1. Ce importanţă acordă Dumnezeu acestor haruri ale caracterului?

1 Petru 5:5, 6 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dăr har”. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.”

1 Petru 3:4 “Ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”

Ps. 147:6 “Domnul spirijină pe cei blânzi şi coboară până la pământ pe cei răi.”

Ps. 149:4 “Căci Domnul Îşi găseşte plăcere în poporul Său şi va împodobi cu mântuire pe cei blânzi.”

 

Vol. VI, pag. 90, par. 1:

Dumnezeu în mod evident pune un premiu pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică spre model, Isus Cristos — cum S-a smerit şi S-a lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi Petru punctează învăţătura spunând: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin puterea dată de El obţin — odată cu înălţarea — biruinţa la care El îi cheamă.

 

Vol. V, pag. 254, par. 2:

Ce le trebuie acestora — ce ne trebuie nouă şi întregii lumi — este mintea sănătoasă; dar timpul pentru vindecarea generală a bolilor mintale şi fizice a unei lumi întregi prin Marele Medic este Veacul Milenar, când acesta va fi introdus pe deplin; dar veacul acela nu poate fi introdus şi ajutorul şi binecuvântarea lui nu pot veni până la timpul cuvenit. Între timp însă, Biserica Evanghelică chemată obţine, prin Domnul ei şi prin Cuvântul Său, Spiritul Său sfânt — Spiritul minţii Sale care este acelaşi cu mintea sau Spiritul Tatălui. Şi în măsura în care fiecare membru îşi foloseşte privilegiile sale în această privinţă, el va fi ajutat să treacă peste necazurile naturale mintale şi fizice care ne asaltează ca şi pe restul omenirii. Cuvântul Domnului prin apostol ne îndrumă astfel: “Eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine înu potrivit cărnii, ci potrivit noii sale naturiş, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia” (Rom. 12:3). Pentru mulţi este o lucrare de o viaţă să-şi cucerească prea înalta lor apreciere de sine şi să obţină Spiritul unei minţi sănătoase în privinţa talentelor proprii, dar în această muncă de corectare a mândriei lor sunt ajutaţi de cuvintele Învăţătorului, care spune: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Sunt ajutaţi şi de cuvintele apostolului care declară că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har îfavoareş celor smeriţi”. “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 5:5; Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5, 6.

 

Vol. I, pag. 83, par. 2:

Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte asemănători copiilor şi umiliţi — “împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har””. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi Înainte-Mergătorul nostru. Filip. 2:8, 9.

 

R 1920, col. 2, par. 2-4:

Folosirea de către Domnul chiar şi a celor mai slabe unelte, a celor care posedă chiar şi o măsură foarte mică de talent pentru serviciul Său, uneori se dovedeşte a fi o înălţare prea mare, şi ceea ce era o binecuvântare devine un blestem prin mândrie şi slavă deşartă. Aşa este stricăciunea naturii umane şi aşa este subtilitatea Adversarului în dobândirea avantajului, încât chiar textele mai sus citate devin uneori pietre de poticnire pentru mulţi care nu numai că sunt săraci financiar, ci sunt şi deficitari în intelect şi educaţie, şi cărora le lipseşte chiar instruirea în Cuvântul divin. Ei uită că Domnul a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci, îadică acei care erau săraci, sau au devenit săraci ca ucenici ai Luiş” (Luca 6:20); sau, precum relatează Matei (5:3): „Ferice de cei săraci în duh”. Şi ei uită că atât cei ignoranţi cât şi cei învăţaţi, atât cei săraci cât şi cei bogaţi, pot deveni „umflaţi de mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase”. Este trist când vedem pe “vreunul care se socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic” (Gal.6:3), astfel înşelându-se pe sine — dar în special este trist atunci când îi lipsesc chiar noţiunile elementare de educaţie şi de asemănare cu Cristos. Noi credem că modestia şi simplitatea sunt trăsături care trebuie cultivate de către cei bogaţi şi de către cei săraci deopotrivă, care sunt binecuvântaţi cu o cunoştinţă a adevărului, şi că orice „ruşinare a celor tari” trebuie să fie făcută cu blândeţe şi smerenie (Efes. 4:2; 2 Tim. 2:25), şi nu cu spirit combativ sau cu manifestarea satisfacţiei pentru înfrângerea lor.

Mai presus de aproape orice alt lucru, prin urmare, preaiubiţilor, să ne păzim bine smerenia. Numai când suntem mici în ochii noştri, Dumnezeu ne poate folosi în siguranţă pentru noi înşine. Şi totuşi, El nu ne fereşte de toate încercările fidelităţii. Deci, dacă azi Domnul îţi dă puţină înălţare, îţi dă puţină încurajare prin succes în serviciul Lui, primeşte cu umilinţă şi blândeţe, aducându-ţi aminte de propria-ţi nevrednicie şi insuficienţă dacă Domnul n-ar binevoi să lucreze prin tine. Tot aşa, fii gata să primeşti umilirile de mâine, care sunt necesare pentru disciplinarea ta şi pentru echilibrarea adecvată a caracterului tău. Dacă succesul de ieri te face să te nelinişteşti sub umilirea de azi, ai grijă că nu eşti dezvoltat spiritual atât de complet cum ar trebui să fii. Oricare ar fi triumfurile adevărului prin noi, să ne amintim întotdeauna că suntem printre „lucrurile care nu sunt”. Să ne străduim, prin urmare, să ne însuşim experienţa apostolului Pavel, care a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit în mine însumi, în împrejurările în care mă găsesc. Ştiu să fiu smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul îlucrurile acesteaş în Hristos, care mă întăreşte”. Filip. 4:11-13.

În procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său din toate timpurile putem vedea grija Sa pentru ei, păzindu-i de mândrie şi de mulţumirea de sine. Dacă a ales Israelul să fie poporul Său deosebit, El a permis ca ei mai întâi să fie în robie timp de patru sute de ani, şi apoi cu mână tare şi cu braţ întins i-a adunat în ţara făgăduită. Moise, eliberatorul ales, de asemenea a fost de origine modestă. El era încet la vorbire şi avea nevoie de Aaron să completeze acest neajuns. Şi Pavel avea un „ţepuş în carne”, de care Domnul n-a văzut de bine să-l elibereze, deşi de trei ori I-a cerut Domnului să-l îndepărteze; şi Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte îadică, puterea Mea, lucrând prin acest vas de pământ imperfect, va fi mai vădită oamenilor decât dacă vasul ar fi unul perfect şi cizelat. În acel caz oamenii ar putea atribui talentului lui Pavel măreţia lucrării, şi curând ar trage concluzia că deoarce Pavel este numai om, este numai o îndrăzneală din partea lui să-şi asume lucrarea de a învăţa pe alţi oameni etc. Dar dacă se vede că puterea este de la Dumnezeu şi doar lucrează prin Pavel ca unealtă pregătită — smerită, dispusă şi energică — atunci mărturia harului lui Dumnezeu va avea greutate pentru ei: şi aşa a fost.ş”.

 

R 2585-2588 — “Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!” Vezi articolul la pag. 60.

 

R 2700, col. 1, ultimul par.:

Aceasta este o lecţie mare care se aplică nu numai la omul natural, care caută progres în întoarcerea la părtăşie şi armonie cu Dumnezeu, ci în ea este şi o lecţie pentru „noua creaţie” în toată călătoria vieţii — şi anume, dacă favoarea divină este dorită şi aşteptată, ea trebuie căutată; nu în mândrie, nici în încredere în sine, ci în smerenie. Domnul stă împotriva celor mândri, încrezuţi în sine, lăudăroşi, şi Îşi arată favorurile celor smeriţi. Apostolul Iacov la fel atrage atenţia asupra importanţei acestui har al umilinţei, asigurându-ne că nu se poate face progres real pe calea spre Dumnezeu, decât de către cei smeriţi (Iac. 4:10). Şi apostolul Petru, după ce îndeamnă la smerenie, zicând, „Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie”, adaugă: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Pet. 5:5, 6.

 

2. Deşi Scripturile folosesc cuvintele alternativ, totuşi, strict vorbind, care este deosebirea între smerenie şi blândeţe?

 

R 2585, col. 2, par. 3:

Trebuie să se observe o deosebire clară între a fi sărac în duh şi a fi sărac la buzunar, sau în daruri şi realizări intelectuale. Cu toţii am văzut oameni care erau săraci în aceste sensuri pământeşti, totuşi mândri în duh. Punctul care trebuie observat este că oricare ar fi darurile sau condiţiile noastre financiare şi intelectuale, lucrul acceptabil din punctul de vedere divin este smerenia spiritului. O astfel de dispoziţie este esenţială pentru cei care vreau să primească înţelepciunea care vine de sus — ei trebuie să aibă o apreciere smerită a deficienţelor proprii şi a lipsei de înţelepciune, altfel nu pot primi liber, din toată inima, înţelepciunea pe care Dumnezeu binevoieşte s-o dea în timpul de acum, numai celor care sunt într-o atitudine de inimă ca să o primească. Şi se va vedea de asemenea că această smerenie a minţii este esenţială ca bază pentru spiritul minţii sănătoase — pentru că, cine este oare într-o stare potrivită să gândească drept, rezonabil, nepărtinitor, decât dacă mai întâi de toate are o dispoziţie smerită? Deci trebuie să fim de acord că smerenia este un element primordial în dispoziţia sau mintea lui Cristos.

 

R 2586, col. 1, par. 2:

Al treilea dintre aceste haruri pe care Domnul îl declară binecuvântat este Smerenia, sau, cum am spune noi, blândeţea. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea astfel: „Supunere la voinţa divină; răbdare şi blândeţe din motive morale şi religioase”. Se va observa că există o deosebire mare între această supunere răbdătoare, blândă la voinţa divină, şi blândeţea şi răbdarea obişnuite care adeseori pot fi exercitate doar pentru mulţumirea dorinţelor egoiste. Supunerea răbdătoare la voinţa divină este imposibilă pentru cei care nu au pe listă primul har, o minte smerită: cei mândri şi încăpăţânaţi găsesc imposibil să fie supuşi condiţiilor divine; eul se ridică, le denaturează judecăţile şi le îndrumă greşit conştiinţele până la aşa măsură încât nu pot avea încredere deplină în providenţa divină, ci simt că trebuie să întindă mâna şi să sprijine chivotul.

 

R 1962, col 1, par. 1:

Domnul dă cheia pentru această odihnă în cuvintele — „şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Cu adevărat, secretul odihnei este într-un spirit blând şi smerit. A fi blând înseamnă a cultiva harurile răbdării, supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, încrederii statornice în iubirea Sa, în grija Sa şi în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma cu perseverenţă acest curs prin vorbire de bine sau prin vorbire de rău, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

 

Definiţiile din dicţionar (englez-român):

Smerenie: atitudine umilă, umilinţă, comportare modestă, timiditate.

Smerit: umil, plecat, supus, blând.

Blând: 1. blajin, supus, împăciuitor; 2. sfios, umil.

 

3. Care este relaţia între smerenie şi cunoştinţă?

Psalmul 25:9 “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.”

 

Vol. VI, pag. 97, par. 2:

Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau sinceritate — să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau “din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” — păcătoşi; că jertfa lui Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta — Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi înţelepciune — înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este — “mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este “pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care “nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios … nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.

 

R 1920 — Vezi articolul la pag. 67.

 

R 2250, col. 2, par. 2:

(4) „Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!” La cine se aplică această făgăduinţă binecuvântată? Desigur la nimeni în afară de „cei aleşi”, Biserica, numiţi mai sus „săraci în duh”, „blânzi”. Aceştia, şi numai aceştia, flămânzesc şi însetează acum după adevăr şi dreptate, în privinţa descoperirii divine asupra oricărui subiect şi afacere a vieţii. Alţii pot fi puţin flămânzi după adevăr, dar curând ei sunt săturaţi — în special când află că adevărul este nepopular şi că, deşi este dulce la gust, mai târziu aduce chinuri amare de persecuţie şi excludere în condiţiile actuale nefavorabile ale lumii. Pentru un număr considerabil onestitatea şi dreptatea sunt cea mai bună politică, într-un grad limitat — în măsura în care opinia publică le susţine; dar după o dreptate, sinceritate şi iubire de adevăr cu preţul persecuţiei, cu preţul ca oamenii „să vă izgonească dintre ei”, numai „turma mică” — cei biruitori flămânzesc şi însetează. „Ei vor fi săturaţi!” Ei vor fi săturaţi pe deplin curând, foarte curând, la „schimbarea” prin “întâia înviere”, când această stare muritoare va fi schimbată în nemurire; când acest corp de carne va da locul unui corp spiritual perfect. Atunci cunoştinţa în parte şi realizarea în parte a dreptăţii vor fi înlocuite cu o cunoştinţă deplină, desăvârşită, atunci „vom cunoaşte deplin cum am fost cunoscuţi şi noi”. Dar chiar şi acum această clasă se bucură de măsuri mult mai mari de cunoştinţă a adevărului şi de experienţe în binecuvântările dreptăţii, decât sunt posibile pentru orice altă clasă.

 

R 2860, col. 2, par. 1:

O lecţie în legătură cu acest subiect, care este aplicabilă la toţi din poporul consacrat al Domnului, este lecţia smereniei. Numai când suntem într-o atitudine smerită a minţii putem căpăta o vedere a lungimilor şi lărgimilor, a înălţimilor şi adâncimilor planului divin. Altminteri în mod continuu am constata că vederea noastră despre Dumnezeu şi despre Cuvântul şi planul Său sunt ascunse de noi. Astfel Domnul declară că El stă împotriva celor mândri şi Îşi arată favoarea celor smeriţi. De aceea, dragi fraţi, în loc să ne gândim că suntem mari, dimpotrivă, să ne amintim că suntem ţărână şi că, aşa cum a spus poetul,

„În locul cel mai înalt acum stau eu,

La picioarele Răscumpărătorului meu;

Nici o bucurie reală în viaţă nu întâlnesc,

Decât pe El minunat să-L servesc”.

 

R 3511, col. 1, par. 6:

Atinge mândria unui om şi îi vei stârni întreaga fiinţă. Prin urmare, binecuvântaţi şi într-o condiţie favorabilă sunt cei smeriţi, cei blânzi şi cei modeşti cu inima. Ei nu numai că sunt mai bine pregătiţi să primească veştile bune despre Împărăţie, ci vor fi şi mai bine pregătiţi să meargă pe urmele Învăţătorului în obţinerea Împărăţiei. Mândria se află în general în eroare şi prin urmare vine deseori în contact cu Adevărul, cum este în acest caz. De fapt n-a fost nimic realmente jignitor în cuvintele Domnului nostru, „Adevărul vă va face liberi”: puterea Adevărului din aceste cuvinte a stârnit mânia ascultătorilor, şi nu vreo duritate sau asprime a sentimentului — expresia le-a rănit mândria.

 

4. De unde ştim că smerenia este principiul care stă la baza guvernării divine?

Matei 23:12 “Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.”

Iacov 4:6, 10 “Dar El ne dă un har şi mai mare. De aceea zice: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”.” “Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.”

Filipeni 2:7-10 “S-a dăzbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ.”

 

Vol. V, pag. 151, par. 2:

Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, “Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.

 

Vol. V, pag. 423, par. 1:

Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută să-şi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.

 

R 2655, col. 1, par. 2-4:

După ce în mod special porunceşte modestie şi smerenie celor mai avansaţi şi mai capabili din turmă, apostolul, în cuvintele textului nostru, îndeamnă ca fiecare din oile Domnului, în loc de a căuta să fie conducător, în sensul de a fi stăpânitor sau domn sau stăpân, ar trebui să caute să fie supus unul altuia — să asculte cu bucurie şi pe cel mai umil din turmă şi să dorească să cedeze propria sa preferinţă, în măsura în care îi permite raţiunea şi conştiinţa sa. Dacă o Biserică lucrează sub acest spirit, este puţin probabil că va fi sfâşiată de certuri, deoarece fiecare va fi atât de doritor după interesele cauzei şi atât de dispus să se coboare la dorinţele altora, încât nici chiar dorinţa majorităţii nu va fi considerată satisfăcătoare, ci mai degrabă toţi vor căuta, dacă este posibil, să ajungă la o concluzie atât de modificată, încât să întrunească aprobarea aproape sau chiar unanimă.

Apostolul în modul cel mai clar arată că o calitate esenţială pentru o astfel de conduită potrivită din partea Bătrânilor şi din partea tuturor, este smerenia. Cât de frumos este îndemnul lui: „Să fiţi împodobiţi cu smerenie”. Ideea pare a fi că deasupra tuturor celorlalte podoabe ale caracterului, şi care le acoperă pe toate, ar trebui să fie această haină a minţii smerite, dispoziţia opusă mândriei.

Ca să încheie acest argument, apostolul ne aminteşte de principiul în baza căruia Domnul nostru se ocupă de turma Sa şi de toţi — că El dezaprobă mândria şi că toţi care sunt însufleţiţi de mândrie pot fi siguri că Domnul, departe de a-i primi, de a avea părtăşie cu ei, de a-i conduce, de a-i binecuvânta, li se va împotrivi, îi va îndepărta de la El. Deducţia firească este că Domnul astfel împotrivindu­­-li-Se, tendinţa acestora care vin sub influenţa unui spirit de mândrie şi ambiţie nu va fi spre adevăr, nici spre vreun rod şi har al spiritului, ci tot mai departe de acestea. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Haideţi deci, dragi fraţi, spune apostolul, să cultivăm această smerenie pe care Domnul o iubeşte şi o apreciază atât de mult şi promite că o va răsplăti. Să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la timpul potrivit.

 

5. Ce înseamnă a fi “împodobit cu smerenie”?

1 Petru 5:5 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”

 

R 2655, col. 1, par. 3:

Apostolul în modul cel mai clar arată că o calitate esenţială pentru o astfel de conduită potrivită din partea Bătrânilor şi din partea tuturor, este smerenia. Cât de frumos este îndemnul lui, „Să fiţi împodobiţi cu smerenie”. Ideea pare a fi că deasupra tuturor celorlalte podoabe ale caracterului, şi care le acoperă pe toate celelalte, ar trebui să fie această haină a minţii smerite, dispoziţia opusă mândriei.

 

6. Este posibil să avem prea mare smerenie?

 

Vol. V, pag. 255, par. 3:

Astfel şi cei care sunt prea umiliţi (prea lipsiţi de încredere în sine) ca să realizeze ceva în viaţă, sunt încurajaţi, ridicaţi şi făcuţi folositori pentru ei înşişi şi pentru alţii, prin acelaşi Spirit al adevărului care mustră şi corectează pe cei prea încrezători, ambiţioşi, conştienţi de sine, mândri. Primii sunt încurajaţi prin asigurările de ajutor divin; iar ultimii sunt înfrânaţi, moderaţi, aduşi în supunere şi învăţaţi în legătură cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor pentru ei: după cum spune apostolul: “Dacă cineva îîncrezătorş socoteşte că ştie ceva îprin propria înţelepciuneş, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Cor. 8:2). Să ne amintim însă că transformările caracterului nu vin prin aceea că zicem Doamne, Doamne, nici prin aceea că avem o Biblie în posesie, nici prin aceea că ne alăturăm unei organizaţii omeneşti numită biserică, ci prin aceea că ne alăturăm lui Cristos şi primim de la El Spiritul Cuvântului Său, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei, Spiritul unei minţi sănătoase — Spiritul sfânt al Său şi al Tatălui.

 

7. Care elemente ale caracterului sunt în opoziţie directă cu smerenia?

1 Petru 5:5 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”

Proverbe 3:34 “Desigur, El Îşi bate joc de cei batjocoritori, dar dă har celor smeriţi.”

Proverbe 6:16-19 “Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul fals care spune minciuni şi cel care stârneşte certuri între fraţi.”

 

R 2204, col. 1, par. 5, 6:

Dragostea perfectă este smerită — „nu se laudă”. Ea nu trâmbiţează înaintea sa. Faptele sale bune nu sunt făcute pentru a fi văzute de oameni, ci ar fi făcute exact la fel şi dacă nimeni nu le-ar vedea sau cunoaşte în afară de Dumnezeu. Ea nu se laudă nici cu cunoştinţa ei, nici cu favorurile ei, ci în smerenie recunoaşte că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl; şi pentru fiecare îndurare este recunoscătoare. Adevărat a zis cineva, că „Dragostea îl scuteşte pe om de a se face de râs printr-o purtare plină de importanţă, şi prin aceea că se vâră într-o poziţie care îi trădează incompetenţa”.

Dragostea perfectă este amabilă — „nu se poartă necuviincios”. Mândria este rădăcina din care cresc în mare parte conduita necuviincioasă şi grosolănia atât de obişnuite la cei care se cred cineva,  intelectual sau financiar. Dragostea perfectă, dimpotrivă, dezvoltă amabilitatea împreună cu umilinţa. Un om cugetător a spus: „Politeţea a fost definită ca dragoste în lucruri mărunte. Curtoazia se spune că este dragoste în lucruri mici. Unicul secret al politeţii este a iubi. Un gentleman îdomnş este acela care face lucrurile cu gentileţe, cu dragoste”.

 

R 2060, col. 2, punctul 7:

Nimic nu este mai periculos pentru un copil al lui Dumnezeu decât încrederea în sine: ea opreşte calea spre progres şi spre reformarea adevărată a inimii, şi împiedică utilitatea adevărată pentru alţii şi în special utilitatea în serviciul lui Dumnezeu; deoarece Cuvântul Său declară: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.

În locul încrederii în sine, înţelepciunea dictează o neîncredere în sine, aducându-şi aminte de slăbiciunea şi imperfecţiunile sale, şi corespunzător mai mare reverenţă pentru Dumnezeu şi încredere în El, care mai mult decât orice ne va întări şi ne va ajuta să ne depărtăm de răul stării noastre decăzute.

R 2450, col. 2, par. 3:

Sentimente de rivalitate, ceartă şi slavă deşartă par în special să împresoare pe oricare din poporul Domnului care posedă un anumit grad de talent sau capacitate sau o situaţie onorabilă în viaţă, şi în special pe aceia care se află în poziţii influente în Biserică; şi în timp ce aceştia, prin urmare, trebuie să fie în mod special în gardă împotriva acestei împresurări a trupului, nu trebuie uitat faptul că, aşa cum a spus cineva, „Există o mândrie care priveşte în sus cu invidie, precum şi o mândrie care priveşte în jos cu dispreţ”. Urmaşii Domnului trebuie să ţină minte că mândria la orice persoană, în orice stare, în privinţa oricărei chestiuni, este extrem de condamnabilă în ochii lui Dumnezeu şi Îi este neplăcută. „Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” De aceea, toţi cei care voiesc să rămână în dragostea Domnului trebuie să fie foarte atenţi în această privinţă — să se păstreze foarte smeriţi, foarte umiliţi în conduită, şi în special în minte. Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5.

 

R 3114, col. 2, par. 2:

“Cel care nu-şi dedă sufletul la deşertăciune … .” îPs. 24:4ş ­— Mândria este o urâciune pentru Domnul şi pentru toţi cei care se împărtăşesc din spiritul Său. Este o buruiană care odată ce i se permite să prindă rădăcină în inimă, curând va scoate afară orice har. Psalmistul spune: „Urăsc gândurile deşarte”; şi aşa ar trebui să fie şi sentimentele noastre. Harul smereniei, al blândeţii, este unul dintre cele mai frumoase care pot împodobi caracterul. El are o apreciere cumpătată a însuşirilor personale, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, ci caută să-şi exercite talentele, nu pentru mândrie şi slavă deşartă, ci pentru bucuria de a face bine. Este modest, neprefăcut şi sincer, atât în privinţa aprecierii însuşirilor proprii, cât şi ale altora. Ce mângâiere şi plăcere se află în tovărăşia celor stăpâniţi de un astfel de spirit!

 

R 3231, col. 1, par. 1:

Goliat ar putea în mod potrivit reprezenta mândria, susţinută de o oştire de deşertăciuni lumeşti. Unul dintre chinurile severe ale Noii Creaţii este cucerirea iubirii pentru spiritul lumesc aflat sub conducerea mândriei. Mândria lumească este o provocare pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru ascultarea de El, şi numai cei care au mare curaj şi încredere deplină în Domnul pot să învingă acest uriaş. Este necesar de asemenea ca biruinţa să fie completă — ca mândria să fie complet umilită, omorâtă, astfel încât niciodată să nu se mai poată ridica spre a ne nimici. Aceasta este o luptă individuală şi unica armă potrivită împotriva acestui uriaş este pietricica din pârâu, mesajul Domnului, care ne arată ceea ce este plăcut şi acceptabil în ochii Lui, şi care ne asigură că cel care se smereşte va fi înălţat, iar cel care se înalţă va fi smerit. Precum exprimă poetul: „Unde lăudăroşia se sfârşeşte, demnitatea adevărată începe”.

 

8. Ce lecţii putem învăţa din exemplul de smerenie al lui Isus?

Filipeni 2:8 “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

 

Vol. V, pag. 111, par. 1, până la pag. 112:

(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce i-ar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.

Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie să-şi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. “Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă “să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

Vol. V, pag. 423, par. 1:

Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută să-şi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.

 

R 2201, col. 2, par. 3, 4:

Cuvintele Domnului nostru către Petru, „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine”, cu certitudine implică faptul că spălarea era mai mult decât o simplă ceremonie — mai mult şi decât o simplă expresie a umilinţei, aşa cum ne vom strădui să arătăm. Totuşi, principiul ar trebui să-şi păstreze valoarea în orice timp şi în orice împrejurare: că orice serviciu util ce poate fi făcut unui membru confrate al corpului lui Cristos, oricât ar fi de umil sau neînsemnat, să fie făcut ca pentru Domnul.

După ce terminat acel serviciu, Învăţătorul a explicat semnificaţia lui. El le-a arătat un exemplu (1) de umilinţă, prin aceea că a fost dispus să facă şi cel mai umil serviciu pentru cei care erau cu adevărat ai Lui; (2) spălarea a fost o ilustraţie a unui mare adevăr, şi anume, că deşi erau deja curăţiţi de către Domnul — îndreptăţiţi liber de toate lucrurile, prin credinţă în El — existau încă anumite întinări care se vor lipi de ei, de fiecare, atât timp cât vor fi în lume, de la contactul cu relele ei şi prin asalturile ei. În timp ce spălarea generală (îndreptăţirea) rămânea valabilă în orice timp, totuşi ei aveau nevoie mereu (în mod figurat) să-şi spele picioarele unul altuia — prin „spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efes. 5:26). Aceasta însemna să vegheze reciproc la binele lor; să se păstreze unul pe altul curaţi, sfinţi, puri, şi să se ajute unul pe altul în învingerea încercărilor, ispitelor şi asalturilor lumii rele actuale — care se ridică din cele trei surse ale ispitei: „lumea, trupul şi diavolul”.

 

R 2228, col. 1, par. 3, până la sfârşit.  Vezi fragmentul la pag. 69.

 

R 2450, col. 1, par. 3 şi col. 2, par. 2:

Cei care au interpretat că această spălare semnifică o ceremonie asemănătoare cu ceremonia simbolică a Cinei de Amintire şi cu ceremonia simbolică a Botezului, sunt, credem noi, în eroare. Se pare că nu este nimic simbolic în ea. Este doar o ilustraţie a principiului smereniei care trebuie să însoţească fiecare afacere a vieţii. Dacă vreunii din poporul Domnului au nevoie de spălare, sau au nevoie de orice alt ajutor de un caracter umil, fraţii lor să-i servească bucuros şi cu dragă inimă; şi oricine posedă Spiritul Domnului va face cu siguranţă un astfel de serviciu; dar a insista, cum fac unii, ca fiecare din poporul Domnului să-şi spele mai întâi propriile picioare şi să le cureţe, şi apoi să-şi spele picioarele unul altuia ceremonial, este contrar exemplului Său, pe care El ne învaţă să-l urmăm. Exemplul a fost un serviciu, şi nu o inconvenienţă şi o ceremonie.

Toţi cei care sunt cu adevărat urmaşii Domnului să dea mare atenţie şi să urmeze cu exactitate adevăratul exemplu al spiritului Învăţătorului, de smerenie, umilinţă şi serviciu faţă de membrii corpului Său. Toată ideea este conţinută în cuvintele Sale: „Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel care l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri îdacă apreciaţi aceste principii care se aplică la toate afacerile vieţiiş, ferice de voi dacă le faceţi îdacă trăiţi conform acestei reguli, iubindu-vă şi slujind unul altuiaş.” Vers. 16, 17.

 

R 3495, col. 2, ultimul par.:

O femeie samariteană a venit la fântână după apă în timp ce Isus Se odihnea acolo, şi relatarea despre discuţia Domnului nostru cu ea constituie una dintre cele mai remarcabile prezentări ale adevărului divin găsite în Evanghelii. Este vrednic de observat că în atâtea ocazii Domnul nostru a spus lucruri remarcabile unor oameni nu atât de remarcabili şi în împrejurări nu foarte remarcabile. Există o încurajare în aceasta pentru toţi urmaşii Săi: într-adevăr, găsim că pe tot parcursul Veacului Evanghelic Domnul a comunicat în principal cu cei umili — „nu sunt mulţi înţelepţi … nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”. “N-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei?” Atunci, deoarece prin harul lui Dumnezeu am auzit vocea divină anunţând pace prin Isus Cristos, să ne bucurăm, dar să ne simţim şi smeriţi, amintindu-ne că El ia din lucrurile de jos ale lumii pentru a face din ele pe cele nobile, care Îi vor reflecta slava şi Îi vor vesti lauda toată eternitatea ca semne ale harului Său.

 

9. A fost smerenia caracteristică apostolilor?

Efeseni 3:8 “Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc printre neamuri evanghelia bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos.”

 

R 1885, col. 1, par. 5:

Apostolul a făcut o apreciere smerită, cumpătată a stării şi puterii sale spirituale. El nu s-a simţit umflat de mândrie pentru că era un vas ales al Domnului ca să-I ducă numele înaintea neamurilor. El nu s-a considerat Marele Apostol, şi nici nu s-a lăudat în vreun fel. Şi atât de departe a fost el de a se mândri cu realizările sale spirituale, încât cu umilinţă i-a reamintit bisericii de posibilitatea de a fi el însuşi dezaprobat, chiar după ce a predicat altora, dacă nu continua să stea ferm în integritatea sa şi să crească în har (1 Cor. 9:27). Şi în timp ce Îl prezenta pe Cristos înaintea lor ca puterea lui Dumnezeu şi ca înţelepciunea lui Dumnezeu, şi ca modelul care să fie imitat de ei, a declarat smerit că împreună cu ei se străduia să urmeze modelul, pe Cristos, încrezându-se numai în meritul jertfei Sale ca să-i compenseze neajunsurile. Astfel el era scutit de cea mai mare piedică pentru dezvoltarea spirituală — mulţumirea de sine; căci, dacă cineva crede că a atins o stare spirituală satisfăcătoare, chiar din acel moment poate considera începutul declinului său spiritual. Nici o realizare actuală nu poate fi mulţumitoare pentru un urmaş sincer al lui Cristos care se străduieşte serios să copieze modelul desăvârşit. Numai dacă întoarcem privirile de la Cristos putem fi mulţumiţi cu noi înşine; pentru că, având în faţă întreg modelul, se descoperă întotdeauna defectele noastre. Şi dacă în mândria inimii le pierdem din vedere, ele devin şi mai vădite în ochii altora. Creştinul să-şi găsească satisfacţia numai când îşi dă seama că el creşte necontenit în asemănarea lui Cristos. Ca şi apostolul, să se gândească, nu la aceea că deja a ajuns, nici că este deja perfect, ci că este încă în alergare şi face progres spre ţintă. Şi fără îndoială faptul că apostolul considera că nu a ajuns la perfecţiune şi că era încă supus slăbiciunii, l-a făcut să caute harul Domnului, l-a menţinut întotdeauna într-o atitudine smerită a minţii şi l-a făcut compătimitor în privinţa slăbiciunilor şi greşelilor altora. Cei care devin mândri şi încrezuţi se silesc să scoată firul de praf din ochiul fratelui şi uită bârna din ochiul lor.

 

R 2826, col. 1, par. 3-5:

Să observăm simplitatea introducerii apostolului în această carte minunată. El n-a scris titlul cărţii aşa cum apare în Bibliile noastre — „Descoperirea Sfântului Ioan Teologul” — adică Descoperirea Sfântului Ioan, Doctor în Teologie. Din contră, Ioan n-a pretins onoare pentru descoperire; n-a fost a lui, ci, aşa cum explică lămurit, a fost de la Domnul nostru Isus Cristos — şi Lui de la Dumnezeu Tatăl. N-a fost nici chiar pentru Ioan în vreun sens special, ci, aşa cum el iarăşi declară, pentru „robii” lui Dumnezeu, dată prin „robul Său Ioan”. Această simplitate, comună tuturor apostolilor, ni-i recomandă ca oameni smeriţi — tocmai felul de oameni pe care trebuie să ne aşteptăm să-i folosească Domnul nostru ca slujitori şi mesageri speciali pentru poporul Său. Simplitatea apostolică este în contrast izbitor cu pompa majorităţii celor care pretind a fi elevii şi confraţii lor slujitori, şi care îşi găsesc plăcerea în titlurile de „Reverend”, „Preacuvios”, „Sfinţia Sa”, „Doctor în Teologie” etc. Şi în măsura în care spiritul lumii este înăbuşit de spiritul lui Cristos — şi în măsura în care poporul Domnului este zelos în căutarea şi găsirea „cărărilor celor vechi” (Ier. 6:16), în acea măsură aceste titluri omeneşti, care înseamnă atât de mult pentru lume şi pentru Babilon, ajung să apară zadarnice, nepotrivite, amăgitoare.

În loc să-şi adauge titluri mari şi lăudăroase la numele său, ca Reverend, Episcop, Supraveghetor al tuturor Bisericilor din Asia Mică, îl găsim pe Ioan că se prezintă ca „Fratele Vostru”, tovarăş al tuturor sfinţilor în necaz şi în Împărăţie şi în îndelunga răbdare a lui Isus Cristos. El a fost părtaş cu Cristos, ca membru al corpului Său, în necazurile Sale, în răbdarea Sa durabilă, şi în perspectivă comoştenitor în Împărăţia Sa, şi în toate acestea a fost fratele tuturor confraţilor ucenici, părtaşi la aceleaşi suferinţe şi în viitor la aceeaşi glorie. Se înţelege în general că Ioan deja fusese aspru persecutat, şi că pe timpul acestei viziuni el era în exil pe mica insulă din Marea Mediterană, numită Patmos — o insulă penală unde condamnaţii erau folosiţi la exploatarea marmurei etc. Totuşi Ioan, cu remarcabilă modestie, trece nu doar peste serviciul său anterior pentru adevăr, care-i cauzase persecuţia, ci de asemenea trece cu uşurinţă peste persecuţie în sine, menţionând numai că el era pe insula Patmos din cauza fidelităţii sale pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia că Isus era Cristosul.

Această simplitate, această lipsă de lăudăroşenie atât de remarcabilă în scrierile tuturor apostolilor, îi recomandă pe ei şi cuvintele lor atenţiei noastre, şi îi indică a fi în slujire nu pentru mulţumirea vanităţii, sau pentru a căuta răsplăţi pământeşti de vreun fel, ci numai ca slujitori ai lui Dumnezeu, care şi-au găsit plăcerea în a face voia Lui şi a spune veştile bune, până la totala ignorare de sine, exceptând doar ocaziile când menţionarea persoanei lor putea fi necesară şi utilă Bisericii. Toţi urmaşii Domnului fac bine să remarce această caracteristică a Învăţătorului şi a celor pe care El i-a ales în mod special să fie urmaşii Lui şi exemplele noastre. În măsura în care obţinem spiritul Domnului, acesta se va manifesta în mod asemănător în sentimentele şi conduita noastră.

 

Vol. VI, pag. 210, par. 2, până la pag. 212, par. 1:

Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privinţă, că, “ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”; şi “Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării” — Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapte 10:39-42.

Însărcinarea apostolică

Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că “voi toţi sunteţi fraţi” şi că “unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar să-şi întăreascăchemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip nu “intrau în Împărăţie”. Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire — părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.

Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu — ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor — aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet când zice: “Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi … să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.

 

10. De ce este smerenia o caracteristică esenţială la un Bătrân?

1 Timotei 3:6 “Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina Diavolului.”

 

Vol. VI, pag. 246, par. 2:

În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să servească pe alţii conform talentelor sale — conform capacităţilor sale — şi ca fiecare să fie destul de modest, destul de smerit, “să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate”, conform valorii reale a talentelor pe care Domnul i le-a acordat. Şi nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc. Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoştinţă de smerenie, ca fiind una din calităţile esenţiale pentru funcţia de bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin urmare doi fraţi par să fie la fel de talentaţi, dar unul este ambiţios şi îndrăzneţ, iar celălalt smerit şi timid, Spiritul Domnului, care este spiritul înţelepciunii şi al minţii sănătoase, ar învăţa pe poporul Domnului să aprecieze pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl favorizează în mod deosebit şi vrea ca ei să-l pună în locul mai proeminent de serviciu.

 

Vol. VI, pag. 251, par. 2:

Citim: “Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. “Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

 

Vol. VI, pag. 278, par. 4:

Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase numite “cler” şi “laici”. Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil — proporţional cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân — smerenia şi recunoaşterea unităţii Ecclesiei ca trup al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.

 

Vol. VI, pag. 296, par. 1, 2:

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — “Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). “Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.

Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.

 

R 3278, col. 1, par. 3:

Smerenia împăratului este frumos indicată prin declaraţia sa: „Eu nu sunt decât un tânăr, nu ştiu să ies şi să intru”, şi totuşi el se afla în mijlocul poporului Domnului, centrul sau capul naţiunii — deşi se simţea incapabil de o administrare potrivită a acestor slujbe înalte şi pline de responsabilitate. El nu a spus „poporul meu”, ci „poporul pe care l-ai ales”. Vrem să le sugerăm aici o lecţie unora dintre bătrânii turmei Domnului, care, după obiceiul babilonienilor, au tendinţa să vorbească despre adunările cărora le sunt slujitori, ca „poporul meu”, „turma mea”, „biserica mea”. Ei probabil nu-şi dau seama cât de nepotrivite sunt astfel de expresii; că, dacă Israelul natural a fost poporul Domnului, pe care El l-a ales, cu cât mai mult Israelul antitipic trebuie să fie considerat şi să se vorbească despre el ca poporul Domnului, turma Domnului. Însuşi faptul că cineva ar numi adunarea poporului Domnului ca a lui proprie, indică o stare periculoasă a minţii şi o tendinţă de a fi încrezut, înfumurat, dăunător, păgubitor pentru interesele Sionului spiritual. Cei care au o astfel de tendinţă a minţii să se corecteze cu post şi rugăciune, poate că fărădelegea lor va fi iertată de Domnul şi vor fi feriţi de poticnirea în siguranţa de sine pe mai departe. Şi turma Domnului de peste tot trebuie să fie promptă în a respinge orice astfel de stăpânire sau control omenesc. Nereuşita de a discerne repede şi de a respinge în mod potrivit o astfel de siguranţă de sine din partea conducătorilor, este un indiciu că turmele pe care ei le slujesc nu apreciază pe deplin şi nu se bucură de libertatea cu care Cristos este bucuros să-i facă liberi pe toţi cei care sunt cu adevărat oile Sale şi care Îl recunosc ca Păstorul lor principal.

 

11. De ce trebuie soţii să cultive şi să exercite smerenie?

Efeseni 5:25 “Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

 

Vol. VI, pag. 497, par. 1:

Poziţia de cap în familie, astfel exercitată în promovarea binelui celor care sunt în grija sa pentru îndrumare, sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în timp ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora din aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale trebuie să fie suplimentate de celelalte însuşiri care prin natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în măsura în care are “spiritul chibzuinţei”, va dori ajutorul soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei, compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.

 

12. Cum pot soţiile să exercite smerenie?

Efeseni 5:22-24: “Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor în toate.”

 

Vol. VI. pag. 500, par. 2:

Soţia în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie; şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar, voi căuta să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l ridic, să fac din el un om nobil şi să-i măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria mea sub legământul de căsătorie — ea va fi făcută cu credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine; şi menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a face vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o manieră blândă, potrivită pentru un ajutor. Aşteptarea mea este că nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i va da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe care eu voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care la început părea atât de dezavantajoasă va putea avea ca rezultat, prin harul Domnului — urmând instrucţiunile Domnului — aducerea amândurora mai aproape de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.

 

13. De ce este important să-i învăţăm pe copiii noştri blândeţea şi smerenia?

Ţefania 2:3 “Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mânieiDomnului.”

 

Vol. VI, pag. 555, par. 1:

Există doar o promisiune care pare să se menţină în acel timp de necaz, iar aceasta pare să fie generală, aplicabilă tuturor celor care sunt smeriţi şi care iubesc dreptatea. Această clasă ar trebui să includă pe toţi copiii maturi ai consacraţilor, care au fost învăţaţi corect în învăţătura Domnului, instruiţi corect din Cuvântul Lui. Promisiunea spune: “Căutaţi dreptatea! Căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. Ţef. 2:3.

 

R 1963, col. 2, par. 2-5:

Tendinţa tuturor în timp ce se apropie furtuna, va fi să caute adăpost, protecţie, sub munţii cei mari (împărăţii) şi în stâncile societăţii (sistemele de binefacere) (Apoc. 6:15-17); şi mulţi vor fugi de la sate la oraşe. „Biruitorii” care vor „scăpa de toate acestea care se vor întâmpla” în lume (Luca 21:36) vor fugi într-adevăr la munte, Împărăţia Domnului, şi vor fi în siguranţă, dar alţii nu vor putea ajunge la ea. „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată” etc. Ps. 24:3-6.

Dar, văzând că toate eforturile oamenilor de a se ascunde „de mânia Mielului” când va fi venit ziua cea mare a mâniei Sale vor fi zadarnice, cel mai bine ar fi ca sfinţii să nu facă un astfel de efort să-şi ascundă copiii, ştiind că ar fi o nechibzuinţă. Necazul vine să răstoarne păcatul şi orice sistem şi lucru fals; şi lecţiile pe care le aduce se vor dovedi benefice pentru omenire în general, zdrobindu-le idolii şi curăţindu-le inimile. Dacă copiii şi prietenii noştri au nevoie de curăţire, noi să nu dorim ca ei să scape de ea. Dacă nu au nevoie de ea, putem fi siguri că Domnul va permite ca membrii glorificaţi ai corpului Său, Biserica Sa, să aibă grijă de copiii şi de prietenii lor în timpul acelui necaz şi să-i apere de tot ceea ce n-ar fi spre folosul lor. Ce am putea cere mai mult decât aceea de a fi protectorii lor care-i slujesc, cu mult mai capabili să-i ajutăm decât dacă am fi cu ei în carne?

Cea mai bună pregătire pe care părinţii o pot face pentru copiii lor este să le dea, prin învăţătură şi exemplu, o instruire credincioasă în dreptate. Să ne amintim că „Începutul înţelepciunii este frica îreverenţaş de Domnul”. Începeţi aşadar să-i instruiţi în privinţa planului de mântuire, planul veacurilor. Când vor ajunge la o apreciere adevărată a înţelepciunii, dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu, aceasta le va da vederi mai largi şi mai adevărate în legătură cu dreptatea şi iubirea, atât în privinţa propriei lor conduite cât şi faţă de semenii lor. Învăţaţi-i blândeţea, smerenia şi nechibzuinţa mândriei şi aroganţei. Învăţaţi-i generozitatea gândirii şi cum să fie fericiţi cu puţin, amintindu-le adesea că evlavia cu mulţumire reprezintă adevăratele bogăţii. Amintiţi-le cuvintele Domnului: „Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). Cei bogaţi în aceste bogăţii nesigure din această lume şi cei mândri, fie săraci fie bogaţi, şi toţi cei care fac răul vor suferi în mod deosebit. Comparaţi Mal. 4:1; Iac. 5:1-6.

În decursul timpului de necaz, pentru prima dată în istoria lumii, va fi un premiu pentru smerenie, răbdare, iubire, blândeţe, bunătate. (Totuşi, înainte de a sosi acea etapă a necazului, înainte de a cădea Babilonul, va fi un necaz diferit asupra unei „mulţimi mari” a celor care nu sunt învingători, care vor fi aspru loviţi de Babilon, care pentru un timp va avea o creştere a puterii. Observaţiile anterioare nu se aplică la această clasă care va trece prin necaz mare. Întrucât servirea celor săraci şi care suferă în minte şi în trup este un mare privilegiu, noi să ne străduim ca astfel să ne instruim copiii, încât atunci când va veni necazul, ei să fie în stare şi dispuşi să-i povăţuiască pe alţii spre dreptate şi spre evitarea luptei carnale, mai degrabă decât să se gândească în mod egoist doar la propria lor siguranţă. Copiii să fie încurajaţi la o aşa stabilitate de caracter, în combinaţie cu credinţa în Dumnezeu, încât, sub orice presiune, să procedeze după o concepţie înaltă de nobleţe.)

 

R 2021, col. 1, par. 1, 2:

“Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). Aceasta este singura conduită sigură. Cei care caută acum potrivit acestei îndrumări, pot încă să-şi asigure chemarea şi alegerea şi să fie printre „biruitori”, care vor „scăpa” de lucrurile ce vin asupra lumii. Cei care nu „scapă”, ci se găsesc în marele necaz, nu pot urma un alt sfat mai bun — ei pot fi ascunşi sau protejaţi cel puţin de o măsură de necaz.

Prin urmare, decât să căutăm un loc de siguranţă (care nu poate fi găsit) pentru noi înşine şi pentru copiii noştri, mai bine să căutăm să ne aducem pe noi şi pe ei înstarea de siguranţă descrisă mai sus, prin supunere de inimă la serviciul înţelept pus înaintea noastră.

 

14. Ce făgăduinţe scripturale sunt date celor blânzi şi smeriţi?

 

15. Ce ilustraţii şi exemple remarcabile de blândeţe şi smerenie găsim în Biblie?

Matei 11:28-30 “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Numeri 12:3 “Dar bărbatul Moise era foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.”

Matei 8:8 ““Doamne”, a răspuns sutaşul, “nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci spune numai un cuvânt şi robul meu va fi vindecat!””

Ioan 13:1-17 “Însă înainte de sărbătoarea Paştilor, Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.” Petru I-a zis: “Niciodată nu-mi vei spăla picioarele.” Isus i-a răspuns: “Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” “Doamne”, I-a zis Simon Petru, “nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!” Isus i-a zis: “Cine are trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vândă; de aceea a zis: “Nu toţi sunteţi curaţi.” După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: “Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi “Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picoarele unii altora; căci Eu v-am dat un exemplu, pentru ca aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi. Adevărat, adevărat vă spun, robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.”      

 

R 2903, col. 2, par. 2, 3:

Dacă pe când era copil Moise a fost remarcabil şi atractiv, astfel încât Ştefan îl numeşte „frumos”, sau “frumos înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 7:20), ceea ce înseamnă delicat, elegant, şi dacă este adevărat, după cum zice Iosefus, că acei care-l întâlneau în timp ce era dus de-a lungul străzilor îşi uitau afacerile şi stăteau nemişcaţi pentru a-l privi, putem bine presupune că instruirea sa timpurie de către părinţi evlavioşi, în educaţia şi sfatul Domnului, şi instruirea sa ulterioară „în toată învăţătura egiptenilor”, ca fiu adoptiv al monarhului — rezultatul trebuie să fi fost un bărbat foarte nobil, rafinat şi frumos. Şi totuşi, ciudat cum ar părea, cu toate aceste realizări prin natură şi educaţie, el este descris ca fiind „mai blând decât orice om de pe faţa pământului”. Cine se poate îndoi că tocmai această calitate a smereniei i-a fost în mare parte insuflată de sărăcia părinţilor şi de supunerea lor la robie, şi de sentimentele smerite inspirate de faptul că ei l-au consacrat Domnului la naşterea lui? Este sigur că foarte rar cei care sunt copii naturali de prinţi şi de conducători sunt smeriţi. Totuşi această smerenie a fost încă o caracteristică esenţială pentru Moise în calitate de conducător al poporului Domnului. Aşa cum a fost, găsim că acei patruzeci de ani în care a avut de-a face cu israeliţii în pustie, în calitate de conducător al lor şi mijlocitor al legământului lor cu Dumnezeu, atât de mult au biruit smerenia lui Moise încât a fost împiedicat să intre în ţara făgăduită, fiindcă şi-a atribuit sieşi, în loc să-I atribuie lui Dumnezeu cinstea de a scoate apă din stâncă, zicând: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” — lovind stânca.

Ţinând cont de toate împrejurările, trebuie să gândim că este foarte remarcabil faptul că un bărbat cu adevărat atât de însemnat şi care a ocupat o poziţie atât de înaltă pentru aşa o durată de timp, să fi învins îngâmfatul „duh al domnitorilor” în care a fost crescut şi să-şi fi păstrat smerenia cu o excepţie atât de mică, chiar până la sfârşitul misiunii sale. Ne putem întreba pe bună dreptate, care ar fi fost rezultatul dacă Dumnezeu ar fi ales drept conducător al Israelului un bărbat care era din fire arogant şi mândru, sau vreun alt bărbat, nu unul care era într-adevăr foarte smerit. Nimeni altul decât un caracter smerit n-ar fi putut să reziste la o astfel de tensiune, cum atât de admirabil şi credincios a suportat Moise. Există aici o lecţie pentru poporul Domnului. Mijlocitorul Noului Legământ, Isus, a fost de asemenea blând şi smerit cu inima, şi cei pe care Dumnezeu îi cheamă acum din lume să fie comoştenitori cu Isus, membri ai corpului Său — ca marele antitip al lui Moise pentru a scoate omenirea din robia păcatului şi a lui Satan — aceştia toţi trebuie să aibă asemănarea cu Domnul şi Capul lor în această calitate a blândeţii, dacă vreau să ajungă la înălţimea caracterului Său general în alte privinţe. Facem bine să ne amintim mereu porunca apostolului: „Să ne smerim deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să ne înalţe” — astfel încât să fim potriviţi pentru moştenire, pentru Împărăţie.

 

16. Daţi sugestii în privinţa celor mai bune metode pentru obţinerea şi cultivarea acestor haruri importante.

 

R 1962, col. 1, par. 1:

Domnul ne dă cheia pentru această odihnă în cuvintele — „învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Într-adevăr, într-un  spirit blând şi liniştit este secretul odihnei. A fi blând înseamnă a cultiva darurile răbdării, ale supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, ale încrederii statornice în iubirea şi grija Sa, în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma cu perseverenţă această cale prin reputaţie bună sau rea, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

 

1. a) Prin rugăciune.

Psalmul 19:12-14 “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

 

(b) Prin studierea înţelepciunii, cunoştinţei şi puterii divine, aşa cum sunt manifestate în Cuvânt şi în Natură.

Psalmul 8:3, 4 “Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?”

1 Corinteni 4:7 “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”

 

(c) Prin compararea noastră cu Modelul Perfect, Domnul Isus.

Romani 8:29 “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.”

2 Corinteni 3:18 “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

 

17. Ce gânduri în plus pot fi găsite prin consultarea indexului la “Mana cerească”?

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 2585-2588 — “Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!” (vezi întrebarea nr. 1):

Mat. 4:25-5:12

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Ce caracteristici sunt esenţiale pentru a ajunge la stările binecuvântate pe care le are de acordat Dumnezeu? Cum trebuie să fim pentru a moşteni împărăţia, a fi umpluţi cu dreptate, a obţine îndurare divină şi mângâiere veşnică, a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu şi a ni se permite să-I vedem faţa, obţinând o mare răsplată în cer? Ce întrebare, ce subiect, ce lecţie biblică ar putea fi mai interesantă pentru noi, sau ce studiu biblic ar putea fi mai folositor decât acesta? Marele Învăţător l-a făcut subiectul, textul, unuia dintre discursurile Sale principale la prima venire, şi a făcut ca esenţa argumentaţiei Sale să fie consemnată pentru sfătuirea adevăraţilor Săi urmaşi de-a lungul Veacului Evanghelic.

În timp ce caracterul Domnului nostru, pe care noi ca urmaşi ai Săi trebuie să-l copiem, este unul, şi obţinerea acelui caracter sau dispoziţii înseamnă obţinerea tuturor binecuvântărilor pe care le are de acordat Dumnezeu, totuşi, ca să prezinte chestiunea mai clar pentru mintea noastră, Domnul împarte acest caracter sau dispoziţie în diferite secţiuni, dându-ne o vedere asupra fiecărei părţi, întocmai cum un fotograf ar fotografia un obiectiv interesant din faţă, din dreapta, din stânga, din spate şi de la colţuri, aşa încât toate detaliile construcţiei să poate fi văzute clar.

Primul lucru esenţial

Putem presupune în mod raţional că prima imagine caracteristică pe care Domnul nostru o prezintă este, în unele privinţe cel puţin, cea mai importantă. Aceasta este smerenia. “Ferice de cei cu mintea smerită (săraci în duh), căci a lor este împărăţia cerurilor!” Noi nu înţelegem prin aceasta că smerenia este singurul har esenţial şi că, prin urmare, oricine este smerit va ajunge în împărăţie, ci mai degrabă că pentru a ajunge în împărăţie smerenia este o cerinţă de primă importanţă. Cu alte cuvinte, în timp ce nu toţi oamenii smeriţi vor ajunge în împărăţie, împărăţia nu poate fi obţinută de nici unul care nu este smerit: împărăţia este a celor smeriţi, în sensul că pentru această clasă este posibil să accepte termenii şi să obţină onorurile şi binecuvântările, în timp ce toţi cei cu altă atitudine a minţii — cei mândri, îngâmfaţi, plini de sine, sunt în mod absolut opriţi de la orice posibilitate de a ajunge în împărăţie atâta vreme cât aceste condiţii contrare stau la baza caracterului lor.

O, dacă tot poporul Domnului ar putea vedea acest punct în mod clar şi distinct, şi ar înţelege o dată şi pentru totdeauna că “Domnul stă împotriva celor mândri şi le arată favorurile Sale celor smeriţi” exclusiv! Cum ar trebui acest gând să pună pază pentru toţi cei mici ai Domnului care caută se se conformeze imaginii iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Cu câtă gelozie să vegheze şi să nutrească dezvoltarea acestui spirit al smereniei în înimile lor, şi cum să fie acesta tot mai vizibil pentru alţii în cursul vieţii lor zilnice, şi ce binecuvântare şi ce influenţă pentru bine ar rezulta, în special asupra “fraţilor”.

Crescând din această calitate sau caracteristică esenţială, ca un copac cu multe crengi din rădăcină, vin celelalte haruri ale spiritului, pe care Domnul le-a declarat binecuvântate — aprobate divin. Ce diferite sunt învăţăturile Domnului nostru în privinţa aceasta, de toate învăţăturile omeneşti! Înţelepciunea pământească ar zice contrariul: Sus capul; apreciază-te dacă vrei ca alţii să te aprecieze; fii îndrăzneţ în loc să fii smerit, ai o purtare puţin mai mândră, mai degrabă decât smerită; va avea o mai mare influenţă în multe privinţe, fiindcă nimeni nu va avea o părere mai bună despre tine decât vei avea tu, nici nu-ţi va recunoaşte merite mai mult decât pretinzi; ca atare, ai o părere bună despre tine şi pretinde mult, umblând cu capul pe sus şi având o privire mândră şi plină de importanţă.

Fără îndoială că în sfatul lumesc este înţelepciune lumească; fără îndoială că este ceva adevăr în sugestia lumească în ceea ce priveşte succesul în chestiunile pământeşti în timpul de acum. Dar aici ca şi în alte cazuri Domnul ne arată despre căile Sale că nu sunt ca ale omului, ci mai înalte, aşa cum cerurile sunt mai înalte faţă de pământ. El ne asigură că acela care se smereşte va fi înălţat la timpul potrivit, în timp ce acela care se înalţă va fi înjosit, la timpul potrivit (Mat. 23:12). În Scripturi El ne indică spre dragul nostru Răscumpărător ca ilustraţia unuia smerit şi ascultător, pe care acum L-a înălţat la dreapta puterii divine; şi ni se atrage atenţia şi asupra marelui adversar, care apucând pe o cale contrară, a căutat să se înalţe şi a fost înjosit, şi în final va fi distrus. Filip. 2:9: Evr. 2:14.

Trebuie să se observe o deosebire clară între a fi sărac în duh şi a fi sărac la buzunar, sau în daruri şi realizări intelectuale. Cu toţii am văzut oameni care erau săraci în aceste sensuri pământeşti, totuşi mândri în duh. Punctul care trebuie observat este că oricare ar fi darurile sau condiţiile noastre financiare şi intelectuale, lucrul acceptabil din punctul de vedere divin este smerenia spiritului. O astfel de dispoziţie este esenţială pentru cei care vreau să primească înţelepciunea care vine de sus — ei trebuie să aibă o apreciere smerită a deficienţelor proprii şi a lipsei de înţelepciune, altfel nu pot primi liber, din toată inima, înţelepciunea pe care Dumnezeu binevoieşte s-o dea în timpul de acum numai celor care sunt într-o atitudine de inimă ca să o primească. Şi se va vedea de asemenea că această smerenie a minţii este esenţială ca bază pentru spiritul minţii sănătoase — pentru că, cine este oare într-o stare potrivită să gândească drept, rezonabil, nepărtinitor, decât dacă mai întâi de toate are o dispoziţie smerită? Deci trebuie să fim de acord că smerenia este un element primordial în dispoziţia sau mintea lui Cristos.

Consolările, răsplata compătimirii

A doua fericire sau stare binecuvântată menţionată de Domnul nostru este strâns legată de prima — “Ferice de cei care plâng”. Plânsul în sine nu este un har, ci este semnul unei atitudini a minţii care este acceptabilă în ochii Domnului. Să nu ne gândim nici că un spirit trist, neconsolat sau fără bucurii, este un spirit creştin. Nu putem presupune că Tatăl nostru ceresc şi sfinţii îngeri plâng continuu, cum desigur ar fi dacă plânsul în sine ar avea vreun merit. Ideea este: Ferice de voi care plângeţi acum — pentru care condiţiile pământeşti actuale nu sunt cu totul satisfăcătoare şi fericitoare — care nu sunteţi orbi faţă de dificultăţile şi încercările prin care trece familia umană în ansamblu — păcatul şi boala, durerea şi necazul, moartea şi plânsul: ferice de cei care au compătimire de inimă în condiţiile actuale şi pentru care acestea nu sunt satisfăcătoare; căci vine timpul când, în providenţa Domnului, va fi instituită o ordine de lucruri mai bună, iar nemulţumirea lor de condiţiile actuale îi va aduce numai într-o mai strânsă simpatie şi părtăşie cu acele lucruri mai bune pregătite în planul divin. Când va veni împărăţia lui Dumnezeu şi se va face voia Lui cum se face în cer, toată pricina de plâns şi întristare şi lacrimi va fi sfârşită: acela va fi un timp de consolare, de satisfacţie pentru această clasă.

Într-adevăr, o bună măsură de mângâiere vine pentru poporul Domnului chiar şi în veacul de acum, prin credinţă zidită pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin. Faptul că ei pot discerne relele, inechităţile, necazurile din prezent, crează în aceasta clasă tocmai starea de inimă la care apelează făgăduinţele divine, în timp ce alţii care nu sunt atât de atinşi la inimă de compătimire pentru creaţia suspinândă, nu pot aprecia atât de amănunţit speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie. Prin urmare, printr-o lege naturală aceştia sunt atraşi spre Cuvântul Domnului şi sunt făcuţi capabili să-şi extragă din el consolarea care vorbeşte pace inimii lor, şi le dă o bucurie interioară pe care cei mai puţin compătimitori n-o pot cunoaşte în condiţiile actuale. Ferice de cei compătimitori!

După cum putem cultiva primul dintre aceste haruri, smerenia minţii, şi prin cultivare dezvoltăm tot mai mult această primă caracteristică esenţială, tot aşa putem cultiva şi al doilea har, spiritul compătimitor. Pentru a face aceasta, trebuie să ne gândim des la alţii — la interesele, la încercările, la dificultăţile lor, şi să căutăm să intrăm în ele ca şi cum ar fi ale noastre, să căutăm să dăm o mână de ajutor şi “cât avem ocazie să facem bine la toţi, mai ales celor din casa credinţei”. Gal. 6:10.

Cum vor moşteni cei blânzi

Al treilea dintre aceste haruri pe care Domnul îl declară binecuvântat este Smerenia, sau, cum am spune noi, blândeţea. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea astfel: „Supunere la voinţa divină; răbdare şi blândeţe din motive morale şi religioase”. Se va observa că există o deosebire mare între această supunere răbdătoare, blândă la voinţa divină, şi blândeţea şi răbdarea obişnuite care adeseori pot fi exercitate doar pentru mulţumirea dorinţelor egoiste. Supunerea răbdătoare la voinţa divină este imposibilă pentru cei care nu au pe listă primul har, o minte smerită: cei mândri şi încăpăţânaţi găsesc imposibil să fie supuşi condiţiilor divine; eul se ridică, le denaturează judecăţile şi le îndrumă greşit conştiinţele până la aşa măsură încât nu pot avea încredere deplină în providenţa divină, ci simt că trebuie să întindă mâna şi să sprijine chivotul.

Mai mult, supunerea răbdătoare poate fi dezvoltată numai în aceia care plâng, în sensul că au largă compătimire, şi care au fost mângâiaţi prin făgăduinţele binecuvântate ale lui Dumnezeu, prin care Spiritul sfânt mângâie poporul Său. Dându-şi seama de relele din timpul prezent şi că ele sunt permise de Dumnezeu acum pentru un scop înţelept, aceştia compătimesc cu creaţia care suspină, şi nu numai atât, dar această compătimire, şi mângâierea primită ca răsplata ei, lucrează spre a-i face răbdători, supuşi voinţei divine. Aducându-şi aminte că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu, ei sunt pregătiţi să recunoască providenţa divină în orice li s-ar întâmpla, şi de asemenea sunt pregătiţi să caute lecţiile acelor providenţe, ca binecuvântări care le vor fi folositoare lor şi altora, în pregătirea pentru viitor şi pentru bucuriile veşnice.

Al treilea har — supunerea răbdătoare la voinţa divină — care poate fi observată de către aceia cu care venim în contact, poate fi considerată ca manifestarea exterioară a celui de-al doilea har al inimii, care este interior şi  care ar putea să nu fie discernut la exterior de către semenii noştri. Harul compătimirii se manifestă prin supunerea noastră răbdătoare în toate afacerile vieţii, dându-şi seama că pentru cei care sunt în Cristos toate lucrurile sunt sub supraveghere divină, şi această răbdare în privinţa providenţelor lui Dumnezeu în condiţiile şi afacerile noastre duce şi ea în mod natural şi potrivit la răbdare cu alţii în slăbiciunile, eşecurile şi ignoranţa lor, şi duce în mod potrivit la ajutorarea lor când avem ocazie.

Aceştia “blânzi”, supuşi cu răbdare la voinţa divină, vor moşteni pământul. Domnul n-a vrut să spună, şi nici nu este adevărat, că cei supuşi cu răbdare la voinţa divină moştenesc pământul în prezent: chiar dimpotrivă, cei aroganţi, nerăbdători, agresivi, egoişti, reuşesc să apuce acum lucrurile principale ale puterii, influenţei şi bogăţiei, iar cei supuşi cu răbdare au relativ slabă şansă. Răsplata acestui har, prin urmare, ca şi a celorlalte, este viitoare: urmând mai departe sub conducerea divină, aceştia vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos; şi pământul este parte din acea mare moştenire, pe care ei la rândul lor, prin aranjament divin, o vor acorda la sfârşitul Veacului Milenar omenirii care va supravieţui atunci — cei care se vor dovedi vrednici de viaţă veşnică prin probele din mileniu.

Totuşi, după cum există un sens în care poporul Domnului este mângâiat acum, tot aşa există un sens în care ei moştenesc acum pământul — un sens figurat, prin credinţă. Apostolul vorbeşte despre aceasta când zice: “Fie cele de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre” (1 Cor. 3:21-23). Cei care au atitudinea minţii potrivită, smerită, şi se supun cu răbdare la voinţa divină, primesc mai multă binecuvântare din lucrurile de acum decât cei care sunt proprietarii reali ai lor, fiindcă inima lor este într-o atitudine în care este posibil să primească binecuvântarea. Lumea plină de dorinţe egoiste nu este niciodată sătulă, mulţumită; copilul lui Dumnezeu, supus cu răbdare la voinţa divină, este întotdeauna mulţumit —

“În orice soartă sunt ferice

De când Dumnezeu mă conduce”.

Săturaţi cu dreptate

A patra fericire este aceea a foamei şi setei după dreptate. Nimeni nu poate avea această foame şi sete decât dacă înainte are într-o măsură considerabilă caracteristicile anterioare. Dacă n-ar avea smerenia minţii, acesta ar fi mulţumit cu realizările sale în dreptate, fiind incapabil să vadă dincolo de planul său jos, incapabil să discearnă înălţimile şi grandorile perfecţiunii divine. Nu-i poate fi foame şi sete după ceva ce el nu înţelege într-o oarecare măsură. Dacă nu are spiritul compătimirii, care discerne relele, inechităţile din prezent (pe care în mare măsură lumea este incapabilă să le contracareze şi să le învingă — prin care unii din familia umană foarte deficitari în virtuţi au un surplus de bogăţie, influenţă şi autoritate, în timp ce alţii care posedă virtuţi superioare de abia au cele necesare traiului), acesta nu poate dori o stare mai bună a lucrurilor despre care Scriptura declară că poate fi introdusă numai prin stabilirea Împărăţiei Milenare a lui Mesia. Este deci un indiciu binecuvântat dacă noi găsim în inima noastră foame şi sete după justiţie, dreptate, adevăr — o antipatie faţă de neadevăr sub orice formă şi faţă de orice nedreptate, inechitate — însă o antipatie modificată, influenţată, controlată de al treilea har din această listă, şi anume, de supunerea răbdătoare la voinţa divină. Stăpânirea acestei din urmă calităţi este cea la care se referă apostolul când zice: “Blândeţea (moderaţia, după trad. engelză, n. t.) să fie cunoscută de toţi oamenii”. Această caracteristică este cea care, intervenind, împiedică foamea şi setea noastră după dreptate şi zelul nostru pentru ea (atât în privinţa adevărului cât şi a practicii), să ne facă anarhişti sau extremişti în vreun sens al cuvântului. Această caracteristică a foamei şi setei după dreptate necontrolată de celelalte haruri ale spiritului a dus pe mulţi oameni din lume, ca reformatori, la excese necontrolate: în vreme ce copilul lui Dumnezeu, chiar dacă are aceeaşi foame şi sete într-o măsură mai mare decât alţii, totuşi, sub controlul spiritului unei minţi sănătoase, învăţat din Cuvântul Domnului, se odihneşte în făgăduinţele Sale şi aşteaptă împlinirea lor, supus cu răbdare şi asigurat de victoria dreptăţii la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, pe care şi el îl adoptă ca timpul său.

Cei care au şi cultivă această foame şi această sete care sunt binecuvântate vor fi săturaţi, săturaţi cu prisosinţă, curând, când împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită şi când, ca rezultat al domniei ei, tot răul şi toate păcatele, toate inechităţile (nelegiuirile) vor fi reprimate şi voia lui Dumnezeu “se va face pământ precum în cer”. Foamea şi setea noastră după dreptate nu trebuie distruse, ci, aşa cum a promis Domnul nostru, trebuie să fie satisfăcute. Pofta după adevăr şi dreptate va rămâne, dar ea va fi satisfăcută prin predominarea adevărului şi a dreptăţii.

În acest har, ca şi în celelalte, există un sens în care prin credinţă noi obţinem deja o anumită măsură din împlinirea lui viitoare — chiar dacă nu este decât o pregustare. Cei care au foame şi sete după dreptate, împreună cu celelalte haruri ale spiritului, găsesc în făgăduinţele îndurătoare ale Domnului acea mângâiere şi acea consolare care deja, chiar în această viaţă de acum, pot fi asimilate prin credinţă, şi care se dovedesc a fi “hrană la timp pentru casa credinţei”, care susţine, întăreşte, dă odihnă, şi cel puţin parţial satisface foamea şi setea, când ei îşi dau seama că prevederea divină pentru dreptatea veşnică este peste măsură şi cu prisosinţă mai mare decât tot ce au putut ei gândi sau cere.

Cum să obţinem milă

A cincea stare binecuvântată este aceea a milei. Mila este expresia exterioară pe care omul o poate discerne, care rezultă dintr-o apreciere a dreptăţii şi a foamei şi setei după ea într-o inimă înnoită. După ce am făcut paşii precedenţi, am învăţat să evaluăm inechităţile de acum şi imperfecţiunile noastre (nedreptatea) şi ale altora; şi după ce am învăţat că numai Dumnezeu este capabil să îndrepte aceste lucruri în sensul deplin, şi că El a făcut pregătiri pentru îndreptarea fiecărui rău şi pentru restabilirea în favoarea Sa a tuturor celor care acceptă harul Său în Cristos, lucru care să fie făcut cunoscut tuturor la timpul cuvenit — atunci începem să ne simţim miloşi, binevoitori, amabili faţă de alţii, într-o măsură şi într-un grad în care aceste sentimente n-au putut fi simţite înainte. Cei lumeşti, care n-au mers pe cărarea marcată de aceste fericiri ale caracterului şi de aceste creşteri în har, nu pot să compătimească sau să fie miloşi faţă de alţii în acelaşi grad.

Domnul pune mare accent pe această calitate a milei, declarând că oricare ar fi realizările noastre în cunoştinţă şi har, dacă nu-l avem pe acesta, nu putem fi niciodată acceptabili pentru El — dacă nu avem milă faţă de alţii, nici Tatăl nostru ceresc nu va avea faţă de noi. Şi pentru a ne asigura că noi nu privim această milă numai ca o formă exterioară, ca o expresie a iertării şi bunăvoinţei, Domnul nostru explică această chestiune zicând: “Dacă nu vă veţi ierta din inimă unul pe altul, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta”. Trebuie să fie o milă adevărată, nu una simulată; ea trebuie să acopere vederii, şi pe cât posibil să şteargă din memorie eşecurile şi slăbiciunile altora, altfel nu poate spera să fie iertat şi să i se şteargă neajunsurile, pe care foamea şi setea sa după dreptate i le-a descoperit în mod clar. Numai cei miloşi vor obţine milă; şi dacă noi nu avem milă de la Domnul, totul este pierdut, căci prin natură am fost copii ai mâniei, întocmai ca alţii, şi sub dreaptă condamnare.

Exercitarea milei, bunăvoinţei, iertării este o binecuvântare, nu numai fiindcă este esenţială pentru propria noastră iertare şi ca atare pentru mântuirea noastră, ci şi pentru că această stare a inimii care compătimeşte cu alţii în eşecurile şi imperfecţiunile lor, ne ajută să scoatem din inimă unele din faptele cărnii şi ale diavolului, care înclină să stea lipite de poporul Domnului mult timp după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, şi chiar după ce s-au consacrat Domnului şi caută să umble, nu “potrivit trupului, ci potrivit duhului”.

Apostolul include printre faptele cărnii care trebuie înlăturate, după ce am ajuns să fim ai Domnului, următoarele: mânia, răutatea, ura, invidia, cearta. Toate aceste caracteristici ale egoismului sunt contracarate prin milă, şi prin ea sunt în mare măsură scoase afară din poziţiile lor ascunse şi înrădăcinate în inimă. Caracterul binecuvântat la milei este strâns legat de iubire, căci în măsura în care obţinem spiritul de iubire al Domnului manifestăm milă faţă de alţii, întocmai cum El Şi-a manifestat iubirea prin mila arătată faţă de noi în Cristos. Iubirea şi mila, atenţia faţă de alţii, au mult de-a face cu înlăturarea invidiei. Cum putem să-i invidiem pe cei pe care-i iubim sincer? Cum putem avea răutate faţă de cei care ne sunt vrăjmaşi, dacă-i iubim şi avem milă, compasiune faţă de ei şi-i iertăm din inimă? Cum îi putem urî dacă avem milă faţă de ei şi simţim numai un spirit iertător faţă de ei? Şi cum putem fi certăreţi, dacă avem un spirit milos, iertător, gata să ierte încălcările împotriva noastră, aşa cum sperăm în iertarea încălcărilor noastre împotriva legii divine?

“Mila biruie judecata” spune apostolul (Iac. 2:13). Mila a satisfăcut dreptatea divină şi astfel a pregătit calea pentru salvarea rasei noastre de sub sentinţa dreptăţii: şi astfel cei care au devenit părtaşi Spiritului divin şi în care s-a atins o dezvoltare rezonabilă, vor permite milei lor să triumfe asupra concepţiei lor despre dreptate (căci ei nu au o lege a dreptăţii asupra semenilor care trebuie să fie satisfăcută).

Deşi dreptatea poate să nu fie oarbă în poporul Domnului, deşi ei pot discerne foarte clar greşelile altora şi deşi ei pot căuta să lase ca dreptatea să stăpânească în privinţa tuturor cuvintelor, gândurilor şi acţiunilor lor, totuşi ei trebuie să lase mila să triumfe în inimile lor în privinţa celor care le greşesc şi să nu aibă resentimente împotriva celor care i-au rănit, nici să caute să se răzbune şi să le impună dreptate împorivitorilor lor. Mai degrabă să spună: Dumnezeu este Cel drept; eu, care sunt încălcător al dreptăţii perfecte, prin slăbiciunile pe care le-am moştenit, trebuie să am compasiune faţă de semenul meu, care a moştenit slăbiciuni asemănătoare, totuşi diferite: eu trebuie să pun în aplicare, în consecinţă, porunca divină, caracteristica binecuvântată a milei, compasiunii, iertării. Şi cei care fac astfel nu numai că se scapă de aceste fapte şi sentimente rele ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului, ci şi se umple tot mai mult de spiritul iubirii, blândeţii şi supunerii răbdătoare la voinţa divină, şi astfel cei miloşi sunt binecuvântaţi chiar în prezent.

“Fără sfinţenie nimeni nu va vedea

pe Domnul”

Al şaselea pas al fericirii este curăţenia inimii — curăţenia motivului, a intenţiei, a efortului, a voinţei: puritate în sensul  sincerităţii, al transparenţei, al adevărului. Cu alte cuvinte, ferice de cei cu inima onestă, de cei care au intenţii absolut drepte. Este adevărat, sunt oameni din lume care într-o anumită măsură ar putea pretinde onestie a inimii, a scopului, a intenţiei, dar noi nu-i putem recunoaşte ca aparţinând clasei specificate aici până când vin pe linia stabilită divin în Cristos, până când devin urmaşi prin credinţă în El şi consacrare Lui şi până când fac paşii anteriori ai fericirii.

Mulţi au înţeles greşit această declaraţie, “cu inima curată”, şi s-au gândit că înseamnă perfecţiune absolută — nu numai exterioară, ci şi interioară, nu numai a cuvintelor şi a faptelor, ci şi a gândurilor. Acest fel de a vedea lucrurile a contribuit la a descuraja pe unii care în mod onest şi-au spus: Nu sunt perfect nici în faptă, nici în cuvânt, nici în gând; atunci cum pot pretinde să fiu fericit sub această prevedere, ca unul care are inima curată? Răspundem că aceasta este o concepţie greşită. Domnul ştie la fel de bine şi mai bine decât noi că în carnea noastră nu este perfecţiune; că din pricina căderii, tuturor copiilor lui Adam li s-au strepezit dinţii de agurida păcatului, aşa încât nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem, şi fără îndoială din ignoranţă lăsăm adesea nefăcute lucrurile pe care ar trebui să le facem. Ier. 31:29, 30; Rom. 7:16-18.

Domnul a dat o mare învăţătură în timpul Veacului Iudeu prin darea legii acelui popor, cu făgăduinţa vieţii legată de ea, dar apostolul ne asigură că Dumnezeu a ştiut dinainte, chiar atunci când a dat israeliţilor legea, că “nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii” — că dimpotrivă, cu cât va fi văzută mai clar legea, cu atât va fi mai clară cunoştinţa păcatului — a imperfecţiunii. Prevederea lui Dumnezeu în Cristos este că El va ierta acele imperfecţiuni care sunt datorate, nu voinţei personale, ci păcatului originar şi slăbiciunilor şi imperfecţiunilor care au rezultat din el — Îşi va întinde mila peste toţi în privinţa acelor devieri care nu sunt voite. Faptul că Domnul nostru Isus n-a ignorat imperfecţiunea umană este evident din declaraţia pe care o face în legătură cu a cincea din aceste caracteristici fericite, şi anume, că acei milostivi “vor căpăta milă” — o implicaţie a nevoii noastre de milă. După ce ne asigură că putem căpăta milă, El nu declară în a şasea fericire că trebuie să fim absolut perfecţi în gând, cuvânt şi faptă; căci dacă ar fi aşa, sau dacă am putea ajunge la astfel de stare, ar fi cu totul inutil ca Dumnezeu să ne acorde milă şi iertarea păcatelor prin sacrificiul lui Cristos.

Ideea din expresia “cu inima curată” nu este aceea de perfecţiune a purtării, sau a cuvântului sau a gândului, ci perfecţiunea intenţiei cu privire la toate acestea. Dorinţa şi efortul nostru trebuie să fie pentru perfecţiune  — în gând, în cuvânt şi în faptă. Standardul pus în faţa noastră, la care inima, voinţa noastră trebuie să consimtă, este standardul divin. “Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48).  Dumnezeu n-a pus un standard mai jos decât perfecţiunea Sa absolută, dar El a prevăzut pentru noi har, milă şi pace prin Cristos, dacă vrem să mergem pe urmele Sale — această curăţenie a inimii fiind unul din paşii esenţali pe calea îngustă.

Numai cei cu inima curată au făgăduinţa de a-L vedea pe Dumnezeu. Ei continuă credincioşi până la sfârşitul peregrinajului, nu numai ajungând la asemănarea Domnului Isus Cristos în viaţa de acum (Rom. 8:29), în curăţenia inimii lor, în curăţenia intenţiei, în sinceritatea eforturilor pentru Dumnezeu şi pentru oameni, dar în cele urmă, potrivit făgăduinţei Domnului, ei vor fi schimbaţi prin puterea primei învieri de la stările pământeşti la cele cereşti, spirituale. Atunci, cum spune apotolul, “vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Şi când vom fi schimbaţi ca să fim ca Fiul slăvit al lui Dumnezeu, care este “reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, fără îndoială vom putea şi noi să-L vedem pe Tatăl ceresc şi-I vom fi prezentaţi de către dragul nostru Răscumpărător — “cu totul deplini în El”, “fără pată, fără încreţitură sau ceva de felul acesta”. 1 Ioan 3:2; Evr. 1:3; Efes. 5:27; Col. 2:10.

Din aceasta, ca şi din celelalte fericiri, o parte sau pregustare ne vine în viaţa de acum. Se poate ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă, să ni se dea posibilitatea să “înţelegem pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaştem dragostea lui Hristos” (Col. 3:18, 19). Dar nu toţi au deschiderea ochiului minţii; nu toţi sunt privilegiaţi să vadă gloriile caracterului lui Iehova în armonie simetrică, dreptatea divină, înţelepciunea, iubirea şi puterea coordonate, şi în cooperare la unison pentru binecuvântarea fiecărei creaturi, potrivit planului pe care Dumnezeu l-a întocmit în Sine înainte de a fi lumea.

Dar cine se poate bucura de această binecuvântare, de această vedere mai clară, şi cine, văzând-o, poate fi făcut capabil să crească tot mai mult în asemănarea acelei perfecţiuni glorioase? Numai cei cu inima curată, numai cei sinceri, numai cei oneşti. Cei care au o minte dublă, voinţă dublă, din punct de vedere scriptural se spune despre ei că au vedere dublă, ochi dublu. Ei văd lucrurile spirituale deformat, văd lucrurile spirituale dublu şi în aceeaşi măsură neclar. Mulţi din poporul Domnului n-au reuşit până acum să crească în Cristos în toate lucrurile, văd astfel dublu şi confuz — văd ceva din lucrurile cereşti şi ceva din cele pământeşti; văd numai întunecat şi neclar liniile caracterului divin, şi în aceeaşi măsură le lipseşte capacitatea de a-L copia. Toţi cei care cheamă numele lui Cristos să caute tot mai mult să aibă numai un Învăţător şi ochiul aţintit numai la gloria şi la serviciul Lui — o inimă curată, sinceră, credincioasă.

Toţi fiii lui Dumnezeu

sunt făcători de pace  

A şaptea fericire este o manifestare exterioară a celei de-a şasea. Curăţenia inimii faţă de Dumnezeu, pe care alţii n-o pot discerne, se va manifesta în această a şaptea caracteristică a fericirii şi a creşterii — şi anume, în dorinţele paşnice şi în eforturile de a promova pacea în alţii. Căci fără îndoială nimeni nu va fi făcător de pace din acest punct de vedere divin decât dacă a ajuns să fie sincer, curat în inimă faţă de Dumnezeu; şi decât dacă are şi dezvoltările precedente ale harului în inimă: (1) smerenia, (2) compătimirea, (3) supunerea răbdătoare, (4) foamea şi setea după dreptate (care include încrederea), (5) iubirea sau mila faţă de alţii, (6) sinceritatea inimii. Şi unul care a dezvoltat aceste caracteristici într-un anumit grad, desigur nu poate avea decât o dispoziţie paşnică el însuşi, şi să fie un făcător de pace cu alţii.

Numai un mic număr din poporul Domnului a progresat până acum în mod foarte evident încât să aibă acest har în mod marcat dezvoltat şi exemplificat în viaţa lor. Marea majoritate, chiar şi a celor care numesc numele lui Cristos, pare să urmeze o cale inversă, care indică faptul că chiar dacă inimile lor sunt curate şi compătimirea lor este largă, au încă mult de învăţat în şcoala lui Cristos; căci în loc să fie promotori ai păcii, ei sunt promotori ai conflictului. Aceasta nu este însă din intenţie rea, ci mai degrabă din obicei, din ignoranţă şi din neputinţa de a discerne deosebirea mare între calea divină a iubirii, şi calea opusă a egoismului care predomină în lume. Conflictul este în principal stârnit prin intermediul limbii, deşi ar putea fi stârnit printr-un gest sau o privire. Tot aşa, pacea se face în principal prin intermediul limbii, deşi ea poate acţiona prin ochi. Câţi creştini cunoaştem cu toţii care au limbă ce stârneşte continuu ceartă! Pe mulţi Adversarul îi stăpâneşte multă vreme după ce au scăpat de sub stăpânirea lui în multe alte privinţe; şi aceasta este fiindcă ei nu observă că în aceasta ei fac serviciul lui Satan — nu observă nici chiar că sunt stârnitori de ceartă, ură, invidie, răutate, şi seamănă rădăcinile amărăciunii prin care mulţi sunt întinaţi.

Când vor învăţa creştinii lungimea şi lăţimea şi adâncimea îndemnurilor “Să nu vorbească de rău pe nimeni” şi “Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire”? (Tit 3:2; Efes. 4:29). Cât trebuie pentru unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să înveţe că prin rostirea unui cuvânt rău (chiar dacă ar fi siguri de adevărul lui) se poate face mult rău? Cât le va trebui să înveţe că nu este întotdeauna necesar să spună adevărul, nici potrivit să facă astfel decât dacă este spre edificarea altora? Câte lecţii, învăţătură peste învăţătură, trebuie să primească pentru a-i convinge că trebuie nu numai să evite flecăreala despre treburile altora şi găsirea de greşeli şi batjocura, ci că toate acestea sunt dovezi ale deficitului lor în iubire — ale deficitului lor în asemănarea lui Cristos şi ale lipsei calităţii de făcători de pace; şi că trebuie să se străduiască serios împotriva acestor lipsuri, dacă vreau să-şi asigure chemarea şi alegerea la un loc în Împărăţia cerească?

O, dacă toţi ar învăţa pe dinafară şi ar căuta continuu să exemplifice în viaţă cuvintele apostolului: “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi”. Cei care se gândesc la lucrurile adevărate, vrednice de iubit, bune şi frumoase, vor vorbi cu alţii despre ele; de aceea este important să avem inimile umplute cu lucruri bune, pentru ca din preaplinul lucrurilor bune din inimile noastre, gura noastră să vorbească în mod continuu lucruri bune, pe care Domnul să le aprobe şi care să aducă binecuvântări celor care le aud. Filip. 4:8; Luca 6:45.

Aceştia au o făgăduinţă foarte preţioasă, demnă de eforturile lor — “Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu — ei au Spiritul lui Dumnezeu, asemănarea iubitului Său Fiu a fost trasată în inimile lor; au fost sfinţiţi cu adevărul; în cele din urmă vor fi “vrednici să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Numai pe aceştia care sunt astfel în inimă îi va recunoaşte Domnul ca fii şi comoştenitori cu marele Său Fiu, Domnul nostru, în Împărăţie. Mai mult, aceasta este o probă pe care o putem recunoaşte uşor pentru noi în special, şi într-o anumită măsură pentru alţii, ca dovadă a gradului dezvoltării noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu — dispoziţia noastră paşnică şi grija de a urma o astfel de cale în viaţă care să tindă spre pace.

Unii din poporul Domnului găsesc în ei un considerabil spirit de combativitate, nefavorabil păcii. De fapt, se cere ceva din spiritul combativităţii pentru a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului, şi pentru a “lupta pentru credinţă”; aşa încât cei care au combativitate găsesc în mod natural că sunt în antagonism continuu cu alţii în anumite privinţe. Ei însă să nu fie descurajaţi de aceasta, ci să nu uite că această combativitate este un servitor şi un soldat valoros, dacă este îndreptată şi aplicată în direcţia corectă. Exercitarea ei faţă de alţii trebuie să fie modificată de milă, de faptul că ne dăm seama de propriile imperfecţiuni şi de imperfecţiunile tuturor. Combativitatea trebuie să fie antrenată pe linia iubirii şi a milei — să luptăm pentru adevăr şi pentru toţi servitorii şi instrumentele adevărului, şi împotriva erorii — dar nu împotriva servitorilor orbiţi şi ignoranţi ai erorii. Combativităţii trebuie să i se dea mult de făcut în lupta împotriva imperfecţiunilor şi slăbiciunilor propriilor noastre naturi, şi fiind astfel angajată în această lucrare bună, va găsi relativ puţin timp pentru a-i asalta pe alţii; şi dându-şi seama de dificultăţile legate de cucerirea eului, ea va avea cu atât mai multă compasiune pentru slăbiciunile altora.

Obţinerea marii răsplăţi în cer

Fericirea care vine prin persecuţie este a opta fericire. Numai când poporul Domnului a avut unele din aceste binecuvântări anterioare ale harului, numai atunci se poate “bucura în necazuri”, cum s-a bucurat apostolul Pavel. Dar Domnul nostru face deosebire atentă între diferitele feluri de persecuţii, marcând felul de persecuţie binecuvântat, care este diferit de toate celelalte feluri. Noi nu trebuie să invităm persecuţia prin găsire de greşeli, arţag general şi împotrivire combativă faţă de toţi şi faţă de toate; nici nu trebuie să invităm persecuţia prin fanatism. Mai degrabă trebuie să cultivăm “spiritul minţii sănătoase” şi să învăţăm treptat ce este mintea sănătoasă a Domnului, aşa cum este revelată în Scripturi. Chiar şi atunci, fără îndoială lumea ne va acuza de “fanatism” pe nedrept, fiindcă înţelepciunea lui Dumnezeu este socotită adesea de oameni ca nebunie, cum adesea înţelepciunea oamenilor este nebunie din punctul de vedere divin.

Ori de câte ori un mod de acţiune ar părea fanatic şi iraţional, trebuie să ezităm a-l face, până ne asigurăm mai întâi că acelaşi spirit, învăţătură şi exemplu le găsim la Domnul nostru şi la apostoli: atunci putem urma în siguranţă, indiferent ce ar spune sau gândi lumea în privinţa căii noastre. De exemplu, din punctul de vedere divin este nesănătos ca un om să lucreze zi şi noapte pentru a aduna milioane, pentru ca după moartea lui copiii să se lupte pentru ele, dar din punctul de vedere uman aceasta este calea raţională. Din punctul de vedere divin a fost înţelept ca apostolii să-şi cheltuie viaţa în serviciul adevărului, sacrificându-şi interesele şi perspectivele pământeşti, numele şi faima, ca să obţină în final o înviere mai bună şi slavă veşnică, cinste şi nemurire; dar din punctul de vedere al lumii aceasta a fost nebunie, fanatism.

Dacă persecuţia ne vine ca rezultat al faptului că urmăm pe Domnul şi pe apostoli — învăţăturile şi exemplul lor, şi dacă din pricina credincioşiei în privinţa angajamentelor noastre de consacrare pentru serviciul Său se spun tot felul de rele împotriva noastră pe nedrept, atunci într-adevăr ne putem bucura; căci aşa au fost persecutaţi profeţii, aşa a fost persecutat Domnul nostru, aşa au fost persecutaţi apostolii şi toţi credincioşii. Fiind astfel în bună tovărăşie în experienţele noastre, aceasta devine pentru noi o mărturie sau dovadă că la fel vom avea tovărăşie bună în ziua aceea când Domnul Îşi va aduna mărgăritarele.

Toţi cei care au asemenea experienţe se pot bucura, şi dacă, precum sugerează cuvintele Domnului, cu cât avem mai multe experienţe de felul acesta cu atât va fi mai mare răsplata noastră în cer, atunci cu atât mai mult ne putem bucura în aceste experienţe. Şi dacă n-am avea astfel de experienţe, s-ar cădea să ne uităm bine la noi înşine, ca nu cumva să însemne că nu umblăm cu credincioşie pe “calea îngustă” a sacrificiului de sine — sau nu facem cu toată puterea ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut, ci ne reţinem de la sacrifciu. Dacă aceasta ar fi gândirea cuiva, să nu se descurajeze, ci, în cuvintele profetului, “să lege jertfa pe altar”, cu noi funii ale iubirii şi zelului, rugându-se Domnului să accepte jertfa şi să-i dea ocazii de a fi, a face şi a suferi pentru cauza Sa şi de dragul Domnului şi al adevărului. Ps. 118:27.

Suma multicoloră a tuturor acestor haruri  este — iubirea; şi cei care le au sunt vrednici de iubire şi în curând vor fi frumoşi, cu Cel care este “plin de farmec” şi ca El. Chemarea noastră este să ajungem la aceste condiţii binecuvântate în împărăţie.

 

În sfinţenie condu-ne pe drumul ce trebuie

Să-l păstrăm ca să locuim cu Dumnezeu;

Condu-ne în Cristos, calea vie,

De la păşunea Lui să nu ne rătăcim.

 

Învaţă-ne ca în veghe şi rugăciune,

Ceasul stabilit de Tine să aşteptăm;

Şi pregăteşte-ne prin al Tău har,

Triumful puterii Tale biruitoare să-l împărtăşim.

 

R 1920 — “Să ne lăudăm în Domnul” (vezi întrebarea nr. 3):

Dar dacă, folosind aceste privilegii, ne deschidem inimile pentru a primi tot ceea ce are în păstrare harul divin pentru noi, atunci cu adevărat putem să ne lăudăm în Domnul. Unul ca acesta „să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte”. A-L cunoaşte astfel pe Domnul nu este doar a şti despre El, a şti ceva din lucrările şi căile Sale, ci înseamnă a-L cunoaşte prin acea părtăşie şi comuniune intimă, care, printr-o credinţă vie, pecetluieşte mărturiile Cuvântului Său în inimile noastre şi ne face să ne dăm seama că ele sunt ale noastre personal, că Domnul Însuşi este prietenul, ajutorul, sfătuitorul şi îndrumătorul nostru personal. Noi devenim astfel familiari cu spiritul Său, cu principiile şi metodele Sale de acţiune — Îl înţelegem — ştim cum să-I interpretăm providenţele, să-I remarcăm îndrumările, să observăm atitudinea Sa faţă de noi şi astfel să umblăm cu El zilnic. În acest fel, de asemenea, suntem conduşi spre o apreciere mai deplină a dreptăţii Domnului şi a bunătăţii Sale iubitoare, care la timpul potrivit va stabili dreptatea pe tot pământul. Aşadar, într-adevăr ne putem bucura în Domnul şi în faptul bunăvoinţei Sale măreţe faţă de noi personal, când astfel ajungem să-L înţelegem şi să-L cunoaştem.

În acest sens binecuvântat al iubirii şi grijii divine, putem spune prin cuvintele psalmistului: „Sufletul meu se va lăuda în Domnul. Voi binecuvânta pe Domnul în orice timp; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Său! Eu am căutat pe Domnul şi Mi-a răspuns; m-a scos din toate temerile mele. Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit şi l-a scăpat din toate necazurile lui. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Săi, căci de nimic nu duc lipsă cei care se tem de El!” Ps. 34:1-9.

Cât de scumpă este această experienţă a copilului lui Dumnezeu! Însă niciodată aceasta nu poate fi experienţa unei inimi mândre; căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har îfavoarea Saş. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:5, 6). Este greu pentru cei care sunt bogaţi în înţelepciunea, puterea şi belşugul acestei lumi să facă aceasta (Mat. 19:24-26). A fost greu pentru cărturari şi farisei care erau bogaţi în titluri, onoruri şi lauda oamenilor; a fost greu pentru toată naţiunea evreiască, naţiune care era mândră că ei sunt sămânţa lui Avraam căreia îi aparţineau făgăduinţele lui Dumnezeu; a fost greu pentru greci care erau mândri de înţelepciunea lor lumească şi de realizările lor intelectuale; a fost greu pentru romani care erau mândri de puterea şi prestigiul lor printre popoare. Şi este greu astăzi pentru toţi cei care se mândresc cu ceva. Este greu pentru toţi religioşii a căror mândrie cu sistemele religioase sectare ale creştinătăţii le orbeşte ochii faţă de adevărul pe care-l avem acum; este greu de asemenea pentru cei care se laudă cu filosofiile şi ştiinţa omenească, pe nedrept numită astfel; care sunt mândri de a fi inventatori a ceva nou şi neobişnuit, şi care doresc să fie consideraţi mari şi să conducă pe oameni după ei; este greu pentru toţi cei care venerează opiniile oamenilor mai mult decât cuvintele Domnului. Toţi cei care sunt bogaţi sau doresc să fie bogaţi în lucrurile vieţii actuale, şi în special cei care sunt „bogaţi” în părerea bună pe care o au despre ei înşişi, sau în încăpăţânare, găsesc că este greu să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Într-adevăr, apostolul sugerează că cea mai mare luptă a tuturor celor care ajung la o cunoştinţă a adevărului este pe această linie; căci după ce indică spre umilirea severă a Domnului nostru Isus, el spune: „Astfel, deci, preaiubiţii mei, duceţi până la capăt mântuirea voastră îîn acelaşi felş cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi îprin această disciplinare aspră, prin acest proces umilitorş ca să voiţi şi să înfăptuiţi buna Sa plăcere”. Fil. 2:12, 13 (după trad. engleză, n. t.).

Cei care s-au străduit cu toată sinceritatea să facă aşa, întotdeauna au găsit că harul lui Dumnezeu este îndeajuns pentru ei; dar foarte puţini sunt vreodată dispuşi să încerce aceasta. Pentru toţi înţelepţii în felul lumii propovăduirea crucii este o nebunie şi ei nu au dispoziţia de a-şi lua crucea zilnic şi a-L urma pe Cristos.

Din acest motiv, „nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” sunt chemaţi ca să aibă parte cu Domnul în slava Împărăţiei Sale. Ei sunt în general atât de absorbiţi de lucrurile vieţii actuale — de preocupările ei, grijile ei, plăcerile ei etc. — încât n-au ureche pentru chemarea Domnului. Ei nu sunt destul de smeriţi nici chiar pentru a auzi chemarea; cu atât mai puţin sunt smeriţi ca să se supună şi să umble pe calea îngustă a jertfirii de sine pe care conduce Domnul.

“Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii îpe cei care nu sunt remarcaţi pentru înţelepciune sau influenţă sau bogăţie lumeascăş, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii îpe cei săraci, smeriţiş, pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Cor. 1:26-29). Cât de adevărat este că bogaţii sunt făcuţi de ruşine în zilele noastre prin puterea adevărului din mâinile celor mai umili copii consacraţi ai lui Dumnezeu! Sistemele erorii care sunt rezultatul creşterii de secole sunt făcute de ruşine şi se clatină înaintea lui, şi înţelepţii din toate sectele sunt deranjaţi de el; deoarece devine tot mai evident pentru toţi oamenii că „înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va ascunde”. Isa. 29:14.

De ce a ales Dumnezeu aceste unelte slabe, inferioare, pentru marea Lui lucrare? De ce nu foloseşte El limbile elocvente, condeiul scriitorilor abili şi prestigiul numelor mari? Pavel ne spune de ce. Pentru ca „nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. Marea lucrare de învingere a păcatului şi de stabilire a dreptăţii pe pământ este lucrarea Domnului: nici o putere omenească nu este potrivită pentru exigenţele acestui caz. Totuşi Dumnezeu are plăcerea să permită puterii Sale să lucreze prin orice instrument uman care este potrivit pentru scopul Său; şi anume, care poate fi folosit fără a-şi dăuna lui însuşi. Dacă Dumnezeu ar fi să-Şi înfăptuiască minunile prin cei ale căror inimi sunt înclinate spre mândrie, acea mândrie ar creşte şi şi-ar atribui lor slava care aparţine lui Dumnezeu, în loc să aprecieze onoarea de a fi slujitor al lui Dumnezeu, o unealtă în mâna Sa tare — potrivită a fi „folositoare Stăpânului său”.

Întrebuinţarea de către Domnul chiar şi a celor mai slabe unelte, a celor care au chiar şi o măsură foarte mică de talent pentru serviciul Său, uneori se dovedeşte a fi o înălţare prea mare, şi ceea ce era o binecuvântare devine un blestem prin mândrie şi slavă deşartă. Aşa este stricăciunea naturii umane şi aşa este subtilitatea Adversarului în câştigarea avantajului, încât tocmai versetele citate mai sus devin uneori o piatră de poticnire pentru mulţi care nu numai că sunt săraci financiar, ci sunt şi deficitari în intelect şi în educaţie, şi cărora le lipseşte chiar instruirea în Cuvântul divin. Ei uită că Domnul a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci îadică cei care erau săraci (sau au devenit săraci) ca ucenici ai Luiş” (Luca 6:20); sau, cum relatează Matei (5:3): „Ferice de cei săraci în duh”. Şi ei uită că atât cei ignoranţi cât şi cei învăţaţi, atât cei săraci cât şi cei bogaţi, pot deveni „umflaţi de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase”. Este trist când vedem pe “vreunul care se socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic” (Gal. 6:3), astfel înşelându-se singur — dar în special când îi lipsesc chiar bazele educaţiei şi asemănării cu Cristos. Noi credem că modestia şi simplitatea sunt trăsături care trebuie cultivate de către cei bogaţi şi de către cei săraci deopotrivă, care sunt binecuvântaţi cu o cunoştinţă a adevărului, şi că orice „ruşinare a celor tari” să fie făcută cu bunăvoinţă şi smerenie (Efes. 4:2; 2 Tim. 2:25), şi nu cu un spirit combativ sau cu o manifestare a satisfacţiei pentru înfrângerea lor.

Mai presus de aproape orice alt lucru, prin urmare, iubiţilor, să ne păzim bine smerenia. Numai când suntem mici în ochii noştri, Dumnezeu ne poate folosi în siguranţă pentru noi înşine. Şi totuşi, El nu ne fereşte de orice probă a fidelităţii. Dacă deci Domnul te înalţă puţin astăzi, îţi dă puţină încurajare de succes în serviciul Lui, primeşte-o cu umilinţă, cu smerenie aducându-ţi aminte de propria ta nevrednicie şi incapacitate dacă Dumnezeu n-ar binevoi să lucreze prin tine; şi fii tot atât de pregătit să primeşti umilirile zilei de mâine ca fiind necesare pentru disciplinarea şi echilibrarea potrivită a caracterului tău. Dacă succesul de ieri te face să te nelinişteşti sub umilirea de astăzi, atunci fii atent: nu eşti dezvoltat spiritual atât de bine cum ar trebui să fii. Oricare ar fi triumfurile adevărului prin noi, să ne amintim întotdeauna că suntem printre „lucrurile care nu sunt”. Să ne străduim prin urmare să ne însuşim experienţa apostolului Pavel, care a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit în mine însumi, în împrejurările în care mă găsesc. Ştiu să fiu smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul îaceste lucruriş în Hristos, care mă întăreşte”. Filip. 4:11-13.

În procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său din toate timpurile putem vedea grija Sa de a-i păzi de mândrie şi încredere în sine. Dacă a ales Israelul să fie poporul Său deosebit, El a permis ca ei să fie mai întâi în robie timp de patru sute de ani, şi apoi cu mână tare şi cu braţ întins i-a adunat în ţara făgăduită. Moise, eliberatorul ales, de asemenea a fost de origine modestă. El avea vorbirea greoaie şi avea nevoie de Aaron să completeze acest neajuns. Şi Pavel avea un „ţepuş în carne”, de care Domnul n-a văzut de bine să-l elibereze, deşi de trei ori L-a implorat pe Domnul să-l îndepărteze; şi Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte îadică, puterea Mea, acţionând prin acest vas pământesc imperfect, va fi mai vădită pentru oameni decât dacă vasul ar fi unul perfect şi cizelat. În cazul acela oamenii ar putea atribui talentului lui Pavel măreţia lucrării, şi curând ar trage concluzia că de vreme ce Pavel este doar un om, ar fi numai o îngâmfare din partea lui să-şi asume sarcina de a învăţa pe alţi oameni etc. Dar dacă se vede că puterea este de la Dumnezeu şi doar lucrează prin Pavel ca o unealtă pregătită — smerită, dispusă şi energică — atunci mărturia harului lui Dumnezeu va avea greutate pentru ei: şi aşa a fost.ş.”

 

R 2228, col. 1, par. 3 (vezi întrebarea nr. 8):

Ca să putem discerne în parte cum a servit Domnul nostru Isus ca exemplu în privinţa acestui spirit al smereniei, apostolul rezumă pe scurt, în câteva cuvinte, istoria smeririi Sale şi cum a dus ea la înălţarea actuală. El ne arată că atunci când Domnul nostru Isus era fiinţă spirituală, înainte de a Se înjosi ca să ia natura noastră şi să poarte pedeapsa păcatului nostru, El avea „chipul lui Dumnezeu” — un chip spiritual, o stare înaltă şi glorioasă. Însă în loc de a fi mişcat în mod egoist să râvnească ambiţios după lucruri mai înalte decât cele pe care Dumnezeu I le acordase — în loc de a căuta să stabilească un imperiu rival, aşa cum a făcut Satan — El nu S-a gândit la un furt de la Dumnezeu, ca să Se facă egalul Lui (metoda lui Satan), spunând: „Îmi voi ridica tronul deasupra stelelor îcelor strălucitori, oştile îngereştiş … voi fi ca Cel Prea Înalt îperechea Sa, egalul Săuş.” Chiar dimpotrivă, Domnul nostru Isus, „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, a fost dispus, în armonie cu planul Tatălui, să Se smerească, să ia o natură mai joasă şi să facă o lucrare care va implica nu numai foarte multă smerenie, ci şi foarte multă durere şi suferinţă. Apostolul arată cum „Unicul Fiu” Şi-a demonstrat bunăvoinţa şi smerenia conformându-Se acestui aranjament; şi că după ce a devenit om, a continuat cu acelaşi spirit smerit, dispus să împlinească planul divin chiar până la literă, murind ca preţul de răscumpărare al omului; şi nu numai atât, dar când Tatăl a binevoit să ceară ca moartea Lui să fie cea mai înjositoare în orice privinţă, probabil dincolo doar de cerinţele răscumpărării, El nu S-a retras, ci a zis: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, şi S-a smerit până la înjositoarea „moarte de cruce”.

Aici, după cum arată apostolul, avem cea mai minunată demonstrare a smereniei, blândeţii şi supunerii faţă de Dumnezeu care a fost manifestată vreodată sau care ar putea fi concepută în minte. Şi acesta este modelul pe care îl indică apostolul că trebuie să căutăm să-l copiem. „Să aveţi în voi gândul acesta îsmeritş, care era şi în Hristos Isus.”

Datorită acestei smerenii, care L-a făcut în stare să dea o ascultare perfectă, Tatăl ceresc L-a onorat atât de mult pe dragul nostru Răscumpărător, încât L-a înviat dintre cei morţi la natură divină, la o stare mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care este numit. Că acesta este argumentul Său, este arătat (versetul 9) prin expresia „de aceea”; adică, datorită acestui fapt, datorită acestei smerenii tocmai descrise, Dumnezeu L-a înălţat foarte mult.

Smerenia şi supunerea minunate şi perfecte ale Domnului nostru au demonstrat nu numai că El a fost loial din toată fiinţa Sa Tatălui Ceresc, ci şi că spiritul Tatălui, Iubirea, locuia în El din abundenţă, fiindcă El a împărtăşit dragostea Tatălui pentru rasa pe care a răscumpărat-o. De asemenea, datorită acestui fapt, El este găsit vrednic să fie agentul divin în binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform condiţiilor legământului divin făcut cu tatăl Avraam. Astfel El a devenit capul „Seminţei lui Avraam” care va binecuvânta rasa răscumpărată; şi ca atare Lui I se va închina orice genunchi şi orice limbă va mărturisi, când va veni „timpul potrivit” al lui Iehova pentru revărsarea binecuvântărilor divine peste lumea răscumpărată — pentru ca toţi să ajungă la o cunoştinţă a adevărului şi, dacă vor dori, la armonie deplină cu Dumnezeu şi la viaţă veşnică.

Apostolul nu numai că Îl prezintă pe Domnul Isus ca marele exemplu de smerenie cuvenită, negare de sine şi supunere lui Dumnezeu în interesul altora, ci prezintă şi răsplata, marea înălţare a Domnului nostru de către Tatăl, rezultatul sau răsplata ascultării Lui, pentru ca şi noi să fim încurajaţi şi să înţelegem că dacă suntem credincioşi în mersul pe urmele Răscumpărătorului nostru şi în jertfirea avantajelor din prezent pentru a-I servi Domnului şi cauzei Sale, atunci, la timpul potrivit, noi de asemenea ne putem aştepta să fim glorificaţi cu El şi să avem parte de numele, tronul şi lucrarea Sa, ca membri ai corpului Său uns, Biserica Sa, moştenitoarea împreună cu El.

În versetele următoare (12-16), apostolul aduce un omagiu foarte frumos Bisericii din Filipi, îndemnându-i să continue şi să facă tot mai mult progres în alergarea în care deja se angajaseră, realizând în ei prin smerenie şi ascultare caracterul, dispoziţia lui Cristos, cu frică şi cutremur, şi astfel fiecare realizându-şi partea în marea mântuire la glorie, onoare şi nemurire pe care Dumnezeu a promis-o.

Noi nu ne putem realiza propria noastră îndreptăţire; dar fiind îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos şi fiind chemaţi cu chemarea cerească, noi ne putem întări chemarea şi alegerea, ne putem realiza propria parte în marea mântuire la care am fost chemaţi în Cristos, luând aminte la instrucţiunile Domnului; urmând modelul pe care El ni L-a pus înainte. Nu înseamnă că vom atinge perfecţiunea în trup, ci numai perfecţiunea voinţei, a intenţiei, a inimii; şi ţinând trupul în supunere în măsura capacităţii noastre, slăbiciunile şi imperfecţiunile acestuia vor fi socotite ca acoperite de meritul Domnului nostru, Cel Sfânt.

Este încurajator de asemenea să ştim că această luptă nu este numai a noastră proprie, împotriva slăbiciunii şi păcatului; dar că Dumnezeu este pentru noi, ne-a chemat şi ne ajută. El deja lucrează în noi prin Cuvântul făgăduinţei Sale, şi ne-a condus până aici ca să vrem şi să facem voia Sa, buna Sa plăcere: şi El va continua în acest fel să ne conducă, să ne ajute şi să lucreze în noi prin Cuvântul adevărului Său, dacă noi dorim să continuăm să dăm atenţie sfatului Său. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”, pentru toţi cei care astfel o acceptă; şi nu poate fi găsit un stimulent mai mare pentru adevărata evlavie, decât „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. 2 Pet. 1:4.

Mai mult, mergând pe urmele Domnului nostru Isus, alergând alergarea pentru marele premiu pus înaintea noastră în Evanghelie, nu trebuie să murmurăm pe cale, să găsim cusur la greutăţile şi îngustimea ei; nu trebuie nici să ne opunem ei, nici să căutăm să avem altă cale decât aceea pe care providenţa divină o indică înaintea noastră, înţelegând că Domnul ştie exact ce experienţe sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în şcoala lui Cristos, şi înţelegând de asemenea că, dacă supunerea ar fi posibilă în timp ce gura ne-ar fi plină de plângeri şi nemulţumiri de Domnul şi de soarta pe care El a permis-o pentru noi, ar fi un indiciu cel puţin că noi am fi în afara armoniei cu spiritul aranjamentului Său; şi o astfel de supunere, dacă ar fi posibilă (dar n-ar fi posibilă), nu ar avea aprobarea divină, nici n-ar câştiga premiul pentru noi. De aceea, după cum îndeamnă apostolul, să facem „toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

1. Ce este credinţa?

Evrei 11:1 “Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.”

1 Ioan 5:4 “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.”

Vol. V, pag. 112, par. 1:

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

Vol. VI, pag. 689, rândul 2 de sus:

Credinţa este operarea, exerciţiul minţii noastre în privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale.

 

2. Numiţi cele două elemente componente ale credinţei.

 

R 1822, col. 1, par. 6, 7:

Credinţa conţine două elemente, al siguranţei intelectuale şi al încrederii cu inima. Primul este credinţă în sens abstract; al doilea este credinţă în forma ei concretă. În acest din urmă sens, cel mai deplin, citim: “Cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit” (Rom. 10:10). Atât capul cât şi inima — intelectul şi afectivitatea — sunt necesare pentru acea credinţă fără de care “este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evr. 11:6); deşi mulţi îşi imaginează că au credinţă când au numai unul dintre elementele esenţiale ale ei. La unii totul este emoţie; la alţii totul este intelect; dar nici unul dintre acestea nu poate rezista la probele încercării de foc: ele trebuie să rămână împreună dacă este ca ele să dureze până la sfârşit şi să fie găsite spre laudă, onoare şi slavă la arătarea lui Isus Cristos.

O înţelegere intelectuală a principiilor fundamentale ale adevărului divin — adică a existenţei unui Dumnezeu personal, inteligent, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, şi a scopului şi planului Său de răscumpărare prin singurul Său Fiu conceput şi preaiubit, Isus Cristos — constituie temelia credinţei; în timp ce încrederea şi reazemul, în măsura făgăduinţelor Sale, pe Dumnezeul personal care este autorul fiinţei noastre şi care, ca Tată, solicită încrederea şi iubirea implicită a copiilor Săi, formează suprastructura credinţei noastre.

 

3. Cum se deosebeşte credinţa de credulitate?

 

Vol. VI, pag. 689, par. 1:

Ar trebui să recunoaştem o mare diferenţă între credinţă şi credulitate. Milioane de oameni sunt creduli şi superstiţioşi şi cred o mie şi unu de lucruri iraţionale pentru care n-au nici o dovadă adecvată. Iar aceşti oameni superstiţioşi, care cred ce n-ar trebui să creadă, nu se găsesc numai în ţările păgâne. Milioane dintre ei poartă numele de creştini, cu ceva adaos denominaţional. Superstiţia şi credulitatea trebuie să fie condamnate, mustrate, evitate, biruite. Credinţa adevărată trebuie să fie încurajată, zidită, întărită, făcută să crească. Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea, încrederea care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe tradiţii, filosofii şi închipuiri umane.

4. Care este importanţa unei credinţe potrivite?

Evrei 11:6 “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută.”

 

Vol. VI, pag. 315, par. 1:

În privinţa primei propuneri: noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în Scripturi. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, trebuie să le înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe legate de el. De aceea, doctrina — învăţătura — este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei. “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor lui Cristos.

 

Vol. VI. pag. 693, par. 1:

Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea şi gloriile moştenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinţei şi urechea credinţei sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare şi până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului. Până la timpul acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar după ce au venit la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă şi îndreptăţire, este reprezentată prin leviţi, care, deşi erau acceptabili ca închinători şi slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru şi să ofere tămâie la altarul de aur şi nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoştinţa avută de leviţi despre gloriile “Sfintei”, despre sfeşnic şi despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur şi despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoţii consacraţi, singurii care aveau acces înăuntru.

 

R 1719, col. 2, par. 4-6:

Este de asemenea important să ne asigurăm că credinţa noastră este credinţa corectă; căci dacă credinţa noastră este eronată, inspirând speranţe false şi înşelătoare zidite pe temelii nisipoase, cu cât această putere îmbolditoare devine mai tare, cu atât mai sigur şi mai repede va împinge ea pe victima sa înşelată la naufragiu pe stânci. Credinţa, ca aburul într-o locomotivă, este o putere, fie spre bine fie spre rău. De aceea este importantă o credinţă corectă.

Datorită acestei importanţe a credinţei şi a recunoaşterii ei ca putere motrice, fie spre bine fie spre rău, apostolul Pavel a fost atât de preocupat de înaintarea convertiţilor săi în credinţă. (Vezi 1 Tes. 3:2, 5, 6, 7, 10.) El i-a îndemnat pe toţi să se examineze şi să se verifice dacă sunt în credinţă, întemeiaţi şi fixaţi, şi nu îndepărtaţi de la speranţa Evangheliei, ci înrădăcinaţi şi zidiţi în Cristos, şi stabiliţi în credinţă; şi să fie atenţi ca nu cumva cineva să-i strice prin filosofie şi înşelări deşarte, după tradiţiile oamenilor, după ideile slabe ale lumii, şi nu după Cristos (Col. 1:23; 2:7, 8). De asemenea, el era adânc preocupat ca credinţa bisericii să nu stea în înţelepciunea (filosofiile deşarte) ale oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi de aceea, în propovăduirea sa, el nu s-a lansat în speculaţii nechibzuite, nici n-a urmat raţionamentele sale sau ale altor oameni, şi astfel să satisfacă dorinţa generală după ceva nou, ci s-a limitat la expunerea sfintelor Scripturi şi la îndemnurile inspirate, aşa cum au fost, prin revelaţiile făcute lui — profet, precum şi apostol. 1 Cor. 2:4, 13; 2 Cor. 12:1-7; Gal. 1:11, 12; 2:2; 2 Pet. 3:15, 16.

Să căutăm atunci să avem credinţa lui Cristos — credinţa bine întemeiată în Cuvântul lui Dumnezeu, o credinţă examinată şi dovedită, adânc înrădăcinată atât în inimă cât şi în minte, şi prin urmare stabilită ca puterea motrice a vieţii. Astfel de credinţă nu caută febril ceva nou şi nu explorează tot timpul filosofiile deşarte ale oamenilor, ca să vadă cu câtă abilitate se pot ei împotrivi Cuvântului Domnului; căci aceia care fac aşa arată clar că credinţa lor nu are influenţă suficientă pentru a fi o putere motrice în ei, care să-i îmboldească înainte la victorie deplină şi completă asupra lumii, cărnii şi Adversarului.

 

5. Care este relaţia între credinţă şi cunoştinţă?

Romani 10:17 “Astfel credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

 

Vol. I, pag. 13, par. 1:

Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — “lucruri … în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare de către Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi neglijează studiul Cuvântului Său zicând: “Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-­l face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.

 

Vol. I, pag. 20, par. 2, până la pag. 21, par. 1:

Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul pentru cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: “Lumina îadevărulş este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, “nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este “îndreptăţită prin credinţă”. Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi) ca o clasă. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — “până la miezul zilei”. Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.

De aceea, “Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.

 

R 1719, col. 1, par. 8:

În textul de mai sus (1 Ioan 5:4), apostolul Ioan arată singura putere care poate stimula suficient întreaga noastră fiinţă şi tărie pentru îndurarea răbdătoare a încercării, chiar până la sfârşit. Acea putere biruitoare este credinţa. “Şi”, zice apostolul, “credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd”. Credinţa nu este numai ceea ce crezi, cunoştinţă, ci este cunoştinţă aplicată, asimilată, însuşită — făcută parte din obiceiul nostru de a gândi, o bază pentru acţiunile noastre şi un imbold pentru toate energiile noastre. Astfel de credinţă este puterea biruitoare pe care trebuie să o avem toţi cei care vrem să alergăm cu succes alergarea pentru premiul chemării noastre de sus şi să fim biruitori.

 

R 2411, col. 1, par. 5:

Cea mai importantă lecţie din această perioadă de şcoală este Credinţa: credinţa cu care am ajuns să fim ai Domnului şi am intrat în şcoala Lui trebuie să crească. Şi credinţa noastră poate creşte numai prin cunoştinţă (nu ne referim la cunoştinţa lumească, învăţătura lumească), cunoştinţa Domnului — a metodelor Sale, a planului Său, a caracterului Său. Astfel trebuie să studiem bine cuvintele şi purtarea generală a Învăţătorului nostru, precum şi providenţele Sale sau instrucţiunile private, pentru noi individual — interpretându-le pe acestea întotdeauna prin cuvintele Sale. Mare parte din ceea ce am acceptat la început prin credinţă (în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii Domnului) va deveni treptat cunoştinţă: dând o bază pentru încă mai mari lungimi şi lăţimi ale credinţei, precum şi mai mare iubire şi apreciere a Răscumpărătorului nostru.

 

6. Cum este credinţa “darul lui Dumnezeu”?

Efeseni 2:8 “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”

 

R 2286, col. 2, par. 2:

Un text foarte neînţeles în privinţa harului este cel folosit ca titlu pentru acest articol, şi anume, “Prin har sunteţi mântuiţi … şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). Ideea eronată dată de mulţi este că credinţa noastră nu este a noastră proprie, nu din voia noastră proprie, ci o împărtăşire, un dar de la Dumnezeu. Desigur, într-un sens fiecare dar şi binecuvântare de care ne bucurăm sunt indirect dacă nu direct de la Dumnezeu; “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor” (Iac. 1:17). Dar înţelegerea potrivită a cuvintelor apostolului, credem noi, este aceasta: Mântuirea ne este oferită prin harul lui Dumnezeu şi nu printr-un merit personal din partea noastră; şi chiar dacă mântuirea ne este oferită ca răsplată a credinţei (inclusiv ascultarea credinţei adevărate), totuşi noi nu putem să ne lăudăm nici chiar în privinţa credinţei noastre ca şi cum ea ar fi meritat favoarea Domnului — căci credinţa noastră este de asemenea ceva ce este rezultatul indirect al providenţei divine; sunt alţii în lume, milioane, care ar putea exercita tot atâta credinţă ca noi dacă ar fi fost favorizaţi de Dumnezeu cu tot atâta lumină, informaţie, cunoştinţă, ca bază a credinţei: ca atare, credinţa noastră nu trebuie considerată ca o stare meritorie, ci trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru ea, pentru că împrejurările şi condiţiile care au făcut posibil ca noi să exercităm credinţă sunt prin harul Său.

 

R 2811, col. 1, par. 2-4:

Întrebare: Întotdeauna am considerat că credinţa este ceea ce fiecare persoană trebuie să exercite şi să dezvolte personal, dar după Romani 12:3 (“Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia.”) ar părea că aceasta este ceea ce primim, într-o măsură cel puţin, de la Dumnezeu. Poate Dumnezeu împărţi ceva ce El însuşi nu are? În ce fel, atunci, ne dă Dumnezeu o măsură de credinţă? După ce Dumnezeu ne-a spus un adevăr în Cuvântul Său, nu este oare o chestiune care depinde de noi dacă avem sau nu încredere în El — dacă avem credinţă în El? “Credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

Răspuns: Cuvântul redat aici “credinţă” (Rom. 12:3) vine de la grecescul pistis, altfel tradus fidelitate, siguranţă. Cum spui tu, noi avem mult de-a face cu credinţa şi cu siguranţa noastră şi exercităm o anumită credinţă chiar înainte de a fi concepuţi de spirit, altfel n-am putea fi îndreptăţiţi prin credinţă, pentru că îndreptăţirea noastră precede prezentarea noastră ca jertfe vii, şi acceptarea şi conceperea noastră de spirit sfânt. Această măsură de credinţă este evident a noastră, dar după ce am primit din spiritul Domnului, credinţa noastră poate creşte nespus, aşa încât vom fi în stare să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere — să acceptăm lucrurile care nu se văd şi să sacrificăm pentru ele lucruri care sunt văzute şi sunt vremelnice. În mod potrivit se poate spune că atitudinea care ne permite să primim mesajul de har al lui Dumnezeu spre îndreptăţire este toată de la Dumnezeu, în sensul că toate binecuvântările noastre sunt de sus — “orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit”. Dar este în mod special adevărat că credinţa în lucrurile spirituale pe care o dezvoltăm după ce suntem concepuţi de spirit sfânt, este rezultatul instruirii divine; după cum este scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Domnul”, şi credinţa care îi va ajuta pe consacraţi să iasă biruitori nu este doar credinţa naturală cu care au pornit şi cu care s-au prins de Domnul şi de îndreptăţire, ci o realizare mai înaltă a credinţei, rezultatul învăţării lor de către Domnul prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa.

În textul în discuţie, gândirea noastră cumpătată trebuie să depindă de timpul în care am fost sub instruirea Domnului şi de gradul de atenţie pe care am acordat-o învăţării lecţiilor intenţionate pentru creşterera credinţei noastre. Despre această dezvoltare se vorbeşte în Scripturi că este un “dar”, precum şi un “rod” al spiritului lui Dumnezeu din noi, de asemenea este “lucrarea” lui Dumnezeu, fiindcă prin adevărul şi providenţele Sale El lucrează în copiii Săi, nu numai să voiască, dar şi să facă buna Sa plăcere — El lucrează în noi credinţă, speranţă, bucurie, pace, iubire şi toate harurile pe care El le aprobă; şi dacă vom fi ascultători de învăţătura şi conducerea Sa, El va completa în cele din urmă lucrarea şi vom fi asemănări ale iubitului Său Fiu, Domnul nostru, şi comoştenitori cu El.

 

7. Este credinţa în Cristos necesară pentru mântuire?

Fapte 4:10-12 “S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel: omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi. El este “Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

Ioan 3:16 “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Ioan 3:36 “Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

 

Vol. I, pag. 102, par. 3:

Dar Biblia, care este plină de spirit misionar, nu învaţă că sunt câteva căi de mântuire — o cale prin credinţă, alta prin fapte şi alta prin ignoranţă. Nici nu învaţă doctrina dezonorantă de Dumnezeu, a fatalismului. În timp ce arată că orice altă uşă a speranţei este închisă pentru neamul omenesc, ea deschide larg această singură uşă şi vesteşte că oricine vrea poate intra în viaţă; şi arată că toţi cei care nu văd sau nu apreciază acum privilegiul binecuvântat al intrării, la timpul cuvenit vor fi aduşi la cunoştinţă şi apreciere depline. Singura cale prin care cineva din omenirea condamnată poate veni la Dumnezeu, şi toţi pot veni, este nu prin fapte meritorii, nici prin ignoranţă, ci prin credinţă în sângele scump al lui Cristos, care ridică păcatul lumii (1 Petru 1:19; Ioan 1:29). Aceasta este Evanghelia, vestea bună de mare bucurie, “care va fi pentru tot poporul”.

 

R 2220 — “Este necesară credinţa în Cristos?” Vezi articolul la pag. 24.

8. Care este rezultatul imediat al credinţei în Cristos în timpul Veacului Evanghelic?

Romani 5:1 “Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

 

Vol. I, pag. 231, par. 4:

Paşii Bisericii spre glorie sunt la fel cu cei ai Conducătorului şi Domnului ei, care “ne-a lăsat un exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui” — cu excepţia că Biserica porneşte de pe un plan mai jos. Domnul nostru, după cum am văzut, a venit în lume pe planul perfecţiunii umane, N, în timp ce noi toţi din rasa adamică suntem pe un plan mai jos, R — planul păcatului, imperfecţiunii şi vrăjmăşiei cu Dumnezeu. Primul lucru necesar pentru noi este deci să fim îndreptăţiţi şi astfel să ajungem pe planul N. Cum se realizează aceasta? Prin fapte bune? Nu; păcătoşii nu pot face deloc fapte bune. Noi nu ne-am putut recomanda pe noi înşine lui Dumnezeu, aşa că “Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Aşadar, condiţia pe baza căreia ajungem pe planul îndreptăţirii sau perfecţiunii umane este că Cristos a murit pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat şi ne-a ridicat “prin credinţa în sângele Lui” pe planul perfect de pe care am căzut prin Adam. Suntem îndreptăţiţi îridicaţi pe planul Nş prin credinţă. Şi “fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1) şi nu mai suntem socotiţi de Dumnezeu ca vrăjmaşi, ci ca fii umani îndreptăţiţi, pe acelaşi plan cu Adam şi cu Domnul nostru Isus, cu deosebirea că ei au fost în realitate perfecţi, în timp ce noi suntem numai socotiţi de Dumnezeu astfel. Această îndreptăţire socotită o realizăm prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu care spune: “Voi sunteţi “cumpăraţi”, “răscumpăraţi”, “îndreptăţiţi fără plată”. Noi stăm în faţa lui Dumnezeu fără vină, fără pată şi sfinţi, în hainele dreptăţii lui Cristos atribuite nouă prin credinţă. Ca să poată purta pentru noi pedeapsa noastră, El a consimţit să I Se impute Lui păcatele noastre şi a murit pentru noi ca şi când El ar fi fost păcătosul. Prin urmare, dreptatea Lui este atribuită tuturor celor care acceptă răscumpărarea Lui şi aduce cu ea toate drepturile şi binecuvântările posedate la început, înainte de a intra păcatul. Ea ne restabileşte la viaţă şi la legătură cu Dumnezeu. Prin exercitarea credinţei putem avea imediat această legătură, iar viaţa şi o mai deplină legătură şi bucurie sunt asigurate — la “timpul potrivit” al lui Dumnezeu.

 

R 2651, col. 2, par. 5, până la pag. 2652, col. 1, par. 1:

Şi acum vedem sensul cuvintelor Domnului nostru, din versetul 29 îIoan 6ş: “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu îlucrarea care I-ar plăcea lui Dumnezeuş, ca voi să credeţi în Acela pe care El L-a trimis”. Există o lucrare legată de credinţă — nu o lucrare cu mâinile noastre, ci o lucrare cu mintea şi cu inima noastră: şi nici o lucrare pe care am putea-o face cu mâinile n-ar fi atât de acceptabilă în ochii Domnului ca aceasta. Într-adevăr, când ne dăm seama că în starea noastră decăzută şi imperfectă este imposibil să facem ceva perfect, când ne amintim şi aceea că Dumnezeu este perfect, că toate lucrările Sale sunt perfecte şi de aceea nu poate fi în armonie cu imperfecţiunea, sau cu vreun grad de păcat, putem uşor vedea că cele mai bune lucrări pe care I le-am putea oferi în afară de credinţă ar fi inacceptabile.

Dar Dumnezeu a propus să facă o lucrare mare pentru noi — El a făcut acea lucrare prin faptul că a dat un Răscumpărător, prin care a fost plătit preţul de răscumpărare pentru rasa noastră: şi acum Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Isus. Ca atare, deşi nici o lucrare pe care o putem noi face n-ar putea fi acceptată de către Domnul atâta vreme cât suntem sub condamnare, totuşi El poate, prin propria Sa prevedere, să ne accepte credinţa în Cristos şi să ne îndreptăţească prin acea credinţă: aceasta, prima lucrare pe care o putem face, este prin urmare ceea ce cere Dumnezeu. El nu va accepta nici o altă lucrare decât dacă este precedată de aceasta şi dacă este bazată pe aceasta. O, dacă toţi şi-ar putea da seama de importanţa credinţei în ochii Domnului! “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui” Dumnezeu, şi cu cât exercităm mai multă credinţă, cu atât Îi suntem mai plăcuţi; nu credulitate, nu să credem ceva ce n-a spus Dumnezeu, nu să credem în propriile noastre imaginaţii sau în cele ale oamenilor, ci o credinţă în ceea ce a spus Dumnezeu şi o încredere fermă, sigură în ea: aceasta este acceptabilă pentru Dumnezeu şi devine pentru toţi cei care o exercită temelia sau baza îndreptăţirii, şi anume, “fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Rom. 5:1.

Domnul n-a discutat aici pasul în continuare spre chemarea de sus a acestui Veac Evanghelic; ca atare nici noi nu-l discutăm. El Se ocupă numai de primul pas necesar pentru apropierea de Dumnezeu — îndreptăţirea. Lucrul necesar pentru îndreptăţire este acceptarea lui Cristos ca Pâinea Vieţii — care trebuie să fie precedată de înţelegerea că noi nu avem viaţă în noi înşine, căci moartea a trecut asupra întregii noastre rase prin încălcarea tatălui Adam; şi că Domnul Isus a fost făcut trup pentru a putea acoperi pedeapsa care a fost asupra tatălui Adam şi astfel asupra rasei; şi că acum, prin urmare, oricine acceptă acest har liber al lui Dumnezeu în Cristos, oricine îşi însuşeşte meritul sacrificiului lui Cristos, prin aceasta mănâncă, se împărtăşeşte din marile beneficii şi binecuvântări prevăzute de Dumnezeu în Cel Uns, care Şi-a dat viaţa pentru viaţa lumii, un preţ de răscumpărare. Oricine acceptă mental acest fapt şi se hrăneşte cu el în inima sa, este ilustrat ca hrănindu-se din carnea Fiului Omului — împărtăşindu-se din drepturile umane, privilegiile şi binecuvântările restabilirii îsau în acest veac din îndreptăţireş prevăzute în El.

 

9. Cum este Isus “Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”?

Evrei 12:2 “Privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

 

R 1830, col. 1, par. 1:

Cel care prin exemplul şi învăţătura Sa a inspirat credinţa noastră, o va sfârşi, o va desăvârşi, dacă noi continuăm să urmăm îndrumarea Sa. El ne va stabili, ne va întări, ne va fixa aşa încât să nu putem fi mişcaţi; şi în final ne va prezenta înaintea Sa ca o “Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”. De asemenea ne va desăvârşi prin experienţele actuale pentru funcţia noastră ca “preoţime împărătească”, aşa cum a fost şi El “desăvârşit prin suferinţă” pentru funcţia Sa de Mare Preot.

 

10. Este necesară o mărturisire simplă a credinţei?

Romani 10:10 “Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire.”

 

R 2632, col. 2, par. 2, 3:

Totuşi, o mărturisire publică simplă este necesară pentru a demonstra care sunt “prunci” în Cristos — pentru a-i deosebi pe aceştia de “copiii acestei lumi”. Dar această mărturisire trebuie să fie foarte simplă — aşa încât şi cel mai mic să o poată înţelege şi susţine pe deplin ca a lui proprie. (1) Ea trebuie să declare credinţa în Cristos ca Mântuitor personal: că El a fost trimis de Tatăl şi Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toată omenirea. (2) Acceptarea personală a Lui ca Mântuitor personal şi o hotărâre de a părăsi păcatul. (3) Deplină consacrare de a fi urmaş al lui Isus în orice privinţă şi de a-şi da chiar viaţa în serviciul Lui. Oricine nu poate mărturisi acestea să nu fie socotit deloc “prunc” în Cristos, nici să nu fie hrănit ca atare, nici să nu se aştepte de la el să crească în Cristos în toate lucrurile.

Putem oare aştepta ca Biserica nominală să urmeze acest program — sau ca vocea lui Independent (o publicaţie religioasă prestigioasă, n. t.) să fie mai puternică decât a noastră în realizarea acestor condiţii? Nicidecum. Bisericismul conţine prea multă “neghină” şi nu destul “grâu” pentru ca astfel de sugestii să facă vreo impresie. Curând acesta va cădea în marele timp de necaz; şi nu trebuie să aşteptăm un aranjament general mai bun până când se va stabili Împărăţia. Atunci aceasta se va aplica, nu la Biserica aleasă şi glorificată, ci la clasa Restabilirii, care se va dezvolta atunci. Fapte 3:19-21.

 

R 2647, col. 1, par. 5:

Standardul nostru de ortodoxie, aşa cum se aplică, nu la secte ci la creştini, personal, recunoaşte ca fiind corecţi şi sănătoşi în doctrină pe toţi cei care recunosc următoarele puncte: (1) Că prin natură este un membru al rasei decăzute, condamnate, şi ca atare este un copil al mâniei întocmai ca alţii, şi pe drept sub sentinţa condamnării divine. (2) Că Cristos a murit pentru cei nelegiuiţi, pentru Adam şi pentru toată rasa condamnată, şi de aceea Dumnezeu poate fi acum drept prin aceea că-l îndreptăţeşte pe el şi pe toţi cei care cred în Isus. (3) Că această îndreptăţire este baza consacrării sale depline în sacrificiu de sine, şi că astfel şi-a devotat totul Domnului, în schimbul unei părţi în Împărăţia Milenară pe care Domnul a promis-o tuturor acestor “biruitori”. Apoc. 2:26; 3:12, 21.

 

R 3071, col. 2, par. 3, 4, până la pag. 3072, col. 1, par. 1:

Care deci este acest mesaj ce poate fi auzit astfel cu urechea şi recunoscut cu ochiul credinţei? Atât profetul cât şi apostolul declară că este posibil ca noi să avem această mântuire, o putere prezentă întotdeauna înlăuntrul nostru, în inimile noastre şi în gurile noastre. Apostolul declară că ceea ce a profeţit Moise este Evanghelia pe care el a propovăduit-o, pe care noi am primit-o; adică, mărturisirea Domnului cu gura noastră şi credinţa în El în inima noastră.

Este demn de remarcat că atât profetul Moise cât şi apostolul Pavel declară chestiunea în acelaşi mod; întâi a mărturisi cu gura, apoi a crede în inimă. Nici această formă a declaraţiei nu este probabil accidentală. Mărturisirea cu gura este prima dovadă exterioară dată despre o credinţă în inimă; şi într-adevăr pare să fie o parte a aranjamentului divin că toată mărturisirea adevărului este necesară pentru o apreciere deplină a lui. Este adevărat, noi nu putem mărturisi cum se cuvine ceea ce nu credem; dar mărturisirea este necesară pentru extinderea, lărgirea, completarea credinţei în inimă. Oricine crede că lumina pe care a primit-o în inima sa poate fi menţinută fără o mărturisire publică a ei se înşală, şi de aceea avem declaraţia: “Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisire cu gura ajungi la mântuire”. Dreptatea începută prin credinţă nu poate continua şi ajunge la completarea ei, care înseamnă mântuire veşnică, numai dacă este însoţită de faptele credinţei, dintre care foarte proeminentă este mărturisirea cu buzele.

Am vrea să facem să se întipărească acest aspect al adevărului în tot poporul drag al Domnului de pretudindeni; dându-ne seama că mulţi sunt slabi, firavi, neputincioşi în sănătatea lor spirituală, din pricină că nu urmează îndrumarea Domnului — să declare curajos — şi cât este posibil de înţelept şi iubitor — ce lucruri mari a făcut Domnul pentru sufletele noastre. Nu este suficient să mărturisim prima binecuvântare primită, deşi acest lucru este necesar înainte de a primi şi altă binecuvântare. Dar fiecare binecuvântare când este primită să fie prompt mărturisită, spre lauda Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Aceasta este legea dezvoltării spirituale. Aceasta este porunca pentru israelitul spiritual. Dacă el nu este ascultător, ceea ce a fost aproape, în inima şi în gura sa, curând va fi departe — ochiul înţelegerii sale va înceta să vadă clar, urechea credinţei va înceta să distingă clar, şi treptat se va depărta tot mai mult de privilegiile glorioase pe care le avem ca Noi Creaturi în Cristos sub Noul Legământ.

 

11. Este sentimentul o parte esenţială a credinţei?

 

R 1443 — “Credinţa şi sentimentele”:

Sentimentele nu trebuie confundate niciodată cu credinţa, totuşi există legătură între sentimentele sfinte şi credinţă, la fel cum este între rădăcină şi floare. Credinţa este permanentă, întocmai cum rădăcina este întotdeauna în pământ. Sentimentele sunt întâmplătoare şi au timpurile lor. Întocmai cum rădăcina sau bulbul nu odrăsleşte întotdeauna tulpină verde şi flori frumoase, tot aşa credinţa nu produce întotdeauna extazul sentimentelor. Credinţa noastră poate fi tot aşa de puternică atunci când suntem deprimaţi, ca şi atunci când suntem plini de bucurie. Când simţim calamităţile războiului, durerile bolii şi greutatea sărăciei, sentimentele noastre scad la zero, în timp ce credinţa poate fi tot aşa de fermă ca granitul care stă la temelia munţilor ce se înalţă până la nori. Să nu măsurăm iubirea şi puterea lui Dumnezeu prin sentimentele noastre. Soarele străluceşte tot atât de clar în cea mai întunecoasă zi ca şi în cea mai luminoasă: deosebirea nu este la soare, ci la norii care sunt între noi şi soare. Tot aşa, Dumnezeu ne iubeşte şi când nu vedem strălucirea feţei Sale, ca şi când o vedem.

Un lucru pe care-l învăţăm prin experienţa creştină este că măsurile scăzute ale sentimentelor sunt mai bune pentru viaţa obişnuită decât exaltarea. Dumnezeu ne trimite ploaia Sa în picături blânde, altfel plantele fragede şi florile delicate s-ar rupe în bucăţi. Dacă credinţa noastră este fondată pe statornicia lui Dumnezeu, viaţa noastră creştină şi iubirea noastră vor curge constant ca un râu adânc, neafectată uşor de o rafală rece, nici oprită de deprimări. Moise n-a fost stăpânit de sentimente când a stat la malul Mării Roşii, nici Avraam când l-a oferit pe Isaac, nici Israel când a înconjurat Ierihonul şapte zile. Să avem credinţă în Dumnezeu, să mergem înainte pe această linie şi vom avea biruinţa. Selecţie

 

12. Explicaţi deosebirea între credinţă ca bază a îndreptăţirii şi credinţă ca rod al Spiritului.

Vol. VI, pag. 688-692 — “Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii.” Vezi fragmentul la pag. 26.

13. Ce este “lupta bună a credinţei”?

1 Tim. 6:12 “Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.”

 

R 2309 — “Lupta creştinului”, primele şase paragrafe. Vezi fragmentul la pag. 29.

 

R 2312, subtitlul “O luptă bună a credinţei”:

Textul nostru (1 Tim. 6:12) numeşte această luptă bună o luptă a credinţei, şi în mod foarte potrivit; este o luptă a credinţei în toate privinţele.

(1) Este o luptă sub un conducător nevăzut şi împotriva unui vrăjmaş nevăzut: numai cu ochiul credinţei recunoaştem pe Căpetenia mântuirii noastre şi numai prin Cuvântul Său recunoaştem pe conducătorul viclean care ni se împotriveşte.

(2) Păcatul este recunoscut prin simţul nostru moral; la fel şi dreptatea. Prin credinţă acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu şi prin instrucţiunile acelui Cuvânt învăţăm că anumite căi ale gândului, cuvântului şi faptei sunt drepte în ochii Lui, potrivite standardului Său, iar alte căi ale gândului, cuvântului şi faptei sunt de aceea greşite; ca atare noi acceptăm aceste concluzii prin credinţă în Cuvântul Său — revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

(3) Noi luptăm pentru o libertate şi o glorie despre al căror adevăr nu avem cunoştinţă, decât dacă îl acceptăm prin credinţă.

(4) Dumnezeu a promis lucruri nespus de mari şi scumpe celor care-L iubesc — care-L iubesc aşa încât să-şi dea viaţa în serviciul Lui. Noi vedem cununa vieţii şi-L vedem pe Domnul slavei, cu ochiul credinţei, nu altfel.

(5) Lucrurile care sunt văzute cu ochiul natural caută să ne influenţeze contrar mersului nostru, caută să ne influenţeze să nu ne dăm viaţa, să nu cultivăm spiritul smereniei, blândeţii, răbdării, iubirii, ci dimpotrivă, să cultivăm spiritul egoismului, ambiţiei, mândriei şi lăcomiei, spiritul lumii. De aceea, numai când suntem în stare să avem credinţa pe care o inspiră Dumnezeu vom fi în stare să luptăm lupta cea bună.

Având în vedere aceste lucruri, vedem ce punct important este credinţa. Dacă nu o avem, nu putem ieşi biruitori niciodată. Şi credinţa implică ceva cunoştinţă pe care aceasta să se poată baza, ceva făgăduinţe pe care să se poată construi. Pe acestea le avem în marea şi minunata revelaţie divină. Înseamnă, prin urmare, că nu este destul să ne înrolăm în armata Domnului, ci este necesar să mergem în sala de arme — Cuvântul — şi acolo cu trudă să îmbrăcăm toată armătura pe care El a dat-o. Şi oricine nu urmează această cale, nu urmează calea îndrumată de Căpitan şi sigur nu va reuşi în bătălie. Nu trebuie însă să gândim că armătura este tot ce este necesar. Este adevărat, adevărurile doctrinare în privinţa planului divin şi a voinţei divine cu privire la noi sunt absolut esenţiale pentru victoria noastră: dar îmbrăcarea armăturii nu este totul şi nu asigură victoria. După ce am îmbrăcat armătura, este necesar să luptăm, în privinţa celor pe care tocmai le-am examinat, chiar până la moarte. Să nu facem, prin urmare, nici greşeala de a încerca să luptăm fără armătură, nici greşeala la fel de gravă de a îmbrăca armătura şi a neglija să luptăm.

 

14. Cum să luptăm lupta cea bună?

 

R 1859, col. 1, par. 6, până la sfârşitul articolului intitulat “Treji, veghetori, statornici”. Vezi fragmentul la pag. 27.

 

R 2311, col. 2, par. 4:

Trebuie să luptăm lupta bună a credinţei îndepărtând de la noi şi scoţând complet din inima noastră şi din dispoziţia noastră orice “iuţime, mânie, defăimare”, invidie, ceartă,   amărăciune — fapte ale cărnii şi ale diavolului — “ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”; şi să ajutăm pe confraţii noştri soldaţi să facă acelaşi lucru. Şi trebuie să ridicăm sus steagul regal al Domnului nostru, purtând numele Lui şi legea Lui, şi nu un steag al nostru sau uneltirile altor oameni.

Şi trebuie să ajutăm la ridicarea acestui stindard al Domnului înaintea tuturor celor care doresc sincer să fie ai Lui şi care din greşeală au intrat în corpuri de armată greşite. Trebuie să fim viteji, căutând să-i eliberăm de înşelările marelui vrăjmaş, care caută astfel să-i prindă din nou în capcană şi să-i lipsească de libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi, şi să-i aducă sub un jug al robiei sectare, care ar fi cel mai bun după jugul păcatului şi al superstiţiei grosolane. Făcând astfel, nu dăm în vânt, nu batem numai cu ciocanul în masa amvonului, nici nu strigăm la colţurile străzilor fără nici un rost, până răguşim; ci, asemenea apostolului, căutăm să fim şireţi, ca să putem aduce astfel adevărul în atenţia celor pe care inamicul nostru cel şiret caută să-i prindă în cursă. Şiretenia noastră va fi în vederea libertăţii lor, în timp ce şiretenia lui este în vederea înrobirii lor. În această privinţă, Învăţătorul nostru i-a sfătuit pe soldaţii Săi: “Fiţi prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”.

 

R 2312, col. 2, subtitlul “Cinci puncte importante”:

Căpetenia noastră ne încurajază să avem credinţă în El şi în făgăduinţele Sale de sprijin, asigurându-ne că nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi; că va fi cu noi în şase necazuri şi în al şaptelea nu ne va părăsi; şi că El este din belşug capabil şi dispus să facă aşa încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu — al celor chemaţi potrivit scopului Său. El declară: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Preaiubiţilor, să ne asigurăm de aceste lucruri:

(1) Că ne-am înrolat — ne-am consacrat deplin ca să ascultăm de Căpetenia mântuirii noastre.

(2) Că noi căutăm să ne supunem instrucţiunilor Sale şi să îmbrăcăm toată armătura pe care El ne-a dat-o.

(3) Că luptăm — împotrivindu-ne sângelui şi cărnii, luptând împotriva păcatului în toate formele sale diferite.

(4) Că suntem loiali Domnului şi tuturor celor care sunt ai Lui, oriunde ar fi ei, că suntem dispuşi şi pregătiţi să “ne dăm viaţa pentru fraţi” — să-i ajutăm, să-i încurajăm, în micile acte de serviciu, precum şi în chestiunile mai mari.

(5) Că ţinem minte că nu putem avea nici o victorie decât dacă păstrăm credinţa — încrederea în Domnul ca Răscumpărătorul nostru, în grija Sa faţă de noi şi în bunăvoinţa şi capacitatea Sa de a ne ajuta. Aşa, şi numai aşa, vom ieşi biruitori şi mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios; Lui, şi lui Dumnezeu Tatăl nostru, veşnic să Le fie laudă şi mulţumire.

“Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.” 1 Cor. 15:57.

 

R 2770, col. 2, par. 5:

Sfatul apostolului Petru în privinţa felului în care poporul Domnului trebuie să-l întâmpine pe Adversar sugerează că acestora li se va da într-un fel sau altul posibilitatea să-l recunoască. El spune: “Împotriviţi-vă lui tari în credinţă”. Aceste cuvinte sugerează că pentru a ne împotrivi trebuie să avem credinţă — credinţa care are încredere în Dumnezeu; credinţa care a dus la consacrare pe altarul Domnului, chiar până la moarte; credinţa care nu ia înapoi sacrificiul sub nici un motiv, ci care se delectează să-l vadă consumându-se şi care se bucură, sperând ca prin aceasta să aibă parte de slava care va urma. Iuda 3; Rom. 8:17, 18.

 

15. Pentru cine şi împotriva cui luptăm?

Filip. 2:12 “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.”

1 Ioan 3:16 “Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”

Efes. 6:12 “Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti.”

 

R 2309 — “Lupta creştinului”, până la pag. 2310, col. 2, par. 1. Vezi fragmentul la pag. 29.

 

Vol. VI, pag. 599-658:

STUDIUL XV

VRĂJMAŞII ŞI atacuriLE Împotriva NOII CREAŢII

“Omul cel vechi” — Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii — Marele Adversar — El a fost mincinos şi ucigaş de la început — Asociaţii lui Satan la rău — Legiuni de demoni — Cum este perpetuată prima minciună a lui Satan — Ştiinţa Creştină şi Teosofia — “Lupta noastră nu este înumaiş împotriva sângelui şi cărnii” —Slujirea răului — Atacurile din partea Adversarului — “Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” — “Dacă Satan scoate afară pe Satan”, împărăţia lui cedează — Iubiţi dreptatea — Urâţi nelegiuirea — Marcu 16:9-20 — Biserica nominală ca adversar al Noii Creaţii — Armătura lui Dumnezeu

(Vezi textul în Vol. VI.)

16. Ce înseamnă “a umbla prin credinţă”?

2 Cor. 5:7 “Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.”

 

Vol. VI, pag. 631, par. 2, 3:

Faptul este că interesele reale ale Noii Creaţii, starea şi interesele lor fizice sunt adesea opuse. Profetul David, vorbind pentru ei declară: “Până când n-am fost adânc mâhnit, rătăceam”. Noile Creaturi — nu corpurile lor muritoare — sunt fiii reali ai lui Dumnezeu; de fapt, după cum am văzut deja, Dumnezeu a făcut din sacrificarea cărnii (chiar după ce ea a fost îndreptăţită) o condiţie care precedă conceperea sau acceptarea noastră. Acesta n-a fost cazul cu Israelul trupesc, ale cărui favoruri fizice şi binecuvântări pământeşti etc. au simbolizat termenii şi condiţiile care vor predomina în timpul Veacului Milenar, când vor stăpâni Împăratul antitipic şi Împărăţia antitipică. Exod. 15:26; Lev. 26:3-15; Deut. 28:1-14.

Dimpotrivă, o parte importantă a încercării Noilor Creaturi în privinţa lucrurilor pământeşti trebuie să constituie “umblarea prin credinţă, nu prin vedere”. Da, mai mult de atât — trebuie să sufere persecuţie, trebuie să practice negarea de sine, trebuie să fie priviţi ca înşelători, măcar că spun adevărul; ca neavând nimic, deşi de fapt posedă (prin credinţă) toate lucrurile; ca neînţelepţi, deşi de fapt înţelepţi faţă de Dumnezeu. Atât de mult să fie astfel, încât descrierea profetică a Învăţătorului trebuie să fie în mare măsură aplicabilă la toţi care urmează îndeaproape în urmele Sale, adică: “Noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”. Profetul spune: “Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem îca păcătoşiş vindecaţi”. Să nu uităm că vindecarea noastră, sau îndreptăţirea, precedă acceptarea noastră ca membri ai corpului lui Cristos — membri ai Creaţiei Noi; şi că acceptarea noastră la acest plan mai înalt al stării de fii şi de împreună moştenitori a fost pe condiţia specială ca să “suferim cu adevărat cu El”, sau ca să “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Isa. 53:4, 5; Rom. 8:17; Col. 1:24.

 

R 2581, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 3:

Totuşi, este bine să observăm că în timp ce “evanghelia” cuprinde toate binecuvântările precedente pentru omenire în general, ea aduce o binecuvântare mai devreme şi mai mare pentru “turma mică”, ale cărei urechi sunt binecuvântate că aud şi ai cărei ochi sunt binecuvântaţi că văd, mai înainte de lume. Pentru aceştia toate binecuvântările viitoare sunt anticipate — nu li-teral, ci prin credinţă, căci “umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Adevărata Biserică (ale căror nume sunt “scrise în ceruri”, Evrei 12:23) este nu numai îndreptăţită prin credinţă şi astfel socotită eliberată din captivitatea Păcatului şi a morţii, ci este în mod socotit şi înviată cu Cristos, în mod socotit au devenit “creaţii noi” în Cristos, în mod socotit, sub Noul Legământ, nu mai sunt în carne, ci în spirit, şi astfel socotiţi de Dumnezeu şi de asemenea astfel socoţiţi unul de către altul, care de acum încolo se cunosc unul pe altul, nu după trup, ci după spirit — ca noi creaturi. 2 Cor. 5:16.

Aceştia au un văz nou, văzând cu ochiul credinţei lucruri care nu sunt vizibile cu văzul natural. Ei sunt conduşi în tot adevărul, pe măsură ce acesta este cuvenit; da, ei discern “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” fiindcă posedă spiritul lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9, 10), văzând cu ochiul credinţei lucruri pe care ochiul natural nu le-a văzut, auzind cu urechea credinţei lucruri pe care urechea naturală nu le-a auzit, nici inima omului natural n-a ajuns să le conceapă sau să şi le imagineze — lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi care-şi manifestă iubirea şi devotarea faţă de El şi faţă de ai Lui. Ochii înţelegerii lor fiind deschişi, ei sunt făcuţi capabili să “înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă îumanăş”. Efes. 3:19.

Deşi această clasă specială nu este eliberată de rănile şi imperfecţiunile corpului muritor în viaţa actuală, ci se cere în acesta ca şi în alte lucruri să umble prin credinţă şi nu prin vedere, totuşi într-un sens al cuvântului ei sunt eliberaţi de aceste imperfecţiuni, fiindcă sub condiţiile Noului Legământ ei au asigurarea Domnului că nici unele dintre neajunsurile şi imperfecţiunile naturale şi dintre slăbiciunile fizice nu sunt socotite de atunci încolo împotriva lor, poziţia lor fiind în mod socotit aceea de noi creaturi, iar judecata lor în ochii Domnului fiind potrivit intenţiilor inimii, şi nu potrivit slăbiciunilor cărnii, care este socotită moartă.

Îndemnăm pe toţi cei răscumpăraţi care au făcut un legământ cu Domnul, “un legământ prin jertfă”, să-şi amintească de ce sunt socotiţi ca membri botezaţi în corpul celui uns (Cristosului) — lucru prezentat aici clar de către Capul corpului nostru, şi anume, că fiecare trebuie să fie propovăduitor al acestei Evanghelii şi nu al altei Evanghelii. Să fim credincioşi încă puţin, până când Marele Preot ne va califica pe deplin ca “preoţime împărătească” în slava Împărăţiei, pentru că atunci vom avea privilegiul împreună cu El să aducem omenirii toate binecuvântările minunate pregustate în Evanghelia Sa, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, cu o deplină posibilitate de a obţine lumina adevărului şi deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu.

R 1798 — “Cel drept va trăi prin credinţă.” Vezi articolul la pag. 32.

 

Vol. VI, pag. 142, par. 2:

Expresia apostolului, “umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, este aplicabilă la întreaga Biserică a acestui Veac Evanghelic. Dorinţa Domnului este să ne dezvolte credinţa — ca noi să învăţăm să ne încredem în El şi acolo unde nu-L putem discerne. În vederea acestui lucru, El lasă multe lucruri parţial ascunse vederii şi judecăţii umane, cu intenţia ca credinţa să se dezvolte într-o manieră şi într-un grad care ar fi imposibile dacă s-ar da semne şi minuni pentru simţurile noastre pământeşti. Ochii înţelegerii noastre trebuie să se deschidă faţă de Dumnezeu prin promisiunile Cuvântului Său — printr-o discernere şi o înţelegere a adevărului — ca să ne aducă bucuria credinţei în lucrurile nevăzute încă şi nerecunoscute de noi în mod natural.

 

17. De ce sunt permise încercările credinţei?

Iacov 1:3, 4 “Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.”

1 Petru 4:12, 13 “Preiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui.”

 

Vol. VI, pag. 642-644:

Dacă vrem să înţelegem filosofia purtării lui Dumnezeu cu Noua Creaţie în timpul prezent, nu trebuie să uităm că intenţia Lui este ca toţi care vor fi desăvârşiţi pe acest plan de existenţă divină, vor fi nu numai bine intenţionaţi, în sensul că vor prefera ceea ce este corect în loc de ceea ce este incorect, ci mai mult, prin mare experienţă vor înţelege bine şi vor aprecia în amănunt confortul şi avantajele corectitudinii — ale dreptăţii — şi confuzia şi dezavantajele incorectitudinii. Acesta este motivul pentru care Noua Creaţie este supusă la încercări şi probe deosebite, mai pronunţate în toate felurile decât cele care au venit peste îngeri, mai pronunţate şi decât cele care vor veni peste lume în timpul zilei ei de judecată, Veacul Milenar. După câte ştim, peste sfinţii îngeri n-a venit nici o probă specială până după căderea lui Satan prin încercarea sa ambiţioasă de a pune mâna pe conducerea pământului; dar avem toate motivele să presupunem că această cădere a lui în păcat, şi prin ea căderea omenirii care a urmat, a devenit ocazia de încercare nu numai a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început, devenind demoni, dar a fost şi o probă pentru toţi sfinţii îngeri. Faptul că ei au fost martori la cursul răului şi la aparenta lipsă de putere a lui Dumnezeu de a-l restrânge şi a-l distruge, trebuie să fi fost o încercare a credinţei lor în puterea lui Iehova. Văzând aceasta, toţi trebuie să fi fost ispitiţi sau încercaţi, cu gândul că şi ei ar putea comite păcat fără teamă de pedeapsă; şi faptul că au rămas loiali Domnului este o dovadă că inimile lor au fost în stare corectă, de smerenie şi ascultare de principiile dreptăţii. Ei văd deja marea realizare a planului divin prin Cristos, şi nu peste mult îşi vor găsi încrederea în înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea lui Iehova mai mult decât justificată, în grandioasa încheiere a planului Său prin Cristos Isus şi prin Biserica glorificată.

Încercarea sfinţilor îngeri n-a fost însă în unele privinţe atât de severă ca încercarea care este pentru Creaturile Noi în Cristos Isus, în contact continuu cu imperfecţiunea umană, cu încercările credinţei, răbdării, iubirii şi zelului — chiar până la moarte. Similar, încercarea lumii în Veacul Milenar, în timp ce va fi severă şi completă, demonstrând în mod absolut care vor fi şi care nu vor fi cu totul loiali în inimă faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii, va fi totuşi diferită de încercările Bisericii în acest veac de acum, deoarece pentru ei toate vor fi favorabile unei depline şi cuvenite aprecieri a dreptăţii şi ascultării de ea. Dimpotrivă, Noua Creatură găseşte acum, aşa cum spune apostolul, că “toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie” vor suferi. Această dispoziţie de a suferi pentru loialitate faţă de Domnul, faţă de principiile guvernării Sale, şi pentru credinţa pe care aceasta o implică, este acceptabilă pentru Dumnezeu ca dovada unui caracter special. Procedurile Sale cu Noile Creaturi în veacul de acum sunt în vederea desăvârşirii în sfinţenie a acestor caractere — până la chiar cea mai înaltă ţintă, până la punctul în care cu bucurie vor suferi dezavantaj pentru Domnul şi pentru Adevăr; da, la punctul când vor căuta să servească Adevărul cu preţul confortului, onorurilor, remuneraţiilor şi chiar al vieţii pământeşti.

Din cauză că această filosofie a planului divin nu este văzută clar, atât de mulţi sunt încurcaţi în privinţa procedeelor providenţiale ale lui Dumnezeu cu turma mică. Ei nu văd că, aşa cum pentru călirea instrumentelor fine de oţel sunt necesare procese speciale de înroşire şi răcire, tot aşa sunt necesare încercări speciale de înroşire şi răcire şi pentru pregătirea celor pe care Domnul intenţionează să-i folosească în curând ca reprezentanţii şi instrumentele Sale speciale în marea lucrare de restabilire umană etc. Răul nu este niciodată bine, iar Dumnezeu nu este niciodată autorul răului moral, al păcatului, în nici un sens sau grad. Cu toate acestea, înţelepciunea şi puterea Sa sunt astfel încât El poate să conducă efectele lui spre bine. De exemplu, după cum am văzut, Dumnezeu n-a făcut pe Satan să păcătuiască. El l-a creat perfect, integru, curat, şi tocmai una dintre binecuvântările acordate lui, binecuvântarea libertăţii de voinţă, a fost cea care — fiind exercitată contrar poruncii divine — a făcut din cel care odată era un înger sfânt, un adversar, Satan. Stătea în puterea Atotputernicului să-l distrugă imediat pe adversarul Său, dar El cunoştea mai dinainte lecţiile mari ale experienţei care puteau să vină nu numai pentru îngeri, ci şi pentru omenire în privinţa binelui şi răului, prin contaminarea cu acesta din urmă şi prin amărăciunea roadelor lui. La fel este cu păcatul printre oameni: Dumnezeu putea să-l distrugă cu totul oricând, după cum o va şi face în cele din urmă; dar deocamdată înţelepciunea Sa a prevăzut că mânia omului putea fi făcută să-L slăvească. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie deci să se teamă în privinţa triumfului final al Domnului asupra păcătoşilor şi asupra păcatului în toate sensurile cuvântului. Ei pot avea încredere că nici conspiratorul cel mai mare nici urmaşii lui, mai mult sau mai puţin cu voia sau mai mult sau mai puţin amăgiţi pe calea cea rea, nu vor câştiga o stăpânire finală. Planul lui Dumnezeu este deja atât de avansat încât să dezvăluie sfârşitul marii taine a permiterii pentru un timp ca păcatul şi păcătoşii să înflorească şi să prospere, în opoziţie cu Domnul şi cu credincioşii Săi.

 

R 1949 — “Încercările credinţei — de ce sunt permise?” Vezi articolul la pag. 34.

 

R 1822 — “Credinţa voastră scumpă.” Vezi articolul la pag. 35.

 

18. Care sunt unele dintre răsplăţile actuale ale credinţei?

1 Corinteni 2:9, 10 “Dar după cum este scris: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”

 

Vol. VI, pag. 689, par. 2, până la pag. 692:

Dacă credem că Dumnezeu este ceea ce implică numele Lui, Cel existent prin Sine, Creatorul Cel atotputernic, atotînţelept, atotdrept şi atotiubitor, şi dacă credem că El este răsplătitorul celor care-L caută cu sârguinţă, efectul va fi că noi Îl vom căuta — vom căuta să-I cunoaştem şi să-I înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l şi înţelegându-l vom avea încredere în el; şi având încredere în el ne vom îndrepta cursul vieţii în consecinţă. Acest început al credinţei, sub favoarea divină, indică spre Cristos ca fiind calea nouă şi vie de reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere în favoarea Lui. Când această credinţă se prinde strâns de Isus şi se deprinde în ascultare, ea creşte şi binecuvântarea Domnului vine peste ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa termenilor acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua Creaţie. Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele lui Dumnezeu — de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul şi Răscumpărătorul. Rezultatul este binecuvântarea Spiritului — conceperea, ungerea, adoptarea ca fii.

Un alt rezultat este o mai mare luminare cu lumina sfeşnicului de aur din Sfânta, permiţând ochiului credinţei să vadă lucrurile care nu se văd din afară — să recunoască slujirea specială a Marelui Preot în privinţa luminii, în privinţa pâinii pentru punere înainte, în privinţa tămâiei Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii de dincolo de Văl. Pe măsură ce credinţa vie, supusă, cuprinde treptat aceste diferite trăsături ale favorii şi binecuvântării divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul divin, ea se întăreşte tot mai mult, devine tot mai clară şi devine parte fundamentală a minţii noi. Din această poziţie avantajoasă vede lucrurile pe care înainte nu le-a putut vedea, în privinţa cărora apostolul spune: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului înaturalş nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.

Prin Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin Spirit, ea vede lucrurile nespus de mari şi scumpe, lucrurile cereşti, gloriile care vor fi obţinute la Întâia Înviere — Împărăţia, care va fi atunci stabilită — domnia dreptăţii, care va aduce binecuvântare tuturor familiilor pământului — supunerea păcatului şi nimicirea oricărui individ şi a oricărui lucru care nu va coopera la gloria lui Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii divine. Noua Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu ochiul înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest ochi poate privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi distincte pentru ochiul natural — pentru că “Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.

Această credinţă în lucrurile care încă nu se văd, concepută de Spirit, este o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii şi este intim asociată cu fiecare speranţă şi cu fiecare bucurie a ei — dând singura pregustare posibilă a “slavei viitoare”. Într-adevăr, după cum explică apostolul, ea este temelia pe care sunt zidite toate bucuriile şi speranţele noastre. “Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.” Prin ea lucrurile care încă nu se văd devin tot atât de palpabile pentru mintea noastră ca şi lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din acest punct de vedere învăţăm să evaluăm că lucrurile pe care le vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce lucrurile pe care nu le vedem cu ochii naturali, ci le privim cu ochii credinţei, sunt cele reale, palpabile, cele eterne.

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” — adaugă: “Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: “Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să se supună acestuia, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi “nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

Vol. VI, pag. 686, par. 3:

Acest mare privilegiu al accesului la Dumnezeu, al intrării prin credinţă în Sfânta Sfintelor, al apropierii de tronul harului şi al primirii milei şi ajutorului în orice timp de nevoie, poate fi adaptat la toate condiţiile înconjurătoare.

 

19. Care este moştenirea viitoare a credinţei?

1 Ioan 3:2 “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Apocalipsa 2:10 “Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.”

 

Vol. VI, pag. 693-694:

Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea şi gloriile moştenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinţei şi urechea credinţei sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare şi până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului. Până la timpul acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar după ce au venit la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă şi îndreptăţire, este reprezentată prin leviţi, care, deşi erau acceptabili ca închinători şi slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru şi să ofere tămâie la altarul de aur şi nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoştinţa avută de leviţi despre gloriile “Sfintei”, despre sfeşnic şi despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur şi despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoţii consacraţi, singurii care aveau acces înăuntru.

Adresându-se acestor Preoţi Împărăteşti ai Noii Creaţii, apostolul arată că având chiar cele mai depline realizări de har, cunoştinţă, credinţă şi vedere spirituală, ei nu vor fi în stare în viaţa prezentă să înţeleagă cu claritate lucrurile viitorului, ci trebuie să le accepte totuşi prin credinţă. Cuvintele lui sunt: “Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Acest lucru este satisfăcător pentru poporul Domnului, căci, chiar dacă ar fi curioşi, ceea ce n-ar fi nepotrivit, să cunoască toate amănuntele în privinţa corpurilor lor spirituale, formă, mărime, elemente etc., ei îşi pot foarte bine imagina că noile condiţii vor fi atât de diferite de cele prezente încât este peste puterea minţii umane să le înţeleagă, indiferent cât de amănunţită ar fi descrierea dată. Dar toată chestiunea este rezolvată prin asigurarea că Biserica va fi ca Domnul ei şi Îl va vedea — nu cum a fost în zilele umilirii Sale, omul Cristos Isus, nici cum li S-a arătat ucenicilor după învierea Sa, îmbrăcat în trup de forme diferite, cu veşminte diferite — ci Îl va vedea “aşa cum este”, Îi va privi gloria şi va fi ca El, împărtăşindu-I gloria. Acest lucru este suficient.

Totuşi, noi suntem bucuroşi că Domnul a ridicat vălul într-o mică măsură, permiţându-ne o scurtă privire la noile condiţii ale moştenirii noastre viitoare, prin descrierea Primei Învieri aşa cum ne este dată de apostolul Pavel (1 Cor. 15:41-44). Întregul capitol este de un interes adânc pentru fiecare membru al Noii Creaţii — nu numai datorită versetelor care se referă la Întâia Înviere, prin care Biserica, mica turmă, Preoţimea Împărătească, va fi desăvârşită şi va intra în bucuriile Domnului, ci şi datorită sugestiilor lui în privinţa speranţei viitoare a lumii. Într-adevăr, deşi apostolul şi-a adresat epistola către sfinţi şi nu către alţii, totuşi să fi descris numai Întâia Înviere putea să justifice pe unii în presupunerea că pentru omenire nu rămâne nici o binecuvântare vrednică de menţionat, sau putea să justifice pe alţii în ideea că învierea lumii ar fi similară şi este doar mai târzie. Menţionarea celor două învieri este deosebit de folositoare, prin urmare, confirmând mărturia scripturală că Dumnezeu are o parte specială rezervată în cer pentru Biserică — o parte spirituală — şi că El are o parte pământească ce va fi descoperită la timpul cuvenit şi ce va fi dată lumii în general. Datorită acestei relaţii între Întâia Înviere a celor fericiţi şi sfinţi, Biserica (Apoc. 20:6), şi învierea ulterioară a tuturor oamenilor care vor accepta în cele din urmă favoarea lui Dumnezeu, ar fi recomandabil pentru noi să luăm acest subiect întocmai cum îl prezintă apostolul şi să analizăm ambele învieri.

 

Vol. VI, pag. 721-729. Vezi fragmentul la pag. 37.

 

20. Ce este “odihna” credinţei?

Evrei 4:1-11 “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre noi să nu pară că a rămas în urmă. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor, cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei care l-au auzit. Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihna”, despre care a zis: “Am jurat în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea”, măcar că lucrările Lui fuseseră terminate încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: “Şi Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi iarăşi în acest text: “Nu vor intra în odihna Mea.” Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a adus întâi vestea bună n-au intrat în ea din cauza neascultării, El hotărăşte din nou o zi: “Astăzi”, zicând, în David, după atâta timp, cum s-a spus mai înainte: “Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” Căci, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, Dumnezeu n-ar mai vorbi după aceea de o altă zi. Rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt.”

 

Vol. VI, pag. 392-394:

Nu este necesar ca membrilor Noii Creaţii să li se arate când şi cum au intrat în odihna credinţei — când şi cum pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere a început să domnească în inimile lor, iar deplina încredere în El a început să scoată afară frica şi nemulţumirea. Aceasta a început odată cu acceptarea deplină a Domnului Isus ca Marele Preot care a făcut jertfa, prin care păcatele noastre au fost acoperite prin meritul atribuit al Răscumpărătorului, Mesia; ea a crescut în timp ce L-am recunoscut pe El drept Capul Noii Creaţii şi moştenitor al făgăduinţei avraamice, iar pe noi înşine că suntem chemaţi de Dumnezeu să fim moştenitori împreună cu El în acea Împărăţie de binecuvântare. Odihna perfectă sau bucuria sabatului a venit când am supus Domnului tot ce avem, acceptând cu bucurie conducerea Sa făgăduită pe o “cale îngustă” spre Împărăţie. Atunci ne-am odihnit de propriile noastre lucrări, de toate eforturile de a ne îndreptăţi; ne-am mărturisit imperfecţi şi nevrednici de harul divin, precum şi incapabili de a ne face noi înşine vrednici. Atunci am acceptat cu recunoştinţă îndurarea divină oferită nouă prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru şi “harul” făgăduit “ca să avem ajutor la momentul potrivit”, şi am intrat în acţiune ca să fim ucenicii lui Isus — urmaşi în urmele Lui, chiar “până la moarte”.

Apostolul spune că noi am intrat în odihnă, după cum şi Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Lui. Am văzut deja că Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare când a încheiat-o, făcându-l pe om în asemănarea Sa. De atunci El a permis păcatului şi morţii să desfigureze frumoasa Sa creaţie, totuşi n-a ridicat braţul puterii Sale ca să împiedice înaintarea acelei lucrări, nici să lege sau să restrângă pe Satan, marele înşelător. Dumnezeu Se odihneşte, aşteaptă — lăsând toată lucrarea să fie îndeplinită de Mesia. Noi intrăm prin credinţă în odihna lui Dumnezeu când discernem că Cristos este Unsul lui Dumnezeu, pe deplin împuternicit să facă toată această lucrare, nu numai pentru noi (Noua Creaţie, membrii corpului Său), ci şi o lucrare de binecuvântare şi restabilire pentru omenire — pentru oricine va accepta îndurarea divină prin El.

Noi vedem clar unde a început odihna noastră ca membri individuali ai Noii Creaţii, dar va fi folositor şi să aruncăm o privire în urmă şi să observăm începutul acestei odihne în privinţa Noii Creaţii ca întreg. Vedem că apostolii s-au bucurat de o măsură de odihnă şi încredere în timp ce Domnul era cu ei în trup, dar nu de odihnă deplină. Ei s-au bucurat că Mirele era în mijlocul lor — s-au bucurat în El, chiar dacă n-au înţeles lungimea şi lăţimea iubirii Sale şi a serviciului Său. Când Învăţătorul a murit, odihna, bucuria şi pacea lor s-au spulberat; şi cauza întregii lor dezamăgiri a fost, în propriile lor cuvinte, “Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra îeliberaş pe Israel” — dar au fost dezamăgiţi. Când El a înviat din morţi, când a apărut înaintea lor şi Şi-a dovedit învierea, îndoielile şi temerile lor au început să facă loc speranţelor, dar bucuria şi pacea lor nu s-au întors pe deplin. Ei erau nedumeriţi. Însă au auzit şi au dat atenţie sfatului Său de a zăbovi în Ierusalim până vor fi înzestraţi cu putere.

Au stat în aşteptare — cât timp? Răspunsul nostru este că ei au aşteptat de şapte ori şapte zile — patruzeci şi nouă de zile, iar în ziua următoare, ziua a cincizecea, ziua de Sabat jubiliară, Dumnezeu a împlinit făgăduinţa Sa îndurătoare faţă de ei şi le-a permis celor care-L acceptaseră pe Isus să intre în odihnă — în ţinerea sabatului mai înalt al Noii Creaţii. Ei au intrat în odihnă prin primirea binecuvântării Cincizecimii care spunea “pace prin Domnul nostru Isus Hristos” — care îi informa că deşi Isus Cristos murise pentru păcătoşi şi deşi Se înălţase şi ei nu-L puteau vedea, totuşi El fusese aprobat de Iehova, sacrificiul Său pentru păcat fusese acceptabil şi ei se puteau astfel odihni în meritul lucrării pe care El o îndeplinise — se puteau odihni asiguraţi că toate făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi da şi amin în El şi prin El, se puteau odihni asiguraţi de iertarea păcatelor lor şi de acceptarea lor de către Tatăl. Aceasta de asemenea i-a asigurat că făgăduinţele nespus de mari şi scumpe concentrate în Isus vor fi toate împlinite şi că ei vor avea o parte glorioasă când harul le va fi rafinat bine inimile — dacă se vor dovedi credincioşi faţă de partea lor din contract şi îşi “vor întări chemarea şi alegerea”, rămânând în Cristos prin ascultare de voinţa divină.

Deci, toată Creaţia Nouă, care a primit Spiritul sfânt, a intrat în odihna antitipică, şi în loc de a mai ţine ziua a şaptea de odihnă fizică, ei ţin acum o odihnă continuă a inimii, a minţii, a credinţei în Fiul lui Dumnezeu. Totuşi, această odihnă a credinţei nu este sfârşitul — nu este antitipul deplin. Marea “odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” va veni la sfârşit — pentru toţi cei care-şi vor încheia cursul cu bucurie. Între timp, odihna credinţei trebuie să continue, căci este arvuna sau asigurarea noastră pentru odihna de dincolo. Menţinerea ei va cere nu numai ascultare în măsura capacităţii, în gând, cuvânt şi faptă, ci şi încredere în harul Domnului. Astfel noi putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, ca să umblăm în urmele Lui. Odihna şi încrederea noastră trebuie să fie că El poate şi vrea să ne facă “mai mult decât biruitori”, precum şi să ne acorde o parte în marea lucrare a Jubileului Antitipic.

R 1841 — “Călătorind spre Canaan”:

Textul de bază: “Vino cu noi şi îţi vom face bine, căci Domnul a spus că va face bine lui Israel.” Numeri 10:29.

Caracterul tipic al lui Israel are două faze; una în legătură cu serviciul cortului întâlnirii, în care toată tabăra lui Israel reprezintă lumea, şi în care preoţimea, Aaron şi fiii săi, şi serviciul jertfelor din cort etc., reprezintă pe Cristos şi Biserica, şi marea lucrare a ispăşirii pentru păcatele lumii. Cealaltă fază a caracterului tipic al lui este aceea în care toată naţiunea, privită ca poporul ales al lui Dumnezeu, reprezintă pe poporul ales al lui Dumnezeu din Veacul Evanghelic şi călătoria lui sub îndrumarea şi conducerea divină, din robia păcatului în odihna binecuvântată a Canaanului îndreptăţirii prin credinţă în Cristos, care este şi o pregustare a acelei încă mai glorioase odihne care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu dincolo de Iordanul morţii, în Canaanul ceresc, de unde toate oştirile păcatului vor fi fost expulzate pentru totdeauna.

La această din urmă fază a tipului se referă apostolul Pavel în scrisoarea sa către Evrei (3:8-19; 4:1, 2). Aici Biserica este prevenită împotriva nereuşitei de a intra în Canaanul ceresc, după exemplul Israelului trupesc în cursul lui rătăcitor din Egipt în Canaan; şi este arătat faptul că toată generaţia lor a pierdut acel privilegiu şi a murit în pustie, din cauza necredinţei şi a depărtării de căile lui Dumnezeu. În necredinţă, ei au murmurat împotriva conducerii divine şi corpurile lor au căzut în pustie. Apoi el adaugă: “Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei, îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu”. Evrei 3:12.

În timp ce vorbeşte (Evr. 4:9) despre odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, referindu-se la odihna finală, Canaanul ceresc, starea spirituală glorioasă dincolo de vălul cărnii, el vorbeşte şi despre o odihnă actuală — pregustarea binecuvântată a odihnei care rămâne, aceea din Canaanul ceresc, odihna credinţei, spunând: “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă””. Evr. 4:3.

Cu acest aspect al tipului în vedere, să-l examinăm, ca să putem vedea mai clar privilegiile noastre binecuvântate şi responsabilităţile noastre pe planul mai înalt al Israelului spiritual al lui Dumnezeu; căci deşi noi care am crezut intrăm în Canaanul odihnei credinţei acum (4:3), cursul nostru referitor la odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu (4:1) — Canaanul ceresc — este totuşi în mod potrivit reprezentat, cum arată apostolul Pavel, prin călătoria în pustie şi prin minunata conducere divină. Gândiţi-vă! Era o mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii eliberaţi deodată dintr-o robie de patru sute de ani, cu numai câteva zile de pregătire şi cu îmbrăcăminte puţină, călătorind printr-o pustie stearpă, neumblată, spre o ţară necunoscută, promisă părinţilor lor. În jurul lor erau popoare ostile şi pe drum erau de aşteptat multe privaţiuni şi pericole. Dar de ce trebuiau să se teamă? Nu le promisese Dumnezeul cerurilor că va merge înaintea lor şi-i va conduce pe toată calea?

Chiar aşa este şi cu Biserica. Adevărata Biserică este Biserica în pustie (Apoc. 12:6, 14; Luca 15:4; Osea 2:14; Is. 51:3; Cânt. Cânt. 8:5) — separată de lume şi sub protecţia şi îndrumarea divină. Este o companie cu grade diferite de creştere şi dezvoltare în viaţa spirituală. Există prunci în Cristos şi o mulţime din aceia care se apropie mai încet sau mai repede de maturitate. Şi Dumnezeu ne conduce pe toţi prin pustia neumblată a acestei lumi rele de acum. El este scutul şi îndrumătorul nostru, slava noastră şi apărarea noastră, şi partea noastră este să urmăm cu credincioşie unde El indică drumul. Pâinea şi apa ne sunt sigure, şi bucuria noastră este să ne dăm seama că prezenţa Lui este în mijlocul nostru şi că El este capabil să ne ducă în moştenirea promisă. Să urmăm conducerea Sa şi să nu fim îndărătnici, cum a fost generaţia necredincioasă care a căzut în pustie.

Referindu-ne iarăşi la tip şi comparând experienţele noastre, vedem că Domnul urmează în mare parte aceleaşi metode cu poporul Său acum ca şi atunci. Conducerea Domnului este prin acea experienţă şi disciplinare care lucrează pentru dezvoltarea caracterului. Şi la astfel de disciplinare fiecare “israelit cu adevărat” se va supune cu credincioşie, în timp ce aceia care nu vor face aşa, se vor dovedi nevrednici de moştenirea promisă. Să nu fim din acea clasă nevrednică, ci cu umilinţă şi răbdare să căutăm să profităm de experienţe, cât de aspre ar fi ele, şi de toată disciplinarea şi învăţarea atât de necesare să ne facă potriviţi pentru moştenirea glorioasă a sfinţilor în lumină. Col. 1:12.

 

R 2534, col. 2, par. 1:

Israelitul spiritual, deşi nu este în nici un sens sub Legea de la Sinai, care a fost dată exclusiv israelitului trupesc, are totuşi ziua sa de sabat — ziua sa de odihnă. Este o zi mai largă şi mai plină decât cea iudaică, iar odihna lui este mai mare şi mai perfectă decât cea fizică evreiască. Israelitul spiritual se odihneşte în credinţă, se odihneşte în Cristos. După ce a luat asupra sa jugul acestui nou Stăpân, el află, aşa cum i-a fost promis, odihnă pentru sufletul său, şi nu numai odihnă pentru carnea Sa — ­odihnă a minţii, nu numai odihnă a corpului (Mat. 11:29). Aceasta este odihna sau sabatul menţionat de apostol (Evr. 4:3), spunând: “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă””. Odihna noastră în Domnul este atât de completă cât este credinţa noastră în El. Cel care crede deplin se odihneşte deplin; cel care crede numai parţial se odihneşte numai parţial. Condiţia ideală a israelitului spiritual este obţinerea unei odihne perfecte, o ţinere perfectă a sabatului în experienţa sa actuală, şi aşteptare şi osteneală după o odihnă încă mai completă — odihna reală a condiţiei perfecte — odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. “Să ne grăbim deci să intrăm în odihna îsabatulş aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare îal Israelului trupescş de cuvânt.” Evr. 4:9-11.

 

21. Definiţi expresia “o deplină siguranţă” a credinţei şi nădejdii.

Evrei 10:22 “Să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea şi cu trupul spălat cu o apă curată.”

Evrei 6:11 “Dorim însă ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă, o deplină siguranţă a nădejdii până la sfârşit.”

 

R 2642, col. 1, par. 4:

Sf. Pavel vorbeşte despre deplina siguranţă a nădejdii şi deplina siguranţă a credinţei, care sunt stările potrivite pentru poporul Domnului (Evr. 6:11; 10:22). Şi aceasta este ideea exprimată de profet în textul nostru — deplina siguranţă că Acela care a început o lucrare bună în noi este în stare şi dispus să o completeze (Filip. 1:6). Dar ce puţini creştini, comparativ, au această deplină siguranţă a credinţei; ce puţini pot zice: desigur, fără îndoială, bunătatea şi îndurarea mă vor urma de acum încolo în viaţă, şi prin harul lui Dumnezeu voi câştiga în cele din urmă Împărăţia cerească şi lucrurile glorioase pe care le-a promis Dumnezeu celor care-L iubesc! Puţinii care pot intra pe deplin în aceeaşi simţire cu apostolul şi cu profetul în privinţa acestor expresii au prin aceasta o mare bucurie, o mare binecuvântare, o mare odihnă a inimii pe care alţii n-o posedă. Să ne întrebăm, prin urmare, de ce numărul celor care astfel intră în odihna credinţei este atât de mic? Care sunt piedicile pentru alţii şi cum pot fi îndepărtate acele piedici, pentru ca un număr mai mare din poporul Domnului să se poată bucura de patrimoniul lor?

 

22. Cum putem obţine şi reţine deplina siguranţă a credinţei?

 

R 2353, extras din articolul “Mulţumiţi-vă cu ceea ce aveţi”:

Acelaşi principiu este valabil în privinţa tuturor afacerilor noastre, nu contează care. Lecţia credinţei, pentru cei care au devenit poporul consacrat al Domnului, nu este numai credinţă în doctrine şi teorii, nici mai ales această credinţă. Aspectul principal al credinţei este încrederea în Dumnezeu; că este în stare şi dispus să împlinească ceea ce a promis . Această credinţă îmbrăţişează nu numai lucrurile viitoare, ci şi lucrurile din prezent; această credinţă se bucură nu numai în slava care va fi descoperită, ci se bucură şi în suferinţele, în încercările, în dificultăţile şi în toate experienţele bogate pe care un Tată atotînţelept vede că este cel mai bine să le permită. De aceea, cum îndeamnă apostolul, să ne bucurăm tot timpul, “să mulţumim în toate”. 1 Tes. 5:18; Efes. 5:20.

Cele mai bune ilustraţii ale acestei adevărate credinţe, ale acestei încrederi continue în Dumnezeu, se află, aşa cum trebuie să aşteptăm, în experienţele iubitului nostru Răscumpărător şi în relatarea lor. Dându-Şi seama că a venit în lume cu scopul de a servi planul divin, El Şi-a dat seama continuu şi de supravegherea înţelepciunii divine în privinţa tuturor afacerilor Sale: prin urmare, nu numai că a mers la Tatăl frecvent în rugăciune şi la Cuvântul Domnului pentru îndrumare, ci în fiecare experienţă prin care a trecut şi prin toată împotrivirea pe care a întâmpinat-o, El a recunoscut că era sub supraveghere divină. El a ştiut că este pe deplin consacrat Tatălui şi a căutat nu voia Sa proprie, ci voia Celui care L-a trimis; El a ştiut prin urmare că grija providenţială Îi supraveghea toate afacerile vieţii.

Acest lucru este ilustrat cu putere în răspunsul Său către Pilat, când acesta I-a spus, “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc?”, Isus a răspuns: “N-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”. Şi iarăşi a spus în privinţa paharului suferinţei şi înjosirii: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Într-adevăr, a fost suficient pentru El ca în toate lucrurile să-Şi dea seama că Tatăl avea controlul: acest gând I-a dat curaj să facă, să sufere şi să suporte.

Şi o încredere asemănătoare în providenţa divină este necesară tuturor celor care vor ieşi biruitori prin Cel care ne-a iubit şi a murit pentru noi. Dacă ne putem simţi siguri că ne-am predat complet lui Dumnezeu conform chemării Sale, putem fi siguri şi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru: ne putem da seama în orice situaţie de urgenţă a vieţii că Tatăl a pregătit paharul şi ne va susţine şi binecuvânta în timp ce-l bem: Domnul nostru Isus, reprezentantul Tatălui, supraveghează încercările, înjosirea şi suferinţa noastră; El permite ca paharul să ne fie pregătit de către slujitorii orbiţi ai lui Satan. Această cunoştinţă să ne facă în stare nu numai să primim cu bucurie jefuirea bunurilor noastre (orice am socotit preţios, profesie, influenţă, nume bun etc.), ci şi să tratăm cu bunătate şi blândeţe şi cu un spirit de iertare pe aceia care pregătesc şi administrează paharul suferinţelor noastre. Dar nimeni nu poate avea această siguranţă a credinţei — nimeni nu trebuie să o aibă — decât o clasă anumită, specială; şi nu este o clasă mare în comparaţie cu lumea, doar o “turmă mică” — cei care au crezut în sângele preţios spre îndreptăţire şi care, ca membri ai corpului lui Cristos, s-au consacrat fără rezerve să umble în urmele Răscumpărătorului, să sufere cu El şi în final să fie slăviţi împreună cu El.

“Care este a credinţei

Tare temelie?”

În textul nostru, după ce apostolul ne îndeamnă să fim “mulţumiţi cu ce avem acum”, el adaugă motivul sau temeiul pe care dă acest sfat: “Căci El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””. Da, acesta este temeiul adevărat al mulţumirii, înţelegerea grijii Domnului şi că înţelepciunea şi harul Domnului sunt exercitate faţă de noi, şi că lucrurile pe care ni le acordă sunt cele mai bune pentru noi şi pe care le-am alege dacă am avea suficientă înţelepciune şi înţelegere a tuturor împrejurărilor cazului.

Apostolul adaugă: “Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”” Întreaga lume se miră de curajul inteligent al celor umiliţi din poporul Domnului. Secretul curajului şi puterii lor stă în încrederea că Domnul este ajutorul lor, că El, cu înţelepciune şi iubire, care sunt infinite, poate şi vrea să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre binele lor.

Poate că unii ar fi înclinaţi să se întrebe de ce mai recent s-a dat în aceste coloane atâta atenţie temelor asemănătoare celei discutate aici, şi subiectelor înrudite intenţionate să dezvolte tot mai mult spiritul iubirii şi diferitele roade ale aceluiaşi spirit, şi să contracareze spiritul egoismului şi roadele rele ale acelui spirit. Noi răspundem: fiindcă credem că aceste lecţii sunt în mod special oportune în prezent. Domnul, prin harul Său, a îndepărtat multe erori orbitoare din minţile noastre şi ne-a dat o înţelegere mai clară a planurilor Sale glorioase, şi ne-a revelat caracterul Său glorios în legătură cu planul Său; şi este poate mai mult sau mai puţin pericol ca în astfel de studiu de teologie obiectivul real al acestei întregi cunoştinţe, obiectivul Evangheliei, să fie pierdut din vedere. Obiectivul lui Dumnezeu nu este numai să găsească un popor intelectual, nici numai să instruiască un popor în legătură cu planurile Sale, ci să sfinţească un popor cu adevărul şi astfel să-l facă potrivit “să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Suntem de părere că încercările pe care Domnul le intenţionează pentru poporul Său nu sunt numai încercări doctrinare, şi de aceea noi aşteptăm tot mai mult ca cernerile secerişului şi separările printre cei care vin la o cunoştinţă a adevărului să fie în mod considerabil în privinţa caracterului şi a roadelor spiritului.

Decizia finală a Domnului nu este: dacă nu ştiţi anumite lucruri nu sunteţi ai Mei, nici: dacă aveţi o anumită cunoştinţă sunteţi ai Mei, ci, “Dacă n-are cineva Duhul îdispoziţia, minteaş lui Hristos, nu este al Lui”. Şi dacă avem dreptate în privinţa aceasta, dragi cititori, este de cea mai mare importanţă, ca noi, în calitate de soldaţi ai crucii, nu numai să ne îmbrăcăm cu o acoperitoare intelectuală, coiful mântuirii, ci şi cu o acoperitoare a inimii, iubirea dreptăţii, adevărului şi purităţii, cu scutul credinţei. Platoşa dreptăţii se va găsi a fi una dintre cele mai importante părţi ale armăturii în bătălia care este asupra noastră şi în privinţa căreia ni se spune că mii vor cădea alături de tine. Ps. 91:7; Mat. 24;24; 2 Tes. 2:11.

Nu numai atât, dar noi credem că lecţia anterioară este de mare importanţă, fiindcă timpul este scurt; şi aceia din poporul Domnului care nu încep să cultive un spirit de mulţumire şi recunoştinţă nu numai că nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie, ci, ca părtaşi la spiritul de nemulţumire al lumii, vor fi în necaz mare împreună cu lumea foarte curând, în marele timp de necaz. Mulţumirea şi credinţa pe care aceasta o implică, sunt necesare pentru evlavie: şi oricine încearcă să aibă evlavie fără să se străduiască pentru cultivarea mulţumirii, în mod sigur va eşua. Evlavia şi roadele spiritului: smerenia, răbdarea, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, nu vor creşte în grădina sufletului unde buruienile nemulţumirii sunt permise să absoarbă puterea şi să strice aerul cu prezenţa şi influenţa lor nocivă.

 

Vol. V, pag. 229-230:

Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:

Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?

Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:

M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?

Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm “Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în “sângele scump” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim “deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să “adeverească îsă pună pecetea — subsol, n. e.ş că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este “acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.

Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, “mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.

 

23. Care sunt piedicile pentru o deplină siguranţă a credinţei?

 

R 2642 — “Deplina siguranţă a credinţei”. Vezi prima jumătate a articolului, la pag. 40.

 

24. Cum ne putem mări credinţa?

 

Vol. VI, pag. 691, par. 2:

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” — adaugă: “Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: Doamne, “măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să se supună acestuia, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi “nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

R 1967, col. 2, par. 5:

Versetele 7-10 îdin Luca 17ş arată că răsplăţile credinţei, manifestările speciale ale favorii divine, trebuie să fie căutate în serviciul Domnului, în îndepărtarea obstacolelor şi dificultăţilor găsite a fi în calea progresului nostru în serviciul Lui, prin cultivarea caracterului creştin în noi înşine şi în alţii, şi în slujirea generală pentru înaintarea planurilor divine. Nu putem aştepta aceste răsplăţi ale favorii divine decât dacă efectuăm serviciul. Şi când acestea sunt primite, nu trebuie să le privim ca dovezi că am făcut mai mult decât era datoria noastră să facem. Ca servitori ai lui Dumnezeu, Îi datorăm măsura deplină a capacităţii noastre; ca atare, să nu gândim că am meritat sau am câştigat marile binecuvântări ale moştenirii cereşti şi ale comoştenirii cu Cristos. Ne-am făcut numai datoria; dar Dumnezeu, cu nespuse bogăţii de har, a pregătit pentru cei care-L slujesc iubitor, răsplăţi cu mult peste ceea ce ar fi putut ei cere sau spera. Noi nu putem face fapte peste ceea ce ni se cere; chiar când facem cel mai bine, serviciul nostru este stricat de multele imperfecţiuni şi n-ar putea găsi niciodată acceptare la Dumnezeu dacă n-ar fi suplimentat de lucrarea perfectă şi terminată a lui Cristos.

 

(a) Prin rugăciune.

R 2005, col. 2, până la pag. 2006, col. 1. Vezi fragmentul la pag. 41.

 

(b) Prin studiu.

Vol. VI, pag. 315, par. 1:

Noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în Scripturi. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, acesta trebuie să le înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe legate de el. De aceea, doctrina — învăţătura — este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei. “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor lui Cristos.

 

(c) Prin repetarea şi invocarea făgăduinţelor lui Dumnezeu.

R 2642, col. 2, par. 7:

Ce trebuie făcut să biruim această lipsă de credinţă şi să avem o credinţă mai mare? Răspundem că, asemenea apostolilor din vechime, trebuie să ne rugăm: Doamne, “măreşte-ne credinţa”. Şi apoi, acţionând în armonie cu această rugăciune, fiecare să cultive credinţa în inima sa: (1) Prin împrospătarea memoriei în mod continuu cu făgăduinţele divine, devenind foarte familiar cu acestea din Cuvântul Tatălui. (2) Să caute tot mai mult să-şi amintească faptul că, făcând un legământ cu Domnul, aceste făgăduinţe sunt ale sale, şi cu inima sa şi cu buzele sale să şi le afirme ca fiind ale sale înaintea Domnului în rugăciune cu mulţumire. Să şi le afirme ca ale sale în gândurile sale şi în discuţiile sale despre lucrurile sfinte cu fraţii.

 

(d) Prin urmărirea experienţelor noastre.

R 2643, col. 1, par. 1, 2:

Când se ridică încercările sau dificultăţile sau nedumeririle, el să se gândească la aceste făgăduinţe, amintindu-şi că acestea îi aparţin lui — fiindcă Dumnezeu le-a promis celor care-L iubesc — care au făcut un legământ prin jertfă (Ps. 50:5; Mal. 3:17). El să ia hotărârea ca de atunci încolo să se încreadă necondiţionat în Cuvântul Tatălui ceresc. Astfel, dacă ar veni peste el ceea ce ar părea a fi un accident, să-şi amintească făgăduinţa că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”, şi să se asigure că ceea ce părea un accident n-ar fi avut loc dacă Dumnezeu n-ar fi văzut un mod de a face din el mijlocul prin care să vină o lecţie necesară sau o binecuvântare. Să-şi împrospăteze mintea cu gândul că el intră sub prevederile acestei făgăduinţe fiindcă iubeşte pe Domnul, şi L-a iubit aşa încât să facă o deplină consacrare; astfel este asigurat că această făgăduinţă este intenţionată pentru el.

Acesta să-şi amintească de asemenea cuvintele apostolului, că, dacă Dumnezeu ne-a iubit pe când eram păcătoşi, aşa încât a pregătit pentru noi marea mântuire în Cristos Isus Domnul nostru, cu mult mai mult ne iubeşte acum, deoarece am fost îndreptăţiţi prin credinţă în marea ispăşire şi ne-am consacrat, şi astfel am intrat sub condiţiile adoptării în familia Sa. Să-şi amintească de asemenea că Acela care a început lucrarea bună nu Se schimbă niciodată şi că dacă inima noastră este încă în armonie cu El, dacă credinţa noastră este încă clară şi fermă în marea ispăşire, dacă consacrarea noastră este încă deplină şi completă, aşa încât noi căutăm nu voia noastră proprie, ci voia Lui să se facă în afacerile noastre, atunci putem avea deplină siguranţă a credinţei, deoarece ştiind că Dumnezeu este neschimbător şi ştiind că noi suntem încă în armonie cu făgăduinţele şi aranjamentele Sale, ştim că toate providenţele Sale îndurătoare sunt încă exercitate în folosul nostru. Aceasta este deplină siguranţă a credinţei — deplină încredere în Domnul.

 

25. Numiţi câteva aspecte ale “adevărului pe care-l avem” acum, care v-au mărit credinţa.

 

26. Care este relaţia între credinţă şi fapte?

Iacov 2:14, 17, 18, 22 “Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască? … Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: “Tu ai credinţă şi eu am fapte. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”. … Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.”

 

R 3586, col. 1, par. 2, 3:

Aici avem o alegere care este în acord cu fiecare definiţie din Scripturi şi cu faptele scripturale legate de planul divin al veacurilor. Noi simţim că suntem îndreptăţiţi să ne asigurăm această alegere cu orice preţ, cu orice lepădare de sine, cu orice sacrificiu de sine; şi aceste lepădări de sine şi sacrificii de sine sunt fapte care trebuie făcute dacă vrem să fim dintre aleşi; cum spune apostolul, trebuie “să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12; Iac. 2:22). Totuşi, aceste fapte nu sunt ale noastre (ca oameni), ci ca “noi creaţii”, membri ai corpului lui Cristos. Şi ele sunt faptele lui Dumnezeu, în sensul că sunt generate de Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, căci “Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere”. (Filip. 2:13, Trad. lit. nouă, n. t.).

Să nu fim însă greşit înţeleşi. Îndreptăţirea noastră, baza chemării noastre sau nominalizarea pentru această poziţie înaltă în Împărăţie a fost asigurată, nu prin fapte, ci prin credinţă simplă fără fapte. Noi am fost îndreptăţiţi prin credinţă şi am avut pace cu Dumnezeu înainte de a fi posibil să facem fapte care să fie acceptabile în ochii Lui. Dar când am fost acceptaţi în Cel Preaiubit, am făcut o deplină consacrare a corpurilor noastre muritoare şi a oricărui interes care-i aparţine, atunci au început faptele, a început sacrificarea, au început negările de sine, a început învingerea lumii, a început bătălia cu lumea, carnea şi diavolul. Această bătălie trebuie câştigată în inimile noastre (chiar dacă nu vom ajunge la perfecţiune în carne), altfel nu ne vom întări chemarea şi alegerea şi nu vom primi cununa slavei, simbolul comoştenirii noastre cu Cel care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

 

R 2847, col. 1, par. 5, până la col. 2, par. 1:

Experienţa lui Avraam este consemnată ca o dovadă a credinţei sale. Ar fi fost în zadar pentru el să fi declarat mare credinţă în Domnul şi să fi spus: Domnul mă poate binecuvânta şi mă poate folosi în Caldeea, în Babilonia, ca şi în oricare alt loc; şi deoarece caută să-mi cunoască credinţa, El poate la fel de bine să vadă că o am aici. Unii care se plasează în clasa Israelului spiritual par să gândească în acest mod, dar ei fac o mare greşeală. Este adevărat că Domnul Se uită la inimă şi că credinţa noastră şi nu faptele noastre imperfecte ne recomandă Lui, dar El ne asigură că dacă avem credinţă, aceasta se va manifesta repede în fapte; şi dacă avem credinţă şi nu acţionăm în armonie cu ea, în măsura capacităţii noastre, credinţa va muri. Fapte perfecte nu ni se cer, fiindcă suntem imperfecţi prin cădere; dar oricine vrea să-şi menţină o poziţie îndreptăţită înaintea Domnului, prin credinţă, trebuie să arate fapte în armonie cu credinţa lui în măsura capacităţii, căci credinţa fără fapte este moartă — îşi pierde toată vitalitatea, toată virtutea, toată viaţa. De atunci încolo este moartă, fără valoare. Iac. 2:17.

Îndreptăţirea este un dar liber, “nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” — este darul lui Dumnezeu prin Cristos, bazat pe răscumpărare. Dar deoarece este socotită numai cu scopul de a merge mai departe — spre sfinţire — spre jertfire de sine, astfel de rezultate sau fapte trebuie să urmeze imediat, altfel vom dovedi că am primit “în zadar harul lui Dumnezeu”. Efes. 2:9; 2 Cor. 6:1.

 

27. Din cine este constituită “casa credinţei”?

Galateni 6:10 “Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei.”

 

R 2740, col. 1, par. 1, până la col. 2, par. 2:

Întrebare: Domnul nostru ne recomandă să facem bine “mai ales celor din casa credinţei”. Cine formează această casă — numai sfinţii consacraţi? Sau include şi clasa îndreptăţită, dintre care unii n-au ajuns la poziţia de sfinţire şi consacrare întreagă?

Răspuns: Înţelegem că Biserica lui Cristos, cum este privită din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi cum este numită în Scripturi, include numai pe cei “sfinţiţi în Hristos Isus” — cei care au făcut pasul îndreptăţirii prin credinţă, şi pe lângă acesta, al doilea pas, al consacrării pentru Domnul.

Dar “casa credinţei” cuprinde un număr mult mai mare — toţi care au credinţă în Domnul ca răscumpărătorul lor din păcat şi din pedeapsa lui — toţi care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi caută în vreun grad să fie în armonie cu Domnul şi cu regulile Lui de dreptate. Interesul şi grija iubitoare a tuturor “sfinţilor” (consacraţi) trebuie exercitate nu numai unul faţă de altul, ci în special faţă de aceşti membri ai casei credinţei, care se prespune că sunt sub “înţelepciunea în dreptate”, ajutându-i în continuare să ia poziţia deplinei consacrări şi să devină în mod socotit morţi faţă de lume şi creaturi noi în Cristos Isus, înviaţi cu El ca să umble în înnoirea vieţii şi să devină comoştenitori în Împărăţia promisă.

 

28. Explicaţi Iacov 5:14-16.

Iacov 5:14-16 “Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.”

 

Vol. VI, pag. 637, par. 2, până la pag. 638, par. 1:

Acest pasaj, precum şi cel din Marcu 16:17, 18, sunt folosite ca texte doveditoare pentru a arăta că intenţia divină este ca Noua Creaţie să se bazeze pe puterea divină pentru vindecarea bolilor. Cu pasajul din Marcu se poate rezolva uşor: el nu se află în cele mai vechi manuscrise greceşti, deci trebuie privit ca o interpolare făcută cândva în secolul al cincilea.

În privinţa declaraţiei lui Iacov, este evident din versetul al şaisprezecelea că boala la care se referă este recunoscută ca fiind o pedeapsă pentru păcate — nu o boală uşoară, ci una gravă, făcând să merite chemarea bătrânilor Ecclesiei. Implicaţia pare să fie că păcatul stă atât de aproape de uşă, încât păcătosul bolnav s-a simţit practic tăiat de la părtăşia cu Dumnezeu. Şi în astfel de împrejurări ar trebui să ne aşteptăm ca păcatele să fie mărturisite şi să se facă rugăciuni pentru iertarea lor; şi tocmai aşa spune relatarea: “Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav îdin condamnarea în care eraş şi Domnul îl va ridica îla sănătate — restabilirea fiind un semn de iertare a păcatuluiş; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate”. Vezi vers. 15.

 

29. Care este semnificaţia simbolurilor scut şi ancoră în legătură cu credinţa şi speranţa?

Efeseni 6:16 “Pe lângă toate acestea, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău.”

 

Vol. VI, pag. 658, par. 1:

Scutul Credinţei este indispensabil pentru protejarea de săgeţile arzătoare ale Adversarului — scepticismul, critica radicală, evoluţia şi demonologia. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Evrei 6:19 “Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclinită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru.”

 

R 3109, col. 1, par. 4, 5:

Cuvintele din textul nostru se aplică la aceste făgăduinţe prin legământ, nespus de mari şi preţioase din Cuvântul divin. Ele ne asigură că Dumnezeul nostru nu va rupe niciodată legămintele — da, mai mult, El nici chiar nu le va transforma, sau îmbunătăţi sau schimba în vreun amănunt. Noi ne putem odihni în speranţă, asiguraţi că Acel care a început lucrarea bună în noi şi în folosul lumii, este capabil nu numai să o completeze, ci şi să realizeze pentru lume mai mult decât ea sau noi am putea cere sau înţelege. Această cunoştinţă a caracterului neschimbător al legămintelor divine, nu ne dă oare o încredere, o credinţă în Domnul, care aduce cu ea o puternică mângâiere pentru orice încercare, orice dificultate, orice dezamăgire din acest timp de acum —asigurându-ne că toate experienţele noastre lucrează împreună ca părţi dintr-un mare întreg al programului divin, nu numai pentru slava, cinstea, nemurirea noastră, ci şi pentru binecuvântarea lumii? În mod sigur ne dă. Aleluia, ce Mântuitor!

Dacă acum lăsăm ca mintea noastră să adune în ea într-o măsură sfera acestor făgăduinţe aşa cum sunt ele lărgite şi explicate de apostoli în Noul Testament, vedem că ele se referă nu numai la viaţa care vine, ci şi la cea care este acum. Ele ne dau bucurie proaspătă, curaj proaspăt, zel proaspăt, imbold proaspăt în legătură cu sarcinile şi datoriile obişnuite ale vieţii — faţă de familiile noastre, vecinii noştri şi faţă de noi înşine, şi mai presus de orice faţă de Dumnezeul nostru. Şi ele ne dau încredere şi siguranţă în toate speranţele mari şi îndurătoare puse în faţa noastră în Evanghelie — în bunăvoinţa Domnului de a face pentru noi, şi în puterea Sa de a face excesiv şi cu prisosinţă mai mult decât putem noi cere sau gândi.

 

30. Care va fi relaţia între credinţă şi cunoştinţă în Veacul Milenar?

 

R 2677, col. 1, par. 5, 6:

Ceea ce este cunoscut acum pentru Biserica Evangheliei ca “îndreptăţire prin credinţă” (aşa au fost îndreptăţiţi şi vrednicii din vechime), în Veacul Milenar nu va fi în acţiune, şi nici nu va fi necesar: fiindcă atunci condiţiile vor fi atât de diferite de cele de acum. Fiindcă noi “umblăm prin credinţă, nu prin vedere” — fiindcă credinţa este acum atât de dificilă şi de aceea atât de rară, este atât de mult apreciată şi răsplătită de către Dumnezeu. Dar când Veacul Milenar va fi fost introdus, veacul credinţei va fi trecut — acela va fi veacul cunoştinţei — veacul dovezilor atât de clare, atât de neîndoielnice, încât “chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească”, fiindcă “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Cu o cunoştinţă atât de abundentă, aşa încât nici unul nu va trebui să spună aproapelui “cunoaşte pe Domnul, ci toţi Îl vor cunoaşte”, înseamnă că o credinţă specială va fi imposibilă şi ca atare răsplăţile credinţei speciale nu vor mai fi oferite.

Nu vrem să spunem că în mileniu omenirea nu va crede; dimpotrivă, nimeni nu va putea face altfel decât să creadă: vrem să spunem însă că este o deosebire între a crede şi a exercita credinţă. Noi credem acum anumite lucruri prin credinţă, pe care lumea le va crede în veacul viitor, nu prin credinţă, ci pe dovezi, prin cunoştinţă — pentru ei va fi imposibil să se îndoiască, văzând că dovezile vor fi incontestabile. De exemplu, acum Dumnezeu ne spune să ne socotim toate păcatele din trecut iertate şi pe noi îndreptăţiţi pe deplin în ochii Lui. Cu toate acestea, noi vedem continuu dovezi de slăbiciuni în mintea şi în corpul nostru. Păcatele nu sunt şterse; ele sunt doar socotite ca acoperite. În cazul păcatelor Bisericii: ele nu sunt şterse până când moartea va distruge aceste corpuri muritoare şi până când Domnul la înviere ne va acorda corpuri spirituale glorioase, perfecte. În ele nu va fi nici o urmă de păcat sau slăbiciune sau imperfecţiune; toate păcatele noastre vor fi atunci în realitate şterse. Dar acum ni se cere să credem în acoperirea păcatelor noastre, să exercităm credinţă în declaraţia lui Dumnezeu. Următorul nostru pas al credinţei este în legătură cu chemarea de sus spre a sacrifica interesele pământeşti şi vremelnice pentru a câştiga slava cerească, cinstea şi nemurirea. Dar cununa şi binecuvântarea cerească se văd numai cu ochiul credinţei; şi oricine aleargă în alergarea pusă în faţa noastră în Evenghelie, trebuie nu numai să se uite cu ochiul credinţei la Isus, ca Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, ci cu acelaşi ochi al credinţei trebuie să vadă şi cununa dreptăţii, pe care Domnul, Judecătorul cel drept, o păstrează pentru cei care sunt credincioşi. Astfel veacul nostru este cu precădere un veac al credinţei, al stărilor socotite şi al încrederii în făgăduinţe: şi aceasta îşi va avea marea şi preţioasa ei răsplată.

 

Vol. VI, pag. 107, par. 1:

Este adevărat, se poate spune că credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală, deoarece “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui îDumnezeuş” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei “chemaţi să fie sfinţi”, “împreună moştenitori cu Isus”, “Creaţii Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul acela este scris: “Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor”, spre deosebire de judecata prezentă a Bisericii, “după credinŢa voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 2220 — “Este credinţa în Cristos necesară?” (vezi întrebarea nr. 7):

Rev. John Barrows, D. D., preşedinte al “Parlamentului Religiilor”, ţinut la Chicago în 1893, s-a întors din vizita sa în India. Recent el a scris o relatare a experienţelor sale acolo, în care spune că a fost întrebat de către hinduşi dacă crede sau nu că “toţi oamenii vor fi în final mântuiţi”. El declară răspunsul pe care l-a dat după cum urmează: “Am răspuns că Învăţătorul meu nu mă încurajază să îmbrăţişez astfel de speranţă. Am însă o speranţă pentru unii care n-au auzit niciodată de Cristosul istoric. Există minţi, cum a fost aceea a lui Socrate, în mod natural creştine. Dacă nu-l voi întâlni pe Socrate în cer, cred că poate fi din cauză că eu însumi n-am menţinut drumul cel drept”.

Vederile doctorului Barrows sunt un model clar al vederilor unei clase de creştini în creştere rapidă — ale tuturor în afară de aceia care sunt recunoscuţi ca “retrograzi” — ale tuturor celor “învăţaţi” şi “inteligenţi”, atât de la amvon cât şi din strană. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că aceşti oameni au respins singura Evanghelie învăţată de Domnul nostru şi de apostolii Săi inspiraţi, şi şi-au făcut o altă evanghelie care omite toate aspectele proeminente ale veştilor bune din Noul Testament.

(1) Centrul Evangheliei Noului Testament este că, deoarece Adam a păcătuit şi a căzut de la asemănarea divină, Cristos Isus a murit pentru păcatele lui Adam, răscumpărându-l pe Adam şi pe urmaşii lui prin jertfirea propriei vieţi, ca “preţ de răscumpărare îpreţ corespunzătorş pentru toţi”. Evanghelia cea nouă, falsă, neagă acest lucru, declară că Adam n-a fost niciodată în chipul divin şi n-a putut cădea de la acesta, ci el a fost mai aproape de chipul unei maimuţe şi s-a ridicat constant de la acesta în cei şase mii de ani trecuţi: şi de pe această bază ea este forţată să nege că moartea Domnului nostru a fost în vreun sens o răscumpărare pentru om; căci dacă omul a evoluat mult de la stările de maimuţă, progresul n-ar fi un păcat şi n-ar cere nici o ispăşire. Dacă păcatul originar este negat, o jertfă pentru acel păcat trebuie, în mod natural, să fie şi ea negată, şi este negată de către toţi evoluţioniştii.

(2) Esenţa Evangheliei Noului Testament este oferta iertării şi reconcilierii cu Dumnezeu, pentru toţi aceia care acceptă binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Evanghelia cea nouă, falsă, negând răscumpărarea şi toată nevoia de aceasta, în mod necesar neagă oferta iertării şi reconcilierii, pretinzând că rasa n-a fost niciodată înstrăinată de Dumnezeu, negând că am fost născuţi în păcat, negând că tatăl Adam a mâncat agurida păcatului şi în consecinţă dinţii tuturor copiilor săi s-au strepezit. Ezec. 18:2.

(3) Prima cerinţă a Noului Testament de la toţi care vreau să aibă parte de binecuvântările lui este credinţa. Harul lui Dumnezeu a dat ispăşirea şi moartea lui Cristos a fost mijlocul sau canalul prin care El a dat-o; dar El foarte specific declară că păcătoşii se pot folosi de acest har numai prin exercitarea credinţei. După cum declară apostolul, suntem îndreptăţiţi prin credinţă, şi de asemenea prin ea intrăm în toate celelalte favoruri ale prevederii divine (Rom. 5:1, 2). Această credinţă cerută nu este o credinţă generală — o credinţă în ceea ce ne-ar plăcea nouă, sau în nimic special: chiar dimpotrivă, este o credinţă în Dumnezeu şi în Cristos Isus. Ea merge încă mai departe şi cere ca credinţa să fie în moartea lui Isus ca jertfă pentru păcat şi în învierea Sa ca Mântuitor din păcat şi din moarte, plata păcatului, prin Împărăţia lui Dumnezeu pe care El o va stabili la a doua venire a Sa.

Evanghelia cea nouă, falsă, declară limpede că unirea cu Cristos printr-o credinţă vie, sau orice alt fel de credinţă, nu este necesară. Remarcaţi cuvintele de mai sus ale doctorului Barrows, în caractere accentuate. Vai! Ne temem că, aşa cum sugerează doctorul, este mare pericol ca el să fi pierdut “calea şi adevărul şi viaţa” puse acum în faţa Bisericii învingătoare. El, şi mulţi din anturajul lui, desigur “n-au menţinut drumul drept” spre Împărăţie, aşa cum este marcat în Scripturi.

Dar suntem bucuroşi să sperăm că doctorului Barrows şi altora, la fel de bine intenţionaţi şi înşelaţi, li se vor deschide ochii înţelegerii curând, după ce va fi stabilită Împărăţia, şi vor vedea, vor crede cu adevărat şi vor fi binecuvântaţi. Acolo vor întâlni şi pe Socrate, căci “toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”; şi acolo, sub binecuvântările Împărăţiei Milenare, “ochii orbilor se vor deschide” şi atunci “dumnezeul veacului acestuia” (Satan), care acum orbeşte “gândurile celor necredincioşi”, va fi legat pentru o mie de ani “ca să nu mai înşele neamurile” (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2, 3). Dar favoarea care se va deschide atunci pentru cei care vor crede va fi paradisul pământesc restabilit, nu Împărăţia cerească şi natura divină oferite acum Bisericii Evengheliei ca premiul chemării Sale de sus, pentru care, prin credinţă şi ascultare, ea trebuie să-şi întărească chemarea şi alegerea (2 Pet. 1:10). Să auzim cuvântul Domnului:

“Scriptura a închis toate lucrurile sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor care cred, prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de a veni credinţa, noi eram îîn aşteptareş sub paza legii, ca închişi pentru credinţa care avea să fie descoperită”. Gal. 3:22, 23.

“Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării … dar noi predicăm pe Hristos Cel răstignit … puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” 1 Cor. 1:21, 23, 24.

“Credem că Isus a murit şi a înviat.” 1 Tes. 4:14.

“Dar acestea îmărturii ale Evangheliei lui Ioanş au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Ioan 20:31.

“Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Ioan 17:20.

“Dar Acela pe care L-a înviat Dumnezeu n-a văzut putrezirea. Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor, şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile.” Fapte 13:37-39.

“Dar când au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi atât bărbaţi cât şi femei.” Fapte 8:12.

“Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi … ci cu sângele scump al lui Hristos … prin El credeţi în Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi şi I-a dat slavă.” 1 Pet. 1:18-23.

“Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” “Noi aşa predicăm şi voi aşa aţi crezut.” Fapte 20:27; 1 Cor. 15:11.

“Şi acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit … după cum zice Scriptura: “Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.” … Fiindcă “oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Rom. 10:8-14.

 

Vol. VI, pag. 688-692 — “Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii” (vezi întrebarea nr. 12):

Înainte de a putea deveni copii ai lui Dumnezeu trebuie să avem credinţă — da, înainte de îndreptăţirea noastră — fiindcă suntem “îndreptăţiţi prin credinţă” înainte de a avea pace cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Prin urmare, această credinţă pe care am avut-o înainte de a primi Spiritul sfânt nu poate fi credinţa care este rodul Spiritului — darul Spiritului. Credinţa este operarea, exerciţiul minţii noastre în privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale. Cei care nu pot exercita încredere în Dumnezeu, fie din cauza ignoranţei fie a stărilor decăzute ale minţii, sunt într-o stare în care este imposibil să fie binecuvântaţi sub prevederile acestui Veac Evanghelic, dar nu într-o stare care să-i împiedice să aibă o parte în binecuvântarea veacului viitor — Veacul Milenar. Chemarea acestui Veac Evanghelic este pentru cei care pot şi care vor umbla prin credinţă, nu prin vedere — şi oricine nu poate, sau refuză să umble astfel, nu poate umbla acum cu Dumnezeu. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Oricine nu are astfel de credinţă ca bază de pornire, nu poate începe în prezent; şi chiar dacă are credinţa ca bază de pornire, dacă ea nu creşte şi nu se dezvoltă, acestuia îi va lipsi puterea de a fi biruitor, fiindcă, “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4.

Ar trebui să recunoaştem o mare diferenţă între credinţă şi credulitate. Milioane de oameni sunt creduli şi superstiţioşi şi cred o mie şi unu de lucruri iraţionale pentru care n-au nici o dovadă adecvată. Iar aceşti oameni superstiţioşi, care cred ce n-ar trebui să creadă, nu se găsesc numai în ţările păgâne. Milioane dintre ei poartă numele de creştini, cu ceva adaos denominaţional. Superstiţia şi credulitatea trebuie să fie condamnate, mustrate, evitate, biruite. Credinţa adevărată trebuie să fie încurajată, zidită, întărită, făcută să crească. Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea, încrederea care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe tradiţii, filosofii şi închipuiri umane.

Dacă credem că Dumnezeu este ceea ce implică numele Lui, Cel existent prin Sine, Creatorul Cel atotputernic, atotînţelept, atotdrept şi atotiubitor, şi dacă credem că El este răsplătitorul celor care-L caută cu sârguinţă, efectul va fi că noi Îl vom căuta — vom căuta să-I cunoaştem şi să-I înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l şi înţelegându-l vom avea încredere în el; şi având încredere în el ne vom îndrepta cursul vieţii în consecinţă. Acest început al credinţei, sub favoarea divină, indică spre Cristos ca fiind calea nouă şi vie de reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere în favoarea Lui. Când această credinţă se prinde strâns de Isus şi se deprinde în ascultare, ea creşte şi binecuvântarea Domnului vine peste ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa termenilor acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua Creaţie. Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele lui Dumnezeu — de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul şi Răscumpărătorul. Rezultatul este binecuvântarea Spiritului — conceperea, ungerea, adoptarea ca fii.

Un alt rezultat este o mai mare luminare cu lumina sfeşnicului de aur din Sfânta, permiţând ochiului credinţei să vadă lucrurile care nu se văd din afară — să recunoască slujirea specială a Marelui Preot în privinţa luminii, în privinţa pâinii pentru punere înainte, în privinţa tămâiei Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii de dincolo de Văl. Pe măsură ce credinţa vie, supusă, cuprinde treptat aceste diferite trăsături ale favorii şi binecuvântării divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul divin, ea se întăreşte tot mai mult, devine tot mai clară şi devine parte fundamentală a minţii noi. Din această poziţie avantajoasă vede lucrurile pe care înainte nu le-a putut vedea, în privinţa cărora apostolul spune: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului înaturalş nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.

Prin Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin Spirit, ea vede lucrurile nespus de mari şi scumpe, lucrurile cereşti, gloriile care vor fi obţinute la Întâia Înviere — Împărăţia, care va fi atunci stabilită — domnia dreptăţii, care va aduce binecuvântare tuturor familiilor pământului — supunerea păcatului şi nimicirea oricărui individ şi a oricărui lucru care nu va coopera la gloria lui Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii divine. Noua Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu ochiul înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest ochi poate privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi distincte pentru ochiul natural — pentru că “Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.

Această credinţă în lucrurile care încă nu se văd, concepută de Spirit, este o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii şi este intim asociată cu fiecare speranţă şi cu fiecare bucurie a ei — dând singura pregustare posibilă a “gloriilor care urmează”. Într-adevăr, după cum explică apostolul, ea este temelia pe care sunt zidite toate bucuriile şi speranţele noastre. “Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.” Prin ea lucrurile care încă nu se văd devin tot atât de palpabile pentru mintea noastră ca şi lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din acest punct de vedere învăţăm să evaluăm că lucrurile pe care le vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce lucrurile pe care nu le vedem cu ochii naturali, ci le privim cu ochii credinţei, sunt cele reale, palpabile, cele eterne.

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” — adaugă: “Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: “Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să i se supună, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi “nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

R 1859, col. 1, par. 6, până la sfârşitul articolului intitulat “Treji, veghetori, statornici” (vezi întrebarea nr. 14):

Apostolul Pavel dă aceeaşi idee despre viaţa creştină. El o reprezintă ca o luptă disperată şi îndeamnă pe toţi soldaţii adevăraţi ai lui Cristos să se “îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată sta împotriva uneltirilor Diavolului”, căci, spune el, “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti … . Staţi deci tari, având mijlocul încins cu adevărul, fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii” etc. Efes. 6:10-18.

Când ne gândim ce puternic înrădăcinat în lume este adversarul — în ideile ei, maximele ei, instituţiile ei, în politica, scopurile, speranţele şi ambiţiile ei, şi când ne gândim la viaţa creştină care este în directă opoziţie cu toate acestea, şi când ne mai gândim, fiindcă odată am fost părtaşi spiritului lumii, cum vrăjmaşul sufletelor noastre s-a înrădăcinat puternic în natura noastră slabă, decăzută, şi încă mai departe, cum, cu subtilitate şireată, acest duşman personal invizibil, inteligent, complotează şi unelteşte să ne amăgească, să ne înşele şi să ne ducă în păcat — când ne gândim la aceste lucruri cu judecată trează, atunci într-adevăr ne dăm seama că suntem în mijlocul unui mare conflict.

Cele trei puncte de atac ale vrăjmaşului, aşa cum le enumeră apostolul Ioan (1 Ioan 2:16), sunt: “pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii”.

Prima dintre acestea include toate acele pofte şi pasiuni comune întregii familii umane, care, în folosirea lor legitimă sub controlul deplin al raţiunii şi al conştiinţei, sunt drepte şi cuvenite, dar care, necuvenit cultivate, până când devin stăpânii raţiunii şi conştiinţei, degradează şi înjosesc omul.

A doua — “pofta ochiului” — include toate acele ambiţii de a obţine şi poseda orice lucruri pe care ochiul (ochiul natural sau ochiul înţelegerii) le vede a fi bune, adică, a fi mulţumitoare pentru mintea carnală, natura veche neregenerată. Această dispoziţie împinge la mulţumire de sine indiferent de drepturile şi libertăţile altora în vreo direcţie. Ea râvneşte după avuţie sau faimă sau putere sau distincţie socială, şi în aceste scopuri este înclinată să exploateze fiecare energie a minţii şi a corpului.

A treia — “mândria vieţii” — este floarea egoismului, atât de respingătoare pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii buni. Este acea dispoziţie a omului care se mândreşte în ruşinea sa. Când poftele cărnii şi poftele ochilor îşi aduc blestemul lor de îngustime, bigotism şi îngâmfare, şi când ele merg mai departe, lipsind pe semeni de drepturile şi privilegiile lor, atunci mândria, bucuria mare a josniciei îşi are scurtul ei triumf şi se ridică semeţ deasupra nefericiţilor subiecţi ai puterii sale şi se desfătează în pustiirea pe care a produs-o.

Aceste trei puncte de atac din partea marelui vrăjmaş sunt punctele în privinţa cărora Domnul ar vrea să ne păzim cu vigilenţă neobosită. Fiţi treji, fiţi vigilenţi şi vegheaţi pentru ca vrăjmaşul să nu câştige acces în citadela inimii voastre prin nici una din aceste căi.

Faptul că el atacă în mod repetat este sigur; şi că aceste atacuri vin pe neaşteptate şi fără prevenire şi adesea cu forţă teribilă, este un fapt de care toţi au avut parte: de aceea există necesitatea vigilenţei treze şi constante. Fiţi siguri că vrăjmaşul întotdeauna treaz va profita de momentele noastre nepăzite şi de condiţiile noastre nefortificate, dacă vor fi din acestea. Chiar cu toată vegherea şi pregătirea de care putem dispune, capacitatea de a rezista inamicului şi a ne împotrivi atacurilor sale cauzează mai multă sau mai puţină suferinţă, şi adesea solicită puterile de îndurare până la cel mai înalt grad. Într-adevăr, trebuie să ne aşteptăm ca presiunea asupra puterilor noastre de îndurare să fie uneori atât de mare încât să ameninţe cu distrugerea şi în mod sigur să o producă dacă ne încredem în propria noastră putere. Suntem preveniţi să nu ne mirăm de prigonirea ca de foc care în mod sigur ne va încerca dacă suntem într-adevăr fiii lui Dumnezeu şi soldaţi ai lui Cristos, ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva neobişnuit (1 Pet. 4:12-16). Soldatul creştin trebuie să se aştepte la aceste lucruri şi să se pregătească cu grijă pentru ele.

Petru dă de înţeles că puterea prin care trebuie să ne împotrivm adversarului este puterea credinţei — căruia să ne “împotrivm tari în credinţă”. Şi Ioan exprimă acelaşi gând spunând: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dacă nu suntem tari în credinţă, cum putem îndura greutăţi pentru ea? Credinţa trebuie să se prindă de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu şi să le aprecieze valoarea. Credinţa trebuie să se prindă de puterea lui Dumnezeu şi să găsească har spre ajutor în orice timp de lipsă. Şi credinţa într-un Dumnezeu personal, drept, al cărui ochi este întotdeauna asupra noastră, trebuie să cultive constant acele elemente ale caracterului care Îi sunt întotdeauna plăcute şi acceptabile şi despre care Petru ne spune că sunt esenţiale pentru biruinţa noastră finală în această luptă. 2 Pet. 1:5-10.

El ne îndeamnă ca, pe lângă credinţă în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care ne inspiră zelul şi ne dau curaj reînnoit, să ne dăm toată silinţa să unim cu credinţa noastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi, cu dragostea de fraţi iubirea. Căci, adaugă el, “dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată”.

Cultivarea susţinută, stăruitoare a acestor haruri ale caracterului ne va limpezi şi vederea spirituală, ajutându-ne să înţelegm cu atât mai deplin adevărul lui Dumnezeu şi astfel, “cu armătura dreptăţii pe partea dreaptă şi pe partea stângă”, vom fi în stare să “stingem toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău”, să câştigăm biruinţa credinţei şi să ne întărim chemarea şi alegerea.

Având această vedere asupra marii bătălii a vieţii creştinului, ne dăm seama ce lucrare este înaintea noastră şi ce necesitate de trezie, vigilenţă şi statornicie! Este o lucrare de-o viaţă împotriva marelui vrăjmaş înrădăcinat în carnea noastră. Puterile din exterior sunt tari într-adevăr, dar războiul civil cu puterile din interior este cu mult mai de temut. Dacă într-o măsură ajungem să fim îmbătaţi de spiritul lumii — dacă cedăm mulţumirii de sine, iubirii comodităţii, plăcerii, unei mici îngăduinţe faţă de vreuna din vechile dispoziţii de invidie, mândrie, slavă deşartă, laudă de sine, încăpăţânare, mândrie, mânie, ceartă sau alte asemenea lucruri — chiar şi puţin — o, ce mare este pericolul la care suntem expuşi!

Preaiubiţilor, să luptăm o luptă bună împotriva lumii, cărnii şi adversarului, căutând şi găsind, zi de zi şi oră de oră, noi rezerve de har; căci fiecare zi şi fiecare oră este timp de lipsă dacă suntem treji să ne dăm seama. La lupta cu puterile înrădăcinate în noi ne referim iarăşi când citim: “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate” (Prov. 16:32). Da, sarcina este mai mare şi reprezintă un efort mai mare, precum şi mai nobil. Să luptăm lupta bună a credinţei pe această linie. Viaţa noastră să fie o străduinţă zi de zi şi oră de oră ca să biruim răul care este în noi, să ne curăţăm şi să ne înfrumuseţăm caracterul. Astfel vom fi cu atât mai deplin pregătiţi să ne străduim cu credincioşie şi statornicie împotriva vrăjmaşilor din exterior — să luptăm o luptă bună până la sfârşit.

Apostolul, din plinătatea iubirii şi simpatiei sale pentru toţi tovarăşii săi din armata Domnului, adaugă la îndemnul său serios această binecuvântare de bun rămas: “Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi”. Numai prin suportarea greutăţii ca buni soldaţi ai lui Cristos poate fi obţinută această stare dorită — adică stăpânirea de sine completă şi capacitatea de a ne împotrivi la rău, credinţă stabilă, răbdare şi virtute, odihnă stabilă şi durabilă în Cristos şi speranţă prin Cuvântul făgăduinţei Sale. Aceasta fără îndoială a fost experienţa apostolului, îmbătrânind în serviciul Învăţătorului, şi aşa poate fi şi a noastră. Fiecare an care trece să ne găsească mai aproape de perfecţiune!

 

R 2309 — “Lupta creştinului”, până la pag. 2310, col. 2, par. 1 (vezi întrebările nr. 13 şi 15):

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat.” 1 Tim. 6:12.

Deşi urmaşii lui Cristos trebuie să fie făcători de pace şi sunt instruiţi în consecinţă să “urmărească pacea cu toţi” oamenii, totuşi ei sunt cei mai mari războinici pe care i-a cunoscut lumea vreodată, în baza principiului că “cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”. Dar există lupte bune şi lupte rele. O luptă bună este una care este în interesul a ceea ce este bine, adevărat, nobil, pur, evlavios — o luptă pentru dreptate; orice altă luptă este o luptă rea, pentru o cauză nevrednică.

Dar cine sunt aceşti luptători la care se referă textul nostru, pe care îi cheamă apostolul Pavel să lupte o luptă bună? Îi cheamă pe toţi oamenii, sau pe păcătoşi, sau pe creştinii doar cu numele? Noi răspundem: Nu; el se adresează numai brigăzii “Garda Regală” — corpul lui Cristos, Biserica consacrată. Apostolul se adresează acestora ca purtători de cuvânt ai Căpeteniei mântuirii, Isus Cristos, şi ar fi cu totul nepotrivit ca un general sau căpitan să dea ordine celor care n-au intrat în armata sa şi nu i-au recunoscut autoritatea. Ca atare, este evident că nu se adresează lumii în general şi nu se adresează creştinilor nominali care n-au făcut niciodată un legământ cu Domnul. “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” Acestora le este adresată instrucţiunea să lupte lupta care este acum — care este în desfăşurare de când Căpetenia mântuirii noastre a început războiul acum aproape nouăsprezece secole.

Pentru cine luptăm noi — pentru Dumnezeu — pentru Cristos? Nu, răspundem noi. Luptăm pentru noi înşine. Asupra acestui punct se face o mare greşeală de către mulţi care par să-şi imagineze că a lupta lupta cea bună a credinţei este a face ceva pentru Dumnezeu şi că ei merită mulţumirile şi răsplata Lui. Atotputernicul Dumnezeu nu are nevoie să luptăm pentru El. El este omnipotent, în stare cu prisosinţă să Se îngrijească de Sine şi de cauza Sa; El nu are nevoie de eforturile noastre firave. Pretenţia că noi luptăm pentru Dumnezeu ar fi tot aşa de neconsistentă cum ar fi pentru cubanezi să spună că luptă pentru Statele Unite. Statele Unite luptă pentru eliberarea cubanezilor. La fel, Dumnezeu este Cel care luptă pentru noi şi ne ajută şi ne încurajază să luptăm lupta bună a credinţei în folosul nostru. Este bine ca acest aspect al cazului să fie clar discernut.

Împotriva cui luptăm? Răspundem: bătălia nostră nu este împotriva semenilor, nici cu arme carnale; de fapt noi putem avea mare compătimire chiar şi pentru vrăjmaşii noştri cei mai neînduraţi care, în măsura în care civilizaţia modernă va permite, sunt gata şi dispuşi să ne dispreţuiască, să ne persecute şi să spună tot felul de lucruri rele împotriva noastră pe nedrept. Putem uşor vedea că ei sunt orbiţi în măsură considerabilă, fie prin prejudecata şi patima lor, fie prin doctrinele false, înşelătoare, superstiţiile etc., marelui Adversar; ca atare, lupta noastră nu este îndreptată împotriva acestora şi când avem ocazie trebuie să căutăm să le facem bine, “cu blândeţe să îndreptăm pe potrivnici” (2 Tim. 2:25). Prin urmare, de asemenea, când avem de-a face cu aceştia, departe de a lupta cu ei şi a ne împotrivi cu rău la rău, Căpetenia noastră ne-a poruncit să întoarcem bine pentru rău, blândeţe pentru asprime, amabilitate pentru lipsa ei; şi să căutăm să facem bine celor care vorbesc rău despre noi şi ne persecută, pentru ca astfel ochii înţelegerii lor să se poată deschide şi să poată discerne că există un astfel de lucru ca spiritul iubirii, generozităţii, blândeţii, ţinând seama de faptul că ei presupun că toţi sunt mânaţi de acelaşi spirit răuvoitor al egoismului care îi stăpâneşte pe ei.

Lupta noastră trebuie să fie împotriva Păcatului — marele asupritor care a capturat rasa noastră în persoana tatălui Adam şi a ţinut-o în robie de atunci până acum — plătind în mod regulat de şase mii de ani teribila pedeapsă a morţii, cu toţi însoţitorii ei, de boală, durere, tristeţe şi necaz. Da, acesta este vrăjmaşul nostru.

Indirect, Satan este vrăjmaşul nostru, pentru că el a fost cel prin a cărui influenţă tatăl Adam a devenit rob al Păcatului; şi Satan a urmat totuşi aceeaşi cale şi acum se străduieşte să ne aducă înapoi sub stăpânirea Păcatului şi să ne ţină acolo. Să nu uităm însă că bătălia noastră nu este în mod direct cu Satan. Nici să nu aducem împotriva lui o “judecată batjocoritoare” (Iuda 9); mai degrabă să spunem împreună cu Mihail: “Domnul să te mustre!”; şi trebuie să aşteptăm timpul şi calea Domnului pentru mustrarea lui Satan. Totuşi, trebuie să ne împotrivim lui Satan, adică trebuie să ne împotrivim influenţei şi înşelărilor lui şi străduinţelor lui de a ne induce în eroare şi în păcat.

Domnul ne învaţă că “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Satan, ca marele stăpân sau general al păcatului, are mult de-a face cu diferitele influenţe cu care trebuie să luptăm. Şiretenia lui, “uneltirile” lui sunt cele care supraveghează bătălia împotriva noastră, şi deoarece el este fiinţă spirituală şi prin urmare cu mult mai inteligent ca noi, lupta ar fi foarte inegală fără un conducător spiritual la fel de puternic. Dar noi nu suntem lăsaţi neajutoraţi să luptăm astfel împotriva înţelepciunii şi şireteniei spirituale superioare. Căpitanul nostru şef, Domnul Isus, a cucerit păcatul şi a fost glorificat, şi El este de partea noastră, aşa încât împreună cu apostolul putem spune cu încredere: “Mai mare este Cel care este de partea noastră decât cei care sunt împotriva noastră” — Satan şi cohortele lui de duhuri rele, cu agenţii şi servitorii lui pământeşti înşelaţi.

Apostolul pare să rezume mijloacele prin care marele nostru capturator, Păcatul, caută să ne ţină robi, sau dacă ne-am eliberat caută să-şi recapete influenţa asupra noastră, aceste mijloace fiind trei — lumea, carnea şi diavolul. Am văzut influenţa puternică a diavolului, ca marele ge-neral-şef al Păcatului. Am observat apoi în ce sens lumea este împotrivitorul nostru şi în ce sens trebuie să luptăm împotriva ei. Tocmai am văzut că nu luptăm cu arme carnale, nici nu ne războim sau nu ne luptăm în vreun sens al cuvântului cu semenii noştri, văzând că sunt orbiţi de adversar şi de fapt nu sunt răspunzători pentru cursul lor; lupta noastră nu trebuie să fie cu aceştia. Noi trebuie să luptăm cu “spiritul lumii”, cu influenţa ei: împotriva acestuia trebuie să luptăm şi să ne împotrivim — cu dispoziţia lumii, cu mintea lumii, cu motivele care însufleţesc lumea, cu ambiţiile lumii. Mândriei vieţii şi înşelăciunii bogăţiilor — acestor lucruri, acestor vederi greşite ale lucrurilor, aşa cum sunt văzute din punctul de vedere al lumii, trebuie să ne împotrivim, să luptăm împoriva lor — şi este o bătălie zilnică.

În sfârşit, bătălia noastră este cu carnea — propria noastră carne. De când păcatul a capturat rasa noastră în persoana lui Adam, robia lui a dus la degradare mentală, morală şi fizică. Singura lui tendinţă este spre rău, şi aceasta în mod continuu, şi numai pe măsură ce ne debarasăm de influenţele orbitoare şi de gusturile şi dorinţele stricate, de dorinţele, ambiţiile, speranţele şi iubirile pe care le cultivă păcatul — numai în acea măsură ajungem să vedem lucrurile în adevărata lor lumină şi să avem până şi o vagă idee despre starea noastră degradată. Dar marea noastră Căpetenie, care este “Marele Preot al mărturiei noastre”, ne-a răscumpărat din această robie a păcatului, cu sângele Său preţios. El a avut compasiune faţă de noi, şi când ne-am dat seama de starea noastră deplorabilă şi I-am acceptat ajutorul, El ne-a eliberat de jugul robiei Păcatului.

Dar noi avem totuşi impulsurile păcatului în corpul nostru — tendinţele spre păcat, care au devenit aproape a doua natură pentru noi în lunga perioadă de aproape şase mii de ani de robie. Aşa încât, deşi acum suntem liberi şi cu mintea slujim legea lui Cristos, şi suntem acceptaţi în armata Sa ca soldaţi ai crucii ca să luptăm pentru dreptate, adevăr, bunătate şi puritate, totuşi găsim că vechiul nostru eu este hărţuit de vechile gusturi şi înclinaţii pervertite din carnea noastră, pentru slujirea vechiului tiran. Dintre luptele noastre ca noi creaturi în Cristos Isus, nu cea mai mică este împotriva acestor tendinţe pervertite din carnea noastră, şi lupta cu acestea este o luptă zilnică. Împreună cu apostolul Pavel, unul dintre marii soldaţi din războiul nostru, ar trebui să putem spune: “Mă port aspru cu trupul îcarnea şi dorinţele eiş meu şi-l ţin în stăpânire îîn supunere la voinţa mea nouă, la noul meu euş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. 1 Cor. 9:27.

De când ne înrolăm sub steagul Căpeteniei noastre, adică, de când facem o deplină consacrare Lui, să luptăm lupta bună şi să ne dăm viaţa în serviciul Lui, din acel moment El, sub condiţiile Noului Legământ, socoteşte carnea noastră ca fiind moartă: fiindcă mintea noastră este reînnoită — vie pentru Dumnezeu cu o reînnoire a vieţii şi, ca atare, acele înclinaţii ale păcatului pe care căutăm să le aducem în absolută supunere la voinţa lui Dumnezeu în Cristos, nu sunt recunoscute de către Domnul ca voinţa sau înclinaţiile Noii Creaturi, ci sunt numai recunoscute ca parte a vrăjmaşului general, Păcatul, care ne urmăreşte şi se luptă cu noi, la care noi ne-am angajat să ne împotrivim şi să ne războim cu el, şi pentru care El a făgăduit har şi ajutor ca să-l biruim.

Aceşti vrăjmaşi din carnea noastră sunt cei care ne produc cele mai mari dificultăţi. La aceştia apelează Satan: pe aceştia caută el să-i încurajeze în lupta lor împotriva noului spirit al minţii noastre; prin aceştia spiritul lumii se apropie cel mai mult de noi şi caută să ne prindă şi să ne facă iarăşi robi ai Păcatului. Cum s-ar zice, Noua Creatură în Cristos este asaltată, înconjurată pe toate părţile de vrăjmaşi, căutând dezastrul şi înrobirea noastră din nou. Noi trebuie să luptăm, să luptăm pentru noi înşine, să luptăm pentru libertatea noastră, să luptăm pentru biruinţa asupra propriilor noastre slăbiciuni, să luptăm împotriva spiritului lumii, să luptăm împotriva înşelărilor şi capcanelor adversarului, prin care el caută să facă lucrurile rele să pară bune, iar cele corecte să pară de nedorit. Nu este de mirare deci, că soldatul creştin este îndemnat să fie continuu veghetor; nu este de mirare că este îndemnat să se “îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu”; nu este de mirare că este prevenit în privinţa diferiţilor săi vrăjmaşi vicleni, şi în special a celor din carnea sa.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Căpetenie a mântuirii noastre. Mulţumim lui Dumnezeu pentru marea armătură din Cuvântul Său, din care obţinem coiful mântuirii, cunoştinţa intelectuală ca să ne protejeze de înşelările propriei noastre judecăţi şi ignoranţe şi de uneltirile adversarului. Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru platoşa dreptăţii, meritul lui Cristos şi al marelui Său sacrificiu, care compensează pentru imperfecţiunile noastre şi ne acoperă organele vitale, asigurându-ne prin aceasta viaţa — viaţa veşnică. Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru scutul credinţei, al siguranţei, al încrederii în Cel care ne-a cumpărat, în înţelegerea că Acel care a început lucrarea bună în noi este capabil şi dispus şi să o completeze; pentru înţelegerea că în timp ce Dumnezeu ne-a iubit atât de mult pe când eram încă robi ai Păcatului şi ne-a răscumpărat din robia acestuia cu sângele preţios al lui Cristos, cu mult mai mult ne iubeşte acum şi cu mult mai mult este pregătit să ne ajute acum, când prin harul Său am ajuns să fim liberi de păcat şi am devenit servitori ai dreptăţii. Mulţumim lui Dumnezeu de asemenea pentru încălţăminte, pregătirea pentru a îndura răbdător greutatea, protejându-ne pentru mersul vieţii, de animozităţile aspre ale lumii în peregrinajul nostru. Mulţumim lui Dumnezeu de asemenea pentru sabia spiritului, Cuvântul adevărului Său, ca o apărare prin care ne putem împotrivi adversarului şi putem ieşi biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a răscumpărat.

Binefăcători suntem —

Şi pentru alţii luptăm.

Am văzut că lupta noastră este pentru noi înşine şi pentru alţii. Luptăm până la moarte în autoapărare, ca să ne menţinem libertatea noastră şi a altora. După cum spune apostolul: “Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge îmoarteş, luptând împotriva păcatului” — trebuie de asemenea să ne “dăm viaţa pentru fraţi”. Şi am putea adăuga că, deşi Împăratul nu are nevoie de lupta noastră pentru El, totuşi uneori ne face mare plăcere şi ne este de folos să apărăm onoarea numelui Său şi maiestatea guvernării Sale drepte, de asalturile celor care, cu răutate şi în orbirea lor, le prezintă în lumină falsă. Dar există pe lângă toate acestea încă un aspect al luptei noastre. Pentru a observa acest aspect în mod clar şi distinct, trebuie să luăm o poziţie înaltă şi să observăm toată tendinţa conflictului care se desfăşoară acum de peste optsprezece secole, şi marele obiectiv pe care Însuşi Împăratul l-a declarat a fi rezultatul acestei bătălii. Este acesta:

Nu numai noi, ci întreaga lume a fost “vândută păcatului” de către tatăl Adam — toată lumea, ca şi noi, este sclavă Păcatului. Nu numai atât, dar marele nostru Răscumpărător care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios, l-a dat ca preţ de ispăşire şi “pentru păcatele întregii lumi”. Astfel El a cumpărat dreptul de a ne elibera nu numai pe noi (Biserica Sa, armata Sa) de sub puterea păcatului, marele tiran, ci şi pe toţi robii Păcatului. Şi deşi El nu întreprinde lucrarea de eliberare a robilor în prezent, ci a limitat lucrarea de eliberare acum a unora puţini, a unei turme mici, care sunt acum din armata Sa, totuşi El ne informează că această alegere din prezent a unei turme mici este numai cu intenţia de a-i folosi pe aceştia în Împărăţia Sa, pe care o va stabili când va fi gata să-Şi ia marea putere şi să domnească, pentru răsturnarea completă a Păcatului şi pentru eliberarea completă a tuturor din robia lui.

Apostolul Pavel, unul dintre locotenenţii subordonaţi marelui Căpitan, vorbeşte despre această eliberare viitoare a lumii spunând: “Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii îsub robia neîndurată a Păcatului şi sub jugul lui de moarteş” … “aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” … “căci însăşi creaţia îomenirea, toţi aceia care vor accepta libertateaş va fi eliberată din robia stricăciunii îrobia morţii cu toţi însoţitorii ei, de durere, întristare, necazş, ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu îperfecţiunea vieţii şi toate privilegiile glorioase care aparţin fiilor perfecţi ai lui Dumnezeu de pe fiecare plan — divin, îngeresc, umanş”. Rom. 8:19, 21, 22.

Vedem deci că sărmana lume, gemând în robie, este în aşteptarea acestui mare eveniment despre care apostolul a vorbit spunând: “Încă puţin, foarte puţin timp şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia”. Intervalul între răscumpărare şi eliberare este numai puţin timp, din punctul de vedere al socotelii divine, în care o mie de ani sunt ca o zi, doar ca ziua de ieri, ca o strajă din noapte. Din acest punct de vedere, aceste aproape nouăsprezece secole pentru alegerea gărzii regale nu sunt decât “puţin timp” — mai puţin de două zile “pentru Domnul” — şi curând vor fi trecute. Atunci, glorificaţi cu Învăţătorul şi Căpitanul, ei vor fi împreună cu El eliberatori ai omenirii, de jugul Păcatului şi de închisoarea morţii. Această perioadă de două zile (2000 de ani) pare să fie sugerată de asemenea în tipul chemării Rebecăi pentru a fi mireasa lui Isaac cel tipic, unde numai două zile sunt menţionate. Gen. 24.

 

R 1798 — “Cel drept va trăi prin credinţă” (vezi întrebarea nr. 16):

““Şi cel drept va trăi prin credinţă; dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului.” Evrei 10:38, 39.

Există o semnificaţie solemnă în aceste cuvinte ale apostolului, pe care creştinul atent o va percepe. Cei cărora li se adresează nu sunt oameni lumeşti, ci credincioşi consacraţi, îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos ca Răscumpărătorul lor. Prin credinţă ei au trecut din moarte la viaţă; pentru ei lucrurile vechi au trecut şi toate s-au făcut noi; ei sunt Noi Creaturi în Cristos Isus; sunt fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Cristos, dacă suferă cu El, urmând în urmele Sale de jertfire de sine, chiar până la moarte. Ei sunt concepuţi din nou la o speranţă a vieţii (veşnice), la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se veştejeşte — o moştenire însă în care ei nu sunt introduşi imediat, ci este păstrată în ceruri pentru ei.

Făgăduinţele lui Dumnezeu făcute acestei clase sunt mari şi preţioase, şi dacă sunt crezute cu adevărat, ele vor influenţa viaţa cu putere; dar dacă nu sunt primite, este evident că nu pot avea nici o putere asupra vieţii. Şi mai mult, dacă nu sunt crezute în întregime, dacă nu sunt însuşite personal, ele nu sunt aplicabile şi nimeni nu poate spera la ceva din ele. Acest lucru este în mod clar sugerat în cuvintele de mai sus ale apostolului: “Cel drept va trăi prin credinţă”. Nu este destul ca prin credinţă să primim primul impuls al vieţii, ci, după ce am trecut din moarte la viaţă, prin aceleaşi mijloace trebuie să continuăm să primim şi să ne însuşim hrana spirituală, ca să putem creşte prin ea: trebuie să umblăm prin credinţă, urmând conducerea Spiritului sfânt prin Cuvântul Adevărului.

Pe această cale a credinţei există mult privilegiu actual, precum şi perspectivă viitoare. Este calea pe care ne putem bucura de părtăşie şi de prezenţa durabilă a Domnului Isus şi a Tatălui nostru ceresc, calea pe care putem avea comuniune personală cu Ei şi în care putem avea mărturia Spiritului sfânt al adoptării noastre, acceptarea continuă ca fii ai lui Dumnezeu şi mângâierea dată de Scripturi, comuniunea sfinţilor şi inspiraţia binecuvântată, ajutorul şi încurajarea tuturor mijloacelor harului. Aceste privilegii actuale, împreună cu speranţele glorioase pe care le inspiră şi le menţin vii în noi, sunt hrana pe care trebuie să o mâncăm şi pe care lumea nu o cunoaşte, ajutându-ne să trăim o viaţă nouă despărţiţi de lume — despărţiţi de spiritul şi părtăşia ei. Aceasta înseamnă a umbla prin credinţă. Înseamnă un curs al vieţii foarte contrar ordinii obişnuite a lumii, care este să umble prin vedere, după dorinţele cărnii. Oamenii din lume se uită după lucrurile care sunt văzute: ei judecă valoarea lor relativă, dar numai în legătură cu interesele personale, ignorând în întregime interesele lor veşnice şi pretenţiile Creatorului de la ei. Lipsindu-le credinţa în Cuvântul divin, le lipseşte speranţa substanţială dincolo de prezent; şi în baza judecăţii lor în privinţa valorilor relative ale răsplăţilor pământeşti şi a speranţelor de a le câştiga, ei se ocupă de urmărirea lor, lăsând chestiunile viitorului şi ale responsabilităţii lor actuale faţă de Dumnezeu practic în afara preocupărilor lor.

Dar nu este aşa cu adevăratul copil al lui Dumnezeu. El umblă prin credinţă şi nu prin vedere; el se uită nu la lucrurile care sunt văzute, ci la lucrurile care nu sunt văzute (2 Cor. 4:18), având întotdeauna în minte că lucrurile care sunt văzute sunt vremelnice, nesigure şi nesatisfăcătoare, în timp ce lucrurile care nu sunt văzute sunt eterne, sigure pentru credincioşi şi de o inestimabilă valoare. El trăieşte, nu pentru prezent, ci pentru viitor — pentru lucrurile revelate ochiului credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, toate acestea fiind da şi amin în Cristos Isus, pentru cei care cred. În această viaţă a credinţei, motivele, speranţele, scopurile, ambiţiile şi bucuriile sunt toate de un ordin mai înalt, mai nobil decât acelea ale lumii; dar ele sunt aşa încât depind cu totul de credinţă. Dacă credinţa creştinului se distruge, el trebuie din necesitate să înceteze în acea măsură să trăiască viaţa credinţei; adică, va înceta să fie însufleţit de aceleaşi motive etc., pe care credinţa Sa le-a inspirat înainte. Şi dacă din necredincioşie viziunea sa spirituală a pălit, aşa încât nu mai poate vedea sau aprecia corect valoarea lucrurilor spirituale, lumea, carnea şi diavolul se vor ocupa să prezinte amăgiri şi înşelări spre a-l conduce tot mai departe de Dumnezeu, singurul în a Cărui favoare există viaţă.

Oboseala în facerea binelui şi dorinţa de răsplăţi ale necredincioşiei sunt primii paşi ai retragerii de pe calea credinţei şi de asemenea din favoarea lui Dumnezeu. În lumina textului nostru, această retragere este o chestiune foarte serioasă. Sugestia din versetul 39 este că aceasta este o retragere spre pierzare, spre nimicire — ““Dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului”.

Retragerea poate fi la început o foarte mică abatere de la calea îngustă a sacrificiului, poate numai o privire înapoi, cu un suspin după lucrurile ce rămân în urma noastră; o mică încetinire în alergarea care ne stă înainte; apoi o mică dispoziţie de a compromite Adevărul în favoarea dorinţelor naturii căzute. Aşa se pregăteşte drumul înşelătoriilor ispititorului, care află repede părţile noastre slabe şi, în modul cel mai potrivit nouă, se foloseşte de ele. Erori subtile sunt aduse să influenţeze judecata; ademeniri plăcute cu aparenţă de dreptate sunt prezentate minţii trupeşti; şi aproape pe neobservate sufletul uită de “dragostea dintâi” faţă de Domnul şi de zelul de mai înainte în serviciul Său şi se îndepărtează de Adevăr şi de spiritul lui, căci nu mai este condus de Spiritul sfânt al lui Dumnezeu.

Puţini într-adevăr sunt copiii lui Dumnezeu care n-au fost niciodată ispitiţi în această direcţie; căci toţi avem comoara naturii noi “în nişte vase de lut” şi între noua şi vechea natură este o luptă constantă; şi numai prin vigilenţă continuă poate natura nouă să o ţină pe cea veche în supunere. În lupta obositoare de-o viaţă avem nevoie adesea de mâna disciplinei Tatălui ca să ne îndrume şi să ne ţină pe cale. “Care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” Prin instruire, disciplinare, experienţă, El ne conduce înainte şi dacă dispoziţia noastră de inimă este să fim conduşi de spirit — să primim cu recunoştinţă instruirea, să acceptăm cu umilinţă disciplinarea şi să ne folosim cu smerenie de experienţă, atunci Domnul va avea plăcere să ne conducă din har în har, din biruinţă în biruinţă. Este foarte obositor să stăm numai şi să luptăm în defensivă şi să nu câştigăm nici o victorie. Ca să câştigăm victoria nu este de ajuns numai să îmbrăcăm armătura lui Dumnezeu, ci trebuie să fim eroi în luptă şi să ducem un război agresiv împotriva plăcerilor ochiului şi trupului, trufiei vieţii şi tuturor duşmanilor dreptăţii şi curăţeniei. Iubirea — iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi dreptate — trebuie să ne însufleţească, altfel nicicând nu putem fi învingători. Numai iubirea ne poate ţine în credinţă până la moarte şi ne poate face potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Dacă iubirea fierbinte stăpâneşte în inimă, înseamnă că ea este cu totul supusă Domnului şi înseamnă că nouă zecimi din luptă este deja câştigată. Dar chiar şi atunci, după cum zice apostolul (Iuda 21), trebuie să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, în veghere, rugăciune şi zel; şi harul va fi din belşug acolo unde este iubire din belşug.

În astfel de ascultare credincioasă de adevăr şi de străduinţă serioasă de a ne conforma principiilor lui, calea şi adevărul vor deveni tot mai preţioase, iar picioarele noastre voitoare vor fi conduse cu bucurie pe cărarea dreptăţii şi păcii — în viaţă veşnică.

Viaţa credinţei este o afacere individuală, atât a inimii cât şi a minţii. Ea este cu mult mai mult decât o acceptare a învăţăturilor pe care le considerăm scripturale şi de aceea adevărate; ea este asimilarea a ceea ce noi am verificat a fi Adevărul, aşa încât principiile lui devin principiile noastre şi promisiunile lui inspiraţia noastră. Aceasta înseamnă a “avea credinţă pentru păstrarea sufletului”. “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Şi oricât ne-am da seama de insuficienţa proprie de a birui lumea, carnea şi pe diavol în această întrecere care pare inegală, să ne amintim, pentru încurajarea noastră, că Acela care a început o lucrare bună în noi o va duce la îndeplinire, dacă ne supunem cu umilinţă conducerii şi disciplinării Sale. Făgăduinţa Domnului este că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta. Să ne ţinem strâns de credinţa şi încrederea noastră în Cuvântul sigur al făgăduinţei Sale — să păstrăm adevărul în dreptate şi credincioşie, şi să nu fim din aceia care se retrag şi se preocupă de lucrurile pământeşti.

 

R 1949 — “Încercările credinţei — de ce sunt permise” (vezi întrebarea nr. 17):

Mulţi sunt nedumeriţi de ce doctrinele false sunt permise să deranjeze şi să încurce poporul lui Dumnezeu. Când primesc adevărul şi se bucură în el, aceştia par a gândi că în sfârşit au ajuns la sfârşitul tuturor controverselor şi au intrat în ţara Beula a odihnei şi păcii, ca să nu mai fie deranjaţi niciodată. Dar aceasta este o greşeală: marele nostru adversar, Satan, nu este dispus să-i lase pe copiii luminii să intre netulburaţi în Împărăţia cerească. El este un vrăjmaş înveterat al acelei Împărăţii şi al stabilirii ei, şi al tuturor viitorilor moştenitori ai ei, şi puterea lui nu este încă legată. Copiii luminii, moştenitorii împărăţiei, sunt prin urmare ţinte speciale spre care sunt îndreptate săgeţile lui înfocate. Imediat ce ei scapă de împărăţia întunericului şi încep să umble în lumină, se pot aştepta să găsească capcane întinse pentru picioarele lor şi pietre de poticnire puse în calea lor. Lucrarea aceasta este făcută cu subtilitate, de asemenea, pentru ca, dacă ar fi posibil, pasărea scăpată să poată fi înşelată şi prinsă pe nesimţite. Şi de fapt mii sunt prinşi astfel şi numai puţini scapă de “lucrările de rătăcire” din această “zi rea” de mânie şi răutate satanică.

Este de aceea o întrebare corectă şi rezonabilă, de ce permite Domnul puterile mincinoase şi încercările credinţei din această zi rea, când ele de fapt răstoarnă credinţa multora şi-i încearcă aspru pe toţi? La această întrebare apostolul Pavel dă răspunsul zicând: “Din această cauză, Dumnezeu le trimite îCui? Celor care “n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi”.ş o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi”.

Astfel ni se spune clar că Dumnezeu nu numai permite, dar şi doreşte ca credinţa poporului Său declarat să fie aspru încercată. Şi dacă mii cad prin aceste săgeţi înfocate ale inamicului, este fiindcă ei sunt nevrednici de adevăr, nu l-au primit din iubire de el. Mulţi într-adevăr primesc adevărul aşa cum un copil primeşte o jucărie nouă. Este o curiozitate, ceva nou, să se bucure o perioadă şi apoi să o pună deoparte ca să fie înlocuită cu altceva ce-i satisface temporar toanele. Sau este evaluat ca un ciomag cu care să câştige onorurile unei victorii într-o dispută cu împotrivitorii. Sau, iarăşi, unora le permite uşurare de robia fricii de chin veşnic mult impusă, şi numai pentru aceasta este mai ales preţuit. Ei nu s-au bucurat niciodată de o asemenea perspectivă şi adesea s-au temut că nu sunt destul de buni ca să scape de chin şi să intre pe uşa cerului.

Şi toţi cei care evaluează atât de uşor adevărul, numai să le slujească egoismului lor, sunt nevrednici de el şi este voinţa lui Dumnezeu ca toţi aceştia să-l piardă. De aceea sunt încercările credinţei permise şi dorite divin — lucrările de rătăcire, care, “dacă ar fi cu putinţă să înşele chiar şi pe cei aleşi” — pe acei care au primit adevărul în iubire de el, şi nu într-un spirit josnic, egoist. Adevărul n-a fost intenţionat pentru cei nepăsători, nici pentru cei răi. Primii sunt nevrednici de el, iar cei din urmă sunt mai bine fără el, până când sunt învăţaţi să-l folosească şi să nu abuzeze de libertatea pe care el o aduce. “Lumina îadevărulş este semănată pentru cel drept şi bucuria îbucuriile adevăruluiş pentru cel cinstit cu inima.” Este tot aşa de bine ca alţii, în special cei răi, să rămână sub robia erorilor care într-o măsură îi stăpânesc, până când marea putere a Împărăţiei lui Cristos îşi va avea timpul să preia controlul lumii. De aceea Dumnezeu a permis ca superstiţiile din trecut să încătuşeze minţile oamenilor, şi numai acum când Împărăţia este foarte aproape El permite ca unele din cătuşele erorii să fie slăbite; şi în marele timp de strâmtorare se va vedea că aceasta va fi o dezlănţuire a tigrului patimilor umane, care ar fi extrem de dezastruoase dacă n-ar fi stăpânirea puternică a toiagului de fier care la scurt timp după aceea va porunci ordine şi va zice elementelor războinice: “Staţi liniştiţi!” Pentru cei nepăsători şi egoişti care nu sunt foarte răi, adevărul este făcut numai să le slujească mândriei şi egoimului, şi ca atare este voia lui Dumnezeu ca toţi aceştia să-l piardă în urmărirea dispoziţiilor lor naturale în privinţa lui. Dar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu iubesc adevărul fiindcă au afinitate pentru el. Ei iubesc dreptatea, iubesc pe semenii lor şi doresc să-i binecuvânteze şi să-i ajute. Ei au mare bunăvoinţă şi bunătate frăţească. Ei sunt de asemenea blânzi şi nu sunt nerăbdători să atragă atenţia asupra lor şi să se mândrească în faţa semenilor în discuţii, nici nu sunt numai vânători de curiozităţi. Când găsesc Adevărul, ei îi recunosc valoarea; îl apreciază şi meditează asupra lui; îl văd ca o mare şi sistematică întruchipare a celui mai înalt ideal al dreptăţii, iubirii şi bunăvoinţei. Ei se bucură de prevederile lui îndurătoare nu numai pentru comoştenitorii cu Cristos aleşi, ci şi pentru toată omenirea, precum şi de procedurile îndurătoare ale lui Dumnezeu cu cei în final incorigibil răi, pe care El cu milă îi va distruge, dar nu-i va chinui. Ei zic: este întocmai ca Dumnezeu, este manifestarea bunătăţii Lui glorioase, este reflectarea caracterului Său iubitor, binevoitor, înţelept şi drept. Prin urmare, ei iubesc adevărul şi pe Dumnezeu care l-a dat; îl adună ca pe o comoară în inimă, îl repetă tot mereu şi, pătrunzându-l şi admirându-i întreaga simetrie şi frumuseţe, se luptă tot mai mult să-şi conformeze caracterele după aceleaşi principii ale frumosului şi caută să-l recomande altora, prin cuvânt şi comportare, ca şi aceia să fie binecuvântaţi prin el. Aceasta înseamnă a primi adevărul în inimi bune şi oneste. Pentru aceştia a fost intenţionat adevărul şi nu este posibil ca ei să fie înşelaţi de sofismele erorii. Ei ştiu că au un lucru bun, când îl au, şi de aceea ţin strâns de el. Ei se lipesc de el întocmai cum pilitura de fier se lipeşte de magnet fiindcă are afinitate pentru el. Dacă treci un magnet printr-o cutie cu rumeguş de lemn şi cu pilitură de fier, îl scoţi încărcat cu pilitură de fier. Şi puţin rumeguş se va lipi uşor de el, întocmai cum unii oameni se asociază cu adevărul şi cu cei care-l îndrăgesc foarte mult, dar rumeguşul îl poţi sufla uşor, în timp ce pilitura se ţine strâns. Întocmai aşa, o mulţime dintre cei care se asociază cu poporul Domnului sunt uşor luaţi de un mic vânt al unei noi doctrine false. Şi chiar dacă nu dispar toţi la prima adiere, câteva noi adieri îi va lua. Dar Dumnezeu nu va permite ca acei adevăraţi să fie ispitiţi peste puterile lor, căci El i-a dat în grija îngerilor Săi păzitori şi ei îi vor purta pe mâini ca nu cumva să-şi lovească piciorul de vreo piatră.

Îngerul sau mesagerul poate fi vreun frate bine instruit care a studiat ca să se prezinte ca un lucrător aprobat de Dumnezeu, împărţind drept Cuvântul adevărului şi fiind întotdeauna gata să hrănească turma lui Dumnezeu, sau vreo soră credincioasă, întotdeauna veghetoare cu un interes matern asupra mieilor din turmă. Oricum, Domnul Se va îngriji întotdeauna de aleşii Săi şi ei nu se vor poticni, nici nu vor cădea.

Lucrul de care trebuie să se asigure mai întâi toţi cei chemaţi, este faptul că au primit şi încă menţin adevărul în iubire de el. Să absoarbă larg spiritul lui binecuvântat şi să trăiască în atmosfera lui sfinţită, căci “dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. “În sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” voi sunteţi aleşi pentru marea mântuire care va fi descoperită curând (2 Tes. 2:13). Dar a crede adevărul nu va folosi la nimic dacă nu i se va permite să producă roadele sale legitime într-o inimă bună şi onestă — adică, sfinţirea duhului, o completă punere deoparte pentru voia şi serviciul divin. Să ne însuşim bine în inimă această lecţie şi aşa să alergăm încât să obţinem premiul chemării de sus. “Cumpără adevărul” cu orice preţ de sacrificiu de sine “şi nu-l vinde” pentru nici un avantaj mărunt actual.

 

R 1822 — “Credinţa voastră scumpă” (vezi întrebarea nr. 17):

“Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:7.

Credinţa conţine două elemente, al siguranţei intelectuale şi al încrederii cu inima. Primul este credinţă în sens abstract; al doilea este credinţă în forma ei concretă. În acest din urmă sens, cel mai deplin, citim: “Cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit” (Rom. 10:10). Atât capul cât şi inima — intelectul şi afectivitatea — sunt necesare pentru acea credinţă fără de care “este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evr. 11:6); deşi mulţi îşi imaginează că au credinţă când au numai unul dintre elementele esenţiale ale ei. La unii totul este emoţie; la alţii totul este intelect; dar nici unul dintre acestea nu poate rezista la probele încercării de foc: ele trebuie să rămână împreună dacă este vorba să dureze până la sfârşit şi să fie găsite spre laudă, onoare şi slavă la arătarea lui Isus Cristos.

O înţelegere intelectuală a principiilor fundamentale ale adevărului divin — adică a existenţei unui Dumnezeu personal, inteligent, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, şi a scopului şi planului Său de răscumpărare prin singurul Său Fiu conceput şi preaiubit, Isus Cristos — constituie temelia credinţei; în timp ce încrederea şi reazemul până la măsura făgăduinţelor Sale pe Dumnezeul personal care este autorul fiinţei noastre şi care, ca Tată, solicită încrederea şi iubirea implicită a copiilor Săi, formează suprastructura credinţei noastre.

Încercarea credinţei la care se referă Domnul nostru şi apostolii este prin urmare o încercare nu numai a recunoaşterii adevărului divin din punct de vedere intelectual, ci şi un reazem al inimii pe Dumnezeu. Fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu îşi va găsi credinţa aspru încercată, şi, ca soldat al lui Cristos, să nu rămână neînarmat pentru conflict. Dacă este atacată temelia intelectuală a credinţei, să căutăm să avem un “aşa zice Domnul” pentru fiecare punct a ceea ce credem. Cuvântul lui Dumnezeu să hotărască fiecare chestiune, şi nici o filosofie umană, oricât de ingenioasă, să nu ne conducă în labirintul erorii; căci dacă temeliile credinţei devin nesigure, suprastructura nu poate sta când vânturile şi puhoaiele adversităţii ispitirii o izbesc. Îndoiala şi frica o va face să tremure, şi când este astfel slăbită, adversarul vigilent va trimite în mod sigur o rafală de ispite împotriva ei şi mare va fi pericolul sufletului.

De aceea, să avem mare grijă de temeliile credinţei noastre — să studiem doctrina şi să căpătăm o concepţie intelectuală clară despre fiecare element al adevărului divin pe care Cuvântul inspirat îl prezintă poporului lui Dumnezeu; să fim înrădăcinaţi, întemeiaţi, fixaţi, stabiliţi în credinţă, în doctrinele lui Dumnezeu, şi să ţinem ferm la ele: ele sunt scrisori de acreditare divină; şi să le dăm atenţie serioasă, ca nu cumva să ne scape cândva. Evr. 2:1.

Dar după ce am înţeles clar doctrinele ca temelii ale credinţei, trebuie să avem grijă şi de suprastructura încrederii inimii, care este de fapt în mai mare pericol de furtuni şi puhoaie decât temeliile, fiind mai continuu expuse. Apostolul Petru ne spune că o credinţă încercată, probată, o credinţă care a rezistat la încercarea înfocată şi a ieşit biruitoare, este foarte preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ori de câte ori trecem printr-un conflict şi totuşi păstrăm nu numai adevărul, ci şi încrederea noastră în Dumnezeu şi sprijinul pe făgăduinţele Lui atât în întuneric cât şi în lumină, integritatea noastră de inimă şi de scop şi zelul nostru pentru adevăr şi dreptate, caracterul nostru devine mai puternic, mai simetric şi mai asemenea lui Cristos, şi ca atare mai plăcut lui Dumnezeu, care ne supune astfel disciplinării tocmai pentru acest lucru.

De aceea, “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui” (1 Pet. 4:12, 13). Este demn de remarcat aici că se face referire specială, nu la probarea credinţei intelectuale produsă de prezentarea doctrinei false, ci la batjocorirea şi persecuţia pentru Cristos, fie pentru aderarea la învăţăturile Lui, fie pentru conformarea la dreptatea Lui; căci apostolul adaugă: căci “Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi”. El ne previne să fim atenţi numai să nu suferim ca răufăcători; “dimpotrivă”, spune el, “dacă suferă pentru că este creştin îadică, fie pentru principiile creştine, fie pentru doctrinele creştineş, să nu-i fie ruşine, ci să preamărească pe Dumnezeu în numele acesta”.

Profetul Daniel de asemenea spune că mai cu seamă în acest timp al sfârşitului “mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi”; iar profetul Maleahi (3:2, 3) compară încercările din acest timp cu “focul topitorului” şi cu “leşia înălbitorului”, care sunt intenţionate să rafineze şi să purifice poporul Domnului. Apostolul Pavel ne îndeamnă să luptăm lupta bună a credinţei şi să îndurăm cu răbdare necazul până la sfârşit (1 Tim. 6:12; 2 Tim. 2:3). Şi multe sunt cuvintele de consolare şi de binecuvântată mângâiere oferite de psalmist şi de alţii pentru poporul Domnului clătinat de furtună şi suferind. Vezi Ps. 77:1-14, 116:1-14; 34:19; 31:24; 2 Tes. 3:3.

Dragă frate sau soră, eşti presat cu putere din toate părţile de ispite să te îndoieşti că protecţia, iubirea şi grija lui Dumnezeu sunt pentru tine, că făgăduinţele scumpe îţi aparţin? Te-ai descurajat şi demoralizat? Par vrăjmaşii prea mulţi şi prea puternici pentru tine? Vin batjocurile cu greutate zdrobitoare, iar norii atârnă greu deasupra capului tău aparent fără apărare? O, tocmai aici credinţa trebuie să-şi pretindă victoria! Nu este oare promis că “ceea ce câştigă biruinţa … este credinţa noastră”? Credinţa voastră se încearcă acum. În zilele mai liniştite, când soarele favorii strălucea asupra voastră, aţi clădit în linişte fundamentul cunoştinţei despre Adevăr şi aţi ridicat suprastructura caracterului creştin. Acum sunteţi în cuptorul încercării, adunaţi-vă deci tot curajul, întăriţi-vă răbdarea, îmbărbătaţi-vă ca să puteţi îndura; ţineţi bine speranţa voastră, amintiţi-vă făgăduinţele, căci sunt încă ale voastre, şi “să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”. “În seninătate şi în încredere va fi tăria voastră”. “Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare” şi credinţa câştigă biruinţa. Apoi, la timpul potrivit, se va recunoaşte că mâna Domnului face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele vostru potrivit făgăduinţei Sale. Această dovadă a credinţei voastre, spune Petru, este mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc.

 

Vol. VI, pag. 721-729 (vezi întrebarea nr. 19):

După ce am văzut lucrarea învierii făcută de Biserică pentru alţii, să vedem acum ce au să ne arate Scripturile mai cu seamă despre Întâia Înviere. Cu ce corpuri va ieşi afară Creaţia Nouă? Care vor fi unele din calităţile şi puterile lor?

Apostolul declară: “Cum este cel făcut din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1 Cor. 15:48). După cum înţelegem, aceste cuvinte înseamnă că lumea în general, care va avea restabilire la perfecţiune umană, va fi ca şi cel pământesc — cum a fost întâiul Adam înainte de a păcătui şi cum a fost “Omul” perfect “Hristos Isus” înainte de conceperea Sa pentru înnoirea naturii. Ne bucurăm împreună cu lumea de această perspectivă măreaţă, că oamenii vor deveni iarăşi chipuri pământeşti depline şi complete ale Creatorului divin. Dar ne bucurăm încă şi mai mult în făgăduinţele scumpe făcute Bisericii evanghelice, “celor chemaţi” potrivit scopului divin, care vor avea chipul Celui ceresc — chipul Creatorului, într-un sens încă mai înalt şi mai deosebit — care vor fi nu chipuri trupeşti, ci chipuri spirituale. “Ştim că … vom fi ca El îIsus cel “schimbat”, glorificatş, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” El este o fiinţă spirituală, “reprezentarea exactă a fiinţei Lui îTatăluiş”, “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere … şi de orice nume care se poate numi”, şi ca atare mai presus de umanitatea perfectă. Dacă noi vom fi ca El şi-I vom împărtăşi slava şi natura, înseamnă că şi noi vom fi reprezentări ale fiinţei Tatălui, “care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”, dar de care noi ne putem apropia şi pe care-L putem vedea aşa cum este, fiindcă am fost “schimbaţi”. 1 Ioan 3:2; 1 Tim. 1:17; 6:16; Exod. 33:20.

Ca nu cumva să-l înţeleagă cineva greşit, apostolul sprijină expresia de mai sus adăugând: “După cum înoi, Bisericaş am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. Gândul apostolului nu este că toţi vor purta cândva, în acest sens, chipul Celui ceresc. Nu aceasta a fost intenţia Creatorului nostru. Când El l-a făcut pe om a intenţionat să aibă o fiinţă de carne, umană, pământească, în propria Sa asemănare (mintal, moral), ca să fie domnul şi conducătorul pământului, ca reprezentant al Creatorului său ceresc (Gen. 1:26-28; Ps. 8:4-7). Alegerea Noii Creaţii, după cum am văzut, este cu totul separată şi deosebită de creaţia pământească. Ea este aleasă din lume şi constituie cu totul doar o “turmă mică”, chemată să fie clasa Împărăţiei Domnului, ca să binecuvânteze lumea în timpul celor o mie de ani ai Veacului Milenar — mai apoi, putem fi siguri, ocupând o poziţie foarte înaltă şi de responsabilitate şi făcând o lucrare foarte importantă în ducerea la îndeplinire şi a altor scopuri divine — poate în legătură cu alte lumi şi alte creaţii.

Dar apostolul sprijină acest subiect şi mai departe, spunând pentru a explica cele menţionate anterior (versetul 50): “Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel el face deosebire între starea noastră prezentă în trup şi starea noastră viitoare ca fiinţe spirituale, declarând foarte clar că atâta vreme cât suntem în trup nu putem constitui Împărăţia Domnului în sens real, fiindcă acea Împărăţie va fi spirituală, formată din fiinţe spirituale. Domnul nostru, El Însuşi, Capul, căpetenia, conducătorul, exemplul pentru Biserica Sa, este fiinţa spirituală glorioasă, o întrezărire a ei fiindu-i acordată apostolului Pavel (1 Cor. 15:8), şi o imagine a ei fiindu-i acordată apostolului Ioan în viziune apocaliptică. “Vom fi ca El” — nu carne şi sânge, ca restul rasei din care am fost selecţionaţi şi a cărei restabilire sau înviere prin judecăţi o va aduce înapoi la perfecţiunea stării de carne şi sânge, la fel cum acele timpuri ale restabilirii vor aduce pământul la starea reprezentată la început prin Grădina Edenului.

Apostolul însă a recunoscut faptul că ne va fi greu să înţelegem ideea unei schimbări atât de complete a Bisericii de la condiţiile trupeşti, pământeşti la condiţiile spirituale, cereşti. El şi-a dat seama că dificultatea noastră va fi mai mică în privinţa celor care au adormit în moarte decât în privinţa celor vii şi care au rămas până la prezenţa Domnului. Este mult mai uşor pentru noi să înţelegem ideea că acei care dorm vor fi înviaţi în corpuri noi spirituale, aşa cum a promis Domnul că va da, decât să înţelegem cum aceia dintre sfinţi care sunt în viaţă în timpul prezenţei a doua a Domnului vor fi acceptaţi de El în Împărăţia Sa spirituală. Domnul, prin apostol, ne clarifică foarte bine acest lucru, zicând: “În legătură cu acest lucru vă spun o taină, pe care o voi explica: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă — trâmbiţa a şaptea.” 1 Cor. 15:51, 52.

Deşi prin aceste cuvinte Domnul, prin apostol, a clarificat într-o anumită măsură taina, totuşi o măsură considerabilă de confuzie a ascuns de atunci încoace chiar şi această explicaţie clară, pentru că mulţi din poporul drag al Domnului au confundat cuvântul “a adormi” cu cuvântul “a muri” şi au presupus că explicaţia înseamnă că sfinţii care rămân până la prezenţa Domnului vor fi schimbaţi fără să moară, lucru care nu este deloc declarat. Să luăm cazul apostolilor, de exemplu; ei au murit şi din momentul morţii până în momentul învierii au fost socotiţi ca “adormiţi”. Moartea a fost un act de un moment, în timp ce somnul sau starea de inconştienţă a continuat secole la rând.

Această idee despre cuvântul “somn” trebuie ataşată cuvintelor apostolului pentru ca ele să poată fi înţelese, adică, cei din poporul Domnului care rămân până la a doua prezenţă a Sa nu vor trebui să doarmă în moarte inconştienţi nici măcar un moment. Ei vor muri totuşi, după cum spune Domnul prin profet, vorbind despre Biserică: “Eu am zis: “Toţi sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veţi muri ca un om şi veţi cădea ca unul dintre prinţi”” (Ps. 82:6, 7 — Biblia ebraico-engelză, J. P. Green — n. e.). Lumea în general moare ca Prinţul Adam, în calitate de copii ai lui, părtaşi la sentinţa lui; dar cei credincioşi în Cristos Isus mor cu El — cu Prinţul Isus (Isa. 9:6; Fapte 3:15; 5:31). Îndreptăţiţi prin sacrificiul Lui, ei devin morţi cu El, ca împreună-sacrificatori. Ei “cad” în moarte ca sacrificii — ca al doilea Prinţ. “Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Dar, după cum arată apostolul, moartea acestora nu va însemna un somn inconştient — momentul morţii va fi chiar momentul “schimbării”, sau îmbrăcarea casei din ceruri, corpul spiritual.

“Schimbarea” membrilor Bisericii care rămân până la prezenţa Domnului este astfel prezentată ca fiind în toate sensurile cuvântului o parte a Primei Învieri. Ea nu se deosebeşte în nici un amănunt de experienţa morţii care trebuie să fie comună tuturor membrilor acelui singur corp. Singurul punct de diferenţă între alţi membri ai corpului şi aceştia este cel specificat de apostol, anume, ei nu vor “adormi”. Aceşti din urmă membri ai corpului nu vor trebui să doarmă — nu vor trebui să aştepte să vină Împărăţia, fiindcă atunci ea va fi stabilită. Ei vor trece imediat de la activităţile slujirii de această parte a vălului în trup, la activităţile slujirii de cealaltă parte a vălului ca Noi Creaturi desăvârşite, membrii Cristosului.

“Ce vom fi nu s-a arătat încă”

În privinţa puterilor şi calităţilor Noilor Creaturi desăvârşite, apostolul ne spune că nu vor avea toţi acelaşi grad de glorie, chiar dacă toţi vor avea acelaşi fel de glorie — toţi vor fi fiinţe celeste, cereşti. Va fi o glorie comună tuturor acestor fiinţe celeste şi o altă glorie comună fiinţelor umane sau terestre. Fiecare va fi glorioasă în perfecţiunea ei, dar gloriile celor celeste vor fi superioare — transcendente. Scripturile ne spun că Biserica în ansamblul ei, va “străluci ca soarele” (Mat. 13:43). Această descriere a gloriei viitoare făcută de Domnul nostru se aplică la toţi cei care sunt din clasa “grâu”; totuşi, în lumina explicaţiei apostolului (versetul 41), ne dăm seama că vor fi deosebiri individuale în poziţiile şi onorurile Bisericii. Toţi vor fi perfecţi, toţi vor fi fericiţi în cel mai înalt grad, dar, după cum Tatăl este mai presus de toţi, după cum L-a înălţat pe Fiul să fie alături de El şi după cum aceasta indică deosebiri în privinţa gloriei, maiestăţii şi autorităţii, tot aşa printre urmaşii Domnului, toţi aceştia fiind acceptabili, vor fi deosebiri în privinţa poziţiei, după cum “o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea” în mărime şi strălucire. 1 Cor. 15:41.

Domnul nostru, în două din pildele Sale, sugerează aceeaşi deosebire printre urmaşii Săi glorificaţi. Cel care a fost credincios cu cinci talanţi urma să primească o laudă specială la întoarcerea Domnului, în timp ce ceilalţi credincioşi care au avut un număr mai mic de talanţi vor fi trataţi proporţional. Cel care a fost credincios în folosirea minei sale, aşa încât să câştige zece mine, urma să primească conducerea peste zece cetăţi; iar cel care a fost credincios peste mina sa câştigând cinci mine, va avea talanţi, binecuvântări, oportunităţi şi autoritate proporţional crescute. Mat. 25:14-30; Luca 19:11-27.

Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că privind în urmă vedem că în timp ce Domnul a ales doisprezece apostoli şi i-a iubit pe toţi, între ei au fost trei pe care i-a iubit în mod deosebit şi care în diferite împrejurări au fost mai aproape de El şi în relaţie mai confidenţială decât ceilalţi. De asemenea, putem fi siguri că atunci când se va deschide “cartea vieţii” şi când vor fi împărţite poziţiile cele mai apropiate de Învăţătorul pe tron, cei de la dreapta şi cei de la stânga (cei mai aproape de persoana Sa) vor fi recunoscuţi de toţi ca vrednici de cinstea şi distincţia acordată lor (Mat. 10:41). Nu ne va surprinde deloc să-l găsim pe apostolul Pavel alături de Învăţătorul şi posibil pe Ioan de cealaltă parte a Sa. Ideea nu este aceea de loc sau de poziţie pe o bancă — tron — ci de cât de strânsă este relaţia în privinţa puterii şi maiestăţii Împărăţiei. Putem fi siguri că toţi cei care vor constitui “turma mică” vor fi atât de plini de Spiritul Domnului încât să-şi dea întâietate unul altuia; şi putem şti cu certitudine că nu va fi nici o gelozie, ci judecata divină în privinţa vredniciei va fi aprobată deplin de către toată Creaţia Nouă. Acest lucru este aşa în prezent şi îl putem aştepta mult mai mult în viitor. Citim că în prezent “Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut”, şi toţi cei care sunt în armonie cu Domnul caută continuu, nu să schimbe aranjamentul divin, ci să-l recunoască şi să coopereze cu el. Desigur că aşa va fi şi în viitor.

Descriind deosebirile dintre condiţiile prezente şi cele din viitor apostolul spune: “Trupul îacest cuvânt se găseşte numai în manuscrisele târzii, conform notei introductive a traducerii revizuite. În locul lui apare un pronume personal pe care traducătorii Bibliei engleze l-au redat la neutru, el sau ea — n. e.ş este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire”. “Ea” — Creatura Nouă, a cărei existenţă a început la consacrare şi la conceperea de Spirit. Creatura Nouă se dezvolta şi căuta să ţină în stăpânire carnea şi s-o facă servul ei, în armonie cu voinţa divină — Creatura Nouă despre care se spune că trăia în trup ca într-un cort, în timp ce aştepta corpul nou. “Ea” a fost semănată în putrezire, într-un corp care putrezeşte; “ea” a mers în moarte şi totuşi “ea” nu este reprezentată ca moartă, ci numai adormită, în timp ce cortul ei pământesc s-a descompus. Aceeaşi “ea”, Creatura Nouă, va fi îmbrăcată cu casa cerească, corpul spiritual, la Întâia Înviere.

Acest corp spiritual în care “ea” va fi înviată, după cum spune apostolul, va fi neputrezitor — care nu poate putrezi, care nu poate muri. Cuvântul redat aici prin neputrezire este aphtharsia şi înseamnă ceva inatacabil de moarte, ceva ce nu poate putrezi, muri sau trece. Acelaşi cuvânt este redat prin “neputrezire” în versetele 50, 53 şi 54 din acest capitol şi în Romani 2:7 şi 2 Timotei 1:10.

Această declaraţie, că corpurile noastre spirituale nu vor putea putrezi, vor fi nemuritoare, este extraordinară, fiindcă suntem informaţi clar că această calitate a nemuririi aparţine inerent numai lui Iehova, deşi se spune despre Domnul nostru Isus că datorită credincioşiei Sale, marea Sa înălţare a constat în parte din acordarea vieţii în Sine, aşa cum Tatăl are viaţă în Sine. Ideea este aceeaşi — că gloriosul Cap al Bisericii a avut tocmai o astfel de “schimbare” la nemurire, neputrezire, participare la natura divină. Nu ne uimeşte că planul lui Dumnezeu a fost atât de generos faţă de dragul nostru Răscumpărător, dar ne uimeşte că această calitate a naturii divine, care n-a fost dată altora în afară de Învăţătorul nostru, le-a fost promisă membrilor corpului Său, care merg pe urmele Sale şi caută gloria, cinstea şi nemurirea. 2 Pet. 1:4; Rom. 2:7.

“Este semănat în necinste şi înviază în slavă.” Aici iarăşi se face referire la Noua Creatură prin cuvântul (subînţeles — n. e.) “el”. În timpul vieţii prezente lumea nu ne cunoaşte, nu-şi dă seama că am fost concepuţi de Tatăl ca să fim copiii Săi pe plan spiritual şi locuim numai temporar în trup, pentru scopul încercării noastre, pentru probarea credincioşiei faţă de legământul nostru de sacrificiu. “Acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” Dar nefiind recunoscuţi suntem desconsideraţi de lume; şi din cauza consacrării noastre Domnului s-ar putea să nu ocupăm poziţii chiar aşa de onorabile printre oameni, cum am putea ocupa prin talentele naturale pe care le avem, dacă acestea ar fi devotate scopurilor lumeşti. În orice caz, atât individual cât şi colectiv, Biserica în trup este acum, după cum spune apostolul, “în necinste”, în dispreţ; şi, după cum spune în altă parte, corpul nostru este un corp al stării smerite (Filip. 3:21). Dar care va fi mai târziu starea? Va trece toată necinstea? Va fi Biserica (Cap şi “corp”) astfel încât atât îngerii cât şi oamenii o vor aprecia şi onora? Va fi Noua Creaţie astfel “în slavă”? O, da! Avem această asigurare.

“Este semănat în slăbiciune şi înviază în putere.” Şi aceasta se referă la Noua Creatură — slăbiciunea menţionată fiind aceea a corpurilor naturale muritoare, imperfecţiunile lor, pe care toate Creaturile Noi le deplâng şi pe care Dumnezeu cu îndurare nu le socoteşte ca slăbiciuni ale Noii Creaturi, ale cărei scopuri sau intenţii faţă de Domnul sunt pure, perfecte, loiale şi puternice. Faptul că aceste slăbiciuni nu vor însoţi noile corpuri înviate ale celor “aleşi” este declarat în mod foarte specific. “Este înviat în putere” — puterea perfecţiunii, puterea naturii noi, puterea lui Dumnezeu.

“Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.” Aceeaşi Ea, aceeaşi Creatură Nouă. Acum este trup natural — singurul lucru palpabil este carnea. Numai prin harul lui Dumnezeu ni se permite să socotim mintea nouă o Creatură Nouă şi să aşteptăm timpul când acestei minţi noi i se va da un corp spiritual, potrivit pentru ea. Atunci Ea va fi corpul spiritual, în acelaşi sens în care Ea este acum corpul natural. Ce perspectivă glorioasă este aceasta! Cu adevărat, este de neînţeles pentru noi care n-avem alte experienţe decât cele obişnuite pentru omul natural — exceptând faptul că mintea noastră a pătruns prin credinţă făgăduinţele şi revelaţiile Domnului şi a intrat în spiritul “lucrurilor care încă nu se văd”.

Dar dacă însuşi gândul la gloriile viitoare ne-a ridicat deasupra lumii şi a grijilor ei, a încercărilor ei, a nebuniilor ei şi a plăcerilor ei, cu cât mai mult vor însemna pentru noi realităţile când vom fi perfecţi şi asemenea Domnului nostru şi ne vom împărtăşi de gloria Lui! Nu este de mirare că Domnul nostru i-a spus lui Nicodim: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Nu este de mirare că trebuie să fim concepuţi de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar şi începe să înţelegem lucrurile cereşti. Fără îndoială, prin urmare, capacitatea noastră de a alerga alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie, străduinţa noastră de a birui spiritul lumii şi asalturile Adversarului, va fi în măsura în care vom fi ascultători de sfatul divin, nu vom iubi lumea şi vom da la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, nepărăsind strângerea noastră laolaltă şi cercetând Scripturile zilnic, şi în toate sensurile cuvântului făcând uz de privilegiile, îndurările şi binecuvântările conferite nouă în calitate de copii ai lui Dumnezeu. “Dacă facem aceste lucruri nu vom aluneca niciodată, căci în felul acesta ni se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 1 Ioan 3:2, 3; Rom. 8:17; Ioan 3:12; 1 Cor. 2:14;   1 Ioan 2:15; Efes. 6:10-18; Evr. 12:1, 2; 10:25; Ioan 5:29; Fapte 17:11; 2 Pet. 1:4-11.

 

R 2642 — “Deplina siguranţă a credinţei” (prima jumătate a articolului; vezi întrebarea nr. 23):

“Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.” Ps. 23:6.

Sf. Pavel vorbeşte despre deplina siguranţă a nădejdii şi deplina siguranţă a credinţei, care sunt stările potrivite pentru poporul Domnului (Evr. 6:11; 10:22). Şi aceasta este ideea exprimată de profet în textul nostru — deplina siguranţă că Acela care a început o lucrare bună în noi este în stare şi dispus să o completeze (Filip. 1:6). Dar ce puţini creştini, comparativ, au această deplină siguranţă a credinţei; ce puţini pot zice: desigur, fără îndoială, bunătatea şi îndurarea mă vor urma de acum încolo în viaţă, şi prin harul lui Dumnezeu voi câştiga în cele din urmă Împărăţia cerească şi lucrurile glorioase pe care le-a promis Dumnezeu celor care-L iubesc! Puţinii care pot intra deplin în simţire cu apostolul şi cu profetul în aceste expresii, au prin aceasta o mare bucurie, o mare binecuvântare, o mare odihnă a inimii pe care alţii n-o posedă. Să întrebăm, prin urmare, de ce numărul celor care astfel intră în odihna credinţei este atât de mic? Care sunt piedicile pentru alţii şi cum pot fi îndepărtate acele piedici, pentru ca un număr mai mare din poporul Domnului să se poată bucura de patrimoniul lor?

Piedicile sunt de două feluri: (1) Mulţi care sunt de partea Domnului şi care au fost mult binecuvântaţi de El şi care au făcut considerabil progres în cunoştinţa adevărului, şi care se încred în meritul jertfei Domnului Isus ca singura speranţă a unei vieţi viitoare şi astfel sunt îndreptăţiţi, n-au reuşit totuşi să facă al doilea pas necesar pentru introducerea lor în starea de fii, în familia lui Dumnezeu şi în comoştenire cu Cristos pentru toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care se extind numai asupra celor care devin fiii Săi. Acest pas, esenţial pentru a deveni fii şi comoştenitori, este scopul deplinei consacrări — a deplinei predări a voinţei noastre, inclusiv a tuturor scopurilor, obiectivelor şi intenţiilor vieţii, şi inclusiv a tot ce avem în privinţa timpului, influenţelor, mijloacelor, reputaţiei etc. Nefăcând acest pas, neluând crucea să-L urmeze pe Miel oriunde merge, această clasă mare în mod foarte potrivit simte că este discutabil în ce măsură făgăduinţele Domnului, fie pentru viaţa de acum fie pentru cea viitoare, le aparţin lor. Şi în aceasta ei au dreptate; căci nici una dintre făgăduinţe, actuale sau viitoare, nu le aparţin lor şi nimănui până când ei vin sub termenii unei depline predări de sine, unei consacrări, prezentându-şi corpurile jertfe vii lui Dumnezeu, sfinte, plăcute, prin Isus Cristos Domnul nostru.

Sfatul nostru pentru aceştia deci, este ca, dându-şi seama de situaţie, să nu mai întârzie, ci să se grăbească imediat să se folosească de cel mai mare privilegiu care se poate oferi, chiar de către Atotputernicul. Dacă stau nemişcaţi, ei primesc, în cuvintele apostolului, harul lui Dumnezeu în zadar — nu-l folosesc (2 Cor. 6:1). Harul lui Dumnezeu, aşa de liber acordat celor care au venit la cunoştinţa răscumpărării care este în Cristos Isus, este harul iertării păcatelor, al îndreptăţirii prin credinţă; şi însuşi obiectivul acestui har este să ne permită sau să ne califice să devenim jertfe vii, acceptabile pentru altarul lui Dumnezeu prin marea jertfă a Răscumpărătorului nostru.

De aceea, oricine avansează până acolo şi îşi cunoaşte privilegiul, şi totuşi refuză să-şi prezinte acel puţin pe care-l are, nu este constrâns de iubirea lui Cristos, nu apreciază favoarea divină acordată lui şi manifestă acest eşec prin neglijenţa de sa a-şi folosi ocaziile, prin neglijenţa sa de a sacrifica fragmentul imperfect din viaţa actuală, ca să poată obţine în schimb marele premiu cu Isus în Împărăţie: aceştia primesc harul lui Dumnezeu în zadar, nefolosindu-le cu nimic mai mult decât lumii, care încă zace în întuneric şi orbire.

Ce ar trebui să facă aceştia? Ar trebui să hotărască imediat că a da tot ce au serviciului Domnului nu este numai un lucru înţelept, ci şi o jertfă mult prea mică — cu mult mai puţin decât le-ar plăcea lor să-I dea Celui care a arătat astfel de compasiune şi har faţă de noi. Şi ar trebui să simţim astfel, chiar dacă n-ar fi nici o răsplată legată de o astfel de consacrare a noastră. Dar deoarece Dumnezeu a legat de aceasta mari răsplăţi şi binecuvântări, ar trebui să simţim nu numai că un refuz de a accepta ar fi un indiciu al neaprecierii îndurării divine, ci şi un indiciu al slăbiciunii minţii, judecăţii, care este incapabilă să compare plăcerile mărunte şi trecătoare ale voinţei proprii de câţiva ani, cu o eternitate de bucurie, binecuvântare şi glorie, în armonie cu Domnul.

Şi mai mult de atât, consacraţii sunt singurii care se bucură de fapt pe deplin şi cu adevărat de această viaţă de acum, fiindcă ei într-adevăr au o pace a inimii pe care lumea n-o poate nici da nici lua — o stare după care toată lumea tânjeşte şi pe care o caută, dar n-o găseşte fiindcă n-o caută pe calea Domnului, de completă predare de sine Lui. Îndemnăm deci clasa despre care am vorbit să facă prompt legământ cu Domnul şi astfel să devină moştenitori ai făgăduinţelor bune aparţinătoare vieţii care este acum şi de asemenea celei care vine, şi astfel să pună temelia pentru intrare în “deplina siguranţă a credinţei” şi deplina siguranţă a speranţei că îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu îi vor însoţi în toate zilele vieţii de acum şi vor locui în casa cerească veşnic.

(2) Dar printre cei care sunt creştini adevăraţi şi care au făcut un legământ deplin de sacrificiu pentru Domnul, găsim mulţi care spun, şi mai mulţi care gândesc fără să spună: “O, dacă aş putea fi sigur că bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu vor continua cu mine în toate zilele vieţii şi dacă aş ajunge în Împărăţia Lui! O, dacă aş putea avea deplină siguranţă a credinţei, deplină siguranţă că sunt acceptat de Domnul şi prin harul Său voi fi în cele din urmă un biruitor!” Care este dificultatea la această clasă? De ce nu au ei această deplină siguranţă a credinţei? Răspundem că dificultatea lor este o lipsă de credinţă în Dumnezeu, şi o astfel de lipsă de credinţă nu este plăcută lui Dumnezeu, căci “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”. Mai mult, astfel de lipsă a credinţei este o piedică constantă în calea biruinţei lor, după cum este scris: “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Creştinul care nu are scutul credinţei, şi încă un scut mare, este în mod continuu în dezavantaj în faţa Adversarului. Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Ce trebuie făcut ca să biruie această lipsă de credinţă şi să aibă o credinţă mai mare? Răspundem că, asemenea apostolilor din vechime, trebuie să se roage: Doamne, “măreşte-ne credinţa”. Şi apoi, acţionând în armonie cu această rugăciune, fiecare să cultive credinţa în inima sa: (a) Prin împrospătarea memoriei în mod continuu cu făgăduinţele divine, devenind foarte familiar cu ele din Cuvântul Tatălui. (b) Să caute tot mai mult să-şi amintească faptul că făcând un legământ cu Domnul aceste făgăduinţe sunt ale sale, şi cu inima sa şi cu buzele sale să şi le afirme ca fiind ale sale înaintea Domnului în rugăciune cu mulţumire. Să şi le afirme ca ale sale în gândurile sale şi în discuţiile sale despre lucrurile sfinte cu fraţii.

 

R 2005, col. 2, până la pag. 2006, col. 1 (vezi întrebarea nr. 24):

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie “repetări fără rost”, cereri formale a ceea ce nu aşteptăm. Trebuie să “cerem cu credinţă, fără să ne îndoim” (Iac. 1:6). Şi orice aţi cere “să credeţi că l-aţi şi primit”, căci orice nu este din credinţă este păcat, făţărnicie. Marcu 11:24; Rom. 14:23.

De aceea, copilul lui Dumnezeu trebuie să studieze cu atenţie Cuvântul Tatălui său, fiindcă se aşteaptă de la el să ceară ca să primească, pentru ca bucuria lui să fie deplină; şi el este prevenit să ceară numai acele lucruri despre care Tatăl său Şi-a exprimat dispoziţia de a i le da; şi trebuie să ceară cu credinţă, sau altfel să nu ceară deloc.

Nu poate fi nici o îndoială că în această chestiune a rugăciunii, ca în alte chestiuni, Tatăl nostru ceresc are ca scop să cultive credinţa în poporul Său. El ne spune că “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” şi că “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Ca atare, numai cei care exercită credinţă şi cer în rugăciune favorurile promise sunt în realitate gata să le primească potrivit judecăţii şi aranjamentului lui Dumnezeu. Acesta fiind cazul, rugăciunea poporului Domnului de astăzi, ca şi a apostolilor, să fie: Doamne, “măreşte-ne credinţa”. Şi astfel rugându-se şi lucrând în acest scop, fiecare ar fi tot mai ajutat în a birui lumea şi influenţele ei lipsite de credinţă.

Credinţa nu este credulitate. Este critică şi crede numai pe bune dovezi. Ea critică minuţios şi face deosebire clară între învăţăturile oamenilor şi Cuvântul adeverit al lui Dumnezeu. Dar, după ce a găsit Cuvântul lui Dumnezeu, se încrede în el fără rezerve, ştiind că Autorul lui nu poate minţi; şi că toate scopurile şi făgăduinţele Sale vor fi realizate.

Adevărata credinţă deci, se asigură de temelia ei dând mare atenţie Cuvântului lui Dumnezeu, şi apoi, cerând potrivit acelui Cuvânt, are încredere în rezultate şi aşteaptă, se roagă şi veghează, perseverent şi răbdător. “Vegheaţi şi rugaţi-vă” şi “crezând veţi primi”, au fost îndemnurile frecvente ale Domnului nostru. El a spus o pildă despre un judecător nedrept care a fost mişcat de insistenţele unei văduve sărace de a-i face dreptate; şi apoi El a întrebat dacă Dumnezeu, adevăratul judecător, nu va auzi la timpul cuvenit Biserica Sa şi nu-i va răzbuna cauza pe drept, deşi El aşteaptă mult — până la “timpul potrivit” al Său. Şi ni se spune că El a rostit această pildă cu scopul ca poporul Domnului să se roage neîncetat şi “să nu se lase îcedezeş”. Luca 18:1.

Oricare ar fi înclinaţiile noastre naturale privitoare la hotărârea şi stăruinţa în rugăciune, noi trebuie să ne luăm instrucţiunile din Scripturi; şi biruind înclinaţiile noastre naturale, ca nişte “copilaşi”, ca nişte “copii iubiţi”, trebuie să ne conformăm părerile şi purtarea după îndrumarea de sus. De aceea, cu toţii să ne amintim cuvintele: “Cereţi îîn numele Meuş şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Părintele ceresc are în păstrare multe îndurări, binecuvântări şi providenţe pentru copiii Săi ascultători şi credincioşi, care vor cere acestea de la El.

Este adevărat, unele dintre aceste cereri potrivite, autorizate şi mult dorite, întârzie mult să vină — de exemplu, Biserica de mai bine de optsprezece secole s-a rugat: “Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dumnezeu a auzit, dar n-a răspuns încă. Totuşi, toţi cei care s-au rugat astfel şi au dorit Împărăţia Milenară au fost binecuvântaţi prin credinţa lor în acea Împărăţie nevăzută încă — dar evident acum foarte aproape. Totuşi, alte cereri — pentru hrana zilnică, pentru sprijin în ispite şi pentru eliberare de Cel rău — au primit răspuns imediat.

În legătură cu aceasta, observăm în mod special că privilegiul rugăciunii, sau orice altă favoare a lui Dumnezeu, nu sunt acordate pentru scopuri egoiste. Un lucru care ar putea fi în mod potrivit dorit şi cerut într-un caz, ar putea fi nepotrivit dacă ar fi cerut din alt motiv. A dori şi a cere ceva bun în sine, pentru a fi slăviţi în faţa semenilor noştri, este o cerere greşită, fiindcă are un motiv greşit.

Dorinţa după un lucru bun, doar pentru uşurinţă şi convenienţă, este un motiv nepotrivit, egoist. Apostolul se referă la astfel de cazuri, zicând: “Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” — adică pentru scopuri de slavă deşartă sau alte scopuri egoiste (Iac. 4:3). A cere un lucru bun numai pentru a face din el o probă prin care să ne stabilim credinţa este se pare o cerere nepotrivită, căci nimănui nu i se promite ceva, în afara celor plini de credinţă.

Pe lângă aceasta, planul lui Dumnezeu este ca noi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Ca atare, nu numai să nu cerem ceva neautorizat, ci pe măsură ce creştem în spiritualitate, cererile noastre să fie în principal pentru favoruri spirituale; şi chiar când cerem din acestea trebuie să fim atenţi să nu specificăm cum trebuie să ne vină. Şi trebuie să căutăm răspunsurile la rugăciunile noastre pe căi naturale mai degrabă decât supranaturale, deoarece metoda obişnuită a lui Dumnezeu este să folosească mijloace supranaturale numai acolo unde mijloacele naturale sunt nepotrivite.

În mod special este declarat că harurile Spiritului sfânt sunt deschise pentru cererile şi eforturile corespunzătoare ale noastre: Tatăl vostru ceresc este mai dispus să dea Spirit sfânt celor care îl cer, decât sunt părinţii pământeşti să dea daruri bune (pământeşti) copiilor lor. Luca 11:11-13.

“Nu aveţi, pentru că nu cereţi”

— Iacov 4:2 —

Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în Cristos şi cuvântul Lui rămânând în ei, cer, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toată rugăciunea trebuie să fie egoistă. Dimpotrivă, avem un mare câmp de libertate a rugăciunii în deplin acord cu Cuvântul şi voinţa Domnului.

Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc imprimată, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare, de îndată să putem solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul” făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Împărat şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.

Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de îndemnul Domnului şi de a “nu uita de strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi în mod neraţional împiedicaţi într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar n-aţi putut, duceţi problema la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea o manifestre a puterii divine în folosul vostru. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi fiind în pericol, inima voastră să fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi în ajutorul lui, ci şi să faceţi rugăciuni necontenit la tronul harului, până când l-aţi recâştigat, sau până când el din propria voinţă a renunţat complet la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala este a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi în mod sigur binecuvântate şi conduse spre propriul vostru profit. Dacă nu aveţi zel fierbinte să propovăduiţi veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor şi străduiţi-vă pentru acesta, şi curând îl veţi avea. Dacă aveţi zel şi iubire pentru evanghelie şi vă lipseşte capacitatea de a o prezenta, rugaţi-vă pentru capacitate în timp ce vă folosiţi deplin de ceea ce aveţi. Dacă aveţi zelul şi capacitatea dar vă lipseşte ocazia, duceţi aceasta la Domnul în rugăciune cât puteţi de repede, spunându-I că sunteţi credincioşi în folosirea tuturor ocaziilor pe care le aveţi. Apoi vegheaţi după mai multe ocazii fără să vă slăbească mâna în folosirea până şi a celei mai umile şi mai mici care vă stă la îndemână.

Aveţi o dispoziţie certăreaţă sau alte obiceiuri rele de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casa şi familia voastră şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă făgăduinţa: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare”. Iac. 1:5.

Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată sau de necinstea altora sau de generozitatea voastră cu cei săraci etc.? Şi aceasta vă dezorientează şi vă împiedică progresul în lucrurile spirituale şi astfel vă ameninţă bunăstarea ca “noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită ca s-o puneţi înaintea Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să dictaţi cum să vă vină uşurarea şi nu trebuie să aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca aventura voastră imprudentă să propăşească, totuşi puteţi cere înţelepciunea Lui să îndrume şi să conducă în rezultate, mai bine decât ar putea înţelepciunea voastră.