoritatea creştinilor ar fi ajutaţi prin post ocazional — o dietă foarte simplă pentru un timp, dacă nu abţinere totală. Dar postul, ca să fie văzut şi ştiut de oameni, sau să fie socotit în mintea noastră ca semn al evlaviei, ar fi într-adevăr dăunător şi ar duce la mândrie spirituală şi la făţărnicie care ar depăşi cu mult avantajele lui pentru noi în privinţa înfrânării de sine.

 

  1. Ce alte haruri foarte importanate vor fi dezvoltate în mod natural prin obţinerea unei mari măsuri de stăpânire de sine?

 

R 2355, col. 2, par. 2:

Această calitate a înfrânării odată obţinută, se va manifesta şi în blândeţe şi răbdare. Creştinul care a dezvoltat stpânire de sine va fi unul care va fi foarte răbdător cu greşelile şi slăbiciunile fără voie, neintenţionate ale altora: va fi gata să restabilească pe cei care se căiesc, aducându-şi aminte de sine, ca nu cumva să fie şi el ispitit. Apostolul se referă la această înfrânare în toate lucrurile când zice: “Blândeţea îmoderaţia, în trad. englezăş voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”. Cultivarea acestei moderaţii din punctul de vedere corect, al dorinţei de a fi plăcut Domnului şi în deplină armonie cu El, duce la blândeţe, compătimire: căci aflând câte sunt propriile sale slăbiciuni, atacuri, dificultăţi şi dorinţe, unul ca acesta are o mare măsură de compătimire faţă de toată “creaţia care suspină”. Ca rezultat, această înfrânare va produce blândeţe în vorbire, în aspect şi în faptă, inspirată de blândeţea inimii.

 

R 2037, col. 1, par. 7:

Această cunoştinţă, primită într-o inimă bună şi onestă, va produce roada sau harul caracterului numit aici “stăpânire de sine” (în versiunea comună “înfrânare”). Cum este declarat în altă parte, “Cel care are această nădejde în el, se curăţeşte”, se controlează, se curăţă tot mai mult de aluatul cel vechi. După obţinerea acestei stăpâniri de sine şi legată de ea, ar veni răbdarea: stăpânirea de sine va învăţa necesitatea compătimirii şi răbdării faţă de alţii. Această răbdare la rândul ei va duce la, şi va dezvolta următorul har menţionat, şi anume, evlavia — o stare în care iubirea de Dumnezeu se revarsă în inimă, influenţând toate gândurile, cuvintele şi faptele. Această stare la rândul ei dezvoltă iubirea frăţească —­ o iubire faţă de toţi care sunt fraţi şi tovarăşi de jug în cauza dreptăţii şi adevărului, cauza lui Dumnezeu. Şi dragostea frăţească la rândul ei duce la acea mai largă şi mai adâncă experienţă numită principalul dintre toate harurile, şi anume, iubirea, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru fraţi, iubirea adâncă şi curată şi adevărată, care nu se gândeşte la rău, nu se umflă de mândrie şi nu se ofensează uşor, se bucură întotdeauna în adevăr şi niciodată în nelegiuire, cea mai înaltă realizare în viaţa actuală; harul tuturor harurilor, care nu se veştejeşte niciodată şi care va fi numai desăvârşit când vom primi noul corp al învierii.

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 3144 — “Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte” (vezi întrebarea nr. 2):

1 Cor. 8:1-33.

“Aşadar, să urmăm lucrurile care duc la pace şi cele care duc la zidirea noastră.” Rom. 14:19.

Cam la trei ani şi jumătate după ce apostolul Pavel a plecat din Corint, a scris bisericii de acolo prima sa Epistolă către Corinteni, şi lecţia aceasta a noastră este în legătură cu unul din subiectele importante pe care le conţine. Totuşi, la adunarea apostolilor ţinută la Ierusalim, a fost în mod special recomandat bisericii din Antiohia şi tuturor convertiţilor creştini dintre neamuri “să se ferească de lucrurile jertfite idolilor”. Unii dintre fraţii din Corint au înţeles că n-ar putea fi nici un păcat să mănânce astfel de carne acolo unde nu le era încălcată conştiinţa, şi au tras concluzia că sfaturile apostolilor nu erau o lege pentru biserică, ci o recomandare, şi au continuat să-şi folosească libertatea — să mănânce carne jertfită idolilor, gândind, poate, că astfel nu numai îşi vor arăta libertatea creştină, dar şi că nesocoteau cu totul idolii.

Ne va ajuta să compătimim cu ei dacă ne vom aminti că erau zilnic în contact cu vecini păgâni, care îi invitau la sărbătorile, petrecerile, nunţile lor etc., unde în mod sigur erau serviţi cu mâncare care fusese jertfită idolilor şi de aceea se presupunea că era mai bună. A se abţine în asemenea împrejurări, însemna cumva o insultă pentru prietenii lor şi excluderea dintre ei. Unii dintre fraţi au ajuns la ideea că se puteau împărtăşi din astfel de mâncare fără nici cea mai mică lezare a conştiinţei lor, şi în acelaşi timp arătau vecinilor păgâni că nu erau înguşti şi bigoţi, ci largi la minte — sau poate să le explice chestiunea zicând: “Dumnezeul vostru nu este nimic, oricum, şi nu poate face rău mâncării”.

Apostolul sugerează că majoritatea celor din Biserică au avut astfel de cunoştinţă care le-a ajutat să discearnă că un chip de lemn sau de piatră, nefiind un dumnezeu, nu putea nici să îmbunătăţească nici să dăuneze mâncării în nici un sens sau grad, dar că această cunoştinţă n-a însemnat în mod necesar o mare creştere în spiritualitate. O foarte mică părticică de săpun va face un balon mare de aer; şi tot aşa, o cunoştinţă comparativ mică ar putea face pe cineva tare mândru, fără vreo soliditate a caracterului. El arată, prin urmare, avantajul de a ne măsura prin creşterea în iubire, mai degrabă decât prin creşterea numai în cunoştinţă — deşi, desigur, a fi mare atât în cunoştinţă cât şi în iubire ar fi starea ideală. Aceeşi lecţie o învaţă apostolul mai departe (1 Cor. 13:2) spunând: “Chiar dacă aş avea … toată ştiinţa  … şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic”. Cunoştinţa fără iubire ar fi o daună, şi a privi altfel ar implica faptul că n-a fost câştigată o cunoştinţă adevărată; dar, spune apostolul, contrarul acesteia, “dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El” — este familiar cu El. Am putea avea multă cunoştinţă şi totuşi să nu-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să nu fim cunoscuţi sau recunoscuţi de El; dar nimeni nu poate avea o mare dezvoltare a iubirii adevărate în caracterul său fără să-L cunoască pe Domnul personal şi fără să obţină spiritul iubirii prin părtăşie cu El. De aceea, obţinerea iubirii, desigur, ne va zidi în mod substanţial (evitând umflarea de mândrie), în toate diferitele haruri ale Spiritului, care cuprind: smerenia, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, cunoştinţa, înţelepciunea, amabilitatea frăţească, cunoştinţa, înţelepciunea de sus şi spiritul unei minţi sănătoase.

După ce aşază această premisă, apostolul continuă şi îşi zideşte argumentul pe ea, şi arată că deşi este adevărat, cum s-a declarat, că idolul n-ar putea face nici un rău mâncării, totuşi la creştini iubirea trebuie să aibă ultimul cuvânt asupra acestei chestiuni. Iubirea, după ce a câştigat cunoştinţa şi libertatea, se va uita în jur să vadă ce efect ar putea avea folosirea libertăţii asupra altora; şi va înţelege că datorită condiţiilor care diferă în putere mentală, percepţie, facultăţi de gândire etc., nu toţi pot avea exact acelaşi punct de vedere în cunoştinţă şi în aprecierea principiilor. Iubirea, ca atare, ar interzice folosirea cunoştinţei şi a libertăţii dacă ar observa că exercitarea lor ar putea să dăuneze altuia.

Este adevărat, există numai un Dumnezeu şi de aceea idolii nu sunt nimic ca dumnezei; totuşi, aprecierea idolilor ca dumnezei a ajuns să fie atât de înrădăcinată în gândirea multora, încât acestora le-ar fi imposibil să se lipsească de un anumit respect pentru idoli — imposibil să mănânce carne care a fost jertfiă idolilor fără să simtă că într-un sens al cuvântului au făcut rău — au fost contaminaţi sau lezaţi de asocierile nesfinte. Acest lucru ar fi adevărat şi despre mâncarea jertfită corpurilor cereşti venerate ca dumnezei — Soarele, Luna şi stelele.

Cunoştinţa este benefică — “Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl”, de unde, sau de la care, în calitate de cauză iniţială sau Creator, au venit toate lucrurile, inclusiv noi; şi este un singur Domn, Isus Cristos, prin care au fost aduse în existenţă toate lucrurile, inclusiv noi. Cunoştinţa care ne face în stare să discernem clar această chestiune va fi desigur de ajutor. Dar unii fraţi iubiţi nu au avut capacitatea să gândească limpede pornind de la această premisă, şi sub Legea Iubirii au avut o pretenţie de la fraţii lor mai tari.

Trebuie să ne oprim un moment în analizarea versetului 6, nu fiindcă cuvintele apostolului sunt în vreo măsură neclare, ci fiindcă Adversarul caută continuu să strice Scripturile şi să pună în lumină falsă învăţăturile lor clare, şi astfel să inducă în eroare turma Domnului. Ne referim la învăţătura falsă răspândită astăzi, că această declaraţie, “de la care vin toate”, înseamnă că tot păcatul, toată răutatea etc. din lume vin de la Dumnezeu, sunt lucrarea Lui directă, Îi pot fi atribuite Lui ca autorul sau sursa lor. Desigur nu este altceva decât hulă din partea cuiva care a gustat întâi din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi a fost făcut părtaş al Spiritului sfânt, ca astfel să-I atribuie lui Dumnezeu diferitele rele care, în toate Scripturile, sunt în mod constant condamnate, şi pe care Dumnezeu declară că în cele din urmă — la timpul potrivit — le va nimici! Scripturile sunt clare în declaraţia lor că “toate lucrările Lui sunt desăvârşite”; că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”; că “Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni” şi nu este de acord cu nici o sugestie în sensul că se poate face rău ca să urmeze bine (Deut. 32:4; Rom. 3:8; 1 Cor. 14:33; Iac. 1:13; 1 Pet. 3:11). Este în deplin acord cu declaraţia că “toată lucrarea Sa este desăvârşită”, că, după ce l-a făcut pe Satan o fiinţă perfectă, după cum a făcut şi rasa noastră perfectă, reprezentată în Adam, Dumnezeu n-a împiedicat pe cei creaţi cu voinţă liberă să apuce pe calea păcatului şi să încalce poruncile Sale. Înţelepciunea şi puterea Sa sunt astfel încât în cele din urmă El va scoate o binecuvântare din aceste rele pentru cei care nu sunt în armonie cu ele, dar relele vor fi nimicite, da, “nimiceşte pe toţi cei răi”. Ps. 145:20.

Apostolul continuă în argumentarea sa arătând că nu mâncarea pe care o mâncăm ne face plăcuţi lui Dumnezeu, nici abţinerea de la vreo anumită mâncare. Relaţia noastră cu Dumnezeu este aceea a Creaţiei Noi, o relaţie de inimă; iar binecuvântarea pe care ne-o dă Domnul este aceea de copii nou-concepuţi —nu pe linia cărnii, ci pe linia spirituală şi a dezvoltării inimii, care va fi desăvârşită în cele din urmă la înviere.

Este adevărat, “pe cine Fiul îl face liber este cu adevărat liber”, şi noi toţi trebuie să “rămânem tari în libertatea cu care ne-a eliberat Hristos”, dar este adevărat şi aceea că trebuie să fim în gardă ca nu cumva să ne folosim libertatea aşa încât să poticnim pe alţii mai slabi decât noi — nu atât de capabili să-şi folosească libertatea lui Cristos în mod discriminatoriu. Libertatea cu care Cristos face liber poate fi privită din două puncte de vedere: dacă ne dă libertate să mâncăm fără reţinere, într-un mod în care evreii nu aveau libertatea să mănânce, ea ne dă libertatea şi să ne abţinem; şi oricine are Spiritul lui Cristos şi caută să urmeze în urmele Lui, s-a angajat în faţa Domnului să-şi folosească libertatea, nu în promovarea dorinţelor, ambiţiilor şi poftelor cărnii, ci în sacrificiu de sine, urmând în urmele Învăţătorului, căutând să-şi dea chiar viaţa pentru fraţi — pentru ajutorul lor. Ce diferite sunt aceste moduri de a folosi libertatea! Folosirea ei egoistă va însemna mulţumire de sine, indiferent de interesele altora, folosirea ei iubitoare va îndemna la sacrifciu de sine în interesele altora.

Dar de ce? Ce principiu este implicat, care să oblige pe cineva a cărui conştiinţă este limpede, să se gândească la conştiinţa altuia? De ce să nu lase persoana cu o conştiinţă slabă să se îngrijească de propria sa conştiinţă, şi să mănânce sau să se abţină de a mânca aşa cum se simte înclinat? Apostolul explică faptul că aceasta ar fi bine dacă ar fi posibil; dar că persoana cu o minte mai slabă, cu puteri de gândire mai slabe, este posibil să fie mai slabă în toate privinţele şi ca atare poate fi mai uşor condusă de alţii — în căi pe care conştiinţa sa nu le-ar aproba, din cauza puterilor de judecată mai slabe sau a cunoştinţei inferioare. Unul ar putea, fără a-şi încălca conştiinţa, să mănânce carne care a fost jertfită idolilor, sau chiar să stea la masă într-un templu de idoli, fără a-şi dăuna conştiinţei; dar altul, simţind că un astfel de lucru ar fi greşit, s-ar strădui să urmeze exemplul fratelui său mai tare şi astfel ar putea să-şi încalce conştiinţa, ceea ce ar fi un păcat pentru el. Orice încălcare a conştiinţei, fie că lucrul în sine ar fi corect sau greşit, este un pas în direcţia păcatului voit — este un curs coborâtor, care duce tot mai departe de la comuniunea şi părtăşia cu Domnul, la încălcarea tot mai mare a conştiinţei, şi, ca atare, posibil să ducă la Moartea a Doua. Astfel prezintă apostolul chestiunea: “Şi astfel, el, care este mai slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos”.

Întrebarea nu este dacă ar fi păcat să mâncăm din carnea jertfită idolilor, ci dacă ar fi păcat împotriva spiritului iubirii, a legii noii creaţii, să facem ceva ce în mod raţional s-ar dovedi o cauză de poticnire pentru fratele nostru — nu numai pentru fraţii în Cristos, Biserica, ci chiar pentru unul dintre semenii noştri după trup — căci Cristos a murit pentru păcatele întregii lumi. Este o crimă foarte serioasă împotriva legii iubirii şi împotriva poruncii Domnului să facem ca unul dintre fraţii Lui să se poticnească (Rom. 14:13, 21; Mat. 18:6), dar ar fi de asemenea o crimă în ochii Lui dacă am poticni pe alţii — dacă i-am împiedica să ne devină fraţi şi să fie în casa credinţei. Ca atare, este clar că deşi cunoştinţa ar putea îndepărta toate interdicţiile din conştiinţa noastră şi toate restrângerile libertăţii noastre, totuşi iubirea trebuie să vină şi să aprobe libertatea, înainte de a o putea exercita. Iubirea pune o poruncă fermă asupra noastră, zicând: Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuşi. Prin urmare iubirea, nu cunoştinţa, nu libertatea, trebuie să decidă în final fiecare chestiune.

Să luăm poziţie alături de Domnul şi să hotărâm că, departe de a ne folosi libertăţile în vreun mod care ar putea dăuna altora, vom refuza să le folosim; şi mai degrabă le vom sacrifica pentru beneficiul altora — întocmai cum Învăţătorul nostru, ca Răscumpărător al nostru, a dat tot ce a avut. Să adoptăm cuvintele apostolului, din ultimul verset al acestei lecţii, şi să hotărâm o dată pentru totdeauna că n-am face nimic ce ar dăuna unui frate — n-am exercita nici o libertate a noastră, oricât de raţională în ea însăşi, care ar produce daună fratelui nostru; vom renunţa la ea în folosul lui; o vom sacrifica; în acea măsură, de dragul lui, ne vom da viaţa pentru el.

Ocazional există poate un pericol de aplicare greşită a acestui principiu; ca de pildă, duhoborii (o sectă creştină disidentă care şi-a avut începutul în Rusia în sec. 18 — n. t.) ne-ar putea spune: Noi vedem că este greşit să mâncăm carne de orice fel şi este greşit să folosim piei de animale pentru a face pantofi, şi voi trebuie să aveţi grijă de conştiinţa noastră slabă în această chestiune şi să nu mâncaţi carne sau să nu purtaţi pantofi. Noi răspundem că aceasta nu este o chestiune asemănătoare cu aceea pe care a explicat-o apotolul, în care noi să renunţăm la libertăţile noastre. Dimpotrivă, Cuvântul Domnului şi obiceiurile din societate sunt opuse acestor oameni dezorientaţi, şi a ceda la dezechilibrul lor mental în această chestiune ar însemna să-i ajutăm în direcţia greşită. Faptul că noi ne-am abţine de la a consuma carne sau a purta pantofi de piele, în nici un sens al cuvântului nu i-ar ajuta să obţină vederi mai bune; nici faptul că noi mâncăm carne sau purtăm articole din piele nu ar avea nimic de-a face cu conştiinţa lor, în nici un sens al cuvântului. Alţi fraţi au antipatie faţă de folosirea instrumentelor muzicale în adorarea lui Dumnezeu, tot aşa cum au fost unii care au obiectat la locurile de adunare încălzite şi echipate cu scaune confortabile. Aceştia ar putea uneori abuza de argumentul apostolului, pretinzând că libertăţile fraţilor le-ar leza conştiinţa şi că astfel de libertăţi să fie limitate în interesul lor. Răspunsul nostru pentru ei trebuie de asemenea să fie acela că ei aplică greşit argumentul apostolului: el nu vrea să spună că poporul Domnului trebuie să-şi  favorizeze unii altora mofturile, în aşa mod încât să fie spre dauna generală a Bisericii. Superstiţiile nu trebuie să fie încurajate în Biserică, nici avantajele şi libertăţile spirituale nu trebuie să fie sacrificate pentru ei. Totuşi, iubirea trebuie să aibă întotdeauna voce în toate afacerile poporului Domnului; şi chiar cele care ar fi impuse în mod greşit asupra fraţilor datorită slăbiciunii, să fie tratate cu iubire şi obiecţiile lor etc. să fie discutate. Ei trebuie să vadă că au deplină libertate să facă orice le cere Domnul, reţinându-se de la orice pare a fi rău, şi că fraţilor lor trebuie să li se acorde aceleaşi privilegii. Dacă ei nu pot cânta, în bună conştiinţă, cu instrumente muzicale sau cu vocea, să stea în tăcere, sau să cânte acasă. A lăuda pe Domnul cu instrumente este o chestiune foarte diferită de aceea de a mânca într-un templu de idoli.

O chestiune cumva asemănătoare acesteia, asupra căreia a hotărât apostolul, se poate ridica astăzi în privinţa frecventării adorării publice în bisericile nominale, protestante şi catolice — inclusiv a caracterului potrivit al împărtăşirii din “sacrament” sau “liturghie”. În această chestiune fiecare are libertate personală; fiecare să fie pe deplin convins în mintea sa şi să urmeze îndrumarea propriei sale conştiinţe. După judecata noastră, ar fi o ofensă mult mai serioasă a te împărtăşi din liturghie în serviciile Bisericilor Romano-catolică, Greco-catolică sau Sacerdotală Episcopală, decât să stai într-un templu de idoli şi să te împărtăşeşti din mâncarea jertfită idolilor; fiindcă Liturghia este în mod special o urâciune înaintea Domnului (Evr. 7:25; 10:14). În privinţa participării la Cina Domnului, cum este respectată de majoritatea protestanţilor: noi n-am putea vedea nici un rău în aceasta — cei care participă ar putea să respecte şi să adore pe Dumnezeu în mod inteligent, chiar dacă îşi dau seama de caracterul nepotrivit, după Scripturi, al unei asemenea celebrări. Gândim că o participare regulată la serviciile Babilonului şi la interpretarea lui greşită a Cinei Domnului ar fi neplăcută Domnului — dăunătoare progresului nostru spiritual, şi de asemenea periculoasă pentru poticnirea unora mai slabi în discernământul lor. De aceea, sfatul nostru ar fi ca, pe de o parte să nu simţim astfel de restricţie încât să ne fie teamă să intrăm într-o clădire a bisericii nominale ca să ascultăm un serviciu acolo, iar pe de altă parte să nu părem că ne dăm consimţământul la erorile lor prin frecventare şi participare regulată — cu excepţia acelor adunări care ne-ar permite o ocazie deplină pentru prezentarea adevărului.

Altă ilustraţie a acestui principiu în timpurile noastre se află în chestiunea băuturilor spirtoase. Nu este nici o discuţie că e greşit ca cineva să se îmbete — să-şi piardă simţirea, şi pe lângă aceasta să se pună în situaţia de a putea dăuna altora şi desigur să dezonoreze pe Creatorul său. Problema libertăţii vine numai în privinţa folosirii băuturilor în astfel de mod încât să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu şi nici daună pentru noi sau pentru aproapele nostru. Toţi recunosc faptul că băuturile îmbătătoare sunt o ispită pentru lume în general, şi sugestia noastră pentru fraţii care simt că ei au putere deplină de a se înfrâna în folosirea băuturilor, este ca ei să aplice argumentul apostolului din această  lecţie, şi să hotărască dacă n-ar putea onora mai bine pe Domnul şi ajuta pe cei care sunt mai slabi decât ei, folosindu-şi libertatea în direcţia abţinerii totale — a sacrificării drepturilor — mai degrabă decât a o folosi în direcţia moderaţiei în băutură.

În măsura în care putem noi discerne, beţia este unul din cele mai groaznice rele care biciuiesc rasa noastră în prezent. Mulţi sunt atât de slabi prin cădere, prin ereditate, încât sunt cu totul incapabili să se împotrivească stăpânirii băuturilor îmbătătoare, dacă odată au cedat la ele. Este oare prea mult să se ceară de la cei care şi-au consacrat viaţa Domnului, dreptăţii şi binecuvântării altora, să se lepede de sine în această chestiune, şi astfel să-şi depună unele libertăţi şi privilegii în interesul fraţilor şi în interesul lumii în general?

Argumente asemănătoare ar putea fi aduse şi în privinţa folosirii tutunului, a cărţilor de joc şi a diferitelor mijloace pe care le foloseşte Adversarul să ademenească omenirea la păcat. Argumentul sănătos, să observăm, este cel al iubirii. În măsura în care creştem în harurile Domnului, în spiritul Său de iubire, vom fi bucuroşi, nu numai să îndepărtăm orice murdărie a cărnii pentru noi înşine, şi să fim mai mult asemenea Domnului, ci şi, la îndemnul iubirii, vom dori să îndepărtăm de la noi orice ar putea avea o influenţă rea asupra altora, oricare am putea noi considera că sunt libertăţile noastre în privinţa lor.

Textul nostru de bază este la loc aici — el apelează la toţi cei care au devenit creaturi noi în Cristos Isus. “Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pace” — pentru binecuvântarea altora şi pentru binecuvântarea şi zidirea noastră ca noi creaturi în Cristos, membri ai corpului Său.

 

Vol. VI, pag. 289, până la pag. 292 — “Disciplina în ecclesie” (vezi întrebarea nr. 11):

Administrarea disciplinei nu ţine numai de funcţia bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se sfârşească total — corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor — audierea şi judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.

Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o curte cu juri — pentru a audia cazul în toate amănuntele lui, şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinţei şi reformării — pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. “Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.

De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat “ca un păgân şi ca un vameş”. Mat. 18:17.

În cursul acestor demersuri, greşelile sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public — scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să “nu vorbim de rău pe nimeni” şi să “facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de “toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un “frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi faţă de “casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică — până când ultimul pas, de “a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil “să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul ei asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când mergsinguri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a ceresfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel “vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva.

În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.

Dezvoltarea Caracterului – Credința

  1. Ce este credinţa?

Evrei 11:1 “Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.”

1 Ioan 5:4 “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.”

Vol. V, pag. 112, par. 1:

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

Vol. VI, pag. 689, rândul 2 de sus:

Credinţa este operarea, exerciţiul minţii noastre în privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale.

 

  1. Numiţi cele două elemente componente ale credinţei.

 

R 1822, col. 1, par. 6, 7:

Credinţa conţine două elemente, al siguranţei intelectuale şi al încrederii cu inima. Primul este credinţă în sens abstract; al doilea este credinţă în forma ei concretă. În acest din urmă sens, cel mai deplin, citim: “Cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit” (Rom. 10:10). Atât capul cât şi inima — intelectul şi afectivitatea — sunt necesare pentru acea credinţă fără de care “este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evr. 11:6); deşi mulţi îşi imaginează că au credinţă când au numai unul dintre elementele esenţiale ale ei. La unii totul este emoţie; la alţii totul este intelect; dar nici unul dintre acestea nu poate rezista la probele încercării de foc: ele trebuie să rămână împreună dacă este ca ele să dureze până la sfârşit şi să fie găsite spre laudă, onoare şi slavă la arătarea lui Isus Cristos.

O înţelegere intelectuală a principiilor fundamentale ale adevărului divin — adică a existenţei unui Dumnezeu personal, inteligent, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, şi a scopului şi planului Său de răscumpărare prin singurul Său Fiu conceput şi preaiubit, Isus Cristos — constituie temelia credinţei; în timp ce încrederea şi reazemul, în măsura făgăduinţelor Sale, pe Dumnezeul personal care este autorul fiinţei noastre şi care, ca Tată, solicită încrederea şi iubirea implicită a copiilor Săi, formează suprastructura credinţei noastre.

 

  1. Cum se deosebeşte credinţa de credulitate?

 

Vol. VI, pag. 689, par. 1:

Ar trebui să recunoaştem o mare diferenţă între credinţă şi credulitate. Milioane de oameni sunt creduli şi superstiţioşi şi cred o mie şi unu de lucruri iraţionale pentru care n-au nici o dovadă adecvată. Iar aceşti oameni superstiţioşi, care cred ce n-ar trebui să creadă, nu se găsesc numai în ţările păgâne. Milioane dintre ei poartă numele de creştini, cu ceva adaos denominaţional. Superstiţia şi credulitatea trebuie să fie condamnate, mustrate, evitate, biruite. Credinţa adevărată trebuie să fie încurajată, zidită, întărită, făcută să crească. Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea, încrederea care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe tradiţii, filosofii şi închipuiri umane.

  1. Care este importanţa unei credinţe potrivite?

Evrei 11:6 “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută.”

 

Vol. VI, pag. 315, par. 1:

În privinţa primei propuneri: noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în Scripturi. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, trebuie să le înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe legate de el. De aceea, doctrina — învăţătura — este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei. “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor lui Cristos.

 

Vol. VI. pag. 693, par. 1:

Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea şi gloriile moştenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinţei şi urechea credinţei sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare şi până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului. Până la timpul acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar după ce au venit la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă şi îndreptăţire, este reprezentată prin leviţi, care, deşi erau acceptabili ca închinători şi slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru şi să ofere tămâie la altarul de aur şi nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoştinţa avută de leviţi despre gloriile “Sfintei”, despre sfeşnic şi despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur şi despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoţii consacraţi, singurii care aveau acces înăuntru.

 

R 1719, col. 2, par. 4-6:

Este de asemenea important să ne asigurăm că credinţa noastră este credinţa corectă; căci dacă credinţa noastră este eronată, inspirând speranţe false şi înşelătoare zidite pe temelii nisipoase, cu cât această putere îmbolditoare devine mai tare, cu atât mai sigur şi mai repede va împinge ea pe victima sa înşelată la naufragiu pe stânci. Credinţa, ca aburul într-o locomotivă, este o putere, fie spre bine fie spre rău. De aceea este importantă o credinţă corectă.

Datorită acestei importanţe a credinţei şi a recunoaşterii ei ca putere motrice, fie spre bine fie spre rău, apostolul Pavel a fost atât de preocupat de înaintarea convertiţilor săi în credinţă. (Vezi 1 Tes. 3:2, 5, 6, 7, 10.) El i-a îndemnat pe toţi să se examineze şi să se verifice dacă sunt în credinţă, întemeiaţi şi fixaţi, şi nu îndepărtaţi de la speranţa Evangheliei, ci înrădăcinaţi şi zidiţi în Cristos, şi stabiliţi în credinţă; şi să fie atenţi ca nu cumva cineva să-i strice prin filosofie şi înşelări deşarte, după tradiţiile oamenilor, după ideile slabe ale lumii, şi nu după Cristos (Col. 1:23; 2:7, 8). De asemenea, el era adânc preocupat ca credinţa bisericii să nu stea în înţelepciunea (filosofiile deşarte) ale oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi de aceea, în propovăduirea sa, el nu s-a lansat în speculaţii nechibzuite, nici n-a urmat raţionamentele sale sau ale altor oameni, şi astfel să satisfacă dorinţa generală după ceva nou, ci s-a limitat la expunerea sfintelor Scripturi şi la îndemnurile inspirate, aşa cum au fost, prin revelaţiile făcute lui — profet, precum şi apostol. 1 Cor. 2:4, 13; 2 Cor. 12:1-7; Gal. 1:11, 12; 2:2; 2 Pet. 3:15, 16.

Să căutăm atunci să avem credinţa lui Cristos — credinţa bine întemeiată în Cuvântul lui Dumnezeu, o credinţă examinată şi dovedită, adânc înrădăcinată atât în inimă cât şi în minte, şi prin urmare stabilită ca puterea motrice a vieţii. Astfel de credinţă nu caută febril ceva nou şi nu explorează tot timpul filosofiile deşarte ale oamenilor, ca să vadă cu câtă abilitate se pot ei împotrivi Cuvântului Domnului; căci aceia care fac aşa arată clar că credinţa lor nu are influenţă suficientă pentru a fi o putere motrice în ei, care să-i îmboldească înainte la victorie deplină şi completă asupra lumii, cărnii şi Adversarului.

 

  1. Care este relaţia între credinţă şi cunoştinţă?

Romani 10:17 “Astfel credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

 

Vol. I, pag. 13, par. 1:

Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — “lucruri … în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare de către Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi neglijează studiul Cuvântului Său zicând: “Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-­l face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.

 

Vol. I, pag. 20, par. 2, până la pag. 21, par. 1:

Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul pentru cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: “Lumina îadevărulş este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, “nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este “îndreptăţită prin credinţă”. Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi) ca o clasă. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — “până la miezul zilei”. Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.

De aceea, “Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.

 

R 1719, col. 1, par. 8:

În textul de mai sus (1 Ioan 5:4), apostolul Ioan arată singura putere care poate stimula suficient întreaga noastră fiinţă şi tărie pentru îndurarea răbdătoare a încercării, chiar până la sfârşit. Acea putere biruitoare este credinţa. “Şi”, zice apostolul, “credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd”. Credinţa nu este numai ceea ce crezi, cunoştinţă, ci este cunoştinţă aplicată, asimilată, însuşită — făcută parte din obiceiul nostru de a gândi, o bază pentru acţiunile noastre şi un imbold pentru toate energiile noastre. Astfel de credinţă este puterea biruitoare pe care trebuie să o avem toţi cei care vrem să alergăm cu succes alergarea pentru premiul chemării noastre de sus şi să fim biruitori.

 

R 2411, col. 1, par. 5:

Cea mai importantă lecţie din această perioadă de şcoală este Credinţa: credinţa cu care am ajuns să fim ai Domnului şi am intrat în şcoala Lui trebuie să crească. Şi credinţa noastră poate creşte numai prin cunoştinţă (nu ne referim la cunoştinţa lumească, învăţătura lumească), cunoştinţa Domnului — a metodelor Sale, a planului Său, a caracterului Său. Astfel trebuie să studiem bine cuvintele şi purtarea generală a Învăţătorului nostru, precum şi providenţele Sale sau instrucţiunile private, pentru noi individual — interpretându-le pe acestea întotdeauna prin cuvintele Sale. Mare parte din ceea ce am acceptat la început prin credinţă (în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii Domnului) va deveni treptat cunoştinţă: dând o bază pentru încă mai mari lungimi şi lăţimi ale credinţei, precum şi mai mare iubire şi apreciere a Răscumpărătorului nostru.

 

  1. Cum este credinţa “darul lui Dumnezeu”?

Efeseni 2:8 “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”

 

R 2286, col. 2, par. 2:

Un text foarte neînţeles în privinţa harului este cel folosit ca titlu pentru acest articol, şi anume, “Prin har sunteţi mântuiţi … şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). Ideea eronată dată de mulţi este că credinţa noastră nu este a noastră proprie, nu din voia noastră proprie, ci o împărtăşire, un dar de la Dumnezeu. Desigur, într-un sens fiecare dar şi binecuvântare de care ne bucurăm sunt indirect dacă nu direct de la Dumnezeu; “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor” (Iac. 1:17). Dar înţelegerea potrivită a cuvintelor apostolului, credem noi, este aceasta: Mântuirea ne este oferită prin harul lui Dumnezeu şi nu printr-un merit personal din partea noastră; şi chiar dacă mântuirea ne este oferită ca răsplată a credinţei (inclusiv ascultarea credinţei adevărate), totuşi noi nu putem să ne lăudăm nici chiar în privinţa credinţei noastre ca şi cum ea ar fi meritat favoarea Domnului — căci credinţa noastră este de asemenea ceva ce este rezultatul indirect al providenţei divine; sunt alţii în lume, milioane, care ar putea exercita tot atâta credinţă ca noi dacă ar fi fost favorizaţi de Dumnezeu cu tot atâta lumină, informaţie, cunoştinţă, ca bază a credinţei: ca atare, credinţa noastră nu trebuie considerată ca o stare meritorie, ci trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru ea, pentru că împrejurările şi condiţiile care au făcut posibil ca noi să exercităm credinţă sunt prin harul Său.

 

R 2811, col. 1, par. 2-4:

Întrebare: Întotdeauna am considerat că credinţa este ceea ce fiecare persoană trebuie să exercite şi să dezvolte personal, dar după Romani 12:3 (“Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia.”) ar părea că aceasta este ceea ce primim, într-o măsură cel puţin, de la Dumnezeu. Poate Dumnezeu împărţi ceva ce El însuşi nu are? În ce fel, atunci, ne dă Dumnezeu o măsură de credinţă? După ce Dumnezeu ne-a spus un adevăr în Cuvântul Său, nu este oare o chestiune care depinde de noi dacă avem sau nu încredere în El — dacă avem credinţă în El? “Credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

Răspuns: Cuvântul redat aici “credinţă” (Rom. 12:3) vine de la grecescul pistis, altfel tradus fidelitate, siguranţă. Cum spui tu, noi avem mult de-a face cu credinţa şi cu siguranţa noastră şi exercităm o anumită credinţă chiar înainte de a fi concepuţi de spirit, altfel n-am putea fi îndreptăţiţi prin credinţă, pentru că îndreptăţirea noastră precede prezentarea noastră ca jertfe vii, şi acceptarea şi conceperea noastră de spirit sfânt. Această măsură de credinţă este evident a noastră, dar după ce am primit din spiritul Domnului, credinţa noastră poate creşte nespus, aşa încât vom fi în stare să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere — să acceptăm lucrurile care nu se văd şi să sacrificăm pentru ele lucruri care sunt văzute şi sunt vremelnice. În mod potrivit se poate spune că atitudinea care ne permite să primim mesajul de har al lui Dumnezeu spre îndreptăţire este toată de la Dumnezeu, în sensul că toate binecuvântările noastre sunt de sus — “orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit”. Dar este în mod special adevărat că credinţa în lucrurile spirituale pe care o dezvoltăm după ce suntem concepuţi de spirit sfânt, este rezultatul instruirii divine; după cum este scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Domnul”, şi credinţa care îi va ajuta pe consacraţi să iasă biruitori nu este doar credinţa naturală cu care au pornit şi cu care s-au prins de Domnul şi de îndreptăţire, ci o realizare mai înaltă a credinţei, rezultatul învăţării lor de către Domnul prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa.

În textul în discuţie, gândirea noastră cumpătată trebuie să depindă de timpul în care am fost sub instruirea Domnului şi de gradul de atenţie pe care am acordat-o învăţării lecţiilor intenţionate pentru creşterera credinţei noastre. Despre această dezvoltare se vorbeşte în Scripturi că este un “dar”, precum şi un “rod” al spiritului lui Dumnezeu din noi, de asemenea este “lucrarea” lui Dumnezeu, fiindcă prin adevărul şi providenţele Sale El lucrează în copiii Săi, nu numai să voiască, dar şi să facă buna Sa plăcere — El lucrează în noi credinţă, speranţă, bucurie, pace, iubire şi toate harurile pe care El le aprobă; şi dacă vom fi ascultători de învăţătura şi conducerea Sa, El va completa în cele din urmă lucrarea şi vom fi asemănări ale iubitului Său Fiu, Domnul nostru, şi comoştenitori cu El.

 

  1. Este credinţa în Cristos necesară pentru mântuire?

Fapte 4:10-12 “S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel: omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi. El este “Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

Ioan 3:16 “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Ioan 3:36 “Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

 

Vol. I, pag. 102, par. 3:

Dar Biblia, care este plină de spirit misionar, nu învaţă că sunt câteva căi de mântuire — o cale prin credinţă, alta prin fapte şi alta prin ignoranţă. Nici nu învaţă doctrina dezonorantă de Dumnezeu, a fatalismului. În timp ce arată că orice altă uşă a speranţei este închisă pentru neamul omenesc, ea deschide larg această singură uşă şi vesteşte că oricine vrea poate intra în viaţă; şi arată că toţi cei care nu văd sau nu apreciază acum privilegiul binecuvântat al intrării, la timpul cuvenit vor fi aduşi la cunoştinţă şi apreciere depline. Singura cale prin care cineva din omenirea condamnată poate veni la Dumnezeu, şi toţi pot veni, este nu prin fapte meritorii, nici prin ignoranţă, ci prin credinţă în sângele scump al lui Cristos, care ridică păcatul lumii (1 Petru 1:19; Ioan 1:29). Aceasta este Evanghelia, vestea bună de mare bucurie, “care va fi pentru tot poporul”.

 

R 2220 — “Este necesară credinţa în Cristos?” Vezi articolul la pag. 24.

  1. Care este rezultatul imediat al credinţei în Cristos în timpul Veacului Evanghelic?

Romani 5:1 “Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

 

Vol. I, pag. 231, par. 4:

Paşii Bisericii spre glorie sunt la fel cu cei ai Conducătorului şi Domnului ei, care “ne-a lăsat un exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui” — cu excepţia că Biserica porneşte de pe un plan mai jos. Domnul nostru, după cum am văzut, a venit în lume pe planul perfecţiunii umane, N, în timp ce noi toţi din rasa adamică suntem pe un plan mai jos, R — planul păcatului, imperfecţiunii şi vrăjmăşiei cu Dumnezeu. Primul lucru necesar pentru noi este deci să fim îndreptăţiţi şi astfel să ajungem pe planul N. Cum se realizează aceasta? Prin fapte bune? Nu; păcătoşii nu pot face deloc fapte bune. Noi nu ne-am putut recomanda pe noi înşine lui Dumnezeu, aşa că “Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Aşadar, condiţia pe baza căreia ajungem pe planul îndreptăţirii sau perfecţiunii umane este că Cristos a murit pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat şi ne-a ridicat “prin credinţa în sângele Lui” pe planul perfect de pe care am căzut prin Adam. Suntem îndreptăţiţi îridicaţi pe planul Nş prin credinţă. Şi “fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1) şi nu mai suntem socotiţi de Dumnezeu ca vrăjmaşi, ci ca fii umani îndreptăţiţi, pe acelaşi plan cu Adam şi cu Domnul nostru Isus, cu deosebirea că ei au fost în realitate perfecţi, în timp ce noi suntem numai socotiţi de Dumnezeu astfel. Această îndreptăţire socotită o realizăm prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu care spune: “Voi sunteţi “cumpăraţi”, “răscumpăraţi”, “îndreptăţiţi fără plată”. Noi stăm în faţa lui Dumnezeu fără vină, fără pată şi sfinţi, în hainele dreptăţii lui Cristos atribuite nouă prin credinţă. Ca să poată purta pentru noi pedeapsa noastră, El a consimţit să I Se impute Lui păcatele noastre şi a murit pentru noi ca şi când El ar fi fost păcătosul. Prin urmare, dreptatea Lui este atribuită tuturor celor care acceptă răscumpărarea Lui şi aduce cu ea toate drepturile şi binecuvântările posedate la început, înainte de a intra păcatul. Ea ne restabileşte la viaţă şi la legătură cu Dumnezeu. Prin exercitarea credinţei putem avea imediat această legătură, iar viaţa şi o mai deplină legătură şi bucurie sunt asigurate — la “timpul potrivit” al lui Dumnezeu.

 

R 2651, col. 2, par. 5, până la pag. 2652, col. 1, par. 1:

Şi acum vedem sensul cuvintelor Domnului nostru, din versetul 29 îIoan 6ş: “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu îlucrarea care I-ar plăcea lui Dumnezeuş, ca voi să credeţi în Acela pe care El L-a trimis”. Există o lucrare legată de credinţă — nu o lucrare cu mâinile noastre, ci o lucrare cu mintea şi cu inima noastră: şi nici o lucrare pe care am putea-o face cu mâinile n-ar fi atât de acceptabilă în ochii Domnului ca aceasta. Într-adevăr, când ne dăm seama că în starea noastră decăzută şi imperfectă este imposibil să facem ceva perfect, când ne amintim şi aceea că Dumnezeu este perfect, că toate lucrările Sale sunt perfecte şi de aceea nu poate fi în armonie cu imperfecţiunea, sau cu vreun grad de păcat, putem uşor vedea că cele mai bune lucrări pe care I le-am putea oferi în afară de credinţă ar fi inacceptabile.

Dar Dumnezeu a propus să facă o lucrare mare pentru noi — El a făcut acea lucrare prin faptul că a dat un Răscumpărător, prin care a fost plătit preţul de răscumpărare pentru rasa noastră: şi acum Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Isus. Ca atare, deşi nici o lucrare pe care o putem noi face n-ar putea fi acceptată de către Domnul atâta vreme cât suntem sub condamnare, totuşi El poate, prin propria Sa prevedere, să ne accepte credinţa în Cristos şi să ne îndreptăţească prin acea credinţă: aceasta, prima lucrare pe care o putem face, este prin urmare ceea ce cere Dumnezeu. El nu va accepta nici o altă lucrare decât dacă este precedată de aceasta şi dacă este bazată pe aceasta. O, dacă toţi şi-ar putea da seama de importanţa credinţei în ochii Domnului! “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui” Dumnezeu, şi cu cât exercităm mai multă credinţă, cu atât Îi suntem mai plăcuţi; nu credulitate, nu să credem ceva ce n-a spus Dumnezeu, nu să credem în propriile noastre imaginaţii sau în cele ale oamenilor, ci o credinţă în ceea ce a spus Dumnezeu şi o încredere fermă, sigură în ea: aceasta este acceptabilă pentru Dumnezeu şi devine pentru toţi cei care o exercită temelia sau baza îndreptăţirii, şi anume, “fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Rom. 5:1.

Domnul n-a discutat aici pasul în continuare spre chemarea de sus a acestui Veac Evanghelic; ca atare nici noi nu-l discutăm. El Se ocupă numai de primul pas necesar pentru apropierea de Dumnezeu — îndreptăţirea. Lucrul necesar pentru îndreptăţire este acceptarea lui Cristos ca Pâinea Vieţii — care trebuie să fie precedată de înţelegerea că noi nu avem viaţă în noi înşine, căci moartea a trecut asupra întregii noastre rase prin încălcarea tatălui Adam; şi că Domnul Isus a fost făcut trup pentru a putea acoperi pedeapsa care a fost asupra tatălui Adam şi astfel asupra rasei; şi că acum, prin urmare, oricine acceptă acest har liber al lui Dumnezeu în Cristos, oricine îşi însuşeşte meritul sacrificiului lui Cristos, prin aceasta mănâncă, se împărtăşeşte din marile beneficii şi binecuvântări prevăzute de Dumnezeu în Cel Uns, care Şi-a dat viaţa pentru viaţa lumii, un preţ de răscumpărare. Oricine acceptă mental acest fapt şi se hrăneşte cu el în inima sa, este ilustrat ca hrănindu-se din carnea Fiului Omului — împărtăşindu-se din drepturile umane, privilegiile şi binecuvântările restabilirii îsau în acest veac din îndreptăţireş prevăzute în El.

 

  1. Cum este Isus “Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”?

Evrei 12:2 “Privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

 

R 1830, col. 1, par. 1:

Cel care prin exemplul şi învăţătura Sa a inspirat credinţa noastră, o va sfârşi, o va desăvârşi, dacă noi continuăm să urmăm îndrumarea Sa. El ne va stabili, ne va întări, ne va fixa aşa încât să nu putem fi mişcaţi; şi în final ne va prezenta înaintea Sa ca o “Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”. De asemenea ne va desăvârşi prin experienţele actuale pentru funcţia noastră ca “preoţime împărătească”, aşa cum a fost şi El “desăvârşit prin suferinţă” pentru funcţia Sa de Mare Preot.

 

  1. Este necesară o mărturisire simplă a credinţei?

Romani 10:10 “Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire.”

 

R 2632, col. 2, par. 2, 3:

Totuşi, o mărturisire publică simplă este necesară pentru a demonstra care sunt “prunci” în Cristos — pentru a-i deosebi pe aceştia de “copiii acestei lumi”. Dar această mărturisire trebuie să fie foarte simplă — aşa încât şi cel mai mic să o poată înţelege şi susţine pe deplin ca a lui proprie. (1) Ea trebuie să declare credinţa în Cristos ca Mântuitor personal: că El a fost trimis de Tatăl şi Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toată omenirea. (2) Acceptarea personală a Lui ca Mântuitor personal şi o hotărâre de a părăsi păcatul. (3) Deplină consacrare de a fi urmaş al lui Isus în orice privinţă şi de a-şi da chiar viaţa în serviciul Lui. Oricine nu poate mărturisi acestea să nu fie socotit deloc “prunc” în Cristos, nici să nu fie hrănit ca atare, nici să nu se aştepte de la el să crească în Cristos în toate lucrurile.

Putem oare aştepta ca Biserica nominală să urmeze acest program — sau ca vocea lui Independent (o publicaţie religioasă prestigioasă, n. t.) să fie mai puternică decât a noastră în realizarea acestor condiţii? Nicidecum. Bisericismul conţine prea multă “neghină” şi nu destul “grâu” pentru ca astfel de sugestii să facă vreo impresie. Curând acesta va cădea în marele timp de necaz; şi nu trebuie să aşteptăm un aranjament general mai bun până când se va stabili Împărăţia. Atunci aceasta se va aplica, nu la Biserica aleasă şi glorificată, ci la clasa Restabilirii, care se va dezvolta atunci. Fapte 3:19-21.

 

R 2647, col. 1, par. 5:

Standardul nostru de ortodoxie, aşa cum se aplică, nu la secte ci la creştini, personal, recunoaşte ca fiind corecţi şi sănătoşi în doctrină pe toţi cei care recunosc următoarele puncte: (1) Că prin natură este un membru al rasei decăzute, condamnate, şi ca atare este un copil al mâniei întocmai ca alţii, şi pe drept sub sentinţa condamnării divine. (2) Că Cristos a murit pentru cei nelegiuiţi, pentru Adam şi pentru toată rasa condamnată, şi de aceea Dumnezeu poate fi acum drept prin aceea că-l îndreptăţeşte pe el şi pe toţi cei care cred în Isus. (3) Că această îndreptăţire este baza consacrării sale depline în sacrificiu de sine, şi că astfel şi-a devotat totul Domnului, în schimbul unei părţi în Împărăţia Milenară pe care Domnul a promis-o tuturor acestor “biruitori”. Apoc. 2:26; 3:12, 21.

 

R 3071, col. 2, par. 3, 4, până la pag. 3072, col. 1, par. 1:

Care deci este acest mesaj ce poate fi auzit astfel cu urechea şi recunoscut cu ochiul credinţei? Atât profetul cât şi apostolul declară că este posibil ca noi să avem această mântuire, o putere prezentă întotdeauna înlăuntrul nostru, în inimile noastre şi în gurile noastre. Apostolul declară că ceea ce a profeţit Moise este Evanghelia pe care el a propovăduit-o, pe care noi am primit-o; adică, mărturisirea Domnului cu gura noastră şi credinţa în El în inima noastră.

Este demn de remarcat că atât profetul Moise cât şi apostolul Pavel declară chestiunea în acelaşi mod; întâi a mărturisi cu gura, apoi a crede în inimă. Nici această formă a declaraţiei nu este probabil accidentală. Mărturisirea cu gura este prima dovadă exterioară dată despre o credinţă în inimă; şi într-adevăr pare să fie o parte a aranjamentului divin că toată mărturisirea adevărului este necesară pentru o apreciere deplină a lui. Este adevărat, noi nu putem mărturisi cum se cuvine ceea ce nu credem; dar mărturisirea este necesară pentru extinderea, lărgirea, completarea credinţei în inimă. Oricine crede că lumina pe care a primit-o în inima sa poate fi menţinută fără o mărturisire publică a ei se înşală, şi de aceea avem declaraţia: “Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisire cu gura ajungi la mântuire”. Dreptatea începută prin credinţă nu poate continua şi ajunge la completarea ei, care înseamnă mântuire veşnică, numai dacă este însoţită de faptele credinţei, dintre care foarte proeminentă este mărturisirea cu buzele.

Am vrea să facem să se întipărească acest aspect al adevărului în tot poporul drag al Domnului de pretudindeni; dându-ne seama că mulţi sunt slabi, firavi, neputincioşi în sănătatea lor spirituală, din pricină că nu urmează îndrumarea Domnului — să declare curajos — şi cât este posibil de înţelept şi iubitor — ce lucruri mari a făcut Domnul pentru sufletele noastre. Nu este suficient să mărturisim prima binecuvântare primită, deşi acest lucru este necesar înainte de a primi şi altă binecuvântare. Dar fiecare binecuvântare când este primită să fie prompt mărturisită, spre lauda Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Aceasta este legea dezvoltării spirituale. Aceasta este porunca pentru israelitul spiritual. Dacă el nu este ascultător, ceea ce a fost aproape, în inima şi în gura sa, curând va fi departe — ochiul înţelegerii sale va înceta să vadă clar, urechea credinţei va înceta să distingă clar, şi treptat se va depărta tot mai mult de privilegiile glorioase pe care le avem ca Noi Creaturi în Cristos sub Noul Legământ.

 

  1. Este sentimentul o parte esenţială a credinţei?

 

R 1443 — “Credinţa şi sentimentele”:

Sentimentele nu trebuie confundate niciodată cu credinţa, totuşi există legătură între sentimentele sfinte şi credinţă, la fel cum este între rădăcină şi floare. Credinţa este permanentă, întocmai cum rădăcina este întotdeauna în pământ. Sentimentele sunt întâmplătoare şi au timpurile lor. Întocmai cum rădăcina sau bulbul nu odrăsleşte întotdeauna tulpină verde şi flori frumoase, tot aşa credinţa nu produce întotdeauna extazul sentimentelor. Credinţa noastră poate fi tot aşa de puternică atunci când suntem deprimaţi, ca şi atunci când suntem plini de bucurie. Când simţim calamităţile războiului, durerile bolii şi greutatea sărăciei, sentimentele noastre scad la zero, în timp ce credinţa poate fi tot aşa de fermă ca granitul care stă la temelia munţilor ce se înalţă până la nori. Să nu măsurăm iubirea şi puterea lui Dumnezeu prin sentimentele noastre. Soarele străluceşte tot atât de clar în cea mai întunecoasă zi ca şi în cea mai luminoasă: deosebirea nu este la soare, ci la norii care sunt între noi şi soare. Tot aşa, Dumnezeu ne iubeşte şi când nu vedem strălucirea feţei Sale, ca şi când o vedem.

Un lucru pe care-l învăţăm prin experienţa creştină este că măsurile scăzute ale sentimentelor sunt mai bune pentru viaţa obişnuită decât exaltarea. Dumnezeu ne trimite ploaia Sa în picături blânde, altfel plantele fragede şi florile delicate s-ar rupe în bucăţi. Dacă credinţa noastră este fondată pe statornicia lui Dumnezeu, viaţa noastră creştină şi iubirea noastră vor curge constant ca un râu adânc, neafectată uşor de o rafală rece, nici oprită de deprimări. Moise n-a fost stăpânit de sentimente când a stat la malul Mării Roşii, nici Avraam când l-a oferit pe Isaac, nici Israel când a înconjurat Ierihonul şapte zile. Să avem credinţă în Dumnezeu, să mergem înainte pe această linie şi vom avea biruinţa. Selecţie

 

  1. Explicaţi deosebirea între credinţă ca bază a îndreptăţirii şi credinţă ca rod al Spiritului.

Vol. VI, pag. 688-692 — “Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii.” Vezi fragmentul la pag. 26.

  1. Ce este “lupta bună a credinţei”?

1 Tim. 6:12 “Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.”

 

R 2309 — “Lupta creştinului”, primele şase paragrafe. Vezi fragmentul la pag. 29.

 

R 2312, subtitlul “O luptă bună a credinţei”:

Textul nostru (1 Tim. 6:12) numeşte această luptă bună o luptă a credinţei, şi în mod foarte potrivit; este o luptă a credinţei în toate privinţele.

(1) Este o luptă sub un conducător nevăzut şi împotriva unui vrăjmaş nevăzut: numai cu ochiul credinţei recunoaştem pe Căpetenia mântuirii noastre şi numai prin Cuvântul Său recunoaştem pe conducătorul viclean care ni se împotriveşte.

(2) Păcatul este recunoscut prin simţul nostru moral; la fel şi dreptatea. Prin credinţă acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu şi prin instrucţiunile acelui Cuvânt învăţăm că anumite căi ale gândului, cuvântului şi faptei sunt drepte în ochii Lui, potrivite standardului Său, iar alte căi ale gândului, cuvântului şi faptei sunt de aceea greşite; ca atare noi acceptăm aceste concluzii prin credinţă în Cuvântul Său — revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

(3) Noi luptăm pentru o libertate şi o glorie despre al căror adevăr nu avem cunoştinţă, decât dacă îl acceptăm prin credinţă.

(4) Dumnezeu a promis lucruri nespus de mari şi scumpe celor care-L iubesc — care-L iubesc aşa încât să-şi dea viaţa în serviciul Lui. Noi vedem cununa vieţii şi-L vedem pe Domnul slavei, cu ochiul credinţei, nu altfel.

(5) Lucrurile care sunt văzute cu ochiul natural caută să ne influenţeze contrar mersului nostru, caută să ne influenţeze să nu ne dăm viaţa, să nu cultivăm spiritul smereniei, blândeţii, răbdării, iubirii, ci dimpotrivă, să cultivăm spiritul egoismului, ambiţiei, mândriei şi lăcomiei, spiritul lumii. De aceea, numai când suntem în stare să avem credinţa pe care o inspiră Dumnezeu vom fi în stare să luptăm lupta cea bună.

Având în vedere aceste lucruri, vedem ce punct important este credinţa. Dacă nu o avem, nu putem ieşi biruitori niciodată. Şi credinţa implică ceva cunoştinţă pe care aceasta să se poată baza, ceva făgăduinţe pe care să se poată construi. Pe acestea le avem în marea şi minunata revelaţie divină. Înseamnă, prin urmare, că nu este destul să ne înrolăm în armata Domnului, ci este necesar să mergem în sala de arme — Cuvântul — şi acolo cu trudă să îmbrăcăm toată armătura pe care El a dat-o. Şi oricine nu urmează această cale, nu urmează calea îndrumată de Căpitan şi sigur nu va reuşi în bătălie. Nu trebuie însă să gândim că armătura este tot ce este necesar. Este adevărat, adevărurile doctrinare în privinţa planului divin şi a voinţei divine cu privire la noi sunt absolut esenţiale pentru victoria noastră: dar îmbrăcarea armăturii nu este totul şi nu asigură victoria. După ce am îmbrăcat armătura, este necesar să luptăm, în privinţa celor pe care tocmai le-am examinat, chiar până la moarte. Să nu facem, prin urmare, nici greşeala de a încerca să luptăm fără armătură, nici greşeala la fel de gravă de a îmbrăca armătura şi a neglija să luptăm.

 

  1. Cum să luptăm lupta cea bună?

 

R 1859, col. 1, par. 6, până la sfârşitul articolului intitulat “Treji, veghetori, statornici”. Vezi fragmentul la pag. 27.

 

R 2311, col. 2, par. 4:

Trebuie să luptăm lupta bună a credinţei îndepărtând de la noi şi scoţând complet din inima noastră şi din dispoziţia noastră orice “iuţime, mânie, defăimare”, invidie, ceartă,   amărăciune — fapte ale cărnii şi ale diavolului — “ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”; şi să ajutăm pe confraţii noştri soldaţi să facă acelaşi lucru. Şi trebuie să ridicăm sus steagul regal al Domnului nostru, purtând numele Lui şi legea Lui, şi nu un steag al nostru sau uneltirile altor oameni.

Şi trebuie să ajutăm la ridicarea acestui stindard al Domnului înaintea tuturor celor care doresc sincer să fie ai Lui şi care din greşeală au intrat în corpuri de armată greşite. Trebuie să fim viteji, căutând să-i eliberăm de înşelările marelui vrăjmaş, care caută astfel să-i prindă din nou în capcană şi să-i lipsească de libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi, şi să-i aducă sub un jug al robiei sectare, care ar fi cel mai bun după jugul păcatului şi al superstiţiei grosolane. Făcând astfel, nu dăm în vânt, nu batem numai cu ciocanul în masa amvonului, nici nu strigăm la colţurile străzilor fără nici un rost, până răguşim; ci, asemenea apostolului, căutăm să fim şireţi, ca să putem aduce astfel adevărul în atenţia celor pe care inamicul nostru cel şiret caută să-i prindă în cursă. Şiretenia noastră va fi în vederea libertăţii lor, în timp ce şiretenia lui este în vederea înrobirii lor. În această privinţă, Învăţătorul nostru i-a sfătuit pe soldaţii Săi: “Fiţi prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”.

 

R 2312, col. 2, subtitlul “Cinci puncte importante”:

Căpetenia noastră ne încurajază să avem credinţă în El şi în făgăduinţele Sale de sprijin, asigurându-ne că nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi; că va fi cu noi în şase necazuri şi în al şaptelea nu ne va părăsi; şi că El este din belşug capabil şi dispus să facă aşa încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu — al celor chemaţi potrivit scopului Său. El declară: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Preaiubiţilor, să ne asigurăm de aceste lucruri:

(1) Că ne-am înrolat — ne-am consacrat deplin ca să ascultăm de Căpetenia mântuirii noastre.

(2) Că noi căutăm să ne supunem instrucţiunilor Sale şi să îmbrăcăm toată armătura pe care El ne-a dat-o.

(3) Că luptăm — împotrivindu-ne sângelui şi cărnii, luptând împotriva păcatului în toate formele sale diferite.

(4) Că suntem loiali Domnului şi tuturor celor care sunt ai Lui, oriunde ar fi ei, că suntem dispuşi şi pregătiţi să “ne dăm viaţa pentru fraţi” — să-i ajutăm, să-i încurajăm, în micile acte de serviciu, precum şi în chestiunile mai mari.

(5) Că ţinem minte că nu putem avea nici o victorie decât dacă păstrăm credinţa — încrederea în Domnul ca Răscumpărătorul nostru, în grija Sa faţă de noi şi în bunăvoinţa şi capacitatea Sa de a ne ajuta. Aşa, şi numai aşa, vom ieşi biruitori şi mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios; Lui, şi lui Dumnezeu Tatăl nostru, veşnic să Le fie laudă şi mulţumire.

“Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.” 1 Cor. 15:57.

 

R 2770, col. 2, par. 5:

Sfatul apostolului Petru în privinţa felului în care poporul Domnului trebuie să-l întâmpine pe Adversar sugerează că acestora li se va da într-un fel sau altul posibilitatea să-l recunoască. El spune: “Împotriviţi-vă lui tari în credinţă”. Aceste cuvinte sugerează că pentru a ne împotrivi trebuie să avem credinţă — credinţa care are încredere în Dumnezeu; credinţa care a dus la consacrare pe altarul Domnului, chiar până la moarte; credinţa care nu ia înapoi sacrificiul sub nici un motiv, ci care se delectează să-l vadă consumându-se şi care se bucură, sperând ca prin aceasta să aibă parte de slava care va urma. Iuda 3; Rom. 8:17, 18.

 

  1. Pentru cine şi împotriva cui luptăm?

Filip. 2:12 “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.”

1 Ioan 3:16 “Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”

Efes. 6:12 “Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti.”

 

R 2309 — “Lupta creştinului”, până la pag. 2310, col. 2, par. 1. Vezi fragmentul la pag. 29.

 

Vol. VI, pag. 599-658:

STUDIUL XV

VRĂJMAŞII ŞI atacuriLE Împotriva NOII CREAŢII

“Omul cel vechi” — Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii — Marele Adversar — El a fost mincinos şi ucigaş de la început — Asociaţii lui Satan la rău — Legiuni de demoni — Cum este perpetuată prima minciună a lui Satan — Ştiinţa Creştină şi Teosofia — “Lupta noastră nu este înumaiş împotriva sângelui şi cărnii” —Slujirea răului — Atacurile din partea Adversarului — “Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” — “Dacă Satan scoate afară pe Satan”, împărăţia lui cedează — Iubiţi dreptatea — Urâţi nelegiuirea — Marcu 16:9-20 — Biserica nominală ca adversar al Noii Creaţii — Armătura lui Dumnezeu

(Vezi textul în Vol. VI.)

  1. Ce înseamnă “a umbla prin credinţă”?

2 Cor. 5:7 “Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.”

 

Vol. VI, pag. 631, par. 2, 3:

Faptul este că interesele reale ale Noii Creaţii, starea şi interesele lor fizice sunt adesea opuse. Profetul David, vorbind pentru ei declară: “Până când n-am fost adânc mâhnit, rătăceam”. Noile Creaturi — nu corpurile lor muritoare — sunt fiii reali ai lui Dumnezeu; de fapt, după cum am văzut deja, Dumnezeu a făcut din sacrificarea cărnii (chiar după ce ea a fost îndreptăţită) o condiţie care precedă conceperea sau acceptarea noastră. Acesta n-a fost cazul cu Israelul trupesc, ale cărui favoruri fizice şi binecuvântări pământeşti etc. au simbolizat termenii şi condiţiile care vor predomina în timpul Veacului Milenar, când vor stăpâni Împăratul antitipic şi Împărăţia antitipică. Exod. 15:26; Lev. 26:3-15; Deut. 28:1-14.

Dimpotrivă, o parte importantă a încercării Noilor Creaturi în privinţa lucrurilor pământeşti trebuie să constituie “umblarea prin credinţă, nu prin vedere”. Da, mai mult de atât — trebuie să sufere persecuţie, trebuie să practice negarea de sine, trebuie să fie priviţi ca înşelători, măcar că spun adevărul; ca neavând nimic, deşi de fapt posedă (prin credinţă) toate lucrurile; ca neînţelepţi, deşi de fapt înţelepţi faţă de Dumnezeu. Atât de mult să fie astfel, încât descrierea profetică a Învăţătorului trebuie să fie în mare măsură aplicabilă la toţi care urmează îndeaproape în urmele Sale, adică: “Noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”. Profetul spune: “Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem îca păcătoşiş vindecaţi”. Să nu uităm că vindecarea noastră, sau îndreptăţirea, precedă acceptarea noastră ca membri ai corpului lui Cristos — membri ai Creaţiei Noi; şi că acceptarea noastră la acest plan mai înalt al stării de fii şi de împreună moştenitori a fost pe condiţia specială ca să “suferim cu adevărat cu El”, sau ca să “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Isa. 53:4, 5; Rom. 8:17; Col. 1:24.

 

R 2581, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 3:

Totuşi, este bine să observăm că în timp ce “evanghelia” cuprinde toate binecuvântările precedente pentru omenire în general, ea aduce o binecuvântare mai devreme şi mai mare pentru “turma mică”, ale cărei urechi sunt binecuvântate că aud şi ai cărei ochi sunt binecuvântaţi că văd, mai înainte de lume. Pentru aceştia toate binecuvântările viitoare sunt anticipate — nu li-teral, ci prin credinţă, căci “umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Adevărata Biserică (ale căror nume sunt “scrise în ceruri”, Evrei 12:23) este nu numai îndreptăţită prin credinţă şi astfel socotită eliberată din captivitatea Păcatului şi a morţii, ci este în mod socotit şi înviată cu Cristos, în mod socotit au devenit “creaţii noi” în Cristos, în mod socotit, sub Noul Legământ, nu mai sunt în carne, ci în spirit, şi astfel socotiţi de Dumnezeu şi de asemenea astfel socoţiţi unul de către altul, care de acum încolo se cunosc unul pe altul, nu după trup, ci după spirit — ca noi creaturi. 2 Cor. 5:16.

Aceştia au un văz nou, văzând cu ochiul credinţei lucruri care nu sunt vizibile cu văzul natural. Ei sunt conduşi în tot adevărul, pe măsură ce acesta este cuvenit; da, ei discern “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” fiindcă posedă spiritul lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9, 10), văzând cu ochiul credinţei lucruri pe care ochiul natural nu le-a văzut, auzind cu urechea credinţei lucruri pe care urechea naturală nu le-a auzit, nici inima omului natural n-a ajuns să le conceapă sau să şi le imagineze — lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi care-şi manifestă iubirea şi devotarea faţă de El şi faţă de ai Lui. Ochii înţelegerii lor fiind deschişi, ei sunt făcuţi capabili să “înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă îumanăş”. Efes. 3:19.

Deşi această clasă specială nu este eliberată de rănile şi imperfecţiunile corpului muritor în viaţa actuală, ci se cere în acesta ca şi în alte lucruri să umble prin credinţă şi nu prin vedere, totuşi într-un sens al cuvântului ei sunt eliberaţi de aceste imperfecţiuni, fiindcă sub condiţiile Noului Legământ ei au asigurarea Domnului că nici unele dintre neajunsurile şi imperfecţiunile naturale şi dintre slăbiciunile fizice nu sunt socotite de atunci încolo împotriva lor, poziţia lor fiind în mod socotit aceea de noi creaturi, iar judecata lor în ochii Domnului fiind potrivit intenţiilor inimii, şi nu potrivit slăbiciunilor cărnii, care este socotită moartă.

Îndemnăm pe toţi cei răscumpăraţi care au făcut un legământ cu Domnul, “un legământ prin jertfă”, să-şi amintească de ce sunt socotiţi ca membri botezaţi în corpul celui uns (Cristosului) — lucru prezentat aici clar de către Capul corpului nostru, şi anume, că fiecare trebuie să fie propovăduitor al acestei Evanghelii şi nu al altei Evanghelii. Să fim credincioşi încă puţin, până când Marele Preot ne va califica pe deplin ca “preoţime împărătească” în slava Împărăţiei, pentru că atunci vom avea privilegiul împreună cu El să aducem omenirii toate binecuvântările minunate pregustate în Evanghelia Sa, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, cu o deplină posibilitate de a obţine lumina adevărului şi deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu.

R 1798 — “Cel drept va trăi prin credinţă.” Vezi articolul la pag. 32.

 

Vol. VI, pag. 142, par. 2:

Expresia apostolului, “umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, este aplicabilă la întreaga Biserică a acestui Veac Evanghelic. Dorinţa Domnului este să ne dezvolte credinţa — ca noi să învăţăm să ne încredem în El şi acolo unde nu-L putem discerne. În vederea acestui lucru, El lasă multe lucruri parţial ascunse vederii şi judecăţii umane, cu intenţia ca credinţa să se dezvolte într-o manieră şi într-un grad care ar fi imposibile dacă s-ar da semne şi minuni pentru simţurile noastre pământeşti. Ochii înţelegerii noastre trebuie să se deschidă faţă de Dumnezeu prin promisiunile Cuvântului Său — printr-o discernere şi o înţelegere a adevărului — ca să ne aducă bucuria credinţei în lucrurile nevăzute încă şi nerecunoscute de noi în mod natural.

 

  1. De ce sunt permise încercările credinţei?

Iacov 1:3, 4 “Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.”

1 Petru 4:12, 13 “Preiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui.”

 

Vol. VI, pag. 642-644:

Dacă vrem să înţelegem filosofia purtării lui Dumnezeu cu Noua Creaţie în timpul prezent, nu trebuie să uităm că intenţia Lui este ca toţi care vor fi desăvârşiţi pe acest plan de existenţă divină, vor fi nu numai bine intenţionaţi, în sensul că vor prefera ceea ce este corect în loc de ceea ce este incorect, ci mai mult, prin mare experienţă vor înţelege bine şi vor aprecia în amănunt confortul şi avantajele corectitudinii — ale dreptăţii — şi confuzia şi dezavantajele incorectitudinii. Acesta este motivul pentru care Noua Creaţie este supusă la încercări şi probe deosebite, mai pronunţate în toate felurile decât cele care au venit peste îngeri, mai pronunţate şi decât cele care vor veni peste lume în timpul zilei ei de judecată, Veacul Milenar. După câte ştim, peste sfinţii îngeri n-a venit nici o probă specială până după căderea lui Satan prin încercarea sa ambiţioasă de a pune mâna pe conducerea pământului; dar avem toate motivele să presupunem că această cădere a lui în păcat, şi prin ea căderea omenirii care a urmat, a devenit ocazia de încercare nu numai a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început, devenind demoni, dar a fost şi o probă pentru toţi sfinţii îngeri. Faptul că ei au fost martori la cursul răului şi la aparenta lipsă de putere a lui Dumnezeu de a-l restrânge şi a-l distruge, trebuie să fi fost o încercare a credinţei lor în puterea lui Iehova. Văzând aceasta, toţi trebuie să fi fost ispitiţi sau încercaţi, cu gândul că şi ei ar putea comite păcat fără teamă de pedeapsă; şi faptul că au rămas loiali Domnului este o dovadă că inimile lor au fost în stare corectă, de smerenie şi ascultare de principiile dreptăţii. Ei văd deja marea realizare a planului divin prin Cristos, şi nu peste mult îşi vor găsi încrederea în înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea lui Iehova mai mult decât justificată, în grandioasa încheiere a planului Său prin Cristos Isus şi prin Biserica glorificată.

Încercarea sfinţilor îngeri n-a fost însă în unele privinţe atât de severă ca încercarea care este pentru Creaturile Noi în Cristos Isus, în contact continuu cu imperfecţiunea umană, cu încercările credinţei, răbdării, iubirii şi zelului — chiar până la moarte. Similar, încercarea lumii în Veacul Milenar, în timp ce va fi severă şi completă, demonstrând în mod absolut care vor fi şi care nu vor fi cu totul loiali în inimă faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii, va fi totuşi diferită de încercările Bisericii în acest veac de acum, deoarece pentru ei toate vor fi favorabile unei depline şi cuvenite aprecieri a dreptăţii şi ascultării de ea. Dimpotrivă, Noua Creatură găseşte acum, aşa cum spune apostolul, că “toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie” vor suferi. Această dispoziţie de a suferi pentru loialitate faţă de Domnul, faţă de principiile guvernării Sale, şi pentru credinţa pe care aceasta o implică, este acceptabilă pentru Dumnezeu ca dovada unui caracter special. Procedurile Sale cu Noile Creaturi în veacul de acum sunt în vederea desăvârşirii în sfinţenie a acestor caractere — până la chiar cea mai înaltă ţintă, până la punctul în care cu bucurie vor suferi dezavantaj pentru Domnul şi pentru Adevăr; da, la punctul când vor căuta să servească Adevărul cu preţul confortului, onorurilor, remuneraţiilor şi chiar al vieţii pământeşti.

Din cauză că această filosofie a planului divin nu este văzută clar, atât de mulţi sunt încurcaţi în privinţa procedeelor providenţiale ale lui Dumnezeu cu turma mică. Ei nu văd că, aşa cum pentru călirea instrumentelor fine de oţel sunt necesare procese speciale de înroşire şi răcire, tot aşa sunt necesare încercări speciale de înroşire şi răcire şi pentru pregătirea celor pe care Domnul intenţionează să-i folosească în curând ca reprezentanţii şi instrumentele Sale speciale în marea lucrare de restabilire umană etc. Răul nu este niciodată bine, iar Dumnezeu nu este niciodată autorul răului moral, al păcatului, în nici un sens sau grad. Cu toate acestea, înţelepciunea şi puterea Sa sunt astfel încât El poate să conducă efectele lui spre bine. De exemplu, după cum am văzut, Dumnezeu n-a făcut pe Satan să păcătuiască. El l-a creat perfect, integru, curat, şi tocmai una dintre binecuvântările acordate lui, binecuvântarea libertăţii de voinţă, a fost cea care — fiind exercitată contrar poruncii divine — a făcut din cel care odată era un înger sfânt, un adversar, Satan. Stătea în puterea Atotputernicului să-l distrugă imediat pe adversarul Său, dar El cunoştea mai dinainte lecţiile mari ale experienţei care puteau să vină nu numai pentru îngeri, ci şi pentru omenire în privinţa binelui şi răului, prin contaminarea cu acesta din urmă şi prin amărăciunea roadelor lui. La fel este cu păcatul printre oameni: Dumnezeu putea să-l distrugă cu totul oricând, după cum o va şi face în cele din urmă; dar deocamdată înţelepciunea Sa a prevăzut că mânia omului putea fi făcută să-L slăvească. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie deci să se teamă în privinţa triumfului final al Domnului asupra păcătoşilor şi asupra păcatului în toate sensurile cuvântului. Ei pot avea încredere că nici conspiratorul cel mai mare nici urmaşii lui, mai mult sau mai puţin cu voia sau mai mult sau mai puţin amăgiţi pe calea cea rea, nu vor câştiga o stăpânire finală. Planul lui Dumnezeu este deja atât de avansat încât să dezvăluie sfârşitul marii taine a permiterii pentru un timp ca păcatul şi păcătoşii să înflorească şi să prospere, în opoziţie cu Domnul şi cu credincioşii Săi.

 

R 1949 — “Încercările credinţei — de ce sunt permise?” Vezi articolul la pag. 34.

 

R 1822 — “Credinţa voastră scumpă.” Vezi articolul la pag. 35.

 

  1. Care sunt unele dintre răsplăţile actuale ale credinţei?

1 Corinteni 2:9, 10 “Dar după cum este scris: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”

 

Vol. VI, pag. 689, par. 2, până la pag. 692:

Dacă credem că Dumnezeu este ceea ce implică numele Lui, Cel existent prin Sine, Creatorul Cel atotputernic, atotînţelept, atotdrept şi atotiubitor, şi dacă credem că El este răsplătitorul celor care-L caută cu sârguinţă, efectul va fi că noi Îl vom căuta — vom căuta să-I cunoaştem şi să-I înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l şi înţelegându-l vom avea încredere în el; şi având încredere în el ne vom îndrepta cursul vieţii în consecinţă. Acest început al credinţei, sub favoarea divină, indică spre Cristos ca fiind calea nouă şi vie de reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere în favoarea Lui. Când această credinţă se prinde strâns de Isus şi se deprinde în ascultare, ea creşte şi binecuvântarea Domnului vine peste ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa termenilor acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua Creaţie. Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele lui Dumnezeu — de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul şi Răscumpărătorul. Rezultatul este binecuvântarea Spiritului — conceperea, ungerea, adoptarea ca fii.

Un alt rezultat este o mai mare luminare cu lumina sfeşnicului de aur din Sfânta, permiţând ochiului credinţei să vadă lucrurile care nu se văd din afară — să recunoască slujirea specială a Marelui Preot în privinţa luminii, în privinţa pâinii pentru punere înainte, în privinţa tămâiei Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii de dincolo de Văl. Pe măsură ce credinţa vie, supusă, cuprinde treptat aceste diferite trăsături ale favorii şi binecuvântării divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul divin, ea se întăreşte tot mai mult, devine tot mai clară şi devine parte fundamentală a minţii noi. Din această poziţie avantajoasă vede lucrurile pe care înainte nu le-a putut vedea, în privinţa cărora apostolul spune: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului înaturalş nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.

Prin Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin Spirit, ea vede lucrurile nespus de mari şi scumpe, lucrurile cereşti, gloriile care vor fi obţinute la Întâia Înviere — Împărăţia, care va fi atunci stabilită — domnia dreptăţii, care va aduce binecuvântare tuturor familiilor pământului — supunerea păcatului şi nimicirea oricărui individ şi a oricărui lucru care nu va coopera la gloria lui Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii divine. Noua Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu ochiul înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest ochi poate privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi distincte pentru ochiul natural — pentru că “Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.

Această credinţă în lucrurile care încă nu se văd, concepută de Spirit, este o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii şi este intim asociată cu fiecare speranţă şi cu fiecare bucurie a ei — dând singura pregustare posibilă a “slavei viitoare”. Într-adevăr, după cum explică apostolul, ea este temelia pe care sunt zidite toate bucuriile şi speranţele noastre. “Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.” Prin ea lucrurile care încă nu se văd devin tot atât de palpabile pentru mintea noastră ca şi lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din acest punct de vedere învăţăm să evaluăm că lucrurile pe care le vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce lucrurile pe care nu le vedem cu ochii naturali, ci le privim cu ochii credinţei, sunt cele reale, palpabile, cele eterne.

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” — adaugă: “Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: “Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să se supună acestuia, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi “nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

Vol. VI, pag. 686, par. 3:

Acest mare privilegiu al accesului la Dumnezeu, al intrării prin credinţă în Sfânta Sfintelor, al apropierii de tronul harului şi al primirii milei şi ajutorului în orice timp de nevoie, poate fi adaptat la toate condiţiile înconjurătoare.

 

  1. Care este moştenirea viitoare a credinţei?

1 Ioan 3:2 “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Apocalipsa 2:10 “Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.”

 

Vol. VI, pag. 693-694:

Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea şi gloriile moştenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinţei şi urechea credinţei sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare şi până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului. Până la timpul acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar după ce au venit la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă şi îndreptăţire, este reprezentată prin leviţi, care, deşi erau acceptabili ca închinători şi slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru şi să ofere tămâie la altarul de aur şi nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoştinţa avută de leviţi despre gloriile “Sfintei”, despre sfeşnic şi despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur şi despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoţii consacraţi, singurii care aveau acces înăuntru.

Adresându-se acestor Preoţi Împărăteşti ai Noii Creaţii, apostolul arată că având chiar cele mai depline realizări de har, cunoştinţă, credinţă şi vedere spirituală, ei nu vor fi în stare în viaţa prezentă să înţeleagă cu claritate lucrurile viitorului, ci trebuie să le accepte totuşi prin credinţă. Cuvintele lui sunt: “Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Acest lucru este satisfăcător pentru poporul Domnului, căci, chiar dacă ar fi curioşi, ceea ce n-ar fi nepotrivit, să cunoască toate amănuntele în privinţa corpurilor lor spirituale, formă, mărime, elemente etc., ei îşi pot foarte bine imagina că noile condiţii vor fi atât de diferite de cele prezente încât este peste puterea minţii umane să le înţeleagă, indiferent cât de amănunţită ar fi descrierea dată. Dar toată chestiunea este rezolvată prin asigurarea că Biserica va fi ca Domnul ei şi Îl va vedea — nu cum a fost în zilele umilirii Sale, omul Cristos Isus, nici cum li S-a arătat ucenicilor după învierea Sa, îmbrăcat în trup de forme diferite, cu veşminte diferite — ci Îl va vedea “aşa cum este”, Îi va privi gloria şi va fi ca El, împărtăşindu-I gloria. Acest lucru este suficient.

Totuşi, noi suntem bucuroşi că Domnul a ridicat vălul într-o mică măsură, permiţându-ne o scurtă privire la noile condiţii ale moştenirii noastre viitoare, prin descrierea Primei Învieri aşa cum ne este dată de apostolul Pavel (1 Cor. 15:41-44). Întregul capitol este de un interes adânc pentru fiecare membru al Noii Creaţii — nu numai datorită versetelor care se referă la Întâia Înviere, prin care Biserica, mica turmă, Preoţimea Împărătească, va fi desăvârşită şi va intra în bucuriile Domnului, ci şi datorită sugestiilor lui în privinţa speranţei viitoare a lumii. Într-adevăr, deşi apostolul şi-a adresat epistola către sfinţi şi nu către alţii, totuşi să fi descris numai Întâia Înviere putea să justifice pe unii în presupunerea că pentru omenire nu rămâne nici o binecuvântare vrednică de menţionat, sau putea să justifice pe alţii în ideea că învierea lumii ar fi similară şi este doar mai târzie. Menţionarea celor două învieri este deosebit de folositoare, prin urmare, confirmând mărturia scripturală că Dumnezeu are o parte specială rezervată în cer pentru Biserică — o parte spirituală — şi că El are o parte pământească ce va fi descoperită la timpul cuvenit şi ce va fi dată lumii în general. Datorită acestei relaţii între Întâia Înviere a celor fericiţi şi sfinţi, Biserica (Apoc. 20:6), şi învierea ulterioară a tuturor oamenilor care vor accepta în cele din urmă favoarea lui Dumnezeu, ar fi recomandabil pentru noi să luăm acest subiect întocmai cum îl prezintă apostolul şi să analizăm ambele învieri.

 

Vol. VI, pag. 721-729. Vezi fragmentul la pag. 37.

 

  1. Ce este “odihna” credinţei?

Evrei 4:1-11 “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre noi să nu pară că a rămas în urmă. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor, cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei care l-au auzit. Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihna”, despre care a zis: “Am jurat în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea”, măcar că lucrările Lui fuseseră terminate încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: “Şi Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi iarăşi în acest text: “Nu vor intra în odihna Mea.” Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a adus întâi vestea bună n-au intrat în ea din cauza neascultării, El hotărăşte din nou o zi: “Astăzi”, zicând, în David, după atâta timp, cum s-a spus mai înainte: “Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” Căci, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, Dumnezeu n-ar mai vorbi după aceea de o altă zi. Rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt.”

 

Vol. VI, pag. 392-394:

Nu este necesar ca membrilor Noii Creaţii să li se arate când şi cum au intrat în odihna credinţei — când şi cum pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere a început să domnească în inimile lor, iar deplina încredere în El a început să scoată afară frica şi nemulţumirea. Aceasta a început odată cu acceptarea deplină a Domnului Isus ca Marele Preot care a făcut jertfa, prin care păcatele noastre au fost acoperite prin meritul atribuit al Răscumpărătorului, Mesia; ea a crescut în timp ce L-am recunoscut pe El drept Capul Noii Creaţii şi moştenitor al făgăduinţei avraamice, iar pe noi înşine că suntem chemaţi de Dumnezeu să fim moştenitori împreună cu El în acea Împărăţie de binecuvântare. Odihna perfectă sau bucuria sabatului a venit când am supus Domnului tot ce avem, acceptând cu bucurie conducerea Sa făgăduită pe o “cale îngustă” spre Împărăţie. Atunci ne-am odihnit de propriile noastre lucrări, de toate eforturile de a ne îndreptăţi; ne-am mărturisit imperfecţi şi nevrednici de harul divin, precum şi incapabili de a ne face noi înşine vrednici. Atunci am acceptat cu recunoştinţă îndurarea divină oferită nouă prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru şi “harul” făgăduit “ca să avem ajutor la momentul potrivit”, şi am intrat în acţiune ca să fim ucenicii lui Isus — urmaşi în urmele Lui, chiar “până la moarte”.

Apostolul spune că noi am intrat în odihnă, după cum şi Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Lui. Am văzut deja că Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare când a încheiat-o, făcându-l pe om în asemănarea Sa. De atunci El a permis păcatului şi morţii să desfigureze frumoasa Sa creaţie, totuşi n-a ridicat braţul puterii Sale ca să împiedice înaintarea acelei lucrări, nici să lege sau să restrângă pe Satan, marele înşelător. Dumnezeu Se odihneşte, aşteaptă — lăsând toată lucrarea să fie îndeplinită de Mesia. Noi intrăm prin credinţă în odihna lui Dumnezeu când discernem că Cristos este Unsul lui Dumnezeu, pe deplin împuternicit să facă toată această lucrare, nu numai pentru noi (Noua Creaţie, membrii corpului Său), ci şi o lucrare de binecuvântare şi restabilire pentru omenire — pentru oricine va accepta îndurarea divină prin El.

Noi vedem clar unde a început odihna noastră ca membri individuali ai Noii Creaţii, dar va fi folositor şi să aruncăm o privire în urmă şi să observăm începutul acestei odihne în privinţa Noii Creaţii ca întreg. Vedem că apostolii s-au bucurat de o măsură de odihnă şi încredere în timp ce Domnul era cu ei în trup, dar nu de odihnă deplină. Ei s-au bucurat că Mirele era în mijlocul lor — s-au bucurat în El, chiar dacă n-au înţeles lungimea şi lăţimea iubirii Sale şi a serviciului Său. Când Învăţătorul a murit, odihna, bucuria şi pacea lor s-au spulberat; şi cauza întregii lor dezamăgiri a fost, în propriile lor cuvinte, “Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra îeliberaş pe Israel” — dar au fost dezamăgiţi. Când El a înviat din morţi, când a apărut înaintea lor şi Şi-a dovedit învierea, îndoielile şi temerile lor au început să facă loc speranţelor, dar bucuria şi pacea lor nu s-au întors pe deplin. Ei erau nedumeriţi. Însă au auzit şi au dat atenţie sfatului Său de a zăbovi în Ierusalim până vor fi înzestraţi cu putere.

Au stat în aşteptare — cât timp? Răspunsul nostru este că ei au aşteptat de şapte ori şapte zile — patruzeci şi nouă de zile, iar în ziua următoare, ziua a cincizecea, ziua de Sabat jubiliară, Dumnezeu a împlinit făgăduinţa Sa îndurătoare faţă de ei şi le-a permis celor care-L acceptaseră pe Isus să intre în odihnă — în ţinerea sabatului mai înalt al Noii Creaţii. Ei au intrat în odihnă prin primirea binecuvântării Cincizecimii care spunea “pace prin Domnul nostru Isus Hristos” — care îi informa că deşi Isus Cristos murise pentru păcătoşi şi deşi Se înălţase şi ei nu-L puteau vedea, totuşi El fusese aprobat de Iehova, sacrificiul Său pentru păcat fusese acceptabil şi ei se puteau astfel odihni în meritul lucrării pe care El o îndeplinise — se puteau odihni asiguraţi că toate făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi da şi amin în El şi prin El, se puteau odihni asiguraţi de iertarea păcatelor lor şi de acceptarea lor de către Tatăl. Aceasta de asemenea i-a asigurat că făgăduinţele nespus de mari şi scumpe concentrate în Isus vor fi toate împlinite şi că ei vor avea o parte glorioasă când harul le va fi rafinat bine inimile — dacă se vor dovedi credincioşi faţă de partea lor din contract şi îşi “vor întări chemarea şi alegerea”, rămânând în Cristos prin ascultare de voinţa divină.

Deci, toată Creaţia Nouă, care a primit Spiritul sfânt, a intrat în odihna antitipică, şi în loc de a mai ţine ziua a şaptea de odihnă fizică, ei ţin acum o odihnă continuă a inimii, a minţii, a credinţei în Fiul lui Dumnezeu. Totuşi, această odihnă a credinţei nu este sfârşitul — nu este antitipul deplin. Marea “odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” va veni la sfârşit — pentru toţi cei care-şi vor încheia cursul cu bucurie. Între timp, odihna credinţei trebuie să continue, căci este arvuna sau asigurarea noastră pentru odihna de dincolo. Menţinerea ei va cere nu numai ascultare în măsura capacităţii, în gând, cuvânt şi faptă, ci şi încredere în harul Domnului. Astfel noi putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, ca să umblăm în urmele Lui. Odihna şi încrederea noastră trebuie să fie că El poate şi vrea să ne facă “mai mult decât biruitori”, precum şi să ne acorde o parte în marea lucrare a Jubileului Antitipic.

R 1841 — “Călătorind spre Canaan”:

Textul de bază: “Vino cu noi şi îţi vom face bine, căci Domnul a spus că va face bine lui Israel.” Numeri 10:29.

Caracterul tipic al lui Israel are două faze; una în legătură cu serviciul cortului întâlnirii, în care toată tabăra lui Israel reprezintă lumea, şi în care preoţimea, Aaron şi fiii săi, şi serviciul jertfelor din cort etc., reprezintă pe Cristos şi Biserica, şi marea lucrare a ispăşirii pentru păcatele lumii. Cealaltă fază a caracterului tipic al lui este aceea în care toată naţiunea, privită ca poporul ales al lui Dumnezeu, reprezintă pe poporul ales al lui Dumnezeu din Veacul Evanghelic şi călătoria lui sub îndrumarea şi conducerea divină, din robia păcatului în odihna binecuvântată a Canaanului îndreptăţirii prin credinţă în Cristos, care este şi o pregustare a acelei încă mai glorioase odihne care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu dincolo de Iordanul morţii, în Canaanul ceresc, de unde toate oştirile păcatului vor fi fost expulzate pentru totdeauna.

La această din urmă fază a tipului se referă apostolul Pavel în scrisoarea sa către Evrei (3:8-19; 4:1, 2). Aici Biserica este prevenită împotriva nereuşitei de a intra în Canaanul ceresc, după exemplul Israelului trupesc în cursul lui rătăcitor din Egipt în Canaan; şi este arătat faptul că toată generaţia lor a pierdut acel privilegiu şi a murit în pustie, din cauza necredinţei şi a depărtării de căile lui Dumnezeu. În necredinţă, ei au murmurat împotriva conducerii divine şi corpurile lor au căzut în pustie. Apoi el adaugă: “Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei, îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu”. Evrei 3:12.

În timp ce vorbeşte (Evr. 4:9) despre odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, referindu-se la odihna finală, Canaanul ceresc, starea spirituală glorioasă dincolo de vălul cărnii, el vorbeşte şi despre o odihnă actuală — pregustarea binecuvântată a odihnei care rămâne, aceea din Canaanul ceresc, odihna credinţei, spunând: “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă””. Evr. 4:3.

Cu acest aspect al tipului în vedere, să-l examinăm, ca să putem vedea mai clar privilegiile noastre binecuvântate şi responsabilităţile noastre pe planul mai înalt al Israelului spiritual al lui Dumnezeu; căci deşi noi care am crezut intrăm în Canaanul odihnei credinţei acum (4:3), cursul nostru referitor la odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu (4:1) — Canaanul ceresc — este totuşi în mod potrivit reprezentat, cum arată apostolul Pavel, prin călătoria în pustie şi prin minunata conducere divină. Gândiţi-vă! Era o mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii eliberaţi deodată dintr-o robie de patru sute de ani, cu numai câteva zile de pregătire şi cu îmbrăcăminte puţină, călătorind printr-o pustie stearpă, neumblată, spre o ţară necunoscută, promisă părinţilor lor. În jurul lor erau popoare ostile şi pe drum erau de aşteptat multe privaţiuni şi pericole. Dar de ce trebuiau să se teamă? Nu le promisese Dumnezeul cerurilor că va merge înaintea lor şi-i va conduce pe toată calea?

Chiar aşa este şi cu Biserica. Adevărata Biserică este Biserica în pustie (Apoc. 12:6, 14; Luca 15:4; Osea 2:14; Is. 51:3; Cânt. Cânt. 8:5) — separată de lume şi sub protecţia şi îndrumarea divină. Este o companie cu grade diferite de creştere şi dezvoltare în viaţa spirituală. Există prunci în Cristos şi o mulţime din aceia care se apropie mai încet sau mai repede de maturitate. Şi Dumnezeu ne conduce pe toţi prin pustia neumblată a acestei lumi rele de acum. El este scutul şi îndrumătorul nostru, slava noastră şi apărarea noastră, şi partea noastră este să urmăm cu credincioşie unde El indică drumul. Pâinea şi apa ne sunt sigure, şi bucuria noastră este să ne dăm seama că prezenţa Lui este în mijlocul nostru şi că El este capabil să ne ducă în moştenirea promisă. Să urmăm conducerea Sa şi să nu fim îndărătnici, cum a fost generaţia necredincioasă care a căzut în pustie.

Referindu-ne iarăşi la tip şi comparând experienţele noastre, vedem că Domnul urmează în mare parte aceleaşi metode cu poporul Său acum ca şi atunci. Conducerea Domnului este prin acea experienţă şi disciplinare care lucrează pentru dezvoltarea caracterului. Şi la astfel de disciplinare fiecare “israelit cu adevărat” se va supune cu credincioşie, în timp ce aceia care nu vor face aşa, se vor dovedi nevrednici de moştenirea promisă. Să nu fim din acea clasă nevrednică, ci cu umilinţă şi răbdare să căutăm să profităm de experienţe, cât de aspre ar fi ele, şi de toată disciplinarea şi învăţarea atât de necesare să ne facă potriviţi pentru moştenirea glorioasă a sfinţilor în lumină. Col. 1:12.

 

R 2534, col. 2, par. 1:

Israelitul spiritual, deşi nu este în nici un sens sub Legea de la Sinai, care a fost dată exclusiv israelitului trupesc, are totuşi ziua sa de sabat — ziua sa de odihnă. Este o zi mai largă şi mai plină decât cea iudaică, iar odihna lui este mai mare şi mai perfectă decât cea fizică evreiască. Israelitul spiritual se odihneşte în credinţă, se odihneşte în Cristos. După ce a luat asupra sa jugul acestui nou Stăpân, el află, aşa cum i-a fost promis, odihnă pentru sufletul său, şi nu numai odihnă pentru carnea Sa — ­odihnă a minţii, nu numai odihnă a corpului (Mat. 11:29). Aceasta este odihna sau sabatul menţionat de apostol (Evr. 4:3), spunând: “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă””. Odihna noastră în Domnul este atât de completă cât este credinţa noastră în El. Cel care crede deplin se odihneşte deplin; cel care crede numai parţial se odihneşte numai parţial. Condiţia ideală a israelitului spiritual este obţinerea unei odihne perfecte, o ţinere perfectă a sabatului în experienţa sa actuală, şi aşteptare şi osteneală după o odihnă încă mai completă — odihna reală a condiţiei perfecte — odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. “Să ne grăbim deci să intrăm în odihna îsabatulş aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare îal Israelului trupescş de cuvânt.” Evr. 4:9-11.

 

  1. Definiţi expresia “o deplină siguranţă” a credinţei şi nădejdii.

Evrei 10:22 “Să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea şi cu trupul spălat cu o apă curată.”

Evrei 6:11 “Dorim însă ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă, o deplină siguranţă a nădejdii până la sfârşit.”

 

R 2642, col. 1, par. 4:

Sf. Pavel vorbeşte despre deplina siguranţă a nădejdii şi deplina siguranţă a credinţei, care sunt stările potrivite pentru poporul Domnului (Evr. 6:11; 10:22). Şi aceasta este ideea exprimată de profet în textul nostru — deplina siguranţă că Acela care a început o lucrare bună în noi este în stare şi dispus să o completeze (Filip. 1:6). Dar ce puţini creştini, comparativ, au această deplină siguranţă a credinţei; ce puţini pot zice: desigur, fără îndoială, bunătatea şi îndurarea mă vor urma de acum încolo în viaţă, şi prin harul lui Dumnezeu voi câştiga în cele din urmă Împărăţia cerească şi lucrurile glorioase pe care le-a promis Dumnezeu celor care-L iubesc! Puţinii care pot intra pe deplin în aceeaşi simţire cu apostolul şi cu profetul în privinţa acestor expresii au prin aceasta o mare bucurie, o mare binecuvântare, o mare odihnă a inimii pe care alţii n-o posedă. Să ne întrebăm, prin urmare, de ce numărul celor care astfel intră în odihna credinţei este atât de mic? Care sunt piedicile pentru alţii şi cum pot fi îndepărtate acele piedici, pentru ca un număr mai mare din poporul Domnului să se poată bucura de patrimoniul lor?

 

  1. Cum putem obţine şi reţine deplina siguranţă a credinţei?

 

R 2353, extras din articolul “Mulţumiţi-vă cu ceea ce aveţi”:

Acelaşi principiu este valabil în privinţa tuturor afacerilor noastre, nu contează care. Lecţia credinţei, pentru cei care au devenit poporul consacrat al Domnului, nu este numai credinţă în doctrine şi teorii, nici mai ales această credinţă. Aspectul principal al credinţei este încrederea în Dumnezeu; că este în stare şi dispus să împlinească ceea ce a promis . Această credinţă îmbrăţişează nu numai lucrurile viitoare, ci şi lucrurile din prezent; această credinţă se bucură nu numai în slava care va fi descoperită, ci se bucură şi în suferinţele, în încercările, în dificultăţile şi în toate experienţele bogate pe care un Tată atotînţelept vede că este cel mai bine să le permită. De aceea, cum îndeamnă apostolul, să ne bucurăm tot timpul, “să mulţumim în toate”. 1 Tes. 5:18; Efes. 5:20.

Cele mai bune ilustraţii ale acestei adevărate credinţe, ale acestei încrederi continue în Dumnezeu, se află, aşa cum trebuie să aşteptăm, în experienţele iubitului nostru Răscumpărător şi în relatarea lor. Dându-Şi seama că a venit în lume cu scopul de a servi planul divin, El Şi-a dat seama continuu şi de supravegherea înţelepciunii divine în privinţa tuturor afacerilor Sale: prin urmare, nu numai că a mers la Tatăl frecvent în rugăciune şi la Cuvântul Domnului pentru îndrumare, ci în fiecare experienţă prin care a trecut şi prin toată împotrivirea pe care a întâmpinat-o, El a recunoscut că era sub supraveghere divină. El a ştiut că este pe deplin consacrat Tatălui şi a căutat nu voia Sa proprie, ci voia Celui care L-a trimis; El a ştiut prin urmare că grija providenţială Îi supraveghea toate afacerile vieţii.

Acest lucru este ilustrat cu putere în răspunsul Său către Pilat, când acesta I-a spus, “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc?”, Isus a răspuns: “N-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”. Şi iarăşi a spus în privinţa paharului suferinţei şi înjosirii: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Într-adevăr, a fost suficient pentru El ca în toate lucrurile să-Şi dea seama că Tatăl avea controlul: acest gând I-a dat curaj să facă, să sufere şi să suporte.

Şi o încredere asemănătoare în providenţa divină este necesară tuturor celor care vor ieşi biruitori prin Cel care ne-a iubit şi a murit pentru noi. Dacă ne putem simţi siguri că ne-am predat complet lui Dumnezeu conform chemării Sale, putem fi siguri şi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru: ne putem da seama în orice situaţie de urgenţă a vieţii că Tatăl a pregătit paharul şi ne va susţine şi binecuvânta în timp ce-l bem: Domnul nostru Isus, reprezentantul Tatălui, supraveghează încercările, înjosirea şi suferinţa noastră; El permite ca paharul să ne fie pregătit de către slujitorii orbiţi ai lui Satan. Această cunoştinţă să ne facă în stare nu numai să primim cu bucurie jefuirea bunurilor noastre (orice am socotit preţios, profesie, influenţă, nume bun etc.), ci şi să tratăm cu bunătate şi blândeţe şi cu un spirit de iertare pe aceia care pregătesc şi administrează paharul suferinţelor noastre. Dar nimeni nu poate avea această siguranţă a credinţei — nimeni nu trebuie să o aibă — decât o clasă anumită, specială; şi nu este o clasă mare în comparaţie cu lumea, doar o “turmă mică” — cei care au crezut în sângele preţios spre îndreptăţire şi care, ca membri ai corpului lui Cristos, s-au consacrat fără rezerve să umble în urmele Răscumpărătorului, să sufere cu El şi în final să fie slăviţi împreună cu El.

“Care este a credinţei

Tare temelie?”

În textul nostru, după ce apostolul ne îndeamnă să fim “mulţumiţi cu ce avem acum”, el adaugă motivul sau temeiul pe care dă acest sfat: “Căci El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””. Da, acesta este temeiul adevărat al mulţumirii, înţelegerea grijii Domnului şi că înţelepciunea şi harul Domnului sunt exercitate faţă de noi, şi că lucrurile pe care ni le acordă sunt cele mai bune pentru noi şi pe care le-am alege dacă am avea suficientă înţelepciune şi înţelegere a tuturor împrejurărilor cazului.

Apostolul adaugă: “Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”” Întreaga lume se miră de curajul inteligent al celor umiliţi din poporul Domnului. Secretul curajului şi puterii lor stă în încrederea că Domnul este ajutorul lor, că El, cu înţelepciune şi iubire, care sunt infinite, poate şi vrea să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre binele lor.

Poate că unii ar fi înclinaţi să se întrebe de ce mai recent s-a dat în aceste coloane atâta atenţie temelor asemănătoare celei discutate aici, şi subiectelor înrudite intenţionate să dezvolte tot mai mult spiritul iubirii şi diferitele roade ale aceluiaşi spirit, şi să contracareze spiritul egoismului şi roadele rele ale acelui spirit. Noi răspundem: fiindcă credem că aceste lecţii sunt în mod special oportune în prezent. Domnul, prin harul Său, a îndepărtat multe erori orbitoare din minţile noastre şi ne-a dat o înţelegere mai clară a planurilor Sale glorioase, şi ne-a revelat caracterul Său glorios în legătură cu planul Său; şi este poate mai mult sau mai puţin pericol ca în astfel de studiu de teologie obiectivul real al acestei întregi cunoştinţe, obiectivul Evangheliei, să fie pierdut din vedere. Obiectivul lui Dumnezeu nu este numai să găsească un popor intelectual, nici numai să instruiască un popor în legătură cu planurile Sale, ci să sfinţească un popor cu adevărul şi astfel să-l facă potrivit “să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Suntem de părere că încercările pe care Domnul le intenţionează pentru poporul Său nu sunt numai încercări doctrinare, şi de aceea noi aşteptăm tot mai mult ca cernerile secerişului şi separările printre cei care vin la o cunoştinţă a adevărului să fie în mod considerabil în privinţa caracterului şi a roadelor spiritului.

Decizia finală a Domnului nu este: dacă nu ştiţi anumite lucruri nu sunteţi ai Mei, nici: dacă aveţi o anumită cunoştinţă sunteţi ai Mei, ci, “Dacă n-are cineva Duhul îdispoziţia, minteaş lui Hristos, nu este al Lui”. Şi dacă avem dreptate în privinţa aceasta, dragi cititori, este de cea mai mare importanţă, ca noi, în calitate de soldaţi ai crucii, nu numai să ne îmbrăcăm cu o acoperitoare intelectuală, coiful mântuirii, ci şi cu o acoperitoare a inimii, iubirea dreptăţii, adevărului şi purităţii, cu scutul credinţei. Platoşa dreptăţii se va găsi a fi una dintre cele mai importante părţi ale armăturii în bătălia care este asupra noastră şi în privinţa căreia ni se spune că mii vor cădea alături de tine. Ps. 91:7; Mat. 24;24; 2 Tes. 2:11.

Nu numai atât, dar noi credem că lecţia anterioară este de mare importanţă, fiindcă timpul este scurt; şi aceia din poporul Domnului care nu încep să cultive un spirit de mulţumire şi recunoştinţă nu numai că nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie, ci, ca părtaşi la spiritul de nemulţumire al lumii, vor fi în necaz mare împreună cu lumea foarte curând, în marele timp de necaz. Mulţumirea şi credinţa pe care aceasta o implică, sunt necesare pentru evlavie: şi oricine încearcă să aibă evlavie fără să se străduiască pentru cultivarea mulţumirii, în mod sigur va eşua. Evlavia şi roadele spiritului: smerenia, răbdarea, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, nu vor creşte în grădina sufletului unde buruienile nemulţumirii sunt permise să absoarbă puterea şi să strice aerul cu prezenţa şi influenţa lor nocivă.

 

Vol. V, pag. 229-230:

Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:

Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?

Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:

M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?

Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm “Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în “sângele scump” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim “deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să “adeverească îsă pună pecetea — subsol, n. e.ş că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este “acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.

Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, “mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.

 

  1. Care sunt piedicile pentru o deplină siguranţă a credinţei?

 

R 2642 — “Deplina siguranţă a credinţei”. Vezi prima jumătate a articolului, la pag. 40.

 

  1. Cum ne putem mări credinţa?

 

Vol. VI, pag. 691, par. 2:

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” — adaugă: “Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: Doamne, “măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să se supună acestuia, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi “nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

R 1967, col. 2, par. 5:

Versetele 7-10 îdin Luca 17ş arată că răsplăţile credinţei, manifestările speciale ale favorii divine, trebuie să fie căutate în serviciul Domnului, în îndepărtarea obstacolelor şi dificultăţilor găsite a fi în calea progresului nostru în serviciul Lui, prin cultivarea caracterului creştin în noi înşine şi în alţii, şi în slujirea generală pentru înaintarea planurilor divine. Nu putem aştepta aceste răsplăţi ale favorii divine decât dacă efectuăm serviciul. Şi când acestea sunt primite, nu trebuie să le privim ca dovezi că am făcut mai mult decât era datoria noastră să facem. Ca servitori ai lui Dumnezeu, Îi datorăm măsura deplină a capacităţii noastre; ca atare, să nu gândim că am meritat sau am câştigat marile binecuvântări ale moştenirii cereşti şi ale comoştenirii cu Cristos. Ne-am făcut numai datoria; dar Dumnezeu, cu nespuse bogăţii de har, a pregătit pentru cei care-L slujesc iubitor, răsplăţi cu mult peste ceea ce ar fi putut ei cere sau spera. Noi nu putem face fapte peste ceea ce ni se cere; chiar când facem cel mai bine, serviciul nostru este stricat de multele imperfecţiuni şi n-ar putea găsi niciodată acceptare la Dumnezeu dacă n-ar fi suplimentat de lucrarea perfectă şi terminată a lui Cristos.

 

(a) Prin rugăciune.

R 2005, col. 2, până la pag. 2006, col. 1. Vezi fragmentul la pag. 41.

 

(b) Prin studiu.

Vol. VI, pag. 315, par. 1:

Noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în Scripturi. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, acesta trebuie să le înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe legate de el. De aceea, doctrina — învăţătura — este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei. “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor lui Cristos.

 

(c) Prin repetarea şi invocarea făgăduinţelor lui Dumnezeu.

R 2642, col. 2, par. 7:

Ce trebuie făcut să biruim această lipsă de credinţă şi să avem o credinţă mai mare? Răspundem că, asemenea apostolilor din vechime, trebuie să ne rugăm: Doamne, “măreşte-ne credinţa”. Şi apoi, acţionând în armonie cu această rugăciune, fiecare să cultive credinţa în inima sa: (1) Prin împrospătarea memoriei în mod continuu cu făgăduinţele divine, devenind foarte familiar cu acestea din Cuvântul Tatălui. (2) Să caute tot mai mult să-şi amintească faptul că, făcând un legământ cu Domnul, aceste făgăduinţe sunt ale sale, şi cu inima sa şi cu buzele sale să şi le afirme ca fiind ale sale înaintea Domnului în rugăciune cu mulţumire. Să şi le afirme ca ale sale în gândurile sale şi în discuţiile sale despre lucrurile sfinte cu fraţii.

 

(d) Prin urmărirea experienţelor noastre.

R 2643, col. 1, par. 1, 2:

Când se ridică încercările sau dificultăţile sau nedumeririle, el să se gândească la aceste făgăduinţe, amintindu-şi că acestea îi aparţin lui — fiindcă Dumnezeu le-a promis celor care-L iubesc — care au făcut un legământ prin jertfă (Ps. 50:5; Mal. 3:17). El să ia hotărârea ca de atunci încolo să se încreadă necondiţionat în Cuvântul Tatălui ceresc. Astfel, dacă ar veni peste el ceea ce ar părea a fi un accident, să-şi amintească făgăduinţa că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”, şi să se asigure că ceea ce părea un accident n-ar fi avut loc dacă Dumnezeu n-ar fi văzut un mod de a face din el mijlocul prin care să vină o lecţie necesară sau o binecuvântare. Să-şi împrospăteze mintea cu gândul că el intră sub prevederile acestei făgăduinţe fiindcă iubeşte pe Domnul, şi L-a iubit aşa încât să facă o deplină consacrare; astfel este asigurat că această făgăduinţă este intenţionată pentru el.

Acesta să-şi amintească de asemenea cuvintele apostolului, că, dacă Dumnezeu ne-a iubit pe când eram păcătoşi, aşa încât a pregătit pentru noi marea mântuire în Cristos Isus Domnul nostru, cu mult mai mult ne iubeşte acum, deoarece am fost îndreptăţiţi prin credinţă în marea ispăşire şi ne-am consacrat, şi astfel am intrat sub condiţiile adoptării în familia Sa. Să-şi amintească de asemenea că Acela care a început lucrarea bună nu Se schimbă niciodată şi că dacă inima noastră este încă în armonie cu El, dacă credinţa noastră este încă clară şi fermă în marea ispăşire, dacă consacrarea noastră este încă deplină şi completă, aşa încât noi căutăm nu voia noastră proprie, ci voia Lui să se facă în afacerile noastre, atunci putem avea deplină siguranţă a credinţei, deoarece ştiind că Dumnezeu este neschimbător şi ştiind că noi suntem încă în armonie cu făgăduinţele şi aranjamentele Sale, ştim că toate providenţele Sale îndurătoare sunt încă exercitate în folosul nostru. Aceasta este deplină siguranţă a credinţei — deplină încredere în Domnul.

 

  1. Numiţi câteva aspecte ale “adevărului pe care-l avem” acum, care v-au mărit credinţa.

 

  1. Care este relaţia între credinţă şi fapte?

Iacov 2:14, 17, 18, 22 “Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască? … Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: “Tu ai credinţă şi eu am fapte. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”. … Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.”

 

R 3586, col. 1, par. 2, 3:

Aici avem o alegere care este în acord cu fiecare definiţie din Scripturi şi cu faptele scripturale legate de planul divin al veacurilor. Noi simţim că suntem îndreptăţiţi să ne asigurăm această alegere cu orice preţ, cu orice lepădare de sine, cu orice sacrificiu de sine; şi aceste lepădări de sine şi sacrificii de sine sunt fapte care trebuie făcute dacă vrem să fim dintre aleşi; cum spune apostolul, trebuie “să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12; Iac. 2:22). Totuşi, aceste fapte nu sunt ale noastre (ca oameni), ci ca “noi creaţii”, membri ai corpului lui Cristos. Şi ele sunt faptele lui Dumnezeu, în sensul că sunt generate de Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, căci “Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere”. (Filip. 2:13, Trad. lit. nouă, n. t.).

Să nu fim însă greşit înţeleşi. Îndreptăţirea noastră, baza chemării noastre sau nominalizarea pentru această poziţie înaltă în Împărăţie a fost asigurată, nu prin fapte, ci prin credinţă simplă fără fapte. Noi am fost îndreptăţiţi prin credinţă şi am avut pace cu Dumnezeu înainte de a fi posibil să facem fapte care să fie acceptabile în ochii Lui. Dar când am fost acceptaţi în Cel Preaiubit, am făcut o deplină consacrare a corpurilor noastre muritoare şi a oricărui interes care-i aparţine, atunci au început faptele, a început sacrificarea, au început negările de sine, a început învingerea lumii, a început bătălia cu lumea, carnea şi diavolul. Această bătălie trebuie câştigată în inimile noastre (chiar dacă nu vom ajunge la perfecţiune în carne), altfel nu ne vom întări chemarea şi alegerea şi nu vom primi cununa slavei, simbolul comoştenirii noastre cu Cel care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

 

R 2847, col. 1, par. 5, până la col. 2, par. 1:

Experienţa lui Avraam este consemnată ca o dovadă a credinţei sale. Ar fi fost în zadar pentru el să fi declarat mare credinţă în Domnul şi să fi spus: Domnul mă poate binecuvânta şi mă poate folosi în Caldeea, în Babilonia, ca şi în oricare alt loc; şi deoarece caută să-mi cunoască credinţa, El poate la fel de bine să vadă că o am aici. Unii care se plasează în clasa Israelului spiritual par să gândească în acest mod, dar ei fac o mare greşeală. Este adevărat că Domnul Se uită la inimă şi că credinţa noastră şi nu faptele noastre imperfecte ne recomandă Lui, dar El ne asigură că dacă avem credinţă, aceasta se va manifesta repede în fapte; şi dacă avem credinţă şi nu acţionăm în armonie cu ea, în măsura capacităţii noastre, credinţa va muri. Fapte perfecte nu ni se cer, fiindcă suntem imperfecţi prin cădere; dar oricine vrea să-şi menţină o poziţie îndreptăţită înaintea Domnului, prin credinţă, trebuie să arate fapte în armonie cu credinţa lui în măsura capacităţii, căci credinţa fără fapte este moartă — îşi pierde toată vitalitatea, toată virtutea, toată viaţa. De atunci încolo este moartă, fără valoare. Iac. 2:17.

Îndreptăţirea este un dar liber, “nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” — este darul lui Dumnezeu prin Cristos, bazat pe răscumpărare. Dar deoarece este socotită numai cu scopul de a merge mai departe — spre sfinţire — spre jertfire de sine, astfel de rezultate sau fapte trebuie să urmeze imediat, altfel vom dovedi că am primit “în zadar harul lui Dumnezeu”. Efes. 2:9; 2 Cor. 6:1.

 

  1. Din cine este constituită “casa credinţei”?

Galateni 6:10 “Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei.”

 

R 2740, col. 1, par. 1, până la col. 2, par. 2:

Întrebare: Domnul nostru ne recomandă să facem bine “mai ales celor din casa credinţei”. Cine formează această casă — numai sfinţii consacraţi? Sau include şi clasa îndreptăţită, dintre care unii n-au ajuns la poziţia de sfinţire şi consacrare întreagă?

Răspuns: Înţelegem că Biserica lui Cristos, cum este privită din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi cum este numită în Scripturi, include numai pe cei “sfinţiţi în Hristos Isus” — cei care au făcut pasul îndreptăţirii prin credinţă, şi pe lângă acesta, al doilea pas, al consacrării pentru Domnul.

Dar “casa credinţei” cuprinde un număr mult mai mare — toţi care au credinţă în Domnul ca răscumpărătorul lor din păcat şi din pedeapsa lui — toţi care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi caută în vreun grad să fie în armonie cu Domnul şi cu regulile Lui de dreptate. Interesul şi grija iubitoare a tuturor “sfinţilor” (consacraţi) trebuie exercitate nu numai unul faţă de altul, ci în special faţă de aceşti membri ai casei credinţei, care se prespune că sunt sub “înţelepciunea în dreptate”, ajutându-i în continuare să ia poziţia deplinei consacrări şi să devină în mod socotit morţi faţă de lume şi creaturi noi în Cristos Isus, înviaţi cu El ca să umble în înnoirea vieţii şi să devină comoştenitori în Împărăţia promisă.

 

  1. Explicaţi Iacov 5:14-16.

Iacov 5:14-16 “Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.”

 

Vol. VI, pag. 637, par. 2, până la pag. 638, par. 1:

Acest pasaj, precum şi cel din Marcu 16:17, 18, sunt folosite ca texte doveditoare pentru a arăta că intenţia divină este ca Noua Creaţie să se bazeze pe puterea divină pentru vindecarea bolilor. Cu pasajul din Marcu se poate rezolva uşor: el nu se află în cele mai vechi manuscrise greceşti, deci trebuie privit ca o interpolare făcută cândva în secolul al cincilea.

În privinţa declaraţiei lui Iacov, este evident din versetul al şaisprezecelea că boala la care se referă este recunoscută ca fiind o pedeapsă pentru păcate — nu o boală uşoară, ci una gravă, făcând să merite chemarea bătrânilor Ecclesiei. Implicaţia pare să fie că păcatul stă atât de aproape de uşă, încât păcătosul bolnav s-a simţit practic tăiat de la părtăşia cu Dumnezeu. Şi în astfel de împrejurări ar trebui să ne aşteptăm ca păcatele să fie mărturisite şi să se facă rugăciuni pentru iertarea lor; şi tocmai aşa spune relatarea: “Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav îdin condamnarea în care eraş şi Domnul îl va ridica îla sănătate — restabilirea fiind un semn de iertare a păcatuluiş; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate”. Vezi vers. 15.

 

  1. Care este semnificaţia simbolurilor scut şi ancoră în legătură cu credinţa şi speranţa?

Efeseni 6:16 “Pe lângă toate acestea, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău.”

 

Vol. VI, pag. 658, par. 1:

Scutul Credinţei este indispensabil pentru protejarea de săgeţile arzătoare ale Adversarului — scepticismul, critica radicală, evoluţia şi demonologia. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Evrei 6:19 “Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclinită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru.”

 

R 3109, col. 1, par. 4, 5:

Cuvintele din textul nostru se aplică la aceste făgăduinţe prin legământ, nespus de mari şi preţioase din Cuvântul divin. Ele ne asigură că Dumnezeul nostru nu va rupe niciodată legămintele — da, mai mult, El nici chiar nu le va transforma, sau îmbunătăţi sau schimba în vreun amănunt. Noi ne putem odihni în speranţă, asiguraţi că Acel care a început lucrarea bună în noi şi în folosul lumii, este capabil nu numai să o completeze, ci şi să realizeze pentru lume mai mult decât ea sau noi am putea cere sau înţelege. Această cunoştinţă a caracterului neschimbător al legămintelor divine, nu ne dă oare o încredere, o credinţă în Domnul, care aduce cu ea o puternică mângâiere pentru orice încercare, orice dificultate, orice dezamăgire din acest timp de acum —asigurându-ne că toate experienţele noastre lucrează împreună ca părţi dintr-un mare întreg al programului divin, nu numai pentru slava, cinstea, nemurirea noastră, ci şi pentru binecuvântarea lumii? În mod sigur ne dă. Aleluia, ce Mântuitor!

Dacă acum lăsăm ca mintea noastră să adune în ea într-o măsură sfera acestor făgăduinţe aşa cum sunt ele lărgite şi explicate de apostoli în Noul Testament, vedem că ele se referă nu numai la viaţa care vine, ci şi la cea care este acum. Ele ne dau bucurie proaspătă, curaj proaspăt, zel proaspăt, imbold proaspăt în legătură cu sarcinile şi datoriile obişnuite ale vieţii — faţă de familiile noastre, vecinii noştri şi faţă de noi înşine, şi mai presus de orice faţă de Dumnezeul nostru. Şi ele ne dau încredere şi siguranţă în toate speranţele mari şi îndurătoare puse în faţa noastră în Evanghelie — în bunăvoinţa Domnului de a face pentru noi, şi în puterea Sa de a face excesiv şi cu prisosinţă mai mult decât putem noi cere sau gândi.

 

  1. Care va fi relaţia între credinţă şi cunoştinţă în Veacul Milenar?

 

R 2677, col. 1, par. 5, 6:

Ceea ce este cunoscut acum pentru Biserica Evangheliei ca “îndreptăţire prin credinţă” (aşa au fost îndreptăţiţi şi vrednicii din vechime), în Veacul Milenar nu va fi în acţiune, şi nici nu va fi necesar: fiindcă atunci condiţiile vor fi atât de diferite de cele de acum. Fiindcă noi “umblăm prin credinţă, nu prin vedere” — fiindcă credinţa este acum atât de dificilă şi de aceea atât de rară, este atât de mult apreciată şi răsplătită de către Dumnezeu. Dar când Veacul Milenar va fi fost introdus, veacul credinţei va fi trecut — acela va fi veacul cunoştinţei — veacul dovezilor atât de clare, atât de neîndoielnice, încât “chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească”, fiindcă “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Cu o cunoştinţă atât de abundentă, aşa încât nici unul nu va trebui să spună aproapelui “cunoaşte pe Domnul, ci toţi Îl vor cunoaşte”, înseamnă că o credinţă specială va fi imposibilă şi ca atare răsplăţile credinţei speciale nu vor mai fi oferite.

Nu vrem să spunem că în mileniu omenirea nu va crede; dimpotrivă, nimeni nu va putea face altfel decât să creadă: vrem să spunem însă că este o deosebire între a crede şi a exercita credinţă. Noi credem acum anumite lucruri prin credinţă, pe care lumea le va crede în veacul viitor, nu prin credinţă, ci pe dovezi, prin cunoştinţă — pentru ei va fi imposibil să se îndoiască, văzând că dovezile vor fi incontestabile. De exemplu, acum Dumnezeu ne spune să ne socotim toate păcatele din trecut iertate şi pe noi îndreptăţiţi pe deplin în ochii Lui. Cu toate acestea, noi vedem continuu dovezi de slăbiciuni în mintea şi în corpul nostru. Păcatele nu sunt şterse; ele sunt doar socotite ca acoperite. În cazul păcatelor Bisericii: ele nu sunt şterse până când moartea va distruge aceste corpuri muritoare şi până când Domnul la înviere ne va acorda corpuri spirituale glorioase, perfecte. În ele nu va fi nici o urmă de păcat sau slăbiciune sau imperfecţiune; toate păcatele noastre vor fi atunci în realitate şterse. Dar acum ni se cere să credem în acoperirea păcatelor noastre, să exercităm credinţă în declaraţia lui Dumnezeu. Următorul nostru pas al credinţei este în legătură cu chemarea de sus spre a sacrifica interesele pământeşti şi vremelnice pentru a câştiga slava cerească, cinstea şi nemurirea. Dar cununa şi binecuvântarea cerească se văd numai cu ochiul credinţei; şi oricine aleargă în alergarea pusă în faţa noastră în Evenghelie, trebuie nu numai să se uite cu ochiul credinţei la Isus, ca Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, ci cu acelaşi ochi al credinţei trebuie să vadă şi cununa dreptăţii, pe care Domnul, Judecătorul cel drept, o păstrează pentru cei care sunt credincioşi. Astfel veacul nostru este cu precădere un veac al credinţei, al stărilor socotite şi al încrederii în făgăduinţe: şi aceasta îşi va avea marea şi preţioasa ei răsplată.

 

Vol. VI, pag. 107, par. 1:

Este adevărat, se poate spune că credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală, deoarece “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui îDumnezeuş” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei “chemaţi să fie sfinţi”, “împreună moştenitori cu Isus”, “Creaţii Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul acela este scris: “Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor”, spre deosebire de judecata prezentă a Bisericii, “după credinŢa voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 2220 — “Este credinţa în Cristos necesară?” (vezi întrebarea nr. 7):

Rev. John Barrows, D. D., preşedinte al “Parlamentului Religiilor”, ţinut la Chicago în 1893, s-a întors din vizita sa în India. Recent el a scris o relatare a experienţelor sale acolo, în care spune că a fost întrebat de către hinduşi dacă crede sau nu că “toţi oamenii vor fi în final mântuiţi”. El declară răspunsul pe care l-a dat după cum urmează: “Am răspuns că Învăţătorul meu nu mă încurajază să îmbrăţişez astfel de speranţă. Am însă o speranţă pentru unii care n-au auzit niciodată de Cristosul istoric. Există minţi, cum a fost aceea a lui Socrate, în mod natural creştine. Dacă nu-l voi întâlni pe Socrate în cer, cred că poate fi din cauză că eu însumi n-am menţinut drumul cel drept”.

Vederile doctorului Barrows sunt un model clar al vederilor unei clase de creştini în creştere rapidă — ale tuturor în afară de aceia care sunt recunoscuţi ca “retrograzi” — ale tuturor celor “învăţaţi” şi “inteligenţi”, atât de la amvon cât şi din strană. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că aceşti oameni au respins singura Evanghelie învăţată de Domnul nostru şi de apostolii Săi inspiraţi, şi şi-au făcut o altă evanghelie care omite toate aspectele proeminente ale veştilor bune din Noul Testament.

(1) Centrul Evangheliei Noului Testament este că, deoarece Adam a păcătuit şi a căzut de la asemănarea divină, Cristos Isus a murit pentru păcatele lui Adam, răscumpărându-l pe Adam şi pe urmaşii lui prin jertfirea propriei vieţi, ca “preţ de răscumpărare îpreţ corespunzătorş pentru toţi”. Evanghelia cea nouă, falsă, neagă acest lucru, declară că Adam n-a fost niciodată în chipul divin şi n-a putut cădea de la acesta, ci el a fost mai aproape de chipul unei maimuţe şi s-a ridicat constant de la acesta în cei şase mii de ani trecuţi: şi de pe această bază ea este forţată să nege că moartea Domnului nostru a fost în vreun sens o răscumpărare pentru om; căci dacă omul a evoluat mult de la stările de maimuţă, progresul n-ar fi un păcat şi n-ar cere nici o ispăşire. Dacă păcatul originar este negat, o jertfă pentru acel păcat trebuie, în mod natural, să fie şi ea negată, şi este negată de către toţi evoluţioniştii.

(2) Esenţa Evangheliei Noului Testament este oferta iertării şi reconcilierii cu Dumnezeu, pentru toţi aceia care acceptă binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Evanghelia cea nouă, falsă, negând răscumpărarea şi toată nevoia de aceasta, în mod necesar neagă oferta iertării şi reconcilierii, pretinzând că rasa n-a fost niciodată înstrăinată de Dumnezeu, negând că am fost născuţi în păcat, negând că tatăl Adam a mâncat agurida păcatului şi în consecinţă dinţii tuturor copiilor săi s-au strepezit. Ezec. 18:2.

(3) Prima cerinţă a Noului Testament de la toţi care vreau să aibă parte de binecuvântările lui este credinţa. Harul lui Dumnezeu a dat ispăşirea şi moartea lui Cristos a fost mijlocul sau canalul prin care El a dat-o; dar El foarte specific declară că păcătoşii se pot folosi de acest har numai prin exercitarea credinţei. După cum declară apostolul, suntem îndreptăţiţi prin credinţă, şi de asemenea prin ea intrăm în toate celelalte favoruri ale prevederii divine (Rom. 5:1, 2). Această credinţă cerută nu este o credinţă generală — o credinţă în ceea ce ne-ar plăcea nouă, sau în nimic special: chiar dimpotrivă, este o credinţă în Dumnezeu şi în Cristos Isus. Ea merge încă mai departe şi cere ca credinţa să fie în moartea lui Isus ca jertfă pentru păcat şi în învierea Sa ca Mântuitor din păcat şi din moarte, plata păcatului, prin Împărăţia lui Dumnezeu pe care El o va stabili la a doua venire a Sa.

Evanghelia cea nouă, falsă, declară limpede că unirea cu Cristos printr-o credinţă vie, sau orice alt fel de credinţă, nu este necesară. Remarcaţi cuvintele de mai sus ale doctorului Barrows, în caractere accentuate. Vai! Ne temem că, aşa cum sugerează doctorul, este mare pericol ca el să fi pierdut “calea şi adevărul şi viaţa” puse acum în faţa Bisericii învingătoare. El, şi mulţi din anturajul lui, desigur “n-au menţinut drumul drept” spre Împărăţie, aşa cum este marcat în Scripturi.

Dar suntem bucuroşi să sperăm că doctorului Barrows şi altora, la fel de bine intenţionaţi şi înşelaţi, li se vor deschide ochii înţelegerii curând, după ce va fi stabilită Împărăţia, şi vor vedea, vor crede cu adevărat şi vor fi binecuvântaţi. Acolo vor întâlni şi pe Socrate, căci “toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”; şi acolo, sub binecuvântările Împărăţiei Milenare, “ochii orbilor se vor deschide” şi atunci “dumnezeul veacului acestuia” (Satan), care acum orbeşte “gândurile celor necredincioşi”, va fi legat pentru o mie de ani “ca să nu mai înşele neamurile” (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2, 3). Dar favoarea care se va deschide atunci pentru cei care vor crede va fi paradisul pământesc restabilit, nu Împărăţia cerească şi natura divină oferite acum Bisericii Evengheliei ca premiul chemării Sale de sus, pentru care, prin credinţă şi ascultare, ea trebuie să-şi întărească chemarea şi alegerea (2 Pet. 1:10). Să auzim cuvântul Domnului:

“Scriptura a închis toate lucrurile sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor care cred, prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de a veni credinţa, noi eram îîn aşteptareş sub paza legii, ca închişi pentru credinţa care avea să fie descoperită”. Gal. 3:22, 23.

“Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării … dar noi predicăm pe Hristos Cel răstignit … puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” 1 Cor. 1:21, 23, 24.

“Credem că Isus a murit şi a înviat.” 1 Tes. 4:14.

“Dar acestea îmărturii ale Evangheliei lui Ioanş au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Ioan 20:31.

“Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Ioan 17:20.

“Dar Acela pe care L-a înviat Dumnezeu n-a văzut putrezirea. Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor, şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile.” Fapte 13:37-39.

“Dar când au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi atât bărbaţi cât şi femei.” Fapte 8:12.

“Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi … ci cu sângele scump al lui Hristos … prin El credeţi în Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi şi I-a dat slavă.” 1 Pet. 1:18-23.

“Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” “Noi aşa predicăm şi voi aşa aţi crezut.” Fapte 20:27; 1 Cor. 15:11.

“Şi acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit … după cum zice Scriptura: “Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.” … Fiindcă “oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Rom. 10:8-14.

 

Vol. VI, pag. 688-692 — “Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii” (vezi întrebarea nr. 12):

Înainte de a putea deveni copii ai lui Dumnezeu trebuie să avem credinţă — da, înainte de îndreptăţirea noastră — fiindcă suntem “îndreptăţiţi prin credinţă” înainte de a avea pace cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Prin urmare, această credinţă pe care am avut-o înainte de a primi Spiritul sfânt nu poate fi credinţa care este rodul Spiritului — darul Spiritului. Credinţa este operarea, exerciţiul minţii noastre în privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale. Cei care nu pot exercita încredere în Dumnezeu, fie din cauza ignoranţei fie a stărilor decăzute ale minţii, sunt într-o stare în care este imposibil să fie binecuvântaţi sub prevederile acestui Veac Evanghelic, dar nu într-o stare care să-i împiedice să aibă o parte în binecuvântarea veacului viitor — Veacul Milenar. Chemarea acestui Veac Evanghelic este pentru cei care pot şi care vor umbla prin credinţă, nu prin vedere — şi oricine nu poate, sau refuză să umble astfel, nu poate umbla acum cu Dumnezeu. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Oricine nu are astfel de credinţă ca bază de pornire, nu poate începe în prezent; şi chiar dacă are credinţa ca bază de pornire, dacă ea nu creşte şi nu se dezvoltă, acestuia îi va lipsi puterea de a fi biruitor, fiindcă, “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4.

Ar trebui să recunoaştem o mare diferenţă între credinţă şi credulitate. Milioane de oameni sunt creduli şi superstiţioşi şi cred o mie şi unu de lucruri iraţionale pentru care n-au nici o dovadă adecvată. Iar aceşti oameni superstiţioşi, care cred ce n-ar trebui să creadă, nu se găsesc numai în ţările păgâne. Milioane dintre ei poartă numele de creştini, cu ceva adaos denominaţional. Superstiţia şi credulitatea trebuie să fie condamnate, mustrate, evitate, biruite. Credinţa adevărată trebuie să fie încurajată, zidită, întărită, făcută să crească. Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea, încrederea care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe tradiţii, filosofii şi închipuiri umane.

Dacă credem că Dumnezeu este ceea ce implică numele Lui, Cel existent prin Sine, Creatorul Cel atotputernic, atotînţelept, atotdrept şi atotiubitor, şi dacă credem că El este răsplătitorul celor care-L caută cu sârguinţă, efectul va fi că noi Îl vom căuta — vom căuta să-I cunoaştem şi să-I înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l şi înţelegându-l vom avea încredere în el; şi având încredere în el ne vom îndrepta cursul vieţii în consecinţă. Acest început al credinţei, sub favoarea divină, indică spre Cristos ca fiind calea nouă şi vie de reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere în favoarea Lui. Când această credinţă se prinde strâns de Isus şi se deprinde în ascultare, ea creşte şi binecuvântarea Domnului vine peste ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa termenilor acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua Creaţie. Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele lui Dumnezeu — de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul şi Răscumpărătorul. Rezultatul este binecuvântarea Spiritului — conceperea, ungerea, adoptarea ca fii.

Un alt rezultat este o mai mare luminare cu lumina sfeşnicului de aur din Sfânta, permiţând ochiului credinţei să vadă lucrurile care nu se văd din afară — să recunoască slujirea specială a Marelui Preot în privinţa luminii, în privinţa pâinii pentru punere înainte, în privinţa tămâiei Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii de dincolo de Văl. Pe măsură ce credinţa vie, supusă, cuprinde treptat aceste diferite trăsături ale favorii şi binecuvântării divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul divin, ea se întăreşte tot mai mult, devine tot mai clară şi devine parte fundamentală a minţii noi. Din această poziţie avantajoasă vede lucrurile pe care înainte nu le-a putut vedea, în privinţa cărora apostolul spune: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului înaturalş nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.

Prin Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin Spirit, ea vede lucrurile nespus de mari şi scumpe, lucrurile cereşti, gloriile care vor fi obţinute la Întâia Înviere — Împărăţia, care va fi atunci stabilită — domnia dreptăţii, care va aduce binecuvântare tuturor familiilor pământului — supunerea păcatului şi nimicirea oricărui individ şi a oricărui lucru care nu va coopera la gloria lui Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii divine. Noua Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu ochiul înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest ochi poate privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi distincte pentru ochiul natural — pentru că “Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.

Această credinţă în lucrurile care încă nu se văd, concepută de Spirit, este o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii şi este intim asociată cu fiecare speranţă şi cu fiecare bucurie a ei — dând singura pregustare posibilă a “gloriilor care urmează”. Într-adevăr, după cum explică apostolul, ea este temelia pe care sunt zidite toate bucuriile şi speranţele noastre. “Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.” Prin ea lucrurile care încă nu se văd devin tot atât de palpabile pentru mintea noastră ca şi lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din acest punct de vedere învăţăm să evaluăm că lucrurile pe care le vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce lucrurile pe care nu le vedem cu ochii naturali, ci le privim cu ochii credinţei, sunt cele reale, palpabile, cele eterne.

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” — adaugă: “Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: “Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să i se supună, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi “nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

R 1859, col. 1, par. 6, până la sfârşitul articolului intitulat “Treji, veghetori, statornici” (vezi întrebarea nr. 14):

Apostolul Pavel dă aceeaşi idee despre viaţa creştină. El o reprezintă ca o luptă disperată şi îndeamnă pe toţi soldaţii adevăraţi ai lui Cristos să se “îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată sta împotriva uneltirilor Diavolului”, căci, spune el, “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti … . Staţi deci tari, având mijlocul încins cu adevărul, fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii” etc. Efes. 6:10-18.

Când ne gândim ce puternic înrădăcinat în lume este adversarul — în ideile ei, maximele ei, instituţiile ei, în politica, scopurile, speranţele şi ambiţiile ei, şi când ne gândim la viaţa creştină care este în directă opoziţie cu toate acestea, şi când ne mai gândim, fiindcă odată am fost părtaşi spiritului lumii, cum vrăjmaşul sufletelor noastre s-a înrădăcinat puternic în natura noastră slabă, decăzută, şi încă mai departe, cum, cu subtilitate şireată, acest duşman personal invizibil, inteligent, complotează şi unelteşte să ne amăgească, să ne înşele şi să ne ducă în păcat — când ne gândim la aceste lucruri cu judecată trează, atunci într-adevăr ne dăm seama că suntem în mijlocul unui mare conflict.

Cele trei puncte de atac ale vrăjmaşului, aşa cum le enumeră apostolul Ioan (1 Ioan 2:16), sunt: “pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii”.

Prima dintre acestea include toate acele pofte şi pasiuni comune întregii familii umane, care, în folosirea lor legitimă sub controlul deplin al raţiunii şi al conştiinţei, sunt drepte şi cuvenite, dar care, necuvenit cultivate, până când devin stăpânii raţiunii şi conştiinţei, degradează şi înjosesc omul.

A doua — “pofta ochiului” — include toate acele ambiţii de a obţine şi poseda orice lucruri pe care ochiul (ochiul natural sau ochiul înţelegerii) le vede a fi bune, adică, a fi mulţumitoare pentru mintea carnală, natura veche neregenerată. Această dispoziţie împinge la mulţumire de sine indiferent de drepturile şi libertăţile altora în vreo direcţie. Ea râvneşte după avuţie sau faimă sau putere sau distincţie socială, şi în aceste scopuri este înclinată să exploateze fiecare energie a minţii şi a corpului.

A treia — “mândria vieţii” — este floarea egoismului, atât de respingătoare pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii buni. Este acea dispoziţie a omului care se mândreşte în ruşinea sa. Când poftele cărnii şi poftele ochilor îşi aduc blestemul lor de îngustime, bigotism şi îngâmfare, şi când ele merg mai departe, lipsind pe semeni de drepturile şi privilegiile lor, atunci mândria, bucuria mare a josniciei îşi are scurtul ei triumf şi se ridică semeţ deasupra nefericiţilor subiecţi ai puterii sale şi se desfătează în pustiirea pe care a produs-o.

Aceste trei puncte de atac din partea marelui vrăjmaş sunt punctele în privinţa cărora Domnul ar vrea să ne păzim cu vigilenţă neobosită. Fiţi treji, fiţi vigilenţi şi vegheaţi pentru ca vrăjmaşul să nu câştige acces în citadela inimii voastre prin nici una din aceste căi.

Faptul că el atacă în mod repetat este sigur; şi că aceste atacuri vin pe neaşteptate şi fără prevenire şi adesea cu forţă teribilă, este un fapt de care toţi au avut parte: de aceea există necesitatea vigilenţei treze şi constante. Fiţi siguri că vrăjmaşul întotdeauna treaz va profita de momentele noastre nepăzite şi de condiţiile noastre nefortificate, dacă vor fi din acestea. Chiar cu toată vegherea şi pregătirea de care putem dispune, capacitatea de a rezista inamicului şi a ne împotrivi atacurilor sale cauzează mai multă sau mai puţină suferinţă, şi adesea solicită puterile de îndurare până la cel mai înalt grad. Într-adevăr, trebuie să ne aşteptăm ca presiunea asupra puterilor noastre de îndurare să fie uneori atât de mare încât să ameninţe cu distrugerea şi în mod sigur să o producă dacă ne încredem în propria noastră putere. Suntem preveniţi să nu ne mirăm de prigonirea ca de foc care în mod sigur ne va încerca dacă suntem într-adevăr fiii lui Dumnezeu şi soldaţi ai lui Cristos, ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva neobişnuit (1 Pet. 4:12-16). Soldatul creştin trebuie să se aştepte la aceste lucruri şi să se pregătească cu grijă pentru ele.

Petru dă de înţeles că puterea prin care trebuie să ne împotrivm adversarului este puterea credinţei — căruia să ne “împotrivm tari în credinţă”. Şi Ioan exprimă acelaşi gând spunând: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dacă nu suntem tari în credinţă, cum putem îndura greutăţi pentru ea? Credinţa trebuie să se prindă de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu şi să le aprecieze valoarea. Credinţa trebuie să se prindă de puterea lui Dumnezeu şi să găsească har spre ajutor în orice timp de lipsă. Şi credinţa într-un Dumnezeu personal, drept, al cărui ochi este întotdeauna asupra noastră, trebuie să cultive constant acele elemente ale caracterului care Îi sunt întotdeauna plăcute şi acceptabile şi despre care Petru ne spune că sunt esenţiale pentru biruinţa noastră finală în această luptă. 2 Pet. 1:5-10.

El ne îndeamnă ca, pe lângă credinţă în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care ne inspiră zelul şi ne dau curaj reînnoit, să ne dăm toată silinţa să unim cu credinţa noastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi, cu dragostea de fraţi iubirea. Căci, adaugă el, “dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată”.

Cultivarea susţinută, stăruitoare a acestor haruri ale caracterului ne va limpezi şi vederea spirituală, ajutându-ne să înţelegm cu atât mai deplin adevărul lui Dumnezeu şi astfel, “cu armătura dreptăţii pe partea dreaptă şi pe partea stângă”, vom fi în stare să “stingem toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău”, să câştigăm biruinţa credinţei şi să ne întărim chemarea şi alegerea.

Având această vedere asupra marii bătălii a vieţii creştinului, ne dăm seama ce lucrare este înaintea noastră şi ce necesitate de trezie, vigilenţă şi statornicie! Este o lucrare de-o viaţă împotriva marelui vrăjmaş înrădăcinat în carnea noastră. Puterile din exterior sunt tari într-adevăr, dar războiul civil cu puterile din interior este cu mult mai de temut. Dacă într-o măsură ajungem să fim îmbătaţi de spiritul lumii — dacă cedăm mulţumirii de sine, iubirii comodităţii, plăcerii, unei mici îngăduinţe faţă de vreuna din vechile dispoziţii de invidie, mândrie, slavă deşartă, laudă de sine, încăpăţânare, mândrie, mânie, ceartă sau alte asemenea lucruri — chiar şi puţin — o, ce mare este pericolul la care suntem expuşi!

Preaiubiţilor, să luptăm o luptă bună împotriva lumii, cărnii şi adversarului, căutând şi găsind, zi de zi şi oră de oră, noi rezerve de har; căci fiecare zi şi fiecare oră este timp de lipsă dacă suntem treji să ne dăm seama. La lupta cu puterile înrădăcinate în noi ne referim iarăşi când citim: “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate” (Prov. 16:32). Da, sarcina este mai mare şi reprezintă un efort mai mare, precum şi mai nobil. Să luptăm lupta bună a credinţei pe această linie. Viaţa noastră să fie o străduinţă zi de zi şi oră de oră ca să biruim răul care este în noi, să ne curăţăm şi să ne înfrumuseţăm caracterul. Astfel vom fi cu atât mai deplin pregătiţi să ne străduim cu credincioşie şi statornicie împotriva vrăjmaşilor din exterior — să luptăm o luptă bună până la sfârşit.

Apostolul, din plinătatea iubirii şi simpatiei sale pentru toţi tovarăşii săi din armata Domnului, adaugă la îndemnul său serios această binecuvântare de bun rămas: “Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi”. Numai prin suportarea greutăţii ca buni soldaţi ai lui Cristos poate fi obţinută această stare dorită — adică stăpânirea de sine completă şi capacitatea de a ne împotrivi la rău, credinţă stabilă, răbdare şi virtute, odihnă stabilă şi durabilă în Cristos şi speranţă prin Cuvântul făgăduinţei Sale. Aceasta fără îndoială a fost experienţa apostolului, îmbătrânind în serviciul Învăţătorului, şi aşa poate fi şi a noastră. Fiecare an care trece să ne găsească mai aproape de perfecţiune!

 

R 2309 — “Lupta creştinului”, până la pag. 2310, col. 2, par. 1 (vezi întrebările nr. 13 şi 15):

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat.” 1 Tim. 6:12.

Deşi urmaşii lui Cristos trebuie să fie făcători de pace şi sunt instruiţi în consecinţă să “urmărească pacea cu toţi” oamenii, totuşi ei sunt cei mai mari războinici pe care i-a cunoscut lumea vreodată, în baza principiului că “cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”. Dar există lupte bune şi lupte rele. O luptă bună este una care este în interesul a ceea ce este bine, adevărat, nobil, pur, evlavios — o luptă pentru dreptate; orice altă luptă este o luptă rea, pentru o cauză nevrednică.

Dar cine sunt aceşti luptători la care se referă textul nostru, pe care îi cheamă apostolul Pavel să lupte o luptă bună? Îi cheamă pe toţi oamenii, sau pe păcătoşi, sau pe creştinii doar cu numele? Noi răspundem: Nu; el se adresează numai brigăzii “Garda Regală” — corpul lui Cristos, Biserica consacrată. Apostolul se adresează acestora ca purtători de cuvânt ai Căpeteniei mântuirii, Isus Cristos, şi ar fi cu totul nepotrivit ca un general sau căpitan să dea ordine celor care n-au intrat în armata sa şi nu i-au recunoscut autoritatea. Ca atare, este evident că nu se adresează lumii în general şi nu se adresează creştinilor nominali care n-au făcut niciodată un legământ cu Domnul. “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” Acestora le este adresată instrucţiunea să lupte lupta care este acum — care este în desfăşurare de când Căpetenia mântuirii noastre a început războiul acum aproape nouăsprezece secole.

Pentru cine luptăm noi — pentru Dumnezeu — pentru Cristos? Nu, răspundem noi. Luptăm pentru noi înşine. Asupra acestui punct se face o mare greşeală de către mulţi care par să-şi imagineze că a lupta lupta cea bună a credinţei este a face ceva pentru Dumnezeu şi că ei merită mulţumirile şi răsplata Lui. Atotputernicul Dumnezeu nu are nevoie să luptăm pentru El. El este omnipotent, în stare cu prisosinţă să Se îngrijească de Sine şi de cauza Sa; El nu are nevoie de eforturile noastre firave. Pretenţia că noi luptăm pentru Dumnezeu ar fi tot aşa de neconsistentă cum ar fi pentru cubanezi să spună că luptă pentru Statele Unite. Statele Unite luptă pentru eliberarea cubanezilor. La fel, Dumnezeu este Cel care luptă pentru noi şi ne ajută şi ne încurajază să luptăm lupta bună a credinţei în folosul nostru. Este bine ca acest aspect al cazului să fie clar discernut.

Împotriva cui luptăm? Răspundem: bătălia nostră nu este împotriva semenilor, nici cu arme carnale; de fapt noi putem avea mare compătimire chiar şi pentru vrăjmaşii noştri cei mai neînduraţi care, în măsura în care civilizaţia modernă va permite, sunt gata şi dispuşi să ne dispreţuiască, să ne persecute şi să spună tot felul de lucruri rele împotriva noastră pe nedrept. Putem uşor vedea că ei sunt orbiţi în măsură considerabilă, fie prin prejudecata şi patima lor, fie prin doctrinele false, înşelătoare, superstiţiile etc., marelui Adversar; ca atare, lupta noastră nu este îndreptată împotriva acestora şi când avem ocazie trebuie să căutăm să le facem bine, “cu blândeţe să îndreptăm pe potrivnici” (2 Tim. 2:25). Prin urmare, de asemenea, când avem de-a face cu aceştia, departe de a lupta cu ei şi a ne împotrivi cu rău la rău, Căpetenia noastră ne-a poruncit să întoarcem bine pentru rău, blândeţe pentru asprime, amabilitate pentru lipsa ei; şi să căutăm să facem bine celor care vorbesc rău despre noi şi ne persecută, pentru ca astfel ochii înţelegerii lor să se poată deschide şi să poată discerne că există un astfel de lucru ca spiritul iubirii, generozităţii, blândeţii, ţinând seama de faptul că ei presupun că toţi sunt mânaţi de acelaşi spirit răuvoitor al egoismului care îi stăpâneşte pe ei.

Lupta noastră trebuie să fie împotriva Păcatului — marele asupritor care a capturat rasa noastră în persoana tatălui Adam şi a ţinut-o în robie de atunci până acum — plătind în mod regulat de şase mii de ani teribila pedeapsă a morţii, cu toţi însoţitorii ei, de boală, durere, tristeţe şi necaz. Da, acesta este vrăjmaşul nostru.

Indirect, Satan este vrăjmaşul nostru, pentru că el a fost cel prin a cărui influenţă tatăl Adam a devenit rob al Păcatului; şi Satan a urmat totuşi aceeaşi cale şi acum se străduieşte să ne aducă înapoi sub stăpânirea Păcatului şi să ne ţină acolo. Să nu uităm însă că bătălia noastră nu este în mod direct cu Satan. Nici să nu aducem împotriva lui o “judecată batjocoritoare” (Iuda 9); mai degrabă să spunem împreună cu Mihail: “Domnul să te mustre!”; şi trebuie să aşteptăm timpul şi calea Domnului pentru mustrarea lui Satan. Totuşi, trebuie să ne împotrivim lui Satan, adică trebuie să ne împotrivim influenţei şi înşelărilor lui şi străduinţelor lui de a ne induce în eroare şi în păcat.

Domnul ne învaţă că “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Satan, ca marele stăpân sau general al păcatului, are mult de-a face cu diferitele influenţe cu care trebuie să luptăm. Şiretenia lui, “uneltirile” lui sunt cele care supraveghează bătălia împotriva noastră, şi deoarece el este fiinţă spirituală şi prin urmare cu mult mai inteligent ca noi, lupta ar fi foarte inegală fără un conducător spiritual la fel de puternic. Dar noi nu suntem lăsaţi neajutoraţi să luptăm astfel împotriva înţelepciunii şi şireteniei spirituale superioare. Căpitanul nostru şef, Domnul Isus, a cucerit păcatul şi a fost glorificat, şi El este de partea noastră, aşa încât împreună cu apostolul putem spune cu încredere: “Mai mare este Cel care este de partea noastră decât cei care sunt împotriva noastră” — Satan şi cohortele lui de duhuri rele, cu agenţii şi servitorii lui pământeşti înşelaţi.

Apostolul pare să rezume mijloacele prin care marele nostru capturator, Păcatul, caută să ne ţină robi, sau dacă ne-am eliberat caută să-şi recapete influenţa asupra noastră, aceste mijloace fiind trei — lumea, carnea şi diavolul. Am văzut influenţa puternică a diavolului, ca marele ge-neral-şef al Păcatului. Am observat apoi în ce sens lumea este împotrivitorul nostru şi în ce sens trebuie să luptăm împotriva ei. Tocmai am văzut că nu luptăm cu arme carnale, nici nu ne războim sau nu ne luptăm în vreun sens al cuvântului cu semenii noştri, văzând că sunt orbiţi de adversar şi de fapt nu sunt răspunzători pentru cursul lor; lupta noastră nu trebuie să fie cu aceştia. Noi trebuie să luptăm cu “spiritul lumii”, cu influenţa ei: împotriva acestuia trebuie să luptăm şi să ne împotrivim — cu dispoziţia lumii, cu mintea lumii, cu motivele care însufleţesc lumea, cu ambiţiile lumii. Mândriei vieţii şi înşelăciunii bogăţiilor — acestor lucruri, acestor vederi greşite ale lucrurilor, aşa cum sunt văzute din punctul de vedere al lumii, trebuie să ne împotrivim, să luptăm împoriva lor — şi este o bătălie zilnică.

În sfârşit, bătălia noastră este cu carnea — propria noastră carne. De când păcatul a capturat rasa noastră în persoana lui Adam, robia lui a dus la degradare mentală, morală şi fizică. Singura lui tendinţă este spre rău, şi aceasta în mod continuu, şi numai pe măsură ce ne debarasăm de influenţele orbitoare şi de gusturile şi dorinţele stricate, de dorinţele, ambiţiile, speranţele şi iubirile pe care le cultivă păcatul — numai în acea măsură ajungem să vedem lucrurile în adevărata lor lumină şi să avem până şi o vagă idee despre starea noastră degradată. Dar marea noastră Căpetenie, care este “Marele Preot al mărturiei noastre”, ne-a răscumpărat din această robie a păcatului, cu sângele Său preţios. El a avut compasiune faţă de noi, şi când ne-am dat seama de starea noastră deplorabilă şi I-am acceptat ajutorul, El ne-a eliberat de jugul robiei Păcatului.

Dar noi avem totuşi impulsurile păcatului în corpul nostru — tendinţele spre păcat, care au devenit aproape a doua natură pentru noi în lunga perioadă de aproape şase mii de ani de robie. Aşa încât, deşi acum suntem liberi şi cu mintea slujim legea lui Cristos, şi suntem acceptaţi în armata Sa ca soldaţi ai crucii ca să luptăm pentru dreptate, adevăr, bunătate şi puritate, totuşi găsim că vechiul nostru eu este hărţuit de vechile gusturi şi înclinaţii pervertite din carnea noastră, pentru slujirea vechiului tiran. Dintre luptele noastre ca noi creaturi în Cristos Isus, nu cea mai mică este împotriva acestor tendinţe pervertite din carnea noastră, şi lupta cu acestea este o luptă zilnică. Împreună cu apostolul Pavel, unul dintre marii soldaţi din războiul nostru, ar trebui să putem spune: “Mă port aspru cu trupul îcarnea şi dorinţele eiş meu şi-l ţin în stăpânire îîn supunere la voinţa mea nouă, la noul meu euş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. 1 Cor. 9:27.

De când ne înrolăm sub steagul Căpeteniei noastre, adică, de când facem o deplină consacrare Lui, să luptăm lupta bună şi să ne dăm viaţa în serviciul Lui, din acel moment El, sub condiţiile Noului Legământ, socoteşte carnea noastră ca fiind moartă: fiindcă mintea noastră este reînnoită — vie pentru Dumnezeu cu o reînnoire a vieţii şi, ca atare, acele înclinaţii ale păcatului pe care căutăm să le aducem în absolută supunere la voinţa lui Dumnezeu în Cristos, nu sunt recunoscute de către Domnul ca voinţa sau înclinaţiile Noii Creaturi, ci sunt numai recunoscute ca parte a vrăjmaşului general, Păcatul, care ne urmăreşte şi se luptă cu noi, la care noi ne-am angajat să ne împotrivim şi să ne războim cu el, şi pentru care El a făgăduit har şi ajutor ca să-l biruim.

Aceşti vrăjmaşi din carnea noastră sunt cei care ne produc cele mai mari dificultăţi. La aceştia apelează Satan: pe aceştia caută el să-i încurajeze în lupta lor împotriva noului spirit al minţii noastre; prin aceştia spiritul lumii se apropie cel mai mult de noi şi caută să ne prindă şi să ne facă iarăşi robi ai Păcatului. Cum s-ar zice, Noua Creatură în Cristos este asaltată, înconjurată pe toate părţile de vrăjmaşi, căutând dezastrul şi înrobirea noastră din nou. Noi trebuie să luptăm, să luptăm pentru noi înşine, să luptăm pentru libertatea noastră, să luptăm pentru biruinţa asupra propriilor noastre slăbiciuni, să luptăm împotriva spiritului lumii, să luptăm împotriva înşelărilor şi capcanelor adversarului, prin care el caută să facă lucrurile rele să pară bune, iar cele corecte să pară de nedorit. Nu este de mirare deci, că soldatul creştin este îndemnat să fie continuu veghetor; nu este de mirare că este îndemnat să se “îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu”; nu este de mirare că este prevenit în privinţa diferiţilor săi vrăjmaşi vicleni, şi în special a celor din carnea sa.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Căpetenie a mântuirii noastre. Mulţumim lui Dumnezeu pentru marea armătură din Cuvântul Său, din care obţinem coiful mântuirii, cunoştinţa intelectuală ca să ne protejeze de înşelările propriei noastre judecăţi şi ignoranţe şi de uneltirile adversarului. Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru platoşa dreptăţii, meritul lui Cristos şi al marelui Său sacrificiu, care compensează pentru imperfecţiunile noastre şi ne acoperă organele vitale, asigurându-ne prin aceasta viaţa — viaţa veşnică. Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru scutul credinţei, al siguranţei, al încrederii în Cel care ne-a cumpărat, în înţelegerea că Acel care a început lucrarea bună în noi este capabil şi dispus şi să o completeze; pentru înţelegerea că în timp ce Dumnezeu ne-a iubit atât de mult pe când eram încă robi ai Păcatului şi ne-a răscumpărat din robia acestuia cu sângele preţios al lui Cristos, cu mult mai mult ne iubeşte acum şi cu mult mai mult este pregătit să ne ajute acum, când prin harul Său am ajuns să fim liberi de păcat şi am devenit servitori ai dreptăţii. Mulţumim lui Dumnezeu de asemenea pentru încălţăminte, pregătirea pentru a îndura răbdător greutatea, protejându-ne pentru mersul vieţii, de animozităţile aspre ale lumii în peregrinajul nostru. Mulţumim lui Dumnezeu de asemenea pentru sabia spiritului, Cuvântul adevărului Său, ca o apărare prin care ne putem împotrivi adversarului şi putem ieşi biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a răscumpărat.

Binefăcători suntem —

Şi pentru alţii luptăm.

Am văzut că lupta noastră este pentru noi înşine şi pentru alţii. Luptăm până la moarte în autoapărare, ca să ne menţinem libertatea noastră şi a altora. După cum spune apostolul: “Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge îmoarteş, luptând împotriva păcatului” — trebuie de asemenea să ne “dăm viaţa pentru fraţi”. Şi am putea adăuga că, deşi Împăratul nu are nevoie de lupta noastră pentru El, totuşi uneori ne face mare plăcere şi ne este de folos să apărăm onoarea numelui Său şi maiestatea guvernării Sale drepte, de asalturile celor care, cu răutate şi în orbirea lor, le prezintă în lumină falsă. Dar există pe lângă toate acestea încă un aspect al luptei noastre. Pentru a observa acest aspect în mod clar şi distinct, trebuie să luăm o poziţie înaltă şi să observăm toată tendinţa conflictului care se desfăşoară acum de peste optsprezece secole, şi marele obiectiv pe care Însuşi Împăratul l-a declarat a fi rezultatul acestei bătălii. Este acesta:

Nu numai noi, ci întreaga lume a fost “vândută păcatului” de către tatăl Adam — toată lumea, ca şi noi, este sclavă Păcatului. Nu numai atât, dar marele nostru Răscumpărător care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios, l-a dat ca preţ de ispăşire şi “pentru păcatele întregii lumi”. Astfel El a cumpărat dreptul de a ne elibera nu numai pe noi (Biserica Sa, armata Sa) de sub puterea păcatului, marele tiran, ci şi pe toţi robii Păcatului. Şi deşi El nu întreprinde lucrarea de eliberare a robilor în prezent, ci a limitat lucrarea de eliberare acum a unora puţini, a unei turme mici, care sunt acum din armata Sa, totuşi El ne informează că această alegere din prezent a unei turme mici este numai cu intenţia de a-i folosi pe aceştia în Împărăţia Sa, pe care o va stabili când va fi gata să-Şi ia marea putere şi să domnească, pentru răsturnarea completă a Păcatului şi pentru eliberarea completă a tuturor din robia lui.

Apostolul Pavel, unul dintre locotenenţii subordonaţi marelui Căpitan, vorbeşte despre această eliberare viitoare a lumii spunând: “Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii îsub robia neîndurată a Păcatului şi sub jugul lui de moarteş” … “aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” … “căci însăşi creaţia îomenirea, toţi aceia care vor accepta libertateaş va fi eliberată din robia stricăciunii îrobia morţii cu toţi însoţitorii ei, de durere, întristare, necazş, ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu îperfecţiunea vieţii şi toate privilegiile glorioase care aparţin fiilor perfecţi ai lui Dumnezeu de pe fiecare plan — divin, îngeresc, umanş”. Rom. 8:19, 21, 22.

Vedem deci că sărmana lume, gemând în robie, este în aşteptarea acestui mare eveniment despre care apostolul a vorbit spunând: “Încă puţin, foarte puţin timp şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia”. Intervalul între răscumpărare şi eliberare este numai puţin timp, din punctul de vedere al socotelii divine, în care o mie de ani sunt ca o zi, doar ca ziua de ieri, ca o strajă din noapte. Din acest punct de vedere, aceste aproape nouăsprezece secole pentru alegerea gărzii regale nu sunt decât “puţin timp” — mai puţin de două zile “pentru Domnul” — şi curând vor fi trecute. Atunci, glorificaţi cu Învăţătorul şi Căpitanul, ei vor fi împreună cu El eliberatori ai omenirii, de jugul Păcatului şi de închisoarea morţii. Această perioadă de două zile (2000 de ani) pare să fie sugerată de asemenea în tipul chemării Rebecăi pentru a fi mireasa lui Isaac cel tipic, unde numai două zile sunt menţionate. Gen. 24.

 

R 1798 — “Cel drept va trăi prin credinţă” (vezi întrebarea nr. 16):

““Şi cel drept va trăi prin credinţă; dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului.” Evrei 10:38, 39.

Există o semnificaţie solemnă în aceste cuvinte ale apostolului, pe care creştinul atent o va percepe. Cei cărora li se adresează nu sunt oameni lumeşti, ci credincioşi consacraţi, îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos ca Răscumpărătorul lor. Prin credinţă ei au trecut din moarte la viaţă; pentru ei lucrurile vechi au trecut şi toate s-au făcut noi; ei sunt Noi Creaturi în Cristos Isus; sunt fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Cristos, dacă suferă cu El, urmând în urmele Sale de jertfire de sine, chiar până la moarte. Ei sunt concepuţi din nou la o speranţă a vieţii (veşnice), la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se veştejeşte — o moştenire însă în care ei nu sunt introduşi imediat, ci este păstrată în ceruri pentru ei.

Făgăduinţele lui Dumnezeu făcute acestei clase sunt mari şi preţioase, şi dacă sunt crezute cu adevărat, ele vor influenţa viaţa cu putere; dar dacă nu sunt primite, este evident că nu pot avea nici o putere asupra vieţii. Şi mai mult, dacă nu sunt crezute în întregime, dacă nu sunt însuşite personal, ele nu sunt aplicabile şi nimeni nu poate spera la ceva din ele. Acest lucru este în mod clar sugerat în cuvintele de mai sus ale apostolului: “Cel drept va trăi prin credinţă”. Nu este destul ca prin credinţă să primim primul impuls al vieţii, ci, după ce am trecut din moarte la viaţă, prin aceleaşi mijloace trebuie să continuăm să primim şi să ne însuşim hrana spirituală, ca să putem creşte prin ea: trebuie să umblăm prin credinţă, urmând conducerea Spiritului sfânt prin Cuvântul Adevărului.

Pe această cale a credinţei există mult privilegiu actual, precum şi perspectivă viitoare. Este calea pe care ne putem bucura de părtăşie şi de prezenţa durabilă a Domnului Isus şi a Tatălui nostru ceresc, calea pe care putem avea comuniune personală cu Ei şi în care putem avea mărturia Spiritului sfânt al adoptării noastre, acceptarea continuă ca fii ai lui Dumnezeu şi mângâierea dată de Scripturi, comuniunea sfinţilor şi inspiraţia binecuvântată, ajutorul şi încurajarea tuturor mijloacelor harului. Aceste privilegii actuale, împreună cu speranţele glorioase pe care le inspiră şi le menţin vii în noi, sunt hrana pe care trebuie să o mâncăm şi pe care lumea nu o cunoaşte, ajutându-ne să trăim o viaţă nouă despărţiţi de lume — despărţiţi de spiritul şi părtăşia ei. Aceasta înseamnă a umbla prin credinţă. Înseamnă un curs al vieţii foarte contrar ordinii obişnuite a lumii, care este să umble prin vedere, după dorinţele cărnii. Oamenii din lume se uită după lucrurile care sunt văzute: ei judecă valoarea lor relativă, dar numai în legătură cu interesele personale, ignorând în întregime interesele lor veşnice şi pretenţiile Creatorului de la ei. Lipsindu-le credinţa în Cuvântul divin, le lipseşte speranţa substanţială dincolo de prezent; şi în baza judecăţii lor în privinţa valorilor relative ale răsplăţilor pământeşti şi a speranţelor de a le câştiga, ei se ocupă de urmărirea lor, lăsând chestiunile viitorului şi ale responsabilităţii lor actuale faţă de Dumnezeu practic în afara preocupărilor lor.

Dar nu este aşa cu adevăratul copil al lui Dumnezeu. El umblă prin credinţă şi nu prin vedere; el se uită nu la lucrurile care sunt văzute, ci la lucrurile care nu sunt văzute (2 Cor. 4:18), având întotdeauna în minte că lucrurile care sunt văzute sunt vremelnice, nesigure şi nesatisfăcătoare, în timp ce lucrurile care nu sunt văzute sunt eterne, sigure pentru credincioşi şi de o inestimabilă valoare. El trăieşte, nu pentru prezent, ci pentru viitor — pentru lucrurile revelate ochiului credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, toate acestea fiind da şi amin în Cristos Isus, pentru cei care cred. În această viaţă a credinţei, motivele, speranţele, scopurile, ambiţiile şi bucuriile sunt toate de un ordin mai înalt, mai nobil decât acelea ale lumii; dar ele sunt aşa încât depind cu totul de credinţă. Dacă credinţa creştinului se distruge, el trebuie din necesitate să înceteze în acea măsură să trăiască viaţa credinţei; adică, va înceta să fie însufleţit de aceleaşi motive etc., pe care credinţa Sa le-a inspirat înainte. Şi dacă din necredincioşie viziunea sa spirituală a pălit, aşa încât nu mai poate vedea sau aprecia corect valoarea lucrurilor spirituale, lumea, carnea şi diavolul se vor ocupa să prezinte amăgiri şi înşelări spre a-l conduce tot mai departe de Dumnezeu, singurul în a Cărui favoare există viaţă.

Oboseala în facerea binelui şi dorinţa de răsplăţi ale necredincioşiei sunt primii paşi ai retragerii de pe calea credinţei şi de asemenea din favoarea lui Dumnezeu. În lumina textului nostru, această retragere este o chestiune foarte serioasă. Sugestia din versetul 39 este că aceasta este o retragere spre pierzare, spre nimicire — ““Dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului”.

Retragerea poate fi la început o foarte mică abatere de la calea îngustă a sacrificiului, poate numai o privire înapoi, cu un suspin după lucrurile ce rămân în urma noastră; o mică încetinire în alergarea care ne stă înainte; apoi o mică dispoziţie de a compromite Adevărul în favoarea dorinţelor naturii căzute. Aşa se pregăteşte drumul înşelătoriilor ispititorului, care află repede părţile noastre slabe şi, în modul cel mai potrivit nouă, se foloseşte de ele. Erori subtile sunt aduse să influenţeze judecata; ademeniri plăcute cu aparenţă de dreptate sunt prezentate minţii trupeşti; şi aproape pe neobservate sufletul uită de “dragostea dintâi” faţă de Domnul şi de zelul de mai înainte în serviciul Său şi se îndepărtează de Adevăr şi de spiritul lui, căci nu mai este condus de Spiritul sfânt al lui Dumnezeu.

Puţini într-adevăr sunt copiii lui Dumnezeu care n-au fost niciodată ispitiţi în această direcţie; căci toţi avem comoara naturii noi “în nişte vase de lut” şi între noua şi vechea natură este o luptă constantă; şi numai prin vigilenţă continuă poate natura nouă să o ţină pe cea veche în supunere. În lupta obositoare de-o viaţă avem nevoie adesea de mâna disciplinei Tatălui ca să ne îndrume şi să ne ţină pe cale. “Care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” Prin instruire, disciplinare, experienţă, El ne conduce înainte şi dacă dispoziţia noastră de inimă este să fim conduşi de spirit — să primim cu recunoştinţă instruirea, să acceptăm cu umilinţă disciplinarea şi să ne folosim cu smerenie de experienţă, atunci Domnul va avea plăcere să ne conducă din har în har, din biruinţă în biruinţă. Este foarte obositor să stăm numai şi să luptăm în defensivă şi să nu câştigăm nici o victorie. Ca să câştigăm victoria nu este de ajuns numai să îmbrăcăm armătura lui Dumnezeu, ci trebuie să fim eroi în luptă şi să ducem un război agresiv împotriva plăcerilor ochiului şi trupului, trufiei vieţii şi tuturor duşmanilor dreptăţii şi curăţeniei. Iubirea — iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi dreptate — trebuie să ne însufleţească, altfel nicicând nu putem fi învingători. Numai iubirea ne poate ţine în credinţă până la moarte şi ne poate face potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Dacă iubirea fierbinte stăpâneşte în inimă, înseamnă că ea este cu totul supusă Domnului şi înseamnă că nouă zecimi din luptă este deja câştigată. Dar chiar şi atunci, după cum zice apostolul (Iuda 21), trebuie să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, în veghere, rugăciune şi zel; şi harul va fi din belşug acolo unde este iubire din belşug.

În astfel de ascultare credincioasă de adevăr şi de străduinţă serioasă de a ne conforma principiilor lui, calea şi adevărul vor deveni tot mai preţioase, iar picioarele noastre voitoare vor fi conduse cu bucurie pe cărarea dreptăţii şi păcii — în viaţă veşnică.

Viaţa credinţei este o afacere individuală, atât a inimii cât şi a minţii. Ea este cu mult mai mult decât o acceptare a învăţăturilor pe care le considerăm scripturale şi de aceea adevărate; ea este asimilarea a ceea ce noi am verificat a fi Adevărul, aşa încât principiile lui devin principiile noastre şi promisiunile lui inspiraţia noastră. Aceasta înseamnă a “avea credinţă pentru păstrarea sufletului”. “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Şi oricât ne-am da seama de insuficienţa proprie de a birui lumea, carnea şi pe diavol în această întrecere care pare inegală, să ne amintim, pentru încurajarea noastră, că Acela care a început o lucrare bună în noi o va duce la îndeplinire, dacă ne supunem cu umilinţă conducerii şi disciplinării Sale. Făgăduinţa Domnului este că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta. Să ne ţinem strâns de credinţa şi încrederea noastră în Cuvântul sigur al făgăduinţei Sale — să păstrăm adevărul în dreptate şi credincioşie, şi să nu fim din aceia care se retrag şi se preocupă de lucrurile pământeşti.

 

R 1949 — “Încercările credinţei — de ce sunt permise” (vezi întrebarea nr. 17):

Mulţi sunt nedumeriţi de ce doctrinele false sunt permise să deranjeze şi să încurce poporul lui Dumnezeu. Când primesc adevărul şi se bucură în el, aceştia par a gândi că în sfârşit au ajuns la sfârşitul tuturor controverselor şi au intrat în ţara Beula a odihnei şi păcii, ca să nu mai fie deranjaţi niciodată. Dar aceasta este o greşeală: marele nostru adversar, Satan, nu este dispus să-i lase pe copiii luminii să intre netulburaţi în Împărăţia cerească. El este un vrăjmaş înveterat al acelei Împărăţii şi al stabilirii ei, şi al tuturor viitorilor moştenitori ai ei, şi puterea lui nu este încă legată. Copiii luminii, moştenitorii împărăţiei, sunt prin urmare ţinte speciale spre care sunt îndreptate săgeţile lui înfocate. Imediat ce ei scapă de împărăţia întunericului şi încep să umble în lumină, se pot aştepta să găsească capcane întinse pentru picioarele lor şi pietre de poticnire puse în calea lor. Lucrarea aceasta este făcută cu subtilitate, de asemenea, pentru ca, dacă ar fi posibil, pasărea scăpată să poată fi înşelată şi prinsă pe nesimţite. Şi de fapt mii sunt prinşi astfel şi numai puţini scapă de “lucrările de rătăcire” din această “zi rea” de mânie şi răutate satanică.

Este de aceea o întrebare corectă şi rezonabilă, de ce permite Domnul puterile mincinoase şi încercările credinţei din această zi rea, când ele de fapt răstoarnă credinţa multora şi-i încearcă aspru pe toţi? La această întrebare apostolul Pavel dă răspunsul zicând: “Din această cauză, Dumnezeu le trimite îCui? Celor care “n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi”.ş o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi”.

Astfel ni se spune clar că Dumnezeu nu numai permite, dar şi doreşte ca credinţa poporului Său declarat să fie aspru încercată. Şi dacă mii cad prin aceste săgeţi înfocate ale inamicului, este fiindcă ei sunt nevrednici de adevăr, nu l-au primit din iubire de el. Mulţi într-adevăr primesc adevărul aşa cum un copil primeşte o jucărie nouă. Este o curiozitate, ceva nou, să se bucure o perioadă şi apoi să o pună deoparte ca să fie înlocuită cu altceva ce-i satisface temporar toanele. Sau este evaluat ca un ciomag cu care să câştige onorurile unei victorii într-o dispută cu împotrivitorii. Sau, iarăşi, unora le permite uşurare de robia fricii de chin veşnic mult impusă, şi numai pentru aceasta este mai ales preţuit. Ei nu s-au bucurat niciodată de o asemenea perspectivă şi adesea s-au temut că nu sunt destul de buni ca să scape de chin şi să intre pe uşa cerului.

Şi toţi cei care evaluează atât de uşor adevărul, numai să le slujească egoismului lor, sunt nevrednici de el şi este voinţa lui Dumnezeu ca toţi aceştia să-l piardă. De aceea sunt încercările credinţei permise şi dorite divin — lucrările de rătăcire, care, “dacă ar fi cu putinţă să înşele chiar şi pe cei aleşi” — pe acei care au primit adevărul în iubire de el, şi nu într-un spirit josnic, egoist. Adevărul n-a fost intenţionat pentru cei nepăsători, nici pentru cei răi. Primii sunt nevrednici de el, iar cei din urmă sunt mai bine fără el, până când sunt învăţaţi să-l folosească şi să nu abuzeze de libertatea pe care el o aduce. “Lumina îadevărulş este semănată pentru cel drept şi bucuria îbucuriile adevăruluiş pentru cel cinstit cu inima.” Este tot aşa de bine ca alţii, în special cei răi, să rămână sub robia erorilor care într-o măsură îi stăpânesc, până când marea putere a Împărăţiei lui Cristos îşi va avea timpul să preia controlul lumii. De aceea Dumnezeu a permis ca superstiţiile din trecut să încătuşeze minţile oamenilor, şi numai acum când Împărăţia este foarte aproape El permite ca unele din cătuşele erorii să fie slăbite; şi în marele timp de strâmtorare se va vedea că aceasta va fi o dezlănţuire a tigrului patimilor umane, care ar fi extrem de dezastruoase dacă n-ar fi stăpânirea puternică a toiagului de fier care la scurt timp după aceea va porunci ordine şi va zice elementelor războinice: “Staţi liniştiţi!” Pentru cei nepăsători şi egoişti care nu sunt foarte răi, adevărul este făcut numai să le slujească mândriei şi egoimului, şi ca atare este voia lui Dumnezeu ca toţi aceştia să-l piardă în urmărirea dispoziţiilor lor naturale în privinţa lui. Dar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu iubesc adevărul fiindcă au afinitate pentru el. Ei iubesc dreptatea, iubesc pe semenii lor şi doresc să-i binecuvânteze şi să-i ajute. Ei au mare bunăvoinţă şi bunătate frăţească. Ei sunt de asemenea blânzi şi nu sunt nerăbdători să atragă atenţia asupra lor şi să se mândrească în faţa semenilor în discuţii, nici nu sunt numai vânători de curiozităţi. Când găsesc Adevărul, ei îi recunosc valoarea; îl apreciază şi meditează asupra lui; îl văd ca o mare şi sistematică întruchipare a celui mai înalt ideal al dreptăţii, iubirii şi bunăvoinţei. Ei se bucură de prevederile lui îndurătoare nu numai pentru comoştenitorii cu Cristos aleşi, ci şi pentru toată omenirea, precum şi de procedurile îndurătoare ale lui Dumnezeu cu cei în final incorigibil răi, pe care El cu milă îi va distruge, dar nu-i va chinui. Ei zic: este întocmai ca Dumnezeu, este manifestarea bunătăţii Lui glorioase, este reflectarea caracterului Său iubitor, binevoitor, înţelept şi drept. Prin urmare, ei iubesc adevărul şi pe Dumnezeu care l-a dat; îl adună ca pe o comoară în inimă, îl repetă tot mereu şi, pătrunzându-l şi admirându-i întreaga simetrie şi frumuseţe, se luptă tot mai mult să-şi conformeze caracterele după aceleaşi principii ale frumosului şi caută să-l recomande altora, prin cuvânt şi comportare, ca şi aceia să fie binecuvântaţi prin el. Aceasta înseamnă a primi adevărul în inimi bune şi oneste. Pentru aceştia a fost intenţionat adevărul şi nu este posibil ca ei să fie înşelaţi de sofismele erorii. Ei ştiu că au un lucru bun, când îl au, şi de aceea ţin strâns de el. Ei se lipesc de el întocmai cum pilitura de fier se lipeşte de magnet fiindcă are afinitate pentru el. Dacă treci un magnet printr-o cutie cu rumeguş de lemn şi cu pilitură de fier, îl scoţi încărcat cu pilitură de fier. Şi puţin rumeguş se va lipi uşor de el, întocmai cum unii oameni se asociază cu adevărul şi cu cei care-l îndrăgesc foarte mult, dar rumeguşul îl poţi sufla uşor, în timp ce pilitura se ţine strâns. Întocmai aşa, o mulţime dintre cei care se asociază cu poporul Domnului sunt uşor luaţi de un mic vânt al unei noi doctrine false. Şi chiar dacă nu dispar toţi la prima adiere, câteva noi adieri îi va lua. Dar Dumnezeu nu va permite ca acei adevăraţi să fie ispitiţi peste puterile lor, căci El i-a dat în grija îngerilor Săi păzitori şi ei îi vor purta pe mâini ca nu cumva să-şi lovească piciorul de vreo piatră.

Îngerul sau mesagerul poate fi vreun frate bine instruit care a studiat ca să se prezinte ca un lucrător aprobat de Dumnezeu, împărţind drept Cuvântul adevărului şi fiind întotdeauna gata să hrănească turma lui Dumnezeu, sau vreo soră credincioasă, întotdeauna veghetoare cu un interes matern asupra mieilor din turmă. Oricum, Domnul Se va îngriji întotdeauna de aleşii Săi şi ei nu se vor poticni, nici nu vor cădea.

Lucrul de care trebuie să se asigure mai întâi toţi cei chemaţi, este faptul că au primit şi încă menţin adevărul în iubire de el. Să absoarbă larg spiritul lui binecuvântat şi să trăiască în atmosfera lui sfinţită, căci “dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. “În sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” voi sunteţi aleşi pentru marea mântuire care va fi descoperită curând (2 Tes. 2:13). Dar a crede adevărul nu va folosi la nimic dacă nu i se va permite să producă roadele sale legitime într-o inimă bună şi onestă — adică, sfinţirea duhului, o completă punere deoparte pentru voia şi serviciul divin. Să ne însuşim bine în inimă această lecţie şi aşa să alergăm încât să obţinem premiul chemării de sus. “Cumpără adevărul” cu orice preţ de sacrificiu de sine “şi nu-l vinde” pentru nici un avantaj mărunt actual.

 

R 1822 — “Credinţa voastră scumpă” (vezi întrebarea nr. 17):

“Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:7.

Credinţa conţine două elemente, al siguranţei intelectuale şi al încrederii cu inima. Primul este credinţă în sens abstract; al doilea este credinţă în forma ei concretă. În acest din urmă sens, cel mai deplin, citim: “Cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit” (Rom. 10:10). Atât capul cât şi inima — intelectul şi afectivitatea — sunt necesare pentru acea credinţă fără de care “este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evr. 11:6); deşi mulţi îşi imaginează că au credinţă când au numai unul dintre elementele esenţiale ale ei. La unii totul este emoţie; la alţii totul este intelect; dar nici unul dintre acestea nu poate rezista la probele încercării de foc: ele trebuie să rămână împreună dacă este vorba să dureze până la sfârşit şi să fie găsite spre laudă, onoare şi slavă la arătarea lui Isus Cristos.

O înţelegere intelectuală a principiilor fundamentale ale adevărului divin — adică a existenţei unui Dumnezeu personal, inteligent, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, şi a scopului şi planului Său de răscumpărare prin singurul Său Fiu conceput şi preaiubit, Isus Cristos — constituie temelia credinţei; în timp ce încrederea şi reazemul până la măsura făgăduinţelor Sale pe Dumnezeul personal care este autorul fiinţei noastre şi care, ca Tată, solicită încrederea şi iubirea implicită a copiilor Săi, formează suprastructura credinţei noastre.

Încercarea credinţei la care se referă Domnul nostru şi apostolii este prin urmare o încercare nu numai a recunoaşterii adevărului divin din punct de vedere intelectual, ci şi un reazem al inimii pe Dumnezeu. Fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu îşi va găsi credinţa aspru încercată, şi, ca soldat al lui Cristos, să nu rămână neînarmat pentru conflict. Dacă este atacată temelia intelectuală a credinţei, să căutăm să avem un “aşa zice Domnul” pentru fiecare punct a ceea ce credem. Cuvântul lui Dumnezeu să hotărască fiecare chestiune, şi nici o filosofie umană, oricât de ingenioasă, să nu ne conducă în labirintul erorii; căci dacă temeliile credinţei devin nesigure, suprastructura nu poate sta când vânturile şi puhoaiele adversităţii ispitirii o izbesc. Îndoiala şi frica o va face să tremure, şi când este astfel slăbită, adversarul vigilent va trimite în mod sigur o rafală de ispite împotriva ei şi mare va fi pericolul sufletului.

De aceea, să avem mare grijă de temeliile credinţei noastre — să studiem doctrina şi să căpătăm o concepţie intelectuală clară despre fiecare element al adevărului divin pe care Cuvântul inspirat îl prezintă poporului lui Dumnezeu; să fim înrădăcinaţi, întemeiaţi, fixaţi, stabiliţi în credinţă, în doctrinele lui Dumnezeu, şi să ţinem ferm la ele: ele sunt scrisori de acreditare divină; şi să le dăm atenţie serioasă, ca nu cumva să ne scape cândva. Evr. 2:1.

Dar după ce am înţeles clar doctrinele ca temelii ale credinţei, trebuie să avem grijă şi de suprastructura încrederii inimii, care este de fapt în mai mare pericol de furtuni şi puhoaie decât temeliile, fiind mai continuu expuse. Apostolul Petru ne spune că o credinţă încercată, probată, o credinţă care a rezistat la încercarea înfocată şi a ieşit biruitoare, este foarte preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ori de câte ori trecem printr-un conflict şi totuşi păstrăm nu numai adevărul, ci şi încrederea noastră în Dumnezeu şi sprijinul pe făgăduinţele Lui atât în întuneric cât şi în lumină, integritatea noastră de inimă şi de scop şi zelul nostru pentru adevăr şi dreptate, caracterul nostru devine mai puternic, mai simetric şi mai asemenea lui Cristos, şi ca atare mai plăcut lui Dumnezeu, care ne supune astfel disciplinării tocmai pentru acest lucru.

De aceea, “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui” (1 Pet. 4:12, 13). Este demn de remarcat aici că se face referire specială, nu la probarea credinţei intelectuale produsă de prezentarea doctrinei false, ci la batjocorirea şi persecuţia pentru Cristos, fie pentru aderarea la învăţăturile Lui, fie pentru conformarea la dreptatea Lui; căci apostolul adaugă: căci “Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi”. El ne previne să fim atenţi numai să nu suferim ca răufăcători; “dimpotrivă”, spune el, “dacă suferă pentru că este creştin îadică, fie pentru principiile creştine, fie pentru doctrinele creştineş, să nu-i fie ruşine, ci să preamărească pe Dumnezeu în numele acesta”.

Profetul Daniel de asemenea spune că mai cu seamă în acest timp al sfârşitului “mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi”; iar profetul Maleahi (3:2, 3) compară încercările din acest timp cu “focul topitorului” şi cu “leşia înălbitorului”, care sunt intenţionate să rafineze şi să purifice poporul Domnului. Apostolul Pavel ne îndeamnă să luptăm lupta bună a credinţei şi să îndurăm cu răbdare necazul până la sfârşit (1 Tim. 6:12; 2 Tim. 2:3). Şi multe sunt cuvintele de consolare şi de binecuvântată mângâiere oferite de psalmist şi de alţii pentru poporul Domnului clătinat de furtună şi suferind. Vezi Ps. 77:1-14, 116:1-14; 34:19; 31:24; 2 Tes. 3:3.

Dragă frate sau soră, eşti presat cu putere din toate părţile de ispite să te îndoieşti că protecţia, iubirea şi grija lui Dumnezeu sunt pentru tine, că făgăduinţele scumpe îţi aparţin? Te-ai descurajat şi demoralizat? Par vrăjmaşii prea mulţi şi prea puternici pentru tine? Vin batjocurile cu greutate zdrobitoare, iar norii atârnă greu deasupra capului tău aparent fără apărare? O, tocmai aici credinţa trebuie să-şi pretindă victoria! Nu este oare promis că “ceea ce câştigă biruinţa … este credinţa noastră”? Credinţa voastră se încearcă acum. În zilele mai liniştite, când soarele favorii strălucea asupra voastră, aţi clădit în linişte fundamentul cunoştinţei despre Adevăr şi aţi ridicat suprastructura caracterului creştin. Acum sunteţi în cuptorul încercării, adunaţi-vă deci tot curajul, întăriţi-vă răbdarea, îmbărbătaţi-vă ca să puteţi îndura; ţineţi bine speranţa voastră, amintiţi-vă făgăduinţele, căci sunt încă ale voastre, şi “să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”. “În seninătate şi în încredere va fi tăria voastră”. “Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare” şi credinţa câştigă biruinţa. Apoi, la timpul potrivit, se va recunoaşte că mâna Domnului face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele vostru potrivit făgăduinţei Sale. Această dovadă a credinţei voastre, spune Petru, este mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc.

 

Vol. VI, pag. 721-729 (vezi întrebarea nr. 19):

După ce am văzut lucrarea învierii făcută de Biserică pentru alţii, să vedem acum ce au să ne arate Scripturile mai cu seamă despre Întâia Înviere. Cu ce corpuri va ieşi afară Creaţia Nouă? Care vor fi unele din calităţile şi puterile lor?

Apostolul declară: “Cum este cel făcut din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1 Cor. 15:48). După cum înţelegem, aceste cuvinte înseamnă că lumea în general, care va avea restabilire la perfecţiune umană, va fi ca şi cel pământesc — cum a fost întâiul Adam înainte de a păcătui şi cum a fost “Omul” perfect “Hristos Isus” înainte de conceperea Sa pentru înnoirea naturii. Ne bucurăm împreună cu lumea de această perspectivă măreaţă, că oamenii vor deveni iarăşi chipuri pământeşti depline şi complete ale Creatorului divin. Dar ne bucurăm încă şi mai mult în făgăduinţele scumpe făcute Bisericii evanghelice, “celor chemaţi” potrivit scopului divin, care vor avea chipul Celui ceresc — chipul Creatorului, într-un sens încă mai înalt şi mai deosebit — care vor fi nu chipuri trupeşti, ci chipuri spirituale. “Ştim că … vom fi ca El îIsus cel “schimbat”, glorificatş, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” El este o fiinţă spirituală, “reprezentarea exactă a fiinţei Lui îTatăluiş, “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere … şi de orice nume care se poate numi”, şi ca atare mai presus de umanitatea perfectă. Dacă noi vom fi ca El şi-I vom împărtăşi slava şi natura, înseamnă că şi noi vom fi reprezentări ale fiinţei Tatălui, “care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”, dar de care noi ne putem apropia şi pe care-L putem vedea aşa cum este, fiindcă am fost “schimbaţi”. 1 Ioan 3:2; 1 Tim. 1:17; 6:16; Exod. 33:20.

Ca nu cumva să-l înţeleagă cineva greşit, apostolul sprijină expresia de mai sus adăugând: “După cum înoi, Bisericaş am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. Gândul apostolului nu este că toţi vor purta cândva, în acest sens, chipul Celui ceresc. Nu aceasta a fost intenţia Creatorului nostru. Când El l-a făcut pe om a intenţionat să aibă o fiinţă de carne, umană, pământească, în propria Sa asemănare (mintal, moral), ca să fie domnul şi conducătorul pământului, ca reprezentant al Creatorului său ceresc (Gen. 1:26-28; Ps. 8:4-7). Alegerea Noii Creaţii, după cum am văzut, este cu totul separată şi deosebită de creaţia pământească. Ea este aleasă din lume şi constituie cu totul doar o “turmă mică”, chemată să fie clasa Împărăţiei Domnului, ca să binecuvânteze lumea în timpul celor o mie de ani ai Veacului Milenar — mai apoi, putem fi siguri, ocupând o poziţie foarte înaltă şi de responsabilitate şi făcând o lucrare foarte importantă în ducerea la îndeplinire şi a altor scopuri divine — poate în legătură cu alte lumi şi alte creaţii.

Dar apostolul sprijină acest subiect şi mai departe, spunând pentru a explica cele menţionate anterior (versetul 50): “Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel el face deosebire între starea noastră prezentă în trup şi starea noastră viitoare ca fiinţe spirituale, declarând foarte clar că atâta vreme cât suntem în trup nu putem constitui Împărăţia Domnului în sens real, fiindcă acea Împărăţie va fi spirituală, formată din fiinţe spirituale. Domnul nostru, El Însuşi, Capul, căpetenia, conducătorul, exemplul pentru Biserica Sa, este fiinţa spirituală glorioasă, o întrezărire a ei fiindu-i acordată apostolului Pavel (1 Cor. 15:8), şi o imagine a ei fiindu-i acordată apostolului Ioan în viziune apocaliptică. “Vom fi ca El” — nu carne şi sânge, ca restul rasei din care am fost selecţionaţi şi a cărei restabilire sau înviere prin judecăţi o va aduce înapoi la perfecţiunea stării de carne şi sânge, la fel cum acele timpuri ale restabilirii vor aduce pământul la starea reprezentată la început prin Grădina Edenului.

Apostolul însă a recunoscut faptul că ne va fi greu să înţelegem ideea unei schimbări atât de complete a Bisericii de la condiţiile trupeşti, pământeşti la condiţiile spirituale, cereşti. El şi-a dat seama că dificultatea noastră va fi mai mică în privinţa celor care au adormit în moarte decât în privinţa celor vii şi care au rămas până la prezenţa Domnului. Este mult mai uşor pentru noi să înţelegem ideea că acei care dorm vor fi înviaţi în corpuri noi spirituale, aşa cum a promis Domnul că va da, decât să înţelegem cum aceia dintre sfinţi care sunt în viaţă în timpul prezenţei a doua a Domnului vor fi acceptaţi de El în Împărăţia Sa spirituală. Domnul, prin apostol, ne clarifică foarte bine acest lucru, zicând: “În legătură cu acest lucru vă spun o taină, pe care o voi explica: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă — trâmbiţa a şaptea.” 1 Cor. 15:51, 52.

Deşi prin aceste cuvinte Domnul, prin apostol, a clarificat într-o anumită măsură taina, totuşi o măsură considerabilă de confuzie a ascuns de atunci încoace chiar şi această explicaţie clară, pentru că mulţi din poporul drag al Domnului au confundat cuvântul “a adormi” cu cuvântul “a muri” şi au presupus că explicaţia înseamnă că sfinţii care rămân până la prezenţa Domnului vor fi schimbaţi fără să moară, lucru care nu este deloc declarat. Să luăm cazul apostolilor, de exemplu; ei au murit şi din momentul morţii până în momentul învierii au fost socotiţi ca “adormiţi”. Moartea a fost un act de un moment, în timp ce somnul sau starea de inconştienţă a continuat secole la rând.

Această idee despre cuvântul “somn” trebuie ataşată cuvintelor apostolului pentru ca ele să poată fi înţelese, adică, cei din poporul Domnului care rămân până la a doua prezenţă a Sa nu vor trebui să doarmă în moarte inconştienţi nici măcar un moment. Ei vor muri totuşi, după cum spune Domnul prin profet, vorbind despre Biserică: “Eu am zis: “Toţi sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veţi muri ca un om şi veţi cădea ca unul dintre prinţi”” (Ps. 82:6, 7 — Biblia ebraico-engelză, J. P. Green — n. e.). Lumea în general moare ca Prinţul Adam, în calitate de copii ai lui, părtaşi la sentinţa lui; dar cei credincioşi în Cristos Isus mor cu El — cu Prinţul Isus (Isa. 9:6; Fapte 3:15; 5:31). Îndreptăţiţi prin sacrificiul Lui, ei devin morţi cu El, ca împreună-sacrificatori. Ei “cad” în moarte ca sacrificii — ca al doilea Prinţ. “Dacă am murit împreună cu Hristoscredem că vom şi trăi împreună cu El.” Dar, după cum arată apostolul, moartea acestora nu va însemna un somn inconştient — momentul morţii va fi chiar momentul “schimbării”, sau îmbrăcarea casei din ceruri, corpul spiritual.

“Schimbarea” membrilor Bisericii care rămân până la prezenţa Domnului este astfel prezentată ca fiind în toate sensurile cuvântului o parte a Primei Învieri. Ea nu se deosebeşte în nici un amănunt de experienţa morţii care trebuie să fie comună tuturor membrilor acelui singur corp. Singurul punct de diferenţă între alţi membri ai corpului şi aceştia este cel specificat de apostol, anume, ei nu vor “adormi”. Aceşti din urmă membri ai corpului nu vor trebui să doarmă — nu vor trebui să aştepte să vină Împărăţia, fiindcă atunci ea va fi stabilită. Ei vor trece imediat de la activităţile slujirii de această parte a vălului în trup, la activităţile slujirii de cealaltă parte a vălului ca Noi Creaturi desăvârşite, membrii Cristosului.

Ce vom fi nu s-a arătat încă”

În privinţa puterilor şi calităţilor Noilor Creaturi desăvârşite, apostolul ne spune că nu vor avea toţi acelaşi grad de glorie, chiar dacă toţi vor avea acelaşi fel de glorie — toţi vor fi fiinţe celeste, cereşti. Va fi o glorie comună tuturor acestor fiinţe celeste şi o altă glorie comună fiinţelor umane sau terestre. Fiecare va fi glorioasă în perfecţiunea ei, dar gloriile celor celeste vor fi superioare — transcendente. Scripturile ne spun că Biserica în ansamblul ei, va “străluci ca soarele” (Mat. 13:43). Această descriere a gloriei viitoare făcută de Domnul nostru se aplică la toţi cei care sunt din clasa “grâu”; totuşi, în lumina explicaţiei apostolului (versetul 41), ne dăm seama că vor fi deosebiri individuale în poziţiile şi onorurile Bisericii. Toţi vor fi perfecţi, toţi vor fi fericiţi în cel mai înalt grad, dar, după cum Tatăl este mai presus de toţi, după cum L-a înălţat pe Fiul să fie alături de El şi după cum aceasta indică deosebiri în privinţa gloriei, maiestăţii şi autorităţii, tot aşa printre urmaşii Domnului, toţi aceştia fiind acceptabili, vor fi deosebiri în privinţa poziţiei, după cum “o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea” în mărime şi strălucire. 1 Cor. 15:41.

Domnul nostru, în două din pildele Sale, sugerează aceeaşi deosebire printre urmaşii Săi glorificaţi. Cel care a fost credincios cu cinci talanţi urma să primească o laudă specială la întoarcerea Domnului, în timp ce ceilalţi credincioşi care au avut un număr mai mic de talanţi vor fi trataţi proporţional. Cel care a fost credincios în folosirea minei sale, aşa încât să câştige zece mine, urma să primească conducerea peste zece cetăţi; iar cel care a fost credincios peste mina sa câştigând cinci mine, va avea talanţi, binecuvântări, oportunităţi şi autoritate proporţional crescute. Mat. 25:14-30; Luca 19:11-27.

Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că privind în urmă vedem că în timp ce Domnul a ales doisprezece apostoli şi i-a iubit pe toţi, între ei au fost trei pe care i-a iubit în mod deosebit şi care în diferite împrejurări au fost mai aproape de El şi în relaţie mai confidenţială decât ceilalţi. De asemenea, putem fi siguri că atunci când se va deschide “cartea vieţii” şi când vor fi împărţite poziţiile cele mai apropiate de Învăţătorul pe tron, cei de la dreapta şi cei de la stânga (cei mai aproape de persoana Sa) vor fi recunoscuţi de toţi ca vrednici de cinstea şi distincţia acordată lor (Mat. 10:41). Nu ne va surprinde deloc să-l găsim pe apostolul Pavel alături de Învăţătorul şi posibil pe Ioan de cealaltă parte a Sa. Ideea nu este aceea de loc sau de poziţie pe o bancă — tron — ci de cât de strânsă este relaţia în privinţa puterii şi maiestăţii Împărăţiei. Putem fi siguri că toţi cei care vor constitui “turma mică” vor fi atât de plini de Spiritul Domnului încât să-şi dea întâietate unul altuia; şi putem şti cu certitudine că nu va fi nici o gelozie, ci judecata divină în privinţa vredniciei va fi aprobată deplin de către toată Creaţia Nouă. Acest lucru este aşa în prezent şi îl putem aştepta mult mai mult în viitor. Citim că în prezent “Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut”, şi toţi cei care sunt în armonie cu Domnul caută continuu, nu să schimbe aranjamentul divin, ci să-l recunoască şi să coopereze cu el. Desigur că aşa va fi şi în viitor.

Descriind deosebirile dintre condiţiile prezente şi cele din viitor apostolul spune: “Trupul îacest cuvânt se găseşte numai în manuscrisele târzii, conform notei introductive a traducerii revizuite. În locul lui apare un pronume personal pe care traducătorii Bibliei engleze l-au redat la neutru, el sau ea — n. e.ş este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire”. “Ea” — Creatura Nouă, a cărei existenţă a început la consacrare şi la conceperea de Spirit. Creatura Nouă se dezvolta şi căuta să ţină în stăpânire carnea şi s-o facă servul ei, în armonie cu voinţa divină — Creatura Nouă despre care se spune că trăia în trup ca într-un cort, în timp ce aştepta corpul nou. “Ea” a fost semănată în putrezire, într-un corp care putrezeşte; “ea” a mers în moarte şi totuşi “ea” nu este reprezentată ca moartă, ci numai adormită, în timp ce cortul ei pământesc s-a descompus. Aceeaşi “ea”, Creatura Nouă, va fi îmbrăcată cu casa cerească, corpul spiritual, la Întâia Înviere.

Acest corp spiritual în care “ea” va fi înviată, după cum spune apostolul, va fi neputrezitor — care nu poate putrezi, care nu poate muri. Cuvântul redat aici prin neputrezire este aphtharsia şi înseamnă ceva inatacabil de moarte, ceva ce nu poate putrezi, muri sau trece. Acelaşi cuvânt este redat prin “neputrezire” în versetele 50, 53 şi 54 din acest capitol şi în Romani 2:7 şi 2 Timotei 1:10.

Această declaraţie, că corpurile noastre spirituale nu vor putea putrezi, vor fi nemuritoare, este extraordinară, fiindcă suntem informaţi clar că această calitate a nemuririi aparţine inerent numai lui Iehova, deşi se spune despre Domnul nostru Isus că datorită credincioşiei Sale, marea Sa înălţare a constat în parte din acordarea vieţii în Sine, aşa cum Tatăl are viaţă în Sine. Ideea este aceeaşi — că gloriosul Cap al Bisericii a avut tocmai o astfel de “schimbare” la nemurire, neputrezire, participare la natura divină. Nu ne uimeşte că planul lui Dumnezeu a fost atât de generos faţă de dragul nostru Răscumpărător, dar ne uimeşte că această calitate a naturii divine, care n-a fost dată altora în afară de Învăţătorul nostru, le-a fost promisă membrilor corpului Său, care merg pe urmele Sale şi caută gloria, cinstea şi nemurirea. 2 Pet. 1:4; Rom. 2:7.

“Este semănat în necinste şi înviază în slavă.” Aici iarăşi se face referire la Noua Creatură prin cuvântul (subînţeles — n. e.) “el”. În timpul vieţii prezente lumea nu ne cunoaşte, nu-şi dă seama că am fost concepuţi de Tatăl ca să fim copiii Săi pe plan spiritual şi locuim numai temporar în trup, pentru scopul încercării noastre, pentru probarea credincioşiei faţă de legământul nostru de sacrificiu. “Acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” Dar nefiind recunoscuţi suntem desconsideraţi de lume; şi din cauza consacrării noastre Domnului s-ar putea să nu ocupăm poziţii chiar aşa de onorabile printre oameni, cum am putea ocupa prin talentele naturale pe care le avem, dacă acestea ar fi devotate scopurilor lumeşti. În orice caz, atât individual cât şi colectiv, Biserica în trup este acum, după cum spune apostolul, “în necinste”, în dispreţ; şi, după cum spune în altă parte, corpul nostru este un corp al stării smerite (Filip. 3:21). Dar care va fi mai târziu starea? Va trece toată necinstea? Va fi Biserica (Cap şi “corp”) astfel încât atât îngerii cât şi oamenii o vor aprecia şi onora? Va fi Noua Creaţie astfel “în slavă”? O, da! Avem această asigurare.

“Este semănat în slăbiciune şi înviază în putere.” Şi aceasta se referă la Noua Creatură — slăbiciunea menţionată fiind aceea a corpurilor naturale muritoare, imperfecţiunile lor, pe care toate Creaturile Noi le deplâng şi pe care Dumnezeu cu îndurare nu le socoteşte ca slăbiciuni ale Noii Creaturi, ale cărei scopuri sau intenţii faţă de Domnul sunt pure, perfecte, loiale şi puternice. Faptul că aceste slăbiciuni nu vor însoţi noile corpuri înviate ale celor “aleşi” este declarat în mod foarte specific. “Este înviat în putere” — puterea perfecţiunii, puterea naturii noi, puterea lui Dumnezeu.

“Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.” Aceeaşi Ea, aceeaşi Creatură Nouă. Acum este trup natural — singurul lucru palpabil este carnea. Numai prin harul lui Dumnezeu ni se permite să socotim mintea nouă o Creatură Nouă şi să aşteptăm timpul când acestei minţi noi i se va da un corp spiritual, potrivit pentru ea. Atunci Ea va fi corpul spiritual, în acelaşi sens în care Ea este acum corpul natural. Ce perspectivă glorioasă este aceasta! Cu adevărat, este de neînţeles pentru noi care n-avem alte experienţe decât cele obişnuite pentru omul natural — exceptând faptul că mintea noastră a pătruns prin credinţă făgăduinţele şi revelaţiile Domnului şi a intrat în spiritul “lucrurilor care încă nu se văd”.

Dar dacă însuşi gândul la gloriile viitoare ne-a ridicat deasupra lumii şi a grijilor ei, a încercărilor ei, a nebuniilor ei şi a plăcerilor ei, cu cât mai mult vor însemna pentru noi realităţile când vom fi perfecţi şi asemenea Domnului nostru şi ne vom împărtăşi de gloria Lui! Nu este de mirare că Domnul nostru i-a spus lui Nicodim: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Nu este de mirare că trebuie să fim concepuţi de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar şi începe să înţelegem lucrurile cereşti. Fără îndoială, prin urmare, capacitatea noastră de a alerga alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie, străduinţa noastră de a birui spiritul lumii şi asalturile Adversarului, va fi în măsura în care vom fi ascultători de sfatul divin, nu vom iubi lumea şi vom da la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, nepărăsind strângerea noastră laolaltă şi cercetând Scripturile zilnic, şi în toate sensurile cuvântului făcând uz de privilegiile, îndurările şi binecuvântările conferite nouă în calitate de copii ai lui Dumnezeu. “Dacă facem aceste lucruri nu vom aluneca niciodată, căci în felul acesta ni se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 1 Ioan 3:2, 3; Rom. 8:17; Ioan 3:12; 1 Cor. 2:14;   1 Ioan 2:15; Efes. 6:10-18; Evr. 12:1, 2; 10:25; Ioan 5:29; Fapte 17:11; 2 Pet. 1:4-11.

 

R 2642 — “Deplina siguranţă a credinţei” (prima jumătate a articolului; vezi întrebarea nr. 23):

“Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.” Ps. 23:6.

Sf. Pavel vorbeşte despre deplina siguranţă a nădejdii şi deplina siguranţă a credinţei, care sunt stările potrivite pentru poporul Domnului (Evr. 6:11; 10:22). Şi aceasta este ideea exprimată de profet în textul nostru — deplina siguranţă că Acela care a început o lucrare bună în noi este în stare şi dispus să o completeze (Filip. 1:6). Dar ce puţini creştini, comparativ, au această deplină siguranţă a credinţei; ce puţini pot zice: desigur, fără îndoială, bunătatea şi îndurarea mă vor urma de acum încolo în viaţă, şi prin harul lui Dumnezeu voi câştiga în cele din urmă Împărăţia cerească şi lucrurile glorioase pe care le-a promis Dumnezeu celor care-L iubesc! Puţinii care pot intra deplin în simţire cu apostolul şi cu profetul în aceste expresii, au prin aceasta o mare bucurie, o mare binecuvântare, o mare odihnă a inimii pe care alţii n-o posedă. Să întrebăm, prin urmare, de ce numărul celor care astfel intră în odihna credinţei este atât de mic? Care sunt piedicile pentru alţii şi cum pot fi îndepărtate acele piedici, pentru ca un număr mai mare din poporul Domnului să se poată bucura de patrimoniul lor?

Piedicile sunt de două feluri: (1) Mulţi care sunt de partea Domnului şi care au fost mult binecuvântaţi de El şi care au făcut considerabil progres în cunoştinţa adevărului, şi care se încred în meritul jertfei Domnului Isus ca singura speranţă a unei vieţi viitoare şi astfel sunt îndreptăţiţi, n-au reuşit totuşi să facă al doilea pas necesar pentru introducerea lor în starea de fii, în familia lui Dumnezeu şi în comoştenire cu Cristos pentru toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care se extind numai asupra celor care devin fiii Săi. Acest pas, esenţial pentru a deveni fii şi comoştenitori, este scopul deplinei consacrări — a deplinei predări a voinţei noastre, inclusiv a tuturor scopurilor, obiectivelor şi intenţiilor vieţii, şi inclusiv a tot ce avem în privinţa timpului, influenţelor, mijloacelor, reputaţiei etc. Nefăcând acest pas, neluând crucea să-L urmeze pe Miel oriunde merge, această clasă mare în mod foarte potrivit simte că este discutabil în ce măsură făgăduinţele Domnului, fie pentru viaţa de acum fie pentru cea viitoare, le aparţin lor. Şi în aceasta ei au dreptate; căci nici una dintre făgăduinţe, actuale sau viitoare, nu le aparţin lor şi nimănui până când ei vin sub termenii unei depline predări de sine, unei consacrări, prezentându-şi corpurile jertfe vii lui Dumnezeu, sfinte, plăcute, prin Isus Cristos Domnul nostru.

Sfatul nostru pentru aceştia deci, este ca, dându-şi seama de situaţie, să nu mai întârzie, ci să se grăbească imediat să se folosească de cel mai mare privilegiu care se poate oferi, chiar de către Atotputernicul. Dacă stau nemişcaţi, ei primesc, în cuvintele apostolului, harul lui Dumnezeu în zadar — nu-l folosesc (2 Cor. 6:1). Harul lui Dumnezeu, aşa de liber acordat celor care au venit la cunoştinţa răscumpărării care este în Cristos Isus, este harul iertării păcatelor, al îndreptăţirii prin credinţă; şi însuşi obiectivul acestui har este să ne permită sau să ne califice să devenim jertfe vii, acceptabile pentru altarul lui Dumnezeu prin marea jertfă a Răscumpărătorului nostru.

De aceea, oricine avansează până acolo şi îşi cunoaşte privilegiul, şi totuşi refuză să-şi prezinte acel puţin pe care-l are, nu este constrâns de iubirea lui Cristos, nu apreciază favoarea divină acordată lui şi manifestă acest eşec prin neglijenţa de sa a-şi folosi ocaziile, prin neglijenţa sa de a sacrifica fragmentul imperfect din viaţa actuală, ca să poată obţine în schimb marele premiu cu Isus în Împărăţie: aceştia primesc harul lui Dumnezeu în zadar, nefolosindu-le cu nimic mai mult decât lumii, care încă zace în întuneric şi orbire.

Ce ar trebui să facă aceştia? Ar trebui să hotărască imediat că a da tot ce au serviciului Domnului nu este numai un lucru înţelept, ci şi o jertfă mult prea mică — cu mult mai puţin decât le-ar plăcea lor să-I dea Celui care a arătat astfel de compasiune şi har faţă de noi. Şi ar trebui să simţim astfel, chiar dacă n-ar fi nici o răsplată legată de o astfel de consacrare a noastră. Dar deoarece Dumnezeu a legat de aceasta mari răsplăţi şi binecuvântări, ar trebui să simţim nu numai că un refuz de a accepta ar fi un indiciu al neaprecierii îndurării divine, ci şi un indiciu al slăbiciunii minţii, judecăţii, care este incapabilă să compare plăcerile mărunte şi trecătoare ale voinţei proprii de câţiva ani, cu o eternitate de bucurie, binecuvântare şi glorie, în armonie cu Domnul.

Şi mai mult de atât, consacraţii sunt singurii care se bucură de fapt pe deplin şi cu adevărat de această viaţă de acum, fiindcă ei într-adevăr au o pace a inimii pe care lumea n-o poate nici da nici lua — o stare după care toată lumea tânjeşte şi pe care o caută, dar n-o găseşte fiindcă n-o caută pe calea Domnului, de completă predare de sine Lui. Îndemnăm deci clasa despre care am vorbit să facă prompt legământ cu Domnul şi astfel să devină moştenitori ai făgăduinţelor bune aparţinătoare vieţii care este acum şi de asemenea celei care vine, şi astfel să pună temelia pentru intrare în “deplina siguranţă a credinţei” şi deplina siguranţă a speranţei că îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu îi vor însoţi în toate zilele vieţii de acum şi vor locui în casa cerească veşnic.

(2) Dar printre cei care sunt creştini adevăraţi şi care au făcut un legământ deplin de sacrificiu pentru Domnul, găsim mulţi care spun, şi mai mulţi care gândesc fără să spună: “O, dacă aş putea fi sigur că bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu vor continua cu mine în toate zilele vieţii şi dacă aş ajunge în Împărăţia Lui! O, dacă aş putea avea deplină siguranţă a credinţei, deplină siguranţă că sunt acceptat de Domnul şi prin harul Său voi fi în cele din urmă un biruitor!” Care este dificultatea la această clasă? De ce nu au ei această deplină siguranţă a credinţei? Răspundem că dificultatea lor este o lipsă de credinţă în Dumnezeu, şi o astfel de lipsă de credinţă nu este plăcută lui Dumnezeu, căci “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”. Mai mult, astfel de lipsă a credinţei este o piedică constantă în calea biruinţei lor, după cum este scris: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Creştinul care nu are scutul credinţei, şi încă un scut mare, este în mod continuu în dezavantaj în faţa Adversarului. Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Ce trebuie făcut ca să biruie această lipsă de credinţă şi să aibă o credinţă mai mare? Răspundem că, asemenea apostolilor din vechime, trebuie să se roage: Doamne, “măreşte-ne credinţa”. Şi apoi, acţionând în armonie cu această rugăciune, fiecare să cultive credinţa în inima sa: (a) Prin împrospătarea memoriei în mod continuu cu făgăduinţele divine, devenind foarte familiar cu ele din Cuvântul Tatălui. (b) Să caute tot mai mult să-şi amintească faptul că făcând un legământ cu Domnul aceste făgăduinţe sunt ale sale, şi cu inima sa şi cu buzele sale să şi le afirme ca fiind ale sale înaintea Domnului în rugăciune cu mulţumire. Să şi le afirme ca ale sale în gândurile sale şi în discuţiile sale despre lucrurile sfinte cu fraţii.

 

R 2005, col. 2, până la pag. 2006, col. 1 (vezi întrebarea nr. 24):

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie “repetări fără rost”, cereri formale a ceea ce nu aşteptăm. Trebuie să “cerem cu credinţă, fără să ne îndoim” (Iac. 1:6). Şi orice aţi cere “să credeţi că l-aţi şi primit”, căci orice nu este din credinţă este păcat, făţărnicie. Marcu 11:24; Rom. 14:23.

De aceea, copilul lui Dumnezeu trebuie să studieze cu atenţie Cuvântul Tatălui său, fiindcă se aşteaptă de la el să ceară ca să primească, pentru ca bucuria lui să fie deplină; şi el este prevenit să ceară numai acele lucruri despre care Tatăl său Şi-a exprimat dispoziţia de a i le da; şi trebuie să ceară cu credinţă, sau altfel să nu ceară deloc.

Nu poate fi nici o îndoială că în această chestiune a rugăciunii, ca în alte chestiuni, Tatăl nostru ceresc are ca scop să cultive credinţa în poporul Său. El ne spune că “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” şi că “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Ca atare, numai cei care exercită credinţă şi cer în rugăciune favorurile promise sunt în realitate gata să le primească potrivit judecăţii şi aranjamentului lui Dumnezeu. Acesta fiind cazul, rugăciunea poporului Domnului de astăzi, ca şi a apostolilor, să fie: Doamne, “măreşte-ne credinţa”. Şi astfel rugându-se şi lucrând în acest scop, fiecare ar fi tot mai ajutat în a birui lumea şi influenţele ei lipsite de credinţă.

Credinţa nu este credulitate. Este critică şi crede numai pe bune dovezi. Ea critică minuţios şi face deosebire clară între învăţăturile oamenilor şi Cuvântul adeverit al lui Dumnezeu. Dar, după ce a găsit Cuvântul lui Dumnezeu, se încrede în el fără rezerve, ştiind că Autorul lui nu poate minţi; şi că toate scopurile şi făgăduinţele Sale vor fi realizate.

Adevărata credinţă deci, se asigură de temelia ei dând mare atenţie Cuvântului lui Dumnezeu, şi apoi, cerând potrivit acelui Cuvânt, are încredere în rezultate şi aşteaptă, se roagă şi veghează, perseverent şi răbdător. “Vegheaţi şi rugaţi-vă” şi “crezând veţi primi”, au fost îndemnurile frecvente ale Domnului nostru. El a spus o pildă despre un judecător nedrept care a fost mişcat de insistenţele unei văduve sărace de a-i face dreptate; şi apoi El a întrebat dacă Dumnezeu, adevăratul judecător, nu va auzi la timpul cuvenit Biserica Sa şi nu-i va răzbuna cauza pe drept, deşi El aşteaptă mult — până la “timpul potrivit” al Său. Şi ni se spune că El a rostit această pildă cu scopul ca poporul Domnului să se roage neîncetat şi “să nu se lase îcedezeş”. Luca 18:1.

Oricare ar fi înclinaţiile noastre naturale privitoare la hotărârea şi stăruinţa în rugăciune, noi trebuie să ne luăm instrucţiunile din Scripturi; şi biruind înclinaţiile noastre naturale, ca nişte “copilaşi”, ca nişte “copii iubiţi”, trebuie să ne conformăm părerile şi purtarea după îndrumarea de sus. De aceea, cu toţii să ne amintim cuvintele: “Cereţi îîn numele Meuş şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Părintele ceresc are în păstrare multe îndurări, binecuvântări şi providenţe pentru copiii Săi ascultători şi credincioşi, care vor cere acestea de la El.

Este adevărat, unele dintre aceste cereri potrivite, autorizate şi mult dorite, întârzie mult să vină — de exemplu, Biserica de mai bine de optsprezece secole s-a rugat: “Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dumnezeu a auzit, dar n-a răspuns încă. Totuşi, toţi cei care s-au rugat astfel şi au dorit Împărăţia Milenară au fost binecuvântaţi prin credinţa lor în acea Împărăţie nevăzută încă — dar evident acum foarte aproape. Totuşi, alte cereri — pentru hrana zilnică, pentru sprijin în ispite şi pentru eliberare de Cel rău — au primit răspuns imediat.

În legătură cu aceasta, observăm în mod special că privilegiul rugăciunii, sau orice altă favoare a lui Dumnezeu, nu sunt acordate pentru scopuri egoiste. Un lucru care ar putea fi în mod potrivit dorit şi cerut într-un caz, ar putea fi nepotrivit dacă ar fi cerut din alt motiv. A dori şi a cere ceva bun în sine, pentru a fi slăviţi în faţa semenilor noştri, este o cerere greşită, fiindcă are un motiv greşit.

Dorinţa după un lucru bun, doar pentru uşurinţă şi convenienţă, este un motiv nepotrivit, egoist. Apostolul se referă la astfel de cazuri, zicând: “Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” — adică pentru scopuri de slavă deşartă sau alte scopuri egoiste (Iac. 4:3). A cere un lucru bun numai pentru a face din el o probă prin care să ne stabilim credinţa este se pare o cerere nepotrivită, căci nimănui nu i se promite ceva, în afara celor plini de credinţă.

Pe lângă aceasta, planul lui Dumnezeu este ca noi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Ca atare, nu numai să nu cerem ceva neautorizat, ci pe măsură ce creştem în spiritualitate, cererile noastre să fie în principal pentru favoruri spirituale; şi chiar când cerem din acestea trebuie să fim atenţi să nu specificăm cum trebuie să ne vină. Şi trebuie să căutăm răspunsurile la rugăciunile noastre pe căi naturale mai degrabă decât supranaturale, deoarece metoda obişnuită a lui Dumnezeu este să folosească mijloace supranaturale numai acolo unde mijloacele naturale sunt nepotrivite.

În mod special este declarat că harurile Spiritului sfânt sunt deschise pentru cererile şi eforturile corespunzătoare ale noastre: Tatăl vostru ceresc este mai dispus să dea Spirit sfânt celor care îl cer, decât sunt părinţii pământeşti să dea daruri bune (pământeşti) copiilor lor. Luca 11:11-13.

Nu aveţi, pentru că nu cereţi”

— Iacov 4:2 —

Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în Cristos şi cuvântul Lui rămânând în ei, cer, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toată rugăciunea trebuie să fie egoistă. Dimpotrivă, avem un mare câmp de libertate a rugăciunii în deplin acord cu Cuvântul şi voinţa Domnului.

Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc imprimată, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare, de îndată să putem solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul” făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Împărat şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.

Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de îndemnul Domnului şi de a “nu uita de strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi în mod neraţional împiedicaţi într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar n-aţi putut, duceţi problema la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea o manifestre a puterii divine în folosul vostru. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi fiind în pericol, inima voastră să fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi în ajutorul lui, ci şi să faceţi rugăciuni necontenit la tronul harului, până când l-aţi recâştigat, sau până când el din propria voinţă a renunţat complet la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala este a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi în mod sigur binecuvântate şi conduse spre propriul vostru profit. Dacă nu aveţi zel fierbinte să propovăduiţi veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor şi străduiţi-vă pentru acesta, şi curând îl veţi avea. Dacă aveţi zel şi iubire pentru evanghelie şi vă lipseşte capacitatea de a o prezenta, rugaţi-vă pentru capacitate în timp ce vă folosiţi deplin de ceea ce aveţi. Dacă aveţi zelul şi capacitatea dar vă lipseşte ocazia, duceţi aceasta la Domnul în rugăciune cât puteţi de repede, spunându-I că sunteţi credincioşi în folosirea tuturor ocaziilor pe care le aveţi. Apoi vegheaţi după mai multe ocazii fără să vă slăbească mâna în folosirea până şi a celei mai umile şi mai mici care vă stă la îndemână.

Aveţi o dispoziţie certăreaţă sau alte obiceiuri rele de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casa şi familia voastră şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă făgăduinţa: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare”. Iac. 1:5.

Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată sau de necinstea altora sau de generozitatea voastră cu cei săraci etc.? Şi aceasta vă dezorientează şi vă împiedică progresul în lucrurile spirituale şi astfel vă ameninţă bunăstarea ca “noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită ca s-o puneţi înaintea Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să dictaţi cum să vă vină uşurarea şi nu trebuie să aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca aventura voastră imprudentă să propăşească, totuşi puteţi cere înţelepciunea Lui să îndrume şi să conducă în rezultate, mai bine decât ar putea înţelepciunea voastră.

Noua Creaţie – Prefaţa autorului- Charles T. Russell 

 http://adevarprezent.org/noua-creatie-prefata-autorului/

Noua Creație

Prefaţa autorului

Mare parte din lucrarea fiecărui slujitor al lui Dumnezeu se face în ascuns — adică, asemenea ţesătorului unui covor frumos, noi stăm în spate, văzând puţin din rezultatele muncii noastre şi având încredere că la timpul cuvenit al Domnului vom auzi „bine rob bun” şi vom vedea ceva roade. „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”

Cu toate acestea, Domnul foarte îndurător ne-a dat încurajare în privinţa influenţei acestui volum în inimile poporului lui Dumnezeu din diferite părţi ale lumii. Am avut plăcerea să auzim din partea multora în privinţa binecuvântărilor primite printr-o mai bună înţelegere a îndreptăţirii, sfinţirii şi eliberării promise Bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi alţii ne-au spus despre binecuvântările primite din sfatul scriptural dat soţilor şi soţiilor, părinţilor şi copiilor, în privinţa căilor de pace, dreptate şi creştere în har. De asemenea mulţi ne-au informat despre marile binecuvântări şi ajutor în privinţa datoriilor, privilegiilor şi obligaţiilor Bătrânilor şi Diaconilor, şi în privinţa ordinii scripturale în Ecclesie. Ne bucurăm de aceste lucruri şi avem încredere că lucrarea bună va continua sub îndrumarea divină, spre lauda Domnului nostru şi spre mângâierea şi edificarea poporului Său.

Atragem atenţia asupra faptului că de când a fost scris acest volum, lumina în privinţa marilor Legăminte ale lui Dumnezeu a devenit mai clară. Vedem acum că Legământul Legii a fost o preumbrire a Legământului Nou (al Legii), care este pe cale să fie stabilit la a Doua Venire a lui Isus, de către marele Mijlocitor, Isus Capul şi Biserica corpul Său — antitipul lui Moise care a scris: „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine”. Moise a fost numai un tip al acestui Proroc mai mare, iar Legământul Legii pe care Moise l-a mijlocit a fost numai un tip sau o preumbrire a Legământului mai mare al Legii din Veacul Milenar.

Dumnezeu a ridicat întâi pe Isus, Capul acestui mare Mijlocitor, când L-a înviat dintre morţi. De atunci El ridică ((ii)) Biserica, în calitate de Creaţie Nouă; iar când toţi fraţii din Corpul lui Cristos vor fi fost adunaţi din lume printr-o cunoştinţă a Adevărului, sfinţiţi de Spiritul sfânt şi găsiţi vrednici prin credincioşie până la moarte, şi când toţi vor fi fost ridicaţi prin puterea lui Dumnezeu de la condiţiile pământeşti la condiţiile cereşti ca şi Corp al lui Cristos, marele Melhisedec antitipic va fi complet, Preot pe Tronul Său — marele Mijlocitor al Noului Legământ va fi întronat în putere divină. Atunci va intra în vigoare Noul Legământ, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Israel: „@Iată, vin zile#, zice Domnul, @când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou#”.

Mijlocitorul antitipic, după ce a plătit Dreptăţii divine pe deplin şi pentru totdeauna Preţul de Răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui, va prelua controlul deplin şi sub acel Legământ Nou, astfel sigilat, va începe lucrarea de binecuvântare şi restabilire a tuturor celor doritori şi ascultători din rasa lui Adam. Toţi care vor veni în armonie cu Domnul vor fi socotiţi ca parte din sămânţa pământească a lui Avraam, până când în cele din urmă, la sfârşitul Mileniului, toţi care vor exercita credinţă şi ascultare vor fi cunoscuţi de Domnul ca sămânţa lui Avraam. „Devenind acea sămânţă, se vor binecuvânta toate familiile pământului.”

În mod nepotrivit, denumirea Noul Legământ, care se referă la lucrarea lui Dumnezeu cu lumea în timpul Mileniului, a fost folosită în privinţa Legământului care este acum în vigoare în acest Veac Evanghelic pentru Biserică. Legământul nostru, desigur, este un legământ nou în sensul că este diferit de Legământul Evreiesc de la Muntele Sinai, dar nu este Legământul Cel Nou. Legământul Bisericii este menţionat în Biblie ca „Legământul prin Jertfă”. Pentru cititorii acestui volum va fi folositor să reţină aceste lucruri. Toate aceste Legăminte sunt legate unele de altele. Toate au fost reprezentate şi simbolizate prin Avraam şi prin Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu el. Biserica este numită Sămânţa Spirituală a lui Avraam şi este asemănată cu stelele cerului. Oamenii din lume, pe măsură ce vor veni în armonie cu Dumnezeu, vor deveni sămânţa pământească a lui Avraam, ((iii)) ca nisipul de pe ţărmul mării. Sămânţa Spirituală va fi canalul pentru binecuvântarea seminţei naturale.

Subiectul Îndrepăţirii nu s-a schimbat, ci s-a lărgit şi s-a clarificat. Dacă ar scrie acest volum astăzi, autorul ar face unele uşoare modificări de exprimare, dar fără nici o schimbare importantă în privinţa sensului şi aplicării cuvântului Îndreptăţire.

Vedem acum că o îndreptăţire la viaţă este un lucru, iar o îndreptăţire la mai multă sau mai puţină prietenie cu Dumnezeu este alt lucru. De exemplu, Avraam şi credincioşii de dinainte de Cincizecime au fost îndreptăţiţi la prietenie cu Dumnezeu şi să aibă mai multă sau mai puţină comunicare cu El prin rugăciune etc., dar ei n-au putut avea îndreptăţire deplină până când Sângele Ispăşirii a fost vărsat şi până când acesta a fost prezentat şi acceptat de Justiţia divină — Tatăl. Întocmai aşa s-ar putea spune şi despre păcătosul care se apropie astăzi de Dumnezeu, că este pe calea îndreptăţirii — el ar avea mai mult din favoarea lui Dumnezeu decât dacă ar fi întors spre păcat.

Cândva am vorbit despre un păcătos în această stare ca fiind îndreptăţit, fiindcă el credea în Isus ca Răscumpărătorul său şi se îndrepta spre o deplină consacrare. Acum vedem că în timp ce atitudinea păcătosului, ca şi aceea a Vrednicilor din Vechime, ar putea fi numită „îndreptăţire de probă”, ea n-ar ajunge la starea unei depline, complete îndreptăţiri din păcat până când păcătosul s-ar prezenta deplin în consacrare marelui nostru Preot Isus şi ar fi acceptat de El în numele Tatălui. Atunci, sub acoperirea meritului atribuit al sacrificiului lui Cristos, păcătosul ar fi acceptabil pentru Tatăl sub Haina lui Cristos şi ar fi conceput de Spirit.

Este o fericire pentru masele care au auzit despre Isus şi au crezut în parte, că starea lor înaintea Domnului nu este aceea a deplinei îndreptăţiri, că El refuză să-i îndreptăţească pe deplin înainte de a deveni ucenicii Săi prin legământ, urmaşi în urmele Sale. Aceasta este fiindcă îndreptăţirea poate veni doar o dată pentru fiecare persoană, şi dacă persoana ar folosi rău acea îndreptăţire şi n-ar obţine viaţa ((iv)) veşnică, ar fi într-o stare mai rea decât dacă n-ar fi fost niciodată îndreptăţită. Dacă nu este îndreptăţită şi concepută de spirit în prezent, nu este din Biserică, dar va avea parte de meritul sacrificiului lui Cristos şi de îndreptăţirea pe care o va oferi Împărăţia Sa fiecărui membru al familiei umane — aparte de Biserică — Biserica primind lucrul acela mai bun pe care-l are Dumnezeu în păstrare pentru cei care-L iubesc — glorie, onoare, nemurire, natura divină.

Multora li se va părea că nu merită a fi menţionate aceste distincţii fine asupra subiectului îndreptăţirii; şi totuşi, primind această apreciere mai clară a Planului divin, avem plăcerea s-o transmitem tuturor celor care sunt flămânzi şi însetaţi după dreptate — tuturor celor care studiază Biblia, de pretutindeni.

Rugăciunea autorului este ca Domnul să continue să binecuvânteze acest volum pentru binele poporului Său.

Charles T. Russell
Brooklyn, N. Y.
1 octombrie 1916

UNA DIN LECŢIILE FRUMOASE ŞI PLINE DE FORŢĂ ALE ÎNVĂŢĂTORULUI

„Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe cîmp”. Matei 6:28

W.T. (Turnul de Veghere) 1916 (pag. 341-342)

Multe şi variate sînt lecţiile preţioase pe care le-a dat Învăţătorul în timpul misiunii Sale pămînteşti; şi ele niciodată nu se înve-chesc. Pentru adevăratul ucenic al lui Christos sînt întotdeauna noi, întotdeauna proaspete. Fie că a învăţat pe malul mării, fie pe munţi sau la marginea drumului, pe cînd mergea şi discuta cu cei 12 aleşi ai Lui, cuvintele Lui de înţelepciune şi har ajung la noi vibrînd de sens, pulsînd de viaţă, pline de tărie şi putere, înveselindu-ne, încurajîndu-ne şi binecuvîn- tîndu-ne inimile.

Prin folosirea acestor cuvinte pe care le analizăm, Domnul nostru, după cum îi era obiceiul, a făcut o ilustraţie din ceva familiar pentru toţi ascultătorii. Grija lui Dumnezeu pentru crini părea o aluzie potrivită la grija Lui mai mare pentru propriul Său popor, la înţelepciunea, puterea şi iubirea Lui infinită. Cel care cu atîta grijă a supravegheat înbrăcămintea unei simple flori — care a înflorit numai ca să se veştejească într-o zi — ale cărei haine erau mai regeşti decît îmbrăcămintea regească a lui Solomon, cu siguranţă se va îngriji de îmbrăcăminte pentru aceia care se încred în El!

Unii au făgăduinţa Lui — alţii nu

Fără îndoială că mult din ceea ce Domnul nostru a spus evreilor n-ar fi fost spus neamurilor, deoarece neamurile atunci erau sub blestemul şi condamnarea generală — lumea întreagă era înstrăinată de Dumnezeu. Poporul lui Israel singur fusese adus înapoi în legătură de legămînt cu Dumnezeu, prin legămîntul Legii făcut la muntele Sinai; deci lor le erau aplicabile cuvinte diferite. Veniţi în legătură cu Dumnezeu, făgăduinţele lui Dumnezeu erau ale lor. Toate trebuiau să lucreze pentru binecuvîntarea lor — vitele lor, cîmpurile lor, totul, era binecuvîntat de Domnul dacă erau credincioşi faţă de El. De aceea, Domnul nostru era în această linie de gîndire, îndemnînd pe copiii lui Israel să aibă mai mare încredere în Dumnezeu, mai mare încredere în Cel care-i alesese să fie poporul Lui special.

Noi, ca şi Învăţătorul, trebuie să facem o distincţie clară între persoanele cărora să le dăm mîngîierea şi asigurările grijii lui Dumnezeu, şi toţi ceilalţi. Trebuie să ţinem minte că unii au venit în familia Lui şi alţii nu! că unii au făgăduinţele Lui, ca aparţinîndu-le, iar alţii nu. Noi nu trebuie să înşelăm pe alţii şi să dăm de înţeles că au dreptul să pretindă, ca fiind ale lor, făgăduinţe care nu le-au fost date niciodată. Mai degrabă, le vom face mai mult bine dacă le arătăm că aceste făgăduinţe sînt condiţionate — numai pentru aceia care fac un legămînt cu Domnul, sub aranjamentul special deschis în timpul acestei Vîrste Evangelice. Pentru creştini, această lecţie de încredere şi siguranţă statornică în Dumnezeu este foarte importantă; şi învăţată, ea reprezintă o creştere foarte însemnată în har şi cunoştinţă — în spiritul iubirii, care alungă toată frica. Ea înseamnă o apropiere de Dumnezeu, o părtăşie cu El, de care, cei care n-au învăţat această lecţie nu se pot bucura.

Poverile grele ale lumii

Problema grijii pentru necesităţile vieţii era una foarte importantă la oamenii cărora Învăţătorul li se adresa în general. Arareori avea pe cei foarte bogaţi printre cei care ascultau, avea în general pe cei săraci; şi săracii din Palestina şi din alte ţări orientale găsesc a fi foarte greu să obţină hrană, îmbrăcăminte etc. În multe părţi ale lumii de astăzi, în special în India, există oameni care rar merg vreodată la culcare fără să fie flămînzi şi, pentru aceştia, necesităţile vieţii sînt un considerent foarte important.

Domnul nostru Isus a arătat că aşa era în timpul Lui, spunînd că la cei mai mulţi oameni considerentul important era „Ce vom mînca şi ce vom bea şi cu ce ne vom îmbrăca”? Ei erau neliniştiţi şi îngrijoraţi. „Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută”, a spus Învăţătorul. Obiectivul lor în viaţă era să-şi procure hrană şi îmbrăcăminte. Aceea era povoara rugăciunii lor. Şi chiar evreii, deşi în mod declarat poporul lui Dumnezeu, nu învăţaseră încrederea necondiţionată în El, ci într-o măsură mare erau lacomi după lucrurile materiale, căutînd în primul rînd cîştigul lumesc, mai degrabă decît bogăţiile adevărate. Domnul nostru a spus că ucenicii Lui trebuiau să-şi dea seama că Dumnezeu ştia de ce lucruri aveau trebuinţă, înainte ca ei să le ceară de la El, şi să rămînă deplin mulţumiţi cu ceea ce Dumnezeu le va da în privinţa celor pămînteşti. Isus a dorit ca ei să fie siguri că Dumnezeu aşa va supraveghea interesele lor, încît nu vor duce lipsă de nimic cu adevărat bun şi necesar pentru ei.

Aceasta pare să fie toată lecţia pe care Domnul nostru le-a insuflat-o, prin aducerea acestei ilustraţii din natură — „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii cîmpului”. A fost o aluzie plină de forţă la faptul că lucrurile împărăţiei erau cele de importanţa cea mai mare; şi căutînd aceste lucruri întîi, ei puteau avea asigurarea că toate cele pămînteşti necesare vor fi ale lor.

((14))

Considerarea cuvenită a crinilor

Ce este ceea ce trebuie să luăm în consi-derare la crini? „Cum cresc ei!” Ce înseamnă aceasta? Însuşi Isus răspunde: „Ei nu torc nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon în toată slava lui nu s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Adică, crinii cresc într-un fel foarte rezonabil; ei dezvoltă graţie şi frumuseţe şi sînt împodobiţi în haine de frumuseţe, fără să manifeste stră-danie efort nenatural, neobişnuit. Ei nu-şi fac griji de creştere. Crinul nu se trezeşte dimineaţa să spună: „Ei, mă întreb dacă pot face încă un sfert de ţol astăzi. Mă întreb dacă voi fi în stare să cresc aşa de repede şi să arăt aşa de frumos ca şi crinul de colo; şi mă întreb ce vor gîndi oamenii despre mine”. El îşi asimilează pur şi simplu ceea ce poate absorbi din pămîntul şi din atmosfera pe care Dumnezeu i le-a pregătit acolo. El nu spune, „cred că voi merge într-alt loc, nu pot creşte aici”, ci face cît poate de bine, oriunde se întîmplă să fie.

Crinii din Palestina, la care s-a referit Domnul nostru, evident nu erau felul de flori pe care în general le numim crini, ci erau, se pare, dintr-o altă familie de plante; şi o specie foarte numeroasă, am judeca noi, care cresc pretutindeni. Cei care sînt obişnuiţi cu florile din Palestina, indică o floare roşietică obişnuită, la care, cred ei, se referea expresia „crinii cîmpului”.

Lecţia noastră deci, ca şi noi creaturi, este că, deoarece noi ne-am dat inimile Domnului, nu trebuie să fim îngrijoraţi, neliniştiţi pentru lucrurile vieţii prezente. Nici nu trebuie să fim exagerat de îngrijoraţi cu privire la creşterea noastră spirituală. Noi trebuie doar să facem tot ce putem mai bine şi să-I încredinţăm Lui creşterea. Însă, noi trebuie să fim în special angajaţi în lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis, ca noi creaturi în Christos, ca să ne putem face chemarea şi alegerea sigură şi să ajungem la gloriile pe care Tatăl nostru le are în păstrare pentru cei care-L iubesc. Dacă noi dăm atenţia noastră acestor lucruri, Învăţătorul ne asigură că Tatăl ceresc va supraveghea afacerile noastre, aşa încît nu ne va lipsi nici o necesitate spirituală sau pămîntească. El ne va da nouă, ca şi copii ai lui Dumnezeu concepuţi de spirit, orice avem nevoie din binecuvîntările spirituale şi pămînteşti, ca să ne putem termina cursul cu bucurie.

Nu trebuie să interpretăm cuvintele Domnului nostru ca însemnînd, că noi trebuie să ne neglijăm datorinţele cuvenite ale vieţii; că El n-ar vrea ca noi, ca şi crinii, să mai toarcem sau să ţesem; că El n-ar vrea ca noi să muncim cu mîinile şi cu mintea noastră, pentru ca să ne îngrijim de familia, casa noastră, etc. Desigur că nu! Pentru că aceste lucruri sînt insuflate în Cuvîntul lui Dumnezeu. Evident, aici, El doar ne imprimă gîndul că în timp ce noi facem după cea mai bună capacitate a noastră, în armonie cu împrejurările şi condiţiile pe care Dumnezeu ni le-a dat, nu trebuie să ne îngrijorăm. Trebuie să fim tot aşa de lipsiţi de grijă neliniştitoare cum sînt crinii, să fim pe deplin mulţumiţi şi să privim în credinţă la Tatăl nostru ceresc, aşteptînd şi acceptînd grija şi conducerea Lui providenţială, în toate afacerile şi interesele noastre.

„Dacă laşi în seama Lui,
Cum fac crinii, El te creşte;
Fie ploaie ori ninsoare
Da-ndrăzneşte!
Crinul creşte
Şi nu-i pasă
Că e noapte ori e ceaţă;
Ori că lumina mijeşte
Ori că soarele luceşte
Crinul creşte.
Şi el creşte fără grija-ţi
Să-l sădeşti ori uzi, oriunde;
Pe cîmpie, jos în vale
Ca şi sus, pe virf de munte
Crinul creşte.
În veşminte albe, pure,
De lumină glorioasă, care
De la cer se reflectează
Dulce,
Crinul creşte”.

Odihnă şi pace în încrederea perfectă

Dumnezeu ştie tot despre împrejurările noastre. Dacă avem nevoie să fim transplantaţi într-un alt loc, într-un altfel de pămînt, unde natura noastră nouă poate prospera şi se poate dezvolta mai bine, sau unde nevoile noastre pămînteşti, rezonabile, se pot obţine mai bine, El poate aranja aceasta. El ştie întocmai ceea ce este bine pentru noi, cel mai bine pentru noi, pămîntesc şi spiritual. Partea noastră este să-I căutăm îndrumările, neîncercînd să luăm cîrma în proprile noastre mîini, nici să hotărîm că Domnul nu va schimba niciodată condiţiile noastre etc. Dacă cel mai bine pentru noi este ca ele să se schimbe, El le va schimba, dacă avem încredere în El; şi desigur, dacă sîntem copiii Lui, noi dorim voinţa Lui, nu a noastră proprie! Noi trebuie să fim perfect liniştiţi, în orice ((15)) condiţii sau circumstanţe ne aflăm, liniştiţi la gîndul, „Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi” — Matei 6:8.

Nu va însemna aceasta uneori încercări puternice ale credinţei şi ale răbdării, dacă condiţiile soartei noastre sînt dureroase şi greu de suportat? Poate fi astfel dar dacă Providenţa Domnului nu oferă pentru un timp o cale de scăpare, putem fi siguri că încercarea va dovedi unul din „toate lucrurile” care vor lucra spre binele nostru, dacă ne supunem blînd voinţei Lui şi vom aştepta ca El să ne arate o cale diferită, dacă aceasta îi va părea Lui cel mai bine. Să înflorim ca şi crinii semănaţi de El, spre gloria Stăpînului nostru ceresc.

Cerînd nevoile zilnice

Deşi Isus ne spune că noi trebuie să cerem „dă-ne nouă astăzi pîinea cea de toate zilele”, aceasta nu este o specificare a ceea ce noi am prefera să avem în cele pămînteşti. Nu trebuie să specificăm lucruri care să fie cele mai plăcute pentru gustul nostru. Trebuie să lăsăm partea aceasta pentru El. Noi trebuie numai să recunoaştem că sîntem dependenţi de El pentru necesităţile vieţii, că privim la El, că aşteptăm providenţa Lui şi vom accepta acele lucruri pe care înţelepciunea Lui ni le dă ca potrivite pentru noi, în legătură cu instrucţiunile Cuvîntului Său.

Astfel mergem mai departe, crescînd zilnic fericiţi şi mulţumiţi în Dumnezeu şi pregătindu-ne pentru împărăţie, deoarece creştinii care nu pot învăţa acum, în condiţiile prezente, să se încreadă în Dumnezeu, probabil nu vor putea învăţa această lecţie în alte condiţii. Condiţiile prezente sînt în mod special folositoare cu adevărat, pentru aceia care vreau să cultive încrederea, dependenţa de Domnul. În legătură cu aceasta vedem că săracii au un avantaj asupra bogaţilor; şi celor săraci, ca şi crinii cîmpului, li s-a adresat Domnul nostru Isus prin cuvintele textului nostru. Şi celor săraci în spirit, care-şi dau seama de propria lor ne-putinţă, care tînjesc după odihna şi pacea pe care numai Isus o poate da, care vin la El după această odihnă, acestora le sînt date toate făgăduinţele îndurătoare ale Învăţătorului şi lecţiile de înţelepciune, mîngîiere şi instruire.

„O, floare de cerească obîrşie, ce-nfloreşte pe pămînt
Aleasă lumină luîndu-ţi din soare, ploaie şi vînt
Curînd a ta frumuseţe va împodobi tărîmul ceresc
Mutată fiind într-o climă mai bună, ca din nou să-nfloreşti”!

CUM PUTEM CREŞTE ÎN CRISTOS

„Spunând adevărul, în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos”.

Efes. 4:15

W.T. 1916 (pag. 323-325)

În proporţia în care unii care caută să cunoască pe Dumnezeu sunt conduşi să-i vadă adevăratul caracter, aceştia au încredere în El. După ce aceştia au ajuns la punctul deplinei consacrări faţă de Domnul, ei primesc conceperea Spiritului Sfânt şi devin din clasa Bisericii, din cei sfinţiţi în Isus Cristos, din cei puşi deoparte — puşi deoparte prin Spiritul Sfânt. Despre aceştia apostolul Pavel spune: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică”. Noua Creaţie trebuie să respingă orice atac al fricii servile — care aparţine cărnii, condiţiei căzute. Mintea cea nouă trebuie să triumfe asupra acestei tendinţe naturale, trebuie să cultive încrederea în Domnul.

Nimeni n-ar putea face mai mult decât să ne ia viaţa pământească. Nimeni nu ne poate lua viaţa viitoare. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Astfel, copilul lui Dumnezeu trebuie să fie foarte curajos, ştiind că nimeni nu-i poate face rău, ştiind că Dumnezeu nu va permite să vină peste el nimic ce nu va fi pentru binele lui. Copilul iluminat al lui Dumnezeu nu va avea nici o frică sau groază de chinul veşnic. Totuşi el va avea o frică cuvenită, aşa cum un soţ ar avea faţă de soţie sau o soţie faţă de soţ — o frică de a nu plăcea sau de a dezamăgi, pierzând astfel stima şi încrederea tovarăşului.

Noi trebuie să avem o asemenea frică în privinţa tuturor fraţilor. Noi trebuie să avem o frică fidelă faţă de Dumnezeu, dar nu cu gândul că El ne-ar face rău sau ne-ar chinui, sau ar folosi violenţă de vreun fel, ci teama ca nu cumva să pierdem tovărăşia Lui. Aşa deci, orice frică de un fel înrobitor avem, nu este de la Dumnezeu. Asemenea frică aduce capcană. Dar iubirea inspirată de o adevărată cunoştinţă a lui Dumnezeu şi concepută de Spiritul Lui, în măsura în care această iubire abundă în noi ne eliberează şi de frica de om.

Dumnezeu ne-a dat spiritul iubirii, spiritul unei minţi sănătoase, spiritul puterii. Creştinul ştie că „toate lucrurile lucrează înpreună pentru binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Aceasta este pentru el o sursă de putere, de tărie. El se poate aştepta să aibă împrejurări şi condiţii care pe alţii i-ar covârşi. Acest spirit nu este numai un spirit de putere, ci şi un spirit de iubire — un spirit de amabilitate şi blândeţe. Este un spirit căruia îi place să facă bine, să facă drept, să fie de ajutor. Şi, în acest fel, cu acest spirit al iubirii şi al unei minţi sănătoase, creştinul devine tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Aceasta îi permite să aibă tot mai multă compătimire pentru aceia care nu sunt pe cale. Şi aşa cum Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, şi aşa cum Fiul a venit şi a dat binecuvântarea vieţii pentru toţi cu un aşa mare preţ pentru Sine, tot aşa, toţi cei care au Spiritul Lui se vor strădui să binecuvinteze pe alţii.

Mărturii ale unei minţi sănătoase

Căderea lui Adam a cauzat ruina omenirii aşa încât, din creştetul capului şi până în talpa piciorului, nici unul nu este sănătos. (Isaia 1:5, 6) Nimeni nu este sănătos la minte sau la trup. Toţi sunt afără din drum. „Nu este nici unul drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). Dar în măsura în care primim Spiritul Domnului şi în măsura în care Spiritul Domnului lucrează în noi, ne dezvoltă şi ne influenţează toată conduita vieţii, în aceeaşi măsură primim Spiritul unei minţi sănătoase.

Această sănătate a minţii ne va învăţa cum să ne folosim mai bine corpurile. O persoană cu o minte nesănătoasă poate ori să mănânce prea mult, ori să mănânce ceea ce nu-i prieşte. În măsura în care avem o minte sănătoasă, ea ne influenţează în privinţa a ce mâncăm, ce bem şi tot ce facem; ea ne ajută să reglăm şi să controlăm totul în viaţa noastră. Ea ne dă vederi largi asupra tuturor afacerilor vieţii. Ea ne dă vederi mai generoase asupra omenirii. Noi recunoaştem că omenirea este sub blestem şi avem un simţământ de compătimire pentru ea. Noi avem mare avantaj în orice fel, pentru că Dumnezeu ne-a deschis ochii înţelegerii.

Acest Spirit al minţii sănătoase ne face mai folositori. Ştim mai bine cum să ne purtăm unul cu altul ca fraţi. Ştim mai bine cum să ne purtăm cu copiii noştri, cu vecinii noştri, cu măcelarul, cu vânzătorul de gheaţă şi cu oricare altul. Adevărul nu vine la mulţi din aceia care au în mod natural cea mai sănătoasă minte şi se cere timp pentru ca Adevărul să aducă o măsură de sănătate. Dar observăm că atunci când cineva primeşte Adevărul în iu-bire de el, acesta are un efect vindecător asupra minţii lui. El va începe să gândească mai corect şi să acţioneze mai înţelept.

Apoi acesta va dori să vestească Adevărul. Adevărul trebuie spus cu umilinţă, dar fără teamă. Creştinul nu este în libertate să vorbească contrar Adevărului. Dacă este un serv declarat al Evangheliei, când Adevărul ajunge la acesta el, nu este în libertate să continue a propovădui eroarea numai pentru că congregaţia care l-a numit ar putea să nu dorească Adevărul. Unul lumesc în acel amvon n-ar avea nici o criză de conştiinţă. El ar spune: „Eu dau acestor oameni tocmai lucrurile pe care le doresc. Ei îmi plătesc salariul.” Atitudinea lui ar fi aceea din cauză că n-a primit spiritul Adevărului.

Unul care ar primi spiritul Adevărului ar spune: „Eu văd acum că unele dintre lucrurile pe care eu le-am propovăduit ani de zile sunt ofensatoare, dezonorante de Dumnezeu, denaturându-I caracterul şi mai mult sau ((37)) mai puţin abat pe oameni de la Adevăr. Am învăţat eroarea, tocmai opusul a ceea ce vreau să fac, nu mai pot răspândi aceste erori. Nu sunt ambasadorul acestei denominaţiuni, sunt ambasadorul lui Dumnezeu. Nu sunt servul acestei denominaţiuni, sunt servul lui Dumnezeu, al Adevărului. Dacă aş propovădui eroarea, ceea ce ar fi contrar Adevărului, aş fi vinovat înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să mă opresc imediat”.

O astfel de persoană şi-ar pierde poziţia — onoarea, favoarea, influenţa etc. printre oameni. Dar tot acest lucru nu trebuie să fie luat în considerare. Sfântul Pavel spune că toate aceste lucruri nu sunt decât pierdere şi zgură, nu sunt decât gunoaie, dacă putem câştiga un loc în împărăţie. Atunci vom fi câştigat noi „mărgăritarul de mare preţ”. Aşa dar, vorbirea Adevărului este esenţială pentru creştin. Desigur, în propria sa inimă el trebuie să-l păstreze cu sfinţenie. Când a primit Adevărul în inimă, el va aprecia ca un privilegiu binecuvântat să-l vorbească.

Limba este cel mai puternic membru al corpului nostru. Influenţa ei este cea mai mare — ajunge cel mai departe. Poate fi o influenţă spre bine sau spre rău. Apostolul spune că noi putem lăuda pe Dumnezeu şi putem răni pe oameni cu aceeaşi limbă. A vorbi Adevărul, a mărturisi pe Cristos înaintea oamenilor, fie public, fie în particular, este un mare privilegiu. Dar pentru a fi un serv plăcut Domnului, noi trebuie să vorbim Adevărul în iubire şi fără frică.

În legătură cu aceasta, apostolul atrage atenţia asupra faptului că noi nu trebuie să aşteptăm să fim maturi în aceste privinţe la începutul căii noastre creştine. La început, când intrăm în familia lui Dumnezeu, raţional s-ar putea aştepta mai puţin de la noi decât după ce am fost în familie câtva timp. Noi, ca şi copii dragi ai lui Dumnezeu, trebuie să creştem în asemănarea dragului nostru frate mai mare, modelul nostru, Capul nostru. Trebuie „să creştem în El în toate privinţele”. Trebuie să recunoaştem că El este Capul Bisericii. Şi dacă urmează să fim membrele acelui Corp în glorie, trebuie să fim dezvoltaţi. Trebuie să fim maturi în roadele Spiritului Sfânt, ca să putem fi apţi şi pregătiţi de a avea parte în viitor de acea glorioasă împărăţie care va binecuvânta lumea.

„Expresia adânceşte impresia”

Noi trebuie să ne exercităm funcţia de ambasadori — să „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa mi-nunată”. Spunând curajos şi iubitor acest mesaj, vom creşte în har şi în cunoştinţă. Trebuie să vestim adevărul şi în acelaşi timp să creştem şi să ne dezvoltăm în caracter. De ce să ajungem la o creştere a caracterului? Pentru că ne va face mai asemenea lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire”. El are şi alte calităţi, dar această calitate, a iubirii, este cea în special predominantă, calitatea conducătoare a ca-racterului Său. Dreptatea lui Dumnezeu operează în legătură cu iubirea Lui, iar înţelepciunea Lui n-ar încerca să realizeze nici un plan pe care iubirea nu l-ar aproba.

Şi astfel crescând, calitatea iubirii trebuie să fie tot mai manifestă. Adevărul trebuie vorbit în iubire. Acesta este unul dintre lucrurile la care trebuie să ajungem cel mai devreme. Noi trebuie să ne strunim, să ne înfrânăm limbile. Trebuie să căutăm ca vorbele noastre să fie iubitoare, amabile, blânde. Vorbind Adevărul în iubire nu numai că vom realiza mai mult pentru alţii, dar astfel şi asupra proprilor noastre minţi se va imprima lecţia mai mult. Bine s-a spus că „expresia adânceşte impresia”. Oricine apreciază şi vorbeşte mai departe aceste lucruri ale lui Dumnezeu în iubire, va primi o binecuvântare în propria inimă şi minte. Ajutând pe alţii, se va ajuta pe sine. „Cel ce udă pe alţii, va fi udat şi el”.

Însuşirile naturale care trebuie stăpânite

La unele dintre caracterele mai tari care vin în Cristos vedem o dificultate în această privinţă. Există caractere care în mod natural au mai puţină combativitate, care n-ar fi înclinate să aducă forţă ce să se exercite asupra altora în legătură cu calitatea lor de ambasadori. Dacă mesajul lor n-ar părea să fie primit favorabil, probabil ar simţi: „Nu le place aceasta, aşa că nu voi vorbi despre acest subiect.” Dar cei care au mai multă combativitate sunt predispuşi a manifesta forţa dispoziţiei lor în felul în care prezintă Adevărul. Ei ar putea fi prea plini de forţă, ar putea pune problema în faţa altora ca o obligaţie.

Dar noi trebuie să ne amintim că acum consacrarea nu este o chestiune obligatorie. Este o invitaţie. Curând va fi necesară forţa. Cei căutaţi acum sunt numai aceia care au urechi de auzit, iar aceştia au nevoie numai de un cuvânt de îndemn. Dacă cineva ar folosi prea mare forţă în prezentarea mesajului, marele Rege n-ar fi aşa de bine servit şi deci n-ar fi aşa de mulţumit.

Unii pot avea mare aprobativitate. Ei ar putea avea mândrie şi ar putea dori să iasă în evidenţă prin limbaj sau prin îndemânarea lor în mânuirea sabiei spiritului. Ar putea da mesajul cu ideea de a stârni în alţii gândul: „Vezi ce mult ştie? Este un minunat săpător în Biblie.” Aceasta pare să fie o ispită pentru mulţi. Acestora pare să le placă a fi în luminile rampei, întocmai cum altora le place să se ţină în afara luminilor rampei. Unul s-ar putea să fie nevoie să se forţeze pentru a merge să vorbească Adevărul în public ca un ambasador, în timp ce altul ar trebui să se stăpânească cumva în această privinţă. Singurul mod de a o face pentru cel din urmă este să înveţe a vorbi Adevărul în umilinţă, în iubire — iubire de Adevăr, iubire de fraţi. Este planul lui Dumnezeu, noi n-avem nimic cu ce să ne lăudăm. Noi trebuie întotdeauna să prezentăm planul Lui în smerenie, blândeţe, amabilitate frăţească, iubire.

Apostolul Pavel ne îndeamnă „să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”. Cuvântul „să ne îndemnăm”, aici înseamnă să ne stimulăm, să ne provocăm. Iubirea nu este provocată uşor la mânie. Este îndelung răbdătoare. Strict vorbind, am putea spune că nu calitatea iubirii este cea care ar fi mişcată spre mânie. Totuşi, mânia dreaptă nu este incompatibilă cu iubirea. Dumnezeu este cea mai înaltă reprezentare ((38)) pe care o avem despre iubire — „Dumnezeu este iubire”. Totuşi Scripturile ne asigură că Dumnezeu este mânios pe cei răi în fiecare zi. Mânia Lui este o indignare dreaptă împotriva păcatului.

Privind la Dumnezeu ca la marele exemplu, vedem că s-a manifestat întâi iubirea faţă de creaturile Sale. Iubirea pentru omenire a fost cea care a pregătit grădina Edenului cu toate binecuvântările ei şi cu viaţa perfectă, întocmai cum iubirea Lui a pregătit pentru îngeri toate binecuvântările lor. Dar când a intrat păcatul, iubirea s-a retras; cu alte cuvinte, atributul special al lui Dumnezeu care s-a manifestat atunci a fost dreptatea. Totuşi, această pedeapsă pentru păcat a fost pentru binele omenirii. Chiar şi aici a persistat iubirea lui Dumnezeu, deşi omul devenise prin păcat un oponent al lui Dumnezeu — un vrăjmaş al lui Dumnezeu; şi iubirea a fost provocată la mânie.

Domnul a spus prin profet: „Pentru ce M-au provocat ei la mânie?” (Ier. 8:19) Multe Scripturi vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu a fost împotriva păcatului. Ea a rămas asupra lumii de şase mii de ani. Dar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu n-a fost încălcată, de-aceea iubirea poate fi provocată la mânie.

„Iubirea nu se aprinde de mânie”. Pentru a provoca mânia lui Dumnezeu a trebuit un act de neascultare intenţionată din partea tatălui Adam. Sentinţa asupra lumii n-a venit fiindcă mama Eva a fost înşelată. Mânia lui Dumnezeu a venit asupra lumii şi sentinţa morţii a fost pronunţată datorită păcatului tatălui Adam, care a fost comis cu deplină cunoştinţă. În timpul acestor şase mii de ani de păcat, iubirea lui Dumnezeu a fost în suspensie, ca să spunem aşa, provocată până la punctul de a i se reţine manifestarea.

Dar în tot intervalul, caracterul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El nu a cauzat condiţiile diabolice care au predominat în vârstele întunecate. Iubirea niciodată n-ar aproba păcatul. „Plata păcatului este moartea”. Şi tot ce vine cu moartea este o parte din acea pedeapsă, din acea sentinţă. Însă Dumnezeu a permis aceste condiţii pentru binele final al omului. Această iubire a lui Dumnezeu, ţinută în suspensie, şi-a aşteptat timpul ei ca să se manifeste pentru rasa noastră.

La timpul cuvenit Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pentru a fi Răscumparătorul omului. El a venit şi şi-a dat viaţa jertfă de bună voie pentru păcatul omenesc. La timpul cuvenit a ieşit chemarea pentru a se aduna Biserica. Această Biserică se adună în timpul acestei vârste Evanghelice. La timpul cuvenit Biserica va fi înălţată la gloria Împărăţiei. La timpul cuvenit acea Împărăţie va ridica din păcat şi degradare pe toţi aceia din omenire care vor fi dispuşi să accepte viaţa în termenii lui Dumnezeu.

Cultivarea iubirii, în special de lipsă

Cu câtă seriozitate avem nevoie să veghem şi să ne rugăm pentru ca să putem fi într-adevăr potriviţi pentru marea noastră lucrare viitoare! Există un pericol ca iubirea să nu fie suficient de tare în noi, deoarece, datorită căderii, păcatul şi egoismul au ajuns să fie influenţe preponderente. Aceste principii, având ascendenţă şi operând de şase mii de ani, au făcut pe om foarte deficitar în iubire, simpatie, amabilitate frăţească şi îndelungă răbdare. Acum există o tendinţă naturală mai mare spre mânie, răutate, ceartă, ură, decât spre iubire. Prin urmare, când Dumnezeu ne acceptă în familia Sa, El ne spune că una din primele cerinţe este iubirea. Iubirea trebuie să crească în inimile şi în minţile noastre, ea trebuie să pătrundă toate gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre.

Apostolul vorbind despre iubire în legătură cu Biserică, ne asigură că dacă vrem să fim plăcuţi Domnului trebuie să dezvoltăm cu bogăţie acest dar. Cei care posedă această calitate în bună măsură nu vor fi provocaţi cu uşurinţă la mânie. Cei care posedă puţină iubire se vor mânia uşor. Iubirea pe care Domnul o apreciază este îndelung răbdătoare. Aceasta nu înseamnă că nu vor fi ocazii cuvenite de mânie la poporul Domnului. Trebuie să existe un simţământ de indignare dreaptă când vedem nedreptatea. De ce? Pentru că nedreptatea este greşită. Dumnezeu este mânios pe nedreptate; şi poporul Domnului tot aşa nu trebuie să aibă nici o simpatie pentru nedreptate sub nici o formă.

Dacă poporul Domnului nu cultivă calitatea dreptăţii, vor ajunge în acea atitudine în care nu vor aprecia dreptatea deloc. În timp ce ştim ceea ce este drept şi ceea ce este greşit şi în timp ce apreciem dreptatea, noi trebuie să cultivăm calitatea iubirii. Nimeni nu poate spune că propria lui apreciere a dreptăţii este cu totul corectă şi a altuia este în întregime greşită. Nimeni nu poate spune: „nu am nevoie să cultiv această calitate dar fratele meu are”. Ci, fiecare trebuie să gândească: „Iată un frate, poate el lucrează sub dezavantaje mai mari decât cele cu care am eu de luptat. Este un frate al meu după spirit. Imi pare că greşeşte dar compătimesc cu el fiindcă probabil nu vede că greşeşte. Pe de altă parte, este posibil ca eu însumi să greşesc”.

Să avem simpatie pentru toţi oamenii

Dumnezeu nu are nici o simpatie pentru păcat, dar are aşa de multă simpatie pentru păcătos, încât şi-a dat Fiul să-l ridice pe păcătos şi a rezervat 1000 de ani pentru lucrarea de ridicare. Noi remarcăm nedreptatea. Ar trebui să o remarcăm. Dar nu este pentru noi să criticăm aspru, să aplicăm pedepse. Pentru noi este să lăsăm pedepsele pentru Cel atotputernic. De aceea noi „nu trebuie să judecăm nimic înainte de vreme”. Noi vedem relele comise. Spunem: „ştiu că aceea este o nelegiuire, dar nu este pentru mine să rezolv cu înfăptuitorul. Dumnezeu ştie în ce măsură este el responsabil, eu nu ştiu. Datoria mea este să-l privesc din punct de vedere al compătimirii. Datoria mea este să mă rog pentru el şi să-l ajut cu tot ce-mi stă în putere pentru a ieşi din ideile greşite la idei corecte. Dar chiar şi în aceasta, eu trebuie să fiu înţelept ca un şarpe şi blând ca un porumbel. Se poate să ştiu că asemenea conduită este greşită, dar nu pot şti în privinţa persoanei, cât de incorectă poate să fie persoana”.

((39))

Astfel, iubirea priveşte în afară şi vede că toată lumea este în mare dificultate prin cădere. Şi iubirea spune: „Fii blând cu toţi, fii smerit. Trebuie întotdeuna să-mi amintesc faptul că suntem într-o lume de păcat, durere, boală, moarte”. Din acest punct de vedere, iubirea nu se va aprinde uşor, ci va gândi amabil şi compătimitor despre alţii. Astfel, dragi fraţi, să creştem în toate până la Capul nostru glorios, până când desăvârşiţi şi compleţi vom fi „aşezaţi fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” Iuda 24.

O JERTFĂ VIE

Romani 12:1-8

Scopul epistolei către Romani — Avantajul evreilor asupra neamurilor — Cauza nereuşitei lui Israel de a primi binecuvântarea cea mai importantă — Chemarea nea-murilor pentru a completa numărul ales al corpului lui Cristos — Întoarcerea în favoare a lui Israel, semnalul binecuvântărilor peste întreaga lume — Biserica chemată la jertfă — Diferite instrucţiuni.

„Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă. — vers. 1

W.T. 1916 (pag. 316-317)

În timp ce apostolul Pavel era un logician minunat şi în scrierile sale a prezentat elementele credinţei creştine pe linie de doctrină mai mult decât oricare alt apostol, totuşi remarcăm că el este în căutarea unui obiectiv. El nu vorbeşte în vânt, nu discută puncte teologice de dragul unei dispute sau pentru a-şi arăta propria abilitate. Argumentele sale pe linie doctrinală, în fiecare caz, conduc cititorul înainte şi în sus, ca o scară, spre o mare cameră de sus a caracterului creştin desăvârşit.

Acest lucru nu este nicăieri mai evident decât în epistola Sf. Pavel către Romani. Începând cu deosebirile dintre evrei şi nea-muri, el compară pe primii, informaţi cu privire la Dumnezeu şi într-o anumită măsură cu privire la planul divin, cu cei din urmă, „fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume”. După ce atrage atenţia asupra ignoranţei generale de Dumnezeu, care predomină printre toate clasele neamurilor, apostolul duce gândul mai departe, arătând cum a venit degradarea şi cum cunoştinţa de Dumnezeu a ajuns întâi la Israel, nu fiindcă israeliţii erau mai buni decât neamurile, ci datorită favorii divine, „harului”, „alegerii”.

Apoi apostolul demonstrează că totuşi „Legea n-a făcut nimic desăvârşit”, ci a fost doar un îndrumător, un serv, a cărui treabă era să ducă copiii la şcoală. Astfel, legea a fost intenţionată să aducă pe Israel la Cristos, marele Învăţător, ca să poată învăţa de la El. În continuare el demonstrează că deşi Israel căuta favoarea divină, ei n-au reuşit să primească binecuvântarea cea mai importantă pentru că nu erau întru totul oneşti cu sine şi deci au interpretat greşit misiunea Legii Mozaice. Ei au pretins cu ipocrizie că ţin Legea necălcată şi de aceea erau îndreptăţiţi la binecuvântările ei de viaţă veşnică etc., pe când ei trebuiau să admită că Legea era aşa de mare şi aşa de perfectă, iar ei înşişi aşa de căzuţi de la perfecţiune, încât nu erau capabili să o ţină. Atunci trebuiau să caute ajutor la Domnul. În această stare a minţii ar fi fost gata să primească viaţa veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru ca pe un dar şi ar fi renunţat la căutarea vieţii prin perfecţiunea propriilor fapte.

Astfel apostolul scoate în relief că Israel n-a reuşit fiindcă a căutat binecuvântarea nu prin credinţă, ci prin fapte. În acest fel „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, iar ceilalţi au fost împietriţi”. (Rom. 11:7) Apoi el arată că această cădere a lui Israel în împietrire şi chemarea unui popor special dintre nea-muri pentru a completa compania aleasă, a fost cunoscută dinainte de către Dumnezeu şi declarată de El prin profeţii lui Israel. (Rom. 9 şi 10) Dar el arată că Israel nu este respins pe vecie, ci, când clasa aleasă va fi fost completată, tot Israelul va fi mântuit din orbirea în care s-a poticnit prin respingerea lui Cristos; şi că, atunci, reprimirea lor va fi semnalul pentru binecuvântările peste întrea-ga omenire. Rom. 11:15, 25-32

Punctul principal al argumentaţiei

După unsprezece capitole de raţionare argumentată, logică, frumoasă, instructivă, binecuvântată, apostolul ajunge la coroana argumentaţiei, spunând: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, (prezentate în cele unsprezece capitole anterioare) să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. El se adresează casei credinţei, îndemnându-i să accepte invitaţia divină de a intra în corpul ales al lui Cristos, din care o parte erau aleşi dintre evrei, iar restul se forma din cei chemaţi dintre neamuri. Aceştia erau deja justificaţi prin credinţa în Cristos Isus ca Răscumpărătorul lor şi de aceea erau „fraţi” din casa credinţei.

Sf. Pavel îndeamnă pe aceşti fraţi să aprecieze pe deplin harul lui Dumnezeu prin Cristos şi să devină fii credincioşi şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Calea spre această poziţie înălţată este arătată ca o cale de jertfă. A „prezenta corpurile ca o jertfă vie” înseamnă a face întocmai ceea ce a făcut Domnul nostru Isus. El a spus: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. (Ioan 6:38) Înseamnă a ignora voinţa cărnii cu toate ambiţiile, speranţele şi scopurile ei, ori cât de bune ar fi ele în sine, şi a devota de acum încolo tot timpul nostru, energia noastră, talentele noastre, fie ele multe ori puţine, în a face lucrarea Învăţătorului, aşa încât ((40)) să putem spune cu Cristos Isus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui”. Ioan 4:34

Această consacrare deplină este chiar până la moarte, când, cursul fiind sfârşit, răsplata este sigură. Astfel această jertfă din partea credincioşilor justificaţi este socotită de Dumnezeu ca sfântă, fiindcă meritul morţii de sacrificiu a Răscumpărătorului nostru le este acordat prin credinţă. Prin urmare, jertfa lor este acceptabilă pentru Dumnezeu şi nu este decât slujirea lor înţeleaptă, chiar dacă nici o răsplată nespus de mare nu le-ar fi promisă.

Această clasă ar trebui să ştie care sunt termenii şi condiţiile pe care i-a chemat Dumnezeu: 1) să sufere cu Cristos în timpul prezent şi 2) să fie glorificaţi şi să domnească în timpul vârstei viitoare cu El pentru a binecuvânta lumea. Ei ar trebui să ştie motivul suferinţelor lor. Ei ar trebui să aibă o înţelegere clară a caracterului pe care Dumnezeu vrea să-l dezvolte în ei şi fără de care n-ar fi potriviţi pentru un loc în împărăţie. Despre unele dintre aceste caracteristici, care sunt necesare acelora care vreau să-şi facă chemarea şi alegerea sigură, tratează studiul de astăzi.

Viaţa creştinească

Versetul 2. „Şi nu vă conformaţi (modelaţi) veacului acestuia (ideilor, speranţelor, scopurilor lui), ci să fiţi transformaţi (remodelaţi, schimbaţi), prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Noi facem aceasta luând mintea lui Cristos, străduindu-ne să gândim cum a gândit El şi să facem cum a făcut El, sau cum ar face El dacă ar fi în împrejurările noastre. Numai ajungând într-o astfel de atitudine putem cunoaşte deplin voia lui Dumnezeu. Orice altă atitudine este mai mult sau mai puţin părtinitoare prin prejudecată, făcând astfel discernerea noastră a voinţei lui Dumnezeu mai mult sau mai puţin neclară.

Versetul 3. Prin harul dat apostolului, el a văzut că una din cele mai mari ispite printre creştini va fi ambiţia de a fi mare, de a fi cât se poate de apreciat — dacă nu de lume, cel puţin printre cei din casa credinţei — şi de a face vreun lucru mare care să atragă atenţia mai degrabă decât lucrurile obişnuite care constituie grosul serviciului real. Prin urmare, apostolul sfătuieşte pe fiecare din biserică să facă o apreciere obiectivă a talentelor sale, nici să nu le supraestimeze nici să nu le subestimeze, pentru ca să le poată folosi cel mai bine, ca un administrator înţelept, credincios.

Această gândire obiectivă despre talentele cuiva trebuie să fie proporţională cu timpul în care am fost sub instrucţiunea Domnului şi cu gradul de atenţie pe care l-am dat învăţării lecţiilor menite pentru creşterea credinţei noastre. Despre această dezvoltare se vorbeşte în Scripturi ca despre un dar, ca despre o roadă a Spiritului lui Dumnezeu în noi şi iarăşi ca despre opera lui Dumnezeu, deoarece prin Adevărul Său şi prin providenţele Sale El lucrează în copiii Săi nu numai să vrea, ci şi să facă buna Lui plăcere. El lucrează în noi credinţă, speranţă, bucurie, pace, iubire şi toate darurile pe care El le aprobă; şi dacă suntem ascultători de învăţăturile şi de îndrumările Lui, în cele din urmă El va completa lucrarea. Atunci vom fi asemenea iubitului Său Fiu, Domnul nostru.

Versetele 4 şi 5 ne asigură de locul important şi onorabil ocupat de fiecare membru al Corpului lui Cristos, chiar dacă nu toţi au aceeaşi funcţie. Toţi sunt folositori, toţi sunt necesari unul altuia şi fiecare trebuie să caute să-şi cunoască locul şi să-şi facă partea în el pentru edificarea Corpului. În această ilustraţie, apostolul ne arată clar şi distinct relaţia strânsă pe care membrii Bisericii lui Cristos o au cu Domnul şi Capul lor. După cum capul controlează corpul, gândeşte pentru el, plănuieşte pentru el, foloseşte un membru sau altul al corpului pentru ajutorul celorlalte, tot aşa Domnul supraveghează Biserica Sa şi pune pe diferiţii membri aşa cum El binevoieşte.

Versetele 6-8 îndeamnă la credincioşie în folosirea talentelor noastre, conform unei aprecieri obiective şi juste a lor. Astfel, dacă n-avem nici un talent pentru vorbirea sau învăţarea publică, să nu ne irosim energia şi să nu prezentăm greşit Adevărul prin încercări slabe de a folosi un talent neposedat. Mai curând, după ce am găsit acea calitate în care putem face serviciul cel mai eficient pentru Adevăr, să ne cheltuim energia cu hărnicie şi grijă pe acea linie. „Având felurite daruri”, să le folosim cu hărnicie, răbdare, simplitate şi bună dispoziţie, mulţumiţi a fi foarte umiliţi în estimarea altora, pentru ca umilele noastre talente să poată creşte cu atât mai mult, spre gloria Învăţătorului şi în privinţa intereselor noastre cereşti.

ÎNVIEREA

Iubite Domn, mă rog pentru curaj, tărie şi iubire
Curată-nţelepciune promisă din-nălţime.
Ca credincios şi vrednic să pot eu fi găsit
A sta în „ziua-ceea” lângă mormântul cu iarb-acoperit
Al celui preaiubit al meu şi „scoală!” să-i pot zice
Afară ieşi! La viaţă şi lumină el ochii să-şi ridice.
Trezeşte-te, şi-arunc-al morţii lanţ de închisoare
Şi sus stai, Domnul îţi redă a ta suflare.
Întoarce-te în ţara ce naştere ţi-a dat
Căci nu mai este ca-n vechime pământul blestemat.
Pustia înfloreşte precum e trandafirul
Suavele-i parfumuri le poart-acum zefirul.
O cale-naltă vei găsi, o cale-a vieţii
Fără mândrie, ceartă, egoism, invidii.
Ai Lui răscumpăraţi acol-vor prospera
De-al Lui Cuvânt ascultătorii vor umbla pe ea.
Din slab, mic, nevoiaş, ospăţ nu va mai face
Nici leul nici fiara rapace
Şi ochii-nlăcrimaţi, toţi, Domnul îi va şterge
Tristeţea şi orice suspin din inimi va merge.
N-a fi nici durere nici moarte-n etern
Sculaţi! Bucuraţi-vă şi-mpreună cântaţi mi-nunatul refren:
„Osana! Osana! Pace pe pământ şi bună-nvoire-ntre oameni
Toată onoarea daţi Mielului, Amin, Amin, Amin!”

UNA DIN LECŢIILE FRUMOASE ŞI PLINE DE FORŢĂ ALE ÎNVĂŢĂTORULUI

„Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe cîmp”. Matei 6:28

W.T. (Turnul de Veghere) 1916 (pag. 341-342)

Multe şi variate sînt lecţiile preţioase pe care le-a dat Învăţătorul în timpul misiunii Sale pămînteşti; şi ele niciodată nu se înve-chesc. Pentru adevăratul ucenic al lui Christos sînt întotdeauna noi, întotdeauna proaspete. Fie că a învăţat pe malul mării, fie pe munţi sau la marginea drumului, pe cînd mergea şi discuta cu cei 12 aleşi ai Lui, cuvintele Lui de înţelepciune şi har ajung la noi vibrînd de sens, pulsînd de viaţă, pline de tărie şi putere, înveselindu-ne, încurajîndu-ne şi binecuvîn- tîndu-ne inimile.

Prin folosirea acestor cuvinte pe care le analizăm, Domnul nostru, după cum îi era obiceiul, a făcut o ilustraţie din ceva familiar pentru toţi ascultătorii. Grija lui Dumnezeu pentru crini părea o aluzie potrivită la grija Lui mai mare pentru propriul Său popor, la înţelepciunea, puterea şi iubirea Lui infinită. Cel care cu atîta grijă a supravegheat înbrăcămintea unei simple flori — care a înflorit numai ca să se veştejească într-o zi — ale cărei haine erau mai regeşti decît îmbrăcămintea regească a lui Solomon, cu siguranţă se va îngriji de îmbrăcăminte pentru aceia care se încred în El!

Unii au făgăduinţa Lui — alţii nu

Fără îndoială că mult din ceea ce Domnul nostru a spus evreilor n-ar fi fost spus neamurilor, deoarece neamurile atunci erau sub blestemul şi condamnarea generală — lumea întreagă era înstrăinată de Dumnezeu. Poporul lui Israel singur fusese adus înapoi în legătură de legămînt cu Dumnezeu, prin legămîntul Legii făcut la muntele Sinai; deci lor le erau aplicabile cuvinte diferite. Veniţi în legătură cu Dumnezeu, făgăduinţele lui Dumnezeu erau ale lor. Toate trebuiau să lucreze pentru binecuvîntarea lor — vitele lor, cîmpurile lor, totul, era binecuvîntat de Domnul dacă erau credincioşi faţă de El. De aceea, Domnul nostru era în această linie de gîndire, îndemnînd pe copiii lui Israel să aibă mai mare încredere în Dumnezeu, mai mare încredere în Cel care-i alesese să fie poporul Lui special.

Noi, ca şi Învăţătorul, trebuie să facem o distincţie clară între persoanele cărora să le dăm mîngîierea şi asigurările grijii lui Dumnezeu, şi toţi ceilalţi. Trebuie să ţinem minte că unii au venit în familia Lui şi alţii nu! că unii au făgăduinţele Lui, ca aparţinîndu-le, iar alţii nu. Noi nu trebuie să înşelăm pe alţii şi să dăm de înţeles că au dreptul să pretindă, ca fiind ale lor, făgăduinţe care nu le-au fost date niciodată. Mai degrabă, le vom face mai mult bine dacă le arătăm că aceste făgăduinţe sînt condiţionate — numai pentru aceia care fac un legămînt cu Domnul, sub aranjamentul special deschis în timpul acestei Vîrste Evangelice. Pentru creştini, această lecţie de încredere şi siguranţă statornică în Dumnezeu este foarte importantă; şi învăţată, ea reprezintă o creştere foarte însemnată în har şi cunoştinţă — în spiritul iubirii, care alungă toată frica. Ea înseamnă o apropiere de Dumnezeu, o părtăşie cu El, de care, cei care n-au învăţat această lecţie nu se pot bucura.

Poverile grele ale lumii

Problema grijii pentru necesităţile vieţii era una foarte importantă la oamenii cărora Învăţătorul li se adresa în general. Arareori avea pe cei foarte bogaţi printre cei care ascultau, avea în general pe cei săraci; şi săracii din Palestina şi din alte ţări orientale găsesc a fi foarte greu să obţină hrană, îmbrăcăminte etc. În multe părţi ale lumii de astăzi, în special în India, există oameni care rar merg vreodată la culcare fără să fie flămînzi şi, pentru aceştia, necesităţile vieţii sînt un considerent foarte important.

Domnul nostru Isus a arătat că aşa era în timpul Lui, spunînd că la cei mai mulţi oameni considerentul important era „Ce vom mînca şi ce vom bea şi cu ce ne vom îmbrăca”? Ei erau neliniştiţi şi îngrijoraţi. „Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută”, a spus Învăţătorul. Obiectivul lor în viaţă era să-şi procure hrană şi îmbrăcăminte. Aceea era povoara rugăciunii lor. Şi chiar evreii, deşi în mod declarat poporul lui Dumnezeu, nu învăţaseră încrederea necondiţionată în El, ci într-o măsură mare erau lacomi după lucrurile materiale, căutînd în primul rînd cîştigul lumesc, mai degrabă decît bogăţiile adevărate. Domnul nostru a spus că ucenicii Lui trebuiau să-şi dea seama că Dumnezeu ştia de ce lucruri aveau trebuinţă, înainte ca ei să le ceară de la El, şi să rămînă deplin mulţumiţi cu ceea ce Dumnezeu le va da în privinţa celor pămînteşti. Isus a dorit ca ei să fie siguri că Dumnezeu aşa va supraveghea interesele lor, încît nu vor duce lipsă de nimic cu adevărat bun şi necesar pentru ei.

Aceasta pare să fie toată lecţia pe care Domnul nostru le-a insuflat-o, prin aducerea acestei ilustraţii din natură — „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii cîmpului”. A fost o aluzie plină de forţă la faptul că lucrurile împărăţiei erau cele de importanţa cea mai mare; şi căutînd aceste lucruri întîi, ei puteau avea asigurarea că toate cele pămînteşti necesare vor fi ale lor.

((14))

Considerarea cuvenită a crinilor

Ce este ceea ce trebuie să luăm în consi-derare la crini? „Cum cresc ei!” Ce înseamnă aceasta? Însuşi Isus răspunde: „Ei nu torc nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon în toată slava lui nu s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Adică, crinii cresc într-un fel foarte rezonabil; ei dezvoltă graţie şi frumuseţe şi sînt împodobiţi în haine de frumuseţe, fără să manifeste stră-danie efort nenatural, neobişnuit. Ei nu-şi fac griji de creştere. Crinul nu se trezeşte dimineaţa să spună: „Ei, mă întreb dacă pot face încă un sfert de ţol astăzi. Mă întreb dacă voi fi în stare să cresc aşa de repede şi să arăt aşa de frumos ca şi crinul de colo; şi mă întreb ce vor gîndi oamenii despre mine”. El îşi asimilează pur şi simplu ceea ce poate absorbi din pămîntul şi din atmosfera pe care Dumnezeu i le-a pregătit acolo. El nu spune, „cred că voi merge într-alt loc, nu pot creşte aici”, ci face cît poate de bine, oriunde se întîmplă să fie.

Crinii din Palestina, la care s-a referit Domnul nostru, evident nu erau felul de flori pe care în general le numim crini, ci erau, se pare, dintr-o altă familie de plante; şi o specie foarte numeroasă, am judeca noi, care cresc pretutindeni. Cei care sînt obişnuiţi cu florile din Palestina, indică o floare roşietică obişnuită, la care, cred ei, se referea expresia „crinii cîmpului”.

Lecţia noastră deci, ca şi noi creaturi, este că, deoarece noi ne-am dat inimile Domnului, nu trebuie să fim îngrijoraţi, neliniştiţi pentru lucrurile vieţii prezente. Nici nu trebuie să fim exagerat de îngrijoraţi cu privire la creşterea noastră spirituală. Noi trebuie doar să facem tot ce putem mai bine şi să-I încredinţăm Lui creşterea. Însă, noi trebuie să fim în special angajaţi în lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis, ca noi creaturi în Christos, ca să ne putem face chemarea şi alegerea sigură şi să ajungem la gloriile pe care Tatăl nostru le are în păstrare pentru cei care-L iubesc. Dacă noi dăm atenţia noastră acestor lucruri, Învăţătorul ne asigură că Tatăl ceresc va supraveghea afacerile noastre, aşa încît nu ne va lipsi nici o necesitate spirituală sau pămîntească. El ne va da nouă, ca şi copii ai lui Dumnezeu concepuţi de spirit, orice avem nevoie din binecuvîntările spirituale şi pămînteşti, ca să ne putem termina cursul cu bucurie.

Nu trebuie să interpretăm cuvintele Domnului nostru ca însemnînd, că noi trebuie să ne neglijăm datorinţele cuvenite ale vieţii; că El n-ar vrea ca noi, ca şi crinii, să mai toarcem sau să ţesem; că El n-ar vrea ca noi să muncim cu mîinile şi cu mintea noastră, pentru ca să ne îngrijim de familia, casa noastră, etc. Desigur că nu! Pentru că aceste lucruri sînt insuflate în Cuvîntul lui Dumnezeu. Evident, aici, El doar ne imprimă gîndul că în timp ce noi facem după cea mai bună capacitate a noastră, în armonie cu împrejurările şi condiţiile pe care Dumnezeu ni le-a dat, nu trebuie să ne îngrijorăm. Trebuie să fim tot aşa de lipsiţi de grijă neliniştitoare cum sînt crinii, să fim pe deplin mulţumiţi şi să privim în credinţă la Tatăl nostru ceresc, aşteptînd şi acceptînd grija şi conducerea Lui providenţială, în toate afacerile şi interesele noastre.

„Dacă laşi în seama Lui,
Cum fac crinii, El te creşte;
Fie ploaie ori ninsoare
Da-ndrăzneşte!
Crinul creşte
Şi nu-i pasă
Că e noapte ori e ceaţă;
Ori că lumina mijeşte
Ori că soarele luceşte
Crinul creşte.
Şi el creşte fără grija-ţi
Să-l sădeşti ori uzi, oriunde;
Pe cîmpie, jos în vale
Ca şi sus, pe virf de munte
Crinul creşte.
În veşminte albe, pure,
De lumină glorioasă, care
De la cer se reflectează
Dulce,
Crinul creşte”.

Odihnă şi pace în încrederea perfectă

Dumnezeu ştie tot despre împrejurările noastre. Dacă avem nevoie să fim transplantaţi într-un alt loc, într-un altfel de pămînt, unde natura noastră nouă poate prospera şi se poate dezvolta mai bine, sau unde nevoile noastre pămînteşti, rezonabile, se pot obţine mai bine, El poate aranja aceasta. El ştie întocmai ceea ce este bine pentru noi, cel mai bine pentru noi, pămîntesc şi spiritual. Partea noastră este să-I căutăm îndrumările, neîncercînd să luăm cîrma în proprile noastre mîini, nici să hotărîm că Domnul nu va schimba niciodată condiţiile noastre etc. Dacă cel mai bine pentru noi este ca ele să se schimbe, El le va schimba, dacă avem încredere în El; şi desigur, dacă sîntem copiii Lui, noi dorim voinţa Lui, nu a noastră proprie! Noi trebuie să fim perfect liniştiţi, în orice ((15)) condiţii sau circumstanţe ne aflăm, liniştiţi la gîndul, „Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi” — Matei 6:8.

Nu va însemna aceasta uneori încercări puternice ale credinţei şi ale răbdării, dacă condiţiile soartei noastre sînt dureroase şi greu de suportat? Poate fi astfel dar dacă Providenţa Domnului nu oferă pentru un timp o cale de scăpare, putem fi siguri că încercarea va dovedi unul din „toate lucrurile” care vor lucra spre binele nostru, dacă ne supunem blînd voinţei Lui şi vom aştepta ca El să ne arate o cale diferită, dacă aceasta îi va părea Lui cel mai bine. Să înflorim ca şi crinii semănaţi de El, spre gloria Stăpînului nostru ceresc.

Cerînd nevoile zilnice

Deşi Isus ne spune că noi trebuie să cerem „dă-ne nouă astăzi pîinea cea de toate zilele”, aceasta nu este o specificare a ceea ce noi am prefera să avem în cele pămînteşti. Nu trebuie să specificăm lucruri care să fie cele mai plăcute pentru gustul nostru. Trebuie să lăsăm partea aceasta pentru El. Noi trebuie numai să recunoaştem că sîntem dependenţi de El pentru necesităţile vieţii, că privim la El, că aşteptăm providenţa Lui şi vom accepta acele lucruri pe care înţelepciunea Lui ni le dă ca potrivite pentru noi, în legătură cu instrucţiunile Cuvîntului Său.

Astfel mergem mai departe, crescînd zilnic fericiţi şi mulţumiţi în Dumnezeu şi pregătindu-ne pentru împărăţie, deoarece creştinii care nu pot învăţa acum, în condiţiile prezente, să se încreadă în Dumnezeu, probabil nu vor putea învăţa această lecţie în alte condiţii. Condiţiile prezente sînt în mod special folositoare cu adevărat, pentru aceia care vreau să cultive încrederea, dependenţa de Domnul. În legătură cu aceasta vedem că săracii au un avantaj asupra bogaţilor; şi celor săraci, ca şi crinii cîmpului, li s-a adresat Domnul nostru Isus prin cuvintele textului nostru. Şi celor săraci în spirit, care-şi dau seama de propria lor ne-putinţă, care tînjesc după odihna şi pacea pe care numai Isus o poate da, care vin la El după această odihnă, acestora le sînt date toate făgăduinţele îndurătoare ale Învăţătorului şi lecţiile de înţelepciune, mîngîiere şi instruire.

„O, floare de cerească obîrşie, ce-nfloreşte pe pămînt
Aleasă lumină luîndu-ţi din soare, ploaie şi vînt
Curînd a ta frumuseţe va împodobi tărîmul ceresc
Mutată fiind într-o climă mai bună, ca din nou să-nfloreşti”!

„PĂMÎNTUL S-A CUTREMURAT” ŞI A CĂZUT

„Fulgerele Lui a luminat lumea; pămîntul a văzut şi s-a cutremurat” 00085″> Ps. 97:4

W.T. 1916 (pag. 339-341)

Profeţii sfinţi ai lui Dumnezeu ai Vechiului şi Noului Testament ne dau numeroase ima-gini ale zilelor noastre şi ale evenimentelor care au loc acum în lume. Psalmistul David, luînd un punct de vedere profetic de observare a viitorului, a declarat: „Domnul împărăţeşte; să se veselească pămîntul şi să se bucure ostroavele cele multe” (Psalmul 97:1). După cum am arătat în Volumul 3 cap. 9, aceasta a început să se împlinească de cînd Domnul, întorcîndu-se spre pămînt să-şi stabilească împărăţia, şi-a luat marea putere. Totuşi, domnia Lui glorioasă nu va fi clar recunoscută pînă cînd împărăţia nu va fi fost pe deplin stabilită pe pămînt.

Faptul că profetul Daniel se referă în mod special la timpul prezent, de la 1878 pînă la completa inaugurare a împărăţiei, este clar din declaraţia următoare: „Norii şi negura îl înconjoară, dreptatea şi judecata sînt temelia scaunului Său de domnie. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui.” Cît este de adevărat că norii de furtună sînt peste tot în jurul nostru, în această zi de prezenţă Regală a marelui Reprezentant a lui Iehova, Executorul marilor Lui scopuri! Zilnic întune-ricul şi dezorientarea se adîncesc în toate părţile, pentru cei ce nu cunosc scopurile lui Iehova.

„Un foc merge înaintea Lui”

Dacă întrebăm: de ce este această zi a prezenţei Lui aşa un timp de strîmtorare şi necaz pentru popoare? Răspunsul vine: pentru că dreptatea şi judecata sînt temelia scaunului Său de domnie; şi El judecă popoarele şi le pune în balanţă. Judecata este pusă în linie şi dreptatea în cumpănă, (Isaia 28:17), cu scopul ca în curînd principiile echitabile ale guvernării Lui să fie stabilite pe tot pămîntul. Nu numai că se va descoperi toată nedreptatea, dar şi „un foc merge înaintea Lui şi arde pe potrivnicii Lui” (Psa. 97:3). Cei care se opun cu voia şi persistă vor fi înlăturaţi „nimiciţi” „arşi” „mistuiţi de focul geloziei Lui” Ţefania 3:8.

Această lucrare de judecată, şi timpul de strîmtorare care rezultă, fiind o pregătire necesară pentru domnia ((16)) glorioasă a Dreptăţii care-i va urma imediat, totul fiind condus cu înţelepciune de către Cel Preaînalt şi Sfînt care este „prea înţelept să greşească şi prea bun să fie neîndurător”. Profetul ne îndeamnă să vedem în ea o cauză bogată de veselie şi fericire (Psa. 96:9-13; 98:1-9). Într-adevăr exis-tă mare pricină de bucurie, nu numai între sfinţi, dar şi pe tot pămîntul; şi este privilegiul sfinţilor să spună veştile bune tuturor care vreau să audă.

Dar, fie că ascultă fie că nu, noi să spunem; şi curînd, cînd marile tulburări ale acestui ceas al judecăţii vor începe să confirme învăţătura în inimile oamenilor, atunci binecuvîntata mărturie va fi ca balsamul vindecător. Vor vedea că Cel care i-a lovit în mînia Lui şi i-a biciuit în supărarea Lui aprinsă este şi milos şi îndurător şi nu vrea ca ei să piară ci, mai curînd, dornic să se întoarcă la El, să-I asculte sfaturile şi să trăiască.

Fulgere de la scaunul de domnie

În mijlocul norilor şi întunericului acestei zile de strîmtorare, legată de stabilirea împărăţiei lui Mesia, se verifică declaraţia profetului: „Fulgerele Lui luminează lumea; pămîntul a văzut şi s-a cutremurat”. Cît de potrivită este imaginea aceasta? Întocmai cum fulgerele strălucesc în întunericul şi confuzia acestei zile noroase, ajung la oameni remarcabilele sclipiri ale marilor principii ale adevărului şi dreptăţii care contrastează atît de vizibil cu dezordinea prezentă a lumii. O sclipire de fulger venit de la tronul ascuns descoperă aici o eroare, dincolo alta şi alta.

Curînd toată lumea va fi trezită. Deja, în mare parte este aşa. Cu fiecare zi se adaugă la intensitatea strîmtorării şi toată lumea tremură de frică, neştiind care va fi rezultatul, dar temîndu-se de cel mai rău. Editorialele unora din cele mai mari ziare ale noastre spun ca şi cînd ar fi scrise din punct de vedere al adevărului prezent, aşa de remarcabil prezic ceeace declară a fi aproape sigur că urmează acestui război prezent îngrozitor. Revoluţia şi anarhia sînt prezise liber ca precedînd unei mari perioade de reconstrucţie. Marea Revoluţie Franceză, la care se face referire prin contrast, este ca o ploaie de aprilie comparată cu un uragan distrugător de la tropice. Cît de adevărate sînt cuvintele Domnului cu privire la timpul acesta, ca fiind îndeplinit — „oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care vin pe pămînt” — Luca 21:26.

Este remarcabil că aceste luciri de fulgere în mod continuu atrag atenţia asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, asupra regulii de aur, asupra drepturilor şi privilegiilor fraternităţii umane, asupra caracterului fără pată şi asupra dispoziţiei iubitoare şi sacrificatoare de sine a lui Isus Christos, asupra legii iubirii, în contrast cu legea egoismului care predomină peste tot. Pare remarcabil deasemenea, cît de adesea în aceste zile de război şi încordare, oamenii din lume atrag atenţia asupra profeţiilor Scripturilor şi se întreabă dacă condiţiile actuale şi strîmtorările pe care toţi oamenii inteligenţi le văd în faţă, nu sînt împliniri ale acestor profeţii Biblice. Toate acestea îi conduc pe oameni să cugete la dreptatea şi judecăţile viitoare, (Fapte 24:25), cînd ei speră şi cred că, într-un fel, răul prezent va fi îndreptat şi dreptatea va fi stabilită.

Prin fulgerele de lumină neaşteptate, şi acum tot mai dese, care ies din norii de furtună ce înconjoară prezenţa spirituală invizibilă a Regelui nostru glorios, aceste principii ale Cuvîntului lui Dumnezeu sînt puse în lumină şi aduse în faţa tuturor oamenilor pentru a fi examinate. Ele sînt discutate, nu numai în presa zilnică, dar şi în periodicele noastre populare, în organizaţiile de muncă, în magazine şi fabrici, în birouri, în pieţe şi în adunări publice. Chiar şi naţiunile păgîne le discută; şi pun în comparaţie atît viaţa zilnică a creştinilor declaraţi cît şi cursul prezent al naţiunilor declarat creştine, cu învăţăturile şi caracterul marelui Fondator al religiei creştine, proslăvind pe Cel din urmă şi ridiculizînd pe cei dintîi.

„Pămîntul a văzut — şi s-a cutremurat”

Ca rezultat al fulgerelor lui Dumnezeu care luminează lumea, un mare cutremur se vede peste tot. Niciodată n-au mai predominat astfel de situaţii. Sînt murmure prevestitoare de nemulţumire, de nelinişte, şi întreaga tendinţă de gîndire a poporului, peste tot pămîntul, este îndreptată într-o direcţie revoluţionară. Fulgerele scot în evidenţă corupţia din lume, necinstea în locurile înalte şi arată oamenilor că trăiesc mult sub demnitatea de om. Dar nu pot vedea cum să îndrepte lucrurile; şi ideile contradictorii, vocile, teoriile şi ameninţările, demonstrează faptele prezise de profeţi: „popoarele s-au mîniat”, „păgînii (neamurile, naţiunile) mu-gesc” şi întreg pămîntul se cutremură de larma conflictului de cuvinte şi de loviturile care chiar acum încep să trezească lumea.

„Sionul a auzit — şi a fost fericit”

În mijlocul acestui tumult şi strîmtorare din lume, care este atitudinea poporului cu adevărat consacrat şi credincios al Domnului? Le este şi lor frică? Cînd judecăţile Domnului cad greu peste neascultători şi nesupuşi, aşa încît întreg pămîntul se clatină şi se împleticeşte ca un om beat (Psalm 107:27), sînt şi sfinţii în necaz şi nefericire? O, nu; pentru că este scris: „Sionul a auzit şi a fost fericit şi fiicele lui Iuda s-au bucurat de judecăţile Tale, Doamne”! „Păcătoşilor Sionului” le este „frică”. Psalmii 91 şi 46 arată de ce sfinţii se bucură şi au liniştea inimii, în timp ce alţii plîng şi se tînguie. Din cauză că ei „locuiesc în locul ascuns al Celui Preaînalt (reprezentat prin Sfînta din Tabernacolul tipic) şi stau la umbra Celui Atotputernic” (după cum Tabernacolul tipic era acoperit de un stîlp de nor ziua şi de un stîlp de foc noaptea). Pentru că Dumnezeu este „Adăpostul şi Puterea” lor. „Taina Domnului este pentru cei ce-L respectă şi El le va arăta Legămîntul Lui” Psalm 25:14.

Aceşti locuitori ai locului tainic al Celui Preaînalt sînt aprovizionaţi în aceste timpuri primejdioase cu o cunoştinţă clară a planului divin cu timpurile şi sezoanele lui, care le permite să vadă atît necesitatea metodei prezente a disciplinei divine asupra lumii, cît şi roadele paşnice ale dreptăţii care vor rezulta din ea. În mijlocul furtunii şi bătăliei acestei zile mari a Domnului, ei aud vocea poruncitoare a Domnului oştirilor şi inimile lor se ((17)) bucură, pentru că ei au deplină încredere în capacitatea Lui de a scoate ordine din haos. Ei îşi dau seama că, în judecăţile acestei zile, Domnul este Cel care vorbeşte din ceruri — din locul înalt de autoritate şi control; de aceea, ei aduc mulţumiri la amintirea sfinţeniei, (Psalm 30:4), dreptăţii, înţelepciunii, iubirii şi puterii Lui, care asigură să se facă toate lucrurile bine.

Cei care nu dau atenţie nu vor auzi

Psalmistul spune că în timp ce lumea va fi în necunoştinţă de adevăratul sens al evenimentelor prezente, şi de aceea în frică, şi în timp ce sfinţii, avînd o cunoştinţă clară, se vor bucura şi-şi vor ridica capetele, pentru că ei văd rezultatul; unii — fără să dea atenţie nici necazurilor lumii şi nici vocii care vorbeşte din ceruri — se vor lăuda totuşi cu idolii lor. El spune: „Sînt ruşinaţi toţi cei ce servesc icoane-lor şi care se fălesc cu idolii”. Aceste cuvinte ne aduc aminte avertismentul apostolului Pavel: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte din ceruri” (Evrei 12:25). Sf. Pavel adresează aceste cuvinte celor care cunosc vocea Domnului şi o recu-nosc, avertizîndu-i ca nu cumva să nu-i dea atenţie cînd vorbeşte în mînie şi judecată.

Dar vai! Sînt unii care nu dau atenţie avertismentului şi care, deşi cunosc vocea Domnului, refuză în continuare s-o asculte. Ei se întorc de la Cel ce le vorbeşte din ceruri, către idolii pe care inima lor nesupusă i-a pus în locul lui Dumnezeu. Aceste „icoane” sînt lucrul mîinilor lor — filosofie şi ştiinţă omenească — fals numită aşa — din această zi rea. Şi cei care resping mărturia lui Dumnezeu, cînd odată au auzit-o, invariabil cad într-una din multele forme de idolatrie, atît de răspîndite acum, sau se rătăcesc neîncetat de la una la alta din acestea.

Toţi aceştia, sigur vor fi zăpăciţi, făcuţi de ruşine şi puşi în încurcătură, idolii lor vor fi nimiciţi. Păcătosul cu voia, odată luminat şi binecuvîntat cu influenţa sfinţitoare a Spiritului Sfînt şi a Adevărului, nu va scăpa, declară apostolul, de pedeapsa dreaptă pentru faptele sale. Evrei 12:14-19 subliniază acest pericol pentru copiii lui Dumnezeu şi le atrage atenţia asupra pedepselor teribile pentru că se îndepărtează de la porunca sfîntă dată lor. Apostolul Pavel descrie aici scenele care au însoţit inaugurarea vechiului Legămînt al Legii şi arată că sînt o ilustraţie a evenimentelor care vor însoţi stabilirea Noului Legămînt al Legii, la sfîrşitul acestei vîrste, sub Cel mai mare decît Moise — Domnul nostru Isus Christos.

Muntele (împărăţia) casei Domnului se stabileşte acum pe vîrful munţilor, depăşind marile împărăţii ale acestei lumi şi este înălţat deasupra dealurilor — guvernăminte mai mici (Isaia 2:2). Norii şi întunericul, strîmtorarea, confuzia şi suferinţa popoarelor sînt prezente peste tot în jur; şi tunetele şi fulgerele fac tot pămîntul să se cutremure cum a fost cu Israel pe Muntele Sinai (Exod 19:1-25). Şi acum, din primăvara lui 1878 — Dumnezeu şi-a „uns Împăratul pe Muntele Său cel Sfînt al Sionului” (Psalm 2:6). Deci, dacă cei care n-au ascultat pe Moise, şi cu îngîmfare au dispreţuit ceremoniile cu acea ocazie la Sinai, au fost loviţi cu moartea momentană, cum am putea noi scăpa dacă nu ţinem seama de vocea Marelui Mijlocitor al Legămîntului Nou şi de remarcabilele împrejurări care-i însoţesc stabilirea acum?

Gînduri de încheiere

Noi vedem norii strîmtorării adîncindu-se. Auzim tunetele judecăţii care „cheamă pămîntul de la răsăritul soarelui pînă la apus” (Psalm 50:1) de la est pînă la vest. Vedem fulgerele adevărului şi dreptăţii şi vedem cum întreg pămîntul este acum în proces de clătinare, care se va sfîrşi în completa răsturnare a tuturor instituţiilor, sistemelor şi guvernămintelor existente. Evenimentele prezente vorbesc într-adevăr în sunete de trîmbiţă. Cum să privim noi aceste lucruri? Sigur, dragi fraţi, cu inimă serioasă şi respectuoasă! Sigur, vom veghea şi ne vom ruga pentru ca „atîta vreme cît rămîne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nimeni din noi să nu se pomenească lipsit de ea” (Evrei 4:1). Ne vom conduce cursul cu cea mai mare grijă, ca să ne putem face chemarea şi alegerea sigură.

În această perioadă plină de evenimente, tot ce poate fi clătinat va fi clătinat, pentru ca numai lucrurile care nu se clatină, ale adevărului şi dreptăţii, să rămînă (Evrei 12:25-29). Fiecare chemat de a fi părtaş la împărăţia care vine trebuie să fie un iubitor al dreptăţii, unul care să stea cu iubire şi curaj pentru Adevăr, oricît de mult s-ar vorbi împotriva lui. Toţi alţii vor fi scoşi afară din această grupă. Capcanele şi ispitele acestei „zile rele” împlinesc tocmai această lucrare. La sfîrşit, numai cei adevăraţi vor rămîne. „Aşteptînd aceste lucruri, să fim harnici, ca să putem fi găsiţi de El fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3:14), gata de intrare în odihna care încă rămîne.

Judecatorul spagar Florin Costiniu primeste pensie speciala de 16.000 lei lunar (160.000.000 lei vechi)

JustitieTara lui Dan Voiculescu: Florin Costiniu, condamnat pentru corupție, primește 16.000 lei lunar, pensie specială, de la statul român, adică de la “fraierii” care muncesc din greu în această țară. Să nu-i spânzuri din scurt pe parlahoții, în frunte cu mafiotul Tăriceanu, care nu fac nimic pentru acest popor?

Legea (Cine dă legi în Românica? Parlahoții!!) spune că magistrații corupți se pot bucura nestingheriți de pensiile speciale, chiar dacă au condamnări definitive. Dar infractorul Florin Costiniu este și avocat, rotunjindu-și veniturile și asa destul de rotunde. Mai mult, este avocat și în cauze pe care le știe din calitatea de judecător, calitate în care s-a șters la fund cu dreptatea, dă-i mă-sa de fraieri care mai cred în justiția necoruptă din România.

Și nici avocat nu prea este legal să fie, deoarece, potrivit statutului profesiei de avocat, condamnații penali nu mai pot profesa ca avocați. Dar, precum în țara infractorilor liberi numită România, aici intervin procedurile care sunt făcute, normal, pentru infractori ca acest Costiniu. (Vedeți mai multe aici).

Și jegul de Tăriceanu explică „prostimii” cum DNA-ul nu lasă politicienii, infractorii în general, să fure. Nu-i lasă, dom’le, să trăiască boierește pe spinarea celor care muncesc și stau cu grijă mereu că nu vor avea bani luna viitoare să-și plătească ratele. Să nu pui ciomagul pe spinarea clasei politice de căcat ce refuză eliminarea pensiilor speciale și face legi pentru infractori. Tăriceanu, jeg ordinar, ar trebui să fii jupuit de viu pentru cât rău ai făcut acestei țări.

Actualizare

Iata ce spune poetul, realizatorul de emisiuni TV la postul Somax Botosani si, nu in ultimul rand, Omul Ioan Manole despre Tariceanu: „Este cel mai „rosu” liberal de la Patrascanu incoace. Tot ce a facut acest slugoi ordinar al Kremlinului se poate incadra, cu lejeritate, in „subminarea economiei nationale si inalta tradare de tara”. Executie sumara, dupa o judecata corecta, si confiscarea tuturor averilor sale. Factura pentru gloante trimisa ultimei neveste spre decontare.” (Citat preluat de pe Facebook)

Citeste si articolele:

In Romania, mafia face legea si legile

Mafia PSDDefrisarea pădurilor țării se face cu acordul tacit al autoritătilor (în principal locale)

În orice comunitate locală, autoritățile știu foarte bine cine cu ce se ocupă. Asta înseamnă că mafiotii o comit cu acordul tacit al autorităților locale. Este imposibil să furi camioane întregi de lemne și să nu știe nimeni. Toată floarea infracțională a autorităților publice este implicată. Polițiști, procurori, primari, șefi de ocol etc. sunt mituiți pentru a închide ochii. România este devastată în mod barbar tocmai de românașii cu tricolor la piept care au jurat, pe Constituția țării și Biblie (hăăă, hăăăă, hăăăă), să respecte legea si să aibă grijă de patrimoniul țării românești. Normal că s-au șters la cur cu astfel de “fleacuri”, doar România de poimâine nu interesează pe nimeni. Ce dacă peste 50 de ani România nu mai are păduri?! Este vreo problemă dacă peste 50 de ani România este total țiganizată, iar doina românească este înlocuită cu maneaua țigănească?!

Și ca să nu spuneți că teoretizez prea mult, iată și un exemplu concret, din țara lui “uoi”. Nu, nu este vorba de județul Vaslui, nici chiar de judetul Botoșani, ci de judetul Iași. Este județul PeSeDist în care primarul Gheorghe Nichita trimitea polițiștii să aibă grijă de păsărica amantei, nu cumva vreun cuc mai îndrăzneț să-i facă vreo treabă. Și ca umorul negru să fie maxim, în ce-l privește pe Gigi Nichita, amanta PeSeDistului era băsistă, o dovadă clară a faptului că PeSeDiștii sunt doar niște curve, care și-o trag cu oricine se nimerește, dar se dau fete mari la tembelizor.

Caz unic în România: un întreg oraş condus de o gaşcă de bandiţi. Procurorul lua mită carne, primarul – materiale de construcţii, şeful Poliţiei – lemne de foc

Flagelul corupţie a acaparat toate instituţiile importante dintr-un mic oraş de provincie în care primarul, viceprimarul, şeful Parchetului, al Poliţiei, dar şi parlamentarul comunităţii au probleme cu legea fiind condamnaţi sau anchetaţi. (Citeste integral pe adevarul.ro)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “In Romania, mafia face legea si legile”

  1. 30% dintre romanasii posesori de masini nu au RCA, adica se sterg la fund cu legile tarii | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 17TH, 2016 AT 15:10

    […] In Romania, mafia face legea si legile […]

  2. Bulibasa unui clan tiganesc a oferit 100.000 euro spaga politistilor din Timis | A șaptea dimensiunesays:

    IULIE 19TH, 2016 AT 12:11

    […] In Romania, mafia face legea si legile […]

  3. In Romanica, infractorii trebuie s-o duca bine, ceilalti pot muri de mana infractorilor fara probleme | A șaptea dimensiune says:

    AUGUST 3RD, 2016 AT 11:13

    […] In Romania, mafia face legea si legile […]

  4. Sistemul, masonii sau iluminatii ucid caprele negre din muntii Rodnei? | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 3RD, 2016 AT 15:16

    […] In Romania, mafia face legea si legile […]

Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă

joi, ianuarie 30, 2014 21:37

Posted in category Mass-media

Antena 3În România există Consiliul Național al Audiovizualului (CNA). Și aceasta este cea mai sinistră glumă din media românească. Ce am mai râde, dacă nu ar fi de plâns. Activitatea audiovizualului din Republica USLamistă România se bazează pe legi (hă, hăă, hăăă). Iar una din ele este Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 202. Dată în plin sistem ticăloșit, cu regimul infractorului Adrian Năstase, prietenul lui Dan “Felix” Voiculescu, instalat în România. Haideți să cităm din această lege, violată și batjocorită, în fiecare zi, de Haznaua 3.
ART. 29
(1) Comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele condiţii:
c) să nu prejudicieze demnitatea umană;
e) să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale telespectatorilor şi radioascultătorilor;
h) să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale;

Mai există ceva ce slugile lui Dan Voiculescu ignoră cu bună știință: Decizia nr. 220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Iată, mai jos, un citat din respectiva decizie.
ART. 64
(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii;
b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.
(2) În cazul în care informaţiile prezentate se dovedesc a fi eronate în mod semnificativ, furnizorul de servicii media audiovizuale trebuie să aducă rectificările necesare în cel mai scurt timp şi în condiţii similare de difuzare.
(3) În cazul în care informaţia provine din surse confidenţiale sau a căror credibilitate nu este suficient verificată, se va menţiona explicit acest fapt.
ART. 66
(1) În programele de ştiri şi dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică;
b) evitarea oricăror forme de discriminare.
(2) Prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie se asigură, de regulă, în cadrul aceleiaşi emisiuni, iar în mod excepţional, în emisiunile următoare; în cazul în care cei solicitaţi refuză să participe sau să îşi precizeze punctul de vedere, acest fapt trebuie menţionat pe post; absenţa punctului de vedere al uneia dintre părţi nu exonerează realizatorul/moderatorul de asigurarea imparţialităţii.

Bun. Am lămurit problema: Latrina 3 nu se poate numi post de știri, corect și imparțial. Mai nou, mâncătorii de rahat securist de la Antena 3, au început să-l atace violent pe Mihai Răzvan Ungureanu (MRU), omul pe care-l voi vota la viitoarele alegeri prezidențiale din România, pe motiv că ar avea simpatii legionare. Ca pe vremea lui Ceașcă: erai cu simpatii legionare, înfundai pușcăria. Și tot Latrina 3: Monica Macovei a fost „procuror ceaușist” deoarece a avut „tupeul” să se nască în dictatura lui Ceașcă, sau istoricul Vladimir Tismăneanu este „vinovat” pentru trecutul tatălui său. Haznaua 3 aplică metodele Securității lui Ceașcă: terfelirea imaginii unei persoane incomode pentru mafia securistică ce a distrus România și încrederea românilor în valorile democrației.

Din toate aceste motive, și din multe altele, un glumeț a propus transformarea Antenei 3 în cult religios. O glumă amară despre care puteți citi ceva mai la vale. Fără Antenele securistului penal Dan Voiculescu România era o țară cu un mediu ceva mai respirabil, în care fantomele dictaturii comuniste erau mai puțin agresive.

Vrem recunoașterea postului TV Antena 3 drept cult religios

Noi, cetățenii semnatari, îngrijorați de confuzia generata de postul de televiziune Antena 3 formulăm următoarea petiție:

Solicităm Guvernului României sa examineze statutul Antenei 3 ca organizație, crez și conglomerat de concepte și să-i acorde acesteia statutul de cult religios. O asemenea recunoaștere ar fi benefică atât pentru aderenții cultului (personalitățile media și telespectatorii fideli) cât și pentru cetățenii României în general.

Pentru aderenții Antenei 3, recunoașterea acesteia drept cult religios ar însemna accesul la unele fonduri de la bugetul de stat și unele facilități fiscale, precum și protecția generală oferită de legea cultelor religioase. Pentru cetățenii României, statutul de cult religios ar elimina orice confuzie generată de titulatura Antena 3 drept post de știri/sursă de informații veridice.

În acest moment, Antena 3 funcționează ca o sectă, având toate caracteristicile întâlnite în neo-religiile vestice:

  1. O doctrină fermă și mitologică – Antena 3 a dezvoltat o viziune asupra lumii formată din elemente mitologice (superioritatea dlui Voiculescu, puritatea membrilor PSD și a altor aliați politici, vinovăția exclusivă a adversarilor, puterea de mântuire a Antenei 3 și a trustului Intact) care nu corespunde deloc cu realitatea, dar care aduce liniște sufletească credincioșilor.
  2. O figură centrală carismatică cu rol de pastor și intermediar al credinței – domnul director general Mihai Gâdea ține seară de seară predici alături de câțiva discipoli aleși, stârnind pasiuni cu discursurile sale electrizante. În mod cert abilitățile sale de relaționare cu congregația au fost dezvoltate în perioada în care a fost pastor adventist. În ultimul timp, dl. Gâdea a dezvoltat un ușor cult al personalității, referindu-se la sine însuși și la apostolii săi drept „cei mai premiați jurnaliști”, „cei mai profesioniști jurnaliști”, „cei mai urmăriți jurnaliști” etc.
  3. O divinitate adulată de sectă – domnul fost senator Voiculescu este o figură patriarhală care întruchipează binele. Binefacerile acestui personaj sunt realizate prin intermediul Fundației Dan Voiculescu, care sprijină tinerii și bătrânii.
    Dl. Voiculescu a înfăptuit și unele miracole, zvonite, dar nu dovedite, cum ar fi evaporarea unor fonduri în valută adunate de maleficul conducător Nicolae Ceaușescu, câștigarea unor licitații și privatizări, ștergerea unor informații din dosarul CNSAS etc.
  4. Un personaj malefic în jurul căruia se construiește credința și se unește congregația – Traian Băsescu. Personajul satanic, menționat foarte des în fiecare slujbă a Antenei 3, este responsabil pentru tot răul din România. Coeziunea credincioșilor este întărită prin propovăduirea unei vieți infernale sub Traian Băsescu și promisiunea că alături de Antena 3 există speranță pentru salvarea din iadul adversarilor politici.
  5. O viziune dualistă care împarte cetățenii în drept-credincioși și infideli (ziși și „băsiști”). În viziunea Antenei 3, băsiștii nu sunt neapărat fani ai lui Traian Băsescu, ci oricine ar îndrăzni sa nu fie de acord cu doctrina religioasă a acestei secte, precum și orice ar îndrăzni sa conteste cele predicate de către pastor și discipoli.
  6. Un mit al persecuției și o viziune apocaliptică – în anul 2013 și în prima lună din 2014 importante figuri de cult – Mihai Gâdea și Mircea Badea – au declarat de 4 ori că au fost amenințați cu moartea în 4 incidente diferite. Deși s-a dovedit ca cel puțin 2 astfel de amenințări au fost minciuni sau exagerări, victimizarea liderilor de cult a avut rolul important de a atrage empatia enoriașilor fideli. De asemenea, Antena 3 emite unele slujbe cu un semn deasupra burtierei care atrage atenția că postul este „supus amenințărilor” sau alte asemenea mesaje auto-victimizante.

Vă rugăm, domnule Prim-Ministru, să analizați această petiție și să dispuneți, la recomandarea Ministrului Culturii și Cultelor, încadrarea Antenei 3 la categoria „culte religioase”.

Domnului Prim-Ministru al României, Victor-Viorel Ponta Domnului Gigel Sorinel Știrbu, Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Sursa

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

16 Responses to “Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă”

  1. România, o țară bolnavă (I) says:

    IUNIE 21ST, 2014 AT 13:58

    […] râd, de exemplu, de victimele comunismului, de adevăr, de libertate etc. Medicii sunt puțini: o Monica Macovei, un Gabriel Liiceanu, un Andrei Pleșu etc. Dar nu pot face față numărului imens de bolnavi. Cei […]

  2. Andrei Pleșu: O țară întreagă este intoxicată cu mari cantități de kitsch gazetăresc says:

    IUNIE 24TH, 2014 AT 14:30

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site. Tags: dezinformare, moguli, tv […]

  3. Grupul fascist de la Antena 3 says:

    AUGUST 27TH, 2014 AT 13:57

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

  4. Deutsche Welle: Divizarea României este rezultatul urii de la Antena 3 | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 29TH, 2014 AT 12:32

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

  5. Muriți, jeguri de la România TV | A șaptea dimensiune says:

    IANUARIE 24TH, 2015 AT 20:42

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site. Tags: dezinformare, moguli, tv […]

  6. Le Monde: ”Foştii securişti din România sunt astăzi în parlament, în presă, în administraţie” | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 10TH, 2015 AT 22:36

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

  7. Disperarea lui Voiculescu și ipocrizia șmecherilor de ONG | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 12TH, 2015 AT 22:02

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

  8. Continuă propaganda comunistă la televiziunile din România | A șaptea dimensiune says:

    APRILIE 13TH, 2015 AT 14:48

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

  9. Scrisoare deschisă adresată fostului adventist Gâdea Antena 3 | A șaptea dimensiune says:

    APRILIE 13TH, 2015 AT 14:51

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

  10. Banii Securității au decis și decid soarta României | A șaptea dimensiune says:

    APRILIE 13TH, 2015 AT 15:26

    […] Postul USLamist de televiziune Latrina 3, secta Securității lui Ceașcă […]

nn

Romania, tara infractorilor liberi

Tigani interlopiÎn România, grija mare este față de mafioți, infractori în general. Acestia au drepturi peste drepturi. Ceilalti, cei corecți, muncitori, plătitori de taxe și impozite, au două variante: ori emigrează, ori se lasă furați, agresați sau chiar uciși de infractorii liberi ca pasărea cerului.

Câteva exemple concrete din Republica Infracțională România.

  • In Romanica se fura totul

    Deputatul PNL Mihai Tararache povesteste: „Sunt sute de constanteni care au venit la mine pentru ca in mod repetat le sunt sparte masinile, se duc acasa si nu gasesc clantele de la usi, rufele pe sarma, pentru ca in Romania lui 2015 acesti oameni carora statul le-a oferit o locuinta sociala folosesc metoda ‘pisica’. Se duc cu pisica, arunca pisica in balcon, pisica strange rufele cu ghearele si trage inapoi”.

  • Adolescent ucis in plina strada. Unde? In judetul Botosani, localitatea Vorniceni

    Adolescentul se deplasa, marți seara, pe un drum din satul Vorniceni, Botosani, insotit de doi prieteni, iar la un moment dat tinerii s-au intalnit cu un grup format din trei barbati, printre care si un individ in varsta de 43 de ani. Intre cele doua grupuri a izbucnit un conflict spontan, iar dupa un schimb de replici barbatii s-au luat la bataie. Tanarul de 17 ani a ramas singur, dupa ce amicii sai au rupt-o la fuga, fiind batut de barbatii cu care se intalnise, iar individul de 43 de ani a scos un cuțit și l-a înjunghiat. Ulterior, adolescentul înjunghiat în plină stradă A MURIT! Ucigasul nici macar nu a fost arestat, ajungand si el la spital (sa-si repare cutitul, probabil). O asemenea bruta merita un singur „tratament”: un glont in ceafa.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

7 Responses to “Romania, tara infractorilor liberi”

  1. Profesor universitar: „Romania, o tara de imbecili cu studii superioare” | A șaptea dimensiune says:

    APRILIE 24TH, 2016 AT 11:27

    […] Romania, tara infractorilor liberi […]

  2. Tudor Chirila: „Trebuie sa facem pasul de la o societate de aranjamente la una de reguli” | A șaptea dimensiune says:

    APRILIE 28TH, 2016 AT 11:06

    […] Romania, tara infractorilor liberi […]

  3. Allah Akbar-ul la romani | A șaptea dimensiunesays:

    MAI 10TH, 2016 AT 16:05

    […] Romania, tara infractorilor liberi […]

  4. Cine umileste Romania | A șaptea dimensiune says:

    MAI 14TH, 2016 AT 12:44

    […] Romania, tara infractorilor liberi […]

  5. Desi radarele politiei salveaza vieti, idiotii le contesta | A șaptea dimensiune says:

    MAI 15TH, 2016 AT 14:11

    […] Romania, tara infractorilor liberi […]

După 1989, PSD, urmaşul PCR, cu bocancul pe grumazul justiţiei, a continuat jaful comunist din anii 1945 – 1955

Adrian NastaseCum să Piteşti o casă de oarba Justiţie

Victimele “Fenomenului Piteşti” nici nu au apucat bine să uite de tortura comunistă, că au şi început să se confrunte cu o altă teroare, de data asta pesedistă: e vorba de fenomenele de judecători, avocaţi şi şmenari din Piteşti care dau la cap (era în 2003 – n.m.) celor ce vor să-şi recupereze proprietăţile confiscate de comunişti.

Unul dintre aceste personaje sinistre este judecătorul Nifon Sechelarie, care a atins performanţa de a dispune casarea unei sentinţe definitive şi irevocabile de restituire a unei case, în baza căreia proprietarii de drept îşi făcuseră deja intabularea şi plătiseră impozite doi ani de zile.

Motivul anulării deciziei de retrocedare este de necrezut: respectivul imobil a fost confiscat cică în mod corect de comunişti, conform legii 119 din 1948. Prin respectiva lege comuniştii au naţionalizat întreprinderile particulare. Lăsând la o parte faptul că avem de-a face cu o lege bolşevică, imobilul-locuinţă de pe strada Nicoalae Bălcescu nr. 93 din Piteşti nu putea intra niciodată sub incidenţa ei.

Culmea e că domnul Sechelarie recunoaşte că-i o lege injustă, pentru că a dispus în alt proces similar retrocedarea unei proprietăţi, susţinând că naţionalizarea a fost un abuz clar din partea statului.

Schimbarea de optică justiţiară e o chestiune simplă pentru Sechelarie, precum schimbul a 10.000 USD în 350.000.000 lei (vechi – n.m.).

În plus, pentru că este o casă mare (construcţie de 490 mp) în valoare de 200.000 USD (valoarea din 2003 – n.m.), ca să n-o piardă, chiriaşii care au pus mâna pe ea – firma SC Tiparg – şi-au tocmit un avocat mare: Gheorghe Uglean (om al mafiei PSD-iste, n.m.), fost preşedinte al Curţii Supreme, om cu relaţii sus-puse.

Ca un profesionist (în ale şemenului – n.m.) ce e, Uglean a reuşit să strămute cauza la Curtea Supremă de Justiţie, şi încă de două ori, în condiţiile în care se admite o singură strămutare. Mai bine o strămuta direct la Strasbourg, că oricum va ajunge acolo în cazul acesta. (“Academia Caţavencu”, nr. 627/2003)

Citeste si articolele:

Cine stabileşte constituţionalitatea legilor în România democratică: foştii trepăduşi ai dictaturii comuniste

Famiglia PSDMoraru, Vida, Cochinescu/ l-au pupat pe Ceauşescu

Dacă aţi avut ceva treabă prin România săptămâna trecută (30 ian. – 5 feb. 2008, n.m.), aţi observat, poate, mulţi oameni agitaţi, ba chiar surescitaţi, care nu înţelegeau cum de Curtea Constituţională a decis că CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) funcţionează după o lege neconstituţională.

Printre corifeii acestei decizii, printre cei, deci, care nu au precupeţit nici un efort să declare CNSAS în afara Constituţiei se numără şi Nicolae Cochinescu, şi Ioan Vida (judecători la Curtea Constituţională), dar şi Ioan Muraru (Avocatul Poporului). Vă rog să nu-i judecaţi prea aspru pe cei trei: ei chiar au avut dreptate când au zis despre Constituţia României că nu ar permite funcţionarea Consiliului. Numai că se refereau la Constituţia Republicii Socialiste România, pe care o ştiu toţi trei ca pe Tatăl Nostru, carele eşti în CC al PCR, sfinţească-se numele tău, Nicolae Ceauşescu.

Să dăm şi probe. Iată-l pe Cochinescu, de exemplu, ce zicea el în “România liberă” din 20 mai 1987 (pe când era doar “procuror la Procuratura generală”): “Nu au caracter licit veniturile (…) realizate prin exploatarea muncii altor persoane, cele dobândite prin fapte de parasitism. (…) Controlul provenienţei bunurilor se face: în temeiul sesizărilor, dacă sunt scrise şi semnate, ale oricărei persoane fizice sau ale conducerii organizaţiei socialiste la care persoana în cauză a prestat sau prestează vreo activitate (…)”. Da, mişto, păcat că nu se mai aplică, ar merge la parlamentari.

Tovarăsul Ion Vida, însă, ca doctor la “Ştefan Gheorghiu”, are un spaţiu mult mai generos de expunere în “Informaţia Bucureştiului” din 22 ianuarie 1983. Unde scria despre “Sistemul unitar al democraţiei socialiste – cadru organizatoric fertile de participare activă a maselor la conducerea întregii vieţi economico-sociale (II)”.

Totuşi, favoritul nostru rămâne “Conf. univ. dr. Ioan Moraru”, care publică o întreagă pagină în “Contemporanul” din 24 martie 1989 sub titlul (cu majuscule roşii): “Constituţia – cadrul juridic fundamental de participare a poporului la conducerea societăţii”. Păi, nu am zis noi mai sus că la Constituţia aia de dinainte se refereau băieţii când au desfiinţat CNSAS-ul? Aţi avut deci dovada şi, pentru că aţi citit până aici, iată şi un bonus din articolul citat: “Concepţia socialistă românească în domeniul legislaţiei socialiste este o parte a politicii partidului de construire a socialismului şi înaintare spre comunism, iar la fundamentarea şi îmbogăţirea ei tovarăşul Nicolae Ceauşescu a adus o contribuţie decisivă, de inestimabilă valoare teoretică şi practică”.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.5/2008

P.S. Unul din cei trei trepăduşi ai dictaturii comuniste a fost propus la Curtea Constituţională de tovarăşul Ion Ilici Iliescu. De altfel, acesta în decursul celor 11 ani cât a fost preşedintele României a numit în funcţii cheie numai activişti ai dictaturii comuniste.

Citeste si articolele:

Justiţia din România – după chipul şi asemănarea mafioţilor din politică

 

Rodica StanoiuCine împarte dreptatea, parte-şi face

Doamnelor şi domnilor,

Bine aţi venit la circul justiţiei româneşti din 2003, cu PSD = ciuma roşie = mafia la guvernarea ţării! Veţi avea parte de parada competenţei ministrului! (turnătoarea la Securitate Rodica Stănoiu – n.m.) Veţi vedea evoluţia celor mai buni artişti din Tribunale, Judecătorii, Curţi de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Apoi, dresura cu bani a judecătorilor va entuziasma publicul.

Circul începe cu prestigiul ministrului!

Săritura de pe trambulină în CV-ul “Junei Rodica”. Profesor universitar. Făcut după Revoluţie, pe ore luate mai mult la particulară. Munca sa editorială – 14 monografii, 130 de studii, 30 de rapoarte la Congres – nici unul nu poate fi identificat în revista de specialitate Dreptul, iar cărţile la care a colaborat le dă doar ea în bibliografie.

Are în subordine (avea în 2003 – n.m.) 3 secretari de stat. Până la demisie, omul de influenţă al ministrului era Ivanov. Acum (noiembrie 2003 – n.m.) secretarii de stat rezolvă cu telefon elegant: “Aş dori să urmăriţi cauza din dosarul …” Din 15 direcţii de minister, doar 4 se ocupă efectiv de judecători. De 3.500 de judecători.

Tot în organigrama Ministerului, Stănoiu păstrează o direcţie de regim dictatorial: Direcţia Instanţelor Militare. Pe ţară, există maxim 100 de cazuri pe an. Omor, furt, dezertare – mărunţişuri militare ce pot fi judecate de orice judecător civil. Interesul? A putea să muşamalizezi mai bine colonei, generali.

Nemaiîntâlnita dresură a Curţilor de Apel şi a Curţii Supreme

Conslierii UE a bătut-o la cap pe Stănoiu să termine cu recursurile în anulare, cu Curţile de Apel ca instanţe superioare, dar şi cu numirile directe ale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor Curţilor de Apel şi CSJ. Această atribuţie va trece către Consiliul Superior al Magistarturii sau către o comisie corpolentă, în ambele cazuri cu minsitrul Justiţiei la capătul firului. Selecţia vine de la ministru, iar el e de faţă la luarea hotărârilor. Şi acum (era în 2003 – n.m.) se întâmplă la fel, în componenţa acestor curţi intrând oameni selectaţi de ministru şi propuşi direct către instanţele de Apel sau Supremă. De exemplu, în Curtea Supremă de Justiţie sunt (erau în 2003 – n.m.) numai judecători din Bucureşti, pe motiv că nu există locuinţe pentru ceilalţi. Astfel, cea mai înaltă instanţă nu are cei mai buni judecători. Alt exemplu: numirile înfrigurate de demnitari în Curţile de Apel şi Supremă. Stănoiu îşi poziţionează acum oamenii de încredere, fiindcă din ianuarie 2004 ea nu mai are dreptul decât la prezidare şi vot consultativ. Demnitarii puşi fuga-fuguţa acum sunt recomandaţi de preşedinţi şi verificaţi politic de către Stănoiu. Aşa că punându-i lui Florea de la Supremă un dosar pe masă, acesta îl acceptă. Nu cunoaşte persoana. Vede că sunt lucrări scrise, că sunt calificative luate, mă rog, aparenţele birocratice salvate. Dar, în primul rând, dosarul e purecat. Aşa se face că în Supremă a intrat nevasta lui Ninosu, pesedist, fost ministru de Justiţie. Aşa a ajuns într-un tribunal nepoata lui Stănoiu. Despre cum se întocmeşte un dosar de candidatură şi cine îl întocmeşte veţi citi mai jos.

Un număr de striptiz al Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul e redus la rolul de organizator de simpozioane şi aplaudac al dosarelor venite de la Stănoiu. Minsitrul are dreptul de a participa la şedinţe. Cu ce drept, până la urmă? Consiliul e autoritatea supremă în zona de acoperire şi numire a judecătorilor competenţi, iar ministerul, autoritate administrativă. Consiliul, în loc să se ocupe să descopere oameni, se ocupă cu privitul în dosarele gata selecţionate de oamenii lui Stănoiu.

Tumbele judecătorilor din Tribunale şi Judecătorii

Hola-hop: judecătorii nu au dreptul la sindicat. Normal, o grevă ar paraliza puterea asta în stat, Justiţia. Judecătorii cui se plâng? Nimănui. Ministrul a desfiinţat audieţele cu judecătorii. Iar consilierii filtrează zgomotele supărătoare.

Altă tumbă: judecătorii nu fac regulamentar politică. Dar, gândiţi-vă logic, s-au schimbat vreo patru-cinci miniştri. Judecătorii au făcut politica fiecărui ministru. Fiindcă ministrul este numit de către partidul la putere. Stănoiu este membru PSD.

Un triplu salt mortal a fost inventat spre a da mai multă experienţă judecătorului. Studiilor de Drept li s-au adăugat cele speciale de la Institutul Superior de Magistratură. Acesta este patronat de Marlena, Marlena Ulieru, prietena Rodicăi.

După ce ai terminat studiile şi eşti proaspăt judecător, nu stai pe cuie şi pe sticlă pisată? Doar stai în cămin de nefamilişti. Prospătura este deschisă spre propuneri “ruşinoase”. Venite de la minister: “mă serveşti, te voi servi”, venite de la primar: “poţi vedea de dosar ca să vezi o casă?”.

Tumbele cele mai înalte? Operaţia de mare rafinament este cea legată de delegări. Stănoiu spune aşa: te deleg. Judecătoarea Lorena Tarlieon nu a respectat indicaţiile ministrei. A fost delegată de la Iaşi la Podu Turcului. Or, delegările se fac cu asentimentul celui delegat. Tarlieon nu a ştiut de delegare. Lui Tarlieon i s-a arătat lupul: dacă mai faci, uite, păţeşti mai rău. Lui Stănoiu i se pune pata. Când i se pune pata pe cineva, rade, termină.

Delegarea se mai face şi într-un alt fel, la şantaj. Delegarea unui judecător înseamnă că îl muţi pe om dintr-o localitate în alta pe un timp determinat, păstrându-I funcţia. Ei, ce face Rodica: mută omul pe timp nedeterminat, rămânând la mâna şi atitudinea ei dacă reînnoieşte sau nu delegarea. Mai mult, pune preşedinţi de tribunale prin delegaţie din rândul simplilor judecători. Aşa se întâmplă cu jumătate dintre preşedinţii de judecătorii din Transilvania.

Numere de virtuozitate a şpăgii

Păi, un judecător are nevastă? Are casă? Are prieteni? Are maşină? Are. O poţi cunoaşte pe nevastă, poţi vorbi cu un prieten, poţi să-i intri în casă. Au fost cazuri în care cel de la pompa de benzină i-a făcut plinul judecătorului şi, o dată cu restul, i-a dat un plic cu bani şi un număr de dosar. Ca să nu fie atât de complicat, mergi la un avocat. Acesta ştie cel mai bine filiera. Ştie exact care e judecătorul cu buzunarul larg. Dar un primar, sau un om politic, sau un deputat dă telefon direct preşedintelui de judecătorie. Acesta cere direct dosarul cu dificultatea şi, ori îl judecă personal, recompensându-se singur, ori îl să unui coleg cu recomandările de rigoare şi atunci virează banii în plic celuilalt. Preşedintele instanţelor este cel ce împarte dosarele. El judecă primul cui îl dă, cât de multă influenţă are el pe lângă un anume subordonat.

Ca om de pe stradă, dacă nu te-ai lipit de vreun judecător până la recurs, poţi sta la colţ acum. La recurs sunt trei judecători. E suficient să-l întorci pe unul din decizie şi acela îi va întoarce din drum pe ceilalţi.

Şi acum surpriza circului: timpul violat şi suspus perversiunilor sexuale

Până acum câteva luni, Curtea de Apel era Curtea Supremă. Te judecai, dar recursul era dat la Curtea de Apel. Nu se mai ajungea, cum e democratic, la Curtea Supremă. De ce? Că aşa a vrut muşchii lui Stoica (fost ministru al Justiţiei – n.m.). Cu chirurgie europeană, Stanoiu a avortat sistemul după vreo doi ani, dar a mutat sarcina extrauterină către Curtea Supremă. Acolo e un bombardament de 14.000 de dosare pe an, cel puţin. Sunt 100 de oameni. Şi nu doar “dosare” cu câte trei-patru dosare fiecare, dar şi pronunţările şedinţelor judecătoreşti din toată ţara. E imposibil ca cineva să poată citi un dosar cap-coadă. Aşa că e un fel de loterie. Unul se citeşte, altul se preia cu încheierea precedentă. Nu există timp biologic. Inundaţia aceasta de dosare omoară însă orice tip de termen. Uite, tu te judeci cu unul ca să-ţi dea o datorie… până la sentinţa definitivă se devalorizează banii.

Altă şmecherie a fost făcută de fosta şefă a Curţii de Apel Iaşi în favoarea iubitului ei Nechifor, deputat PSD de Iaşi. Acest deputat era administrator la o firmă. S-a pronunţat sentinţa împotriva lui Nechifor, dar s-a înaintat dosarul la recurs. Nechifor ce-a făcut? A înaintat o cerere să i se dea un răspuns privind stadiul judecăţii la Apel. Iubita sa a scris: sentinţa de la tribunal s-a casat, în loc să scrie că a rămas bun de plată. Folosind termenul “casat”, practic i-a dat voie lui Nechifor să meargă la bancă şi să-şi golească conturile. Când a fost prinsă preşedinta, Stănoiu a lăsat-o simplă judecătoare, dar cu dreptul de a face propuneri pentru curţile superioare. Or, ghiciţi cam ce tip de oameni a propus iubita lui Nechifor.

Şezi cuminte, Bubico de la Curtea de Apel şi de la Curtea Supremă de Justiţie

Dar să facem un calcul simplu. Un judecător are de judecat cam 100 de dosare pe zi. Intră în sală, grefierul face referat la dosar, se strigă părţile, se face bucătăria dosarului, adică timbre, socoteli, citări. Nici nu s-a apucat de treabă şi au trecut pe dosar 5 minute. Înmulţiţi cu o sută. Rezultă opt ore fără să se intre în fond. Să spunem că, din 100, 30 sunt coapte, bune de judecat. Atunci, se dau cinci minute acuzării, cinci minute apărării. Calculăm totul pe spinarea unui super-eficient judecător. Rezultă 300 de minute. 5 ore. După judecată, merge judecătorul şi se pune să scrie ca la carte cum, de ce şi cui a dat dreptate. Cel puţin 30 de minute de dosar. 30 de minute ori 30 de dosare. 900 de minute. 15 ore ore. Să adunăm. 28 de ore. Câte ore are o zi? 24. Aşa. Atunci: dosarele nu le citim. Recursurile sunt loterii. Iei şpaga ca să citeşti un dosar, că n-ai altfel tragere de inimă. Câte ore are o zi? 28? Păi, atunci înfiinţăm o comisie. Un complet administrativ de filtru. Şi ce nu-i convine acestui complet, uite, nu ai timbru, sau a uitat judecatoarea să timbreze, sau n-ai semnat nu ştiu ce hârtie, cei trei judecători se pun în unanimitate de acord şi-ţi termină dosarul, fără ca tu să ai dreptul la un apel, recurs, ceva. Acest complet e tot din mintea lui Stănoiu. (“Academia Caţavencu”, nr. 624/2003)

Ne plângem că justiţia i-a făcut scăpaţi pe marii corupţi/mafioţi/borfaşi/… ai neamului românesc? Păi, dacă gloata/turma/“boborul”/…, manipulat de Mafia TV, a votat PSD = ciuma roşie = mafia vreme de 30 de ani, nu putea fi altfel.

Citeste si articolele:

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*