În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

Moartea este o tragedie copleşitoare. Este atât de diferită de alte calamităţi ale vieţii! Când avem încercări nefericite în viaţă avem întotdeauna speranţa că situaţia se va îmbunătăţi. Dacă ne merge rău financiar lucrăm mai mult şi sperăm să ne refacem. Dacă ne îmbolnăvim avem speranţă să ne însănătoşim. Moartea, însă, este suprema tragedie. Totul pare atât de fără speranţă! Iubitul nostru nu mai este în preajma noastră, nu-i mai putem vorbi, nu-l mai putem ajuta. Legăturile gingaşe, de o viaţă, se rup brusc. Unitatea familiei, atât de strâns împletită, se zdruncină cu brutalitate.

Soţia îşi pierde soţul sau soţul îşi pierde soţia în moarte. Este atât de dureros ca şi cum corpul s-ar sfâşia, ceea ce se şi întâmplă într-un anumit sens. N-a spus Dumnezeu oare: “se vor face un singur trup”? (Genesa 2:24). Tatăl şi mama îşi pierd copilul, pe care l-au iubit atâta şi pentru care au avut atâtea planuri şi speranţe de viitor. Copiii îşi pierd părinţii, de a căror iubire şi sfaturi au depins. În toate cazurile, supravieţuitorii rămân singuri şi trişti, într-o mare şi dureroasă singurătate, simţind o pierdere enormă.

Greul este pentru cei rămaşi. Morţii se odihnesc în pace. Pe ei nu-i mai tulbură răul din lume. În Biblie, Iov descrie starea morţii astfel: “acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri” (Iov 3:17). Dar cei care rămân nu se odihnesc. Tristeţea le sfâşie inima. Fiecare scenă şi fiecare eveniment zilnic le aminteşte de iubitul lor plecat. Adesea sunt înclinaţi să-şi reproşeze că n-au fost suficient de iubitori şi n-au fost atenţi cum ar fi trebuit şi că, poate, prin greşeala sau neglijenţa lor au contribuit la moartea celui drag. Gânduri ca acestea îi chinuie şi contribuie mult la tristeţea lor.

Ce consolare li se poate aduce acestora? Ce mângâiere le poate opri plânsul şi le poate şterge lacrimile? Filozofiile şi raţionamentele nu sunt suficiente, fiindcă sunt goale. Vederile tradiţionale şi sectare despre viaţa de după moarte sunt nesatisfăcătoare; nu aduc mângâiere. Există, însă, o mare mângâiere, o minunată sursă de linişte şi de speranţă în Cuvântul lui Dumnezeu, în Biblie. Cuvântul Lui este balsam pentru suflet, vindecare pentru inimile zdrobite. Orice întrebare referitoare la viaţă, la moarte şi la ce va fi după aceea, care ne dezorientează, îşi găseşte aici un răspuns complet, raţional şi iubitor. Unele dintre aceste întrebări sunt: De ce mor oamenii? De ce Dumnezeu, care este atotputernic şi iubitor, permite moartea, care este însoţită de atâta tristeţe? De ce mi-a luat pe cel iubit de lângă mine? Ce rău a făcut să merite moartea? Ce rău am făcut eu? Unde sunt morţii? Sunt ei fericiţi? Suferă ei? Voi revedea vreodată pe cel iubit?

De ce murim?

Neamul omenesc n-a fost destinat să moară, ci a fost făcut să trăiască veşnic, în sănătate şi fericire pe pământ. Adam a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu. I s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul cu fiinţe umane perfecte, ca şi el (Genesa 1:27, 28). I s-a dat o minunată grădină, cu mulţi pomi fructiferi care-i dădeau hrana perfectă, în stare să-i menţină veşnic viaţa. Însă viaţa veşnică a lui Adam a depins de o condiţie simplă. Dumnezeu i-a cerut ascultare, întocmai cum un tată, pe drept, îi cere ascultare copilului său. Astfel, Dumnezeu i-a dat o probă de ascultare, care, intenţionat, a fost simplă şi uşor de îndeplinit. El i-a cerut lui Adam doar atât, să nu mănânce din fructul unui singur pom din grădină, spunând: “în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Genesa 2:17). Satan, diavolul, a convins-o pe Eva, soţia lui Adam, să mănânce din fructul pomului oprit. Adam, însă, nu a fost înşelat, după cum spune apostolul Pavel în 1 Timotei 2:14, ci, dându-şi seama de pierderea Evei şi din iubire pentru ea, a preferat soarta ei şi a mâncat din pomul oprit, călcând astfel în mod conştient porunca lui Dumnezeu. Acesta a fost actul nesupunerii lui Adam faţă de Dumnezeu. Ca urmare, în mod just, Dumnezeu a condamnat pe Adam la moarte, scoţân-du-l afară din grădină, lipsindu-l în felul acesta de hrana perfectă, necesară pentru o viaţă continuă (Genesa 3:17).

Astfel, datorită păcatului neascultării lui Adam, moartea a intrat în lume. După ce Adam şi soţia lui au păcătuit şi au fost izgoniţi din Eden, li s-au născut copiii. Prin urmare, copiii lor s-au născut imperfecţi şi sub condamnarea morţii; ei sunt strămoşii noştri. Aşa cum exprimă apostolul în Romani 5:12: “de aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Aşadar, nu vă reproşaţi moartea celui iubit al dumneavoastră. Moartea n-a venit fiindcă dumneavoastră aţi făcut ceva, sau el a făcut ceva. Nu din vina dumneavoastră s-a întâmplat. Moartea vine datorită păcatului lui Adam şi prin faptul că noi am moştenit consecinţele păcatului. Cu toţii ne-am născut păcătoşi, cum spune psalmistul în Psalmul 51:5: “iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (traducerea Cornilescu revizuită). Din cauza păcatului, toţi ne-am născut sub condamnarea morţii. Iată ce spune Psalmul 89:48: “Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?”

O eliberare din moarte

Dumnezeu n-a abandonat omenirea într-o stare fără speranţă. El a prevăzut o minunată eliberare din păcat şi din moarte. În marea iubire pentru copiii Săi, oamenii, Dumnezeu a prevăzut un preţ de răscumpărare, prin care ei se pot întoarce iarăşi la viaţă. Astfel, citim în Ioan 3:16: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, iar în Osea 13:14: “îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?”

Ce vrea să spună Dumnezeu prin cuvintele: “Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor?” “Răscumpărare” înseamnă a plăti un preţ corespunzător sau un preţ echivalent. Din cauza neascultării, Adam şi-a pierdut viaţa, şi tot neamul omenesc născut păcătos are parte de condamnarea lui la moarte. Isus Cristos a venit pe pământ ca om perfect, un echivalent exact al lui Adam înainte de a păcătui. Isus, însă, a fost supus lui Dumnezeu, nu cum a fost Adam. Isus a murit pe nedrept, aşa cum declară apostolul în Filipeni 2:8: “la înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. El şi-a sacrificat viaţa perfectă ca răscumpărare sau “preţ corespunzător” pentru a înlocui viaţa pierdută a lui Adam. Darul acesta a anulat pedeapsa cu moartea nu numai pentru Adam, ci şi pentru tot neamul omenesc, care fusese condamnat ca păcătos prin neascultarea lui. Aşa citim în Romani 5:18 şi 19: “astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Iar în Romani 6:23 scrie: “fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Preţul de răscumpărare “corespunzător” pe care             l-a dat Isus şi, ca rezultat, făgăduinţa că toată omenirea va fi ridicată din morţi, ne sunt prezentate în 1 Corinteni 15:21, 22, astfel: “căci, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos”. Iar în Romani 14:9 se spune: “căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii”. După ce Isus a murit ca om, Dumnezeu l-a înviat din morţi nu ca om, ci ca fiinţă spirituală înzestrată cu putere şi autoritate să cheme toată omenirea afară din morminte.

O bază sigură a speranţei

Această doctrină a răscumpărării este cea mai măreaţă şi cea mai importantă doctrină din Biblie. Ea este baza speranţei şi a mângâierii omenirii, deoarece prevede întoarcerea morţilor la viaţă, reunificarea familiilor despărţite prin moarte şi posibilitatea de a-şi câştiga viaţă veşnică cu sănătate şi fericire pe pământ.

Unora li s-ar putea părea de necrezut ca iubiţii noştri să trăiască din nou, să fie iarăşi cu noi şi să nu ne mai despărţim niciodată; cum spune Pavel în Faptele Apostolilor 26:8: “Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?” Nu poate Atotputernicul Dumnezeu, care a creat pe om la început, să-l recreeze? N-are putere s-o facă? Dacă gândim în acest fel, învierea morţilor nu este nimic surprinzător. Citim în Ioan 5:28, 29: “nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele”.

O demonstraţie a învierii

Isus a făcut o minunată demonstraţie a învierii, când a trăit pe pământ. Relatarea acesteia se găseşte în Ioan capitolul 11. Un om, numit Lazăr şi surorile lui, erau prieteni apropiaţi cu Isus. Odată, când Isus era plecat, Lazăr s-a îmbolnăvit grav. Surorile lui au trimis imediat vorbă lui Isus, gândin-du-se că are să vină să-l vindece. Dar Isus n-a venit imediat şi Lazăr a murit. Isus a ştiut acest lucru şi le-a spus ucenicilor: “Lazăr prietenul nostru doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn” (vers. 11). Aici Isus aseamănă starea morţii cu un somn din care există trezire. Dar ucenicii nu l-au înţeles, luându-i cuvintele literal. Şi citim: “Ucenicii I-au zis, “Doamne, dacă doarme are să se facă bine”. Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: “Lazăr a murit”” (vers. 12-14).

Când a sosit Isus, Lazăr era mort de 4 zile. Marta, sora lui Lazăr, l-a întâmpinat pe Isus şi i-a spus cu tristeţe: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (vers. 21). Ea căuta mângâiere şi sprijin la Învăţătorul. Ce mângâiere şi sprijin i-a dat Isus? El i-a spus simplu: “fratele tău va învia” (vers. 23). Isus se gândea la învierea din viitor. Dar Martei îi lipsea fratele atunci. Ea l-ar fi vrut înapoi atunci şi acolo, întocmai cum, iubite cititor, l-ai vrea înapoi acum pe iubitul tău. Ea ştia că va fi înviat în viitor, în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ea credea acest lucru, dar îl dorea înapoi, atunci. Citim în relatare: ““Ştiu”, i-a răspuns Marta, “că va învia la înviere, în ziua de apoi”. Isus i-a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine …, nu va muri niciodată … Crezi lucrul acesta?” “Da, Doamne”, I-a zis ea” (vers 24-27).

Apoi Isus a mers spre mormântul lui Lazăr şi a cerut să se dea la o parte piatra de pe mormânt. După ce s-a rugat Tatălui Său ceresc, după cum citim, “a strigat cu glas tare: “Lazăre, vino afară!”” (vers. 43). Lazăr a ieşit din mormânt, viu! Vă puteţi imagina ce mare bucurie trebuie să fi fost pentru Maria şi Marta, să-şi recapete fratele viu şi sănătos. Ele au plâns, dar lacrimile lor erau acum lacrimi de bucurie, nu de tristeţe. Exact aşa se va întâmpla şi în Împărăţia de o mie de ani a lui Cristos, când va fi stabilită deplin pe pământ. Atunci se va împlini profeţia lui Isus din Ioan 5:28, 29, pe care am citat-o mai sus.

Această demonstraţie făcută de Isus, învierea lui Lazăr din morţi, este înregistrată în Biblie pentru cei întristaţi din pricina morţii unuia din cei iubiţi. Aşa cum Isus i-a spus Martei atunci, îţi spune şi ţie acum, iubite cititor: “Iubitul tău va învia! Eu sunt învierea şi viaţa, Eu îl voi chema şi ţi-l voi reda întocmai cum l-am redat pe Lazăr surorilor lui. Atunci şi tristeţea ta se va preface în bucurie, ca şi a lor”.

Somnul morţii

Isus le-a spus ucenicilor, după ce Lazăr a murit: “Lazăr prietenul nostru doarme”. Somnul este o ilustraţie foarte bună a morţii, fiind o stare de inconştienţă temporară, din care există, deci, trezire. Un alt exemplu se găseşte în           Luca 8:52 şi-n multe alte locuri. Exact aşa este moartea. Când copiii noştri merg seara la culcare, să se odihnească în pace, regretăm noi oare această stare? Desigur că nu, deoarece ştim că dimineaţa se vor trezi. Aşa va fi şi cu cei care dorm în moarte. Isus a murit ca preţ de răscumpărare şi a înviat, având puterea şi autoritatea de a trezi pe morţi din nou la viaţă — Matei 28:18; Apocalipsa 1:18. Se spune, despre morţi, că ei “dorm în Isus”. Dacă credem acest lucru, dacă avem această speranţă, putem fi mângâiaţi în tristeţea noastră. Deşi se poate să fim trişti şi să ne simţim singuri, prin despărţirea noastră temporară, tristeţea noastră nu este fără speranţă. Ne spune acest lucru apostolul Pavel în                         1 Tesaloniceni 4:13, 14: “nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El”.

O mângâiere deosebită

V-aţi pierdut copilul în moarte? Dacă da, aveţi în Biblie o mângâiere deosebită şi asigurarea că se va întoarce, că veţi cuprinde iarăşi pe cel iubit al dumneavoastră în braţe, pentru a nu vă mai despărţi niciodată.

În Matei 2:16-18 este înregistrată o mare tragedie. Citim aici că regele cel rău, Irod, “s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem”. Mulţi copii nevinovaţi au fost smulşi cu brutalitate din braţele mamelor şi ucişi fără milă. Gândiţi-vă la jalea aceea! Fiecare prunc ucis însemna o mamă rămasă cu inima zdrobită, jelind o viaţă fragedă, întreruptă brutal. Fiecare mamă trebuie să-şi fi spus: “micuţul meu n-a avut nici măcar şansa să crească. Toată truda şi iubirea mea sunt degeaba. O, dacă l-aş putea recăpăta iarăşi!” Şi un plâns nemângâiat se auzea în toată ţara.

Întâmplarea aceasta a fost prezisă de profetul Ieremia în cartea sa, capitolul 31:15-17: “Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!”. Apoi Dumnezeu ne dă asigurarea mângâietoare că cei pierduţi în moarte se vor întoarce în familiile lor. Astfel, Ieremia continuă: “Aşa vorbeşte Domnul: “Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi, căci truda îţi va fi răsplătită”, zice Domnul; “ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului (moartea). Este nădejde pentru urmaşii tăi”, zice Domnul; “copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor””. Aceasta se va împlini în curând, când Împărăţia lui Dumnezeu se va stabili deplin pe pământ. Citim în Isaia 65:20 (traducerea Cornilescu revizuită), despre acea Împărăţie: “Nu vor mai fi … copii care trăiesc puţine zile”. Nu, nu; ei vor creşte şi vor trăi veşnic. Şi nu numai copiii, ci toţi iubiţii noştri morţi, tineri şi bătrâni, se vor întoarce în familiile lor.

În moarte nu există chin

Tristeţea unora creşte până aproape de insuportabil la gândul că cel plecat ar putea ajunge într-un loc de chin. Aceasta este o frică neîntemeiată. Doctrina chinului nu este biblică. Ea se bazează pe traduceri incorecte şi interpretări greşite ale unor texte scripturale. Evident, ea este falsă, deoarece este în completă contradicţie cu caracterul lui Dumnezeu. Fiindcă El ne-a făcut, ştim că este mai bun decât noi. Ne-am tortura noi copilul? Indiferent ce a făcut, i-am lua mâna să i-o ţinem deasupra flăcărilor? Am tortura noi, chiar şi un animal? Desigur că nu. Nici un om normal n-ar face aşa ceva. Chinul veşnic este un lucru groaznic, pe care nu-l putem pune pe seama Tatălui nostru ceresc. Dumnezeu ne este infinit superior. Gândurile şi sentimentele Lui sunt infinit mai înalte decât ale noastre. Dacă noi suntem blânzi, iubitori, iertători faţă de copiii noştri, cu atât mai mult este El faţă de familia lui umană. Citim despre El în Isaia                 55:7-9: “să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, aşa sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”.

Biblia ne spune clar că Dumnezeu nici măcar nu s-ar gândi să chinuie pe cineva; un astfel de gând îngrozitor n-a avut niciodată. În vechime, se aduceau oameni ca jertfe de închinare dumnezeilor falşi (Baal şi Moloc). Copilaşii erau arşi de vii pe altarele înalte ale acestor zei. Dumnezeul cel iubitor din Biblie a considerat acest lucru o urâciune şi un păcat, cu totul contrar voinţei Lui. Astfel, citim în Ieremia 19:5: “au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal; lucru pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem şi nici nu-mi trecuse prin minte”. De asemenea, în Ieremia 32:35: “Au zidit înălţimi lui Baal … ca să treacă prin foc lui Moloc pe fiii şi fiicele lor; lucru pe care nu li-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii, ca să ducă pe Iuda în păcat”. Oare, din ceea ce citim aici, ar putea rezulta că Dumnezeu ar pregăti un loc de chin veşnic, în foc, sau un purgatoriu pentru marea majoritate a familiei Lui umane, aşa cum mulţi cred?

Iadul biblic

Este evident faptul că învăţăturile tradiţionale sectare despre iad sunt greşite. Adevărul este că “iadul” biblic nu este un loc de tortură, ci este starea morţii — mormântul. Faptul acesta se poate dovedi uşor şi este o mare mângâiere pentru cei care se tem pentru soarta morţilor lor “nemântuiţi”.

Trebuie să nu uităm că Vechiul Testament a fost scris la origine în ebraică, iar Noul Testament în greacă. În Biblie locuinţa morţilor este denumită prin cuvântul ebraic sheol şi prin cuvântul grecesc hades. Amândouă aceste cuvinte înseamnă în limbile originale “ascuns”, “acoperit”, stare de inconştienţă a morţii; nimic mai mult decât mormântul. De exemplu în Psalmul 16:10 din Vechiul Testament se află o profeţie referitoare la Isus: “Căci nu vei lăsa sufletul meu în sheol (iad — traducerea King James, locuinţa morţilor — traducerea Cornilescu); nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea”. Cuvântul ebraic sheol, tradus iad în unele traduceri înseamnă mormânt, în care trebuia să meargă Isus, şi din care urma să fie înviat. Apoi, în Noul Testament, în Faptele Apostolilor 2:27, apostolul Petru citează aceeaşi profeţie ca fiind împlinită prin moartea şi învierea lui Isus. De această dată, însă, fiind scrisă în greacă, în loc de cuvântul sheol este folosit cuvântul hades. “Nu-mi vei lăsa sufletul în hades (iad, locuinţa morţilor) şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”. Aceasta demonstrează că grecescul hades este echivalentul ebraicului sheol şi     ambele înseamnă mormânt. Acest fapt este evident, deoarece suntem siguri că Isus Cel sfânt al lui Dumnezeu n-a mers într-un loc de tortură, ci în mormânt.

O altă ilustraţie a cuvântului sheol se află în Genesa 37:35. Aici Iacov, gândind că Iosif era mort, îl plângea zicând: “Plângând mă voi coborî la fiul meu în sheol” (locuinţa morţilor — traducerea Cornilescu)..

În loc să fie un loc chinuitor, sheolul din Iov 10:22 este un loc de “întuneric”. În loc să fie ţipete şi gemete, este descris în Psalmul 115:17 ca un “loc al tăcerii”. În loc de dureri, suferinţe, remuşcări, în Psalmul 88:12 se spune că este un loc al “uitării”. În Eclesiastul 9:10 ni se spune că în locuinţa morţilor (sheol) nu este “nici ştiinţă nici înţelepciune”. Oare nu descrie aceasta în mod potrivit mormântul, starea morţii?

Adevăratul sens al cuvintelor sheol şi hades a fost denaturat de către teologi în timpul Evului Mediu, cu scopul de a-şi aservi poporul prin frică. În acest fel, multe din sectele creştinătăţii au încorporat în crezul lor doctrina eronată şi blasfematoare a chinului veşnic.

Cum este Dumnezeu cu adevărat?

Biblia ne spune cum este Dumnezeu. Deşi El permite răul în lume pentru un timp şi-şi disciplinează copiii Săi pentru binele lor, El este un Tată iubitor pentru ei. Citim în Psalmul 103:8-14: “Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El (îi respectă). Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. El se îndură de noi cum se îndură un tată de copiii lui! Iată un gând înduioşător, care vrea să spună că Dumnezeu ştie prin ce trecem şi ne compătimeşte în tristeţile noastre. Şi dacă-L lăsăm El ne ajută şi ne mângâie.

Iubirea şi mila lui Dumnezeu

Citim, de asemenea, despre Dumnezeu în Psalmul 145:9: “Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui”. În 1 Ioan 4:16 scrie: “Dumnezeu este dragoste”. Iubirea este atributul caracterului lui Dumnezeu, care controlează toate celelalte atribute. Tot ceea ce face El este influenţat de iubire. El este iubitor şi milostiv către toţi, fie că merită, fie că nu. El este îndurător chiar şi cu duşmanii Lui. Avem cuvintele lui Isus, din Matei 5:44, 45: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri …, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Iar în Luca 6:35, 36 ni se spune: “Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri … şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Aşa ar fi înfăţişat un Dumnezeu care ar chinui fără milă, veşnic, milioane din creaturile Sale? Desigur că nu! În consecinţă, nu există un astfel de loc de tortură şi n-avem nici un motiv să ne îngrijorăm pentru cei dragi ai noştri. Iadul biblic este mormântul, starea morţii. Toţi oamenii merg în mormânt, pentru că toţi sunt păcătoşi. După cum citim în Eclesiastul 9:5 şi 10: “Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic … Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune”. Descriind moartea oamenilor, psalmistul spune: “Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” (Psalm 146:4). Deci, într-o astfel de stare nu poate exista chin. Morţii se odihnesc, aşteptând învierea.

Experienţa şi aşteptările lui Iov

În experienţa lui Iov avem o ilustraţie a celor exprimate mai sus. El era un om evlavios, avea mari bogăţii şi familie frumoasă. Asupra lui au venit mai multe nenorociri. În câteva zile şi-a pierdut copiii şi toată averea. Apoi a fost lovit de o boală rea, a fost acoperit de răni dureroase din creştet până în tălpi. Nu putea să stea liniştit sau să doarmă. Apoi l-a părăsit şi soţia. Toţi prietenii l-au ocolit în afară de trei dintre ei, care l-au vizitat numai pentru a-i reproşa şi a-l acuza. Iov era într-o stare fizică aşa de grea şi era atât de deprimat moral, încât a blestemat şi ziua în care s-a născut, dorind să nu se fi născut. Citim în Iov 3:2, 3, 11, 13: “A luat cuvântul şi a zis: “Blestemată să fie ziua în care m-am născut … De ce n-am murit în pântecele mamei mele? … Acum aş fi culcat, aş fi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni””. Iov nu ştia de ce au venit peste el acele necazuri, dar simţea că, pentru un motiv oarecare Dumnezeu era supărat pe el, pentru un timp. Aşa că s-a rugat să aibă odihnă în moarte, apoi să fie adus iarăşi la viaţă, mai târziu, când lucrurile se vor schimba în bine. Să citim rugăciunea lui în Iov 14:13-15: “Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine. Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci             m-ai chema şi Ţi-aş răspunde şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale”.

Da, Iov avea aşteptări corecte. Dumnezeu doreşte ca cei dragi ai noştri, care au murit, să se întoarcă. Tocmai de aceea a trimis pe Fiul Său să-i răscumpere. Ei sunt creatura Lui, lucrarea mâinilor Lui şi El nu vrea ca ei să rămână veşnic pierduţi în moarte. Ei sunt păstraţi cu iubire în memoria Lui şi-i va readuce cu bucurie la viaţă, într-un timp mai fericit. Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu a hotărât un anumit timp şi pentru învierea celor iubiţi ai noştri. Acest timp este Vârsta Milenară, Împărăţia lui Cristos, în ai cărei zori noi trăim astăzi. Dumnezeu îi va chema prin Fiul Său care i-a răscumpărat şi ei îi vor răspunde.

Unii vor fi schimbaţi la natură spirituală

Biblia ne învaţă că, în privinţa mântuirii, omenirea se împarte în două categorii: o categorie sau clasă având moştenire pământească, iar cealaltă clasă având moştenire cerească. Prima mântuire, cea pământească, prevede ridicarea omenirii din păcat şi moarte la perfecţiune umană şi la viaţă veşnică pe pământ. Lui Adam nu i s-a promis niciodată o viaţă viitoare spirituală, în ceruri. Din contră, el a fost creat ca să trăiască veşnic pe pământ. Acest lucru este evident în Genesa 3:22, unde se spune că Adam a fost împiedicat “ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”. Unde să trăiască în veci? Evident, pe pământ. Şi, i s-a spus să se înmulţească şi să umple pământul cu o specie perfectă ca şi el (Genesa 1:28). Acest privilegiu, însă, a fost condiţionat de ascultarea lui. Alternativa a fost moartea, nu continuarea vieţii într-un loc de chin. Dumnezeu i-a spus clar lui Adam că dacă nu va asculta “va muri negreşit”. Adam n-a trecut examenul de ascultare şi de aceea şi-a pierdut dreptul la viaţă continuă, atât pentru sine cât şi pentru urmaşii săi. Apoi a venit Isus pe pământ şi a plătit preţul de răscumpărare din moarte, pentru Adam şi pentru tot neamul omenesc. Ceea ce se pierduse pentru toată omenirea era viaţa umană pe pământ iar Isus a spus în Matei 18:11 că El a venit să “mântuiască ce era pierdut”. Ca urmare, general vorbind, orice om care a trăit vreodată pe pământ va fi trezit din moarte (credem că fac excepţie cei care au păcătuit în mod voit împotriva spiritului sfânt, respingând preţul de răscumpărare; vezi Mat. 12:31, 32; Evr. 6:4-6; 10:29; 1 Ioan 5:16; n. e.). Apoi toţi cei care vor dori şi se vor supune vor fi restauraţi la perfecţiune umană, ca să trăiască veşnic pe pământ, în condiţii edenice. Aceasta este mântuirea ge-nerală; ea nu schimbă natura pământească a omului şi nici nu-l transferă în cer.

În afară de această mântuire pământească există o altă mântuire, mai înaltă, care se bazează tot pe răscumpărarea făcută de Isus şi care este oferită unui număr limitat de oameni. Cei care au parte de această mântuire mai înaltă fac o schimbare de natură, de la natura umană la cea spirituală, pentru a împărăţi cu Cristos ca să binecuvânteze toate familiile de pe pământ — Apocalipsa 5:10; Genesa 12:3; Galateni 3:16, 29. Aceştia mor ca toţi oamenii, dar sunt înviaţi ca fiinţe spirituale glorioase, nemuritoare, divine, ca şi Domnul lor. Ei fac parte din Împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Despre ei scrie în 1 Corinteni 15:42-44; 49, 50, 52, 53: “… trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc este şi un trup duhovnicesc”. “Şi, după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc … Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu … noi vom fi schimbaţi, căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”. Unora ca aceştia le-a spus Isus în Ioan 14: 2, 3: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri … Mă duc să vă pregătesc un loc … ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. În Evrei 3:1 acestora li se spune: “fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească”. Această mântuire preţioasă este denumită în Filipeni 3:14 “premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Epistola către Evrei 2:3 spune despre ea: “o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o”. Domnul nostru Isus a deschis calea care în Evrei 10:20 este numită “calea nouă şi vie”.

Preţul Împărăţiei cereşti

Calea spre Împărăţia cerească nu este uşoară şi nu este pentru toţi. Isus o descrie astfel, în Matei 7:14: “strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află”. Mai întâi persoana respectivă trebuie să simtă o puternică atracţie spre principiile lui Dumnezeu, scrise în Biblie, aşa cum a spus Isus în Ioan 6:44: “nimeni nu poate     veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis!” Cel atras astfel, acceptă pe Isus ca Mântuitorul lui personal, este justificat în ochii lui Dumnezeu şi păcatele îi sunt acoperite prin meritul sacrificiului lui Isus, când îşi consacrează viaţa în serviciul lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul apostolului, din Romani 12:1: “vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (traducerea Cornilescu revizuită).

Făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu aduc mângâiere

Dumnezeu are, în Biblie, multe făgăduinţe scumpe, pentru mângâierea şi consolarea noastră. Iată câteva din ele:

— ne-am pierdut un părinte în moarte? Psalmul 27:10 este o mare mângâiere pentru noi : “Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. De asemenea, Evrei 13:5 : “El însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””;

— a murit cel iubit al nostru de bătrâneţe? Biblia ne spune că aceasta nu se va mai întâmpla în Împărăţie; atunci oamenii vor întineri. Citim în Iov 33:25: “şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţii lui”;

— ne-a murit un copil? Nici aceasta nu se va mai întâmpla în Împărăţia în ai cărei zori suntem, deoarece este scris în Isaia 65:20: “Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele”;

— a murit cel iubit al nostru de boală? După Isaia 33:24, curând vine timpul când “nici un locuitor nu zice: “sunt bolnav!””, iar Dumnezeu spune în Ieremia 33:6: “voi da vindecare şi sănătate; îi voi vindeca”;

— a murit cel iubit al nostru prin violenţă sau accident? Citim în Isaia 11:9 că, în curând “nu se va face nici un rău pe tot muntele (Împărăţia) Meu cel sfânt”;

— moartea a fost cauzată de o acţiune militară? Isaia 2:4 ne spune că în Împărăţia lui Dumnezeu “El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”;

— am dori ca moartea să fie nimicită? Ea a fost nimicită! Citim în 2 Timotei 1:10: “… prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa”. În baza sacrificiului răscumpărător al lui Isus, tuturor celor care vor dori şi se vor supune, le va fi oferită, curând, viaţa veşnică.

Este sufletul nostru neliniştit din cauza tristeţii? Există o minunată sursă de odihnă la îndemâna noastră, cuvintele lui Isus, înregistrate în Matei 11:28-30: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Tânjim după pacea inimii şi a minţii? Apostolul spune în Filipeni 4:7: “pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus”. Iar Isus a spus în Ioan 14:27: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. Cum se poate ajunge la această pace? Citim în Isaia 26:3: “celui cu inima tare Tu-i chezăşuieşti pacea: da, pacea, căci se încrede în Tine”.

Suntem obosiţi şi copleşiţi de griji? În 1 Petru 5:7, Dumnezeu ne invită să ne uşurăm de griji: “aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi”. Iar în Psalmul 55:22 ni se spune: “încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini”.

Vindecare pentru inimile zdrobite

Ne este inima zdrobită din cauza morţii cuiva drag? Să fim asiguraţi de mângâierea Psalmului 34:18: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit”. Să lăsăm ca făgăduinţa sigură a lui Dumnezeu, că-l va învia pe cel drag al nostru, să fie tăria şi speranţa noastră şi să fim aşa cum ne îndeamnă Psalmul 31:24: “fiţi tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul”. În legătură cu aceasta, un cercetător al Bibliei, credincios şi înţelept, a scris: “casa pe care o iubiţi, trebuie să se dărâme într-o zi, familia trebuie să se împrăştie sau să se dezmembreze prin moarte. Iubirea care străluceşte pe altarul căminului poate pâlpâi şi se poate micşora sau stinge. Câţi nu şi-au găsit speranţele înalte ale tinereţii transformate în cenuşă, în câţiva ani sau chiar luni! Tuturor acestora li se adresează Cuvântul lui Dumnezeu, cu o forţă deosebită, atunci când îi cheamă să vină la El cu poverile lor şi cu inimile lor zdrobite. Iubirea şi făgăduinţele Lui scumpe sunt ca balsamul pentru cei care, trişti şi dezamăgiţi în lupta vieţii, vin la Cristos pentru odihnă şi mângâiere, pentru viaţă şi vindecare”.

Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, El ştie prin ce trecem acum. Isus ne spune în Matei 10:29-31, că nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Tatălui nostru ceresc şi că noi suntem cu mult mai valoroşi pentru El decât multe vrăbii. Şi pentru a preciza cât de intim ne cunoaşte şi cât de mult ne simte tristeţile, El spune: “până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi”.

Sunt multe alte făgăduinţe minunate, de o importanţă generală, arătând că în Împărăţia lui Dumnezeu, sub Cristos, care este în curs de inaugurare chiar acum, toate problemele umane se vor rezolva în mod fericit. Cităm câteva dintre ele:

Isaia 35:1, 5, 6, 8-10: “Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul … Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie … Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă. Nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi”

Isaia 65:21, 22: “Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”.

Apocalipsa 21:3-5: “Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui …, Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi””.

A fost acest mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu o mângâiere pentru dumneavoastră? Aveţi vreo rudenie, vreun prieten care are nevoie de mângâiere? Dacă da, da-ţi-le şi lor să citească această broşură, spunându-le ce beneficiu personal aţi primit, citind-o. Făcând aşa, veţi fi binecuvântaţi, deoarece veţi împlini sfatul apostolului din         2 Corinteni 1:3, 4: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz”.

Această scriere se adresează tuturor celor care se consideră copii ai lui Dumnezeu, precum şi celor care caută serios şi au respectul cuvenit pentru dorinţa lăudabilă de a “cerceta toate lucrurile” prin cuvântul infailibil şi de a “păstra ce este bun”.  ““Veniţi acum să gândim împreună”, zice DOMNUL”. Isaia 1:18 (Cornilescu revizuită, 1989) Matei 24:45-47; Luca 12:37-44 Apocalipsa 1:16, 20; 3:14

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca 2003

PASTORUL NOSTRU

 “Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: “Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine!”

Opinia unui căutător al adevărului Remarci preliminare

Una dintre multele întrebări discutate — în adunări, acasă şi pe stradă — de către cei care studiază de mulţi ani Cuvântul Divin, este şi aceasta: Cine este “robul acela” menţionat în Matei 24:45-47 şi în Luca 12:37-44? Acest lucru nu este de cea mai mică importanţă. De fapt, valoarea lui poate fi estimată prin faptul că îi preocupă încă pe mulţi. Unii, într-un mod mai particular, au studiat problema împreună cu faptele şi cu întâmplările care au existat de peste o jumătate de secol în legătură cu credinţele religioase şi cu serviciul lui Dumnezeu. Rezultatele unor asemenea discuţii şi studii particulare diferă — unii sunt “siguri” de o părere, alţii sunt “siguri” de alta; în timp ce alţii nu sunt siguri de nimic, ci se complac în îndoială.

Toţi căutătorii sinceri ai adevărului ştiu că ceea ce a spus Învăţătorul în legătură cu acest subiect este semnificativ — (cum este de fapt tot ce a spus El) — şi mulţi dintre ei cred că ceea ce a spus s-a împlinit. Nu este decât raţional ca toţi, nu numai să ştie aceste lucruri, ci şi să aibă cunoştinţa foarte necesară (dacă este cumva accesibilă) despre persoana sau persoanele prin care s-au împlinit acele scripturi.

Exprimând acestă opinie, nu avem nici o intenţie să forţăm pe cineva să ajungă la concluziile la care am ajuns noi asupra acestui subiect, pentru că şi acesta, asemenea altora, este un subiect despre care fiecare om trebuie “să fie deplin încredinţat în mintea lui”. Însă ca rezultat al unei împrejurări speciale, autorul a fost stimulat de curând să acorde atenţie mai serioasă subiectului decât a acordat probabil înainte; şi doreşte numai să exprime sub această formă compactă gândurile obţinute astfel — asemenea unuia căruia i s-ar da timp şi i s-ar arăta destulă toleranţă să-şi exprime verbal părerile într-o adunare bereeană. Trebuie totuşi să mărturisim că dorinţa de a exprima în scris s-a mai răcit, din cauza faptului că mult din ce s-a scris în timpurile recente — poate prea mult — a fost stimulat se pare de influenţe provenite de la persoane “pe care le gâdila urechile” şi aveau dorinţe bolnăvicioase după ceva nou. Dar, dacă opinia exprimată în felul acesta va da roade bune în prezent sau în viitor, printre cei care studiază sincer Cuvântul divin, nu numai că acţiunea va fi justificată, ci şi va fi adusă recunoştinţă lui Dumnezeu pentru harul Său şi pentru conducerea Sa providenţială.

O examinare a lui Matei 24:45-47

În versetele precedente, Învăţătorul a indicat anumite lucruri care se vor petrece înainte şi în timpul prezenţei Sale a doua, şi a exprimat sub forma unei întrebări (versetul 45) numirea “robului acela” devreme în timpul prezenţei Sale. În acea întrebare este o sugestie că numirea era dependentă de ceva necesar ca s-o justifice sau s-o îndreptăţească. Acel ceva este credincioşia şi înţelepciunea. Scripturile arată că robul găsit “veghind” şi posedând calităţile credinţei şi înţelepciunii (într-un grad însemnat) va fi pus “peste toate averile sale (ale Domnului)” — adevăruri generale referitoare la Planul Divin al Veacurilor, în special cuvenite a fi înţelese în timpul prezenţei a doua a Domnului, plan pe care Tatăl l-a încredinţat spre executare Fiului Său, “Leul din seminţia lui Iuda”. Scripturile arată mai departe că robului numit astfel îi reveneau datorii specifice, de a servi “ceata slugilor sale, să le dea hrana (părţi din averile Domnului) la timp” (din timp în timp, pe măsură ce astfel de adevăruri ajungeau să fie înţelese şi servite). În această ordine de idei, merită de asemenea să intrăm într-o —

Examinare a lui Luca 12:37-44

Aici se observă că Luca dă detalii suplimentare, incluzând o relatare a cuvintelor Învăţătorului despre “robii aceia” care vor fi găsiţi “veghind” la sosirea Lui, şi cum vor fi trataţi ei. După aceea relatarea este la fel cu cea din Matei. Aplicarea sau împlinirea trebuie de asemenea să fie aceeaşi. Referitor la “robii aceia” este foarte important să observăm promisiunea Domnului că El “se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească”; şi, ca răspuns indirect la întrebarea lui Petru (versetul 41), El a arătat că va face ceva cu privire la robii aceia, răspuns care ar putea fi luat ca o confirmare a promisiunii şi ca o indicare a mijloacelor pe care le va folosi ca s-o ducă la îndeplinire — (deoarece El trebuia din necesitate să folosească unele instrumente vizibile în acest scop — Efeseni 4:11, 12) — şi anume, va stabili un “administrator” sau “rob” prin care “servitorii săi” (inclusiv ceilalţi “robi împreună cu el”) vor primi “partea lor de hrană la timpul potrivit”. În legătură cu subiectul s-a văzut potrivit mai departe să se ia în considerare anumite lucruri din —

Cartea Apocalipsei

(Capitolele 1, 2 şi 3)

Aici (şi în altă parte în Apocalipsa) se face referire la “stelele” despre care Domnul Însuşi arată că înseamnă “îngeri” (cap. 1:16, 20). Cuvântul “stea”, cum este folosit figurativ sau simbolic în Scripturi, dă ideea pe care o dă steaua literală din ceruri, adică un purtător de lumină cerească. Înseamnă un învăţător al adevărurilor divine. Steaua mai este folosită şi cu referire la un învăţător din cerurile eclesiastice, chiar dacă, din cauza instabilităţii şi a învăţăturilor lui false, acesta ar fi mai bine simbolizat prin stelele căzătoare — (Apocalipsa 8:10; 12:4) — mai degrabă decât prin stelele adevărate — stelele fixe. Când se referă la un asemenea purtător de lumină, cuvântul este folosit la singular, iar când se referă la doi sau la mai mulţi, este folosit la plural. Acesta pare a fi modul logic în care cuvântul este folosit simbolic în cartea Apocalipsei.

Se pare că în Scripturi cuvântul “înger” este folosit în general în câteva feluri, dar în fiecare caz sensul poate fi uşor recunoscut de căutătorul studios şi serios al adevărului. Acest cuvânt este denumirea oficială a unui mesager de pe planul spiritual, şi în acelaşi mod este folosit şi cu referire la un mesager pământesc al lui Dumnezeu. În anumite locuri din cartea Apocalipsei, este evident că acest cuvânt este aplicabil la o mişcare sau la un mijloc permis de Dumnezeu pentru realizarea evenimentelor din istoria Bisericii. Ori de câte ori este vorba de un astfel de mesager spiritual sau pământesc, sau de o astfel de mişcare sau mijloc, acest cuvânt, în mod logic, este folosit la singular — “înger”. Prin urmare, la plural este folosit ca să arate doi sau mai mulţi asemenea mesageri, mişcări sau mijloace, după cum cere cazul. În Apocalipsa 1:20 cuvântul “îngeri” se aplică la persoane — mesageri ai lui Dumnezeu care au acţionat pe pământ; iar în Apocalipsa 2 şi 3, cuvântul este folosit la sigular, cu referire la unul din cei şapte îngeri menţionaţi mai înainte. Acesta este un fel foarte simplu de a gândi şi a înţelege — aproape prea simplu ca să fie menţionat. Necesitatea lui însă va fi înţeleasă pe măsură ce vom înainta în tratarea subiectului în analiză.

Folosind metoda dovedirii Scripturilor cu ajutorul Scripturilor, se observă că în Apocalipsa 12:1 sunt menţionate “douăsprezece stele” — evident însemnând douăsprezece persoane — cei doisprezece apostoli ai Mielului, purtători speciali de lumină; şi deci, în mod consecvent, cele “şapte stele” din Apocalipsa 1:16 înseamnă şapte persoane (oricare ar fi ele), purtătoare de lumină în măsură mai mare sau mai mică.

În 1 Corinteni 11:10 se vede că apostolul foloseşte cuvântul “îngeri”, evident referindu-se la bătrânii şi învăţătorii aleşi în mod cuvenit într-o adunare de fraţi creştini, spunând: “De aceea, din cauza îngerilor femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei”. După cum cuvântul la plural se referă la mulţi, tot aşa, în mod logic, “înger”, oriunde apare în Apocalipsa 2 şi 3, se referă la un singur bătrân sau învăţător recunoscut sau stabilit în mod cuvenit. Nu pare să fie adevărat că “rob”, “înger” sau “stea” din scripturile în analiză sunt folosite ca să arate o clasă sau un corp de persoane, “compus” sau “colectiv”, şi orice încercare de a introduce o astfel de semnificaţie în aceste scripturi poate fi comparată cu o încercare de a distruge ce este curat şi bun printr-un proces de inoculare. Aşadar, Scripturile par să indice un rob (oricine ar fi el) care poate fi distins de alţii prin FUNC|IA sa.

Mulţi comentatori ai Bibliei sunt de acord că cele “şapte stele” sau “îngeri” — (mesageri sau servitori speciali ai lui Dumnezeu) — au existat în cele şapte etape diferite ale istoriei Bisericii, reprezentate prin cele şapte nume care descriu locurile menţionate în capitolele pe care le avem în examinare. De asemenea este acceptat faptul că noi trăim în a şaptea sau în ultima etapă cunoscută ca perioada Laodiceea, căreia îi aparţine lucrarea specială a “stelei” sau “îngerului” al şaptelea — oricine ar fi acela. Aceasta pare să fie în conformitate strictă cu numirea unui “rob” sau “administrator” special, să facă o lucrare specifică în timpul unei perioade specifice, aşa cum am spicuit deja dintr-o examinare a lui Matei 24:45-47 şi Luca 12:37-44. Şi Scripturile nu indică necesitatea unui succesor sau a unor succesori ai celui pe care Dumnezeu prin Fiul Său iubit l-a stabilit astfel.

Cine a ocupat funcţe “rob” sau “înger” principal în etapa a şaptea a Bisericii — un mod de a şti

Dacă scriitorului acestei publicaţii i s-a acordat până aici timp şi toleranţă să-şi exprime opinia că Scripturile indică numirea unei persoane ca “robul acela”, aceeaşi toleranţă se cere şi pentru prezentarea raţionamentelor prin care căutătorul serios poate găsi, în afara oricărei îndoieli rezonabile sau logice, pe acela care a putut fi astfel numit de Domnul.

 Privind în trecut şi în prezent

Deoarece Învăţătorul n-a dat nici o descriere fizică prin care toţi să poată uşor stabili cine va fi “robul acela”, toţi vor recunoaşte că o metodă rezonabilă de a-l stabili ar fi să se analizeze declaraţiile şi activităţile religioase ale servitorilor lui Dumnezeu care au fost sau sunt remarcaţi în serviciu, în perioada în care unul ca acesta ar trebui să figureze — (cel mult în secolele 18, 19 şi 20) — pentru a descoperi care dintre ei s-ar ridica în modul cel mai deosebit la ceea ce raţional s-ar putea aştepta de la un servitor sau mesager special al lui Dumnezeu — în consacrare, înţelegere şi distribuirea cu credincioşie a “avuţiei” Stăpânului. Rezultatele unor asemenea activităţi trebuie de asemenea să fie luate în considerare, deoarece lucrarea Domnului printr-unul ca acesta numit, a fost intenţionată să realizeze un bine spiritual în casa credinţei, întărindu-i în lucrurile spirituale, ajutându-i în dezvoltarea dreptăţii, şi, pe de altă parte, dând mărturie lumii. Adoptând această metodă care nu este numai rezonabilă ci şi imparţială, scriitorul a luat în considerare declaraţiile şi activităţile unor persoane ca: Miller, Barbour, Russell, Adams, Barnes, Birkes, Lord, Seiss, French, Streeter, Rutherford, Hoskins, Johnson, Emil şi Otto Sadlack şi alţii — oameni care au fost mai mult sau mai puţin zeloşi în căutarea adevărului, activi potrivit convingerilor lor, şi ale căror constatări au avut aprobarea altora, în măsură mai mare sau mai mică.

După o analiză serioasă, în efortul de a ajunge la o concluzie corectă, însoţită de rugăciune pentru conducere divină, s-a găsit că în timp ce toate persoanele menţionate mai sus pot fi numite “Studenţi ai Bibliei”, cu un serviciu mai mult sau mai puţin folositor altora, cele mai înalte cerinţe scripturale ale unui servitor special al lui Dumnezeu au fost îndeplinite în cazul unuia dintre ei, adică RUSSELL. Acest om a fost incontestabil cel mai mare prezentator al Adevărurilor Biblice în perioada largă menţionată; şi serviciul său consacrat s-a extins pe o perioadă de patruzeci de ani şi a ajuns în toate părţile lumii cu rezultate nespus de bune. Acest fapt, împreună cu puritatea dovedită a vieţii sale, este suficient să justifice această concluzie în orice minte care este liberă de prejudecăţi, orbire, egocentrism şi bigotism.

Pe baza examinării scripturilor menţionate anterior, care dezvăluie clar faptul că “robul acela” este o persoană, şi de asemenea din această privire în trecut şi în prezent, în mintea scriitorului este stabilit că “robul credincios şi înţelept” din Matei 24:45-47, Luca 12:37-44 sau “steaua”, “îngerul” sau mesagerul al şaptelea, din ultima etapă a istoriei Bisericii, A FOST şi ESTE CHARLES T. RUSSELL, care, aşa cum cred mulţi din cei care studiază Biblia, este acum o fiinţă nemuritoare în tărâmul de sus.

Alte motive pentru Concluzia că “robul acela” a fost o persoană şi că el a fost corect numit

1) Isus şi apostolii au folosit obiecte şi lucruri pământeşti ca să ilustreze lucrurile cereşti. De aceea, scriitorul se simte îndreptăţit să folosească un aranjament pământesc pentru a-şi susţine opinia în legătură cu numirea unui servitor special la sfârşitul Veacului Evanghelic, când, ca şi în cunoştinţa naturală, urma să fie o mare creştere a cunoştinţei spirituale, care trebuia să fie răspândită peste tot pământul într-un mod potrivit şi sistematic pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu. În orice aranjament al afacerilor pământeşti unde sunt implicaţi servitori, în vederea păstrării ordinii şi a distribuirii potrivite a serviciului, întotdeauna este numit unul care să acţioneze în calitate de slujbaş “şef” sau supraveghetor. Domnul a ştiut despre o asemenea procedură printre oamenii din lume şi n-a dezaprobat-o, deşi a descurajat străduinţa egoistă pentru poziţie proeminentă şi orice tendinţă de a stăpâni peste alţii, şi a îndemnat pe fraţi să-şi asume şi să practice o atitudine diferită în Biserica lui Dumnezeu, spunând: “Oricare va vrea să fie întâi între voi să fie robul tuturor”. Dacă un astfel de aranjament îndeplinit cum se cuvine este necesar în afacerile pământeşti, aceasta nu pare a fi mai puţin necesar şi cuvenit în “afacerile Tatălui”, pentru distribuirea judicioasă şi credincioasă a lucrării Sale în ceea ce priveşte buna cuviinţă şi ordinea, care este “prima lege a cerului”.

2) Este important să se observe că în Scripturi (Luca 12:37-44), în timp ce se face referire la “robii aceia” care vor fi veghetori la întoarcerea Domnului, nu se menţionează o numire a lor ca şi conducători, sau ca un corp “compus” sau “corporaţie” care să stăpânească peste avuţia Stăpânului (şi aici ar fi fost un loc potrivit să se facă o menţiune de felul acesta).

3) Dacă “robul acela” ar fi o corporaţie sau “toţi servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu”, aşa cum pretind unii, ar fi rezonabil să aşteptăm ca aceşti robi să fi fost o corporaţie pentru lucrare şi serviciu devreme în timpul prezenţei Stăpânului şi toţi să fie răspunzători pentru distribuirea “hranei”; dar întrebările următoare par să dovedească contrariul (după câte ştie scriitorul): Cine, cu peste o jumătate de secol în urmă, a scris broşura “Hrană pentru creştinii cugetători”, din care, 1.400.000 de exemplare (o extraordinară realizare în acele zile) au fost distribuite local şi în alte ţări? Cine, încă în 1886, a scris cartea numită acum “Planul Divin al Veacurilor”, care conţine o dezvăluire a marelui plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, într-un mod mai simplu şi mai pe înţeles decât oricare altă carte de pe pământ? Cine a scris celelalte cinci volume cunoscute ca “Studii în Scripturi”, pe care scriitorul acestei broşuri le-a citit şi a găsit că conţin, printre alte lucruri folositoare, cea mai raţională şi mai logică expunere a subiectelor biblice care a fost vreodată oferită căutătorilor adevărului? Cine, cu 51 de ani în urmă, a scris acea carte mică numită “Umbrele Tabernacolului” care conţine prima înţelegere generală a Planului lui Dumnezeu aşa cum este indicat în tipurile şi umbrele levitice, începând din zilele apostolilor? Cine a întocmit cea mai minunată Dramă biblică văzută vreodată pe pământ? Cine a fost responsabil de scrierea acelui “Jurnal sacru” numit “Turnul de veghere şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”, care, timp de aproape 40 de ani, a hrănit şi a satisfăcut inimile a mii de căutători şi iubitori ai adevărului din toată lumea? Cine a scris sute de pliante şi broşuri diferite, conţinând ADEVĂRURI, din care au fost distribuite sute de milioane de exemplare în lungul şi latul “creştinătăţii”? Prin intermediul cui (direct sau indirect) au primit multe mii de creştini din toate popoarele, neamurile şi limbile (inclusiv servitorii credincioşi veghetori de astăzi) prima lor rază de lumină din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea Bisericii şi a lumii? Exisă numai un răspuns la toate aceste întrebări şi este evident pentru toţi care ştiu. Răspunsul a ajutat la susţinerea ideii că “robul acela” a fost o persoană şi că el a făcut aşa cum i s-a poruncit — Ezechiel 9:11.

În timpul slujirii pământeşti a acestui om al lui Dumnezeu, oamenii luminaţi s-au bucurat de Planul descoperit şi au înţeles privilegiul lor de a coopera în ceea ce mulţi numesc “lucrarea secerişului”; astfel ei au mers înainte cu bucurie în serviciu, sub conducerea Stăpânului prin reprezentantul Său vizibil — “robul acela”. Aceasta a fost cooperare. “Noi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu.” Aceasta nu înseamnă că atunci sau de atunci încoace cooperarea înseamnă un corp “compus”, care să fie robul credincios şi înţelept pentru scopul arătat în scripturile deja examinate.

Şi ce se poate spune despre acei “împreună lucrători”, “tovarăşi de slujbă” care încă “rămân”? Ar părea că ei ar trebui să continue în aceeaşi direcţie a instruirii şi a slujirii umilite — în credincioşie, ascultare şi iubire, “sporind în ea cu mulţumiri” (fără ca în mod necesar să fie înrobiţi de fiecare idee sau cuvânt exprimat de robul principal, deoarece el niciodată n-a aşteptat ca cineva să facă aceasta), şi să dea respect FUNC|IEI deţinute şi ostenelii din iubire depuse de către cel care a fost numit de Domnul să facă o lucrare specială, recunoscându-i slujirea în întregime, ca fără egal, în afară de cea a Domnului şi a apostolilor.

Obiecţii şi opinii contradictorii luate în considerare

Scriitorul acestei broşuri, nefiind mulţumit numai să examineze Scripturile şi să-şi exprime opiniile asupra lor, a considerat potrivit, în spiritul nepărtinirii, să intre într-o examinare critică a obiecţiilor şi a opiniilor altora asupra acestui subiect. Astfel de obiecţii şi răspunsuri sunt prezentate mai jos, ca parte din lucrurile pe care doreşte să le exprime, oferind astfel şi altora ocazia de a analiza diferitele vederi şi opinii, aşa încât să poată fi ajutaţi să ajungă la o decizie neinfluenţată de o prezentare unilaterală:

Obiecţia numărul 1

Unii pretind şi declară că:

“Este o minunată armonie între cele trei pilde: Mat. 24:45-51; 25:1-13; 25:14-30″; că “ei sunt aceeaşi clasă peste tot”; că “clasa reprezentată prin robul credincios şi înţelept sunt aceia din poporul Domnului care veghează, aşteaptă şi sunt credincioşi la timpul sfârşitului”; că “robul credincios şi înţelept sunt aceia care în altă ilustraţie sunt fecioarele credincioase şi înţelepte — că, după cum din clasa robului credincios şi înţelept se formează o clasă a robului rău, tot aşa o parte din fecioare se descoperă ca o clasă nechibzuită”.

S-a exprimat deja cu dovezi (spre satisfacţia cel puţin a unora, sperăm) că robul credincios şi înţelept nu este o clasă, ci un individ, şi aceasta ar trebui să ne îndepărteze gândul că “robul acela” ar fi “fecioarele înţelepte” sau cei din pilda cu talanţii care au fost lăudaţi pentru credincioşie. Este însă adevărat că trăsăturile clasei fecioarelor înţelepte şi ale celor credincioşi, talentaţi, s-au găsit în administratorul credincios în cea mai mare măsură, căci altfel n-ar fi primit şi nu şi-ar fi menţinut o astfel de numire de la Domnul. Cu alte cuvinte, “robul acela” a fost incontestabil una din fecioarele înţelepte şi mai târziu a fost găsit ca unul din robii cărora li s-a spus “bine, rob bun”.

În pilda “fecioarelor înţelepte” nu este arătat nicăieri că ele au primit funcţii ca şi conducători, sau că sunt, ca şi clasă, un conducător compus peste “avuţia” Stăpânului, şi nu pare să existe vreo autoritate pentru un astfel de gând. Dacă “robul acela” ar fi o clasă şi acea clasă ar fi “fecioarele înţelepte” din pildă, ar trebui să se admită că anunţul “Iată Mirele!” a fost făcut de către “fecioarele înţelepte” către ele însele, ceea ce desigur nu este rezonabil. Pare mai în armonie cu Scripturile şi cu o judecată bună să credem că “strigarea” a fost întâi făcută de o persoană în perioada timpurie a prezenţei a doua a Domnului, în acelaşi fel în care Ioan Botezătorul a anunţat personal prezenţa lui Isus la prima venire a Sa.

Autorul n-are intenţia să analizeze în detaliu problemele care nu sunt în legătură directă cu subiectul. S-ar putea spune însă că cele trei pilde la care s-a făcut referire reprezintă trei ilustraţii diferite — pilda “robului credincios şi înţelept” arată o cerinţă divină în cunoştinţă şi aplicarea potrivită a ei — înţelepciunea — şi de asemenea persistenţă sau continuare în facerea binelui; pilda “fecioarelor înţelepte şi a celor nechibzuite” arată prudenţă în aşteptare pe de o parte, şi lipsa de prudenţă pe de altă parte; pilda talanţilor arată zel şi străduinţă pe de o parte, şi lene şi indiferenţă pe de altă parte. Toate calităţile menţionate aici trebuie posedate într-o măsură de toţi care vreau să moştenească Împărăţia cerurilor.

În ceea ce priveşte clasa (?) “robului rău” au fost făcute deja multe speculaţii şi scriitorul nu doreşte să adauge la ele. Impresia personală a fost întotdeauna că în faţa cuvintelor Învăţătorului în legătură cu acest subiect, împlinirea scripturilor despre “robul rău” era dependentă de ceva, şi anume, căderea sau necredincioşia “acelui rob”; aşa că, dacă el (acel rob) continua să fie credincios şi înţelept, crezând şi vestind prezenţa Domnului, şi de asemenea achitându-se şi în alte moduri de îndatoririle care-i revin, n-ar mai fi un “rob rău” să împlinească scriptura menţionată, chiar dacă unii ar fi găsiţi în opoziţie cu funcţia şi lucrarea robului credincios al Domnului, şi de fapt a poporului Său credincios, aşa cum a fost cazul întotdeauna. Cuvintele “dar dacă” din Matei 24:48 şi din Luca 12:45 par să indice astfel de posibilitate. Probabil că aceasta ar putea fi luată mai mult ca o prevenire, şi să servească ca un îndemn la credincioşie continuă din partea “acelui rob”, mai degrabă decât o chestiune care să se împlinească separat. Cealaltă pildă la care ne-am referit în obiecţia citată mai sus (pilda talanţilor din Matei 25:14-30) este analizată în următoarea obiecţie.

Obiecţia numărul 2

Unii pretind şi declară că — “Robul acela” cuprinde pe toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, şi că autoritatea menţionată cu privire la acea numire în funcţie este viitoare ca şi în cazul “pildei talanţilor”.

Aici din nou este necesar să repetăm ideea că “robul acela” nu cuprinde pe toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, ci este unul din aceşti robi credincioşi. Analizând pilda talanţilor în ansamblu, este evident că în timp ce această pildă a avut o aplicare de-a lungul întregului Veac Evanghelic, chiar de la început până la timpul celei de-a doua prezenţe a Domnului, când a venit timpul socotelii, pilda în legătură cu numirea “acelui rob” s-a aplicat numai la “sfârşitul” veacului. Acest gând este sprijinit de faptul că în pilda talanţilor se spune că Stăpânul “a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa” — (observăm: nu i-a “pus peste” toată avuţia Sa, ca în cazul robului credincios şi înţelept); şi El, Stăpânul, a repartizat El Însuşi “avuţia” aceasta, “fiecăruia după puterea lui”, şi a plecat într-o ţară îndepărtată (reprezentând evident chiar cerul) şi S-a întors “după mult timp” (după ce “cerul” L-a reţinut suficient) şi a început socoteala cu robii Săi. Lauda şi stăpânirea menţionate în această pildă sugerează aprobarea şi răsplata viitoare a Stăpânului pentru folosirea fidelă a “talanţilor” (calităţile date de Dumnezeu, văzute în capacităţile şi mijloacele naturale), dar stăpânirea în cazul “robului acela” înseamnă o numire imediată ca reprezentant special al lui Dumnezeu sau supraveghetor peste “averile” Stăpânului în timpul vieţii prezente, aşa cum s-a spus deja; şi pentru îndeplinirea cu credincioşie a datoriilor şi pentru folosirea cuvenită a talanţilor săi, el de asemenea trebuie să aibă parte de cuvintele aprobatoare ale Stăpânului, “Bine, rob bun şi credincios”. Ca un alt motiv care nu este în favoarea ideii că stăpânirea din Matei 24:45-47 este aceeaşi ca în pilda talanţilor, trebuie observat că Stăpânul a zis că un astfel de veghetor, credincios, va fi “pus peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp”. Înseamnă aceasta că o clasă a robului va fi pusă peste (cine sau ce?) în Împărăţia gloriei să le dea altora partea lor de hrană la timp? Sau este acest gând al clasei robului cu stăpânire viitoare încă o băutură amestecată a adversarului, intenţionată să orbească pe oamenii bine intenţionaţi în privinţa adevărurilor simple?

Obiecţia numărul 3

Mulţi pretind şi declară că — ,,”Robul acela” nu este o persoană, pentru că, să-i fi fost dată unei persoane stăpânire peste toate averile Domnului în timp ce era în trup, ar însemna că nu putea fi aşteptată (după ce el a plecat) mai multă lumină decât a avut el, şi de fapt că el a fost inspirat în învăţăturile sale şi fără eroare”.

ISUS a spus că “acel rob” va fi pus peste toate averile Sale, ceea ce ar părea să sugereze că unuia numit astfel i se va da o cunoştinţă adâncă şi cuprinzătoare a Planului lui Dumnezeu, aşa cum este arătat în Biblie, şi că, în consecinţă, el va servi din când în când pe “slugile sale”. Dacă cel numit astfel a fost corect găsit şi numit aici, multe persoane ştiu că el a servit cu credincioşie timp de 40 de ani şi a lăsat cortul pământesc în 1916. Ce a adus cineva, sau un corp “compus”, în timpul celor 15 ani trecuţi, ca să crească adevărul aparţinător Planului Divin pentru mântuirea Bisericii pe planul gloriei şi de asemenea cu privire la “restabilire” pentru neamul omenesc? Câte persoane au fost conduse spre consacrare adevărată ca rezultat al luminii mai mari de la 1916 încoace? Poate cineva fi sigur că tot ce s-a spus şi s-a scris de către alţii în ultimii 15 ani constituie parte din “averile Stăpânului”? Ce ar fi dacă cineva din prezent ar avea mijloacele financiare necesare şi alte avantaje pământeşti pentru publicarea unei cărţi noi, susţinând că aduce “lumină” asupra a toate la câte s-ar putea gândi o minte, şi ar răspândi-o peste tot pământul? Ar anula oare aceste “lucrări” numirea unui rob individual special al lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, potrivit cuvintelor Învăţătorului? Sau ar face munca, osteneala şi iubirea lui nulă şi neavenită? Sau ar face ca eforturile altor servitori, oricât de lăudabile, să fie puse pe un plan egal cu slujirea lui?

În măsura în care autorul este conştient, cel care este menţionat aici ca “robul acela” niciodată n-a pretins că are puteri inspirate. Declaraţiile lui care se află în mâinile oamenilor dovedesc în mod clar contrariul; acesta nici n-a pretins o lipsă totală a erorii în toate detaliile. Cu toate că numirea este adevărată, să nu se uite că cel numit astfel trebuia să rămână temporar în trup până venea ce este desăvârşit. De aceea, se crede că i s-a permis să greşească în expresiile sale asupra unor lucruri mai mult sau mai puţin neimportante, dar neafectând interesele Noilor Creaturi. De asemenea să nu se uite că chiar şi inspiratul apostol Pavel n-a fost sigur de unele detalii, dar a exprimat gândul său propriu, care se poate să fie gândul Domnului sau nu — 1 Cor. 7 : 6, 40. Desigur, problema nu era doctrinară! Trebuie să ne amintim, de asemenea, că apostolul Petru “era de condamnat”, spune apostolul Pavel. Oare nu pare că în această obiecţie (nr. 3) există o sugestie ascunsă a ambiţiei de a “străluci”, egocentric, într-o poziţie în care a fost numit altul? Nu sunt oare multe alte locuri şi moduri în care poporul Domnului poate “străluci pentru Isus”?

Obiecţia numărul 4

S-a pretins şi s-a declarat că — “Aceste “stele” sau mesageri (Apoc. 1, 2 şi 3) se aplică mai degrabă la o clasă slujitoare a învăţătorilor decât la şapte persoane anume, iar cuvintele de laudă, precum şi mustrările şi reproşurile sunt la fel aplicabile atât la stele cât şi la biserici. … Dacă redarea din Bibliile noastre “Bisericii din Laodiceea” este una corectă (şi este sprijinită de multe manuscrise), atunci”, continuă pretenţia, “avem încă un suport pentru a spune că îngerul laodiceenilor se aplică la o clasă respinsă în loc de un slujitor credincios din afara Laodiceei”.

Învăţătorul acestei obiecţii şi cei care o susţin o motivează şi prin aceea că mesajele, după redarea din Bibliile noastre, au fost adresate îngerilor bisericilor; şi de asemenea datorită folosirii pronumelui personal “tu, tău, tale, te, ţi”, ca în expresia: “Ştiu faptele tale” că nu eşti nici rece, nici în clocot … te voi vărsa din gura Mea”.

Acestei pretenţii i se acordă mai mare consideraţie decât obiecţiilor şi pretenţiilor anterioare, datorită faptului că în aparenţă pare posibilă. După meditaţie şi gândire cuvenită, supunem spre analiză comentariul următor: Se va observa că această vedere este în armonie cu unele vederi deja analizate, că robul ar fi o clasă. Gândurile deja exprimate asupra acestui punct se vor aplica aşadar şi aici. Altfel această vedere este separată şi distinctă de restul, prin aceea că în ea este înfăţişată o clasă complet opusă, şi anume că “o clasă clericală respinsă este îngerul laodiceenilor în loc să fie un slujitor credincios din afara Laodiceei”. În partea din Apocalipsa pe care o analizăm se observă că lui Ioan i s-a spus să adreseze mesaje “îngerilor” celor şapte biserici din locurile menţionate. Deoarece cartea este în mare măsură simbolică, toţi au fost de acord că este necesar să se renunţe la aplicarea îngustă a mesajelor la cele şapte biserici literale, şi să se considere mesajele ca fiind aplicabile Bisericii în şapte etape sau perioade de la începutul istoriei ei. Fiecare mesaj ar avea aplicarea sa strictă perioadei căreia îi aparţine, potrivit condiţiilor existente, şi fiecărei etape sau epoci a Bisericii trebuia dat mesajul potrivit de laudă sau de reproş, sau de ambele, în privinţa cuvintelor sau purtării, sau a ambelor, pentru ca Scripturile să poată fi împlinite în sensul mai larg. Întrebarea este: Cine ar fi îngerul în fiecare caz, ca să împlinească cerinţele divine?

Din nou este necesară o privire retrospectivă — de această dată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Acolo se vede că Dumnezeu a folosit întotdeauna cele mai bune caractere pe care le-a putut găsi printre oameni pentru a comunica mesajele Sale sau pentru a exprima voinţa Sa către alţii. Prin urmare El a folosit pe credinciosul Noe să prevină un popor încăpăţânat şi păcătos despre venirea unui potop (Gen. 6:8, 13); pe Avraam când a vrut să distrugă Sodoma şi Gomora (Gen. 18:17); pe Moise să mustre pe răzvrătitul şi idolatrul Israel (Deut. 9); pe Samuel să mustre poporul şi pe împărat (1 Sam. 12; 13:7-14); pe Ilie să mustre şi să distrugă pe proorocii lui Baal (1 Împ. 18:21-40); pe Daniel şi pe toţi ceilalţi “proroci sfinţi” să sfideze şi să mustre pe închinătorii la idoli. La fel, la începutul Veacului Evanghelic Dumnezeu a folosit pe servitorii Săi, apostolii, ca purtătorii Săi de cuvânt, să prevină, să încurajeze şi să mustre; şi, în ciuda loviturii foarte serioase pe care a primit-o adevărul după adormirea apostolilor şi în special în timpul “Veacurilor Întunecate”, Iehova n-a fost niciodată fără martori pe pământ. Istoria relevă că în mijlocul munţilor de întunecime, superstiţie şi eroare, Dumnezeu a ridicat învăţători şi pastori credincioşi cu caractere de cremene, să lupte pentru adevăr aşa cum le-a fost permis să-l vadă, să mustre pe cei care numai pretindeau a fi creştini şi să încurajeze pe cei credincioşi şi evlavioşi răspândiţi pe pământ. Nu avem motiv să credem că Dumnezeu sau Fiul Său mult înălţat ar schimba acel mod de a acţiona la sfârşitul acestui veac şi ar folosi o “clasă respinsă” necredincioasă pentru a comunica mesajul Domnului înviat către biserica laodiceenilor. Ar fi sub demnitatea Lor să facă aceasta. Dumnezeu n-ar folosi o clasă respinsă să-I poarte mesajul, pentru că “Dumnezeu zice … celui rău: “Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?”” (Ps. 50:16,17). Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu, fie că este de laudă fie că este de condamnare, este întotdeauna curat, perfect şi pur, şi cei care vreau să ducă acest mesaj trebuie de asemenea să fie curaţi şi puri (cel puţin în inimă), nu o clasă respinsă sau demnă de a fi respinsă. “Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele DOMNULUI” spune profetul Isaia (52:11).

Având în vedere cele de mai sus, pare clar că “îngerii” sau “stelele” cărora Ioan în viziune a fost însărcinat să le scrie au fost servitori credincioşi ai lui Dumnezeu, adevăraţi purtători de lumină, a căror viaţă a fost în armonie cu funcţia lor religioasă de învăţare, încurajare sau mustrare, după cum au cerut împrejurările. Nu pare corect să ne gândim că mesagerii sunt în mod necesar membri în biserica necredincioasă, părtaşi la nelegiuirile şi reproşurile ei. Din contră, se pare că ei (mesagerii) şi toţi cei credincioşi şi iubiţi de Dumnezeu au existat în diferitele epoci ale Bisericii, dar n-au fost în mod obligatoriu din biserica în starea ei coruptă; în acelaşi fel în care se spune despre ei că sunt în lume dar nu din ea. Nici folosirea expresiilor “îngerului bisericii din Efes” etc. şi a pronumelui personal “tău”, “tu” şi “ţie” nu infirmă acest gând. Se pare că în timp ce mesajele au fost destinate bisericilor, ele trebuiau să fie adresate “către” sau date “prin” servitorii lui Dumnezeu — canalele stabilite — în acelaşi fel cum un mesaj de la tronul Marii Britanii destinat poporului din India ar fi adresat guvernatorului Indiei, care însă ar putea fi de sânge şi viţă englezească, şi nu un băştinaş din India.

Ar putea fi vrednic de observat faptul că traducerea Emphatic Diaglott redă cuvântul “prin” în loc de “către” — “prin” îngerul etc. În loc de a ne crampona de traducerea noastră obişnuită, pentru a favoriza o idee preconcepută, ar putea fi acceptată mai bine traducerea Diaglott, deoarece pare a fi mai în armonie cu înţelegerea rezonabilă şi logică a problemei.

Intenţia scriitorului acestei broşuri nu este să încerce să găsească cine au fost îngerii din diferitele etape ale Bisericii. Subiectul în examinare priveşte prezentul, şi nu trecutul; prin urmare, este destul să ne străduim să găsim care este starea acestei etape a Bisericii şi cine este “îngerul” sau “mesagerul” bisericii din Laodiceea (perioada “dreptăţii pentru popor”). Starea este cea arătată de către Învăţătorul în Apocalipsa 3:15-18 şi în alte locuri din Scripturi, şi îngerul este, în mintea scriitorului, cel arătat deja.

Dar să presupunem că greutatea mesajului către biserica din Laodiceea ar sta asupra unei clase preoţeşti respinse ca o datorie pe care să o împlinească. În această zi a judecăţii Domnului, când clerul şi laicii diferitelor credinţe religioase se adună împreună, şi sistemele lor omeneşti se adună “ca o carte de piele pe care o faci sul” înainte ca ele să fie sfărâmate în cele din urmă în bucăţi, care grup şi-a adunat sau îşi va aduna curajul să le spună altora nelegiuirea lor? Nu este mai degrabă adevărat că aceşti aşa-zişi mesageri în şi din Biserică au fost şi sunt asemenea “păzitorilor” şi “păstorilor” descrişi de profetul Isaia (56:10, 11)?

Dar, dimpotrivă, şi ca o verificare a constatării deja exprimată în privinţa “acelui rob”, nu este oare adevărat că numitul mesager înţelept, cu 50 de ani în urmă şi de atunci încoace, a informat “Biserica” despre necredincioşia şi declinul ei religios, despre starea ei încropită, despre lăudăroşenia şi înşelările ei? Şi n-a rostit el mustrările Învăţătorului? Da, într-adevăr! Şi mulţi au auzit şi s-au pocăit; poate că unii nu s-au pocăit — Apocalipsa 3:19; “Studii în Scripturi” Vol. II, III şi IV. (El a făcut-o şi prin vestire orală, aşa cum este confirmat prin gura mai multor martori.)

În privinţa celor şapte stele din mâna dreaptă a Mântuitorului, cineva a sugerat că înseamnă că “El (Cristos) a avut puterea să-i lase pe aceşti servitori ai Săi să continue dacă erau credincioşi, sau să-i înlăture dacă erau necredincioşi, întocmai cum El a avut puterea să înlăture şi sfeşnicul (bisericile) când ele s-au dovedit necredincioase”. Nu poate fi nici o îndoială că Cristos are puterea să facă toate lucrurile; dar expresia că Cristos “avea în mâna Sa dreaptă şapte stele” nu trebuie să fie însoţită de “dacă”. Faptul că stelele sunt în mâna dreaptă a Învăţătorului pare să exprime ideea de grijă şi protecţie iubitoare din partea Sa faţă de aceşti slujitori — că ei se vor bucura de favoarea Sa şi că El îi va împuternici în mod deosebit. Este de conceput că în timpul întregii istorii a Bisericii toate “stelele” din mâna dreaptă a Domnului au devenit necredincioşi şi au ajuns să fie “o clasă clericală respinsă”? La această întrebare trebuie să se răspundă afirmativ de dragul consecvenţei, căci, dacă mesagerul laodiceenilor este un cler respins, atunci şi cei şase mesageri dinainte au fost respinşi. Dar este oare adevărat?

Obiecţia numărul 5

Se pretinde şi se declară că —

“Există întotdeauna pericolul de a venera persoane, şi dacă o persoană este “acel rob” unii îl vor venera şi-i vor păstra amintirea cu sfinţenie”.

Această obiecţie nu se bazează pe nici una din scripturile în cauză, ci pe un sentiment sau o cunoştinţă a ceea ce este posibil printre oameni; dar nimeni nu trebuie să permită sentimentelor sau posibilităţilor umane să tragă la cântar mai mult decât faptele divine. Oamenii slabi au fost întotdeauna în pericol de a venera pe conducători; dar nu ni se pare corect să gândim că Dumnezeu ar îngădui ca o astfel de posibilitate de a venera persoane să fie o piedică în calea numirii unui slujitor special la sfârşitul veacului, când aşa de multe lucruri de importanţă mult mai mare, împlicând majoritatea, urmau să aibă loc. Toţi care au o cunoştinţă rezonabilă a Cuvântului lui Dumnezeu, şi sunt pregătiţi cum se cuvine prin el, ştiu că numai Dumnezeu şi iubitul Său Fiu trebuie să fie veneraţi, şi ei caută să facă astfel. Ei sunt însă sfătuiţi să recunoască “pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiască foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor”. Şi “bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură”. 1 Tes. 5:12, 13; 1 Tim. 5:17.

Nu ne putem gândi oare că dacă unele persoane ar “venera” un slujitor ca şi conducător, acele persoane ar venera şi o “corporaţie” dacă persoanele care formează acea corporaţie ar fi arătate că sunt “robul acela”?

Apostolul Pavel a găsit necesar să mustre pe unii din zilele sale pentru că manifestau o tendinţă de a se aduna în jurul liderilor favoriţi, datorită unor mici servicii făcute sau a influenţei personale (1 Cor. 1:10-13). Aceeaşi atitudine a existat începând din zilele apostolilor şi este în mare măsură responsabilă de uriaşul sectarism care s-a născut şi a crescut în Biserica creştină (?). Se pare că mulţi care au învăţat să denunţe răul existent în Biserica timpurie şi de atunci încoace, au devenit sau devin victime ale faptelor rele. Şi este cumva ciudat să se constate că mulţi dintre cei dragi care în mod cinic le găsesc greşeală celor conştiincioşi care ţin adevărul în iubire de el — (recunoscând atât Sursa cât şi instrumentul folosit în aceste “zile din urmă”) — se fac vinovaţi de nutrirea şi manifestarea răului de a urma orbeşte pe conducători! “Urmaţi pe Cristos” este porunca divină. El este Îndrumătorul vrednic şi infailibil în toate lucrurile, inclusiv în doctrine. Într-o ilustraţie a unei procesiuni ordonate, observatorul sincer vede pe Isus ca şi Conducător; şi după El, la rând, sunt toţi cei care se umplu de spiritul Lui şi ascultă poruncile Lui şi învaţă pe alţii doctrinele Lui. Dacă, în străduinţele noastre de a învăţa de la Isus şi a-L urma pe El, găsim un confrate-urmaş făcând aceste lucruri după toate puterile sale, nu poate exista nici o obiecţie raţională ca să-l urmăm pe unul ca acesta. De fapt, conform ilustraţiei, acesta ar fi lucrul potrivit de făcut; pentru că, deşi ochii celor care-L urmează pe Isus trebuie să fie aţintiţi asupra Lui, aceştia au o măsură de responsabilitate pe de o parte şi o dependenţă pe de altă parte. În acest sens Timotei, care a fost un urmaş al lui Isus, a fost îndemnat să fie “un model pentru credincioşi” (1 Tim. 4:12), iar apostolul Pavel a spus: “Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 11:1). Şi în asemenea condiţii, urmarea trebuie să fie iubitoare şi zeloasă, şi la fel de hotărâtă ca şi împotrivirea la doctrinele care nu vin de la Cristos Conducătorul.

Obiecţia numărul 6

Se pretinde şi se afirmă că —

“Un domn Barbour a fost de fapt cel care “veghea” pe vremea când unii presupun că a avut loc întoarcerea Domnului”.

Această obiecţie este ultima şi cea mai mică. Faptul că domnul Barbour n-a adus “hrana” prin care mii de oameni au fost ţinuţi vii spiritual timp de peste 57 de ani este suficient să-l excludă de la funcţia de “acel rob” şi să respingă această obiecţie slabă ca fiind nevrednică de orice altă consideraţie.

 Este necesar să se ştie cine este “robul acela” — dacă este un individ  sau o clasă credincioasă, sau o clasă clericală respinsă?

Da! În special în aceste zile când activităţile celui rău sunt mai pronunţate ca orcând. Minţile care n-au nici o cunoştinţă, sau sunt pline de îndoială în privinţa mesagerului special al lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, sunt teren deschis pentru lucrarea adversarului, care mai curând sau mai târziu va umple astfel de minţi cu lucruri care par adevărate, dar care nu rezistă la proba focului Cuvântului divin. Asemenea persoane se vor preocupa să trateze dispreţuitor (după cum este deja cazul) “osteneala din dragoste” a unui asemenea administrator, sau vor pune slujirea lui la acelaşi nivel cu a contemporanilor săi, cu a altor servitori ai lui Dumnezeu de atunci încoace, sau cu a rivalilor săi de mai târziu.

Deoarece “urechile cărora le place să fie gâdilate” devin tot mai înclinate spre interpretări imaginare ale Scripturilor, speculaţii şi ghiceli teologice, ele devin în mod corespunzător mai puţin acordate după sunetele dulci ale adevărurilor simple care cad asemenea cadenţelor bogate în urechile care au fost deprinse şi se menţin deprinse. Şi, vai! Mulţi care odată păreau că se bucură de lucrurile care sunt ADEVĂRATE, acum se bucură de lucruri opuse sau de nimic! Să ţinem minte că de-a lungul veacului unii şi-au luat libertatea să fie învăţători opuşi, iar oamenii fiind îmbătaţi de “vinurile” false şi cu o dorinţă mereu crescândă după ceea ce nu este bun, au căzut victime preoţilor şi conducătorilor ambiţioşi. Este interesant să se observe că la începutul istoriei Bisericii — în mesajul către Efes — se arată că unii s-au numit ei înşişi apostoli, dar nu erau; şi la sfârşitul veacului unii au deviat adevărul şi s-au numit ei înşişi (şi alţii îi numesc) servitori speciali şi învăţători ai Evangheliei mai mari decât instrumentul pe care l-a folosit Dumnezeu în evenimentele de la sfârşitul carierei Bisericii. Dar nu sunt!

Dacă, în timpul celor cincizeci de ani trecuţi, oamenii blânzi şi cu spirit de învăţăcel din toată lumea au avut o pătrundere mai clară în Planul general al lui Dumnezeu — Planul Veacurilor (Efes. 3:10) — decât în oricare alt timp din zilele apostolilor încoace (şi aceasta pare fără îndoială adevărat), atunci un asemenea fapt pare să fie încă un motiv bun şi scriptural printre altele, pentru părerile avansate de către mulţi studenţi ai Bibliei că: (1) A doua prezenţă a Domnului a avut loc; (2) El Şi-a împlinit promisiunea de a servi casa credinţei printr-un servitor credincios şi înţelept; şi că (3) Împărăţia care va binecuvânta toate familiile pământului este aproape — chiar la uşă.

Modestia, o piatră preţioasă

După cum cu greu ne-am putea aştepta ca cineva să ocupe acea funcţie de “rob” fără să aibă vreo cunoştinţă reală despre acel fapt, scriitorul s-a întrebat dacă există declaraţii despre asemenea cunoştinţă în scrierile extinse ale acestuia; şi, căutând în Turnurile de Veghere retipărite (care fuseseră darul unui prieten drag), a găsit că există declaraţii în acel sens, ascunse într-un limbaj de modestie pronunţată — fără nici o nuanţă de ostentaţie sau lăudăroşenie — spre deosebire de eforturile neînfrânate ale oamenilor cu minte naturală. Cei care au Turnurile Retipărite (în limba engleză) şi ar vrea să constate faptele, pot s-o facă văzând: R — 1319 (1891)*; R — 1946 (1896); R­— 2274 (1898); R — 3354 (1904); R — 4472 (1909); R — 4482 (1909);                       R — 4709 (1910); R — 5399 (1914); Vol. IV, pag. 613

“Cărarea celor drepţi”

Unii s-au folosit şi se folosesc frecvent de acest text, “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei”, ca să îndreptăţească respingerea luminii vechi, respingere cel puţin presupusă din acceptarea învăţăturilor aduse ca “lumină nouă”. Lumina este un simbol al adevărului, şi a respinge lumina veche înseamnă a respinge adevărul vechi. Deoarece Scripturile nu autorizează respingerea adevărului vechi, nu este oare raţional să gândim că ideea de “lumină nouă” nu este de la Dumnezeu? Este oarecum dureros să se ştie că mulţi oameni dragi ai lui Dumnezeu au ajuns să fie orbiţi de o influenţă rea şi acum manifestă dispreţ faţă de lumina pe care odată au ţinut-o sacră, până la măsura că par dispuşi să distrugă cărţile preţioase şi altă literatură care conţine astfel de lumină! Este oare o parte din istoria “veacurilor întunecate” care se repetă în aceste zori ale Împărăţiei luminii şi binecuvântării?

Deoarece textul citat mai sus este aşa de mult folosit ca bază pentru discreditarea lucrării celui care a fost găsit că este “robul acela”, un cuvânt despre acesta va fi potrivit: Imaginaţi-vă un om care călătoreşte prin întunericul nopţii spre un oraş frumos, luminat şi strălucitor. Calea este nu numai întunecoasă, ci şi înconjurată de pericole din toate părţile şi din această cauză el trebuie să ducă o torţă sau o lampă chiar de la începutul călătoriei sale. Apropiindu-se tot mai mult de oraşul care-şi reflectă lumina la distanţă, el capătă mai mare apreciere pentru lumină; se vede pe sine mai bine; vede mai clar pericolele din jur şi apreciază mai adânc scopul luminii, pentru că prin ea se apropie fără pericol de destinaţia sa. Când intră în oraş, lumina mai mare de acolo o absoarbe pe cea care strălucise numai slab prin comparaţie; el se găseşte într-o aureolă de lumină fermecătoare şi tot ce rămâne este o apreciere inerentă a luminii avute de la începutul căii sale şi o recunoaştere a sursei de la care a venit.

Chiar la începutul căii celor care sunt îndreptăţiţi prin credinţă — cale care este printr-o lume de întuneric aşa de larg şi dens încât “acoperă toate popoarele şi … înfăşoară toate neamurile” cu duşmani şi pericole din toate părţile — ei trebuie să aibă candela Cuvântului lui Dumnezeu ca să-i conducă — “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. Călătorind mai departe spre ziua lor perfectă — ziua care va aduce pentru ei fericire nespusă şi condiţii perfecte — ei nu aruncă lumina cu care au început, ci continuă s-o folosească. Apropiindu-se tot mai mult de starea perfectă şi de “cetatea” lor, lumina de acolo, cum ar fi, se conectează la lumina Cuvântului lui Dumnezeu din inimile lor, care i-a făcut să se bucure chiar de la început. Cugetând şi meditând asupa luminii, ea arată strălucire crescândă. Este aceeaşi lumină mărită în inimi apreciative, prin meditare şi recunoştinţă constantă faţă de Dumnezeu. Şi astfel ei călătoresc mai departe, obţinând o apreciere mai mare a marii Surse de Lumină; calea lor devine din ce în ce mai clar luminată de candela Cuvântului lui Dumnezeu; ei au capacitate mai mare să vadă că sunt dependenţi de Dumnezeu, de Cuvântul Său (lumina) şi de harul Său; ei capătă o înţelegere mai profundă despre relele din jur şi despre cele care se apropie, şi putere şi curaj corespunzătoare să meargă mai departe; în cele din urmă ei ajung la ultima etapă a căii — prin porţile morţii — ţinând încă lumina — şi în cele din urmă constată că sunt introduşi în “ziua” unde este LUMINĂ şi nu este “întuneric”. Lumina considerată sacră de la început, care a fost purtată în “vase de lut”, se contopeşte acum cu strălucirea supranaturală, ca să constituie Cetatea Luminii pentru binele unei lumi bolnave. Astfel este “cărarea celor drepţi … care merge mereu crescând până la miezul zilei”.

Observaţii conclusive

Nimeni să nu presupună în grabă şi greşit, că aceasta este o încercare de a apăra pe cineva, pentru că nimic nu este mai departe de aşa ceva în mintea scriitorului; şi fapt este că acela care a fost indicat aici ca “robul acela” N-ARE NEVOIE SĂ FIE APĂRAT. Nici nu este o provocare pentru cei care îndrăznesc să gândească diferit. Aceasta este o expresie onestă şi sinceră a convingerii cuiva, după meditaţie cuvenită asupra ei şi după o examinare a Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi a altor fapte şi împrejurări legate de subiect. De aceea, scriitorul speră că această broşură va fi citită şi privită în spiritul în care este scrisă — spiritul unui bereean.

În sfârşit, poate n-ar fi greşit acum să spunem că, în vederea celor prezentate înainte, nu par a fi motive ca cineva să-şi pună încrederea în pretenţia des repetată, din 1916 încoace, că o corporaţie este canalul stabilit divin al Adevărului, ci mai degrabă că “robul acela” a fost Canalul Domnului, în timp ce corporaţia (Societatea) a fost mijlocul dispus pe care “robul acela” l-a ales să ajute în lucrarea de distribuire a hranei Domnului la casă, corporaţie care, la rândul ei, trebuia să fie hrănită.

Dragă cititorule, dacă ai fost convins înainte de lucrurile exprimate aici, ai găsit deja că este necesar “să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat”. Dacă, după ce ai citit, opinia scriitorului în legătură cu “robul acela” te atrage şi eşti mulţumit că acesta este adevărul asupra subiectului respectiv, atunci vei dori fără îndoială să-i încurajezi şi pe alţii despre care crezi că au nevoie să analizeze sau să reanalizeze subiectul, să o facă în lumina Scripturilor şi a faptelor în legătură cu el. Întotdeauna să examinăm “toate lucrurile” şi să păstrăm “ce este bun”; şi apoi “să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii”. 2 Tim. 3:14; 1 Tes. 5:21; Efes. 4:14.

New York S. U. A., septembrie

R — 4482 / 1 octombrie 1909

 “Robul acela” şi ceilalţi “robi împreună cu el”

Matei 24:45, 49

Aplicarea la noi a textului de mai sus, cam cu 14 ani în urmă, numindu-ne “robul acela”, n-a venit de la noi, ci de la cineva care acuma este duşmanul nostru amarnic şi care pretinde că deşi noi am ocupat acea poziţie, am pierdut-o în favoarea unui succesor. Noi n-am luat deloc parte la discuţia care a urmat. Răspândirea acestei chestiuni printre cititorii noştri a venit de la împotrivitorii noştri. Noi ne-am reţinut de la orice aluzie la acea scriptură anume, cu excepţia a două ocazii când a părut a fi necesar: (1) În tratarea generală a capitolului 24 din Matei, în Studii în Scripturi Vol. IV, cap. 12; şi (2) când acest pasaj a survenit într-una din lecţiile Şcolii Duminicale Internaţionale. În ultima vreme însă, împotrivirea violentă a duşmanilor noştri i-a stârnit pe mulţi dintre prietenii noştri să examineze acest subiect. Ca rezultat, problema a devenit importantă în Biserică. Prietenii noştri susţin că scriptura aceasta arată că la sfârşitul Veacului Evanghelic Domnul nu va folosi multe canale pentru răspândirea adevărului, ci un canal, şi că alţii din cei credincioşi ai Domnului vor avea privilegul să fie “robi împreună cu el” în slujire (colaboratori). Ei susţin că faptele legate de acest seceriş dovedesc din abundenţă această interpretare. Ei insistă că toţi au primit cunoştinţa adevărului prezent direct din publicaţiile Societăţii de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, sau indirect prin cei care au fost luminaţi prin acest canal. În aceeaşi măsură ei sunt fericiţi să coopereze ca “robi împreună cu el” în activitatea Societăţii, crezând că aşa urmează îndrumările providenţei divine şi instrucţiunile Cuvântului divin. Ei cred că cei care fac altfel se împotrivesc cuvântului divin, se opun lucrării secerişului şi îşi vor atrage daune asupra lor.

După ce au luat poziţie antagonistă, împotrivitorii noştri sunt înverşunaţi şi răutăcioşi. Ei răspund că expresia “robul acela” trebuie să fie înţeleasă că înseamnă toţi membrii Bisericii lui Cristos şi că expresia “robi împreună cu el” este fără sens, pentru că se referă la aceeaşi clasă. Ei declară că deşi este adevărat că au primit din publicaţiile acestei Societăţi prima lor iluminare în legătură cu valoarea morţii lui Cristos ca “răscumpărare pentru toţi”, prima lor cunoştinţă despre timpurile “restabilirii tuturor lucrurilor”, prima lor apreciere a chemării de sus, prima lor cunoştinţă despre parousia şi despre secerişul acestui veac, prima lor cunoştinţă despre împlinirea profeţiilor legate de acest seceriş şi prima lor înţelegere a naturii omului şi a operei de răscumpărare, de împăcare şi de regenerare, totuşi ei sunt de părere că toate acestea au fost publicate de alţii mai înainte şi că ei caută să găsească acele cărţi. Ei pretind în continuare că a aplica această scriptură la noi, ar însemna că noi suntem infailibili.

Prietenii noştri răspund că Societatea niciodată n-a avut vreo pretenţie la infailibilitate, că publicaţiile ei nu sunt scrise în acel mod, că ele pun doar în faţa cititorilor Scripturile şi arată înţelesul lor din Scripturi şi lasă lecţia sau concluzia pentru propria judecată a fiecărui cititor. Mai departe ei declară că dacă este vreo altă carte sau set de cărţi care prezintă planul divin al veacurilor şi interpretarea scripturală prezentată în Studii în Scripturi şi în alte publicaţii ale Societăţii, ei nu le-au văzut niciodată, n-au auzit de ele niciodată şi nu cred că ele există, dar ar plăti un preţ bun pentru a li se împrumuta un exemplar. Ei subliniază că “Turnul de Veghere” n-a pretins niciodată că de acolo a pornit doctrina alegerii şi a harului liber, a îndreptăţirii şi a sfinţirii, a restabilirii, a botezului etc. Ei arată, într-adevăr, că este bine cunoscut tuturor că asupra acestor subiecte au fost publicate mii de cărţi, unele din ele cu secole în urmă; dar ei arată şi că nici unul din aceste subiecte n-a fost vreodată prezentat ca acum în publicaţiile Societăţii; că aceste prezentări din trecut, în loc să lumineze, întunecă înţelegerea şi încurcă mintea şi inima şi se contrazic unele pe altele, şi că, dimpotrivă, toate aceste subiecte, în publicaţiile Societăţii sunt armonizate şi unificate cum nimeni n-ar fi crezut că este posibil.

Ei subliniază că a atribui această armonie înţelepciunii omeneşti sau întâmplării ar fi absurd; că ar însemna să se dea prea multă onoare vreunei fiinţe umane dacă s-ar presupune că după 18 secole de conflicte, patimi şi persecuţii creştine, din cauza lipsei de armonie a înţelegerii, vreo fiinţă umană fără ajutor divin special s-ar ridica acum şi la o mişcare de baghetă, cum ar fi, ar putea scoate armonie şi raţiune, frumuseţe şi lumină din Cuvântul lui Dumnezeu şi din fiecare parte a lui. Ei declară că o astfel de vedere ar fi mult mai greu de acceptat decât aceea pe care au adoptat-o ei, bazată pe felul cum înţeleg ei Matei 24:45 şi evenimentele legate de acest timp de seceriş. Ei declară că, după judecata lor, nu există nici o altă interpretare a faptelor din faţa noastră decât cea prezentată în promisiunea Domnului nostru că, la timpul potrivit, la sfârşitul veacului, în timpul prezenţei Sale, El va scoate din depozitul Harului, Înţelepciunii şi Adevărului “lucruri noi şi vechi”, şi că atunci va alege un canal special prin care acele binecuvântări vor fi aduse în atenţia casei credinţei — indicând de asemenea că şi altora li se va acorda un privilegiu de a putea colabora în serviciu ca “robi împreună cu el”. Ei subliniază că aceştia care au devenit “robi împreună cu el” au fost binecuvântaţi şi folosiţi în lucrarea secerişului, în timp ce alţii care s-au opus au fost scoşi în “întunericul de afară” al nominalismului privitor la adevărul “secerişului” şi la serviciul acestuia.

Ei arată faptul că mulţi slujitori şi persoane care studiază Biblia resping şi condamnă publicaţiile Societăţii pe însuşi motivul că este absurd să se aştepte în acest timp o armonie completă a învăţăturilor Bibliei, care au fost controversate timp de secole de către învăţaţii Bisericii, şi de aceea refuză să examineze planul divin al veacurilor, preferând să se întoarcă spre teoria Evoluţiei şi spre vederile Criticii Radicale asupra Bibliei, spunând că ea conţine o seamă de “poveşti băbeşti”, care nu se armonizează nici între ele şi nici cu raţiunea.

Împotrivitorii noştri, neputând răspunde, se înfurie. Unii din ei combat publicaţiile Societăţii în mod public, în timp ce în particular le studiază pentru interpretările scripturale cu care pot face paradă ca fiind ale lor şi ca dovadă că Domnul nu foloseşte numai un canal, “robul acela”, pentru a aduce hrană la timp potrivit pentru casa credinţei. Alţii, mai vicleni, descurajează indirect folosirea publicaţiilor Societăţii, în timp ce, într-un sens le laudă, şi dacă sunt întrebaţi, sunt obligaţi să recunoască faptul că literatura Societăţii a fost canalul prin care Domnul le-a trimis practic tot ce ştiu despre Biblie şi despre scopurile divine. Ei caută să abată minţile celor luminaţi în altă direcţie, spunându-le că “fiecare trebuie să sape” pentru sine după mărgăritarele adevărului divin; că publicaţiile Societăţii le-au dat doar punctul de plecare, de la care ei trebuie să facă progrese, aşa încât în cele din urmă învăţăturile ei vor rămâne departe în urmă. Aceşti “robi împreună” neloiali, sugerează mai departe că există pericolul de a venera Societatea, şi că, pentru a evita aceasta, este necesar practic a-i da cu piciorul şi a-i întoarce spatele. Ei spun: Să facem studiu biblic, dar să excludem publicaţiile Societăţii! Să dăm impresia că suntem mari studenţi ai Bibliei şi învăţători care am scos la iveală aceste adevăruri pentru noi înşine. Dar să punem problema mai plauzibil şi mai umilit, pretinzând că singura noastră dorinţă este să preamărim Cuvântul lui Dumnezeu şi numai pe acesta să-l studiem!

Prietenii noştri răspund că ei nu sunt în nici un pericol de a venera Societatea ori pe altcineva; că experienţa lor în a venera pe un om sau o sectă sunt lucruri ale trecutului. Ei declară că prin publicaţiile Societăţii, şi nu prin altele, au fost scoşi din acele forme de idolatrie şi conduşi spre o venerare cuvenită a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, şi că ei n-au auzit niciodată de învăţături care, într-un un limbaj aşa de clar şi precis, apără poporul Domnului împotriva oricărei forme de venerare a omului sau a sectei etc; şi că nici o altă învăţătură n-a prezentat aşa de complet şi de amănunţit drepturile şi libertăţile poporului Domnului împotriva tendinţelor înşelătoare ale marelui adversar, ale episcopilor, ale slujitorilor bisericeşti şi ale bătrânilor. Ei susţin că Vol. VI al Studiilor în Scripturi nu este acceptat tocmai pentru acest motiv de către unii care sunt doritori să “stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu”. Ei arată că ei înşişi şi părinţii lor, de generaţii întregi, au avut adunări şi studii biblice, toate fără nici un rezultat, până ce Domnul la timpul cuvenit le-a trimis “cheile Bibliei” prin Societate. Ei subliniază că a nesocoti această conducere a Domnului şi a exclude din studiul lor biblic pe învăţătorul trimis de Domnul, ar însemna a dezonora pe Domnul care l-a trimis pe acesta şi a-i respinge mâna de ajutor; şi că singurul rezultat ce s-ar putea aştepta de la o astfel de atitudine ar fi pierderea treptată a luminii — pierderea corespunzătoare a Spiritului sfânt, a Spiritului adevărului, şi în cele din urmă ajungerea în “întunericul de afară” al lumii şi al bisericii nominale, din care au fost salvaţi prin adevăr. Ei declară că aceasta ar fi asemenea unei scroafe care s-ar întoarce să se bălăcească în noroi şi asemenea unui câine care s-ar întoarce la vărsătura lui, după cum declară apostolul. Ei spun că a apuca pe o astfel de cale, ar însemna din partea lor lipsă de apreciere a chemării lor din întuneric la lumina Sa minunată, lipsă de apreciere a luminii “luceafărului de dimineaţă” promise de Domnul ca premergătoare gloriosului răsărit al soarelui noii dispensaţii. 2 Petru 1:19, 21.

Ei arată mai departe că Volumele de “Studii în Scripturi” sunt practic Biblia într-o formă aranjată, sistematizată; şi că tocmai această sistematizare le-a adus iluminarea şi bucuria prezentă în Spiritul sfânt. Ei declară că ceea ce adeseori este numit “studiu biblic” sunt ciorovăieli, speculaţii şi presupuneri cu privire la lucrurile nerevelate în Cartea lui Dumnezeu, şi că ei se tem de acestea şi doresc să se ţină aproape de Domnul şi de mesajul pe care ei cred că El l-a trimis, şi de aceea preferă să studieze Biblia în lumina şi sub îndrumarea “Studiilor Bereene” şi a “Studiilor în Scripturi”, şi să caute lumină în continuare în aceeaşi direcţie şi fără să aştepte revelaţii speciale în mintea lor sau din diferite direcţii. Ei declară că nu există alte scrieri sau învăţături care se pot compara cu ale Societăţii în loialitate faţă de Biblie, şi că hotărârea lor este, prin urmare, să stea ferm lângă ceea ce deja au obţinut şi să se păzească de “tot felul de învăţături străine”, interpretări fanteziste, tipuri fabricate, simboluri şi interpretări personale.

 “Peste averile Sale”

Împotrivitorii noştri sunt gata să admită că Domnul a folosit Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere ca şi canal sau rob al Său pentru trimiterea mesajului secerişului în gradul cel mai remarcabil — într-un fel şi într-o măsură greu de crezut şi încă neegalate — în multe limbi şi la îndemâna multor “robi împreună cu el” în slujire — colportori, peregrini, voluntari etc. Ei admit că nu există nici o îndoială că s-a făcut un serviciu remarcabil şi deci este indiscutabil pentru oricine crede, că este în desfăşurare o lucrare de seceriş şi că Societatea a fost un rob al mesajului secerişului în sensul cel mai profund şi mai special, chiar dacă ei contestă că ea a împlinit Matei 24:45, ca fiind “robul acela”. Prietenii noştri, pe de altă parte, subliniază că foarte rar, într-adevăr, există o ceartă sau o dispută în legătură cu privilegiul de a fi un rob, şi că niciodată în istoria lumii n-a fost aplicat înainte acest pasaj şi că foarte puţini ar fi doritori să fie “robul acela”, sau ar fi capabili să împlinească acel serviciu. Ei arată că un rob se cunoaşte după serviciul său, şi că, dacă se vede că serviciul a fost făcut, titlul de rob este un titlu potrivit, chiar dacă-i un titlu nerâvnit în general. Cei care au pretins a fi “cineva” s-au numit ei înşişi într-un mod imaginar: Mesia, Ilie, profeţi etc., dar printre aceştia nimeni nu s-a găsit vreodată să pretindă titlul de “rob” şi nici să se bucure în mod special de serviciu — mai ales fără bani şi fără plată, ci numai din iubire faţă de Domnul, din iubire de adevăr şi de fraţi.

Dar, răspund împotrivitorii, deşi noi nu negăm serviciul făcut, totuşi dacă acceptăm aplicarea lui Matei 24:45 ca şi corectă, atunci suntem obligaţi să aplicăm şi cealaltă parte, contextul, care spune: “Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale”. Aceasta ar însemna că “robii împreună cu el” şi “casa credinţei” în general nu s-ar putea aştepta să capete hrana spirituală din nici o altă parte decât de la “robul acela”. Noi ne opunem acestui gând şi deci întregii probleme.

Prietenii noştri răspund că numai Domnul, şi nu altul, hotărăşte cine, ce şi când se va da “casei credinţei”; şi tot El hotărăşte dacă hrana spirituală o va trimite printr-un canal sau prin multe canale. Ei insistă că toţi cei care înfometează şi însetează după Adevăr, toţi cei care caută provizii de la Domnul, care sunt în atitudine de inimă bună, supuşi şi cu spirit de învăţăcei, vor fi gata să spună: “Doamne, facă-se voia Ta, după cum voieşti Tu. |ie Îţi suntem îndatoraţi pentru fiecare binecuvântare, pentru fiecare îndurare, pentru fiecare rază de lumină şi noi preferăm s-o primim după cum Tu voieşti s-o dai! Noi n-avem de exprimat nici o dorinţă sau voinţă! Rugăciunea noastră este: Facă-se voia Ta!” Ei mai insistă ca împotrivitorii să considere că mesajul secerişului este prezentat de 35 de ani şi că dacă Domnul Şi-ar schimba programul şi canalul de trimitere a adevărului în aceste zile târzii, acest lucru ar fi foarte evident — mai puţin rezonabil de presupus decât că El va continua să folosească pe “robul acela”. În continuare ei mai pretind că toţi cei care s-au rupt de Societate şi de lucrarea ei, în loc să prospere ei înşişi sau să edifice pe alţii în credinţă şi în harurile spiritului, se pare că fac invers — încearcă să aducă prejudicii cauzei pe care au servit-o odată şi, cu mai mult sau mai puţin zgomot, se adâncesc treptat în uitare, numai dăunându-şi lor şi altora stăpâniţi de un spirit de ceartă ca şi ei.

 Poziţia noastră în acest subiect

De la început noi am insistat să nu fie permis ca acest subiect să producă neînţelegeri sau amărăciune de spirit. Fiecare să ajungă la propriile sale concluzii şi să procedeze în consecinţă. Dacă cineva gândeşte că poate căpăta hrană tot aşa de bună sau chiar mai bună la alte mese, sau că poate scoate tot aşa de bună sau chiar mai bună, să-şi urmeze calea. Toţi cei care se simt nemulţumiţi cu hrana spirituală pe care marele nostru Stăpân ne-a privilegiat s-o răspândim la toate naţiunile, cu siguranţă vor căuta peste tot ceva mai bun. Dorinţa noastră este să găsească ceva mai bun. Dacă noi înşine am fi nemulţumiţi sau dacă am şti unde se găseşte ceva mai bun, desigur că am căuta cu orice preţ. Şi cum am putea găsi greşeli la alţii pentru că fac ceea ce am face noi înşine? Mai degrabă să le urăm succes în căutarea a ceva mai satisfăcător. Pentru mulţi dintre noi cazul este invers, pentru că împreună cu poetul spunem:

“Am căutat în toată lumea

Pacea şi liniştea care nu-i de găsit”.

În planul divin al veacurilor am găsit ceva atât de mult deasupra concepţiilor noastre şi ale altora, încât imediat ne-am dat seama că este Planul lui Dumnezeu despre care El declară cu adevărat: “Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voatre” (Isa. 55:9). Ne dăm seama instinctiv ce mărgăritar de mare preţ am găsit — un mărgăritar fără egal — şi că ar fi culmea nechibzuinţei să căutăm altul care să se compare cu el. Împreună cu poetul declarăm:

“Dorinţele ne satisface

Cum altceva nimic n-o poate face”.

De aceea mărturisim că nu căutăm alte planuri ale veacurilor. Cel mult căutăm şi alte sclipiri de lumină, care să facă mai armonios şi mai frumos decât oricând marele plan divin care pentru prima oară ni s-a descoperit clar în 1880.

Îndemnăm pe toţi cei care văd la fel cu noi ca, în loc să ne certăm cu cei care vreau ceva nou sau ceva mai bun sau ceva diferit, să-i lăsăm doar să-şi urmeze drumul în timp ce noi dăm atenţie specială dezvoltării roadelor şi harurilor Spiritului sfânt în inima şi viaţa noastră, şi răspândirii în continuare a mesajului glorios celor care au ureche de auzit. Dacă din când în când Domnul va permite lui Satan să cearnă Biserica Sa “ca pe grâu”, să ne amintim că ajutorul marelui nostru Avocat, în măsură şi putere potrivită, va aduce tuturor celor loiali în inimă harul şi puterea necesare pentru fiecare ispită. El nu va lăsa ca aceştia să fie ispitiţi peste puterile lor, ci cu ispita permisă va da şi calea de scăpare. Trebuie însă să ne aşteptăm ca cernerile acestea ale grâului să fie nu numai permise, ci şi intenţionate să separe pe unii, şi noi să nu murmurăm sau să ne plângem împotriva providenţei divine în această problemă. “DOMNUL a dat, şi DOMNUL a luat; binecuvîntat să fie Numele DOMNULUI.” Chiar dacă cei “cernuţi” ne-au fost foarte dragi, cum au fost Sf. Petru şi ceilalţi apostoli pentru Domnul, noi să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. 1 Pet. 5:6.

Pe de altă parte, amintindu-ne îndemnul scriptural “să fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni” (Rom. 16:17), să nu lăsăm să ne intre în inimă, să ne scape de pe buze sau de sub peniţă nici o amărăciune împotriva lor, indiferent ce ar putea spune sau face ei împotriva noastră. “Nu întoarceţi rău pentru rău, nici batjocură pentru batjocură.” Să fim ca Domnul nostru care, atunci când a fost defăimat, n-a defăimat. Când vedem pe unii că devin orbi în privinţa adevărurilor preţioase pe care odată le-au văzut clar, să ni se întristeze inima pentru ei. Dar să ţinem minte: Cauza Domnului nu pierde nimic; ea este în mâinile Celui Atotputernic, ale Celui care poate face ca toate să lucreze împreună pentru împlinirea sfatului voinţei Sale — a scopurilor Sale glorioase. Să lovim pe cei orbi? Desigur că nu! Atunci nici să nu fim prin faptă sau prin vorbă aspri cu aceia care “au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”— aceia care, în acest ceas al ispitei sunt doborâţi de săgeţile adversarului pentru că, din punctul de vedere al Domnului, n-au fost socotiţi vrednici de ajutorul necesar. 1 Ioan 2:19.

Cele trei lecţii importante pe care credincioşii Domnului să se asigure că le-au învăţat de aici sunt: 1) Supunerea, umilinţa, este de primă importanţă, nu numai pentru a câştiga intrare în familia Domnului, dar şi pentru a menţine un loc acolo. 2) Credinţa supusă, încrederea statornică, este o calitate indispensabilă nu numai pentru viitorul etern, dar şi pentru menţinerea legăturii noastre potrivite cu Domnul în viaţa prezentă. Fără ea noi am rătăci şi am fi nesiguri în tot mersul nostru. Cu ea putem sta în supunere sub grija protectoare a Domnului. 3) Iubirea, esenţa şi suma tuturor harurilor, trebuie să stăpânească bogat, abundent în inimile noastre. O iubire cuvenită pentru Dumnezeu nu numai că ne va ţine foarte supuşi, foarte umiliţi, cu spirit de învăţăcel, dar şi ne va da credinţă mare, încredere mare în El şi o atitudine a inimii pe care El va binevoi s-o conducă drept. O iubire pentru fraţi ne va face supuşi, blânzi şi dispuşi să ne dăm viaţa în interesul lor. Dacă ştim aceste lucruri, fericiţi suntem dacă le facem.

Dar, deşi noi voim ca alţii să meargă oriunde pentru a găsi hrană şi lumină pentru mulţumirea lor, totuşi, ciudat de spus, cei care ne-au devenit împotrivitori iau o cale foarte diferită. În loc să spună în maniera bărbătească a lumii: “Am găsit ceva ce prefer; la revedere”, aceştia manifestă mânie, răutate, ură, ceartă, “lucruri ale cărnii şi diavolului”, aşa cum niciodată n-am văzut să manifeste oamenii din lume. Ei par apucaţi de nebunie, turbare satanică. Unii din ei ne lovesc şi apoi pretind că noi am lovit. Sunt gata să spună şi să scrie neadevăruri vrednice de dispreţ şi să se coboare la josnicii.

Noi ne spunem: O, sufletul meu, nu intra la sfatul şi planurile lor. Abţine-te de la ele. Fă din Domnul, din Însuşi Cel Preaînalt, refugiul tău, locuinţa ta şi întovărăşeşte-te cu sfinţii Celui Preaînalt, care sunt blânzi şi supuşi cu inima şi pe care El îi va conduce în căile Lui. “Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci îşi găseşte plăcerea în Legea DOMNULUI.”

R — 3354 / 15 aprilie 1904

“Ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor”

Luca 12:35-48

Textul de bază: “Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui!”

După ce a sfârşit informarea în privinţa apropiatei Sale morţi şi învieri şi după viziunea schimbării la faţă care a accentuat această lecţie pentru apostoli, Domnul nostru a început să le explice ceva în privinţa venirii Sale a doua şi care să fie atitudinea lor până atunci. Această lecţie accentuează această chestiune. În timpul absenţei Domnului, poporul Său trebuia să fie continuu de veghe; coapsele lor încinse ar reprezenta faptul că ei trebuiau să fie gata de serviciu tot timpul — angajaţi activ în promovarea intereselor Împărăţiei. Potrivit obiceiului acelui timp, se folosea îmbrăcăminte lejeră, largă, iar cingătoarea de la brâu o ţinea strânsă cum se cuvine, aşa încât să permită serviciile obişnuite ale vieţii. Când voiau să se odihnească, cingătoarea se desfăcea. Prin urmare, lecţia din ilustraţie este activitate constantă din partea poporului Domnului în timpul absenţei Sale. Noi să nu devenim încărcaţi cu grijile acestei lumi şi să aţipim şi să dormim, şi astfel să nu ne ocupăm de datoriile care ne revin în mod cuvenit.

Fiecare din slujitorii Domnului este reprezentat ca un purtător de lumină şi este instruit să lase lumina să strălucească înaintea oamenilor, aşa încât ei, văzând faptele lor bune, să-L poată mări pe Tatăl din ceruri. Imaginea este aceea de întuneric general, ignoranţă, superstiţie şi păcat în lume, în timp ce ucenicilor Domnului li s-a acordat lumina revelaţiei divine şi a înţelepciunii şi înţelegerii, care nu numai că îi transformă şi face din ei creaţii noi, dar şi străluceşte prin ei spre toţi cu care vin în contact. “Voi sunteţi lumina lumii.” Aici îşi are locul o sugestie, şi anume, că marea lumină, gloriosul răsărit de soare al dimineţii Milenare n-a avut loc încă; poporul Domnului este încă în lume ca lumini mici, strălucind în mijlocul întunericului general şi veghind şi aşteptând dimineaţa. În legătură cu aceasta au fost cuvintele profetului când a spus: “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia”. Această noapte de întuneric, ignoranţă şi păcat a început cu blestemul morţii, care a venit asupra neamului omenesc prin neascultarea tatălui Adam, şi toată creaţia geme şi suferă împreună durerile naşterii aşteptând dimineaţa, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu — Isus Cristos şi fraţii Săi, moştenitori împreună cu El în Împărăţie.

Domnul nostru a spus o pildă ca să ilustreze vegherea şi atenţia care trebuie să-i caracterizeze pe urmaşii Săi. Printre evrei nu era altă împrejurare în care să se aştepte de la servitorii casei să fie mai treji sau să manifeste mai mult interes faţă de binele casei, decât în noaptea sau în dimineaţa în care stăpânul lor venea acasă aducându-şi cu el mireasa. Şi astfel Domnul alege aceasta ca o ilustraţie potrivită a vegherii care trebuie să-i caracterizeze pe urmaşii Săi în timp ce aşteaptă venirea Sa a doua. De fapt servitorii din această pildă sunt mireasa din altă pildă, dar reprezintă problema din alt punct de vedere. Singura lecţie de aici este că hărnicia în serviciu, vegherea pentru interesele cauzei Învăţătorului, credinţa în promisiunea Sa că Se va întoarce şi aşteptarea evenimentului, servesc ca un ajutor sau stimul pentru serviciu potrivit. Când Stăpânul casei ar sosi cu însoţitorii Săi, ar fi ceva împotriva interesului servitorilor Săi şi a iubirii şi devotamentului lor pentru El dacă într-o asemenea ocazie ei ar fi găsiţi adormiţi sau altfel decât pregătiţi să deschidă uşa la semnul sosirii Stăpânului

Dacă nu veţi veghea nu veţi şti

Pilda sugerează că la a doua venire a Domnului nostru El va fi sosit înainte ca vreunul dintre servitorii Săi credincioşi să fie conştienţi de acest fapt. Prezenţa Sa va fi făcută cunoscută prin bătaia la uşă, şi bătaia la uşă ar corespunde unei înştiinţări, printr-un servitor sau prin servitori speciali, fie pe cale orală, fie prin pagina scrisă, prezentând dovezile prezenţei Stăpânului. De exemplu, publicarea profeţiilor timpului care arată că timpul este împlinit — că anumite profeţii care marchează evenimentele ce aparţin de încheierea Dispensaţiei Evanghelice şi deschiderea Dispensaţiei Milenare sunt împlinite, şi că anumite semne menţionate în Scripturi sunt împlinite — astfel de mărturii sunt de natura unei bătăi la uşă, care va fi auzită de acei servitori ai Domnului care vor fi treji în acel timp. Nu este treaba servitorilor în general să bată la uşă, ci a Stăpânului Însuşi să pună în acţiune forţele şi mijloacele pe care vrea să le folosească pentru realizarea acestei bătăi la uşă şi a anunţării.

Este promisă o binecuvântare acelor servitori care în acel timp vor fi treji, vor auzi bătaia, vor înţelege şi vor primi pe Stăpân. Versetul 39 arată cât se poate de clar că numai servitorii vor aprecia bătaia la uşă — că lumea în general nu va şti despre timpul întoarcerii Stăpânului, ci numai servitorii Săi. Nu este stabilită o dată anumită pentru venirea Stăpânului, dar este dată clar sugestia că nu este treaba lor să ştie timpurile şi perioadele, ci ei să fie continuu veghetori, nu numai la prima strajă, ci şi la a doua strajă şi la a treia strajă, pentru ca, oricând va fi auzită bătaia Stăpânului la uşă, ei să poată răspunde prompt. Să se observe că ideea nu este că servitorii nu vor şti niciodată când va veni Stăpânul; ideea este că la sosirea Sa, El va face să se realizeze o astfel de batere la uşă care să fie apreciată de către toţi servitorii Săi care sunt treji şi aşteaptă şi veghează. Care ar fi rostul baterii dacă servitorii n-ar trebui să ştie când se va auzi bătaia? Baterea la uşă va fi dovada prezenţei, şi servitorii nu vor şti înainte, ci vor şti la timpul sosirii şi aceasta fără a vedea.

 Stăpânul îi va servi pe servitorii Săi

Care va fi răsplata specială a acestor servitori? Pilda o spune: Stăpânul lor “se va încinge (El va deveni servitorul lor), îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească”. Aceasta sugerează că la a doua venire a Domnului nostru, El va fi prezent înainte ca vreunul din servitorii Săi să ştie despre venirea Sa. El va bate la uşă, sau va face să se dea anunţul prezenţei Sale. Cei care vor auzi bătaia, vor fi numai aceia care vor fi treji şi pregătiţi, aşteaptându-L şi veghind la bătaie. Aceştia vor primi un ospăţ spiritual special. Este special pentru că este la o ocazie specială şi este intenţionat ca o răsplată specială pentru manifestarea interesului şi a devotamentului lor. Va fi special şi pentru că Stăpânul casei, devenit servitorul ei, va avea toate cheile tuturor bogăţiilor harului şi binecuvântării, şi, aşa cum este explicat în altă parte, va scoate din comorile Sale — din cămările Sale — lucruri noi şi vechi, lucruri consistente şi alese. Cei credincioşi vor avea desigur un ospăţ regesc, aşa cum înainte nu li s-a acordat.

Aceste lucruri, susţinem noi, au fost deja împlinite. Bătaia la uşă, sau vestirea prezenţei Domnului, aşa cum este arătată prin profeţiile Vechiului Testament, s-a făcut începând din 1875 şi se face încă. Bătaia din pildă ar putea fi în mod potrivit numai pentru câteva secunde, dar împlinirea ar acoperi propriu-zis o perioadă de timp. Servitorii casei observă, şi fiecare când îşi deschide inima şi mintea la faptul prezenţei Domnului primeşte o împlinire a binecuvântării promise — primeşte un ospăţ de lucruri grase, spirituale — o înţelegere şi apreciere a planului divin şi o hrănire şi întărire a sufletului cum n-a mai primit niciodată înainte. Că această slujire a slujitorilor de către Stăpân trebuie să se înţeleagă că este o lucrare individuală şi nu numai o slujire şi un ospăţ colectiv, este evidenţiat prin declaraţia Domnului din Apocalipsa 3:20. Aici Domnul prezintă acelaşi eveniment în legătură cu mesajul Său către ultima fază a Bisericii Sale nominale, faza Laodiceea. El spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”.

 “O mie de ani sunt … ca o strajă de noapte”

Potrivit vechii metode evreieşti de calculare a timpului de noapte, a doua strajă ar fi de la ora zece la ora două, iar a treia de la ora două la ora şase. Pilda nu declară la care strajă poate fi aşteptat Stăpânul. Această problemă a fost lăsată deschisă; credincioşia slujitorilor va fi încercată în raport cu întârzierea Lui. Mulţi vor găsi a fi uşor să stea treji şi veghetori în timpul primei străji, mai puţini în timpul celei de-a doua străji şi încă şi mai puţini în timpul celei de-a treia. În concordanţă cu această implicaţie a pildei, găsim astăzi că predomină o letargie generală printre creştini în privinţa întoarcerii Mirelui şi a lucrurilor glorioase ale Împărăţiei care vor fi aduse atunci casei credinţei. Mulţi sunt adormiţi în Sion, mulţi sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei lumi şi cu înşelăciunea bogăţiei. Nu numai că oamenii lumeşti au făcut un dumnezeu din afaceri, bani şi plăcere, dar mulţi care în inimă sunt iubitori ai dreptăţii şi care doresc să fie consideraţi servitori ai Domnului, sunt supraîncărcaţi în mod serios — absorbiţi în lucrurile lumeşti. Inimile lor sunt atât de pline cu acestea şi minţile lor sunt atât de ocupate cu visele bisericismului şi plăcerii şi interesului personal, că nu pot să audă bătaia la uşă. Ei nu ştiu despre prezenţa Stăpânului; ei nu-şi deschid inimile la acest anunţ minunat, pentru care poporul Domnului a aşteptat atât de mult şi s-a rugat atât de serios “vie Împărăţia Ta”. Drept urmare, ei pierd o mare binecuvântare sugerată în pilda Domnului nostru şi declarată clar în profeţia lui Daniel — “Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” Daniel 12:12.

 Prezenţa Sa necunoscută lumii

“Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.”

Referinţa de aici este la o venire asemenea unui hoţ, şi cuvântul grecesc tradus “spargă” ar însemna literal “a săpa pentru a-şi face loc”. Multe din casele din timpurile vechi nu erau construite din piatră sau cărămidă, ci din pământ uscat, oarecum asemenea celor cunoscute drept case din chirpici în unele părţi din vest şi din Mexico. Intrarea într-o astfel de casă se putea face mai repede săpând în perete decât forţând uşa. Gospodarul sau stăpânul casei nu se referă la Domnul, deoarece casa la care se face referire este “lumea rea prezentă” — structura socială cum este organizată în prezent. Nu trebuie să tragem concluzia că se referă la Satan, deşi el este în mod general stăpânul instituţiilor prezente, “dumnezeul veacului acestuia”, “prinţul acestei lumi”. Putem în mod destul de potrivit înţelege că stăpânul casei aici înseamnă guvernămintele pământeşti, puterile care sunt, reprezentate prin cele zece degete de la picioarele statuii din Daniel şi ale fiarei a patra.

Această problemă a venirii a doua a Domnului şi bătaia la uşă care va fi auzită de către aceia dintre servitori care sunt treji, dar care nu va fi auzită de către servitorii Săi care sunt adormiţi şi supraîncărcaţi, va fi cu totul necunoscută lumii. Pentru ei prezenţa Lui nu va fi aceea a unui stăpân aşteptat şi slujit, ci aceea a unui împotrivitor a cărui casă au luat-o în stăpânire în absenţa Lui şi au folosit-o contrar intereselor Lui. Aceştia, dacă ar fi ştiut timpul venirii Lui, s-ar fi fortificat în vreun fel şi ar fi căutat să apere instituţiile prezente şi să le perpetueze.

Venirea ca un hoţ asupra lumii înseamnă o venire liniştită, fără ostentaţie, necunoscută, fără vestitori sau vreo agitaţie care să deranjeze. Spargerea casei omului tare — spargerea instituţiilor prezente civile, religioase, politice, financiare — se efectuează deja, întocmai cum şi bătaia la uşă este în proces pentru servitorii Săi. Întreaga structură socială este sub controlul noului Prinţ. El îşi conduce forţele şi va face aşa încât chiar şi mânia omului să-L laude şi să-I realizeze scopurile prin răsturnarea tuturor instituţiilor cunoscute, construite pe egoism. Mare va fi căderea lor — “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”; dar pe ruinele lor Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor va ridica marea Împărăţie a Domnului, pentru care toţi câţi sunt ai Lui se roagă deja “vie Împărăţia Ta”, şi care, atunci când va ajunge să fie instaurată de către Domnul, va fi într-adevăr “dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7 (traducerea revizuită, subsol — n. e.).

 “În ceasul în care nu vă gândiţi”

Esenţa acestei lecţii este rezumată în versetul 40: “Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi”. Nimeni nu va fi conştient de ceasul venirii Fiului Omului; nu este o chestiune lăsată într-o astfel de formă încât să se facă speculaţii asupra ei înainte. Bătaia Sa la uşă va fi prima aluzie la prezenţa Sa. Şi astfel s-a împlinit: nimeni dintre noi n-a ştiut dinainte când va avea loc venirea Domnului; numai după ce venirea a avut loc am auzit bătaia la uşă — vocea Lui prin profeţii Vechiului Testament, declarându-ne că suntem deja în timpul secerişului şi în zilele prezenţei Fiului Omului. Aici sunt împlinite cuvintele Domnului din Matei 24:37: “Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Textul arată că ideea este că aşa cum lumea a fost în necunoştinţă de evenimentele care veneau în zilele lui Noe, şi, fiind în necunoştinţă, oamenii mâncau, beau, sădeau, construiau, aşa va fi şi în zilele prezenţei Fiului Omului: lumea va fi în necunoştinţă de faptul prezenţei Sale şi afacerile obişnuite ale vieţii se vor desfăşura ca de obicei. Numai “voi, fraţilor”, care auziţi bătaia, veţi discerne prezenţa şi veţi primi binecuvântarea.

Petru a întrebat dacă această pildă a fost aplicabilă numai la cei doisprezece apostoli, sau la toţi cei care au fost ucenici în sens general. Domnul nostru a ignorat într-o anumită măsură întrebarea prin răspunsul Său: “Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste servitorii săi ca să le dea partea lor de hrană la timpul potrivit?” Implicaţia pare să fie că atunci când va veni timpul potrivit pentru înţelegerea pildei, ea va fi prezentată clar: că la timpul împlinirii pildei, Domnul va numi un servitor în casă pentru a aduce aceste probleme în atenţia tuturor servitorilor şi că acestuia îi vor reveni anumite responsabilităţi în privinţa achitării de datoriilor sale. Dacă serviciul va fi împlinit cu credincioşie, răsplata va fi o mare binecuvântare, iar dacă va fi necredincios însărcinării sale, i se vor aplica pedepse severe. Implicaţia ar fi de asemenea că dacă servitorul va fi credincios va continua în serviciul Său, iar dacă va fi necredincios va fi îndepărtat şi altul îi va lua poziţia şi responsabilităţile.

 “Administratorul credincios şi înţelept”

Noi în mod firesc ne-am strădui să interpretăm cuvintele Domnului nostru că ele semnifică un administrator compus — că un anumit număr sau clasă de fraţi împreună ar constitui administratorul din această pildă. Dar străduidu-ne să dăm o astfel de interpretare, dăm de câteva dificultăţi.

(1) A presupune o astfel de clasă în Biserică, ar fi a recunoaşte ceea ce în altă parte este negat — a recunoaşte o clasă clericală sau autorizată, distinctă şi separată de restul Bisericii, deoarece acest administrator trebuie să împartă hrana la timpul potrivit casei, confraţilor-servitori. Noi susţinem că Biserica lui Cristos nu este compusă din cler şi laici, ci “toţi sunteţi una în Hristos Isus” şi “unul este Învăţătorul vostru, Hristos”. N-ar fi însă o violare a principiilor dacă presupunem că Domnul la timpul indicat va folosi în mod special un membru al Bisericii Sale ca şi canalul sau instrumentul prin care El va trimite mesajele potrivite, hrana spirituală potrivită în acel timp, pentru că în diferite timpuri în trecut Domnul a mai folosit indivizi în acest fel. De exemplu, Petru a folosit “cheile” Împărăţiei cerurilor la Cincizecime şi apoi la casa lui Corneliu, şi în ambele locuri el a fost folosit ca un servitor special în legătură cu distribuirea adevărurilor speciale. Aceasta nu l-a făcut pe Petru domn peste ceilalţi apostoli sau peste Biserică, ci numai servitor.

(2) Oricât ne-am strădui să aplicăm această ilustraţie la poporului Domnului în mod colectiv, ar rămâne totuşi faptul că diferitele puncte declarate nu s-ar potrivi la o grupă de persoane. De exemplu, în versetul 42, în versiunea comună a Bibliei (engleze — n. e.) este redat acel administrator credincios, în versiunea revizuită administratorul credincios, ca şi cum vrea să spună că este unul anumit şi că termenul n-a fost folosit nedefinit pentru un număr. Mergând la textul grecesc, găsim că accentul este de asemenea acolo şi în formă dublă — administratorul cel credincios, cel înţelept. Dacă ar fi un caz în care am putea aplica acest text la Cristos, n-ar fi nici o dificultate, sau dacă ar fi un caz în care s-ar putea aplica la întregul corp al lui Cristos, n-ar fi nici o dificultate în a-l armoniza pe acela unu cu membrii mulţi ai unicului corp al lui Cristos, dar deoarece servitorul menţionat trebuie să distribuie hrană celorlalţi membri ai corpului, confraţilor- servitori, termenul pare să fie limitat la un anumit individ. Totuşi, întocmai cum am spus despre Petru, că el n-a fost făcut domn peste fraţii săi datorită folosirii sale speciale, tot aşa spunem despre indiferent la cine se referă acest pasaj, că în nici un sens al cuvântului aceasta nu-l face domn, sau dictator sau stăpân, sau nu implică faptul că a fost inspirat. Tot ce am putea spune este că ar fi unul privilegiat să fie un servitor, şi nu mulţi par doritori să ocupe asemenea poziţie în adevăratul sens al cuvântului. Acestui servitor, dacă va fi găsit credincios, i se va încredinţa tot mai mult distribuirea fiecărui aspect al adevărului prezent aşa cum este reprezentat în pildă, fiindu-i încredinţată distribuirea hranei la timp potrivit pentru casă. Necredincioşia din partea acestuia numit ar însemna degradarea lui din acest serviciu şi probabil că serviciul ar trece în mâinile altuia, ale succesorului său.

Expresia “Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa”, nu trebuie înţeleasă că se aplică la gloriile şi onorurile viitoare, ci numai la o mai generală responsabilitate sau administrare în privinţa distribuirii “averilor” Domnului, sau a adevărurilor care se cuvenea a fi apărate sau date în timpul rămas al acestui “seceriş”. Cu alte cuvinte, administratorul prin care Domnul va distribui adevărul prezent în acest “seceriş”, dacă va fi găsit vigilent, umilit, credincios, va fi menţinut în administraţie şi va fi folosit de Domnul tot mai mult în serviciul casei, până la terminarea secerişului.

 “Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă”

Că acest rob nu trebuie să acţioneze sau să fie privit ca un domn este clar indicat în versetul 45, care arată că o asemenea întrebuinţare greşită a numirii sale ar duce la căderea sa. Niciodată Biserica n-a avut nevoie să fie în gardă împotriva servitorilor săi care într-adevăr s-au străduit s-o servească şi să transmită din comoara Domnului hrana la timp cuvenit. Pericolele Bisericii au provenit întotdeauna de la cei care au căutat să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu şi să distribuie propria lor înţelepciune sau înţelepciunea altor oameni în locul cuvântului Domnului.

Versetele 47, 48 par să dea de înţeles că responsabilitatea servitorului faţă de Domnul va fi în măsura cunoştinţei sale despre voinţa Domnului; şi că Domnul va lucra cu el pe principiul că având multă cunoştinţă şi ocazie, cerinţele de la el vor fi proporţional mari.

În timp ce acest îndemn în general pare să se aplice la un servitor anumit prin care ceilalţi servitori vor fi aprovizionaţi (vezi Matei 24:45-51), putem vedea că aceleaşi principii s-ar aplica în sens general la fiecare servitor la rândul lui, când ar primi fie hrană, fie administrare. Responsabilitatea sa ar fi în raport cu ceea ce a primit sau a avut ocazia să primească şi în felul în care a folosit binecuvântarea. Noi, cei de azi, trăind sub o asemenea favoare mare de la Domnul, bucurându-ne de lumina adevărului prezent în care suntem, avem toate motivele să-I mulţumim şi să apreciem tot mai mult lucrurile noi şi vechi din depozitul de adevăr al Stăpânului pe care El ni-l distribuie acum, şi pe care fiecare la rândul lui este privilegiat să-l distribuie altora şi pentru care are responsabilitate în raport cu cunoştinţa sa. Domnul ne ajută pe fiecare să fim credincioşi, şi să ne amintim că Domnul nostru a fost atât servitor cât şi Fiu, şi că cel mai mare privilegiu al nostru ca fii este să fim servitori credincioşi, administratori ai harurilor de multe feluri ale lui Dumnezeu.

 Prefaţă

Această broşură a fost publicată în 1932 în Statele Unite ale Americii.

Autorul ei nu-şi menţionează numele.

Noi am ataşat la conţinutul ei două dintre articolele pastorului C. T. Russell asupra acestui subiect, pentru a se vedea şi opinia lui.

Sperăm ca toate acestea să fie o binecuvântare şi o întărire în credinţa că Domnul la a doua Sa prezenţă a folosit şi continuă să folosească un servitor special pentru distribuirea hranei la casa credinţei.

Exprimăm adâncă recunoştinţă faţă de Domnul pentru modul în care a văzut potrivit să ne facă cunoscute adevărurile Sale ca “hrană la timp”.

Editorii, 2003

“Exprimând acestă opinie, nu avem nici o intenţie să forţăm pe cineva să ajungă la concluziile la care am ajuns noi asupra acestui subiect, pentru că şi acesta, asemenea  altora, este un subiect despre care fiecare om trebuie “să fie deplin încredinţat în mintea lui””.

Pentru o informare completă în legătură cu situaţia apărută în mişcarea Studenţilor Bibliei după trecerea dincolo de văl a pastorului C. T. Russell vă recomandăm revista “Lumină după întuneric”.

“Cine răspunde fără să asculte, face o prostie

şi îşi atrage ruşinea.”

“Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.”

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştezesc: tot ce începe, duce la bun sfîrşit.” – Psalm 1:1-3.

Cu cît mai mult noi ne adîncim în cercetarea legilor care guvernează lumea firească şi cea spirituală, cu atît mai mult noi le găsim în armonie una cu cealaltă. Prin urmare noi concludem – că ambele îşi datorează existenţa lor unuia şi aceluiaşi autor. Omul firesc probabil va pune pe locul întîi legile naturii, dar omul lui Dumnezeu ştie – că legile spirituale sunt mai importante. De fapt, se pare că Dumnezeu, în realitate a aranjat toate lucrurile în natură în acest fel, pentru a ne face mai clare înţelegerii noastre, marile adevăruri spirituale, care altminteri ar putea fi dincolo de înţelegerea noastră.

Noi găsim multe astfel de exemple în Scripturi. De exemplu, naţiunea lui Israel este deseori simbolizată ca un lemn de viţă, un lemn care este aproape nefolositor cu excepţia unei singure sale destinaţii, producerea roadelor. Să privim în cartea lui Ezechiel capitolul 15 şi să vedem ce spune profetul: “Cuvîntul Domnului mi-a vorbit, astfel: “Fiul omului, ce are lemnul de viţă mai mult decît orice alt lemn, viţele de vie mai mult decît cele ce sînt printre copacii din pădure? Ia oare cineva din lemnul acesta, ca să facă vre-o lucrare?” – Cine se va gîndi să ia un lemn de viţă şi să facă ceva din el! – “Face cineva din el vre-un cîrlig de atîrnat ceva în el? Iată că este pus pe foc să ardă; dupăce îi arde focul cele două capete şi mijlocul, mai poate fi el bun de ceva? Iată, cînd era el întreg, nu se putea face nimic din el; cu cît mai puţin acum, dupăce l-a mistuit şi l-a ars focul, s-ar mai putea face vre-o lucrare din el? Deaceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: “Ca lemnul de viţă dintre copacii din pădure, pe care-l pun pe foc să-l ard, aşa voi da şi pe locuitorii Ierusalimului””. Domnul ar putea face viţa un copac mare ca şi Bradul sau Cedrul, dar El nu a ales să facă aşa, fără îndoială pentru că El a dorit să ne arate scopul Său cu privire la naţiunea lui Israel, şi anume, că singurul scop principal pentru care El I-a ales, a fost că ei puteau aduce roadele sfinţeniei: “Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decît să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe cari ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” – Deuteronom 10:12, 13.

Profeţia lui Ezechiel s-a împlinit în anul 70 A. D, cînd naţiunea lui Israel a fost pusă pe focul strîmtorării şi distrusă. Domnul nostru Isus ne explică cauza în Matei 21:43: “Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu, va fi luată de la voi, şi va fi dată unui alt neam, care va aduce roadele cuvenite” – roadele sfinţeniei.

Creştinătatea a făcut aceeaşi greşeală în această privinţă ca şi Israelul natural. Ca şi naţiunea lui Israel, naţiunile Creştine s-au sprijinit pe puterea lor proprie şi pe înţelepciunea lor proprie în loc de cea a Domnului şi ele au devenit mari în ochii lumii. Ei n-au văzut că singurul scop principal pentru care Domnul I-a ales este că ei ar trebui să aducă roadele sfinţeniei, după cum explică Apostolul: “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” – 1 Tes. 4:3. Pentru acest motiv, Domnul le varsă şi dă Împărăţia unei naţiuni, care aduce roadele dorite, naţiunei sfinte, răscumpărată din orice neam şi limbă şi popor, dispreţuită şi respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu. “De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, cari aţi fost chemaţi. Printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt; pentrucă nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” – 1 Cor. 1:26-29.

Ca să fim din poporul Domnului, noi trebuie nu numai să credem în Domnul, dar de asemenea trebuie să şi suferim pentru cauza Lui (Fil. 1:29); noi trebuie să ne negăm de sine şi să ne luăm crucea zilnic şi să-l urmăm. Cei care fac astfel sunt Israelul adevărat, adevărata viţă. Ei sunt naţiunea care va moşteni Împărăţia cerurilor. De ce? Deoarece ei au recunoscut că ei nu trebuie să se bizuie pe înţelepciunea lumească, puterea lumească, poziţia lumească, sau pe orice altceva ce ar putea oferi această lume, dar că sprijinul lor trebuie să fie total pe Domnul; şi ei se sforţează cu ajutorul Său să cultive roadele sfinţeniei. Deoarece Isus împreună cu ucenicii săi a urmat această cale, El a putut spune: “Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul”. “Eu sînt Viţa, voi sînteţi mlădiţele” – Ioan 15:1, 5.

Un Pom sădit lîngă un izvor de apă

 Pomul descris în Psalmul întîi, spre deosebire de butucul menţionat de Isus şi Ezechiel, totuşi nu se referă la naţiunea lui Israel, ci la personalitatea omului lui Dumnezeu. La prima vedere s-ar părea straniu că Dumnezeu, ar compara un om cu un pom; dar din întrebuinţarea ilustraţiei de către Psalmist, este evident că ar trebui să fie un adevăr care ar sta la baza acestuia, şi care ar sprijini şi ar susţine aceasta, şi dacă noi doar am găsi care este acest adevăr, fără îndoială că noi am fi îmbogăţiţi spiritual prin el.

Un pom sădit lîngă un izvor de apă posedă, de obicei, viaţă din abundenţă, deoarece el are acces la apă şi absoarbe din belşug apă. Dacă acelaşi pom ar fi transplantat în pustiu, ar muri repede din neajuns de apă. Deci tot astfel este şi cu omul lui Dumnezeu. Doar cînd el are acces la izvoarele apei adevărului, la Cărţile Bibliei, el poate creşte spiritual, şi cu cît mai mult adevăr el absoarbe şi foloseşte, cu atît mai multă vitalitate el capătă.

Înainte de a fi un pom, mai întîi trebuie să fie o sămînţă, şi acea sămînţă trebuie să fie semănată într-un pămînt pregătit. Dacă pămîntul este tare şi dur el necesită să fie fărămiţat, dar el nu necesită întotdeauna o astfel de prelucrare minuţioasă. În parabola semănătorului, Domnul nostru ne spune despre diferite feluri de pămînt, şi spune că pămîntul bun a fost o inimă sinceră şi curată. Pregătirea pămîntului înseamnă procesul prin care noi venim la înţelegerea că nu putem fi prin noi înşine plăcuţi Domnului, şi că, de aceea, noi avem nevoie de un Salvator. Dacă, în timp ce suntem în această atitudine a minţii şi a inimii, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre Dumnezeu ca să avem credinţă în Dumnezeu prin Isus Hristos, şi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, atunci noi suntem gata şi pregătiţi să primim sămînţa, Cuvîntul privitor la Împărăţie, în inimile noastre, şi devenim Noi Creaţii în Isus Hristos. Prin urmare pămîntul în care este semănată sămînţa este – mintea şi inima îndreptăţită.

Sămînţa, după cum a explicat Isus, în Matei 13:19, este Cuvîntul privitor la Împărăţie, vestea bună că Împărăţia lui Hristos urmează să fie stabilită pe pămînt, şi că, dacă numai ne negăm de sine şi luăm crucea noastră în fiecare zi şi-L urmăm pe Hristos, noi vom fi comoştenitori cu El în acea Împărăţie, pentru marele scop de binecuvîntare a tuturor familiilor de pe pămînt spre slava lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului său Isus Hristos. Dacă sămînţa este primită în mod potrivit într-o inimă cinstită şi curată, în acelaşi timp ea va începe să încolţească şi să prindă rădăcini. Rădăcina reprezintă – credinţa Noii Creaţii.

Sunt două trepte, nivele sau grade ale credinţei, credinţa îndreptăţirii şi credinţa consacrării. De la Domnul nostru Isus nu se cerea să facă primul pas, deoarece El niciodată nu a fost altceva decît drept, curat şi fără pată, dar El S-a consacrat pe Sine prin credinţă. El avu o astfel de credinţă în Tatăl Său din ceruri, încît El Îşi găsea plăcerea în a face voia Sa, chiar dacă El ştia că aceasta înseamnă predarea tuturor drepturilor Sale de viaţă ca fiinţă umană, că El va fi şters din existenţă, şi că Puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu va fi necesară pentru a-L învia din morţi la o nouă natură, Natura Divină (Efeseni 1:19, 20). Aceasta nu necesită tot o aşa de mare credinţă în cazul nostru, deoarece Hristos a fost cel dintîi din învierea morţilor (Fapte. 26:23). El a fost Înaintemergătorul şi ne-a lăsat exemplu, şi noi ştim ce a făcut Tatăl nostru Ceresc pentru El, şi că El este din plin capabil şi dornic s-o facă şi pentru noi.

Aceste două trepte ale credinţei sunt arătate în capitolul 5 din Romani. În primul vers ni se spune că prin credinţă noi suntem îndreptăţiţi şi astfel avem pace cu Dumnezeu; şi apoi în versetul următor, ni se spune mai departe, că tot prin credinţă avem acces în acest har în care noi suntem, harul sau favoarea sfinţirii, şi astfel avem speranţa gloriei lui Dumnezeu. Prima etapă a credinţei, prin care noi suntem îndreptăţiţi, reprezintă pregătirea pămîntului, a inimii. Dacă sămînţa, Cuvîntul sau vestea bună a Împărăţiei, este primită în mod potrivit într-o astfel de inimă şi prinde rădăcină, atunci Noua Creatură este concepută. Rădăcina este credinţa Noii Creaţii, a doua treaptă a credinţei, credinţa consacrării. Acesta este un început mic care eventual, dacă îi este permis să crească, va creşte într-un copac matur fructifer şi roditor – omul lui Dumnezeu, Noua Creatură în Hristos Isus.

Cînd sămînţa copacului roditor este însămînţată, ea răspîndeşte nişte cîrcei mici pentru a absorbi apa şi multele minerale sau elemente pămînteşti care au fost dizolvate de apă. Mai apoi mica tulpină răsare şi se iveşte deasupra pămîntului. Această mică tulpină apoi răspîndeşte mici ramuri, care împreună cu rădăcina şi tulpina cresc mai groase, mai mari şi mai puternice an după an. Cînd ramurile se acoperă cu frunze şi în cele din urmă cu muguri, flori şi fructe, noi avem copacul matur fructifer şi roditor.

Noua Creatură Comparată cu un Pom

 Fie ca noi acum să luăm în considerare multele părţi ale pomului în detaliu şi să le comparăm pe acestea cu variatele trepte în dezvoltarea Noii Creaţii, după cum sunt ele prezentate în 2 Petru 1:5-7, şi vom fi impresionaţi de minunata potrivire a ilustraţiei, pe care, sub conducerea Spiritului Sfînt, o foloseşte Psalmistul în textul nostru.

Cuvintele Apostolului sunt: “De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea; cu virtutea, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostrea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” – (Cornilescu revizuită).

Rădăcina Credinţei

 Prima dintre haruri este rădăcina credinţei. Ca şi la rădăcina pomului, ramurile ei sunt la început subţiri şi mici, dar ele cresc şi se răspîndesc în toate direcţiile cu o continuă creştere a Noii Creaţii.

Rădăcina pomului are două funcţii:

(1) Aceasta este o parte a pomului care se ţine, se agaţă sau se sprijină de pămînt. La început această legătură, sau germinare, este foarte firavă, astfel încît chiar un copil o poate rupe; dar puţin cîte puţin, cînd copacul este mare, se va cere o unire a puterii a mulţi oameni puternici pentru a o rupe. La fel este şi cu credinţa noastră ca Noi Creaţii. Credinţa este aceea care se ţine, se agaţă de pămînt, de mintea şi inima îndreptăţită. La început, cînd credinţa nostră este mică, noi am fi uşor zmulşi, dacă Domnul nu s-ar îngriji de noi în această stare ca şi în toate celelalte. Treptat împreună cu dezvoltarea noastră spirituală, multele ramuri sau sfere ale credinţei noastre cresc şi se răspîndesc şi se extind într-atît încît se înfig cît mai stabil şi se stabilesc cît mai ferm în inimile noastre. Unele din ele se agaţă de acea parte a minţii sau a inimii care ne controlează gîndurile, astfel că noi ne apropiem tot mai mult de punctul să gîndim cum gîndea şi Isus; altele se agaţă de acele părţi ale minţii sau ale inimii noastre care ne controlează vorbirea noastră şi conduita în general, astfel că noi treptat ne apropiem de punctul de a vorbi cum a vorbit şi Isus, şi să umblăm cum a umblat şi El. Cu cît mai mult creşte credinţa noastră şi cu cît mai ferm ea se înfige şi se stabileşte în inima noastră, cu atît suntem mai capabili de a rezista şi a ne împotrivi atacurilor duşmanului. Credinţa este marele fundament al harului, unul fără de care ar fi imposibil pentru noi de a creşte. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 11:6.

(2) O altă funcţie a rădăcinii este absorbirea apei din pămînt şi a multelor elemente pămînteşti sau minerale din pămînt, care pot fi dizolvate de apă şi care sunt de folos pentru creşterea pomului. Apa alcătuieşte trei pătrimi din greutatea majorităţii plantelor. Prin urmare ea este esenţială. Dacă pomul va fi lipsit de ea chiar numai pentru o zi, el va începe a se vesteji. Venind din “izvoarele de apă”, lîngă care este sădit pomul, apa se strecură în pămînt, caută feluritele elemente pămînteşti care sunt acolo, şi atunci este absorbită de rădăcină. Toată apa care intră în structura pomului vine prin rădăcină; nimic din ea nu intră prin altă parte, nici chiar prin frunze.

Izvoarele de apă prin care Noua Creatură este cultivată, sunt diferitele cărţi ale Bibliei, şi apa Adevărului din ele pătrunde în inima noastră, prin canalele ochilor şi urechilor noastre. Cînd acestea intră în inima noastră, ele caută diferitele elemente naturale pe care le găseşte acolo, şi treptat le dizolvă. Una din aceste elemente este ambiţia, care îl conduce pe omul firesc să se străduie să fie mare în această lume, a-şi face un nume pentru sine, şi a-şi acumula bogăţii, etc. Totuşi cît de plăcut n-ar fi acesta din punctul de vedere lumesc, acesta este un principiu greşit în ceea ce îl priveşte pe omul lui Dumnezeu; dar cînd Adevărul intră în inimă, elementul natural al ambiţiei treptat se dizolvă, şi în timp ce devine absorbită împreună cu apa Adevărului, ea este transformată dintr-o ambiţie pămîntească într-o ambiţie spirituală, o ambiţie cerească. Ambiţia spirituală conduce noua Creatură spre a se strădui a plăcea lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce pot gîndi oamenii despre el; ea îl conduce spre a strînge pentru el comori în cer, şi îl face “gata de orice lucrare bună”, pentruca el să poată fi socotit vrednic de a deveni co-moştenitor cu Isus Hristos, şi astfel să fie în stare şi capabil să satisfacă dorinţele inimii sale în preamărirea lui Dumnezeu şi în ajutarea în binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului.

Un alt element natural sau firesc este cel al combativităţii, pe care mulţi din noi îl posedă într-o măsură mai mare sau mai mică. Omul firesc care are calitatea de combativitate este capabil de a fi foarte criticabil sau supărător, dar cînd un astfel de om devine o Nouă Creatură în Hristos, Adevărul găseşte combativitatea naturală în inima sa şi treptat o dizolvă, şi în timp ce ea este absorbită de credinţa Noii Creaturi, ea este transformată într-o combativitate spirituală. Această calitate este una dintre cele mai bune şi frumoase, care poate fi posedată de către omul lui Dumnezeu, deoarece, dacă este dirijată potrivit, ea îl face în stare să ducă o luptă împotriva lumii, cărnii, şi diavolului, şi astfel să lupte lupta bună a credinţei. Omul firesc îşi foloseşte combativitatea în lupta cu alţii în folosul său; omul lui Dumnezeu îşi foloseşte combativitatea în lupta cu sine în folosul altora. Noi toţi ar trebui să avem această calitate, cel puţin într-o măsură oarecare. Dacă noi nu posedăm această calitate de la natură, atunci avem nevoie de a ne ruga Tatălui Ceresc să ne ajute. Voi ştiţi cum grădinarul bun şi iscusit adaugă pămîntului orice elemente i-ar lipsi, dacă acestea sunt necesare pentru creşterea copacului. Eu sunt sigur că Domnul ne va da orice elemente care sunt necesare creşterii noastre spirituale.

Rădăcina, deci, reprezintă credinţa noastră, şi la fel după cum rădăcina este unica parte a copacului care absoarbe apa, tot astfel omul lui Dumnezeu primeşte Adevărul doar printr-un mijloc, şi anume prin credinţa sa. Dacă cuiva îi lipseşte credinţa, el nu va fi în stare să primească Adevărul. Aceasta ne explică faptul de ce atît de mulţi ne spun că Planul Divin al Vîrstelor este cea mai complicată carte pe care au citit-o. Ei nu au rădăcina credinţei în inimile lor. Dar Noua Creatură prin credinţa sa, poate şi trebuie să absoarbă apa Adevărului. Dacă el este deposedat de ea doar pentru o zi, el începe a se vesteji, a se ofili şi a se nimici.

Ce este în rădăcină, care îi permite să absoarbă apa cu elementele pămînteşti dizolvate? Aceasta este seva şi procesul de absorbţie este numit endosmoză. Prin endosmoză se are în vedere legea naturală, prin care, atunci cînd un lichid mai rar sau mai diluat este separat de către un zid poros de un lichid mai concentrat, mai dens, ultimul îl absoarbe pe primul. Seva este mai densă ca apa din pămînt şi astfel ea absoarbe apa împreună cu toate elementele pămîntului dizolvate în ea prin intermediul rădăcinei. La fel, Spiritul Sfînt, (care, eu înţeleg că este reprezentat prin sevă) printr-un proces spiritual corespunzător endosmozei, absoarbe apa Adevărului împreună cu elementele naturale care au fost dizolvate de către Adevăr; şi mijlocul prin care aceasta absorbţie este efectuată – este credinţa noastră, rădăcina Noii Creaţii. În acest fel măsura spiritului Sfînt treptat creşte în Noua Creatură, şi la fel ca şi seva care nu hrăneşte numai rădăcina dar care urcă şi la alte părţi ale pomului, tulpina, ramurile, frunzele, etc., şi le nutreşte pe fiecare, tot aşa şi Spiritul Sfînt astfel sporit în măsură şi în putere, dezvoltă în noi nu numai credinţa Noii Creaţii, dar de asemenea şi alte haruri pe care le avem încă a le aprecia.

Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea

 Dacă sămînţa este semănată şi prinde rădăcini, la început nimeni nu este conştient de faptul acesta. Noi nu putem spune: “Ah, Iată ! Sămînţa a fost semănată şi a prins rădăcină”, pînă ce mica rădăcină nu-şi capătă tulpina şi pînă cînd tulpina nu apare deasupra pămîntului. Tulpina este prima manifestaţie vizibilă. Aceasta ne aduce la al doilea punct. Apostolul Petru spune: “Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea”. Cuvîntul tradus aici prin “virtute” înseamnă în mod potrivit – “curaj, tărie morală” (vezi “Emphatic Diaglot” de Wilson). Cînd noi ne prezentăm corpurile noastre ca sacrificii vii Domnului, rădăcina credinţei, primul pas al dezvoltării Noii Creaţii, este în inima noastră, dar la început nimeni nu cunoaşte aceasta în afară de noi înşine. Alţii nu pot cunoaşte că Cuvîntul Adevărului a prins rădăcină în noi pînă ce nu am unit la credinţa noastră tăria, curajul, virtutea – fapta. Virtutea, curajul, fapta este prima manifestaţie vizibilă a Noii Creaţii. Dacă noi nu dezvoltăm faptele, credinţa noastră va muri; la fel ca şi în cazul seminţei naturale, dacă tulpina nu apare, rădăcina va muri.

Ce înseamnă această calitate a virtuţii? Ea înseamnă curajul credinţei noastre. Cînd noi adăugăm la credinţa noastră curaj, atunci noi nu numai că credem în inima noastră, dar de asemenea noi mărturisim cu limba noastră că Isus este Domnul nostru şi aceasta se întîmplă cînd noi începem a spune aceasta oamenilor şi a le arăta aceasta în viaţa noastră zilnică şi a ne purta astfel încît alţii să afle că noi suntem creştini. Nouă nu trebuie să ne fie ruşine de Hristos. Dacă ne va fi ruşine de El, şi El se va ruşina de noi, cînd va veni să se socotească cu noi. Eu îmi amintesc o zi, cînd stînd în tren, eu aveam cîteva tracte, pliante şi broşuri în geanta mea. Credinţa mea mi-a spus să le înmînez pasagerilor, dar carnea s-a revoltat. Eu eram foarte aproape să cedez cînd mi-a venit în minte gîndul: “Nu vă fie ruşine de Evanghelia lui Hristos”. Eu am scos pliantele din geanta mea şi le-am privit. Şi pe coperta celei de deasupra eu am văzut tocmai cuvintele care mi-au venit în minte: “Eu nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos”. Atunci credinţa avu victoria. Avînd acum curajul convingerilor mele, eu am împărţit pliantele şi după toate acestea nu am găsit aceasta atît de respingător.

De ce ar trebui să ne fie ruşine de Evanghelia lui Hristos? Ea conţine veşti atît de minunate. Săraca omenire gemîndă o aşteaptă. Chiar dacă oamenii se vor rîde sau îşi vor bate joc de voi, sau vă vor persecuta pentru credinţa în Evanghelie şi pentru proclamarea ei, puţin cîte puţin, în ziua cercetării, ei îşi vor aduce aminte de faptele voastre bune pe care le-au văzut, şi vor slăvi pe Dumnezeu în numele vostru – 1 Petru 2:12.

Virtutea sau curajul este acel har care ne face în stare să răspîndim adevărul la alţii şi să ne modelăm vieţile noastre după adevăr, şi să perseverăm în ambele, în ciuda opoziţiei şi de asemenea în ciuda repetatelor căderi. La început, cînd noi suntem doar plante tinere, ne aplecăm la orice suflare a adversităţii, dar puţin cîte puţin cînd noi creştem mai maturi, sîntem în stare să rezistăm la orice furtună care ar putea asalta credinţa noastră în Dumnezeu şi în Adevărul Său.

 Uniţi cu virtutea – Cunoştinţa

 Cînd începi a spune despre Adevăr altora, foarte curînd vei afla că nu îl poţi explica atît de clar după cum ai vrea, şi îţi sunt puse astfel de întrebări la care nu poţi răspunde. De exemplu, vei fi întrebat: “Nu este aceasta o a doua şansă?” şi “Nu va duce aceasta la păcat?”. Efectul acestora este de a te trimite din nou şi din nou la izvoarele Adevărului, pentru a-ţi împrospăta memoria, şi pentru a adăuga la virtutea ta – cunoştinţa; şi în timp ce îţi împrospătezi memoria, îţi vei găsi de asemenea şi inima reîmprospătată şi înviorată. Cu cît mai mult împarţi Adevărul la alţii, cu atît mai mult adaugi la cunoştinţa ta, şi Adevărul devine pentru tine tot mai clar şi mai preţios. În afară de aceasta, cînd începi a-ţi modela viaţa în acord cu voia lui Dumnezeu, variatele experienţe prin care treci, opoziţia pe care o primeşti, căderile pe care le ai, şi toate multele încercări şi dificultăţi pe care va trebui să le întîlneşti pe calea îngustă, te vor trimite din nou şi din nou la Cuvîntul lui Dumnezeu pentru instruire la fel ca şi pentru mîngîiere şi îndemnare.

După cum sunt multe ramuri într-un copac bun, tot la fel multe ramuri ale cunoştinţei se cer a fi cultivate de către Creştinul adevărat, care doreşte să fie conformat chipului lui Hristos. Căutînd a-L cunoaşte pe Dumnezeu, caracterul Său glorios şi planul Său minunat, şi pe Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui, adevăratul Creştin îşi dezvoltă ramurile cunoştinţei în direcţia cerească. Alături de acestea el găseşte necesar şi plăcut să dezvolte ramurile cunoştinţei privitor la Profeţi şi Apostoli şi alţi Sfinţi ai Noului şi Vechiului Testament, şi încă şi alte ramuri privitoare la roadele spiritului şi la Făgăduinţele Nespus de Mari şi Scumpe ale lui Dumnezeu. Pe lîngă acestea mai sunt încă multe altele! Incluzînd şi pe cele mai inferioare sau de mai de jos, ramurile cunoştinţei cu privire la şireteniile şi vicleniile diavolului, şi de asemenea cu privire la diferitele ispite, încercări şi ademeniri care vin spre noi din partea lumii şi din partea cărnii noastre. Noi trebuie să privim la acestea în aşa fel încît să putem spune împreună cu Apostolul Pavel: “Noi nu suntem în ignoranţă de înşelăciunile lui Satan”. Dacă credeţi că nu este necesar să cunoaşteţi despre înşelăciunile diavolului nu veţi fi preîntîmpinaţi sau preveniţi, şi nefiind preveniţi nu veţi fi pregătiţi şi înarmaţi din vreme, cu rezultatul probabil că mai devreme sau mai tîrziu veţi fi înfrînşi de către adversar.

Totuşi, ramurile mai inferioare, cele de mai de jos, cu tendinţa de a creşte mai spre pămînt, sunt multele ramuri ale cunoştinţei lumeşti, care nu sunt atît de importante ca şi altele. Cu toate acestea ele sunt necesare într-o măsură oarecare pentru o adecvată înţelegere a Bibliei. De exemplu, noi ar trebui să cunoaştem ceva despre gramatica şi însemnătatea cuvintelor. Este de asemenea de folos de a cunoaşte puţin din Greacă, şi probabil şi puţin din limba Ebraică de asemenea, cel puţin cîteva cuvinte pentru o înţelegere mai bună a Adevărului, şi o cunoştinţă în geografie, istorie, botanică, etc., este adesea de folos pentru prinderea înţelesului a multor ilustraţii şi aluzii istorice şi geografice, atît de mult întîlnite în Scripturi.

Dar în timp ce unim la virtutea noastră – cunoştinţa, este esenţial ca noi să trecem la următorul îndemn al Apostolului ca să:

 Uniţi cu Cunoştinţa – Înfrînarea (controlul de sine)

 Dacă într-un copac nu sunt ramuri, acolo nu vor fi fructe, şi ramurile mici vor aduce fructe mici. La fel este şi cu Noua Creatură în Hristos. Fără cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Gloriosului plan de răscumpărare, Noua Creatură nu va aduce roadă, şi dacă cunoştinţa va fi mică, şi roadele de asemenea vor fi mici. Este evident deci, că noi ar trebui să cultivăm multe ramuri ale cunoştinţei. Dar un pom roditor nu creşte doar cu scopul de a da ramuri. Cît de bune şi frumoase aceste ramuri ar putea fi, pomul trebuie să dezvolte roadele, pentru a-şi justifica existenţa. Aceasta va necesita o curăţare chibzuită. Un pom care nu este curăţat este bun numai ca lemn. La fel, scopul pentru care omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte diferitele ramuri ale cunoştinţei este ca el să poată la timpul potrivit să aducă o roadă abundentă de iubire, şi pentru acest scop va fi necesară o pregătire şi curăţare atentă şi grijulie.

În cazul Noii Creaţii, totuşi – şi aici analogia dintre pom şi Noua Creatură nu se potriveşte – mult este lăsat la libertatea voinţei sale. Noua Creatură este tratată ca o fiinţă gînditoare, şi se aşteaptă de la ea să-şi facă mult din curăţarea sa. Pavel spune: “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd suntem judecaţi suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea” – 1 Cor. 11:31, 32. Cu alte cuvinte, noi ar trebui zilnic să ne examinăm şi să ne înfrînăm. Dacă nu o vom face, atunci noi nu vom folosi spiritul minţii sănătoase şi Domnul va trebui să ne curăţe sau să ne pedepsească, să ne îndrepte, la fel ca şi un grădinar iscusit şi priceput ar fi trebuit să-şi curăţe pomul care nu are putere de gîndire de a se călăuzi, a se îndrepta şi a se conduce singur.

Singurul scop al studiilor noastre trebuie să fie ca noi să ne arătăm aprobaţi înaintea lui Dumnezeu, ca un om care n-are de ce să-i fie ruşine. Dezvoltarea diferitelor ramuri ale cunoştinţei ar trebui să fie astfel controlate, ca noi să putem cultiva pe ele – roada iubirii. Iată pentru ce sunt ramurile; şi motivul pentru care sunt atît de multe ramuri, este că acolo trebuie să fie mai multe roade.

De la noi se cere să exercităm controlul de sine sau înfrînarea, în special în privinţa ramurilor cunoştinţei lumeşti. Într-un pom roditor natural, ramurile de mai jos tind să crească spre pămînt. În acelaşi mod ramurile cunoştinţei pămînteşti sunt înclinate să crească spre pămînt. Noi ar trebui să ţinem minte ca să nu cultivăm aceste ramuri cu scopul – doar de a acumula cunoştinţă, şi nici pentru alte scopuri pămînteşti decît profesia sau serviciul nostru de zi cu zi (şi aceasta la un nivel cît mai redus posibil), ci numai pentru scopul de a înţelege Cuvîntul lui Dumnezeu, şi astfel să ajutăm la creşterea noastră spirituală. Este cel mai bine de a fi mulţumit în cea mai mare parte cu acea cunoştinţă pămîntească pe care am avut-o înainte de a deveni Noi Creaţii în Hristos Isus. Cu cît mai mult timp şi energie noi devotăm pentru cultivarea ramurilor pămînteşti, cu atît mai mult creşterea noastră spirituală poate fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre poate deveni de o rea sau inferioară calitate. Fraţii pot fi de ajutor unul altuia în această privinţă. De exemplu, din studiul meu anterior a ramurii naturale a botanicii, eu mă stărui să vă explic înţelesul sau intenţia Psalmistului şi prin acesta îndemnul Apostolului Petru, astfel ca să fie sprijinită creşterea noastră spirituală, a mea şi a voastră.

Noi am văzut, deci, că un pom care nu este curăţat este bun doar ca lemn şi merge la lemnărie. El poate deveni mare şi impunător, dar fructele sale sunt rare şi de proastă calitate. La fel este şi cu Noua Creatură, dacă ea nu exercită controlul de sine, căci – “Cunoştinţa îngîmfă, dar dragostea zideşte”.

Controlul de sine trebuie să fie exercitat de asemenea pentru a ţine subordonat corpul, astfel ca noi să nu fim potriviţi sau conformaţi acestei lumi dar ca să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre, pentru a arăta care este voia lui Dumnezeu – cea bună, plăcută şi desăvîrşită şi acceptabilă. Controlul de sine este necesar ca noi să nu fim excesiv descurajaţi prin căderile şi greşelile noastre, şi nici să ne slăvim sau înălţăm prin succesele noastre. Ea este necesară pentru a ne preveni şi împiedica, de a nu ne îndepărta de pe calea îngustă prin eşecuri sau persecuţii, sau de a nu deveni plini de mîndrie din cauza laudei.

Uniţi cu Înfrînarea – Răbdarea

Noi nu putem dezvolta răbdarea pînă ce nu suntem în stare să exercităm înfrînarea sau controlul de sine. Această calitate a răbdării este reprezentată prin frunzele pomului. Puteţi spune: “Este foarte straniu. Ce este ceea ce putem cunoaşte despre frunze, care le face în stare să reprezinte răbdarea? Frunzele vor creşte pe copac chiar dacă n-au fost curăţate”. Aceasta este adevărat, şi aici din nou analogia dintre pom şi Noua Creatură cade, dar sunt cîteva puncte de o apropiată asemănare între frunzele unui pom şi răbdarea omului lui Dumnezeu.

Dacă vei vedea un pom fără frunze la timpul cînd te aştepţi la ele, imediat vei zice: “Mă tem că acest pom este pe moarte”, şi dacă ai careva interes în el, îl vei uda, dacă va fi posibil, pentru a-i da viaţă. Dar dacă vei vedea un belşug de frunze verzi, vei zice: “DA! În acest pom este o abundenţă de viaţă”, şi dacă acesta este un pom fructifer, te vei aştepta să capeţi o roadă bună în curînd. La fel este şi cu Noua Creaţie. Dacă vei vedea un om al lui Dumnezeu care nu şi-a dezvoltat această calitate a răbdării, la timpul cînd ai aştepta aceasta de la el, vei zice: “Mă tem că el moare spiritual”. Apoi îi vei oferi apa Adevărului şi te vei ruga pentru el, şi-l vei ajuta atît cît poţi, pentru a-i da, dacă ar fi cu putinţă – viaţă (Iacov 5:20; 1 Ioan 5:16). Pe de altă parte, odată ce vei vedea răbdarea dezvoltată, vei zice că acesta are viaţa spirituală într-însul, şi cu cît mai multă răbdare vei vedea, te vei gîndi că cu atît mai multă viaţă el are, şi cu atît mai mult te vei aştepta ca la timpul potrivit roada coaptă a iubirii să-şi facă apariţia.

Sunt două calităţi speciale pe care le posedă frunzele unui pom, care le fac să fie asemănate cu răbdarea. Una este mobilitatea lor, şi alta este faptul că ele absorb Bioxidul de Carbon, şi îl divizează în Carbon şi Oxigen. Carbonul este apoi folosit pentru creşterea pomului, şi Oxigenul, acest element al atmosferei care susţine viaţa omului şi a animalelor inferioare, este emis în aer.

(1) Ştiţi cît de mobile sunt frunzele unui copac. Cînd suflă vîntul, frunzele se apleacă şi se îndoaie după el, şi apoi, după ce vîntul trece, ele se refac sau se restabilesc imediat la loc, ca şi cînd n-a fost nimic. În această privinţă frunzele diferă considerabil de tulpina unui pom bine dezvoltat. Tulpina reprezintă tăria noastră, hotărîrea, fermitatea şi statornicia noastră la principii; frunzele, de altă parte, reprezintă răbdarea noastră, îngăduinţa noastră la greutăţi şi încercări, unde nici un principiu nu este în joc.

La fel ca şi în cazul unui pom natural bine dezvoltat, tulpina puternică, împreună cu puternica sau ferma poziţie pe care o are rădăcina în pămînt, previne pomul de a nu fi smuls de către un vînt puternic sau de o altă cauză, la fel este şi cu omul lui Dumnezeu matur, deoarece din cauza credinţei sale adînci şi a puternicului curaj în Domnul (nu în sine însuşi), el este în stare să stea ferm împotriva vîntului de oricare doctrină falsă sau orice altceva intenţionat de către adversar, pentru a cauza pe omul lui Dumnezeu să se abată de la datoria faţă de Domnul. Nouă ni s-a spus că servul Domnului nu trebuie doar să străduie sau să tindă, ci ni se spune de asemenea că el trebuie “să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” – Iuda 3. Foarte diferit de aceasta este răbdarea. Sunt multe încercări care ne vin din afară, care nu afectează chestiuni de principiu. În astfel de cazuri noi ar trebui să cedăm, noi trebuie să exercităm răbdarea.

Să ne amintim exemplul Domnului nostru Isus. Cînd adevărul era în joc, cînd el a fost ispitit să se abată de la voia lui Dumnezeu, nimic nu l-a putut face să se clatine şi să se abată. Ştiind că Domnul îl va ajuta, el şi-a făcut faţa ca o cremene; şi el ştia că el nu va fi dat de ruşine – Isaia 50:7. El avea o puternică tărie şi curaj, dar în acelaşi timp el avu o răbdare infinită. Persecuţiile şi adversităţile, el le-a îndurat supus, cu blîndeţe şi cu răbdare. Cînd el a fost insultat, el nu a insultat, şi el singur a îngăduit să fie biciuit, scuipat şi dispreţuit, fără a reproşa sau a se răzbuna.

(2) O altă calitate posedată de către frunze este puterea absorbirii Bioxidului de Carbon (CO2), descompunîndu-l în Carbon şi Oxigen, asimilîndu-l pe primul şi întorcîndu-l pe al doilea în atmosferă. Tot Carbonul (Cărbunele de lemn) din copac este extras din atmosferă, şi frunza este unica care face această minunată şi grea lucrare. Totuşi Carbonul formează o jumătate din greutatea netă a pomului. El este reprezentat în special în fibrele lemnoase care dau tărie diferitelor părţi ale pomului. Aceasta ne aduce aminte că doar cînd avem calitatea de răbdare noi putem adăuga stăpînirea morală (a înţelepciunii) la fiinţa noastră spirituală, şi astfel să dezvoltăm puterea caracterului. Iată de ce Apostolul Iacov ne-a îndemnat să lăsăm ca răbdarea să-şi facă desăvîrşit lucrarea, ca noi să putem fi desăvîrşiţi şi întregi, şi să nu ducem lipsă de nimic.

În partea inferioară a frunzelor sunt mulţi pori numiţi stomate (deschizături sau orificii), prin care Bioxidul de Carbon este absorbit în frunze şi Oxigenul este eliminat în atmosferă. Particulele mici, numite granule de Clorofil, care dau frunzelor culoarea verde, pun mîna pe Bioxidul de Carbon în momentul cînd acesta intră, şi îl descopmun în părţile lui componente, o parte de Carbon şi două părţi de Oxigen. Carbonul este asimilat pentru a da tărie diferitor părţi ale pomului. Cele două părţi ale Oxigenului, pe de altă parte, se degajă în aer. Astfel planta absoarbe Bioxidul de Carbon şi emite Oxigenul.

În cazul fiinţelor umane şi a animalelor inferioare, procesul este exact inversat. Prin plămînii lor ei absorb Oxigenul şi elimină Bioxidul de Carbon. Oxigenul este dătătorul de viaţă pentru om şi animale, şi Bioxidul de Carbon este otrăvitor pentru ei, şi dacă n-ar fi nici o plantă, atmosfera în curînd ar deveni golită de Oxigen şi supraîncărcată cu Bioxid de Carbon, şi toată carnea ar muri. Ce minunată este Înţelepciunea lui Dumnezeu în acest schimb reciproc şi balans al naturii.

Între omul firesc şi cel spiritual există aceeaşi relaţie ca şi între animale şi plante. Atmosfera în care trăiesc animalele şi copacii, reprezintă împrejurarea noastră, circumstanţele în mijlocul cărora ne trăim vieţile noastre. Oxigenul în mod potrivit reprezintă acele circumstanţe care conduc la prosperitate materială, şi Bioxidul de Carbon, pe acelea care duc la adversităţi, nenorociri sau greutaţi materiale. Omul firesc înfloreşte cu şi pe prosperităţi materiale, la fel cum creşte datorită Oxigenului. Acestea sunt dătătoare de viaţă pentru el. Doar observaţi efectul produs asupra unui om dîndu-i un adaos la salariu şi o poziţie mai bună. Nu va înflori el oare! Nu se va bucura el de sine! Cu cît el va deveni mai prosper în cele fireşti sau pămînteşti, cu atît mai mult el se va gîndi că răul în această lume a fost supraestimat. Dar presupuneţi că asupra lui vor veni adversităţi, adică necazuri, nenorociri sau greutăţi pămînteşti, în acelaşi timp el va fi deprimat şi descurajat. Dacă adversitatea va creşte, la fel va creşte şi disperarea sa, şi cu continuarea acesteia el va deveni tot mai descurajat, întristat şi mîhnit, pînă cînd în cazuri extreme el va cădea într-o astfel de stare de disperare, încît în final el ar putea comite sinucudere. Astfel, adversitatea materială, ca şi Bioxidul de Carbon, este otrăvitoare pentru omul firesc. “Întristarea lumii aduce moarte”.

Cu omul spiritual, Creatura Nouă în Hristos Isus, are loc situaţia opusă. Dacă Noua Creatură nu primeşte nici o adversitate, nenorocire sau greutate fizică, financiară sau socială, ea se va vesteji spiritual. “Cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată”. Ea are nevoie de adversităţi pentru a creşte spiritual. Prin intermediul răbdării, ea le descompune, adică ia ceea ce este bun în ceea ce priveşte pentru a adăuga fibrele morale la fiinţa sa şi elimină dubla porţie a prosperităţii altora.

La fel există şi un schimb reciproc şi balans între omul lui Dumnezeu şi omul firesc cum este între plante şi animale. La fel cum oamenii şi animalele absorb Oxigenul şi elimină Bioxid de Carbon, şi copacii din contra, absorb Bioxidul de Carbon şi elimină Oxigenul, tot exact aşa şi omul firesc, în timp ce înfloreşte în prosperitatea materială, cauzează adversitate asupra celor care se străduie să trăiască evlavios în Hristos Isus, şi ultimii în loc de a fi vătămaţi de experienţe, folosesc fiecare adversitate pămîntească care le vine, pentru a face bine la toţi oamenii cît au putinţă, în timp ce în acelaşi timp ei adaogă tot mai mult la tăria lor spirituală şi menţin viaţa lor spirituală. Isus, vorbind ucenicilor săi, a spus: “Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentrucă Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: “Robul nu este mai mare decît stăpînul său”. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” – (Ioan 15:18-25). Dar întorcînd cu binele pentru rău, binecuvîntînd pe cei ce blastămă, făcînd bine celor ce-i urăsc, şi rugîndu-se pentru cei care îi folosesc în mod dispreţuitor, urmaşii în urmele blîndului Isus mustră, ceartă, sau condamnă lumea aceasta a păcatului, şi exercită o influenţă păzitoare sau conservantă asupra lumii, prevenind-o şi împiedicînd-o de a se duce rapid într-o mai adîncă degradare morală şi moarte.

Isus a exprimat acest adevăr cînd, după ce le-a spus urmaşilor săi, că profeţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, totdeauna au fost persecutaţi pentru cauza dreptăţii şi i-a îndemnat să se bucure şi să fie nespus de fericiţi cînd ei vor fi insultaţi şi persecutaţi pentru cauza Sa, El adaogă: “Voi sînteţi sarea pămîntului” – (Matei 5:10-13). La fel după cum sarea exercită o influenţă conservantă sau păzitoare, de păstrare asupra cărnii, şi după cum plantele exercită o influenţă conservantă, de păstrare sau păzitoare asupra animalelor, la fel şi sfinţii lui Dumnezeu cu toţii înainte au exercitat o influenţă conservantă, păzitoare şi de păstrare asupra lumii, pentru că puţini oameni neprihăniţi în lume au păstrat lumea de a nu fi distrusă. La aceasta se referă Pavel cînd citează din Isaia: “Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămînţă, am fi ajuns ca Sodoma, şi ne-am fi asemănat cu Gomora” – (Rom. 9:29). Domnul a distrus Sodoma deoarece în ea nu erau nici zece oameni neprihăniţi – (Gen 18:16-32).

Înainte de a părăsi această parte a subiectului nostru, eu aş dori să vă atrag atenţia la alte două puncte importante. Primul este că proporţia Bioxidului de Carbon în atmosferă este foarte mică, doar a cinci-suta parte din Oxigen. La fel este şi în atmosfera spirituală a Noii Creaţii. Proporţia adversităţii este de regulă, cu mult mai mică decît cea a prosperităţii. Prin urmare noi trebuie să fim foarte cu luare aminte ca să nu risipim şi să nu irosim nimic din ea.

Un alt punct, este că, Bioxidul de Carbon este absorbit şi descompus doar sub influenţa luminii şi a căldurii care vin de la soare. În timpul nopţii acest proces încetează cu totul. În acelaşi mod, Noua Creatură doar cînd este sub influenţa luminii şi căldurii lui Dumnezeu, înţelepciunii şi iubirii Sale provenite din Evanghelie, doar atunci ea poate extrage binele din orice adversitate prin intermediul răbdării. “Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfîntă, rugaţi-vă prin Duhul Sfînt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” – Iuda 20, 21.

 Uniţi cu Răbdarea – Evlavia; cu Evlavia – Iubirea de fraţi; şi cu Iubirea de fraţi – Dragostea de oameni.

 Pomul acum este bine crescut, îşi are rădăcina, tulpina, şi ramurile, el a fost curăţit şi îndreptat, şi a produs din abundenţă frunze verzi şi sănătoase. Noi ne putem zugrăvi în minţile noastre doar un astfel de puternic şi frumos caracter, plin de viaţă spirituală şi energie, care dă recunoscător adăpost, ocrotire şi protecţie oamenilor şi animalelor. Plin de credinţă, şi cu o puternică tărie în Domnul, lui nu-i este ruşine să vorbească despre Hristos, şi a-şi modela viaţa sa în corespundere cu concepţia lui Hristos. El nu numai că cunoaşte Biblia de la Geneza la Apocalipsa, dar el o poate expune sau prezenta, tălmăci sau explica altora, şi le poate face clare misterele sau tainele lui Dumnezeu. Cu adevărat, atît de numeroase şi extensive pot fi ramurile cunoştinţei, pe care le-a cultivat, încît el ar putea fi chemat să fie un pastor al unei mari şi prospere adunări, sau a fi un ocupant al unui loc sau scaun în careva colegii teologice. Un astfel de caracter ca acesta, sigur ar fi o admiraţie a tuturor care îl cunosc, dar chiar aceasta ar putea să nu fie suma tuturor virtuţilor sale. Înfrînarea sa sau controlul său de sine poate fi de un aşa fel, ca el să se poată ţine calm în toate circumstanţele şi împrejurările, să-şi păstreze corpul în stăpînire, şi astfel să-şi aranjeze cititul şi observaţia sa încît să studieze doar astfel de subiecte şi pe acestea într-aşa un mod, încît creşterea sa spirituală să fie sporită. În sfîrşit, răbdarea sa poate fi atît de perfectă încît să fie în stare să îndure adversităţi, insulte, ocări, şi persecuţii, să fie întărit în caracter prin încercări la care este expus, şi să întoarcă cu bine la rău. În mod sigur, veţi spune – că un caracter aşa de minunat ca acesta ar fi potrivit pentru Împărăţia Cerească.

Nu dragi fraţi, este necesar ceva mai mult înainte ca el să fie acceptat ca comoştenitor cu Isus Hristos. Dacă cu toate aceste calităţi excelente, el nu şi-a cultivat şi dezvoltat la timpul necesar iubirea, Dumnezeu Îl va tăia ca nefolositor. Straniu, da? Nu, noi niciodată n-am crescut pomii fructiferi sau roditori pentru frunzişul lor; noi creştem aceşti pomi fructiferi sau roditori pentru fructele sau roadele lor. Dacă binele pe care un om îl face altora este în cel mai bun caz doar un rezultat sau produs al credinţei, cunoştinţei, şi răbdării sale, şi dacă acesta este făcut cu scopul de a-şi clădi caracterul său spiritual, dacă el nu a atins gradul cînd binele pe care el îl face altora este rezultatul sau produsul iubirii pentru aceştia şi pentru Dumnezeu, acest om nu a îndeplinit scopul pentru care Dumnezeu l-a ales. Iubirea trebuie să fie motivul de fundament sau susţinător al tuturor vorbelor şi a faptelor nostre, înaintea ca Dumnezeu să ne recunoască ca cultivînd roadele sfinţeniei. Doar unora ca aceştia, care astfel şi-au dezvoltat şi desăvîrşit această calitate a iubirii, calitatea de asemănare cu Dumnezeu, numai acestora Domnul le va spune la timpul său cuvenit: “Bine rob bun şi credincios; intră în bucuria Stăpînului Tău. Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri”.

Pavel ne dă acest gînd în cuvintele frumoase din 1 Cor. 13:1-3: “Chair dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toate averile pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”.

La fel ca şi un pom roditor şi fructifer care pentru a-şi îndreptăţi existenţa pe lîngă frunzele sale trebuie să-şi dezvolte muguri, flori, şi în sfîrşit roade, tot aşa şi omul lui Dumnezeu trebuie să adaoge la răbdarea sa – evlavia, la evlavia sa – dragostea de fraţi, şi la dragostea de fraţi – iubirea de oameni. Evlavia este reprezentată prin muguri, dragostea de fraţi este reprezentată prin flori, şi iubirea de oameni prin roade. Mugurii, florile şi roadele reprezintă trei trepte sau etape, ultima fiind roada, aceea pentru care pomul este crescut; în acelaşi fel evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de oameni reprezintă trei trepte, ultima fiind iubirea în sensul atotcuprinzător, roada pentru care Noua Creatură este pregătită, instruită, crescută, îngrijită, şi dezvoltată.

Uniţi cu răbdarea – Evlavia

 Unii pretind că evlavie înseamnă asemănare cu Dumnezeu. Este adevărat că însemnătatea originală este asemănarea cu Dumnezeu, dar acesta este un exemplu de eroare în care ar putea cădea cineva care ar insista prea tare asupra sensului original al cuvîntului. Evlavia este unul din multele cuvinte care şi-au schimbat sensul în decursul timpului. Dacă el ar însemna asemănarea cu Dumnezeu, la el n-ar fi necesar de a adăuga sau a uni cu el dragostea de fraţi sau iubirea de oameni, deoarece Dumnezeu este iubire, şi dacă noi suntem ca Dumnezeu, sau asemenea lui Dumnezeu, ar trebui să atingem punctul iubirii în sensul său atotcuprinzător, punctul iubirii desăvîrşite. Cuvîntul Grecesc tradus prin “evlavie” în versul pe care îl cercetăm este “eusebeia” care înseamnă pietate, cucernicie, respect şi reverenţă, adică veneraţie, adorare şi stimă pentru Dumnezeu. Cuvîntul Englez “evlavie” în sensul său curent, este totuşi, o bună traducere a termenului Grecesc.

Acesta este mugurele, prima treaptă în formarea roadei iubirii. Omul care a atins doar această treaptă nu este atît de atractiv sau drăguţ, ca unul care ar adăuga la răbdarea sa şi dragostea de fraţi. Mugurul este puţin dur, şi verde. Germenele, nucleul sau embrionul, florii şi a fructului se află în el, dar el este ascuns de la vedere, acoperit pe deasupra cu o capsulă tare, şi dacă pui mugurul în gură, vei găsi că el este amar, neplăcut la gust.

Acei care au atins treapta evlaviei se pot aştepta la timpul potrivit să dezvolte roada iubirii, dar pînă aici ei au doar începutul acesteia.

Poporul Scoţian de două sau trei generaţii în urmă, forma o ilustraţie a efectului acestui har al evlaviei. Aceşti oameni aveau o mare reverenţă faţă de Dumnezeu, şi o iubire de dreptate. Ei aveau ceea ce noi am putea numi o iubire din datorie, o dorinţă de a asculta poruncile lui Dumnezeu. Ei erau oneşti în treburile lor de afaceri şi în toate afacerile vieţii, şi erau foarte stricţi cu copiii lor. Ei erau respectaţi de toţi, dar ca şi germenul sau embrionul în mugur, iubirea lor, deşi era în ei, era ascunsă. Era considerat ca un semn de slăbiciune ca ei să-şi arate iubirea, ori de a fi demonstrativi în orice fel. Înfăţişările acestor oameni, după cum acestea pot fi observate din portretele lor, sau din feţele unora puţini care mai sunt încă în viaţă, erau severe şi aspre. Aceste caracteristici pot fi într-o măsură oarecare naturale poporului sau rasei Scoţiene, dar eu cred că acestea erau în principal rezultatele pregătirii, şcolii sau educaţiei Calviniste. Un om care este sincer, totdeauna încearcă de a fi ca şi dumnezeul căruia i se închină sau pe care îl venerează sau adoră, şi dumnezeul Calvinist este – aspru şi antipatic, care nu inspiră dragoste sau simpatie.

Uniţi cu evlavia – Iubirea de fraţi

 Evlavia este o calitate bună, dar aceasta este doar starea de mugur, prima treaptă sau treapta din datorie a iubirii. Acei care Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai bine, vor adăuga la evlavia lor – iubirea de fraţi. Aceasta este reprezentată prin flori.

La fel după cum vine un timp, cînd petalele, care formează interiorul mugurului, devin atît de mari şi întinse, încît într-o bună dimineaţă, datorită influienţei favorabile şi binevoitoare a luminii solare şi a căldurii, ele împing şi înlătură capsula tare şi mugurul devine floare, tot aşa vine şi un timp în dezvoltarea Noii Creaţii, care este conformată imaginii lui Hristos, cînd, datorită influenţei înţelepciunii şi iubirii lui Dumnezeu, care radiază din paginile Evangheliei iubirii, care creşte în inima sa şi înlătură bariera care pînă acum a restrîns-o, şi Noua Creaţie găseşte că ea şi-a adăugat sau şi-a unit la evlavia sa sau iubirea din datorie – iubirea de fraţi.

Ceea ce îl ajută cel mai mult pe un Creştin este porunca nouă a Domnului nostru: “Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit şi eu”. Şi explicaţia lui Ioan a acestor cuvinte în prima sa epistolă, capitolul 3, versetul 16: “noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

Un pom este atractiv în mod deosebit prin florile sale. Frumuseaţea şi mirosul aromat ne atrage la ele. Nu este oare exact la fel cu mulţi fraţi şi surori din cei cunoscuţi nouă? Frumuseţea caracterului lor şi mirosul plăcut al multelor fapte binevoitoare de sacrificiu de sine ale lor ne atrag la ei. Noi suntem atraşi la ei. Nu este oare la fel cu orice tovărăşie sau societate a fraţilor Domnului care reprezintă frumuseţea şi mirosul aromat a iubirii frăţeşti? Mulţi mi-au spus că primul lucru care i-a atras la adevăr, a fost iubirea manifestată printre fraţi.

Dar amintiţi-vă că “inima (naturală) este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea;”. Inima nostră ne va spune cîteodată că noi am dezvoltat acest har al iubirii frăţeşti cînd noi de fapt nu l-am dezvoltat. Atît timp, cît germenele sau embrionul este închis înăuntrul capsulei de păstrare, noi am atins doar treapta de mugure. Noi nu putem spune cu adevărat că am atins treapta frunzelor, pînă cînd petalele n-u şi-au deschis acoperămîntul dur. Pentru a fi atinsă treapta frunzelor, treapta iubirii de fraţi, iubirea nostră trebuie să fie vizibilă, să fie văzută. Aceasta nu trebuie să fie închisă în inimile noastre, dar trebuie să fie manifestată prin cuvinte amabile, binevoitoare, iubitoare şi prin multe acte mici şi posibil unele acte mari, de sacrificiu de sine ale iubirii. “Prin aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Dar cum vor cunoaşte oamenii aceasta, decît dacă ne vor vedea pe noi manifestînd această iubire? Dacă ei o vor vedea, şi în special dacă ei o vor vedea în circumstanţe sau împrejurări de încercări şi greutăţi, cînd ei cel mai puţin s-ar aştepta de la noi aceasta, atunci ei vor cunoaşte că noi suntem ucenicii lui Isus.

Aduceţi-vă totdeauna aminte de a vă întreba: “Am eu această iubire închisă în inima mea? – Dacă da, eu am dezvoltat doar mugurul sfinţeniei”. Sau: “Arăt eu iubirea mea fraţilor prin cuvintele mele şi prin faptele mele? – Dacă da, eu sunt bucuros, fericit şi mulţimit, pentrucă aceasta înseamnă că eu m-am dezvoltat la treapta de flori, şi în curînd ar trebui să mă aştept să dezvolt şi fructul sau roada iubirii atotcuprinzătoare”. Aduceţi-vă aminte că a iubi un frate înseamnă ai spune lui aceasta; dar aceasta înseamnă deasemenea ceva mai mult, după cum Apostolul Pavel zice: “Copilaşilor, să nu iubim cu vorba (numai), nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” – 1 Ioan 3:18. Dragi fraţi, fie ca noi să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să ne facă în stare nu numai să avem gînduri şi dorinţă în direcţia iubirii fraţilor noştri în Hristos, cu o inimă curată şi aprinsă, dar ca să-i iubim cu adevărat aşa cum ne-a iubit Hristos, şi anume – să ne dăm vieţile noastre pentru ei la fel cum a făcut şi El, necontînd sunt ei cu noi amabili şi iubitori ca răspuns sau nu, sau chiar dacă vorbesc de rău de noi şi sunt aşpri faţă de noi. Fie ca noi să ţinem minte că noi suntem toţi încă în carne şi în stare să greşim.

Aceasta ne aduce la un punct special de asemănare între florile pomului şi această iubire de fraţi. Florile îşi dau sau îşi sacrifică viaţa lor una pentru alta. Aşa s-a întîmplat că Dumnezeu le-a format astfel că nici o frunză nu se poate fertiliza singură de sinestătător, pentrucă polenul, partea dătătoare de viaţă a florii, se coace mai întîi. Pînă ce polenul nu a fost eliminat sau aruncat din floare, germenul sau embrionul dinnăuntru nu se coace, fiind gata de a primi şi de a fi fertilizat de către polenul de la o altă floare. Cînd acesta a fost fertilizat, petalele cad şi fructul începe a creşte. Cum ajunge polenul la o altă floare? Cu ajutorul insectelor care zboară de la o floare la alta, ducînd polenul cu ele pe picioarele lor şi pe corpurile lor. Ele fac aceasta, nu pentru scopul de fertiliza florile, dar pentru a suge sau a absorbi dulceaţa din ele.

Aceasta este tocmai exact ceea ce se întîmplă cu noi. Cînd noi am înflorit spre iubirea de fraţi, noi suntem o ţintă pentru Satan. El nu este adversarul lumii, pentrucă întreaga lume, ni se spune, că deja zace în cel rău. (1 Ioan 5:19), dar el este adversarul acelora care arată spiritul lui Hristos, spiritul iubirii; şi cu cît mai mult noi manifestăm iubire de fraţi, cu atît mai mult noi suntem o pradă pentru Satan. El este cel care trimete în timpul vieţii noastre insectele necazului pentru a ne suge şi absorbi dulceaţa din viaţile noastre şi pentru a smulge vitalitatea noastră.

Insectele, majoritatea din ele, sunt frumoase la vedere; fregvent ele apar aproape nesemnificative; dar lăsaţi ca o astfel de creatură să se coboare pe mînile noastre sau pe gît sau pe o altă parte necoperită a corpului nostru, şi să înceapă să se mişte sau să se tîrască pe corpul nostru, cît de neplăcut şi de dezgustător ne simţim! Instinctiv noi îi dăm afară sau încercăm ai ucide. Dragi fraţi, aceste insecte reprezintă încercările care vin asupra Noii Creaţii. Cînd acestea vizitează pe alţi fraţi, ele nu arată aşa de rele, ele apar cîteodată aproape nesemnificative, dar lăsăte să vină peste noi, deodată găsim cît de neplăcute sunt ele, cu mult mai mult decît ne-am aştepta. Instinctiv noi încercăm a scăpa de ele, dar la fel ca şi cu insectele, cu cît mai mult ne luptăm împotriva lor cu atît mai rele ele devin, ca regulă, şi majoritatea lor sunt otrăvitoare.

În trimiterea încercărilor, cu scopul de a suge dulceaţa din vieţile noastre, şi otrăvindu-ne, Satan izbuteşte cu atît mai mult cu cît aceasta ţine de trupul nostru. Polenul nostru, vitalitatea noastră umană, se trece împreună cu încercările. Dar tocmai aici Satan îşi găseşte sfîrşitul, deoarece prin aceleaşi încercări, Noua Creatură este întărită în caracter, şi învaţă cum să simpatizeze cu alţii care trec prin experienţe similare. Noi suntem pregătiţi în acelaşi fel în care a fost pregătit Domnul nostru, pentrucă “se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mîntuirii lor” – Evrei 2:10. Încercările pe care Dumnezeu Le-a permis lui Satan să-l ispitească şi să-l încerce pe Domnul nostru Isus au fost aceleaşi pe care noi le îndurăm. El “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” – Evrei 4:15.

Cu cît mai multe încercări avem, dacă noi corect ne exersăm sau ne antrenăm prin ele, cu atît mai mult noi suntem în stare să simptaizăm cu fraţii noştri în suferinţele lor, nu numai cu aceia dintre ei care se bucură în lumina adevărului prezent, dar de asemenea şi cu acei care se mai află încă într-o stare fiind legaţi în sistemul nominal, sau care sunt în afară, în condiţia de pustiu, dezgustaţi de toate confesiunile şi ocupaţiile religioase. Cu cît noi simpatizăm mai mult cu ei, cu atît mai mult din timpul nostru, din banii, talentele, influienţa noastră şi energia noastră le vom cheltui pentru interesele lor temporale şi în special pentru interesele lor spirituale. Noi nu ne considerăm pe noi întăi şi pe fraţii noştri pe urmă, dar tocmai contrariul acestuia. Noi ne dăm, ne sacrificăm vieţile noastre, vitalitatea noastră umană, pentru ei, la fel cum şi florile îşi dau vieţile lor una pentru alta.

Un fapt foarte important de reţinut este că florile nu au nimic cu trimeterea insectelor la alte flori. Deşi noi ştim că încercările care ne vin la noi ca Creaturi Noi, lucrează împreună pentru binele nostru spiritual, şi sunt de fapt esenţiale pentru noi, totuşi noi nu trebuie să avem nimic cu punerea sau aducerea acestor încercări asupra altora. Cum a spus Isus: “Este cu neputinţă să nu vină prilejurile de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!”. Domnul va permite Satanei şi tuturor care doresc să-i fie agenţii săi, să aducă încercări asupra fraţilor, ştiind că acestea vor lucra ca teste pentru ei, şi, dacă vor fi în mod potrivit folosite, îi va face în stare să devie mai dezvoltaţi spiritual, dar mînia Domnului sigur va veni, mai devreme sau mai tîrziu, asupra tuturor acelor “prin care vin”. Dumnezeu ne interzice ca nimeni din noi să nu fim, să nu facem, să nu lucrăm ca agenţii lui Satan în acest sau în oricare alt mod! Dacă nouă ni se întîmplă că suntem duşi în a da sau a duce sau a atrage încercări asupra fraţilor, fie ca noi să ne mărturisim păcatele la tronul harului şi să dorim să îndreptăm răul pe care l-am făcut.

Uniţi cu dragostea de fraţi – Iubirea de oameni 

La fel ca şi floarea, care şi-a dat dulceaţa şi vitalitatea, şi care este gata de a fi fertilizată şi să devină dezvoltată pînă la fruct, prin vizita în continuare a insectelor, aducînd polenul de la alte flori, la fel şi Noua Creatură, care prin încercări şi-a cheltuit mult din dulceaţa şi vitalitatea vieţii sale umane, şi care îşi dă, îşi sacrifică viaţa pentru fraţi, de asemenea este gata să se dezvolte de la dragostea de fraţi – în iubirea în sensul atotcuprinzător, prin vizitarea în continuare de către încercări, şi prin sprijinul, ajutorul şi cooperarea compătimitoare a fraţilor săi care îşi dau, îşi sacrifică, îşi cheltuie viaţa pentru el. În acest mod el învaţă să compătimească nu numai cu fraţii săi în Hristos Isus, dar de asemenea şi cu lumea, omenirea întreagă, şi în final chiar şi cu vrăjmaşii.

(1) În timp ce se străduie să iubească dreptatea şi să asculte de Dumnezeu (iubirea din datorie), el descoperă cît de slab el este, şi cît de mult el doreşte ca alţii să ierte, să fie îngăduitori sau să arate îngăduinţă cu slăbiciunile, neajunsurile sau greşelile sale. (2) Aceasta îl învaţă să treacă peste neajunsurile, slăbiciunile şi greşelile fraţilor, şi îl face în stare să înveţe cum să-i iubească (iubire frăţească). El vede cît de mult bine el poate face sieşi şi lor, prin purtarea răbdătoare cu ei şi tratînd cu ei binevoitor şi amabil, din inimă, iubitor, chiar dacă pentru a face aceasta de la el se cere să sacrifice ceea ce el ar putea destul de corect să numească drepturile sale. (3) În acest mod, prin aceste încercări continue şi prin ajutorul pe care el îl primeşte de la fraţi care îşi dau viaţa pentru el, el devine, cum s-ar spune, fertilizat, şi dezvoltă fructul sau roada iubirii – iubirea atotcuprinzătoare. El găseşte că el este acum în stare să compătimească atît cu prietenii cît şi cu duşmanii, să facă mari îngăduinţe pentru multele greşeli ale lor, şi să le facă bine atît cît are ocazii şi posibilitate, pentrucă “dragostea acoperă o sumedenie de păcate”. În acest fel el se pregăteşte să domnească cu Hristos şi să binecuvînteze omenirea.

Cea mai bună cale de a-ţi birui duşmanii este de a fi binevoitor cu ei. Foarte puţini duşmani pot rezista bunătăţii stăruitoare repetate, dacă iubirea voastră pentru ei este cinstită, sinceră, neprefăcută şi deschisă. Roada sau fructul iubirii implică iubire de Dumnezeu, iubire de dreptate, iubire de fraţi, iubire faţă de omenire în general, iubire faţă de vrăjmaşi, iubire faţă de tot în afară de rău. Este iubirea în sensul său atotcuprinzător. Cînd noi am atins această treaptă, noi am atins ţinta iubirii desăvîrşite.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu mai este nimic de dezvoltat. La început fructul este mic, dur, verde, zbîrcit, şi cu un miros neplăcut şi de un gust amar. Cînd este mîncat, acesta poate fi aruncat. Aceasta reprezintă calitatea noastră a iubirii la început. La timpul potrivit, dacă toate merg bine, fructul necopt face loc fructului copt, mare şi moale la pipăit. Este plăcut ochiului, mirosul este aromat şi înmiresmat, şi cînd este mîncat este delicios şi bun pentru hrană. Iată cum este iubirea noastră cînd este coaptă.

Dacă fructul este lăsat pe copac, insectele îl atacă la fel cum au atacat şi floarea, şi puţin cîte puţin el cade la pămînt şi se vestejeşte. Dar mai este ceva; acolo în el, înăuntru lui se află sămînţa, care, cînd este semănată, produce un alt pom. La fel este şi cu omul lui Dumnezeu. Încercările vin asupra lui pînă la moarte, şi atunci, cînd el cade în moarte, la timpul potrivit el va fi asociat cu Hristos în producerea sau naşterea altor pomi ai neprihănirii. Aşa a fost cu Isus, după cum El a spus: “Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” – Ioan 12:24. A fost estimat că proporţia celor morţi faţă de cei înviaţi va fi 144.000 la fiecare din membrii corpului lui Hristos.

Înainte de a încheia, mai sunt încă două puncte la care eu aş dori să vă atrag atenţia. (1) Cînd sămînţa este semănată, rădăcina nu creşte şi nu se răspîndeşte în toate direcţiile şi nu devine mare, înainte ca să crească pedunculul, şi pedunculul nu continuă a creşte pînă ce-şi va atinge deplina dezvoltare, înainte ca ramurile să înceapă a apărea, şi astfel este şi cu alte părţi ale pomului. În acelaşi fel, noi nu găsim credinţa atingîndu-şi deplina dezvoltare înainte ca curajul să înceapă să se manifeste, nici tăria sau curajul – înaintea cunoştnţei, etc. Ceea ce noi găsim este, ca şi în cazul pomului, că toate harurile enumerate de Apostolul Petru apar în ordinea menţionată de el, în decursul a unei perioade comparativ scurte, variind de la individ la individ, şi că atunci, an după an, ele continuă a creşte mai repede sau mai încet.

(2) Un alt punct care ar trebui reţinut este că, dacă sădeşti o sămînţă în pămînt, şi nimeni nu ia seama sau n-are grijă de ea, rezultatul va fi, că acolo va creşte un pom roditor, dar fructele care vor creşte pe acel pom sălbatic, vor fi de o calitate inferioară şi pomul însăşi va fi strijit, rău dezvoltat. De altă parte, dacă de pom se ocupă un grădinar priceput şi iscusit, acesta va creşte în întregime şi simetric, şi fructele sale vor fi mari, moi, şi dulci. Comparaţi, de exemplu, un pom de măr-de-pădure cu un pom de măr, cultivat cum se cuvine. La fel este şi cu Noua Creatură. Oricît de dornici şi nerăbdători am fi de faptul ca să producem fructele la timpul nostru şi ca frunzele să nu se vestejească, nici o îngrijorare sau efort sau străduinţă din partea noastră nu va da rezultatul dorit dacă este deosebit, separat sau aparte de grija iubitoare a Domnului nostru, Gospodarul. Spre deosebire de pom, noi avem inteligenţă şi suntem lăsaţi într-o mai mare măsură la liberatea voinţei noastre. Dacă noi însăşi ne îndepărtăm sau ne retragem de la grija Domnului, creşterea noastră spirituală va fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre va fi mică şi de o calitate inferioară. Cu cît mai mult noi ne supunem Lui, şi cu cît mai puţin noi ne bizuim pe noi, cu atît mai bună va fi creşterea noastră spirituală, şi cu atît mai bune fructe vom fi în stare a creşte. “Smeriţi-vă dar supt mîna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuş îngrijeşte de voi” – 1 Petru 5:6,7. Amin.