Domnilor “mironosiţi”-îndrăgostiţi de Dumnezeu, cum vă împărţiţi voi inima şi iubiţi cu un ochi pe amanta lume, dar cu alt ochi iubiţi pe Iisus care Sângeră şi acum din cauza voastră ! Aşa credeţi voi că traversaţi, pe valuri, Marea-spre Cananul Ceresc-cu fundul inimii… în două luntrii? De aceea poporul îşi votează hoţi, tâlhari, mincinoşi, curvari, vrăjitori- proprii kalai, gropari, potopisti, anticrişti! Totuşi Iisus, care este Pâinea vieţii, plămădită din blândeţe, suferinţă, milă, iubirie, bunătate, dragoste, iertare şi din alte sfinţenii, ne cheamă să ne hrănim din Bunătăţile şi Frumuseţile Dumnezeieşti, nu din gogoşi socialiste, feseniste, satanisto globaliste….

Extraordinara marturie a lui Emil Cioran despre apostolul si voievodul Corneliu Zelea Codreanu…Pentru ca pesta a fost adusa ,ca sa ne (ex)termine pe noi…A murit de inimă rea după ce fostul ministru PSD Petre Daea i-a sacrificat 20.000 de porci… Cateva seminte ale profitului din agricultura, dar si din Imparatia lui Dumnezeu…
zmin
(Pentru ca pacatul pastrat in omul nenascut din nou este satanic, ni se daruie , prin Credinta Cristica s n  ) Vindecarea Divină…Venirea Domnului Nostru…“Robul acela”…Un pom sădit lîngă un izvor de apă…Mângâiere și Speranță…Voi veni din nou.

 doocdvvyc

  • Voi veni din nou

    Cuprins [hide]

    Traducere din limba engleză. Titlul original “I will come again”, publicată de Bible Students Congregation of New Brunswick, N. J.

    Editată de Studenţii Bibliei
    Str. Sunătoarei Nr. 4
    3400 Cluj-Napoca
    2003

    CAPITOLUL  I

    Voi veni din nou

    “Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:3.

    La începutul veacului când Domnul Isus a făcut această promisiune, apostolii n-au înţeles-o. Ca oameni cu gândire naturală care L-au urmat pe Isus, ei au presupus că pentru El pasul logic ar fi să preia stăpânirea ca Împărat, să îndepărteze jugul robiei romane, să ridice pe evrei şi să binecuvânteze lumea. De ce să plece El acum? Erau multe de făcut aici. Felul ciudat al lui Isus de a vorbi despre moartea Sa şi despre plecarea Sa, pur şi simplu nu se potrivea cu aşteptările lor.

    Dar mergând spre Ghetsimani, Isus i-a asigurat:

    “Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou”.

    Fiindcă erau nedumeriţi, aceste cuvinte au făcut puţină impresie asupra celor din micul Său grup. Dar după patruzeci de zile, strânşi grămadă pe Muntele Măslinilor, uitându-se uimiţi spre cer, încordându-şi privirea să prindă ultima strălucire a Domnului lor care Se înălţa la cer, această promisiune a prins viaţă. “Voi veni din nou.” Da, preaiubitul lor Învăţător avea să Se întoarcă. Apostolii au întreţesut acea temă glorioasă în pânza lucrării lor de slujire şi chiar în vieţile lor.

    Nici o altă doctrină nu este discutată mai mult în Noul Testament — într-adevăr, mai bine de o treime din scrierile lui tratează acest eveniment extraordinar. Cum ne vibrează inimile în speranţa că ne vom uni cu Domnul nostru revenit, cu Mirele nostru ceresc, că-L vom vedea aşa cum este, că vom trăi împreună cu El şi vom avea iubirea Lui pentru totdeauna — vom trăi realitatea domniei împreună cu El (Apoc. 20:6) într-o împărăţie care se va întinde până la marginile pământului, aducând “pacea … ca un râu şi slava popoarelor ca un torent ieşit din matcă”. Isa. 66:12.

    Creştinii credincioşi s-au rugat de multă vreme împreună cu apostolul Ioan: “Vino, Doamne Isuse!” Secolele au trecut. Aparent nimic nu s-a întâmplat. Dar dintr-o dată realitatea zilelor noastre s-a încărcat cu un aer de aşteptare.

    Puţini vor pune la îndoială faptul că trăim într-un timp fără precedent în istoria umană. Cei mai mulţi creştini care cred Biblia simt că trăim chiar în timpul despre care Biblia spune că Cristos trebuie să Se întoarcă. Există un val de interes pentru profeţie — o reînsufleţire a interesului pentru a doua prezenţă. Mulţi vorbesc despre iminenta venire a lui Cristos. Această aşteptare se bazează pe Marea Profeţie a Domnului nostru consemnată în Matei 24, Marcu 13, Luca 17 şi 21. Mulţi cred că apropiata întoarcere a lui Cristos este indicată prin semne cum sunt acestea: Israelul este restabilit (Mat. 24:32; Ier. 16:13-18); cunoştinţa şi călătoriile s-au înmulţit (Dan. 12:4); relele sunt scoase la lumină ca niciodată înainte (Luca 12:2; 1 Cor. 4:5); necredinţa este larg răspândită, de la catedră la amvon (Luca 18:8; 2 Tim. 4:1-4); oamenii sunt în căutare de plăceri, moralitatea este în degenerare (2 Tim. 3:1-5, 13); există greve (Iac. 5:1-4); conflicte rasiale, revolte (|ef. 1:7-9); delincvenţă juvenilă (2 Tim. 3:2); războaiele şi pregătirile de războaie se intensifică (Ioel 3:9-11); oamenii cuprinşi de frică cer pace (1 Tes. 5:3; Luca 21:26); există pretutindeni strâmtorare (Mat. 24:21, 22).

    Dar să privim mai îndeaproape cuvintele Învăţătorului nostru şi să vedem ce dovedesc de fapt aceste semne.

    “Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: “Spune-ne: când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii (în grecă, parousiei) Tale şi al sfârşitului veacului?”” Mat. 24:3.

    Venire sau prezenţă?

    Cuvântul grecesc tradus “venire” este parousia, care înseamnă de fapt “prezenţă”. Dacă parousia înseamnă “prezenţă”, atunci împlinirea semnelor acestei profeţii n-ar însemna că Cristos vine curând, ci că El este deja aici în ascuns ca un “hoţ noaptea”. Amintiţi-vă, Scripturile arată că întoarcerea lui Cristos va fi la început o prezenţă secretă, asemenea unui hoţ (1 Tes. 5:2; 2 Pet. 3:10; Apoc. 16:15), înainte “ca orice ochi să-L vadă”. Următoarele dicţionare (lucrări de referinţă în limba engleză care se află în librăriile fundamentaliste şi evanghelice) confirmă această definiţie a prezenţei.

    Dicţionarul Explicativ al cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine: “Parousia, literal prezenţă, para însemnând cu, şi ousia, fiind … denotă deopotrivă o sosire şi în consecinţă o prezenţă cu”.

    Concordanţa analitică a Bibliei de Robert Young: “Parousia, a fi alături, prezenţă”.

    Vocabularul Testamentului grec de Moulton şi Milligan, Prefaţa: “Parousia aplicată la întoarcerea Domnului este pur şi simplu anglicizarea cuvântului grecesc, care literal înseamnă “prezenţă””.

    Definiţia Bibliei

    Totuşi, noi nu ne limităm la definiţiile dicţionarelor. Domnul a dat o definiţie scripturală cuvântului grecesc parousiaParousia apare în Matei 24:37 unde este tradus greşit “venire”. Schiţa care urmează face comparaţie cu referinţa paralelă din Luca 17:26, oferind definiţia Bibliei pentru parousia.

    Expresia “parousia Fiului Omului” din Matei 24:37 este echivalentă cu expresia “zilele Fiului Omului” din Luca 17:26. “Zilele Fiului Omului” (Luca 17:26) se referă la timpul când Cristos este prezent, exact cum “zilele lui Noe” se referă la timpul când Noe a fost prezent în mijlocul generaţiei sale rele. De aceea, parousia din Matei 24:37 ar trebui tradus “prezenţa Fiului Omului” în loc de “venirea Fiului Omului”.

    Acest lucru este confirmat şi de felul în care apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt. Faptul că parousia înseamnă “prezenţă” este pe deplin arătat în Filipeni 2:12, unde cuvântul este pus în contrast cu “absenţă”: “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea (în greacă, parousia mea), dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”. Este arătat de asemenea în 2 Corinteni 10:10. În lista din Anexa A, pagina 69-70, sunt arătate toate versetele din Noul Testament în care este folosit cuvântul parousia.

    Acordul fundamentalist şi evanghelic pentru “prezenţă”

    The Emphasized Bible tradusă de Rotherham este publicată de Kregel, o editură evanghelică. Rotherham relatează lupta sa în privinţa cuvântului parousia în ediţia a treia a traducerii sale. Deşi contrar ideilor sale teologice, el a recunoscut că parousia înseamnă “prezenţă” şi aşa l-a tradus în fiecare loc. El declară în Anexă, la pagina 271:

    “În această ediţie cuvântul parousia este uniform redat “prezenţă” (redarea acestui cuvânt prin “venire” a fost lăsată la o parte). Termenul original apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament, şi anume: Matei 24:3, 27, 37, 39; 1 Corinteni 15:23; 16:17; 2 Corinteni 7:6, 7; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12; 1 Tesalonicei 2:19; 3:3; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8, 9; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 1:16; 3:4, 12 şi 1 Ioan 2:28. Sensul de “prezenţă” este atât de clar arătat prin contrastul cu “absenţă” (folosit în 2 Cor. 10:10 şi în Filip. 2:12) încât se ridică în mod natural întrebarea: De ce să nu-l redăm totdeauna aşa? Cu atât mai mult cu cât şi în 2 Petru 1:16 cuvântul nostru “prezenţă” se potriveşte în mod special. Acest pasaj, ne vom aminti, relatează schimbarea la faţă pe Munte. Manifestarea minunată de acolo a fost o arătare şi un exemplu de “prezenţă”, mai degrabă decât de “venire”. Domnul era deja acolo; şi fiind acolo S-a schimbat la faţă (Mat. 17:2) şi atunci a fost dezvăluită “strălucirea” persoanei Sale. “Prezenţa” Sa în corp a implicat şi a exercitat “putere”; aşa că “puterea şi prezenţa” merg excepţional de bine împreună — “puterea” fiind potrivită unei astfel de “prezenţe”; iar cei trei ucenici favorizaţi au fost în acelaşi moment martori ai ambelor acestora.”

    Harry Rimmer (Doctor în Teologie, Doctor în Ştiinţe), care a fost numit “remarcabil purtător de cuvânt al fundamentalismului” până la moartea sa, a admis că parousia înseamnă prezenţă personală. În cartea sa Împăratul care vine, el observa că cuvântul grecesc parousia este folosit de treisprezece ori ca să descrie întoarcerea lui Cristos şi nici măcar o dată nu are sensul de “venire”.

    O binecunoscută revistă evanghelică, Christianity today (Creştinătatea astăzi), a publicat o serie de eseuri asupra “Principiilor fundamentale ale credinţei”. Eseul apărut sub formă de broşură despre “A doua venire a lui Cristos” spune următoarele despre parousia: “ … Să ne uităm la cuvintele greceşti folosite în Noul Testament în legătură cu ideea de întoarcere. Mai întâi de toate este cuvântul parousia, care de fapt înseamnă “prezenţă””.

    Nici o doctrină nu este folosită în Noul Testament mai des decât cea a celei de-a doua veniri a lui Cristos. Totuşi, puţine doctrine au fost fărâmiţate în idei aşa de diferite. Poporul Domnului a fost lipsit de mare parte din frumuseţea ei. Toate dicţionarele greceşti definesc parousia prin “prezenţă”. La fel cele mai multe dicţionare biblice, definesc parousia prin “prezenţă”. Cele mai multe scrieri fundamentaliste şi evanghelice despre a doua venire încep prin definirea corectă a parousiei prin “prezenţă”. Apoi se întâmplă un lucru ciudat. Cumva “prezenţă” este înlocuit cu “venire”. O teologie incorectă cere ca parousia să fie tradus “venire”, dar armonia scripturală cere să fie tradus “prezenţă”.

    “Împărţind drept Cuvântul adevărului”

    Din punct de vedere istoric nu există nici un singur concept protestant care să aibă o linie continuă înapoi până la timpul Reformei. De atunci încoace creştinii care cred Biblia au fluctuat între mai multe idei contradictorii.

    Scopul nostru în această lucrare este să lăsăm la o parte toate teoriile omului şi să ne convingem din Scripturi, şi numai din Scripturi, de glorioasele frumuseţi ale acestui remarcabil eveniment. Creştinul credincios trebuie “să se străduiască să se prezinte aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Cuvântul Adevărului a fost scris la origine în ebraică şi în greacă. Dar acum creştinul obişnuit nu mai depinde de traducători şi învăţaţi pentru a determina sensul unui anumit cuvânt ebraic sau grecesc dintr-un text dat. De fapt, multe din noile “traduceri” sunt numai reformulări ale traducerilor dinainte, acordându-se puţină, sau nici o consideraţie manuscriselor ebraice şi greceşti. Mai mult, chiar şi cele mai bune traduceri au anumite lipsuri, deoarece sunt lucrări ale omului.

    Uşurinţa cu care astăzi se pot găsi în biblioteci şi librării concordanţe biblice, dicţionare şi lexicoane ebraice şi greceşti este una din binecuvântările zilelor noastre. Cu Biblia într-o mână şi cu concordanţa şi lexiconul în cealaltă, creştinul obişnuit poate verifica înţelesul cuvintelor originale din manuscrisele Vechiului Testament ebraic sau ale Noului Testament grecesc. El poate fi un “lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” 2 Tim. 2:15.

    Timp de multe secole, Biserica a fost pe o mare vijelioasă şi furtunoasă, dorind portul binecuvântat al întoarcerii lui Cristos. Acum, cu harta şi busola Cuvântului lui Dumnezeu, creştinul poate urmări diferite linii independente ale profeţiei şi poate vedea portul binecuvântat chiar în faţa sa. După cum de-a lungul multor ţărmuri există pericol de naufragiu pe stâncile submarine, tot aşa creştinul trebuie să fie un bun marinar pentru sine însuşi, evitând capcanele teoriilor nescripturale sau chiar ale celor parţial scripturale despre a doua venire. Ca “un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine”, el va folosi, oricând va fi necesar, uneltele care fac accesibile textele ebraice şi greceşti ale Scripturii.

    Dacă această lucrare va îndemna pe cititor la o cercetare mai profundă a Scripturilor asupra acestui subiect, atunci ea îşi va fi atins scopul, acela de a contribui la părtăşia credincioşilor.

    O prezenţă secretă înainte ca “orice ochi să-L vadă”

    După ce am văzut că acest cuvânt parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, Matei 24:3 se citeşte corect astfel: “Care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului?”

    Luca 21:25 spune “semne”, la plural.

    Scripturile arată că prima etapă a parousiei sau prezenţei Domnului nostru va fi secretă. “Ziua Domnului însă va veni (va fi aici, greceşte, heko — a se vedea concordanţele Strong, Young şi Vine) ca un hoţ” (2 Pet. 3:10). Un hoţ intră în casă în linişte, făcând lucrurile în secret. În consecinţă, primele lucrări ale Domnului nostru revenit au loc în timpul unei prezenţe secrete. La început lumea va fi în necunoştinţă de faptul că Cristos S-a întors. “Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă (implică o perioadă de suprapunere a lucrărilor) ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). Mai târziu prezenţa Lui va fi descoperită tuturor. Scripturile folosesc un alt cuvânt grecesc, apokalupsis, pentru a descrie această descoperire pentru toţi. “La DESCOPERIREA (apokalupsis) Domnului Isus din cer … într-o flacără de foc, aducând răzbunare” (2 Tes. 1:7-8). Apocalipsa 1:7 se referă la această descoperire pentru toţi: “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”. Creştinii care nu sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi vor avea bucuria înţelegerii semnelor prezenţei Sale ascunse (Luca 21:34-36), înainte de a fi “răpiţi împreună” la El.

    Capitolele următoare vor analiza în detalii scripturale atât prezenţa asemenea unui hoţ, cât şi descoperirea ulterioară a lui Cristos revenit în faţa întregii omeniri. A se vedea Anexa C, pag. 75-86 pentru o analiză amănunţită a expresiei “orice ochi Îl va vedea”.

    CAPITOLUL II

    Semnele prezenţei lui Cristos

    Când examinăm semnele prezenţei lui Cristos este absolut necesar să cunoaştem trei puncte scripturale. Mai întâi, dacă, aşa cum s-a stabilit în capitolul precedent, cuvântul grecesc parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, atunci semnele pe care mulţi le acceptă ca dovezi ale iminentei veniri a lui Cristos demonstrează de fapt că El este deja prezent. În al doilea rând, Luca 17:26, 27, Matei 24:37, 38 şi multe alte scripturi atestă că Cristos este prezent înaintea perioadei de strâmtorare.

    “Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a distrus pe toţi.” Luca 17:26, 27.

    Comparaţia nu este între venirea lui Noe şi venirea Domnului nostru. Nu este nici chiar între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Comparaţia este între zilele lui Noe înainte de potop şi zilele prezenţei Domnului nostru înainte de strâmtorarea cu care se sfârşeşte acest Veac Evanghelic. În ambele perioade oamenii au fost în neştiinţă cu privire la strâmtorarea care venea. Zilele Fiului Omului sunt zilele parousiei, prezenţei Sale — invizibilă şi neştiută de lume. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm să vedem semne ale prezenţei lui Cristos înainte de strâmtorare.

    În al treilea rând, aceste semne trebuie să fie recunoscute de către creştinii credincioşi ca dovezi că Cristos este prezent. Aceasta exclude adunarea instantanee a Bisericii care este în viaţă la întoarcerea lui Cristos. La întoarcerea lui Cristos, “întâi” sunt înviaţi morţii în Cristos, dar “cei vii” care sunt în Cristos rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Sa şi văd semnele prezenţei Sale. Învăţătura scripturală că sfinţii în viaţă sunt “răpiţi împreună” cu Domnul revenit va fi examinată în detaliu într-un capitol următor.

    Există multe dovezi ale prezenţei lui Cristos, dintre care aici sunt analizate patrusprezece.

    Israelul restabilit

    “De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa … .” Mat. 24:32.

    Cei care studiază profeţiile acceptă în general că smochinul este simbolul naţiunii lui Israel (Ier. 24). În Matei 21:19 se spune că Isus a blestemat smochinul fiindcă n-a găsit roade şi acesta s-a uscat. La scurtă vreme după aceea a rostit judecata asupra naţiunii lui Israel: “Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38), fiindcă n-au adus roade pentru Dumnezeu. Israel a fost apoi risipit şi prigonit. Istoricii sunt de acord că renaşterea lui Israel este un miracol al istoriei. Niciodată n-a existat vreo naţiune care să fie distrusă, poporul ei risipit până la marginile pământului şi apoi, după aproape două mii de ani, să fie adunat din nou în patria lui şi restabilit ca naţiune. Smochinul revenind la viaţă, înfrunzind, reprezintă Israelul revenind la viaţă ca naţiune şi primind tot mai mult din favoarea lui Dumnezeu.

    Matei 24:32, Marcu 13:28 şi Luca 21:29, 30 spun că atunci când “smochinul înfrunzeşte, voi singuri cunoaşteţi că vara este aproape”. Matei şi Marcu continuă spunând: “Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că ea (Noul Testament grec-englez de A. Marshall şi Noul Testament de G. M. Lamsa) este aproape, la uşi”. Unii traducători redau acest cuvânt ea, din Matei 24:33 şi din Marcu 13:29, prin El, şi pe această bază mulţi cred că versetul vrea să spună că atunci când Israelul (smochinul) înfrunzeşte, nu “ea”, ci “El” (Cristos) este aproape. În mod clar această susţinere nu este corectă. “Ea” se referă la “vara” din versetul precedent. Când smochinul înmugureşte, atunci “vara este aproape”. Vara este timpul de favoare al Împărăţiei pe pământ, care urmează nimicirii ordinii sociale prezente de către Cristos. Cristos este deja aici când smochinul se întoarce la viaţă. Prezenţa Sa aduce restabilirea lui Israel şi nimicirea lumii rele din prezent, ca să facă loc Împărăţiei Sale care va stăpâni de la râuri până la marginile pământului.

    Putem noi fi siguri că traducerea corectă este “ea” şi se referă la Împărăţie şi nu la Cristos? Este minunat cum Biblia îşi este propriul ei interpret. Biblia interpretează un cuvânt cheie printr-o relatare paralelă.

    Cuvântul “ea” din Matei şi Marcu este înlocuit în relatarea din Luca 21:29-31 cu expresia “împărăţia lui Dumnezeu”. Compară Luca 21:29-31 cu Matei 24:32, 33 şi Marcu 13:28, 29.

    “Şi le-a spus o pildă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoaşteţi, văzându-i, că de acum vara este aproape.”” Luca 21:29-30.

    Mulţi creştini vor fi de acord că smochinul, Israelul restabilit, este cel mai mare semn din profeţia Domnului nostru. De fapt, reapariţia Israelului pe harta lumii este o dovadă că Cristos este prezent.

    Ierusalimul nu mai este călcat în picioare

    “Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.

    Ierusalimul din acest pasaj a fost interpretat în general în două feluri. Primul: “Ierusalimul” este oraşul literal, de aceea extinderea maximă a împlinirii ar fi 1967, când vechiul oraş, Ierusalimul biblic, a fost cucerit şi a devenit parte din statul modern Israel.

    Cealaltă interpretare este că “Ierusalimul” este simbolul poporului evreu, iar împlinirea a început când ca rezultat al primului război mondial a fost garantată o patrie naţională pentru evrei.

    Încetarea călcării în picioare a Ierusalimului de neamuri a fost dată de Isus ca un semn al parousiei Sale. Parousia înseamnă prezenţă, nu venire. De aceea, oricare aplicare am atribui-o “Ierusalimului”, Cristos trebuie să fie prezent acum pentru că Ierusalimul nu mai este călcat în picioare de neamuri.

    Alte naţiuni noi

    “Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc … .” Luca 21:29, 30.

    Dacă smochinul este simbolul noii naţiuni a lui Israel, atunci este logic să conchidem că înfrunzirea tuturor celorlalţi copaci ilustrează naşterea altor naţiuni noi. Israelul şi toate celelalte naţiuni noi sunt semne ale prezenţei lui Cristos. Din 1948, peste optzeci de naţiuni noi s-au alăturat Naţiunilor Unite. Naşterea atâtor naţiuni noi este o dovadă în plus că Cristos S-a întors.

    “Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”

    Evenimentele din Daniel 12:4 au loc când Arhanghelul Mihail (Dan. 12:1; Iuda 9) Se va ridica la Timpul Sfârşitului. 1 Tesaloniceni 4:16 arată că întoarcerea lui Cristos este însoţită de simbolul “glasul arhanghelului”. Prin urmare, evenimentele care urmează ridicării lui Mihail (arhanghelul) din Daniel 12 sunt dovezi că Domnul este prezent.

    Primul automobil al lui Selden în 1877 a marcat un salt înainte în transporturi. Astăzi sunt peste două sute de milioane de automobile. Datorită mijloacelor de transport mereu în creştere, milioane de oameni îşi întretaie şi reîntretaie drumurile în jurul lumii. În ultima sută de ani, omul şi-a mărit viteza de deplasare de la 45 Km/h la 40.000 Km/h, de pe planeta noastră pe lună. În plus, complexitatea comunicaţiilor permite omului să vadă şi să audă instantaneu aproape oriunde în lume.

    Dacă creşterea cunoştinţei din zorile istoriei şi până în anii 1800 ar fi notată cu cifra unu, atunci cunoştinţa s-a înmulţit de şaisprezece ori în ultimii zece ani. Acum o sută de ani, 90% din populaţia lumii nu ştia să citească şi să scrie. Astăzi ştiu să citească şi să scrie 40% din populaţia lumii. Astăzi trăiesc 90% din toţi oamenii de ştiinţă care au trăit vreodată. În ultimul deceniu s-au descoperit 50% din invenţiile lumii.

    Cunoscutul istoric Barbara Tuchman observa: “Omul a intrat în secolul al nouăsprezecelea folosind numai propria sa forţă sau cea a animalului, suplimentată de cea a vântului şi a apei, cu mare parte din acestea intrând şi în secolul al treisprezecelea, sau, la drept vorbind, în secolul întâi. El a intrat în secolul al douăzecilea cu capacităţile sale în transporturi, comunicaţii, producţie, industrie, armament, înmulţite de mii de ori de forţa maşinilor” (Turnul cel mândru, Prefaţă, XVI). Călătoriile fără precedent şi creşterea cunoştinţei marchează prezenţa lui Cristos.

    Relele sunt demascate ca niciodată înainte

    “De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor.” 1 Cor. 4:5.

    Niciodată în analele istoriei n-au fost interogaţi, criticaţi şi demascaţi la bara justiţiei publice oamenii bisericii, oamenii de stat, din guvern, capii industriei, liderii de sindicat. În ciuda efortului lor hotărât de a evita interogatoriul, ei sunt obligaţi să suporte procesul. Nu există o singură ţară civilizată pe pământ în care să nu se fi făcut publice cazurile de corupţie în locurile înalte, în lumea politică, economică, financiară şi chiar religioasă. Cel mai semnificativ lucru în legătură cu acestea nu este că s-au întâmplat, deoarece corupţia este veche precum istoria omului, ci că n-au putut fi tăinuite. Au încercat să le ţină ascunse cât au putut, dar n-au reuşit. De ce? Trăim în timpul când lucrurile ascunse ale întunericului sunt descoperite. Un alt exemplu sunt statele totalitare, unde conducătorii n-au putut preveni demascarea lor şi a metodelor lor. Demascarea corupţiei, abuzurilor de toate felurile şi tiraniei în toată lumea este o altă dovadă că suntem în timpul întoarcerii Domnului nostru şi al sfârşitului acestui veac.

    Credinţă puţină pe pământ

    “ … Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). “ … Şi pentru arătarea şi împărăţia Lui … căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă … şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” 2 Tim. 4:1-4.

    Necredinţa este larg răspândită, de la catedra universitară până la amvon. În biserica declarată a lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei, îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile omeneşti îi iau locul. Chiar şi fanteziile păgâne înfloresc în locuri în care înainte n-aveau ce căuta.

    Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a scos la iveală că peste o treime dintre aceştia nu puteau declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu; 31% nu credeau că există viaţă după moarte; 62% nu credeau că miracolele s-au întâmplat după cum susţine Biblia; 77% nu credeau că există de fapt diavol şi 87% respingeau conceptul Bibliei despre păcatul moştenit. Zilele noastre sunt într-un contrast atât de marcant cu trecutul, încât istoricii bisericii le numesc era postcreştină. Această lipsă de credinţă pe scară largă denotă faptul că Fiul Omului a venit.

    Semne ale zilelor din urmă

    “În zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani (materialsim) … nemulţumitori, fără evlavie … neînduplecaţi, defăimători neînfrânaţi (dedaţi la droguri şi la violenţă), neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.” 2 Tim. 3:1-5.

    Aceste versete sună ca titlurile articolelor de ştiri din ziarele secolului al douăzecilea. Încă un cuvânt despre unul din aceste semne:

    “Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”. Această scriptură se împlineşte în mod remarcabil prin concepţia predominantă în ziua de astăzi. Hedonismul, concepţia care susţine că scopul şi obiectivul vieţii este plăcerea, nu este nouă. Dar astăzi, pentru prima dată, a fost în mod general acceptată în lume. Condiţiile prezise în 2 Timotei 3:1-5 sunt o dovadă în plus că ne aflăm în “zilele din urmă” ale acestui “veac rău de acum”.

    Conflictul între muncă şi capital

    “Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi … bogăţiile voastre au putrezit … şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră … v-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor.” Iacov 5:1-4.

    Grevele şi protestele, strigătele lucrătorilor pentru plata lor, sunt semne ale zilelor din urmă. Le auzim crescând în mod constant. După cum am văzut din 2 Petru 3:3, 4, aceste “zile din urmă” sunt în timpul parousiei sau prezenţei (tradus greşit “venire”) a lui Cristos. Profitul imens al industriaşilor şi capitaliştilor s-a îngrămădit până “în zilele din urmă”. “DOMNUL Oştirilor” a auzit strigătele lucrătorilor. De la întoarcerea Domnului, mare parte din nedreptatea făcută muncitorilor a fost corectată. Protecţia drepturilor muncitorilor este un fenomen al timpului nostru. Să ne gândim la timpul când grevele muncitoreşti erau înăbuşite în sânge cu forţa armelor, pentru a le trece oamenilor pofta să se revolte. Exemple avem din belşug în istoria noastră şi a tuturor popoarelor.

    Niciodată înainte în toată istoria umană n-a fost garantat prin lege dreptul muncitorilor de a face presiuni asupra conducerii pentru salarii mai mari şi pentru condiţii de muncă mai bune. Dar atât capitalul cât şi munca sunt marcate de acelaşi păcat, al egoismului. Muncitorii vor continua să-şi ceară tot mai mult drepturile, atât pe cele reale cât şi pe cele închipuite. Conducerea va ceda doar o parte din profituri şi lupta de moarte va continua. Această echilibrare a balanţei dreptăţii între capital şi muncă indică “zilele din urmă” din Iacov 5:1-4. Alt semn că Cristos S-a întors.

    Revoluţie şi anarhie

    “Căci ziua DOMNULUI este aproape, căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. În ziua jertfei DOMNULUI voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea, voi pedepsi pe toţi aceia care sar peste prag, pe cei care umplu de violenţă şi înşelăciune casa stăpânului lor.” |ef. 1:7-9.

    De-a lungul Erei Creştine, vorbind din punct de vedere economic, au existat în esenţă două clase: “avuţii şi neavuţii”. Faptul că acum există o clasă de mijloc mare, este o particularitate a timpului nostru şi ne plasează în Ziua Domnului. De secole, cei bogaţi au fost de partea bisericii şi statului în exploatarea maselor.

    Noi suntem în Ziua Domnului despre care vorbeşte |efania. Ca să compenseze exploatările din trecut, Domnul revenit a pregătit o jertfă din acumulările lacome ale celor bogaţi. Şi oaspeţii (masele) au fost invitaţi să ia parte. Această nivelare economică a avut ca rezultat formarea clasei de mijloc din zilele noastre.

    Demonstraţiile, revoltele, conflictele între muncă şi capital se vor înrăutăţi treptat în ziua prezenţei Domnului până când se vor sfârşi într-o anarhie completă. Deja anarhia este aproape de suprafaţă — gata să izbucnească la cea mai slabă provocare.

    În timp ce Domnul echilibrează balanţa dreptăţii pentru relele trecutului înfăptuite de clasa proprietarilor, cei din clasa exploatată, prin cererile lor nejustificate şi prin violenţă, dau dovadă că nici ei n-au ceva mai bun de oferit. Pentru că ideologiile lor sunt pătrunse de egoism şi lipsuri, ei nu vor realiza decât un lucru: nimicirea ordinii noastre sociale.

    Evenimentele pe care le prezice |efania au loc în Ziua Domnului. Amploarea profeţiei exclude posibilitatea desfăşurării lor într-o zi de 24 ore — sau într-o perioadă mai scurtă. Masele sunt invitate să se împărtăşească din excesul economic al celor bogaţi, şi este necesar timp pentru a se descoperi înşelarea şi violenţa celor exploataţi în revolta lor împotriva ordinii stabilite.

    Întreaga orientare revoluţionară a zilelor noastre, cu erupţiile ei periodice de violenţă, este un alt semn că Domnul S-a întors.

    Războaie şi pregătiri de războaie

    “Pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe. Cel slab să zică: “Sunt tare!” Grăbiţi-vă şi veniţi … şi strângeţi-vă!” Ioel 3:9-11.

    Ioel 3:1 identifică timpul evenimentelor din acest capitol, şi anume în timpul strângerii din nou a lui Israel. Cum s-a văzut deja, strângerea din nou a lui Israel este o dovadă a prezenţei lui Cristos; de aceea, în zilele întoarcerii lui Israel, războaiele şi intensificarea pregătirilor de războaie sunt un semn în plus al prezenţei lui Cristos. Un fenomen al erei noastre sunt cele două războaie mondiale, care au afectat fiecare colţ al lumii.

    Sociologul Andreski, un cunoscut expert în materie de războaie, scria: “Secolul nostru a fost până în prezent mult mai războinic decât cel precedent”. Revista Time scria în luna martie 1970, că de la începutul secolului al douăzecilea au murit în războaie o sută de milioane de oameni, în timp ce în secolul al nouăsprezecelea au murit numai trei milioane opt sute patruzeci şi cinci de mii. Războaiele şi pregătirile intensificate de războaie sunt o altă dovadă a întoarcerii lui Cristos.

    “Cel slab să zică: “Sunt tare!””

    Scriptura precedentă din Ioel 3:10 arată că în timpul intensificării războaielor şi pregătirilor de războaie naţiunile slabe spun “sunt tare”. Secole de-a rândul naţiunile mai slabe au împlinit şi satisfăcut poftele naţiunilor mai puternice de teama posibilelor consecinţe. În zilele noastre s-au schimbat lucrurile. La Naţiunile Unite, naţiunile mai slabe se ridică în faţa marilor puteri, înfruntându-le verbal şi influenţându-le ca niciodată înainte. Judecata opiniei mondiale şi politica de forţă limitează hărţuirea naţiunilor mai slabe de către marile puteri.

    Cea mai mare putere din lume, Statele Unite, a trăit pe propria piele experienţa dureroasă când “cel slab” a spus “sunt tare!” Este bine cunoscut faptul că în repetate războaie Statele Unite n-au putut duce un război total de frica consecinţelor opiniei mondiale. Sugrumarea economiilor marilor puteri mondiale de către ţările mici, bogate în petrol, este o altă împlinire a acestui semn.

    Faptul că naţiunile slabe spun “sunt tare”, este o altă dovadă că Cristos S-a întors.

    “Pace şi linişte”

    “Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ. … Când vor zice: “Pace şi linişte!”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei … .” Luca 21:26; 1 Tes. 5:2, 3.

    “Ziua Domnului” este marcată de strigătul de pace al naţiunilor pline de teamă care se adună în conferinţe, dar fără folos. Strâmtorarea vine asupra lor în spasme, ca “durerile peste femeia însărcinată”.

    În 1907 a fost stabilit un tribunal mondial la Haga, în Olanda, pentru a arbitra disputele internaţionale. Războiul a fost scos în afara legii. “Pacea şi liniştea” au fost asigurate. Apoi lumea a fost zguduită de primul război mondial, cu un impact nemaiîntâlnit în istoria lumii, când întreaga ordine mondială a început să se năruie. În 1938 Neville Chamberlain l-a “domolit” pe Hitler cu o parte din Cehoslovacia şi s-a întors în Anglia spunând, “pace în timpurile noastre”. La puţin timp după aceea, naţiunile s-au încăierat în al doilea război mondial.

    De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, n-a mai fost o asemenea frenezie de eforturi de pace, atât la nivelul Naţiunilor Unite cât şi la nivelul negocierilor între naţiuni individuale. Războaiele şi distrugerile neaşteptate continuă să erupă din când în când şi avem exemple din belşug. Aceste dureri de naştere, pricinuind căderea acestei ordini, vor da naştere Împărăţiei lui Cristos, exact aşa cum a promis El. Eforturile de pace fără precedent dovedesc prezenţa lui Cristos.

    “Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” Mat. 24:21, 22.

    Acest necaz fără precedent este un semn al parousiei (prezenţei, nu venirii) lui Cristos. Creştinii veghetori discern faptul că Cristos este prezent invizibil în timpul acestui “necaz aşa de mare”. De aceea necazul nu poate să se refere la o perioadă de şapte ani între “o răpire tainică” şi întoarcerea Sa vizibilă.*

    Istoricii sunt de acord că suntem într-un timp de necaz fără precedent. De exemplu:

    “Uitându-ne în urmă din poziţia avantajoasă a prezentului, vedem că izbucnirea primului război mondial a introdus în secolul al douăzecilea “timpul de necaz” … din care civilizaţia noastră n-a ieşit încă în nici un caz. Direct sau indirect, toate convulsiile ultimei jumătăţi de secol provin de la 1914 şi de la Saraievo: cele două războaie mondiale, revoluţia bolşevică, ridicarea şi căderea lui Hitler, continua frământare din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, lupta pentru putere între lumea comunistă şi a noastră … .” (Edmond Taylor, Căderea dinastiilor, Doubleday, N.Y., 1963, pag. 16.)

    Am văzut că războaiele din secolul al douăzecilea au costat viaţa a o sută de milioane de oameni, dar războaiele fără precedent sunt numai un aspect al acestui mare necaz. Necazul, ca rezultat al prezenţei lui Cristos, este pretutindeni. Niciodată n-a fost atât de larg răspândit şi de intens.

    Explozia demografică: Înainte de anul 1650, populaţia s-a dublat la fiecare mie de ani; s-a dublat în 1850 (după două sute de ani); s-a dublat iarăşi în 1930 (numai după optzeci de ani); s-a dublat iarăşi în 1965 (numai după treizeci şi cinci de ani). În 1990 populaţia lumii era de 5,5 miliarde. Până în 2000 a crescut cu un miliard. Anual mor de foame până la cincisprezece milioane. Există treizeci de milioane de refugiaţi şi o sută de milioane fără locuinţă. În fiecare zi mor de foame patruzeci de mii de copii din ţările lumii a treia, în timp ce americanii cheltuie nouă sute de milioane de dolari anual pentru a hrăni câini şi pisici.

    Poluarea: În Statele Unite trăieşte 5% din populaţia lumii, dar aruncă anual două sute nouăzeci de milioane tone deşeuri toxice, folosesc 26% din petrolul lumii, eliberează 26% din nitraţii din lume şi 22% din bioxidul de carbon din lume. Deşeurile solide toxice, radioactive şi chimice, contaminează râurile, lacurile şi oceanele. Poluanţii aerului proveniţi din gazele de eşapament şi din industrie produc boli. Numărul oamenilor care mor de boli respiratorii se dublează la fiecare cinci ani. Cancerul de piele cauzat de subţierea stratului de ozon creşte rapid. Ploile acide produc distrugerea pădurilor, care la rândul ei produce “încălzire globală”. Acest efect de seră ar putea topi gheaţa polară, producând creşterea nivelului oceanelor şi ştergerea completă a mii de kilometri de zone dens populate de pe coastă, care ar afecta două miliarde de oameni. Aceasta ar creşte de asemenea dramatic variaţiile de temperatură, care ar atrage după sine secetă şi transformarea zonelor productive în deşert şi ca atare crize de alimente. Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi de faptul că explozia demografică ar putea grăbi efectele încălzirii globale. Schimbările drastice de climă şi dezastrele economice ar putea atrage după sine războaie pentru supravieţuire.

    Crima şi violenţa continuă să crească. În Statele Unite armele automate sunt la îndemâna copiilor. Se estimează că o sută de mii de copii duc arme la şcoală. În oraşele mari se face control la intrarea în şcoală şi coridoarele sunt supravegheate de patrule de poliţie. Există o creştere a criminalităţii în rândul copiilor din toate rasele. Mai demult hoţii furau şi fugeau. Acum bat victima, o violează şi o ucid. Părinţii îşi ucid copiii, copiii îşi ucid părinţii.

    Drogurile: războiul împotriva drogurilor este pierdut pentru că profiturile uriaşe corup. În Statele Unite 2,2 milioane sunt dependenţi de droguri tari. În oraşul New York o persoană din patruzeci este dependentă de droguri. Este oare de mirare că rata criminalităţii creşte?

    Mişcarea naţiunilor — o altă profeţie remarcabilă

    “Vai de cei care doresc “ziua DOMNULUI!” Ce aşteptaţi voi de la ziua DOMNULUI? Ea va fi întuneric, şi nu lumină: ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs, sau care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe. Nu va fi oare ziua DOMNULUI întuneric, şi nu lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?” Amos 5:18-20.

    În profeţia lui Amos fuga omului reprezintă experienţele lumii în “timpul de necaz” întunecat. În zorile erei noastre Marea Britanie conducea cel mai întins imperiu de pe pământ. Leul din această profeţie, simbolul naţional al Angliei, ilustra în mod potrivit puternica naţiune care a devorat (colonizat) naţiunile mai slabe. Strânsoarea sufocantă a colonialismului a dus la fuga spre altă formă de guvernare.

    Omul din Amos 5:19 a scăpat de leu, dar a dat peste un urs — o formă de guvernare diametral opusă lăcomiei acaparatoare a colonialismului — comunismul! Fosta Uniune Sovietică, “ursul” din profeţia lui Amos, i-a oferit omului altă speranţă de securitate în acest timp de necaz. Neputinţa comunismului de a salva omul s-a dovedit prin căderea acestuia. Naţiunile caută acum altă speranţă de securitate — naţionalismul.

    Intrarea în “casa” naţionalismului n-a fost deloc confortabilă pentru lume. Bosnia, Serbia, Germania şi alte naţiuni au căutat securitate în naţionalism, suferind război civil, pagube economice, creşterea urii şi alte rele. În timpul presupusei securităţi a ultranaţionalismului (se vor reuni biserica şi statul?) poporul îşi va pune mâna pe perete. Căutând linişte în structura sprijinitoare a guvernării umane, va fi muşcat de şarpe. Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan, care odată a înşelat neamurile că ele erau împărăţia lui Cristos (Apoc. 12:9), va muşca din nou. Atunci neamurile vor simţi mustrarea lui Dumnezeu în marele timp de necaz.

    Mişcarea naţiunilor este încă un semn al “zilei Domnului”, ziua prezenţei lui Cristos.

    Există multe alte semne care atestă că Cristos S-a întors deja, dar cele pe care le-am analizat sunt mai mult decât potrivite pentru a lămuri subiectul. “Care va fi semnul parousiei (prezenţei) Tale?” Faptul că am văzut aceste semne împlinite în zilele noastre dovedeşte că trăim în timpul prezenţei secrete a lui Cristos — perioada dinaintea celei în care “orice ochi Îl va vedea”.

     CAPITOLUL III

    De ce sunt în necunoştinţă unii creştini

    Luca 21:34-36 avertizează că la întoarcerea lui Cristos unii creştini sunt în necunoştinţă de prezenţa Sa. Această “zi” vine ca o cursă peste două tipuri de creştini. Unii sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, iar alţii neglijează Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, pentru a urma pe conducători care-i îndrumă greşit.

    Studiaţi Luca 21:34-36. Amintiţi-vă că acest capitol vorbeşte despre semnele prezenţei a doua a lui Cristos şi remarcaţi cum creştinii veghetori sunt pregătiţi când vine ziua Domnului asupra lor, în timp ce lumea şi creştinii neglijenţi nu sunt pregătiţi.

    Domnul nostru spune: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi (creştinii) fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului (lumea). Vegheaţi (asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului profeţiei) deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”.

    În Biblia Revizuită, expresia din versetul 36, “ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi”, este o traducere greşită. În Cornilescu este redată corect prin “rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla”.

    Ideea din greacă este că creştinii care veghează şi se roagă vor primi putere să treacă prin necazurile din perioada timpurie a acelei “zile”. Remarcăm că Biserica este încă pe pământ. Puterea nu este necesară într-o experienţă de care Domnul te scuteşte, dar Domnul îţi dă putere ca să înduri pericolele pe care creştinii trebuie să le întâmpine în strâmtorare. Totuşi, creştinii neglijenţi sunt prinşi în cursă de aceste pericole. Remarcăm bine implicaţia acestui verset. Creştinii credincioşi sunt aici în timpul unei părţi din perioada de strâmtorare, dar sunt susţinuţi de puterea Domnului.

    Biserica trăieşte o parte din   strâmtorare

    Naum 1:5-8 confirmă acest gând. Versetul 5 arată că munţii se clatină, dealurile se topesc şi toată lumea se cutremură de prezenţa Domnului. Versetul 6 pune întrebarea: “Cine poate sta împotriva indignării Lui?” Versetul 7 răspunde la această întrebare: “DOMNUL este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El”. “Ziua de necaz” (a se vedea şi Dan. 12:1; |ef. 1:14, 15), care însoţeşte prezenţa Domnului nostru, găseşte Biserica încă aici pe pământ. Şi Domnul este locul lor de scăpare în timpul acestei strâmtorări; în timp ce, în versetul 8, El va urmări pe vrăjmaşii Lui cu nişte valuri ce se varsă peste mal şi cu întuneric.

    Studiaţi Psalmul 46:1-6, unde este vorba despre perioada de strâmtorare, care pune capăt lumii prezente. În timp ce pământul se răstoarnă, în timp ce munţii se zguduie în inima mărilor, în timp ce marea spumegă, în timp ce munţii se cutremură, găsim în versetul 4 că Biserica, “cetatea lui Dumnezeu”, este încă pe pământ. De ce oare “ea nu se va clătina” în timpul strâmtorării? Fiindcă este cu Cristos în ceruri? Nu! “Dumnezeu este în mijlocul ei”, în timp ce ea este încă aici pe pământ. Biserica n-ar avea nevoie de această protecţie dacă ar fi deja luată acasă, dar are nevoie de protecţie în timpul necazului, câtă vreme este aici. Dumnezeu o va ajuta nu numai în fazele timpurii, dar, în plus, El “o ajută în revărsatul zorilor”. Biserica va trece numai prin prima parte a strâmtorării înainte de schimbarea învierii. Aceasta nu se poate referi la “sfinţii care vin din strâmtorare”, fiindcă numai Biserica, mireasa lui Cristos, este simbolizată în Scripturi prin cetatea lui Dumnezeu (compară Ps. 46:5 şi Apoc. 21:2).

    O privire mai adâncă asupra naturii strâmtorării arătate în Psalmul 46 se obţine din sensul cuvântului munte aşa cum este folosit în Biblie. În Ieremia 51:24, 25, poporul Babilonului, datorită multor victorii militare, este numit un “munte nimicitor”. Vorbind despre naţiunile care s-au împotrivit lui Israel, Isaia 41:15 afirmă că Israel “va treiera munţii” şi “va face dealurile ca pleava”. În Daniel 2:35, 44, 45 se vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre “un munte mare care a umplut tot pământul”. Astfel vedem că în limbaj biblic munţii sunt simbolul împărăţiilor sau naţiunilor. Apa este adesea simbolul oamenilor (a se vedea Apoc. 17:15). Marea spumegândă ar reprezenta elementele agitate şi anarhiste ale omenirii. Când se spune în Psalmul 46, “chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii” şi “s-ar zgudui munţii în inima mărilor”, înseamnă că “marea strâmtorare” va avea ca rezultat nimicirea naţiunilor de către elementele anarhiste ale societăţii.

    O altă dovadă că Biserica este încă aici în timpul unei părţi din strâmtorare se găseşte în Matei 24:21. Ne amintim că în Matei 24 sunt prezentate o serie de semne sau evenimente care arată nu venirea iminentă, ci prezenţa tainică a lui Cristos. Veghetorii credincioşi vor discerne aceste semne ale prezenţei lui Cristos. În Matei 24:21 se vorbeşte despre o perioadă de necaz fără precedent, care este unul din semnele prezenţei lui Cristos; şi veghetorii credincioşi vor vedea aceste semne. De aceea, o parte a Bisericii va fi pe pământ când începe strâmtorarea şi o va observa ca un semn al prezenţei lui Cristos.

    Acestea sunt numai câteva scripturi care arată că Biserica va fi încă pe pământ în timpul unei părţi din strâmtorare.

    Perioada de strâmtorare este de şapte ani?

    Scripturile se referă în diferite moduri la perioada de strâmtorare, după cum urmează:

    “Un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”, în Matei 24:21; “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, în Dan. 12:1; “o zi de necaz”, în Isaia 22:5, Obadia 14, Naum 1:7, Habacuc 3:16, |efania 1:15, Ezechiel 7:7. Este interesant de remarcat că nicăieri în aceste scripturi referitoare la necaz nu este menţionată o perioadă de şapte ani. Mulţi fundamentalişti nu ştiu că “strâmtorarea de şapte ani” este în mod greşit luată ca bază din Daniel 9:24-27 — un verset care n-are nimic de-a face cu “necazul” care încheie Veacul Creştin. (A se vedea Anexa B, pag. 71-74 pentru o analiză detaliată cu privire la “Originea şi evaluarea scripturală a Teoriei strâmtorării de şapte ani”.

    CAPITOLUL IV

    “Răpiţi împreună”

    Pavel, vorbind despre arătarea Domnului nostru Isus Cristos, o numeşte “fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ce fericită nădejde într-adevăr, să fim în cele din urmă uniţi cu Cristos, mirele nostru iubit. Curând lupta se va sfârşi, truda şi suferinţa vor trece. Curând vom avea bucuria să-L vedem faţă în faţă şi să avem comuniune cu El de-a lungul eternităţii. Creştinii au aşteptat mult a doua venire a lui Cristos; ei s-au rugat cu ardoare pentru timpul când vor fi uniţi cu Cel pe care au ajuns să-L iubească atât de mult. Multe cântări au la bază gânduri înălţătoare despre acest moment glorios. Un cuvânt care reiese din această aşteptare bucuroasă este “răpirea”. Este bine însă să ne convingem dacă ideea populară despre răpire este scripturală sau nu. O examinare a scripturilor despre învierea sfinţilor arată că la întoarcerea lui Cristos sunt înviaţi “morţii în Cristos”; apoi, în perioada dintre întoarcerea Sa şi stabilirea deplină a Împărăţiei Sale, sfinţii în viaţă sunt adunaţi la El individual când mor, de-a lungul unei perioade de timp.

    Ce spun Scripturile

    1 Tesaloniceni 4:16, 17 descrie învierea sfinţilor la a doua prezenţă a lui Cristos. Să remarcăm ordinea în timp între învierea celor “morţi în Cristos” şi sfinţii în viaţă care sunt “răpiţi”.

    “Căci Însuşi Domnul … Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei … ca să întâmpinăm pe Domnul … .”

    Acest verset arată clar că mai întâi Cristos învie pe sfinţii care sunt “morţi”, care au adormit în moarte de la prima venire a Sa încoace. “Apoi” (după aceea, în greacă “epeita”) sfinţii în viaţă sunt “răpiţi” ca să-L întâmpine pe Domnul. Contrastul dintre “întâi” şi “apoi” arată o diferenţă în timp. Pavel nu ne spune aici cât de lungă este diferenţa în timp, dar alte scripturi o spun. Remarcaţi un alt punct important. În mod evident, expresia “răpiţi împreună cu ei” nu arată timpul, ci mai degrabă locul unde vor fi împreună, pentru că în 1 Tesaloniceni 5:10, acelaşi cuvânt grecesc hama este iarăşi tradus “împreună” şi arată clar locul. “Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Astfel, nimic din 1 Tesaloniceni 4:16, 17 nu indică faptul că “cei morţi în Cristos” şi Biserica în viaţă sunt luaţi în acelaşi timp.

    Şi 1 Corinteni 15:51, 52 descrie cele două părţi ale învierii sfinţilor. “Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la (în timpul) cea din urmă trâmbiţă.” Cuvântul “la” este o traducere slabă. Rotherham îl traduce corect “în timpul”. (Niţulescu de asemenea, “în sunetul” — n. e.) Expresia “cea din urmă trâmbiţă” implică faptul că înainte au fost şi alte trâmbiţe. Singurul alt loc în Noul Testament unde se face referire la trâmbiţe este Apocalipsa, unde sunt o serie de şapte trâmbiţe. Unii cred în mod greşit că trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 sună în timpul unei “răpiri tainice” şi este urmată de o “strâmtorare de şapte ani”, în timpul căreia, printre alte evenimente, cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sună în mod literal. Totuşi, din moment ce trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 este numită ultima trâmbiţă, ea trebuie să corespundă cu ultima din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Aceasta ar însemna că cele şase trâmbiţe de dinainte au sunat deja. Sunetul celor şase trâmbiţe evident nu este literal, deoarece acest sunet trebuie să atragă atenţia întregii lumi. De aceea, putem conchide în mod raţional că cele şase trâmbiţe sunt simbolice. Şi dacă primele şase sunt simbolice, atunci şi a şaptea este simbolică. Dovada scripturală că trâmbiţa în sens simbolic este o vestire a adevărului va fi tratată mai târziu. În această perioadă de sunare a ultimei trâmbiţe va avea loc învierea Bisericii. “Ziua Domnului” este şi “ziua în care va răsuna cornul” (|ef. 1:15, 16). Această trâmbiţă simbolică, vestirea adevărului, sună în timpul întregii “zile a Domnului”.

    “Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi”

    Unii au dormit în moarte până la învierea lor la întoarcerea Domnului. Dar creştinii care trăiesc în timpul prezenţei lui Cristos sunt schimbaţi într-o clipeală de ochi, fără să doarmă în moarte. Fiecare, în momentul morţii, este ridicat la nemurire.

    Apocalipsa 14:13 ne dă elementul timp al învierii sfinţilor care sunt în viaţă la întoarcerea lui Cristos: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul … ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Toţi sfinţii, chiar şi cei care trăiesc astăzi, sunt consideraţi “morţi” în acest text.

    “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Colos. 3:3). Aceşti “morţi” mor. Prin cuvintele “de acum încolo” este indicat un punct în timp. Punctul în timp este întoarcerea lui Cristos. Versetele precedente descriu evenimentele din timpul prezenţei lui Cristos; apoi Apocalipsa 14:13 vorbeşte despre ceva ce are loc “de acum încolo”, adică de la întoarcerea lui Cristos. Ferice de sfinţii care mor din acel moment încolo, pentru că, deşi se odihnesc de muncile lor în trup, ei nu trebuie să aştepte în somnul morţii. “Faptele” lor îi urmează imediat ce sunt înviaţi ca să-L întâmpine pe Domnul. Astfel vedem că aceste versete învaţă învierea sfinţilor adormiţi la întoarcerea Sa; şi apoi o înviere individuală a sfinţilor rămaşi în viaţă pe măsură ce fiecare moare şi este schimbat “într-o clipeală din ochi”.

    Problema citării parţiale

    Spre a se dovedi adunarea instantanee a sfinţilor în viaţă la Cristos, în văzduh, se folosesc unele versete din Marea Profeţie a Domnului nostru. Se va vedea însă că acestea n-au nimic de-a face cu luarea la cer a sfinţilor în viaţă.

    “Vă spun că în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată; doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Luca 17:34-36.

    Acesta este un exemplu clasic al pericolului citării parţiale. În baza acestei citări parţiale s-ar putea gândi că cei care sunt luaţi sunt răpiţi la cer, dar versetul 37 exclude această posibilitate:

    “Şi răspunzând, ucenicii i-au zis: “Unde, Doamne?” Iar El le-a spus: “Unde va fi trupul, acolo se vor strânge şi vulturii”.”

    Curiozitatea ucenicilor a fost stârnită de afirmaţia lui Isus că doi oameni vor fi în anumite situaţii şi unul va fi luat. Ei au întrebat în mod specific unde vor fi luaţi. Remarcaţi că Isus n-a spus că ei vor fi răpiţi împreună cu El la întoarcerea Lui. Răspunsul Lui este: “unde este trupul, acolo se strâng vulturii”. Unii cred că trupul la care se referă aici este trupul lui Isus. Dar Matei 24:28 specifică faptul că trupul la care se adună vulturii este un trup mort sau stârv. Lecţia despre vultur din Iov 39:30 confirmă că aceasta este semnificaţia trupului. Mai mult, dacă trupul s-ar referi la trupul literal al lui Isus, atunci vulturii ar trebui să fie şi ei literali şi astfel pasajul n-ar avea nici un sens. Atât trupul cât şi vulturii sunt simbolici. Isus, evident, Îşi bazează această lecţie pe două caracteristici ale vulturilor, găsite în Iov 39:27-30: capacitatea vulturului de a-şi vedea prada (hrana) de departe şi voinţa lui de a merge la mare distanţă ca să-şi procure această hrană — unde este trupul (hrana), acolo va fi vulturul. Scripturile compară în această privinţă pe creştinii credincioşi cu vulturii. Ei au capacitatea să vadă sau să discearnă hrana spirituală de departe şi merg la distanţe mari ca să şi-o procure.

    O masă îmbelşugată

    Lecţia din Luca 17:34-36 este minunată. Ne amintim că Luca 17 şi Matei 24 sunt relatări ale Marii Profeţii a Domnului nostru în care El dă semne ale parousiei, prezenţei Sale. Biserica în viaţă nu poate fi răpită în momentul întoarcerii lui Cristos, pentru că ei vor fi aici pe pământ văzând semnele prezenţei Lui. Dar relaţia lor cu Domnul revenit este binecuvântată şi unică.

    Capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa descriu şapte Biserici. Mulţi creştini care cred Biblia susţin ideea că acestea reprezintă şapte etape ale Bisericii de-a lungul Veacului Evanghelic. Către Filadelfia sau etapa a şasea, Domnul spune: “Iată, Eu vin curând” (Apoc. 3:11). Dar către Laodiceea sau etapa a şaptea a Bisericii, Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Apoc. 3:20.

    La încheierea etapei a şasea a istoriei Bisericii, venirea Domnului este iminentă (“Iată, Eu vin curând”). Dar Domnul este de fapt aici în timpul celei de-a şaptea etape sau etapa Laodiceea a Bisericii. Dacă cineva bate la uşa noastră, el nu vine mai târziu, ci este prezent. Noi am putea refuza să auzim bătaia, sau am putea refuza să deschidem uşa, dar aceasta nu anulează faptul că acel cineva a sosit.

    Tot aşa este şi cu Domnul nostru revenit. Semnele împlinite din Marea Profeţie a Domnului nostru sunt dovezi că ne aflăm în a şaptea sau în etapa Laodiceea a istoriei Bisericii, perioada în timpul căreia Domnul este prezent şi o parte din Biserică este rămasă aici pe pământ. Am putea refuza să-I auzim bătaia, adică să refuzăm să înţelegem adevărul prezenţei Sale, sau chiar să refuzăm să deschidem uşa inimilor noastre Domnului revenit. Cu toate acestea, El este prezent fie că acceptăm, fie că nu.

    Pentru cei care acceptă acest adevăr, este un mare ospăţ spiritual. Ei cinează împreună cu Domnul lor revenit. Acest ospăţ din adevăr, care trebuie să fie partea binecuvântată a Bisericii de pe pământ când Se întoarce Domnul, este de asemenea menţionat în Luca 12:37-40:

    “Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de ei dacă-i va găsi aşa. Să ştiţi că dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas ar veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

    Biserica credincioasă va veghea pentru întoarcerea Domnului. Când El Se întoarce, ei recunosc aceasta şi El îi serveşte cu un ospăţ special din adevăr. Acest ospăţ nu este în cer. Din el se împărtăşesc servitorii veghetori pe pământ. Aceste versete descriu condiţiile binecuvântate ale creştinilor credincioşi care rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Domnului nostru. Când Domnul Se întoarce, clasa vulturilor, creştinii credincioşi, se vor aduna la acest ospăţ spiritual bogat. A doua lecţie este că vulturul poate vedea hrana de departe şi merge la mare distanţă ca să şi-o procure. Apocalipsa 18:1-5 relevă ce înseamnă această călătorie.

    Fuga din Babilon

    “După aceste lucruri am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare autoritate; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas puternic şi a zis: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase. Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei şi împăraţii pământului au comis adulter cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei!” Apoi am auzit în cer alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Apoc. 18:1-5.

    Mulţi cred că îngerul puternic din primul verset este Domnul nostru revenit. Cuvântul grecesc angelos, care aici este tradus “înger”, înseamnă pur şi simplu “sol”. Apocalipsa 20:1-3 foloseşte de asemenea cuvântul “înger” sau “sol”, când se referă la Cristos venind din cer şi legându-l pe Satan. Maleahi 3:1-3, un pasaj paralel la Apocalipsa 18:1-5, vorbeşte despre Domnul nostru revenit ca despre “Solul legământului”.

    Domnul nostru revenit, îngerul puternic din Apocalipsa 18:1, luminează pământul cu slava Sa. (Vom trata mai târziu şi alte versete care arată o mare lumină a adevărului în fiecare domeniu — ştiinţific, umanitar, filosofic, religios etc., care face să se cutremure pământul. Psalmul 97:1, 4.

    Apocalipsa 18:2-4 arată că Domnul revenit are un mesaj împotriva Babilonului. Cei mai mulţi sunt de acord că Babilonul este sistemul creştin fals. Apocalipsa 17:5 indică atât un sistem mamă cât şi sisteme fiice. Prin urmare, Babilonul reprezintă un număr de sisteme creştine false. Remarcăm diferenţa între căderea Babilonului din Apocalipsa 18:2-4 înainte de a veni pedepsele peste el, şi distrugerea Babilonului din Apocalipsa 18:8 când vin pedepsele. De aceea, Domnul este prezent o perioadă de timp înainte de nimicirea Babilonului. Înainte de a Se întoarce, Domnul a încercat să “vindece” Babilonul (Ier. 51:9), dar el a refuzat să fie “vindecat”, şi când S-a întors l-a respins din favoare. Apocalipsa 18:2-4 se referă la căderea Babilonului din favoarea divină. Apoi în Apocalipsa 18:4, Domnul nostru revenit are un mesaj pentru toţi creştinii adevăraţi din Babilon: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”.

    Domnul revenit a promis un mare ospăţ spiritual din adevăr, deşi cei mai mulţi creştini sunt în Babilon la întoarcerea Sa. Exact aşa cum vulturul poate vedea hrana de departe şi călătoreşte la mare distanţă ca să şi-o procure, tot aşa creştinii credincioşi vor discerne lipsa hranei spirituale din Babilon şi vor pleca. Ei trebuie să fugă din Babilon (Ier. 51:6) pentru a se bucura de ospăţul spiritual al Domnului revenit.

    Aplicarea Apocalipsei 18:1-5 la începutul perioadei prezenţei lui Cristos, în timpul căreia sfinţii în viaţă sunt răpiţi treptat la Domnul, îşi găseşte confirmarea în Apocalipsa 14. Elementul timp şi mesajul din Apocalipsa 14:8 sunt exact aceleaşi cu cele din Apocalipsa 18:2.

    “Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: “A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!”” Apoc. 14:8.

    În perioada când se anunţă căderea Babilonului din favoare se aplică cuvintele “de acum încolo” din Apocalipsa 14:13: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”. Am văzut deja că Apocalipsa 14:13 dovedeşte învierea individuală a Bisericii celei vii de-a lungul unei perioade de timp. Sincronizarea elementului timp din Apocalipsa 18:1-5 şi Apocalipsa 14 sunt dovezi în plus că la întoarcerea Domnului nostru are loc o înviere treptată a Bisericii în viaţă, nu o strângere instantanee la El.

    Lecţia din Luca 17:34-37 este importantă pentru toţi creştinii care trăiesc acum în timpul prezenţei Domnului nostru. Vulturii din versetul 37 sunt simbolul creştinilor credincioşi. Şi patul, moara şi câmpul din versetele 34-36 sunt simbolice. Ele reprezintă diferite condiţii spirituale din bisericile nominale. Cei de la moară, de pe câmp, din pat, care sunt luaţi, îi reprezintă pe creştinii credincioşi. Când Se întoarce Domnul, El Îşi cheamă poporul afară din Babilon. El îi atrage aşa cum vulturii sunt atraşi de hrana pentru care au vedere ascuţită şi poftă de ea. Cei veghetori şi vrednici sunt luaţi, adică părăsesc Babilonul, iar ceilalţi sunt lăsaţi să aibă parte de pedepsele care nimicesc Babilonul. Hrana de “adevăr prezent” oferită acum de Domnul nostru prezent îşi are efectul intenţionat, de a strânge pe sfinţii Săi prin ea şi la ea. Nu este strângerea mai multor oameni împreună sau într-o altă denominaţie, ci o strângere la Cristos, adevăratul şi singurul Domn şi Învăţător.

    Încă o dovadă

    Încă o dovadă că cel din pat, cel de la moară şi cel de pe câmp (Luca 17:34-36) nu simbolizează Biserica în viaţă răpită la cer, se găseşte în Luca 17:30-33.

    “La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă, să nu se coboare să le ia; cine va fi la câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi cine o va pierde o va păstra.” Luca 17:30-33.

    Dacă, aşa cum cred unii, creştinii în viaţă sunt luaţi, răpiţi instantaneu, atunci cei care sunt luaţi n-au timp să aleagă sau să facă altceva. Acest lucru este contrar versetelor 30-33. Când Fiul Omului este descoperit, cel de pe câmp are posibilitatea să se întoarcă şi cel de pe acoperişul casei poate hotărî să   coboare în casă ca să-şi ia lucrurile. Aceste versete sunt în armonie cu Luca 17:34-37, unde, asemenea vulturilor, cel din pat, de la moară şi de pe câmp sunt strânşi la un ospăţ.

    Când Domnul Se întoarce şi Îşi cheamă poporul afară din Babilon (bisericile nominale), cei de pe acoperişul casei (creştinii cu un grad mai mare de spiritualitate) ar trebui să plece imediat fără a mai lua nici o povară babiloniană cu ei. Şi chiar când fuga din Babilon este începută, nici unul să nu se întoarcă înapoi cum a făcut soţia lui Lot. Versetul 32.

    Versetul 33 confirmă de asemenea că aceste versete se referă la o condiţie de separare aici pe pământ. Remarcăm că după ce cineva este luat, el tot mai are posibilitatea să se întoarcă. După ce începe strângerea, cursul faptelor sale va determina dacă îşi va pierde sau îşi va câştiga viaţa.

    Din scripturile precedente, discutate în acest capitol, este evident că schimbarea instantanee şi învierea atât a celor în viaţă cât şi a celor morţi în Cristos în momentul întoarcerii Sale, nu este un concept scriptural. 1 Corinteni 15:50, 51 şi                               1 Tesaloniceni 4:16, 17 arată că toţi creştinii credincioşi care au murit înainte de a doua venire vor fi înviaţi ca să fie împreună cu Domnul lor la întoarcerea Sa. De la acel timp înainte, Apocalipsa 14:13 arată că membrii în viaţă ai Bisericii de pe pământ vor fi răpiţi în mod individual la Domnul lor revenit, pe măsură ce-şi termină cursul pe pământ. Multe scripturi arată că Domnul revenit Se va descoperi într-un mod foarte deosebit creştinilor credincioşi de pe pământ şi le va oferi un ospăţ bogat de adevăr spiritual.

    CAPITOLUL V

    “Orice ochi Îl va vedea”

    Stabilind pe baze scripturale că a doua venire a lui Cristos începe cu o prezenţă ascunsă, invizibilă, care poate fi văzută numai de Biserică prin ochiul credinţei, se ridică în mod logic întrebarea: descoperirea viitoare pentru întreaga omenire implică vedere mintală, sau vedere literală?

    Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să fie căutată armonia între aceste două declaraţii scripturale. Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, luate literal, ar putea fi interpretate în sensul că toţi oamenii Îl vor vedea pe Cristos revenit cu ochii naturali. Pe de altă parte, următoarele patru scripturi stabilesc cu claritate că după ce Cristos S-a înălţat la cer omenirea nu-L va mai vedea, nici n-ar mai putea să-L vadă cu ochiul natural.

    (1) “Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Aceasta este o afirmaţie clară a lui Isus chiar înainte de moartea şi învierea Sa, că lumea nu-L va mai vedea niciodată. Apoi El adaugă că “voi”, apostolii şi toată Biserica Îl vor vedea iarăşi. De ce? Pentru că “şi voi veţi trăi”. Aşa cum Cristos a fost înviat, la fel şi urmaşii Săi credincioşi vor fi înviaţi la a doua venire a Sa. “Lumea nu Mă va mai vedea.” Când Cristos Se va întoarce, lumea nu-L va mai vedea cu ochiul natural, dar urmaşii Săi Îl vor vedea când vor fi răpiţi împreună cu El în corpurile primite la înviere. 1 Ioan 3:2.

    (2) Evrei 1:1-3 ne spune că Cristosul glorificat este reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui. Coloseni 1:15 vorbeşte despre Cristos, care “este chipul Dumnezeului Celui nevăzut”. Aceste scripturi ne arată că atunci când Cristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, El a fost reprezentarea exactă a Tatălui. Din 1 Timotei 6:16 aflăm că Cristos “locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea“. Dacă nici un om nu-L poate vedea pe Cristos după înălţarea Sa, pentru că El este reprezentarea exactă, slăvită a Tatălui ceresc, atunci nici un om nu-L poate vedea nici pe Cristosul slavei revenit.

    (3) Fapte 22:6-8 şi 11-14 arată că o simplă sclipire din gloria Cristosului glorificat l-a orbit complet pe Saul din Tars. A fost nevoie de puterea lui Dumnezeu prin Anania pentru a i se reda şi numai parţial vederea lui Saul.

    (4) Luca 17:20 arată că Împăratul Isus Se va întoarce neobservat. Capitolul 17 din Luca vorbeşte despre a doua prezenţă a lui Cristos, când El Se întoarce să-Şi stabilească împărăţia. Versetul 20 spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia”. Dacă întoarcerea lui Cristos ar fi văzută de oameni, atunci Împărăţia lui Dumnezeu ar fi şi ea văzută.

    Literal sau simbolic?

    Aceste patru scripturi arată că Cristosul glorificat nu va fi şi nu poate fi văzut la întoarcerea Sa. Totuşi, Apocalipsa 1:7 şi Matei 24:30 par să indice că întreaga omenire Îl va vedea pe Domnul revenit. Va fi aceasta prin vedere naturală sau prin înţelegere mintală (ca, de exemplu, când spunem, “văd, înţeleg ce vrei să spui”)? În calitate de creştini, nu ne putem permite să ne bazăm concluziile numai pe anumite scripturi şi să nu ţinem seama de altele care nu se potrivesc cu vederile noastre. Trebuie să acceptăm îndemnul “Străduieşte-te (studiază) să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător … care împarte drept Cuvântul adevărului”. Singurul mod corect de a stabili ideea corectă a unei doctrine biblice este să se adune toate scripturile despre acel subiect şi apoi să se împartă drept, adică să se caute armonia lor. Numai atunci putem fi siguri de înţelegerea corectă. Dacă se adună toate scripturile asupra unui subiect, ele se vor armoniza, nu se vor contrazice.

    Se admite în general că anumite scripturi sunt simbolice; de exemplu smochinul din Matei 24:32 care reprezintă naţiunea lui Israel şi vulturii din Luca 17:37 care simbolizează pe creştinii credincioşi. Problema este, cum să determinăm dacă un pasaj este literal sau simbolic. Ori de câte ori o interpretere literală încalcă raţiunea sau plasează pasajul în antagonism direct cu expresiile clare ale Scripturii, este un indiciu bun că pasajul trebuie considerat a fi figurat. Interpretarea lui ca simbol însă trebuie căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale.

    Ne amintim că Ioan 14:19; 1 Timotei 6:16; Fapte 22:6-8, 11-14 şi Luca 17:20 sunt expresii clare care arată că Domnul nostru revenit nu poate fi văzut şi nu va fi văzut de ochiul uman. Aceste scripturi ar trebui citite şi recitite. Ele sunt expresii literale care nu pot fi luate simbolic.

    Vederea mintală

    Acum, în vederea analizării celeilalte grupe de scripturi (Mat. 24:30-31 şi Apoc. 1:7), care spun că toţi oamenii Îl vor vedea pe Domnul revenit, sunt ele literale sau simbolice? În ambele texte, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai. Următoarea definiţie este din Dicţionarul explicativ al Cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine:

    OPTOMAI — a vedea; folosit (a) la modul obiectiv, cu referire la o persoană sau la un lucru văzut, sau (b) la modul subiectiv, cu referire la o impresie lăuntrică sau la o experienţă spirituală sau o ocupaţie mintală.

    Astfel vedem că optomai poate însemna fie vedere literală, fie percepţie mintală. Cele ce urmează sunt exemple ale modului în care cuvântul grecesc optomai este folosit în Scriptură pentru a exprima înţelegere mintală:

    Luca 3:6 — “Şi orice făptură va vedea (optomai) mântuirea lui Dumnezeu.” Noi nu vedem în mod literal mântuirea, ci o înţelegem.

    Ioan 1:51 — “Apoi (Isus) i-a zis (lui Natanael): “Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea (optomai) cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.” Natanael n-a văzut niciodată literal aceasta. Într-o aluzie la scara lui Iacov, Isus spune că Fiul Omului va deveni adevărata scară de comunicare între cer şi pământ.

    Încă trei exemple de optomai se găsesc în următoarele versete:

    — Apocalipsa 19:10: “Fereşte-te (optomai) să faci una ca aceasta!”

    — Matei 27:4: “Ce ne pasă nouă? … Treaba (optomai) ta.

    — Matei 27:24: “Eu sunt nevinovat … Treaba (optomai) voastră.”

    Aceste scripturi arată că în Biblie se foloseşte optomai, tradus “a vedea” în Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, cu sensul simbolic de înţelegere mintală.

    O citire atentă a textului Matei 24:30-31 şi din Apocalipsa 1:7 relevă nişte termeni care arată că sunt simboluri, şi de fapt sunt folosiţi adesea în Biblie ca simboluri. De exemplu, în următorul citat din Matei 24:30-31, cuvintele folosite adesea în sens simbolic sunt date aici în caractere cursive: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea (optomai) pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului la cealaltă”.

    Scriptura aceasta pur şi simplu nu poate fi luată literal. Pentru a o armoniza cu altele se cere o interpretare simbolică. De exemplu, unii aplică această scriptură la sfinţii în viaţă răpiţi cu Cristos la cer. Dar aici, în Matei 24:30-31, ei sunt adunaţi “de la o margine a cerului la cealaltă”. Dacă s-ar înţelege literal, sfinţii ar fi deja în ceruri când Se întoarce Cristos, şi această scriptură ar învăţa că sfinţii ar fi scoşi atunci din ceruri şi nu luaţi la ceruri. Aceasta exclude o interpretare literală a lui Matei 24:30, 31. Ea spune de asemenea că ei vor fi adunaţi din “cele patru vânturi”. Sunt adunaţi sfinţii din cele patru vânturi literale? Cei care susţin şi învaţă ideea populară despre răpire recunosc această problemă şi spun că cele patru vânturi şi cerurile din versetul 31 sunt simboluri ale faptului că Biserica va fi adunată din toate părţile pământului. Totuşi, aceasta prezintă o şi mai mare problemă. După ce regulă putem spune că “ceruri” este simbol în versetul 31, şi totuşi să insistăm că este literal în versetul 30, unde se menţionează “semnul Fiului Omului în ceruri” şi “venind pe norii cerului“? Matei 24:30-31 este ori literal ori simbolic; nu poate fi în două feluri. O aplicare literală nu are sens; de aceea ambele versete trebuie să fie în întregime simbolice.

    Sensul simbolic al lui Matei 24:30-31

    Cer şi ceruri sunt adesea simbolul sistemelor religioase corupte (2 Pet. 3:5-10; Isa. 34:4-5; Ioel 2:9-11). A vedea poate însemna percepţie mintală (Mat. 27:4, 24; Luca 3:6; Ioan 1:51; Apoc. 19:10). Norii reprezintă adesea necaz, ca în Ioel 2:1-2, un text paralel la Matei 24:30-31. Îngeri este tradus din cuvântul grecesc angelos care înseamnă literal sol şi se referă adesea la orice mesager al lui Dumnezeu (Apocalipsa 2 şi 3, cei şapte îngeri sau trimişi ai Bisericii). Trâmbiţele sunt adesea folosite ca simbol al vestirii adevărului (1 Cor. 14:8; Ioel 2:1).

    Cu aceste simboluri în minte, cuvintele din Matei 24:30, 31 devin pline de sens. Aici Învăţătorul ne spune în versetul 30 că unul din primele semne sau dovezi ale întoarcerii Sale va fi în cer, adică în sistemele religioase corupte. Versetul 29 vorbeşte despre clătinarea puterilor cerurilor. Influenţele revoluţionare agnostice s-au infiltrat în biserici. Bătălia care a urmat între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat grav cerurile bisericii. Catolicismul a fost zguduit de asemenea. Fiul Omului vine pe “norii cerului”, adică în timpul acestui necaz care clatină bisericile. Relatarea lui Luca adaugă “strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă”. Această strâmtorare mondială atât în biserici cât şi în lume va creşte în intensitate până când toate popoarele pământului se vor jeli din pricina ei. În cele din urmă “vor vedea (discerne) pe Fiul Omului venind pe norii” strâmtorării, adică îşi vor da seama că strâmtorarea este rezultatul întoarcerii Domnului nostru. În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:30 sunt clătinate, versetul 31 arată că Domnul revenit va “trimite pe îngerii (mesagerii) Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (sistemelor bisericeşti corupte) până la cealaltă”. Apocalipsa 18:1-4, un pasaj paralel, confirmă că această trâmbiţă este vestirea adevărului. Prin această mare vestire a adevărului, servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu vor chema poporul Domnului să iasă din Babilon.

    Sensul simbolic al Apocalipsei 1:7

    “Iată, El vine cu norii (într-un timp de strâmtorare) şi orice ochi Îl va vedea (optomai, discerne; pe măsură ce necazul se va intensifica, va deveni mai evident că ziua mâniei lui Dumnezeu a sosit), şi cei care L-au străpuns (naţiunea evreiască va discerne în mod deosebit prezenţa lui Cristos în faza din urmă a timpului de strâmtorare când ei vor fi scăpaţi de invazia mai multor popoare — Ezec. 38, 39; Zah. 12:10). Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui (pe măsură ce ziua mâniei se va intensifica, toţi vor avea parte de multă suferinţă şi durere).”

    Apocalipsa 1:7 nu poate fi luat literal deoarece aceia care L-au străpuns în mod literal pe Isus au murit demult. Dacă “cei care L-au străpuns” simbolizează pe poporul evreu aflat în viaţă, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice.

    Astfel găsim că Biblia nu se contrazice. Multe scripturi arată clar că Domnul revenit nu poate fi văzut în mod literal de om. În armonie cu aceasta, cele câteva scripturi care spun că omenirea Îl va vedea pe Cristos revenit, sunt evident simbolice şi arată o discernere mintală a prezenţei lui Cristos.

    (O dovadă scripturală mai detaliată în legătură cu explicaţia simbolică a lui Matei 24:30-31, Apocalipsa 1:7 şi a tuturor celorlalte scripturi în care cuvântul “a vedea” arată percepţia mintală a întoarcerii lui Cristos, se găseşte în Anexa C, pag. 75-86).

    CAPITOLUL VI

    Omul păcatului

    În a doua epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel arată că două evenimente trebuie să preceadă a doua prezenţă a Domnului nostru: (1) o mare depărtare de la credinţa iniţială, apostolică; şi (2) apariţia omului păcatului, Anticristul (2 Tes. 2:3). Nici o interpretare a celei de-a doua veniri a Domnului nostru care nu reuşeşte să identifice aceste două evenimente n-ar trebui luată în serios. După ce am dovedit că Domnul nostru S-a întors deja, acum vom continua prin a arăta că omul păcatului a venit într-adevăr, împlinind fiecare detaliu al descrierii profetice.

    Să remarcăm însă mai întâi dezacordul unora dintre vederile curente cu această profeţie. Unii pretind că Domnul Isus vine mai întâi în secret ca să-Şi ia sfinţii şi apoi apare omul păcatului. La acest punct este instructivă o examinare a unei erori făcute de Biserica timpurie. Recunoscând faptul că Cristos trebuia să vină în mod invizibil, ca un hoţ (1 Tes. 5:4; Apoc. 16:15), unii credincioşi din timpul lui Pavel au ajuns la concluzia că Isus era deja prezent şi că, prin urmare, învierea celor morţi în Cristos a avut loc deja (2 Tes. 2:1-2; 2 Tim. 2:18). Ca să corecteze această greşeală, Pavel a găsit necesar să-i sfătuiască: “Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră … ca şi cum ziua Domnului ar fi venit (în greacă, enistemi) chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării” (2 Tes. 2:2, 3). Remarcăm, prezenţa invizibilă a lui Cristos este precedată, nu urmată de descoperirea lui Anticrist. De asemenea, versetele 1 şi 3 arată că omul păcatului precedă două evenimente: (1) “venirea Domnului”; şi (2) “strângerea noastră laolaltă la El”. Aceasta elimină posibilitatea luării la cer a creştinilor înainte ca omul păcatului să fie descoperit.

    Ar trebui să se observe mai departe că Pavel n-a încercat să le corecteze greşeala întrebându-i dacă l-au văzut pe Isus cu ochii lor naturali, sau au auzit o trâmbiţă literală, sau dacă au văzut un număr mare de creştini dispărând deodată. Dacă astfel de argumente ar fi fost potrivite, Pavel le-ar fi folosit cu siguranţă. Ideea de prezenţă invizibilă era deci corectă: Ziua Domnului va veni în linişte, ca un hoţ asupra lumii şi mulţi vor fi surprinşi de venirea ei neaşteptată (1 Tes. 5:2-4). Greşeala credincioşilor din zilele acelea nu era cu privire la ce să aştepte, ci când. Aşteptând cu mare nerăbdare întoarcerea lui Cristos, ca o împlinire a tuturor speranţelor lor, ei erau înclinaţi să accepte fără spirit critic orice învăţătură, până acolo încât să creadă că Domnul lor cel mult aşteptat era prezent, sau era aproape venit.

    “Taina fărădelegii”

    Să citim din nou 2 Tesaloniceni 2:3-8. În versetele 7 şi 8, Pavel numeşte pe “omul păcatului” “taina fărădelegii” şi spune că “ea”, nu “el”, începuse deja să lucreze în timpul lui. Acesta nu poate fi un om literal; acum ar fi în vârstă de aproape două mii de ani. De ce l-a numit Pavel “omul păcatului”, “taina fărădelegii”? Ne amintim de frumoasa taină despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 5:30-32, Coloseni 1:26-27 şi 1 Corinteni 12:12-28. Cristos nu este “un singur membru, ci multe”. După cum corpul uman este format din multe membre, tot aşa este şi corpul lui Cristos, Biserica. Comparaţia lui Pavel este clară. Exact aşa cum există o clasă tainică de credincioşi drepţi şi îndreptăţiţi care formează Cristosul, tot aşa există o clasă tainică a fărădelegii (lucrători răi) care formează Anticristul. Modul în care foloseşte Pavel expresiile “omul păcatului” şi “taina fărădelegii” din versetele 3, 7 şi 8 dovedeşte că el se referă la acelaşi lucru.

    Originea omului păcatului

    Pentru a trasa originea omului păcatului trebuie să începem chiar din timpul lui Pavel. Scriind Bisericii din Tesalonic, el i-a avertizat spunând: “Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte. Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit” (2 Tes. 2:7, 8). Principiul anticrist a găsit un pământ fertil în ambiţiile celor mari de a “stăpâni peste cei încredinţaţi lor” (1 Pet. 5:3) şi în dorinţa unora de a evita calea sacrificiului pe care a stabilit-o Isus. Când Imperiul Roman, cel care era piedica, şi-a încetat împotrivirea faţă de creştinism, acest spirit al ambiţiei lumeşti a înflorit rapid dând naştere papalităţii. “După cum aţi auzit că vine Antihrist” scrie Apostolul Ioan, “să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18). Subliniind că spiritul lui Anticrist lucra deja, în restul capitolului el continuă să dea sfaturi cum să scape de influenţa lui atunci când va veni.

    Nici un protestant nu va nega că în primele secole ale Veacului Evanghelic a existat o “mare lepădare” de credinţa creştină adevărată. Ritualuri pompoase şi ceremonii complicate au înlocuit propovăduirea simplă a Evangheliei. Mântuirea nu mai era căutată numai prin sângele lui Cristos, ci prin apa sfinţită, moaştele sfinţilor, medalioane şi talismane, mătănii şi intervenţia Mariei. Mulţimile se îngrămădeau la templele păgâne convertite ca să se roage şi să se închine tot aceloraşi idoli pe care păgânii îi veneraseră cu puţin timp înainte. Numele statuilor au fost pur şi simplu schimbate din cele ale zeilor şi eroilor păgâni în cele ale martirilor şi sfinţilor creştini. Împăratul Roman, care, ca Pontifex Maximus (“conducător religios principal”), fusese capul tuturor preoţilor păgâni, şi-a cedat funcţia în favoarea Episcopului Romei, noul Pontifex Maximus. În timp ce împăraţii Romei pretinseseră că deţin cheile lui Ianus şi ale Cybelei, noii pontifi supremi, îmbrăcaţi la fel ca înainte-mergătorii lor, pretindeau că deţin cheile Sfântului Petru şi încercau să dovedească faptul că Apostolul Petru a fost Episcopul Romei; ceva cu totul neconfirmat de istorie.

    Omul păcatului, apărut din apostazie aşa cum a prevăzut Pavel, s-a înălţat “mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Templul la care se referă Pavel nu este o clădire literală, ci este Biserica lui Dumnezeu, pentru că el declară altundeva: “Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Cor. 6:16). Înălţarea de sine a episcopilor Romei în templul (Biserica) lui Dumnezeu a fost peste măsură de extravagantă. Asumându-şi prerogative divine, ei pretindeau că orice fiinţă umană trebuie să se supună autorităţii lor. “Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”, a declarat Papa Inocenţiu al treilea (1198-1216 d. Cr.). Conciliul Lateran (1123 d. Cr.) l-a aclamat pe papa ca “Prinţul Universului”. Sfântul Bernard   (1090-1153 d. Cr.) a scris că “nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer nici pe pământ”. Şi Papa Nicolae (858-867 d. Cr.) s-a lăudat că Constantin îi “conferise papei denumirea de Dumnezeu, care deci, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

    Oricât de uimitoare sunt aceste pretenţii false, ele au înşelat întreaga lume creştină în timpul celei mai mari părţi a domniei întunecate a papalităţii (Apoc. 13:5, 6). Numai puţini credincioşi au scăpat de influenţa lor dăunătoare şi au rămas loiali adevăratului lor Domn şi Cap. Şi să se remarce că prefixul grecesc “anti” înseamnă nu numai “împotrivă” sau “opus”, ci şi “în locul”. (A se vedea concordanţa Strong sau Vine.) Astfel deci, Anticristul nu este pur şi simplu un împotrivitor al Domnului nostru şi al adevărului Său, ci un impostor, un uzurpator al poziţiei Sale. Chiar atribuind cele mai curate motive papilor, papalitatea ar fi totuşi Anticristul, pentru că, pretinzând a fi “vicarul lui Cristos” pe pământ şi “capul suprem al Bisericii”, fiecare papă la rândul lui şi-a aplicat sieşi promisiunile mesianice şi numele scripturale. Chiar şi împăraţilor li se cerea să sărute degetul de la picior al papei, ca presupusă împlinire a Psalmului 2:12, “sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie”.

    Sistemul — nu indivizii

    Desigur, noi nu vrem să spunem că vreunul dintre papi a fost Anticristul, şi cu atât mai puţin că fiecare catolic sau fiecare papă este un om al păcatului. Ceea ce afirmăm este că omul păcatului, Anticristul, “taina fărădelegii” este sistemul papal, nu o persoană.

    Anticristul în alte profeţii

    În general se recunoaşte că “cornul mic” al celei de-a patra fiare din Daniel 7 şi leopardul din Apocalipsa 13 sunt simbolul lui Anticrist. Întrebarea este dacă acestea reprezintă un om al păcatului literal sau un sistem. Unii cred că cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă patru împărăţii. A patra fiară este Imperiul Roman şi “cornul mic” al acestei fiare reprezintă o singură persoană care este omul păcatului. Totuşi ei pretind că leopardul din Apocalipsa 13 nu simbolizează o împărăţie, ci un om al păcatului personal, iar cele zece coarne ilustrează zece guverne care susţin pe acest dictator mondial.

    Aici ne confruntăm cu o încălcare elementară a interpretării scripturale. Când Biblia identifică un simbol, a da simbolului un alt înţeles înseamnă a păşi pe teren nesigur. Daniel 7 afirmă clar că fiarele reprezintă împărăţii şi numeşte împărăţiile: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Prin ce logică fiarele din Apocalipsa sunt simboluri ale unui individ, când fiarele din Daniel sunt în mod evident împărăţii? De asemenea, nu este oare inconsecvent a pretinde că acel “corn mic” din Daniel este un om, în timp ce coarnele din Apocalipsa sunt împărăţii? Consecvenţa cere o aplicare uniformă a fiarelor şi coarnelor atât în Daniel cât şi în Apocalipsa.

    Daniel capitolul 7 

    Câteva fapte privitoare la “cornul mic” dovedesc că Anticristul este un sistem şi nu un individ. Daniel 7:25 arată că “cornul mic … va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt”. Ideea că un Anticrist personal va nimici pe sfinţi în timpul unui “necaz de şapte ani” viitor prezintă o dilemă. Dacă, după cum pretind unii, adevărata Biserică este luată la cer înainte de “necaz”, cine sunt “sfinţii Celui Prea Înalt”, care sunt persecutaţi de omul păcatului? Ei răspund că aceştia sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, din Apocalipsa 7, şi nu sfinţii sau Biserica lui Cristos care sunt luaţi înainte de necaz. Ei mai spun că sfinţii “care vin din necazul cel mare” vor fi în Împărăţie, dar nu vor domni cu Cristos în Împărăţia Sa. Domnia, spun ei, este rezervată exclusiv Bisericii lui Cristos.

    Cu aceasta, ideea despre un viitor om al păcatului literal se năruie. În Daniel 7:13-14, Cristos este adus înaintea Tatălui Ceresc şi I Se dă Împărăţia. În Daniel 7:18 şi 22, “sfinţii Celui Prea Înalt”, aceiaşi sfinţi care sunt persecutaţi de “cornul mic”, de omul păcatului, primesc Împărăţia. Ne amintim că numai Cristos şi Biserica Sa domnesc în Împărăţie. De aceea, “sfinţii Celui Prea Înalt” din Daniel 7 nu sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, ci sunt Biserica lui Cristos care domneşte cu Cristos. Aceasta ne dă şi elementul timp al omului păcatului. “Cornul mic” persecută pe aceşti sfinţi, în consecinţă, “cornul mic”, omul păcatului, este descoperit fie înaintea Zilei lui Cristos, fie înainte de a avea loc necazul.

    Daniel 7:25 dărâmă toată ideea “strâmtorării de şapte ani”. Daniel 7:25 arată că “sfinţii Celui Prea Înalt” sunt nimiciţi de “cornul mic” o perioadă de “un timp, două timpuri şi jumătate de timp”, perioadă care se referă la trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, după cum cei mai mulţi vor fi de acord. Am văzut deja că sfinţii persecutaţi de omul păcatului sunt Biserica, cei care domnesc cu Cristos, şi nu sfinţii care vin din necazul cel mare. Prin urmare, Biserica este persecutată 1260 de zile. De aceea, perioada de 1260 de zile are loc înaintea marii strâmtorări şi nu este parte din strâmtorare.

    1260 de zile

    Ce este această perioadă de 1260 de zile şi când a avut loc? Biblia îşi este propriul ei interpret. Aceasta înseamnă că Domnul a pus în Biblie anumite reguli pentru interpretarea simbolurilor, pildelor, profeţiilor timpului etc. Dacă ignorăm aceste reguli scripturale de bază, atunci înţelegerea noastră va fi confuză. Regula scripturală pentru interpretarea profeţiei timpului se găseşte în Ezechiel 4:1-8. Aici ni se dă o perioadă de 390 de zile, iar în Ezechiel 4:6 citim, “ţi-am rânduit o zi pentru fiecare an”. Prin această regulă de interpretare stabilită de către Dumnezeu, 390 de zile sunt egale cu 390 de ani. Prin urmare, toţi sunt de acord că şaptezeci de săptămâni (7 săptămâni înmulţit cu 7 zile fac 490 de zile) din Daniel 9:24-27 se referă la 490 de ani şi nu la 490 de zile. Aceasta se bazează pe cheia mai sus menţionată, că o zi este un an, dată în Ezechiel 4:6. Atunci, de ce unii fac o excepţie cu cele 1260 de zile din Daniel şi Apocalipsa şi insistă că este o perioadă literală de 1260 de zile? Potrivit regulii Domnului din Ezechiel 4:6, o zi pentru un an, aceasta ar fi o perioadă de 1260 de ani. Mulţi cercetători ai profeţiei aplică aceasta la perioada între 539 d. Cr. şi 1799. În 539 d. Cr., ultimul dintre cele trei coarne (puteri civile), care a stat în calea Papei de la Roma pentru a fi recunoscut ca şi conducătorul civil al Romei, a fost îndepărtat (Dan. 7:8). Ne amintim că în profeţie coarnele ilustrează în mod constant puterile civile sau guvernamentale. Papa era deja recunoscut ca şi conducătorul religios suprem al imperiului. Anul 539 d. Cr. marchează începutul puterii civile a papalităţii (“cornul mic”). Timp de 1260 de ani papalitatea, omul păcatului, a persecutat nemilos pe adevărata Biserică (Dan. 7:25), până când puterea persecutoare a papalităţii a fost zdrobită de Napoleon, prin aceea că în 1799 l-a luat pe papa prizonier. Această persecuţie a atins apogeul prin aşa-numita Sfânta Inchiziţie. Întemeiată de Papa Inocenţiu al III-lea în 1204 d. Cr., inchiziţia a fost aplicată cu o cruzime inimaginabilă în fiecare ţară, şi aşa-zisul “oficiu sfânt” al Inchiziţiei a continuat masacrul până când armatele lui Napoleon au pus capăt faptelor acestuia. Sate şi oraşe întregi au fost măcelărite fără discriminare în baza teoriei că “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Zeci de mii au fost arşi de vii pe rug, în timp ce nenumăraţi alţii au fost supuşi celor mai oribile invenţii de tortură. Pe lângă cele mai spectaculoase crime ale Inchiziţiei, zdrobirea necruţătoare, continuă a persoanelor individuale timp de mai multe secole prezintă desigur o scenă înspăimântătoare. Nu-i de mirare că profetul Daniel a fost alarmat! (Dan. 7:28). Luarea papei ca prizonier de către Napoleon şi moartea lui în 1799 a pus capăt uneia din cele mai sângeroase perioade din istorie, 1260 de ani de persecuţie a sfinţilor de către papalitate.

    Scripturile nu vorbesc de “strâmtorarea de şapte ani”, nici de două perioade de 1260 de zile una după alta. Următoarele citate sunt singurele locuri unde Biblia menţionează cele 1260 de zile: Daniel 7:25; 12:7; Apocalipsa 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5. Fiecare este în acord cu Daniel 7:25. Poporul sfânt din Daniel 12:7, cetatea sfântă (indentificată în Apocalipsa 21:2 cu mireasa lui Cristos) din Apocalipsa 11:2, femeia (simbolul Bisericii, 2 Cor. 11:2) din Apocalipsa 12:6, 14, sfinţii din Apocalipsa 13:5, 7, toate acestea arată că Biserica lui Cristos este persecutată de către Anticrist timp de 1260 de zile. Şi regula biblică pentru profeţia timpului este o zi pentru un an (Ezec. 4:6). În timpul celor 1260 de ani de persecuţie a Bisericii de către papalitate, cei doi martori ai lui Dumnezeu (Apoc. 11:3 — Noul şi Vechiul Testament) au mărturisit îmbrăcaţi în saci — într-o limbă moartă, latina.

    Semnele distinctive ale lui Anticrist

    Daniel 7:25 arată patru caracteristici prin care poate fi identificat omul păcatului. “El (1) va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, (2) va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt şi (3) se va gândi să schimbe timpurile şi (4) legea”.

    Am examinat deja primele două puncte: cuvintele absurde prin care papii au pretins a fi “ca Dumnezeu” şi nimicirea adevăratei Biserici de către papalitate. Papalitatea într-adevăr “a schimbat timpurile”. Nefiind dispusă să aştepte desfăşurarea planului lui Dumnezeu, papalitatea a schimbat timpul Împărăţiei lui Cristos. A declarat că domnia lui Cristos a început deja, şi a aplicat scripturile referitoare la gloria milenară a lui Cristos la stăpânirea necontestată a papilor până la 1799. (Biblia Douay, prima ediţie, nota de subsol la Apocalipsa 20:2). Alt exemplu de încercare a papalităţii să “schimbe timpurile” este schimbarea calendarului.

    A schimbat papalitatea legile? Preceptele şi poruncile lui Dumnezeu au însemnat prea puţin. Prin pretinsul drept de a emite “dezlegări”, papii au pus deoparte adesea legile morale. Uciderea ereticilor era vrednică de laudă, jurămintele şi contractele erau anulate şi tortura era declarată “act de credinţă”. Spionajul, intriga, mărturia mincinoasă şi furtul erau declarate fapte virtuoase atunci când se făceau în slujba bisericii. Mai mult, nemulţumindu-se cu înlăturarea legilor divine, papii erau totdeauna gata să creeze altele noi, dacă împrejurările o cereau. A fost prescris celibatul clericilor, a fost interzis timp de secole consumul cărnii vinerea, au fost percepute taxe bisericeşti şi libertăţile oamenilor au fost adesea îngrădite.

    Într-adevăr, cele patru semne distinctive ale omului păcatului date în Daniel 7:25 au fost împlinite în domnia josnică a papalităţii, în special până în anul 1799. De aceea Martin Luther şi ceilalţi reformatori au identificat sistemul papal cu Anticristul. Omul păcatului a fost deja descoperit, de aceea nu mai rămâne nici o obiecţie că Domnul nostru este acum prezent (2 Tes. 2:3).

    Având înaintea noastră mărturia combinată a profeţiilor referitoare la întoarcerea Domnului nostru, putem avea încredere deplină că este prezent, la fel ca aceia care au fost martori oculari pe Muntele Schimbării la Faţă la prima venire a Sa. 2 Pet. 1:16-18.

    De fapt, încrederea noastră în întoarcerea lui Isus este “mai sigură” în baza profeţiilor:

    “Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” 2 Pet. 1:19.

    Veghetorii, copiii luminii, văd zorii zilei şi Luceafărul lor de dimineaţă, Isus, ridicându-Se la orizont, în timp ce lumea doarme încă. Această cunoştinţă binecuvântată le întăreşte şi le umple de energie inimile atât de mult, încât sunt sfinţiţi într-un mod în care altfel n-ar fi putut fi. El Şi-a ţinut promisiunea, a venit din nou.

    Ei văd sclipirile Soarelui Dreptăţii care va răsări în cele din urmă cu “vindecare sub aripile Lui” (Mal. 4:2) pentru a binecuvânta creaţia gemândă. Cu bucurie îşi dau seama că şi ei vor fi cu El, pentru că “cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Mat. 13:43.

     ANEXA A

    O listă a tuturor textelor scripturale în care apare cuvântul grecesc parousia

    Ceea ce urmează este o listă a tuturor versetelor în care apare cuvântul grecesc parousia (în această listă este tradus corect prezenţă):

    “Şi care va fi semnul prezenţei Tale?” Matei 24:3.

    “Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:27, 37, 39.

    “Apoi, la prezenţa Lui, cei care sunt ai lui Hristos.” 1 Corinteni 15:23.

    “Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la prezenţa Lui?” 1 Tesaloniceni 2:19.

    “Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la prezenţa Domnului nostru Isus.” 1 Tesaloniceni 3:13.

    “Noi, cei vii, care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tesaloniceni 4:15. “Să fie păzite întregi, fără vină, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:23.

    “Cât priveşte prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El.”                     2 Tesaloniceni 2:1.

    “Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea (epifaniaprezenţei Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8.

    Prezenţa Lui este prin … .” 2 Tesaloniceni 2:9.

    “Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la prezenţa Domnului.” Iacov 5:7.

    “Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci prezenţa Domnului este aproape.” Iacov 5:8.

    “Puterea şi prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:16.

    “În zilele din urmă vor veni (în Biserică) batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (dorinţele) lor, şi zicând: “Unde este făgăduinţa prezenţei Lui?”” 2 Petru 3:3, 4.

    “Grăbind prezenţa zilei Lui.” 2 Petru 3:12.

    “Atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la prezenţa Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui.” 1 Ioan 2:28.

    ““De fapt”, zic ei, “epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar prezenţa lui în trup este slabă şi cuvântul lui de dispreţuit””. 2 Corinteni 10:10.

    “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.” Filipeni 2:12.

    “Mă bucur de prezenţa lui Ştefana.” 1 Corinteni 16:17.

    “Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin prezenţa lui Tit. Şi nu numai prin prezenţa lui.” 2 Corinteni 7:6, 7.

    “Pentru ca prin prezenţa mea la voi … .” Filipeni 1:26.

    ANEXA B

    Originea şi evaluarea scripturală a teoriei “strâmtorării de şapte ani”

    Mulţi susţin teoria “strâmtorării de şapte ani”, care spune pe scurt următoarele: Cristos Se întoarce pe pământ în secret ca să “răpească” Biserica şi s-o ia la cer. Aceasta va fi urmată (nu cu necesitate imediat) de şapte ani literali de strâmtorare în timpul cărora intră pe scena lumii “omul păcatului”. La încheierea celor şapte ani, Cristos Se întoarce cu Biserica în mod public (“orice ochi Îl va vedea”), îl nimiceşte pe anticrist şi pe prorocul mincinos şi începe domnia Sa Milenară. Există variante ale teoriei “strâmtorării de şapte ani”. Unii cred că Cristos Îşi adună Biserica la mijlocul celor şapte ani şi numesc acest concept “răpirea de la mijlocul strâmtorării”. Alţii susţin că Biserica este luată după strâmtorare, şi acest concept ei îl numesc “răpirea poststrâmtorare”.

    Teoria “strâmtorării de şapte ani” îşi are rădăcinile în dispensaţionalism, care la rândul lui îşi are originea, nu în protestantismul istoric, ci în anii 1800 prin J. N. Darby, conducătorul segmentului majoritar al Fraţilor Plymouth, un grup minunat de oameni, care reprezintă doar slab protestantismul istoric.

    Un lucru care produce mai mare dezorientare este că Darby a reînsufleţit vederile contrareformatoare ale unui iezuit spaniol numit Ribera. Un concept de bază al Reformei este că papalitatea ca sistem este Anticristul şi că mult din cartea Apocalipsei îşi are împlinirea în timpul istoriei Bisericii. În 1590, Ribera a publicat un comentariu asupra Apocalipsei, ca o contrainterpretare a celei date de protestantism, în care el a aplicat totul, în afara primelor capitole ale Apocalipsei, la timpul sfârşitului, şi că Anticristul va fi o singură persoană rea (nu un sistem) care va conduce lumea timp de trei ani şi jumătate la timpul sfârşitului.

    Darby pretindea că toate evenimentele din Apocalipsa, de la capitolul 6 până la capitolul 19, au loc în timpul “strâmtorării de şapte ani”. Totuşi, nimic din cartea Apocalipsei nu spune, sau nici măcar nu face aluzie că cele şapte peceţi sunt rupte, cele şapte trâmbiţe sună şi cele şapte pedepse sunt vărsate într-o perioadă de şapte ani. Nici măcar nu este menţionată în cartea Apocalipsei o perioadă de şapte ani. De fapt este menţionată o perioadă de trei ani şi jumătate. Totuşi, aceasta nu este nicăieri indicată a fi jumătatea unei perioade de şapte ani. Poate fi dovedit uşor din Scripturi că cei trei ani şi jumătate survin înaintea strâmtorării. (A se vedea paginile 62-66). De aceea, reformatori ca Wycliffe, Luther, Calvin, Wesley au crezut că cei trei ani şi jumătate sau cele 1260 de zile sunt simbolul perioadei de 1260 de ani care a început înainte de timpul lor şi s-a extins până la “timpul sfârşitului”.

    Conceptul “strâmtorării de şapte ani” se bazează exclusiv pe o aplicare nepotrivită a lui Daniel 9:24-27, care vorbeşte despre o perioadă de şaptezeci de săptămâni hotărâtă asupra poporului evreu. Şaptezeci de săptămâni sunt egale cu 490 de zile. Cu toţii sunt de acord, pe baza lui Ezechiel 4:6 — o zi pentru un an — că aceste şaptezeci de săptămâni fac, nu 490 de zile literale, ci 490 de ani. Iarăşi, există unanimitate asupra faptului că cele 69 de săptămâni din Daniel 9:25 marchează perioada de la decretul dat în zilele lui Neemia până la prima venire a lui Cristos. Versetul 26 declară că “după” cele 69 de săptămâni “Unsul (Cristos) va fi stârpit”. Versetul 27 arată că “la jumătatea săptămânii (a şaptezecea), el (Cristosul) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”. Moartea lui Cristos a pus capăt necesităţii de a mai fi oferite jertfe tipice de către preoţimea lui Israel.

    Să luăm bine seama că Daniel 9:26 spune că “după” cele 69 de săptămâni, “Unsul (Cristosul) va fi stârpit”. Cuvântul ebraic achor înseamnă după. Nu înseamnă în sau în timpul. Totuşi, cei care pledează pentru strâmtorarea de şapte ani spun că Mesia a fost stârpit în sau în timpul celei de-a 69-a săptămâni. Aceasta este o interpretare greşită a versetului 26, care spune clar că “după” 69 de săptămâni Cristosul va fi stârpit. Săptămâna a 70-a este după 69 de săptămâni şi versetul 27 arată clar că Cristos a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni. De aceea, perioada de şapte ani din săptămâna a 70-a nu este lăsată până la sfârşitul Vârstei Creştine. Astfel conceptul strâmtorării de şapte ani cade.

    Poziţia istorică a protestantismului timp de 300 de ani de la Reformă încoace a fost că a 70-a săptămână urmează imediat celor 69 de săptămâni şi s-a împlinit cu moartea lui Cristos “la jumătatea” (în mijlocul) ei. În secolul al 19-lea dispensaţionaliştii au venit şi au spus: “Nu-i aşa, există o paranteză între cele 69 de săptămâni şi a 70-a. Acest interval este perioada dintre prima venire şi răpire”. Ei mai spun: “A 70-a săptămână, şapte ani, începe să se numere. Şi “El” din Daniel 9:27 nu este Cristos, ci anticrist, şi cei şapte ani din săptămâna a 70-a sunt “strâmtorarea de şapte ani” în care se împlinesc capitolele 6-19 din Apocalipsa”. Faptul că acest interval este o simplă presupunere, care nu se bazează pe Scripturi, pare să conteze prea puţin pentru aceşti dispensaţionalişti.

    ANEXA C

    Toate scripturile în care apare cuvântul “a vedea” în legătură cu a doua venire a Domnului

    Matei 24:30, 31 — “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

    După cum s-a arătat la paginile 47 şi 48, Matei 24:30-31 nu poate fi luat literal. Cele ce urmează sunt o analiză scripturală a simbolurilor din acest pasaj profund figurat.

    Cer şi ceruri

    Isaia 34:2-8, vorbind despre nimicirea din timpul Zilei Domnului, spune că “toată oştirea (mulţimea) cerurilor piere … şi toată oştirea lor cade … . “Căci sabia Mea s-a îmbătat în ceruri”” (versetele 4, 5). Cerurile fizice nu conţin mulţimi de oameni. Dar oamenii din cerurile simbolice (sistemele religioase corupte) vor suferi fiindcă speranţele lor false vor fi nimicite (simbolizat prin sabia plină de sânge). Ioel 2 descrie Ziua Domnului. Versetele 9-11 vorbesc despre o mare armată care face să se “cutremure” pământul şi să se “zguduie” cerurile. Cerurile fizice nu se cutremură în faţa unei armate, dar forţele revoluţionare vor înspăimânta şi vor răsturna cerurile bisericii nominale. Cerurile din Ioel 2:10 trebuie să fie aceleaşi ca în Matei 24:29-31, pentru că în cerurile din ambele pasaje, soarele şi luna se întunecă simbolic.

    Norii

    Ioel 2, o scriptură paralelă la Matei 24:29-31, arată că norii simbolizează necaz. În Ioel 2:1, 2 se face referire la “nori” care devin îngrozitor de ameninţători în zorile timpurii ale noii zile a Domnului. “O zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întind peste munţi — un popor mare şi puternic cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie.”

    Se va observa din aceasta că “norii” care apar în zorile timpurii ale zilei prezenţei Domnului constau de fapt într-un “popor mare şi puternic”, cum n-a mai fost cunoscut niciodată unul asemănător. Evident aceasta este o referire la ridicarea unor forţe armate atât de înspăimântătoare încât civilizaţia se va zgudui şi va cădea sub impactul luptei revoluţionare pe care aceste forţe o vor precipita. Aceşti nori ai strâmtorării sunt vizibili chiar şi acum.

    A vedea

    S-a stabilit deja că cuvântul grecesc optomai poate însemna percepţie mintală (pag. 50, 51).

    Îngeri

    Cuvântul “înger”, în greacă angelos, înseamnă literal “mesager”. Adesea se referă la oştirea îngerească, dar se poate referi tot atât de potrivit la orice mesager al lui Dumnezeu. De exemplu, Cristos revenit este simbolizat printr-un înger care leagă pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3).

    Trâmbiţe

    Cuvântul “trâmbiţă” este folosit în Scripturi ca să simbolizeze o vestire a adevărului. Când vorbeşte despre vestirea clară a adevărului, Pavel spune: “Dacă trâmbiţa dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Iarăşi Ioel 2 face paralela cu Matei 24:30, 31 şi arată semnificaţia simbolică a acestei trâmbiţe. Din versetul 1 aflăm că vestirea adevărului este cea care avertizează poporul în legătură cu Ziua Domnului. În |efania 1:14 şi 16, se vorbeşte despre Ziua Domnului ca despre “ziua în care va răsuna cornul”, în care se dă o avertizare prin adevăr “împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte” (imensele interese ale lumii rele de astăzi).

    Această trâmbiţă din Matei 24:31 este în mod evident aceeaşi cu “cea din urmă trâmbiţă” din 1 Corinteni 15:52 şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din 1 Tesaloniceni 4:16, deoarece toate trei sunt legate de întoarcerea lui Cristos. Această trâmbiţă este simbolul unei mari vestiri a adevărului la întoarcerea lui Cristos.

    Cele patru vânturi

    Apocalipsa 7:1 vorbeşte despre vânturile din cele patru colţuri ale pământului care, atunci când sunt dezlegate, produc o mare nimicire. Dezlegarea celor patru vânturi va produce o furtună, care este un alt simbol folosit în Scripturi (Ier. 25:32; Isa. 66:15-16) ca să descrie faza finală şi cea mai severă a “timpului de strâmtorare”. Dan. 12:1.

    Acum că am constatat din scripturile paralele sensul simbolurilor acestui pasaj profund figurativ, Matei 24:29-31 devine uşor de înţeles. Ca răspuns la întrebarea ucenicilor cu privire la semnele prezenţei Sale (Mat. 24:3), Isus a înşirat mai multe evenimente care au existat întotdeauna în istorie: “războaie şi veşti de războaie”; “un popor se va scula împotriva altui popor”; “foamete, epidemii şi cutremure de pământ”. Apoi Isus a spus: “Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor (sau al strâmtorării)”. Acestea nu sunt evenimente neobişnuite. Ele sunt obişnuite în istorie. Apoi în Matei 24:29 El spune: “Îndată după acele zile de necaz” (necazul obişnuit din istorie), avea să se întâmple ceva în ceruri. “Puterile cerurilor vor fi clătinate.” Schimbări grave vor clătina cerurile bisericii nominale. “Soarele (soarele Evangheliei) se va întuneca, luna (Legea Mozaică) nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer.” Evanghelia (Noul Testament) şi Legea Mozaică (Vechiul Testament) au fost întotdeauna sub atacul celor din afara Bisericii. Apocalipsa 12:1 arată că soarele şi luna au fost întotdeauna puterea susţinătoare a femeii, Biserica adevărată. Dar fenomenul timpului nostru este că Biblia (Soarele şi Luna) este sub atacul moderniştilor din interiorul bisericii care neagă inspiraţia divină a Scripturii. (Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a arătat că peste o treime n-au putut declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu.)

    Stelele pot simboliza fie pe învăţătorii credincioşi, fie pe cei necredincioşi. Aceste “stele” care “vor cădea din cer” reprezintă învăţători falşi care cad de la o slujire spirituală la una pământească, la nivel politic sau social. Cu adevărat puterile cerurilor sunt clătinate. Bătălia între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat în mod dureros cerurile bisericii. Teologia Dumnezeu este mort nu este decât un exemplu al acestei clătinări. Începând cu Conciliul Vatican II, catolicismul este de asemenea în mod dureros sfâşiat.

    Versetul 30: “Atunci (după strâmtorarea din acele zile) se va arăta în cer semnul (în greacă semeion, dovada) Fiului Omului”. Una din primele dovezi ale parousiei, prezenţei lui Cristos va apărea în cerurile bisericii nominale. Această dovadă este întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor. Când vedem un atac în masă al conducătorilor bisericii cu privire la inspiraţia divină a Bibliei, iar slujitorii bisericii căzând dintr-o condiţie spirituală la o evanghelie politică sau socială, atunci ştim că Cristos S-a întors.

    Din Ioel 2:9-11 vedem că forţele revoluţionare agnostice sunt cele care clatină cerurile. Într-adevăr, filosofiile lor au influenţat pe filosofi să respingă Biblia şi să degenereze într-o luptă politică. Aceasta s-a reflectat în recomandarea dată la Conferinţa despre Biserică şi Societate (Detroit, 1968), că bisericile ar trebui să susţină violenţa dacă este necesar, pentru a se ajunge la o schimbare socială. Aceste filosofii revoluţionare clatină şi pământul. Revoluţia este prezentă începând cu Revoluţia Bolşevică din 1917. Forţele revoluţionare şi contrarevoluţionare au erupt în al doilea război mondial. Apoi a urmat preluarea unei treimi din lume de către comunişti. Flacăra revoluţiei s-a răspândit în Africa şi Asia când naţiunile asuprite au dat jos jugul colonialismului. Noi suntem martorii revoluţei negrilor, revoluţiei sexuale, revoluţiei tinerilor, revoluţiei etnice etc. Nu-i de mirare că relatarea lui Luca (Luca 21:25, 26), vorbind despre clătinarea cerurilor, adaugă: “Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor (elementele agitate şi anarhiste). Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ (societate), căci puterile cerurilor (biserica nominală) vor fi zguduite”.

    Urletul mării şi al valurilor simbolizează masele agitate ale omenirii (Isa. 57:20), strunite dar nu pe deplin supuse de legile şi reglementările societăţii. Fiecare a auzit ceva din acest “urlet”, cu izbucniri ocazionale furtunoase care lovesc pământul (ordinea socială) ca nişte valuri uriaşe şi care caută să-l înghită. Stăpânite pentru un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi, după cum este arătat în profeţie, este numai o problemă de câţiva ani până când toţi munţii (împărăţiile) se vor “zgudui în inima mărilor” şi vor cădea în anarhie. Psalmul 46:2.

    În legătură cu aceasta, Matei 24:30 spune: “toate popoarele pământului se vor boci” când “vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii (strâmtorarea) cerului” (şi a “pământului”, după Luca). Acest necaz fără precedent a făcut să plângă întreaga omenire. Ea vede cu ochii dărâmarea lumii. Omenirea vede norii — necazul. Mulţi chiar înţeleg aceste schimbări drastice ca durerile naşterii care trebuie să preceadă naşterea unei noi ordini mondiale. Pe măsură ce necazul se intensifică, ei vor începe să-L vadă pe Fiul Omului pe norii necazului şi să recunoască faptul că “marea strâmtorare” va da naştere Împărăţiei lui Cristos pe pământ.

    În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:29 trec printr-o mare zguduire, versetul 31 arată o lucrare de seceriş în progres. “El (Cristos) va trimite pe îngerii Săi (trimişii) cu un răsunet puternic de trâmbiţă (adevărul) şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (biserica nominală) până la cealaltă.”

    |efania 1:14, 16 arată că “ziua DOMNULUI” este şi “ziua sunării din corn”. Aceasta exclude o trâmbiţă literală care sună pe moment, şi confirmă o trâmbiţă simbolică a adevărului care sună o perioadă de timp.

    Matei 24:31 descrie o mare adunare a celor aleşi, Biserica (1 Pet. 1:2), adunare care se face printr-o vestire a adevărului (trâmbiţă) în timpul prezenţei lui Cristos. Aceasta este o referire la lucrarea secerişului de la sfârşitul Veacului Evanghelic, descrisă în detaliu în Matei 13:24-30, 36-43. Aici Isus spune că îngerii sunt secerătorii care adună grâul (creştinii credincioşi). Secerătorii nu se referă la îngeri ca fiinţe spirituale, ci la poporul Domnului care este angajat în lucrarea secerişului. Matei 9:38.

    Deoarece neghina arată ca grâul, lecţia este că îngerii (trimişii Domnului revenit) vor face o lucrare de separare, nu între biserică şi lume, ci în biserica nominală, “cerurile” actuale. Această lucrare este reprezentată sub diferite descrieri simbolice: adunarea grâului dintre neghină, în grânar (Mat. 13:30); adunarea peştilor buni în coşuri şi aruncarea înapoi în mare a celor nepotriviţi, prinşi în plasa Evangheliei (Mat. 13:47-49); adunarea mărgăritarelor Sale (Mal. 3:17); chemarea “poporului Meu” afară din Babilon (Apoc. 18:4); strigătul de la miezul nopţii către fecioare, care le separă pe cele înţelepte de cele nechibzuite (Mat. 25:6); şi, în această profeţie, adunarea “aleşilor” dintre cei nealeşi din creştinătate, din cele patru vânturi — din fiecare parte.

    Nu trebuie să aşteptăm să apară nişte îngeri spirituali cu aripi care să zboare prin aer, sunând dintr-o trâmbiţă mare şi luând de ici şi de colo pe unii dintre sfinţi — după cum nu trebuie să ne aşteptăm nici să devenim peşti literali puşi în coşuri literale, sau seminţe literale de grâu puse în grânar literal. Îngerii sau trimişii folosiţi de Domnul în această strângere a secerişului sunt acel fel de trimişi pe care i-a folosit în serviciul Său de-a lungul acestui veac — servitori pământeşti, concepuţi de Spiritul sfânt, “creaţii noi” în Isus Cristos.

    “Adunarea aleşilor Lui (Biserica) din cele patru vânturi” înseamnă că această adunare va fi împlinită înainte ca cele patru vânturi să fie complet dezlegate şi ele să devină furtună. Lucrarea secerişului se va completa înainte de furtună, sau de ultima fază a timpului de necaz. De asemenea, aleşii sunt adunaţi “de la o margine a cerurilor până la cealaltă”, adică, afară din toate bisericile nominale.

    Lucrarea secerişului din Matei 13 şi Matei 24:31 este aceeaşi lucrare cu cea din Apocalipsa 18:1-4, unde am văzut deja că Cristos revenit Îşi adună poporul credincios afară din Babilon (ceruri, bisericile nominale), şi îi pregăteşte o masă spirituală îmbelşugată de adevăr prezent. Astfel vedem că, împărţind drept cuvântul Adevărului — comparând simbolurile din Matei 24:29-31 cu simbolurile scripturilor paralele — Biblia devine propriul ei interpret.

    Apocalipsa 1:7

    Şi Apocalipsa 1:7 este folosit adesea spre a dovedi că fiecare va vedea literal pe Domnul revenit. “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea (optomai), şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui.”

    Cuvântul “vedea” în greacă este optomai, care am văzut deja că poate înseamna fie percepţie mintală fie vedere literală. Acest verset nu poate fi luat literal, deoarece aceia care L-au străpuns pe Isus au murit de mult. Nu evreii care trăiesc pe pământ când Se întoarce Cristos L-au străpuns în mod literal. Dacă “cei care L-au străpuns” este simbolic, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice. Cristos Se întoarce în norii strâmtorării. Când timpul de strâmtorare va atinge apogeul, orice ochi, întreaga omenire, va începe să înţeleagă că necazul este rezultatul prezenţei invizibile a lui Cristos. “Cei care L-au străpuns” pe Calvar sunt simbolul poporului evreu care trăieşte la întoarcerea lui Cristos. Zaharia 12:9, 10 arată că unul din aspectele din urmă ale timpului de strâmtorare va fi o invazie a statului modern Israel. Eliberarea lor din această invazie de către Domnul revenit îi va face să înţeleagă că Cristos este prezent.

    Şi în timpul de strâmtorare “toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”. Timpul de strâmtorare este rezultatul direct al prezenţei lui Cristos. Pe măsură ce strâmtorarea va creşte în intensitate, întreaga omenire va plânge până când în final oamenii vor înţelege că aceasta este o dovadă a prezenţei lui Cristos.

    Matei 26:64

    O altă scriptură aplicată uneori greşit, că se referă la vedere literală, este Matei 26:64. Vorbind Marelui Preot, Isus a spus: “De acum încolo veţi vedea (optomai) pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Iarăşi, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai, care aici înseamnă percepţie mintală. Dacă această scriptură este literală, atunci Marele Preot va fi în viaţă pe pământ atunci când Se întoarce Cristos. Aceasta este literalmente imposibil. Marele Preot Caiafa este reprezentantul întregii naţiuni evreieşti. Şi am văzut din scripturile precedente că Domnul revenit Se va descoperi naţiunii evreieşti într-un mod cu totul deosebit în timpul de strâmtorare — norii.

    Luca 13:35

    Luca 13:35 spune: “Nu Mă veţi mai vedea (eido) până veţi zice: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului””. Cuvântul grecesc tradus aici “vedea” este eido. Şi acesta poate însemna precepţie mintală sau vedere literală. (Concordanţa Strong defineşte eido a vedea literal sau figurativ.) Naţiunea evreiască a fost respinsă de la favoarea specială prin aceste cuvinte de judecată pronunţate de Isus. Dar, aşa cum arată Zaharia 12:10-14, ei se vor pocăi de renegarea lui Cristos şi vor vedea (discerne) şi vor primi binecuvântările venite de la Domnul revenit, şi vor deveni o naţiune conducătoare în Împărăţia lui Cristos.

    Fapte 1:11

    Fapte 1:11 este o altă scriptură folosită uneori spre a dovedi că Domnul revenit va fi văzut de ochiul literal. “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Fapte 1:11 nu spune, cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, în acelaşi fel Îl veţi vedea venind iarăşi. Nu spune că cei care L-au văzut plecând, Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că modul venirii Sale va fi ca modul plecării Sale. Modul plecării n-a fost cu mare strălucire şi mare demonstraţie, cu sunete de trâmbiţă şi cu voci, cu un strigăt puternic străbătând văzduhul şi persoana Domnului strălucind în glorie şi lumină supranaturală. Ci a fost liniştit, tainic, nevăzând şi neştiind nimeni despre acest fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Lumea nu L-a văzut plecând, nici măcar n-a ştiut că El pleca, şi nu i-a interesat. Astfel numai Biserica va discerne la început prezenţa Sa.

    Printr-o examinare atentă a scripturilor din această anexă, devine evident că ele nu pot fi luate literal. Ele susţin ideea că în final toată omenirea va vedea, va discerne, va înţelege mintal prezenţa invizibilă a lui Cristos.

(Pentru ca pacatul pastrat in omul nenascut din nou este satanic, ni se daruie , prin Credinta Cristica s n  ) Vindecarea Divină

 

Boala este o plagă îngrozitoare peste rasa umană. Nimănui nu-i place să sufere de una sau de mai multe din sutele de boli care s-au înrădăcinat în oameni şi care în cele din urmă îi duc în mormânt.

În vechime puţin s-a cunoscut sau nu s-a cunoscut deloc despre tratamentele medicale ştiinţifice. Aceasta a dat ocazie doctorilor vrăjitori şi altor practicieni lipsiţi de scrupule să-i exploateze pe oameni, profitând atât de temerile, cât şi de superstiţiile lor şi de dorinţa întemeiată de a fi eliberaţi de durere.

Astăzi situaţia este cumva diferită. Deşi ştiinţa medicală a făcut progrese uriaşe, totuşi milioane de bolnavi incurabili continuă să spere împotriva oricărei speranţe că într-o zi se va descoperi un remediu sau un mijloc de a-i readuce la starea normală. Această speranţă de a găsi un mijloc de vindecare îi expune pe mulţi dintre membrii nefericiţi ai familiei umane la exploatare şi acum ca şi în veacurile trecute.

Controlul guvernamental asupra traficului de droguri este de un oarecare ajutor în a proteja pe unii să cadă victimă acestui flagel. Autorizarea medicilor, şi a altora a căror muncă este să uşureze suferinţa umană, este încă un mijloc de protecţie a publicului împotriva exploatării. Dar aceste prevederi sunt numai o protecţie parţială împotriva celor care profită în mod egoist de pe urma nefericiţilor care le cad victime, în dorinţa lor de a avea o stare de sănătate mai bună.

Când ştiinţa medicală nu reuşeşte să uşureze durerea, să vindece boala sau să redea vederea, mulţi încep să se gândească dacă nu se poate face un miracol în cazul lor.

Cei care nu au credinţă într-o putere superioară nu sunt ispitiţi pe această linie, dar cei care cred în Dumnezeu şi au credinţă că El poate face orice, sunt adesea convinşi cu uşurinţă că trebuie să se aştepte ca El să-i vindece. Cu acest gând în minte, ei apelează la Dumnezeu pentru ajutor, fie direct, fie printr-o persoană care face vinedecări prin credinţă. Şi uneori se observă o îmbunătăţire. Dar în cele mai multe cazuri pacientul este foarte dezamăgit, fiindcă nu are loc nici o “minune”.

Vindecarea bolilor fără medicamente sau intervenţie chirurgicală nu este ceva nou. A fost practicată de către magicienii din Egiptul antic, din Asiria şi din Babilon. Anumiţi oameni “sfinţi” din India fac şi acum ceea ce ei pretind a fi vindecări miraculoase. Au făcut în trecut şi fac şi astăzi.

Astăzi în Europa şi America ideea de a trata bolile minţii şi ale trupului prin metode psihiatrice devine tot mai populară. Aceştia spun că mintea stăpâneşte materia. Uneori se foloseşte hipnoza. Se spune că unii medici chirurgi şi stomatologi îşi hipnotizează pacienţii înainte de a fi operaţi şi astfel nu au nevoie de anestezie.

Atragem atenţia asupra acestor diferite metode de vindecare şi de calmare a durerilor care sunt în afara câmpului medical acceptat, nu cu ideea de a le condamna, nici de a le scuza, ci să arătăm că, în afară de declaraţia de credinţă în Cristos sau în puterea lui Dumnezeu de a vindeca bolile, s-au făcut şi se fac lucruri fenomenale. Evident, aceasta ne face să admitem că vindecătorii prin credinţă creştini nu fac nimic mai uimitor decât alţii, care în practicile lor nu invocă deloc numele lui Cristos, sau dacă invocă o putere supranaturală, aceea este a unui dumnezeu păgân.

Cristos a făcut minuni

Se prezintă adesea argumentul că deoarece Isus a făcut vindecări miraculoase, iar în biserica timpurie apostolii au vindecat bolnavi prin putere miraculoasă, creştinii de astăzi ar trebui să poată face şi ei aceasta. Ni se atrage atenţia asupra unei declaraţii făcute de Isus, în sensul că ucenicii Săi vor putea face aceleaşi lucrări miraculoase şi lucrări “mai mari decât acelea”. Ioan 14:12.

Este adevărat că Isus a vindecat bolnavi prin putere miraculoasă. De asemenea este adevărat că i‑a asigurat pe ucenici că ei vor putea face lucrări şi mai mari decât cele pe care le-au văzut. Dar Isus a înviat chiar şi morţi. Lazăr, de exemplu, fusese mort de patru zile şi corpul său începuse să se descompună. Totuşi Isus i-a redat viaţa. Apostolul Petru invocând puterea divină a înviat‑o pe Dorca. Dacă creştinii de astăzi trebuie să practice vindecări miraculoase fiindcă Isus şi apostolii au practicat, atunci trebuie să poată şi învia morţii prin credinţă.

Nu are importanţă ce succese ar pretinde că au vindecătorii prin credinţă de astăzi, ei trebuie să admită că au şi eşecuri. Dar Isus n-a avut nici un eşec. Chiar şi cei mai entuziaşti dintre ei trebuie să admită că în nici un caz nu pot readuce pe morţi la viaţă. Astfel suntem puşi în faţa unor fapte care trebuie analizate atunci când evaluăm practica modernă a vindecării bolnavilor în numele lui Cristos.

Mai întâi, să nu uităm că şi alţii fac acelaşi lucru, fără a avea pretenţia de a fi creştini, şi fac aceste lucruri de secole întregi. Apoi, încercările actuale de vindecare prin credinţă se soldează cu multe eşecuri. În al treilea rând, ei nu pot face învieri din morţi, aşa cum a făcut Isus. Ca atare, pretenţiile de a urma exemplul Lui sunt departe de a fi valabile. Se ridică astfel întrebarea dacă într-adevăr aceştia lucrează cu autoritatea Lui.

Nu va mai fi durere

Cu toate acestea, în nici un caz nu negăm faptul că Biblia are multe de spus despre vindecarea divină. Dumnezeu este reprezentat ca un mare medic, unul care vindecă toate bolile poporului Său (Ps. 103:3). Profetul Isaia a prezis un timp când “nici un locuitor nu va zice, sunt bolnav” (Is. 33:24). Acelaşi scriitor sfânt a profeţit că ochii tuturor orbilor se vor deschide şi urechile surzilor se vor deschide. De asemenea, că şchiopii vor sări şi muţii vor cânta. Is. 35:5, 6.

Bolile de toate felurile sunt dovezi că rasa umană este pe calea spre moarte. Ele sunt însoţitorii morţii. Apostolul Pavel ne informează că Cristos trebuie să împărăţească până va nimici moartea (1 Cor. 15:25, 26). Nimicirea morţii va cuprinde şi nimicirea bolilor care duc la moarte. Apostolul Ioan, descriind sensul viziunii care i-a fost dată de către Cristos pe Insula Patmos, a spus că vine un timp când nu va mai fi moarte, că Dumnezeu va şterge toate lacrimile de pe feţele tuturor, că nu va mai fi durere şi că tristeţea şi suspinul vor înceta. Apoc. 21:4.

Scripturile într-adevăr promit că scopul lui Dumnezeu este să pună capăt păcatului şi morţii, că aceasta se va face prin Cristos şi că prin El vor veni pentru oameni sănătatea şi viaţa. Faptul acesta este arătat printr-un mesaj al lui Isus, trimis lui Ioan Botezătorul care era în închisoare. Ioan anunţase înainte de a fi închis că Isus era prezisul Mesia şi el a crezut cu adevărat aceasta. Fiind în închisoare, a început să se îndoiască şi a avut nevoie de asigurări. Cu acest gând în minte a trimis doi ucenici la Isus să‑L întrebe: “Tu eşti Acela care vine sau să aşteptăm pe altul?” Mat. 11:3.

Isus le-a cerut mesagerilor să se întoarcă la Ioan şi să-i spună ce au văzut: că bolnavii erau vindecaţi, orbilor li se deschideau ochii, unii morţi erau înviaţi şi săracilor li se vestea Evanghelia. Isus ştia că Ioan va lua aceste lucruri ca dovezi că Mesia, Cristos, venise cu adevărat, fiindcă Ioan ştia că acestea erau lucrări promise de Dumnezeu că se vor face prin Mesia.

În vederea acestui scop clar stabilit de Dumnezeu prin Cristos, cum găsim scris, nici unul care crede cu adevărat ce spun Scripturile nu va nega că vindecarea divină face parte din programul lui Dumnezeu pentru o lume aflată sub blestemul păcatului şi ca atare în curs de moarte. Pe de altă parte, să ne gândim la următorul lucru: dacă programul divin pentru restaurarea rasei umane la sănătate şi viaţă nu trebuie să realizeze mai mult decât deja s-a realizat prin diferiţii vindecători prin credinţă şi făcători de minuni, care au pretins că lucrează în numele lui Cristos, atunci concluzia ar fi că programul lui Dumnezeu în privinţa sănătăţii a fost şi continuă să fie un mare eşec. Dar nu este aşa.

Dacă vedem şi recunoaştem această nepotrivire, aceasta ar trebui să ne facă să cercetăm mai aprofundat Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a descoperi, dacă este posibil, modul şi timpul în care prevederea Lui pentru oameni în privinţa sănătăţii va deveni realitate. Atunci, şi numai atunci, vom găsi armonia între mărturia Bibliei şi experienţele urmaşilor lui Isus, din trecut şi din prezent. Indiferent care ar fi teoriile şi dorinţele noastre, ele n-ar trebui să aibă mai mare greutate decât faptele. Iar faptele sunt că programul divin de vindecare, aşa cum este promis în Cuvântul lui Dumnezeu, n‑a ajuns încă să se aplice la neamul omenesc în curs de moarte. De ce?

Timpurile restabilirii

Am văzut deja că Isus şi apostolii au făcut vindecări cu putere divină. Un exemplu este vindecarea de către Petru a unui olog care stătea “la poarta templului numită “Frumoasă””, cerând pomană (Fapte 3:1-11). Acest om fusese olog din naştere, dar când Petru i-a spus cuvinte de autoritate, el a fost vindecat de infirmitate. Când oamenii au întrebat cu ce autoritate şi putere a fost vindecat acest om, Petru le-a explicat că a fost vindecat prin Isus din Nazaret, pe care ei Îl răstigniseră.

Dar Petru nu s-a oprit la acest răspuns la întrebarea lor. El le-a explicat că după ce Isus Cristos Se va întoarce, vor urma “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”. A mai spus că aceste timpuri ale restabilirii sau restaurării generale au fost prezise prin gura tuturor sfinţilor proroci din vechime. Fapte 3:19-23.

Învăţătura şi concluzia de aici sunt clare. Petru vindecase un olog. Aceasta s-a făcut prin credinţa lui în Cristos. Folosind aceasta ca bază pentru predica sa, apostolul a explicat că a doua venire a lui Cristos va fi urmată de un timp de restabilire generală, care a fost prezis de către prorocii lui Dumnezeu. Prin urmare, programul lui Dumnezeu de sănătate şi viaţă pentru oameni nu-şi avea timpul să fie inaugurat până la a doua venire a lui Cristos şi la stabilirea împărăţiei Sale.

Acest aspect al planului divin n-a dat greş şi nici nu va da. Când va fi pus în aplicare, va urma o împlinire completă a tuturor făgăduinţelor divine, de sănătate şi viaţă. Ochii tuturor orbilor se vor deschide, urechile tuturor surzilor se vor deschide, toţi ologii vor fi vindecaţi. Nici unul, în toată lumea largă, care va accepta prevederea harului lui Dumnezeu prin Cristos, nu va mai zice “sunt bolnav”.

Boala şi moartea sunt o realitate

Boala şi moartea sunt cei mai mari vrăjmaşi ai omului. Ştim aceasta din observaţie şi experienţă, căci germenii bolii şi ai degradării lucrează în noi toţi, ducând treptat la bătrâneţe, neputinţă şi în final la moarte. În pofida celor mai bune străduinţe ale ştiinţei medicale din acest secol, milioane sunt doborâţi de moarte în timp ce sunt încă tineri. Fiecare aspect al vieţii devine nesigur în faţa siguranţei morţii.

Unul dintre lucrurile care sigilează Biblia cu semnul autenticităţii este că ea declară realitatea morţii şi arată originile acesteia. Vrem să accentuăm acest punct, fiindcă există astăzi milioane de oameni în lume care, în încercarea lor de a evita realitatea, cred că boala şi durerea, şi chiar moartea, nu exi­stă; că aceste rele sunt numai rod al imaginaţiei. Apoi că, dacă unul se convinge în mintea sa că nu există durere, acesta nu va fi atins de durere. Aceasta este o teorie ireală care nu se confirmă în practică. Boala duce în final la moarte. Cei care pretind că nu pot fi atinşi de boală dacă insistă că aceasta nu există, n-ar trebui să moară, potrivit logicii sănătoase! Dar şi ei mor.

Nu contează ce punct de vedere adoptă practicienii vindecării prin credinţă — fie că susţin că Cristos lucrează prin ei ca să vindece boala, fie că îl fac pe bolnav să creadă că nu există boală — nici unul n-a fost ferit de moarte, în toate secolele de când Cristos a venit în lume. Pe de altă parte, Biblia ne asigură că numai prin programul divin de vindecare “nu va mai fi moarte”. Apoc. 21:4.

De ce a vindecat Isus bolnavi

Nici un creştin nu va nega că Domnul nostru a vindecat bolnavi şi că a făcut-o cu putere divină şi în armonie cu voia lui Dumnezeu. Totuşi, cei pe care i-a vindecat au murit după aceea, iar cei pe care i-a înviat, în cele din urmă au murit şi ei. Se ridică deci întrebarea: de ce nici vindecările făcute de El n-au fost permanente?

Poate că cel mai direct răspuns scriptural la această întrebare legată de minunile pe care le-a făcut Isus se găseşte în cuvintele din Ioan, despre prefacerea apei în vin: “Isus a făcut acest început al semnelor Lui în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava şi ucenicii Lui au crezut în El”. Aici este prezentată ideea că prin minunile Sale, El Şi-a arătat slava în faţa oamenilor din zilele acelea, înainte de timpul când va fi arătată întregii lumi prin programul Său de sănătate, care va aduce viaţă veşnică pentru toţi.

Aceasta a fost deci o parte necesară a slujirii Sale, pentru ca învăţătura Sa şi faptul că era Mesia să poată fi stabilite. Oamenii din vechime erau mai obişnuiţi cu manifestări aşa-zise supranaturale decât cei de astăzi. Misticismul oriental era impregnat de idei şi practici oculte şi miraculoase.

În afară de aceasta, Dumnezeu într-adevăr făcuse multe miracole pentru poporul Israel. Acestea au început cu Moise. Când marele conducător al poporului Său s-a înfăţişat înaintea lui faraon să ceară eliberarea israeliţilor, el a făcut semne miraculoase pentru a stabili faptul că venea din partea lui Dumnezeu. Magicienii din Egipt au făcut şi ei imediat unele dintre acele minuni.

Astfel vedem că oamenii din vechime aşteptau demonstraţii de autoriate şi putere divină din partea celor pe care-i acceptau ca trimişii lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel luptase pentru ei şi le dăduse biruinţa asupra inamicilor. Unii dintre profeţii Lui făcuseră învieri din morţi. Se putea oare aştepta de la ei să-L accepte pe Isus ca cel mai mare dintre toţi profeţii, Acela despre care toţi profeţii au spus că va veni, dacă El făcea mai puţin decât cei care preziseseră venirea Lui?

Acesta a fost un motiv pentru care Isus a făcut minuni în timpul slujirii Sale — vindecări şi învieri din morţi. Prin acestea El dădea şi lecţii obiective în privinţa a ceea ce va face ca Mesia cel făgăduit pentru lumea întreagă, pe o bază permanentă, când va veni timpul să se inaugureze acest aspect al planului lui Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu este ca în cele din urmă toţi care vor accepta pe Cristos şi se vor supune legilor împărăţiei Sale, să fie restabiliţi la sănătate şi să trăiască în veşnicie ca fiinţe umane. Fiecare dintre sfinţii proroci a prezis, într-un fel sau altul, un program mondial de sănătate şi viaţă, pe care Isus l-a numit “reînnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 19:28). După cum s-a observat deja, apostolul Petru l-a numit “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” (Fapte 3:19‑21). Dar Isus n-a început acel program la prima venire, nici nu le-a promis ucenicilor că puteau fi vindecaţi cu putere divină fiindcă aveau credinţă în Dumnezeu.

Au fost invitaţi să moară

Un caz interesant este acela al tânărului bogat care a mers la Isus şi L-a întrebat ce trebuia să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Isus i-a spus că trebuia să vândă ce are şi să împartă la săraci, dar pe lângă aceasta să-şi ia crucea şi să-L urmeze în moarte. I-a promis că în aceste condiţii va avea o comoară în cer. N-a spus nimic despre vindecare fizică. Singura asigurare pe care i-a dat-o tânărului a fost că, dacă îşi dădea viaţa ca sacrificiu, va primi o răsplată cerească la înviere. Mat. 19:16-26; Marcu 10:17-27; Luca 18:18-27.

Astfel ne este prezentată lucrarea divină pentru acest Veac al Evangheliei. Nu este o lucrare de vindecare a bolilor fizice, ci mai degrabă de sacrificare a vieţii umane, urmând în urmele lui Isus. Isus i-a întrebat pe doi dintre ucenicii Săi: “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Mat. 20:22; Marcu 10:35-40). Pavel a scris bisericii din Roma: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.” Rom. 12:1.

Pentru un creştin nu există alt mod de a-şi aduna comori în cer, decât sacrificându-şi comorile de pe pământ; şi unele dintre comorile pământeşti pe care creştinul este chemat să le sacrifice în serviciul Domnului ar putea fi sănătatea fizică şi puterea. Nu vrem să spunem că un creştin trebuie să-şi irosească viaţa cu nechibzuinţă, dar vrem să spunem că sănătatea fizică şi puterea nu trebuie să fie preocuparea de căpetenie.

Toţi creştinii trebuie să recunoască fără rezerve că Dumnezeu are putere să vindece bolile; şi că El redă sănătatea celor bolnavi când voieşte El să facă aceasta. Dumnezeu este cu prisosinţă în stare să facă minuni acum, prin orice mijloace ar alege El să le facă, întocmai cum a putut face prin Fiul Său preaiubit acum aproape două mii de ani. Dar punctul principal pe care vrem să-l accentuăm este că obiectivul principal al programului divin pentru veacul actual nu este să facă vindecări fizice.

În legătură cu aceasta ne gândim la câteva fapte interesante din Noul Testament. Să luăm cazul apostolului Pavel. La vremea convertirii sale şi-a pierdut vederea din cauza luminii orbitoare care venea din cer — mai strălucitoare decât lumina soarelui în miezul zilei. La început a fost, se pare, total orb, dar după câteva zile vederea i-a revenit parţial.

Totuşi, după convertirea sa, Pavel n-a mai putut vedea bine niciodată. El a vorbit despre suferinţa sa ca despre “un ţepuş în carne” (2 Cor. 12:7). El gândea că dacă acel “ţepuş” putea fi îndepărtat — dacă se putea bucura de vedere normală — putea face mai mult în serviciul Domnului. Astfel că s-a rugat Domnului să-i îndepărteze suferinţa. De fapt s-a rugat de trei ori, în diferite ocazii. În cele din urmă Dumnezeu i-a răspuns la cerere, dar spunându-i că harul Său îi era de-ajuns. Cu alte cuvinte, în ceea ce privea redarea miraculoasă a vederii sale fizice, răspunsul Domnului a fost: “Nu”.

Nu ne putem gândi că nu i-a redat vederea din lipsă de credinţă, nici că nu s-a rugat în mod potrivit Domnului. Nu ne putem gândi că apostolul a fost descurajat din cauză că Domnul nu i-a redat vederea. Ne putem însă gândi că în mod sigur ar fi fost descurajat dacă ar fi înţeles că lucrarea lui Dumnezeu pentru acest veac era vindecarea fizică, deoarece aceasta i-ar fi dovedit nevrednicia de binecuvântarea promisă de Dumnezeu.

Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu n-a promis să dea sănătate fizică urmaşilor lui Isus în acest veac. El ştia că are privilegiul să sufere şi să moară cu Isus. Nu se aştepta să fie favorizat mai presus de Învăţătorul şi Domnul său. S-a gândit că putea face serviciu mai eficient dacă avea vedere fizică mai bună, şi de aceea s‑a rugat pentru ea. Dar când Domnul a hotărât altfel, Pavel a fost mulţumit şi a explicat că deoarece era voia divină să aibă acest handicap, acest “ţepuş în carne”, se va lăuda în neputinţa sa.

Din acest punct de vedere, este potrivit ca fiecare creştin să lase chestiunea sănătăţii sale fizice în mâna Domnului, în timp ce caută la El îndrumare şi binecuvântare în alte privinţe. Fără îndoială că au fost multe cazuri când Domnul Şi-a folosit puterea ca să acorde vindecare fizică şi putere unora din poporul Său sacrificator. În multe cazuri, când Domnul vrea ca unii dintre urmaşii Învăţătorului să facă anumite lucrări, El le dă acestora şi putere ca să poată face slujba. Dar în toate aceste cazuri, lucrarea de îndeplinit este punctul important, nu sănătatea fizică a celor pe care Domnul îi cheamă s-o facă.

Viaţa spirituală şi viaţa umană

În general vorbind, în Biblie se găsesc două feluri de făgăduinţe de viaţă veşnică, separate şi distincte. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt făgăduinţele lui Dumnezeu care-i asigură pe creştinii din veacul de acum că în baza credincioşiei lor vor fi răsplătiţi cu viaţă nemuritoare în cer, fiind înviaţi la “prima înviere”, ca să trăiască şi să domnească cu Cristos o mie de ani. Dar sunt încă multe alte făgăduinţe care le prezintă oamenilor speranţa de a fi restabiliţi la sănătate fizică şi de a trăi veşnic pe pământ ca fiinţe umane.

În străduinţa de a armoniza aceste două feluri de făgăduinţe, de viaţă spirituală şi de viaţă umană, majoritatea celor care se apleacă asupra Bibliei fiindcă iubesc Cuvântul Domnului, le aplică şi pe cele de viaţă umană în sens spiritual, pierzând astfel sensul lor real.

Alţii, luând aceste făgăduinţe de vindecare şi sănătate fizică din contextul lor, le folosesc drept bază pentru pretenţia lor că Domnul va vindeca acum pe cei din poporul Său de bolile lor, în timp ce aşteaptă să moară şi să meargă în cer. Dar şi în acest caz ei scapă din vedere sensul real al acestor multe făgăduinţe, şi astfel Biblia pare ca şi cum s-ar contrazice.

Armonia acestor două linii de gândire se găseşte numai în recunoaşterea faptului că planul divin pentru recuperarea umană din păcat şi moarte prevede două mântuiri — una cerească, pe plan spiritual, iar alta pământească, o restabilire la sănătate şi viaţă veşnică aici pe pământ. Făgăduinţele de mântuire cerească aparţin urmaşilor lui Isus din acest veac de acum, în timp ce făgăduinţele de viaţă umană perfectă se aplică în viitor la neamul omenesc în ansamblu.

Aceste făgăduinţe de viaţă umană fără sfârşit nu se aplică acum, ci sunt o speranţă minunată pentru viitor — pentru veacul viitor în care Isus va domni ca Împărat peste tot pământul, iar urmaşii Săi credincioşi vor domni cu El. Această restabilire a neamului omenesc la viaţă pe pământ este marele obiectiv al planului divin; ca atare se vorbeşte mult despre ea atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

Lucrarea restabilirii la viaţă a neamului omenesc va fi realizată în timpul miei de ani a domniei lui Cristos. Scripturile învaţă clar că împărăţia lui Cristos se stabileşte la întoarcerea Sa (Fapte 3:19-21). În scurta perioadă a slujirii Sale la prima venire, Domnul nostru a predicat speranţa împărăţiei; şi în legătură cu mesajul Său oral a făcut multe demonstraţii practice, ca să arate ce vor însemna pentru oameni binecuvântările împărăţiei, când va sosi timpul ca făgăduinţele lui Dumnezeu să se împlinească. Miracolele făcute de Isus, cum am spus deja, n-au fost cu scopul de a începe un program de miracole pentru acest veac, ci au fost intenţionate ca ilustraţii ale programului divin pentru veacul viitor.

Lepra era răspândită în zilele lui Isus şi era considerată incurabilă, ca şi acum. Datorită acestui fapt, aceasta este un simbol potrivit al păcatului, care, din punct de vedere uman, depăşeşte capacitatea umană de a-l vindeca. Moartea a venit în lume ca rezultat al păcatului. Astfel că atunci când Isus a vindecat leproşi, El a ilustrat intenţia divină ca în cele din urmă să îndepărteze de pe pământ plaga păcatului şi să distrugă moartea, rezultatul păcatului.

Despre aceasta Domnul promisese prin prorocul Isaia: ““Veniţi acum să ne judecăm” îsă gândim — traducerea revizuită, subsolş, zice Domnul. “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Dacă veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării””. Aceasta va fi fiindcă păcatele lor vor fi curăţate.

Ochii orbilor se vor deschide

Prorocul Isaia, prevestind timpul când neamul omenesc va fi restabilit la sănătate şi viaţă, a scris că ochii orbilor se vor deschide (Is. 35:5, 6). În armonie cu aceasta, pentru a arăta gloria lucrării împărăţiei Sale viitoare, Isus a redat vederea unora dintre orbii din zilele Sale.

Isaia de asemenea a profeţit că “şchiopul va sări ca un cerb”. Isus a vindecat pe unii ologi din zilele Sale şi astfel a preumbrit iarăşi viitoarele “timpuri ale restabilirii tuturor lucrurilor”.

Însăşi moartea va fi distrusă prin putere divină. Domnul va “nimici moartea pe vecie” şi “va şterge lacrimile de pe toate feţele” (Is. 25:8). Domnul nostru Isus a ilustrat această biruinţă promisă asupra morţii prin trezirea unora din somnul morţii, demonstrând astfel că moartea nu poate sta în calea planului divin pentru restabilirea oamenilor la sănătate şi viaţă.

Lucrări mai mari

Domnul nostru a făgăduit că urmaşii Săi vor fi împuterniciţi să facă lucrări chiar mai mari decât făcuse El la timpul acela (Ioan 14:12). Ce a vrut El să spună? O explicaţie a acestei făgăduinţe este că se referă la convertirea păcătoşilor şi astfel la salvarea lor de la moarte eternă. Pe lângă aceasta, ar fi desigur şi lucrarea care se va face în cooperare cu Domnul, de vindecare a bolilor minţii şi inimii celor convertiţi — a bolilor spirituale. Ideea este că această lucrare este pe un plan mai înalt decât aceea a vindecării bolilor fizice, de aceea se spune că vor face “lucrări mai mari”.

Această făgăduinţă este uneori asociată cu Marcu 16:17, 18, unde se citează cuvintele lui Isus: “În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu‑i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor face sănătoşi”. Dar toţi cercetătorii Bibliei sunt de acord că acest pasaj este nelegitim, fiind adăugat la textul inspirat de vreo persoană neautorizată cu mult după ce a apărut manuscrisul original.

Este adevărat că Spiritul sfânt a dat putere şi autoritate unora să vorbească în limbi. Aceasta a fost pentru ca celor care vorbeau alte în limbi să li se mărturisească Evanghelia. De asemenea este adevărat că unora din biserica timpurie li s-a dat darul vindecării. Dar acesta a fost numai să servească unui scop temporar; şi apostolul Pavel spune clar că aceste daruri speciale ale spiritului vor înceta, şi ele au încetat (1 Cor. 13:8). Este relatat numai un caz despre un ucenic protejat de muşcătura unui “şarpe”; şi acesta este cazul apostolului Pavel. Corabia în care era împreună cu alţi deţinuţi în drum spre Roma a naufragiat pe o insulă. Nimic din această întâmplare nu sugerează o împlinire a lui Marcu 16:18.

Apostolul Iacov spune că dacă cineva din biserică este bolnav, să cheme pe bătrânii bisericii şi aceştia să-l ungă cu untdelemn, şi “rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Iac. 5:14, 15). Cuvântul “bolnav” din versetul 15 este din cuvântul grecesc ce înseamnă “slab, fără putere”, sau “ostenit”. Este acelaşi cuvânt care în Evrei 12:3 este tradus “a-şi pierde inima”, unde apostolul sfătuieşte pe creştini să nu-şi piardă inima şi să cadă de oboseală în sufletele lor. Acelaşi cuvât grecesc mai este folosit şi în Apocalipsa 2:3, unde este tradus “obosit”. Înţelesul evident de aici ca şi din Evrei este acela de boală spirituală, nu de boală fizică. Descurajarea şi alte forme de oboseală spirituală ar putea foarte bine să ducă la o măsură de boală fizică. Unde survine aceasta, tratarea bolii spirituale ar duce în mod automat la îmbunătăţirea sănătăţii fizice. Desigur, este privilegiul tuturor bătrânilor bisericii, precum şi al tuturor fraţilor, să se ajute unii pe alţii în aceste privinţe ori de câte ori şi ori unde este posibil.

Revenind la Ioan 14:12, deşi explicaţia de mai sus este raţională şi poate fi la fel de bine inclusă în ceea ce a promis Isus, noi gândim totuşi că El S-a referit în principal la lucrarea împărăţiei Sale de o mie de ani, la acel mare proiect de restaurare a întregii omeniri la sănătate şi viaţă. Multe făgăduinţe din Biblie ne asigură că urmaşii credincioşi ai Învăţătorului vor participa la lucrarea viitoare a împărăţiei. Ei vor sluji împreună cu El, ca “sămânţă a lui Avraam” prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Gal. 3:8, 16, 27-29.

Şi cu cât “mai mare” va fi acea lucrare viitoare a împărăţiei decât cea reprezentată prin cele câteva miracole făcute de Isus ca exemple de ceea ce se va face mai târziu pentru toată omenirea! El a deschis atunci ochii numai ai câtorva orbi, dar în împărăţie ochii tuturor orbilor se vor deschide. Şi aceasta va cuprinde atât orbirea spirituală, cât şi orbirea fizică. Nu contează despre ce fel de boală este vorba, lucrarea viitoare de vindecare va fi universală, nu numai pentru câteva cazuri individuale, cum a fost la prima venire a Domnului nostru.

Şi nu numai atât, dar acea lucrare viitoare va fi “mai mare” şi prin aceea că va fi permanentă, pentru toţi cei care vor crede şi se vor supune, în timp ce în cazul ilustraţiilor date de Isus a fost temporară. Nu s‑a dat nici o asigurare că bolnavii vindecaţi atunci nu se vor îmbolnăvi iarăşi. Dar nu aşa vor sta lucrurile cu cei care vor fi restabiliţi la sănătate în cursul domniei de o mie de ani a lui Cristos — “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.

Mai mult, deşi Isus i-a trezit pe unii care dormeau în moarte, aceştia n-au rămas în viaţă, aşa cum va fi în cazul celor care vor fi treziţi în decursul mileniului şi care se vor supune legilor acelei noi împărăţii. Scopul trezirii lor va fi să le dea ocazia să creadă şi să se supună, ca să trăiască veşnic. Numai cei care nu se vor supune “vor fi nimiciţi din mijlocul poporului”. Fapte 3:23.

Cu adevărat aceea va fi o lucrare “mai mare” decât s-a realizat la prima venire a Domnului Isus! Şi totuşi, lucrările pe care le-a făcut El au fost mari, ca să dea asigurarea că, atunci când va veni timpul, nimic din ceea ce a promis Domnul nu va fi imposibil pentru Cristos şi pentru biserica Sa. Este evident că dacă prin putere divină au putut fi vindecaţi câţiva bolnavi, vor putea fi vindecaţi toţi bolnavii. Dacă au putut fi treziţi câţiva dintre morţi, vor putea fi treziţi toţi morţii. De asemenea este clar că prin aceleaşi prevederi ale harului divin vor trăi veşnic toţi cei care vor vrea şi se vor supune.

Ce program minunat de vindecare şi restabilire va fi acela! Este descris simbolic în Maleahi prin răsăritul “Soarelui dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui” (Mal. 4:2). Ce ilustraţie plină de înţeles! Timp de şase mii de ani oamenii au fost învăluiţi în întuneric şi păcat, boală şi moarte. Satan, care este dumnezeul acestei “lumi rele de acum”, a orbit mintea lor în privinţa adevăratului Dumnezeu al iubirii (2 Cor. 4:4; Gal. 1:4). Necunoscându-L pe Dumnezeul adevărat, ei s-au poticnit în întuneric pe “calea lată” care duce la nimicire. Mat. 7:13, 14.

Dar când împărăţia lui Cristos va funcţiona pentru binecuvântarea oamenilor, ce diferit va fi! Atunci “Soarele dreptăţii” va străluci. În această lucrare de iluminare şi binecuvântare a lumii, împreună cu Isus va fi şi biserica Sa. În legătură cu aceasta Isus a spus că ei “vor străluci ca soarele” în acea glorioasă împărăţie. Mat. 13:43.

Da, ei vor participa cu El în aceste “lucrări mai mari” pe care le-a promis Domnul nostru Isus. Şi cu cât vor fi mai bune decât străduinţele de vindecare pe care unii încearcă să le facă acum în numele lui Cristos! Căile şi planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai bune decât ale oamenilor; aşadar, să continuăm să ne rugăm să vină împărăţia Sa şi să se facă voia Sa pe pământ aşa cum se face acum în cer. Când se va împlini această rugăciune, se va împlini şi ceea ce spune profetul Isaia, că “nici un locuitor nu va zice, “sunt bolnav””. Is. 33:24.

Psalmistul a spus despre Iehova Dumnezeu, Marele Medic: “El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Ps. 103:3-5). Cât de clar este prezentat astfel scopul final al Creatorului în legătură cu neamul omenesc! Păcatul — neascultarea de legea divină — a adus boala şi moartea în neamul omenesc. Dar în această făgăduinţă încurajatoare suntem informaţi că, prin iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, nelegiuirea va fi iertată, ceea ce va duce la vindecarea tuturor bolilor.

Cât de minunată este făgăduinţa că acei care vor fi astfel binecuvântaţi de Domnul vor întineri! Această binecuvântată experienţă se va împlini în mod literal în cazul celor care, pe parcursul miei de ani a domniei lui Cristos, vor accepta harul lui Dumnezeu, reprezentat în sângele ispăşitor al Răscumpărătorului, şi se vor supune legilor drepte ale împărăţiei mesianice.

Atunci nimeni nu va mai îmbătrâni şi nu va mai muri. Nimeni nu va muri de boală sau din alte cauze, fiindcă, aşa cum este atât de clar declarat în Apocalipsa despre timpul când prevederea divină în privinţa sănătăţii va fi pusă în aplicare, “El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Apoc. 21:4.

Altă făgăduinţă cuprinzătoare, de binecuvântări, sănătate şi viaţă, care vor fi garantate tuturor sub administrarea împărăţiei lui Cristos, este aceea din Apocalipsa 22:1, 2, 17. Aici prevederile iubirii divine sunt simbolizate printr-un “râu” impresionant — “un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. “Scaunul de domnie al lui Dumnezeu” este simbolic pentru autoritatea care va fi exercitată pe pământ prin împărăţia lui Cristos. Asocierea Mielului cu această imagine ne aminteşte că binecuvântarea vieţii reprezentată prin râu va fi disponibilă numai datorită sângelui vărsat de “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Şi să observăm în versetul 2 referirea la “pomul vieţii”, că frunzele acestui pom (sau pomi, cum este în greacă) sunt pentru “vindecarea neamurilor”. Da, mulţumim lui Dumnezeu că tuturor oamenilor, din toate neamurile, li se va da posibilitatea să fie vindecaţi, să se împărtăşească din “pomul vieţii”, de la care rasa umană a fost oprită din pricina păcatului (Gen. 3:24). Versetul 17 ne informează că atunci când “râul vieţii” va curge pentru binecuvântarea oamenilor, invitaţia de a bea din apele dătătoare de viaţă va fi oferită “oricui va vrea”. Atunci “Duhul şi Mireasa” vor zice: “Vino!” … “Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!”

“Mireasa”, care zice “vino”, este biserica lui Cristos, unită cu El în slavă, după ce se va fi dovedit vrednică de acea poziţie înaltă, prin suferinţă şi moarte cu El în acest veac. În planul divin aceştia vor fi răsplătiţi, dar nu cu sănătate fizică în timpul de acum, ci cu slavă, cinste şi nemurire, ca să trăiască şi să domnească împreună cu Cristos, cu scopul de a participa cu El la vindecarea omenirii de bolile ei, şi la oferirea vieţii veşnice tuturor celor care vor accepta invitaţia: “Vino…cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

 

Venirea Domnului Nostru

În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

 

Mângâiere și Speranță

Moartea este o tragedie copleşitoare. Este atât de diferită de alte calamităţi ale vieţii! Când avem încercări nefericite în viaţă avem întotdeauna speranţa că situaţia se va îmbunătăţi. Dacă ne merge rău financiar lucrăm mai mult şi sperăm să ne refacem. Dacă ne îmbolnăvim avem speranţă să ne însănătoşim. Moartea, însă, este suprema tragedie. Totul pare atât de fără speranţă! Iubitul nostru nu mai este în preajma noastră, nu-i mai putem vorbi, nu-l mai putem ajuta. Legăturile gingaşe, de o viaţă, se rup brusc. Unitatea familiei, atât de strâns împletită, se zdruncină cu brutalitate.

Soţia îşi pierde soţul sau soţul îşi pierde soţia în moarte. Este atât de dureros ca şi cum corpul s-ar sfâşia, ceea ce se şi întâmplă într-un anumit sens. N-a spus Dumnezeu oare: “se vor face un singur trup”? (Genesa 2:24). Tatăl şi mama îşi pierd copilul, pe care l-au iubit atâta şi pentru care au avut atâtea planuri şi speranţe de viitor. Copiii îşi pierd părinţii, de a căror iubire şi sfaturi au depins. În toate cazurile, supravieţuitorii rămân singuri şi trişti, într-o mare şi dureroasă singurătate, simţind o pierdere enormă.

Greul este pentru cei rămaşi. Morţii se odihnesc în pace. Pe ei nu-i mai tulbură răul din lume. În Biblie, Iov descrie starea morţii astfel: “acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri” (Iov 3:17). Dar cei care rămân nu se odihnesc. Tristeţea le sfâşie inima. Fiecare scenă şi fiecare eveniment zilnic le aminteşte de iubitul lor plecat. Adesea sunt înclinaţi să-şi reproşeze că n-au fost suficient de iubitori şi n-au fost atenţi cum ar fi trebuit şi că, poate, prin greşeala sau neglijenţa lor au contribuit la moartea celui drag. Gânduri ca acestea îi chinuie şi contribuie mult la tristeţea lor.

Ce consolare li se poate aduce acestora? Ce mângâiere le poate opri plânsul şi le poate şterge lacrimile? Filozofiile şi raţionamentele nu sunt suficiente, fiindcă sunt goale. Vederile tradiţionale şi sectare despre viaţa de după moarte sunt nesatisfăcătoare; nu aduc mângâiere. Există, însă, o mare mângâiere, o minunată sursă de linişte şi de speranţă în Cuvântul lui Dumnezeu, în Biblie. Cuvântul Lui este balsam pentru suflet, vindecare pentru inimile zdrobite. Orice întrebare referitoare la viaţă, la moarte şi la ce va fi după aceea, care ne dezorientează, îşi găseşte aici un răspuns complet, raţional şi iubitor. Unele dintre aceste întrebări sunt: De ce mor oamenii? De ce Dumnezeu, care este atotputernic şi iubitor, permite moartea, care este însoţită de atâta tristeţe? De ce mi-a luat pe cel iubit de lângă mine? Ce rău a făcut să merite moartea? Ce rău am făcut eu? Unde sunt morţii? Sunt ei fericiţi? Suferă ei? Voi revedea vreodată pe cel iubit?

De ce murim?

Neamul omenesc n-a fost destinat să moară, ci a fost făcut să trăiască veşnic, în sănătate şi fericire pe pământ. Adam a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu. I s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul cu fiinţe umane perfecte, ca şi el (Genesa 1:27, 28). I s-a dat o minunată grădină, cu mulţi pomi fructiferi care-i dădeau hrana perfectă, în stare să-i menţină veşnic viaţa. Însă viaţa veşnică a lui Adam a depins de o condiţie simplă. Dumnezeu i-a cerut ascultare, întocmai cum un tată, pe drept, îi cere ascultare copilului său. Astfel, Dumnezeu i-a dat o probă de ascultare, care, intenţionat, a fost simplă şi uşor de îndeplinit. El i-a cerut lui Adam doar atât, să nu mănânce din fructul unui singur pom din grădină, spunând: “în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Genesa 2:17). Satan, diavolul, a convins-o pe Eva, soţia lui Adam, să mănânce din fructul pomului oprit. Adam, însă, nu a fost înşelat, după cum spune apostolul Pavel în 1 Timotei 2:14, ci, dându-şi seama de pierderea Evei şi din iubire pentru ea, a preferat soarta ei şi a mâncat din pomul oprit, călcând astfel în mod conştient porunca lui Dumnezeu. Acesta a fost actul nesupunerii lui Adam faţă de Dumnezeu. Ca urmare, în mod just, Dumnezeu a condamnat pe Adam la moarte, scoţân-du-l afară din grădină, lipsindu-l în felul acesta de hrana perfectă, necesară pentru o viaţă continuă (Genesa 3:17).

Astfel, datorită păcatului neascultării lui Adam, moartea a intrat în lume. După ce Adam şi soţia lui au păcătuit şi au fost izgoniţi din Eden, li s-au născut copiii. Prin urmare, copiii lor s-au născut imperfecţi şi sub condamnarea morţii; ei sunt strămoşii noştri. Aşa cum exprimă apostolul în Romani 5:12: “de aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Aşadar, nu vă reproşaţi moartea celui iubit al dumneavoastră. Moartea n-a venit fiindcă dumneavoastră aţi făcut ceva, sau el a făcut ceva. Nu din vina dumneavoastră s-a întâmplat. Moartea vine datorită păcatului lui Adam şi prin faptul că noi am moştenit consecinţele păcatului. Cu toţii ne-am născut păcătoşi, cum spune psalmistul în Psalmul 51:5: “iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (traducerea Cornilescu revizuită). Din cauza păcatului, toţi ne-am născut sub condamnarea morţii. Iată ce spune Psalmul 89:48: “Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?”

O eliberare din moarte

Dumnezeu n-a abandonat omenirea într-o stare fără speranţă. El a prevăzut o minunată eliberare din păcat şi din moarte. În marea iubire pentru copiii Săi, oamenii, Dumnezeu a prevăzut un preţ de răscumpărare, prin care ei se pot întoarce iarăşi la viaţă. Astfel, citim în Ioan 3:16: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, iar în Osea 13:14: “îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?”

Ce vrea să spună Dumnezeu prin cuvintele: “Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor?” “Răscumpărare” înseamnă a plăti un preţ corespunzător sau un preţ echivalent. Din cauza neascultării, Adam şi-a pierdut viaţa, şi tot neamul omenesc născut păcătos are parte de condamnarea lui la moarte. Isus Cristos a venit pe pământ ca om perfect, un echivalent exact al lui Adam înainte de a păcătui. Isus, însă, a fost supus lui Dumnezeu, nu cum a fost Adam. Isus a murit pe nedrept, aşa cum declară apostolul în Filipeni 2:8: “la înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. El şi-a sacrificat viaţa perfectă ca răscumpărare sau “preţ corespunzător” pentru a înlocui viaţa pierdută a lui Adam. Darul acesta a anulat pedeapsa cu moartea nu numai pentru Adam, ci şi pentru tot neamul omenesc, care fusese condamnat ca păcătos prin neascultarea lui. Aşa citim în Romani 5:18 şi 19: “astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Iar în Romani 6:23 scrie: “fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Preţul de răscumpărare “corespunzător” pe care             l-a dat Isus şi, ca rezultat, făgăduinţa că toată omenirea va fi ridicată din morţi, ne sunt prezentate în 1 Corinteni 15:21, 22, astfel: “căci, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos”. Iar în Romani 14:9 se spune: “căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii”. După ce Isus a murit ca om, Dumnezeu l-a înviat din morţi nu ca om, ci ca fiinţă spirituală înzestrată cu putere şi autoritate să cheme toată omenirea afară din morminte.

O bază sigură a speranţei

Această doctrină a răscumpărării este cea mai măreaţă şi cea mai importantă doctrină din Biblie. Ea este baza speranţei şi a mângâierii omenirii, deoarece prevede întoarcerea morţilor la viaţă, reunificarea familiilor despărţite prin moarte şi posibilitatea de a-şi câştiga viaţă veşnică cu sănătate şi fericire pe pământ.

Unora li s-ar putea părea de necrezut ca iubiţii noştri să trăiască din nou, să fie iarăşi cu noi şi să nu ne mai despărţim niciodată; cum spune Pavel în Faptele Apostolilor 26:8: “Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?” Nu poate Atotputernicul Dumnezeu, care a creat pe om la început, să-l recreeze? N-are putere s-o facă? Dacă gândim în acest fel, învierea morţilor nu este nimic surprinzător. Citim în Ioan 5:28, 29: “nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele”.

O demonstraţie a învierii

Isus a făcut o minunată demonstraţie a învierii, când a trăit pe pământ. Relatarea acesteia se găseşte în Ioan capitolul 11. Un om, numit Lazăr şi surorile lui, erau prieteni apropiaţi cu Isus. Odată, când Isus era plecat, Lazăr s-a îmbolnăvit grav. Surorile lui au trimis imediat vorbă lui Isus, gândin-du-se că are să vină să-l vindece. Dar Isus n-a venit imediat şi Lazăr a murit. Isus a ştiut acest lucru şi le-a spus ucenicilor: “Lazăr prietenul nostru doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn” (vers. 11). Aici Isus aseamănă starea morţii cu un somn din care există trezire. Dar ucenicii nu l-au înţeles, luându-i cuvintele literal. Şi citim: “Ucenicii I-au zis, “Doamne, dacă doarme are să se facă bine”. Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: “Lazăr a murit”” (vers. 12-14).

Când a sosit Isus, Lazăr era mort de 4 zile. Marta, sora lui Lazăr, l-a întâmpinat pe Isus şi i-a spus cu tristeţe: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (vers. 21). Ea căuta mângâiere şi sprijin la Învăţătorul. Ce mângâiere şi sprijin i-a dat Isus? El i-a spus simplu: “fratele tău va învia” (vers. 23). Isus se gândea la învierea din viitor. Dar Martei îi lipsea fratele atunci. Ea l-ar fi vrut înapoi atunci şi acolo, întocmai cum, iubite cititor, l-ai vrea înapoi acum pe iubitul tău. Ea ştia că va fi înviat în viitor, în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ea credea acest lucru, dar îl dorea înapoi, atunci. Citim în relatare: ““Ştiu”, i-a răspuns Marta, “că va învia la înviere, în ziua de apoi”. Isus i-a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine …, nu va muri niciodată … Crezi lucrul acesta?” “Da, Doamne”, I-a zis ea” (vers 24-27).

Apoi Isus a mers spre mormântul lui Lazăr şi a cerut să se dea la o parte piatra de pe mormânt. După ce s-a rugat Tatălui Său ceresc, după cum citim, “a strigat cu glas tare: “Lazăre, vino afară!”” (vers. 43). Lazăr a ieşit din mormânt, viu! Vă puteţi imagina ce mare bucurie trebuie să fi fost pentru Maria şi Marta, să-şi recapete fratele viu şi sănătos. Ele au plâns, dar lacrimile lor erau acum lacrimi de bucurie, nu de tristeţe. Exact aşa se va întâmpla şi în Împărăţia de o mie de ani a lui Cristos, când va fi stabilită deplin pe pământ. Atunci se va împlini profeţia lui Isus din Ioan 5:28, 29, pe care am citat-o mai sus.

Această demonstraţie făcută de Isus, învierea lui Lazăr din morţi, este înregistrată în Biblie pentru cei întristaţi din pricina morţii unuia din cei iubiţi. Aşa cum Isus i-a spus Martei atunci, îţi spune şi ţie acum, iubite cititor: “Iubitul tău va învia! Eu sunt învierea şi viaţa, Eu îl voi chema şi ţi-l voi reda întocmai cum l-am redat pe Lazăr surorilor lui. Atunci şi tristeţea ta se va preface în bucurie, ca şi a lor”.

Somnul morţii

Isus le-a spus ucenicilor, după ce Lazăr a murit: “Lazăr prietenul nostru doarme”. Somnul este o ilustraţie foarte bună a morţii, fiind o stare de inconştienţă temporară, din care există, deci, trezire. Un alt exemplu se găseşte în           Luca 8:52 şi-n multe alte locuri. Exact aşa este moartea. Când copiii noştri merg seara la culcare, să se odihnească în pace, regretăm noi oare această stare? Desigur că nu, deoarece ştim că dimineaţa se vor trezi. Aşa va fi şi cu cei care dorm în moarte. Isus a murit ca preţ de răscumpărare şi a înviat, având puterea şi autoritatea de a trezi pe morţi din nou la viaţă — Matei 28:18; Apocalipsa 1:18. Se spune, despre morţi, că ei “dorm în Isus”. Dacă credem acest lucru, dacă avem această speranţă, putem fi mângâiaţi în tristeţea noastră. Deşi se poate să fim trişti şi să ne simţim singuri, prin despărţirea noastră temporară, tristeţea noastră nu este fără speranţă. Ne spune acest lucru apostolul Pavel în                         1 Tesaloniceni 4:13, 14: “nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El”.

O mângâiere deosebită

V-aţi pierdut copilul în moarte? Dacă da, aveţi în Biblie o mângâiere deosebită şi asigurarea că se va întoarce, că veţi cuprinde iarăşi pe cel iubit al dumneavoastră în braţe, pentru a nu vă mai despărţi niciodată.

În Matei 2:16-18 este înregistrată o mare tragedie. Citim aici că regele cel rău, Irod, “s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem”. Mulţi copii nevinovaţi au fost smulşi cu brutalitate din braţele mamelor şi ucişi fără milă. Gândiţi-vă la jalea aceea! Fiecare prunc ucis însemna o mamă rămasă cu inima zdrobită, jelind o viaţă fragedă, întreruptă brutal. Fiecare mamă trebuie să-şi fi spus: “micuţul meu n-a avut nici măcar şansa să crească. Toată truda şi iubirea mea sunt degeaba. O, dacă l-aş putea recăpăta iarăşi!” Şi un plâns nemângâiat se auzea în toată ţara.

Întâmplarea aceasta a fost prezisă de profetul Ieremia în cartea sa, capitolul 31:15-17: “Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!”. Apoi Dumnezeu ne dă asigurarea mângâietoare că cei pierduţi în moarte se vor întoarce în familiile lor. Astfel, Ieremia continuă: “Aşa vorbeşte Domnul: “Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi, căci truda îţi va fi răsplătită”, zice Domnul; “ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului (moartea). Este nădejde pentru urmaşii tăi”, zice Domnul; “copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor””. Aceasta se va împlini în curând, când Împărăţia lui Dumnezeu se va stabili deplin pe pământ. Citim în Isaia 65:20 (traducerea Cornilescu revizuită), despre acea Împărăţie: “Nu vor mai fi … copii care trăiesc puţine zile”. Nu, nu; ei vor creşte şi vor trăi veşnic. Şi nu numai copiii, ci toţi iubiţii noştri morţi, tineri şi bătrâni, se vor întoarce în familiile lor.

În moarte nu există chin

Tristeţea unora creşte până aproape de insuportabil la gândul că cel plecat ar putea ajunge într-un loc de chin. Aceasta este o frică neîntemeiată. Doctrina chinului nu este biblică. Ea se bazează pe traduceri incorecte şi interpretări greşite ale unor texte scripturale. Evident, ea este falsă, deoarece este în completă contradicţie cu caracterul lui Dumnezeu. Fiindcă El ne-a făcut, ştim că este mai bun decât noi. Ne-am tortura noi copilul? Indiferent ce a făcut, i-am lua mâna să i-o ţinem deasupra flăcărilor? Am tortura noi, chiar şi un animal? Desigur că nu. Nici un om normal n-ar face aşa ceva. Chinul veşnic este un lucru groaznic, pe care nu-l putem pune pe seama Tatălui nostru ceresc. Dumnezeu ne este infinit superior. Gândurile şi sentimentele Lui sunt infinit mai înalte decât ale noastre. Dacă noi suntem blânzi, iubitori, iertători faţă de copiii noştri, cu atât mai mult este El faţă de familia lui umană. Citim despre El în Isaia                 55:7-9: “să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, aşa sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”.

Biblia ne spune clar că Dumnezeu nici măcar nu s-ar gândi să chinuie pe cineva; un astfel de gând îngrozitor n-a avut niciodată. În vechime, se aduceau oameni ca jertfe de închinare dumnezeilor falşi (Baal şi Moloc). Copilaşii erau arşi de vii pe altarele înalte ale acestor zei. Dumnezeul cel iubitor din Biblie a considerat acest lucru o urâciune şi un păcat, cu totul contrar voinţei Lui. Astfel, citim în Ieremia 19:5: “au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal; lucru pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem şi nici nu-mi trecuse prin minte”. De asemenea, în Ieremia 32:35: “Au zidit înălţimi lui Baal … ca să treacă prin foc lui Moloc pe fiii şi fiicele lor; lucru pe care nu li-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii, ca să ducă pe Iuda în păcat”. Oare, din ceea ce citim aici, ar putea rezulta că Dumnezeu ar pregăti un loc de chin veşnic, în foc, sau un purgatoriu pentru marea majoritate a familiei Lui umane, aşa cum mulţi cred?

Iadul biblic

Este evident faptul că învăţăturile tradiţionale sectare despre iad sunt greşite. Adevărul este că “iadul” biblic nu este un loc de tortură, ci este starea morţii — mormântul. Faptul acesta se poate dovedi uşor şi este o mare mângâiere pentru cei care se tem pentru soarta morţilor lor “nemântuiţi”.

Trebuie să nu uităm că Vechiul Testament a fost scris la origine în ebraică, iar Noul Testament în greacă. În Biblie locuinţa morţilor este denumită prin cuvântul ebraic sheol şi prin cuvântul grecesc hades. Amândouă aceste cuvinte înseamnă în limbile originale “ascuns”, “acoperit”, stare de inconştienţă a morţii; nimic mai mult decât mormântul. De exemplu în Psalmul 16:10 din Vechiul Testament se află o profeţie referitoare la Isus: “Căci nu vei lăsa sufletul meu în sheol (iad — traducerea King James, locuinţa morţilor — traducerea Cornilescu); nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea”. Cuvântul ebraic sheol, tradus iad în unele traduceri înseamnă mormânt, în care trebuia să meargă Isus, şi din care urma să fie înviat. Apoi, în Noul Testament, în Faptele Apostolilor 2:27, apostolul Petru citează aceeaşi profeţie ca fiind împlinită prin moartea şi învierea lui Isus. De această dată, însă, fiind scrisă în greacă, în loc de cuvântul sheol este folosit cuvântul hades. “Nu-mi vei lăsa sufletul în hades (iad, locuinţa morţilor) şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”. Aceasta demonstrează că grecescul hades este echivalentul ebraicului sheol şi     ambele înseamnă mormânt. Acest fapt este evident, deoarece suntem siguri că Isus Cel sfânt al lui Dumnezeu n-a mers într-un loc de tortură, ci în mormânt.

O altă ilustraţie a cuvântului sheol se află în Genesa 37:35. Aici Iacov, gândind că Iosif era mort, îl plângea zicând: “Plângând mă voi coborî la fiul meu în sheol” (locuinţa morţilor — traducerea Cornilescu)..

În loc să fie un loc chinuitor, sheolul din Iov 10:22 este un loc de “întuneric”. În loc să fie ţipete şi gemete, este descris în Psalmul 115:17 ca un “loc al tăcerii”. În loc de dureri, suferinţe, remuşcări, în Psalmul 88:12 se spune că este un loc al “uitării”. În Eclesiastul 9:10 ni se spune că în locuinţa morţilor (sheol) nu este “nici ştiinţă nici înţelepciune”. Oare nu descrie aceasta în mod potrivit mormântul, starea morţii?

Adevăratul sens al cuvintelor sheol şi hades a fost denaturat de către teologi în timpul Evului Mediu, cu scopul de a-şi aservi poporul prin frică. În acest fel, multe din sectele creştinătăţii au încorporat în crezul lor doctrina eronată şi blasfematoare a chinului veşnic.

Cum este Dumnezeu cu adevărat?

Biblia ne spune cum este Dumnezeu. Deşi El permite răul în lume pentru un timp şi-şi disciplinează copiii Săi pentru binele lor, El este un Tată iubitor pentru ei. Citim în Psalmul 103:8-14: “Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El (îi respectă). Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. El se îndură de noi cum se îndură un tată de copiii lui! Iată un gând înduioşător, care vrea să spună că Dumnezeu ştie prin ce trecem şi ne compătimeşte în tristeţile noastre. Şi dacă-L lăsăm El ne ajută şi ne mângâie.

Iubirea şi mila lui Dumnezeu

Citim, de asemenea, despre Dumnezeu în Psalmul 145:9: “Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui”. În 1 Ioan 4:16 scrie: “Dumnezeu este dragoste”. Iubirea este atributul caracterului lui Dumnezeu, care controlează toate celelalte atribute. Tot ceea ce face El este influenţat de iubire. El este iubitor şi milostiv către toţi, fie că merită, fie că nu. El este îndurător chiar şi cu duşmanii Lui. Avem cuvintele lui Isus, din Matei 5:44, 45: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri …, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Iar în Luca 6:35, 36 ni se spune: “Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri … şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Aşa ar fi înfăţişat un Dumnezeu care ar chinui fără milă, veşnic, milioane din creaturile Sale? Desigur că nu! În consecinţă, nu există un astfel de loc de tortură şi n-avem nici un motiv să ne îngrijorăm pentru cei dragi ai noştri. Iadul biblic este mormântul, starea morţii. Toţi oamenii merg în mormânt, pentru că toţi sunt păcătoşi. După cum citim în Eclesiastul 9:5 şi 10: “Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic … Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune”. Descriind moartea oamenilor, psalmistul spune: “Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” (Psalm 146:4). Deci, într-o astfel de stare nu poate exista chin. Morţii se odihnesc, aşteptând învierea.

Experienţa şi aşteptările lui Iov

În experienţa lui Iov avem o ilustraţie a celor exprimate mai sus. El era un om evlavios, avea mari bogăţii şi familie frumoasă. Asupra lui au venit mai multe nenorociri. În câteva zile şi-a pierdut copiii şi toată averea. Apoi a fost lovit de o boală rea, a fost acoperit de răni dureroase din creştet până în tălpi. Nu putea să stea liniştit sau să doarmă. Apoi l-a părăsit şi soţia. Toţi prietenii l-au ocolit în afară de trei dintre ei, care l-au vizitat numai pentru a-i reproşa şi a-l acuza. Iov era într-o stare fizică aşa de grea şi era atât de deprimat moral, încât a blestemat şi ziua în care s-a născut, dorind să nu se fi născut. Citim în Iov 3:2, 3, 11, 13: “A luat cuvântul şi a zis: “Blestemată să fie ziua în care m-am născut … De ce n-am murit în pântecele mamei mele? … Acum aş fi culcat, aş fi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni””. Iov nu ştia de ce au venit peste el acele necazuri, dar simţea că, pentru un motiv oarecare Dumnezeu era supărat pe el, pentru un timp. Aşa că s-a rugat să aibă odihnă în moarte, apoi să fie adus iarăşi la viaţă, mai târziu, când lucrurile se vor schimba în bine. Să citim rugăciunea lui în Iov 14:13-15: “Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine. Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci             m-ai chema şi Ţi-aş răspunde şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale”.

Da, Iov avea aşteptări corecte. Dumnezeu doreşte ca cei dragi ai noştri, care au murit, să se întoarcă. Tocmai de aceea a trimis pe Fiul Său să-i răscumpere. Ei sunt creatura Lui, lucrarea mâinilor Lui şi El nu vrea ca ei să rămână veşnic pierduţi în moarte. Ei sunt păstraţi cu iubire în memoria Lui şi-i va readuce cu bucurie la viaţă, într-un timp mai fericit. Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu a hotărât un anumit timp şi pentru învierea celor iubiţi ai noştri. Acest timp este Vârsta Milenară, Împărăţia lui Cristos, în ai cărei zori noi trăim astăzi. Dumnezeu îi va chema prin Fiul Său care i-a răscumpărat şi ei îi vor răspunde.

Unii vor fi schimbaţi la natură spirituală

Biblia ne învaţă că, în privinţa mântuirii, omenirea se împarte în două categorii: o categorie sau clasă având moştenire pământească, iar cealaltă clasă având moştenire cerească. Prima mântuire, cea pământească, prevede ridicarea omenirii din păcat şi moarte la perfecţiune umană şi la viaţă veşnică pe pământ. Lui Adam nu i s-a promis niciodată o viaţă viitoare spirituală, în ceruri. Din contră, el a fost creat ca să trăiască veşnic pe pământ. Acest lucru este evident în Genesa 3:22, unde se spune că Adam a fost împiedicat “ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”. Unde să trăiască în veci? Evident, pe pământ. Şi, i s-a spus să se înmulţească şi să umple pământul cu o specie perfectă ca şi el (Genesa 1:28). Acest privilegiu, însă, a fost condiţionat de ascultarea lui. Alternativa a fost moartea, nu continuarea vieţii într-un loc de chin. Dumnezeu i-a spus clar lui Adam că dacă nu va asculta “va muri negreşit”. Adam n-a trecut examenul de ascultare şi de aceea şi-a pierdut dreptul la viaţă continuă, atât pentru sine cât şi pentru urmaşii săi. Apoi a venit Isus pe pământ şi a plătit preţul de răscumpărare din moarte, pentru Adam şi pentru tot neamul omenesc. Ceea ce se pierduse pentru toată omenirea era viaţa umană pe pământ iar Isus a spus în Matei 18:11 că El a venit să “mântuiască ce era pierdut”. Ca urmare, general vorbind, orice om care a trăit vreodată pe pământ va fi trezit din moarte (credem că fac excepţie cei care au păcătuit în mod voit împotriva spiritului sfânt, respingând preţul de răscumpărare; vezi Mat. 12:31, 32; Evr. 6:4-6; 10:29; 1 Ioan 5:16; n. e.). Apoi toţi cei care vor dori şi se vor supune vor fi restauraţi la perfecţiune umană, ca să trăiască veşnic pe pământ, în condiţii edenice. Aceasta este mântuirea ge-nerală; ea nu schimbă natura pământească a omului şi nici nu-l transferă în cer.

În afară de această mântuire pământească există o altă mântuire, mai înaltă, care se bazează tot pe răscumpărarea făcută de Isus şi care este oferită unui număr limitat de oameni. Cei care au parte de această mântuire mai înaltă fac o schimbare de natură, de la natura umană la cea spirituală, pentru a împărăţi cu Cristos ca să binecuvânteze toate familiile de pe pământ — Apocalipsa 5:10; Genesa 12:3; Galateni 3:16, 29. Aceştia mor ca toţi oamenii, dar sunt înviaţi ca fiinţe spirituale glorioase, nemuritoare, divine, ca şi Domnul lor. Ei fac parte din Împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Despre ei scrie în 1 Corinteni 15:42-44; 49, 50, 52, 53: “… trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc este şi un trup duhovnicesc”. “Şi, după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc … Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu … noi vom fi schimbaţi, căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”. Unora ca aceştia le-a spus Isus în Ioan 14: 2, 3: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri … Mă duc să vă pregătesc un loc … ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. În Evrei 3:1 acestora li se spune: “fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească”. Această mântuire preţioasă este denumită în Filipeni 3:14 “premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Epistola către Evrei 2:3 spune despre ea: “o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o”. Domnul nostru Isus a deschis calea care în Evrei 10:20 este numită “calea nouă şi vie”.

Preţul Împărăţiei cereşti

Calea spre Împărăţia cerească nu este uşoară şi nu este pentru toţi. Isus o descrie astfel, în Matei 7:14: “strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află”. Mai întâi persoana respectivă trebuie să simtă o puternică atracţie spre principiile lui Dumnezeu, scrise în Biblie, aşa cum a spus Isus în Ioan 6:44: “nimeni nu poate     veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis!” Cel atras astfel, acceptă pe Isus ca Mântuitorul lui personal, este justificat în ochii lui Dumnezeu şi păcatele îi sunt acoperite prin meritul sacrificiului lui Isus, când îşi consacrează viaţa în serviciul lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul apostolului, din Romani 12:1: “vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (traducerea Cornilescu revizuită).

Făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu aduc mângâiere

Dumnezeu are, în Biblie, multe făgăduinţe scumpe, pentru mângâierea şi consolarea noastră. Iată câteva din ele:

— ne-am pierdut un părinte în moarte? Psalmul 27:10 este o mare mângâiere pentru noi : “Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. De asemenea, Evrei 13:5 : “El însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””;

— a murit cel iubit al nostru de bătrâneţe? Biblia ne spune că aceasta nu se va mai întâmpla în Împărăţie; atunci oamenii vor întineri. Citim în Iov 33:25: “şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţii lui”;

— ne-a murit un copil? Nici aceasta nu se va mai întâmpla în Împărăţia în ai cărei zori suntem, deoarece este scris în Isaia 65:20: “Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele”;

— a murit cel iubit al nostru de boală? După Isaia 33:24, curând vine timpul când “nici un locuitor nu zice: “sunt bolnav!””, iar Dumnezeu spune în Ieremia 33:6: “voi da vindecare şi sănătate; îi voi vindeca”;

— a murit cel iubit al nostru prin violenţă sau accident? Citim în Isaia 11:9 că, în curând “nu se va face nici un rău pe tot muntele (Împărăţia) Meu cel sfânt”;

— moartea a fost cauzată de o acţiune militară? Isaia 2:4 ne spune că în Împărăţia lui Dumnezeu “El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”;

— am dori ca moartea să fie nimicită? Ea a fost nimicită! Citim în 2 Timotei 1:10: “… prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa”. În baza sacrificiului răscumpărător al lui Isus, tuturor celor care vor dori şi se vor supune, le va fi oferită, curând, viaţa veşnică.

Este sufletul nostru neliniştit din cauza tristeţii? Există o minunată sursă de odihnă la îndemâna noastră, cuvintele lui Isus, înregistrate în Matei 11:28-30: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Tânjim după pacea inimii şi a minţii? Apostolul spune în Filipeni 4:7: “pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus”. Iar Isus a spus în Ioan 14:27: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. Cum se poate ajunge la această pace? Citim în Isaia 26:3: “celui cu inima tare Tu-i chezăşuieşti pacea: da, pacea, căci se încrede în Tine”.

Suntem obosiţi şi copleşiţi de griji? În 1 Petru 5:7, Dumnezeu ne invită să ne uşurăm de griji: “aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi”. Iar în Psalmul 55:22 ni se spune: “încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini”.

Vindecare pentru inimile zdrobite

Ne este inima zdrobită din cauza morţii cuiva drag? Să fim asiguraţi de mângâierea Psalmului 34:18: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit”. Să lăsăm ca făgăduinţa sigură a lui Dumnezeu, că-l va învia pe cel drag al nostru, să fie tăria şi speranţa noastră şi să fim aşa cum ne îndeamnă Psalmul 31:24: “fiţi tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul”. În legătură cu aceasta, un cercetător al Bibliei, credincios şi înţelept, a scris: “casa pe care o iubiţi, trebuie să se dărâme într-o zi, familia trebuie să se împrăştie sau să se dezmembreze prin moarte. Iubirea care străluceşte pe altarul căminului poate pâlpâi şi se poate micşora sau stinge. Câţi nu şi-au găsit speranţele înalte ale tinereţii transformate în cenuşă, în câţiva ani sau chiar luni! Tuturor acestora li se adresează Cuvântul lui Dumnezeu, cu o forţă deosebită, atunci când îi cheamă să vină la El cu poverile lor şi cu inimile lor zdrobite. Iubirea şi făgăduinţele Lui scumpe sunt ca balsamul pentru cei care, trişti şi dezamăgiţi în lupta vieţii, vin la Cristos pentru odihnă şi mângâiere, pentru viaţă şi vindecare”.

Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, El ştie prin ce trecem acum. Isus ne spune în Matei 10:29-31, că nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Tatălui nostru ceresc şi că noi suntem cu mult mai valoroşi pentru El decât multe vrăbii. Şi pentru a preciza cât de intim ne cunoaşte şi cât de mult ne simte tristeţile, El spune: “până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi”.

Sunt multe alte făgăduinţe minunate, de o importanţă generală, arătând că în Împărăţia lui Dumnezeu, sub Cristos, care este în curs de inaugurare chiar acum, toate problemele umane se vor rezolva în mod fericit. Cităm câteva dintre ele:

Isaia 35:1, 5, 6, 8-10: “Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul … Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie … Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă. Nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi”

Isaia 65:21, 22: “Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”.

Apocalipsa 21:3-5: “Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui …, Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi””.

A fost acest mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu o mângâiere pentru dumneavoastră? Aveţi vreo rudenie, vreun prieten care are nevoie de mângâiere? Dacă da, da-ţi-le şi lor să citească această broşură, spunându-le ce beneficiu personal aţi primit, citind-o. Făcând aşa, veţi fi binecuvântaţi, deoarece veţi împlini sfatul apostolului din         2 Corinteni 1:3, 4: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz”.

“Robul acela”

Această scriere se adresează tuturor celor care se consideră copii ai lui Dumnezeu, precum şi celor care caută serios şi au respectul cuvenit pentru dorinţa lăudabilă de a “cerceta toate lucrurile” prin cuvântul infailibil şi de a “păstra ce este bun”.  ““Veniţi acum să gândim împreună”, zice DOMNUL”. Isaia 1:18 (Cornilescu revizuită, 1989) Matei 24:45-47; Luca 12:37-44 Apocalipsa 1:16, 20; 3:14

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca 2003

PASTORUL NOSTRU

 “Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: “Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine!”

Opinia unui căutător al adevărului Remarci preliminare

Una dintre multele întrebări discutate — în adunări, acasă şi pe stradă — de către cei care studiază de mulţi ani Cuvântul Divin, este şi aceasta: Cine este “robul acela” menţionat în Matei 24:45-47 şi în Luca 12:37-44? Acest lucru nu este de cea mai mică importanţă. De fapt, valoarea lui poate fi estimată prin faptul că îi preocupă încă pe mulţi. Unii, într-un mod mai particular, au studiat problema împreună cu faptele şi cu întâmplările care au existat de peste o jumătate de secol în legătură cu credinţele religioase şi cu serviciul lui Dumnezeu. Rezultatele unor asemenea discuţii şi studii particulare diferă — unii sunt “siguri” de o părere, alţii sunt “siguri” de alta; în timp ce alţii nu sunt siguri de nimic, ci se complac în îndoială.

Toţi căutătorii sinceri ai adevărului ştiu că ceea ce a spus Învăţătorul în legătură cu acest subiect este semnificativ — (cum este de fapt tot ce a spus El) — şi mulţi dintre ei cred că ceea ce a spus s-a împlinit. Nu este decât raţional ca toţi, nu numai să ştie aceste lucruri, ci şi să aibă cunoştinţa foarte necesară (dacă este cumva accesibilă) despre persoana sau persoanele prin care s-au împlinit acele scripturi.

Exprimând acestă opinie, nu avem nici o intenţie să forţăm pe cineva să ajungă la concluziile la care am ajuns noi asupra acestui subiect, pentru că şi acesta, asemenea altora, este un subiect despre care fiecare om trebuie “să fie deplin încredinţat în mintea lui”. Însă ca rezultat al unei împrejurări speciale, autorul a fost stimulat de curând să acorde atenţie mai serioasă subiectului decât a acordat probabil înainte; şi doreşte numai să exprime sub această formă compactă gândurile obţinute astfel — asemenea unuia căruia i s-ar da timp şi i s-ar arăta destulă toleranţă să-şi exprime verbal părerile într-o adunare bereeană. Trebuie totuşi să mărturisim că dorinţa de a exprima în scris s-a mai răcit, din cauza faptului că mult din ce s-a scris în timpurile recente — poate prea mult — a fost stimulat se pare de influenţe provenite de la persoane “pe care le gâdila urechile” şi aveau dorinţe bolnăvicioase după ceva nou. Dar, dacă opinia exprimată în felul acesta va da roade bune în prezent sau în viitor, printre cei care studiază sincer Cuvântul divin, nu numai că acţiunea va fi justificată, ci şi va fi adusă recunoştinţă lui Dumnezeu pentru harul Său şi pentru conducerea Sa providenţială.

O examinare a lui Matei 24:45-47

În versetele precedente, Învăţătorul a indicat anumite lucruri care se vor petrece înainte şi în timpul prezenţei Sale a doua, şi a exprimat sub forma unei întrebări (versetul 45) numirea “robului acela” devreme în timpul prezenţei Sale. În acea întrebare este o sugestie că numirea era dependentă de ceva necesar ca s-o justifice sau s-o îndreptăţească. Acel ceva este credincioşia şi înţelepciunea. Scripturile arată că robul găsit “veghind” şi posedând calităţile credinţei şi înţelepciunii (într-un grad însemnat) va fi pus “peste toate averile sale (ale Domnului)” — adevăruri generale referitoare la Planul Divin al Veacurilor, în special cuvenite a fi înţelese în timpul prezenţei a doua a Domnului, plan pe care Tatăl l-a încredinţat spre executare Fiului Său, “Leul din seminţia lui Iuda”. Scripturile arată mai departe că robului numit astfel îi reveneau datorii specifice, de a servi “ceata slugilor sale, să le dea hrana (părţi din averile Domnului) la timp” (din timp în timp, pe măsură ce astfel de adevăruri ajungeau să fie înţelese şi servite). În această ordine de idei, merită de asemenea să intrăm într-o —

Examinare a lui Luca 12:37-44

Aici se observă că Luca dă detalii suplimentare, incluzând o relatare a cuvintelor Învăţătorului despre “robii aceia” care vor fi găsiţi “veghind” la sosirea Lui, şi cum vor fi trataţi ei. După aceea relatarea este la fel cu cea din Matei. Aplicarea sau împlinirea trebuie de asemenea să fie aceeaşi. Referitor la “robii aceia” este foarte important să observăm promisiunea Domnului că El “se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească”; şi, ca răspuns indirect la întrebarea lui Petru (versetul 41), El a arătat că va face ceva cu privire la robii aceia, răspuns care ar putea fi luat ca o confirmare a promisiunii şi ca o indicare a mijloacelor pe care le va folosi ca s-o ducă la îndeplinire — (deoarece El trebuia din necesitate să folosească unele instrumente vizibile în acest scop — Efeseni 4:11, 12) — şi anume, va stabili un “administrator” sau “rob” prin care “servitorii săi” (inclusiv ceilalţi “robi împreună cu el”) vor primi “partea lor de hrană la timpul potrivit”. În legătură cu subiectul s-a văzut potrivit mai departe să se ia în considerare anumite lucruri din —

Cartea Apocalipsei

(Capitolele 1, 2 şi 3)

Aici (şi în altă parte în Apocalipsa) se face referire la “stelele” despre care Domnul Însuşi arată că înseamnă “îngeri” (cap. 1:16, 20). Cuvântul “stea”, cum este folosit figurativ sau simbolic în Scripturi, dă ideea pe care o dă steaua literală din ceruri, adică un purtător de lumină cerească. Înseamnă un învăţător al adevărurilor divine. Steaua mai este folosită şi cu referire la un învăţător din cerurile eclesiastice, chiar dacă, din cauza instabilităţii şi a învăţăturilor lui false, acesta ar fi mai bine simbolizat prin stelele căzătoare — (Apocalipsa 8:10; 12:4) — mai degrabă decât prin stelele adevărate — stelele fixe. Când se referă la un asemenea purtător de lumină, cuvântul este folosit la singular, iar când se referă la doi sau la mai mulţi, este folosit la plural. Acesta pare a fi modul logic în care cuvântul este folosit simbolic în cartea Apocalipsei.

Se pare că în Scripturi cuvântul “înger” este folosit în general în câteva feluri, dar în fiecare caz sensul poate fi uşor recunoscut de căutătorul studios şi serios al adevărului. Acest cuvânt este denumirea oficială a unui mesager de pe planul spiritual, şi în acelaşi mod este folosit şi cu referire la un mesager pământesc al lui Dumnezeu. În anumite locuri din cartea Apocalipsei, este evident că acest cuvânt este aplicabil la o mişcare sau la un mijloc permis de Dumnezeu pentru realizarea evenimentelor din istoria Bisericii. Ori de câte ori este vorba de un astfel de mesager spiritual sau pământesc, sau de o astfel de mişcare sau mijloc, acest cuvânt, în mod logic, este folosit la singular — “înger”. Prin urmare, la plural este folosit ca să arate doi sau mai mulţi asemenea mesageri, mişcări sau mijloace, după cum cere cazul. În Apocalipsa 1:20 cuvântul “îngeri” se aplică la persoane — mesageri ai lui Dumnezeu care au acţionat pe pământ; iar în Apocalipsa 2 şi 3, cuvântul este folosit la sigular, cu referire la unul din cei şapte îngeri menţionaţi mai înainte. Acesta este un fel foarte simplu de a gândi şi a înţelege — aproape prea simplu ca să fie menţionat. Necesitatea lui însă va fi înţeleasă pe măsură ce vom înainta în tratarea subiectului în analiză.

Folosind metoda dovedirii Scripturilor cu ajutorul Scripturilor, se observă că în Apocalipsa 12:1 sunt menţionate “douăsprezece stele” — evident însemnând douăsprezece persoane — cei doisprezece apostoli ai Mielului, purtători speciali de lumină; şi deci, în mod consecvent, cele “şapte stele” din Apocalipsa 1:16 înseamnă şapte persoane (oricare ar fi ele), purtătoare de lumină în măsură mai mare sau mai mică.

În 1 Corinteni 11:10 se vede că apostolul foloseşte cuvântul “îngeri”, evident referindu-se la bătrânii şi învăţătorii aleşi în mod cuvenit într-o adunare de fraţi creştini, spunând: “De aceea, din cauza îngerilor femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei”. După cum cuvântul la plural se referă la mulţi, tot aşa, în mod logic, “înger”, oriunde apare în Apocalipsa 2 şi 3, se referă la un singur bătrân sau învăţător recunoscut sau stabilit în mod cuvenit. Nu pare să fie adevărat că “rob”, “înger” sau “stea” din scripturile în analiză sunt folosite ca să arate o clasă sau un corp de persoane, “compus” sau “colectiv”, şi orice încercare de a introduce o astfel de semnificaţie în aceste scripturi poate fi comparată cu o încercare de a distruge ce este curat şi bun printr-un proces de inoculare. Aşadar, Scripturile par să indice un rob (oricine ar fi el) care poate fi distins de alţii prin FUNC|IA sa.

Mulţi comentatori ai Bibliei sunt de acord că cele “şapte stele” sau “îngeri” — (mesageri sau servitori speciali ai lui Dumnezeu) — au existat în cele şapte etape diferite ale istoriei Bisericii, reprezentate prin cele şapte nume care descriu locurile menţionate în capitolele pe care le avem în examinare. De asemenea este acceptat faptul că noi trăim în a şaptea sau în ultima etapă cunoscută ca perioada Laodiceea, căreia îi aparţine lucrarea specială a “stelei” sau “îngerului” al şaptelea — oricine ar fi acela. Aceasta pare să fie în conformitate strictă cu numirea unui “rob” sau “administrator” special, să facă o lucrare specifică în timpul unei perioade specifice, aşa cum am spicuit deja dintr-o examinare a lui Matei 24:45-47 şi Luca 12:37-44. Şi Scripturile nu indică necesitatea unui succesor sau a unor succesori ai celui pe care Dumnezeu prin Fiul Său iubit l-a stabilit astfel.

Cine a ocupat funcţe “rob” sau “înger” principal în etapa a şaptea a Bisericii — un mod de a şti

Dacă scriitorului acestei publicaţii i s-a acordat până aici timp şi toleranţă să-şi exprime opinia că Scripturile indică numirea unei persoane ca “robul acela”, aceeaşi toleranţă se cere şi pentru prezentarea raţionamentelor prin care căutătorul serios poate găsi, în afara oricărei îndoieli rezonabile sau logice, pe acela care a putut fi astfel numit de Domnul.

 Privind în trecut şi în prezent

Deoarece Învăţătorul n-a dat nici o descriere fizică prin care toţi să poată uşor stabili cine va fi “robul acela”, toţi vor recunoaşte că o metodă rezonabilă de a-l stabili ar fi să se analizeze declaraţiile şi activităţile religioase ale servitorilor lui Dumnezeu care au fost sau sunt remarcaţi în serviciu, în perioada în care unul ca acesta ar trebui să figureze — (cel mult în secolele 18, 19 şi 20) — pentru a descoperi care dintre ei s-ar ridica în modul cel mai deosebit la ceea ce raţional s-ar putea aştepta de la un servitor sau mesager special al lui Dumnezeu — în consacrare, înţelegere şi distribuirea cu credincioşie a “avuţiei” Stăpânului. Rezultatele unor asemenea activităţi trebuie de asemenea să fie luate în considerare, deoarece lucrarea Domnului printr-unul ca acesta numit, a fost intenţionată să realizeze un bine spiritual în casa credinţei, întărindu-i în lucrurile spirituale, ajutându-i în dezvoltarea dreptăţii, şi, pe de altă parte, dând mărturie lumii. Adoptând această metodă care nu este numai rezonabilă ci şi imparţială, scriitorul a luat în considerare declaraţiile şi activităţile unor persoane ca: Miller, Barbour, Russell, Adams, Barnes, Birkes, Lord, Seiss, French, Streeter, Rutherford, Hoskins, Johnson, Emil şi Otto Sadlack şi alţii — oameni care au fost mai mult sau mai puţin zeloşi în căutarea adevărului, activi potrivit convingerilor lor, şi ale căror constatări au avut aprobarea altora, în măsură mai mare sau mai mică.

După o analiză serioasă, în efortul de a ajunge la o concluzie corectă, însoţită de rugăciune pentru conducere divină, s-a găsit că în timp ce toate persoanele menţionate mai sus pot fi numite “Studenţi ai Bibliei”, cu un serviciu mai mult sau mai puţin folositor altora, cele mai înalte cerinţe scripturale ale unui servitor special al lui Dumnezeu au fost îndeplinite în cazul unuia dintre ei, adică RUSSELL. Acest om a fost incontestabil cel mai mare prezentator al Adevărurilor Biblice în perioada largă menţionată; şi serviciul său consacrat s-a extins pe o perioadă de patruzeci de ani şi a ajuns în toate părţile lumii cu rezultate nespus de bune. Acest fapt, împreună cu puritatea dovedită a vieţii sale, este suficient să justifice această concluzie în orice minte care este liberă de prejudecăţi, orbire, egocentrism şi bigotism.

Pe baza examinării scripturilor menţionate anterior, care dezvăluie clar faptul că “robul acela” este o persoană, şi de asemenea din această privire în trecut şi în prezent, în mintea scriitorului este stabilit că “robul credincios şi înţelept” din Matei 24:45-47, Luca 12:37-44 sau “steaua”, “îngerul” sau mesagerul al şaptelea, din ultima etapă a istoriei Bisericii, A FOST şi ESTE CHARLES T. RUSSELL, care, aşa cum cred mulţi din cei care studiază Biblia, este acum o fiinţă nemuritoare în tărâmul de sus.

Alte motive pentru Concluzia că “robul acela” a fost o persoană şi că el a fost corect numit

1) Isus şi apostolii au folosit obiecte şi lucruri pământeşti ca să ilustreze lucrurile cereşti. De aceea, scriitorul se simte îndreptăţit să folosească un aranjament pământesc pentru a-şi susţine opinia în legătură cu numirea unui servitor special la sfârşitul Veacului Evanghelic, când, ca şi în cunoştinţa naturală, urma să fie o mare creştere a cunoştinţei spirituale, care trebuia să fie răspândită peste tot pământul într-un mod potrivit şi sistematic pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu. În orice aranjament al afacerilor pământeşti unde sunt implicaţi servitori, în vederea păstrării ordinii şi a distribuirii potrivite a serviciului, întotdeauna este numit unul care să acţioneze în calitate de slujbaş “şef” sau supraveghetor. Domnul a ştiut despre o asemenea procedură printre oamenii din lume şi n-a dezaprobat-o, deşi a descurajat străduinţa egoistă pentru poziţie proeminentă şi orice tendinţă de a stăpâni peste alţii, şi a îndemnat pe fraţi să-şi asume şi să practice o atitudine diferită în Biserica lui Dumnezeu, spunând: “Oricare va vrea să fie întâi între voi să fie robul tuturor”. Dacă un astfel de aranjament îndeplinit cum se cuvine este necesar în afacerile pământeşti, aceasta nu pare a fi mai puţin necesar şi cuvenit în “afacerile Tatălui”, pentru distribuirea judicioasă şi credincioasă a lucrării Sale în ceea ce priveşte buna cuviinţă şi ordinea, care este “prima lege a cerului”.

2) Este important să se observe că în Scripturi (Luca 12:37-44), în timp ce se face referire la “robii aceia” care vor fi veghetori la întoarcerea Domnului, nu se menţionează o numire a lor ca şi conducători, sau ca un corp “compus” sau “corporaţie” care să stăpânească peste avuţia Stăpânului (şi aici ar fi fost un loc potrivit să se facă o menţiune de felul acesta).

3) Dacă “robul acela” ar fi o corporaţie sau “toţi servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu”, aşa cum pretind unii, ar fi rezonabil să aşteptăm ca aceşti robi să fi fost o corporaţie pentru lucrare şi serviciu devreme în timpul prezenţei Stăpânului şi toţi să fie răspunzători pentru distribuirea “hranei”; dar întrebările următoare par să dovedească contrariul (după câte ştie scriitorul): Cine, cu peste o jumătate de secol în urmă, a scris broşura “Hrană pentru creştinii cugetători”, din care, 1.400.000 de exemplare (o extraordinară realizare în acele zile) au fost distribuite local şi în alte ţări? Cine, încă în 1886, a scris cartea numită acum “Planul Divin al Veacurilor”, care conţine o dezvăluire a marelui plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, într-un mod mai simplu şi mai pe înţeles decât oricare altă carte de pe pământ? Cine a scris celelalte cinci volume cunoscute ca “Studii în Scripturi”, pe care scriitorul acestei broşuri le-a citit şi a găsit că conţin, printre alte lucruri folositoare, cea mai raţională şi mai logică expunere a subiectelor biblice care a fost vreodată oferită căutătorilor adevărului? Cine, cu 51 de ani în urmă, a scris acea carte mică numită “Umbrele Tabernacolului” care conţine prima înţelegere generală a Planului lui Dumnezeu aşa cum este indicat în tipurile şi umbrele levitice, începând din zilele apostolilor? Cine a întocmit cea mai minunată Dramă biblică văzută vreodată pe pământ? Cine a fost responsabil de scrierea acelui “Jurnal sacru” numit “Turnul de veghere şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”, care, timp de aproape 40 de ani, a hrănit şi a satisfăcut inimile a mii de căutători şi iubitori ai adevărului din toată lumea? Cine a scris sute de pliante şi broşuri diferite, conţinând ADEVĂRURI, din care au fost distribuite sute de milioane de exemplare în lungul şi latul “creştinătăţii”? Prin intermediul cui (direct sau indirect) au primit multe mii de creştini din toate popoarele, neamurile şi limbile (inclusiv servitorii credincioşi veghetori de astăzi) prima lor rază de lumină din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea Bisericii şi a lumii? Exisă numai un răspuns la toate aceste întrebări şi este evident pentru toţi care ştiu. Răspunsul a ajutat la susţinerea ideii că “robul acela” a fost o persoană şi că el a făcut aşa cum i s-a poruncit — Ezechiel 9:11.

În timpul slujirii pământeşti a acestui om al lui Dumnezeu, oamenii luminaţi s-au bucurat de Planul descoperit şi au înţeles privilegiul lor de a coopera în ceea ce mulţi numesc “lucrarea secerişului”; astfel ei au mers înainte cu bucurie în serviciu, sub conducerea Stăpânului prin reprezentantul Său vizibil — “robul acela”. Aceasta a fost cooperare. “Noi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu.” Aceasta nu înseamnă că atunci sau de atunci încoace cooperarea înseamnă un corp “compus”, care să fie robul credincios şi înţelept pentru scopul arătat în scripturile deja examinate.

Şi ce se poate spune despre acei “împreună lucrători”, “tovarăşi de slujbă” care încă “rămân”? Ar părea că ei ar trebui să continue în aceeaşi direcţie a instruirii şi a slujirii umilite — în credincioşie, ascultare şi iubire, “sporind în ea cu mulţumiri” (fără ca în mod necesar să fie înrobiţi de fiecare idee sau cuvânt exprimat de robul principal, deoarece el niciodată n-a aşteptat ca cineva să facă aceasta), şi să dea respect FUNC|IEI deţinute şi ostenelii din iubire depuse de către cel care a fost numit de Domnul să facă o lucrare specială, recunoscându-i slujirea în întregime, ca fără egal, în afară de cea a Domnului şi a apostolilor.

Obiecţii şi opinii contradictorii luate în considerare

Scriitorul acestei broşuri, nefiind mulţumit numai să examineze Scripturile şi să-şi exprime opiniile asupra lor, a considerat potrivit, în spiritul nepărtinirii, să intre într-o examinare critică a obiecţiilor şi a opiniilor altora asupra acestui subiect. Astfel de obiecţii şi răspunsuri sunt prezentate mai jos, ca parte din lucrurile pe care doreşte să le exprime, oferind astfel şi altora ocazia de a analiza diferitele vederi şi opinii, aşa încât să poată fi ajutaţi să ajungă la o decizie neinfluenţată de o prezentare unilaterală:

Obiecţia numărul 1

Unii pretind şi declară că:

“Este o minunată armonie între cele trei pilde: Mat. 24:45-51; 25:1-13; 25:14-30″; că “ei sunt aceeaşi clasă peste tot”; că “clasa reprezentată prin robul credincios şi înţelept sunt aceia din poporul Domnului care veghează, aşteaptă şi sunt credincioşi la timpul sfârşitului”; că “robul credincios şi înţelept sunt aceia care în altă ilustraţie sunt fecioarele credincioase şi înţelepte — că, după cum din clasa robului credincios şi înţelept se formează o clasă a robului rău, tot aşa o parte din fecioare se descoperă ca o clasă nechibzuită”.

S-a exprimat deja cu dovezi (spre satisfacţia cel puţin a unora, sperăm) că robul credincios şi înţelept nu este o clasă, ci un individ, şi aceasta ar trebui să ne îndepărteze gândul că “robul acela” ar fi “fecioarele înţelepte” sau cei din pilda cu talanţii care au fost lăudaţi pentru credincioşie. Este însă adevărat că trăsăturile clasei fecioarelor înţelepte şi ale celor credincioşi, talentaţi, s-au găsit în administratorul credincios în cea mai mare măsură, căci altfel n-ar fi primit şi nu şi-ar fi menţinut o astfel de numire de la Domnul. Cu alte cuvinte, “robul acela” a fost incontestabil una din fecioarele înţelepte şi mai târziu a fost găsit ca unul din robii cărora li s-a spus “bine, rob bun”.

În pilda “fecioarelor înţelepte” nu este arătat nicăieri că ele au primit funcţii ca şi conducători, sau că sunt, ca şi clasă, un conducător compus peste “avuţia” Stăpânului, şi nu pare să existe vreo autoritate pentru un astfel de gând. Dacă “robul acela” ar fi o clasă şi acea clasă ar fi “fecioarele înţelepte” din pildă, ar trebui să se admită că anunţul “Iată Mirele!” a fost făcut de către “fecioarele înţelepte” către ele însele, ceea ce desigur nu este rezonabil. Pare mai în armonie cu Scripturile şi cu o judecată bună să credem că “strigarea” a fost întâi făcută de o persoană în perioada timpurie a prezenţei a doua a Domnului, în acelaşi fel în care Ioan Botezătorul a anunţat personal prezenţa lui Isus la prima venire a Sa.

Autorul n-are intenţia să analizeze în detaliu problemele care nu sunt în legătură directă cu subiectul. S-ar putea spune însă că cele trei pilde la care s-a făcut referire reprezintă trei ilustraţii diferite — pilda “robului credincios şi înţelept” arată o cerinţă divină în cunoştinţă şi aplicarea potrivită a ei — înţelepciunea — şi de asemenea persistenţă sau continuare în facerea binelui; pilda “fecioarelor înţelepte şi a celor nechibzuite” arată prudenţă în aşteptare pe de o parte, şi lipsa de prudenţă pe de altă parte; pilda talanţilor arată zel şi străduinţă pe de o parte, şi lene şi indiferenţă pe de altă parte. Toate calităţile menţionate aici trebuie posedate într-o măsură de toţi care vreau să moştenească Împărăţia cerurilor.

În ceea ce priveşte clasa (?) “robului rău” au fost făcute deja multe speculaţii şi scriitorul nu doreşte să adauge la ele. Impresia personală a fost întotdeauna că în faţa cuvintelor Învăţătorului în legătură cu acest subiect, împlinirea scripturilor despre “robul rău” era dependentă de ceva, şi anume, căderea sau necredincioşia “acelui rob”; aşa că, dacă el (acel rob) continua să fie credincios şi înţelept, crezând şi vestind prezenţa Domnului, şi de asemenea achitându-se şi în alte moduri de îndatoririle care-i revin, n-ar mai fi un “rob rău” să împlinească scriptura menţionată, chiar dacă unii ar fi găsiţi în opoziţie cu funcţia şi lucrarea robului credincios al Domnului, şi de fapt a poporului Său credincios, aşa cum a fost cazul întotdeauna. Cuvintele “dar dacă” din Matei 24:48 şi din Luca 12:45 par să indice astfel de posibilitate. Probabil că aceasta ar putea fi luată mai mult ca o prevenire, şi să servească ca un îndemn la credincioşie continuă din partea “acelui rob”, mai degrabă decât o chestiune care să se împlinească separat. Cealaltă pildă la care ne-am referit în obiecţia citată mai sus (pilda talanţilor din Matei 25:14-30) este analizată în următoarea obiecţie.

Obiecţia numărul 2

Unii pretind şi declară că — “Robul acela” cuprinde pe toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, şi că autoritatea menţionată cu privire la acea numire în funcţie este viitoare ca şi în cazul “pildei talanţilor”.

Aici din nou este necesar să repetăm ideea că “robul acela” nu cuprinde pe toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, ci este unul din aceşti robi credincioşi. Analizând pilda talanţilor în ansamblu, este evident că în timp ce această pildă a avut o aplicare de-a lungul întregului Veac Evanghelic, chiar de la început până la timpul celei de-a doua prezenţe a Domnului, când a venit timpul socotelii, pilda în legătură cu numirea “acelui rob” s-a aplicat numai la “sfârşitul” veacului. Acest gând este sprijinit de faptul că în pilda talanţilor se spune că Stăpânul “a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa” — (observăm: nu i-a “pus peste” toată avuţia Sa, ca în cazul robului credincios şi înţelept); şi El, Stăpânul, a repartizat El Însuşi “avuţia” aceasta, “fiecăruia după puterea lui”, şi a plecat într-o ţară îndepărtată (reprezentând evident chiar cerul) şi S-a întors “după mult timp” (după ce “cerul” L-a reţinut suficient) şi a început socoteala cu robii Săi. Lauda şi stăpânirea menţionate în această pildă sugerează aprobarea şi răsplata viitoare a Stăpânului pentru folosirea fidelă a talanţilor” (calităţile date de Dumnezeu, văzute în capacităţile şi mijloacele naturale), dar stăpânirea în cazul “robului acela” înseamnă o numire imediată ca reprezentant special al lui Dumnezeu sau supraveghetor peste “averile” Stăpânului în timpul vieţii prezente, aşa cum s-a spus deja; şi pentru îndeplinirea cu credincioşie a datoriilor şi pentru folosirea cuvenită a talanţilor săi, el de asemenea trebuie să aibă parte de cuvintele aprobatoare ale Stăpânului, “Bine, rob bun şi credincios”. Ca un alt motiv care nu este în favoarea ideii că stăpânirea din Matei 24:45-47 este aceeaşi ca în pilda talanţilor, trebuie observat că Stăpânul a zis că un astfel de veghetor, credincios, va fi “pus peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp”. Înseamnă aceasta că o clasă a robului va fi pusă peste (cine sau ce?) în Împărăţia gloriei să le dea altora partea lor de hrană la timp? Sau este acest gând al clasei robului cu stăpânire viitoare încă o băutură amestecată a adversarului, intenţionată să orbească pe oamenii bine intenţionaţi în privinţa adevărurilor simple?

Obiecţia numărul 3

Mulţi pretind şi declară că — ,,”Robul acela” nu este o persoană, pentru că, să-i fi fost dată unei persoane stăpânire peste toate averile Domnului în timp ce era în trup, ar însemna că nu putea fi aşteptată (după ce el a plecat) mai multă lumină decât a avut el, şi de fapt că el a fost inspirat în învăţăturile sale şi fără eroare”.

ISUS a spus că “acel rob” va fi pus peste toate averile Sale, ceea ce ar părea să sugereze că unuia numit astfel i se va da o cunoştinţă adâncă şi cuprinzătoare a Planului lui Dumnezeu, aşa cum este arătat în Biblie, şi că, în consecinţă, el va servi din când în când pe “slugile sale”. Dacă cel numit astfel a fost corect găsit şi numit aici, multe persoane ştiu că el a servit cu credincioşie timp de 40 de ani şi a lăsat cortul pământesc în 1916. Ce a adus cineva, sau un corp “compus”, în timpul celor 15 ani trecuţi, ca să crească adevărul aparţinător Planului Divin pentru mântuirea Bisericii pe planul gloriei şi de asemenea cu privire la “restabilire” pentru neamul omenesc? Câte persoane au fost conduse spre consacrare adevărată ca rezultat al luminii mai mari de la 1916 încoace? Poate cineva fi sigur că tot ce s-a spus şi s-a scris de către alţii în ultimii 15 ani constituie parte din “averile Stăpânului”? Ce ar fi dacă cineva din prezent ar avea mijloacele financiare necesare şi alte avantaje pământeşti pentru publicarea unei cărţi noi, susţinând că aduce “lumină” asupra a toate la câte s-ar putea gândi o minte, şi ar răspândi-o peste tot pământul? Ar anula oare aceste “lucrări” numirea unui rob individual special al lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, potrivit cuvintelor Învăţătorului? Sau ar face munca, osteneala şi iubirea lui nulă şi neavenită? Sau ar face ca eforturile altor servitori, oricât de lăudabile, să fie puse pe un plan egal cu slujirea lui?

În măsura în care autorul este conştient, cel care este menţionat aici ca “robul acela” niciodată n-a pretins că are puteri inspirate. Declaraţiile lui care se află în mâinile oamenilor dovedesc în mod clar contrariul; acesta nici n-a pretins o lipsă totală a erorii în toate detaliile. Cu toate că numirea este adevărată, să nu se uite că cel numit astfel trebuia să rămână temporar în trup până venea ce este desăvârşit. De aceea, se crede că i s-a permis să greşească în expresiile sale asupra unor lucruri mai mult sau mai puţin neimportante, dar neafectând interesele Noilor Creaturi. De asemenea să nu se uite că chiar şi inspiratul apostol Pavel n-a fost sigur de unele detalii, dar a exprimat gândul său propriu, care se poate să fie gândul Domnului sau nu — 1 Cor. 7 : 6, 40. Desigur, problema nu era doctrinară! Trebuie să ne amintim, de asemenea, că apostolul Petru “era de condamnat”, spune apostolul Pavel. Oare nu pare că în această obiecţie (nr. 3) există o sugestie ascunsă a ambiţiei de a “străluci”, egocentric, într-o poziţie în care a fost numit altul? Nu sunt oare multe alte locuri şi moduri în care poporul Domnului poate “străluci pentru Isus”?

Obiecţia numărul 4

S-a pretins şi s-a declarat că — “Aceste “stele” sau mesageri (Apoc. 1, 2 şi 3) se aplică mai degrabă la o clasă slujitoare a învăţătorilor decât la şapte persoane anume, iar cuvintele de laudă, precum şi mustrările şi reproşurile sunt la fel aplicabile atât la stele cât şi la biserici. … Dacă redarea din Bibliile noastre “Bisericii din Laodiceea” este una corectă (şi este sprijinită de multe manuscrise), atunci”, continuă pretenţia, “avem încă un suport pentru a spune că îngerul laodiceenilor se aplică la o clasă respinsă în loc de un slujitor credincios din afara Laodiceei”.

Învăţătorul acestei obiecţii şi cei care o susţin o motivează şi prin aceea că mesajele, după redarea din Bibliile noastre, au fost adresate îngerilor bisericilor; şi de asemenea datorită folosirii pronumelui personal “tu, tău, tale, te, ţi”, ca în expresia: “Ştiu faptele tale” că nu eşti nici rece, nici în clocot … te voi vărsa din gura Mea”.

Acestei pretenţii i se acordă mai mare consideraţie decât obiecţiilor şi pretenţiilor anterioare, datorită faptului că în aparenţă pare posibilă. După meditaţie şi gândire cuvenită, supunem spre analiză comentariul următor: Se va observa că această vedere este în armonie cu unele vederi deja analizate, că robul ar fi o clasă. Gândurile deja exprimate asupra acestui punct se vor aplica aşadar şi aici. Altfel această vedere este separată şi distinctă de restul, prin aceea că în ea este înfăţişată o clasă complet opusă, şi anume că “o clasă clericală respinsă este îngerul laodiceenilor în loc să fie un slujitor credincios din afara Laodiceei”. În partea din Apocalipsa pe care o analizăm se observă că lui Ioan i s-a spus să adreseze mesaje “îngerilor” celor şapte biserici din locurile menţionate. Deoarece cartea este în mare măsură simbolică, toţi au fost de acord că este necesar să se renunţe la aplicarea îngustă a mesajelor la cele şapte biserici literale, şi să se considere mesajele ca fiind aplicabile Bisericii în şapte etape sau perioade de la începutul istoriei ei. Fiecare mesaj ar avea aplicarea sa strictă perioadei căreia îi aparţine, potrivit condiţiilor existente, şi fiecărei etape sau epoci a Bisericii trebuia dat mesajul potrivit de laudă sau de reproş, sau de ambele, în privinţa cuvintelor sau purtării, sau a ambelor, pentru ca Scripturile să poată fi împlinite în sensul mai larg. Întrebarea este: Cine ar fi îngerul în fiecare caz, ca să împlinească cerinţele divine?

Din nou este necesară o privire retrospectivă — de această dată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Acolo se vede că Dumnezeu a folosit întotdeauna cele mai bune caractere pe care le-a putut găsi printre oameni pentru a comunica mesajele Sale sau pentru a exprima voinţa Sa către alţii. Prin urmare El a folosit pe credinciosul Noe să prevină un popor încăpăţânat şi păcătos despre venirea unui potop (Gen. 6:8, 13); pe Avraam când a vrut să distrugă Sodoma şi Gomora (Gen. 18:17); pe Moise să mustre pe răzvrătitul şi idolatrul Israel (Deut. 9); pe Samuel să mustre poporul şi pe împărat (1 Sam. 12; 13:7-14); pe Ilie să mustre şi să distrugă pe proorocii lui Baal (1 Împ. 18:21-40); pe Daniel şi pe toţi ceilalţi “proroci sfinţi” să sfideze şi să mustre pe închinătorii la idoli. La fel, la începutul Veacului Evanghelic Dumnezeu a folosit pe servitorii Săi, apostolii, ca purtătorii Săi de cuvânt, să prevină, să încurajeze şi să mustre; şi, în ciuda loviturii foarte serioase pe care a primit-o adevărul după adormirea apostolilor şi în special în timpul “Veacurilor Întunecate”, Iehova n-a fost niciodată fără martori pe pământ. Istoria relevă că în mijlocul munţilor de întunecime, superstiţie şi eroare, Dumnezeu a ridicat învăţători şi pastori credincioşi cu caractere de cremene, să lupte pentru adevăr aşa cum le-a fost permis să-l vadă, să mustre pe cei care numai pretindeau a fi creştini şi să încurajeze pe cei credincioşi şi evlavioşi răspândiţi pe pământ. Nu avem motiv să credem că Dumnezeu sau Fiul Său mult înălţat ar schimba acel mod de a acţiona la sfârşitul acestui veac şi ar folosi o “clasă respinsă” necredincioasă pentru a comunica mesajul Domnului înviat către biserica laodiceenilor. Ar fi sub demnitatea Lor să facă aceasta. Dumnezeu n-ar folosi o clasă respinsă să-I poarte mesajul, pentru că “Dumnezeu zice … celui rău: “Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?”” (Ps. 50:16,17). Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu, fie că este de laudă fie că este de condamnare, este întotdeauna curat, perfect şi pur, şi cei care vreau să ducă acest mesaj trebuie de asemenea să fie curaţi şi puri (cel puţin în inimă), nu o clasă respinsă sau demnă de a fi respinsă. “Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele DOMNULUI” spune profetul Isaia (52:11).

Având în vedere cele de mai sus, pare clar că “îngerii” sau “stelele” cărora Ioan în viziune a fost însărcinat să le scrie au fost servitori credincioşi ai lui Dumnezeu, adevăraţi purtători de lumină, a căror viaţă a fost în armonie cu funcţia lor religioasă de învăţare, încurajare sau mustrare, după cum au cerut împrejurările. Nu pare corect să ne gândim că mesagerii sunt în mod necesar membri în biserica necredincioasă, părtaşi la nelegiuirile şi reproşurile ei. Din contră, se pare că ei (mesagerii) şi toţi cei credincioşi şi iubiţi de Dumnezeu au existat în diferitele epoci ale Bisericii, dar n-au fost în mod obligatoriu din biserica în starea ei coruptă; în acelaşi fel în care se spune despre ei că sunt în lume dar nu din ea. Nici folosirea expresiilor “îngerului bisericii din Efes” etc. şi a pronumelui personal “tău”, “tu” şi “ţie” nu infirmă acest gând. Se pare că în timp ce mesajele au fost destinate bisericilor, ele trebuiau să fie adresate “către” sau date “prin” servitorii lui Dumnezeu — canalele stabilite — în acelaşi fel cum un mesaj de la tronul Marii Britanii destinat poporului din India ar fi adresat guvernatorului Indiei, care însă ar putea fi de sânge şi viţă englezească, şi nu un băştinaş din India.

Ar putea fi vrednic de observat faptul că traducerea Emphatic Diaglott redă cuvântul “prin” în loc de “către” — “prin” îngerul etc. În loc de a ne crampona de traducerea noastră obişnuită, pentru a favoriza o idee preconcepută, ar putea fi acceptată mai bine traducerea Diaglott, deoarece pare a fi mai în armonie cu înţelegerea rezonabilă şi logică a problemei.

Intenţia scriitorului acestei broşuri nu este să încerce să găsească cine au fost îngerii din diferitele etape ale Bisericii. Subiectul în examinare priveşte prezentul, şi nu trecutul; prin urmare, este destul să ne străduim să găsim care este starea acestei etape a Bisericii şi cine este “îngerul” sau “mesagerul” bisericii din Laodiceea (perioada “dreptăţii pentru popor”). Starea este cea arătată de către Învăţătorul în Apocalipsa 3:15-18 şi în alte locuri din Scripturi, şi îngerul este, în mintea scriitorului, cel arătat deja.

Dar să presupunem că greutatea mesajului către biserica din Laodiceea ar sta asupra unei clase preoţeşti respinse ca o datorie pe care să o împlinească. În această zi a judecăţii Domnului, când clerul şi laicii diferitelor credinţe religioase se adună împreună, şi sistemele lor omeneşti se adună “ca o carte de piele pe care o faci sul” înainte ca ele să fie sfărâmate în cele din urmă în bucăţi, care grup şi-a adunat sau îşi va aduna curajul să le spună altora nelegiuirea lor? Nu este mai degrabă adevărat că aceşti aşa-zişi mesageri în şi din Biserică au fost şi sunt asemenea “păzitorilor” şi “păstorilor” descrişi de profetul Isaia (56:10, 11)?

Dar, dimpotrivă, şi ca o verificare a constatării deja exprimată în privinţa “acelui rob”, nu este oare adevărat că numitul mesager înţelept, cu 50 de ani în urmă şi de atunci încoace, a informat “Biserica” despre necredincioşia şi declinul ei religios, despre starea ei încropită, despre lăudăroşenia şi înşelările ei? Şi n-a rostit el mustrările Învăţătorului? Da, într-adevăr! Şi mulţi au auzit şi s-au pocăit; poate că unii nu s-au pocăit — Apocalipsa 3:19; “Studii în Scripturi” Vol. II, III şi IV. (El a făcut-o şi prin vestire orală, aşa cum este confirmat prin gura mai multor martori.)

În privinţa celor şapte stele din mâna dreaptă a Mântuitorului, cineva a sugerat că înseamnă că “El (Cristos) a avut puterea să-i lase pe aceşti servitori ai Săi să continue dacă erau credincioşi, sau să-i înlăture dacă erau necredincioşi, întocmai cum El a avut puterea să înlăture şi sfeşnicul (bisericile) când ele s-au dovedit necredincioase”. Nu poate fi nici o îndoială că Cristos are puterea să facă toate lucrurile; dar expresia că Cristos “avea în mâna Sa dreaptă şapte stele” nu trebuie să fie însoţită de “dacă”. Faptul că stelele sunt în mâna dreaptă a Învăţătorului pare să exprime ideea de grijă şi protecţie iubitoare din partea Sa faţă de aceşti slujitori — că ei se vor bucura de favoarea Sa şi că El îi va împuternici în mod deosebit. Este de conceput că în timpul întregii istorii a Bisericii toate “stelele” din mâna dreaptă a Domnului au devenit necredincioşi şi au ajuns să fie “o clasă clericală respinsă”? La această întrebare trebuie să se răspundă afirmativ de dragul consecvenţei, căci, dacă mesagerul laodiceenilor este un cler respins, atunci şi cei şase mesageri dinainte au fost respinşi. Dar este oare adevărat?

Obiecţia numărul 5

Se pretinde şi se declară că —

Există întotdeauna pericolul de a venera persoane, şi dacă o persoană este “acel rob” unii îl vor venera şi-i vor păstra amintirea cu sfinţenie”.

Această obiecţie nu se bazează pe nici una din scripturile în cauză, ci pe un sentiment sau o cunoştinţă a ceea ce este posibil printre oameni; dar nimeni nu trebuie să permită sentimentelor sau posibilităţilor umane să tragă la cântar mai mult decât faptele divine. Oamenii slabi au fost întotdeauna în pericol de a venera pe conducători; dar nu ni se pare corect să gândim că Dumnezeu ar îngădui ca o astfel de posibilitate de a venera persoane să fie o piedică în calea numirii unui slujitor special la sfârşitul veacului, când aşa de multe lucruri de importanţă mult mai mare, împlicând majoritatea, urmau să aibă loc. Toţi care au o cunoştinţă rezonabilă a Cuvântului lui Dumnezeu, şi sunt pregătiţi cum se cuvine prin el, ştiu că numai Dumnezeu şi iubitul Său Fiu trebuie să fie veneraţi, şi ei caută să facă astfel. Ei sunt însă sfătuiţi să recunoască “pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiască foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor”. Şi “bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură”. 1 Tes. 5:12, 13; 1 Tim. 5:17.

Nu ne putem gândi oare că dacă unele persoane ar “venera” un slujitor ca şi conducător, acele persoane ar venera şi o “corporaţie” dacă persoanele care formează acea corporaţie ar fi arătate că sunt “robul acela”?

Apostolul Pavel a găsit necesar să mustre pe unii din zilele sale pentru că manifestau o tendinţă de a se aduna în jurul liderilor favoriţi, datorită unor mici servicii făcute sau a influenţei personale (1 Cor. 1:10-13). Aceeaşi atitudine a existat începând din zilele apostolilor şi este în mare măsură responsabilă de uriaşul sectarism care s-a născut şi a crescut în Biserica creştină (?). Se pare că mulţi care au învăţat să denunţe răul existent în Biserica timpurie şi de atunci încoace, au devenit sau devin victime ale faptelor rele. Şi este cumva ciudat să se constate că mulţi dintre cei dragi care în mod cinic le găsesc greşeală celor conştiincioşi care ţin adevărul în iubire de el — (recunoscând atât Sursa cât şi instrumentul folosit în aceste “zile din urmă”) — se fac vinovaţi de nutrirea şi manifestarea răului de a urma orbeşte pe conducători! “Urmaţi pe Cristos” este porunca divină. El este Îndrumătorul vrednic şi infailibil în toate lucrurile, inclusiv în doctrine. Într-o ilustraţie a unei procesiuni ordonate, observatorul sincer vede pe Isus ca şi Conducător; şi după El, la rând, sunt toţi cei care se umplu de spiritul Lui şi ascultă poruncile Lui şi învaţă pe alţii doctrinele Lui. Dacă, în străduinţele noastre de a învăţa de la Isus şi a-L urma pe El, găsim un confrate-urmaş făcând aceste lucruri după toate puterile sale, nu poate exista nici o obiecţie raţională ca să-l urmăm pe unul ca acesta. De fapt, conform ilustraţiei, acesta ar fi lucrul potrivit de făcut; pentru că, deşi ochii celor care-L urmează pe Isus trebuie să fie aţintiţi asupra Lui, aceştia au o măsură de responsabilitate pe de o parte şi o dependenţă pe de altă parte. În acest sens Timotei, care a fost un urmaş al lui Isus, a fost îndemnat să fie “un model pentru credincioşi” (1 Tim. 4:12), iar apostolul Pavel a spus: “Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 11:1). Şi în asemenea condiţii, urmarea trebuie să fie iubitoare şi zeloasă, şi la fel de hotărâtă ca şi împotrivirea la doctrinele care nu vin de la Cristos Conducătorul.

Obiecţia numărul 6

Se pretinde şi se afirmă că —

“Un domn Barbour a fost de fapt cel care “veghea” pe vremea când unii presupun că a avut loc întoarcerea Domnului”.

Această obiecţie este ultima şi cea mai mică. Faptul că domnul Barbour n-a adus “hrana” prin care mii de oameni au fost ţinuţi vii spiritual timp de peste 57 de ani este suficient să-l excludă de la funcţia de “acel rob” şi să respingă această obiecţie slabă ca fiind nevrednică de orice altă consideraţie.

 Este necesar să se ştie cine este “robul acela” — dacă este un individ  sau o clasă credincioasă, sau o clasă clericală respinsă?

Da! În special în aceste zile când activităţile celui rău sunt mai pronunţate ca orcând. Minţile care n-au nici o cunoştinţă, sau sunt pline de îndoială în privinţa mesagerului special al lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, sunt teren deschis pentru lucrarea adversarului, care mai curând sau mai târziu va umple astfel de minţi cu lucruri care par adevărate, dar care nu rezistă la proba focului Cuvântului divin. Asemenea persoane se vor preocupa să trateze dispreţuitor (după cum este deja cazul) “osteneala din dragoste” a unui asemenea administrator, sau vor pune slujirea lui la acelaşi nivel cu a contemporanilor săi, cu a altor servitori ai lui Dumnezeu de atunci încoace, sau cu a rivalilor săi de mai târziu.

Deoarece “urechile cărora le place să fie gâdilate” devin tot mai înclinate spre interpretări imaginare ale Scripturilor, speculaţii şi ghiceli teologice, ele devin în mod corespunzător mai puţin acordate după sunetele dulci ale adevărurilor simple care cad asemenea cadenţelor bogate în urechile care au fost deprinse şi se menţin deprinse. Şi, vai! Mulţi care odată păreau că se bucură de lucrurile care sunt ADEVĂRATE, acum se bucură de lucruri opuse sau de nimic! Să ţinem minte că de-a lungul veacului unii şi-au luat libertatea să fie învăţători opuşi, iar oamenii fiind îmbătaţi de “vinurile” false şi cu o dorinţă mereu crescândă după ceea ce nu este bun, au căzut victime preoţilor şi conducătorilor ambiţioşi. Este interesant să se observe că la începutul istoriei Bisericii — în mesajul către Efes — se arată că unii s-au numit ei înşişi apostoli, dar nu erau; şi la sfârşitul veacului unii au deviat adevărul şi s-au numit ei înşişi (şi alţii îi numesc) servitori speciali şi învăţători ai Evangheliei mai mari decât instrumentul pe care l-a folosit Dumnezeu în evenimentele de la sfârşitul carierei Bisericii. Dar nu sunt!

Dacă, în timpul celor cincizeci de ani trecuţi, oamenii blânzi şi cu spirit de învăţăcel din toată lumea au avut o pătrundere mai clară în Planul general al lui Dumnezeu — Planul Veacurilor (Efes. 3:10) — decât în oricare alt timp din zilele apostolilor încoace (şi aceasta pare fără îndoială adevărat), atunci un asemenea fapt pare să fie încă un motiv bun şi scriptural printre altele, pentru părerile avansate de către mulţi studenţi ai Bibliei că: (1) A doua prezenţă a Domnului a avut loc; (2) El Şi-a împlinit promisiunea de a servi casa credinţei printr-un servitor credincios şi înţelept; şi că (3) Împărăţia care va binecuvânta toate familiile pământului este aproape — chiar la uşă.

Modestia, o piatră preţioasă

După cum cu greu ne-am putea aştepta ca cineva să ocupe acea funcţie de “rob” fără să aibă vreo cunoştinţă reală despre acel fapt, scriitorul s-a întrebat dacă există declaraţii despre asemenea cunoştinţă în scrierile extinse ale acestuia; şi, căutând în Turnurile de Veghere retipărite (care fuseseră darul unui prieten drag), a găsit că există declaraţii în acel sens, ascunse într-un limbaj de modestie pronunţată — fără nici o nuanţă de ostentaţie sau lăudăroşenie — spre deosebire de eforturile neînfrânate ale oamenilor cu minte naturală. Cei care au Turnurile Retipărite (în limba engleză) şi ar vrea să constate faptele, pot s-o facă văzând: R — 1319 (1891)*; R — 1946 (1896); R­— 2274 (1898); R — 3354 (1904); R — 4472 (1909); R — 4482 (1909);                       R — 4709 (1910); R — 5399 (1914); Vol. IV, pag. 613

Cărarea celor drepţi”

Unii s-au folosit şi se folosesc frecvent de acest text, “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei”, ca să îndreptăţească respingerea luminii vechi, respingere cel puţin presupusă din acceptarea învăţăturilor aduse ca “lumină nouă”. Lumina este un simbol al adevărului, şi a respinge lumina veche înseamnă a respinge adevărul vechi. Deoarece Scripturile nu autorizează respingerea adevărului vechi, nu este oare raţional să gândim că ideea de “lumină nouă” nu este de la Dumnezeu? Este oarecum dureros să se ştie că mulţi oameni dragi ai lui Dumnezeu au ajuns să fie orbiţi de o influenţă rea şi acum manifestă dispreţ faţă de lumina pe care odată au ţinut-o sacră, până la măsura că par dispuşi să distrugă cărţile preţioase şi altă literatură care conţine astfel de lumină! Este oare o parte din istoria “veacurilor întunecate” care se repetă în aceste zori ale Împărăţiei luminii şi binecuvântării?

Deoarece textul citat mai sus este aşa de mult folosit ca bază pentru discreditarea lucrării celui care a fost găsit că este “robul acela”, un cuvânt despre acesta va fi potrivit: Imaginaţi-vă un om care călătoreşte prin întunericul nopţii spre un oraş frumos, luminat şi strălucitor. Calea este nu numai întunecoasă, ci şi înconjurată de pericole din toate părţile şi din această cauză el trebuie să ducă o torţă sau o lampă chiar de la începutul călătoriei sale. Apropiindu-se tot mai mult de oraşul care-şi reflectă lumina la distanţă, el capătă mai mare apreciere pentru lumină; se vede pe sine mai bine; vede mai clar pericolele din jur şi apreciază mai adânc scopul luminii, pentru că prin ea se apropie fără pericol de destinaţia sa. Când intră în oraş, lumina mai mare de acolo o absoarbe pe cea care strălucise numai slab prin comparaţie; el se găseşte într-o aureolă de lumină fermecătoare şi tot ce rămâne este o apreciere inerentă a luminii avute de la începutul căii sale şi o recunoaştere a sursei de la care a venit.

Chiar la începutul căii celor care sunt îndreptăţiţi prin credinţă — cale care este printr-o lume de întuneric aşa de larg şi dens încât “acoperă toate popoarele şi … înfăşoară toate neamurile” cu duşmani şi pericole din toate părţile — ei trebuie să aibă candela Cuvântului lui Dumnezeu ca să-i conducă — “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. Călătorind mai departe spre ziua lor perfectă — ziua care va aduce pentru ei fericire nespusă şi condiţii perfecte — ei nu aruncă lumina cu care au început, ci continuă s-o folosească. Apropiindu-se tot mai mult de starea perfectă şi de “cetatea” lor, lumina de acolo, cum ar fi, se conectează la lumina Cuvântului lui Dumnezeu din inimile lor, care i-a făcut să se bucure chiar de la început. Cugetând şi meditând asupa luminii, ea arată strălucire crescândă. Este aceeaşi lumină mărită în inimi apreciative, prin meditare şi recunoştinţă constantă faţă de Dumnezeu. Şi astfel ei călătoresc mai departe, obţinând o apreciere mai mare a marii Surse de Lumină; calea lor devine din ce în ce mai clar luminată de candela Cuvântului lui Dumnezeu; ei au capacitate mai mare să vadă că sunt dependenţi de Dumnezeu, de Cuvântul Său (lumina) şi de harul Său; ei capătă o înţelegere mai profundă despre relele din jur şi despre cele care se apropie, şi putere şi curaj corespunzătoare să meargă mai departe; în cele din urmă ei ajung la ultima etapă a căii — prin porţile morţii — ţinând încă lumina — şi în cele din urmă constată că sunt introduşi în “ziua” unde este LUMINĂ şi nu este “întuneric”. Lumina considerată sacră de la început, care a fost purtată în “vase de lut”, se contopeşte acum cu strălucirea supranaturală, ca să constituie Cetatea Luminii pentru binele unei lumi bolnave. Astfel este “cărarea celor drepţi … care merge mereu crescând până la miezul zilei”.

Observaţii conclusive

Nimeni să nu presupună în grabă şi greşit, că aceasta este o încercare de a apăra pe cineva, pentru că nimic nu este mai departe de aşa ceva în mintea scriitorului; şi fapt este că acela care a fost indicat aici ca “robul acela” N-ARE NEVOIE SĂ FIE APĂRAT. Nici nu este o provocare pentru cei care îndrăznesc să gândească diferit. Aceasta este o expresie onestă şi sinceră a convingerii cuiva, după meditaţie cuvenită asupra ei şi după o examinare a Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi a altor fapte şi împrejurări legate de subiect. De aceea, scriitorul speră că această broşură va fi citită şi privită în spiritul în care este scrisă — spiritul unui bereean.

În sfârşit, poate n-ar fi greşit acum să spunem că, în vederea celor prezentate înainte, nu par a fi motive ca cineva să-şi pună încrederea în pretenţia des repetată, din 1916 încoace, că o corporaţie este canalul stabilit divin al Adevărului, ci mai degrabă că “robul acela” a fost Canalul Domnului, în timp ce corporaţia (Societatea) a fost mijlocul dispus pe care “robul acela” l-a ales să ajute în lucrarea de distribuire a hranei Domnului la casă, corporaţie care, la rândul ei, trebuia să fie hrănită.

Dragă cititorule, dacă ai fost convins înainte de lucrurile exprimate aici, ai găsit deja că este necesar “să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat”. Dacă, după ce ai citit, opinia scriitorului în legătură cu “robul acela” te atrage şi eşti mulţumit că acesta este adevărul asupra subiectului respectiv, atunci vei dori fără îndoială să-i încurajezi şi pe alţii despre care crezi că au nevoie să analizeze sau să reanalizeze subiectul, să o facă în lumina Scripturilor şi a faptelor în legătură cu el. Întotdeauna să examinăm “toate lucrurile” şi să păstrăm “ce este bun”; şi apoi “să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii”. 2 Tim. 3:14; 1 Tes. 5:21; Efes. 4:14.

New York S. U. A., septembrie

R — 4482 / 1 octombrie 1909

 “Robul acela” şi ceilalţi “robi împreună cu el”

Matei 24:45, 49

Aplicarea la noi a textului de mai sus, cam cu 14 ani în urmă, numindu-ne “robul acela”, n-a venit de la noi, ci de la cineva care acuma este duşmanul nostru amarnic şi care pretinde că deşi noi am ocupat acea poziţie, am pierdut-o în favoarea unui succesor. Noi n-am luat deloc parte la discuţia care a urmat. Răspândirea acestei chestiuni printre cititorii noştri a venit de la împotrivitorii noştri. Noi ne-am reţinut de la orice aluzie la acea scriptură anume, cu excepţia a două ocazii când a părut a fi necesar: (1) În tratarea generală a capitolului 24 din Matei, în Studii în Scripturi Vol. IV, cap. 12; şi (2) când acest pasaj a survenit într-una din lecţiile Şcolii Duminicale Internaţionale. În ultima vreme însă, împotrivirea violentă a duşmanilor noştri i-a stârnit pe mulţi dintre prietenii noştri să examineze acest subiect. Ca rezultat, problema a devenit importantă în Biserică. Prietenii noştri susţin că scriptura aceasta arată că la sfârşitul Veacului Evanghelic Domnul nu va folosi multe canale pentru răspândirea adevărului, ci un canal, şi că alţii din cei credincioşi ai Domnului vor avea privilegul să fie “robi împreună cu el” în slujire (colaboratori). Ei susţin că faptele legate de acest seceriş dovedesc din abundenţă această interpretare. Ei insistă că toţi au primit cunoştinţa adevărului prezent direct din publicaţiile Societăţii de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, sau indirect prin cei care au fost luminaţi prin acest canal. În aceeaşi măsură ei sunt fericiţi să coopereze ca “robi împreună cu el” în activitatea Societăţii, crezând că aşa urmează îndrumările providenţei divine şi instrucţiunile Cuvântului divin. Ei cred că cei care fac altfel se împotrivesc cuvântului divin, se opun lucrării secerişului şi îşi vor atrage daune asupra lor.

După ce au luat poziţie antagonistă, împotrivitorii noştri sunt înverşunaţi şi răutăcioşi. Ei răspund că expresia “robul acela” trebuie să fie înţeleasă că înseamnă toţi membrii Bisericii lui Cristos şi că expresia “robi împreună cu el” este fără sens, pentru că se referă la aceeaşi clasă. Ei declară că deşi este adevărat că au primit din publicaţiile acestei Societăţi prima lor iluminare în legătură cu valoarea morţii lui Cristos ca “răscumpărare pentru toţi”, prima lor cunoştinţă despre timpurile “restabilirii tuturor lucrurilor”, prima lor apreciere a chemării de sus, prima lor cunoştinţă despre parousia şi despre secerişul acestui veac, prima lor cunoştinţă despre împlinirea profeţiilor legate de acest seceriş şi prima lor înţelegere a naturii omului şi a operei de răscumpărare, de împăcare şi de regenerare, totuşi ei sunt de părere că toate acestea au fost publicate de alţii mai înainte şi că ei caută să găsească acele cărţi. Ei pretind în continuare că a aplica această scriptură la noi, ar însemna că noi suntem infailibili.

Prietenii noştri răspund că Societatea niciodată n-a avut vreo pretenţie la infailibilitate, că publicaţiile ei nu sunt scrise în acel mod, că ele pun doar în faţa cititorilor Scripturile şi arată înţelesul lor din Scripturi şi lasă lecţia sau concluzia pentru propria judecată a fiecărui cititor. Mai departe ei declară că dacă este vreo altă carte sau set de cărţi care prezintă planul divin al veacurilor şi interpretarea scripturală prezentată în Studii în Scripturi şi în alte publicaţii ale Societăţii, ei nu le-au văzut niciodată, n-au auzit de ele niciodată şi nu cred că ele există, dar ar plăti un preţ bun pentru a li se împrumuta un exemplar. Ei subliniază că “Turnul de Veghere” n-a pretins niciodată că de acolo a pornit doctrina alegerii şi a harului liber, a îndreptăţirii şi a sfinţirii, a restabilirii, a botezului etc. Ei arată, într-adevăr, că este bine cunoscut tuturor că asupra acestor subiecte au fost publicate mii de cărţi, unele din ele cu secole în urmă; dar ei arată şi că nici unul din aceste subiecte n-a fost vreodată prezentat ca acum în publicaţiile Societăţii; că aceste prezentări din trecut, în loc să lumineze, întunecă înţelegerea şi încurcă mintea şi inima şi se contrazic unele pe altele, şi că, dimpotrivă, toate aceste subiecte, în publicaţiile Societăţii sunt armonizate şi unificate cum nimeni n-ar fi crezut că este posibil.

Ei subliniază că a atribui această armonie înţelepciunii omeneşti sau întâmplării ar fi absurd; că ar însemna să se dea prea multă onoare vreunei fiinţe umane dacă s-ar presupune că după 18 secole de conflicte, patimi şi persecuţii creştine, din cauza lipsei de armonie a înţelegerii, vreo fiinţă umană fără ajutor divin special s-ar ridica acum şi la o mişcare de baghetă, cum ar fi, ar putea scoate armonie şi raţiune, frumuseţe şi lumină din Cuvântul lui Dumnezeu şi din fiecare parte a lui. Ei declară că o astfel de vedere ar fi mult mai greu de acceptat decât aceea pe care au adoptat-o ei, bazată pe felul cum înţeleg ei Matei 24:45 şi evenimentele legate de acest timp de seceriş. Ei declară că, după judecata lor, nu există nici o altă interpretare a faptelor din faţa noastră decât cea prezentată în promisiunea Domnului nostru că, la timpul potrivit, la sfârşitul veacului, în timpul prezenţei Sale, El va scoate din depozitul Harului, Înţelepciunii şi Adevărului “lucruri noi şi vechi”, şi că atunci va alege un canal special prin care acele binecuvântări vor fi aduse în atenţia casei credinţei — indicând de asemenea că şi altora li se va acorda un privilegiu de a putea colabora în serviciu ca “robi împreună cu el”. Ei subliniază că aceştia care au devenit “robi împreună cu el” au fost binecuvântaţi şi folosiţi în lucrarea secerişului, în timp ce alţii care s-au opus au fost scoşi în “întunericul de afară” al nominalismului privitor la adevărul “secerişului” şi la serviciul acestuia.

Ei arată faptul că mulţi slujitori şi persoane care studiază Biblia resping şi condamnă publicaţiile Societăţii pe însuşi motivul că este absurd să se aştepte în acest timp o armonie completă a învăţăturilor Bibliei, care au fost controversate timp de secole de către învăţaţii Bisericii, şi de aceea refuză să examineze planul divin al veacurilor, preferând să se întoarcă spre teoria Evoluţiei şi spre vederile Criticii Radicale asupra Bibliei, spunând că ea conţine o seamă de “poveşti băbeşti”, care nu se armonizează nici între ele şi nici cu raţiunea.

Împotrivitorii noştri, neputând răspunde, se înfurie. Unii din ei combat publicaţiile Societăţii în mod public, în timp ce în particular le studiază pentru interpretările scripturale cu care pot face paradă ca fiind ale lor şi ca dovadă că Domnul nu foloseşte numai un canal, “robul acela”, pentru a aduce hrană la timp potrivit pentru casa credinţei. Alţii, mai vicleni, descurajează indirect folosirea publicaţiilor Societăţii, în timp ce, într-un sens le laudă, şi dacă sunt întrebaţi, sunt obligaţi să recunoască faptul că literatura Societăţii a fost canalul prin care Domnul le-a trimis practic tot ce ştiu despre Biblie şi despre scopurile divine. Ei caută să abată minţile celor luminaţi în altă direcţie, spunându-le că “fiecare trebuie să sape” pentru sine după mărgăritarele adevărului divin; că publicaţiile Societăţii le-au dat doar punctul de plecare, de la care ei trebuie să facă progrese, aşa încât în cele din urmă învăţăturile ei vor rămâne departe în urmă. Aceşti “robi împreună” neloiali, sugerează mai departe că există pericolul de a venera Societatea, şi că, pentru a evita aceasta, este necesar practic a-i da cu piciorul şi a-i întoarce spatele. Ei spun: Să facem studiu biblic, dar să excludem publicaţiile Societăţii! Să dăm impresia că suntem mari studenţi ai Bibliei şi învăţători care am scos la iveală aceste adevăruri pentru noi înşine. Dar să punem problema mai plauzibil şi mai umilit, pretinzând că singura noastră dorinţă este să preamărim Cuvântul lui Dumnezeu şi numai pe acesta să-l studiem!

Prietenii noştri răspund că ei nu sunt în nici un pericol de a venera Societatea ori pe altcineva; că experienţa lor în a venera pe un om sau o sectă sunt lucruri ale trecutului. Ei declară că prin publicaţiile Societăţii, şi nu prin altele, au fost scoşi din acele forme de idolatrie şi conduşi spre o venerare cuvenită a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, şi că ei n-au auzit niciodată de învăţături care, într-un un limbaj aşa de clar şi precis, apără poporul Domnului împotriva oricărei forme de venerare a omului sau a sectei etc; şi că nici o altă învăţătură n-a prezentat aşa de complet şi de amănunţit drepturile şi libertăţile poporului Domnului împotriva tendinţelor înşelătoare ale marelui adversar, ale episcopilor, ale slujitorilor bisericeşti şi ale bătrânilor. Ei susţin că Vol. VI al Studiilor în Scripturi nu este acceptat tocmai pentru acest motiv de către unii care sunt doritori să “stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu”. Ei arată că ei înşişi şi părinţii lor, de generaţii întregi, au avut adunări şi studii biblice, toate fără nici un rezultat, până ce Domnul la timpul cuvenit le-a trimis “cheile Bibliei” prin Societate. Ei subliniază că a nesocoti această conducere a Domnului şi a exclude din studiul lor biblic pe învăţătorul trimis de Domnul, ar însemna a dezonora pe Domnul care l-a trimis pe acesta şi a-i respinge mâna de ajutor; şi că singurul rezultat ce s-ar putea aştepta de la o astfel de atitudine ar fi pierderea treptată a luminii — pierderea corespunzătoare a Spiritului sfânt, a Spiritului adevărului, şi în cele din urmă ajungerea în “întunericul de afară” al lumii şi al bisericii nominale, din care au fost salvaţi prin adevăr. Ei declară că aceasta ar fi asemenea unei scroafe care s-ar întoarce să se bălăcească în noroi şi asemenea unui câine care s-ar întoarce la vărsătura lui, după cum declară apostolul. Ei spun că a apuca pe o astfel de cale, ar însemna din partea lor lipsă de apreciere a chemării lor din întuneric la lumina Sa minunată, lipsă de apreciere a luminii “luceafărului de dimineaţă” promise de Domnul ca premergătoare gloriosului răsărit al soarelui noii dispensaţii. 2 Petru 1:19, 21.

Ei arată mai departe că Volumele de “Studii în Scripturi” sunt practic Biblia într-o formă aranjată, sistematizată; şi că tocmai această sistematizare le-a adus iluminarea şi bucuria prezentă în Spiritul sfânt. Ei declară că ceea ce adeseori este numit “studiu biblic” sunt ciorovăieli, speculaţii şi presupuneri cu privire la lucrurile nerevelate în Cartea lui Dumnezeu, şi că ei se tem de acestea şi doresc să se ţină aproape de Domnul şi de mesajul pe care ei cred că El l-a trimis, şi de aceea preferă să studieze Biblia în lumina şi sub îndrumarea “Studiilor Bereene” şi a “Studiilor în Scripturi”, şi să caute lumină în continuare în aceeaşi direcţie şi fără să aştepte revelaţii speciale în mintea lor sau din diferite direcţii. Ei declară că nu există alte scrieri sau învăţături care se pot compara cu ale Societăţii în loialitate faţă de Biblie, şi că hotărârea lor este, prin urmare, să stea ferm lângă ceea ce deja au obţinut şi să se păzească de “tot felul de învăţături străine”, interpretări fanteziste, tipuri fabricate, simboluri şi interpretări personale.

 “Peste averile Sale”

Împotrivitorii noştri sunt gata să admită că Domnul a folosit Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere ca şi canal sau rob al Său pentru trimiterea mesajului secerişului în gradul cel mai remarcabil — într-un fel şi într-o măsură greu de crezut şi încă neegalate — în multe limbi şi la îndemâna multor “robi împreună cu el” în slujire — colportori, peregrini, voluntari etc. Ei admit că nu există nici o îndoială că s-a făcut un serviciu remarcabil şi deci este indiscutabil pentru oricine crede, că este în desfăşurare o lucrare de seceriş şi că Societatea a fost un rob al mesajului secerişului în sensul cel mai profund şi mai special, chiar dacă ei contestă că ea a împlinit Matei 24:45, ca fiind “robul acela”. Prietenii noştri, pe de altă parte, subliniază că foarte rar, într-adevăr, există o ceartă sau o dispută în legătură cu privilegiul de a fi un rob, şi că niciodată în istoria lumii n-a fost aplicat înainte acest pasaj şi că foarte puţini ar fi doritori să fie “robul acela”, sau ar fi capabili să împlinească acel serviciu. Ei arată că un rob se cunoaşte după serviciul său, şi că, dacă se vede că serviciul a fost făcut, titlul de rob este un titlu potrivit, chiar dacă-i un titlu nerâvnit în general. Cei care au pretins a fi “cineva” s-au numit ei înşişi într-un mod imaginar: Mesia, Ilie, profeţi etc., dar printre aceştia nimeni nu s-a găsit vreodată să pretindă titlul de “rob” şi nici să se bucure în mod special de serviciu — mai ales fără bani şi fără plată, ci numai din iubire faţă de Domnul, din iubire de adevăr şi de fraţi.

Dar, răspund împotrivitorii, deşi noi nu negăm serviciul făcut, totuşi dacă acceptăm aplicarea lui Matei 24:45 ca şi corectă, atunci suntem obligaţi să aplicăm şi cealaltă parte, contextul, care spune: “Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale”. Aceasta ar însemna că “robii împreună cu el” şi “casa credinţei” în general nu s-ar putea aştepta să capete hrana spirituală din nici o altă parte decât de la “robul acela”. Noi ne opunem acestui gând şi deci întregii probleme.

Prietenii noştri răspund că numai Domnul, şi nu altul, hotărăşte cine, ce şi când se va da “casei credinţei”; şi tot El hotărăşte dacă hrana spirituală o va trimite printr-un canal sau prin multe canale. Ei insistă că toţi cei care înfometează şi însetează după Adevăr, toţi cei care caută provizii de la Domnul, care sunt în atitudine de inimă bună, supuşi şi cu spirit de învăţăcei, vor fi gata să spună: “Doamne, facă-se voia Ta, după cum voieşti Tu. |ie Îţi suntem îndatoraţi pentru fiecare binecuvântare, pentru fiecare îndurare, pentru fiecare rază de lumină şi noi preferăm s-o primim după cum Tu voieşti s-o dai! Noi n-avem de exprimat nici o dorinţă sau voinţă! Rugăciunea noastră este: Facă-se voia Ta!” Ei mai insistă ca împotrivitorii să considere că mesajul secerişului este prezentat de 35 de ani şi că dacă Domnul Şi-ar schimba programul şi canalul de trimitere a adevărului în aceste zile târzii, acest lucru ar fi foarte evident — mai puţin rezonabil de presupus decât că El va continua să folosească pe “robul acela”. În continuare ei mai pretind că toţi cei care s-au rupt de Societate şi de lucrarea ei, în loc să prospere ei înşişi sau să edifice pe alţii în credinţă şi în harurile spiritului, se pare că fac invers — încearcă să aducă prejudicii cauzei pe care au servit-o odată şi, cu mai mult sau mai puţin zgomot, se adâncesc treptat în uitare, numai dăunându-şi lor şi altora stăpâniţi de un spirit de ceartă ca şi ei.

 Poziţia noastră în acest subiect

De la început noi am insistat să nu fie permis ca acest subiect să producă neînţelegeri sau amărăciune de spirit. Fiecare să ajungă la propriile sale concluzii şi să procedeze în consecinţă. Dacă cineva gândeşte că poate căpăta hrană tot aşa de bună sau chiar mai bună la alte mese, sau că poate scoate tot aşa de bună sau chiar mai bună, să-şi urmeze calea. Toţi cei care se simt nemulţumiţi cu hrana spirituală pe care marele nostru Stăpân ne-a privilegiat s-o răspândim la toate naţiunile, cu siguranţă vor căuta peste tot ceva mai bun. Dorinţa noastră este să găsească ceva mai bun. Dacă noi înşine am fi nemulţumiţi sau dacă am şti unde se găseşte ceva mai bun, desigur că am căuta cu orice preţ. Şi cum am putea găsi greşeli la alţii pentru că fac ceea ce am face noi înşine? Mai degrabă să le urăm succes în căutarea a ceva mai satisfăcător. Pentru mulţi dintre noi cazul este invers, pentru că împreună cu poetul spunem:

“Am căutat în toată lumea

Pacea şi liniştea care nu-i de găsit”.

În planul divin al veacurilor am găsit ceva atât de mult deasupra concepţiilor noastre şi ale altora, încât imediat ne-am dat seama că este Planul lui Dumnezeu despre care El declară cu adevărat: “Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voatre” (Isa. 55:9). Ne dăm seama instinctiv ce mărgăritar de mare preţ am găsit — un mărgăritar fără egal — şi că ar fi culmea nechibzuinţei să căutăm altul care să se compare cu el. Împreună cu poetul declarăm:

“Dorinţele ne satisface

Cum altceva nimic n-o poate face”.

De aceea mărturisim că nu căutăm alte planuri ale veacurilor. Cel mult căutăm şi alte sclipiri de lumină, care să facă mai armonios şi mai frumos decât oricând marele plan divin care pentru prima oară ni s-a descoperit clar în 1880.

Îndemnăm pe toţi cei care văd la fel cu noi ca, în loc să ne certăm cu cei care vreau ceva nou sau ceva mai bun sau ceva diferit, să-i lăsăm doar să-şi urmeze drumul în timp ce noi dăm atenţie specială dezvoltării roadelor şi harurilor Spiritului sfânt în inima şi viaţa noastră, şi răspândirii în continuare a mesajului glorios celor care au ureche de auzit. Dacă din când în când Domnul va permite lui Satan să cearnă Biserica Sa “ca pe grâu”, să ne amintim că ajutorul marelui nostru Avocat, în măsură şi putere potrivită, va aduce tuturor celor loiali în inimă harul şi puterea necesare pentru fiecare ispită. El nu va lăsa ca aceştia să fie ispitiţi peste puterile lor, ci cu ispita permisă va da şi calea de scăpare. Trebuie însă să ne aşteptăm ca cernerile acestea ale grâului să fie nu numai permise, ci şi intenţionate să separe pe unii, şi noi să nu murmurăm sau să ne plângem împotriva providenţei divine în această problemă. “DOMNUL a dat, şi DOMNUL a luat; binecuvîntat să fie Numele DOMNULUI.” Chiar dacă cei “cernuţi” ne-au fost foarte dragi, cum au fost Sf. Petru şi ceilalţi apostoli pentru Domnul, noi să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. 1 Pet. 5:6.

Pe de altă parte, amintindu-ne îndemnul scriptural “să fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni” (Rom. 16:17), să nu lăsăm să ne intre în inimă, să ne scape de pe buze sau de sub peniţă nici o amărăciune împotriva lor, indiferent ce ar putea spune sau face ei împotriva noastră. “Nu întoarceţi rău pentru rău, nici batjocură pentru batjocură.” Să fim ca Domnul nostru care, atunci când a fost defăimat, n-a defăimat. Când vedem pe unii că devin orbi în privinţa adevărurilor preţioase pe care odată le-au văzut clar, să ni se întristeze inima pentru ei. Dar să ţinem minte: Cauza Domnului nu pierde nimic; ea este în mâinile Celui Atotputernic, ale Celui care poate face ca toate să lucreze împreună pentru împlinirea sfatului voinţei Sale — a scopurilor Sale glorioase. Să lovim pe cei orbi? Desigur că nu! Atunci nici să nu fim prin faptă sau prin vorbă aspri cu aceia care “au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”— aceia care, în acest ceas al ispitei sunt doborâţi de săgeţile adversarului pentru că, din punctul de vedere al Domnului, n-au fost socotiţi vrednici de ajutorul necesar. 1 Ioan 2:19.

Cele trei lecţii importante pe care credincioşii Domnului să se asigure că le-au învăţat de aici sunt: 1) Supunerea, umilinţa, este de primă importanţă, nu numai pentru a câştiga intrare în familia Domnului, dar şi pentru a menţine un loc acolo. 2) Credinţa supusă, încrederea statornică, este o calitate indispensabilă nu numai pentru viitorul etern, dar şi pentru menţinerea legăturii noastre potrivite cu Domnul în viaţa prezentă. Fără ea noi am rătăci şi am fi nesiguri în tot mersul nostru. Cu ea putem sta în supunere sub grija protectoare a Domnului. 3) Iubirea, esenţa şi suma tuturor harurilor, trebuie să stăpânească bogat, abundent în inimile noastre. O iubire cuvenită pentru Dumnezeu nu numai că ne va ţine foarte supuşi, foarte umiliţi, cu spirit de învăţăcel, dar şi ne va da credinţă mare, încredere mare în El şi o atitudine a inimii pe care El va binevoi s-o conducă drept. O iubire pentru fraţi ne va face supuşi, blânzi şi dispuşi să ne dăm viaţa în interesul lor. Dacă ştim aceste lucruri, fericiţi suntem dacă le facem.

Dar, deşi noi voim ca alţii să meargă oriunde pentru a găsi hrană şi lumină pentru mulţumirea lor, totuşi, ciudat de spus, cei care ne-au devenit împotrivitori iau o cale foarte diferită. În loc să spună în maniera bărbătească a lumii: “Am găsit ceva ce prefer; la revedere”, aceştia manifestă mânie, răutate, ură, ceartă, “lucruri ale cărnii şi diavolului”, aşa cum niciodată n-am văzut să manifeste oamenii din lume. Ei par apucaţi de nebunie, turbare satanică. Unii din ei ne lovesc şi apoi pretind că noi am lovit. Sunt gata să spună şi să scrie neadevăruri vrednice de dispreţ şi să se coboare la josnicii.

Noi ne spunem: O, sufletul meu, nu intra la sfatul şi planurile lor. Abţine-te de la ele. Fă din Domnul, din Însuşi Cel Preaînalt, refugiul tău, locuinţa ta şi întovărăşeşte-te cu sfinţii Celui Preaînalt, care sunt blânzi şi supuşi cu inima şi pe care El îi va conduce în căile Lui. “Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci îşi găseşte plăcerea în Legea DOMNULUI.”

R — 3354 / 15 aprilie 1904

“Ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor”

Luca 12:35-48

Textul de bază: “Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui!”

După ce a sfârşit informarea în privinţa apropiatei Sale morţi şi învieri şi după viziunea schimbării la faţă care a accentuat această lecţie pentru apostoli, Domnul nostru a început să le explice ceva în privinţa venirii Sale a doua şi care să fie atitudinea lor până atunci. Această lecţie accentuează această chestiune. În timpul absenţei Domnului, poporul Său trebuia să fie continuu de veghe; coapsele lor încinse ar reprezenta faptul că ei trebuiau să fie gata de serviciu tot timpul — angajaţi activ în promovarea intereselor Împărăţiei. Potrivit obiceiului acelui timp, se folosea îmbrăcăminte lejeră, largă, iar cingătoarea de la brâu o ţinea strânsă cum se cuvine, aşa încât să permită serviciile obişnuite ale vieţii. Când voiau să se odihnească, cingătoarea se desfăcea. Prin urmare, lecţia din ilustraţie este activitate constantă din partea poporului Domnului în timpul absenţei Sale. Noi să nu devenim încărcaţi cu grijile acestei lumi şi să aţipim şi să dormim, şi astfel să nu ne ocupăm de datoriile care ne revin în mod cuvenit.

Fiecare din slujitorii Domnului este reprezentat ca un purtător de lumină şi este instruit să lase lumina să strălucească înaintea oamenilor, aşa încât ei, văzând faptele lor bune, să-L poată mări pe Tatăl din ceruri. Imaginea este aceea de întuneric general, ignoranţă, superstiţie şi păcat în lume, în timp ce ucenicilor Domnului li s-a acordat lumina revelaţiei divine şi a înţelepciunii şi înţelegerii, care nu numai că îi transformă şi face din ei creaţii noi, dar şi străluceşte prin ei spre toţi cu care vin în contact. “Voi sunteţi lumina lumii.” Aici îşi are locul o sugestie, şi anume, că marea lumină, gloriosul răsărit de soare al dimineţii Milenare n-a avut loc încă; poporul Domnului este încă în lume ca lumini mici, strălucind în mijlocul întunericului general şi veghind şi aşteptând dimineaţa. În legătură cu aceasta au fost cuvintele profetului când a spus: “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia”. Această noapte de întuneric, ignoranţă şi păcat a început cu blestemul morţii, care a venit asupra neamului omenesc prin neascultarea tatălui Adam, şi toată creaţia geme şi suferă împreună durerile naşterii aşteptând dimineaţa, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu — Isus Cristos şi fraţii Săi, moştenitori împreună cu El în Împărăţie.

Domnul nostru a spus o pildă ca să ilustreze vegherea şi atenţia care trebuie să-i caracterizeze pe urmaşii Săi. Printre evrei nu era altă împrejurare în care să se aştepte de la servitorii casei să fie mai treji sau să manifeste mai mult interes faţă de binele casei, decât în noaptea sau în dimineaţa în care stăpânul lor venea acasă aducându-şi cu el mireasa. Şi astfel Domnul alege aceasta ca o ilustraţie potrivită a vegherii care trebuie să-i caracterizeze pe urmaşii Săi în timp ce aşteaptă venirea Sa a doua. De fapt servitorii din această pildă sunt mireasa din altă pildă, dar reprezintă problema din alt punct de vedere. Singura lecţie de aici este că hărnicia în serviciu, vegherea pentru interesele cauzei Învăţătorului, credinţa în promisiunea Sa că Se va întoarce şi aşteptarea evenimentului, servesc ca un ajutor sau stimul pentru serviciu potrivit. Când Stăpânul casei ar sosi cu însoţitorii Săi, ar fi ceva împotriva interesului servitorilor Săi şi a iubirii şi devotamentului lor pentru El dacă într-o asemenea ocazie ei ar fi găsiţi adormiţi sau altfel decât pregătiţi să deschidă uşa la semnul sosirii Stăpânului

Dacă nu veţi veghea nu veţi şti

Pilda sugerează că la a doua venire a Domnului nostru El va fi sosit înainte ca vreunul dintre servitorii Săi credincioşi să fie conştienţi de acest fapt. Prezenţa Sa va fi făcută cunoscută prin bătaia la uşă, şi bătaia la uşă ar corespunde unei înştiinţări, printr-un servitor sau prin servitori speciali, fie pe cale orală, fie prin pagina scrisă, prezentând dovezile prezenţei Stăpânului. De exemplu, publicarea profeţiilor timpului care arată că timpul este împlinit — că anumite profeţii care marchează evenimentele ce aparţin de încheierea Dispensaţiei Evanghelice şi deschiderea Dispensaţiei Milenare sunt împlinite, şi că anumite semne menţionate în Scripturi sunt împlinite — astfel de mărturii sunt de natura unei bătăi la uşă, care va fi auzită de acei servitori ai Domnului care vor fi treji în acel timp. Nu este treaba servitorilor în general să bată la uşă, ci a Stăpânului Însuşi să pună în acţiune forţele şi mijloacele pe care vrea să le folosească pentru realizarea acestei bătăi la uşă şi a anunţării.

Este promisă o binecuvântare acelor servitori care în acel timp vor fi treji, vor auzi bătaia, vor înţelege şi vor primi pe Stăpân. Versetul 39 arată cât se poate de clar că numai servitorii vor aprecia bătaia la uşă — că lumea în general nu va şti despre timpul întoarcerii Stăpânului, ci numai servitorii Săi. Nu este stabilită o dată anumită pentru venirea Stăpânului, dar este dată clar sugestia că nu este treaba lor să ştie timpurile şi perioadele, ci ei să fie continuu veghetori, nu numai la prima strajă, ci şi la a doua strajă şi la a treia strajă, pentru ca, oricând va fi auzită bătaia Stăpânului la uşă, ei să poată răspunde prompt. Să se observe că ideea nu este că servitorii nu vor şti niciodată când va veni Stăpânul; ideea este că la sosirea Sa, El va face să se realizeze o astfel de batere la uşă care să fie apreciată de către toţi servitorii Săi care sunt treji şi aşteaptă şi veghează. Care ar fi rostul baterii dacă servitorii n-ar trebui să ştie când se va auzi bătaia? Baterea la uşă va fi dovada prezenţei, şi servitorii nu vor şti înainte, ci vor şti la timpul sosirii şi aceasta fără a vedea.

 Stăpânul îi va servi pe servitorii Săi

Care va fi răsplata specială a acestor servitori? Pilda o spune: Stăpânul lor “se va încinge (El va deveni servitorul lor), îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească”. Aceasta sugerează că la a doua venire a Domnului nostru, El va fi prezent înainte ca vreunul din servitorii Săi să ştie despre venirea Sa. El va bate la uşă, sau va face să se dea anunţul prezenţei Sale. Cei care vor auzi bătaia, vor fi numai aceia care vor fi treji şi pregătiţi, aşteaptându-L şi veghind la bătaie. Aceştia vor primi un ospăţ spiritual special. Este special pentru că este la o ocazie specială şi este intenţionat ca o răsplată specială pentru manifestarea interesului şi a devotamentului lor. Va fi special şi pentru că Stăpânul casei, devenit servitorul ei, va avea toate cheile tuturor bogăţiilor harului şi binecuvântării, şi, aşa cum este explicat în altă parte, va scoate din comorile Sale — din cămările Sale — lucruri noi şi vechi, lucruri consistente şi alese. Cei credincioşi vor avea desigur un ospăţ regesc, aşa cum înainte nu li s-a acordat.

Aceste lucruri, susţinem noi, au fost deja împlinite. Bătaia la uşă, sau vestirea prezenţei Domnului, aşa cum este arătată prin profeţiile Vechiului Testament, s-a făcut începând din 1875 şi se face încă. Bătaia din pildă ar putea fi în mod potrivit numai pentru câteva secunde, dar împlinirea ar acoperi propriu-zis o perioadă de timp. Servitorii casei observă, şi fiecare când îşi deschide inima şi mintea la faptul prezenţei Domnului primeşte o împlinire a binecuvântării promise — primeşte un ospăţ de lucruri grase, spirituale — o înţelegere şi apreciere a planului divin şi o hrănire şi întărire a sufletului cum n-a mai primit niciodată înainte. Că această slujire a slujitorilor de către Stăpân trebuie să se înţeleagă că este o lucrare individuală şi nu numai o slujire şi un ospăţ colectiv, este evidenţiat prin declaraţia Domnului din Apocalipsa 3:20. Aici Domnul prezintă acelaşi eveniment în legătură cu mesajul Său către ultima fază a Bisericii Sale nominale, faza Laodiceea. El spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”.

 “O mie de ani sunt … ca o strajă de noapte”

Potrivit vechii metode evreieşti de calculare a timpului de noapte, a doua strajă ar fi de la ora zece la ora două, iar a treia de la ora două la ora şase. Pilda nu declară la care strajă poate fi aşteptat Stăpânul. Această problemă a fost lăsată deschisă; credincioşia slujitorilor va fi încercată în raport cu întârzierea Lui. Mulţi vor găsi a fi uşor să stea treji şi veghetori în timpul primei străji, mai puţini în timpul celei de-a doua străji şi încă şi mai puţini în timpul celei de-a treia. În concordanţă cu această implicaţie a pildei, găsim astăzi că predomină o letargie generală printre creştini în privinţa întoarcerii Mirelui şi a lucrurilor glorioase ale Împărăţiei care vor fi aduse atunci casei credinţei. Mulţi sunt adormiţi în Sion, mulţi sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei lumi şi cu înşelăciunea bogăţiei. Nu numai că oamenii lumeşti au făcut un dumnezeu din afaceri, bani şi plăcere, dar mulţi care în inimă sunt iubitori ai dreptăţii şi care doresc să fie consideraţi servitori ai Domnului, sunt supraîncărcaţi în mod serios — absorbiţi în lucrurile lumeşti. Inimile lor sunt atât de pline cu acestea şi minţile lor sunt atât de ocupate cu visele bisericismului şi plăcerii şi interesului personal, că nu pot să audă bătaia la uşă. Ei nu ştiu despre prezenţa Stăpânului; ei nu-şi deschid inimile la acest anunţ minunat, pentru care poporul Domnului a aşteptat atât de mult şi s-a rugat atât de serios “vie Împărăţia Ta”. Drept urmare, ei pierd o mare binecuvântare sugerată în pilda Domnului nostru şi declarată clar în profeţia lui Daniel — “Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” Daniel 12:12.

 Prezenţa Sa necunoscută lumii

“Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.”

Referinţa de aici este la o venire asemenea unui hoţ, şi cuvântul grecesc tradus “spargă” ar însemna literal “a săpa pentru a-şi face loc”. Multe din casele din timpurile vechi nu erau construite din piatră sau cărămidă, ci din pământ uscat, oarecum asemenea celor cunoscute drept case din chirpici în unele părţi din vest şi din Mexico. Intrarea într-o astfel de casă se putea face mai repede săpând în perete decât forţând uşa. Gospodarul sau stăpânul casei nu se referă la Domnul, deoarece casa la care se face referire este “lumea rea prezentă” — structura socială cum este organizată în prezent. Nu trebuie să tragem concluzia că se referă la Satan, deşi el este în mod general stăpânul instituţiilor prezente, “dumnezeul veacului acestuia”, “prinţul acestei lumi”. Putem în mod destul de potrivit înţelege că stăpânul casei aici înseamnă guvernămintele pământeşti, puterile care sunt, reprezentate prin cele zece degete de la picioarele statuii din Daniel şi ale fiarei a patra.

Această problemă a venirii a doua a Domnului şi bătaia la uşă care va fi auzită de către aceia dintre servitori care sunt treji, dar care nu va fi auzită de către servitorii Săi care sunt adormiţi şi supraîncărcaţi, va fi cu totul necunoscută lumii. Pentru ei prezenţa Lui nu va fi aceea a unui stăpân aşteptat şi slujit, ci aceea a unui împotrivitor a cărui casă au luat-o în stăpânire în absenţa Lui şi au folosit-o contrar intereselor Lui. Aceştia, dacă ar fi ştiut timpul venirii Lui, s-ar fi fortificat în vreun fel şi ar fi căutat să apere instituţiile prezente şi să le perpetueze.

Venirea ca un hoţ asupra lumii înseamnă o venire liniştită, fără ostentaţie, necunoscută, fără vestitori sau vreo agitaţie care să deranjeze. Spargerea casei omului tare — spargerea instituţiilor prezente civile, religioase, politice, financiare — se efectuează deja, întocmai cum şi bătaia la uşă este în proces pentru servitorii Săi. Întreaga structură socială este sub controlul noului Prinţ. El îşi conduce forţele şi va face aşa încât chiar şi mânia omului să-L laude şi să-I realizeze scopurile prin răsturnarea tuturor instituţiilor cunoscute, construite pe egoism. Mare va fi căderea lor — “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”; dar pe ruinele lor Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor va ridica marea Împărăţie a Domnului, pentru care toţi câţi sunt ai Lui se roagă deja “vie Împărăţia Ta”, şi care, atunci când va ajunge să fie instaurată de către Domnul, va fi într-adevăr “dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7 (traducerea revizuită, subsol — n. e.).

 “În ceasul în care nu vă gândiţi”

Esenţa acestei lecţii este rezumată în versetul 40: “Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi”. Nimeni nu va fi conştient de ceasul venirii Fiului Omului; nu este o chestiune lăsată într-o astfel de formă încât să se facă speculaţii asupra ei înainte. Bătaia Sa la uşă va fi prima aluzie la prezenţa Sa. Şi astfel s-a împlinit: nimeni dintre noi n-a ştiut dinainte când va avea loc venirea Domnului; numai după ce venirea a avut loc am auzit bătaia la uşă — vocea Lui prin profeţii Vechiului Testament, declarându-ne că suntem deja în timpul secerişului şi în zilele prezenţei Fiului Omului. Aici sunt împlinite cuvintele Domnului din Matei 24:37: “Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Textul arată că ideea este că aşa cum lumea a fost în necunoştinţă de evenimentele care veneau în zilele lui Noe, şi, fiind în necunoştinţă, oamenii mâncau, beau, sădeau, construiau, aşa va fi şi în zilele prezenţei Fiului Omului: lumea va fi în necunoştinţă de faptul prezenţei Sale şi afacerile obişnuite ale vieţii se vor desfăşura ca de obicei. Numai “voi, fraţilor”, care auziţi bătaia, veţi discerne prezenţa şi veţi primi binecuvântarea.

Petru a întrebat dacă această pildă a fost aplicabilă numai la cei doisprezece apostoli, sau la toţi cei care au fost ucenici în sens general. Domnul nostru a ignorat într-o anumită măsură întrebarea prin răspunsul Său: “Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste servitorii săi ca să le dea partea lor de hrană la timpul potrivit?” Implicaţia pare să fie că atunci când va veni timpul potrivit pentru înţelegerea pildei, ea va fi prezentată clar: că la timpul împlinirii pildei, Domnul va numi un servitor în casă pentru a aduce aceste probleme în atenţia tuturor servitorilor şi că acestuia îi vor reveni anumite responsabilităţi în privinţa achitării de datoriilor sale. Dacă serviciul va fi împlinit cu credincioşie, răsplata va fi o mare binecuvântare, iar dacă va fi necredincios însărcinării sale, i se vor aplica pedepse severe. Implicaţia ar fi de asemenea că dacă servitorul va fi credincios va continua în serviciul Său, iar dacă va fi necredincios va fi îndepărtat şi altul îi va lua poziţia şi responsabilităţile.

 “Administratorul credincios şi înţelept”

Noi în mod firesc ne-am strădui să interpretăm cuvintele Domnului nostru că ele semnifică un administrator compus — că un anumit număr sau clasă de fraţi împreună ar constitui administratorul din această pildă. Dar străduidu-ne să dăm o astfel de interpretare, dăm de câteva dificultăţi.

(1) A presupune o astfel de clasă în Biserică, ar fi a recunoaşte ceea ce în altă parte este negat — a recunoaşte o clasă clericală sau autorizată, distinctă şi separată de restul Bisericii, deoarece acest administrator trebuie să împartă hrana la timpul potrivit casei, confraţilor-servitori. Noi susţinem că Biserica lui Cristos nu este compusă din cler şi laici, ci “toţi sunteţi una în Hristos Isus” şi “unul este Învăţătorul vostru, Hristos”. N-ar fi însă o violare a principiilor dacă presupunem că Domnul la timpul indicat va folosi în mod special un membru al Bisericii Sale ca şi canalul sau instrumentul prin care El va trimite mesajele potrivite, hrana spirituală potrivită în acel timp, pentru că în diferite timpuri în trecut Domnul a mai folosit indivizi în acest fel. De exemplu, Petru a folosit “cheile” Împărăţiei cerurilor la Cincizecime şi apoi la casa lui Corneliu, şi în ambele locuri el a fost folosit ca un servitor special în legătură cu distribuirea adevărurilor speciale. Aceasta nu l-a făcut pe Petru domn peste ceilalţi apostoli sau peste Biserică, ci numai servitor.

(2) Oricât ne-am strădui să aplicăm această ilustraţie la poporului Domnului în mod colectiv, ar rămâne totuşi faptul că diferitele puncte declarate nu s-ar potrivi la o grupă de persoane. De exemplu, în versetul 42, în versiunea comună a Bibliei (engleze — n. e.) este redat acel administrator credincios, în versiunea revizuită administratorul credincios, ca şi cum vrea să spună că este unul anumit şi că termenul n-a fost folosit nedefinit pentru un număr. Mergând la textul grecesc, găsim că accentul este de asemenea acolo şi în formă dublă — administratorul cel credincios, cel înţelept. Dacă ar fi un caz în care am putea aplica acest text la Cristos, n-ar fi nici o dificultate, sau dacă ar fi un caz în care s-ar putea aplica la întregul corp al lui Cristos, n-ar fi nici o dificultate în a-l armoniza pe acela unu cu membrii mulţi ai unicului corp al lui Cristos, dar deoarece servitorul menţionat trebuie să distribuie hrană celorlalţi membri ai corpului, confraţilor- servitori, termenul pare să fie limitat la un anumit individ. Totuşi, întocmai cum am spus despre Petru, că el n-a fost făcut domn peste fraţii săi datorită folosirii sale speciale, tot aşa spunem despre indiferent la cine se referă acest pasaj, că în nici un sens al cuvântului aceasta nu-l face domn, sau dictator sau stăpân, sau nu implică faptul că a fost inspirat. Tot ce am putea spune este că ar fi unul privilegiat să fie un servitor, şi nu mulţi par doritori să ocupe asemenea poziţie în adevăratul sens al cuvântului. Acestui servitor, dacă va fi găsit credincios, i se va încredinţa tot mai mult distribuirea fiecărui aspect al adevărului prezent aşa cum este reprezentat în pildă, fiindu-i încredinţată distribuirea hranei la timp potrivit pentru casă. Necredincioşia din partea acestuia numit ar însemna degradarea lui din acest serviciu şi probabil că serviciul ar trece în mâinile altuia, ale succesorului său.

Expresia “Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa”, nu trebuie înţeleasă că se aplică la gloriile şi onorurile viitoare, ci numai la o mai generală responsabilitate sau administrare în privinţa distribuirii “averilor” Domnului, sau a adevărurilor care se cuvenea a fi apărate sau date în timpul rămas al acestui “seceriş”. Cu alte cuvinte, administratorul prin care Domnul va distribui adevărul prezent în acest “seceriş”, dacă va fi găsit vigilent, umilit, credincios, va fi menţinut în administraţie şi va fi folosit de Domnul tot mai mult în serviciul casei, până la terminarea secerişului.

 “Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă”

Că acest rob nu trebuie să acţioneze sau să fie privit ca un domn este clar indicat în versetul 45, care arată că o asemenea întrebuinţare greşită a numirii sale ar duce la căderea sa. Niciodată Biserica n-a avut nevoie să fie în gardă împotriva servitorilor săi care într-adevăr s-au străduit s-o servească şi să transmită din comoara Domnului hrana la timp cuvenit. Pericolele Bisericii au provenit întotdeauna de la cei care au căutat să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu şi să distribuie propria lor înţelepciune sau înţelepciunea altor oameni în locul cuvântului Domnului.

Versetele 47, 48 par să dea de înţeles că responsabilitatea servitorului faţă de Domnul va fi în măsura cunoştinţei sale despre voinţa Domnului; şi că Domnul va lucra cu el pe principiul că având multă cunoştinţă şi ocazie, cerinţele de la el vor fi proporţional mari.

În timp ce acest îndemn în general pare să se aplice la un servitor anumit prin care ceilalţi servitori vor fi aprovizionaţi (vezi Matei 24:45-51), putem vedea că aceleaşi principii s-ar aplica în sens general la fiecare servitor la rândul lui, când ar primi fie hrană, fie administrare. Responsabilitatea sa ar fi în raport cu ceea ce a primit sau a avut ocazia să primească şi în felul în care a folosit binecuvântarea. Noi, cei de azi, trăind sub o asemenea favoare mare de la Domnul, bucurându-ne de lumina adevărului prezent în care suntem, avem toate motivele să-I mulţumim şi să apreciem tot mai mult lucrurile noi şi vechi din depozitul de adevăr al Stăpânului pe care El ni-l distribuie acum, şi pe care fiecare la rândul lui este privilegiat să-l distribuie altora şi pentru care are responsabilitate în raport cu cunoştinţa sa. Domnul ne ajută pe fiecare să fim credincioşi, şi să ne amintim că Domnul nostru a fost atât servitor cât şi Fiu, şi că cel mai mare privilegiu al nostru ca fii este să fim servitori credincioşi, administratori ai harurilor de multe feluri ale lui Dumnezeu.

 Prefaţă

Această broşură a fost publicată în 1932 în Statele Unite ale Americii.

Autorul ei nu-şi menţionează numele.

Noi am ataşat la conţinutul ei două dintre articolele pastorului C. T. Russell asupra acestui subiect, pentru a se vedea şi opinia lui.

Sperăm ca toate acestea să fie o binecuvântare şi o întărire în credinţa că Domnul la a doua Sa prezenţă a folosit şi continuă să folosească un servitor special pentru distribuirea hranei la casa credinţei.

Exprimăm adâncă recunoştinţă faţă de Domnul pentru modul în care a văzut potrivit să ne facă cunoscute adevărurile Sale ca “hrană la timp”.

 

Editorii, 2003

 

“Exprimând acestă opinie, nu avem nici o intenţie să forţăm pe cineva să ajungă la concluziile la care am ajuns noi asupra acestui subiect, pentru că şi acesta, asemenea  altora, este un subiect despre care fiecare om trebuie “să fie deplin încredinţat în mintea lui””.

 

Pentru o informare completă în legătură cu situaţia apărută în mişcarea Studenţilor Bibliei după trecerea dincolo de văl a pastorului C. T. Russell vă recomandăm revista “Lumină după întuneric”.

“Cine răspunde fără să asculte, face o prostie

şi îşi atrage ruşinea.”

“Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.”

Un pom sădit lîngă un izvor de apă

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştezesc: tot ce începe, duce la bun sfîrşit.” – Psalm 1:1-3.

Cu cît mai mult noi ne adîncim în cercetarea legilor care guvernează lumea firească şi cea spirituală, cu atît mai mult noi le găsim în armonie una cu cealaltă. Prin urmare noi concludem – că ambele îşi datorează existenţa lor unuia şi aceluiaşi autor. Omul firesc probabil va pune pe locul întîi legile naturii, dar omul lui Dumnezeu ştie – că legile spirituale sunt mai importante. De fapt, se pare că Dumnezeu, în realitate a aranjat toate lucrurile în natură în acest fel, pentru a ne face mai clare înţelegerii noastre, marile adevăruri spirituale, care altminteri ar putea fi dincolo de înţelegerea noastră.

Noi găsim multe astfel de exemple în Scripturi. De exemplu, naţiunea lui Israel este deseori simbolizată ca un lemn de viţă, un lemn care este aproape nefolositor cu excepţia unei singure sale destinaţii, producerea roadelor. Să privim în cartea lui Ezechiel capitolul 15 şi să vedem ce spune profetul: “Cuvîntul Domnului mi-a vorbit, astfel: “Fiul omului, ce are lemnul de viţă mai mult decît orice alt lemn, viţele de vie mai mult decît cele ce sînt printre copacii din pădure? Ia oare cineva din lemnul acesta, ca să facă vre-o lucrare?” – Cine se va gîndi să ia un lemn de viţă şi să facă ceva din el! – “Face cineva din el vre-un cîrlig de atîrnat ceva în el? Iată că este pus pe foc să ardă; dupăce îi arde focul cele două capete şi mijlocul, mai poate fi el bun de ceva? Iată, cînd era el întreg, nu se putea face nimic din el; cu cît mai puţin acum, dupăce l-a mistuit şi l-a ars focul, s-ar mai putea face vre-o lucrare din el? Deaceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: “Ca lemnul de viţă dintre copacii din pădure, pe care-l pun pe foc să-l ard, aşa voi da şi pe locuitorii Ierusalimului””. Domnul ar putea face viţa un copac mare ca şi Bradul sau Cedrul, dar El nu a ales să facă aşa, fără îndoială pentru că El a dorit să ne arate scopul Său cu privire la naţiunea lui Israel, şi anume, că singurul scop principal pentru care El I-a ales, a fost că ei puteau aduce roadele sfinţeniei: “Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decît să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe cari ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” – Deuteronom 10:12, 13.

Profeţia lui Ezechiel s-a împlinit în anul 70 A. D, cînd naţiunea lui Israel a fost pusă pe focul strîmtorării şi distrusă. Domnul nostru Isus ne explică cauza în Matei 21:43: “Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu, va fi luată de la voi, şi va fi dată unui alt neam, care va aduce roadele cuvenite” – roadele sfinţeniei.

Creştinătatea a făcut aceeaşi greşeală în această privinţă ca şi Israelul natural. Ca şi naţiunea lui Israel, naţiunile Creştine s-au sprijinit pe puterea lor proprie şi pe înţelepciunea lor proprie în loc de cea a Domnului şi ele au devenit mari în ochii lumii. Ei n-au văzut că singurul scop principal pentru care Domnul I-a ales este că ei ar trebui să aducă roadele sfinţeniei, după cum explică Apostolul: “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” – 1 Tes. 4:3. Pentru acest motiv, Domnul le varsă şi dă Împărăţia unei naţiuni, care aduce roadele dorite, naţiunei sfinte, răscumpărată din orice neam şi limbă şi popor, dispreţuită şi respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu. “De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, cari aţi fost chemaţi. Printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt; pentrucă nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” – 1 Cor. 1:26-29.

Ca să fim din poporul Domnului, noi trebuie nu numai să credem în Domnul, dar de asemenea trebuie să şi suferim pentru cauza Lui (Fil. 1:29); noi trebuie să ne negăm de sine şi să ne luăm crucea zilnic şi să-l urmăm. Cei care fac astfel sunt Israelul adevărat, adevărata viţă. Ei sunt naţiunea care va moşteni Împărăţia cerurilor. De ce? Deoarece ei au recunoscut că ei nu trebuie să se bizuie pe înţelepciunea lumească, puterea lumească, poziţia lumească, sau pe orice altceva ce ar putea oferi această lume, dar că sprijinul lor trebuie să fie total pe Domnul; şi ei se sforţează cu ajutorul Său să cultive roadele sfinţeniei. Deoarece Isus împreună cu ucenicii săi a urmat această cale, El a putut spune: “Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul”. “Eu sînt Viţa, voi sînteţi mlădiţele” – Ioan 15:1, 5.

Un Pom sădit lîngă un izvor de apă

 Pomul descris în Psalmul întîi, spre deosebire de butucul menţionat de Isus şi Ezechiel, totuşi nu se referă la naţiunea lui Israel, ci la personalitatea omului lui Dumnezeu. La prima vedere s-ar părea straniu că Dumnezeu, ar compara un om cu un pom; dar din întrebuinţarea ilustraţiei de către Psalmist, este evident că ar trebui să fie un adevăr care ar sta la baza acestuia, şi care ar sprijini şi ar susţine aceasta, şi dacă noi doar am găsi care este acest adevăr, fără îndoială că noi am fi îmbogăţiţi spiritual prin el.

Un pom sădit lîngă un izvor de apă posedă, de obicei, viaţă din abundenţă, deoarece el are acces la apă şi absoarbe din belşug apă. Dacă acelaşi pom ar fi transplantat în pustiu, ar muri repede din neajuns de apă. Deci tot astfel este şi cu omul lui Dumnezeu. Doar cînd el are acces la izvoarele apei adevărului, la Cărţile Bibliei, el poate creşte spiritual, şi cu cît mai mult adevăr el absoarbe şi foloseşte, cu atît mai multă vitalitate el capătă.

Înainte de a fi un pom, mai întîi trebuie să fie o sămînţă, şi acea sămînţă trebuie să fie semănată într-un pămînt pregătit. Dacă pămîntul este tare şi dur el necesită să fie fărămiţat, dar el nu necesită întotdeauna o astfel de prelucrare minuţioasă. În parabola semănătorului, Domnul nostru ne spune despre diferite feluri de pămînt, şi spune că pămîntul bun a fost o inimă sinceră şi curată. Pregătirea pămîntului înseamnă procesul prin care noi venim la înţelegerea că nu putem fi prin noi înşine plăcuţi Domnului, şi că, de aceea, noi avem nevoie de un Salvator. Dacă, în timp ce suntem în această atitudine a minţii şi a inimii, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre Dumnezeu ca să avem credinţă în Dumnezeu prin Isus Hristos, şi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, atunci noi suntem gata şi pregătiţi să primim sămînţa, Cuvîntul privitor la Împărăţie, în inimile noastre, şi devenim Noi Creaţii în Isus Hristos. Prin urmare pămîntul în care este semănată sămînţa este – mintea şi inima îndreptăţită.

Sămînţa, după cum a explicat Isus, în Matei 13:19, este Cuvîntul privitor la Împărăţie, vestea bună că Împărăţia lui Hristos urmează să fie stabilită pe pămînt, şi că, dacă numai ne negăm de sine şi luăm crucea noastră în fiecare zi şi-L urmăm pe Hristos, noi vom fi comoştenitori cu El în acea Împărăţie, pentru marele scop de binecuvîntare a tuturor familiilor de pe pămînt spre slava lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului său Isus Hristos. Dacă sămînţa este primită în mod potrivit într-o inimă cinstită şi curată, în acelaşi timp ea va începe să încolţească şi să prindă rădăcini. Rădăcina reprezintă – credinţa Noii Creaţii.

Sunt două trepte, nivele sau grade ale credinţei, credinţa îndreptăţirii şi credinţa consacrării. De la Domnul nostru Isus nu se cerea să facă primul pas, deoarece El niciodată nu a fost altceva decît drept, curat şi fără pată, dar El S-a consacrat pe Sine prin credinţă. El avu o astfel de credinţă în Tatăl Său din ceruri, încît El Îşi găsea plăcerea în a face voia Sa, chiar dacă El ştia că aceasta înseamnă predarea tuturor drepturilor Sale de viaţă ca fiinţă umană, că El va fi şters din existenţă, şi că Puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu va fi necesară pentru a-L învia din morţi la o nouă natură, Natura Divină (Efeseni 1:19, 20). Aceasta nu necesită tot o aşa de mare credinţă în cazul nostru, deoarece Hristos a fost cel dintîi din învierea morţilor (Fapte. 26:23). El a fost Înaintemergătorul şi ne-a lăsat exemplu, şi noi ştim ce a făcut Tatăl nostru Ceresc pentru El, şi că El este din plin capabil şi dornic s-o facă şi pentru noi.

Aceste două trepte ale credinţei sunt arătate în capitolul 5 din Romani. În primul vers ni se spune că prin credinţă noi suntem îndreptăţiţi şi astfel avem pace cu Dumnezeu; şi apoi în versetul următor, ni se spune mai departe, că tot prin credinţă avem acces în acest har în care noi suntem, harul sau favoarea sfinţirii, şi astfel avem speranţa gloriei lui Dumnezeu. Prima etapă a credinţei, prin care noi suntem îndreptăţiţi, reprezintă pregătirea pămîntului, a inimii. Dacă sămînţa, Cuvîntul sau vestea bună a Împărăţiei, este primită în mod potrivit într-o astfel de inimă şi prinde rădăcină, atunci Noua Creatură este concepută. Rădăcina este credinţa Noii Creaţii, a doua treaptă a credinţei, credinţa consacrării. Acesta este un început mic care eventual, dacă îi este permis să crească, va creşte într-un copac matur fructifer şi roditor – omul lui Dumnezeu, Noua Creatură în Hristos Isus.

Cînd sămînţa copacului roditor este însămînţată, ea răspîndeşte nişte cîrcei mici pentru a absorbi apa şi multele minerale sau elemente pămînteşti care au fost dizolvate de apă. Mai apoi mica tulpină răsare şi se iveşte deasupra pămîntului. Această mică tulpină apoi răspîndeşte mici ramuri, care împreună cu rădăcina şi tulpina cresc mai groase, mai mari şi mai puternice an după an. Cînd ramurile se acoperă cu frunze şi în cele din urmă cu muguri, flori şi fructe, noi avem copacul matur fructifer şi roditor.

Noua Creatură Comparată cu un Pom

 Fie ca noi acum să luăm în considerare multele părţi ale pomului în detaliu şi să le comparăm pe acestea cu variatele trepte în dezvoltarea Noii Creaţii, după cum sunt ele prezentate în 2 Petru 1:5-7, şi vom fi impresionaţi de minunata potrivire a ilustraţiei, pe care, sub conducerea Spiritului Sfînt, o foloseşte Psalmistul în textul nostru.

Cuvintele Apostolului sunt: “De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea; cu virtutea, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostrea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” – (Cornilescu revizuită).

Rădăcina Credinţei

 Prima dintre haruri este rădăcina credinţei. Ca şi la rădăcina pomului, ramurile ei sunt la început subţiri şi mici, dar ele cresc şi se răspîndesc în toate direcţiile cu o continuă creştere a Noii Creaţii.

Rădăcina pomului are două funcţii:

(1) Aceasta este o parte a pomului care se ţine, se agaţă sau se sprijină de pămînt. La început această legătură, sau germinare, este foarte firavă, astfel încît chiar un copil o poate rupe; dar puţin cîte puţin, cînd copacul este mare, se va cere o unire a puterii a mulţi oameni puternici pentru a o rupe. La fel este şi cu credinţa noastră ca Noi Creaţii. Credinţa este aceea care se ţine, se agaţă de pămînt, de mintea şi inima îndreptăţită. La început, cînd credinţa nostră este mică, noi am fi uşor zmulşi, dacă Domnul nu s-ar îngriji de noi în această stare ca şi în toate celelalte. Treptat împreună cu dezvoltarea noastră spirituală, multele ramuri sau sfere ale credinţei noastre cresc şi se răspîndesc şi se extind într-atît încît se înfig cît mai stabil şi se stabilesc cît mai ferm în inimile noastre. Unele din ele se agaţă de acea parte a minţii sau a inimii care ne controlează gîndurile, astfel că noi ne apropiem tot mai mult de punctul să gîndim cum gîndea şi Isus; altele se agaţă de acele părţi ale minţii sau ale inimii noastre care ne controlează vorbirea noastră şi conduita în general, astfel că noi treptat ne apropiem de punctul de a vorbi cum a vorbit şi Isus, şi să umblăm cum a umblat şi El. Cu cît mai mult creşte credinţa noastră şi cu cît mai ferm ea se înfige şi se stabileşte în inima noastră, cu atît suntem mai capabili de a rezista şi a ne împotrivi atacurilor duşmanului. Credinţa este marele fundament al harului, unul fără de care ar fi imposibil pentru noi de a creşte. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 11:6.

(2) O altă funcţie a rădăcinii este absorbirea apei din pămînt şi a multelor elemente pămînteşti sau minerale din pămînt, care pot fi dizolvate de apă şi care sunt de folos pentru creşterea pomului. Apa alcătuieşte trei pătrimi din greutatea majorităţii plantelor. Prin urmare ea este esenţială. Dacă pomul va fi lipsit de ea chiar numai pentru o zi, el va începe a se vesteji. Venind din “izvoarele de apă”, lîngă care este sădit pomul, apa se strecură în pămînt, caută feluritele elemente pămînteşti care sunt acolo, şi atunci este absorbită de rădăcină. Toată apa care intră în structura pomului vine prin rădăcină; nimic din ea nu intră prin altă parte, nici chiar prin frunze.

Izvoarele de apă prin care Noua Creatură este cultivată, sunt diferitele cărţi ale Bibliei, şi apa Adevărului din ele pătrunde în inima noastră, prin canalele ochilor şi urechilor noastre. Cînd acestea intră în inima noastră, ele caută diferitele elemente naturale pe care le găseşte acolo, şi treptat le dizolvă. Una din aceste elemente este ambiţia, care îl conduce pe omul firesc să se străduie să fie mare în această lume, a-şi face un nume pentru sine, şi a-şi acumula bogăţii, etc. Totuşi cît de plăcut n-ar fi acesta din punctul de vedere lumesc, acesta este un principiu greşit în ceea ce îl priveşte pe omul lui Dumnezeu; dar cînd Adevărul intră în inimă, elementul natural al ambiţiei treptat se dizolvă, şi în timp ce devine absorbită împreună cu apa Adevărului, ea este transformată dintr-o ambiţie pămîntească într-o ambiţie spirituală, o ambiţie cerească. Ambiţia spirituală conduce noua Creatură spre a se strădui a plăcea lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce pot gîndi oamenii despre el; ea îl conduce spre a strînge pentru el comori în cer, şi îl face “gata de orice lucrare bună”, pentruca el să poată fi socotit vrednic de a deveni co-moştenitor cu Isus Hristos, şi astfel să fie în stare şi capabil să satisfacă dorinţele inimii sale în preamărirea lui Dumnezeu şi în ajutarea în binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului.

Un alt element natural sau firesc este cel al combativităţii, pe care mulţi din noi îl posedă într-o măsură mai mare sau mai mică. Omul firesc care are calitatea de combativitate este capabil de a fi foarte criticabil sau supărător, dar cînd un astfel de om devine o Nouă Creatură în Hristos, Adevărul găseşte combativitatea naturală în inima sa şi treptat o dizolvă, şi în timp ce ea este absorbită de credinţa Noii Creaturi, ea este transformată într-o combativitate spirituală. Această calitate este una dintre cele mai bune şi frumoase, care poate fi posedată de către omul lui Dumnezeu, deoarece, dacă este dirijată potrivit, ea îl face în stare să ducă o luptă împotriva lumii, cărnii, şi diavolului, şi astfel să lupte lupta bună a credinţei. Omul firesc îşi foloseşte combativitatea în lupta cu alţii în folosul său; omul lui Dumnezeu îşi foloseşte combativitatea în lupta cu sine în folosul altora. Noi toţi ar trebui să avem această calitate, cel puţin într-o măsură oarecare. Dacă noi nu posedăm această calitate de la natură, atunci avem nevoie de a ne ruga Tatălui Ceresc să ne ajute. Voi ştiţi cum grădinarul bun şi iscusit adaugă pămîntului orice elemente i-ar lipsi, dacă acestea sunt necesare pentru creşterea copacului. Eu sunt sigur că Domnul ne va da orice elemente care sunt necesare creşterii noastre spirituale.

Rădăcina, deci, reprezintă credinţa noastră, şi la fel după cum rădăcina este unica parte a copacului care absoarbe apa, tot astfel omul lui Dumnezeu primeşte Adevărul doar printr-un mijloc, şi anume prin credinţa sa. Dacă cuiva îi lipseşte credinţa, el nu va fi în stare să primească Adevărul. Aceasta ne explică faptul de ce atît de mulţi ne spun că Planul Divin al Vîrstelor este cea mai complicată carte pe care au citit-o. Ei nu au rădăcina credinţei în inimile lor. Dar Noua Creatură prin credinţa sa, poate şi trebuie să absoarbă apa Adevărului. Dacă el este deposedat de ea doar pentru o zi, el începe a se vesteji, a se ofili şi a se nimici.

Ce este în rădăcină, care îi permite să absoarbă apa cu elementele pămînteşti dizolvate? Aceasta este seva şi procesul de absorbţie este numit endosmoză. Prin endosmoză se are în vedere legea naturală, prin care, atunci cînd un lichid mai rar sau mai diluat este separat de către un zid poros de un lichid mai concentrat, mai dens, ultimul îl absoarbe pe primul. Seva este mai densă ca apa din pămînt şi astfel ea absoarbe apa împreună cu toate elementele pămîntului dizolvate în ea prin intermediul rădăcinei. La fel, Spiritul Sfînt, (care, eu înţeleg că este reprezentat prin sevă) printr-un proces spiritual corespunzător endosmozei, absoarbe apa Adevărului împreună cu elementele naturale care au fost dizolvate de către Adevăr; şi mijlocul prin care aceasta absorbţie este efectuată – este credinţa noastră, rădăcina Noii Creaţii. În acest fel măsura spiritului Sfînt treptat creşte în Noua Creatură, şi la fel ca şi seva care nu hrăneşte numai rădăcina dar care urcă şi la alte părţi ale pomului, tulpina, ramurile, frunzele, etc., şi le nutreşte pe fiecare, tot aşa şi Spiritul Sfînt astfel sporit în măsură şi în putere, dezvoltă în noi nu numai credinţa Noii Creaţii, dar de asemenea şi alte haruri pe care le avem încă a le aprecia.

Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea

 Dacă sămînţa este semănată şi prinde rădăcini, la început nimeni nu este conştient de faptul acesta. Noi nu putem spune: “Ah, Iată ! Sămînţa a fost semănată şi a prins rădăcină”, pînă ce mica rădăcină nu-şi capătă tulpina şi pînă cînd tulpina nu apare deasupra pămîntului. Tulpina este prima manifestaţie vizibilă. Aceasta ne aduce la al doilea punct. Apostolul Petru spune: “Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea”. Cuvîntul tradus aici prin “virtute” înseamnă în mod potrivit – “curaj, tărie morală” (vezi “Emphatic Diaglot” de Wilson). Cînd noi ne prezentăm corpurile noastre ca sacrificii vii Domnului, rădăcina credinţei, primul pas al dezvoltării Noii Creaţii, este în inima noastră, dar la început nimeni nu cunoaşte aceasta în afară de noi înşine. Alţii nu pot cunoaşte că Cuvîntul Adevărului a prins rădăcină în noi pînă ce nu am unit la credinţa noastră tăria, curajul, virtutea – fapta. Virtutea, curajul, fapta este prima manifestaţie vizibilă a Noii Creaţii. Dacă noi nu dezvoltăm faptele, credinţa noastră va muri; la fel ca şi în cazul seminţei naturale, dacă tulpina nu apare, rădăcina va muri.

Ce înseamnă această calitate a virtuţii? Ea înseamnă curajul credinţei noastre. Cînd noi adăugăm la credinţa noastră curaj, atunci noi nu numai că credem în inima noastră, dar de asemenea noi mărturisim cu limba noastră că Isus este Domnul nostru şi aceasta se întîmplă cînd noi începem a spune aceasta oamenilor şi a le arăta aceasta în viaţa noastră zilnică şi a ne purta astfel încît alţii să afle că noi suntem creştini. Nouă nu trebuie să ne fie ruşine de Hristos. Dacă ne va fi ruşine de El, şi El se va ruşina de noi, cînd va veni să se socotească cu noi. Eu îmi amintesc o zi, cînd stînd în tren, eu aveam cîteva tracte, pliante şi broşuri în geanta mea. Credinţa mea mi-a spus să le înmînez pasagerilor, dar carnea s-a revoltat. Eu eram foarte aproape să cedez cînd mi-a venit în minte gîndul: “Nu vă fie ruşine de Evanghelia lui Hristos”. Eu am scos pliantele din geanta mea şi le-am privit. Şi pe coperta celei de deasupra eu am văzut tocmai cuvintele care mi-au venit în minte: “Eu nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos”. Atunci credinţa avu victoria. Avînd acum curajul convingerilor mele, eu am împărţit pliantele şi după toate acestea nu am găsit aceasta atît de respingător.

De ce ar trebui să ne fie ruşine de Evanghelia lui Hristos? Ea conţine veşti atît de minunate. Săraca omenire gemîndă o aşteaptă. Chiar dacă oamenii se vor rîde sau îşi vor bate joc de voi, sau vă vor persecuta pentru credinţa în Evanghelie şi pentru proclamarea ei, puţin cîte puţin, în ziua cercetării, ei îşi vor aduce aminte de faptele voastre bune pe care le-au văzut, şi vor slăvi pe Dumnezeu în numele vostru – 1 Petru 2:12.

Virtutea sau curajul este acel har care ne face în stare să răspîndim adevărul la alţii şi să ne modelăm vieţile noastre după adevăr, şi să perseverăm în ambele, în ciuda opoziţiei şi de asemenea în ciuda repetatelor căderi. La început, cînd noi suntem doar plante tinere, ne aplecăm la orice suflare a adversităţii, dar puţin cîte puţin cînd noi creştem mai maturi, sîntem în stare să rezistăm la orice furtună care ar putea asalta credinţa noastră în Dumnezeu şi în Adevărul Său.

 Uniţi cu virtutea – Cunoştinţa

 Cînd începi a spune despre Adevăr altora, foarte curînd vei afla că nu îl poţi explica atît de clar după cum ai vrea, şi îţi sunt puse astfel de întrebări la care nu poţi răspunde. De exemplu, vei fi întrebat: “Nu este aceasta o a doua şansă?” şi “Nu va duce aceasta la păcat?”. Efectul acestora este de a te trimite din nou şi din nou la izvoarele Adevărului, pentru a-ţi împrospăta memoria, şi pentru a adăuga la virtutea ta – cunoştinţa; şi în timp ce îţi împrospătezi memoria, îţi vei găsi de asemenea şi inima reîmprospătată şi înviorată. Cu cît mai mult împarţi Adevărul la alţii, cu atît mai mult adaugi la cunoştinţa ta, şi Adevărul devine pentru tine tot mai clar şi mai preţios. În afară de aceasta, cînd începi a-ţi modela viaţa în acord cu voia lui Dumnezeu, variatele experienţe prin care treci, opoziţia pe care o primeşti, căderile pe care le ai, şi toate multele încercări şi dificultăţi pe care va trebui să le întîlneşti pe calea îngustă, te vor trimite din nou şi din nou la Cuvîntul lui Dumnezeu pentru instruire la fel ca şi pentru mîngîiere şi îndemnare.

După cum sunt multe ramuri într-un copac bun, tot la fel multe ramuri ale cunoştinţei se cer a fi cultivate de către Creştinul adevărat, care doreşte să fie conformat chipului lui Hristos. Căutînd a-L cunoaşte pe Dumnezeu, caracterul Său glorios şi planul Său minunat, şi pe Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui, adevăratul Creştin îşi dezvoltă ramurile cunoştinţei în direcţia cerească. Alături de acestea el găseşte necesar şi plăcut să dezvolte ramurile cunoştinţei privitor la Profeţi şi Apostoli şi alţi Sfinţi ai Noului şi Vechiului Testament, şi încă şi alte ramuri privitoare la roadele spiritului şi la Făgăduinţele Nespus de Mari şi Scumpe ale lui Dumnezeu. Pe lîngă acestea mai sunt încă multe altele! Incluzînd şi pe cele mai inferioare sau de mai de jos, ramurile cunoştinţei cu privire la şireteniile şi vicleniile diavolului, şi de asemenea cu privire la diferitele ispite, încercări şi ademeniri care vin spre noi din partea lumii şi din partea cărnii noastre. Noi trebuie să privim la acestea în aşa fel încît să putem spune împreună cu Apostolul Pavel: “Noi nu suntem în ignoranţă de înşelăciunile lui Satan”. Dacă credeţi că nu este necesar să cunoaşteţi despre înşelăciunile diavolului nu veţi fi preîntîmpinaţi sau preveniţi, şi nefiind preveniţi nu veţi fi pregătiţi şi înarmaţi din vreme, cu rezultatul probabil că mai devreme sau mai tîrziu veţi fi înfrînşi de către adversar.

Totuşi, ramurile mai inferioare, cele de mai de jos, cu tendinţa de a creşte mai spre pămînt, sunt multele ramuri ale cunoştinţei lumeşti, care nu sunt atît de importante ca şi altele. Cu toate acestea ele sunt necesare într-o măsură oarecare pentru o adecvată înţelegere a Bibliei. De exemplu, noi ar trebui să cunoaştem ceva despre gramatica şi însemnătatea cuvintelor. Este de asemenea de folos de a cunoaşte puţin din Greacă, şi probabil şi puţin din limba Ebraică de asemenea, cel puţin cîteva cuvinte pentru o înţelegere mai bună a Adevărului, şi o cunoştinţă în geografie, istorie, botanică, etc., este adesea de folos pentru prinderea înţelesului a multor ilustraţii şi aluzii istorice şi geografice, atît de mult întîlnite în Scripturi.

Dar în timp ce unim la virtutea noastră – cunoştinţa, este esenţial ca noi să trecem la următorul îndemn al Apostolului ca să:

 Uniţi cu Cunoştinţa – Înfrînarea (controlul de sine)

 Dacă într-un copac nu sunt ramuri, acolo nu vor fi fructe, şi ramurile mici vor aduce fructe mici. La fel este şi cu Noua Creatură în Hristos. Fără cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Gloriosului plan de răscumpărare, Noua Creatură nu va aduce roadă, şi dacă cunoştinţa va fi mică, şi roadele de asemenea vor fi mici. Este evident deci, că noi ar trebui să cultivăm multe ramuri ale cunoştinţei. Dar un pom roditor nu creşte doar cu scopul de a da ramuri. Cît de bune şi frumoase aceste ramuri ar putea fi, pomul trebuie să dezvolte roadele, pentru a-şi justifica existenţa. Aceasta va necesita o curăţare chibzuită. Un pom care nu este curăţat este bun numai ca lemn. La fel, scopul pentru care omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte diferitele ramuri ale cunoştinţei este ca el să poată la timpul potrivit să aducă o roadă abundentă de iubire, şi pentru acest scop va fi necesară o pregătire şi curăţare atentă şi grijulie.

În cazul Noii Creaţii, totuşi – şi aici analogia dintre pom şi Noua Creatură nu se potriveşte – mult este lăsat la libertatea voinţei sale. Noua Creatură este tratată ca o fiinţă gînditoare, şi se aşteaptă de la ea să-şi facă mult din curăţarea sa. Pavel spune: “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd suntem judecaţi suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea” – 1 Cor. 11:31, 32. Cu alte cuvinte, noi ar trebui zilnic să ne examinăm şi să ne înfrînăm. Dacă nu o vom face, atunci noi nu vom folosi spiritul minţii sănătoase şi Domnul va trebui să ne curăţe sau să ne pedepsească, să ne îndrepte, la fel ca şi un grădinar iscusit şi priceput ar fi trebuit să-şi curăţe pomul care nu are putere de gîndire de a se călăuzi, a se îndrepta şi a se conduce singur.

Singurul scop al studiilor noastre trebuie să fie ca noi să ne arătăm aprobaţi înaintea lui Dumnezeu, ca un om care n-are de ce să-i fie ruşine. Dezvoltarea diferitelor ramuri ale cunoştinţei ar trebui să fie astfel controlate, ca noi să putem cultiva pe ele – roada iubirii. Iată pentru ce sunt ramurile; şi motivul pentru care sunt atît de multe ramuri, este că acolo trebuie să fie mai multe roade.

De la noi se cere să exercităm controlul de sine sau înfrînarea, în special în privinţa ramurilor cunoştinţei lumeşti. Într-un pom roditor natural, ramurile de mai jos tind să crească spre pămînt. În acelaşi mod ramurile cunoştinţei pămînteşti sunt înclinate să crească spre pămînt. Noi ar trebui să ţinem minte ca să nu cultivăm aceste ramuri cu scopul – doar de a acumula cunoştinţă, şi nici pentru alte scopuri pămînteşti decît profesia sau serviciul nostru de zi cu zi (şi aceasta la un nivel cît mai redus posibil), ci numai pentru scopul de a înţelege Cuvîntul lui Dumnezeu, şi astfel să ajutăm la creşterea noastră spirituală. Este cel mai bine de a fi mulţumit în cea mai mare parte cu acea cunoştinţă pămîntească pe care am avut-o înainte de a deveni Noi Creaţii în Hristos Isus. Cu cît mai mult timp şi energie noi devotăm pentru cultivarea ramurilor pămînteşti, cu atît mai mult creşterea noastră spirituală poate fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre poate deveni de o rea sau inferioară calitate. Fraţii pot fi de ajutor unul altuia în această privinţă. De exemplu, din studiul meu anterior a ramurii naturale a botanicii, eu mă stărui să vă explic înţelesul sau intenţia Psalmistului şi prin acesta îndemnul Apostolului Petru, astfel ca să fie sprijinită creşterea noastră spirituală, a mea şi a voastră.

Noi am văzut, deci, că un pom care nu este curăţat este bun doar ca lemn şi merge la lemnărie. El poate deveni mare şi impunător, dar fructele sale sunt rare şi de proastă calitate. La fel este şi cu Noua Creatură, dacă ea nu exercită controlul de sine, căci – “Cunoştinţa îngîmfă, dar dragostea zideşte”.

Controlul de sine trebuie să fie exercitat de asemenea pentru a ţine subordonat corpul, astfel ca noi să nu fim potriviţi sau conformaţi acestei lumi dar ca să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre, pentru a arăta care este voia lui Dumnezeu – cea bună, plăcută şi desăvîrşită şi acceptabilă. Controlul de sine este necesar ca noi să nu fim excesiv descurajaţi prin căderile şi greşelile noastre, şi nici să ne slăvim sau înălţăm prin succesele noastre. Ea este necesară pentru a ne preveni şi împiedica, de a nu ne îndepărta de pe calea îngustă prin eşecuri sau persecuţii, sau de a nu deveni plini de mîndrie din cauza laudei.

Uniţi cu Înfrînarea – Răbdarea

Noi nu putem dezvolta răbdarea pînă ce nu suntem în stare să exercităm înfrînarea sau controlul de sine. Această calitate a răbdării este reprezentată prin frunzele pomului. Puteţi spune: “Este foarte straniu. Ce este ceea ce putem cunoaşte despre frunze, care le face în stare să reprezinte răbdarea? Frunzele vor creşte pe copac chiar dacă n-au fost curăţate”. Aceasta este adevărat, şi aici din nou analogia dintre pom şi Noua Creatură cade, dar sunt cîteva puncte de o apropiată asemănare între frunzele unui pom şi răbdarea omului lui Dumnezeu.

Dacă vei vedea un pom fără frunze la timpul cînd te aştepţi la ele, imediat vei zice: “Mă tem că acest pom este pe moarte”, şi dacă ai careva interes în el, îl vei uda, dacă va fi posibil, pentru a-i da viaţă. Dar dacă vei vedea un belşug de frunze verzi, vei zice: “DA! În acest pom este o abundenţă de viaţă”, şi dacă acesta este un pom fructifer, te vei aştepta să capeţi o roadă bună în curînd. La fel este şi cu Noua Creaţie. Dacă vei vedea un om al lui Dumnezeu care nu şi-a dezvoltat această calitate a răbdării, la timpul cînd ai aştepta aceasta de la el, vei zice: “Mă tem că el moare spiritual”. Apoi îi vei oferi apa Adevărului şi te vei ruga pentru el, şi-l vei ajuta atît cît poţi, pentru a-i da, dacă ar fi cu putinţă – viaţă (Iacov 5:20; 1 Ioan 5:16). Pe de altă parte, odată ce vei vedea răbdarea dezvoltată, vei zice că acesta are viaţa spirituală într-însul, şi cu cît mai multă răbdare vei vedea, te vei gîndi că cu atît mai multă viaţă el are, şi cu atît mai mult te vei aştepta ca la timpul potrivit roada coaptă a iubirii să-şi facă apariţia.

Sunt două calităţi speciale pe care le posedă frunzele unui pom, care le fac să fie asemănate cu răbdarea. Una este mobilitatea lor, şi alta este faptul că ele absorb Bioxidul de Carbon, şi îl divizează în Carbon şi Oxigen. Carbonul este apoi folosit pentru creşterea pomului, şi Oxigenul, acest element al atmosferei care susţine viaţa omului şi a animalelor inferioare, este emis în aer.

(1) Ştiţi cît de mobile sunt frunzele unui copac. Cînd suflă vîntul, frunzele se apleacă şi se îndoaie după el, şi apoi, după ce vîntul trece, ele se refac sau se restabilesc imediat la loc, ca şi cînd n-a fost nimic. În această privinţă frunzele diferă considerabil de tulpina unui pom bine dezvoltat. Tulpina reprezintă tăria noastră, hotărîrea, fermitatea şi statornicia noastră la principii; frunzele, de altă parte, reprezintă răbdarea noastră, îngăduinţa noastră la greutăţi şi încercări, unde nici un principiu nu este în joc.

La fel ca şi în cazul unui pom natural bine dezvoltat, tulpina puternică, împreună cu puternica sau ferma poziţie pe care o are rădăcina în pămînt, previne pomul de a nu fi smuls de către un vînt puternic sau de o altă cauză, la fel este şi cu omul lui Dumnezeu matur, deoarece din cauza credinţei sale adînci şi a puternicului curaj în Domnul (nu în sine însuşi), el este în stare să stea ferm împotriva vîntului de oricare doctrină falsă sau orice altceva intenţionat de către adversar, pentru a cauza pe omul lui Dumnezeu să se abată de la datoria faţă de Domnul. Nouă ni s-a spus că servul Domnului nu trebuie doar să străduie sau să tindă, ci ni se spune de asemenea că el trebuie “să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” – Iuda 3. Foarte diferit de aceasta este răbdarea. Sunt multe încercări care ne vin din afară, care nu afectează chestiuni de principiu. În astfel de cazuri noi ar trebui să cedăm, noi trebuie să exercităm răbdarea.

Să ne amintim exemplul Domnului nostru Isus. Cînd adevărul era în joc, cînd el a fost ispitit să se abată de la voia lui Dumnezeu, nimic nu l-a putut face să se clatine şi să se abată. Ştiind că Domnul îl va ajuta, el şi-a făcut faţa ca o cremene; şi el ştia că el nu va fi dat de ruşine – Isaia 50:7. El avea o puternică tărie şi curaj, dar în acelaşi timp el avu o răbdare infinită. Persecuţiile şi adversităţile, el le-a îndurat supus, cu blîndeţe şi cu răbdare. Cînd el a fost insultat, el nu a insultat, şi el singur a îngăduit să fie biciuit, scuipat şi dispreţuit, fără a reproşa sau a se răzbuna.

(2) O altă calitate posedată de către frunze este puterea absorbirii Bioxidului de Carbon (CO2), descompunîndu-l în Carbon şi Oxigen, asimilîndu-l pe primul şi întorcîndu-l pe al doilea în atmosferă. Tot Carbonul (Cărbunele de lemn) din copac este extras din atmosferă, şi frunza este unica care face această minunată şi grea lucrare. Totuşi Carbonul formează o jumătate din greutatea netă a pomului. El este reprezentat în special în fibrele lemnoase care dau tărie diferitelor părţi ale pomului. Aceasta ne aduce aminte că doar cînd avem calitatea de răbdare noi putem adăuga stăpînirea morală (a înţelepciunii) la fiinţa noastră spirituală, şi astfel să dezvoltăm puterea caracterului. Iată de ce Apostolul Iacov ne-a îndemnat să lăsăm ca răbdarea să-şi facă desăvîrşit lucrarea, ca noi să putem fi desăvîrşiţi şi întregi, şi să nu ducem lipsă de nimic.

În partea inferioară a frunzelor sunt mulţi pori numiţi stomate (deschizături sau orificii), prin care Bioxidul de Carbon este absorbit în frunze şi Oxigenul este eliminat în atmosferă. Particulele mici, numite granule de Clorofil, care dau frunzelor culoarea verde, pun mîna pe Bioxidul de Carbon în momentul cînd acesta intră, şi îl descopmun în părţile lui componente, o parte de Carbon şi două părţi de Oxigen. Carbonul este asimilat pentru a da tărie diferitor părţi ale pomului. Cele două părţi ale Oxigenului, pe de altă parte, se degajă în aer. Astfel planta absoarbe Bioxidul de Carbon şi emite Oxigenul.

În cazul fiinţelor umane şi a animalelor inferioare, procesul este exact inversat. Prin plămînii lor ei absorb Oxigenul şi elimină Bioxidul de Carbon. Oxigenul este dătătorul de viaţă pentru om şi animale, şi Bioxidul de Carbon este otrăvitor pentru ei, şi dacă n-ar fi nici o plantă, atmosfera în curînd ar deveni golită de Oxigen şi supraîncărcată cu Bioxid de Carbon, şi toată carnea ar muri. Ce minunată este Înţelepciunea lui Dumnezeu în acest schimb reciproc şi balans al naturii.

Între omul firesc şi cel spiritual există aceeaşi relaţie ca şi între animale şi plante. Atmosfera în care trăiesc animalele şi copacii, reprezintă împrejurarea noastră, circumstanţele în mijlocul cărora ne trăim vieţile noastre. Oxigenul în mod potrivit reprezintă acele circumstanţe care conduc la prosperitate materială, şi Bioxidul de Carbon, pe acelea care duc la adversităţi, nenorociri sau greutaţi materiale. Omul firesc înfloreşte cu şi pe prosperităţi materiale, la fel cum creşte datorită Oxigenului. Acestea sunt dătătoare de viaţă pentru el. Doar observaţi efectul produs asupra unui om dîndu-i un adaos la salariu şi o poziţie mai bună. Nu va înflori el oare! Nu se va bucura el de sine! Cu cît el va deveni mai prosper în cele fireşti sau pămînteşti, cu atît mai mult el se va gîndi că răul în această lume a fost supraestimat. Dar presupuneţi că asupra lui vor veni adversităţi, adică necazuri, nenorociri sau greutăţi pămînteşti, în acelaşi timp el va fi deprimat şi descurajat. Dacă adversitatea va creşte, la fel va creşte şi disperarea sa, şi cu continuarea acesteia el va deveni tot mai descurajat, întristat şi mîhnit, pînă cînd în cazuri extreme el va cădea într-o astfel de stare de disperare, încît în final el ar putea comite sinucudere. Astfel, adversitatea materială, ca şi Bioxidul de Carbon, este otrăvitoare pentru omul firesc. “Întristarea lumii aduce moarte”.

Cu omul spiritual, Creatura Nouă în Hristos Isus, are loc situaţia opusă. Dacă Noua Creatură nu primeşte nici o adversitate, nenorocire sau greutate fizică, financiară sau socială, ea se va vesteji spiritual. “Cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată”. Ea are nevoie de adversităţi pentru a creşte spiritual. Prin intermediul răbdării, ea le descompune, adică ia ceea ce este bun în ceea ce priveşte pentru a adăuga fibrele morale la fiinţa sa şi elimină dubla porţie a prosperităţii altora.

La fel există şi un schimb reciproc şi balans între omul lui Dumnezeu şi omul firesc cum este între plante şi animale. La fel cum oamenii şi animalele absorb Oxigenul şi elimină Bioxid de Carbon, şi copacii din contra, absorb Bioxidul de Carbon şi elimină Oxigenul, tot exact aşa şi omul firesc, în timp ce înfloreşte în prosperitatea materială, cauzează adversitate asupra celor care se străduie să trăiască evlavios în Hristos Isus, şi ultimii în loc de a fi vătămaţi de experienţe, folosesc fiecare adversitate pămîntească care le vine, pentru a face bine la toţi oamenii cît au putinţă, în timp ce în acelaşi timp ei adaogă tot mai mult la tăria lor spirituală şi menţin viaţa lor spirituală. Isus, vorbind ucenicilor săi, a spus: “Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentrucă Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: “Robul nu este mai mare decît stăpînul său”. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” – (Ioan 15:18-25). Dar întorcînd cu binele pentru rău, binecuvîntînd pe cei ce blastămă, făcînd bine celor ce-i urăsc, şi rugîndu-se pentru cei care îi folosesc în mod dispreţuitor, urmaşii în urmele blîndului Isus mustră, ceartă, sau condamnă lumea aceasta a păcatului, şi exercită o influenţă păzitoare sau conservantă asupra lumii, prevenind-o şi împiedicînd-o de a se duce rapid într-o mai adîncă degradare morală şi moarte.

Isus a exprimat acest adevăr cînd, după ce le-a spus urmaşilor săi, că profeţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, totdeauna au fost persecutaţi pentru cauza dreptăţii şi i-a îndemnat să se bucure şi să fie nespus de fericiţi cînd ei vor fi insultaţi şi persecutaţi pentru cauza Sa, El adaogă: “Voi sînteţi sarea pămîntului” – (Matei 5:10-13). La fel după cum sarea exercită o influenţă conservantă sau păzitoare, de păstrare asupra cărnii, şi după cum plantele exercită o influenţă conservantă, de păstrare sau păzitoare asupra animalelor, la fel şi sfinţii lui Dumnezeu cu toţii înainte au exercitat o influenţă conservantă, păzitoare şi de păstrare asupra lumii, pentru că puţini oameni neprihăniţi în lume au păstrat lumea de a nu fi distrusă. La aceasta se referă Pavel cînd citează din Isaia: “Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămînţă, am fi ajuns ca Sodoma, şi ne-am fi asemănat cu Gomora” – (Rom. 9:29). Domnul a distrus Sodoma deoarece în ea nu erau nici zece oameni neprihăniţi – (Gen 18:16-32).

Înainte de a părăsi această parte a subiectului nostru, eu aş dori să vă atrag atenţia la alte două puncte importante. Primul este că proporţia Bioxidului de Carbon în atmosferă este foarte mică, doar a cinci-suta parte din Oxigen. La fel este şi în atmosfera spirituală a Noii Creaţii. Proporţia adversităţii este de regulă, cu mult mai mică decît cea a prosperităţii. Prin urmare noi trebuie să fim foarte cu luare aminte ca să nu risipim şi să nu irosim nimic din ea.

Un alt punct, este că, Bioxidul de Carbon este absorbit şi descompus doar sub influenţa luminii şi a căldurii care vin de la soare. În timpul nopţii acest proces încetează cu totul. În acelaşi mod, Noua Creatură doar cînd este sub influenţa luminii şi căldurii lui Dumnezeu, înţelepciunii şi iubirii Sale provenite din Evanghelie, doar atunci ea poate extrage binele din orice adversitate prin intermediul răbdării. “Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfîntă, rugaţi-vă prin Duhul Sfînt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” – Iuda 20, 21.

 Uniţi cu Răbdarea – Evlavia; cu Evlavia – Iubirea de fraţi; şi cu Iubirea de fraţi – Dragostea de oameni.

 Pomul acum este bine crescut, îşi are rădăcina, tulpina, şi ramurile, el a fost curăţit şi îndreptat, şi a produs din abundenţă frunze verzi şi sănătoase. Noi ne putem zugrăvi în minţile noastre doar un astfel de puternic şi frumos caracter, plin de viaţă spirituală şi energie, care dă recunoscător adăpost, ocrotire şi protecţie oamenilor şi animalelor. Plin de credinţă, şi cu o puternică tărie în Domnul, lui nu-i este ruşine să vorbească despre Hristos, şi a-şi modela viaţa sa în corespundere cu concepţia lui Hristos. El nu numai că cunoaşte Biblia de la Geneza la Apocalipsa, dar el o poate expune sau prezenta, tălmăci sau explica altora, şi le poate face clare misterele sau tainele lui Dumnezeu. Cu adevărat, atît de numeroase şi extensive pot fi ramurile cunoştinţei, pe care le-a cultivat, încît el ar putea fi chemat să fie un pastor al unei mari şi prospere adunări, sau a fi un ocupant al unui loc sau scaun în careva colegii teologice. Un astfel de caracter ca acesta, sigur ar fi o admiraţie a tuturor care îl cunosc, dar chiar aceasta ar putea să nu fie suma tuturor virtuţilor sale. Înfrînarea sa sau controlul său de sine poate fi de un aşa fel, ca el să se poată ţine calm în toate circumstanţele şi împrejurările, să-şi păstreze corpul în stăpînire, şi astfel să-şi aranjeze cititul şi observaţia sa încît să studieze doar astfel de subiecte şi pe acestea într-aşa un mod, încît creşterea sa spirituală să fie sporită. În sfîrşit, răbdarea sa poate fi atît de perfectă încît să fie în stare să îndure adversităţi, insulte, ocări, şi persecuţii, să fie întărit în caracter prin încercări la care este expus, şi să întoarcă cu bine la rău. În mod sigur, veţi spune – că un caracter aşa de minunat ca acesta ar fi potrivit pentru Împărăţia Cerească.

Nu dragi fraţi, este necesar ceva mai mult înainte ca el să fie acceptat ca comoştenitor cu Isus Hristos. Dacă cu toate aceste calităţi excelente, el nu şi-a cultivat şi dezvoltat la timpul necesar iubirea, Dumnezeu Îl va tăia ca nefolositor. Straniu, da? Nu, noi niciodată n-am crescut pomii fructiferi sau roditori pentru frunzişul lor; noi creştem aceşti pomi fructiferi sau roditori pentru fructele sau roadele lor. Dacă binele pe care un om îl face altora este în cel mai bun caz doar un rezultat sau produs al credinţei, cunoştinţei, şi răbdării sale, şi dacă acesta este făcut cu scopul de a-şi clădi caracterul său spiritual, dacă el nu a atins gradul cînd binele pe care el îl face altora este rezultatul sau produsul iubirii pentru aceştia şi pentru Dumnezeu, acest om nu a îndeplinit scopul pentru care Dumnezeu l-a ales. Iubirea trebuie să fie motivul de fundament sau susţinător al tuturor vorbelor şi a faptelor nostre, înaintea ca Dumnezeu să ne recunoască ca cultivînd roadele sfinţeniei. Doar unora ca aceştia, care astfel şi-au dezvoltat şi desăvîrşit această calitate a iubirii, calitatea de asemănare cu Dumnezeu, numai acestora Domnul le va spune la timpul său cuvenit: “Bine rob bun şi credincios; intră în bucuria Stăpînului Tău. Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri”.

Pavel ne dă acest gînd în cuvintele frumoase din 1 Cor. 13:1-3: “Chair dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toate averile pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”.

La fel ca şi un pom roditor şi fructifer care pentru a-şi îndreptăţi existenţa pe lîngă frunzele sale trebuie să-şi dezvolte muguri, flori, şi în sfîrşit roade, tot aşa şi omul lui Dumnezeu trebuie să adaoge la răbdarea sa – evlavia, la evlavia sa – dragostea de fraţi, şi la dragostea de fraţi – iubirea de oameni. Evlavia este reprezentată prin muguri, dragostea de fraţi este reprezentată prin flori, şi iubirea de oameni prin roade. Mugurii, florile şi roadele reprezintă trei trepte sau etape, ultima fiind roada, aceea pentru care pomul este crescut; în acelaşi fel evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de oameni reprezintă trei trepte, ultima fiind iubirea în sensul atotcuprinzător, roada pentru care Noua Creatură este pregătită, instruită, crescută, îngrijită, şi dezvoltată.

Uniţi cu răbdarea – Evlavia

 Unii pretind că evlavie înseamnă asemănare cu Dumnezeu. Este adevărat că însemnătatea originală este asemănarea cu Dumnezeu, dar acesta este un exemplu de eroare în care ar putea cădea cineva care ar insista prea tare asupra sensului original al cuvîntului. Evlavia este unul din multele cuvinte care şi-au schimbat sensul în decursul timpului. Dacă el ar însemna asemănarea cu Dumnezeu, la el n-ar fi necesar de a adăuga sau a uni cu el dragostea de fraţi sau iubirea de oameni, deoarece Dumnezeu este iubire, şi dacă noi suntem ca Dumnezeu, sau asemenea lui Dumnezeu, ar trebui să atingem punctul iubirii în sensul său atotcuprinzător, punctul iubirii desăvîrşite. Cuvîntul Grecesc tradus prin “evlavie” în versul pe care îl cercetăm este “eusebeia” care înseamnă pietate, cucernicie, respect şi reverenţă, adică veneraţie, adorare şi stimă pentru Dumnezeu. Cuvîntul Englez “evlavie” în sensul său curent, este totuşi, o bună traducere a termenului Grecesc.

Acesta este mugurele, prima treaptă în formarea roadei iubirii. Omul care a atins doar această treaptă nu este atît de atractiv sau drăguţ, ca unul care ar adăuga la răbdarea sa şi dragostea de fraţi. Mugurul este puţin dur, şi verde. Germenele, nucleul sau embrionul, florii şi a fructului se află în el, dar el este ascuns de la vedere, acoperit pe deasupra cu o capsulă tare, şi dacă pui mugurul în gură, vei găsi că el este amar, neplăcut la gust.

Acei care au atins treapta evlaviei se pot aştepta la timpul potrivit să dezvolte roada iubirii, dar pînă aici ei au doar începutul acesteia.

Poporul Scoţian de două sau trei generaţii în urmă, forma o ilustraţie a efectului acestui har al evlaviei. Aceşti oameni aveau o mare reverenţă faţă de Dumnezeu, şi o iubire de dreptate. Ei aveau ceea ce noi am putea numi o iubire din datorie, o dorinţă de a asculta poruncile lui Dumnezeu. Ei erau oneşti în treburile lor de afaceri şi în toate afacerile vieţii, şi erau foarte stricţi cu copiii lor. Ei erau respectaţi de toţi, dar ca şi germenul sau embrionul în mugur, iubirea lor, deşi era în ei, era ascunsă. Era considerat ca un semn de slăbiciune ca ei să-şi arate iubirea, ori de a fi demonstrativi în orice fel. Înfăţişările acestor oameni, după cum acestea pot fi observate din portretele lor, sau din feţele unora puţini care mai sunt încă în viaţă, erau severe şi aspre. Aceste caracteristici pot fi într-o măsură oarecare naturale poporului sau rasei Scoţiene, dar eu cred că acestea erau în principal rezultatele pregătirii, şcolii sau educaţiei Calviniste. Un om care este sincer, totdeauna încearcă de a fi ca şi dumnezeul căruia i se închină sau pe care îl venerează sau adoră, şi dumnezeul Calvinist este – aspru şi antipatic, care nu inspiră dragoste sau simpatie.

Uniţi cu evlavia – Iubirea de fraţi

 Evlavia este o calitate bună, dar aceasta este doar starea de mugur, prima treaptă sau treapta din datorie a iubirii. Acei care Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai bine, vor adăuga la evlavia lor – iubirea de fraţi. Aceasta este reprezentată prin flori.

La fel după cum vine un timp, cînd petalele, care formează interiorul mugurului, devin atît de mari şi întinse, încît într-o bună dimineaţă, datorită influienţei favorabile şi binevoitoare a luminii solare şi a căldurii, ele împing şi înlătură capsula tare şi mugurul devine floare, tot aşa vine şi un timp în dezvoltarea Noii Creaţii, care este conformată imaginii lui Hristos, cînd, datorită influenţei înţelepciunii şi iubirii lui Dumnezeu, care radiază din paginile Evangheliei iubirii, care creşte în inima sa şi înlătură bariera care pînă acum a restrîns-o, şi Noua Creaţie găseşte că ea şi-a adăugat sau şi-a unit la evlavia sa sau iubirea din datorie – iubirea de fraţi.

Ceea ce îl ajută cel mai mult pe un Creştin este porunca nouă a Domnului nostru: “Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit şi eu”. Şi explicaţia lui Ioan a acestor cuvinte în prima sa epistolă, capitolul 3, versetul 16: “noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

Un pom este atractiv în mod deosebit prin florile sale. Frumuseaţea şi mirosul aromat ne atrage la ele. Nu este oare exact la fel cu mulţi fraţi şi surori din cei cunoscuţi nouă? Frumuseţea caracterului lor şi mirosul plăcut al multelor fapte binevoitoare de sacrificiu de sine ale lor ne atrag la ei. Noi suntem atraşi la ei. Nu este oare la fel cu orice tovărăşie sau societate a fraţilor Domnului care reprezintă frumuseţea şi mirosul aromat a iubirii frăţeşti? Mulţi mi-au spus că primul lucru care i-a atras la adevăr, a fost iubirea manifestată printre fraţi.

Dar amintiţi-vă că “inima (naturală) este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea;”. Inima nostră ne va spune cîteodată că noi am dezvoltat acest har al iubirii frăţeşti cînd noi de fapt nu l-am dezvoltat. Atît timp, cît germenele sau embrionul este închis înăuntrul capsulei de păstrare, noi am atins doar treapta de mugure. Noi nu putem spune cu adevărat că am atins treapta frunzelor, pînă cînd petalele n-u şi-au deschis acoperămîntul dur. Pentru a fi atinsă treapta frunzelor, treapta iubirii de fraţi, iubirea nostră trebuie să fie vizibilă, să fie văzută. Aceasta nu trebuie să fie închisă în inimile noastre, dar trebuie să fie manifestată prin cuvinte amabile, binevoitoare, iubitoare şi prin multe acte mici şi posibil unele acte mari, de sacrificiu de sine ale iubirii. “Prin aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Dar cum vor cunoaşte oamenii aceasta, decît dacă ne vor vedea pe noi manifestînd această iubire? Dacă ei o vor vedea, şi în special dacă ei o vor vedea în circumstanţe sau împrejurări de încercări şi greutăţi, cînd ei cel mai puţin s-ar aştepta de la noi aceasta, atunci ei vor cunoaşte că noi suntem ucenicii lui Isus.

Aduceţi-vă totdeauna aminte de a vă întreba: “Am eu această iubire închisă în inima mea? – Dacă da, eu am dezvoltat doar mugurul sfinţeniei”. Sau: “Arăt eu iubirea mea fraţilor prin cuvintele mele şi prin faptele mele? – Dacă da, eu sunt bucuros, fericit şi mulţimit, pentrucă aceasta înseamnă că eu m-am dezvoltat la treapta de flori, şi în curînd ar trebui să mă aştept să dezvolt şi fructul sau roada iubirii atotcuprinzătoare”. Aduceţi-vă aminte că a iubi un frate înseamnă ai spune lui aceasta; dar aceasta înseamnă deasemenea ceva mai mult, după cum Apostolul Pavel zice: “Copilaşilor, să nu iubim cu vorba (numai), nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” – 1 Ioan 3:18. Dragi fraţi, fie ca noi să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să ne facă în stare nu numai să avem gînduri şi dorinţă în direcţia iubirii fraţilor noştri în Hristos, cu o inimă curată şi aprinsă, dar ca să-i iubim cu adevărat aşa cum ne-a iubit Hristos, şi anume – să ne dăm vieţile noastre pentru ei la fel cum a făcut şi El, necontînd sunt ei cu noi amabili şi iubitori ca răspuns sau nu, sau chiar dacă vorbesc de rău de noi şi sunt aşpri faţă de noi. Fie ca noi să ţinem minte că noi suntem toţi încă în carne şi în stare să greşim.

Aceasta ne aduce la un punct special de asemănare între florile pomului şi această iubire de fraţi. Florile îşi dau sau îşi sacrifică viaţa lor una pentru alta. Aşa s-a întîmplat că Dumnezeu le-a format astfel că nici o frunză nu se poate fertiliza singură de sinestătător, pentrucă polenul, partea dătătoare de viaţă a florii, se coace mai întîi. Pînă ce polenul nu a fost eliminat sau aruncat din floare, germenul sau embrionul dinnăuntru nu se coace, fiind gata de a primi şi de a fi fertilizat de către polenul de la o altă floare. Cînd acesta a fost fertilizat, petalele cad şi fructul începe a creşte. Cum ajunge polenul la o altă floare? Cu ajutorul insectelor care zboară de la o floare la alta, ducînd polenul cu ele pe picioarele lor şi pe corpurile lor. Ele fac aceasta, nu pentru scopul de fertiliza florile, dar pentru a suge sau a absorbi dulceaţa din ele.

Aceasta este tocmai exact ceea ce se întîmplă cu noi. Cînd noi am înflorit spre iubirea de fraţi, noi suntem o ţintă pentru Satan. El nu este adversarul lumii, pentrucă întreaga lume, ni se spune, că deja zace în cel rău. (1 Ioan 5:19), dar el este adversarul acelora care arată spiritul lui Hristos, spiritul iubirii; şi cu cît mai mult noi manifestăm iubire de fraţi, cu atît mai mult noi suntem o pradă pentru Satan. El este cel care trimete în timpul vieţii noastre insectele necazului pentru a ne suge şi absorbi dulceaţa din viaţile noastre şi pentru a smulge vitalitatea noastră.

Insectele, majoritatea din ele, sunt frumoase la vedere; fregvent ele apar aproape nesemnificative; dar lăsaţi ca o astfel de creatură să se coboare pe mînile noastre sau pe gît sau pe o altă parte necoperită a corpului nostru, şi să înceapă să se mişte sau să se tîrască pe corpul nostru, cît de neplăcut şi de dezgustător ne simţim! Instinctiv noi îi dăm afară sau încercăm ai ucide. Dragi fraţi, aceste insecte reprezintă încercările care vin asupra Noii Creaţii. Cînd acestea vizitează pe alţi fraţi, ele nu arată aşa de rele, ele apar cîteodată aproape nesemnificative, dar lăsăte să vină peste noi, deodată găsim cît de neplăcute sunt ele, cu mult mai mult decît ne-am aştepta. Instinctiv noi încercăm a scăpa de ele, dar la fel ca şi cu insectele, cu cît mai mult ne luptăm împotriva lor cu atît mai rele ele devin, ca regulă, şi majoritatea lor sunt otrăvitoare.

În trimiterea încercărilor, cu scopul de a suge dulceaţa din vieţile noastre, şi otrăvindu-ne, Satan izbuteşte cu atît mai mult cu cît aceasta ţine de trupul nostru. Polenul nostru, vitalitatea noastră umană, se trece împreună cu încercările. Dar tocmai aici Satan îşi găseşte sfîrşitul, deoarece prin aceleaşi încercări, Noua Creatură este întărită în caracter, şi învaţă cum să simpatizeze cu alţii care trec prin experienţe similare. Noi suntem pregătiţi în acelaşi fel în care a fost pregătit Domnul nostru, pentrucă “se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mîntuirii lor” – Evrei 2:10. Încercările pe care Dumnezeu Le-a permis lui Satan să-l ispitească şi să-l încerce pe Domnul nostru Isus au fost aceleaşi pe care noi le îndurăm. El “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” – Evrei 4:15.

Cu cît mai multe încercări avem, dacă noi corect ne exersăm sau ne antrenăm prin ele, cu atît mai mult noi suntem în stare să simptaizăm cu fraţii noştri în suferinţele lor, nu numai cu aceia dintre ei care se bucură în lumina adevărului prezent, dar de asemenea şi cu acei care se mai află încă într-o stare fiind legaţi în sistemul nominal, sau care sunt în afară, în condiţia de pustiu, dezgustaţi de toate confesiunile şi ocupaţiile religioase. Cu cît noi simpatizăm mai mult cu ei, cu atît mai mult din timpul nostru, din banii, talentele, influienţa noastră şi energia noastră le vom cheltui pentru interesele lor temporale şi în special pentru interesele lor spirituale. Noi nu ne considerăm pe noi întăi şi pe fraţii noştri pe urmă, dar tocmai contrariul acestuia. Noi ne dăm, ne sacrificăm vieţile noastre, vitalitatea noastră umană, pentru ei, la fel cum şi florile îşi dau vieţile lor una pentru alta.

Un fapt foarte important de reţinut este că florile nu au nimic cu trimeterea insectelor la alte flori. Deşi noi ştim că încercările care ne vin la noi ca Creaturi Noi, lucrează împreună pentru binele nostru spiritual, şi sunt de fapt esenţiale pentru noi, totuşi noi nu trebuie să avem nimic cu punerea sau aducerea acestor încercări asupra altora. Cum a spus Isus: “Este cu neputinţă să nu vină prilejurile de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!”. Domnul va permite Satanei şi tuturor care doresc să-i fie agenţii săi, să aducă încercări asupra fraţilor, ştiind că acestea vor lucra ca teste pentru ei, şi, dacă vor fi în mod potrivit folosite, îi va face în stare să devie mai dezvoltaţi spiritual, dar mînia Domnului sigur va veni, mai devreme sau mai tîrziu, asupra tuturor acelor “prin care vin”. Dumnezeu ne interzice ca nimeni din noi să nu fim, să nu facem, să nu lucrăm ca agenţii lui Satan în acest sau în oricare alt mod! Dacă nouă ni se întîmplă că suntem duşi în a da sau a duce sau a atrage încercări asupra fraţilor, fie ca noi să ne mărturisim păcatele la tronul harului şi să dorim să îndreptăm răul pe care l-am făcut.

Uniţi cu dragostea de fraţi – Iubirea de oameni 

La fel ca şi floarea, care şi-a dat dulceaţa şi vitalitatea, şi care este gata de a fi fertilizată şi să devină dezvoltată pînă la fruct, prin vizita în continuare a insectelor, aducînd polenul de la alte flori, la fel şi Noua Creatură, care prin încercări şi-a cheltuit mult din dulceaţa şi vitalitatea vieţii sale umane, şi care îşi dă, îşi sacrifică viaţa pentru fraţi, de asemenea este gata să se dezvolte de la dragostea de fraţi – în iubirea în sensul atotcuprinzător, prin vizitarea în continuare de către încercări, şi prin sprijinul, ajutorul şi cooperarea compătimitoare a fraţilor săi care îşi dau, îşi sacrifică, îşi cheltuie viaţa pentru el. În acest mod el învaţă să compătimească nu numai cu fraţii săi în Hristos Isus, dar de asemenea şi cu lumea, omenirea întreagă, şi în final chiar şi cu vrăjmaşii.

(1) În timp ce se străduie să iubească dreptatea şi să asculte de Dumnezeu (iubirea din datorie), el descoperă cît de slab el este, şi cît de mult el doreşte ca alţii să ierte, să fie îngăduitori sau să arate îngăduinţă cu slăbiciunile, neajunsurile sau greşelile sale. (2) Aceasta îl învaţă să treacă peste neajunsurile, slăbiciunile şi greşelile fraţilor, şi îl face în stare să înveţe cum să-i iubească (iubire frăţească). El vede cît de mult bine el poate face sieşi şi lor, prin purtarea răbdătoare cu ei şi tratînd cu ei binevoitor şi amabil, din inimă, iubitor, chiar dacă pentru a face aceasta de la el se cere să sacrifice ceea ce el ar putea destul de corect să numească drepturile sale. (3) În acest mod, prin aceste încercări continue şi prin ajutorul pe care el îl primeşte de la fraţi care îşi dau viaţa pentru el, el devine, cum s-ar spune, fertilizat, şi dezvoltă fructul sau roada iubirii – iubirea atotcuprinzătoare. El găseşte că el este acum în stare să compătimească atît cu prietenii cît şi cu duşmanii, să facă mari îngăduinţe pentru multele greşeli ale lor, şi să le facă bine atît cît are ocazii şi posibilitate, pentrucă “dragostea acoperă o sumedenie de păcate”. În acest fel el se pregăteşte să domnească cu Hristos şi să binecuvînteze omenirea.

Cea mai bună cale de a-ţi birui duşmanii este de a fi binevoitor cu ei. Foarte puţini duşmani pot rezista bunătăţii stăruitoare repetate, dacă iubirea voastră pentru ei este cinstită, sinceră, neprefăcută şi deschisă. Roada sau fructul iubirii implică iubire de Dumnezeu, iubire de dreptate, iubire de fraţi, iubire faţă de omenire în general, iubire faţă de vrăjmaşi, iubire faţă de tot în afară de rău. Este iubirea în sensul său atotcuprinzător. Cînd noi am atins această treaptă, noi am atins ţinta iubirii desăvîrşite.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu mai este nimic de dezvoltat. La început fructul este mic, dur, verde, zbîrcit, şi cu un miros neplăcut şi de un gust amar. Cînd este mîncat, acesta poate fi aruncat. Aceasta reprezintă calitatea noastră a iubirii la început. La timpul potrivit, dacă toate merg bine, fructul necopt face loc fructului copt, mare şi moale la pipăit. Este plăcut ochiului, mirosul este aromat şi înmiresmat, şi cînd este mîncat este delicios şi bun pentru hrană. Iată cum este iubirea noastră cînd este coaptă.

Dacă fructul este lăsat pe copac, insectele îl atacă la fel cum au atacat şi floarea, şi puţin cîte puţin el cade la pămînt şi se vestejeşte. Dar mai este ceva; acolo în el, înăuntru lui se află sămînţa, care, cînd este semănată, produce un alt pom. La fel este şi cu omul lui Dumnezeu. Încercările vin asupra lui pînă la moarte, şi atunci, cînd el cade în moarte, la timpul potrivit el va fi asociat cu Hristos în producerea sau naşterea altor pomi ai neprihănirii. Aşa a fost cu Isus, după cum El a spus: “Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” – Ioan 12:24. A fost estimat că proporţia celor morţi faţă de cei înviaţi va fi 144.000 la fiecare din membrii corpului lui Hristos.

Înainte de a încheia, mai sunt încă două puncte la care eu aş dori să vă atrag atenţia. (1) Cînd sămînţa este semănată, rădăcina nu creşte şi nu se răspîndeşte în toate direcţiile şi nu devine mare, înainte ca să crească pedunculul, şi pedunculul nu continuă a creşte pînă ce-şi va atinge deplina dezvoltare, înainte ca ramurile să înceapă a apărea, şi astfel este şi cu alte părţi ale pomului. În acelaşi fel, noi nu găsim credinţa atingîndu-şi deplina dezvoltare înainte ca curajul să înceapă să se manifeste, nici tăria sau curajul – înaintea cunoştnţei, etc. Ceea ce noi găsim este, ca şi în cazul pomului, că toate harurile enumerate de Apostolul Petru apar în ordinea menţionată de el, în decursul a unei perioade comparativ scurte, variind de la individ la individ, şi că atunci, an după an, ele continuă a creşte mai repede sau mai încet.

(2) Un alt punct care ar trebui reţinut este că, dacă sădeşti o sămînţă în pămînt, şi nimeni nu ia seama sau n-are grijă de ea, rezultatul va fi, că acolo va creşte un pom roditor, dar fructele care vor creşte pe acel pom sălbatic, vor fi de o calitate inferioară şi pomul însăşi va fi strijit, rău dezvoltat. De altă parte, dacă de pom se ocupă un grădinar priceput şi iscusit, acesta va creşte în întregime şi simetric, şi fructele sale vor fi mari, moi, şi dulci. Comparaţi, de exemplu, un pom de măr-de-pădure cu un pom de măr, cultivat cum se cuvine. La fel este şi cu Noua Creatură. Oricît de dornici şi nerăbdători am fi de faptul ca să producem fructele la timpul nostru şi ca frunzele să nu se vestejească, nici o îngrijorare sau efort sau străduinţă din partea noastră nu va da rezultatul dorit dacă este deosebit, separat sau aparte de grija iubitoare a Domnului nostru, Gospodarul. Spre deosebire de pom, noi avem inteligenţă şi suntem lăsaţi într-o mai mare măsură la liberatea voinţei noastre. Dacă noi însăşi ne îndepărtăm sau ne retragem de la grija Domnului, creşterea noastră spirituală va fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre va fi mică şi de o calitate inferioară. Cu cît mai mult noi ne supunem Lui, şi cu cît mai puţin noi ne bizuim pe noi, cu atît mai bună va fi creşterea noastră spirituală, şi cu atît mai bune fructe vom fi în stare a creşte. “Smeriţi-vă dar supt mîna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuş îngrijeşte de voi” – 1 Petru 5:6,7. Amin.

Domnilor  “mironosiţi”-îndrăgostiţi de Dumnezeu, cum vă împărţiţi voi inima şi iubiţi cu un ochi pe amanta lume, dar cu alt ochi iubiţi pe Iisus care  Sângeră  şi acum din cauza voastră ! Aşa credeţi voi că traversaţi, pe valuri, Marea-spre Cananul Ceresc-cu fundul inimii…în două luntrii? De aceea poporul îşi votează hoţi, tâlhari, mincinoşi, curvari, vrăjitori- proprii kalai, gropari, potopisti, anticrişti! Totuşi Iisus, care este Pâinea vieţii, plămădită din blândeţe, suferinţă, milă, iubirie, bunătate, dragoste, iertare şi din alte sfinţenii, ne cheamă să ne hrănim din Bunătăţile şi Frumuseţile Dumnezeieşti, nu din gogoşi  socialiste,feseniste, sataniste-globaliste…

 

“Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat şi îţi vor vorbi la deşteptare! Căci sfatul este o candelă, învăţătură este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii. Ele te vor feri de femeia stricată, de limba ademenitoare a celei străine. N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei şi nu te lasa ademenit de pleoapele ei. Căci pentru o femeie curvă, omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine, şi femeia măritată întinde o cursă unui suflet scump. Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-i ardă picioarele? Tot aşa este şi cu cel ce se duce la nevasta aproapelui său: oricine se atinge de ea nu va rămâne nepedepsit. Hoţul nu este urgisit când fură ca să-şi potolească foamea, căci îi este foame; şi dacă este prins, trebuie să dea înapoi înşeptit, să dea chiar tot ce are în casă. Dar cel ce preacurveşte cu o femeie este un om fără minte, singur îşi pierde viaţa cine face aşa. Nu va avea decât rana şi ruşine, şi ocara nu i se va şterge. Căci gelozia înfurie pe un bărbat, şi n-are milă în ziua răzbunării; nu se uită la niciun preţ de răscumpărare şi nu se lăsă înduplecat nici chiar de cel mai mare dar.” (Prov.6/1-35)

 

 

Cum obtin PROFESIONISTII „INSULARI”(din I .M. a Brailei) cea mai mare producție la soiul ROMANESC de grâu- Glosa

 A) Specialistul Constantin Dulute, administrator al Agricost Insula Mare a Brailei, ne prezinta: Citeva tendinte in mecanizarea agriculturii; Agricultura inteligenta; Un om poate, simultan- conduce două tractoare sau- Sistem de conducere in conexiune Guide Connect “Electronic Drawbar”; Pregatirea patului germinativ ; Arat sau nu ; Controlul semanaturilor de toamna in anotimpul rece etc B) (1) Preoţi, guvernanţi,capete “luminate” şi căpetenii– aţi întronat pentru voi “noua religie”, în loc să vă pocăiţi, ca să ridice Domnul – blestemul de peste Popor! Nu “vedeţi starea nenorocită în care suntem? “(Neemia 2/17) Pentru orice om şi ţara- “Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii… Şi aceasta din pricina mărimii nelegiuirilor şi răzvrătirilor tale” (Osea 9/7). Voi care vă omorâţi conducători, care prigoniţi semenii printre spini şi mărăcini şi, chiar pe timp de pace avortaţi încă un popor, CHEMAŢI pe toţi la un post Duhovnicesc; Nu va mai hrăniţi cu atâta babilonie, prostie, iconarie, şi cu alte urâciuni,otrăvuri şi răutăţi, scrise în Romani, 1/28-32

10.400 de kilograme de grâu a fost ”vârful” de producție în Insula Mare a Brăilei (IMB) anul trecut. Recolta a fost obținută printr-o practică pe care mulți ar pune-o la îndoială: reducerea densității la însămânțare și a distanței dintre rânduri.

 

 

Grâul îl cultivăm pe 18.000 de hectare folosind aceeași tehnologie pe care fermierii au putut-o vedea și anul trecut, cu o singură remarcă: densitatea la grâu este scăzută, mergem pe densități reduse la semănat comparativ cu curentul care știți că există în țară. Deja se vorbește că ar fi un curent de Dunăre și un curent de Ardeal privind densitățile la grâu. În ce ne privește, noi am scăzut densitățile și le vom scădea și mai mult. Anul aceasta am semănat cu 380 de boabe germinabile la grâu, etapa următoare este de 300. La orz am semănat cu 250, iar la etapa următoare este de 200 de boabe”,  a exemplificat ing. Constantin Dulute -fermierilor prezenți anul aceasta la Ziua Câmpului în Insula Mare a Brăilei.

 

Specialistul ce nu mai are nevoie de nici o prezentare a explicat de ce a optat pentru o densitate mai mică și care sunt avantajele acestei tehnici. ”Lucrurile sunt simple. La grâu, 300 de boabe germinabile, fiecare bob să facă un singur frate, deci avem 600 de spice, 40 de boabe în spic cu masa 1.000 de boabe 40 și producția obținută este de 8.400 de kilograme. Obiectivul nostru este de 8.000 de kilograme la hectar și vă asigur că anul aceasta vom realiza în Insula Mare a Brăilei, pe cele 18.000 de hectare de grâu, această producție-țintă”, a spus domnia sa .

Acesta a demontat totodată mitul densităților uriașe ca fiind o tehnică mai eficientă întrucât, spune maestrul Buzdugan, recoltele obținute sunt similare, dar costurile diferă.

”Cei care merg pe 700-800 de boabe germinabile la metrul pătrat realizează aceeași producție pentru că pe fiecare spic, la asemenea densitate nu poți face decât un gram și atunci avea tot 7-8 tone pe hectar, numai că vei avea minim 700 de frați care nu vor fi fertili dar care vor mânca din mâncarea producției pe care tu o realizezi. Deci ai cost mai mare cu sămânța, sămânță dublă, chiar triplă și, de ce nu, la consum mai mare cu îngrășămintele. Cum e mai bine, cum nu, dumneavoastră judecați”, a arătat specialistul Agricost.

Un pic mai târziu în cadrul evenimentului, ing. Lucian Buzdugan a arătat celor din sală și concret un caz în care o densitate mică a adus producție mai mare folosind tehnologie identică.

Uitați  – la grâu avem caz cu 178 de plante pe metrul pătrat și producție de 9.610 de kilograme pentru că avem 495 de spice în timp ce la 350 de plante am realizat o producție de doar 8.035 kg. (…) Condiția să obții însă producții mai mari rămâne aceea să realizezi toate verigile tehnologice la nivel de 100%”, a explicat Buzdugan.

Un alt secret este că în Insula Mare a Brăilei se merge pe o distanță de 25 de centimetri la semănat. ”Experiența noastră a arătat că această distanță între rândurile de păioase ne dă garanția unei rezistențe la cădere și a unei înfrățiri foarte productive și puternice

Cu tehnologie de vârf, dar folosind doar soiuri românești, în Insula Mare a Brăilei s-au obținut anul trecut producții de vârf în condiții de teren irigat.

Soiurile de grâu cultivate de noi sunt numai soiuri românești, ne mândrim cu acest fapt. Vârfurile de producție realizate, la Glosa 10.400 de kilograme, la Mirada 10.200, la Otilia 9.950 și ca o surpriză deosebită pentru conținutul de gluten și de proteină este Pitarul pe care îl avem în studiu anul acesta și despre care vă vom spune când vom recolta”, a mai spus Buzdugan despre recoltele de grâu de anul trecut din Insula Mare a Brăilei.


Iata citeva teme de capatii pentru  obtinerea profitului:

Toate firmele producătoare de mașini agricole investesc azi foarte mult in cercetare si dezvoltare de noi produse care sa atinga aceste obiective si care sa fie in acelasi timp viabile din punct de vedere economic.

Daca in urma cu 20 de ani cercetarile în domeniul tractoarelor și mașinilor agricole erau axate exclusiv pe dezvoltarea de solutii constructive mecanice si eventual electrice, azi totul se invarte in jurul elementelor hidraulice, electrotehnice, electronice si mai nou a in domeniul computerelor și a softurilor de proces.

Nu întamplator se vorbeste azi de „Agricultura de Precizie’ (Precision Farming) și mai nou de Agricultura Inteligenta (Smart Farming).

Odata cu dezvoltarea sistemelor informatice, a tehnologiilor de comunicatii si a extinderii lor pentru utilizare pe scara larga, era computerelor și a informatizarii în agricultura are toate drumurile deschise.

Nu mai exista nici un proces agricol mecanizat care sa nu beneficieze de asistenţa computerizată prin care se optimizeaza parametrii de lucru si se obtin indici calitativi de lucru ridicati, comfort și siguranţa în procesul de lucru marită pentru utilizator, consumuri minine de combustibil și forţa de muncă și nu în ultimul rând impact negativ redus asupra mediului.

Avantajele sunt imense din toate punctele de vedere. Utilizatorul introduce in computer parametrii de lucru iar acesta  monitorizeaza procesele si prin intermediul actuatorilor executa reglările necesare. Se primesc în timp real sau centralizat informaţii complete și corecte privind suprafata prelucrata, consumurile de combustibil, sămânţă, fertilizati, pesticide, etc, sau cantitatile recoltate la mașinile de recoltat produse agricole..

Un pas important în dezvoltarea tehnologiilor de mecanizare a constituit utilizarea comunicatiilor prin sateliti în aplicatii agricole cu ajutorul GIS ( Geographic Information System ) si GPS (Global Positioning System). Corelarea pozitiei mașinilor si a tractoarelor cu reglarile instatanee existente in computerele de proces a dezvoltat intr-un ritm accelerat precizia de lucru și calitatea lucrarilor executate. Cu aceste sisteme, azi stim exact cat este necesarul de macroelemente de ex. și cât s-a fertilizat pe un metru patrat, cât s-a erbicidat iar mai târziu cât s-a recoltat exact in aceeasi pozitie.

Conceptul de „agricultura de precizie presupune reglarea intrarilor în sistemul agricol (seminţe, îngrășaminte, pesticide)  în asa fel incât sa se distribuie unde e nevoie exact cat e nevoie atunci cand e nevoie.

Măsurarea diferiţilor parametrii de lucru prin senzori și traductori, analiza informaţiilor primite prin intermediul sistemelor informatice și softurilor specifice și trimiterea comenzilor pentru modificarea altor parametrii pe tractoare și mașini agricole au creat sistemul de „Smart farming”.

Exemplele sunt extrem de numeroase, toate marile firme constructoare de tractoare și mașini agricole aducând un aport propriu la dezvoltare acestor sisteme. Din dezvoltarea tractoarelor și a mașinilor inteligente au apărut însă si incompatibilitaţi la formarea agregatelor în sensul ca un anumit tractor de la firma X nu poate sa lucreze din punct de vedere al softului de operare cu o mașină construită de firma Y. Pentru a elimina acest neajuns a fost dezvoltat sistemul ISOBUS prin care tractoarele și mașinile agricole indiferent de producător sunt compatibile între ele si pot fi controlate si comandate de pe un singur terminal situat în cabina de conducere. Sistemul ISOBUS (ISO=International Organization for Standardization) se bazează pe comunicarea dintre elemente în modul CANBUS (CAN = Controller Area Network).  Datele obţinute sunt stocate și se pot descărca pe computerul de la birou, fiind ușurată foarte mult actvitatea de conducere a fermei.

2- Agricultura inteligenta

Conceptul de Agricultura Inteligenta (Smart Farming) nu este nou, el reprezinta doar o extensie si o mai buna materializare si integrare in practica a conceptului de Agricultura de Precizie (Precision Farming).

Agricultura de precizie presupune reglarea foarte exactă a intrarilor în sistemul agricol (seminţe, îngrășaminte, pesticide)  în asa fel incât sa se distribuie unde e nevoie exact cat e nevoie atunci cand e nevoie.

Măsurarea diferiţilor parametrii de lucru prin senzori și traductori, analiza informaţiilor primite prin intermediul sistemelor informatice și softurilor specifice și trimiterea comenzilor pentru modificarea altor parametrii pe tractoare și mașini agricole au creat sistemul de Agricultura inteligenta se bazează pe utilizarea unor scheme logice si a unor programe de proces foarte bine definite, prin care se urmareste cresterea indicilor de calitate ai lucrarilor efectuate concomitent cu reducerea erorilor induse de factorul uman. Majoritatea agegatelor sunt conduse cu ajutorul sistemelor GPS, iar pentru fiecare operaţie în parte se pot efectua cartări prin metoda GIS.

Cateva dintre avantajele obţinute prin dezvoltarea Agriculturii inteligente sunt:

-autoconducere a agregatelor sau a masinilor autopropulsate prin GPS;

-mentinerea automata a unei forţe de aderenţa prestabilită;

-modificarea adancimii de lucru în timp real la lucrările solului în functie de cantitatea de resturi vegetale existentă la suprafată ;

– modificarea adancimii de lucru în timp real la semănat si plasarea semintelor în zona cu umiditatea optimă;

-detectarea plantelor și a buruienilor și distingerea lor;

-corelarea automata a vitezei de deplasare in functie de necesitati (debit de material, grad de coacere, desimea plantelor, etc) ;

-monitorizare și controlul pentru fiecare duză în parte la tratamente fitosanitare;

– optimizarea umplerilor si managementul resturilor de solutie la tratamente fitosanitare;

Pentru exemplificarea aplicaţiilor trecute în revistă au fost selectate doar câteva noutăţi prezentate la expozitia AGRITECHNIKA de la HANOVRA din noiembrie 2011.

3-Un om cu două tractoare sau -Sistem de conducere in conexiune Guide Connect “Electronic Drawbar”

Reprezintă un sistem în care un tractor  în camp urmează în mod automat un alt tractor de conducere ce se deplaseaza în faţa. Cele două vehicule comunică prin radio şi sunt coordonate de către un sistem de înaltă precizie de conducere prin GPS. Mecanizatorul de pe tractorul de conducere  monitorizează ambele vehicule şi are acces deplin la controlul si  funcţionarea tractorului urmator. Deplasarea a două tractoare în acelaşi timp măreşte foarte mult productivitatea.

Presa NON-STOP combinata pentru baloti rotunzi și infoliat cu control ISOBUS

Maşinile moderne de balotat realizeaza productivităţi mari dar procesul este întrerupt pentru legarea şi golirea balotului. Dezvoltarea unei prese Non-Stop permite deplasarea continuă a agregatului de balotat care leaga și descarca balotul format fără a fi necesară oprirea tractorului. Controlul inteligent camerei de presare preliminară  permite operarea automată. Viteza de deplasare a tractorului este adaptată prin sistemul ISOBUS, la debitul de material care intra în presă. Prin utilizarea automatizarii se reduce considerabil efortul mecanizatorului si se diminuează eroarea umană.

Cheie electonică inteligentă  -Smart Key

Aceasta nouă cheie universala utilizabilă la flote de tractoare sau mașini, care permite mecanizatorilor să lucreze numai cu utilajele deblocate pentru el.Astfel se poate urmări exact unde, cât și cu ce utilaj a lucrat fiecare mecanizator.

Sistem de reglare antialunecare on-line– pentru tavalugi

Tavalugii cu diametre mari pot sa adune in fata lor sol ridicat ceea ce inrautaeste procesul de lucru si conduce la impiedicarea rotirii. Viteza de rotatie a rotii de pe masina de semanat este comparata cu viteza de rotatie a tavalugului. Prin integrarea sistemului ASR al tavalugului într-un sistem TIM (punerea în aplicare a controlului echipamentelor de pe tractor), măsurarea alunecarii  poate fi folosita pentru  reglarea ridicatorului hidraulic al tractorului. Greutatea este mutata de la tavalug la roţile din spate ale tractorului pana cand este eliminata alunecarea.

Mașina de fertilizat cu compensarea vântului

“WindControl” a fost dezvoltat pentru a compensa influenţa vântului la distributia îngrășamintelor chimice solide prin centrifugare. Obiectivul este acela de a fertiliza uniform , chiar şi în condiţii de vânt. Masina de fertilizat este echipata  cu o staţie meteo care masoara parametrii vântului dominant si directia acestuia în zona discului de distributie . Un mecanism de reglare, combinat cu un software de control schimbă viteza de rotaţie si unghiul de imprastiere la discurile de distributie.  Se tine cont de asemenea de proprietatile fizico-mecanice ale materialelor distribuite si de viteza lor de plutire. Aceste date sunt stocate în calculatorul de proces , astfel încât este posibil să se utilizeze  aceste proprietăţi pentru elaborarea unui model de calcul corespunzătoar. Datele preluate de către staţia meteo montata pe masina sunt utilizate pentru a calcula corecţiile necesare în computerul de proces şi unitatea  de distribuitie iar prcesul de imprsatiere este reglat corespunzator. Rezultatul este un model de distribuţie transversală ce ramane stabil  chiar şi sub influenţa vântului. Acest lucru optimizează procesul de fertilizare si ajuta la prevenirea poluarii. Se extinde, de asemenea, perioada posibila de aplicare.

Monitorizarea funcţionării duzelor cu senzori

Debitul de lichid print fiecare duza este înregistrat de senzori montati la fiecare corp de duză  Acest tip de monitorizare senzoriala are avantaje distincte in comparatie cu cea convenţionala de monitorizare prin verificări vizuale. Orice duza deteriorata sau colmatata poate fi rapid identificata.   Defecţiunile sunt afisate automat şi fără nici o întârziere pe ecran.

Sincronizarea mașinilor de transport cu combinele de recoltat

La recoltarea cerealelor cu combinele, descarcarea  în mijloacele de transport este o problema prin prisma faptului ca conducatorul de pe sistemul de transport nu cunoaste pozitia combinelor, directia lor de deplasare si nici gradul de umplere a buncarelor.  Sistemul  de optimizare a logisticii constă într-un sistem de emisie-recepţie între combine şi tractoarele de transport. Conducătorul de pe  tractor vede poziţia prin GPS, direcţia de deplasare şi nivelul de umplere a buncarului la combina pe un monitor iar combina cea mai plina este preluată prima.

Analizând noutăţile prezentate se poate constata  tendinţa tot mai pronunţată de automatizare computerizată a proceselor și tehnologiilor din agricultură. Acest fapt aduce foarte multe avantaje, dar personalul care trebuie sa deservească aceste sisteme trebuie sa fie bine instruit și calificat.

4- Pregatirea patului germinativ

 

 

Pat germinativ reprezinta stratul de sol de la suprafata terenului care este prelucrat si in care urmeaza sa fie asezata samanta.

Lucrarile de realizare a unui pat germinativ sunt foarte importante constituind primii pasi pentru obtinerea unei culturi care sa rasara uniform si care ulterior sa asigure premisele obtinerii unei recolte bogate. Obiectivele acestor lucrari sunt de a crea un pat germinativ bine afanat si maruntit pe adancimea de semanat, care sa ofere semintelor conditii identic egale pentru germinare si rasarire.

 

Un pat germinativ de calitate trebuie sa indeplineasca cateva cerinte calitative: afanarea solului sa fie realizata numai pana la adancimea de semanat, solul sa fie asezat in continuare pe adancime, samanta sa fie pusa in contact cat mai strans cu solul pentru o buna absorbtie a apei, iar embrionul tinerei plante aflata in crestere sa poata strabate cat mai rapid solul afanat de deasupra astfel incat rasarirea sa fie uniforma.

 

In practica se intalnesc situatii foarte diferite in pregatirea patului germinativ, in functie de:

- umiditatea solului (atat la suprafata cat si in adancime);

- tipul de sol lucrat (argilos, nisipos, etc);

- sistemul de lucrari a solului  utilizat (daca se poate executa sau nu o lucrare de arat de calitate);

-  gama de masini agricole existenta in ferma;

- cantitatea de resturi vegetale  ramase de la cultura precedenta;

- adancimea de semanat si marimea semintelor care se seamana (in cazul semintelor mici patul germinativ trebuie foarte bine maruntit).

 

A.     In cadrul sistemului cel mai raspandit de lucrare conventionala a solului, patul germinativ se pregateste initial prin lucrarea de arat, urmata de lucrarile solului cu diferite tipuri de masini:  grapa, tavalug, nivelator, combinator, cultivator.

 

1.      Graparea – se realizeaza cu grapa cu discuri in scopul maruntirii bulgarilor de pamant si afanarii terenurilor arate si are eficienta maxima atunci cand solul este reavan. Ideal se realizeaza imediat dupa arat.

Avantajele lucrarii: afaneaza stratul de sol la suprafata impiedicand pierderea apei din straturile mai adanci ale solului si faciliteaza crearea unui pat germinativ favorabil.

 

2.      Tavalugirea – se realizeaza cu tavalugi netezi sau inelari si prin lucrare se efectueaza atat tasarea, cat si nivelarea solului, precum si maruntirea bulgarilor de pamant.

Avantajele lucrarii: taseaza stratul de sol la suprafata cand este foarte afanat, sfarama bulgarii de pamant si usureaza in continuare lucrarea cu grapa cu discuri, faciliteaza punerea in contact a semintelor cu solul. Tavalugirea este eficienta in cazul in care aratura s-a efectuat in conditii de seceta si au rezultat bolovani, precum si inainte de semanatul plantelor cu seminte mici.

 

3.      Nivelarea – se realizeaza cu nivelatorul sau lame nivelatoare si inlatura denivelarile existente pe unele terenuri plane.

Lucrarea prezinta cateva avantaje, cum ar fi: impiedica pierderea apei din sol, rasarirea semintelor este uniforma pe terenurile nivelate, se impiedica stagnarea apei din precipitatii.

 

4.      Lucrarea cu combinatorul – se realizeaza cu combinatoare alcatuite din cultivator si diferite tipuri de grape (cu colti rigizi, elicoidale, etc.) cateodata succedate in agregat de diverse tipuri de tavalugi. Lucrarea  care are rolul de a marunti bulgarii de pamant, nivela solul si de a realiza un pat germinativ de buna calitate.

Avantaje: afaneaza si taseaza un strat subtire de sol si creeaza conditii optime pentru semanat si rasarirea uniforma a plantelor.

 

5.      Cultivatia totala – se realizeaza cu cultivatoare echipate cu diverse tipuri de organe active (cutite de tip sageata, unilaterale, etc) si are rolul de a pregati solul in scopul insamantarii

Avantajele lucrarii: In zone cu umiditate mai mare, prima lucrare se face initial la suprafata, si apoi se repeta lucrarea la adancimi de lucru mai mari pe masura ce solul isi mai pierde din umiditate. In zone mai secetoase se poate utiliza cultivatorul in agregat cu grapa usoara sau elicoidala, iar prima lucrare se face initial la adancime mai mare si se repeta lucrarea la adancimi de lucru mai mici pentru a se preveni pierderea apei din sol.

 

In ultima vreme si in tara noastra au inceput sa fie utilizate sisteme de lucrari ale solului de tip conservativ care folosesc si se bazeaza pe o gama noua de masini agricole.

 

B.     Lucrarile de tip conservativ – se realizeaza cu agregate formate din diverse tipuri de utilaje si echipamente care efectueaza concomitent mai multe tipuri de lucrari la o singura trecere pe suprafata terenului. Utilajele folosite  (combinatoare care au in componenta cultivatoare si grape cu discuri si grape rotative, etc.) efectueaza atat afanarea si lucrarea solului fara intoarcerea brazdei, terenul fiind astfel pregatit pentru semanatul clasic, cat si semanatul direct. Lucrarile de semanat direct se realizeaza cu semanatori speciale care pot include in fata organelor active ale semanatorii si echipamente de prelucrare a solului specifice cultivatorului sau combinatorului insotite si de echipamente de fertilizat.

Avantajele lucrarii: conserva umiditatea solului, reduce tasarea terenurilor, afaneaza solul in adancime distrugand hardpanul (urma lasata in sol de talpa plugului), maresc capacitatea solului de inmagazinare a apei, iar costurile sunt mai reduse decat in sistemul conventional.

 

Asadar implementarea unor sistemele de lucrari ale solului de tip conservativ, pe langa principalul avantaj legat de reducerea costurilor pot aduce pe termen lung beneficii in privinta mentinerii si sporirii fertilitatii solurilor.

 

Totusi indiferent de sistemul utilizat, realizarea lucrarilor solului la umiditatea optima in vederea pregatirii unui pat germinativ de calitate constituie una din primele conditii tehnologice importante pentru obtinerea unei productii agricole ridicate.

 

5-Arat sau nu

Aratura reprezinta una dintre verigile cele mai importante in tehnologia clasica de pregatire a solului pentru semanat. Avantajele acestei lucrari sunt :

  • Imbogatirea solului in humus, prin incorporarea uniforma a resturilor vegetale si a gunoiului de grajd;
  • Crearea conditiilor optime pentru plante prin afanarea solului pe adancimea de arat, aerarea solului si in acelasi timp cresterea permeabilitatii pentru apa
  • Distrugerea buruienilor, bolilor si daunatorilor
  • Uscarea solului inainte de semanat.

 

Desi aratura este cu atat mai folositoare cu cat se executa imediat dupa recoltat, in conditiile acestui an, fermierii ar trebui sa incerce utilizarea unor tehnologii neconventionale. Dupa culturile de grau, orz, rapita, etc. lucrarea care urmeaza trebuie sa fie discuirea la o adancime superficiala (5-10 cm) cu grapa cu discuri pentru a se rupe capilaritatea (proprietate fizica a solurilor ca apa din straturile inferioare sa se ridice, prin capilare, spre stratul superior) si a se mentine apa (si asa putina) in sol. In acelasi timp se pun in contact semintele de buruieni cu solul, fiind cunoscut faptul ca buruienile au o rezistenta mai mare la seceta iar samanta nu are nevoie de cantitati foarte mari de apa pentru a germina, buruienile astfel rasarite fiind distruse in momentul in care se efectueaza aratura. Aratura va urma acestei discuiri in momentul in care conditiile meteo sunt mai propice. In functie de asolamentul urmarit si unde baza materiala o permite o alta varianta ar fi reprezentata de sistemul strip-tillage(lucrarea solului in benzi cu latimea de aproximativ 10 cm)  sau no-tillage(semanatul direct fara o alta lucrare efectuata dupa recoltarea culturii anterioare).

 

Daca conditiile meteorologice permit efectuarea araturii trebuie tinut cont de urmatoarele:

  • Adancimea araturii trebuie sa fie diferita de la un an la altul pentru a preveni formarea hardpanului (talpa plugului-strat tasat care impiedica patrunderea apei si radacinilor in adancime);
  • Pe terenuri in panta se executa aratura de-a lungul curbelor de nivel pentru a preveni eroziunea solului
  • Directia araturii si modul de executie este bine sa fie schimbate in fiecare an pentru ca suprafetele de teren lucrate sa fie uniform nivelate si fara gresuri.

6-Controlul semanaturilor de toamna in anotimpul rece

Iarna – este considerata ca fiind cel mai capricios si hotarator anotimp pentru culturile agricole infiintate toamna.

Eticheta de “capricios” atribuita este sustinuta de cele mai multe ori de conditiile nefavorabile si imprevizibile din zilele de iarna, in special in ceea ce priveste posibilitatea aparitiei alternantei dintre perioadele cu temperaturi scazute pozitive si perioadele geroase, care pot fi acompaniate de ninsori, ploi, topiri ale stratului de zapada, depuneri de strat de gheata, polei, etc.

Pentru fermieri modul de manifestare al caracterului climatic firesc sau total nefavorabil al acestui sezon are o importanta deosebita intrucat culturile acestora de grau, secara, orz si rapita se afla in mod nemijlocit la discretia si sub influenta fenomenelor petrecute in acest anotimp.

Supravietuirea plantelor peste sezonul rece este astfel conditionata de aparitia sau nu, in cursul iernii a unor fenomene care pot avea un impact negativ sau chiar devastator pentru culturi.

Totusi este bine ca atentia agricultorilor, pe parcursul acestei perioade, sa se indrepte spre controlul suprafetelor de teren semanate in toamna atat la intrarea in iarna, pe parcursul iernii si la iesirea din iarna.

 

Obiectivele acestei actiuni sunt:

  • vizualizarea starii terenurilor in ceea ce priveste gradul de acoperire cu zapada, aprecierea grosimii stratului de zapada si a gradul de afanare al acesteia;
  • identificarea portiunilor de teren neacoperite cu strat de zapada, acoperite cu gheata, a portiunilor cu zapada topita sau a celor in care balteste apa.
  • testarea rezistentei plantelor la ger prin metoda “monolitilor” ce consta in recoltarea unor probe de sol care contin mostre de plante de cultura aflate in repaus vegetative in scopul evaluarii rezistentei culturilor peste iarna;
  • verificarea aparitiei atacurilor de daunatori (rozatoare, etc.).

 

Metoda monolitilor de testare a rezistentei plantelor la ger presupune o serie de lucrari in camp si o alta parte de lucrari ce se desfasoara in spatii incalzite:

Dintre aceste obiective cel mai laborious este cel de ridicare a mostrelor de plante si are ca scop determinarea viabilitatii culturilor in anotimpul rece.   Practic, in camp lucrarea presupune:

  • alegerea aleatorie a unei suprafete de proba din care se vor ridica mostrele;
  • se delimiteaza o suprafata de 1 m2 sau mai mica de pe care se indeparteaza stratul de zapada cu ajutorul unei lopeti;
  • cu ajutorul unei cazmale se extrage stratul de sol de la suprafata cu tot cu plante (de grau, orz, etc.) incercandu-se pe cat posibil sa nu fie deranjat pamantul in care sunt fixate radacinile plantelor.

Intr-un spatiu incalzit se desfasoara urmatoarele operatiuni:

  • se introduc mostrele de sol intr-un spatiu incalzit la temperaturi pozitive mici de pana la 50C, dar intunecos;
  • dupa cateva zile se mareste treptat temperatura pana in jurul valorii de 180C, se iriga cu apa la temperatura spatiului incalzit si se asigura lumina suficienta.
  • se determina numarul de plante care repornesc in vegetatie, numarul de frati, etc.

Importanta acestei lucrari este covarsitoare pentru agricultori. Prin determinarea viabilitatii culturilor fermierii capata in acel moment cheie premizele obtinerii viitoare a unor recolte statornice.

In cazul producerii unor evenimente nefavorabile ce apar de regula in lipsa stratului de zapada, inspectarea terenurilor poate preveni si limita producerea pagubelor.

Atunci cand se produc fenomene meteo extreme de scurta durata care influenteaza negativ starea de vegetatie a culturilor, fermierii au de cele mai multe ori posibilitatea, in functie de situatia aparuta, sa intervina aplicand una dintre urmatoarele solutii:

In cazul in care:

  • se produc ingheturi sau dezgheturi repetate – fermierii pot efectua lucrarea de tavalugire cu un tavalug usor, atunci cand se produce “descaltarea” plantelor de grau (scoaterea nodului de infratire la suprafata solului);
  • se produc ingheturi la sol – fermierii pot efectua lucrarea de tavalugire cu tavalugul stelat sau dintat, in scopul spargerii crustei de gheata ce poate sufoca plantele;
  • prin topirea zapezii se formeaza zone in care balteste apa – fermierii vor incerca pe cat posibil sa elimine excesul de apa stagnanta prin crearea de canale de scurgere a apei catre zonele mai joase sau sa intervina cu ajutorul motopompelor.

Prin urmare, controlul culturilor semanate in iarna este recomandat sa se faca de cel putin trei ori, data fiind importanta acestei actiunii ce ofera fermierilor informatii pretioase asupra starii de vegetatie a culturilor.

 

Formele de conditionare ale erbicidelor

Produsele comerciale din gama erbicidelor se gasesc pe piata sub diferite forme de conditionare. Forma de conditionare este indicata de cele mai multe ori de catre initialele care se gasesc in denumirea comerciala a erbicidului.

Aplicarea erbicidelor pe teren se face in principal folosind ca agent de dispersie apa, dar sunt cazuri in care se folosesc granule sau pastile uscate. Solubilitatea erbicidelor in apa sau alti solventi este diferita si de aceea erbicidele au diferite forme de conditionare si tehnici de preparare a amestecului care va fi aplicat.

Dupa forma de conditionare exista pe piata forme principale de utilizare si forme utilizate mai putin frecvente.

Formele principale de conditionare a erbicidelor sunt:

  • Solutie concentrata (SC; WS) – un amestec de doua sau mai multe substante in stare lichida, care nu pot fi separate prin mijloace mecanice (ex. prin centrifugare). Aceste erbicide se dizolva in apa si foarte rar in ulei sau petrol.

Avantaje:

–           se amesteca usor cu apa,

–           echipamentul se curata cu usurinta,

–           sunt in esenta nevolatile,

–           nu sunt abrazive cu echipamentele,

–           nu infunda sitele,

Dezavantaje:

–           unele saruri produc iritatii ale ochilor,

–           unele produse sunt reactive cu rezervoare de otel,

–           amestecate impreuna cu alte produse ar putea prezenta probleme de compatibilitate.

 

  • Concentrat emulsionabil (CE; EC) – aceste erbicide sunt dizolvate de obicei in ulei. In prepararea amestecului cu apa, solutia de aplicat este o emulsie.

Avantaje:

–           nu este necesara o agitare puternica a amestecului in timpul aplicarii,

–           reziduuri putin vizibil pe suprafetele aplicate.

Dezavantaje:

–           pericol de fitotoxicitate,

–           sunt usor de absorbit prin piele de oameni sau animale,

–           solventii pot provoca deteriorari la furtunurile de cauciuc sau de plastic, garnituri si piese de pompare,

–           sunt potential volatile,

–           echipamentele sunt mai dificil de curatat.

 

  • Pulbere umectabila, muiabila sau dispersabila (PU; WP) – acestea reprezinta amestecuri sub forma de pulbere dintre erbicid si anumite solutii ajutatoare. Aceste erbicide formeaza o suspensie in solutia de aplicat, fiind greu solubile. Din aceasta cauza amestecul trebuie amestecat continuu.

Avantaje:

–                usor de depozitat, transportat si manevrat

–                produse relativ ieftine.

Dezavantaje:

–          pericol de inhalarea in timp ce se toarna pulberea,

–          necesita agitarea amestecului in timpul aplicarii,

–          abraziv pentru  utilaje,

–          reziduurile pot fi vizibile pe suprafetele aplicate,

 

  • Granule dispersabile (DF; GD; WG) – erbicide astfel conditionate sunt usor de folosit. Introduse in apa disperseaza imediat si se pot introduce direct in rezervorul masinii de erbicidat.

Avantaje:

–        usor de depozitat, de transportat  si utilizat,

–        expunere redusa a utilizatorului in momentul utilizarii.

Dezavantaje:

–        reziduurile pot fi vizibile pe suprafetele aplicate,

–        abraziv pentru  utilaje,

–        poate fi putin mai scump decat alte forme uscate,

–        turnarea rapida dintr-un  container mare poate cauza probleme de amestecare cand masa de   produs se depune in partea de jos a rezervorului.

 

  • Pasta (PA; CS; FW) – aceste erbicide sunt erbicide solide diluate de regula in apa si cu aspectul unui lichid vascos. Inainte de folosire amestecul trebuie agitat puternic.

Avantaje:

–             poate fi amestecat cu apa,

–             pericol de inhalare redus.

Dezavantaje:

–        inainte si dupa amestecare cu apa este necesara o agitare puternica a amestecului,

–        poate lasa un reziduu vizibil pe suprafetele aplicate.

 

  • Granule sau pastile (G; TCA) – acestea se aplica direct, fiind uscate. Erbicidul se elibereaza treptat pe o perioada mai lunga de timp.

Avantaje:

–        gata de utilizare,

–        usor de aplicat,

–        pericol redus de intoxicare prin inhalare sau cutanat,

–        echipament de aplicare simplu.

Dezavantaje:

–        pretul mare pentru  ingredientul  activ dina cauza cantitatii necesare pentru aplicare,

–        are nevoie de umiditate pentru activarea actiunii erbicidului,

–        pot fi atractive pentru pasari,

–        dificil de aplicat in jurul obstacolelor.

Pe langa aceste forme principale exista pe piata diferite forme mai putin utilizate, acestea fiind variatii de la formele principale de conditionare. Variatiile sunt date de dezvoltarea continua a domeniului de combatere a buruienilor si gasirea unor noi molecule de erbicid, care impun diferite moduri de conditionare. Dintre formele putin utilizate in tara noastra acestea sunt cateva exemple:

  • erbicide usor dizolvabile: concentrate solubile în apă (SL), granule solubile în apă (GS) si pulberi solubile în apă (PS, SP);
  • erbicide cu continut de uleiuri: emulsii în ulei (EO), suspoemulsii (SE),
  • erbicide cu aplicare in volume mici de apa: suspensii pentru aplicare în volum redus (SVR) si suspensie pentru aplicare în volum ultraredus (SVUR, ULV), lichide pentru aplicare cu volum redus (VR) si lichide pentru aplicare cu volum ultraredus (VUR)

 

Indiferent de forma de conditionare a erbicidului, la folosire trebuie avut in vedere respectarea cantitatilor indicate de catre producator pentru evitarea unui efect fitotoxic care poate aparea in cazul utilizarii unei concentratii prea mari de substanta. De asemenea respectarea normelor de siguranta a muncii este la fel de importanta.

Alegerea soiurilor si hibrizilor la prasitoare

In conditiile unor ani agricoli dificili din punct de vedere al precipitatiilor cazute se impune din ce in ce mai mult valorificarea oportunitatii conferite de alegerea corecta a soiurilor si hibrizilor de plante ce se vor cultiva in campania de semanat din primavara.

De modul in care cultivatorii utilizeaza acesta oportunitate depinde stabilitatea si marimea recoltelor viitoare.

Alegerea hibrizilor poate constitui o provocare deosebita in unii ani, iar acesta optiune este legata de modul in care cultivatorul isi determina si prioritizeaza criteriile de selectare a hibrizilor pe care ii va utiliza.

 

De cele mai multe ori criteriile alese se bazeaza pe caracteristici ale hibrizilor, cum ar fi:

- productivitatea: capacitatea soiului (hibridului) de productie;

- precocitatea: extratimpurii,  timpurii, semitimpurii, medii, semi tardive si tardive;

- destinatia: boabe, hrana animalelor, biocombustibili, etc.; 

- rezistenta la boli si daunatori specifici: putregaiuri, boli foliare, insecte;

- rezistenta la cadere si frangere: provocate de furtuni, exces de umiditate, boli, etc.

 

In ultima vreme pentru unii hibrizi au aparut noutati privind unele elemente tehnologice:

- toleranta la temperaturi mai scazute in primavara (avantaj: semanatul mai timpuriu);

- toleranta buna la seceta si arsita, etc.

- capacitatea “stay-green” mentinerea verde mai mult timp,

- pierderea mai rapida a umiditatii la recoltare.

 

  1. Alegerea hibridului trebuie sa fie corelata cu zona de cultivare, dar si cu tehnologia aplicata si cu sistemul

de cultura recomandat de furnizor

Pentru fiecare zona de cultura este bine sa se cunoasca cateva informatii privind caracteristicile zonei, cum ar fi suma medie a temperaturilor utile pe un numar cat mai mare de ani, precum si unele informatii multianuale legate de: media precipitatiilor anuale, data medie de aparitie a ultimului inghet de primavara si a primului inghet de toamna, cantitatile de precipitatii cazute in sezonul de vegetatie in luna cea mai ploioasa/ secetoasa.

Pentru porumb si floarea-soarelui este important sa parcurga in intregime perioada de vegetatie si sa ajunga la maturitate fiziologica cu cel putin una-doua saptamani inainte de aparitia primului inghet din toamna.

Alegerea soiurilor/hibrizilor trebuie sa tina cont de:

– perioada de vegetatie a soiului/hibridului (de la semanat pana la recoltarea la maturitate). Plantele parcurg diferit perioada de vegetatie intr-un an normal sau nefavorabil si de aceea este foarte importanta cunosterea numarului de zile specific soiului/hibridului.

– de suma gradelor utile (unitatilor termice utile mai mari de 100C  necesare soiului/hibridului pentru ajungere la maturitate) care trebuie sa fie mai mica decat suma gradelor utile tipica zonei geografice respective. Astfel se elimina riscul ca  soiul/hibridul sa nu ajunga la maturitate in anii cu toamne reci si ploioase.

Fermierii este bine sa cultive mai multi hibrizi cu date de maturitate diferite pentru a-si asigura baza unei productii constante, dar si pentru a realiza dispersia riscurilor si pentru a mari intervalul de recoltare.

 

  1. Pentru sudul tarii in alegerea soiurilor/hibrizilor este important criteriul de selectie: toleranta la seceta si arsita

 

Datorita temperaturilor ridicate inregistrate in anii anteriori multi fermieri vor avea in atentie aprecierea tolerantei la seceta a soiurilor/hibrizilor.

In conditii de stres cauzat de seceta, soiul/hibrizul se poate comporta bine in ceea ce priveste randamentul deoarece poseda o toleranta buna la seceta sau pentru ca a evitat impactul temperaturilor ridicate inflorind inainte sau dupa cea mai nefasta perioada de stres termic?

Daca s-a comportat bine evitand impactul temperaturilor scazute, atunci performanta superioara a soiului/hibridului poate  fi varibila  in viitor in conditii de seceta diferite. In ultimii ani, s-a observat ca daca seceta se produce spre sfarsitul sezonului, atunci hibrizi de porumb cu maturare timpurie ar putea avea un avantaj fata de hibrizii cu maturare tardiva. In cazul in care seceta se produce mai devreme, dar este intrerupta de ploi mai tarziu in sezon, atunci ar putea fi avantajati hibrizii mai tardivi.

La evaluarea rezultatele studiilor de performanta a soiurilor/hibrizilor in conditii de seceta, trebuie privit cu atentie semnificatia rezultatelor.

Hibrizii care au inregistrat productivitati bune in mod constant in diferite conditii de mediu, inclusiv de sol si in conditii meteorologice diferite pot avea o probabilitate mai mare de a performa bine si in viitor, fata de hibrizii ce inregisteaza diferente semnificative pe diverse tipuri de sol.

 

In ultima vreme, mai multi producatori de seminte au introdus hibrizi cu toleranta la seceta imbunatatita care merita atentie.

 

 

  1. Alegeti soiurile/hibrizii de plante cu buna rezistenta la cadere  – pentru a minimiza caderea tulpinilor (in

verde) care poate conduce la pierderi de randament semnificative

 

Acest lucru este deosebit de important in zonele in care sunt probleme legate de putregaiul tulpinii. Intrucat uscarea boabelor poate fi un cost major in productia de porumb este important daca un cultivator are instalatii de uscare si este pregatit pentru a recolta la un nivel de umiditate relativ mai ridicat (> 25%). In acest caz criteriile – rezistenta la cadere si uscarea rapida a boabelor – pot fi mai putin importante ca si criterii de selectie.

 

Cultivatorii ar trebui sa se consulte cu furnizorul samantei lor asupra sensibilitatii hibridului la caderea anticipata in verde.

 

  1. Alegeti soiuri/hibrizi cu rezistenta si / sau toleranta la boli si daunatori

Mai multe tipuri de boli si daunatori pot afectat in mod negativ culturile de floarea-soarelui si porumb:  incepand cu putregaiuri, boli foliare, etc. si continuand cu daunatori, unii dintre ei foarte periculosi.

Cultivatorii trebuie sa obtina informatii de la furnizorul de seminte cu privire la reactiile la anumiti agenti patogeni specifici care ar putea cauza probleme sau care si-au manifestat prezenta la nivel local.

 

La alegerea hibridului consultati datele de productivitate si comparati-le cu datele disponibile ale altor cultivatori la nivel judetean, national, etc. Intrucat conditiile meteorologice sunt imprevizibile, cea mai de incredere cale pentru a selecta hibrizii potriviti este de a avea in vedere productivitatile din cursul anilor precedenti pe cat posibil pe o arie mai larga de locatii.

 

Inmagazinarea in sol a apei din precipitatiile de iarna

Apa reprezinta unul dintre cei mai importanti factori de productie, dar in acelasi timp este factorul care prezinta cea mai mare inconstanta in ceea ce priveste prezenta si repartizarea lunara a precipitatiilor atat in cursul anului, cat si de la an la an. Seceta din anul 2012 ne-a demonstrat inca o data pe langa necesitatea construirii sistemelor de irigatii si nevoia aplicarii unui complex de masuri menit sa ajute la inmagazinarea unei cantitati cat mai mare de apa provenita din precipitatii. In literatura de specialitate se apreciaza ca precipitatiile cazute in lunile de iarna reprezinta 15-20 % din cantitatea totala de apa cazuta intr-un an.

Masurile agrotehnice de inmagazinare a apei in sol sunt folosite de fermieri in masura posibilitatilor. Acestea sunt: irigatiile, lucrarile solului, folosirea ingrasamintelor organice, distrugerea buruienilor, rotatia culturilor, cultivarea de plante rezistente la seceta, lucrarile de afanare adanca a solului, semanatul in epoca optima si la desimea optima, mulcirea solului, perdele forestiere de protectie si amenajari antierozionale pentru terenurile in panta.

Combaterea viscolirii zapezii de pe terenurile agricole ar trebui sa reprezinte una dintre prioritatile fermierilor. Aceasta se poate realiza prin folosirea para-zapezilor sau prin implementarea unui program de plantare a perdelelor forestiere de protectie. Zapada ramasa pe teren, pe langa aportul de apa adus la venirea primaverii ajuta si la protejarea de inghet a culturilor semanate in toamna.

Para-zapezile sunt eficiente dar trebuie montate inainte de ninsori si ridicate primavara devreme, lucru care prezinta un dezavantaj. In plus avand inaltimea redusa gradul de eficienta in cazul unor viscole puternice scade.

Perdelele forestiere pe langa eficienta mai mare in oprirea vanturilor si spulberarea zapezii prezinta si alte avantaje manifestate pe tot parcursul anului, si anume:

  • Reducerea efectelor secetei
  • Reducerea evaporarii si transpiratiei neproductive a plantelor
  • Reducerea eroziunii eoliene a solului
  • Reducerea ruperii plantelor sub actiunea vanturilor
  • Impiedicarea raspandirii prin vant a semintelor de buruieni
  • Sporirea productiei
  • Scaderea temperaturii aerului in verile foarte calde
  • Dezvoltarea entomofaunei si faunei utile
  • Impiedicarea eroziunii apei pe terenurile in panta

Avand in vedere aceste avantaje si faptul ca prin Masura 221din cadrul PNDR se prevad o serie de beneficii pentru cei care implementeaza sisteme de perdele forestiere, acestea ar trebuie sa intre in planul de dezvoltare al oricarei ferme. In cazul in care se inregistreaza in cursul iernii temperaturi scazute pozitive cateva zile consecutiv si se produce fenomenul de topire brusca a zapezii pot aparea situatii in care balteste apa pe terenurile ocupate cu culturi.

Aceasta se datoreaza faptului ca apa nu poate patrunde prin solul inghetat de la suprafata. Baltirea apei trebuie combatuta prin efectuarea de canale care sa conduca apa in afara culturilor sau in cazuri extreme cu ajutorul pompelor. Cu toate acestea aceasta apa evacuata reprezinta apa pierduta pentru acel teren.

In concluzie, adoptarea unor masuri de inmagazinare a apei provenita din precipitatiile de iarna ar trebui sa intre in sfera de interes a fermierilor.

 

Erbicidarea dupa recoltare

In literatura de specialitate se estimeaza ca factorii de stres biologic din cultura (boli, daunatori, buruieni) aduc daune soiurilor si hibrizilor cultivati, in ceea ce priveste potentialul de productie, cu pana la 50 de procente.

Buruienile concureaza plantele de cultura pentru nutrienti, apa si lumina dar pagubele aduse culturii difera in functie de gradul de imburuienare, planta cultivata si stadiul de dezvoltare  al plantei cultivate la care apare concurenta buruienilor. O planta matura, cu sistemul radicular complet dezvoltat va fi mai putin deranjata de concurenta cu buruienile fata de aceeasi planta aflata in stadii incipiente de dezvoltare

Sursele principale de imburuienare a culturilor sunt:

  • Seminte de buruieni din sol – in tara noastra rezerva de seminte din sol este foarte mare si se inmulteste anual daca buruienile ajung la fenofaza producerii de seminte
  • Terenurile necultivate – pe aceste terenuri se regasesc o mare varietate de buruieni a caror seminte infesteaza prin diferite cai terenurile din apropiere
  • Gunoiul de grajd – aplicarea de gunoi de grajd nefermentat poate duce la infestarea terenului cu seminte de buruieni viabile
  • Materialul de semanat – utilizarea materialului de semanat care nu provine dintr-un lot semincer si nu a fost conditionat reprezinta o sursa de imburuienare.

 

Dintre buruienile care se ragasesc pe terenurile din tara noastra, anumite specii (Avena fatua, Phragmites australis, Xanthium sp, Cirsium arvens  etc.) sunt considerate buruieni problema deoarece produc pagube mari productiei prin voracitatea lor si sunt dificil de combatut.

In ultimii ani, cu schimbarile climatice care au condus la toamne lungi, buruienile au avut conditii optime pentru mai multe fructificari, mai ales daca s-a actionat asupra  lor mecanic. Atingerea maturitatii florale la buruienile care se dezvolta dupa recoltarea culturii reprezinta o sursa care mareste cantitatea de seminte prezenta in sol. In conditiile infestarii puternice cu buruieni problema sau in anii secetosi in care lucrarile de pregatire a terenului dupa recoltat se face mai dificil, erbicidarea dupa recoltare poate reprezenta o buna alternativa.

Inainte de efectuarea  lucrarii trebuie analizati cativa factori importanti:

  • Raportul cost versus eficacitate – lucrarea trebuie efectuata pe terenurile puternic inburuienate nu pe terenuri unde buruienile se pot combate cu ocazia lucrarilor mecanice (arat, discuit, etc.)
  • Rotatia culturilor – trebuie avut in vedere remanenta erbicidelor care se vor folosi pentru combaterea buruienilor si efectul lor asupra culturii ce urmeaza. Nu se vor folosi erbicide cu remanenta care afecteaza fitotoxic viitoarea cultura.
  • Momentul efectuarii erbicidarii – se are in vedere ca unele erbicide isi pot pierde din proprietati in momentul in care temperatura ambientala este prea ridicata sau prea joasa, deci se utilizeaza erbicide care isi mentin principiile active.
  • Paleta de buruieni existenta – inainte de efectuarea lucrarii este bine sa se faca o evaluare a starii de imburuienare pentru a se identifica speciile de buruieni care trebuie combatute si astfel alese produsele si strategiile cele mai bune pentru a fi aplicate.

Pe langa acesti factori este importanta si epoca de aplicare in functie de faza de crestere a buruienilor si respectarea cantitatilor recomandate de substanta. De asemenea trebuie avute in vedere substanta aplicata si numarul de aplicari, la o folosire de lunga durata putand aparea fenomenul de rezistenta.

Daca se respecta acesti factori si se opteaza pentru un sistem integrat si rational de lucrari, erbicidarea dupa recoltare poate reprezenta o oportunitate aditionala in combaterea buruienilor problema si duce la diminuarea spectrului de buruieni prezente pe terenurile exploatate.

 

Fertilizarea organica

Se apreciaza ca la nivel general aplicarea de ingrasaminte poate duce la o crestere cu 40-60 % a productiei. Tipul de ingrasamant (organic sau chimic) reglementeaza foarte mult calitatea produsului obtinut. Fermierii din toata lumea folosesc ingrasaminte chimice dar in ultima perioada se observa o revenire la folosirea ingrasamintelor organice datorita beneficiilor de lunga durata obtinute prin aplicarea lor.

Dintre beneficiile aplicarii ingrasamintelor organice amintim:

  • mentinerea fertilitatii solului: Materia organica inmagazineaza macro si microelemente care sunt eliberate treptat in sol sub influenta microorganismelor si a factorilor de mediu. Pe langa aportul de nutrienti prin aplicarea de ingrasaminte organice se imbunatateste structura solului, aerarea, capacitatea de retinere si infiltrare a apei in sol.
  • productie locala: fie in ferma proprie sau la ferme locale. Prin urmare costul cu acestea este mult redus fata de cele chimice;
  • reduce eroziunea solului: prin prezenta unei cantitati mai mari de materie organica in sol, in special la solurile nisipoase se reduce eroziunea cauzata de vant;
  • permite reducerea dozelor de azot mineral: cu 20 – 50%, fara ca sporul de productie sa scada daca se administreaza impreuna cu ingrasaminte minerale, in special cu cele fosfatice
  • mediu sigur: ingrasamintele organice sunt usor bio-degradabile si nu provoaca o poluare a mediului.
  • alimente non-toxice: Utilizarea acestor ingrasaminte creaza premisele ca produsele alimentare obtinute vor avea un continut redus de substante chimice nocive;

Ingrasamintele organice prezinta mai multe avantaje fata de cele chimice dar de asemenea in anumite situatii pot prezenta anumite dezavantaje. Dintre acestea amintim:

  • disponibilitatea limitata a nutrientilor: plantele care au nevoie urgenta de nutrienti ar putea fi afectate de timpul mai indelungat de eliberare a nutrientilor, acesta fiind influentat de temperaturile ambientale si de prezenta microorganismelor in sol;
  • pot prezenta potential de infestare a culturilor: ingrasamintele organice, in special gunoiul de grajd, pot contine seminte de buruieni care nu au fost distruse daca gunoiul nu a fost pregatit anterior prin fermentare. Aceste seminte pot infesta ulterior terenul pe care s-au aplicat ingrasamintele.
  • volumul de munca mai mare: pentru aceeasi cantitate de nutrienti volumul de munca poate fi de cateva ori mai mare la folosirea ingrasamintelor organice fata de cele chimice.
  • cererea in crestere fata de aprovizionare: odata cu cresterea cererii pentru ingrasamintele organice satisfacerea cererii incepe sa fie o problema resursele fiind limitate.

Din categoria ingrasamintelor organice fac parte: gunoiul de grajd, gunoiul de pasari, composturile, resturile vegetale, ingrasamintele verzi, gunoiul artificial, mranita, gülee, urina si mustul de gunoi, etc.

Gunoiul de grajd

Un amestec de asternut si dejectiile solide si lichide ale animalelor. Se foloseste in stare proaspata sau in diferite faze de descompunere si contine in cantitati apreciabile azot, fosfor, potasiu, calciu si diferite microelemente. Pe langa aprovizionare cu substante nutritive, contribuie si la imbunatatirea caracteristicilor solului imbunatatind continutul in humus si structura solului, marind permeabilitatea si capacitatea de retinere a apei si chiar o corectare in o anumita masura a reactiei solului.

Dozele care se aplica se stabilesc in functie de cultura premergatoare si cea la care urmeaza a fi aplicat ingrasamantul, tipul de sol, etc. La  culturile de camp se aplica de obicei doze de 20-30 t/ha dar se poate mari cantitatea pana la 40-50 t/ha.

 

Gunoiul de pasari

Este un ingrasamant cu actiune rapida si cu continut aproape dublu de N, P si K, comparativ cu gunoiul de grajd, Se poate folosi fie in stare uscata, fie sub forma lichida (in amestec cu apa). Are anumite restrictii in ceea ce priveste aplicarea in stare proaspata, avand un efect de crestere al aciditatii solului.

 

Compostul

Este un ingrasamant rezultat prin fermentarea resturilor vegetale cu sau fara resturi organice pana la o consistenta asemanatoare particulelor de sol. In unele tari se utilizeaza acceleratori ai procesului de fermentare (bacterii sau ciuperci). Compostul se foloseste mai mult in legumicultura dar poate fi folosit si la cultura mare, cantitatile care se aplica fiind de 15-20 t/ha.

 

Resturile vegetale

Dupa recoltarea culturii resturile ramase pot fi tocate si ingropate sub aratura, reprezentand un ingrasamant ieftin si valoros.

 

Ingrasamintele verzi

O tehnica tot mai des folosita o reprezinta reinsamantarea terenurilor dupa recoltarea culturii principale cu specii de plante putin pretentioase, cu ritm rapid de dezvoltare si o masa vegetativa mare. De regula plantele folosite sunt din familia leguminoaseleor (mazare, lupin, trifoi) valorificandu-se astfel si capacitatea acestora de fixare a azotului, dar mai pot fi folosite rapita, floarea-soarelui, mustarul, secara etc.  Cand plantele sunt in plina vegetatie, se toaca si se introduc sub brazda, efectul lor benefic fiind pe mai multi ani. Pentru o maximizare a efectului se poate aplica si o cantitate de 10 t/ha gunoi.

 

Gunoiul artificial

Se obtine prin fermentarea resturilor vegetale, de regula paie in combinatie cu ape reziduale, must de grajd sau urina de la animale. Se poate completa cu ingrasaminte chimice in timpul procesului de fermentare iar gunoiul astfel obtinut are valoare calitativa apropiata de a gunoiului de grajd.

 

Mranita

Rezulta din gunoiul de grajd in urma fermentarii avansate. Se foloseste de obicei in legumicultura si se poate aplica impreuna cu ingrasaminte chimice pentru un maxim de eficienta.

 

Gülee

Amestecul cunoscut sub aceasta denumire reprezinta dejectiile lichide si solide, rezultate in urma colectarii acestora pe durata exploatarii animalelor, apa de la igienizarea adaposturilor si apa de ploaie. Acestea se colecteaza in bazine unde fermenteaza, apoi sunt aplicate pe teren.

 

Urina si mustul de gunoi de grajd

Sunt ingrasaminte lichide bogate in  azot si potasiu. Colectarea acestora se face in bazine acoperite. Se folosesc fie ca  ingrasaminte suplimentare fie ca ingrasaminte de baza. Se pot aplica si in timpul vegetatiei, fiind foarte eficace la culturile de legume si in livezi.

La aceste ingrasaminte se recomanda incorporarea in sol imediat dupa aplicare pentru a evita pierderile prin volatilizare.

 

In concluzie, folosirea ingrasamintelor organice este o alternativa demna de luat in considerare de catre toti fermierii. Pe langa avantajele deja enumerate, prin folosirea ingrasamintelor verzi se pot accesa subventii care ajung pana la 130 euro/ha. De asemenea o parcela de teren care a fost fertilizata doar cu ingrasaminte organice, in timp, poate fi certificata eco. Aplicarea tuturor tehnologiilor eco pe suprafetele detinute asigura obtinerea unor produse de o calitate superioara, a caror piata este din ce in ce mai mare.

 

 

S-au prins şi alții că federația progresistă numită UE e o făcătură NEOMARXISTĂ. Florin Zamfirescu: “UE ne obligă şi ne dirijează spre un materialism cumplit. Soros crede in metisare, intr-un unic popor si unic guvern”

Artistul este de părere că Uniunea Europenă dirijează spre un materialism cumplit, precizând că suntem atacați din toate părțile.

„Suntem atacati din toate partile. UE ne obliga si ne dirijeaza spre un materialism cumplit, incepand cu reclamele de la televizor care ne umplu de pofte. (…) Omenirea e condusa de dementi, de psihopati, este in deriva din cauza asta. Este un lucru cosmic”, a spus Florin Zamfirescu, potrivit Ziare.com.

Despre votul din 2014

“A fost o situatie cum se intampla de obicei: nu votezi cu cineva, ci impotriva celuilalt. M-a speriat asa de mult Ponta, ca i-am gasit calitati lui Iohannis. Nu îi vedeam calitati nici atunci. Am stiut ca e manevrabil, moale. Cine l-a pus sa se inscrie intr-un ONG al lui Soros dupa alegeri?

Probabil ca si americanii gresesc cand spun ca din partea lui Soros sunt demonstratiile anti-Trump, ca el le plateste. Parerea mea e ca Soros exista, actioneaza si e nebun. Soros a castigat niste bani nemeritati, e batran si vrea sa lase ceva in istoria omenirii. Crede in metisare, intr-un unic popor si unic guvern. Nu spun ca vrea sa ne ucida”.

N-avem ce face. Acum s-au focalizat toate vinile pe el. N-are decat sa se retraga, sa isi vada de batranete. Eu nu am nimic cu nimeni din afara, cat timp nu vine sa-mi sparga geamurile”, spune Florin Zamfirescu.

 

Pentru ca pesta a fost adusa ,ca sa ne (ex)termine pe noi…A murit de inimă rea după ce fostul ministru PSD Petre Daea i-a sacrificat 20.000 de porci

DE OCTAVIA CONSTANTINESCU |

Inquam Photos / Ovidiu Dumitru

În mandatul de ministru al lui Petre Daea, au apărut 1.500 de focare de pestă procină și au fost sacrificați jumătate de milion de porci

Directorul Complexului Zootehnic de creștere a șporcilor PIGCOM de la Satu Nou, Andrei Petre a murit de inimă rea după cum spun apropiații. În vara anului trecut, toți porcii i-au fost sacrificați după ce pesta porcină africană a intrat în complexul zootehnic.

Newsweek România va scrie, pe larg, în ediția print de vineri, despre moștenirea pe care ne-a lăsat-o Petre Daea, ex-ministrul Agriculturii care nu a putut gestiona criza pestei porcine.

În urma declanșării epidemiei de pestă porcină zeci de județe nu mai au voie să comerializeze carne, potrivit unui răspuns al Comisie Europene pentru Newsweek România.

„Pesta Porcină Africană a mai făcut o victimă. De data asta este vorba despre un om, Andrei Petre.  A murit de supărare spun mulți dintre cei care l-au cunoscut. A trecut un an și-o vară de când i-au nimicit toate animăluțele din Complexul de creștere a porcilor de la Satu Nou pe care l-a păstorit mai bine de 35 de ani.

<<Închid ochii și văd cum au ucis 20.289 de animale, zi și noapte, timp de două săptămâni. S-a golit ferma asta unde-au muncit atâția oameni, și-au hrănit familia, au sperat și dintr-o dată: Gata(!) S-a golit…>>

Noaptea, Andrei Petre ieșea tiptil din casă, se așeza pe scări și plângea. <<Parcă nu mai am nici un sens, îmi spunea. Mi-am lăsat aici toată viața. A fost greu, au fost timpuri grele dar am trecut, cu răbdare, cu muncă multă… Livram peste tot dar oamenii erau bucuroși că aveau întotdeauna carne gustoasă pe masă. Acum nu, nu pot să înțeleg de ce a trebuit să ne închidă aproape pe toți. De fapt, înțeleg, dar nu pot să accept… Este prea multă nedreptate>>, ne spunea cu amărăciune acest om în urmă cu câteva luni, potrivit dobrogeanews.ro

Petre Daea spunea, în sepyembrie anul trecut, la dezbaterea moţiunii simple împotriva sa, în plenul Camerei Deputaţilor, că se exagerează cu prezentarea situaţiei pestei porcine în România, pentru a se da impresia că situaţia este scăpată de sub control, potrivit Digi24.

Extraordinara marturie a lui Emil Cioran despre apostolul si voievodul Corneliu Zelea Codreanu

Profilul interior al Capitanului, vazut de Emil Cioran in 1940

Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant, n-aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina.
Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice. Pana si dispretul ni se parea un efort.
Tara nu ne putea fi o problema decat negativa. In cele mai necontrolate sperante, ii acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si Romania nu era mai mult decat o farsa reusita.
Te invarteai in aer liber, vacant de trecut si de prezent, indraznind dispretul dulce al lipsei de menire.
Biata tara, era o pauza vasta intre un inceput fara maretie si un posibil vag.
In noi, gemea viitorul. In unul, clocotea. Si el a rupt tacerea blanda a existentei noastre si ne-a obligat sa fim. Virtutile unui neam s-au intruchipat in el. Romania din putinta, se indrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipa ca stau de vorba cu un om, intr-o tara de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburatoare si n-am plecat niciodata de la el, fara sa simt acel suflu iremediabil, de rascruce, care insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as marturisi ca o teama ciudata ma cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri? Lumea cartilor mi se descifra inutila, categoriile, inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitatii, zadarnice.

Capitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual roman. Capitanul nu era „destept”, Capitanul era profund.

Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.

Dar vorbele Capitanului, grele si rare, rasareau din Soarta. Ele se plamadeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurilor.

Cand, in 1934, ii spuneam ce interesanta ar fi expunerea vietii lui, imi raspundea: „Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sa citesc. Eu stau asa si ma gandesc”.

Acele ganduri au urzit rostul nostru. In ele respira natura si cerul. Si cand au pornit spre infaptuire, temelia istorica a tarii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema Romaniei imediate, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptarilor noastre. El a pus problema in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul in respiratia zilnica a Romaniei. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai sa creeze Romania, dar sa-i si rascumpere trecutul, sa insufle absenta seculara, sa salveze, printr-o nebunie, inspirata si unica, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reactiune in fata unui trecut de nenoroc. Aceasta natie n-a excelat in lume decat prin consecventa in nefericire. Niciodata nu s-a dezmintit. Substanta noastra este un infinit negativ. De aici pleaca imposibilitatea de a depasi pendularea intre o amaraciune dizolvanta si o furie optimista.

Intr-un moment de descurajare, i-am spus Capitanului:

-„Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens in lume. Nu e niciun semn in trecutul ei care ar justifica vreo speranta”.
-„Ai dreptate”, mi-a raspuns. „Sunt totusi unele semne”.
-„Miscarea Legionara”, adaug eu.
Si atunci mi-a aratat in ce fel vedea el reinvierea virtutilor dace.

Si-am inteles ca intre daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, ca noi traim al doilea inceput al Romaniei.

Capitanul a dat romanilor un rost. Inainte de el, romanul era numai roman, adica un material uman alcatuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un roman cu substanta, un roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare. Garda de Fier: o padure fanatica… Legionarul trebuie sa fie un om in care mandria sufera de insomnie.

Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o crunta inversunare. Este o deosebire de densitate sufleteasca.

Acel ce a dat tarii alta directie si alta structura, unea in sine pasiunea elementara cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile in imediat si in vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere in lume, sprijinita pe un suflet de sfant. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare in care problema mantuirii sa mearga mana in mana cu gospodaria.

A face isprava si a te salva, politica si mistica, iata carei ireductibilitati i-a pus el capat. Il interesa, in egala masura, organizarea unei cantine si problema pacatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuia sa uite:

Capitanul a fost un gospodar instalat in absolut.

Fiecare credea a-l intelege. El totusi, scapa fiecaruia. Depasise limitele Romaniei. Insasi Miscarii i-a propus un mod de viata care intrece rezistenta romaneasca. A fost prea mare. Inclini uneori a crede ca el n-a cazut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul marimii lui cu micimea noastra. Nu este totusi mai putin adevarat, ca epoca de prigoana a scos la iveala caractere pe care cea mai increzatoare utopie nu le-ar fi putut banui.

Intr-o natie de slugi, el a introdus onoarea si intr-o turma fara vertebre, orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, intr-un anumit sens, si pe dusmani. Caci acestia, din lichele au devenit monstri. S-a [i-a] obligat la tarie, le-a impus un caracter in rau. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, daca maretia Capitanului n-ar fi cerut o echivalenta negativa. Am fi nedrepti cu calaii, daca i-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas in plus si trezeau gelozia Diavolului.

In preajma Capitanului, nimeni nu ramanea caldut. Peste tara a trecut un fior nou. O regiune umana bantuita de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemarii. In cativa ani, Romania a cunoscut o palpitatie tragica, a carei intensitate ne consoleaza de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasa-n urma tragedia antica si pe Shakespeare. Si aceasta, in Balcani!

Pe un plan absolut, daca ar fi trebuit sa aleg intre Romania si Capitan, n-as fi ezitat o clipa.

Dupa moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singuratatea noastra, se ridica singuratatea Romaniei.

Niciun toc sa-l infig in cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sa fim lasi si sa ne mangaiem. Cu exceptia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent intre vii. Avut-am careva vreun gand sa-l fi uitat? „De aici incolo, tara va fi condusa de un mort”, imi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a raspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana, si-a readus cerul deasupra Romaniei. (Emil Cioran, Conferinta la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Stramosesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).

Martiri si marturisitori romani din secolul XX.
Inchisorile comuniste din Romania – Fabian Seiche

 

B) 

(1)

Preoţi, guvernanţi,capete “luminate” şi căpetenii – aţi întronat pentru voi “noua religie”, în loc să vă pocăiţi, ca  să ridice Domnul –  blestemul de peste Popor! Nu “vedeţi starea nenorocită în care suntem? “(Neemia 2/17) Pentru orice om şi ţara- “Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii… Şi aceasta din pricina mărimii nelegiuirilor şi răzvrătirilor tale” (Osea 9/7). Voi care vă omorâţi conducători, care prigoniţi semenii printre spini şi mărăcini şi, chiar pe timp de pace avortaţi încă un popor, CHEMAŢI  pe toţi la un post Duhovnicesc; Nu va mai hrăniţi cu atâta babilonie, prostie, iconarie,  şi cu alte urâciuni,otrăvuri şi răutăţi, scrise în Romani, 1/28-32

 

“… ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte,… mărturisind păcatele… făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit. Te-am supărat şi n-am păzit poruncile Tale, legile şi orânduirile pe care le-ai dat robului Tău Moise.” (Neemia 1/6,7) Ascultaţi voi toti-gloate şi popoare; Şi tu, Popor Roman: Tata a scris fiecăruia cu vârful inimii sângerânde aceasta Scrisoarea de Dragoste! Înainte de Venirea Lui, încă mai aşteaptă să-i răspundem…” Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: “Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.”Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţa de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele… Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte!Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn, ţară vă este pustiita, cetăţile vă sunt arse de foc, străinii vă mănâncă ogoarele sub ochii voştri, pustiesc şi nimicesc ca nişte sălbatici Şi fiica…(Is.1/1-8)

(2)

Domnilor Primari aţi fost rânduiţi de Dumnezeu să fiţi preoţi ai “turmei”, pentru care a sangarat Isus, ca să ajutaţi oamenii să scape de datini, idolatrii, formalisme, praznice, şi să nu mai pupe oase, picturi aurite, dar mute şi surde! Popor Roman, ai fost scos din pustia komunismului, dar te inneci, precum ţiganul la mal, dacă prin lacrima amară nu-i dai Lui Isus -pietrele de moară -vrajba, hoţia, curvia, şi celelalte idolatrii din Gal. 5/20; Singur îţi sapi groapa, dacă iarăşi clădeşti pe nedreptăţi mişcătoare, formalisme, dezbinări, mânii, viclenii, căci” Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă..” (2 Petru 3/9)

 

Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!”Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine va cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!

Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!

  Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lana. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.”Vai, cetatea aceea credincioasă, cum a ajuns o curvă! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, şi acum e plină de ucigaşi! Argintul tău s-a prefăcut în zgură, şi vinul tău cel ales a fost amestecat cu apă.Mai marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, şi pricina văduvei n-ajunge până la ei. De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul oştirilor, Puternicul lui Israel: “Ah! Voi cere socoteală potrivnicilor Mei şi Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei….” (Îs 1/8-31)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*