Vegheaţi toţi cei care ziceţi că aşteptaţi Venirea Domnului, ca nu cumva să vă surprindă inglodaţi- bălăcindu-vă în Marea Rosie a plăcerilor de o clipă ale senzualităţii! Ajunge că până acum v aţi făcut UNA cu păcătuirea; Gata, nu mai curviţi cu amanta lume (1 Ioan 2/15-17)și, prin pocainţă si naşterea din nou rămâneţi UNA cu El ; ” Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum! Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: “Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El. (1 Cor. 6/15-17 şi cap .7) Să nu uitaţi că voi nu mai sunteţi ai voştri, ci sunteţi Proprietatea lui Dumnezeu- „Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică) (Ef.5/32); Să stiţi că El va veni să aducă mântuirea, doar celor ce-l așteaptă (Evrei,cap.9) și care iubesc Venirea Lui…

Publicat la: Mai 23, 2025

Nici un comentariu

Romania maltratata/idolatra/indatorata- Banii din conturile Securitatii au ajuns la Dan Voiculescu… Cum a ras PSD = ciuma roşie pădurile României… Ionel Olteanu, fost securist, a furat casa altuia, în “democraţia” KGB-istului criminal Ion Iliescu…Justiţia pe vremea holerei, pardon, a PSD-ului (II)Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist; Societatea secretă THULE l-a antrenat pe Hitler, prin ritualuri satanice, să devină Antichristul; DNA prezintă mafia care trăiește pe spatele bolnavilor de cancer. Cum se prăduiește bugetul de asigurări și de ce pacienții trebuie să primească doar anumite tratamente; Hegemonie digitală: Monitorizare sofisticată și propagandă: Iubește-ți slugărimea! De Colin Todhunter; Către o „Nouă Ordine Mondială Digitală Opresivă”. Conferința ONU „O lume pentru viitor”. 22-23 septembrie 2024. „Pachet de sclavie” fără frontiere, control digital asupra a 8 miliarde de oameni; WEF Davos 2025 – Mai grotesc ca niciodată. Robotizare și depopulare; Apel către țările suverane: Ieșirea la nivel mondial din instituțiile impuse de Occident – Sistemul ONU, Uniunea Europeană, NATO; Transgenic, Transgender, Transuman – Agenda tehnologică obsedată de „cei mai puțin umani” Închisoarea umanității – Confinarea gândirii liniare tridimensionale. Peter Koenig; O nouă ordine mondială: o amenințare la adresa statelor suverane; nțelegerea globalizării sărăciei și a Noii Ordine Mondiale; (Dupa ce politrucii multilateral de komunisti au alungat milioane de ROMANI printre ciulinii lumii,se intorc pentru… nasterea din nou a POPORULUI ROMAN)…PRESA INTERNAŢIONALĂ. The Guardian: Fiţi cu ochii pe votul românilor din diasporaEşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi? Apocalipsa 19.7,8- A.J. Atkins; Lampadarul de Aur ofera cateva trepte ale rapirii …Versete pentru subiectul: A doua venire a lui Cristos; Ce lucrare va face Isus mai exact când Se întoarce? A Doua Venire a Domnului Hristos; Ce putem învăţa de la „magii din răsărit”? Diferenţa între cunoaştere şi aşteptare, de Charles Henry Mackintosh; 14 motive pentru răpirea credincioşilor înaintea necazului cel mare, de Walter Alexander Lickley; Adunarea (Biserica) nu va trece prin necazul cel mare, de Stanley Bruce Anstey; De ce eu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare, de Stephan Isenberg; Strigătul lui Hristos suferind, Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire-1 Timotei 4.16 si…Va auzi lumea trâmbiţa la răpire? 1 Tesaloniceni 4.16,William John Hocking;Carte recomandată: Bogăţia uitată- Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale SoundWords Ucenicie într-o vreme grea… Vasul de alabastru… Separarea de lume… Scrisoare despre rugăciunea împreună… Plinătatea lui Dumnezeu pentru un vas golit -de C. H. Mackintosh ; „Dacă“ … Obadia William Kelly … SI … Cum ne putem construi o bio-centrala , invatind de la francezul Jean Pain si alte sfaturi practice pentru fermieri………..Uciderea umanității: Cum folosește elita globală eugenia și transumanismul pentru a ne modela viitorul; La douăzeci și doi de ani de la înființarea sa, închisoarea Guantanamo Bay rămâne o monstruozitate ; Rețeta înfricoșătoare a lui Bill Gates despre cum să hrănești lumea; Un nou tip de carne artificială a fost creat de cercetători. Ce se întâmplă cu produsul în România? Înțelegerea globalizării sărăciei și a Noii Ordine Mondiale; Criza economică din 2020-2021. Sărăcie globală, șomaj și disperare; Instrumentele de inteligență artificială se antrenează în secret pe baza unor imagini reale ale copiilor; Nu aveți încredere în guvern. Nici în ceea ce privește intimitatea, proprietatea sau libertățile voastre + multe altele; COLȚUL LUI KEN: Pisica mea este comunistă marxistă;

Societatea secretă THULE l-a antrenat pe Hitler, prin ritualuri satanice, să devină Antichristul

Această organizaţie ocultă a influenţat toate lojele masonice şi societăţile
secrete din Germania anilor 1920

de George Preda

În ascensiunea lui Hitler şi evenimentele care au precedat al doilea război mondial, ca şi pe parcursul acestuia, aspectele oculte şi magia neagră au jucat un rol foarte important. Deşi istoria oficială nu le acordă prea mare importanţă, toate aceste elemente oculte au contribuit din plin la drama cu care s-a confruntat societatea umană la jumătatea secolului XX (ne referim la al doilea război mondial). Numai prin desluşirea şi punerea cap la cap a tuturor indiciilor de natură ocultă putem înţelege cu adevărat cum a fost posibilă această conflagraţie planetară şi ce forţe s-au aflat în spatele ei.În ultimii ani au fost publicate din ce în ce mai multe informaţii care conturează acelaşi scenariu: apartenenţa lui Hitler la societăţi secrete care practicau magia neagră i-a înlesnit acestuia ascensiunea politică şi dobândirea unor anumite capacităţi charismatice, care l-au ajutat să manipuleze populaţia civilă şi militarii celui de-ai treilea Reich. Totodată, planurile sale de stăpânire a lumii seamănă foarte mult cu politica „Noii Ordini Mondiale” şi au fost cu siguranţă în deplin acord cu planurile francmasoneriei mondiale.

Detalii inedite vin să contureze peisajul bizar al preocupărilor lui Hitler pentru magie neagră şi ocultism: se vorbeşte despre faptul că el ar fi fost posesorul unui fragment din lancea care se presupune că l-a ucis pe Iisus (şi că CIA a reuşit să fure acest fragment chiar înainte de înfrângerea lui Hitler), despre magicieni tibetani prezenţi în anturajul său, despre importanţa pe care o acorda predicţiilor astrologice, etc. Simbolul specific nazismului este varianta răsturnată (întoarsă şi deci malefică) a străvechiului simbol spiritual, profund benefic, al svasticii. Se pare că ocultiştii secolului trecut identificaseră în persoana lui Hitler, încă din anii ’30, Antichristul.

Nu doar Hitler, ci toate personajele importante ale Germaniei Naziste făceau parte din societăţi secrete şi loji masonice, având o orientare predilectă către satanism şi magie neagră. Mai ales după 1920, ocultismul şi ritualurile sataniste, de magie neagră au proliferat în mediul politic german. Pe baza acestor informaţii s-a afirmat chiar că al doilea război mondial a fost un sui-generis ritual satanic cu un număr imens de victime sacrificate în beneficiul forţelor întunericului şi răului.

În acest articol vă prezentăm doar una dintre societăţile secrete ale Germaniei naziste, urmând să detaliem acest subiect incitant în alte articole viitoare din cadrul rubricii noastre speciale „Fapte incontestabile care probează realitatea conspiraţiei planetare”.

Societatea secretă Thule

În Germania, după sfârşitul primului război mondial, au proliferat lojile masonice şi societăţile secrete. Societatea secretă Thule este în aparenţă doar una dintre ele, dar în realitate a jucat un rol crucial. Climatul socio-politic de atunci din Germania era confuz, sub influenţa înfrângerii suferite în primul război mondial şi a tratatului de la Versailles. Anarhia a făcut posibilă instaurarea Republicii Revoluţionare Socialiste, condusă de muncitori şi soldaţi, în 1918, dar aceasta a fost urmată la scurt timp de o revoluţie ultranaţionalistă în spatele căreia se află, alături de alte loji masonice, societatea secretă Thule. Toate personajele cheie ale acelei perioade au în mod straniu în comun apartenenţa la diferite loji masonice sau grupări oculte şi o preocupare chiar obsesivă pentru ocultism şi magie neagră.

Societatea secretă Thule a fost fondată la Munchen, în 1918, printre fondatorii săi personajul cheie fiind Rudolf Glauer (1875-1945), care şi-a schimbat ulterior numele într-unul mult mai pompos – Baronul Heinrich von Sebottendorf. Ordinul Thule poate fi considerat „progenitura” Ordinului Germanic creat în 1912 şi condus de acelaşi von Sebottendorf, care este totodată autorul unor broşuri despre ritualuri masonice. „Doctrina” Ordinului Thule se baza pe ideile lui Guido von List, care s-a inspirat din lucrările Societăţii Teosofice ale Helenei Blavatsky şi a dezvoltat teoria „rasei Ariene pure”. Cel care avea însă să împingă la extrem aceste teorii a fost Jorg Lanz von Liebenfels, aşa-numitul „părinte al naţional socialismului”, de asemenea membru Thule.

Societatea Thule a pus bazele ideologiei celui de-al treilea Reich, în care regăsim supremaţia rasei germanice, dar şi aşteptarea unui „Mesia” care să repună în drepturi rasa germanică, ducând-o la supremaţia planetară – Adolf Hitler a fost identificat încă de timpuriu cu acest Mesia, deopotrivă fiind asimilat şi cu Antichristul.

Ca o paranteză, denumirea însăşi de cel de-al treilea Reich (cel de-al treilea Imperiu) ţine de propaganda nazistă. Cronologia şi ideile naziste recunosc ca prim imperiu „Imperiul Roman al naţiunii germane” (Imperiul medieval germanic, între secolul IX-1806), cel de-al doilea Reich fiind Germania unificată de cancelarul Otto von Bismark în 1871.

Câţiva dintre membrii Thule

Enumerăm în continuare doar câteva nume celebre ale membrilor Thule, pentru a vă oferi o imagine a influenţei şi importanţei acestui ordin secret. Funcţiile politice menţionate nu sunt cele din momentul creării ordinului, ci poziţiile pe care respectivii le-au ocupat în urma ascensiunii politice a lui Hitler.

1. Baronul Rudolf von Sebottendorf, mare maestru al ordinului

2. Guido von List, maestru al ordinului, ocultist

3. Jörg Lanz von Liebenfels, maestru al ordinului, „autorul” ideologiei celui de-al treilea Reich

4. Adolf Hitler, Führer, cancelar al celui de-al treilea Reich şi şef suprem al SS

5. Rodolf Hess, adjunctul Führer-ului

6. Hermann Göring, mareşal şi comandant SS

7. Henrich Himmler, comandant SS şi ministru al Reich-ului

8. Alfred Rosenberg, ministru al Reich-ului şi conducător al naţional-socialiştilor

9. Dr Hans Frank, conducător al naţional-socialiştilor şi guvernator al Poloniei

10. Julius Streicher, a jucat un rol important în propaganda nazistă

11. Dr Karl Hausholer, general de brigadă

12. Dr Gottfried Feder, secretar de stat

13. Dietrich Eckart, redactor şef al publicaţiei extremiste „Völkisher Beobachter” (Observatorul Poporului), de fapt revista Ordinului Thule

14. Bernhard Stempfle, confesorul lui Hitler şi prietenul său intim

15. Theo Morell, medicul personal al lui Hitler

16. Franz Gürtner, şeful poliţiei din Munchen

17. W. O. Schumann, Dr şi profesor la Facultatea de ştiinţe din Munhen

18. Trebisch-Lincoln, ocultist şi clarvăzător din Himalaya

Unii autori menţionează divizarea societăţii Thule în două ramuri, una pur ocultă, aşa-zis esoterică, din care se pare că făcea parte şi celebrul Rudolf Steiner, fondatorul doctrinei antropozofice şi o ramură „exoterică” cu preocupări conspiraţionist-politice.

Conspiraţia orchestrată de Ordinul Thule

Influenţa ordinului Thule asupra evenimentelor din Germania anilor 1918-1920 care au dus la formarea Partidului Nazist (Naţional Socialist) şi alegerea lui Adolf Hitler ca lider al acestuia şi lider al celui de-al treilea Reich nu s-a făcut niciodată în mod deschis, societatea nemanifestându-se vizibil pe scena politică. Cu toate acestea simbolurile sale (pumnalul şi svastica) se regăsesc în timpul „contrarevoluţiei” din 1919, iar ideologia sa (partea care putea fi făcută publică) este chiar ideologia celui de-al treilea Reich.

După revoluţia comunistă din Bavaria din 1918, Societatea Thule a devenit centru al subculturii contrarevoluţionare.
S-a organizat o reţea de spionaj şi ascunzătoare de arme. Încăperile clubului Thule au devenit cuibul rezistenţei revoluţiei.

Partidul Muncitoresc a fost creat de Anton Drexler cu acordul lojii Thule, iar Hitler a fost la început un simplu spion infiltrat de membrii Thule în acest Partid. El a devenit curând un membru activ şi influent. Peste doar patru luni de la intrarea lui Hitler în Partidul Muncitoresc, acesta îşi schimbă numele în Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc (cunoscut şi ca Partidul Nazist) şi adoptă simbolul svasticii inversate (simbolul societăţii Thule) ca emblemă.

Începând 1919 societatea Thule a generat formarea unui mare număr de grupări secrete şi loji masonice din care au ajuns să facă parte toate personajele politice şi militare importante, fără însă să ştie că astfel au intrat pe linia de influenţă controlată de Ordinul Thule.

În noiembrie 1919 societatea face una dintre puţinele sale declaraţii publice: „Vom lupta până când svastica va triumfa la sfârşitul acestei epoci întunecate”. Împreună cu alte grupări ultranaţionaliste, Thule a antrenat luptători şi a acumulat arme în secret. Nu întâmplător, în timpul contrarevoluţiei care a adus la putere Partidul Nazist armele cele mai uzuale erau pumnalele cu semnul svasticii pe mâner (adică ambele simboluri ale grupării Thule).

Masca spirituală a ideologiei Thule

Aparent, Societatea Thule credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreţi ai Celui de-al Treilea Ordin”.
Calitatea care le făcea pe aceste fiinţe supraoameni era spiritualitatea lor ocultă. Chiar numele ales – Thule – vine de la denumirea tradiţională a unui centru spiritual ascuns unde este tezaurizată spiritualitatea planetară şi unde locuiesc marii înţelepţi care veghează asupra planetei noastre. Mai mult, ei credeau în Doctrina Secretă a d-nei Blavatsky, în care ea afirmă că anumiţi supraoameni au supravieţuit distrugerii Atlantidei păstrându-şi înaltul nivel de conştiinţă pe care-l aveau. Aceşti supraoameni erau Arienii.

Aceste două credinţe s-au combinat într-una singură prin Societatea Thule şi Hitler, fiind însă complet întoarse şi pervertite, şi culminând cu genocidul celui de-al doilea război mondial. Atunci când un grup de oameni introduce în structura ideilor sale aşa-zis spirituale faptul că ei sunt în mod inerent superiori unui alt grup de oameni, genocidul este inevitabil.
Trevor Ravenscroft, autorul excelentei lucrări “The Spear of Destiny” (Lancea Destinului) revelează practicile magice folosite de această societate secretă, care dovedesc indubitabil faptul că aici nu este vorba nici de spiritualitate, nici de idealuri înalte, ci pur şi simplu de satanism şi demenţă.

Satanism şi magie neagră, practica ocultă a societăţii Thule

Membrii societăţii secrete Thule erau satani
şti care practicau magia neagră şi
erau „preocupaţi să-şi coboare nivelul propriu de conştiinţă – cu ajutorul ritualurilor pe care le realizau – la nivelul de conştiinţă al inteligenţelor diabolice, non-umane din univers, pentru a obţine mijloace de comunicare cu acestea.” (Ravenscroft, p. 161). Ravenscroft afirmă de asemenea, că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanţi viziuni penetrante ale Inteligenţelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale.”

În interiorul acestei societăţi secrete se practica o formă de Magie Sexuală care provenea de la o lojă al cărei membru era şi Aleister Crowley. Crowley a fost recunoscut ca fiind cel mai de frunte adorator al lui Satana din secolul al 19-lea. „Originile acestei magii medievale pot fi găsite la francmasonul Robert Little, fondatorul Societăţii Rozicrucienilor în anul 1865.” (Ravenscroft, Spear of Destiny, p. 164-5).

„Societatea Thule organiza în mod regulat şedinţe oculte, în timpul cărora ei comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. Dietrich Eckart, Alfred Rosenberg şi Adolf Hitler îl invocau pe Antichrist să se manifeste la şedinţele mediumice ale Grupului Thule din Munchen.” (Ravenscroft, Spear of Destiny, p. 168)

Eckart este un alt personaj-cheie, deoarece el avea convingerea că spiritul său călăuzitor îi încredinţase privilegiul de a-l pregăti pe “Cel Măreţ care va veni”, Antichristul. “De la începutul asocierii lor, Eckart a crezut că Hitler era Antichristul, de aceea nu a precupeţit nici o cunoaştere ocultă, ritual, sau perversiune în dorinţa lui de a-l „antrena” pe Hitler pentru acest rol. Odată ce pregătirea lui a fost completă, Hitler a fost „renăscut”, înzestrat cu acea putere superpersonală şi cu hotărârea de care avea nevoie pentru a-şi împlini mandatul ce-i fusese predestinat.” (p. Ravenscroft, p. 93-4). Hitler în nebunia sa, chiar a egalat această „renaştere”a sa cu renaşterea din credinţa creştină.

Pentru a fi foarte clar, sublinem că “sacralitatea rituală” menţionată aici şi maimuţărită de membrii Thule este o “sacralitate” satanică. Ritualurile satanice sunt de fapt activităţi nefaste realizate pentru a permite energiilor demoniace să se manifeste în participanţi. Aceste activităţi sunt psalmodierile blasfemiatoare, rostirea unor formule de magie neagră şi alte acţiuni de acest gen, toate plănuite în detaliu, cu mare grijă. Efectul acestora este devastator, din cauza forţelor demoniace care se revarsă asupra participanţilor, producându-le experienţe interioare teribile care pur şi simplu le schimbă viaţa.

Ravenscroft interpretează efectele acestor ritualuri asupra lui Hitler: „…perversiunile sexuale au jucat un rol central în viaţa lui Hitler… perversiunile sexuale monstruoase au fost centrul întregii sale existenţe, sursa puterilor sale mediumice şi de clarviziune şi motivaţia din spatele fiecărei acţiuni prin care el s-a răzbunat în mod sadic pe umanitate.” (Ibid., p. 171).

Citiţi şi:

Dezvăluirile lui Franz Bardon despre macabrele ritualuri ale lojei FOGC – Ordinul Francmasonic al Centurionului de Aur

Societatea secretă THULE l-a antrenat pe Hitler, prin ritualuri satanice, să devină Antichristul

DNA prezintă mafia care trăiește pe spatele bolnavilor de cancer. Cum se prăduiește bugetul de asigurări și de ce pacienții trebuie să primească doar anumite tratamente

Procurorii anticorupție au făcut ieri zeci de percheziții în spitale din Cluj, Sibiu, Bistrița, Zalău și Târgu Mureș, la case județene de asigurări de sănătate, dar și la firme distribuitoare de medicamente oncologice. Sunt nu mai puțin de 61 de descinderi. Din primele informații, ar fi vorba despre 16 medici, inclusiv dintre cei având functii de şefi ai clinicilor şi secţiilor de oncologie, medici specialişti oncologi, coordonatori şi responsabili ai Programului Național de Sănătate, Subprogramul Oncologie, medici oncologi. Ar fi vizat și un preşedinte de Comisie de Oncologie, dar și un inspector de la DSP Mureş, care controlează farmacii. (Vezi aici ce au găsit procurorii la percheziții)

Conform DNA, firmele distribuitoare de medicamente oferă unor medici din cadrul unor spitale din judeţele Mureş, Sălaj, Sibiu, Bistriţa şi Cluj achitarea cheltuielilor la diverse simpozioane şi congrese internaţionale, acoperind şi cheltuieli personale ale acestora, excursii în diverse ţări, bunuri, foloase şi alte servicii, condiţionându-le de prescrierea medicamentelor pe care le produc sau pe care le distribuie şi optând pentru varianta medicamentelor, mai scumpă, în locul unor medicamente generice, echivalente, care au aceeaşi compoziţie chimică şi acelaşi efect terapeutic, însă sunt mai ieftine.

„Unii dintre medicii implicaţi în această activitate fac parte din comisiile de achiziţii de medicamente organizate la nivelul spitalelor şi, pentru achiziţia anumitor medicamente, pretind şi primesc foloase sau furnizorii de medicamente le oferă avantaje în acest scop“, susțin surse judiciare.

Procurorii anticorupție susțin că la nivel naţional fenomenul este îngrijorător în sistemul de sănătate, acţiunile de „recompensare” a unor persoane din lumea medicală, în scopul creşterii vânzărilor de medicamente pe piaţa farmaceutică din România pentru anumite companii farmaceutice sau pentru medicamente distribuite de anumiţi distribuitori fiind larg răspândit.

„Reprezentanţii zonali ai firmelor de medicamente (vezi aici lista firmelor implicate) sunt cei care ţin efectiv legătura cu medicii coordonatori de program şi cei de specialitate, pe care îi stimulează material pentru a prescrie, cu predilecţie, produse ale firmelor implicate, precum şi cu funcţionarii C.J.A.S. pentru aprobarea cu celeritate a dosarelor pacienţilor cărora li se decontează, în cadrul Programului Naţional de Sănătate, aceste medicamente. Din actele efectuate rezultă că, în unele situaţii, în această reţea sunt implicaţi şi reprezentanţi şi angajaţi ai unor farmacii, care asigură eliberarea medicamentelor prescrise cu predilecţie de către medici şi care sunt aprovizionaţi, pe baza înţelegerilor existente, de către producătorii şi distribuitorii agreaţi.

În multe situaţii, livrarea către farmacii a anumitor medicamente de către producătorii/distribuitorii agreaţi se realizează după emiterea reţetelor de către medici, urmărindu-se cu atenţie să nu fie eliberate alte medicamente alternative. În acest scop, există o comunicare strânsă între medicul prescriptor, farmacist şi reprezentantul medical sau managerul de produs, în vederea coordonării activităţii“, mai spun anchetatorii.

„Sponsorizări“ pentru prescrierea unor anumite tratamente pentru tratarea insuficienței hepatice

Modalităţile de cointeresare a cadrelor medicale de către exponenţii operatorilor economici constau în perfectarea unor contracte de sponsorizare pentru participarea la diverse congrese/simpozioane organizate în ţară sau în străinătate, care le permit medicilor acumularea de puncte necesare obţinerii gradelor profesionale, plata unor taxe de speaker, remunerarea pentru studii de specialitate (unele neefectuate în realitate), asigurarea cheltuielilor pentru vacanţe în străinătate sau acordarea de diverse bunuri de valoare, cu titlu de materiale promoţionale.
creşterea vânzărilor unor produse cu valoare ridicată (Avastin, Herceptin, Interferon, Zoladex, Tarceva, utilizate în cadrul programelor Naţionale de Oncologie şi de Terapie Intensivă a Insuficienţei Hepatice), duce la creşterea artificială a numărului de pacienţi incluşi în scheme terapeutice, creşterea stocurilor de medicamente în cadrul farmaciilor cu circuit închis, nejustificată prin rulajul efectiv al acestora în cadrul P.N.S., fapt ce conduce la direcţionarea fondurilor alocate în funcţie de interesele operatorilor farmaceutici agreaţi, prejudicierea F.N.U.A.S.S. şi apariţia unor sincope în asigurarea altor produse integrate în schemele terapeutice ale pacienţilor, cu consecinţe în afectarea calităţii şi continuităţii actului medical.

Procurorii arată că „se crează relaţii la nivelul directorilor medicali/medicilor şefi din cadrul C.J.A.S., în unele situaţii chiar şi al funcţionarilor din cadrul Compartimentelor Programe Naţionale de Sănătate şi Farmacii (C.P.N.S.F.) constituite în structura acestora, cu atribuţii de control pe linia derulării P.N.S., respectiv pe linia relaţiei cu farmaciile.

Sunt şi situaţii în care reprezentanţii medicali ai firmelor producătoare/distribuitoare de medicamente s-au implicat inclusiv în procesul de întocmire şi promovare spre aprobare la nivelul Comisiei de specialitate a C.N.A.S. a dosarelor necesare includerii/menţinerii unor pacienţi din cadrul P.N.S. în anumite scheme terapeutice, bazate pe produsele promovate de aceştia“.

Bugetul asigurărilor de sănătate, prejudiciat. Starea de sănătate a românilor, înrăutățită

În ceea ce priveşte consecinţele perpetuării şi extinderii practicii nelegale prezentate, acestea se reflectă în primul rând în bugetul asigurărilor de sănătate şi, în subsidiar, în starea de sănătate a populaţiei, mai spun anchetatorii.

Procurorii anticorupție dat și câteva exemple în acest sens: „firmele de medicamente alocă sume mari (de exemplu în 2014 suma de 4.123.554,18 lei, achitată de o firmă de medicamente unui operator de turism, aceste ,,sponsorizări”, în realitate sunt o mită mascată, care este dată medicilor prin reprezentanții zonali, în funcție de vânzările realizate urmare a cointeresării cadrelor medicale, pentru prescrierea anumitor medicamente, iar în unele cazuri, pentru achiziţionarea în spitale a medicamentelor producătorilor agreaţi, medicii beneficiază de o serie de avantaje, a căror acordare este condiţionată de folosirea medicamentelor şi produselor companiilor implicate în cauză (excursii, vacanţe, bunuri de valoare, participări la congrese şi simpozioane, pentru care sunt achitate taxele de participare, transportul, cazarea, masa, activităţile de petrecere a timpului liber şi, uneori, asigurate cheltuieli personale ale medicilor).

Au fost identificate facturi fiscale emise de firme de turism aferente unor evenimente realizate în orașele OTTAWA (perioada 12-16.02.2013), SAN DIEGO (perioada 24-31.10.2013), eveniment Hotel Kronwell Brașov ( perioada 18-20.07.2014), eveniment Hotel Internațional Iași (perioada 23-24.07.2014) și eveniment Hotel Ramada Sibiu (perioada 01-03.08.2014)“.

Presupusul eveniment organizat la Ottawa în perioada 12-16.02.2013 a avut loc în realitate la Paris, în luna ianuarie 2013, spun procurorii. La deplasarea în Paris au participat aproximativ 30 de medici, fiind decontate cheltuieli de cazare, masă, transferuri, bilete de avion și bilete de spectacol. Sub aparența participării la un eveniment medical în orașul Ottawa, firma de medicamente a solicitat prestatorului de servicii de turism să organizeze o deplasare la Paris, în scop turistic, la care au participat mai mulți medici.

Evenimentul ce apare în acte ca fiind organizat la San Diego în perioada 24-31.10.2013: în realitate, deplasările s-au realizat la San Diego ( 4 nopți) și Las Vegas ( 3 nopți), conform actelor deținute de procurori. „Deși în realitate deplasarea s-a efectuat în două locații succesive, reprezentatul firmei de medicamente a solicitat reprezentantului firmei de turism ca pe facturile ce vor fi emise să apară numai destinația San Diego, încercând să ascundă faptul că deplasarea în Las Vegas a avut în realitate un scop turistic.

În vederea desfășurării evenimentelor externe din Ottawa (Canada) și San Diego (U.S.A.), firma de medicamente în calitate de sponsor, a încheiat mai multe contracte de sponsorizare cu participanții la aceste întruniri, medici ce aveau calitatea contractuală de beneficiari.

Congresul ,,de la San Diego a avut ca tema reumatologia. Participanții sponsorizați au fost cazați inițial în San Diego, pentru câteva zile, ulterior fiind transferați în Las Vegas, unde au fost cazați la hotelul Bellagio, tot timp de câteva zile. Pe timpul petrecut în Las Vegas a fost făcută o excursie la Grand Canyon, iar evenimente cu conținut științific în Las Vegas nu au existat“, mai arată anchetatorii DNA.

Bani pentru „studii clinice“

Surse judiciare mai spun că medicii au fost implicaţi şi în realizarea unor aşa zise studii clinice, pentru care au fost remuneraţi, însă studiile în cauză nu au la bază date reale, aceasta fiind încă o modalitate prin care medicii erau recompensaţi financiar pentru sprijinul acordat producătorilor de medicamente.

DNA prezintă mafia care trăiește pe spatele bolnavilor de cancer. Cum se prăduiește bugetul de asigurări și de ce pacienții trebuie să primească doar anumite tratamente

Hegemonie digitală: Monitorizare sofisticată și propagandă: Iubește-ți slugărimea! Colin Todhunter

De Colin Todhunter

Astăzi, asistăm la o transformare profundă. Suntem din ce în ce mai mult influențați de luarea deciziilor algoritmice, de inteligența artificială, de proliferarea datelor, de colectarea datelor și de monitorizarea sofisticată a modului în care gândim și acționăm. Acest lucru afectează modul în care lucrăm, modul în care accesăm serviciile și modul în care ne raportăm și interacționăm cu ceilalți.

Deși inovațiile digitale și platformele online oferă o ușurință de neegalat, ele ridică și îngrijorări critice cu privire la independența noastră. Conectivitatea constantă și procesul decizional bazat pe date care caracterizează viața modernă au implicații majore. Progresele tehnologice sunt folosite pentru a modela preferințele și comportamentul și, în mod previzibil, cei care dețin puterea folosesc noțiunea de comoditate pentru a manipula și a exercita controlul asupra populațiilor.

Corporațiile gigantice și statul valorifică ceea ce este adesea numit „soluționism tehnologic” pentru a stabili o cușcă digitală de fier a controlului. Prin monitorizarea și prezicerea gândurilor și acțiunilor noastre, aceste entități interconectate impun un laț încordat de sisteme automatizate, sufocând libertatea personală.

Ne îndreptăm din ce în ce mai mult spre o realitate care amintește de Minunata Lume Nouă a lui Aldous Huxley , unde o tehnocrație distopică se contopește cu o plutocrație. Huxley a prevăzut o societate în care clasa conducătoare își menține controlul nu prin opresiune evidentă, ci prin manipulare subtilă și distragere a atenției, creând efectiv un sistem în care oamenii sunt condiționați să-și accepte servitutea fără rezistență. În acest peisaj emergent, valorile ordinii, conformismului și supunerii domnesc supreme, eclipsând libertățile individuale și gândirea critică.

În agricultură, controlul tehnocratic este din ce în ce mai evident în promovarea unei „agriculturi mondiale unice”, dominată de inteligență artificială, inginerie genetică și agricultură de precizie, toate sub influența câtorva corporații puternice. Companii precum Bayer, Cargill, Corteva, Syngenta, Microsoft și Amazon, împreună cu firme de investiții influente care dețin acțiuni în companii de-a lungul lanțului agroalimentar, vizează standardizarea sistemelor alimentare.

Viziunea lor este un cadru agricol monopolist, bazat pe cloud, care prioritizează controlul, dependența și uniformitatea în detrimentul diversității și practicilor locale. Această abordare amenință să reducă sistemele noastre alimentare la o linie de produse și mai fadă, mai standardizată, eliminând metodele agricole tradiționale și cunoștințele locale.

Și în cultură, tendința este evidentă spre standardizare. Scopul este de a dilua sau șterge cunoștințele tradiționale, obiceiurile locale și diversele viziuni asupra lumii, creând o existență fadă, uniformă, bazată pe inteligență artificială, care poate fi ușor controlată și manipulată. Această tendință se extinde până la o alterare radicală a biologiei umane însăși prin transumanism.

Agenda transumanistă urmărește să îmbunătățească capacitățile fizice și cognitive umane prin intermediul tehnologiei, cu scopul de a transcende ceea ce înseamnă a fi om. Această ambiție se aliniază cu dorința de a crea o agricultură mondială, vizionând o versiune standardizată și îmbunătățită tehnologic a umanității (oameni modificați genetic).

Când analizăm cu atenție agenda transumanistă, aceasta ne schimbă înțelegerea mișcărilor precum drepturile persoanelor transgender, relaxarea controalelor la frontieră și destrămarea familiei nucleare. Începem să vedem o viziune a ființelor dezrădăcinate și detașate de țări, familii sau genuri fixe – omul într-o singură lume, în esență.

Pentru o înțelegere mai profundă a acestor implicații, luați în considerare lucrarea Silviei Guerini , care examinează critic transumanismul și consecințele sale de anvergură.

Unii ar putea argumenta că aceasta este doar evoluția umană. Dar istoria ne arată că nu a existat niciodată o cale liniară, predeterminată, pentru umanitate. Trecutul nostru este marcat de conflicte și lupte, unde rezultatele nu au fost niciodată garantate.

Mai mult, cine stabilește că actualii deținători ai puterii care conduc aceste agende sunt moștenitorii „naturali” ai moștenirii umanității? Cine le acordă autoritatea de a dicta soarta a miliarde de oameni? Ei și-au asumat acest rol.

Nu jucători marginali precum Musk, Bezos sau Gates sunt cei care orchestrează cu adevărat agenda – ci cei care se ascund în umbră, nu în ultimul rând familiile puternice de bănci. Potrivit lui Dean Henderson, printre acestea se numără familiile Goldman Sachs, Rockefeller, Lehman, Kuhn Loeb, Rothschild, Warburg, Lazard și Israel Moses Seif (vezi Cartelul Rezervei Federale: Cele opt familii ).

Reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial (FEM) de la Davos arată clar că cei care dețin puterile globale și acoliții lor chiar cred că au dreptul să judece soarta a miliarde de oameni. Aceștia disprețuiesc democrația autentică și cred că au un drept divin în virtutea averii furate sau a averii dobândite prin manipulare sau prin muncă salariată epuizată.

„Tranziția alimentară” este un război împotriva hranei, a fermierilor și a tuturor oamenilor din întreaga lume

Narațiunea dominantă ne-ar face să credem că acești oameni au la inimă interesele umanității, mai degrabă decât intriganți nemiloși, aroganți și vicleni, care disprețuiesc masa umanității.

Este revelator faptul că, într-un interviu din 2007, regretatul Aaron Russo , cineast și om de afaceri american, a împărtășit afirmații despre conversații despre care a spus că au avut loc cu Nicholas Rockefeller. Potrivit lui Russo, aceste discuții au avut loc cu câteva luni înainte de 11 septembrie.

Russo a susținut că Nicholas Rockefeller i-a povestit despre mai multe evenimente și planuri viitoare, nu în ultimul rând despre un „eveniment” care ar duce la invaziile americane în Afganistan și Irak. Russo a susținut că Rockefeller spusese că „evenimentul” va fi folosit pentru a iniția un „război împotriva terorismului” fără un inamic real, despre care se spune că Rockefeller l-ar fi descris ca o mistificare pentru a controla cetățenii americani.

Se spune că Rockefeller ar fi declarat, de asemenea, că există planuri de reducere la jumătate a populației lumii și că moneda de hârtie va fi înlocuită cu microcipuri subcutanate care conțin monedă digitală (care poate fi dezactivată de stat) și informații personale, ca mijloc de control al populației.

Nicholas Rockefeller se presupune că s-a referit la masa populației globale ca la „șerbi” sau „sclavi” care trebuie controlați și s-a întrebat de ce i-ar păsa lui Russo de soarta unor astfel de oameni.

Se presupune că Rockefeller i-ar fi spus lui Russo (spre surprinderea lui Russo) că mișcarea feministă a fost finanțată de Rockefeller pentru a integra femeile în câmpul muncii, a le impozita și a slăbi autoritatea familiei, astfel încât statul să își poată spori controlul asupra viitorilor cetățeni prin modelarea copiilor la o vârstă mai fragedă.

Aceste afirmații sunt neverificate, dar la un sfert de secol de la momentul în care se spune că a avut loc conversația, ar fi înțelept să ne gândim cât de mult ne-am apropiat de lumea dezvăluită de Russo.

O scădere masivă a numărului de spermatozoizi, destabilizarea și invazia țărilor și limitarea drepturilor individuale sub pretextul „războiului împotriva terorismului”, împingerea banilor la margini, o narațiune de urgență climatică, discuții despre carantine climatice și restricții de mișcare, monede digitale programabile posibil legate de amprentele de carbon etc.

Dar nu trebuie să ne bazăm pe o conversație care a avut loc probabil acum un sfert de secol pentru a evalua motivele și mașinațiunile acestei elite. O elită despre care se pretindea că în 2012 avea până la 32 de trilioane de dolari depozitați în bănci offshore din întreaga lume. Cine ar putea spune care ar putea fi cifra acum, 13 ani mai târziu, când fluxul de bogății de la oamenii obișnuiți la multimiliardari s-a accelerat în timpul episodului COVID.

Acești așa-numiți „creatori de bogăție”, care timp de secole însușesc bogăția oamenilor obișnuiți, care au ascuns-o în paradisuri fiscale, care au falimentat economiile din cauza jocurilor de noroc nechibzuite și a lăcomiei lor și care au impus o formă de globalizare care a dus la distrugeri devastatoare și război pentru cei care încearcă să rămână independenți de acestea sau la violență ajustată structural prin privatizare și neoliberalism economic pentru milioane de oameni din țările care au acceptat.

Încercările de a restabili echilibrul au fost brutal reprimate de-a lungul deceniilor. De la organizații democratice de stânga la guverne care urmăresc alternative sau pur și simplu afișează tendințe independente, această clasă de elită a folosit agenții de informații, grupuri de fațadă, amenințări, lideri cooptați sau putere militară pentru a încerca să submineze sau să anihileze orice amenințare la adresa hegemoniei sale globale.

Oricine este familiarizat cu opera regretatului istoric William Blum va fi conștient de costul uman în ceea ce privește viețile pierdute numai din 1945, datorită cărții sale „ Killing Hope: US Military and CIA Interventions since World War II” .

Publicată pentru prima dată în 1995, cartea examinează acțiunile militare și operațiunile secrete ale SUA, prezentând o perspectivă critică asupra politicii externe a SUA și a motivelor sale imperialiste. Blum documentează peste 50 de cazuri de interferență a SUA în guverne străine, multe dintre ele alese democratic, și oferă o analiză amănunțită a consecințelor acestor acțiuni.

Pentru o perspectivă mai aprofundată asupra elitei globale, seria în trei părți a lui Robert J. Burrowes despre natura, acțiunile și obiectivele acesteia este o lectură esențială, la fel ca și cartea sa electronică cu acces liber, „ Analiza istorică a elitei globale: Jefuirea economiei mondiale până când „Nu veți deține nimic” .

FEM și factorii săi care îl facilitează în guvernele naționale vorbesc despre „tranziții alimentare”, „tranziții energetice”, „tranziții digitale” și nenumărate alte „tranziții”. Însă acești termeni cu sunet benign maschează o restructurare profundă a societăților noastre – mult promovata mare resetare a FEM, care este orice altceva decât inofensivă.

În esență, această restructurare reprezintă un efort intens de a concentra și mai mult bogăția, puterea și controlul în mâinile stăpânilor autoproclamați ai lumii. Aceștia își propun să subjuge complet, odată pentru totdeauna, masele, care se vor trezi treptat (digital) supuse unei aserviri complete.

Critica lui Huxley asupra societății moderne sugerează că o elită poate guverna mai eficient folosind metode psihologice, cum ar fi condiționarea și propaganda, mai degrabă decât formele tradiționale de coerciție: un „lagăr de concentrare nedureros” unde adevăratul control ar putea fi obținut făcându-i pe oameni să-și iubească robia.

Așadar, la fiecare pas, populațiile din întreaga lume (și în țările BRICS) vor continua să fie manipulate psihologic („împinse”) să creadă că urmărirea și localizarea, implantarea de cipuri, injectarea cu nanoparticule, cenzurarea, deposedarea de libertăți individuale, incriminarea pentru afișarea unei opinii care nu este conformă cu narațiunea oficială sau identificarea digitală vor fi pentru confortul, siguranța lor sau pentru a proteja „libertatea de exprimare” sau „democrația”.

Democrație doar de nume — de mult golită de creditorii guvernului, subminată și controlată de opoziție și capturarea corporațiilor.

Ceea ce vedem este o resetare fundamentală care își propune să determine nu doar relația noastră cu puterea, ci însăși natura existenței noastre și chiar dreptul de a exista ca oameni.

Deci, care este soluția? Nu există un răspuns simplu. Articole de acest gen sunt adesea citite de persoane care deja recunosc importanța educației, organizării, activismului și neconformității. Provocarea cheie constă în mobilizarea unei mase critice de oameni pentru a produce rezistența și schimbarea necesare.

Deși unii ar putea râde, mulți lucrează activ pentru atingerea acestui obiectiv. Și nu ar trebui să uităm niciodată — Suntem oameni, suntem liberi .

Apasă butonul de distribuire de mai jos pentru a trimite prin e-mail/redirecționa acest articol. Urmărește-ne pe Instagram și X și abonează-te la canalul nostru de Telegram . Nu ezita să repostezi articolele Global Research cu atribuirea corespunzătoare.

Renumitul autor Colin Todhunter este specializat în dezvoltare, alimentație și agricultură. Este cercetător asociat la Centrul pentru Cercetare privind Globalizarea (CRG).

Cartea lui Colin Todhunter, „Power Play: The Future of Food”, oferă o perspectivă mai amplă asupra problemelor abordate mai sus. Aceasta poate fi citită aici .

Forumul Economic Mondial de la Davos: Inteligență Artificială (IA), Manipularea ADN-ului, Controlul Minții Umane, Transumani

„Vom împinge inteligența artificială principală în venele Marii Britanii”, premierul Keir Starmer

De Julian Rose

[Publicat pentru prima dată pe 15 ianuarie 2025]

Keir Starmer , care participă la reuniunile anuale ale Forumului Economic Mondial de la Davos și se află în fruntea liderilor mondiali instruiți să introducă în țara sa agenda IA a Marii Resetări/a Patra Revoluție Industrială, a făcut recent un pas major în abis anunțând (13 ianuarie ²⁰²⁵ ) că guvernul său va „împinge IA în venele Marii Britanii”.

Asta e direct din manualul Forumului Economic Mondial pentru aplicarea unui program de manipulare digitală a ADN-ului pentru controlul minții umane – și se pare că Sir Keir a fost ales să deschidă calea.

„Planul nostru va face din Marea Britanie liderul mondial. Va oferi industriei fundația de care are nevoie și va impulsiona «Planul pentru schimbare», spune Starmer. Susținând că planul pentru schimbare se referă la «mai multe locuri de muncă, mai multe investiții, mai mulți bani în buzunarele oamenilor și transformarea serviciilor publice».”

Dar cu toții știm ce este de fapt „Planul pentru Schimbare”: marele furt al vieții private, proprietății și sănătății mintale a oamenilor prin Marea Resetare.

„Într-o lume a unei competiții acerbe, nu putem sta deoparte. Trebuie să ne mișcăm rapid și să acționăm pentru a câștiga cursa globală”, a spus Starmer.

De câte ori am auzit acest tip de aiureli economice izvorând de la clonele școlii de tehnocrați servili a FEM?

Starmer vrea să ia măsuri pentru a câștiga cursa globală prin care transumanii să înlocuiască membrii conștienți ai rasei umane.

Klaus Schwab l-a convins – precum și pe compatriotul său, regele Angliei – că acesta este viitorul. „Dacă vrei să-ți păstrezi slujba în următorii patru ani, mai bine te apuci de treabă imediat”, îl avertizează susținătorii săi.

Un marș drept, turbocompresor, cu pasul de gâscă către supravegherea controlată de stat; big data; control centralizat și un electorat social subordonat, cu creierul deteriorat – este ceea ce anunță de fapt prim-ministrul britanic.

Ziarul The Guardian anunță cu îndrăzneală

„Keir Starmer va lansa un plan de acțiune amplu pentru a crește de douăzeci de ori puterea de calcul a inteligenței artificiale aflată sub control public până în 2030.”

Salut, se profilează din nou acea dată infamă a anului 2030. Se presupune că totul este pregătit pentru a obține o dominație completă asupra membrilor rasei umane care iubesc libertatea până la acea dată.

Planul de robotizare Green Deal/Agenda 2030 – pus în aplicare pentru a menține agenda Net Zero CO2 pe drumul cel bun – trebuie, desigur, menținut cu orice preț.

Totul este afirmat ca fiind subordonat acestei încercări nebunești de a anula dioxidul de carbon și, prin urmare, de a induce o stare de sufocare pentru regnurile vegetal, animal și uman.

Ingineria unui cult al haosului pentru a submina gândirea rațională.

„Cu orice preț” înseamnă o nouă sângerare a economiei britanice deja șubrede, deoarece s-a estimat că creșterea generală a capacității de calcul implicată în stabilirea acestei distopii a inteligenței artificiale va costa contribuabilii miliarde de lire sterline în următorii cinci ani.

Marele program de inducție a inteligenței artificiale necesită o producție mult mai mare de energie electrică. Cabinetul a cerut o investiție accelerată în noi „reactoare nucleare miniaturale” pentru a alimenta tehnologia avidă de energie. Acestea vor fi menționate în zonele rurale cu nivel scăzut de industrie.

Mă întreb cum va reacționa publicul britanic când li se va spune că va fi nevoie de o mini-centrală nucleară pe un câmp de lângă casa lor? Nu prea amabil, bănuiesc.

Un sondaj realizat de guvernul britanic în 2024 a constatat că cele trei cuvinte cel mai adesea asociate cu inteligența artificială sunt „robot”, „înfricoșător” și „îngrijorat”. Însă acest lucru nu a făcut nimic pentru a potoli entuziasmul lui Sir Kier pentru înlocuirea fermierilor cu roboți și a fermelor acestora cu turbine eoliene, stații fotovoltaice, centre vaste de stocare a datelor – și acum adăugarea a sute de reactoare nucleare.

E greu de crezut că aceasta este de fapt văzută ca modalitatea de a împinge în sus averea economică a unei țări care a căzut în capcana întinsă de arhitecții controlului centralizat – de a deveni dependentă de un fel de bravură nefondată, specifică realității virtuale, pentru Minunata Lume Nouă, despre care a avertizat atât de convingător Aldous Huxley acum mai bine de 70 de ani.

Dar exact în direcția respectivă se îndreaptă lucrurile, dacă nu se ridică o rezistență puternică care să le blocheze progresul.

Guvernul a confirmat că va colecta date deținute de sectorul public într-o nouă Bibliotecă Națională de Date, concepută pentru a sprijini „cercetarea și inovarea în domeniul inteligenței artificiale” – dar nu a specificat ce date vor fi puse la dispoziția companiilor private, ci doar că acest lucru se va face „în mod responsabil, sigur și etic”.

Ah, cu toții putem răsufla ușurați. La urma urmei, politicienii sunt renumiți pentru onestitatea și discursul lor direct.

Rachel Reeves , ministrul finanțelor, are un plan despre cum să strângă mai mulți bani pentru a pune în scenă această comedie tragică – și anume prin introducerea unor reduceri „nemiloase” în serviciile publice; o acțiune care ar trebui să repare și finanțele precare ale țării.

Undeva în vechea Anglie există o coloană vertebrală morală; o formă de bun simț susținea rezistența la modernitatea fără chip, repudierea „schimbării de dragul schimbării” și goana fără minte către o „Nouă Ordine Mondială Curajoasă”.

Această caracteristică încăpățânată a culturii engleze este acum necesară în prima linie de apărare împotriva urmăririi psihopate a unei necesități considerate digital de a deveni un „lider global al schimbării” în cadrul unui program de haos și confuzie deja indus de sus în jos.

Lumea minunăției artificiale promisă de liderii guvernului britanic ar trebui să se conecteze direct la rețeaua globală de supraveghere prin microunde EMF prin satelit, cunoscută sub numele de „cloud”. Elon Musk, Geff Bezos și alți miliardari obsedați de control prezintă în prezent „cloud computing-ul” ca fiind soluția excelentă pentru „acces instantaneu la orice”. Pe lângă faptul că acționează ca centru pentru orașele inteligente de super-supraveghere și interferențe armate cu psihicul uman.

Se recomandă orașe inteligente pentru a adăposti fermierii și locuitorii de la țară disponibilizați, dați afară de pe pământ pentru a face loc unei lumi perfect igienizate, cu emisii zero, pline de cyborgi transumani și bipezi modificați genetic, cândva cunoscuți ca ființe umane.

Așadar, e timpul să veniți în față, toți bunii apărători britanici ai frumuseții dealurilor și văilor line ale acestui străvechi pământ sacru.

E timpul să ne adunăm în apărarea a ceva uman, uman și de o valoare mai mare decât lumea sterilă și lipsită de suflet promisă de clonele inițiate de Schwab ale covenului statului profund.

Există totul pentru care să lupți și nimic de pierdut. Alăturându-ne rezistenței, vom deveni învingători curajoși în această mare luptă pentru păstrarea caracterului sacru suprem al Vieții.

Julian Rose este un pionier al agriculturii organice din Marea Britanie, scriitor, activist internațional și realizator de emisiuni. Consultați site-ul www.julianrose.info pentru informații despre apreciata carte a lui Julian, „ Depășirea minții robotice”, și alte lucrări. Cărțile pot fi achiziționate contactându-l direct pe Julian: consultați secțiunea „contactați autorul” la secțiunea „recenzii”.

Este un colaborator regulat la Global Research.

Imagine prezentată: Liderul laburist Keir Starmer, 19 februarie 2024 ( Sursa )

https://www.globalresearch.ca/uk-leading-global-test-bed-ai-enforcement/5877274?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

Către o „Nouă Ordine Mondială Digitală Opresivă”. Conferința ONU „O lume pentru viitor”. 22-23 septembrie 2024. „Pachet de sclavie” fără frontiere, control digital asupra a 8 miliarde de oameni

De Peter Koenig

[Acest articol de Peter Koenig a fost publicat pentru prima dată de GR în septembrie 2024.]

În mai puțin de două săptămâni, Națiunile Unite vor prezenta, în cadrul unei sesiuni speciale – 22 și 23 septembrie – a reuniunii anuale a ONU din 2024, care va avea loc la New York, „ Lumea Viitorului ”. Este o lume complet digitalizată. Pentru reuniunea Adunării Generale a ONU, guvernele Germaniei și Namibiei au pregătit un „pachet” de digitalizare globală. Desigur, cu „ajutorul” marilor companii tehnologice și financiare.

Acest pachet de înrobire digitală va fi adoptat cu excluderea aproape completă a publicului, a oamenilor ca tine și ca mine.

Se pare că majoritatea parlamentelor și guvernelor din întreaga lume au fost deja de acord cu acest lucru , astfel încât prezentarea și așa-numita discuție din cadrul Conferinței Anuale a ONU sunt o simplă farsă.

Aceasta este noua modalitate „bazată pe reguli” de a forța o întreagă populație să intre într-o cămașă de forță digitală compactă, din care evadarea este aproape imposibilă.

Oamenii nu au fost nicăieri consultați sau măcar informați. Guvernele din întreaga lume au fost forțate de puterile aflate în poziții anonime să accepte o digitalizare completă a viitorului nostru – ceea ce WEF numește a 4 ^-a Revoluție Industrială.

Oameni buni, e aici!

Nu este nevoie să așteptăm sfârșitul Agendei ONU 2030. Obiectivele au fost avansate în mod convenabil. Tu – și eu – ne vom confrunta cu eliminarea numerarului, deja începută în multe țări europene și, într-o oarecare măsură, în SUA; și chiar și în unele „țări în curs de dezvoltare” precum India, fără consimțământul oamenilor.

Totul va fi controlat: cheltuielile noastre, datele despre sănătate, alimentația și obiceiurile alimentare, călătoriile, preferințele telespectatorilor, posturile de radio preferate, prietenii cu care ne întâlnim și comunicăm în mod regulat, precum și alții din tabăra adversă; obiceiurile de cumpărături/cheltuieli – și așa mai departe – toate vor fi controlate digital de sistemul IT-digital de control corporativ.

Vedeți acest articol (în germană) pentru povestea completă .

Mijlocul de a face acest lucru este codul QR cu aspect inofensiv, care a fost introdus treptat și cu ușurință în ultimele două decenii – și astăzi a devenit o apariție obișnuită în viața noastră de zi cu zi. În multe cazuri, este posibil să nu puteți citi meniul unui restaurant fără să îl descărcați pe codul QR personal.

Cine crezi că va controla toate codurile QR personale?

Exact, ai ghicit bine.

QR este prescurtarea de la Quick Response (Răspuns Rapid) . Este un cod de bare pe bază de steroizi. În timp ce codul de bare conține informații pe orizontală, codul QR o face atât pe orizontală, cât și pe verticală. Codul de bare cu matrice bidimensională a fost inventat în 1994 de către compania japoneză Denso Wave , fiind inițial destinat etichetării pieselor auto.

Maniacii occidentali ai controlului i-au descoperit rapid potențialul și l-au acaparat pentru maleficul lor „ program pentru viitorul omenirii ”, lăsându-l lumii IT corporative (cu o valoare combinată de aproximativ 3 până la 4 trilioane de dolari) pentru administrarea și impunerea lui asupra umanității. Un cod QR individual are practic o capacitate de stocare nelimitată. Așadar, s-ar putea să te cunoască mai bine decât te cunoști pe tine însuți.

Dezbaterea sau „negocierile” pentru acest pact digital au loc oficial pe 20 și 21 septembrie, cu ușile închise, în cadrul Adunării Generale a ONU, dar contextul a fost discutat și convenit în mai multe iterații clandestine, numite și Revizuirile 2 și 3, care sunt publicate pe site-ul ONU pentru „Summitul Viitorului”. Vezi aici .

Din păcate, aproape nimeni nu cunoaște această pagină și chiar mai puțini o citesc. Dacă oamenii ar fi mai bine informați sau ar dori să se informeze, poate că nu ne-am afla în fața abisului digital, așa cum ne aflăm astăzi.

Nu este clar ce reprezentanți corporativi/IT și ai societății civile au făcut parte din aceste „negocieri” secrete. Dar, cu siguranță, Forumul Economic Mondial (FEM) și Clubul de la Roma, ambele cu sediul în „paradisul” Elveției ( nu se poate repeta suficient de des cum „neutra” Elveție găzduiește cea mai mare parte a acestor organizații malefice, al căror scop este de a reduce și controla umanitatea ), au fost parte la redactarea inițială și la revizuirile ulterioare.

Compactul digital nu oferă spațiu pentru alegeri umane. Nu există nicio modalitate de a oferi o „opțiune voluntară”. Cu alte cuvinte, o persoană nu poate spune: „Mulțumesc, dar nu, mulțumesc, prefer să ies din această lume digitală”. Oamenii sunt forțați să intre în acest sistem, indiferent ce se întâmplă. Acesta este planul.

Alegerea guvernelor de a participa a fost la fel de blocată, deoarece li s-a spus că este OBLIGATORIU, altfel. Știm ce înseamnă „sau altfel”.

Nu sunt permise excepții în „digitalizarea completă”, deoarece acestea ar arunca controlul global, sau Controlul Globalist, pe fereastră sau ar arunca-l în gura mare, ca să spunem așa.

Excepțiile ar fi un obstacol definitiv pentru iminenta Ordine Mondială.

Pactul explică clar enormele avantaje oferite de tehnologiile digitale pentru bunăstarea umană. Prin urmare, este imperativ să nu existe decalaje între oameni și țări, ca TOȚI să navigheze pe aceeași lungime de undă – și anume complet digital.

Obiectivul bunăstării umane generale, așa cum este explicat în pact – fără războaie, fără conflicte, fără poluare, fără zgomot, boli sub control și multe altele – justifică trecerea rapidă către digitalizarea completă sau TOTALĂ.

Fără a spune direct, acesta este primul pas către o Ordine Mondială și un Guvern Mondial. Acesta din urmă este executat de ONU, cu un cadru politic stabilit de FEM și o tiranie asemănătoare GESTAPO-ului impusă de OMS.

ONU a fost cooptată pe deplin în această întreprindere distrugătoare a umanității, care, privind în urmă, poate fi urmărită în ultimii 20 de ani, în timp ce omenirea era cufundată într-un somn adânc. Acest lucru a fost în cele din urmă oficializat, printr-un Acord de Cooperare între ONU și Forumul Economic Mondial, semnat în iunie 2019. Ilegal ca atare, deoarece ONU nu poate încheia acorduri cu ONG-uri, dar de facto irelevant într-o lume ordonată și bazată pe reguli.

În plus, resursele și bugetul ONU, care depind în prezent în mare parte de contribuțiile țărilor membre, ar putea fi ușor înlocuite de către plătitorii aflați la putere, marile companii tehnologice și financiare, care în cele din urmă vor da ordine. Pe bună dreptate, în lumea de astăzi, unde „ cine plătește decide ”.

Viitoarele reuniuni anuale ale ONU ar putea fi considerate reuniuni pro-formă ale acționarilor sau, în termenii WEF, „reuniuni ale părților interesate”, fără a avea, de fapt, vreo putere de a schimba direcția sau de a trasa un curs diferit, mai uman.

Managementul digital deține controlul, cu o (trans)umanitate fără glas care urmează aproape orbește. Cei care nu sunt orbi și pot rezista pot fi ușor înlăturați digital. Nimănui nu-i pasă. Domnul „digital” nu poate fi acuzat de crimă. Ordinea bazată pe reguli nu are conceptul de ucidere; este pur și simplu o dispariție digitală.

În rândul serviciilor consultative ONU, este de așteptat să găsim corporațiile IT Big Tech. Acestea vor decide în ceea ce privește direcțiile digitale, deoarece scenariul le este dat de către o companie financiară, până acum anonimă.

Avem noi, omenirea, o alegere, o alternativă, o modalitate de a ieși din această strânsoare digitală? Avem, dar numai atunci când ne dăm seama ce se plănuiește, când recunoaștem implicațiile și când acționăm nu ca indivizi, ci când suntem pregătiți să renunțăm la individualismul „impus de sistem” și să adoptăm „Împreună putem ”.

Peter Koenig este analist geopolitic și fost economist senior la Banca Mondială și la Organizația Mondială a Sănătății (OMS), unde a lucrat peste 30 de ani în întreaga lume. Este autorul cărții Implosion – un thriller economic despre război, distrugerea mediului și lăcomia corporatistă; și coautor al cărții Cynthiei McKinney „When China Sneezes: From the Coronavirus Lockdown to the Global Politico-Economic Crisis” (Clarity Press – 1 noiembrie 2020).

Peter este cercetător asociat la Centrul pentru Cercetare a Globalizării (CRG). De asemenea, este cercetător senior nerezident la Institutul Chongyang al Universității Renmin din Beijing.

Imagine prezentată: Sala Adunării Generale a Națiunilor Unite din New York. (Licențiată sub CC BY-SA 2.0)

https://www.globalresearch.ca/un-conference-future-complete-borderless-digital-control/5867564?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

WEF Davos 2025 – Mai grotesc ca niciodată. Robotizare și depopulare. Peter Koenig

De Peter Koenig

Publicat pentru prima dată în ianuarie 2025

Spectacolul obișnuit al Forumului Economic Mondial (FEM ), care cucerește și domină întregul oraș Davos timp de o săptămână, începe luni, 20 ianuarie, și durează până vineri, 24 ianuarie. Este o pacoste tot mai mare pentru populația orașului Davos, o stațiune de iarnă altfel încântătoare, transformată în fiecare an într-un bordel de lux – pentru micile plăceri carnale ale bogaților și faimoșilor care participă la spectacolul de glamour al FEM.

Anul acesta, participanții de elită vor fi protejați și apărați de atacuri teroriste iluzorii de nimic mai puțin decât avioane de vânătoare ale armatei elvețiene. BRAVO!

Forumul de la Davos din 2025 se va desfășura sub tema „Colaborare pentru era inteligentă” , care va cuprinde cinci „priorități tematice distincte, dar puternic interconectate”, se arată pe site-ul său web al Forului Economic Mondial.

Reconstruirea încrederii
Reimaginarea creșterii
Investiții în oameni
Protejarea planetei și
Industriile în era inteligentă

Toate acestea ar putea fi ușor rezumate în modul de robotizare a umanității – cu excepția, desigur, a cremei serii. Elita, cei care participă la acest spectacol fiasco, nu au de ce să-și facă griji. Vor rămâne neatinși de procesul de dezumanizare. Doar dacă, bineînțeles, nu se supun favorurilor foștilor lor Stăpâni. Atunci pedeapsa lor ar putea fi severă.

În primul rând, vor să reducă, să controleze și să înrobească plebea – cei care supraviețuiesc întregului proces de dezumanizare.

Reducerea înseamnă continuarea promovării farsei schimbărilor climatice care distruge agricultura, provoacă foamete, boli și moarte; și, simultan, inventarea de viruși care necesită vaccinuri ucigașe și moarte.

Adăugați la aceasta controlul complet biometric cu ID-uri digitale și certificate digitale de vaccinare.

Toate acestea sunt ascunse sub acoperișul sacrosantei Națiuni Unite (ONU), care în ultimele decenii a devenit complet coruptă și vândută monștrilor întunecați, alias Statul Profund, numiți și Bărbații în Negru cu Cravate Roșii.

Aceștia ar delega domnului Tedros, directorul general al OMS, puteri de decizie cu privire la sănătatea, bolile și decesul celor 193 de națiuni membre ale ONU.

Să repetăm acest lucru: depopularea, robotizarea, înrobirea și controlul digital al supraviețuitorilor înseamnă închiderea populusului într-un Gulag Digital.

Nu vă lăsați păcăliți, „Colaborare pentru Epoca Inteligentă” este jargonul de cod pentru Gulagul Digital.

Nu vor reuși niciodată.

Noi, Poporul, TREBUIE să acționăm și să fim parte a acestei rezistențe non-violente, dar active: să ignorăm ceea ce fac ei, să alungăm frica din mințile și sufletele noastre, fără ură, să fim siguri pe noi înșine, deoarece mintea noastră este cel mai puternic atu al fiecăruia dintre noi. Imaginați-vă puterea colectivă a opt miliarde de oameni!

Poate de aceea securitatea este cea mai mare preocupare a Forumului Economic Mondial în acest an. Mai mult ca niciodată, așa-numitele „atacuri teroriste” sunt ceea ce se tem cel mai mult, chiar și steaguri false ar face asta pentru a menține minciunile sub control.

Într-un interviu acordat acum câteva zile, șeful poliției din Davos a răspuns la întrebarea unui jurnalist de ce anul acesta armata elvețiană a pus avioane de vânătoare la dispoziția WEF pentru protecția acestuia. Ofițerul de poliție a spus ceva de genul că anul acesta sistemul de securitate a trebuit să fie consolidat din cauza amenințărilor teroriste sporite și pentru protejarea unor personalități proeminente . El a menționat că au participat aproximativ o sută de șefi de stat [nu foarte diferit față de alți ani].

Întrebarea despre dublare:

Oare se datorează faptului că anul acesta va participa președintele Trump?

Răspunsul parafrazat a fost:

Aceasta ar putea fi o considerație, dar în acest moment credem că președintele Trump va participa doar virtual, prin transmisie video. Dar nu știm cu siguranță.

Domnul Trump ar putea decide, în ultimul moment, să fie prezent personal, așa cum a făcut deja în 2018, în timpul primului său mandat.

Printre personalitățile cheie care au nevoie de protecție în cadrul spectacolului WEF de la Davos din acest an se numără

Președintele SUA, Trump;
doamna von der Leyen, președinte nealesă a Comisiei UE;
vice-premierul Chinei, Ding Xuexiang;
Cancelarul german Olaf Scholz;
președintele Argentinei Javier Milei;
Antonio Guterres, secretar general al ONU;
Consilierul șef al guvernului Bangladeshului, Muhammad Yunus;
Prim-ministrul Autorității Naționale Palestiniene, Mohammed Mustafa; și
Președintele Ucrainei Volodimir Zelenski.

Imaginați-vă contribuabilul elvețian finanțând protecția coruptului Zelenski, așa cum au făcut deja cu apariția sa personală la dezastruoasa „Conferință pentru pace [război]” de la mijlocul lunii iunie 2024 de pe Bürgenstock, unde i s-a permis să dea ordine, ceea ce a dus la faptul că nimeni din Rusia nu a fost invitat.

Ne întrebăm pur și simplu – unde au dispărut etica și suveranitatea elvețiene din cele mai vechi timpuri?

Și să nu uităm, ca în fiecare an, marii apărători ai climei și mediului Mamei Pământ, cei care denunță deschis utilizarea hidrocarburilor din cauza emisiilor de CO2, zboară în Elveția din întreaga lume cu sute de avioane private, lăsând mii de tone de CO2 în aer și blocând aeroporturile din Zurich, Geneva și Basel. Mulți dintre ei își continuă călătoria neprietenoasă cu mediul spre Davos cu servicii de transfer cu elicopterul.

Pe scurt, vor fi desfășurați până la 5.000 de soldați ai armatei, plus sute de polițiști din toată Elveția și elicopterele de supraveghere omniprezente. Aceasta este o declarație publică despre bastionul de securitate pe care l-a devenit Davos pentru Conferința WEF din 2025:

„Personalul militar este responsabil, printre altele, pentru menținerea suveranității aeriene. În acest scop, avioane de vânătoare înarmate sunt în patrulare permanentă. Apărarea aeriană terestră contribuie, de asemenea, la menținerea siguranței spațiului aerian. În plus, se utilizează un sistem radar extins. Aceste sarcini sunt îndeplinite în strânsă cooperare cu parteneri din Austria și Italia.”

Va exista o zonă de interdicție aeriană:

„Spațiul aerian de deasupra orașului Davos va fi restricționat la o rază de aproximativ 46 de kilometri vineri, 17 ianuarie, între orele 10:00 și 17:00 și de luni, 20 ianuarie, între orele 8:00 și sâmbătă, 25 ianuarie, între orele 17:00. Același lucru este valabil și pentru drone.”

Pentru mai multe detalii despre evenimentul WEF de la Davos 2025, consultați acest articol .

Gândind în afara tiparelor convenționale – nu este ironic să observăm eforturile depuse în ceea ce privește costurile și apărarea fizică pentru a proteja un eveniment organizat de un ONG elvețian super-bogat, scutit de taxe, probabil cel mai bogat din lume, cu imunitate diplomatică, care se adresează celor super-bogați și puternici, care vor vorbi despre cum să dezumanizeze, să robotizeze, să digitalizeze oamenii de rând din cele 193 de națiuni ale lumii, pentru a-i controla și a-i înrobi mai bine?

Chiar și în Elveția, sărăcia este în creștere rapidă, deși a vorbi despre ea este un subiect tabu. Cu toate acestea, guvernul elvețian dezbate cum să finanțeze creșterea propusă a pensiilor de stat elvețiene cu 8,33% – echivalentul unui maxim lunar mediu de aproximativ 200 CHF (aproximativ 210 USD).

Permițând guvernului lor să găzduiască aceste evenimente ale Forumului Economic Mondial, elvețienii își finanțează propriul declin.

Extinzând această întrebare și analiză la scară mondială, la ONU, v-ați putea întreba de ce oamenii din întreaga lume permit ONU să le decidă soarta?

În iunie 2019, în mod curios, cu doar câteva luni înainte de declanșarea pandemiei de covid, ONU și Forumul Economic Mondial (FEM) au semnat un acord ilegal de cooperare, susținând obiectivele comune exprimate în Marea Resetare a FEM și în Agenda ONU 2030. ONU, creată după cel de-al Doilea Război Mondial (24 octombrie 1945, la San Francisco, cu atunci 51 de state membre fondatoare), trebuia să fie organismul mondial, rămânând neutru, care să garanteze și să protejeze lumea de agresiuni de tip cel de-al Doilea Război Mondial.

Astăzi, ONU a încetat de mult să fie neutră, ci a fost cumpărată de interese occidentale care o finanțează și o manipulează politic, în conformitate cu ambițiile lor imperiale.

Prin urmare, SINGURUL apel pentru o Nouă Ordine Mondială a Poporului este ieșirea din sistemul ONU . Organizații precum FEM ar cădea automat pe marginea drumului.

Pentru viitorul apropiat și în ceea ce privește dezbaterile, rezultatele, concluziile și, cu siguranță, viziunile inumane pentru viitorul omenirii din cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos – rămâneți pe fază și pregătiți.

Peter este cercetător asociat la Centrul pentru Cercetare a Globalizării (CRG). De asemenea, este cercetător senior nerezident la Institutul Chongyang al Universității Renmin din Beijing.

Imaginea prezentată este de Mattias Nutt ( Sursa )

https://www.globalresearch.ca/wef-davos-2025-more-grotesque-than-ever/5877695?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

Apel către țările suverane: Ieșirea la nivel mondial din instituțiile impuse de Occident – Sistemul ONU, Uniunea Europeană, NATO

De Peter Koenig

[Publicat pentru prima dată pe 5 aprilie 2025]

Suntem atacați din toate părțile.

Toată lumea știe asta.

Scopul principal al Statului Profund – oricine ar fi el – este de a reduce masiv populația lumii; de la aproximativ opt miliarde în prezent la mai puțin de un miliard.

În secolul al XVIII ^-lea , poate chiar mai devreme, se zvonește că unul dintre cei mai importanți bancheri ai lumii, fondatorul uneia dintre cele mai puternice dinastii bancare, al cărui nume nu va fi menționat, ar fi spus ceva de genul:

„Nu mă interesează cine stă pe tronul Angliei, mă interesează cine controlează banii [Banca Angliei], și acela sunt eu.”

Acest domn și dinastia familiei sale sunt numiți „părintele fondator al finanțelor internaționale”.

Imperiul monetar al dinastiei lor se întinde pe tot globul, controlând în mare parte Rezerva Federală a SUA (FED), Banca pentru Reglemente Internaționale (BRI) din Basel, Elveția, care este banca centrală a tuturor băncilor centrale, controlând peste 90% din băncile centrale ale lumii.

În asociere cu alți giganți bancari și cu lumea tehnologiei corporative, de exemplu Silicon Valley și nu numai, clanul lor ar putea controla nenumărate trilioane, dacă nu cvadrilioane, de active în dolari la nivel mondial.

Nu ar fi oare posibil ca, într-o lume în care banii sunt Dumnezeu, puterea de nedescris care vine odată cu un astfel de imperiu monetar infinit, să fie gata să controleze lumea, indiferent de situație?

Clubul de la Roma (CdR) a inventat povestea suprapopulării lumii încă din raportul său din 1972, „Limitele creșterii”. În 1972, populația lumii era de 3,8 miliarde. Volumul ulterior al CdR, „ Prima revoluție globală ”, a confirmat această atrocitate comisă umanității – ea „ar trebui eliminată treptat și într-un mod cât mai puțin dureros ”. Vedeți acest videoclip relativ recent de la Denis Meadows, coautor al cărții „ Limitele creșterii”:

Globaliștii își pregătesc planuri pentru a provoca foamete și înfometare la nivel global

De Leo Hohmann , 9 octombrie 2024

Acestea fiind spuse, toate agendele „internaționale” transfrontaliere și transgender, noi sau vechi, indică în această direcție, începând cu Agenda 2030 a ONU; Marea Resetare a Forumului Economic Mondial (FEM); încercarea OMS de a controla sănătatea (și moartea) globală; Mașina de ucis a NATO; Uniunea Europeană (UE) cu sediul său central neales și conducerea sa din ce în ce mai tiranică asupra a peste o jumătate de miliard de oameni; diferite agenții de sănătate din țări din întreaga lume; toate se supun ordinelor ilegale, dar „bazate pe reguli”, impuse de o elită întunecată.

Instituțiile de mai sus, inclusiv ONU politică și întregul sistem ONU, sunt simple agenții de execuție pentru puterile din culise.

Apoi, există „Cluburile Marilor” informale, niciodată alese, niciodată înregistrate nicăieri – G7 (în curând din nou G8, dacă la invitația președintelui Trump, Rusia s-ar putea reînscrie) și G20. Nici măcar nu sunt ONG-uri. Sunt doar liderii celor bogați și puternici care se întâlnesc cel puțin o dată pe an, aducând o agendă pentru a discuta cum ar trebui să arate lumea în următorii ani, cine poate trăi și cine trebuie să moară – ca să spunem așa – din punct de vedere economic și medical.

Toți reprezintă un imperiu corporativ și financiar extrem de puternic, condus de un mic grup de multimiliardari, psihopați, care încearcă să cucerească lumea, încercând să controleze și să „reducă” majoritatea oamenilor pentru un acces și un control mai ușor asupra resurselor globului. Supraviețuitorii vor fi convertiți în transumani, umanoizi robotizați, controlați de la distanță.

Cel mai ridicol și mai absurd lucru este că Noi, Poporul, privim cum le consumă deciziile drept „știri”, fie că ne place sau nu, și lăsăm să fie, ca și cum ar fi normal, ca ei – FEM, ONU, Clubul de la Roma, G7/8, Silicon Valley și cum altfel s-ar numi – să decidă asupra vieților noastre, iar noi suntem condamnați, pentru că NU FACEM NIMIC împotriva lor și a celor care dau ordine în spatele lor.

Suntem puternici. Trebuie să ne ridicăm și pur și simplu să-i lăsăm în urmă, să lăsăm în urmă sistemul putred și să o luăm de la capăt. Da, putem. S-ar putea să nu fie ușor, pentru că libertatea nu vine niciodată ușor. Nu este suficient să ne gândim și să ne referim la multiplele zvonuri că intrăm într-o Nouă Eră și că lucrurile se vor schimba automat în bine. Nu, nu se întâmplă asta. Trebuie să muncim pentru ea, cu conștiința noastră, și apoi să muncim pentru a o menține și a o păstra. Da, putem.

Cel mai logic răspuns pentru oameni este să părăsească toate instituțiile create de Occident, create în beneficiul elitei occidentale: ONU, OMS, UE și moneda sa Ponzi falsă, dolarul american și fratele său mai mic, euro; NATO, mașina de război; și multe altele. Ei au putere asupra noastră doar dacă le-o dăm, așa cum, din păcate, am făcut-o prea mult timp.

Ignorați G7/8, G20 și așa-zisele voastre guverne democratice. Generații întregi, peste generații, am avut încredere în ei, le-am crezut minciunile, le-am urmat monstruoasele înșelăciuni. Mulți au fost „aleși” prin așa-zise procese democratice , au fost plătiți de noi pentru că au avut grijă de noi, pentru că și-au dorit întotdeauna ce e mai bine pentru noi.

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat vreodată.

Și, noi, poporul, plătim cu banii noștri din taxe pentru acești oameni care, în cele din urmă, vor să ne elimine sau să ne robotizeze, să ne digitalizeze și să ne înrobească.

Mulți dintre noi nu suntem capabili să acceptăm această realitate. Se numește disonanță cognitivă. Știu că ceva este în neregulă, dar nu își pot recunoaște minciunile și manipulările pe care au fost puși să le creadă și prin care trec toată viața, inclusiv prin sistemul public de învățământ.

Instrumentele lor sunt inventate pentru manipularea socială și mentală de către instituții precum Tavistock, DARPA (Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată în Apărare, un grup de experți din Pentagon) și principalele servicii occidentale de informații și securitate, cum ar fi CIA, MI6, Mossad și multe altele. Numai în SUA, un total de 17.

Instrumentele lor trădătoare sunt multiple și se transformă într-o alegere aproape nesfârșită. Au un dublu scop – răspândirea fricii și a anxietății și, eventual, aplicarea lor asupra oamenilor:

a inventat plandemia;
a impus campanii de vaccinare cu injecții mortale, în loc de injecții vindecătoare;
Farsa schimbărilor climatice, o minciună fabricată despre schimbările climatice provocate de om prin emisii excesive de CO2; aceasta este o absurditate absolută, dar încă și astăzi majoritatea oamenilor o cred împotriva faptelor descrise și explicate de zeci de mii de oameni de știință. Minciuna a fost îndoctrinată timp de aproape două generații de la giganticul Summit al Pământului organizat de ONU în iunie 1992 la Rio de Janeiro, Brazilia. Minciuna a devenit adevăr . Desprinsă direct din „1984” de George Orwell.

Cu schimbările climatice, poți justifica orice – boli, foamete, inundații, perioade extrem de reci, valuri de căldură, uragane, orice.

În timp ce schimbările climatice reale, provocate de om, au loc prin geoingineria vremii și a climei, prin tehnologii ENMOD [Modificare a Mediului] extrem de sofisticate, cum ar fi chemtrails, prin care mii de substanțe chimice și compuși ai metalelor grele (aluminiul este una dintre componentele cheie) sunt eliberate în atmosferă de către avioane, drone sau sateliți. Aceste substanțe chimice și metale toxice schimbă tiparele meteorologice din întreaga lume, dar, la fel de important, pe măsură ce coboară pe pământ și pe mare, distrug și otrăvesc viața. Plămânii, organele, apa, solul, animalele, plantele, legumele noastre sunt afectate de acestea, riscând să scurteze viața (boli cronice), infertilitate și multe altele.

Foamete creată artificial – care susține că agricultura este co-vinovată pentru emisiile de CO2 care ucid Mama Pământ, pe care trebuie să o salvăm, în detrimentul vieții umane. Ați crede, spun ei – Bill Gates și compania [bineînțeles că știu că e o minciună], că vacile de un pence sunt vinovate, motiv pentru care vacile trebuie eliminate; carnea și laptele sunt deja produse artificial?

Un numitor comun pentru toate cele de mai sus este frica. Poate fi aplicată oriunde.

scăderea sistemului imunitar;
a-i face pe oameni supuși autorităților; a asculta de ordinele care sunt împotriva intereselor tale;
crezând în evenimente, reguli și restricții oribile care vor veni, adesea anunțate dinainte de așa-numitele filme de planificare predictivă – da, Hollywood-ul este pe deplin complice.

Unul dintre aceste instrumente de insuflare de frică este războiul nuclear. Știm cu toții că războiul nuclear ar fi sfârșitul vieții, sau cel puțin al vieții așa cum o știm. În ultimele două decenii, incitarea la războiul nuclear și la arme din ce în ce mai sofisticate a crescut drastic. Este, de asemenea, un instrument de propagandă. Mass-media tradițională, cu scopul de a crea frică, a propagat această idee a riscului unui război nuclear.

Iată, această propagandă a fost preluată – se pare că fără să vrea – de către mass-media progresistă non-mainstream, criticând în mare parte puterile care promovează riscul, dar creând fără intenție și mai multă frică și, ceea ce este mai rău și este greu de înțeles, creând o atmosferă nefastă, vibrații energetice de risc, derutând și mai mult oamenii.

Cu cât vorbim mai mult despre război, război nuclear, despre cele mai noi arme care ar putea fi folosite, cu atât mai multă energie îi dăm războiului – îi dăm o șansă (în loc de pace). Aceasta se numește fizică cuantică.

Cu cât vorbim mai mult despre război, violență, conflict, cu atât vibrațiile pe care le emitem prin simplul gând și vorbire sunt mai puternice pentru a alimenta un adevărat război fierbinte , nuclear sau nu. Gândurile negative creează rezultate negative.

Tavistock & Co, manipulatorii societali și ai minții, sunt conștienți că au inventat instrumentul, iar oamenii ignoranți și temători, cu gândurile și frica lor, creează energia necesară pentru ca dezastrul să se întâmple.

Totuși, stăpânul răului, al înrobirii complete fără cale de întoarcere, este digitalizarea totală, inclusiv robotizarea, transumanizarea și inteligența artificială (IA). Agențiile de manipulare a minții au încercat să vândă digitalizarea ca pe un mare beneficiu pentru umanitate, pentru viețile noastre.

Însă, de departe, majoritatea oamenilor din întreaga lume nu vor să fie digitalizați. Digitalizarea nu este naturală. Se bazează pe inputuri liniare, indiferent cât de sofisticate ar fi, inputurile provin de la oameni sau sunt colectate în natură, dar funcționează liniar; chiar dacă sisteme precum ChatGPT , DeepSeek și altele ating sau eventual depășesc capacitățile umane, acestea nu sunt naturale.

Viața, Mama Pământ, Universul nu sunt liniare. Sunt dinamice, sunt multidimensionale, sunt aspațiale. Digitalizarea nu va funcționa niciodată pe termen lung. Însă autorități precum Uniunea Europeană (UE), băncile centrale europene și alte bănci centrale, Washingtonul, sistemul ONU, ne pot teroriza, anunțând în curând bani digitali, identități digitale, certificate digitale de vaccinare fără de care nu poți călători, orașe de 15 minute controlate digital – un sistem tiranic de control digital – un Gulag Digital.

Până acum, aceste anunțuri sunt amenințări. Dar dacă le lăsăm să se întâmple, lăsându-ne pradă fricii, s-ar putea să le pună în aplicare. Deocamdată, ei au toată puterea, deși adevărata putere este la Noi, Poporul.

Aceste instituții create de om și-au împins totalitarismul prea departe. Sunt pe punctul de a se prăbuși. Ca niște fiare sălbatice pe moarte, ne vor trage cu ele în abis pe cât mai mulți dintre noi. Trebuie să ne asumăm conștiința dată de Dumnezeu și să acționăm. ACUM.

Ani de zile ni se spune că lumea și universul intră într-o nouă eră a Luminii, care va schimba lucrurile în bine pentru omenire. Poate fi așa, dar nu dacă doar ne relaxăm și așteptăm ca miracolul să se întâmple. Nu așa funcționează lucrurile. Nimic nu este turnat în fier, nici răul, nici Lumina, nici cele mai bune profeții, dar trebuie să acționăm cu conștiința noastră colectivă – SĂ IEȘIM DIN SISTEM. Din tot.

Acum aproximativ 50 până la 100 de ani, un artist și profet argentinian, Benjamin Solari Parravicini (1898-1974), a prezis, printre multe lucruri care s-au materializat deja, că o mașină va prelua stăpânirea umanității și va egala sentimentele umane. Vedeți desenul său în dreapta.

Digitalizarea este adevăratul blestem pentru cei care supraviețuiesc. Este o închisoare vie, un gulag mondial fără scăpare.

Totuși, nu totul este pierdut și încă nu este prea târziu – putem și TREBUIE să acționăm la unison și în deplină conștiință pentru a salva omenirea, pentru a salva civilizația noastră – cerând IEȘIREA din sistem, prevenind GULAGUL DIGITAL .

Din păcate, am lăsat sistemul prea mult timp necontrolat. Astăzi, acesta este avansat împotriva umanității, până în punctul în care cu greu poate fi reformat. Prin urmare, una dintre puținele soluții, dacă nu chiar singura, este ieșirea din ONU și din alte instituții care ne-au trădat; încetarea ascultării de autoritățile impuse, ridicarea pentru a recrea – un nou început – națiunile noastre suverane analogice, cu monedele noastre suverane – nu digitale – și guverne alese suveran; și cu drepturi suverane de a face comerț și de a avea relații cu cine Noi, Poporul, alegem.

Peter este cercetător asociat la Centrul pentru Cercetare a Globalizării (CRG). De asemenea, este cercetător senior nerezident la Institutul Chongyang al Universității Renmin din Beijing.

https://www.globalresearch.ca/worldwide-exit-un-system-european-union-nato/5882681?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

Transgenic, Transgender, Transuman – Agenda tehnologică obsedată de „cei mai puțin umani”

De Julian Rose

Tendința tehnologică obsesivă a acestei vremuri este noua pandemie, concepută la fel ca predecesoarea sa, pentru a deraia rasa umană.

Este vorba despre promovarea formelor de viață non-biologice ca fiind „mai avansate” decât formele de viață biologice evolutive care constituie diversitatea infinită a planetei noastre vii – inclusiv pe noi, oamenii.

Această mare înșelăciune centrată pe tehnologie este planul maestru construit cu grijă al unui cult de elită care a învățat să imite comportamentul oamenilor, deși nu aparține de fapt familiei umane.

Sunt însă inteligenți și au recunoscut că, pentru a reproiecta viața astfel încât să fie o subversiune mecanizată „inteligentă” a originilor sale biologice, trebuie să se procedeze în etape incrementale, fiecare etapă părând a fi „o îmbunătățire” față de original.

Agenda tehno-digitală de astăzi este prezentată ca fiind o modalitate mai „eficientă”, mai „inteligentă” și mai „rapidă” de a atinge obiectivul final dorit. Trebuie să fie un mijloc complet controlabil și previzibil pentru atingerea acestui scop. Un scop pe care statul profund din secolul ^XXI l-a declarat a fi „salvarea planetei”.

Ceea ce își propune, de fapt, este să distorsioneze, să sterilizeze și, în cele din urmă, să ștergă ritmul biologic al vieții planetare.

Așadar, în primul rând, publicul trebuie făcut să creadă în înșelăciunea cultului „salvați lumea” – și apoi – că reproiectarea radicală a vieții biologice este singura modalitate de a realiza acest lucru. A se folosi un bisturiu pentru a atinge însăși rezerva genetică a vieții.

Scopul statului profund de a convinge publicul să creadă în retorica sa de „salvare a plantei” a fost în mare parte atins. Factorul secundar – acela că singura modalitate de a face acest lucru este prin ingineria genetică a ADN-ului biologic al vieții planetare – nu a fost atins. Dar la asta lucrează ei.

Explicat în acest fel cetățenilor lumii, răspunsul tipic ar fi putut fi „N-o să ne vindeți niciodată așa ceva nouă, oamenilor!”

Totuși, odată ce sarcina de convingere s-a desfășurat pe o perioadă de aproximativ 40 de ani, au început să apară voci care susțineau acest concept diabolic.

Odată ce mesajul inițial a fost legat de o singură cauză specifică – „Opriți încălzirea globală – puneți capăt surselor de CO2 generate de antropologie!”, expus de guvernele globale, pseudo-oameni de știință și mass-media mondială, a început să se rostogolească scandarea nechibzuită „Trebuie să lucrăm cu toții împreună pentru a atinge zero emisii net până în 2050!”

Nu contează că nimeni nu a înțeles ce înseamnă „zero emisii net”. A fost suficient să i se spună că CO2 este un poluant nociv și că numai prin controlul complet asupra lui lumea poate fi salvată de la prăbușire.

Apoi, după instalarea cu succes a acestei iluzii particulare a realității virtuale în neocortexul maselor, calea a fost deschisă pentru o serie suplimentară de înșelăciuni care urmau să fie adăugate la berealia vrăjitoarelor.

Am selectat trei distorsiuni non-biologice ale vieții interconectate pentru a arăta cum presiunea continuă de dezumanizare a rasei umane a fost din ce în ce mai mult acoperită de utilizarea cuvântului „Trans”: transgenic, transgender, transuman.

Scopul final fiind lichidarea adevăratei noastre naturi evolutive prin îndepărtarea ei de legătura directă cu Sursa Supremă a existenței (noastre).

Virusul „transgender” a fost inventat ca o modalitate divizivă de a submina procrearea umană și, prin urmare , de a reduce populația lumii.

Luați în considerare forțele sinistre care i-au determinat pe tineri (copii) să creadă că pot sfida legile biologice ale naturii pentru a fi manipulați tehnic într-o entitate care neagă realitatea fundamentală a sexualității masculine și feminine.

Gândiți-vă cât de repede a devenit cauza „trans” o minge de fotbal politică, odată cu ascensiunea, sub influența unor factori de geniu social, a „apărătorilor libertății de a alege”, care susțin cauza LGBT și susțin că discriminarea este folosită de oricine se adresează persoanelor trans folosind pronumele „el/ea”.

Și, înainte să-ți dai seama, presupuși profesioniști medicali responsabili au început să-și ofere serviciile pentru a mutila organele sexuale ale acestor tineri tragici a căror dezvoltare ca ființe umane adulte nici măcar nu începuse.

Având în vedere înaintarea pubertății și vulnerabilitatea care vine odată cu ea, cum s-ar putea aștepta ca un tânăr să ia o decizie sigură pe sine cu privire la ceva ce i-ar afecta profund restul vieții?

Arhitecții bolnavi ai Marii Resetări/Noii Ordini Mondiale s-ar putea, fără îndoială, bucura de haosul pe care l-au generat prin această operațiune socio-psihologică sumbră și vicleană. O operațiune de distrugere a celor doi piloni fundamentali ai existenței, fără de care nu poate avea loc nicio procreare naturală. Doar viața a fost adusă prin inseminare artificială controlată în laborator și/sau inginerie genetică.

Adevărul despre „trans” – Neutralizarea puterilor creației

În cazul rar în care un sistem judiciar a fost de partea adevărului, în aprilie 2025, Înalta Curte a Regatului Unit a declarat pentru realitatea biologică inviolabilă a bărbatului și femeii și ilegalitatea transsexualilor care revendică drepturile celor de gen normal.

Nu putem decât să sperăm că această scânteie de sănătate mintală va triumfa. Dar brigada anti-viață își va continua, fără îndoială, eforturile de a consacra distorsiunea transgender ca „un drept al omului”. Nu este așa – este un drept inuman, dacă este vreun drept.

Ceea ce ne aduce la „ Transgenic ”. Din aceeași școală de inginerie a mutațiilor, profund dezvoltată de stat, ca și cea responsabilă de promovarea „modei” transgender, provin susținătorii transgenelor. Designerii și vânzătorii de organisme modificate genetic.

Definiția dicționarului pentru „transgenic” este „o ramură a biotehnologiei care se ocupă de producerea de plante, animale și alimente transgenice”.

Oamenii de știință care se ocupă de modificarea genelor regnurilor vegetal și animal pretind că fac acest lucru pentru a scurta timpul necesar pentru a ajunge la un scop dorit. Nu au nicio idee dacă acel „scop dorit” îmbunătățește sau întârzie evoluția vieții pe Pământ. Sau cum ar putea afecta viața vegetală și animală din jur.

La fel cum încercarea greșită de a atinge „Emisiile Net Zero” necesită o viziune de tunel, o mentalitate orbitoare care nu pune niciodată întrebarea „Ne dorim cu adevărat o lume în care resursele vitale de CO2 sunt grav epuizate?”

La fel, susținătorii transgenicilor nu pun niciodată întrebarea „În ce scop vrem să modificăm irevocabil ADN-ul vieții biologice?”

Statul profund nu vrea să i se pună astfel de întrebări despre planul său pentru o lume nouă și curajoasă, transgenică. Recrutează doar pe cei care acceptă că jobul pe care îl asumă este o treaptă în carieră, aprobată de status quo. Fără întrebări.

Mișcarea transgenică – la fel ca mișcarea transgender – este o încercare deliberată de a devia de la tranziția evolutivă a umanității, motivată de Dumnezeu. Progresia de la o stare inconștientă la una de conștientizare de sine. Punctul în care potențialul nostru încă nerealizat devine pe deplin realizat.

Totuși, viziunea tehnologică IT exprimată atât de puternic de Yuval Noah Harari, consilierul Forumului Economic Mondial, evită complet calea spirituală către mântuire: „Vom face mai bine decât Dumnezeu”, afirmă el.

Modelul agrobusiness care a adoptat această viziune promovează OMG-urile (organisme modificate genetic) ca modalitate de a asigura că deșertificarea planetei cauzată de creșterea omniprezentă a monoculturilor create agrochimic poate fi compensată prin modificarea genelor plantelor – și animalelor – pentru a putea tolera astfel de condiții de degradare.

În loc să oprească denaturarea toxică a mediului natural, ei consideră starea sa poluată ca pe un fapt împlinit, apoi distorsionează și mai mult setul genetic de semințe pentru a încerca să-l adapteze la deșertificarea cu deficit de minerale.

În acest proces, semințele modificate genetic contaminează semințele convenționale prin polenul purtat de vânt, insecte și alte activități de pe câmpuri.

Odată ce editarea genetică și ingineria genetică au devenit dominante – așa cum se întâmplă în SUA – întregul lanț trofic a devenit victimizat. Și, contrar a ceea ce industria OMG încearcă să ne convingă, agrochimicalele utilizate în regimurile de culturi modificate genetic sunt mai mult, decât mai puțin, toxice decât predecesoarele lor, determinând reducerea la zero a diversității naturale a plantelor.

Toate acestea fac parte din „Noua Acord Verde” și „A patra Revoluție Industrială” ale Forumului Economic Mondial, promovate de Klaus Schwab, acum „pensionat”, și de alți înșelători de la Davos.

Procesul de modificare genetică include modificarea genetică a animalelor de fermă pentru a produce mai mult lapte sau mai multă carne, suferind în același timp fizic dezechilibrele ulterioare produse în corpurile lor.

Asta în afară de substanțele chimice și antibioticele care fac parte în mod constant din „îngrijirea lor medicală”.

Punctul central al acestei activități transgenice este producția de alimente sintetice, în vase Petri, despre care elita de la Davos ne asigură că sunt special concepute pentru a sprijini cauza „opririi încălzirii globale”.

Vacile emit metan, iar metanul provoacă încălzirea globală, declară falșii maeștri ecologi ai spinului.

Așadar, gata cu vacile, laptele sau alte produse lactate. În schimb, suntem lăudați să ne bucurăm de plăcerile versiunii chimice sintetice transgenice. „Nu există nicio diferență”, ni se spune.

Vedeți cum, pas cu pas, o omenire în mare parte adormită și pasivă se transformă într-un cyborg proiectat de IT.

Al treilea dintre programele toxice de sterilizare „Trans” a devenit bijuteria coroanei idealurilor tehno-fasciste ale cultului morții din Silicon Valley și WEF: Transhumanul.

Nu a mai rămas mare lucru din specia originală (omul) odată ce se atinge acest punct. Dar nu va mai fi așa, cu condiția ca omenirea să accelereze ritmul actualei sale treziri – și să înceteze să accepte încălcarea sacralității vieții ca o formă de „progres”.

Transumanul ar trebui să fie despre atingerea nemuririi cibernetice. O formă tehno-digitală de viață eternă. Doar că „viața” – nu este. Este o formă suspendată de existență căreia îi lipsește orice calificare despre ceea ce este de fapt viața reală.

Deși transumanismul pretinde că promovează caracteristicile fizice, intelectuale și emoționale, producând astfel o formă mai „avansată” de om, în realitate este o viziune reducționistă, care implică editarea/ștergerea tiparelor emoționale naturale până la punctul în care devine o falsificare completă a ceea ce înseamnă să fii om.

Viteza cu care algoritmii „inteligenți” și dependența digitală sunt încorporați în viața de zi cu zi înseamnă că frecvențele microundelor electromagnetice domină acum comunicațiile umane.

Radiațiile cu microunde pulsate de 4, 5 și 6G pătrund în celulele și neuronii corpului și creierului uman. Acest lucru declanșează deja procesul de dezumanizare, care poate duce la o formă de dependență pentru utilizatorii frecvenți ai tehnologiilor cu microunde bazate pe WiFi.

Extindeți acest lucru în funcție de progresia prevăzută a inteligenței artificiale – și astfel vor apărea cibernetica și robotica.

În acest moment, omul este pierdut. Deviantul tehnologic a subsumat expresiile creative umane multifațetate care oglindesc Sursa Supremă omniscientă a Vieții Universale.

Transumanismul se dovedește a fi o ideologie a morții. Creierul uman devine un receptacol informatic bazat pe computer, lipsit de orice legătură cu inima și esența spirituală, ceea ce menține umanitatea legată pentru totdeauna de sursa sacră omnipotentă a vieții.

Necredincioșii și ateii nu cedează neapărat acestei versiuni cyborgiene a viitorului.

Dacă există căldură în inimă și un sentiment predominant de iubire, omenirea nu poate fi atrasă în această inversare demonică a misterioasei și exaltantei aventuri a vieții care este dreptul prin naștere al fiecărui individ.

Suntem umanitate. Suntem „pentru Viață”. Abia am început marea călătorie a descoperirii care va dezvălui în cele din urmă ce Este Viața cu Adevărat. Nu lăsa nicio formă de „tehnologie” să te abată de la această cale.

Julian Rose este un pionier al agriculturii organice din Marea Britanie, scriitor, activist internațional și realizator de emisiuni. Consultați site-ul www.julianrose.info pentru informații despre apreciata carte a lui Julian, „Depășirea minții robotice”, și alte lucrări. Cărțile pot fi achiziționate contactându-l direct pe Julian: consultați secțiunea „contactați autorul” la secțiunea „recenzii”.

Este un colaborator regulat la Global Research.

https://www.globalresearch.ca/transgenic-transgender-transhuman-techo-obsessive-agenda-less-than-human/5886657?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

Închisoarea umanității – Confinarea gândirii liniare tridimensionale. Peter Koenig

De Peter Koenig

Acesta este un răspuns la eseul filosofico-spiritual al lui Julian Rose despre o lume violentă din care se pare că nu putem scăpa.

„«Putem face și vedea lucruri doar în segmente tridimensionale și în progresii sau regresii liniare.»”

Privim din micile noastre închisori și ne întrebăm cum trebuie să fie lumea, cosmosul, universul mai larg. Această „cealaltă lume”.

„În timp ce aici și acum, pe planeta Pământ, suntem cufundați în această abstracțiune/distragere care ia în prezent forma lui Trump, Musk, Zelenski, Putin. Care are dreptate? Cine va salva lumea? Cine o va distruge? Vorbește vreunul dintre ei adevărul? Ce ne va aduce ziua de mâine?”

Acest citat din articolul lui Julian rezumă totul. De ce nu putem progresa – departe de această narațiune sau de narațiunile care ne leagă de un cult al persoanei, de un cult al războiului, de un cult al conflictelor, lăcomiei, proprietății, de un cult în care puterea și banii sunt zeii noștri?

Acesta este un moment în care ne uităm cu toții la persoană, Trump, Putin, Zelenski, Musk, Netanyahu, poate și la șefa Uniunii Europene – cum o cheamă?

Aceste „personalități” și tiraniile lor au devenit A și Z ale gândirii noastre, ale imaginației noastre – baza „narațiunilor” noastre, propagate de mass-media occidentală extrem de bine plătită și preluate de noi, oamenii.

Aceste narațiuni constau în mare parte din războaie, amenințări cu războaie, arme ale războaielor, puterile din spatele războaielor – pe scurt, sunt narațiuni ale fricii. Facem exact ceea ce vor cei care joacă jocurile războiului și devenim, folosind narațiunile lor prescrise, consacrate în narațiunile lor, speriați, vulnerabili, slabi, manipulabili.

Există întotdeauna o amenințare, fie ea nucleară sau convențională, dar „Războiul este în aer” – în loc de „Dragostea este în aer”. Asta ne-ar aduce într-o nouă dimensiune – unde aparținem, deoarece modul nostru de gândire ne trasează viețile, starea noastră de spirit.

Dacă am gândi Iubirea în mod colectiv și tot ce este legat de ea, Pace, Armonie, Uniune, Solidaritate, Împărtășire – am dărâma imediat aceste ziduri de închisoare. Și nu ne-ar putea ține înrobiți într-o lume digitală, legați și chiar dependenți de inteligența artificială (IA), unde gândirea noastră devine secundară față de cea a unei mașini.

Se pare că suntem prinși în capcană de aceste ziduri întunecate, ziduri construite de noi înșine, ridicate cu țepi de oameni puternici, pe care îi admirăm sau îi urâm, dar de care depinde însăși existența noastră.

Ne-am limitat la această gândire liniară – la o narațiune care ne ține închiși.

Noi, oamenii, ezităm și nu vrem să ne recunoaștem captivitatea auto-construită, nu vrem să abandonăm ceea ce am cunoscut toată viața, tridimensionalitatea – liniarismul, modul nostru de a număra și de a compara binele și răul, privind oamenii, lucrurile și evenimentele din unghiuri diferite, dar întotdeauna din interiorul zidurilor noastre tridimensionale de închisoare.

Ceea ce trebuie să facem cu adevărat ACUM: Să profităm de această fereastră, poate chiar scurtă, de oportunitate, de înțelegere, de conștientizare a faptului că acest haos care ne derutează și ne sperie nu este real. A fost creat chiar de oamenii pe care îi admirăm sau pe care îi disprețuim – dar pe care nu îi putem ignora – și să ne croim propriul drum, să ne trasăm propriul curs – un curs nou, unul care ne eliberează de gulagul digital tridimensional, liniar.

Da, putem.

Oportunitatea de a întreprinde acțiuni personale și colective rămâne în noi. Este fereastra noastră către o lume non-digitală, ci dinamică, către libertate, către o lume cuantică, căreia îi aparținem noi, umanitatea.

Nu suntem nemiloși și blocați în închisoarea lor digitală, urmărindu-le narațiunile, minciunile, jumătățile de adevăr și înșelăciunile.

Ei, aceste figuri de cult și acei invizibili din spatele figurilor de cult, cei care pretind că dau ordine, sunt simpli slujitori ai răului, iar puterea lor predomină doar atâta timp cât vibrăm pe vibrațiile lor digitale liniare, tridimensionale.

Nu pot scăpa din lumea lor liniară, digitală, din închisoarea lor veșnică, deoarece nu sunt oameni . În timp ce ne țin acolo, se hrănesc cu emoțiile noastre, cu frica noastră; ne controlează munca, valoarea adăugată, pentru că suntem supuși până la urmă.

Umanitatea este mult mai mult și poate face mult mai mult.

„Planul” lor va funcționa, dar nu poate, pentru că nu suntem lucruri sau ființe liniare. Suntem dinamici și aparținem forței cuantice. Gândurile noastre se conectează instantaneu – mai repede decât viteza luminii. Oriunde ne-am afla, suntem cuantici, precum universul.

Viețile noastre nu se sting pentru că ne ucid. Viețile, spiritul și conștiința noastră, da, conștiința, ne eliberează și vor continua. Fără sfârșit.

Ființele materiale vii, non-umane, sunt doar asta, minciuni, după minciuni, după minciuni – sperând că vor domina lumea cu bani și alte puteri materiale, de tipul Orașului Londra și al acelor forțe obscure care controlează Orașul Londra, venerând obeliscuri – și ceea ce simbolizează acestea.

Pot domina cât doresc din bogăția materială. Dar nu vor putea domina o umanitate conștientă. Conștiința noastră este o putere care merge mult dincolo de bani, dincolo de viața pământească, așa cum o știm.

Umanitatea nu este doar prezentul. Umanitatea este trecutul, este viitorul, sunt copiii noștri, copiii și nepoții lor – generații de viață – toată viața – care prin conștiință este destinată să se înalțe în univers ca parte a tuturor ființelor vii, a unei Mame Pământ în continuă mișcare în cadrul Universului, a cărei bogăție cu greu ne-o putem imagina.

Și NU TREBUIE să ni-l imaginăm, deoarece misterul său este o forță motrice în ființa noastră cuantică, unde lucrurile materiale nu contează, unde puterile pe care le credem atât de importante – sunt într-adevăr irelevante.

Noi suntem Dumnezeu – nu Dumnezeul despre care sperăm că va rezolva totul, ci Dumnezeul care este creație, iar noi suntem parte din creație. Într-adevăr, apelul la conștiința noastră ne poate elibera de închisoarea pe care ne-am construit-o și întreținut-o singuri, închisoarea digitală liniară.

Hai să o facem!

Haideți să dărâmăm aceste ziduri digitale, liniare, tridimensionale.

Peter este cercetător asociat la Centrul pentru Cercetare a Globalizării (CRG). De asemenea, este cercetător senior nerezident la Institutul Chongyang al Universității Renmin din Beijing.

https://www.globalresearch.ca/humanity-prison-confinement-three-dimensional-linear-thinking/5883773?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

O nouă ordine mondială: o amenințare la adresa statelor suverane

De Tun Dr. Mahathir Mohamad

Noua Ordine Mondială, o mare amenințare la adresa statelor suverane, spun vorbitorii de la o conferință internațională.

Inițiativa anti-război, Perdana Global Peace Foundation, are un singur scop: să pună capăt războiului.

Fondată de fostul prim-ministru al Malaeziei, Dr. Mahathir Mohamad, Fundația încurajează dialogurile dintre diferite națiuni, oameni și organizații pentru a promova și energiza pacea globală.

Fundația sa soră, Fundația Kuala Lumpur pentru Incriminarea Războiului, își propune să ia toate măsurile necesare pentru a incrimina războiul și a energiza pacea. De asemenea, i-a găsit vinovați de crime de război, printre alții, pe fostul președinte american George Bush și pe fostul prim-ministru britanic Tony Blair.

Recenta activitate a Fundației Perdana Global Peace a fost o conferință internațională de o zi intitulată Noua Ordine Mondială, Rețetă pentru Război sau Pace.

Discursul principal a fost susținut de Dr. Mahathir, care a avertizat că Malaezia și-ar putea pierde independența dacă guvernul cade pradă stratagemilor SUA de a-și spori hegemonia globală prin mijloace economice.

El a subliniat că Parteneriatul Transpacific sau TPPA este o strategie a Noii Ordini Mondiale, încheiată printr-un pact puternic de oameni conduși de SUA pentru a domina economia mondială.

Dr. Mahathir a spus că globalizarea și comerțul fără frontiere sunt folosite pentru a stabili un „guvern mondial unic”.

Referindu-se la Acordul de Liber Schimb ca la un acord comercial reglementat, el a spus că țările care semnează acordul vor fi supuse mai multor reguli și reglementări ca niciodată.

Video: Terorismul este fabricat în SUA. Războiul global împotriva terorismului este o mare minciună

Dr. Mahathir a subliniat, de asemenea, că disputele care decurg din aceste acorduri comerciale înseamnă că corporațiile ar putea da în judecată statele suverane la tribunalele de arbitraj ale investitorilor, în secret.

Noua Ordine Mondială se referă la apariția unui guvern totalitar mondial.

Alți vorbitori proeminenți de la conferință au afirmat, de asemenea, că o elită secretă a puterii, condusă de Statele Unite, dorește să înlocuiască statele naționale suverane prin schimbarea regimului.

Renumitul academician și autor Dr. Michel Chossudovsky a avertizat că așa-numitul război împotriva terorismului este un front menit să propovăduiască hegemonia globală a Americii și să creeze o Nouă Ordine Mondială.

Dr. Chossudovsky a spus că terorismul este creat în SUA și că teroriștii nu sunt produsul lumii musulmane.

Potrivit acestuia, războiul global al SUA împotriva terorismului a fost folosit pentru a adopta legi antiteroriste care i-au demonizat pe musulmanii din lumea occidentală și au creat islamofobie.

Detaliind argumentul său, Dr. Chossudovsky a spus că NATO este responsabilă pentru recrutarea membrilor statului islamic, în timp ce Israelul finanțează „elemente jihadiste globale în interiorul Siriei”.

Dr. Chossudovsky, care este și fondatorul Centrului pentru Cercetare și Globalizare, a subliniat în continuare că războiul global împotriva terorismului este o invenție, o mare minciună și o crimă împotriva umanității.

Repetând argumentele Dr. Chossudovsky, proeminentul politolog, reformist islamic și activist din Malaezia, Dr. Chandra Muzaffar, a declarat că SUA au manipulat întotdeauna religia pentru a-și promova hegemonia globală asupra statelor suverane.

De exemplu, el a spus că Primăvara Arabă a fost provocată de rezistența colonelului Muammar Muhammad Gaddafi față de dominația SUA.

Însă Dr. Thomas Barnett, care a lucrat în serviciile naționale de securitate ale SUA de la sfârșitul Războiului Rece, a respins argumentele prezentate de vorbitorii conferinței, considerându-le simple acuzații și considerând că oamenii preferă să creadă în teorii ale conspirației.

Abordând subiectul hegemoniei economice prin acorduri de liber schimb, Dr. Barnett a spus că este normal ca țările care semnează acorduri comerciale internaționale să fie supuse unor tratate și protocoale comerciale internaționale pe care trebuie să le respecte.

El spune, de asemenea, că partenerii comerciali cu SUA au acumulat multe beneficii și că SUA au depus eforturi mari în ultimii 40 de ani pentru a încuraja dezvoltarea pașnică.

Barnett a subliniat, de asemenea, că, pentru prima dată în istoria Asiei, există o China, o India, o Coreea de Sud, o Indonezia, o Malaezia și o Japonia din ce în ce mai prospere și puternice.

Ignorând argumentul lui Barnett, Dr. Mahathir a avertizat în discursul său guvernele să fie precaute, spunând că cei care refuză să se conformeze sunt supuși unor sancțiuni economice.

El a mai spus că guvernul mondial vrea să submineze toate celelalte guverne și nu ar ezita să invadeze și să ocupe state suverane pentru a-și atinge obiectivele.

Sursa originală a acestui articol este Fundația Perdana Global Peace

Drepturi de autor © Tun Dr. Mahathir Mohamad , Perdana Global Peace Foundation, 2015

https://www.globalresearch.ca/a-new-world-order-a-threat-to-sovereign-states/5435810

Înțelegerea globalizării sărăciei și a Noii Ordine Mondiale

De profesorul Michel Chossudovsky

Globalizarea sărăciei și Noua Ordine Mondială

de Michel Chossudovsky

În a doua ediție extinsă a bestsellerului internațional al lui Chossudovsky, autorul schițează contururile unei Noi Ordini Mondiale care se hrănește cu sărăcia umană și distrugerea mediului, generează apartheid social, încurajează rasismul și conflictele etnice și subminează drepturile femeilor. Rezultatul, așa cum arată atât de convingător exemplele sale detaliate din toate părțile lumii, este o globalizare a sărăciei.

Această carte este o combinație iscusită de explicații lucide și critică convingător argumentată a direcțiilor fundamentale în care se îndreaptă lumea noastră din punct de vedere financiar și economic.

În ediția a doua extinsă, autorul analizează cauzele și consecințele foametei din Africa Subsahariană, prăbușirea dramatică a piețelor financiare, dispariția programelor sociale de stat și devastarea rezultată din reducerea dimensiunii corporațiilor și liberalizarea comerțului.

„Această carte concisă și provocatoare dezvăluie efectele negative ale reformei structurale economice impuse, ale privatizării, dereglementării și concurenței. Merită să fie citită cu atenție și pe scară largă.”
– Choice, Asociația Americană a Bibliotecilor (ALA)

„Sistemul actual, susține Chossudovsky, este unul de creare a capitalului prin distrugere. Autoarea confruntă direct legăturile dintre violența civilă, stresul social și de mediu, cu modalitățile de extindere a pieței.”
– Michele Stoddard, Covert Action Quarterly

Faceți clic pentru a afla mai multe despre Globalizarea sărăciei și noua ordine mondială de Michel Chossudovsky

Prefață la a doua ediție

La doar câteva săptămâni după lovitura de stat militară din Chile din 11 septembrie 1973, care a răsturnat guvernul ales al președintelui Salvador Allende, junta militară condusă de generalul Augusto Pinochet a ordonat o majorare a prețului pâinii de la 11 la 40 de escudo, o creștere considerabilă peste noapte de 264%. Acest tratament de șoc economic fusese conceput de un grup de economiști numiți „Băieții din Chicago”.

În momentul loviturii de stat militare, predam la Institutul de Economie al Universității Catolice din Chile, care era un cuib de economiști formați la Chicago, discipoli ai lui Milton Friedman. În acel 11 septembrie, în orele care au urmat atentatului cu bombă asupra Palatului Prezidențial din La Moneda, noii conducători militari au impus o stingere de asediu de 72 de ore. Când universitatea s-a redeschis câteva zile mai târziu, „băieții din Chicago” se bucurau. La nici o săptămână mai târziu, mai mulți dintre colegii mei de la Institutul de Economie au fost numiți în funcții cheie în guvernul militar.

În timp ce prețurile alimentelor crescuseră vertiginos, salariile fuseseră înghețate pentru a asigura „stabilitatea economică și a alunga presiunile inflaționiste”. De la o zi la alta, o țară întreagă a fost precipitată într-o sărăcie cumplită: în mai puțin de un an, prețul pâinii în Chile a crescut de treizeci și șase de ori, iar optzeci și cinci la sută din populația chiliană a fost adusă sub pragul sărăciei.

Aceste evenimente m-au afectat profund în munca mea de economist. Prin manipularea prețurilor, salariilor și ratelor dobânzilor, viețile oamenilor fuseseră distruse; o întreagă economie națională fusese destabilizată. Am început să înțeleg că reforma macroeconomică nu era nici „neutră” – așa cum susținea curentul academic principal – nici separată de procesul mai larg de transformare socială și politică. În scrierile mele anterioare despre junta militară chiliană, am considerat așa-numita „piață liberă” ca un instrument bine organizat de „represiune economică”.

Doi ani mai târziu, în 1976, m-am întors în America Latină ca profesor invitat la Universitatea Națională din Cordoba, în inima industrială nordică a Argentinei. Șederea mea a coincis cu o altă lovitură de stat militară. Zeci de mii de oameni au fost arestate, iar „Disaparecidos” au fost asasinați. Preluarea puterii de către armată în Argentina a fost o „copie identică” a loviturii de stat conduse de CIA în Chile. În spatele masacrelor și încălcărilor drepturilor omului, fuseseră prescrise și reforme ale „pieței libere” – de data aceasta sub supravegherea creditorilor argentinieni din New York.

Rețetele economice fatale ale Fondului Monetar Internațional (FMI), aplicate sub pretextul „programului de ajustare structurală”, nu fuseseră încă lansate oficial. Experiența Chilei și Argentinei sub „Chicago Boys” a fost o repetiție generală a lucrurilor care aveau să vină. La momentul potrivit, gloanțele economice ale sistemului de piață liberă au lovit țară după țară. De la izbucnirea crizei datoriilor din anii 1980, aceeași medicină economică a FMI a fost aplicată în mod curent în peste 150 de țări în curs de dezvoltare. Începând cu munca mea anterioară în Chile, Argentina și Peru, am început să investighez impactul global al acestor reforme. Hrănindu-mă neobosit din cauza sărăciei și a dislocării economice, o Nouă Ordine Mondială prindea contur.

Între timp, majoritatea regimurilor militare din America Latină fuseseră înlocuite de „democrații” parlamentare, cărora li s-a încredințat sarcina macabră de a scoate economia națională la licitație în cadrul programelor de privatizare sponsorizate de Banca Mondială. În 1990, m-am întors la Universitatea Catolică din Peru, unde predasem după ce părăsisem Chile în lunile care au urmat loviturii de stat militare din 1973.

Ajunsesem la Lima în toiul campaniei electorale din 1990. Economia țării era în criză. Guvernul populist demisionar al președintelui Alan Garcia fusese plasat pe „lista neagră” a FMI. Președintele Alberto Fujimori a devenit noul președinte pe 28 iulie 1990. Și la doar câteva zile mai târziu, „terapia de șoc economic” a lovit – de data aceasta cu o viziune puternică. Peru fusese pedepsit pentru neconformarea la dictatele FMI: prețul combustibilului a fost majorat de 31 de ori, iar prețul pâinii a crescut de peste douăsprezece ori într-o singură zi. FMI – în strânsă consultare cu Trezoreria SUA – opera în culise. Aceste reforme – realizate în numele „democrației” – au fost mult mai devastatoare decât cele aplicate în Chile și Argentina sub conducerea militară. În anii 1980 și 1990 am călătorit mult în Africa. Cercetarea de teren pentru prima ediție a fost, de fapt, inițiată în Rwanda, care, în ciuda nivelurilor ridicate de sărăcie, atinsese autosuficiența în producția de alimente. De la începutul anilor 1990, Rwanda fusese distrusă ca economie națională funcțională; sistemul său agricol, odinioară vibrant, fusese destabilizat. FMI ceruse „deschiderea” pieței interne pentru dumpingul surplusurilor de cereale din SUA și Europa. Obiectivul era „încurajarea fermierilor ruandezi să fie mai competitivi”. (A se vedea capitolul 7.)

Acum zece ani, septembrie 2008: Criza economică globală, Marea Depresiune a secolului XXI.

Din 1992 până în 1995, am întreprins cercetări de teren în India, Bangladesh și Vietnam și m-am întors în America Latină pentru a-mi finaliza studiul despre Brazilia. În toate țările pe care le-am vizitat, inclusiv Kenya, Nigeria, Egipt, Maroc și Filipine, am observat același tipar de manipulare economică și interferență politică din partea instituțiilor cu sediul la Washington. În India, ca urmare directă a reformelor FMI, milioane de oameni au fost înfometați. În Vietnam – care se numără printre cele mai prospere economii producătoare de orez din lume – au izbucnit foamete la nivel local, ca urmare directă a ridicării controalelor prețurilor și a dereglementării pieței cerealelor.

Coincizând cu sfârșitul Războiului Rece, în punctul culminant al crizei economice, am călătorit în mai multe orașe și zone rurale din Rusia. Reformele sponsorizate de FMI intraseră într-o nouă fază – extinzându-și strânsoarea mortală asupra țărilor fostului bloc estic. Începând cu 1992, vaste zone ale fostei Uniuni Sovietice, de la statele baltice până la Siberia de Est, au fost împinse într-o sărăcie abisală.

Lucrările la prima ediție au fost finalizate la începutul anului 1996, incluzând un studiu detaliat despre dezintegrarea economică a Iugoslaviei. (Vezi capitolul 17.) Conceput de economiștii Băncii Mondiale, fusese pus în mișcare un „program de faliment”. În 1989-1990, aproximativ 1100 de firme industriale au fost desființate și peste 614.000 de muncitori industriali au fost concediați. Și acesta a fost doar începutul unei fracturări economice mult mai profunde a Federației Iugoslave.

De la publicarea primei ediții în 1997, lumea s-a schimbat dramatic; „globalizarea sărăciei” și-a extins influența asupra tuturor regiunilor majore ale lumii, inclusiv Europa de Vest și America de Nord.

O Nouă Ordine Mondială a fost instalată, distrugând suveranitatea națională și drepturile cetățenilor. Conform noilor reguli ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), înființată în 1995, „drepturi înrădăcinate” au fost acordate celor mai mari bănci și conglomerate multinaționale din lume. Datoriile publice au crescut în spirală, instituțiile statului s-au prăbușit, iar acumularea de avere privată a progresat neobosit.

Războaiele conduse de SUA în Afganistan (2001) și Irak (2003) marchează un punct de cotitură important în această Nouă Ordine Mondială aflată în continuă evoluție. În momentul tipăririi celei de-a doua ediții, forțele americane și britanice au invadat Irakul, distrugând infrastructura publică și ucigând mii de civili. După 13 ani de sancțiuni economice, războiul din Irak a aruncat o întreagă populație în sărăcie.

Războiul și globalizarea merg mână în mână. Susținute de mașina de război a Americii, s-a desfășurat o nouă fază mortală a globalizării conduse de corporații. În cea mai mare demonstrație de putere militară de la al Doilea Război Mondial încoace, Statele Unite s-au angajat într-o aventură militară, care amenință viitorul umanității.

Decizia de a invada Irakul nu a avut nicio legătură cu „armele de distrugere în masă ale lui Saddam” sau cu presupusele sale legături cu Al-Qaeda. Irakul deține 11% din rezervele mondiale de petrol, adică de peste cinci ori mai mari decât cele ale SUA. Regiunea mai largă a Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale (care se extinde de la vârful peninsulei arabe până la bazinul Mării Caspice) cuprinde aproximativ 70% din rezervele mondiale de petrol și gaze naturale.

Acest război, aflat în stadiul de planificare de mai mulți ani, amenință să cuprindă o regiune mult mai vastă. Un document al Comandamentului Central al SUA din 1995 confirmă că „scopul implicării SUA… este de a proteja interesele vitale ale SUA în regiune – acces neîntrerupt și sigur al SUA/Aliaților la petrolul din Golf”.

În urma invaziei, economia Irakului a fost plasată sub jurisdicția guvernului de ocupație militară american, condus de generalul în retragere Jay Gardner, fost director executiv al unuia dintre cei mai mari producători de arme din America.

În colaborare cu administrația SUA și cu Clubul de la Paris al creditorilor oficiali, FMI și Banca Mondială sunt programate să joace un rol cheie în „reconstrucția” postbelică a Irakului. Agenda ascunsă este de a impune dolarul american ca monedă indirectă a Irakului, într-un acord de consiliu monetar, similar cu cel impus Bosniei-Herțegovinei în temeiul Acordului de la Dayton din 1995. (Vezi Capitolul 17.) La rândul său, rezervele extinse de petrol ale Irakului sunt programate să fie preluate de giganții petrolieri anglo-americani.

Datoria externă în creștere spirală a Irakului va fi folosită ca instrument de jaf economic. Vor fi stabilite condiționalități. Întreaga economie națională va fi scoasă la licitație. FMI și Banca Mondială vor fi chemate să ofere legitimitate jafului bogăției petroliere a Irakului.

Desfășurarea mașinii de război americane își propune să extindă sfera de influență economică a Americii într-o zonă care se extinde de la Marea Mediterană până la frontiera vestică a Chinei. SUA au stabilit o prezență militară permanentă nu numai în Irak și Afganistan, ci au baze militare și în mai multe foste republici sovietice. Cu alte cuvinte, militarizarea susține cucerirea de noi frontiere economice și impunerea la nivel mondial a sistemului „pieței libere”.

Depresia globală

Atacul războiului condus de SUA are loc în punctul culminant al unei depresiuni economice globale, care își are rădăcinile istorice în criza datoriilor de la începutul anilor 1980. Războiul de cucerire al Americii are o influență directă asupra crizei economice. Resursele statului din SUA au fost redirecționate către finanțarea complexului militar-industrial și consolidarea securității interne, în detrimentul finanțării unor programe sociale atât de necesare, care au fost reduse drastic.

În urma atacurilor din 11 septembrie 2001, printr-o campanie de propagandă masivă, legitimitatea șubredă a „sistemului global de piață liberă” a fost consolidată, deschizând ușa unui nou val de dereglementare și privatizare, care a dus la preluări de către corporații ale majorității, dacă nu ale tuturor, serviciilor publice și infrastructurii de stat (inclusiv asistența medicală, electricitatea, apa și transporturile).

Mai mult, în SUA, Marea Britanie și majoritatea țărilor Uniunii Europene, structura juridică a societății a fost revizuită. Pe baza abrogării statului de drept, au apărut bazele unui aparat statal autoritar, cu puțină sau deloc opoziție organizată din partea pilonului principal al societății civile.

Noile capitole adăugate la această a doua ediție abordează unele dintre problemele cheie ale secolului XXI: boom-ul fuziunilor și concentrarea puterii corporative, prăbușirea economiilor naționale și locale, prăbușirea piețelor financiare, izbucnirea foametei și a războiului civil și dezmembrarea statului bunăstării în majoritatea țărilor occidentale.

În Partea 1, au fost adăugate o nouă Introducere și un capitol intitulat „Minciuni globale”. De asemenea, în Partea 1, sunt examinate impacturile „piețelor libere” asupra drepturilor femeilor. În Partea a II-a, referitoare la Africa Subsahariană, capitolul despre Rwanda a fost extins și actualizat în urma cercetărilor de teren efectuate în 1996 și 1997. Au fost adăugate două capitole noi, respectiv, despre foametea din Etiopia din 1999-2000 și despre Africa de Sud în era post-apartheid. Capitolul despre Albania din Partea 5 se concentrează pe rolul FMI în distrugerea economiei reale și precipitarea prăbușirii sistemului bancar al țării.

O nouă Parte a 6-a, intitulată „Noua Ordine Mondială”, include cinci capitole. Capitolul 18 se concentrează pe „programul de ajustare structurală” aplicat în țările occidentale sub supravegherea celor mai mari bănci comerciale și de afaceri din lume. Criza economică și financiară actuală este analizată în capitolele 19 și 20. Capitolele 21 și 22 examinează, respectiv, soarta Coreei de Sud și a Braziliei în urma prăbușirii financiare din 1997-1998, precum și complicitatea FMI în promovarea intereselor speculanților pe piața valutară și bursieră.

Faceți clic aici pentru a afla mai multe despre Globalizarea sărăciei și Noua Ordine Mondială !

Global Research Publishers, 2003 | ISBN 978-0973714708 | 400 de pagini cu index complet

Michel Chossudovsky este profesor de economie la Universitatea din Ottawa și director al Centrului pentru Cercetare a Globalizării (CRG), care găzduiește site-ul web aclamat de critici www.globalresearch.ca . Este colaborator la Enciclopedia Britannica. Scrierile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

Cartea „Globalizarea sărăciei și Noua Ordine Mondială” este disponibilă pentru comandă de la Global Research!

Preț Global Research: 19,00 USD plus transport și manipulare (Preț de listă: 27,95 USD, economisiți 32% !)

Faceți clic pentru a comanda online

Faceți clic pentru o ofertă specială combinată de cărți – 2 cărți la prețul 1

Faceți clic pentru o comandă în vrac cu reducere (3 exemplare/10 exemplare/30 exemplare – doar în America de Nord)

Faceți clic pentru versiunea PDF

Comandă online, prin poștă sau prin fax!
Apasă pe banner pentru a vizita MAGAZINUL NOSTRU ONLINE și a afla mai multe:

Sursa originală a acestui articol este Global Research.

Drepturi de autor © Prof. Michel Chossudovsky , Global Research, 2020

https://www.globalresearch.ca/understand-the-globalization-of-poverty-and-the-new-world-order/25371?utm_campaign=magnet&utm_source=article_page&utm_medium=related_articles

(Dupa ce politrucii multilateral de komunisti au alungat milioane de ROMANI printre ciulinii lumii,se intorc pentru… nasterea din nou a POPORULUI ROMAN)…PRESA INTERNAŢIONALĂ. The Guardian: Fiţi cu ochii pe votul românilor din diaspora

LONDRA | Scris de Luana Păvălucă | 18 mai 2025, 21:14

PRESA INTERNAŢIONALĂ. The Guardian: Fiţi cu ochii pe votul românilor din diaspora

Un punct cheie de urmărit pe măsură ce rezultatele din România încep să apară după închiderea secţiilor de votare la ora locală 21:00 va fi votul diasporei, care în primul tur de acum două săptămâni a votat cu peste 60% pentru Simion, scrie The Guardian.

În ultimele două decenii, aproape 20% din populaţia României a plecat în căutarea unor oportunităţi mai bune în străinătate, iar estimările privind diaspora actuală încep de la aproximativ 4 milioane. Până la ora locală 19:00, un număr uimitor de mare, de 1,6 milioane de persoane, votaseră deja, inclusiv peste 260 000 în Marea Britanie, notează The Guardian.

„Diaspora este de ceva timp puternic antisistem, ceea ce înseamnă acum că este puternic de extremă dreapta”, a declarat Cristian Pîrvulescu, directorul Universităţii Naţionale de Studii Politice şi Administraţie Publică din Bucureşti, citat de cotidianul britanic. „În Italia, unde comunitatea românească este de peste un milion, aproape 75% au votat pentru Simion în primul tur. Românii din străinătate trăiesc în ceea ce este un fel de „Românie virtuală”, foarte online, şi nu cred în media tradiţională”, a explicat Pîrvulescu.

Candidatul extremei drepte s-a descurcat bine şi în Germania şi Spania, care au mari comunităţi româneşti. „Votul lor este un vot de protest împotriva partidelor tradiţionale, care sunt văzute ca fiind corupte”, a declarat Antonela Cappelle-Pogacean, cercetător la Sciences-Po în Franţa. „Este, de asemenea, un vot cu motivaţii socioeconomice, deoarece în aceste societăţi occidentale, diaspora română este în mare parte din clasa muncitoare. În sfârşit, este şi un vot identitar – sunt într-un fel sfâşiaţi între viaţa lor reconstruită şi dorinţa de a se întoarce în România”, a explicat cercetătoarea.

În Europa Centrală şi de Est – în ţări precum Polonia, Moldova şi Ungaria – candidatul proeuropean, primarul Bucureştiului Nicuşor Dan, s-a clasat pe primul loc, reflectând cel mai probabil opoziţia lui Simion faţă de trimiterea de ajutor militar suplimentar Ucrainei. Există peste 900 de secţii de votare în străinătate, votul fiind permis pe parcursul a trei zile.

Indiferent de motivaţiile sale, votul diasporei – poate mai mult de un milion de buletine de vot, până la 10% din totalul primului tur – poate influenţa în mod clar un scrutin strâns. Şi, ceea ce complică şi mai mult lucrurile, puţine sondaje de opinie din România, care oricum nu sunt deosebit de precise, încearcă să îl prezică.

Cu toate acestea, este interesant faptul că un sondaj din această săptămână care a inclus alegătorii care locuiesc în străinătate i-a arătat pe Simion şi Dan la egalitate. Toţi observatorii sunt de acord că prezenţa la vot, atât în ţară, cât şi în străinătate, va fi esenţială duminică, o rată de participare mai mare fiind considerată favorabilă lui Dan, precizează The Guardian.

https://www.news.ro/externe/presa-internationala-the-guardian-fiti-cu-ochii-pe-votul-romanilor-din-diaspora-1922401418002025052122037264

Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist

Anul 2002 este crucial pentru Romania atat in ceea ce priveste imbunatatirea vietii economico – sociale, cat si in privinta integrarii tarii noastre in NATO. Nu putem sa nu sesizam ca in calea ambelor deziderate ale Poporului Roman se ridica o serie de oprelisti pe care, numai cunoscandu-le, opinia publica si factorii de decizie din Romania le vor putea inlatura.
1. Transformarea PSD in partid stat.
2. Conducerea discretionara a tarii exercitata de seful partidului majoritar si al Guvernului.
3. Asemanarea comportamentala tot mai accentuata intre Adrian Nastase si Nicolae Ceausescu.
4. Averile considerabile si luxul afisat de liderii PSD de la nivel central si local, in contradictie cu nivelul de trai precar al majoritatii populatiei.
5. Coruptia institutionalizata si presiunile in crestere, la nivel central si local, in vederea colectarii de fonduri pentru partidul de guvernamant.
Pornind de la aceste 5 puncte care se regasesc si in majoritatea analizelor de tara care se fac la nivelul institutiilor internationale si a ambasadelor marilor puteri la Bucuresti, unele chestiuni aparand cu foarte mare claritate, impotriva uzantelor diplomatice, in discursul unor personalitati ca Lordul George Robertson secretarul general al NATO si Michael Guest ambasadorul SUA, vom prezenta periodic diverse aspecte care pot lamuri anumite chestiuni.

Nota referitoare la situatia materiala a familiei Nastase si a legaturilor cu diversi oameni de afaceri.
Familia Nastase dispune de 4 locuinte de lux in Bucuresti si provincie:
– Str. Jean Texier nr 4 – Sotii Nastase au locuit cu chirie in aceasta locuinta inainte de 1989 si au cumparat-o ulterior. In prezent aici isi au sediul Cabinetul de avocatura Adrian Nastase si Fundatia Romania mileniului trei condusa de dna. Dana Nastase;
– Vila de vacanta in statiunea montana Cornu construita de sotii Nastase la inceputul anilor 90;
– Str. Aviator Petre Cretu nr. 60 imobilul revendicat de mama dlui. Adrian Nastase in justitie si obtinut prin hotarare judecatoreasca in 1994, apartine de fapt dlui Nastase, desi, fictiv, mama primului ministru a vandut acest imobil dnei. Dana Maria Barb, sora dlui. Nastase;
-Str. Maresal Prezan nr. 4, locuinta de protocol pe care dl. Nastase o ocupa din 1992 in calitate de demnitar.
Familia Nastase are in constructie 2 imobile de lux:
-Hotel de lux in Predeal, str. Muncii. In constructie (S.C. EDILCONST-Campina). Urmeaza a fi finalizat pana la sfarsitul lunii Ianuarie 2002.
-Imobil de 6 nivele pe strada Muzeul Zambaccian nr. 16, langa Televiziunea Romana. In constructie.
In legatura cu acest imobil exista date certe cu privire la modul fraudulos prin care dl. Adrian Nastase a intrat in posesia terenului pe care se realizeaza constructia, fiind intrunite toate elementele constitutive ale unei operatiuni de spalare de bani. Astfel, in anul 1998 proprietarii de drept ai terenului in suprafata de 700 m.p. si cu o valoare de piata de circa 400.000 de dolari vand acest teren pentru numai 2.000 de dolari unui intermediar, care, dupa numai o luna revinde terenul, cabinetului de avocatura Adrian Nastase pentru echivalentul in lei a sumei de 10.000 de dolari.
Aceasta manevra „clasica” in zona afacerilor imobiliare mascheaza fie o „spaga” de 400.000 de dolari primita de dl. Nastase pe aceasta cale, fie spalarea de catre acesta a sumei de 400.000 de dolari obtinuti anterior si pe care nu putea sa-i justifice. Construirea de catre dl. Nastase a acestui imobil a facut obiectul unui articol de presa, relevant fiind faptul ca in dreptul la replica pe care Primul Ministru l-a dat ulterior in acelasi ziar, acesta evita orice precizare cu privire la modul in care a „reusit” sa cumpere cu 10.000 de dolari terenul care valora 400.000 de dolari.
Colectia de arta a familiei Nastase este apreciata, in cercurile cunoscatorilor, la aprox. 2.000.000 de dolari (circa 65 miliarde lei).
Cunoscuta fiind apetenta aproape patologica a dlui. Adrian Nastase pentru obiecte de arta, cu ocazia zilei sale aniversare acesta a primit astfel de cadouri evaluate la 300.000 de dolari (circa 9,6 miliarde lei)
– Exista informatii privind participarea celor doi soti Nastase ca actionari importanti la o serie de societati comerciale cu profil agricol din judetele Calarasi si Ialomita, precum si la S.C. Murfatlar S.A., familia Nastase intrand in posesia acestor actiuni in urma decesului lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase (fost ministru al Agriculturii inainte de 1989)
– Costurile scolarizarii copiilor familiei Nastase se ridica la valoarea de 20.000 de dolari pe an echivalentul a circa 650 milioane lei. Cei doi fii ai domnului Adrian Nastase invata la Scoala Americana Internationala din Bucuresti.
Este cunoscuta usurinta cu care cei doi soti Nastase cheltuiesc sume exorbitante, ceea ce indica existenta unor venituri importante care nu se justifica prin salariul dlui. Adrian Nastase sau prin castigurile cabinetului de avocatura al acestuia.
-Subscrierea de catre dl. Adrian Nastase a sumei de 102 milioane lei pentru achizitionarea de actiuni la Dracula Parc.
-Donarea sumei de un miliard de lei pentru repararea unei manastiri. (Aceasta donatie s-a facut prin intermediul Fundatiei Romania mileniului trei, condusa de dna. Nastase, fundatie prin care s-au derulat sume de mai multe zeci de miliarde de lei pe parcursul anului 2001.)
-Achizitionarea de catre dl. Adrian Nastase de obiecte de arta, suveniruri, imbracaminte cu sume de ordinul miilor de dolari cu ocazia deplasarilor in strainatate inca din perioada 1992-1996.
– In acest sens se detin informatii ca sotii Nastase au efectuat in perioada 1995-1996 mai multe deplasari la Istanbul, folosind un avion al unei companii private pentru perfectarea unor afaceri si achizitionarea unor obiecte de arta. La Istambul persoana de sprijin era dl. Oreste Ungureanu, seful Agentiei Economice din Turcia.
Informatiile despre sursele de venituri ale familiei Nastase sunt legate de relatiile celor doi cu o serie de oameni de afaceri din Romania.
– In perioada 1993 – 1995 a existat o apropiere intre dl. Adrian Nastase si Sever Muresan concretizata dupa afirmatiile acestuia din urma prin oferirea unor importante sume de bani dlui. Adrian Nastase, care a pretins ca banii respectivi sunt folositi pentru finantarea partidului. Relatia a fost intrerupta de catre dl. Nastase la interventia dlui. Viorel Hrebenciuc (atunci Secretar General al Guvernului), care l-a informat pe dl. Nastase despre iminenta izbucnire a unui scandal financiar legat de Sever Muresan si Banca Dacia Felix.
– Inca de la inceputul anilor ’90 o puternica prietenie leaga familia Nastase de contoversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de dna. Nastase si de dl. Sorin Tesu omul de incredere al familiei Nastase actualmente Sef de Cabinet al primului ministru. Alexandru Bittner a afirmat in mai multe randuri ca in perioada 1997-2000 a finantat periodic familia Nastase cu sume cuprinse intre 5000 si 10000 de dolari, sume transmise fie direct dnei. Nastase, fie prin intermediul lui Sorin Tesu. In prezent, firme apartinand lui Bittner Alexandru
desfasoara afaceri cu diverse regii sau societati cu capital de stat cum sunt: Petrom si RAPPS, afaceri mijlocite si de a caror buna desfasurare se ocupa Sorin Tesu.
– In anul 1999 Directorul General al Petrom, Ioan Popa, l-a abordat pe dl. Adrian Nastase propunandu-i sa finanteze partidul, in schimbul mentinerii in functia de director dupa castigarea alegerilor de catre PDSR. Este cunoscut faptul ca Popa Ioan i-a dat dlui. Nastase sume de ordinul zecilor de miliarde de lei, gestionarea acestor sume in folosul partidului, sau in folos personal, fiind la discretia actualului prim ministru. Nu avem informatii cu privire la modalitatile prin care se efectuau platile de catre Popa, ceea ce ne face sa banuim ca acestea erau facute nemijlocit. Nu exista informatii in legatura cu continuarea platilor efectuate de Popa si dupa alegerile din 2000. Relatia Nastase – Popa s-a intarit continuu, incat primul ministru a afirmat in doua randuri, in prezenta unui cerc restrans de ministri si de lideri PSD, ca de Petrom se ocupa el personal si ca orice chestiune legata de Popa sau de Petrom trebuie discutata direct cu el pentru ca numai el decide in aceste chestiuni.
– Dl. Adrian Nastase a fost in relatii apropiate cu omul de afaceri romano-francez Adrian Costea, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Virgil Magureanu.
Pana in anul 1997 dl. Adrian Nastase l-a vizitat de mai multe ori pe Costea la Paris sau Deauville, singur sau impreuna cu dna. Nastase, de fiecare data costul sejurului si al cumparaturilor efectuate de cei doi fiind acoperit de omul de afaceri. Adrian Costea a afirmat la Paris intr-un cerc restrans, in cursul anului 2000, ca inainte de alegerile din 1996 i-a adus dlui. Nastase la Bucuresti, in cateva randuri, bijuterii de mare valoare si doua lingouri de aur, lasand sa se inteleaga ca nu intotdeauna i-a rambursat contravaloarea acestor bijuterii. Tot el a afirmat in mai multe randuri ca fraudarea BANCOREX cu circa 6 milioane de dolari in urma unei afaceri cu motorina intre Costea si statul roman, si care a constituit obiectul unui proces in care au fost acuzati Temesan si doi secretari de stat din perioada 1992-1996, a fost facuta la initiativa si cu implicarea lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase, in prezent decedat. Adrian Costea considera ca unul dintre principalii vinovati pentru problemele pe care le-a avut cu justitia franceza este dl. Adrian Nastase si l-a acuzat public pe acesta de ingratitudine.
-Pana in 1996 principalul interlocutor al lui George Constantin Paunescu in PDSR a fost Viorel Hrebenciuc. La inceputul anului 2000, G.C. Paunescu aflat in SUA l-a contactat direct pe dl. Adrian Nastase oferindu-si serviciile si propunandu-i diverse colaborari. Este de notorietate faptul ca G.C. Paunescu s-a oferit sa sponsorizeze vizitele in SUA ale dlui. Adrian Nastase si Presedintelui Ion Iliescu, dar ca, in final nu a achitat organizatorilor vizitelor (firma Eurasia Group) decat o parte din totalul de 205.000 dolari, ceea ce l-a determinat pe Ian Bremmer, presedintele Eurasia Group, sa se adreseze direct primului ministru. Dl. Bremmer se adresa dlui. Nastase cu „Draga Adrian” si, scuzandu-se pentru ca-l retine cu astfel de probleme, suma fiind relativ mica pentru dl. Nastase, incheia rugandu-l pe acesta „sa-si foloseasca autoritatea morala pe care o are asupra Paunestilor” pentru a-i determina sa-si achite datoriile. Din informatiile pe care le avem, dl. Nastase a incercat sa faca presiuni asupra lui G.C. Paunescu pentru a-l determina sa plateasca, dar acesta a refuzat reprosandu-i primului ministru ca face aceste demersuri uitand tot ce a facut Paunescu pentru PDSR si pentru dl. Adrian Nastase personal. In final, se pare ca suma a fost achitata de o firma americana cu care Paunescu intentiona sa deschida un post de televiziune in Romania, aceasta firma intrerupand ulterior orice afacere cu G.C. Paunescu. Consecinta acestui scandal a fost racirea relatiilor intre dl. Nastase si Paunescu.
-Este cunoscuta relatia dintre familia Nastase si Gigi Netoiu, relatie intretinuta mai ales de prietenia dintre dna. Nastase si dna. Luchi Grigorescu, concubina omului de afaceri. Si in acest caz, se vorbeste despre sume mari de bani primite de dna. Nastase in urma facilitarii unor afaceri ale lui Gigi Netoiu.
– Un alt afacerist care are legaturi stranse cu dl. Nastase este Gheorghe Dimitrescu. Dl. Dimitrescu este vicepresedintele si unul dintre patronii firmei Jaro International. Aceasta este compania de transport aerian implicata in afacerea de contrabanda cu tigari cunoscuta sub numele de „Portelanul”. Intre februarie si noiembrie 1996, 14 transporturi de tigari, continand 35.000 de baxuri, au fost aduse, prin intermediul companiei Jaro, la Baneasa, de unde, sub acoperirea unor transporturi de portelan, erau trimise in Occident. In mai multe randuri compania lui Gheorghe Dimitrescu s-a ocupat de transportul dlui. Nastase si a familiei acestuia. In urma cu cativa ani, dl. Adrian Nastase impreuna cu dna. Nastase au facut o excursie in Tibet prin intermediul Jaro International. Pentru a-i recompensa serviciile, primul ministru l-a numit pe Gheorghe Dimitrescu consul general al Romaniei la New York.
– Incepand cu anul 1996, Sorin Ovidiu Vantu l-a finantat pe dl. Adrian Nastase cu sume cuprinse intre 3.000 si 5.000 de dolari lunar. Aceasta finantare a fost intrerupta de catre dl. NASTASE in septembrie 2001 din cauza riscurilor mari de expunere.
Datorita marii mediatizari a relatiilor oculte intre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu si clasa politica romaneasca, dorim sa prezentam cateva aspecte mai putin cunoscute. Actualul scandal este o etapa in cadrul razboiului din PSD intre Ion Iliescu si Adrian Nastase in care acesta din urma avand si o echipa de sprijin mult mai competitiva a reusit sa puncteze decisiv indreptand atentia opiniei publice aproape exclusiv asupra oamenilor politici din anturajul Presedintelui Romaniei. In realitate, relatii pecuniare cu Sorin Ovidiu Vantu au avut alaturi de dl. Adrian Nastase si persoane din anturajul acestuia, printre ei figurand: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Dan Matei Agathon, Sorin Tesu. Ingrijorat de scandalul tot mai mare din jurul numelui sau, dar si de racirea brusca a relatiilor cu Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a facut presiuni asupra acestuia in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2001, pentru a-l determina sa-si respecte promisiunile de protectie facute inca din anul 2000. La sfarsitul lunii decembrie a anului trecut, considerand iremediabil compromisa relatia cu dl. Adrian Nastase si iritat de informatiile pe care le avea ca Mihai Iacob, adversarul sau, este sustinut de Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a hotarat sa-l atace pe dl. Nastase, anuntand dezvaluiri extraordinare pentru inceputul anului 2002 dezvaluiri menite sa duca la caderea Guvernului. In ultimele zile ale anului trecut si in primele zile ale noului an s-au purtat negocieri intense intre reprezentanti ai Primului Ministru si Sorin Ovidiu Vantu. In substanta, Primul Ministru i-a promis omului de afaceri ca va fi protejat in continuare si ca, in plus, studiaza cateva planuri de a-l scoate pe Sorin Ovidiu Vantu de sub presiunea opiniei publice, cerand in schimb asigurari ferme ca numele sau si ale persoanelor din anturajul sau nu vor fi facute publice de catre omul de afaceri.
Reactia lui Sorin Ovidiu Vantu s-a vazut la emisiunea Antenei 1, pe care a decis ca nu este bine sa o contramandeze, dar in care nu a facut nici o dezvaluire. Atacul impotriva primului ministru din finalul emisiunii, care nu a adus nimic in plan informativ, a fost menit sa indeparteze suspiciunile legate de un acord intre dl. Adrian Nastase si Vantu.
Interesant in acest context este si avertismentul transmis in direct la televiziunea OTV duminica 6 ianuarie, de catre adversarul lui Vantu, Mihai Iacob, care, informat despre acordul realizat in ultimul moment intre dl. Adrian Nastase si Sorin Ovidiu Vantu a anuntat ca detine casete video cu inregistrarea unor intalniri din Delta Dunarii intre Vantu si o serie de personaje extrem de importante pe care a refuzat sa le nominalizeze precizand ca numele lor reprezinta asigurarea lui pe viata. Din informatiile pe care le detinem si care provin din imediatul anturaj al lui Sorin Ovidiu Vantu aceste personaje filmate de Mihai Iacob sunt:
Primul Ministru – Adrian Nastase,
Ministrul Transporturilor si al lucrarilor publice – Miron Mitrea,
Ministrul Privatizarii – Ovidiu Musetescu,
Ministrul Turismului – Dan Matei Agathon.
Inregistrarile au fost facute in primavara si vara anului 2001.

Banii din conturile Securitatii au ajuns la Dan Voiculescu

Raportul Armaghedon: Media (I)

CRESCENT era o firma „off-shore”, infiintata pentru a fi scutita de taxe si impozite in Romania, conform legilor internationale in materie, tocmai pentru ca banii castigati de ea sa nu ajunga la buget, ci in conturile controlate de Dan Voiculescu. Profilat in special pe afaceri cu ciment si alumina, Dan Voiculescu-CRESCENT a scos din Romania cantitati gigantice din aceste materii prime, obtinand profituri calculate la cel putin 1,5 miliarde dolari, intr-o perioada in care toata Securitatea Statului era transformata intr-un urias mecanism de producere de bani, prin orice mijloace, cu scopul achitarii integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de dolari. Foarte multi specialisti au ajuns dupa ’89 la o opinie comuna: Dan Voiculescu era una dintre persoanele de incredere care alimentau conturile lui Ceausescu din bancile Elvetiei si ale altor banci ale lumii. S-a estimat ca averea lui Ceasescu, ascunsa in aceste conturi ultra-secrete, s-ar ridica la peste 400 milioane de dolari. Cifra de 400 milioane de dolari a fost pronuntata public, prima data, de procurorul militar Dan Voinea, care a facut parte din completul Tribunalului Militar Exceptional, care in 25 decembrie 1989, la Targoviste, a decis impuscarea sotilor Ceausescu: „Procuror: Pe numele cui sunt cele 400 milioane de dolari din Elvetia? Elena Ceausescu: Ce bani? Procuror: 400 de milioane au fost depozitate in Elvetia! Elena Ceausescu: Dovada, dovada!” Si tot conform acestor opinii, s-a tras concluzia ca Dan Voiculescu a mostenit, dupa impuscarea sotilor Ceausescu, „averea diavolului”. Asa se poate explica si nemaipomenita prosperitate a afacerilor lui Dan Voiculescu, imediat dupa decembrie 1989. In 1990, zeci de ofiteri de securitate cu misiuni de aport valutar (AVS) s-au imbogatit devenind proprietarii sumelor valutare pe care le-au depus in anii comunismului, in conturi secrete de la BRCE, deschise de Securitate pe numele lor. Pentru ca nimeni nu a mai revendicat sumele din conturile acestor lucratori AVS, care in fapt alimentau conturile lui Ceausescu, a facut posibil ca fostii securisti sa devina azi cei mai mari oameni de afaceri. Acesti bani nu au mai iesit niciodata la iveala, toate incercarile de recuperare a lor, fiind blocate din ordin politic in 1990, atunci cand o echipa de experti canadieni de la KPMG Pat Marwick Thorne – Toronto, angajata de Guvernul Romaniei, a ajuns la firma CRESCENT. Tot mai multe voci spun azi ca Dan Voiculescu a fost una dintre persoanele care a mostenit conturile lui Ceausescu sau o parte din ele, la fel cum multi ofiteri de Securitate au avut norocul sa ramana cu importante sume valutare in conturile personale, dupa caderea regimului comunist. Nu mai este azi un secret ca ofiterii Securitatii, precum si numerosi functionari de vaza din structurile puterii de atunci, aveau fiecare misiunea sa aduca dolari, prin orice mijloace, pentru vistieria tarii, pentru Ceausescu. Cu totii erau inregistrati in Serviciul de Aport Valutar
1
pentru Stat (AVS) si aveau fiecare conturi deschise la BRCE (viitoarea BANCOREX). Acesti lucratori de Aport Valutar aveau norma sa stranga bani, sub sanctiunea retrogradarii. Asa s-au strans la buget sute de milioane de dolari, numai din rascumpararea a mii de evrei si etnici germani, care au dorit sa emigreze din Romania. De aceea ne si miram continuu de gestul lui Emil Hurezeanu, desi, financiar, ne convine. BRCE a fost in fapt banca in care toti cotizantii AVS au avut conturi personale. Dupa 1990, functionarii BRCE – BANCOREX au sters urmele acestor conturi, distrugand intreaga arhiva. Securistii care aveau aceste conturi pe numele lor s-au lansat masiv in afaceri, tocmai pentru ca banii din aceste conturi le-au revenit. Aceasta este si una dintre explicatiile de ce un procent atat de mare de securisti, au devenit marii oameni de afaceri post-decembristi. Filiera Cifra de afaceri anuala a CRESCENT, declarata de ea insasi se ridica la 200 milioane dolari. Surse care au incercat sa investigheze in 1990 firma CRESCENT au lansat insa informatia ca in realitate cifra anuala de afaceri ar fi fost de 500 milioane dolari. CRESCENT-ul avea ramificatii in Atena si Viena, unde avea reprezentante oficiale. Cea mai puternica reprezentanta era insa cea de la Bucuresti, condusa de Voiculescu, in calitate de director general. In anii ’84 – ’89, surse avizate arata ca cel care dirija la varf afacerile CRESCENT era un anume John Edgington, care isi facea veacul la Viena. Tot la Viena se afla si fratele lui Nicolae Ceausescu, Marin, seful Reprezentantei Economice a Romaniei in Austria (prin care se derulau afaceri uriase), care a fost gasit spanzurat, in 28 decembrie 1989, la trei zile dupa impuscarea dictatorilor, in pivnita casei. Versiunea oficiala, in lipsa de alte probe, a fost sinuciderea, insa nimeni nu a acceptat aceasta versiune. Cei care l-au cunoscut pe Marin Ceausescu spun ca acesta l-a cautat cu disperare, in ultimele momente ale vietii sale, pe John Edgington, dar nu a reusit sa-l gaseasca, pentru ca acesta se daduse la fund, afland ce se intampla in Romania. O stire a agentiei austriece APA, preluata de Rompres la 6 ianuarie 1990 anunta: „Marin Ceausescu, fostul sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei in Austria, fratele ex-dictatorului, a fost vazut, cateva ore inainte de a se sinucide, in localitatea Eisenstadt, din Burgenland, unde se gaseste sediul firmei CRESCENT COMMERCIAL MARITIME Ges Mbm, al carei sediu se afla la Nicosia. Locuitorii afirma ca de fapt aceasta firma apartinea Romaniei. Firma care platea imediat pentru produse se ocupa de importurile unor marfuri de lux occidentale, care erau trimise cu camioane particulare spre Romania, a relevat un om de afaceri din Eisenstadt”. Conturile lui Ceausescu Dupa evenimentele sangeroase din decembrie 1989, Puterea aleasa in mai 1990 a initat o palida tentativa de cautare a conturilor secrete ale Securitatii
2
lui Nicolae Ceausescu. Pentru acesta, la 14 august 1990, s-a luat Hotararea de Guvern nr. 951 (publicata in M.O. nr 104 din 13.09.1990), act care prin care s-a decis infiintarea unei Comisii Guvernamentale, care sa caute si sa recupereze conturile secrete ale Securitatii si familiei Ceausescu. Guvernul Romaniei a considerat ca „Averea Diavolului” poate fi gasita, crezand probabil, la acea data, ca ea se afla in niste conturi secrete, prin banci din Elvetia, SUA sau alte state, pe numele fostilor dictatori. S-a constituit si o Comisie Guvernamentala cu misiunea declarata: descoperirea „Averii Diavolului”. Dintre insarcinarile acestei comisii, mentionam: – identificarea si localizarea fondurilor; – initierea procedurilor judiciare pentru recuperarea fondurilor; – investigarea, in limitele legii, a cazurilor de coruptie, abuz si frauda, care au facut posibila deturnarea fondurilor de catre sau in favoarea debitorilor; Primul presedinte al comisiei a fost Ion M. Anghel, trimis la nici doua luni dupa numire, ca ambasador in Olanda. Locul sau a fost preluat de actual premier Mugur Isarescu care nu se stie cand a renuntat la aceasta calitate, pentru ca din 1992 nu s-a mai auzit nimic despre activitatea acestei Comisii. Pentru atingerea obiectivelor propuse, Guvernul a angajat o firma de experti canadieni PEAT MARWICH THORNE, din Toronto, careia i s-a platit pentru investigatiile efectuate un onorariu de peste 250.000 de dolari. Expertii canadieni s-au pus pe treaba si in cateva luni au ajuns cu cercetarile in jurul societatii cipriote CRESCENT COMERCIAL MARITIME, a carei director general al reprezentantei de la Bucuresti, era Dan Voiculescu, actualul magnat al imperiului GRIVCO. In imperiul GRIVCO, abia nascut in acel an, trecusera cu arme si bagaje, in calitate de actionari sau directorasi pe la diverse firme, o serie de fosti ofiteri ai DIE, care pana in decembrie 1989 lucrasera la intreprinderile de comert exterior ale Securitatii: ICE Dunarea, ICE Metalimportexport si altele. Unii dintre ei mai erau inca activi. In momentul in care cercetarile canadienilor au ajuns la cuibul lui Voiculescu, investigatiile au fost fatis obstructionate. Canadienii au fost intoxicati cu fel de fel de fel de adrese, provenite de la institutiile statului, astfel incat Rod Stambler, reprezentantul PEAT MARWICH THORNE a declarat presei canadiene, care a realizat un film documentar intitulat „Averea Dracului”: „La un moment dat, un moment cheie, am constatat ca a aparut un sistem care a crescut, s-a dezvoltat si functiona intr-un asemenea mod, incat sa nu poata fi identificat ca beneficiar al profiturilor. Fara indoiala ca era de la cel mai inalt nivel din interiorul Romaniei…” Canadienii au trimis si un raport Ministerului Justitiei, cu rezultatul cercetarilor lor, la data de 29.06.1990, semnat de Robert Lindquist si Edward Belobaba, in care au subliniat piedicile care li se pun la tot pasul. Comisia Guvernamentala a comunicat imediat firmei PEAT MARWICH THORNE: „Dezvaluirea continutului raportului pe care l-ati trimis ministrului Justitiei sau alte informatii legate de acesta ar putea prejudicia ancheta
3
desfasurata de Comisia Guvernamentala si ar putea antrena responsabilitatea ruperii acestui contract”. Postul national canadian CBC, a anuntat in 6 octombrie 1991 ca va difuza peste doua zile documentarul „Averea Dracului”. Surpriza: Guvernul Roman a actionat imediat in judecata postul CBC, pentru a interzice difuzarea documentarului. Procesul s-a judecat la 30 octombrie 1991, iar verdictul a fost firesc: interdictia de difuzare ceruta de Guvernul Romaniei a fost ridicata, astfel ca pe 5 octombrie, filmul a fost vizionat de telespectatorii canadieni. In mod las, Guvernul Romaniei a negat ulterior ca ar fi fost initiatorul procesului. PEAT MARWICH THORNE a fost impiedicata sa aiba acces la documentele din BRCE, de la SRI sau diverse ministere, invocandu-se secretul bancar si cel de stat. Prin astfel de metode, Guvernul Roman si Comisia lui Isarescu i-au trimis la plimbare pe canadieni, fara sa se fi recuperat un singur dolar din averea „mult cautata”. In realitate, gestul politic, de inmormantare a afacerii, a avut la baza descoperirea unui adevar: banii cautati se aflau sub controlul unor fosti ofiteri de Securitate sau din DIE, iar deconspirarea acestora ar fi bulversat structurile serviciilor interne de informatii. Aceste fonduri, provenite in majoritate din depozitele constituite la BRCE in anii comunismului, de cei din DSS si DIE, se regasesc azi in firmele private ale securistilor care „au reusit in afaceri” dupa 1989. Din februarie 1992 s-a constituit si o comisie senatoriala pentru gasirea „Averii diavolului”, condusa de senatorul PDSR Dragos Luchian. Reluata din punctul unde a fost abandonata de Comisia Guvernamentala, investigatia noii comisii a vizat verificarea conturilor din BRCE, scop pentru care s-a desemnat o echipa de sapte experti din Ministerul Finantelor, care insa, s-au apucat de treaba si nu au mai terminat-o niciodata. Arhiva BRCE a fost distrusa intre timp si peste 2 miliarde de dolari, cat se aflau in visteria BRCE, au disparut in mod misterios. Un control al Curtii de Conturi a Romaniei, efectuat la BRCE in 1996 (primul de acest gen din 1996), concluziona: – nu s-a putut stabili pe baza de documente modul de gestionare a Fondului valutar centralizat al statului, deoarece fondul a fost desfiintat nelegal si nejustificat de catre BRCE in ianuarie 1990. La data desfiintarii, fondul insuma 1,106 miliarde de dolari; – in 1991, BRCE a deschis pe numele BNR un cont numit „BNR – Fond de stat valutar”, in care prin patru operatiuni a inregistrat plati fara documente justificative de 906 milioane de dolari, facand datoare in acest fel BNR, in numele statului, cu suma mentionata, pe motiv ca ar fi achitat la extern, datorii ale statului; Expertii canadieni au stabilit in momentul cand au batut la poarta CRESCENT, a lui Dan Voiculescu, ca aceasta companie a avut la BRCE un cont necomercial nr 47.11.285.350-2 si un altul la sucursala din Bucuresti a SOCIETE GENERALE, nr. 020221. Contul de la BRCE al CRESCENT era manevrat de Rodica Vlaicu, de la Departamentul Economic. Depistarea averilor acumulate de firma CRESCENT, din afacerile purtate cu
4
firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport, ICE Vitrocim, Danubiana etc), estimate neoficial la circa 1,5 miliarde dolari, se pot afla foarte lesne, daca institutiile abilitate i-ar lua la intrebari pe martorii afacerilor lui Dan Voiculescu, in majoritate ofiteri DIE sau de Securitate, ori colaboratori ai acestor institutii nu demult apuse. Printre acestia: – Vasile Voloseniuc, fost presedinte BRCE; – Gheorghe Crainicean, fost vicepresedinte BRCE, azi actionar si administrator la firmele lui Dan Voiculescu; – Mihai Lazar, fost functionar la ICE Dunarea, azi actionar si administrator al firmelor lui Voiculescu; – Rodica Vlaicu, fosta functionara la BRCE, care administra direct contul CRESCENT; – Nas Leon, fostul sef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale Securitatii si ii raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor; – Dan Pascariu, fost vicepresedinte pentru operatiuni internationale la BRCE; – col Gheorghe Badita, fost sef la ICE Dunarea; – col Constantin Gavril, fost sef la ICE Dunarea; – gen Aristotel Stamatoiu, fost sef la ICE Dunarea; – Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunarea; – Nicolae Patrubani, fost contabil sef la ICE Dunarea; Unul dintre cei mai avizati martori ai averilor facute cot la cot cu Securitatea de catre Dan Voiculescu – CRESCENT este lt. col. Anghelache Constantin (fost sef la Clubul Rapid). In 23 decembrie 1989, postul de radio „Europa Libera” a dat publicitatii un numar de cont, divulgat de ofiterul Liviu Turcu, refugiat in SUA, cont folosit de familia Ceausescu pentru operatiunile valutare facute in anii comunismului. „Contul, deschis la BRCE, a avut nr. 4721.427.300.2”, a continuat mesajul Europei Libere, „este un cont folosit de familia Ceausescu, pentru operatiunile valutare. Numele responsabilului cu actiuni valutare este lt. col. Anghelache Constantin, cu atributii importante in Ministerul Comertului Exterior, in Ministerul de Externe si BRCE. Acest lt.col. Anghelache Constantin este un martor important si trebuie facut totul sa fie pastrat pentru a sti ce stie”. „Retineti-l pe Dan Voiculescu!” Firma de contabilitate juridica PEAT MARWICK THORNE din Toronto si firma de avocatura GOWLING, STRATHY & HENDERSON au fost angajate, la data de 12 martie 1990, de catre Ministerul Justitiei, in numele Guvernului Romaniei sa depisteze conturile secrete ale Securitatii si ale familiei Ceausescu, in care se banuia ca se afla peste 400 milioane de dolari. Cercetarile detectivilor canadieni s-au blocat, asa cum am mai spus, la firma CRESCENT si la personajul ei cheie, Dan Voiculescu. In data de 8 mai 1990, canadienii au efectuat un raport in care au subliniat ca au documente care atesta ca firma CRESCENT a fost a lui Nicolae Ceausescu si au propus o serie de masuri juridice, menite sa depisteze toate conturile manuite de Dan Voiculescu, de la bancile din strainatate si din tara. Cand ancheta PMT a
5
ajuns la acest punct, Guvernul lui Iliescu nu a mai platit nici un dolar, blocand investigatiile la toate nivelele. Nimeni nu a avut acces la documentele oficiale ale serviciilor secrete romanesti sau la BRCE. Justitia lui Iliescu nu a miscat nici un deget pentru a soma, printr-o hotarare judecatoreasca, bancile straine unde CRESCENT avea o sumedenie de conturi valutare, cu toate ca unele banci din Elvetia au confirmat oficial existenta unor conturi ale lui Ceausescu. Dan Voiculescu a devenit intangibil si nimeni nu l-a mai deranjat cu asemenea probleme pana in ziua de azi, cand stapaneste o incredibila avere. Prezentam in continuare masurile de recuperare a banilor CRESCENT, propuse de PMT prin „PROIECT 13 CRESCENT”, care au culminat cu dispozitia: „RETINETI-L PE DAN VOICULESCU!” Insa nimeni nu l-a retinut sau arestat. Autorii loviturii de stat, cei care l-au asasinat practic pe Ceausescu, au musamalizat toate cercetarile canadienilor, iar banii furati poporului roman au fost deturnati in stil mafiot, ajungand in conturile unor personaje de prim rang ale regimului Iliescu-Nastase. CRESCENT – Proiect numarul 13 – compania CRESCENT a fost o companie foarte importanta in Romania; – in primele opt luni ale lui 1989, i-au revenit 97 milioane de dolari SUA; Presupunere: – din punct de vedere al beneficiilor, CRESCENT este detinuta de romani; Documentatie: – scrisoarea care demonstreaza ca detaliile legate de proprietari se afla la sucursala din Bucuresti; PERSOANE: – John Egdington – Dan Voiculescu – Teodoru Dumitru (fost angajat la ICE Vitrocim) – angajatii sucursalei CRESCENT din Bucuresti: Ion Catoi, Gheorghe Anca (secretara lui Voiculescu), Necula Gheorghe (fost colonel de securitate, soferul lui Voiculescu); BANCI: – Banci: Landeshypothekenbank, Burgenland, Austria, Telex 17725 – Byblos Arab Finance Bank, Bruxelles, Belgium, Telex 63461 – Societe Generale (director este Alain Couteau) – MISR Romanian Bank (Prelungirea Cosmonautilor nr. 4) – Manufacturer’s Hanover Trust Company (Bulevardul Republicii 16, Bucuresti) – Frankfurt Bukarest Bank (Calea Victoriei, 22-24) – Societe Generale (cont#020221) * Sursa este Sandvik International din Bucuresti ACTIVITATI BANCARE: – vezi notele de mai sus referitoare la companii si alte conturi – compania si-a mentinut un cont necomercial: #4711-285-350-2 la BRCE – compania si-a mentinut, de asemenea, un alt cont la Societe Generale din Bucuresti
6
– potrivit lui Constantin Istrate, pe 27 aprilie, nu a existat nici un cont comercial al CRESCENT la BRCE – poate fi important faptul ca Departamentul Economic BRCE, sub conducerea lui Rodica Vlaicu, a avut grija de contul necomercial al firmei CRESCENT (dupa decembrie 1989, Rodica Vlaicu a fost imediat angajata de Voiculescu); – 3 mai – SWM l-a vizitat pe SG in B si directorul a asigurat-o ca vor coopera AUDITORI: – Potrivit scrisorii CRESCENT din 16.02.1989 – Coopers and Lybrand din Cipru (Telex 2046 – Raspuns”COLY – CY”). Partenerul insarcinat cu dosarul este, aparent, D. N. Papadopoulos FACILITATI PREZENTE: – cateva proprietati la adresa Aviator Zorileanu nr. 80 (sediul CRESCENT). Telex: 11817 (mesajul de raspuns este „Crent.R”) A SE URMARI: – sa se aiba in vedere si inspectarea altor proprietati ale CRESCENT; – sa se obtina accesul prin intermediul Ministerului de Finante, la conturile CRESCENT de la Societe Generale; – sumarul complet ale calatoriilor lui Dan Voiculescu si ai altor oameni de la CRESCENT, sa se obtina pasapoartele; – sa se afle cine ocupa fostele proprietati CRESCENT din Bucuresti; – sa se determine numele de inregistrare ale masinilor de la CRESCENT; NOTA: nu au fost observate detalii legate de achizitionarea masinilor in contul necomercial de la BRCE. Daca vom afla provenienta autovehiculelor, s-ar putea sa descoperim si alte conturi; – chestionati oamenii de la CRESCENT, inclusiv pe Dan Voiculescu; – SWM – 30 aprilie sa se afle daca scrisoarea de la John Edgington din 25.04.84 a fost prezentata politiei asutriece; – 30 aprilie – sa se obtina inregistrarile telefonice ale CRESCENT pentru numerele sale de telefon; – 30 aprilie – av. Ion Nestor se va intalni cu Rod Stamler pe 9 mai, in Cipru, pentru a cerceta in continuare situatia de acolo; – 1 mai – sa se obtina cel mai recent pasaport al lui Dan Voiculescu si sa se compare cu planurile de calatorie; – 1 mai – sa se obtina inregistrarile telefonice si telex ale CRESCENT; – 1 mai – sa se obtina detalii asupra regulilor care stabilesc modalitatile prin care bancile straine opereaza in Romania; A SE URMARI LISTA DIN 1 MAI: In Romania: – obtinerea pasaportului lui Dan Voiculescu – obtinerea inregistrarilor telex si telefonice – vezi Societe Generale – continuarea cercetarilor asupra grupului CRESCENT – RETINETI-L PE DAN VOICULESCU (sugestia lui SWN) – contactarea FTE care poate oferi detalii legate de afacerile CRESCENT
7
– cercetarea INCREST din Franta (potrivit SWM, asemanarea dintre nume sugereaza ca este posibil ca INCREST sa fie detinuta de CRESCENT) – de urmarit scaderea numarului de legi referitoare la bancile din Romania – Societe Generale si alte banci straine – bancile mixte din Romania: Frankfurt Bukarest Bank, MISR Bank In afara Romaniei: – sa se afle cine detine INCREST din Franta – investigatii asupra celorlalte companii ale CRESCENT” Fragmente din raportul KPMG – Peat Marwick Thorne KPMG – Peat Marwick Thorne Personal si confidential Raport catre Ministerul Justitiei din Romania „Firma de contabilitate juridica Peat Marwick Thorne si firma de avocatura Gowling, Strathy & Henderson (numita in continuare echipa Peat Marwick) au fost angajate de catre Ministerul Justitiei pentru Guvernul Romaniei, la 12 martie 1990, in urma unui contract in care se stabileau termenii si conditiile de angajare pe perioada 12 martie – 30 iunie 1990. Apoi a avut loc o intalnire la Geneva, intre 18-20 martie 1990, la care au participat persoane oficiale din Romania, diverse firme de avocatura si echipa Peat Marwick. La aceasta intalnire s-au analizat probleme ridicate de reprezentantii romani si s-a intocmit un aide-memoir in care se specifica o directie asupra careia se convenise pentru a se asigura un efort coordonat al tuturor partilor pentru Guvernul Romaniei. Echipa Peat Marwick a stabilit un cadru de ancheta si a inceput munca. La 5 aprilie1990, Robert Linadquist, Rod Stamler si Charles Smedmor au sosit in Bucuresti. Discutiile cu intreaga echipa de ancheta care includea reprezentanti din diverse ministere ale Guvernului Romaniei (numita in continuare echipa) au inceput imediat. In zilele ce au urmat, chestiuni care fusesera discutate la Geneva au fost minutios analizate. In plus, alte probleme au fost identificate, nu doar de catre reprezentantii diverselor ministere, ci si de catre echipa Peat Marwick ca rezultat al muncii de documentare, care a inclus intalniri la Washington cu reprezentanti ai Bancii Mondiale. Ca rezultat al acestor discutii, s-a alcatuit o lista cu 33 de proiecte si s-a convenit ca acestea vor servi ca prioritati pentru echipa de ancheta. Cele 33 de proiecte au fost listate in ordinea importantei. S-a mai convenit ca eforturile initiale de cercetari legate de aceste proiecte sa fie directionate catre familia Ceausescu, Banca Romana de Comert Exterior (….)

Dupa ce ÎN PRIMELE 8 LUNI ale anului trecut Datoria externă a României a ajuns la aproape 109 miliarde de euro,acest an a explodat …

Datoria externă totală a ţării noastre a crescut cu 9,131 miliarde euro, în primele 8 luni, la 108,972 miliarde euro, potrivit datelor publicate luni de Banca Naţională a României (BNR).

În această perioadă, datoria externă publică a crescut cu peste 6,2 miliarde euro, la 41,117 miliarde euro, informează News.ro.

În 31 decembrie 2018, datoria externă totală era de 99,841 miliarde euro, iar datoria externă publică era 34,850 miliarde euro.

După 8 luni, datoria externă totală a urcat la 108,972 miliarde euro, iar datoria externă publică la 41,117 miliarde euro.

Din total, datoria externă pe termen lung a însumat 74,342 miliarde euro la 31 august (68,2% din totalul datoriei externe), în creştere cu 8,9% faţă de 31 decembrie 2018.

Totodată, datoria externă pe termen scurt a înregistrat la 31 august nivelul de 34,63 miliarde euro (31,8% din totalul datoriei externe), în creştere cu 9,7% faţă de 31 decembrie 2018.

Rata serviciului datoriei externe pe termen lung a fost 17,3% în perioada ianuarie – august 2019, comparativ cu 22,6% în anul 2018.

Gradul de acoperire a importurilor de bunuri şi servicii la 31 august 2019 a fost de 5,1 luni, în comparaţie cu 4,9 luni la 31 decembrie 2018.

Gradul de acoperire a datoriei externe pe termen scurt, calculată la valoarea reziduală, cu rezervele valutare la BNR la 31 august 2019 a fost de 76,4%, comparativ cu 74,1% la 31 decembrie 2018.

Cum a ras PSD = ciuma roşie pădurile României

În codrii Bucovinei face legea securea partidului

Când Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a reclamat că pădurile bisericii bucovinene sunt jefuite de oamenii PSD-ului, Cozmâncă (fost politruc comunist, membru în guvernul lui Năstase-Puşcărie, adică al PSD-ului – n.m.) l-a somat să-i dea nume. După ce a ieşit la iveală cel al lui Tărâţă Culiţă, Cozmâncă a dat-o la întors ca un agent sovietic prins cu raţa în gură: “Proprietarul pădurilor a fost Imperiul Autro-Ungar, nu Mitropolia Bucovinei cu Capitala la Cernăuţi”. De vreme ce imperiul a decedat în 1918, iar Cernăuţii a rămas de căruţă în componenţa Ucrainei în 1945, voia să spună Cozmâncă, oamenii PSD-ului au voie să radă pădurile bisericii din Bucovina.

Ca să nu se plictisească singur, pe bărbierul Culiţă îl ajută (era în 2003 – n.m.) la ras şi deputatul PSD de Suceava Dorel Petru Crăciun. Este director general al societăţii Forestind, clădită pe scheletul întreprinderii UFET din Rădăuţi şi cu acţiunile răscumpărate de la angajaţi în urma disponibilizărilor sau cu contravaloarea salariilor neonorate cu lunile. În cursul anului trecut (2002 – n.m.), el a exploatat 120.000 de metri cubi de material lemnos provenit din raderea pădurilor din zona Brodina, pe care l-a vândut cu 350.000 de lei (vechi – n.m.) metrul cub.

Unul dintre cei care şi-au primit dreptul pentru faptul că îi ţine politic spatele şi îl ajută să-şi vândă marfa în timp util este un senator născut la Bolgrad, în Basarabia, în urmă cu 60 de ani (este vorba de senatorul PSD Adrian Păunescu, care avea vârsta de 60 de ani în 2003, la data apariţiei materialului – n.m.).

Alte venituri substanţiale le-a realizat din vânzarea unor cabane ruinate, la preţuri exorbitante, Inspectoratului Silvic Suceava, condus de şmecherul Nechiforel.

Luaţi acum un creion şi o cloală de hârtie şi calculaţi cam cât a încasat Crăciun numai din vânzarea lemnului, înainte de a-i plânge de milă sau, mai bine zis, de a-l scuipa în freză pentru că a rămas dator la bugetul de stat cu 14 miliarde de lei (vechi – n.m.). “N-am de unde plăti, că n-am făcut încasări”, s-a justificat Crăciun în faţa satrapilor de la Finanţe, care l-au crezut pe cuvântul lui Cozmâncă şi l-au iertat până la Paştele cailor. (“Academia Caţavencu”, nr. 582/2003)

Citeste si articolele:

Defrişarea pădurilor României în regimul criminal al PSD = ciuma roşie = mafia

Raport (din 2004 – n.m.) despre ultimele stricăciuni în flora şi fauna patriei

La Direcţia Silvică Cluj ilegalităţile sunt atât de flagrante, încât se văd cu ochiul liber din avion. Directorul Victor Cherecheşiu, zis Musulmanul, a semnat contracte ilegale cu străinii, pentru vânat.

În pădurile de pe versantul clujean al masivului Vlădeasa trăieşte una dintre cele mai rare păsări din fauna continentală, ierunca sau brădişoara (Tetrastes bonasia), din neamul cocoşului de munte şi de mesteacăn. Îi mai zice şi pasărea împăratului, deoarece pe vremuri era vânată exclusiv pentru bucătăria casei imperiale de Habsburg.

Apoi, Cherecheşiu a închis ochii la prelucrarea buştenilor la gaterele altor firme, cum este SC Pleş-Silva SRL din comuna Poieni, în timp ce pe gaterul direcţiei de al Huedin s-au susurat căprioarele.

A acordat contracte de comision firmelor exportatoare de cherestea, care ajung până la 40 de procente din valoarea mărfii. Cheltuielile de procesare şi de comision sunt atât de mari, încât preţul obţinut pe cherestea este mai mic decât preţul mediu al buştenilor, dacă s-ar exporta direct.

În acest moment (era martie 2004, iar România era sub cizma mafiei PSD – n.m.), s-a demarat un control formal la direcţie, care va analiza pagubele produse de Cherecheşiu în ultimii ani. Nu ne aşteptăm la nicio minune, luare de atitudine, demisie sau demitere, deoarece Ion Dumitru, zis Capdemort, şeful Regiei Romsilva, îl sprijină pe Cherecheşiu, zis Musulmanul. Asta pentru că Musulmanul îl unge pe Capdemort, care îi ţine pe absolut toţi cei 40 de şefi de direcţii pe delegaţii de câte trei luni.

La sfârşitul trimestrului, şeful direcţiei vine cu ce trebuie să vină la Bucureşti, pentru a-şi negocia rămânerea în post pentru încă un trimestru (o parte dintre şpăgi, probabil, ajungeau la mafiotul puşcăriaş Adrian Năstase, şeful lui Capdemort, ştiut fiind faptul că Bombonel vămuia toate şpăgile, adică un procent din şpăgile încasate de şefii de atunci ai organismelor statului mafiot român trebuiau să ajungă la infractorul Năstase Adrian – n.m.).

Plus de asta, Cherecheşiu mai este proptit şi de viceprim-ministrul Ioan Rus (cel care a spus odată că “toate femeile care pleacă din România, la muncă, sunt curve” – citat aproximativ, n.m.), care a prins şi el gustul fofoloancei păsării împăratului şi este văzut tot mai des la vânătoare prin codrii Clujului, gestionaţi de un musulman cu maniere de vizigot, prinţipuri de vandal şi filozofie de geambaş. (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)

Citeste si articolele:

Justiţia pe vremea holerei, pardon, a PSD-ului (II)

Cum a început Justiţia din Românica să mişte prin intermediul DNA, în epoca Monica Macovei – Laura Codruţa Kovesi, şi, pe cale de consecinţă, marii mafioţi din politică să ajungă în cătuşe, judecaţi şi condamnaţi, cum au început cei din PSD = ciuma roşie = mafia, acompaniaţi de Băsescu, Udrea şi restul, să atace Justiţia. Ba că SRI-ul a ascultat ilegal telefoanele (tot ilegal, eu pe mafioţii din PSD i-aş pune la zid şi aş trage fără milă), ba că nu ştiu ce complet de judecată ar trebui să aibă 5 membri, nu 3 (sau invers), ba că de ce ai bască verde, Kovesi, şi nu roşie, din moment ce ai făcut poză (trucată?) cu borfaşul Liviu Dragnea etc.

Aşadar, apărându-se în formaţie completă, mafioţii din PSD şi nu numai, susţinuţi puternic de posturile de televiziune ale mafiei din politică (Antena 3 şi România TV) au reuşit să anihileze DNA de nu se mai aude de nicio arestare sau condamnare de parlamentar (actual sau fost) sau ministru (actual sau fost). S-a ajuns în situaţia din 2004, atunci când justiţia îi proteja pe marii corupţi, aceştia furând tot şi lăsând România în fundul gol. Pentru cei care nu ştiu cum era justiţia în 2004, iată un exemplu în materialul de mai jos.

Circuitul dosarelor în Parchetele din Iaşi

În Iaşi sunt (erau în 2004 – n.m.) patru Parchete civile: cel de pe lângă Judecătorie (PJI), cel de pe lângă Tribunal (PTI), cel de de lângă Curtea de Apel (PCAI) şi secţia ieşeană a PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie, organism blocat, funcţiona doar pe hârtie, prin intermediul căruia mafioţul puşcăriaş Adrian Năstase şi KGB-istul criminal Ion Iliescu încercau să prostească Occidentul prin a arăta că România luptă împotriva corupţiei, doar că cei mai mari corupţi conduceau ţara în 2004; o conduceau, evident, pe ultimul drum – n.m.).

După complexitatea cazului, un dosar se plimbă mai întâi la PJI, apoi la PTI, la PCAI şi, în cele din urmă, dacă e gros-gros, se duce la PNA. Va să zică, dacă ai furat de ai stins, de ordinul meleardelor (de lei vechi, pe atunci nu existau leii de astăzi, noi, RON, primii lei noi au inauguraţi, dacă putem spune aşa, parcă în 2010, de Traian Băsescu, pe atunci preşedintele României, şi Mugur Isărescu, pe atunci guvernator BNR, cei care au pipăit primii lei noi la un bancomat din Bucureşti – n.m.), dosarul tău va ajunge în cele din urmă la PNA.

Însă, fix înainte de a ajunge acolo (la PNA, adică – n.m.), trece pe la Parchetul Curţii de Apel. Infractori din toată lumea, noi vă dăm un singur sfat: la PCAI e de dat. Acolo, procurorul care se ocupă (se ocupa în 2004 – n.m.) de cercetări penale este Dan Bădărău. Din funcţia lui, triază dosarele – şi vă asigurăm noi că le triază foarte bine.

Dacă dosarul e la PTI, le triază Luminiţa Merişescu. Aceasta a fost secretara lui Bădărău, până în 1997, când acesta a fost nevoit să îşi dea demisia din fruntea PTI, după ce mai multe dosare din parohia lui fuseseră găsite arse pe câmp (vă daţi seama că acest Bădărău, această jigodie infractoare, care ar trebui să fie după gratii, are astăzi pensie specială, de ordinul miilor de euro, care se adaugă la alte zeci sau sute de mii de euro, bani obţinuţi din şpăgi pe vremea când îi făcea scăpaţi, contra cost, pe infractorii pe care-i intersecta în viaţa lui de borfaş cu diplomă şi reprezentant al statului mafiot român, stat devenit mafiot în epoca PSD = ciuma roşie – n.m.).

Merişescu a făcut şi Dreptul în timp ce făcea pe secretara lui Bădărău. Suficient cât să fie numit procuror la PJI şi apoi la PTI. Şi asta, deşi şeful ei de la PJI îi dăduse o caracterizare în care sintagma “compromisuri morale” era cea mai eufemistică.

La PJI, Bădărău nu şi-a putut infiltra niciun om. Dar a găsit soluţia: orice dosar interesant care are şanse să ajungă la PJI trece mai întâi pe al Poliţie. De aici poate fi luat de Bădărău. Chiar sub pretextul unui “control”, cum s-a şi întâmplat în toamna lui 2003, când Bădărău s-a dus la Poliţie şi a luat trei dosare la PCAI (un dosar al unui fost director de regie, un altul cu două firme ale unui consilier local şi un al treilea în care erau implicaţi doi oameni de afaceri).

A mai rămas de controlat PNA-ul. Aici e mai simplu decât credeţi. Tătucul suprem al PNA-ului este unu’ Ion Amarie din Suceava (şi jegul ăsta, unealta puşcăriaşului mafiot Adrian Năstase are, astăzi, pensie specială, pentru “meritul” de a-i face scăpaţi de adevăraţii hoţi ai neamului românesc, bandiţii din politică – n.m.). Care, după cum v-am spus tot noi mai an, nu e decât finul de cununie al lui Bădărău.

Şi pentru ca imaginea să fie completă, să mai spunem că Bădărău are şi o nevastă. Nu, nu e procuror. E notar. De fapt, notara cea mai putred de bogată din Iaşi. La Stela Bădărău, pe numele ei de birou, este stagiară o tânără speranţă a notariatului din România. E vorba de Ioana Solcanu, nimeni alta decât fiica senatorului PSD (din 2004 – n.m.) Ion Solcanu. (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)

Ei bine, în această încrengătură de mafioţi din justiţie şi politică, s-a petrecut demolarea României, având drept consecinţă plecarea din ţară a peste 10 milioane de români, cea mai mare emigraţie pe timp de pace înregistrată vreodată în Europa.

În timpul Revoluţiei Franceze (1789 – 1799), ghilotina a luat multe capete, inclusiv capete încoronate, plus nişte sute de capete de popi lacomi şi avari, dar Franţa a ieşit întărită şi a schimbat radical lumea Europei de atunci. Franţa de imediat după acele evenimente, prin Napoleon Bonaparte, a cucerit Europa şi a scris cea mai memorabilă filă din toată istoria naţiunii franceze.

Şi România ar fi avut şansa să scrie o filă memorabilă în decembrie 1989 şi după, dacă nişte mii de mafioţi din politică, nişte mii de securişti criminali şi nişte mii de comunişti torţionari ar fi fost puşi la zid şi executaţi. Nu s-a întâmplat aşa, iar astăzi vedem o ţară pustiită, o ţară defrişată, o ţară prădată, o ţară fără viitor.

Citeste si articolele:

Ionel Olteanu, fost securist, a furat casa altuia, în “democraţia” KGB-istului criminal Ion Iliescu

Vecinul lui Iliescu nu-i nici sărac, nici cinstit şi e tot pesedist

Fost securist, fost purtător de cuvânt al lui Nicolae Cochinescu, deputat PSD (în 2004 – n.m.), fost preşedinte al Biroului pentru Drepturile Omului din Ministerul de Externe, şef al Comisiei Juridice din Camera Deputaţilor, procurorul Ionel Olteanuavea nevoie de o casă.

La meritele lui de partid, şi-a găsit una pe măsură, gard în gard cu Ion Iliescu, pe strada Moliere, la nr. 4. Şi ce casă putea să-şi ia un fost securist, deputat PSD, mare jurist de nădejde al partidului? Normal, una care nu putea fi cumpărată conform legii, fiind revendicată de foştii proprietari.

Mai mult, după ce a încălcat legile din România, Olteanu şi-a propus să evite şi cu brio pe cele impuse de Carta Drepturilor Omului. Ca să influenţeze instanţele româneşti, marele pesedist Olteanu declara cu câţiva ani în urmă că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt protejaţi cumpărătorii, adică el, mai mult decât foştii proprietari, adică cei cu care se judecă pentru casa din Moliere. Şi că, în consecinţă, instanţele naţionale trebuie să ţină cont de acest principiu.

De unde se vede treaba că Olteanu nu are doar un gard comun cu comunistul Ion Iliescu, ci şi aceleaşi metode de influenţare a Justiţiei, prin declaraţii de atenţionare.

Păcat. Păcat că nu mai trăieşte Nicolae Ceauşescu, care a locuit la câteva case de actualele locuinţe ale lui Iliescu şi Olteanu, că şi-ar fi luat şi el o casă meseriaşă, că doar relaţii avea. Iar foşti proprietari buni de fraierit prin Justiţie se găseau cu miile. Cred că, la profesionalismul lui, ajungea reprezentant al României la CEDO. (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)

Citeste si articolele:

http://comori.org/noul-testament/efeseni/note-asupra-epistolei-catre-efeseni/

Obadia

William Kelly

Pe parcursul Scripturii, istoria lui Edom este una deosebit de interesantă, ea prezentând căile lui Dumnezeu cu un popor înrudit cu Israel, dar a cărui soartă diferă mult de cea a poporului ales al lui Dumnezeu. În primul rând este menţionată relaţia de fraţi, şi aceasta chiar şi în Obadia: dorul tandru pentru fratele Edom. Dar, inevitabil, a venit criza: judecata păcatului de la început, care a devenit tot mai grav până ce a ajuns să fie sancţionat ca răutate. În acelaşi timp, pe parcursul istoriei lui Edom vedem că este menţinut principiul responsabilităţii morale, pe care Dumnezeu nu-l abandonează niciodată, ci îl menţine inviolabil şi sacru, el aplicându-se atât la vrăjmaşii lui Dumnezeu cât şi la prietenii Lui. Dar mai este totuşi ceva care trebuie să avem în vedere alături de acest principiu: înţelepciunea suverană a lui Dumnezeu, care, pe de-o parte, nu a avut niciodată nevoie să afle ceva de la om şi, pe de altă parte, nici de motive exterioare pe care să-şi întemeieze deciziile. El Şi-a manifestat gândirea şi scopurile Lui chiar înainte de naşterea copiilor lui Isaac. A fost rânduit astfel încât caracterul cărnii să se manifeste nu numai acolo unde în familie exista răutate ci şi acolo unde era credinţă. Isaac iese în evidenţă prin evlavia lui, fără-ndoială o evlavie în casa lui şi un caracter echilibrat în poziţia de detaşare calmă a unei case evlavioase, spre deosebire de Avraam, care a manifestat mai multă renunţare de sine şi o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu. Credinţa lui Avraam s-a manifestat într-un domeniu mai larg şi mai vizibil: omul pe care Dumnezeu l-a numit prietenul lui a avut o mărturie publică mai largă. Isaac era mai retras, şi, de asemenea, mult mai înclinat să cedeze când era pus la încercare. Cum el era cel ales, Ismael, fiul roabei fiind dat laoparte, tocmai în familia lui a găsit Dumnezeu potrivit să-şi exercite suveranitatea Sa în legătură cu cei doi fraţi gemeni, fii atât ai lui Isaac cât şi ai Rebecăi, având acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Nu este posibil să găseşti o mai mare apropiere în ceea ce priveşte condiţiile. Aceasta face să fie şi mai izbitor faptul că Dumnezeu S-a pronunţat cu privire la destinul celor doi fii încă înainte de naşterea lor. După cum am observat în alt loc, dacă Dumnezeu nu ar fi găsit plăcerea de a alege, ar fi evident că cei doi nu ar fi avut exact aceleaşi poziţii. Era oare cazul ca Dumnezeu să renunţe la dreptul Lui? Sau să-l lase pe omul influenţat numai de Satan să aleagă? El era cel mai potrivit să aleagă cine să aibă o poziţie mai bună. Egalitatea nu se poate menţine niciodată şi nu se putea ca amândoi să aibă drepturile de întâi-născut. Unul trebuia să aibă poziţia mai bună. Trebuia să fie o ordine, fie cea dată de carne, fie cea aleasă de Dumnezeu. Care este cea mai corectă? Cu siguranţă că Dumnezeu, cu tot de harul Său, Îşi menţine întotdeauna suveranitatea. El l-a ales pe Iacov, cel mai tânăr, şi nu pe Esau deoarece acesta ar fi dat mai multă importanţă omului carnal, adică omului căzut, care este fără Dumnezeu. Era cu neputinţă ca El să nu ţină cont de cădere şi de consecinţele ei. De aceea el a ales şi a lucrat aşa.

În acelaşi timp, este remarcabil că, dacă prima carte a Bibliei arată alegerea lui Dumnezeu de la început, El nu a pronunţat judecata morală completă asupra lui Esau până în ultima carte a Vechiului Testament, deoarece numai Maleahi spune: „L-am urât pe Esau“. Nu aş putea concepe ceva mai grozav decât ca un asemenea cuvânt să fi fost spus în cartea Geneza. Nicicând Scriptura nu-L prezintă pe Dumnezeu spunând „l-am urât pe Esau“ înainte ca el să se fi născut şi înainte de a se fi manifestat răutatea lui plină de mândrie. În aceasta greşeşte raţiunea omului. Aceasta nu înseamnă că alegerea lui Dumnezeu a fost determinată de caracterul persoanelor deoarece aşaceva ar fi făcut ca omul să determine lucrurile şi nu Dumnezeu. Alegerea lui Dumnezeu decurge din înţelepciunea Lui şi din firea Lui. Este ceea ce I se potriveşte Lui şi este vrednic de El, dar respingerea vreunui om şi a oricărui necredincios nu ţine deloc de suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu alege să facă bine unde şi cum găseşte El de cuviinţă şi El nu-Şi propune niciodată să urască pe vreun om. În Biblie nu se găseşte nici o învăţătură de felul acesta. De aceea susţin că, dacă alegerea este cel mai clar adevăr al scripturii, concluziile pe care oamenii le trag cu privire la alegere, şi anume respingerea celor care nu au fost aleşi este doar o reproducere a fatalismului obişnuit la unii păgâni şi la toţi mahomedanii, deducţia neîntemeiată a raţionamentelor omului asupra lucrurilor divine. Raţionamentele omului asupra lucrurilor lui Dumnezeu nu sunt deloc bune dacă nu se bazează pe revelaţii divine ale gândurilor Sale în cuvântul Lui, ci sunt întotdeauna false în esenţa lor. Omul nu poate gândi corect făcând raţionamente abstracte cu privire la voia lui Dumnezeu. Singura cale sigură este aceea de a adera la ceea ce prezint El simplu în declaraţiile Lui. Şi aceasta deoarece omul nu poate raţiona decât potrivit cu mintea pe care o are el, iar aceasta este departe de mintea lui Dumnezeu. Raţionamentul implică deducţii făcute după legile minţii omului, dar când este vorba despre voia lui Dumnezeu, pentru a raţiona corect credinţa trebuie să se întemeieze pe ceea ce spune Dumnezeu Însuşi. Pericolul de a greşi vine din deducţiile bazate pe ceea ce este omul şi pe ceea ce simte el. Aceasta este deosebirea esenţială dintre ceea ce este vrednic de încredere şi ceea ce este fără nici o valoare în chestiuni de această natură. Omul trebuie să se supună judecăţii lui Dumnezeu şi a cuvântului Său, nu să judece el în Numele Lui. Nici un om nu are competenţa de a gândi sau a vorbi în locul Lui. Noi putem şi chiar se cuvine să învăţăm ceea ce ne-a spus El Însuşi în cuvântul Său despre căile Lui.Şi nu prezintă nici o dificultate serioasă împietrirea lui Faraon, fapt scriptural deseori adus în discuţie, aceasta nefiind în contradicţie cu ceea ce am spus aici. Se poate demonstra uşor că o asemenea judecată din partea lui Dumnezeu este indiscutabil dreaptă. Scriptura ne arată caracterul mândru, crud şi blasfemiator al lui Faraon înainte de împietrirea lui şi nu ne spune că Domnul i-a împietrit inima înainte ca el să se fi arătat hotărât să lucreze după voinţa lui proprie şi să-L dispreţuiască pe Dumnezeu. Dar, cu privire la lucrurile astfel exprimate, consider că a fost cu adevărat ceva pe care Dumnezeu l-a trimis ca pedeapsă pentru opoziţia contra cerinţelor autorităţii Sale. Se poate ca El să procedeze astfel şi acum faţă de un om, dar niciodată nu a existat vreo situaţie în care El să împietrească pe cineva pentru ca să nu creadă, ci numai după ce omul a auzit şi a refuzat să creadă, Dumnezeu îl închide în acea încăpăţânare a lui. Niciodată Dumnezeu face aceasta la început, ci la sfârşit, ca judecată şi spre a răsplăti pe omul care a nesocotit o mărturie potrivită adusă cu fidelitate. Orice inimă curată se pleacă instinctiv înaintea adevărului lui Dumnezeu. Dacă nu căutăm sofisme (nu vorbesc de a fi convertit), atunci simţim cât de drept şi de sănătos este aceasta. Orice distorsionează sau chiar ignoră caracterul şi gândurile revelate ale lui Dumnezeu este fals şi întotdeauna va face deducţii greşite. Dar, în general, neregulile sunt nu în cea mai mare parte deducţii greşite ci idei preconcepute ale oamenilor şi teoretizări. Sunt speculaţii calviniste, după cum sunt şi speculaţii arminianiste. Consider că ambele scheme sunt, dincolo de orice îndoială, părtinitoare şi strâmbă adevărul. Lecţia practică este să ai încredere numai în cuvântul lui Dumnezeu. Putem să ne bizuim, aşa cum suntem şi datori, pe revelaţia Lui. Şi cei mai buni oameni şi cei care ajută cel mai mult în slujire pot greşi, aşa că trebuie să fim atenţi ca nu cumva schimbând doar numele să cădem în vechea cursă a încrederii în om. Zilele noastre nu prezintă mai multă siguranţă decât oricare altele. Să ne încredem în Dumnezeu şi în cuvântul harului Său care ne poate zidi deoarece nimic altceva nu poate păzi pe termen lung sufletele de iluzii şi falsuri. Dimpotrivă, când oamenii încep să se îngâmfe, indiferent ce poziţii ar avea ei, o apucă pe căi greşite şi conduc pe alţii pe acele căi. Mai este oare nevoie să le spun celor prezenţi aici că acesta este sentimentul pe care este bine să-l avem faţă de noi înşine în aceeaşi măsură ca faţă de alţii? Siguranţa noastră stă în simpla supunere implicită faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem nevoie de călăuzirea Duhului. Dar niciodată nu putem fi siguri că suntem conduşi de duhul dacă nu avem privirile aţintite numai asupra lui Hristos. Astfel, aceste trei mijloace de protecţie le avem întotdeauna când suntem pe calea cea bună şi, dacă nu se verifică toate acestea, atunci nu avem o reală eliberare de eul nostru şi nici siguranţa cu privire la gândurile şi voia lui Dumnezeu. Încercările de a folosi cuvântul lui Dumnezeu fără a avea învăţătura Duhului conduc la raţionalism, iar pretenţia de a avea Duhul lui Dumnezeu fără cuvânt duce la fanatism. Dar, alături de cuvânt şi de Duh, pentru a fi menţinuţi în echilibru stabil, dar totuşi în dependenţă şi smerenie avem nevoie – dacă pot spune aşa – de un fel de legătură între ele. Această legătură, forţa de atracţie care leagă cuvântul şi Duhul, este privirea aţintită asupra lui Hristos. Astfel, în loc să ne preocupăm cu eul nostru (care este sursa erorilor), Hristos devine obiectul nostru: Omul al doilea în locul celui dintâi.

Astfel, lăsând laoparte împietrirea lui Faraon, este deci revelaţia timpurie cu privire la Esau, din care au descins edomiţii. Dar mai este şi istoria lor urmărită pe parcursul scripturii. La început au avut multă putere şi au fost destul de importanţi. Geneza 36 ne prezintă ridicarea lor şi propăşirea naţiunii lor, prima serie de „căpetenii“, cum sunt numite, ceea ce, în limbajul modern, ar corespunde la şeici ai triburilor, iar mai târziu ni se spune despre regi care au domnit în ţara lui Edom înainte ca fiii lui Israel să fi avut vreun rege. Aceşti regi, pe care i-am putea numi emiri, poate nu în sensul absolut de rege, ci mai curând de şef, deoarece printre fiii lui Edom era multă independenţă, având în vedere că erau orientali. Şi aşa este în continuare cu rudele lor copii ai deşertului[1]. Cu toate că emirul poate avea drepturi şi privilegii deosebite, şefii mai mici au destul de multă independenţă. Aceste ierarhii s-au dezvoltat încă de la începutul istoriei lui Edom. Ei aveau căpetenii şi chiar şi regi în timp ce copiii lui Israel erau puţin cunoscuţi şi nu aveau o organizare stabilă. Ei au ajuns să aibă până şi o dinastie – după cum aflăm ca un fapt sigur din versetul care furnizează raţionalismului încă o ocazie pentru a-şi expune necredinţa ignorantă şi autosuficientă – cu mult înainte ca Israel să-l fi aşezat pe Saul pe tron, ba chiar, după cum cred, înainte ca ei să fi ieşit din pustiu. Cred, fără a fi însă absolut sigur, că în perioada pribegiei lui Israel prin pustiu a avut loc tranziţia de la căpetenii – sum sunt numite în scriptură – la regi. Gândesc aşa deoarece, dacă în Exod 15 ni se spune despre căpeteniile Edomului că au fost umplute de uimire, în Numeri 21 citim despre împăratul Edomului că nu a acordat permisiune copiilor lui Israel să treacă prin ţara lui. Cu toate că ei promiseseră să nu bea din apele lor şi să nu se atingă de roadele lor decât contra cost, el a refuzat categoric şi cu duritate ceea ce nu l-ar fi costat nimic, dar era important atunci pentru poporul lui Dumnezeu. De aceea s-a părea că, atunci când Israel a început călătoria prin pustiu, mai era încă vechea organizare cu un număr de căpetenii independente, dar înainte de a părăsi pustiul ajunseseră să domnească regi într-o succesiune rapidă.

Dar, indiferent cum va fi fost, apropierea fiilor lui Israel a stârnit sentimentele edomiţilor. Şi întotdeauna este aşa: nimeni nu se cunoaşte pe sine însuşi înainte de a veni în contact cu ceea ce este de la Dumnezeu. Acesta este un test crucial pentru suflet. De aceea Hristos este criteriul perfect şi standardul pentru judecată deoarece El este manifestarea perfectă a lui Dumnezeu. El este Dumnezeu, dar este Dumnezeu în om şi, de aceea, coborând până la noi, trăind, vorbind, lucrând şi suferind în mijlocul nostru, El a ajuns să fie cel mai complet şi mai absolut test pentru natura umană. Şi, fiind adevărata lumină, El a arătat ce este în fiecare suflet. Aşa este până în ziua de azi, chiar dacă El nu mai este prezent pe pământ. Sigur că El este în cer, dar vestirea numelui Său şi a adevărului Său are, în principiu, acelaşi efect ca prezenţa Lui pe pământ deoarece acum este vestită prin evanghelie cea mai puternică mărturie despre persoana Lui şi eficacitatea lucrării Lui. Vai! firea omenească s-a poticnit de ambele. Omul consideră o ofensă faptul că un om, chiar cel mai smerit dintre oameni, dar infinit mai mare decât Adam şi oricare dintre fiii lui, unul pe care nimeni nu-L poate egala şi cu care nimeni nu se poate măcar compara, care însă, în har, a coborât până la cei mai de nimic şi mai răi dintre oameni pentru a arăta milă faţă de ei şi a-i mântui prin credinţă. Nimic nu-l încearcă mai mult pe om decât condescendenţa, mai ales din partea unuia pe care el l-a nedreptăţit, deoarece îi spune că este nevrednic şi vinovat şi falimentar. Prin urmare, harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea este mult mai ofensator în Hristos decât dacă ar fi fost un dătător de lege ca Moise, deoarece acesta ar fi lăsat omului un domeniu în care să se manifeste abilităţile lui, unde să fie activă raţiunea lui şi unde să-şi arate meritele. Dar pentru om este cea mai mare ofensă să fie tratat numai ca un păcătos, aşa cum îl dovedeşte pe om crucea lui Hristos deoarece ea este evenimentul care a arătat deplin, pe de-o parte, nevrednicia omului şi, pe de altă parte, harul lui Dumnezeu.

Păstrând proporţiile, aşa a fost înaintea lui Edom şi a urmaşilor săi Israel în calitate de obiect al alegerii lui Dumnezeu. Se poate ca. În general, edomiţii să fi fost foarte cumsecade ca indivizi, se poate să fi fost de regulă departe de întunericul şi depravarea vecinilor lor canaaniţi, dar, când a început să se arate destinul lui Israel, atunci s-a manifestat deplin vrăjmăşia inimilor lor. Cu toate că nimic nu era mai respectabil şi mai drept decât acea cerere lui Moise şi a copiilor lui Israel, ura edomiţilor a ajuns să fie evidentă. Ei nu au vrut să asculte alte argumente decât cele rele pe care li le sugera propria lor inimă. Dmnezeu îşi manifestă caracterul în modul cel mai admirabil. Potrivit voii Sale, poporul Său se întoarce, deşi, potrivit hotărârii Sale, ei urmau să fie cea dintâi dintre naţiunile din lume. Ei primesc liniştiţi insulta neprovocată a fratelui Edom şi aceasta este porunca expresă a lui Dumnezeu care doreşte să-l înveţe răbdarea pe poporul Său. Întotdeauna este bine ca aceia care vor avea puterea să înveţe răbdarea. Şi nu arăta oare Dumnezeu că Îşi pregătea astfel poporul? Ei se întorc primind cu blândeţe neruşinarea rudelor lor şi rămân liniştiţi sub îndrumarea lui Yahve, care fusese dispreţuit când ei au fost dispreţuiţi. Şi nu numai atât, ci au fost admonestaţi să păstreze cele mai prieteneşti sentimente faţă de acei edomiţi, poruncă ce a fost inclusă chiar în textul legii. Chiar dacă alţii erau excluşi, în cartea Deuteronom găsim indicaţia expresă că un edomit putea intra în adunarea lui Yahve la a treia generaţie. Este o permisiune neobişnuită, dacă putem putem spune aşa, şi un privilegiu deosebit, dar cât de izbitor este faptul că el este acordat dintre toate celelalte naţiuni tocmai celei care i-a dispreţuit astfel pe Israel, cu care se înrudea Edom[2]. Aceste indicaţii sunt instructive deoarece, în cazul unui amonit sau al unui moabit, intrarea era refuzată până la a zecea generaţie. Aşa este Dumnezeul cel adevărat: numai El ar fi gândit aşa şi numai El ar fi dat asemenea îndemnuri poporului Său deoarece o asemenea purtare se potriveşte celor care iubesc numele Lui şi lucrează avându-L pe El în vedere.

Şi mai este încă un principiu: cu cât este mai mare răbdarea lui Dumnezeu, cu atât omul se poartă mai rău cât timp El arată bunătate şi răbdare şi cu atât mai grozavă trebuie să fie judecata atunci când va veni. Despre aceasta citim în finalul istoriei lui Edom. Fără-ndoială, sunt mulţi care, în necredinţă, îşi închipuie că Edom este demult terminat, şi sigur că ar fi greu pentru orice etnolog să găsească descendenţi ai edomiţilor chiar cu multe secole înainte de zilele noastre. Dar, dacă vorbim despre dificultăţi, atunci trebuie să avem în vedere cine vede dificultăţile. Dacă este vorba de om, atunci, indiscutabil, lui îi stau în cale obstacole imense, dar sunt lucruri care depăşesc capacităţile noastre şi ţin de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea susţin, în modul cel mai hotărât şi clar, că edomiţii nu au dispărut definitiv, ci există sub alte nume şi omul nu-i poate descoperi acum. Mai este încă un fapt legat de aceasta, la fel de minunat, însă mai larg recunoscut, şi anume că vechiul popor al lui Dumnezeu, cele douăsprezece seminţii, va apărea din nou în întregime.

Astfel deci, prin analogie cu modul în care Dumnezeu lucrează cu poporul său, El va face să se arate şi vrăjmaşii lor. În acelaşi moment critic în care Dumnezeu a hotărât ca o naţiune să se ridice din ţărâna veacurilor în care a fost îngropată, zăcând în cea mai mare parte necunoscută, atunci El va îndepărta şi vălul care ascunde încă, printre alţii, rasa edomiţilor cu ura lor împotriva fiilor lui Israel. Atunci va avea loc, fără nici o întârziere, marele conflict final. Aşa este, dincolo de orice îndoială, ceea ce prezintă profeţii, iar eu îi cred pe ei şi nu mă încred în aparenţele din prezent, nici în speranţele şi temerile oamenilor.

Îngăduiţi-mi să mă refer la un capitol familiar din Isaia ca dovadă pentru ceea ce am spus anterior: Isaia 11 . Este vorba despre timpul când Mesia Îşi va stabili împărăţia pe pământ, acesta fiind, indiscutabil, subiectul capitolului când este prezentat tabloul binecuvântat cu pace şi bucurie, când Mesia va judeca după dreptate pe cel sărac şi va condamna just după ce va fi lovit pământul cu nuiaua gurii Sale şi îl va fi ucis pe cel rău cu suflarea buzelor Lui. Cunoaştem aceasta din pasajul pe care apostolul Pavel îl aplică la venirea în glorie a Domnului Isus, când îl va nimici pe omul păcatului. Nici un credincios care are un dram de înţelegere nu se poate să nu ştie că aceasta nu s-a împlinit şi că va avea loc atunci când Hristos va veni din nou. Mai departe, caracteristicile pământului şi ale locuitorilor săi, atât cele raţionale cât şi cele iraţionale, fac să nu mai fie necesară nici o altă dovadă că această schimbare este în viitor, deoarece când oare, de când păcatul şi-a făcut intrarea în lume, a locuit lupul împreună cu mielul sau a stat leopardul alături de ied? Este o zi care nu s-a arătat încă, când viţelul şi leul vor paşte împreună şi un copilaş îi va conduce. Atunci, şi nu înainte de aceasta „că pământul va fi plin de cunoştinţa lui Yahve, aşa cum apele acoperă marea“ (Isa 11 .9). Este oare prea de tot, încât să spui că sunt absurdităţi de basm, sau poţi spune că a fost vreodată în lume ceva care să se apropie, cât de puţin, de o asemenea bucurie? Recunosc că sunt bucurii mai profunde pe are Duhul Sfânt le aduce inimilor despărţite de lume pentru Hristos, dar aici este vorba despre pământ, despre rasă şi despre făpturile lui Dumnezeu. Este viitorul frumos al lui Dumnezeu atunci când Unsul Său va domni în Sion, când nu va mai fi ca acum, doar glorie cerească deschisă nouă prin har, ci pământul şi întreaga creaţie va cunoaşte binecuvântările Celui care va veni spre a fi Împărat, care, fiind Creatorul lui, a murit pentru a-l împăca cu Sine nu numai pe credincios, ci pentru a împăca cu Sine toate lucrurile. Domnul va face toate acestea la timpul Lui.

În mijlocul descrierii fascinante a lui Isaia citim: „Şi va fi aşa: în ziua aceea, Yahve Îşi va întinde din nou mâna, a doua oară, ca să dobândească rămăşiţa poporului Său, care va fi rămas, din Asiria, şi din Egipt, şi din Patros, şi din Cuş, şi din Elamh, şi din Şinear, şi din Hamat, şi din insulele mării“. Şi, ca să nu existe nici un dubiu, el spune: „şi-i va aduna pe cei alungaţi ai lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda, din cele patru colţuri ale pământului“. Ne putem imagina ceva mai clar ca aceasta? „Şi invidia lui Efraim se va depărta“. Va fi nu numai o restaurare a poporului din vechime ci şi o reînnoire spirituală. De aceea „invidia lui Efraim se va depărta şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi. Efraim nu-l va invidia pe Iuda şi Iuda nu-l va tulbura pe Efraim“.

Nu indică aceasta ceea ce doresc eu să dovedesc: că Edom este una dintre aceste naţii de care se va ocupa Dumnezeu la restaurarea viitoare a lui Israel? Trebuie să ne amintim că lucrarea lui Dumnezeu în mileniu nu va fi complet împlinită într-o singură zi – sigur că va fi în acea zi, dar nu într-o singură zi deoarece „ziua lui Yahve“ este o perioadă de timp. După părerea mea, această perioadă cuprinde întregul mileniu, dar mai cuprinde încă ceva. Ea cuprinde şi un scurt interval de dinainte de începutul mileniului şi un timp după aceea, după ce mileniul se va fi încheiat. Ea cuprinde judecăţile preliminare ale lui Yahve, prin care El va pregăti terenul pentru împărăţia Lui de pace şi glorie pe pământ şi va cuprinde şi un timp după mileniu, când Satan, eliberat din adânc, va avea ultima zvâcnire prin Gog şi Magog, care va fi spre nimicirea lui şi a celor care îl vor urma. Toate aceste evenimente şi tronul cel mare şi alb, adică judecata celor morţi, fac parte din ziua lui Yahve. Este evident deci, că ziua lui Yahve este o expresie care cuprinde, după cum am văzut, ca parte centrală şi principală domnia de o mie de ani a lui Hristos, dar şi evenimente importante care preced acea domnie şi care îi urmează. Toate sunt cuprinse în ziua lui Yahve. Aşa spune Scriptura şi ea nu poate fi desfiinţată.

Aceasta ne arată că nu s-a terminat definitiv cu Edom, după cum se presupune în general, şi aceasta forţând serios cuvântul profetic. Edomiţii nu au dispărut definitiv, chiar dacă în prezent nu se văd, cum nu s-au văzut de multă vreme şi nu ne sunt cunoscuţi nouă, occidentalilor. Dar această naţiune există cu siguranţă înaintea lui Dumnezeu, la fel de sigur cum există şi cele zece seminţii, şi, la venirea zilei când El va răsplăti naţiunile lumii, toate acestea vor trebui să se arate pentru bine sau pentru rău. Aşa vorbeşte Scriptura. Toate acestea, este evident, atestă valoarea cuvântului lui Dumnezeu chiar şi în ceea ce poate părea exterior şi îndepărtat. În loc să vorbească despre naţiuni care au pierit şi au dispărut, ale căror oseminte sunt, cu dificultăţi şi cu incertitudini, scoase de istorici din morminte spre a fi privite ca nişte curiozităţi, în scripturi ni se prezintă caracteristicile clare nu numai ale lui Dumnezeu şi ale poporului Său, ci şi ale unor naţiuni vrăjmaşe, pe care Dumnezeu le va judeca cu siguranţă.

Veţi descoperi, după cum am concluzionat eu cu mulţi ani în urmă, că, după oamenii au anumite trăsături morale care constituie caracterul lor, tot aşa şi naţiunile. Astfel, trăsătura cea mai accentuată la Edom era antipatia plină de invidie faţă de poporul lui Dumnezeu. La nici o altă naţiune nu găsim atât de puternică această caracteristică. Să luăm ca exemplu un alt popor asociat cu Edom, menţionat chiar în profeţia lui Obadia. Se poate spune oare că vrăjmăşia împotriva lui Israel este caracteristica specifică şi permanentă a Babilonului? Babilonul a fost, fără-ndoială, cea mai mare calamitate care l-a lovit pe Israel cu excepţia romanilor, care i-au pedepsit pe evrei şi mai groaznic decât Babilonul, după cum a indicat în mod expres profetul Isaia. Dar nici Babilonul şi nici chiar Roma nu au purtat o asemenea ranchiună personală perseverentă ca Edom. Nu există nici o îndoială că Edom arată un caracter care corespunde cu ceea ce i-a făcut Domnul cunoscut lui Isaac. „Iată, locuinţa ta va fi în grăsimea pământului şi în roua cerurilor de sus; şi vei trăi din sabia ta; şi vei sluji fratelui tău; şi va fi aşa: când te vei răscula, vei scutura jugul lui de pe grumazul tău“. Cu greu am putea găsi o predicţie de acest gen, în care fiecare cuvânt să se verifice mai exact în istoria omului ca aceea a vieţilor lui Edom şi Israel. Cu toate acestea, acea prezicere nu dă nici un indiciu despre ranchiuna şi ura răzbunătoare. A trăi prin sabie nu înseamnă neapărat vrăjmăşie, deoarece ambiţiile deseori duc la campanii de cucerire şi la hotărârea de a face după voinţa proprie şi fără a fi vrăjmăşie.

Multe naţii nu ar ridica sabia, dat dacă alţii care le stau în cale nu vor să se plece înaintea lor, atunci nu au nici un fel de scrupule să recurgă la forţă. Aceasta vedem la Edom mai mult decât la alţii. Astfel, ştim că, de timpuriu, au poftit posesiunile horiţilor şi muntele Seir (v. Deut 2 .22), o naţie deosebită, cate locuia în peşteri ţi stânci şi că fiii lui Edom i-au nimicit şi le-au luat locul. Apoi, ei au una dintre cele mai remarcabile cetăţi din lume, compusă din ceea ce se numesc locuinţe troglodite, unde locuise vechiul popor cărora i-au succedat ei. Erau locuinţe – şi nu unele lipsite de confort – săpate în gresie la Petra şi în alte locuri din Idumeea. Clima fiind deosebit de uscată şi stânca foarte potrivită pentru asemenea lucrări, mici şi mari au locuit în acele peşteri, având şi locuinţe particulare şi săli publice. Vestigiile lor sunt remarcabile până în zilele noastre. Edomţii au poftit asemenea fortăreţe naturale care se potriveau bine cu destinul lor, deoarece, având un caracter războinic, au văzut clar că, la marginea deşertului, erau expuşi atacurilor din partea ismaeliţilor şi altora, iar muntele Seir le oferea minunate mijloace de apărare împotriva unor atacuri surpriză. Nicicând nu a fost cadrul natural al unei ţări mai bine adaptat caracteristicilor naţionale şi scopului definit de profeţie, deşi nu spun că ei erau conştienţi de ceea ce i-a determinat să facă acea alegere.

Indiferent cine locuieşte acum acolo, la sfârşit Edomiţii vor fi în acel loc. Aceasta văd eu că spune cuvântul lui Dumnezeu, care este unica autoritate determinantă întotdeauna şi în toate, iar scriptura nu lasă loc de îndoieli în legătură cu aceasta pentru un credincios. Nu este vorba despre o naţiune strămutată care prinde rădăcini acolo, amestecându-se cu alţii şi formând un alt neam. O condamnare solemnă aşteaptă în final acea ţară şi acel neam. Pentru moment se poate ca alţii să fie în locul lor (cu privire la aceasta nu mă pot pronunţa), dar este clar din cuvântul lui Dumnezeu că edomiţii vor fi îm Idumeea şi că acolo îi va ajunge negreşit judecata lui Dumnezeu când Mesia va fi în fruntea poporului său din vechime.

S-ar părea că principala lor caracteristică, chiar dacă nu a fost de la început, ci s-a dezvoltat pe parcurs, este ura împotriva copiilor lui Israel. Mâna cea bună a lui Dumnezeu, care a lucrat în vechime în favoarea lui Israel, şi ţelurile glorioase pe care El le-a pregătit pentru ei vor avea numai acest efect asupra lui Edom: în loc ca ei să aibă vreo mângâiere la gândul că, dacă nu sunt ei cei dintâi onoraţi, măcar sunt dintre cei care sunt aproape de cei care au cea mai înaltă poziţie ca dar de la Dumnezeu în folosul lui Israel, dimpotrivă, ei se vor umple doar de gelozie de moarte, şi aceasta se va manifesta mai mult când evreii vor fi în necazul care s-ar cuveni să le stârnească mila.

Isaia a zugrăvit cel mai grozav tablou al judecăţilor care îi aşteaptă pe edomiţi. De aceea, cum profetul nostru este foarte succint, voi asocia cu el şi alte câteva scripturi.

În Isaia 34 citim că „mânia lui Yahve ese împotriva tuturor naţiunilor“ (v. 2). Este destul de evident că aceasta este o scenă din viitor. Se poate să fi fost şi sigur că au fost situaţii în trecut când Domnul a fost indignat împotriva unor anumite naţiuni, dar cu greu am putea spune că El a fost vreodată în mod evident indignat împotriva tuturor naţiunilor, aşa cum ni se spune aici, când toate „oştirile cerurilor“ sunt date nimicirii şi „cerurile se vor înfăşura ca un sul şi toată oştirea lor va cădea cum cade frunza de viţă şi cum cad fructele din smochin. Pentru că sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborî asupra Edomului şi asupra poporului pe care l-am dat cu totul nimicirii, la judecată“ (v. 4). Cum ar putea nişte oameni cu minte, ca să nu mai vorbesc despre oameni credincioşi cu teamă de Dumnezeu, să aplice toate acestea la ceea ce ei numesc „ziua judecăţii“? Deoarece atunci când cei răi care au murit stau înaintea tronului cel mare şi alb pentru a-şi primi condamnarea nu va mai fi vorba de Edom[3] şi de nici o altă ţară. Este cert că, atunci când elementele universului se vor topi de căldură, nu va mai fi vorba de o ţară sau o naţie mai mult decât de alta, ci va fi o cu totul altă stare a lucrurilor, complet nouă şi definitivă. Aici este vorba despre judecata asupra pământului, cât timp el încă există, nu despre judecata eternă, când vechea creaţie a dispărut pentru a face loc pentru „ceruri noi şi un pământ nou, unde va locui dreptatea“ (v. 3 Petru 3). De fapt, judecata asupra Idumeei, cu toate că depăşeşte orice a fost în trecut, este departe de a fi acea schimbare radicală şi definitivă pentru eternitate.

Chiar dacă au avut loc împliniri parţiale ale profeţiei, împlinirea ei deplină va avea loc înainte de tronul cel mare şi alb din Apocalipsa 20 , care va fi la sfârşitul împărăţiei milenare de pace şi binecuvântare, trebuind deci să fie anterioară acesteia. Comparaţi şi cu ceea ce urmează în Isaia 35 . Este sigur că mileniul va veni după cele mai grozave lovituri ale judecăţii divine, dintre care cele mai grele se vor abate asupra Idumeei. „Pentru că sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborî asupra Edomului şi asupra poporului pe care l-am dat cu totul nimicirii, la judecată. Sabia Domnului este plină de sânge, s-a acoperit cu grăsime, cu sângele mieilor şi al ţapilor, cu grăsimea rărunchilor berbecilor; pentru că Domnul are o jertfă în Boţra şi o mare înjunghiere în ţara Edomului“ (Isaia 34 .5).

Boţra era unul din principalele lor oraşe. Nu este vorba numai despre ţară în general, ci chiar şi acel oraş va exista în acea zi. „Şi bivolii vor coborî cu ei, şi boii cu taurii“. Sigur că limbajul este simbolic, ceea ce admit toate părţile. Dar se pune întrebarea: Ce anume simbolizează? Simbolizează lucruri cereşti sau pământeşti? Eternitatea sau timpul? Sigur că timpul. „Şi pământul lor se va adăpa cu sânge, şi ţărâna lor se va îngrăşa cu grăsime. Pentru că este ziua răzbunării Domnului, anul răsplătirilor pentru cauza Sionului“. Ni se prezintă nu cerurile noi şi pământul cel nou, ci poporul pământesc, Sionul şi cetatea marelui Ămpărat, regalitatea lui Mesia, domnia universală a Fiului omului. De aceea judecata naţiunilor nu mai poate fi amânată. Este evident că este vorba despre pământ şi problemele serioase cu privire la naţiuni trebuie să fie rezolvate înainte ca Domnul să înceapă să domnească fiind adevăratul Solomon. Aceasta clarifică deplin natura judecăţilor.

Nimic nu poate depăşi forţa limbajului Duhului profetic, care aici spune: „Şi râurile lui se vor preface în smoală şi ţărâna lui în pucioasă; şi ţara lui se va face smoală care arde. Nu se va stinge noapte şi zi. Fumul ei se va înălţa pentru totdeauna. Din generaţie în generaţie Şi râurile lui se vor preface în smoală şi ţărâna lui în pucioasă; şi ţara lui se va face smoală care arde. Nu se va stinge noapte şi zi. Fumul ei se va înălţa pentru totdeauna“.

Cunoaştem bine graba cu care unii cititori (abia dacă am putea să-i numim studenţi ai profeţiilor) au încercat să arate că aceasta s-a împlinit deja. De la începutul acestui secol[4]a fost destul de larg răspândită impresia că acela care trece prin ţinutul Idumeei moare negreşit, dacă nu chiar pe loc, atunci la scurt timp după aceea. Aceasta a fost în principiu o greşeală. Fără a mai vorbi despre băştinaşi, destul de mulţi călători au trecut prin Idumeea şi au trăit pentru a şi publica istorisirile lor, astfel încât, chiar dacă nu ştim multe, tot cunoaştem mult mai mult despre acea ţară decât în urmă cu câteva secole. De aceea, chiar dacă privim la cele mai elementare fapte devine evident nu că profeţia a greşit ci că ea se va împlini în viitor. Aceasta este singura deducţie justă. Va fi o ţară unde nu vor mai locui oameni şi prin care străinii nu vor mai trece niciodată. Va fi un exemplu deosebit înaintea întregii lumi pentru nimicirea totală prin mânia lui Dumnezeu.

Ceea ce face ca imaginea să fie şi mai izbitoare este că descrierea pustiirii complete a Edomului are loc sub mâna puternică a lui Dumnezeu chiar înainte ca pustiul şi locurile singuratice să se bucure de nimicirea pustiitorilor de dinainte şi când pământul care este acum pustiu „va înflori ca trandafirul“ (v. Isaia 35 .1-2). Cine poate oare să nu vadă că aceasta se referă la ziua milenară prezisă? „Ziua aceea“ nu fa fi numai un pic diferită de cea de azi, nici doar că răul va dispărea complet – cum presupun unii -, ci cerurile noi şi pământul cel nou unde va locui dreptatea vor fi o scenă a binelui absolut, după ce tot răul va fi fost judecat şi aruncat pentru totdeauna în iazul de foc. De atunci separarea va fi eternă. Cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii, El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, iar El Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Atunci va exista numai binele, răul fiind pedepsit şi înlăturat pentru totdeauna. Dar starea milenară va fi doar un fel de arvună a stării eterne: va fi o mărturie publică reală despre aceasta, dar nu va fi lucrul în sine, în toată plinătatea lui, astfel încât să nu mai rămână nimic altceva de dorit.

De exemplu, în mileniu va exista moartea, dar ea nu va fi regula, ci excepţia. Dar moartea, ca pedeapsă prin judecată, nu va fi dispărut. Va fi şi nevoie de vindecare, după cum aflăm din Apocalipsa 22 .2 şi Ezechiel 47 . Vor fi chiar şi judecăţi ale lui Dumnezeu când va fi nevoie, după cum rezultă clar din Isaia 65 .20, 66.24 şi Zaharia 14 .17-19, chiar dacă acestea vor fi puţine la număr şi vor avea loc numai în situaţii excepţionale, aceasta fără a socoti ultima revoltă a naţiunilor îndepărtate, care va avea loc la sfârşitul mileniului (v. Apocalipsa 20 .7-9).

Este clar că atunci puterea lui Dumnezeu va lucra în har atât pentru a opri răul cât şi pentru a arăta faţă de oameni o îndurare şi o bunătate fără precedent, şi aceasta nu numai faţă de cei aleşi, ca acum. Aceea va fi o perioadă de guvernare care va ţine răul sub control, pe când în cerurile noi şi pe pământul cel nou nu va mai exista nici un rău. Atunci dreptatea nu va fi doar ceea ce guvernează, după cum am obsevat deseori, ci ea va locui acolo unde toate sunt noi şi nu mai este nevoie să guverneze, ci se poate odihni pentru totdeauna în iubire şi laudă. Astfel, împărăţia lui Hristos pe pământ va fi pentru o perioadă limitată, caracterizată de aceea că dreptatea va domni, şi atunci va fi o împlinire parţială a ceea ce va fi deplin în cerurile noi şi pe pământul nou, care vor fi caracterizate de aceea că dreptatea va locui acolo. Aceasta este diferenţa scripturală dintre cele două. În perioada mileniului dreptatea va ţine sub control răul, care va mai exista totuşi, şi se va manifesta, e drept că destul de rar deoarece marele conducător la rău va fi legat şi gloria Domnului va străluci şi bunătatea Lui va îngriji de toate din abundenţă. Dar în cerurile noi şi pe pământul cel nou nu va exista rău, răul fiind numai în locul lui, şi Satan nu va mai pândi pentru a-i atrage pe oameni la răzvrătire şi la pierzare, făcând ca Dumnezeu să le apară oamenilor numai ca judecător în loc să lase loc iubirii Sale să se manifeste. Toată judecata se va fi încheiat înainte de apariţia cerurilor noi şi a pământului cel nou. Toţi cei care au luat definitiv partea lui Satan vor fi judecaţi definitiv, astfel încât va vi o separare pentru totdeauna între ceea ce este de la Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi ceea ce este respins definitiv şi destinat să sufere consecinţele împreună cu Satan, pe care l-au preferat în locul Unsului Său.

Aşa spune Scriptura şi nu există realitate mai solemnă. Aceeaşi revelaţie care ne permite să vedem anticipat starea eternă ne prezintă şi iazul de foc, nu mai puţin decât cerul şi pământul. La fel de clar aflăm despre nenorocirea eternă a celor care sunt pierduţi ca şi de binecuvântarea eternă a celor care sunt mântuiţi. Dacă mă bazez pe ce spune Dumnezeu pentru a crede una, atunci am aceeaşi autoritate să cred şi cealaltă. Poate fi oare considerat credincios omul care îşi permite să aleagă din Scriptură? Cel care crede numai ceea ce i se pare lui a fi rezonabil este credincios propriei sale minţi şi nu cuvântului lui Dumnezeu. Un credincios este cel care acceptă ceea ce spune Dumnezeu şi astfel orice întrebare şi-a găsit, pentru el, răspunsul.

Nu are rost să parcurgem toate celelalte scripturi care vorbesc despre Edom, dar v-aş îndrepta atenţia spre Isaia 63 , ca profeţie despre întoarcerea lui Yahve după executarea judecăţii cu care a ameninţat prima dată în capitolul 32. Comparaţi şi cu Ieremia 49 .7-22, unde este de observat că, în pofida speranţelor unora dintre vrăjmaşi, Yahve nu spune că va aduce înapoi captivii lor în zilele din urmă. Nu va fi aşa nici cu Filistia, nici cu Damascul, nici cu Haţorul, soarta lor fiind pecetluită din alte motive. Dar Edomul, în mod special trebuie să sufere această judecată specială şi remarcabilă şi bucuriile veacului care va veni nu vor schimba sentinţa tristă. Cât va fi pământul, Idumeea va fi pustie; ura neînduplecată a lui Edom împotriva evreilor va aduce asupra lui nimicirea meritată.

La fel este şi în Noul Testament: vedem că sistemul Babilonean al Romei, marele centru al idolatriei şi corupţiei, va fi obiectul unei judecăţi asemănătoare a lui Dumnezeu. Aceasta pare să includă Roma fizic sau geografic, potrivit cu aspectul definit în Apocalipsa 14 .8, 16.19 şi mai ales în capitolul 18. Se spune că fumul se înalţă in veci de veci, o demonstraţie solemnă că epoca de binecuvântare universală şi de glorie a Fiului omului va fi totuşi şi o perioadă de judecată pentru unii deosebit de vinovaţi. Ce avertisment pentru toate naţiunile! „Atunci când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea“ (Isaia 26 .9).

Şi judecata divină se va abate nu în mod exclusiv numai asupra unora dintre naţiuni, ci cei din ultimele versete din Isaia cred, sau cel puţin aşa înţeleg, că sunt evrei apostaţi. Cu toate că acest cuvânt se poate să nu fie cel mai strict termen pentru încălcarea legii legământului lui Yahve, el se aplică la fel de bine şi la neevlavia evreilor ca la cea a naţiunilor, după cum putem vedea clar în Amos 1 şi 2. Masa celor mulţi despre care ni se spune în Daniel va avea de suferit enorm de mult, ca şi naţiunile care se vor alătura antihristului sau vor lupta împotriva lui Hristos. Dar prima descriere a acestui păcat o avem în Isaia 65 , după care, în Isaia 66 , este mărturia despre pedeapsă, care mă fac să înclin să cred că măcar unii dintre aceia au fost sub lege. Cei dintre naţiuni nu sunt numiţi niciodată călcători de lege în sensul de a fi unii care calcă legea sau legământul, ci „păcătoşi dintre naţiuni“, cu toate că am văzut că, la modul general, se poate vorbi despre o răzvrătire sau de o opoziţie împotriva lui Dumnezeu. Niciodată nu auzim despre călcători de lege (παραβάται) dintre naţiuni. Evreii, fiind sub legământul oficial al legii, având afirmaţiile ei pozitive, sunt în consecinţă aduşi într-o poziţie din care, dacă încalcă legea, ei nu sunt numai păcătoşi ca naţiunile ci şi călcători de lege, adică vinovaţi de încălcarea legii lui Dumnezeu pe care o cunosc. Prin urmare, ei sunt mult mai vinovaţi şi de aceea ei vor fi şi un exemplu deosebit, deşi nu numai ei, după cum vedem în Matei 25 .41-46. Ei vor fi renunţat la Dumnezeul cel adevărat al lui Israel, la Yahve, şi îl vor fi primit pe acela care vine în numele lui însuşi, pe antihrist şi vor fi ajuns din nou închinători la idoli. Respingându-l pe adevăratul Hristos şi primindu-l pe cel fals ei au respins mărturia Duhului lui Dumnezeu, aşa că vor fi lăsaţi pradă marii minciuni a lui Satan şi a căpeteniei lor nelegiuite şi, fiind în acea stare, vor fi loviţi de judecată. Prin urmare, ei sunt descrişi ca fiind de ruşine pentru totdeauna şi suferinţa lor constituie un avertisment înaintea fraţilor lor evrei ca şi înaintea oricărei cărni, expuşi aşa cum numai Dumnezeu ştie să o facă, în valea Hinom, în afara cetăţii marelui Împărat. Acolo va fi acest spectacol, care va fi cu atât mai grozav fiind în apropierea centrului gloriei şi binecuvântării din acea zi.

Nici o-ndoială că în temeiul unor asemenea ilustraţii mulţi şi-au format o imagine despre iar, dar aceasta este o mare greşeală, cu toate că aceasta nu este nicidecum de natură să agraveze grozăvia pierzării. Dacă credem scripturile este imposibil să exagerăm grozăvia pedepsei judecăţii eterne, dar, în opinia mea, concepţiile despre iad ale iezuiţilor sunt vulgare şi pământeşti. Ei prezintă lucruri aproape ridicole pentru oamenii normali şi care expun ridicolului adevărul lui Dumnezeu. În acelaşi timp ei se bazează pe un adevăr pervertit. Nu există nici un motiv să credem că judecata eternă a celor care resping evanghelia lui Hristos va fi un spectacol pământesc asemenea acestuia. Cei care au păcătuit într-un mod pământesc vor fi pedepsiţi în mod pământesc, dar cel care nu crede acum evanghelia va fi pedepsit pe măsura a ceea ce a respins. Întotdeauna Dumnezeu are o măsură dreaptă şi o perfectă gradaţie a pedepselor pentru păcat, chiar dacă omul nu are capacitatea de a aprecia aceasta. A respinge evanghelia este cu mult mai grav decât a călca legea deoarece aceasta este ceva mult mai profund contrar gloriei divine decât eşecul omului în a-şi îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Aceasta este legea. Dar a respinge evanghelia înseamnă a respinge harul lui Dumnezeu în Fiul Său, a respinge adevărul cp Dumnezeu doreşte să-i salveze pe păcătoşi numai pe cheltuiala Lui prin răscumpărarea care este în Hristos, aruncându-i în faţă refuzul darului Său infinit de mare.

Unii au, într-adevăr, un sistem dogmatic potrivit căruia toţi sunt judecaţi numai după lege, considerând că acesta este unicul teren al responsabilităţii pentru orice om şi că şi evreii şi naţiunile sunt priviţi ca fiind sub lege. Dar aceasta nu numai că este o premisă greşită, ci chiar dovedeşte cea mai tristă ignoranţă sau nesupunere faţă de scriptură. Are toate caracteristicile unei ipoteze rele. Sunt neglijate faptele şi nu este atins principiul adevărat; principiul lor nu s-a aplicat niciodată aşa cum presupun ei că se aplică întotdeauna, iar în prezent nu se aplică nici o parte din el deoarece a intervenit o responsabilitate şi mai mare. Consideră ca având multă greutate starea din vechime a naţiunilor şi minimizează judecata care îl aşteaptă acum pe orice suflet care este nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare. Modul scripturistic de a prezenta judecata este mult mai profund şi mai impresionant. Este clar că iezuiţii apreciază prea puţin atât privilegiile evangheliei cât şi judecata lui Dumnezeu, din vreme ce scopul lor este acela de a-i înspăimânta pe oameni pentru a lucra asupra unei conştiinţe vinovate. S-a spus că ei ar fi mari predicatori, dar ceea ce fac ei este o prezentare dramatică atât a suferinţelor celor condamnaţi cât şi a împrejurărilor exterioare ale crucii lui Hristos. Sigur că acestea îşi au importanţa lor, dar punctul de vedere al lui Dumnezeu şi partea Lui sunt de obicei omise.

Vor fi cel puţin trei faze distincte ale judecăţilor aplicate celor de pe pământ imediat înainte de împărăţia milenară. La nord şi la este vor fi cei care au un rol în istorie ca vrăjmaşi ai lui Israel, iar la vest cei care se vor prezenta ca prieteni după evanghelia naţiunilor. La aceştia se adaugă cei care vin pentru ei înşişi, evreii apostaţi din ziua din urmă, care vor avea o cauză comună cu imperiul latin şi cu puterile occidentale. Totul este într-o ordine perfectă şi tot ce ne trebuie este o credinţă mai simplă în scriptură şi în faptul că Dumnezeu vrea să ne dea înţelegere prin lucrarea Duhului Sfânt.

Astfel, din Ezechiel 25 rezultă că răzbunarea divină asupra Muntelui Seir şi a edomiţilor va fi prin mâna lui Israel. Şi semnificaţia principală a numeroaselor avertismente profetice este că prezenţa lui Yahve se va manifesta în aceasta. Va urma apoi timpul când toate naţiunile şi tot pământul vor fi sub mâna lui Dumnezeu. În al treilea rând, epoca judecăţii va fi tocmai când peste Israel vor veni binecuvântări neasemuite şi neschimbabile, şi, de asemenea, binecuvântările vor fi în general pe tot pământul. Comparaţi Isaia 11 şi 34, Plângeri 4.21-22, Ezechiel 25 şi 35 şi Isaia 63 .3. Acestea nu exclud nicidecum afirmaţiile din alte părţi că Yahve va executa judecata prin intermediul lui Israel deoarece „al poporului“ trebuie înţeles „al popoarelor“ sau al naţiunilor[5], fără a-l include pe Israel printre acestea. Pentru această lucrare nu va fi folosit vreun instrument insolit, ci Yahve va folosi ca instrument pe Israel pentru a împlini aceasta.

În profeţia care ne stă înainte, Obadia dezvăluie un viitor cu acelaşii sens. „Aşa zice Domnul Yahve despre Edom: Noi am auzit o ştire de la Yahve şi un sol este trimis printre naţiuni: «Ridicaţi-vă, şi să ne ridicăm împotriva lui la război!»“ Şi aceasta din cauza împotrivirii lui faţă de Dumnezeu, care a voit să-l facă pe Edom un popor mic şi deoarece se bizuiau pe Muntele Seir ca adăpost natural. Edomiţii umblau după lucruri mari şi detestau poziţia de demnitate acordată lui Israel. „Iată, te-am făcut mic printre naţiuni. Eşti foarte dispreţuit“. Lucrurile stau altfel când un om sau un popor se mulţumeşte cu ceea ce i s-a dat, ci aspiraţiile peste măsură sunt condamnate. Atunci când ai aspiraţii înalte este extrem de dureros să fii dispreţuit şi aşa este istoria lui Edom deoarece, după cum de la început vedem la Esau mândrie, aşa vedem şi la edomiţi la sfârşit. S-ar părea că, aşa cum fac de regulă mercenarii străini, ei i-au dispreţuit pe cei care îi angajau. Blestemul unuia fals faţă de rudele lui este să se vândă străinilor pentru a îndeplini sarcini odioase, pentru ca apoi, după ce şi-au îndeplinit sarcinile, să fie lepădaţi. Aşa pare să fi fost experienţa lui Edom. „Mândria inimii tale te-a înşelat, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncii“. Poziţia lor naturală inexpugnabilă nu îi va putea proteja atunci când acele instrumente pe care le-a invitat Dumnezeu îi vor doborî de pe înălţimile cu care se mândresc. Chiar dacă locuinţa lor este înaltă şi Esau, dacă nu cu buzele lui, atunci în inima lui zice: „Cine mă va coborî pe pământ?“ totuşi a ieşit cuvântul de la Dumnezeu: „Chiar dacă te vei înălţa ca vulturul şi chiar dacă îţi vei aşeza cuibul printre stele, de acolo te voi coborî, zice Yahve“. Atunci căderea lor va fi cu atât mai mare şi mai fără speranţă.

Dar le este rezervat ceva şi mai rău: nu numai că cele pe care se bizuiau ei se vor dovedi zadarnice în ziua încercării, când Yahve se va ocupa de ei, ci răsplătirea pentru rapacitatea lor va fi necruţătoare. Ei au trăit prin sabia lor şi din jaful care însoţeşte sabia, şi aşa vor fi ei pedepsiţi. „Dacă ar fi venit la tine hoţi sau tâlhari de noapte (cât eşti de pustiit!), n-ar fi furat ei până ar fi avut de ajuns?“ Chiar şi cei care trăiesc în mod obişnuit din pradă s-ar opri odată ce au luat cât pot căra în fugă la sfârşitul vizitei lor grăbite; şi nici cei care lucrează în vii nu culeg atât de temeinic. „Dacă ar fi venit la tine culegători de vie, n-ar fi lăsat ei măcar câteva boabe?“ Şi Yahve va împlini întocmai aceasta cu privire la Israel în final, când se va face curăţirea viei pentru instaurarea împărăţiei Sale în mijlocul lor. „Cât de răscolit este Esau!“ Nimic nu este lăsat netulburat şi în urma prădătorilor nu va mai rămâne nimic de folos. „Cum îi sunt căutate comorile ascunse!“ Ceea ce face să fie şi mai amar este faptul că şi cei socotiţi prieteni şi aliaţi contribuie la jaf. „Toţi aliaţii tăi te-au împins până la hotar“. Aceste cuvinte arată clar că aceia în care se încrezuseră deplin le-au devenit în final inamici care au putut să le facă şi mai mult rău deoarece îi cunoşteau mai bine, cunoşteau obiceiurile, locuinţele lor şi posesiunile lor. „Oamenii care erau în pace cu tine te-au înşelat, te-au învins; cei care mănâncă pâinea ta au întins o cursă sub tine“. Atunci este clar că „în el nu este pricepere“. „În ziua aceea, zice Domnul, nu voi nimici Eu pe cei înţelepţi din Edom şi priceperea de pe muntele lui Esau?“

Ei s-au fălit cu înţelepciunea lor deosebită şi cu abilitatea lor, dar acestea i-au trădat în ceasul cel mai greu. Când mersul lucrurilor era defavorabil lui Iuda, ei au căutat să se folosească de vrăjmaşii lui Iuda şi să-şi satisfacă ura faţă de cei căzuţi. S-au împrietenit cu babilonienii, cu Nebucadneţar şi căpeteniile lui care s-au suit împotriva Iudeei, dar îi aşteaptă răsplata de la Dumnezeu. „Şi vitejii tăi, Temane, se vor înspăimânta, pentru ca orice om din muntele lui Esau să fie nimicit prin înjunghiere“. Dar ceea ce s-a întâmplat atunci nu este totul. Aceste lucruri le-am dovedit deja. Am arătat din scriptură că în scena de final a acestui veac Edom va fi unul dintre obiectele judecăţii divine pe pământ. Prin urmare, trebuie ca această naţie să apară din nou în ţară în zilele din urmă, dar ceea ce a avut loc în timpul lui Nebucadneţar prefigurează în mod remarcabil ceea ce va fi la începutul mileniului, sau, mai curând, în timpul scurtei crize care precedă mileniul, după cum am explicat anterior. „Din cauza violenţei împotriva fratelui tău Iacov, te va acoperi ruşinea şi vei fi nimicit pentru totdeauna. În ziua când stăteai de cealaltă parte, în ziua în care străinii îi luau în captivitate averea şi cei din altă naţiune intrau pe porţile lui şi aruncau sorţul asupra Ierusalimului“ – aceasta se referă la purtarea lor în timpul lui Nebucadneţar. Atunci „şi tu erai printre ei“, luând parte la pradă împreună cu caldeenii. „Dar tu nu trebuia să fi privit ziua fratelui tău, ziua nenorocirii lui, nici nu trebuia să te fi bucurat de fiii lui Iuda în ziua nimicirii lor“. Încă nu este dată sentinţa solemnă şi ireversibilă a judecăţii asupra lui Edom. Încă mai este o tranziţie în tonul lui Obadia. Yahve este încet la mânie şi plin de îndurare. De aceea în profeţie mai găsim încă un ton de afecţiune tulburată şi întristată. Când vorbeşte Maleahi, toate acestea s-au dus: „L-am urât pe Esau“. Aceasta se poate spune din toată inima atunci şi nu mai înainte. Aceasta s-a pregătit, după cum am văzut, în Ieremia, care a fost, probabil, după Obadia şi a preluat în profeţia lui mare parte din judecata pe care o studiem acum. Nu pot exista îndoieli întemeiate că Obadia a fost cel mai vechi dintre cei doi, dar, cum au fost date toate avertismentele şi Edom nu a luat aminte ci a persistat în ura împotriva evreilor, cuvintele lui Dumnezeu devin şi mai categorice în denunţarea mâniei lui Yahve împotriva lor. „Nu trebuia să te fi bucurat de fiii lui Iuda în ziua nimicirii lor, nici nu trebuia să-ţi deschizi larg gura în ziua strâmtorării“. Nu există nimic care să arate mai multă răutate decât a profita de pe urma nenorocirii altuia când este devastat sau când duhul îi este îndurerat de pedeapsa divină. Numai o inimă complet depravată poate profita de căderea altuia pentru a-l călca în picioare atunci când el este căzut la pământ. Aceasta este exact ceea ce a făcut Edom atunci şi ceea ce presupun că va repeta în ziua viitoare. Pentru că am face bine să reţinem faptul că Dumnezeu mai are încă de pedepsit şi de nimicit pe călcătorii de lege din poporul Său şi că Edom va avea parte încă o dată de mânia lui Dumnezeu când El îi va aşeza din nou pe copiii lui Israel în poziţia lor de supremaţie. Istoria se va repeta. Până şi în lucrurile omeneşti aceasta se poate verifica parţial, dar în istoria divină acest principiu este mereu valabil deoarece întreaga scriptură are, mai mult sau mai puţin, un caracter simbolic sau profetic. De aceea, ceea ce a fost este ceea ce va f, iar ceea ce s-a împlinit parţial se va împlini deplin. Într-o lume ca aceasta nu trebuie să ne mirăm că acest principiu se aplică şi la cele rele în aceeaşi măsură ca la cele bune. Astfel, aceasta se va vedea evident la viitoarea Romă, care va avea trăsăturile de caracter specifice fiarei care se ridică din adânc, atunci când va reapărea. De regulă aceasta este valabil în toate. Chiar şi la Domnul nostru binecuvântat putem vedea legătura minunată dintre ceea ce a fost El în har şi smerenie şi gloria în care El Se va arăta la instaurarea împărăţiei Sale.

„Nu trebuia să fi intrat pe poarta poporului Meu în ziua nenorocirii lor, nici nu trebuia să fi privit chiar tu la necazul lor, în ziua nenorocirii lor, şi nu trebuia“. Profetul repetă ca un refren cuvintele „în ziua nenorocirii lor“. „Şi nu trebuia să fi stat la răspântii, ca să nimiceşti pe aceia dintre ai lui care reuşiseră să scape

şi nu trebuia să fi predat pe cei rămaşi dintre ai lui în ziua strâmtorării. Pentru că ziua lui Yahve este aproape asupra tuturor păgânilor“. Vedem clar că este o legătură puternică între trecut şi viitor. Ziua lui Yahve în sensul cel mai propriu şi deplin nu a venit încă. Parţial a venit asupra Egiptului, a venit asupra Babilonului şi asupra marilor puteri care au căzut succesiv în urma judecăţilor divine, dar, în sensul deplin, adică asupra tuturor păgânilor, ziua lui Yahve nu a venit încă. Dovada este faptul că, că în acea zi, tot pământul va fi unit, toate seminţiile şi limbile. Aceasta nu se va realiza treptat, pe parcursul istoriei, prin mijloace secundare, ci va fi prin lucrarea de har şi atotputernică a lui Yahve, care va uni totul în laudă pentru El atunci când toţi idolii vor fi dispărut pentru totdeauna. Aceasta nu a fost niciodată de când, prin viclenia lui Satan, lumea aceasta şi-a făcut idoli. Şi nici nu va fi până în zorii zilei lui Yahve, zi care va fi caracterizată de aceasta de la începutul ei până la sfârşit. Nici chiar rebeliunea de la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani nu va fi o revenire la vicleniile lui Satan în idolatrie. „Pentru că ziua Domnului este aproape asupra tuturor naţiunilor: cum ai făcut, ţi se va face“. Pentru Edom vedem răsplata meritată. „Răsplata ta se va întoarce asupra capului tău. Pentru că, după cum aţi băut pe muntele Meu cel sfânt, tot aşa vor bea toate naţiunile neîncetat, da, vor bea şi vor sorbi şi vor fi ca şi cum n-ar fi fost“.

Putem face deosebirea între necazurile din trecut ale lui Edom, pe care le-au adus asupra lui păgânii sau naţiunile şi unul mult mai groaznic în viitor, care pare să iasă în evidenţă în această profeţie scurtă, în care, prin intermediul lui Israel, tot Muntele Seir va fi dat pustiirii pentru totdeauna din cauza umilinţelor la care i-au supus edomiţii pe fiii Sionului, care vor fi atunci salvaţi şi binecuvântaţi. Astfel, aici este scris că „pe muntele Sionului va fi eliberare“. Nu începutul este acela care hotărăşte rezultatul războiului ci sfârşitul. Şi acesta este un gând solemn, pe care se cuvine să-l avem în vedere în toate căile noastre. Deseori vedem multă ardoare pentru un timp, dar înţelepţi sunt aceia care lucrează pentru eternitate, care privesc la lucruri nu aşa cum par ele a fi acum, ci la cum vor fi ele apreciate de Domnul la venirea Lui. Nu există nici un alt test adevărat cu excepţia celui moral – voia şi judecata lui Dumnezeu asupra tuturor. Pentru a ne ajuta la aceasta Duhul Sfânt lucrează în sufletele noastre prin cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să avem această certitudine pentru că nu există alt mijloc mai bun pentru a ne ţine treji şi totuşi smeriţi, fericiţi şi totuşi serioşi, având sentimentul că Domnul este instanţa supremă care judecă totul şi exersându-ne să avem o conştiinţă curată, şi aceasta mai ales tratând prezentul în lumina acelei zile, adică a viitorului. Poate exista oare o perspectivă corectă a credinţei fără a avea acea zi înaintea ochilor? A judeca fără a avea acea zi în vedere înseamnă a judeca în general după aparenţe, deci nu după dreptatea divină.

În această predicţie vedem cât de complet sunt răsturnate lucrurile şi că Muntele Sionului va fi locul eliberării, nu semnul pustiirii lui Israel când capitala ţării lui Emanuel este călcată de cele mai nevrednice naţiuni. „Şi el va fi sfânt; şi casa lui Iacov va stăpâni posesiunile lor“. Faptul că aceasta nu este în nici un caz evanghelia, ci este împărăţia, când cele două lucruri vor fi distincte în loc să fier unite ca acum, în creştinism, este arătat şi mai clar de cuvintele care urmează, pe care chiar este absurd să le aplicăm bisericii şi ar fi ignoranţă şi eroare să le anulăm prin explicaţii. Teologii se străduiesc zadarnic să explice cum o rămăşiţă din Iuda poate fi numită „casa lui Israel“ şi „casa lui Iosif“, dar această dificultate este creată doar de sistemul fals care exagerează trecutul şi indică viitorul lipsindu-l pe vechiul popor al lui Dumnezeu de speranţa lui, un sistem bazat pe îngâmfarea celor dintre naţiuni (v. Romani 11 ), care nu este adevărat.

Versetul, ca şi altele din profeţi, contemplă viitorul strălucit al pământului şi poporul pământesc restaurat încă o dată şi unit în ţara lor. „Şi casa lui Iacov va fi un foc; şi casa lui Iosif, o flacără; şi casa lui Esau, mirişte şi vor arde între ei şi-i vor mistui şi nu va rămâne nici unul din casa lui Esau, pentru că Yahve a vorbit! Şi cei de la sud vor stăpâni muntele lui Esau; şi cei de la şes, pe filisteni; da, vor stăpâni câmpia lui Efraim şi câmpia Samariei; şi Beniamin va stăpâni Galaadul“. Din vreme ce locurile sunt menţionate pe nume nu se cuvine să trecem peste acestea prin mecanismul pe care oamenii îl numesc „spiritualizare“. De fapt, termenul „spiritualizare“ nu este corect, ci trebuie considerat ca fiind alegorizare. Negarea speranţelor lui Israel nu are nimic spiritual, ci adevărata spiritualitate constă în a înţelege cuvântul lui Dumnezeu în sensul pe care El I l-a dat. Se poate să aplicăm principiul scripturii în tr-un mod destul de legitim. Se poate să luăm ceea ce spune Dumnezeu despre Israel şi să ne bucurăm deplin de aceste cuvinte deoarece, dacă Dumnezeu a iubit atunci pe poporul Său, noi putem fi siguri că biserica este iubită acum, ca şi orice mădular al acestui trup sfânt. Dacă vedem cât de mult i-a iubit Yahve pe evrei aşa cum erau ei, atunci, fără-ndoială, vom crede că un creştin este iubit şi mai mult. Toate acestea sunt destul de valabile, aşa că putem privi la cum a lucrat Dumnezeu cu Isaac sau Iacov, cu David sau Solomon, cu Isaia sau Ezechia şi putem să considerăm că acestea sunt învăţături folositoare pentru creştin.

Dar, în acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că există aspecte specifice. Astfel, menţionarea Samariei şi Galaadului în această scenă arată că nu este vorba despre cer sau eternitate, nici despre biserică sau despre evanghelie. Evreii s-au făcut la fel de vinovaţi ca şi naţiunile de o alegorizare şi aplicare greşită a cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, ei interpretează că edomiţii înseamnă creştinii, încununând răutatea lor cu minciuna blasfemiatoare că Domnul Isus, adevăratul Mesia, era un edomit. Dar cărturarii dintre naţiuni, nu mai puţin vinovaţi pentru pervertirea cuvântului, chiar dacă ei doresc să-L onoreze pe Domnul, nu au motive întemeiate să-i privească de sus pe rabini şi să-i condamne.

Luther, de exemplu (cu toate că era un om binecuvântat), din cauză că nu ţinea cont de sensul general şi de conexiuni, ca şi de faptul că fiecare expresie îşi are rostul ei în detaliu, a pierdut sensul real al profeţiei până într-atât încât gândea că se referă la evanghelie. Mai este oare nevoie de alte dovezi cu privire la cât de deficitară era la el cunoaşterea Bibliei? Cel care introduce evanghelia în ceea ce am citit aici trebuie să aibă o imaginaţie extrem de surprinzătoare. Regula de aur este să nu forţăm niciodată scriptura, deoarece altfel vom submina întotdeauna adevărul confundând lucruri diferite. Spun aceasta nu pentru că nu doresc să-l omagiez pe marele reformator, care cu siguranţă se cuvine să fie respectat de toţi cei care iubesc adevărul, ci deoarece adevărul are prioritate şi numele lui nu trebuie folosit în detrimentul autorităţii adevărului deoarece el, din neştiinţă (de exemplu cu privire la speranţele lui Israel şi la judecata viitoare a celor vii), anulează sensul adevărat. El a fost şi pripit şi slab în gândurile pe care le-a avut cu privire la cuvântul inspirat. Astfel, presupun că ştim cu toţii că el a tratat Epistola lui Iacov ca nefăcând deloc parte din scriptură şi avea îndoieli cu privire la alte părţi ale cuvântului lui Dumnezeu. Şi tocmai aceasta a dat raţionaliştilor din Germania un oarece avantaj faţă de adversarii lor mai ortodocşi, avantaj pe care ei nu au întârziat să se străduiască să-l fructifice. În fond toate partidele care susţin cu ardoare raţionalismul sunt influenţate mult de tradiţie, după cum cei care par a le fi total opuşi raţionamentelor lor, după părerea mea, sunt foarte superficiali. Cu toate acestea, chiar Luther însuşi a aprobat şcoala de interpretare care deturnează mărturia profeţilor de la poporul avut în mod direct în vedere, şi anume de la evrei.

Adevărul este că Israel este centrul Vechiului Testament, după cum creştinii sunt centrul Noului Testament şi, dacă nu avem în vedere aceste două fapte, atunci suntem mereu în pericol să ne încurcăm şi să interpretăm greşit gândurile lui Dumnezeu.

Obadia vorbeşte deci, în versetul 17, despre o eliberare pe pământ, de una adusă de Dumnezeu, dar pe pământ. Este vorba despre restaurarea nu a bisericii ci a lui Israel, iar Duhul vorbeşte literal despre Muntele Sionului, iar mai apoi despre Muntele lui Esau, despre câmpia filistenilor, despre câmpiile lui Efraim şi ale Samariei. Imaginile simbolice ale focului şi flăcărilor care îi mistuie pe alţii ca pe o mirişte nu reprezintă nicidecum harul, ci judecata la instaurarea în lume a împărăţiei Domnului nostru. Oamenii, până şi credincioşii, pot avea îndoieli, dar „Yahve a vorbit“. „Şi cei de la sud vor stăpâni muntele lui Esau; şi cei de la şes, pe filisteni; da, vor stăpâni câmpia lui Efraim şi câmpia Samariei; şi Beniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei deportaţi ai acestei oştiri a fiilor lui Israel vor stăpâni ce era al canaaniţilor până la Sarepta. Şi cei deportaţi ai Ierusalimului, care erau în Sefarad, vor stăpâni cetăţile de la sud. Şi cei care îi vor salva se vor sui pe muntele Sionului, ca să judece muntele lui Esau. Şi împărăţia va fi a lui Yahve“. Aceia care îi vor salva, sunt, fără-ndoială, instrumente pe care Yahve le va folosi în ziua care va veni, deoarece El doreşte să onoreze mult pe poporul Său din vechime când îl va aduce la Sine. El promite să-l facă asemenea lui David pe cel mai slab dintre locuitorii Ierusalimului şi casa lui David ca Dumnezeu, ca un înger al lui Yahve înaintea lor, după cum a spus Zaharia. S-ar părea că la aceştia se referă aici. Conexiunile exclud orice referinţă la perioada macabeilor, şi cu atât mai puţin este posibil ca Obadia să se refere la starea lucrurilor în creştinism. Este clar că el vorbeşte despre starea lucrurilor care precede mileniul, când împărăţia va fi a lui Yahve. Este imposibil să legăm aceste cuvinte de starea eternă când Dumnezeu va fi totul în toţi deoarece atunci, după cum ni se spune explicit, împărăţia va fi fost predată Tatălui pentru ca Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) să fie totul în toţi. Aici este perioada anterioară împărăţiei.

Cred că nu există nici o altă prezentare a scripturii care să explice satisfăcător toate condiţiile din context şi din restul Bibliei. Cine oare va nega că scriptura trebuie să aibă un sens bine determinat? Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă un obiect real şi deplin şi acesta nu este în nici un caz contrar unor aplicări particulare ale anumitor pasare. Aceasta este corect şi nu vor fi nici un fel de obiecţiuni, dar trebuie să deosebim aplicaţia scripturii de interpretarea ei justă, cea din urmă având semnificaţia totalităţii gândurilor lui Dumnezeu, a intenţiilor şi obiectivelor Sale, fie că este vorba despre profeţie, fie despre orice altceva. Aplicaţiile, potrivit cu precedentul apostolic, se justifică pentru practica noastră înainte de „ziua aceea“.

Este un fapt binecunoscut că edomiţii au avut succese pe măsură ce Israel şi Iuda au decăzut, astfel încât ei chiar au luat în stăpânire unele regiuni şi oraşe din sudul Palestinei. Ei s-au amestecat mult cu evreii. Au venit apoi nabateenii, descendenţi ai lui Nebaiot, fiul cel mai mare al lui Ismael, care a luat în stăpânire Idumeea şi au scos de sub stăpânirea fiilor lui Esau o mare parte din teritorii. Ca urmare a faptului că acei oameni l-au pedepsit pe Edom, locuitorii de mai dinainte s-au strâns în Ţara Sfântă, şi unii dintre ei au dobândit mari posesiuni, din care au trebuit să renunţe la o parte înainte de venirea Domnului nostru, fapt binecunoscut. Cu toate acestea, o familie de idumei avea puterea în ţară. Antipater a fost strămoşul lui Irod cel Mare, care domnea la Ierusalim când S-a născut Domnul nostru şi a căutat să-L omoare. Dar aceste lucruri sunt mai curând contrare profeţiei decât împlinirea ei. Este o ideea tare nefericită aceea că Obadia ar fi prezis în termeni atât de străluciţi ceva de genul succeselor macabeilor timp de un pic mai mult de un secol, urmate apoi de familia idumeeană care a domnit peste Ţara Sfântă. Zilele lui Irod au fost departe de ceea ce va fi când împărăţia va fi a lui Yahve.

Pe de altă parte, creştinismul cunoaşte un singur Mântuitor. Promisiunile strălucite din Obadia îşi aşteaptă încă împlinirea. Ele, ca toate celelalte care privesc naţiunile pe pământ, aşteaptă arătarea Domnului Isus şi împărăţia Lui. Nu este starea eternă, când Dumnezeu va fi totul în toţi, deoarece atunci împărăţia va fi fost predată lui Dumnezeu, Tatălui, după ce El va fi înfrânt orice altă autoritate şi putere. „Împărăţia“ va fi acea perioadă lungă în care puterea divină, administrată de Fiul omului, va face ca pământul să dea rezultate binecuvântate după voia lui Dumnezeu şi potrivit cuvântului gloriei Sale. Dar atunci va fi o perioadă de guvernare dreaptă a Marelui Împărat, adică un timp în care puterea şi dreptatea vor răsplăti deschis pe pământ binele prin daruri abundente şi în îndurare şi va nimici imediat orice rău va îndrăzni să se manifeste. În starea eternă nu va fi aşa, deoarece atunci, după judecata celor morţi, va fi acea separare eternă şi în cerurile noi şi pământul cel nou în sens absolut Dumnezeu va locui împreună cu oamenii şi nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici plâns şi nici durere, iar cei răi vor fi în iazul de foc, care este a doua moarte.

[1] N. tr.) De exemplu, chiar în prezent, monarhia Saudită nu este tocmai o monarhie absolută cum a fost, de exemplu, cea a lui Ludovic al XIV-lea, nici o monarhie constituţională de genul celor de acum din Marea Britanie, Olanda şi alte ţări europene, ci este mai un monarh ales dintr-o familie şi care trebuie să manevreze păstrând un echilibru în relaţiile din acea familie mare, şi, în acelaşi timp, păstrând echilibru şi cu alţi şefi ai diferitelor triburi şi lideri religioşi (mai ales wahabiţii).

[2] N. a.) O poruncă asemănătoare era ca ei să nu-l urască pe egiptean, sentiment care ar fi fost provocat în mod firesc de amintirea umilinţelor suferite în trecut de Israel când a a fost în robie. Dumnezeu doreşte să cultive amintiri generoase şi nu răzbunătoare. Şi despre reapariţia vechilor lor vrăjmaşi ni se spune: „ci vor zbura pe umărul filistenilor spre apus“. Filistenii vor fi purtători de poveri. După cum în vechime i-au supus pe israeliţi la cele mai profunde umilinţe, ei vor fi obligaţi să le fie slujitori şi va fi pentru ei un lucru foarte bun că li se va permite să le fie chiar şi slujitori. În dreptatea Lui, Dumnezeu i-ar fi putut nimici, dar El este bun, aşa că ni se spune că: „ci vor zbura pe umărul filistenilor spre apus. Împreună îi vor prăda pe fiii Răsăritului; îşi vor întinde mâna asupra Edomului şi a Moabului, şi fiii lui Amon vor asculta de ei“.

[3] N. tr.) În traducerea KJV este „sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborî asupra Idumeei“, Darby însă spune „asupra Edomului“, la fel şi Diodati.

[4] N. tr.) Se referă la secolul al-XIX-lea

[5] N. tr.) Cel mai probabil referire la Isaia 11 .10, unde în traducerea KJV este „al poporului“, spre deosebire de Darby, unde este „al popoarelor“

„Dacă“

William Kelly

„Ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o” Coloseni 1:22-23

Socotesc cuvântul „dacă“ o condiţie şi nimic altceva. Este cu totul alt lucru în capitolul 3:1: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos …“. Este un cuvânt asemănător, dar trebuie, ca întotdeauna, să fie privit în contextul lui. Cred că aici este implicată o condiţie, în timp ce în capitolul 3 este simpla referire la un fapt împlinit.

În afara unor împrejurări speciale care să poată schimba situaţia, fiecare om, aproape fiecare persoană, înainte de a se întoarce la Dumnezeu este în mod natural dispus să fie arminian *(adică să se încreadă în propria sa dreptate); dar când ajunge să-şi dea seama că este un pierdut, totuşi îndreptăţit prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu în Hristos, este deseori o tendinţă de a se îndrepta cu totul spre extrema opusă. Când ajunge mai matur în înţelegerea adevărului, nu mai este vorba despre a avea una din cele două vederi, ci una infinit mai largă, adică a gândului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său.

* De la Arminius, un teolog susţinător al învăţăturii propriei dreptăţi şi a propriei vrednicii

Lucrurile din Scriptură care sunt fără condiţie trebuie luate în totul aşa cum sunt ele, iar cele condiţionate trebuie subliniate în toată tăria lor. Apostolul nu ne aduce înainte acest „dacă“ drept condiţie a îndreptăţirii noastre. Numai harul socoteşte drept pe cel nedrept; nicio condiţie nu poate avea loc aici. Ar fi o tăgăduire a harului.

Pentru toată această lucrare nu există condiţii care să poată aduce semn de întrebare. Dar ce se întâmplă? Dumnezeu nu ne face să ştim cu siguranţă care sunt cei care cred în adevăr în El, printre cei care mărturisesc Numele lui Hristos.

Au fost chiar în zilele de la început unii care au urmat adevărul pentru un timp şi apoi l-au părăsit. Alţii au înlocuit încetul cu încetul curăţia evangheliei cu filosofie şi rânduieli sau cel puţin au fost dispuşi să le adauge la ea. De aceea apostolul spune: „Dacă în adevăr rămâneţi (continuaţi) în credinţă“. Aici el îi atenţionează pe cei născuţi din Dumnezeu că trebuie să continue în credinţă; şi, pe lângă aceasta, alte lucruri trebuie să fie luate în seamă. Şi oare nu copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu oscilează şi chiar alunecă pentru un timp în rătăcire?

Desigur, nu pot spune oricui părăseşte credinţa că este sfânt şi de neînvinuit înaintea lui Dumnezeu. Se poate să ai speranţă datorită faptelor lui din trecut; dar atât timp cât un suflet este dus astfel de vrăjmaş departe de adevărul fundamental, n-aş putea, n-ar trebui să vorbesc cu prea mare încredere despre el. Ar însemna să dovedesc neatenţie faţă de o astfel de necredinţă şi să măresc pericolul în care se află acest suflet, purtându-mă cu uşurinţă. De aceea apostolul spune: „Dacă rămâneţi“.

Un principiu asemănător se aplică celui care trăieşte la umbra unui păcat nejudecat. Astfel, în 1. Corinteni 5 vedem că un om vinovat de un păcat greu, şi de aceea dat afară, trebuia să fie tratat ca „răul acela“, deşi Duhul Sfânt în acelaşi capitol vorbeşte despre scopul avut în vedere: ca duhul acelui om să poată fi mântuit.

Şi epistola a doua dovedeşte că, după toate acestea, omul acela era un credincios adevărat şi că, în urma pocăinţei lui, a fost restabilit în părtăşie.

Desigur, Duhul Sfânt cunoaşte perfect toate, dar noi putem judeca numai ce permite Dumnezeu să fie adus clar înaintea ochilor noştri. Lucrul acesta are o valoare practică pentru sufletele noastre, pentru că deseori este greu să te porţi chiar aşa cum ar trebui cu o persoană care a ieşit din părtăşie. Suntem predispuşi să abordăm cu uşurinţă astfel de cazuri. Şi care este rezultatul că le tratăm astfel? Ei trag cu putere în afară. Puterea de restabilire este prea slabă. Păcatul este judecat superficial. Dacă simţim mai mult, dorim cu sinceritate să aducem persoana aceea înapoi. Trebuie să fie o durere adâncă ori de câte ori sufletele sunt oprite de la masa Domnului. Dorinţa noastră atunci ar trebui să fie neîncetat să aflăm că se judecă ei înşişi şi să-i vedem restabiliţi.

Aici nu se spune să rămânem în credinţa prin care suntem mântuiţi, ci „în credinţa“ (articulat). Când apostolul vorbeşte aici despre „credinţă“, de fapt nu se referă la credinţa „noastră“, ci la acea singură „credinţă“ adica la obiectul primit. Credincioşi adevăraţi sau nu, dacă ei părăsesc credinţa, cum ar putea fi ei consideraţi astfel?

În ultimul timp, oamenii s-au îndreptat foarte mult spre ceea ce este înăuntru sau subiectiv; însă „credinţa“ este revelaţia oferită celui credincios în afara omului. Este o mare îndurare că în aceste zile din urmă s-a dat mare întâietate adevărului cu privire la persoana Domnului Isus Hristos.

Nu ne putem pronunţa în totul cu privire la credinţa individuală a unui om, dar putem judeca ce vedem cu privire la credinţa pe care o are şi să spunem dacă ce mărturiseşte este adevărat sau nu. Dragostea ia de bun – dacă o persoană mărturiseşte credinţa şi nu este nimic evident împotriva ei în cuvintele şi căile ei – că este credinţa adevărată. O persoană poate fi sinceră în ceea ce este greşit sau nesinceră în ceea ce este drept; dar adevărul este un standard neschimbat. Dacă cineva ar judeca pe temeiul a ceea ce este în inima unei persoane, n-ar putea spune nimic; pentru că cine altul se poate pronunţa în această privinţă decât numai Dumnezeu? Dacă cineva acţionează pe temeiul „credinţei“, odată ce omul merge împotriva adevărului, părăsind ceea ce mărturisise altădată, suntem datori să judecăm acest lucru, lăsând problema credinţei inimii în mâinile lui Dumnezeu.

http://comori.org/viata-de-credinta/calea-lui-dumnezeu-si-cum-sa-o-afli/

C. H. Mackintosh

Calea lui Dumnezeu şi cum să o afli

C. H. Mackintosh

Iov 28:7 , Luca 11:34-36 .
„Este o cărare pe care nicio pasăre de pradă n-o cunoaşte şi ochiul vulturului n-a văzut-o.”Este o îndurare de nespus pentru cel care doreşte într-adevăr să umble cu Dumnezeu, să ştie că există într-adevăr o cale pe care poate să meargă! Dumnezeu a pregătit pentru răscumpăraţii Săi o cale pe care ei pot merge cu toata siguranţa, cu toată liniştea şi fermitatea. Este privilegiul fiecărui copil al lui Dumnezeu şi al fiecărui slujitor al lui Hristos să fie la fel de sigur de faptul că este pe calea lui Dumnezeu pe cât de sigur este de mântuirea lui. Poate că pare o afirmaţie deplasată; dar întrebarea care se pune este: este oare adevărată? Dacă este adevărată atunci nu poate fi exagerată.

Fără îndoială că, după părerea unora, s-ar putea să dai dovadă de încredere de sine şi dogmatism dacă afirmi în zile ca acestea în care trăim şi într-un mediu ca acela prin care trecem că eşti sigur că te afli pe calea Domnului. Dar ce spune Scriptura? Ea declară că ‚ „este o cale” şi, de asemenea, ne spune cum să o găsim şi cum să umblăm pe o ea. Da, aceeaşi voce care ne spune despre mântuirea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre ne spune şi despre calea lui Dumnezeu pentru picioarele noastre; aceeaşi autoritate care ne asigură că: „cine crede în Fiul are viaţa eternă”, ne asigură de asemenea că „cei care merg această cale, chiar nebuni, nu se vor rătăci”. Isaia 35:8-10 .

Din nou spunem: acesta este un semn de îndurare, o îndurare valabilă în toate timpurile, dar mai ales într-o zi plină de confuzie şi de amestec ca aceea în care trăim. Suntem profund mişcaţi văzând starea de nesiguranţă în care se găsesc mulţi dintre copii scumpi ai lui Dumnezeu în momentul de faţă. Nu ne referim acum la problema mântuirii; despre aceasta am vorbit pe larg în altă parte; ceea ce avem acum înaintea noastră este calea creştinului – ce trebuie să facă, unde trebuie să fie, cum să se poarte în mijlocul Bisericii mărturisitoare. Oare nu este atât de adevărat că mulţi dintre copii Domnului rătăcesc în legătură cu aceste lucruri? Oare nu sunt atâţia care, dacă şi-ar mărturisi adevăratele sentimente din inimă, ar trebui să recunoască că nu au linişte – să mărturisească că nu ştiu ce să facă, nu ştiu unde să meargă, sau ce să creadă? Acum se pune întrebarea, oare Dumnezeu Şi-ar lăsa copii şi Hristos slujitorii într-un asemenea întuneric şi în atâta confuzie?

Nu, piciorul se mişcă ascultător,
Nu în întuneric şi nesiguranţă
Ci urmându-Te pe Tine, Domnul meu iubit.

Oare un copil nu poate afla voia tatălui său? Nici servitorul voia stăpânului său? Şi dacă aşa stau lucrurile în relaţiile noastre pământeşti, cu cât mai mult putem conta pe aceasta în legătură cu Tatăl şi Domnul nostru din ceruri. În trecut, Atunci când Israel a ieşit din Marea Roşie şi a stat la marginea acelui desert uriaş şi teribil care îi despărţea de ţara promisă, cum puteau ei să cunoască calea? Nisipul fără urme îi înconjura din toate părţile. Degeaba ar fi căutat vreo indicaţie acolo. Era o întindere mohorâtă în care ochiul vulturului nu putea vedea cărarea. Moise a simţit aceasta când i-a spus lui Hobab ‚ „Te rog nu ne părăsi pentru că tu ştii unde să aşezăm tabăra în pustiu şi tu vei fi ochi pentru noi” (Numeri 10:31 ). Cât de bine pot înţelege inimile noastre necredincioase această rugăminte mişcătoare! Cât de dorit este un ghid uman în mijlocul unei scene de confuzie! Cu câtă dorinţă se lipeşte inima de cel pe care-l considerăm competent în a ne călăuzi în momente de întuneric şi dificultate!

Şi, ne putem întreba, ce nevoie avea Moise de ochii lui Hobab? Oare nu se angajase Iahve în îndurarea Lui să le fie ghid? Da, cu siguranţă, pentru că ni se spune că „în ziua în care a fost ridicat cortul, norul a acoperit locaşul cortului mărturiei; şi era seara ca o înfăţişare de foc deasupra cortului până dimineaţa. Aşa a fost neîncetat: norul îl acoperea şi noaptea avea o înfăţişare de foc. Şi, când se ridica norul de pe cort, atunci porneau fii lui Israel; şi, în locul unde stătea norul, acolo aşezau fii lui Israel tabăra. După porunca Domnului porneau fii lui Israel şi după porunca Domnului rămâneau în tabără; în toate zilele cât stătea norul deasupra cortului, ei erau în tabără. Şi dacă norul rămânea multe zile deasupra cortului, atunci fii lui Israel păzeau cele de păzit ale Domnului şi nu porneau. Şi dacă se întâmpla că norul era puţine zile deasupra cortului, după porunca Domnului aşezau tabăra şi după porunca Domnului porneau. Şi era aşa dacă norul era de seara până dimineaţa şi dimineaţa norul se ridica atunci porneau; sau dacă după o zi şi o noapte norul se ridica, porneau; sau dacă norul rămânea deasupra cortului două zile sau o lună sau multe zile, locuind peste el, fii lui Israel rămâneau în tabără şi nu porneau; dar când se ridica porneau. După porunca Domnului aşezau tabăra şi după porunca Domnului porneau, păzeau cele de păzit ale Domnului după pporunca Domnului prin Moise” (Numeri 9:15-23 ).

Aici era călăuzirea divină, călăuzire despre care putem spune cu siguranţă că era capabilă să-i facă independeţi de proprii lor ochi, de ochii lui Hobab sau de ochii oricărui alt muritor. Este interesant să observăm că, la începutul cărţii Numeri, chivotul trebuia să-şi găsească locul chiar în mijlocul adunării, dar în capitolul 10:33 ni se spune că ‚ „au plecat din muntele Domnului cale de trei zile. Şi chivotul legământului Domnului a mers înaintea lor cale de trei zile ca să le caute un loc de odihnă”. În loc ca Iahve să-Şi găsească un loc de odihnă în mijlocul poporului Său răscumpărat, El devine Călăuza lor pentru călătorie şi caută un loc de odihnă pentru ei. Ce mişcător este harul arătat aici şi câtă credincioşie! Dacă Moise a cerut lui Hobab să le fie ghid în ciuda mijloacelor puse la dispoziţia lor de Dumnezeu – norul şi trâmbiţa, atunci Iehova Şi-a părăsit locul Său din mijlocul seminţiilor şi a mers înaintea lor pentru a le găsi un loc de odihnă. Nu cunoştea El bine pustiul? Nu era El mai bun decât zece mii de Hobabi? Nu se puteau ei încrede în totul în El? Cu siguranţă. El nu i-ar fi rătăcit. Dacă harul Său i-a eliberat din sclavia Egioptului şi I-a condus prin Marea Roşie cu siguranţă că se putea încrede în acelaşi har pentru a-i conduce prin imensul şi teribilul pustiu spre ţara în care curgea lapte şi miere.
Dar trebuie să avem în vedere că, pentru ne putea folosi de de călăuzirea divină, trebuie să abandonăm voinţa proprie şi încrederea în propria înţelepciune precum şi în gândurile şi înţelepciunea altora. Dacă îl am pe Iahve ca şi Călăuză a mea nu vreau nici ochii mei, nici pe cei ai lui Hobab. Dumnezeu este de ajuns; pot avea încredere în El. El ştie tot drumul prin deşert; de aceea, dacă ochii mei vor fi asupra Lui, voi fi călăuzit pe drumul cel bun.

Dar aceasta ne duce cu gândul la ceea de-a doua parte a subiectului nostru şi anume: Cum pot afla calea lui Dumnezeu? Este fără îndoială o întrebare de mare importanţă. La cine să merg pentru a afla calea lui Dumnezeu? Dacă ochii vulturului, care sunt atât de atenţi, atât de puternici, care pot vedea atât de departe – dacă leul cel tânăr, atât de viguros în mişcare, atât de maiestuos în umblare n-a trecut pe ea, dacă „omul nu-i cunoaşte preţul şi ea nu se află pe pământul celor vii”, dacă ‚ „adâncul zice ‚ „Nu este în mine” şi marea zice „Nu este la mine”, aur ales nu poate fi dat pentru ea, nici argint nu poate fi cântărit ca preţ al ei, dacă toată bogăţia universului n-o poate egala şi inteligenţa omului n-o poate descoperi atunci de unde vine înţelepciunea? Unde îi este locul?

Să mă întorc la marile standarde ale ortodoxiei care guvernează gândul şi sentimentul religos al milioanelor de-a lungul şi latul Bisericii mărturisitoare ? Oare calea aceasta minunată a înţelepciunii este la ei? Să fie ei o excepţie la regula măreaţă,completă şi cuprinzătoare din Iov 28 ? Cu siguranţă că nu.

Atunci, ce să fac? Ştiu că este o cale. Dumnezeu, care nu poate să mintă, afirmă lucrul acesta, iar eu cred; dar unde s-o găsesc? „Dar înţelepciunea unde se va găsi? Şi unde este locul priceperii? Ea este ascunsă de ochii tuturor celor vii şi tăinuită de păsările cerului. Distrugerea şi moartea zic despre ea – am auzit despre ea cu urechile noastre”(Iov 28:20-22 ). Nu este oare zadarnică căutarea acestei căi minunate pentru orice fiinţă muritoare şi neştiutoare? Nu, binecuvântat fie Dumnezeu nu este nicidecum un caz pierdut, pentru că „Dumnezeu îi pricepe calea şi îi cunoaşte locul, pentru că El se uită până la marginile pământului vede sub cerul întreg, Când a făcut o greutate pentru vânt şi a împărţit apele cu măsură, când a rânduit o lege pentru ploaie şi o cale pentru fulgerul tunetului, atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, a statornicit-o,da, şi a cercetat-o. Şi către om a zis : „Iată temerea de Domnul, aceasta este înţelepciune ; şi depărtarea de rău este pricepere!” (Iov 28:23-28 ).

Acesta este deci secretul divin al înţelepciunii: teama de Domnul. Aceasta aduce conştiinţa în prezenţa directă a lui Dumnezeu, acolo unde îi este de fapt adevăratul loc. Ţinta Diavolului este să ţină conştiinţa în afara acestui loc, s-o aducă sub puterea şi autoritatea omului – s-o conducă în supunere faţă de poruncile şi învăţăturile omului – să forţeze ceva între conştiinţă şi autoritatea lui Hristos Domnul, nu contează despre ce este vorba; poate un crez sau o mărturisire conţinând o cantitate de adevăr – poate părerea unui om sau a unui grup de oameni – părerea unui învăţător favorit – pe scurt, orice care poate să intre şi să uzurpe în inimă locul care aparţine doar Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este o capcană înfiorătoare, şi o piatră de poticnire – o piedică serioasă în calea progresului nostru pe calea Domnului.Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să mă conducă – Cuvântul simplu şi curat, nu interpretarea omenească a acestuia. Fără îndoială că Dumnezeu poate folosi un om ca să deschidă Cuvântul sufletului meu; dar nu descoperirea Cuvântului este cea care mă conduce, ci Cuvântul lui Dumnezeu descoperit de om. Aceasta este foarte important.

Trebuie să fim învăţaţi şi conduşi exclusiv de Cuvântul Dumnezeului celui viu. Nimic altceva nu ne va ţine drepţi, şi nu va da consistenţă şi fermitate caracterului şi căii noastre ca şi creştini. Există o puternică tendinţă înăuntrul şi în afara noastră de a fi guvernaţi de gândurile şi părerile oamenilor -de acele standarde măreţe stabilite de oameni.

Aceste standarde şi opinii pot avea o mare cantitate de adevăr – s-ar putea să fie în totul adevărate; nu despre aceasta vorbim acum. Ceeea ce vrem să convingem pe cititorul creştin este că el nu trebuie să fie guvernat de părerile oamenilor, ci pur şi simplu de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu are nicio valoare să susţii un adevăr primit de la oameni. Adevărul trebuie suţinut doar dacă este primit de la Dumnezeu însuşi. Dumnezeu poate folosi un om pentru a-şi comunica adevărul; dar dacă nu-l ţin ca şi cum ar fi de la Dumnezeu, el nu va avea putere divină asupra inimii şi conştiinţei mele; nu mă aduce în legătură vie cu Dumnezeu, ci împiedică această legătură aducând ceva între sufletul meu şi autoritatea Lui sfântă.

Am dori mult să dezvoltăm acest subiect şi să consolidăm acest principiu măreţ; dar nu o putem face acum, ci vom încerca să descoperim cititorului unul sau chiar două puncte de o mare importanţă practică prezentate în capitolul 11 din Evanghelia după Luca, puncte care, care odată înţelese, ne vor permite să înţelegem mai bine cum să găsim calea lui Dumnezeu. Vom cita pasajul în întregime. „Lumina trupului este ochiul, când ochiul tău este curat, tot trupul tău este de asemenea plin de lumină. Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Deci dacă tot trupul tău este plin de lumină, neavând nicio parte întunecată, va fi plin de lumină în totul, ca atunci când te luminează lumina cu strălucirea ei” Luca 11 :34-36.

Aici ni se oferă adevăratul secret al deosebirii căii Domnului. S-ar putea să pară foarte dificil să navighezi pe un curs drept în mijlocul mării agitate a creştinismului. În urechi ne răsună atât de multe voci controversate. Atenţia ne este solicitată de atât de multe păreri opuse; oameni ai lui Dumnezeu judecă diferit; există atâtea curente diferite de opinii, încât pare imposibil să ajungi la o concluzie sănătoasă. Ne ducem la un om care, în opinia noastră, are lumină şi el ne spune un lucru; ne ducem apoi la un alt om care şi el pare să aibă lumină iar el ne spune exact invers. Atunci ce să mai credem ?

Ei bine, un lucru este sigur, atunci când alergăm în nesiguranţă şi confuzie, de la un om la altul, şi anume, că ochiul nostru nu este simplu. Ochiul simplu este îndreptat doar spre Hristos şi astfel trupul este plin de lumină. Israelitul din vechime nu trebuia să alerge încoace şi încolo pentru a se consulta cu tovarăşii săi despre calea cea dreaptă. Fiecare avea acelaşi ghid divin, şi anume norul ziua şi stâlpul de foc noaptea. Într-un cuvânt Iahve Însuşi era ghidul infailibil al fiecărui membru al adunării. Ei n-au fost lăsaţi călăuzirii celui mai inteligent, înţelept, sau experimentat om din adunare; nici n-au fost lăsaţi să umble fiecare pe calea lui; fiecare trebuia să-L urmeze pe Domnul. Trompeta de argint anunţa pe toţi gândul lui Dumnezeu; şi niciunul dintre cei care aveau urechea deschisă şi atentă nu se rătăcea. Ochiul şi urechea trebuiau aţintite doar la Dumnezeu, şi nu la un muritor.

Acesta era secretul călăuzirii în deşertul fără niciun fel de urme din vechime, şi acesta este secretul călăuzirii în pustiul moral pe care îl străbat astăzi răscumpăraţii Domnului. Cineva poate spune: „ascultă-mă pe mine” ; altul spune şi el: „ascultă-mă pe mine”, iar cel de-al treilea spune şi el: „fiecare să meargă pe calea lui”. Inima ascultătoare spune, în contrast cu toţi: „eu trebuie să-L urmez pe Domnul meu”.

Aceasta face totul atât de simplu. Nu va creea tendinţa de a avea un duh de independenţă şi superioritate; ci dimpotrivă. Cu cât învăţ mai mult să mă sprijin pe Dumnezeu pentru călăuzire, cu atât nu voi mai avea încredere să apelez la mine; iar aceasta cu siguranţă nu este independenţă. Într-adevăr mă va elibera de a urma servil pe orice om şi mă va face să-mi simt reponsabilitatea doar faţă de Hristos; şi exact de aceasta este atâta nevoie în timpul prezent. Cu cât vom privi mai cu atenţie la elementele ce străbat Biserica mărturisitoare, cu atât vom fi mai convinşi de nevoia noastră personală de supunere totală faţă de autoritatea divină, care este doar un alt nume pentru „frica de Domnul” sau „un ochi simplu”.

Există o propoziţie scurtă în primele capitole ale cărţii Faptele Apostolilor, care ne dă un antidot perfect pentru voinţa proprie sau pentru teama şi supunerea faţă de om care sunt atât de des întâlnite printre noi, iar aceasta este „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”. Ce declaraţie! „Trebuie să ascultăm”. Aceasta este soluţia pentru voinţa proprie. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”. Aceasta este soluţia pentru supunerea orbească faţă de poruncile şi învăţăturile oamenilor. Trebuie să fie ascultare; ascultare faţă de ce ? Faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi numai faţă de ea. În felul acesta sufletul este păzit de influenţa necredincioşiei pe de-o parte şi de ceea a superstiţiei pe de altă parte. Necredincioşia spune „Fă ce îţi place”. Superstiţia spune „Fă ce îţi spune omul”. Credinţa spune „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”.

În aceasta constă echilibrul sfânt al sufletului în mijlocul influenţelor confuze şi contradictorii care sunt în jurul nostru în aceste zile. Ca şi slujitor trebuie să-L ascult pe Domnul meu; ca şi copil trebuie să mă alipesc de poruncile Tatălui meu. Iar dacă tovarăşii mei de slujbă şi fraţii mei nu mă înţeleg, nu înseamnă că trebuie s-o fac mai puţin. Trebuie să am în vedere sufletulu meu are în primul rând de a face cu Dumnezeu Însuşi.
El, Cel în faţa căruia se închină bătrânii. Doar cu El am de a face de acum.

Este privilegiul meu să fiu tot atât de sigur de gândul Stăpânului meu în ceea ce priveşte calea mea, pe cât sunt de sigur de faptul că am Cuvântul Său pentru siguranţa mântuirii sufletului meu. Dacă nu aşa stau lucrurile, atunci unde sunt? Nu este privilegiul meu să am un ochi simplu? Cu siguranţă că da. Şi apoi ce urmează? „Tot trupul de asemenea plin de lumină”. Deci dacă tot trupul meu este plin de lumină, poate oare mintea mea să fie plină de confuzie? Imposibil. Cele doua lucruri sunt în totalitate incompatibile; şi ca urmare unul dintre ele este „plin de întuneric”. Este foarte clar că ochiul meu nu este simplu. Se poate să fiu sincer, se poate să doresc mult să fiu călăuzit drept. Dar trebuie să ştiu că ochiul nu este simplu – condiţia obligatorie a călăuzirii divine. Cuvântul este clar, „Când ochiul tău este curat(simplu) tot trupul tău este de asemenea plin de lumină”.
Dumnezeu va călăuzi întotdeauna sufletul smerit şi ascultător; dar, pe de altă parte, dacă nu mergem în lumina arătată, vom intra în întuneric. Atunci când nu umblăm în lumina care ne este dată, ea devine întuneric „şi ce mare este întunericul acela”! Nimic nu este mai periculos decât să respingi lumina pe care o dă Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta va conduce mai devreme sau mai târziu la consecinţe dezastruoase. „Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric”. „Ascultaţi şi plecaţi urechea, nu vă îngâmfaţi, pentru că Domnul a vorbit. Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:15-16 ).

Lucrul acesta este extrem de solemn. Ce diferenţă între un om cu ochiul simplu şi unul care nu umblă în lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o! Unul are trupul plin de lumină; celălalt are trupul plin de întuneric. Unul nu are nici o parte întunecată, celălalt este plin de întuneric.Unul este sfeşnic pentru alţii; celălat este o piatră de poticnire în cale. Nu cunoaştem nimic mai solemn decât judecata a lui Dumnezeu de a ne schimba lumina în întuneric, pentru că am refuzat să acţionăm în lumina pe care El a avut plăcerea să ne-o împărtăşească.

Cititorule creştin, acţionezi tu în lumina pe care o ai? Ţi-a trimis oare Dumnezeu vreo rază de lumină în suflet? Ţi-a arătat El ceva greşit în căile tale sau în asocierile tale? Continui tu pe vreo cale despre care conştiinţa îţi spune că nu este în deplină concordanţă cu voia Stăpânului? Caută şi vezi. „Dă glorie Domnului Dumnezeului tău”. Acţionează în lumină.Nu ezita. Nu te gândi la consecinţe. Ascultă, te implorăm, Cuvântul Domnului tău. Chiar în clipa aceasta, când ochii tăi citesc aceste rânduri, fă ca ţinta sufletului tău să fie depărtarea de rău indiferent unde o găseşti. Nu spune: Unde să mă duc? Ce voi face? Este rău pretutindeni. Vei fugi de un rău pentru a cădea în altul; nu spune aceste lucruri; nu te certa şi nu argumenta; nu te uita la consecinţe. Nu te gândi la ce va spune lumea sau lumea biserică despre tine; ridică-te deasupra acestor lucruri şi umblă pe calea luminii – acea lumină care luminează din ce in ce mai mult până în ziua perfectă a gloriei.

Adu-ţi aminte, Dumnezeu nu dă niciodată lumină pentru doi paşi odată. Dacă El ţi-a dat lumină pentru un singur pas, atunci fă acel pas cu teamă şi dragoste faţă de Numele Său, şi, cu siguranţă, vei primi mai multă lumină – da, „din ce în ce mai multă”. Dar dacă există refuzul de a acţiona, lumina care este în tine va deveni un întuneric gros, paşii tăi se vor împiedica pe munţii întunecaţi ai greşelii care se găseşte de o parte şi de alta a căii drepte şi înguste a ascultării; iar tu vei deveni o piatră de poticnire pentru alţii.

Unele dintre cele mai deplorabile pietre de poticnire care stau în momentul acesta în calea căutătorilor neliniştiţi sunt persoane care odată păreau să aibă lumina, dar s-au abătut de la ea. Lumina care era în ei a devenit întuneric, şi oh ce mare şi ce îngrozitor este acel întuneric! Ce trist este să-i vezi pe cei care ar trebui să fie sfeşnice acţionînd ca piedici în calea creştinilor tineri şi serioşi! Fie însă ca tinerii creştini să nu fie împiedicaţi de ei. Calea este clară. „Teama de Domnul aceasta este înţelepciune; şi depărtarea de rău este pricepere!”. Fie ca fiecare să audă şi să asculte pentru el vocea Domnului. „Oile mele aud glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează”. Domnul să fie lăudat pentru Cuvântul Său preţios! El pune pe fiecare în responsabilitate directă faţă de Hristos Însuşi; ne spune clar care este calea lui Dumnezeu şi la fel de clar cum s-o găsim.

Plinătatea lui Dumnezeu pentru un vas golit

C. H. Mackintosh

1. Samuel 4 şi 7Cele două capitole de mai sus ne prezintă o imagine dintre cele mai impresionante ale unui principiu prezent în tot Cuvantul inspirat, şi anume că, în momentul în care omul ia poziţia care i se cuvine, Dumnezeu îl poate întâmpina în har desăvârşit – harul Său fără plată, suveran, inestimabil: plinătatea lui Dumnezeu doreşte să umple un vas gol. Aces principiu măreţ străluceşte pretutindeni de la Geneza la Apocalipsa. Cuvântul „principiu” reuşeste cu greu să exprime acest adevăr; este mult prea rece. Mai degrabă am putea vorbi despre acest adevăr ca despre un fapt maiestuos, vibrant, divin, care străluceşte cu sclipiri cereşti în evanghelia harului lui Dumnezeu şi în istoria poporului lui Dumnezeu, atât colectiv cât şi individual, atât în vremea Vechiului cât şi a Noului Testament.

Dar omul trebuie să îşi ocupe locul cuvenit. Aceasta este absolut esenţial. Doar de acolo poate avea o perspectivă corectă despre Dumnezeu. Când omul aşa cum este el, Îl întâlneşte pe Dumnezeu aşa cum este El, există un răspuns desăvârşit la orice întrebare, o soluţie divină pentru fiecare problemă. Din poziţia de ruină absolută şi fără speranţă, omul are o perspectivă de ansamblu clară şi o înţelegere a mântuirii oferită de Dumnezeu. Atunci când omul ajunge la capătul lui însuşi în orice privinţă şi mod – atât partea bună din el, cât şi cea rea, partea vinovată şi cea dreaptă în proprii ochi – atunci începe cu Dumnezeul Mântuitor. Acest lucru este adevărat atât la punctul de plecare, cât şi de-a lungul călătoriei. Plinătatea lui Dumnezeu doreşte să umple un vas gol. Marea dificultate este să goleşti vasul: odată golit, întreaga chestiune este rezolvată, pentru că plinătatea lui Dumnezeu se poate apoi revărsa.

Cu siguranţă, acesta este un adevăr de bază, măreţ; şi în capitolul care stă la începutul acestui articol vedem aplicarea lui la poporul pământesc al Domnului în vechime. Să privim pentru un moment la acestea.

La începutul capitolului 4 din 1 Samuel, îl vedem pe Israel înfrânt de filisteni; dar în loc să se smerească înaintea Domnului, în mâhnire reală şi judecată de sine din cauza stării lor teribile, şi să recunoască înfrângerea lor drept judecata dreaptă a lui Dumnezeu, vedem la ei o totală insensibilitate şi împietrire a inimii. „Şi poporul a venit în tabără şi bătrânii lui Israel au zis: „De ce ne-a bătut Domnul astăzi înaintea filistenilor?” Din aceste cuvinte este evident că bătrânii nu erau într-o poziţie potrivită. Cuvântul „de ce” n-ar fi ieşit niciodată de pe buzele lor dacă ar fi realizat starea lor morală. Ar fi ştiut foarte exact de ce se întâmplau lucrurile astfel. Exista păcat ruşinos în mijlocul lor – purtarea rea a lui Hofni şi Fineas. „Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, pentru că oamenii dispreţuiau darul Domnului” (1. Samuel 2:17 )

Dar vai! Poporul nu avea o percepţie clară a stării lor teribile şi, drept consecinţă, nu înţelegeau care este soluţia. Aşa că spun: „Să luăm din Şilo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru şi să ne salveze din mâna vrăjmaşilor noştri“. Ce înşelare! Ce orbire totală! Nu există nicio judecată de sine, nicio mărturisire a dezonoarei adusă numelui şi închinării Dumnezeului lui Israel, nicio privire către Domnul cu o inimă zdrobită cu adevărat şi mâhnită. Nu; există noţiunea vagă cum că chivotul i-ar putea salva din mâna vrăjmaşilor.

„Şi poporul a trimis la Şilo şi au adus de acolo chivotul legământului Domnului oştirilor care şade între heruvimi. Şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo, cu chivotul legământului lui Dumnezeu.” Ce stare îngrozitoare! Chivotul lui Dumnezeu asociat cu acei oameni neevlavioşi din cauza răutăţii cărora urma să cadă judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept asupra întregului popor!

Nimic nu poate fi mai înspăimântător, mai jignitor la adresa lui Dumnezeu decât încercarea îndrăzneaţă de lega Numele Său, adevărul Lui, de răutate. Răul moral, în orice împrejurări, este suficient de rău; dar încercare de a uni răul moral cu numele şi slujirea Celui care este Sfânt şi Adevărat, este cea mai înaintată şi întunecată formă a răului, şi nu poate face altceva decât să aducă judecata grea a lui Dumnezeu. Acei preoţi neevlavioşi, fii lui Eli, au îndrăznit să întineze încăperile sanctuarului cu urâciunile lor; şi totuşi aceştia erau oamenii care însoţeau chivotul lui Dumnezeu pe câmpul de luptă. Câtă orbire şi împietrire a inimii! Acea singură propoziţie „Hofni şi Fineas, erau acolo, cu chivotul legământului lui Dumnezeu” cuprinde în scurtul ei enunţ reflectarea teribilă a stării morale a lui Israel.

„Şi a fost aşa: când a venit chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a strigat cu strigăt mare, de a răsunat pământul”. Cât de zadarnic era strigătul! – cât de inutilă lăudăroşenia lor! – cât de vană pretenţia lor! Vai! A urmat, aşa cum vedem, o înfrângere ruşinoasă. „Şi filistenii s-au luptat şi Israel a fost bătut; şi a fugit fiecare la cortul său; şi a fost foarte mare măcel: şi au căzut din Israel treizeci de mii de pedeştri. Şi chivotul lui Dumnezeu a fost luat şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.”

Ce stare! Preoţii omorâţi; chivotul luat, gloria se îndepărtase. Chivotul cu care se mândreau, şi în care îşi puseseră cu îndrăzneală speranţa de victorie, era de fapt în mîinile filisenilor necircumcişi. Totul era distrus. Acel fapt teribil – chivotul Domnului în templul lui Dagon – vorbea despre istoria tristă a eşecului deplin şi a ruinei lui Israel. În aceia în care Dumnezeu doreşte să locuiască, trebuie să fie realitate, adevăr şi sfinţenie: „Sfinţenia este podoaba Casei Tale”.

Era un privilegiu dintre cele mai înalte acela că Domnul locuia în mijlocul lor; dar era necesară sfinţenia. El nu Îşi putea lega Numele de păcat nejudecat. Imposibil. Ar însemna o negare a propriului Său Nume, şi Dumnezeu nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi. Locul în care El locuieşte trebuie să fie potrivit naturii şi caracterului Său. „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”. Acesta este un adevăr măreţ, fundamental, care trebuie păstrat stăruitor şi mărturisit cu respect. Nu trebuie niciodată abandonat.

Dar să privim pentru un moment la istoria chivotului în ţara filistenilor. Este în acelaşi timp solemn şi instructiv. Israel eşuase evident şi păcătuise ruşinos. Se dovediseră a fi în întregime nevrednici de chivotul legământului Domnului; şi filistenii cei necircumcişi puseseră mâna pe el şi chiar au îndrăznit să îl ducă în templul zeului lor fals, ca şi cum Domnul Dumnezeul lui Israel şi Dagon ar fi putut sta în acelaşi loc! Ce posibilitate blasfemiatoare! Dar gloria care se îndepărtase din Israel a fost răzbunată în întunericul şi singurătatea templului lui Dagon.

Dumnezeu rămâne Dumnezeu, oricum ar eşua poporul Său; aşadar vedem că atunci când Israel a eşuat în întregime să păzească chivotul mărturiei şi a îngăduit ca acesta să cadă în mâna filistenilor – când totul încredinţat omului a fost pierdut- atunci gloria lui Dumnezeu a strălucit în putere şi spendoare: Dagon a căzut, şi toată ţara filistenilor a început să tremure sub apăsarea mâinii Domnului. Prezenţa Lui era de nesuportat pentru ei, şi au căutat să scape de el cât mai repede cu putinţă. S-a dovedit asfel fără urmă de îndoială că era imposibil ca Domnul şi cei necircumcişi ar putea locui împreună. Aşa era atunci, aşa este acum, şi aşa trebuie să fie mereu. „Ce înţelegere are Hristos cu Belial … Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii?” Absolut niciuna.

Să privim pentru un moment 1. Samuel 7 . Aici găsim cu totul altă stare. Aici găsim ceva despre un vas gol şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, despre plinătatea lui Dumnezu care doreşte să îl umple. „Şi a fost aşa: din ziua în care a rămas chivotul în Chiriat-Iearim a trecut mult timp, douăzeci de ani. Şi toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” În 1 Samuel capitolele 5 şi 6 vedem că filistenii nu s-au putut descurca cu Domnul. În 1. Samuel 7 vedem că Israel nu s-a putut descurca fără El. Acest fapt este izbitor şi plin de învăţăminte. Lumea nu poate suporta nici măcar gândul prezenţei lui Dumnezeu. Vedem aceasta din momentul căderii, în Geneza 3 . Omul a fugit din prezenţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a alungat din Eden. Omul nu putea suporta prezenţa divină. „Am auzit glasul Tău în grădină şi m-am temut, pentru că sunt gol; şi m-am ascuns“.

Şi la fel a fost începând din acel moment până acum. După cum a spus cineva „Dacă ai putea duce cumva un necredincios în cer, ar încerca să iasă cât mai repede posibil afară de acolo” Ce lucru grăitor! Cum înfierează întreaga rasă umană şi cum pună în lumină adâncimea depravării morale în care un membru al rasei umane ar putea cădea! Dacă omul nu poate suporta prezenţa lui Dumnezeu, atunci unde se simte bine, şi de ce este capabil? Ce întrebări solemne şi importante!

Dar „toată casa lui Israel a plâns după Domnul”. Douăzeci de ani lungi şi trişti au trecut fără binecuvântarea prezenţei Sale; „Şi Samuel a vorbit către toată casa lui Israel, zicând: „Dacă vă întoarceţi la Domnul din toată inima voastră, scoateţi dumnezeii străini şi astarteele din mijlocul vostru şi îndreptaţi-vă inimile către Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va scăpa din mâna filistenilor“. Şi fiii lui Israel au scos baalii şi astarteele şi au slujit numai Domnului. Şi Samuel a zis: „Adunaţi pe tot Israelul la Miţpa şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi“. Şi s-au adunat la Miţpa şi au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea şi au spus acolo: „Am păcătuit împotriva Domnului!“ (1. Samuel 7:2-6 ).

Aici vedem cu totul altă stare decât cea descrisă în 1. Samuel 4 . Aici vedem vasul gol gata să primească plinătatea lui Dumnezeu. Nu există presupuneri inutile, nici căutarea vreunei salvări din afară. Totul este real, este în întregime o lucrare de inimă. În loc de vreun strigăt plin de mândrie, vedem apa vărsată – simbolul mişcător şi grăitor al slăbiciunii depline şi al neputinţei. Într-un cuvânt, omul îşi ia locul cuvenit; şi aceasta, ştim, precede cu siguranţă faptul că Dumnezeu îşi ia locul Său. Acest principiu măreţ se distinge ca un fir auriu de-alungul întregii Scripturi, în toată istoria poporului lui Dumnezeu, în toată istoria omenirii. Este un principiu exprimat cuvintele puţine, dar cuprinzătoare „Pocăinţă şi iertarea păcatelor”. Pocăinţa este locul care i se potriveşte omului. Iertarea păcatelor este răspunsul lui Dumnezeu. Prima este vasul gol; a doua, plinătatea lui Dumnezeu. Când acestea se îmbină, totul este rezolvat.

Aceasta este prezentat foarte izbitor în scena pe care o avem acum înainte. Odată ce Israel şi-a luat locul cuvenit, Dumnezeu este liber să acţioneze pentru ei. Ei mărturisiseră că erau ca apa vărsată pe pământ – complet fără putere, fără valoare. Aceasta era tot ce puteau spune despre ei înşişi, şi era destul. Dumnezeu poate intra acum în scenă şi poate rezolva repede cu filistenii. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

„Şi Samuel a luat un miel de lapte şi l-a adus întreg ardere-de-tot Domnului. Şi Samuel a strigat către Domnul pentru Israel şi Domnul i-a răspuns. Şi, pe când aducea Samuel arderea-de-tot, filistenii au înaintat ca să lupte împotriva lui Israel.” – Ei nu ştiau deloc împotriva cui înaintau, sau cine era gata să îi întâmpine! „Şi în ziua aceea Domnul a tunat cu un tunet puternic asupra filistenilor şi i-a pus în învălmăşeală; şi au fost bătuţi înaintea lui Israel … Şi Samuel a luat o piatră şi a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer şi a zis: „Până aici Domnul ne-a ajutat“.

Ce contrast între strigătul plin de mândrie din 1. Samuel 4 şi tunetul Domnului din 1. Samuel 7 ! Cel dintâi exprima pretenţiile umane, cel al doilea, puterea divină. Acela a fost urmat imediat de o înfrângere ruşinoasă, acesta, de o victorie triumfătoare. Filistenii nu ştiau nimic din tot ce avusese loc – apa vărsată, strigătul de pocăinţă, jertfirea mielului, mijjlocirea preoţească. Ce ar fi putut şti filistenii necircumcişi despre aceste adevăruri preţioase? Absolut nimic. Când pământul a răsunat de strigătul mândru al lui Israel, filistenii l-au putut auzi. Oamenii din lume pot înţelege şi aprecia îndrăzneala şi încrederea în sine; dar tocmai acestea Îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze. Pe de altă parte, o inimă zdrobită, un duh mâhnit, o gândire smerită, sunt plăcerea Lui. Când Israel a ocupat o poziţie umilă, locul judecăţii de sine şi de mărturisire a păcatelor, atunci a fost auzit tunetul Domnului, iar armata filistenilor a fost împrăştiată şi amestecată. Plinătatea lui Dumnezeu întotdeauna doreşte să umple un vas gol. Binecuvântat, preţios adevăr! Fie să intrăm tot mai mult în profunzimea, plinătatea şi întinderea lui!

Încheind această scurtă scriere, aş face observaţia că 1. Samuel 4 şi 7 ne amintesc de adunările din Laodicea şi din Filadelfia, din Apocalipsa 3 . Prima ne prezintă o stare pe care ar trebui să o evităm cu tot dinadinsul, ce-a dea doua, o stare pe care să o cultivăm cu stăruinţă şi cu seriozitate.

În Laodiceea, vedem o mulţumire de sine jalnică şi Hristos rămas afară. În Filadelfia, vedem slăbiciune conştientizată şi umilinţă, dar Hristos este înălţat, iubit, onorat; Cuvântul Său este păzit şi Numele Lui preţuit.

Şi să ne amintim că aceste lucruri rămân până la sfârşit. Este foarte instructiv să vedem că ultimele patru din cele şapte adunări ne arată patru etape ale istoriei creştinismului până la sfârşitul său. În Tiatira, vedem catolicismul; în Sardes, protestantismul. În Filadelfia, cum am spus, avem acea stare a sufletului, acea atitudine a inimii pe care orice credincios adevărat şi fiecare adunare de credincioşi ar trebui să o caute stăruitor şi pe care ar trebui să o manifeste cu credincioşie. Din contră, Laodicea prezintă o stare de suflet şi o atitudine de inimă de care ar trebui să ne ferim cu teamă sfântă. Pe cât de plăcută este Filadelfia pentru inima lui Hristos, pe atât de detestabilă este Laodicea. Pe prima, Dumnezeu o va face un stâlp în templul Dumnezeului Său; pe cea de-a doua, o va vărsa din gura Lui, şi Satan o va lua şi o va transforma într-o colivie pentru pasărea necurată şi dezgustătoare – Babilon! O avertizare teribilă pentru toţi aceia pe care îi are în vedere! Şi să nu uităm niciodată că a pretinde că eşti Filadelfia este de fapt spiritul Laodiceei. Oriunde există pretenţii, presupuneri, încredere în sine sau mulţumire de sine, acolo este, în duh şi în principiu, Laodiceea – cea de care fie ca bunul Domn să îi păzească pe toţi din poporul Său!

Să fim mulţumiţi să fim nimic şi nimeni în această scenă a înălţării de sine. Fie ca ţinta noastră să fie a umbla în umbră, din punct de vedere omenesc, şi a nu părăsi niciodată strălucirea feţei Tatălui. Într-un cuvânt, să păstrăm mereu gândul că „plinătatea lui Dumnezeu întotdeauna doreşte să umple un vas gol”.

Responsabilitate şi putere

C. H. Mackintosh

Problema responsabilităţii omului pare să încurce gândurile multora. Li se pare greu, dacă nu imposibil, să împace responsabilitatea omului cu lipsa totală de putere. Dacă, aşa cum se susţine, omul este cu totul fără putere, cum ar mai putea fi el responsabil? Dacă el nu poate de la sine să se pocăiască şi să creadă Evanghelia, cum ar putea fi el răspunzător sau responsabil? Şi apoi, iarăşi, dacă el n-ar fi responsabil să creadă Evanghelia, pe ce temei ar putea fi el judecat când respinge Evanghelia?

În felul acesta raţionează şi argumentează mintea omenească. Şi teologia nu-l ajută să rezolve dificultatea, ci, dimpotrivă, măreşte ceaţa şi confuzia.

Pe de o parte, o anumită şcoală de doctrină învaţă, şi pe bună dreptate, totala lipsă de putere a omului: că el nu va veni şi nu va putea veni la Dumnezeu dacă ar fi lăsat liber; că numai prin puterea măreaţă a Duhului Sfânt ajunge cineva la Dumnezeu; că, dacă n-ar fi un har suveran, nici măcar un singur suflet n-ar fi mântuit vreodată; că, dacă am fi lăsaţi după propria alegere, am merge numai la rău şi niciodată n-am face bine. Şcoala aceasta deduce din toate acestea că omul nu este responsabil. Învăţătura este dreaptă, dar deducţia este greşită.

O altă şcoală de doctrină învaţă, şi pe drept, că omul este responsabil: că el va fi pedepsit cu o pierzare eternă pentru faptul că respinge Evanghelia; că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; că El îi imploră pe păcătoşi să se împace cu Sine; că El doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Din toate acestea, şcoala aceasta deduce că omul ar putea să se pocăiască şi să creadă. Învăţătura este dreaptă, deducţia ei este greşită.

Nici raţionamentele omeneşti, nici învăţăturile bietei teologii nu pot vreodată să rezolve problema responsabilităţii şi a puterii! Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate face lucrul acesta şi îl face într-un mod simplu şi hotărâtor. El învaţă, dovedeşte şi ilustrează, de la începutul Genezei până la sfârşitul Apocalipsei, totala lipsă de putere a omului pentru a face binele, înclinarea neîncetată spre rău. El spune în Geneza 6 că toată întocmirea gândurilor inimii omului este exclusiv şi continuu rea. El spune în Ieremia 17 că inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. El ne învaţă, în Romani 3 , că nu este niciun om drept, niciunul măcar; nu este niciunul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu. Toţi şi-au stricat calea, toţi au devenit nişte netrebnici; nu este niciunul care să facă bine, niciunul măcar.

În plus, Scriptura prezintă nu numai învăţătura ruinei fără speranţă şi totală, a omului, desăvârşita lui lipsă când este vorba de bine şi înclinarea lui întotdeauna spre rău, ci şi un şir de mărturii. Ni-l arată pe om în grădină, crezându-l pe diavolul, neascultând de Dumnezeu şi fiind scos afară din rai. Ni-l arată, când era astfel alungat din grădină, continuând în răutate, până ce Dumnezeu a trimis potopul. Apoi, pe pământul reînnoit, omul s-a îmbătat şi s-a dezonorat. Omul este pus la încercare fără lege şi se dovedeşte a fi un nelegiuit răzvrătit. Pus la încercare sub lege, el devine călcător de bună voie al legii. Sunt trimişi profeţii, omul îi omoara cu pietre; Ioan Botezătorul este trimis, îi taie capul; Fiul este trimis, omul Îl răstigneşte; Duhul Sfânt este trimis, omul I se împotriveşte.

Astfel, în orice pagină a istoriei neamului omenesc, în orice capitol, paragraf sau rând citim ruina lui totală, înstrăinarea lui în întregime de Dumnezeu. Suntem învăţaţi în modul cel mai clar posibil că, dacă este lăsat după voia lui, omul nu poate niciodată şi nu vrea niciodată să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţă.

Învăţăm, de asemenea, din pilda Domnului cu privire la cei poftiţi la cină, în Luca 14 , că niciunul măcar dintre cei invitaţi n-a venit la masă. Toţi cei care erau la masă erau „aduşi“ sau „siliţi“. Niciunul n-ar Fi vrut să vină, dacă ar fi fost lăsaţi după propria alegere. Harul, harul liber trebuie să-i forţeze să între; şi harul face lucrul acesta. Binecuvântat pentru totdeauna să fie Dumnezeul oricărui har!

Dar, pe de altă parte, alături de aceasta şi învăţat cu aceeaşi putere şi claritate, stă adevărul solemn şi plin de greutate al responsabilităţii omului. În creaţia sub lege şi în Evanghelie, omul este văzut ca o fiinţă responsabilă, aşa cum şi este în adevăr. De asemenea, responsabilitatea lui este în fiecare caz măsurată cu avantajele lui.

Astfel, la începutul epistolei către Romani, naţiunile sunt văzute ca fără lege, dar responsabile să asculte de mărturia creaţiei, lucru pe care nu l-au făcut. Ludeul este văzut ca fiind sub lege şi responsabil s-o ţină, lucru pe care nu l-a făcut. Apoi, în capitolul 11, creştinătatea este văzută ca responsabilă să continue în bunătatea lui Dumnezeu, lucru pe care nu l-a făcut. Şi în 2. Tesaloniceni 1 citim că cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos vor fi pedepsiţi cu pierzarea eternă. În sfârşit, în Evrei 2 , apostolul spune cu toată tăria: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?“

Cel dintre naţiuni nu va fi judecat pe acelaşi temei ca şi iudeul, nici iudeul pe acelaşi temei ca unul care este creştin de nume. Fiecare va fi tratat pe propriul lui teren şi potrivit luminii şi privilegiilor lui. Vor fi puţine lovituri şi multe lovituri, cum este scris în Luca 12 . Va fi „mai uşor“ pentru unii decât pentru alţii, cum scrie în Matei 11 . Judecătorul întregului pământ va judeca drept. Dar omul este responsabil iar responsabilitatea lui este măsurată cu lumina şi avantajul care i-au fost date. Nu sunt toţi strânşi împreună, amestecaţi, ca şi cum toţi ar fi pe acelaşi teren comun. Dimpotrivă, este discernământul cel mai precis şi nimeni nu va fi condamnat pentru dispreţuirea şi refuzarea unor avantaje care n-ar fi fost Ia îndemâna lui. Şi, desigur, însuşi faptul că va fi o judecată a tuturor dovedeşte, chiar dacă n-ar fi şi alte dovezi, că omul este responsabil.

Şi prin ce îşi atrage omul cea mai mare responsabilitate? Prin respingerea sau neglijarea Evangheliei harului lui Dumnezeu. Evanghelia arată, toată plinătatea harului lui Dumnezeu. Toate resursele Lui sunt manifestate prin Evanghelie: dragostea lui Dumnezeu, lucrarea preţioasă în Persoana Fiului şi mărturia Duhului Sfânt.

Dumnezeu este văzut în Evanghelie, în slujba minunată a împăcării, implorând în prezent pe păcătoşi să se împace cu Sine*. Nimic nu poate depăşi lucrul acesta. Este aici arătarea cea mai înaltă şi mai deplină a harului, a îndurării şi a dragostei lui Dumnezeu. Şi de aceea toţi cei care o resping sau o neglijează îşi atrag răspunderea cea mai gravă şi aduc peste ei judecata cea mai grea a lui Dumnezeu. Cei care refuză mărturia creaţiei sunt vinovaţi; cei care calcă legea sunt vinovaţi; dar cei care refuză harul oferit de Dumnezeu sunt cei mai vinovaţi dintre toţi.

* Unii dau învăţătura că expresia „vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” se referă la creştini care sunt îndemnaţi să se împace cu cârmuirea lui Dumnezeu. Ce greşeală! Dumnezeu era în Hristos, nu împăcându-i pe credincioşi cu cârmuirea Sa, ci împăcând lumea cu Sine. Iar acum cuvântul împăcării este încredinţat ambasadorilor lui Hristos, care trebuie să-i implore pe păcătoşi să se împace cu Dumnezeu. Forţa şi frumuseţea acestui pasaj minunat sunt sacrificate pentru pentru a susţine o anumită şcoală de doctrină care nu poate înfrunta învăţătura deplină a Duhului Sfânt. Cu cât mai bine este să abandonezi orice şcoală şi orice sistem de teologie şi să vii ca un copil la oceanul neţărmurit şi infinit al inspiraţiei divine.

Va mai obiecta încă cineva şi va spune că nu se pot împăca cele două lucruri, lipsa de putere a omului şi responsabilitatea lui? Să reţinem bine gândul că nu este treaba noastră să le împăcăm. Dumnezeu a făcut ca, pentru noi, ele să fie puse alături în Cuvântul Său cel veşnic. Îndatorirea noastră este să credem, nu să dezbatem. Dacă dăm ascultare concluziilor şi deducţiilor gândurilor noastre sau dogmelor şcolilor teologice care se bat cap în cap, vom fi totdeauna în încurcătură, nedumeriţi şi confuzi. Dar dacă, simplu, ne plecăm în faţa Scripturii, vom cunoaşte adevărul. Oamenii pot să raţioneze şi să se răzvrătească. Dar întrebarea este: omul este cel care trebuie să-L judece pe Dumnezeu sau Dumnezeu să-l judece pe om? Este Dumnezeu suveran sau nu este? Dacă omul ar fi să-L judece pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. „Şi cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20 ).

Aceasta este întrebarea cea mare. Putem să-i dăm răspuns? Este clar că nedumerirea unora în legătură cu puterea şi responsabilitatea omului este în întregime o greşeală care izvorăşte din necunoaşterea stării noastre adevărate şi a nevoii unei supuneri totale lui Dumnezeu. Orice suflet într-o stare morală dreaptă îşi va recunoaşte responsabilitatea, vina, lipsa lui totală de putere şi judecata dreaptă a lui Dumnezeu, pe care o merită. Dacă n-ar fi fost harul suveran al lui Dumnezeu în Hristos, el ar fi trebuit să fie condamnat. Oricine nu-şi recunoaşte din adâncul sufletului starea aceasta nu ştie cine este şi rămâne să fie judecat de Dumnezeu.

Un exemplu: cineva îmi datorează o sumă mare de bani, dar este necinstit şi risipitor şi a ajuns într-o situaţie în care nu mai poate să-mi plătească. Şi nu numai că nu este în stare să-mi plătească, dar nici nu vrea. N-are nicio dorinţă să plătească, nicio dorinţă să aibă de-a face cu mine în vreun fel. Dacă mă vede pe stradă, îndată se furişează şi se strecoară pe altă stradă, ca să mă ocolească. Este el responsabil? Şi sunt eu îndreptăţit să procedez cu el în mod legal? Faptul că el nu este deloc în stare să plătească îi înlătură responsabilitatea? În plus, îl trimit pe servitorul meu la omul acesta cu un cuvânt plin de amabilitate, dar el îl insultă. Trimit pe un altul, îl loveşte. Trimit chiar pe fiul meu, să-l rog să vină la mine, să-şi recunoască datoria, s-o mărturisească şi să-şi ia apoi locul alături de mine, pentru că nu numai că îi voi iertn datoria, dar îl voi şi lua părtaş cu mine, în treburile melc. El însă îl insultă pe băiatul meu cum nu se poate mai rău, îl umple de batjocuri şi în final îl omoară.

Toată întâmplarea aceasta nu este decât o ilustrare slabă a stării actuale de lucruri între Dumnezeu şi păcătos. Şi totuşi unii raţionează şi susţin că ar fi nedreptate să-l socoteşti responsabil pe om. Este o greşeală fatală. Nu există niciun suflet în iad care să aibă vreo greutate în problema aceasta; şi, desigur, nu este simţită vreo astfel de greutate de către cineva în cer. Toţi cei care se vor găsi în iad vor recunoaşte ca primesc răsplata dreaptă a pacatelor lor, iar toţi cei care se vor afla în cer vor mărturisi ei înşişi că sunt acolo numai şi numai datorită harului. În felul acesta gândim că este găsită soluţia adevărată a „responsabilităţii şi puterii“.

Scrisoare despre rugăciunea împreună

C. H. Mackintosh

Iubiţi fraţi în Domnul,Un lucru care mă mişcă şi mă preocupă profund de un timp este starea întregii Biserici a lui Dumnezeu, a trupului lui Hristos, sunt oile şi mieluşeii preaiubiţi din turma Sa, atât cei care sunt împrăştiaţi în diferitele denominaţiuni şi uniuni din creştinătate, cât şi adunările celor care se strâng doar în Numele Său scump. Starea de slăbiciune care se vede peste tot, roadele sărăcăcioase ale vestirii Evangheliei, faptul că investim atât de puţină energie în mărturia pentru Hristos, atât ca Adunare cât şi fiecare personal, precum şi gândul la progresul înfricoşător al necredinţei, la influenţa superstiţiilor din biserica catolică care măresc întunericul moral, toate acestea le am în mod deosebit pe inima mea înaintea lui Dumnezeu şi mă simt îndemnat să fac un apel către toţi copii lui Dumnezeu, către fiecare slujitor al lui Hristos care va fi atins de aceasta, ca împreună să ne umilim înaintea Domnului, cu judecată de sine, pocăinţă, rugăciuni fierbinţi şi stăruitoare.

În legătură cu timpul, locul sau modul în care s-ar putea întâmpla aceasta, nu doresc să propun nimic. Scopul meu este doar ca, atât cât voi putea, să trezesc biserica lui Hristos la o conştienţă profundă a nevoilor care există. Daca voi reuşi, cu siguranţă că Duhul Sfant va conduce şi va călăuzi şi mai departe, în legătură cu modul cel mai potrivit de a face aceste lucruri.

Încrezându-mă în Domnul nostru, care dă neîncetat dovadă de har nemărginit, doresc să rog din inimă pe fiecare cititor al acestor rânduri să se unească cu alţii în rugăciune sinceră, cu credinţă, aşteptând totul de la El, pentru următoarele scopuri:

1. Pentru toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu răspândiţi în diferitele denominaţii şi confesiuni din creştinătate, ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inimile şi conştiinţele lor şi să îi trezească în ceea ce priveşte poziţia lor şi lucrurile cu care au părtăşie şi ca ei să se lase conduşi şi învăţaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, cu inimi simple şi cu bunăvoinţă, să verifice sistemele religioase ale vremurilor noastre pe baza Cuvântului şi să se îndepărteze de tot ceea ce nu poate sta în picioare în faţa Scripturilor; să îşi înţeleagă locul adevărat, “dincolo de perdea” şi “afară din tabară” şi să astepte tot mai mult speranţa noastră fericită, venirea Domnului!

2. Pentru toate adunările din întreaga lume, ca să poată fi eliberate de orice piedică sau piatră, sau lăstar de amărăciune; ca să fie legate una de cealaltă prin credinţa sfântă care este în fiecare, prin dragoste frăţească autentică şi prin părtăşia Duhului; ca strângerile lor laolaltă să fie caracterizate de simplitate, sinceritate, prospeţime şi putere duhovnicească şi ca lucrarea să fie făcută cu ungerea Duhului Sfânt şi, de aceea, să fie primită cu bucurie; ca toate faptele şi vorbele izvorâte din voinţa proprie, care nu hrănesc sufletele, să dispară, şi, mai presus de toate ca să fie o înţelegere clară şi o cunoaştere temeinică a ceea ce ne-a strâns împreună şi ne-a legat; ca în ziua Domnului să i se dea Mesei Sale locul şi importanţa care i se cuvine, şi toti să îşi aducă aminte că ne strângem, <<ca să frângem pâinea>>, şi ca acest scop extrem de preţios şi important să nu fie lăsat deoparte sau neglijat.

3. Pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pentru lucrătorii Săi dintre noi şi din străinătate, pentru ca Cuvântul să fie răspândit şi preamărit şi tot mai multe suflete preţioase să fie adunate înainte ca uşa harului să se închidă; pentru ca Evanghelia să fie vestită în toată plinătatea şi măreţia ei şi trimişii lui Dumnezeu să fie învioraţi şi întăriţi prin gândul că, deşi Biserica a eşuat ca mărturie pentru Dumnezeu, Evanghelia încă arată fiecărui sărman păcătos pierdut ce este Dumnezeu pentru el, dacă vrea să se încreadă în El; ca slujirea Cuvântului prin vorbire şi scrieri să fie clară, sănătoasă şi fără înţelegeri greşite, şi ca toţi cei ce scriu sau vorbesc să fie călăuziţi de un singur lucru, adică de năzuinţa către preamărirea lui Hristos în zidirea şi înviorarea celor ai Săi, şi ca de aceea ei să poată ocoli cu grijă toate întrebarile de prisos, teoriile omeneşti, certurile de cuvinte şi discuţiile nefolositoare care caută să despice firul în patru.

4. Pentru toate familiile creştine, ca să fie conduse în aşa fel încât “învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru să să ne împodobească pe toţi“; ca toţi părinţii creştini să fie conştienţi cu toată seriozitatea de răspunderea pe care o au, de a-i învăţa pe copii ascultarea absolută şi de bunăvoie încă de mici; ca atmosfera din casele noastre să fie marcată de dragoste, pace şi atenţie plină de gingăşie unii faţă de alţii, fiecare căutând binele altuia, astfel ca cei neîntorşi la Dumnezeu să se pocăiască, cei rătăciţi să fie mustraţi şi cei căzuti să fie ridicaţi.

5. Pentru sufletele noastre, ca Domnul să poată lucra tot mai profund prin harul Său, ca să putem umbla în părtăşie cu Dumnezeu, ca să-L cunoaştem tot mai bine pe Hristos şi să ne bucurăm tot mai mult de El, ca să Îl urmăm cu mai mult devotament ca ucenici şi să aşteptăm plini de dor venirea Lui.

Iubite prieten, fie ca zi şi noapte să aducem acestea înaintea lui Dumnezeu, şi să încercăm să-i determinăm şi pe alţii să facă aceasta.

Cu dragoste din inimă,
Al vostru frate în Domnul,
C.H. Mackintosh

Separarea de lume

C. H. Mackintosh

Noul Testament ne învaţă în multe locuri că creştinul este mort faţă de lume; nu numai faţă de unele lucruri urâte din lume, dar faţă de lume în toate aspectele. Atunci ce are a face un om mort cu politica? Ca creştini, noi suntem trimişi în această lume cum a fost şi Hristos trimis. Ce a avut El a face cu politica lumii? El a plătit darea; asta trebuie şi noi să facem. El s-a supus autorităţilor; şi noi trebuie să facem la fel. A suferit sub puterea lumii acesteia, se poate ca şi noi să fim chemaţi la aceasta.Ni se spune să ne rugăm pentru autorităţi şi trebuie să facem aceasta indiferent de natura sau caracterul lor. De fapt când apostolul a scris acest principiu, sceptrul imperial era în mâna unuia dintre cei mai răi oameni care a trăit vreodată. Creştinul este învăţat să se supună autorităţilor. “Cetăţenia noastră este în ceruri“. Suntem doar străini şi călători în această lume. Crucea Domnului nostru a rupt orice legătură între noi şi lume. Învierea Sa ne-a introdus într-o lume cu totul diferită. “Voi sunteţi morţi, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Deci “Umblaţi după lucrurile de sus nu după cele de pe pământ.” ( 3 ).

Ai dreptate în ce priveşte Geneza 9:6 . Rămâne în toată forţa sa solemnă ca o lege a guvernării lui Dumnezeu. Nu trebuie să confundăm harul evangheliei cu felul de guvernare al lui Dumnezeu faţă de lume. Creştinismul nu se interpune cu aranjamentele providenţei divine. Creştinul este învăţat să acţioneze în har faţă de toţi, dar nu este chemarea noastră să trimitem petiţii sau să protestăm împotriva guvernului. Noi trebuie să ne rugăm pentru guvern şi trebuie să fim supuşi; sau să suferim dacă ne cere să facem ceva împotriva voii lui Dumnezeu.

A ne amesteca în guvern este practic a nega cetăţenia noastră cerească. 6:14-18 este un răspuns conclusiv la întrebarea ta. Dacă aceste versete nu guvernează conştiinţa, atunci raţionamentul este cu totul nefolositor.

“Cetăţenia noastră este în cer.” “Voi sunteţi morţi şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Ce are un om mort de a face cu politica? Creştinul a murit în Hristos – mort faţă de păcat, faţă de lege, faţă de lume. Deci, în felul în care el este privit de Dumnezeu, el nu mai are de a face cu aceste lucruri mai mult decât un om care zace mort. El este viu în Hristos – viu faţă de Dumnezeu, viu faţă de tot ce este spiritual, ceresc, divin. El este în creaţia nouă. El a terminat cu lumea în duh şi principiu. El este în lume doar ca un străin şi călător, să trăiască în ea ca un om spiritual, ceresc. “Dacă cineva este în Hristos, el este o creaţie nouă.“

Ucenicie într-o vreme grea

C. H. Mackintosh

Primele trei capitole ale cărţii Daniel ne prezintă o lecţie deosebit de practică şi de importantă într-o vreme ca aceea în care trăim. Vreme în care ucenicul este în mare pericol să se cedeze în faţa influenţelor care îl înconjoară din toate părţile, şi să coboare standardul mărturiei şi al uceniciei sale, pentru a se conforma stării triste a lucrurilor din jur.Începutul capitolului 1 ne oferă o imagine descurajantă a stării în care se găsea în acele vremuri mărturia publică a lui Dumnezeu pe pământ. „În al treilea an al împărăţiei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim şi l-a asediat. Şi Domnul a dat în mâna lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi parte din vasele casei lui Dumnezeu; şi el le-a dus în ţara Şinear, în casa dumnezeului său; şi a dus vasele în casa vistieriei dumnezeului său” (Daniel 1:1,2 ). Omeneşte vorbind, felul în care stăteau lucrurile în acele zile era mai mult decât suficient pentru a descuraja orice inimă, pentru a înnăbuşi orice zel, pentru a paraliza orice energie. Ierusalimul era în ruine, tempul era dărâmat, vasele Domnului erau în casa unui dumnezeu străin, iar Iuda fusese dus în captivitate. Cu siguranţă că exista tendinţa de a spune: „Nu merită să mai încerci să trăieşti la înălţimea standardului uceniciei şi al devotamentului personal. Duhul trebuie să abandoneze lupta, inima să descurajeze, mâinile să atârne, pentru că starea poporului lui Dumnezeu este atât de jalnică”. Şi într-adevăr, ar fi părut absurd ca vreunul dintre fii lui Iuda să se gândească în asemenea vremuri la poziţia de nazireu.

Aşa ar gândi firea şi logica omenească; dar credinţa nu spune la fel. Binecuvântat să fie Dumnezeu! Întotdeauna există un teren larg pe care adevăratul devotament se poate arăta – întotdeauna există o cale pe care adevăratul ucenic poate alerga, chiar dacă aleargă singur. Indiferent de situaţia din exterior, este privilegiul credinţei să se sprijinească tot atât de mult pe Dumnezeu, să se hrănească tot atât de mult cu Hristos, şi să respire tot atât de mult din atmosfera cerului, ca şi atunci când toate lucrurile merg perfect.

Este o dovadă de îndurare nespusă pentru o inimă devotată. Toţi cei care doresc să umble cu credincioşie vor găsi întotdeauna o cale pe care să umble; la fel cum, de cealaltă parte, cel care îşi găseşte în împrejurările exterioare o scuză pentru o a coborî standardul, nu va da dovadă de credincioşie şi putere în umblare nici atunci când împrejurările vor fi favorabile.

Dacă vreodată ar fi fost vreo vreme în care să existe scuze pentru coborârea standardului, atunci aceea era perioada captivităţii în Babilon. Întreaga structură a iudaismului era distrusă; puterea regală fusese luată din mâna urmaşilor lui David şi dată în mâna lui Nebucadneţar; gloria plecase din Isarel; şi, într-un cuvânt, totul părea să fi apus, să fi eşuat, aşa încât pentru copii lui Iuda plecaţi în exil nu mai rămânea altceva de făcut decât să îşi atârne harfele în sălcii, şi să stea pe malurile râurilor Babilonului plângând gloria pierdută, lumina apusă şi măreţia decăzută.

Astfel ar gândi necredinţa în orbirea ei; dar, binecuvântat fie Dumnezeu! Credinţa câştigă o biruinţă sfântă tocmai atunci când totul pare să fi eşuat în cel mai lamentabil mod cu putinţă; şi, după cum ştim, credinţa este singura temelie a adevăratei ucenicii. Ea nu aşteaptă sprijin de la oameni sau de la lucrurile care o înconjoară, ci îşi găseşte „toate izvoarele” în Dumnezeu; şi tocmai de aceea credinţa nu străluceşte nicicând mai puternic decât atunci când totul în jur este cufundat în întuneric. Atunci când orizontul firii este acoperit de cei mai negri nori, credinţa se poate desfăta în strălucirea harului şi credincioşiei lui Dumnezeu.

Şi doar astfel au putut Daniel şi tovarăşii săi să învingă greutăţile deosebite din acele vremuri. Au considerat că nimic nu îi putea împiedica să se bucure de nazireat la un nivel la fel de înalt ca şi atunci când erau în Ierusalim; şi au gândit corect. Pentru că gândurile lor au reflectat o credinţă curată şi bine întemeiată. A fost exact acelaşi gând pe baza căruia au acţionat în vechime un Barac, un Ghedeon sau un Samson. A fost gândul pe care l-a exprimat Ionatan atunci când a zis: „Pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau prin puţini” (1. Samuel 14 ). La fel a gândit şi David în valea Elah (Valea Terebinţilor) atunci când a numit armata lui Israel, care tremura înfricoşată, „oştirile Dumnezeului celui viu” (1. Samuel 17 ). Tot aşa şi Ilie, pe muntele Carmel, a construit un altar din „douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov” (2. Împăraţi 18 ). Şi Daniel însuşi, mai târziu, gândeşte la fel atunci când deschide fereastra şi se roagă cu faţa îndreptată spre Ierusalim (Daniel 6 ). Şi Pavel este însufleţit de acelaşi gând atunci când, în faţa valului copleşitor al apostaziei şi al stricăciunii iminente, îl îndeamnă pe fiul său Timotei „să ai un model de cuvinte sănătoase” (2. Timotei 1:13 ). La fel şi Petru, având în vedere descompunerea întregii structuri a creaţiei îi încurajează pe credincioşi „străduiţi-vă să fiţi găsiţi de El în pace, fără pată şi fără vină” (2. Petru 3:14 ). Şi Ioan gândeşte la fel atunci când, în mijlocul ruinei creştinismului, îi scrie preaiubitului Gaius „nu imita răul, ci binele” (3. Ioan 11 ). Şi este şi gândul lui Iuda atunci când, în prezenţa nelegiuirii evidente încurajează o rămăşiţă preaiubită astfel: „Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă” (Iuda 20,21 ). Într-un cuvânt, este gândul Duhului Sfânt, şi deci este felul de a gândi al credinţei.

Şi tocmai aceasta dă o importanţă şi o valoare imensă hotărârii lui Daniel, exprimată în primul capitol al acestei cărţi: „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze” (vers. 8). Ar fi putut foarte bine, şi ar fi fost foarte logic, să îşi zică: „Nu are niciun rost ca un captiv amărât şi slab să încerce să rămână despărţit (sfânt, n. tr.). Totul a eşuat. Nu se poate să continui să trăieşti cu adevărat nazireatul în mijlocul acestei ruine şi degradări fără speranţă. Ar trebui să încerc să mă obişnuiesc cu starea de lucruri care mă înconjoară”.

Dar Daniel se găsea pe un teren mai înalt. Ştia că are privilegiul de a putea trăi la fel de aproape de Dumnezeu în palatul lui Nebucadneţar ca şi între zidurile Ierusalimului. Ştia că, oricare ar fi starea exterioară a poporului lui Dumnezeu, există încă o cale a curăţiei şi a devotamentului, deschisă pentru fiecare sfânt, cale pe care poate merge independent de orice altceva.

Şi, nu putem spune că Nazireatul din Babilon îşi are farmecul şi dulceaţa sa, la fel de minunate şi de puternice ca şi cele ale Nazireatului din Canaan? Bineînţeles. Este nespus de preţios şi de minunat să vezi cum unul dintre captivii din Babilon tânjeşte după acelaşi standard înalt al sfinţeniei, şi reuşeşte să îl trăiască. Şi este o lecţie preţioasă pentru oricine. Daniel prezintă înaintea credincioşilor din orice dispensaţie un exemplu încurajator şi mişcător. Dovedeşte că, în mijlocul celor mai întunecate umbre, o inimă devotată se poate bucura de o cale luminoasă, neumbrită de nori.

Dar cum aşa? Pentru că „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13 ). Dispensaţiunile se schimbă şi trec. Instituţiile ecleziastice se sfărâmă şi se prăbuşesc în cenuşă. Sistemele create de om se clatină şi cad; dar numele Domnului rămâne pentru totdeauna, şi amintirea Sa pentru toate generaţiile. Şi pe acest teren înalt se înrădăcinează credinţa. Ea se ridică deasupra oricăror împrejurări potrvinice şi se bucură de părtăşia dulce cu Izvorul veşnic şi neschimbat al tot ceea ce este cu adevărat bine.

Aşa se face că, în zilele judecătorilor, credinţa a câştigat mai multe biruinţe decât în zilele lui Iosua. Tot aşa a fost şi cu altarul zidit de Ilie pe Muntele Carmel, care a fost înconjurat de o lumină la fel de strălucitoare ca aceea care a încununat altarul lui Solomon.

Şi toate aceste exemple sunt o încurajare reală. Inima este tentată să descurajeze, să dea înapoi, privind la eşecul şi necredincioşia omului, în loc să privească la credincioşia neschimbată a lui Dumnezeu. „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” (2. Timotei 2:19 ). Poate ceva să atingă acest adevăr veşnic? Nimic! Şi, de aceea, nimic nu poate clătina credinţa care intră în posesia lui, sau umblarea devotată zidită pe temelia acelei credinţe.

Priviţi apoi rezultatele binecuvântate ale devotamentului şi separării lui Daniel. În primele trei capitole ale cărţii vedem trei aspecte diferite care decurg din poziţia hotărâtă pe care au luat-o Daniel şi prietenii săi, legat de „hrana împăratului”. 1. Le-a fost descoperită taina „visului împăratului”; 2. Au rezistat ispitei reprezentate de „statuia împăratului”; şi, 3. Au fost scoşi afară neatinşi din „cuptorul împăratului”.

1. „Prietenia Domnului este pentru cei care se tem de El”. Versetul acesta este exemplificat atât de frumos în istorisirea pe care o avem înainte. „Cărturarii, descântătorii şi vrăjitorii şi caldeenii”, cei care trăiau la curtea împăratului, erau toţi în întuneric în ceea ce priveşte visul împăratului. „Caldeenii au răspuns înaintea împăratului şi au zis: „Nu este niciun om pe pământ care să poată arăta lucrul acesta împăratului”. Într-adevăr; dar era un Dumnezeu în ceruri care cunoştea totul despre acest vis; şi care, mai mult, putea să îl descopere celor care aveau destulă credinţă, destul devotament, destulă lepădare de sine, pentru a se separa de necurăţiile din Babilon, deşi erau robi în acea cetate. Tainele, labirinturile şi enigmele omeneşti sunt toate descoperite înaintea lui Dumnezeu; şi El poate să le arate, şi le arată, celor care umblă cu El, în lumina prezenţei Sale sfinte. Nazireii lui Dumnezeu pot înţelege mai clar problemele oamenilor decât cei mai profunzi filosofi ai acestei lumi. De ce? Cum se face că ei pot descurca misterele lumii? Pentru că sunt deasupra întunecimilor lumii. Sunt despărţiţi de întinăciunile ei. Ocupă locul despărţirii, al dependenţei, al părtăşiei. „Şi Daniel s-a dus acasă şi a făcut lucrul acesta cunoscut lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi, ca să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta” (Daniel 2:17,18 ). Aici este secretul puterii şi înţelegerii lor. A fost îndeajuns ca ei să privească spre cer pentru a primi o înţelegere clară despre soarta pământului.

Cât de adevărat şi simplu este aceasta? „Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric” şi, de aceea, dacă vrem lumină, o putem găsi doar în prezenţa Sa; şi putem cunoaşte puterea prezenţei Sale dar atunci când ocupăm practic terenul despărţirii de necurăţia morală a acestui pământ.

Şi, priviţi, un alt rezultat al sfinţeniei lui Daniel. „Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel şi a poruncit să i se aducă o jertfă de mâncare şi miresme plăcute”. Cel mai mândru şi mai puternic împărat al lumii cade la picioarele unui sărman prizonier de război. Minunat rod al credincioşiei! Dovadă preţioasă a faptului că Dumnezeu va onora întotdeauna credinţa care poate, într-o măsură oarecare, să se ridice la înălţimea gândurilor Sale! El nu va dezonora, nu va putea dezonora cecul pe care credinţa îl prezintă cu îndrăzneală înaintea comorilor sale infinite. De această dată, Daniel a împlinit în persoana sa, în cea mai deplină formă, promisiunea făcută de Dumnezeu în vechime: „Şi popoarele pământului vor vedea că eşti numit după Numele Domnului şi se vor teme de tine… Şi Domnul te va pune cap, iar nu coadă, şi vei fi numai deasupra şi nu vei fi dedesubt” (Deuteronom 28:10,13 ).

Cu siguranţă că, în scena de mai sus, Daniel era „capul”, iar Nebucadneţar, „coada”, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Priviţi şi purtarea acestui nazireu sfânt înaintea nelegiuitului Belşaţar (Daniel 5:17-29 ). Nu avem şi aici o dovadă la fel de măreaţă a superiorităţii seminţei lui Avraam, ca şi cea dată în zilele lui Iosua, atunci când căpitanii săi victorioşi şi-au pus picioarele pe gâturile împăraţilor Canaanului (Iosua 10:24 ); sau, atunci când „şi tot pământul căuta faţa lui Solomon, ca să audă înţelepciunea lui, pe care o pusese Domnul în inima lui”(1. Împăraţi 10:24 )? Fără îndoială; şi, într-un anumit sens, este chiar o mărturie mai măreaţă. Pentru că în zilele lui Iosua sau ale lui Solomon o astfel de scenă era oarecum de aşteptat; dar să vezi cum împăratul atât de mândru al Babilonului se pleacă la picioarele unuia dintre prizonierii săi de război, este un lucru care depăşeşte orice fel de aşteptare firească.

Şi totuşi în aceasta este o dovadă izbitoare şi mişcătoare a puterii credinţei de a fi biruitoare în orice fel de greutăţi, şi de a produce rezultate extraordinare. Principiul credinţei este la fel de puternic, fie că lucrează în câmpiile Palestinei, pe vârful Carmel, pe malul râurilor Babilonului, sau în mijlocul ruinelor Bisericii mărturisitoare. Niciun fel de lanţuri nu o pot lega, niciun fel de greutăţi îi pot sta în cale, niciun fel de presiuni nu o pot înnăbuşi, niciun fel de schimbări nu o afectează. Se ridică întotdeauna la înălţimea obiectului ei, şi acest obiect este Dumnezeu Însuşi, şi descoperirea Sa veşnică. Dispensaţiunile se pot schimba, vremurile pot trece, roţile timpului pot alerga înainte, şi pot strivi sub greutatea lor uriaşă cele mai frumoase speranţe ale sărmanei inimi omeneştei; dar dincolo de acestea stă credinţa, acea realitate divină, nemuritoare, care soarbe din fântâna adevărului curat, şi care îşi găseşte toate izvoarele în Cel care este „calea, adevărul şi viaţa”.

Prin această „credinţă scumpă” a acţionat Daniel atunci când „a hotărât în inima sa să nu se întineze cu hrana împăratului”. Într-adevăr, nu se mai putea sui la acea casă sfântă şi minunată unde se închinaseră strămoşii săi. Piciorul crud al unui vrăjmaş străin călcase cetatea sfântă. Focul se stinsese pe altarul Dumnezeului lui Israel. Sfeşnicul de aur nu mai lumina locul sfânt, cu cele şapte lămpi ale sale. Dar în inima lui Daniel exista credinţă, şi acea credinţă l-a purtat peste orice influenţă din jurul său, şi l-a făcut în stare să îşi însuşească „toate promisiunile lui Dumnezeu”, care sunt „Da, şi Amin, în Hristos Isus”, şi să trăiască în puterea lor. Credinţa nu este afectată de temple ruinate, de cetăţi dărâmate, de lumini apuse, sau de gloria plecată. De ce nu? Pentru că nici Dumnezeu nu este afectat de ele. Dumnezeu se lasă întotdeauna găsit, şi credinţa Îl va găsi întotdeauna.

2. Dar aceeaşi credinţă care le-a dat putere acestor oameni sfinţi să refuze hrana împăratului, le-a dat putere şi să dispreţuiască statuia împăratului. Se despărţiseră de necurăţie pentru a se putea bucura de o părtăşie mai strânsă cu Dumnezeul adevărat; şi de aceea nu puteau să se plece înaintea chipului de aur, deşi era atât de măreţ. Ştiau că Dumnezeu nu este o statuie. Ştiau că El este real. Şi Îi puteau aduce închinare doar Lui, pentru că doar El era adevăratul ei obiect.

Şi nu le păsa de faptul că toată lumea era împotriva lor. Tot ceea ce ştiau era că trebuie să trăiască şi să acţioneze pentru Dumnezeu. Poate părea că ei au vrut să se arate mai înţelepţi decât cei de lângă ei. Poate că a sta împotriva curentului opiniei publice seamănă a mândrie. Unii poate că se vor fi întrebat dacă se poate ca adevărul să fie doar de partea lor? Erau toţi „satrapii, căpeteniile, guvernatorii, judecătorii, vistiernicii, consilierii, legiuitorii şi conducătorii provinciilor” pe o cale greşită? Se poate ca atât de mulţi oameni cu vază, oameni înţelepţi şi învăţaţi, să greşească, şi câţiva prizonieri străini să aibă dreptate?

Dar nazireii nu şi-au pus astfel de întrebări. Calea lor era dreaptă înaintea lor. Trebuiau să se plece şi să se închine unei statui, pentru a evita să dea impresia că îi judecă pe alţii? Cu siguranţă că nu. Şi totuşi, cât de des cei care doresc să păstreze o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu sunt condamnaţi pentru că se mândresc şi îi judecă pe alţii.

Fără îndoială că Luther a fost condamnat de mulţi pentru că s-a ridicat împotriva teologilor, a cardinalilor şi a papei. Ar fi trebuit atunci, pentru a evita o astfel de condamnare, să continue să trăiască şi să moară pe o cale greşită? Cine ar spune aşa ceva?

„Ah! Dar”, vor spune unii, „Luther a avut de înfruntat o eroare palpabilă”. Aşa credea şi el; dar mii de învăţaţi renumiţi credeau altfel. Tot aşa şi în situaţia lui „Şadrac, Meşac şi Abednego”, şi ei trebuiau să înfrunte idolatria vizibilă; întreaga lume era împotriva lor. Ce este de făcut? „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. „ … cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Dacă oamenii ar continua să trăiască într-o greşeală, ar continua să meargă pe o cale despre care ei simt că nu este corectă, doar pentru a nu da impresia că îi judecă pe alţii, unde am ajunge?

Ah, nu! preaiubitul meu cititor, tu caută să urmezi calea clară, hotărâtă a uceniciei sfinte şi despărţite. Şi, nu te priveşte, dacă prin aceasta îi condamni sau nu pe alţii. „ÎNCETAŢI SĂ FACEŢI RĂUL”. Este primul lucru pe care trebuie să îl facă un adevărat ucenic. Atunci când s-a supus acestei porunci divine, se poate aştepta să împlinească şi îndemnul „învăţaţi să faceţi bine”. „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Atunci când Dumnezeu vorbeşte, nu trebuie să privesc în jur şi să mă întreb dacă ascultarea mea îi va afecta pe vecinii mei, sau ce vor crede ei despre mine. Atunci când vocea Domnului Isus înviat şi înălţat în glorie a ajuns la urechea lui Saul din Tars, care era căzut cu faţa la pământ, el nu a început să întrebe ce vor crede despre el marii preoţi şi fariseii dacă va asculta. Cu siguranţă că nu. „Îndată”, spune el, „nu am primit sfat de la carne şi sânge” (Galateni 1:16 ). „De aceea, împărate Agripa, n-am fost neascultător viziunii cereşti” (Fapte 26:19 ). Acesta este adevăratul principiu şi duh al uceniciei. „Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii”. Nimic nu poate fi mai periculos decât a ezita, atunci când lumina divină străluceşte asupra căii tale. Dacă nu acţionezi conform acestei lumini, atunci când o primeşti, atunci, cu siguranţă că vei fi învăluit de întuneric gros. De aceea, aşa cum a spus un altul, „Niciodată să nu mergi mai repede decât credinţa ta, nici să nu întârzii în urma conştiinţei tale”.

3. Dar, am spus mai sus, dacă nazireii noştri refuzau să se închine înaintea chipului regelui, trebuiau să înfrunte mânia acestuia, şi cuptorul de foc. Dar prin harul lui Dumnezeu erau gata pentru aceasta: nazireatul lor era real; erau gata să sufere pierderea tuturor lucrurilor, chiar a vieţilor lor, pentru a apăra închinarea lor reală faţă de Dumnezeul lui Israel. „Ei s-au închinat şi au slujit Dumnezeului lor”, nu doar sub viţa şi smochinul lor, în ţara Canaanului, în pace, ci şi în faţa unui „cuptor încins”. Ei L-au recunoscut pe Dumnezeu nu doar în mijlocul unei mulţimi de închinători adevăraţi, ci şi în prezenţa unei lumi vrăjmaşe. Cu adevărat au arătat ucenicie într-o zi rea. Îl iubeau pe Domnul; şi, de aceea, de dragul Său, s-au abţinut de la luxul împăratului, au înfruntat mânia sa, şi cuptorul încins. „O, Nebucadneţar, noi n-avem nevoie să-ţi răspundem asupra acestui lucru. Dacă este aşa, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scape din cuptorul care arde cu foc; şi ne va scăpa din mâna ta, împărate! Şi dacă nu, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nu ne vom închina capului de aur pe care l-ai ridicat”. Acestea sunt cuvintele unor oameni care ştiu cui îi aparţin, unde sunt – oameni care au calculat în linişte şi cu seriozitate preţul – oameni pentru care Domnul este totul, iar lumea nimic. Era în joc tot ceea ce lumea le-ar fi putut oferi, împreună cu însăşi vieţile lor, şi ce dacă? „Au stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”. Gloria veşnică le stătea înainte; şi erau gata să ajungă la ea pe o cale de foc. Dumnezeu Îşi poate lua slujitorii în glorie printr-un car de foc, sau printr-un cuptor de foc, după cum este bine înaintea Lui. Oricare ar fi calea, este bine să ajungem acolo.

Dar nu ar fi putut Dumnezeu să îi păzească pe slujitorii Săi iubiţi, ca ei să nu fie aruncaţi în cuptor? Fără îndoială. Ar fi fost un lucru foarte mic pentru El. Totuşi, El nu a lucrat astfel: a fost voia Sa ca să pună la încercare credinţa slujitorilor Săi – să o încerce în cuptor – să o treacă prin cel mai arzător foc, pentru ca să „fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare”. Oare aurarul pune lingoul de aur în cuptor pentru că i se pare fără valoare? Nu, ci tocmai pentru că îi vede valoarea. Şi, aşa cum a remarcat cineva, „Scopul său nu este doar să îndepărteze zgura, ci şi să crească strălucirea metalului”.

Este evident că dacă Domnul, printr-o lucrare de putere, i-ar fi păzit pe slujitorii Săi ca să nu fie aruncaţi în cuptor, ar fi fost mai puţină glorie pentru El, şi, drept urmare, mai puţină binecuvântare pentru ei. Era cu mult mai bine să se bucure de prezenţa şi simpatia Sa în cuptor, decât de puterea Sa în afara lui. Ce glorie pentru El în toate acestea! Şi ce privilegiu nespus pentru ei! Domnul a coborât şi a mers împreună cu nazireii Săi în cuptorul în care au ajuns din cauza credincioşiei lor. Ei umblaseră cu Dumnezeu în palatul împăratului; şi Dumnezeu a umblat cu ei în cuptorul împăratului. A fost momentul cel mai înalt al întregii cariere a lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Cât de puţin îşi imaginase împăratul în ce poziţie minunată îi pune pe cei asupra cărora se revărsa mânia şi furia sa! Orice ochi s-a întors de la chipul măreţ de aur, pentru a privi cu uimire pe cei trei captivi. Ce se întâmpla acolo? „Trei oameni legaţi!”, „Patru oameni liberi!”. Era oare real? Era cuptorul real? Vai, „cei mai puternici bărbaţi care erau în oştirea lui” au dovedit că era real. Şi, dacă statuia lui Nebucadneţar ar fi fost aruncată acolo, cu siguranţă că focul ar fi dovedit şi cât de reală era ea. Nu există niciun argument de care să se poată lega necredinciosul sau scepticul. Era un cuptor real, o flacără reală, şi „trei oameni”, „legaţi cu pantalonii lor, tunicile lor şi mantiile lor şi veşmintele lor”. Totul era real.

Dar exista o realitate mai profundă: Dumnezeu era acolo. Şi faptul acesta transforma toate: transforma cuvântul împăratului, transforma cuptorul într-un loc al părtăşiei strânse şi sfinte – îi transforma pe prizonierii lui Nebucadneţar în eliberaţii Domnului.

Dumnezeu era acolo! – acolo, în puterea sa, pentru a îşi arăta dispreţul faţă de toată împotrivirea omului – acolo, în simpatia şi dragostea Sa profundă, alături de credincioşii Săi încercaţi şi găsiţi credincioşi – acolo, în harul Său nemăsurat pentru a elibera pe captivi, pentru a conduce inimile nazireilor Săi în acea părtăşie profundă cu El după care însetau atât de mult.

Şi, iubite cititor, nu merită oare să treci printr-un cuptor de foc pentru a te bucura ceva mai mult de prezenţa lui Hristos, şi de simpatia inimii Sale iubitoare? Nu sunt lanţurile, cu Hristos, mai preţioase decât bijuteriile fără El? Nu este un cuptor în care El este prezent mai bun decât un palat unde El nu este? Firea spune „Nu!”, credinţa spune „Da!”.

Este bine să avem în minte faptul că astăzi nu trăim în ziua puterii lui Hrisos; ci în ziua compasiunii, a simpatiei Sale. Poate că uneori, atunci când trecem prin apele adânci ale suferinţei, inima se întreabă, „De ce oare nu Îşi arată Domnul puterea, pentru a mă izbăvi?”. Răspunsul este, „astăzi nu este ziua arătării puterii Sale”. El ar putea să alunge acea boală – ar putea să îndepărteze acel necaz – ar putea să dea la o parte acea apăsare – ar putea să prevină acea catastrofă – ar putea să îl păzească pe acel preaiubit şi mult dorit de strânsoarea rece a morţii. Dar, în loc să pună în mişcare puterea Sa pentru a izbăvi, El lasă lucrurile să meargă înainte, şi toarnă simpatia şi compasiunea Sa în inima apăsată şi sfâşiată, aşa încât să realizăm că nici chiar pentru o lume întreagă nu am fi ratat acea încercare, din cauza belşugului mângâierii.

Astfel lucrează Isus al nostru acum, iubite cititor. În curând El Îşi va arăta puterea Sa; va interveni, Cel care călăreşte pe un cal alb; Îşi va scoate sabia din teacă; va dezgoli braţul Său; va răzbuna pe poporul Său şi va răsplăti nedreptăţile care le-au fost făcute pentru totdeauna. Dar acum sabia Sa este în teacă, braţul Său este acoperit. Acum este timpul în care Îşi face cunoscută dragostea profundă a inimii Sale, şi nu puterea braţului Său, nici ascuţişul sabiei Sale. Eşti mulţumit cu aceasta? Este simpatia lui Hristos destul pentru inima ta, chiar şi în mijlocul celei mai sfâşietoare dureri, al celei mai cumplite suferinţe? Inima nerăbdătoare, duhul neliniştit, voinţa care nu a fost dată morţii, toate te vor conduce să îţi doreşti să scapi de necaz, de greutate, de apăsare; dar niciodată aceasta nu va fi destul, pentru că implică o pierdere nemăsurată. Trebuie să trecem din clasă în clasă în şcoală; dar Stăpânul este cu noi, şi lumina feţei Sale, şi simpatia tandră a inimii Sale, ne susţin chiar şi în cele mai grele împrejurări.

Şi apoi, vezi ce glorie este adusă pentru numele Domnului, atunci când cei ai Săi, prin har, trec victorioşi printr-o încercare! Citeşte Daniel 3:26-28 , şi spune unde vei găsi roade mai bogate, sau mai rare, ale unui ucenic credincios. Împăratul şi toate căpeteniile sale, care cu puţin timp înainte erau cu totul captivaţi de muzica fermecătoare şi idolatrie, sunt acum captivaţi de faptul că focul care a ucis pe acei ostaşi puternici, nu a avut niciun efect asupra închinătorilor Dumnezeului adevărat, decât că le-a ars legăturile şi i-a eliberat, pentru a umbla în compania Fiului lui Dumnezeu. „Atunci Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului care ardea cu foc, a vorbit şi a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, SLUJITORII DUMNEZEULUI CELUI PREAÎNALT, ieşiţi şi veniţi!”. Atunci Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Şi satrapii, căpeteniile şi guvernatorii şi consilierii împăratului s-au adunat şi i-au văzut pe bărbaţii aceştia, asupra trupurilor cărora focul n-avusese nicio putere, şi niciun păr de pe capul lor lor nu se pârlise şi pantalonii lor nu se schimbaseră, nici miros de foc nu trecuse asupra lor”.

Aici a fost cu adevărat o mărturie nobilă – o asemenea mărturie cum nu ar fi fost nicicând dată dacă Domnul, printr-o intervenţie a puterii Sale, i-ar fi păzit pe slujitorii Săi de a fi aruncaţi în cuptor. Nebucadneţar a primit o dovadă izbitoare a faptului că „slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” nu trebuiau să se teamă de cuptorul său încins, după cum nu trebuiau nici să se închine înaintea chipului său de aur. Într-un cuvânt, duşmanul a fost învins; Dumnezeu a fost preamărit; şi slujitorii Săi preaiubiţi au fost scoşi afară nevătămaţi din „cuptorul arzând”. Roade preţioase ale unui nazireat urmat cu credincioşie!

Şi, priviţi mai departe, onoarea care este dată acestor nazirei. „Nebucadneţar a vorbit şi a zis: „Binecuvântat fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego”. Numele lor sunt strâns legate cu Dumnezeul lui Israel. O onoare înaltă. Ei se identificaseră cu Dumnezeul cel adevărat atunci când era vorba de viaţă şi moarte; şi, de aceea, Dumnezeul cel adevărat se identifică pe Sine cu ei, şi în conduce într-un loc larg şi bogat. El a pus picioarele lor pe o stâncă şi le-a ridicat capul deasupra vrăjmaşilor care îi înconjurau. Cât de adevărat este că „pe cei care Mă onorează îi voi onora!”. Şi în aceeaşi măsură este adevărat că „cei care Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi” (1. Samuel 2:30 ).

Iubite cititor, ai găsit pace divină, stabilă, pentru conştiinţa ta vinovată în ispăşirea perfectă lucrată de Domnul Isus Hristos? L-ai luat pe Dumnezeu pe Cuvânt? Eşti convins că Dumnezeu nu poate să mintă? Dacă aşa stau lucrurile, atunci eşti copil al lui Dumnezeu; toate păcatele tale sunt iertate, şi eşti primit ca fiind drept în Hristos; cerul, cu toate gloriile sale nespuse, îţi stă înainte; eşti la fel de sigur că vei fi în glorie, pe cât de sigur eşti că Hristos este acolo, fiincă eşti unit cu El.

Astfel, totul este sigur pentru tine, pentru timp şi pentru veşnicie, şi aceasta satisface orice dorinţă a inimii tale. Nevoia ta şi-a găsit împlinirea, vina ta a fost îndepărtată, ai fost împăcat şi moştenirea ta este sigură. Nu trebuie să mai faci nimic pentru tine. Totul a fost împlinit în mod divin.

Atunci, ce îţi mai rămâne? Doar aceasta: TRĂIEŞTE PENTRU HRISTOS! Ai fost lăsat aici „pentru puţină vreme”, pentru a te preocupa cu El, pentru a aştepta venirea Lui. O, caută să fii credincios Stăpânului tău binecuvântat. Nu te lăsa descurajat de starea tristă de lucruri din jurul tău. Fie ca exemplul lui Daniel şi al prietenilor săi să te încurajeze să cauţi o cale mai înaltă aici jos. Ai privilegiul şi posibilitatea de a te bucura de tot atât de multă părtăşie cu Domnul Isus ca şi dacă ai fi trăit în mijlocul zilelor minunate ale mărturiei apostolice.

Fie ca Duhul Sfânt să lucreze ca atât scriitorul cât şi cititorul acestor rânduri să se adape din duhul – să umble pe urmele – să arate virtuţile – şi să aştepte venirea Domnului Isus Hristos!

Vasul de alabastru

C. H. Mackintosh

„Iar Isus fiind în Betania, în casa lui Simon Leprosul, a venit la El o femeie având un vas de alabastru cu mir foarte scump şi l-a turnat pe capul Lui, pe când stătea la masă. Dar, când au văzut ucenicii acest lucru, s-au supărat, spunând: „Pentru ce risipa aceasta? Pentru că acesta se putea vinde cu mult şi să se dea săracilor“. Dar Isus, cunoscând aceasta, le-a spus: „De ce faceţi supărare femeii? Pentru că ea a făcut o lucrare bună faţă de Mine. Pentru că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna. Pentru că ea, turnând acest mir pe trupul Meu, a făcut-o pentru înmormântarea Mea. Adevărat vă spun, oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va vorbi şi despre ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei“ Matei 26:6-13 .E mare nevoie să ştim, în această vreme de fapte fără odihnă şi de activitate neobosită, că Dumnezeu priveşte totul dintr-un anumit punct de vedere, măsoară totul cu o singură regulă, încearcă totul cu acelaşi criteriu, şi acel criteriu, acea regulă, acel punct de vedere este Hristos. El preţuieşte lucrurile atât cât acestea au legătură cu Fiul dragostei Sale, şi nu mai departe. Orice se face pentru Hristos, avându-L pe El ca scop, este valoros pentru Dumnezeu. Orice altceva este lipsit de valoare. Poate se fac multe lucrări, şi multă laudă poate ieşi de pe buzele oamenilor datorită acestor lucrări, dar, când Dumnezeu va examina orice lucrare, El va căuta un singur lucru, şi anume măsura în care acea lucrare este legată de Hristos. Marea Lui întrebare va fi: A fost aceasta făcută pentru şi în Numele lui Hristos?

Dacă da, va rămâne şi va fi aprobată, va fi răsplătită; dacă nu, va fi respinsă şi arsă (1. Corinteni 3 ).

Nu contează absolut deloc care este părerea oamenilor despre o anumită lucrare. Ei pot lăuda o persoană până la cer pentru ceva ce face; îi pot etala ostentativ numele în ziare, îl pot face subiectul discuţiilor în cercul lor de prieteni; acel om poate avea un mare nume ca predicator, învăţător, scriitor, reformator; dar, dacă lucrarea lui nu poate fi legată de Numele lui Isus, dacă nu este făcută pentru El şi spre gloria Lui – dacă nu este rezultatul dragostei lui Hristos care constrânge (2. Corinteni 5:14 ), va fi spulberat ca pleava în arie şi scufundat în uitare eternă.

Din contră, un om poate urma o cale de slujire modestă, umilă chiar, în tăcere, necunoscut şi neobservat. Numele lui poate nu va fi auzit vreodată, poate nimeni nu se va gândi la lucrarea lui; dar ce s-a făcut, s-a făcut din dragoste curată pentru Hristos. A lucrat în anonimat, cu ochii aţintiţi spre Stăpânul său. Zâmbetul Domnului său a fost îndeajuns pentru el. Nu s-a gândit, nici măcar pentru o clipă, să caute aprobarea omului; niciodată nu a urmărit să-l facă să zâmbească sau să-i alunge încruntarea; a urmat echilibrat direcţia drumului său, pur şi simplu privind la Hristos şi acţionând pentru El. Lucrarea lui va rămâne. Va fi amintită şi răsplătită, cu toate că nu a făcut-o pentru a fi amintită şi răsplătită, ci din dragoste curată pentru Isus. Lucrarea aceasta are pecetea valabilă – aur veritabil care va rămâne în focul zilei Domnului.

Este un har de nespus să fii eliberat de duhul de a sluji, de a plăcea oamenilor, specific vremii de acum, şi să poţi umbla mereu şi totdeauna numai înaintea Domnului – ca „toate lucrările noastre să înceapă, să continue şi să fie sfârşite în El”. Haideţi să privim câteva momente la o ilustrare frumoasă şi mişcătoare care ne este prezentată în „casa lui Simon Leprosul, a venit la El o femeie având un vas de alabastru cu mir foarte scump şi l-a turnat pe capul Lui, pe când stătea la masă.”

Acum, să ne întrebăm, care era scopul acestei femei pe când se întrepta spre casa lui Simon? Era oare să etaleze parfumul rafinat al untdelemnului ei, sau materialul şi forma vasului de alabastru? Era să obţină laudă de la oameni pentru fapta ei? Era să îşi facă un renume privitor la devotamentul ei extraordinar faţă de Hristos, în mijlocul unui cerc de prieteni apropiaţi ai Mântuitorului? Nu, cititorule, scopul ei nu era niciunul din acestea. De unde ştim? Pentru că, Dumnezeul Preaînalt, Creatorul tuturor lucrurilor, care cunoaşte cele mai adânci secrete ale tuturor inimilor, şi izvorul motivaţiilor tuturor acţiunilor – Acesta era acolo în Persoana lui Isus din Nazaret.

Privirea Sa sfântă şi atotcunoscătoare a pătruns până în adâncimile sufletului acestei femei. El ştia nu numai ce ea a făcut ea, ci şi cum şi de ce. Într-un cuvânt, atunci, Hristos Însuşi era Obiectul cel mai apropiat al sufletului acestei femei; aceasta a dat valoare faptei ei şi a trimis mireasma untdelemnului ei direct la tronul lui Dumnezeu.

El nu doar că a apărat-o în acel moment, ci a transmis fapta ei în viitor. A fost suficient pentru inima acestei femei. Având aprobarea Domnului ei, şi-a putut permite să facă faţă indignării ucenicilor şi să audă că fapta ei este numită „risipă”. A fost îndeajuns pentru ea că inima Lui a fost înviorată. Restul nu conta. Nu s-a gândit niciodată să-şi asigure lauda oamenilor sau să evite dispreţul lor. Singura ei ţintă, de la început până la sfârşit, era Hristos. Din momentul în care a luat in mână vasul şi până când l-a spart şi a turnat conţinutul peste Persoana Lui binecuvântată, s-a gândit doar la El. A avut o anumită percepţie intuitivă referitoare la ce ar fi potrivit şi ar arăta recunoştinţa faţă de Domnul ei, în momentele solemne prin care trecea atunci, şi, cu tact remarcabil, a împlinit ce a înţeles. Ea nu s-a gândit la ce i-ar putea aduce mirul; sau, dacă s-a gândit, a simţit că EL merită de zece mii de ori mai mult. Cât despre „săraci”, aceştia aveau locul lor, fără îndoială, şi nevoile lor de asemenea; dar ea a simţit că Isus însemna pentru ea mai mult decât toţi săracii din lume.

Pe scurt, inima femeii era plină de Hristos, şi aceasta a dat calitate faptei ei. Alţii ar putea numi aceasta „risipă”, dar putem fi siguri că nimic din ce cheltuim pentru Hristos nu este risipă. Aşa a gîndit această femeie: şi a avut dreptate. A-L onora chiar în momentele când pământul şi iadul se ridicau împotriva Lui, a fost cel mai înalt act de slujire pe care oamenii sau îngerii l-ar fi putut împlini. El urma să fie jertfit. Umbrele începeau să se lungească, bezna se adâncea, întunericul era tot mai gros. Crucea – cu toate grozăviile ei – era aproape; şi această femeie a anticipat totul şi a venit, mai înainte, să ungă trupul Domnului ei adorat. Şi iată ce rezultat!

Vedeţi cât de repede Domnul binecuvântat îi ia apărarea şi o adăposteşte de indignarea şi dispreţul celor care ar fi trebuit să ştie mai bine. „Dar Isus, cunoscând aceasta, le-a spus: „De ce faceţi supărare femeii? Pentru că ea a făcut o lucrare bună faţă de Mine. Pentru că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna. Pentru că ea, turnând acest mir pe trupul Meu, a făcut-o pentru înmormântarea Mea. Adevărat vă spun, oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va vorbi şi despre ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei“.

Ai grijă să îţi ţii privirea aţintită la Învăţătorul, în tot ce faci. Fă din Isus ţinta directă a fiecărei faptă de slujire cât de mică, orice ar fi. Caută să faci orice lucru astfel încât El să poată spune că este „o lucrare bună faţă de Mine”. Nu fii preocupat de părerile oamenilor referitor la calea ta sau la lucrarea ta. Nu lua seama la indignarea lor sau la neînţelegerile lor, ci toarnă mireasma din vasul tău de alabastru asupra Persoanei Domnului tău. Ai grijă ca fiecare faptă a ta de slujire să fie roada aprecierii inimii tale pentru El; şi fii sigur că El va aprecia lucrarea ta şi te va apăra împotriva a mulţimi nenumărate unite impotriva ta.

Aceasta s-a întâmplat cu femeia despre care am citit. Ea şi-a luat vasul de alabastru şi a mers în casa lui Simon leprosul, cu un singur scop, şi anume, Isus şi ceea ce stătea înaintea Lui. Ea era captivată de El. Nu se gândea la nimeni altcineva, ci a vărsat parfumul ei preţios pe capul Lui. Şi priviţi binecuvântata consecinţă. Fapta ei a ajuns la noi, scrisă în evanghelii, legată de Numele lui binecuvântat. Nimeni nu poate citi evanghelia fără să citească despre amintirea devotamentului ei.

S-au ridicat imperii, au devenit înfloritoare şi au trecut în tăcere şi uitare. Au fost ridicate monumente spre aducerea aminte a geniului uman, a măreţiei – şi aceste monumente s-au prăbuşit în ţărână; dar fapta acestei femei încă este vie, şi aşa va fi mereu. Să primim har să o imităm!

Carte recomandată: Bogăţia uitată
Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale

SoundWords

În octombrie 2009 a apărut în editura Daniel-Verlag cartea noastră Der vergessene Reichtum. Tema cărţii este aşa-numitul dispensaţionalism sau exprimat altfel: căile lui Dumnezeu cu omul cu privire la cer şi pământ.

De câţiva ani ne dăm seama tot mai mult cât de mult adevărul acesta influenţează viaţa noastră de creştini. În Germania el este astăzi atacat mai mult ca oricând a fost cu câţiva ani în urmă. În multe discuţii, pe care le-am avut în privinţa aceasta, am căpătat impresia că inima adevărului dispensaţional deseori este trecută cu vederea. În dezbaterile referitoare la adevăr esenţialul a rămas deseori abandonat şi ceea ce este măreţ în planul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.

De aceea ne bucurăm să putem oferi cititorilor noştri această carte.

Numărul mare de pagini ar putea da impresia că ar fi ceva numai pentru persoanele interesate teologic, însă nu este aşa. Intenţionat s-a renunţat la o vorbire teologică, pentru a prezenta adevărul uşor de înţeles pentru fiecare.

Salutări cordiale

Redacţia

Dirk Schürmann şi Stephan Isenberg

RemarcăDer vergessene Reichtum

Das Geheimnis Gottes in den Epochen seines Handelns

742 pag.
24.90 €

Comandă la Daniel-Verlag: Dă click aici.
Comandă în olandeză: Dă click aici.

Dumnezeu a acţionat în toate epocile din istoria omenirii, ca să reveleze gloria Sa. Dumnezeu însă a păstrat „Bogăţia gloriei Sale” nespus de mare pentru epoca creştină. Această bogăţie a fost ascunsă în epocile anterioare şi curând a decăzut în uitare în creştinătatea timpurie.

Cu regret şi în zilele noastre această „bogăţie” este foarte puţin cunoscută sau chiar nu este cunoscută. După ce această comoară a fost „dezgropată” în secolul al 19-lea, pare ca ea să se scufunde astăzi din nou în marea uitării.

Cartea doreşte să prezinte această bogăţie în aşa fel, ca să devină clar cât de importantă este ea pentru gândirea şi viaţa unui creştin credincios. Ea se ocupă şi cu diverse controverse, care au întunecat privirea spre această bogăţie, şi arată diferenţele esenţiale între o chemare pământească şi una cerească. Deoarece în afară de aceasta ea răspunde şi la multe întrebări speciale şi conţine unele imagini, ea este şi o călăuză pentru temele dispensaţionale.

Werner Mücher

Cuprins – traducerea cărţii în limba română (HTM/PDF): dă click aici

Teme:

Tainele
Planul veşnic
Adunarea/Biserica
Trupul lui Hristos
Răpirea
Nunta Mielului
Venirea Domnului
Speranţa lui Israel
Israelul lui Dumnezeu
Oferta Împărăţiei
Evanghelia Împărăţiei
Noul legământ
Împărăţia cerurilor
Chemarea cerească
Învăţătura lui Pavel
Măslinul
Predestinarea
Făgăduinţele
Împărăţia păcii
Noul Ierusalim
Învierea
Cele 70 de săptămâni-an
Ziua Domnului
Punerea la încercare a omului
Hermeneutica

Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire
1 Timotei 4.16

William John Hocking

Verset călăuzitor: 1 Timotei 4.16

1 Timotei 4.16: Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele.

Nu este deja timpul pentru noi să luăm serios la inimă starea lucrurilor care stăpânesc peste „noi”? Dumnezeu ne-a dat înapoi în îndurarea şi harul Său multe adevăruri, care multe secole au fost pierdute din vedere. Ştim că păcatele noastre au fost acum iertate şi îndepărtate pentru totdeauna. Ştim că Dumnezeu ne-a îndreptăţit deplin. Ştim că avem viaţa veşnică în Fiul lui Dumnezeu. Cât de mult ar fi dat nu puţini creştini din timpul nostru şi din trecut, ca să aibă siguranţa acestor binecuvântări şi a altora, care între noi sunt „cunoştinţe generale”?

Mai mult decât atât, noi ştim că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi prin aceasta noi suntem legaţi cu Domnul Isus Hristos ca mădulare ale trupului Său. Ştim de asemenea că favoarea actuală, de care avem parte, şi gloria viitoare, în care noi trebuie să fim introduşi în curând, pot fi măsurate numai prin bucuria pe care Tatăl a găsit-o pentru inima Sa în Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit. În afară de aceasta ştim că Domnul Isus vine, ca să ne ia la Sine, şi atunci inima Lui va fi veşnic satisfăcută pe deplin şi bucuria noastră va fi veşnic deplină.

Spun, că noi ştim aceste lucruri; şi prin aceasta mă refer la faptul că ele aparţin temelor obişnuite ale slujirii şi că credincioşii le cunosc ca adevăruri doctrinare. Dar unde domină teama de Dumnezeu practică, râvna, dăruirea, vegherea şi viaţa de rugăciune, care ar trebui să fie rezultatul unei astfel de cunoaşteri mari şi al unei binecuvântări bogate?

Este prezentă vizibil multă despărţire de asemănarea cu lumea, dar motivul pentru aceasta nu este deseori teama că reputaţia noastră bună ar putea avea de suferit, în loc ca motivul să fie bucuria de Hristos? Nu ne strângem noi deseori laolaltă pentru citirea Cuvântului, pentru rugăciune şi chiar pentru frângerea pâinii într-un mod formal, rece, fără ca izvoarele adevărate ale laudei, ale dorinţei şi ale adorării să fi fost mişcate şi deschise în inimile noastre prin puterea Duhului Sfânt?

Cum stau lucrurile cu timpurile noastre pentru rugăciunea personală şi meditare? Nu decurg ele deseori reci şi fără putere, fără înflăcărare lăuntrică şi fără binecuvântare, chiar şi atunci când nu le neglijăm complet? Nu este la noi o indiferenţă îngrozitoare cu privire la interesele lui Hristos, care se vede clar prin lipsa rugăciunii – personale, comune şi publice?

Avem noi aceeaşi dorinţă pentru binecuvântarea altora, ca apostolul, care putea spune: „M-am făcut tuturor toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii”, şi: „Eu, dar, foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui în totul pentru sufletele voastre, chiar dacă, iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin” (1 Corinteni 9.22; 2 Corinteni 12.15)?

Dacă vorbim cu alţi creştini, nu avem noi atunci mai mult intenţia să dovedim că ei sunt falşi şi noi suntem corecţi, în loc să le dăm ceva care îi va duce mai departe? Nu este deseori la noi o aroganţă de superioritate spirituală, care contrazice tot ce spunem noi? Vrem să ne lăsăm încă o dată atenţionaţi! Ce îngrozitor ar fi dacă am deveni nu mai mult decât o sectă cu o teologie frumoasă, corectă şi conform Scripturii, dar lipsită de viaţă şi rece!

Este „iscusinţa” diavolului în zilele noastre să degradeze revelarea voii Tatălui nostru la nivelul unei teologii, care discută, dezbate şi o face temă a controverselor. Nu uitaţi: cu toate că apostolul spune: „Ia seama la învăţătură”, el pune înainte atenţionarea serioasă: „Ia seama la tine însuţi” – o atenţionare care astăzi aproape că a fost dată uitării.

„Atunci, ce trebuie să fim sau ce să facem?” Aşa vor întreba probabil unii surprinşi, care nu au sesizat cu îngrijorare decăderea, care s-a strecurat încetul cu încetul pe parcursul multor ani şi care acum este foarte clară pentru orice inimă temătoare de Dumnezeu. Dorinţa inimii lui Dumnezeu pentru noi este exprimată prin cuvintele „Fiţi plini de Duhul”.

Dragi prieteni, voi care citiţi acum aceste rânduri, noi vrem să ne întrebăm cu toată seriozitatea: Cunoaştem noi plinătatea bucuriei actuale, pacea care întrece orice înţelegere, puterea deplină pentru rugăciune, pentru adorare şi pentru mărturisire şi pentru nădejdea care se revarsă, care rezultă ca roade ale „a fi plin cu Duhul”?

Este pentru tine şi pentru mine o obişnuinţă să fim conduşi, călăuziţi, mânaţi şi umpluţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu? Sau este cel puţin aceasta dorinţa ta şi a mea cea mai profundă? Dacă aceasta este dorinţa noastră, nu ar trebui atunci să regretăm lipsa de putere şi sărăcia în binecuvântare, care se remarcă aşa de des în strângerile laolaltă pentru rugăciune, pentru vestirea Cuvântului şi pentru închinare? Nu vrem să intrăm în camera noastră cu inima zdrobită, ca acolo să ne revărsăm înaintea lui Dumnezeu inima, mărturisind starea spirituală joasă, care se vede pretutindeni, şi să-L rugăm să ne dăruiască o trezire reală în puterea Duhului Sfânt? Având în vedere revenirea în curând a Domnului, nu vrem noi să mergem pe drumul nostru în aşa fel ca să fim găsiţi ca creştini credincioşi care aşteaptă, veghează şi lucrează?

Dacă sufletul nostru nu este liber şi fericit în dragostea lui Hristos adânc simţită şi dacă în adâncul inimii noastre nu mergem pe drumul nostru prin puterea Duhului Sfânt în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, atunci nu vrem să permitem ca vrăjmaşul să ne înşele, prin aceea că ne face să gândim, că aceasta ar fi din cauză că noi avem o cunoaştere mare.

Probabil astăzi înţelegem unele „adevăruri referitoare la Adunare” mult mai bine decât acum cinci ani. Dar a devenit Hristos mult mai preţios? Avem noi mai multă bucurie reală, profundă, să ne gândim la El şi să vorbim despre El? Poate am făcut progrese în ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală, dar este sentimentul nostru mai profund şi mai fidel decât în momentul în care am aflat pentru prima dată că El ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Arde inima noastră în râvna şi jarul „dragostei dintâi”? Este dragostea Lui şi dăruirea Lui şi astăzi la fel de importantă pentru mine, aşa cum a fost atunci?

Gândeşte la apelul Domnului adresat bisericii binecuvântate cu daruri şi avansată spiritual din Efes: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4). Ce câştig este o cantitate mare de cunoaştere referitoare la Persoana şi lucrarea Sa, dacă sentimentul sufletului scade, şi care totuşi este aşa mult preţuit de El?

Şi apoi – în ceea ce priveşte venirea Domnului, avem dorinţa să auzim strigarea Lui şi să vedem faţa Lui; o dorinţă care zi de zi devine tot mai profundă şi pătrunde tot mai mult viaţa noastră? Probabil ştim foarte exact, şi potrivit cu Scriptura, învăţătura despre venirea Domnului, dar vrem să ne întrebăm: este aceasta o speranţă în care trăim şi a cărei împlinire o aşteptăm în fiecare ceas? Este vorba numai de o învăţătură, la care ţinem cu tărie, sau este aşa, că puterea ei ne ţine tari, prin aceea că în practică ea ne desparte de veacul acesta rău şi preocupă gândurile noastre cu Persoana care revine?

Ce ar fi, dacă în acest moment serios, critic – indiferent de unele certuri, care conduc la despărţire, şi în mijlocul indiferenţei mult răspândite – s-ar putea auzi strigarea şi atunci vom fi cu adevărat impresionaţi: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” (Matei 25.6)?

Laodiceea – Am devenit şi noi bogaţi?
Apocalipsa 3.14-21

William John Hocking

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 3.14-21

Apocalipsa 3.14-21: Şi îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu: Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel – şi nici rece, nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea. Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi. Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine. Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său».

Deoarece noi suntem legaţi cu alte mădulare, ar trebui să ne gândim la ele. În aceste ultime zile ar trebui să năzuim să cunoaştem gândurile Sale referitoare la Adunarea Sa ca întreg pe pământ. Domnul ne-a dat în cartea Apocalipsa o privire sinoptică a istoriei Adunării (Bisericii). Care au fost simţămintele noastre atunci când am citit cele şapte scrisori? (Apocalipsa 2-3). Nu au spus unii dintre noi, stăpâniţi de mândrie carnală: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, eu nu fac parte din Laodiceea, ci din Filadelfia”? Nu au spus unii dintre noi în inima lor: „Eu sunt bogat, am bogăţii spirituale, pe care fraţii mei de afară nu le au”?

Să citim scrisoarea adresată Bisericii din Laodiceea aşa ca şi cum ea ne-ar fi adresată nouă. Noi nu cunoaştem sărăcia noastră spirituală aşa cum o văd ochii Lui. Dacă am vrea să ne ocupăm locul nostru în praf şi cenuşă înaintea Lui, atunci El este gata să ne binecuvânteze. Sunt sigur că El va face aceasta.

Însă noi ar trebui să ne ocupăm locul ca aceia care au păcătuit împotriva Lui şi împotriva Cuvântului Său. Domnul ne-a dat Cuvântul Său, însă noi am neglijat să ascultăm de el şi să trăim corespunzător lui.

Strigătul lui Hristos suferind
Psalmul 22.1-3

William John Hocking

Versete călăuzitoare: Psalmul 22.1-3

Psalmul 22.1-3: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Strig ziua, Dumnezeul Meu, şi nu-Mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

Cuprins

În Psalmul 22 găsim una din multele profeţii ale Vechiului Testament care se referă direct la Domnul nostru Isus Hristos. Însă profeţia din Psalmul acesta se deosebeşte de toate celelalte profeţii: ea face preziceri referitoare la suferinţele Sale unice în felul lor şi de nepătruns, pe care nu le găsim în alte profeţii. Aici ele vin cu un farmec simplu şi serios, impresionant, de pe buzele Celui sfânt suferind.

Trei Psalmi mesianici deosebiţi

Mulţi Psalmi se referă la Unsul care va veni al Domnului Dumnezeu, însă trei Psalmi ies în mod deosebit în relief dintre ceilalţi, deoarece ei vestesc suferinţele Sale în detalii concrete. În afară de Psalmul 22 mai este vorba de Psalmul 60 şi Psalmul 102. Toţi cei trei Psalmi profeţesc în formă de poezie drumul uimitor al Aceluia care era speranţa lui Israel. El a fost batjocorit de toţi care L-au văzut. El era Salvatorul oamenilor şi cu toate acestea nu a avut nici un loc unde să-Şi poată pune capul. Fiecare din aceşti Psalmi descrie etapele specifice suferinţelor lui Hristos cu urmările lor specifice. Psalmul 22 este însă Psalmul care trezeşte cel mai mult sentimentele noastre şi dăruirea noastră.

Psalmul 69

Tema Psalmului 69 sunt suferinţele Domnului Isus Hristos, cum El în ochii celor „ce-L urau fără temei” (Psalmul 69.4) a purtat ocara Domnului Dumnezeu, fără să Se dea înapoi de groază. Mai marii lumii şi cei neînsemnaţi erau vrăjmaşii Lui. „Cei ce stăteau la poartă” (Psalmul 69.12) erau împotriva Lui, şi El era „pus în cântecele beţivilor” (Psalmul 69.12), aceasta înseamnă că beţivii cântau cântece de batjocură la adresa Lui. „Scapă-Mă, Dumnezeule”, a strigat El, „căci apele Mi-au pătruns până la suflet” (Psalmul 69.1). Domnul Dumnezeu L-a auzit şi I-a răspuns, aşa cum arată ultima parte a Psalmului. Dumnezeu va exercita odată judecată grea, dar dreaptă, asupra generaţiei păcătoase, care a respins şi a răstignit pe Mesia al ei. Suferinţelor provocate prin vrăjmăşia oamenilor le urmează o judecată dreaptă asupra acelora care au provocat aceste suferinţe.

Psalmul 22

Psalmul 22 este altfel alcătuit, şi ideea predominantă este unică în felul ei. Cu toate că suferinţele descrise aici sunt mult mai adânci şi mai impresionante, rezultatul pentru oameni nu este judecata, ci harul. Aici nu se întâlneşte nici un cuvânt despre mânie sau despre condamnarea omului. De aceea Psalmul 22 s-ar putea aproape privi ca cea mai mare apropiere – în Vechiul Testament – de revelarea harului nespus de mare al lui Dumnezeu în Noul Testament. În loc să cadă furtuna mâniei lui Dumnezeu peste aceia care au maltratat pe Mesia, Psalmul se încheie cu o cântare de laudă, care se înalţă spre Dumnezeu de la omenirea întreagă. Suferinţele lui Hristos dau naştere la o cântare de laudă comună şi universală, care până în momentul acela niciodată nu a fost adusă lui Dumnezeu. Într-adevăr aici şi acolo se întâlnesc cântări de laudă ale unora, însă în Psalmul acesta este descris un timp în care fiecare se bucură în Dumnezeu şi Îi aduc ce se cuvine Numelui Său. Fiecare Îi va aduce atunci ceea ce de fapt este rânduit fiecărei limbi omeneşti: laudă înţeleaptă şi din inimă. „În ziua aceea toate familiile neamurilor” vor adora pe Dumnezeul lui Israel ca urmare a suferinţelor lui Hristos, care sunt descrise în monologul profetic al acestui Psalm.

Psalmul 102

Psalmul 102 preamăreşte suferinţele lui Hristos. Acolo Mesia este prezentat în umilinţa Sa între oameni şi din partea oamenilor şi supunerea Lui smerită, permanentă faţă de voia lui Dumnezeu, oricum ar fi arătat această voie. Acest Psalm este numit „Rugăciunea unui necăjit, când este copleşit şi îşi varsă plângerea”. În mărimea Lui nemărginită Hristos „S-a făcut pe Sine nimic” [Filipeni 2.7]. În ascultare El a ocupat locul omului neînsemnat, slab, într-o lume mulţumită pe deplin cu sine şi înălţându-se pe sine însuşi. El a fost părăsit de oameni; a fost lăsat singur să Se plângă „ca vrabia singuratică pe un acoperiş” [Psalmul 102.7]. În necazul Lui Mesia a strigat: „Dumnezeul Meu” şi El a dorit ca Dumnezeu „să nu-L ia la jumătatea zilelor Lui” [Psalmul 102.24]. Drept urmare Domnul Dumnezeu îndreptăţeşte pe Fiul Său suferind şi respins (Psalmul 102.25-28). Timpul umilirii Lui ar fi putut de fapt să fie scurtat, căci nu era El Creatorul cerului şi al pământului? Toată creaţia va pieri, dar Mesia rămâne veşnic, neschimbător, „acelaşi ieri şi azi şi în veac” [Evrei 13.8]. De aceea rugăciunea Celui care suferă este ascultată de un martor divin al gloriei lăuntrice a persoanei Sale. Epistola către Evrei 1.10-12 este mărturia care încoronează gloria Fiului veşnic, prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor din timpul Noului Testament.

Suferinţe şi preamărire

Însă în Psalmul 22 suferinţele lui Hristos vin de la Dumnezeu. Deja în primul verset se spune că Dumnezeu L-a părăsit, şi aceasta oferă cheia pentru întreg Psalmul. Cruzimea omenească se vede şi aici ca şi în ceilalţi Psalmi; dar faptul că Mesia al lui Israel este părăsit de Sfântul lui Israel este – cum nu poate fi altfel – ideea dominantă în această profeţie. În afară de aceasta Sfântul suferind mărturiseşte El Însuşi că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El, Cel care suferă din cauza acestei părăsiri, o descrie. El este vorbitorul în întreg acest Psalm. Odată cu descrierea suferinţelor Sale El aduce preamărire lui Dumnezeu. Aflăm că după ce lucrarea de ispăşire a fost terminată, la timpul potrivit tot pământul va fi umplut de lauda lui Dumnezeu.

Să ne amintim cât de minunat este prezentată această combinare de ispăşire şi preamărire în Levitic 16 prin sânge şi tămâie. Acolo este prezentată simbolic prezicător marea lucrare de ispăşire făcută de Hristos. Sângele viţelului şi al ţapului era dus din curtea din faţă a cortului întâlnirii în Locul Preasfânt şi acolo era stropit înaintea scaunului îndurării şi pe scaunul îndurării. Aaron intra în Locul Preasfânt – unde domnea prezenţa Domnului pe capac – cu sânge şi tămâie. Stropirea sângelui de jertfă în felul prescris era însoţită de mirosul plăcut care se ridica din tămâia arsă şi pentru El, Cel care domneşte între heruvimi, era un miros plăcut. Aşa ilustrează acest simbol că lucrarea de tămâiere a preamăririi este strâns legată cu ispăşirea pe care Hristos a făcut-o cu privire la păcatele noastre. Lucrarea Sa de ispăşire este baza veşnic valabilă pentru adorarea adusă acum de credincioşi şi pentru omagierea adusă de toţi oamenii în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Tatăl „caută” adoratori. Dacă noi credem în Isus Hristos, atunci pe baza lucrării de ispăşire făcută de Domnul Isus noi am devenit adoratori. Tatăl Se aşteaptă la adorare din partea noastră, deoarece noi suntem acum îndreptăţiţi pentru aceasta. Ce putem noi aduce plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Să-I aducem jertfe materiale? Să-I aducem ce izvorăşte din inima noastră: dragostea naturală şi eforturile proprii? Ştim foarte bine că în noi înşine nu este nimic care să aibă valoare pentru a fi primit de El. Unde putem noi ca admiratori găsi ceva care în toate privinţele să fie plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Tot ce este cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, este plăcut Tatălui. Şi dacă ceva din aceasta poate fi mai plăcut decât orice altceva, atunci aceasta este ceea ce este în legătură cu suferinţele Sale şi cu moartea Sa, prin care El a glorificat pe Dumnezeu [Ioan 13.31]. De aceea noi ca adoratori trebuie să avem în inimile noastre o înţelegere clară despre lucrarea vastă a ispăşirii, care a fost înfăptuită pe cruce, atunci când El, preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu, care n-a cunoscut păcat, acolo „a fost făcut păcat pentru noi” de către Dumnezeu (2 Corinteni 5.21).

Scriptura foloseşte pentru lucrarea de ispăşire făcută de Hristos deseori cuvinte simple, pe care chiar şi un copil le poate spune pe dinafară. Însă cât de profund şi de neînţeles este înţelesul lor deplin! Noi ar trebui să medităm permanent la aceste cuvinte, permiţând Duhului Sfânt să desfăşoare şi să adâncească înaintea ochilor noştri sensul şi dimensiunea lor. Atunci inimile noaste pot izbucni în cântări de laudă demne, dacă ne gândim că Fiul lui Dumnezeu fără păcat, sfânt şi desăvârşit, la cruce „a fost făcut păcat pentru noi” de Dumnezeu. Noi nu putem înţelege pe deplin această învăţătură profundă; şi noi nici nu avem nevoie s-o înţelegem pe deplin pentru a adora pe Dumnezeu. Dar dacă noi stăm înaintea lui Dumnezeu „în Sfânta Sfintelor” şi ne amintim că moartea lui Hristos este evenimentul cel mai însemnat al istoriei mondiale şi că atunci s-a petrecut ceva care are o valoare incomensurabilă şi nu are nevoie să fie reluată – atunci nu vom putea reţine cântările de laudă care se revarsă din noi. Lucrarea de tămâie a laudei plăcute lui Dumnezeu se va ridica atunci spre tronul veşnic.

Cel suferind şi Dumnezeul Său

Să păstrăm clar înaintea ochilor noştri, că în acest Psalm auzim cuvintele lui Hristos, care Se adresează lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi cunosc strigătul amar de la începutul Psalmului, care străbate Psalmul ca un laitmotiv: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici aceste cuvinte emoţionante au caracter profetic, în evanghelii ele sunt istorie. Evangheliştii Matei şi Marcu scriu că Isus a rostit aceste cuvinte pe cruce. În adâncimea chinului Său, Domnul a rostit aceste cuvinte; El cunoştea însemnătatea acestor cuvinte şi de asemenea ştia că profeţiile din Psalmul 22 se vor împlini în El Însuşi. Când s-a împlinit timpul, El a venit în lume ca să îndepărteze păcatul, prin aceea că El Însuşi S-a jertfit. Domnul şi Mântuitorul nostru a stat singur în această lucrare – El era părăsit de Dumnezeu. Această experienţă îngrozitoare El a vestit-o aşa de tare, pentru ca fiecare s-o poată auzi: „Eli, Eli, lama sabactani?” [Matei 27.46]. Aşa cum a fost de multe ori, şi acum cei care L-au auzit, nu L-au înţeles. Ei spuneau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!” [Matei 27.49]. Că Răstignitul acesta ar fi putut să strige în felul acesta la Dumnezeul din cer, aceasta depăşea înţelegerea lor. Însă în acest fapt [că Hristos era părăsit de Dumnezeu] constă realmente adevărul central al ispăşirii, pe care Hristos a făcut-o pentru păcatele noastre şi pentru toată lumea.

Părtăşie permanentă cu Dumnezeu în timpul vieţii Sale

Aceasta este prima dată, cred eu, că noi citim în evanghelii că Domnul nostru foloseşte cuvintele „Dumnezeul Meu”, atunci când Se adresează Dumnezeului Său. Fiul era permanent în părtăşie cu Tatăl; El auzea cuvântul Său şi împlinea poruncile Lui. Când vorbea cu Tatăl Său, citim că Hristos I-a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” (Matei 11.25,26).

Această părtăşie a Fiului cu Tatăl era permanentă – nu numai în timpul apariţiei Sale publice, atunci când predica Evanghelia celor săraci, vindeca bolnavii şi în multe feluri făcea bine oamenilor şi le dovedea har. Această părtăşie exista şi în orele grele de la miezul nopţii în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul era singur, despărţit de ucenicii Lui; El a îngenuncheat pe pământ şi sudoarea Lui se asemăna cu picăturile mari de sânge care cădeau pe pământ. Însă în această luptă a suferinţelor şi în chinurile sufletului Său cu privire la moartea care Îl aştepta, Domnul şi Mântuitorul nostru nu era absolut singur. Aşa a spus El ucenicilor Lui scurt înainte în aceeaşi seară: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16.32). Părtăşia cu Tatăl Său era neîntreruptă în timpul „strigătului Său tare şi al lacrimilor [Sale]”. „Ava, Tată”, a strigat El. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă … Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” [Matei 26.39; Luca 22.42]. Cu toate că El ştia foarte exact care era voia Tatălui pentru ziua următoare, Fiul ascultător a procedat în Ghetsimani aşa cum El totdeauna a făcut: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” [Ioan 18.11].

Părăsit de Dumnezeu pe cruce

Însă aici în Psalmul 22 Domnul vorbeşte ca şi cum ar atârna pe cruce. Acum El nu spune „Tatăl Meu”, ca în grădina Ghetsimani, ci „Dumnezeul Meu”. Aici este vorba de problema păcatului, şi de aceea adresarea folosind cuvântul „Dumnezeu” este potrivită, căci Dumnezeu este Judecătorul tuturor. Dumnezeu este Judecătorul drept al lumii. Natura Lui este împotriva păcatului şi Fiinţa Lui cere pedepsirea păcatului. Sfinţenia şi păcătoşenia, lumina şi întunericul nu au nimic comun. Şi aici Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat. Ştiind că El a purtat păcatul şi că El „a devenit blestem pentru noi”, Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Domnul nostru a mărturisit în mijlocul suferinţelor Sale pentru păcat, că El era părăsit de Dumnezeul Său, însă El încă L-a numit „Dumnezeul Meu”.

Isus avea această relaţie cu Dumnezeu deja din timpul celei mai timpurii copilării a Lui. În Psalmul nostru El spune: „Da, Tu eşti Cel ce M-ai scos din pântecele mamei” (Psalmul 22.9). Începând de la ieslea din Betleem El, Omul desăvârşit şi binecuvântat, a recunoscut pe Dumnezeu ca pe Acela căruia Îi datora ascultare şi de care era dependent. Însă aici a devenit întuneric în mijlocul zilei, şi era o diferenţă enorm de mare: Dumnezeul Lui, în care Se încredea, L-a părăsit! De ce? Hristos venise în lume ca să ocupe locul celui păcătos şi nedrept, care sta sub judecata Dumnezeului drept şi sfânt. Însă El Însuşi era Cel sfânt: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”, a spus îngerul Mariei (Luca 1.35). Chiar şi demonul din Capernaum I-a zis: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Marcu 1.24; Luca 4.34]. Şi ce acuzare a adus Petru iudeilor la Rusalii? „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept” [Faptele apostolilor 3.14]. Când apostolul a vorbit despre învierea lui Isus, a citat Psalmul 16.10: „Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele apostolilor 2.27).

Însă aici Hristos, Sfântul, recunoaşte pe Dumnezeul Său ca Sfântul: „Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi … Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.2,3). Cum se explică aceasta? Sfântul era cel care purta păcatul. Cel drept a luat locul celor nedrepţi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, …” [1 Petru 2.24]. Ce profundă este această smerire! Ce taină adâncă de neînţeles! Inima omenească stă cu reverenţă liniştită înaintea actului de nepătruns, care acopere pentru totdeauna privirilor curioase ale muritorilor pe Mântuitorul în timpul acestor ceasuri îngrozitoare. Numai Unul era acolo în acest întuneric şi în umbra morţii. Numai el poate relata despre aceasta. El a vorbit. Cuvintele Lui stau scrise aici: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Preţul mântuirii noastre

Noi nu putem nici înţelege şi nici cunoaşte dimensiunea acestui strigăt chinuitor, care a ieşit din inima lui Hristos. Însă, făcând excepţie de interpretarea lui, cu ajutorul Duhului Sfânt noi posedăm adevărul şi binecuvântarea acestei realităţi. Credinţa noastră îşi însuşeşte acest strigăt impresionant al lui Hristos suferind. Aceste cuvinte vorbesc despre preţul salvării noastre. Ele măsoară valoarea jertfei de pe cruce pentru păcatele noastre şi spre glorificarea lui Dumnezeu. Hristos cel sfânt a fost părăsit de Dumnezeul sfânt!

Cu cât medităm mai mult în prezenţa Domnului la acest strigăt însemnat, care a venit de pe buzele Lui, cu atât înţelegem mai bine lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. Căci El a stat acolo unde niciodată mai înainte El nu a stat – sub povara vinovăţiei noastre şi a mâniei lui Dumnezeu asupra acestei vinovăţii. În timpul slujbei Sale pe pământ Hristos nu a purtat păcatele noastre, aşa cum gândesc unii în mod greşit. Pe lemn El a purtat păcatele noastre în trupul Său, aşa cum scrie Petru. Acolo El a suferit pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră, ca să ne aducă la Dumnezeu, pentru ca binecuvântările lui Dumnezeu să poată curge neîmpiedicate, în toată plinătatea lor, în sufletele noastre.

Onoarea lui Dumnezeu era în joc

Însă mai este şi un alt aspect al lucrării de ispăşire, pe care în nici un caz nu avem voie să-l uităm: onoarea lui Dumnezeu era în joc din cauza păcatului omului. O însuşire veşnică a lui Dumnezeu, şi anume dreptatea Lui, era periclitată. Era El cu adevărat Sfântul care detestă păcatul? Sau El tolera păcatul şi nu ţinea cont de pedeapsa meritată? Domnul Isus a dat răspunsul în Persoana Sa, şi pe cruce El a menţinut sfinţenia neschimbabilă a lui Dumnezeu. Acolo El a făcut cunoscut înaintea urechilor universului: „Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, în timp ce El dădea mărturie despre această sfinţenie prin mărturisirea că El Însuşi era părăsit.

Suferindul sfânt a fost făcut păcat şi de aceea a fost părăsit, lăsat singur. În neliniştea Lui Hristos a strigat cu glas tare către Dumnezeul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, a spus El. Repetarea înseamnă reacţia afectivă profundă, o mare nevoie. Când Avraam a stat la altarul pe care era legat Isaac şi ţinea cuţitul în mâna ridicată, ca să omoare pe fiul său, atunci îngerul Domnului a strigat: „Avraame, Avraame”. De două ori a fost strigat din cer numele tatălui. Patriarhul trebuia să asculte urgent. Nu trebuia pierdută nici o clipă! Şi mult mai urgent era strigătul Domnului nostru preamărit. El era în nevoia cea mai mare, peste El se rostogoleau valurile mâniei divine asupra păcatului, şi strigătul a străbătut singurătatea dezolantă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acestea sunt cuvintele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, singurul Fiu al Tatălui, Dumnezeu arătat în carne. Să medităm mereu la aceasta. Fie ca aceste cuvinte să străpungă înlăuntrul nostru. Aceasta curăţă duhul şi luminează inima. Primim o nouă imagine despre mărimea harului lui Dumnezeu şi ne lăudăm tot mai mult cu crucea Domnului Isus Hristos. Atunci vom vedea tot mai mult lumina şi dragostea lui Dumnezeu în El, Cel care era singur în acest loc al întunericului şi blestemului. Şi Îl vom adora mai intens pe Cel care a iubit şi a perseverat până la sfârşit şi care nici atunci nu a pierdut legătura cu Dumnezeul Său, când a fost părăsit de Dumnezeu, căci El L-a numit „Dumnezeul Meu” cu încrederea că El va fi ascultat din pricina evlaviei Lui (Evrei 5.7).

Cele şapte exprimări ale lui Isus pe cruce

În evanghelii ne sunt relatate şapte exprimări ale Domnului nostru pe cruce. Trei din ele au fost rostite în primele ceasuri şi patru către sfârşit. Singura exprimare din cele şapte, care este relatată în mai mult de o evanghelie este strigătul lui Hristos, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El este relatat atât de Matrei cât şi de Marcu. Prin mărturia dublă a Duhului Sfânt devine clar că noi trebuie să acordăm acestui strigăt atenţia plină de respect şi în mod deosebit să medităm la aceasta în rugăciune.

La început, când L-au legat de lemnul blestemat, Domnul S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34). După aceea, în timp ce soarele era încă sus pe bolta cerească, Isus a văzut pe Maria, mama Lui, şi pe ucenicul, pe care El îl iubea, şi a zis mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, şi ucenicului i-a zis: „Iată, mama ta!” (Ioan 19.26,27). Compătimirea Sa nu a amorţit din cauza durerilor şi suferinţelor proprii. Mai târziu auzim cum El a dat tâlharului de lângă El, care de asemenea avea parte de grozăvia răstignirii şi care credea în El, asigurarea plină de har: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Cu toate că Domnul era mai sărac decât cel mai sărac dintre săraci, El putea totuşi să mai dea ceva. El a fost alungat din moştenirea Sa şi a fost jefuit de îmbrăcămintea Lui, părea ca şi cum El nu mai poseda nimic – însă El acordă tâlharului convertit dreptul de a intra în paradis. Ce bucurie era în cer pentru un păcătos care s-a pocăit!

Dar după aceea soarele s-a întunecat la miezul zilei într-un mod supranatural. Întunericul era peste toată ţara, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Suferindul sfânt a fost ascuns ochilor oamenilor. El era numai cu Dumnezeu. În „noaptea” aceasta El nu a fost mut. Din întuneric a venit strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Evanghelistul Ioan relatează suplimentar de alte două exprimări (Ioan 19.28-30): „Mi-e sete!”, şi „S-a sfârşit!”, ambele rostite, deoarece El era atotştiutor.

Ceea ce trebuia să aibă loc era acum terminat. Ce s-a terminat? Ce a avut loc? Cine poate descrie? Cine poate evalua? Nu era lucrarea măreaţă a ispăşirii pentru păcat, care a satisfăcut pe Dumnezeu în toate însuşirile Lui [de exemplu: dragoste, dreptate, sfinţenie; adnotarea redacţiei]? Dumnezeu poate acum fiind drept să îndreptăţească pe cel nedrept care crede în Isus. Domnul ştia ce El a sfârşit. El ştia ce a îndurat şi că în suferinţa Lui El a fost părăsit de Dumnezeu. În afară de aceasta Fiul lui Dumnezeu ştia că jertfa necesară pentru păcat a fost adusă şi ea era suficientă. El ştia că întunericul trecuse şi El a intrat în lumina lui Dumnezeu, spre bucuria şi satisfacţia Tatălui. După aceea vine a şaptea exprimare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23.46). După aceea El a intrat în paradis şi acolo a întâmpinat pe tâlharul pocăit, care crezuse în El şi pentru ale cărui păcate El a făcut ispăşire înaintea lui Dumnezeu.

Ispăşire şi preamărire

În versetul al treilea Mesia Însuşi dă răspunsul la întrebarea Sa: „Pentru ce M-ai părăsit?” El este: „Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” Sfinţenia Domnului Dumnezeu cerea judecarea păcatului, înainte ca El să poată primi pe poporul Său sau preamărirea din partea poporului Său. Ispăşirea pentru păcat este baza pentru aducerea laudei şi adorării, căci locuinţa Domnului Dumnezeu este sfântă.

Copii lui Israel au fost puşi deoparte dintre toate naţiunile pământului, ca să preamărească permanent pe Domnul Dumnezeu. Cortul întâlnirii din pustie şi Templul de pe muntele Sion au fost ridicate pentru ca El să locuiască în mijlocul lor şi să primească preamărirea de la ei. Domnul Dumnezeu a rânduit ca preoţii să ardă dimineaţa şi seara tămâia aromată preasfântă înaintea Lui într-un loc sfânt. Tămâia este o imagine a laudei de un miros plăcut, pe care Dumnezeu o aşteaptă de pe buzele oamenilor. Israel era ales ca prin această slujbă zilnică a preamăririi să ilustreze ce aşteaptă Domnul Dumnezeu de la toţi oamenii. El i-a scos din robie şi a fost îndurător faţă de ei, atunci când îngerul nimicitor a trecut pe lângă uşa lor. El i-a salvat, în timp ce a înecat în mare pe vrăjmaşii lor. Imediat s-a înălţat spre Domnul Dumnezeu cântarea de laudă a poporului Său salvat. Moise şi copiii lui Israel au serbat victoria Domnului Dumnezeu; ei au atribuit eliberarea lor puterii dreptei Sale (Exod 15). În această cântare de laudă naţională Israel privea şi înainte spre Muntele Moştenirii Domnului Dumnezeu, spre Locuinţa Lui, spre Locul Preasfânt pe care mâinile Sale l-a pregătit în ţara făgăduită (Exod 15.17). „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui” [Psalmul 106.12]. Însă ei au uitat repede faptele măreţe ale Domnului Dumnezeu, au desconsiderat poruncile Lui şi s-au închinat idolilor naţiunilor, care nu cunoşteau pe Dumnezeu. Au părăsit pe Sfântul lui Israel şi au neglijat jertfele de pace zilnice dinaintea Locuinţei Lui. Israel a păcătuit greu şi a provocat mânia dreaptă a Dumnezeului său, a Dumnezeului care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel.

La acest păcat mare al naţiunii alese pare să Se refere Suferindul sfânt în versetul 4. El a fost părăsit şi strigătul Lui a rămas neauzit din cauza păcatelor poporului, şi nu din cauza propriilor Lui păcate. Isus stătea în spărtură. El Însuşi S-a dat ca jertfă pentru păcate. El a făcut ispăşire pentru păcat. Prin suferinţele Sale El a adus sfinţenia acolo unde nu era sfinţenie, dreptate unde era nedreptate, şi laudă acolo unde acum era numai „blestem şi amărăciune”. Prin lucrarea Sa ispăşitoare Domnul Isus – în ceea ce priveşte păcatele oamenilor – a împlinit toate cerinţele Celui sfânt, care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel; însă în timp ce El a făcut ispăşire, acest Cel sfânt nu a ascultat strigătul Lui.

Interdependenţa între ispăşire şi cântarea de laudă este marcată clar în structura Psalmului. Prima parte (începând cu versetul 1 până la mijlocul versetului 21) descrie pe Hristos pe cruce, în timp ce restul Psalmului prevesteşte rezultatul lucrării de ispăşire făcută de Hristos: Israel şi toate naţiunile până la marginile pământului vor fi umplute cu duhul laudei Domnului Dumnezeu.

Părinţii salvaţi, dar Hristos părăsit

În versetul 4 vorbeşte încă duhul lui Hristos. Domnul pe cruce Se compară cu oamenii temători de Dumnezeu din timpurile trecute: „În Tine se încredeau părinţii noştri (Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi alţii), se încredeau şi-i salvai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5). De aceea, nu contrazicea atitudinea lui Dumnezeu din trecut faptul că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu în suferinţele Sale şi că Dumnezeu nu a acordat nici o atenţie strigătului Lui după eliberare? Evlavia lui Avraam nu era desăvârşită şi cu toate acestea rugăciunile lui au fost ascultate. Răbdarea lui Iov în suferinţe era demnă de admiraţie, dar a dovedit multă lipsă de răbdare cu „prietenii” lui şi a mărturisit Domnului Dumnezeu: „Iată, eu sunt nimic” [Iov 40.4]. Şi Iov a fost ascultat şi i s-a dat ajutor. Dar când în teama morţii Sale Mesia a strigat către Dumnezeu, în cer era linişte. Braţul Domnului Dumnezeu nu era întins, ca să-L însoţească în ceasul acesta. Ceea ce voia lui Dumnezeu I-a dat ca misiune, pe care s-o împlinească, El a trebuit s-o împlinească singur. El a trebuit să îndure totul singur, fără ajutor. În sufletul Lui avea sentimentul amar că Dumnezeu nu L-a ajutat în necazul acesta extrem de greu, aşa cum El a ajutat părinţilor în Israel. De ce această comportare schimbată? Deoarece El, Fiul Omului, care n-a cunoscut păcat, „a fost făcut păcat”, ca să facă ispăşire pentru păcate. Absolut singur în momentul acesta şi numai din acest motiv Dumnezeu a părăsit pe Robul Său ascultător, pentru ca gloria morţii Sale la cruce să strălucească netulburată în veşnicie.

Însă răbdarea şi smerirea Domnului nostru s-au revelat în ceasul acesta întunecat. Ca Unul părăsit de Dumnezeu, El mărturiseşte: „Dar Eu sunt vierme, nu om” (Psalmul 22.6). El acceptă să fie nimic printre fiii oamenilor. El a pus Eu-l propriu pe deplin în planul din fund. Acum, ca întotdeauna, Hristos „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” [Romani 15.3]. Ca „vierme, nu ca om” El a renunţat la orice revendicare la intervenţia lui Dumnezeu: o dovadă care încununează smerenia desăvârşită şi altruismul Domnului şi Mântuitorului nostru. Viermele este un simbol al slăbiciunii extreme. Domnul, care era „răstignit în slăbiciune” [2 Corinteni 13.4], S-a comparat El Însuşi cu un vierme, ca să justifice părăsirea Lui aparentă de către Dumnezeu.

Pe cruce Domnul nu rămâne orb sau fără simţăminte faţă de gândurile şi cuvintele curioşilor; ele măresc şi mai mult durerea şi suferinţa Sa. El este insultat şi dispreţuit. Ei Îl batjocoresc, deoarece Lui nu Îi vine nici un ajutor de la Dumnezeul, în care Se încredea, aşa cum a mărturisit, nici o salvare. În timpul răstignirii Sale şi neobservat de spectatori, Hristos a ţinut însă cu tărie neabătută la încrederea în Dumnezeul Său (Psalmul 22.9-11). Aşa cum în Betleem şi Nazaret, în Capernaum şi Horazin, în Betania şi Ierusalim Isus a fost „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei” (Evrei 12.2), tot aşa El a fost şi pe Golgota. Neluând în seamă ruşinea crucii, El a rămas – conform cuvintelor Lui proprii – statornic în voia lui Dumnezeu: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” [Luca 22.42]. Oamenii batjocoreau, Hristos suferea, Dumnezeu a fost glorificat.

Când Domnul nostru a fost ispitit la începutul slujirii Sale, El trăia în pustie alături de animalele sălbatice (Marcu 1.13). Atârnând pe cruce El vede cum oamenii din jurul Lui se comportă obraznici şi barbari ca animalele care omoară. El este înconjurat de „tauri puternici din Basan” şi de „un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22.12,13). „Câini” necuraţi, furioşi L-au înconjurat (Psalmul 22.16). El a fost prin în cuie pe cruce, total lipsit de ajutor în mijlocul acestora. El este vărsat ca apa; puterea Lui este uscată ca cioburile unui vas de lut; toate mădularele Lui s-au desfăcut [compară cu Psalmul 22.12-17]. Aşa descrie Hristos cel răstignit slăbiciunea Lui, atunci când ceata răufăcătorilor L-a înconjurat şi au procedat samavolnic cu El, prin aceea să I-au străpuns mâinile şi picioarele. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi au tras la sorţi pentru cămaşa Lui. Se desfată la goliciunea Lui. Chiar şi în timpul festivităţilor de la sărbătoarea Paştelui inima lor stricată se delectează cu această privelişte! În versetele 12-18 Hristos descrie prin Duhul profetic suferinţele Sale provocate de oameni, care la cruce s-au îngrămădit şi s-au înmulţit.

Dar în tot acest timp Mesia exprimă dependenţa Sa stăruitoare de Domnul Dumnezeu. El spune: „Dumnezeul Meu! … Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei … Tu eşti Dumnezeul Meu. Nu Te depărta de Mine” (Psalmul 22.2,9-11). Aici Hristos aduce înaintea Dumnezeului Său durerea şi suferinţa Sa, de care are parte din partea oamenilor, conduşi de căpetenia lumii acesteia. Tot ce puterea întunericului I-a făcut în ceasul acesta le-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu cu privire la El. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a făcut nimic, El a fost ascultător până la moarte de cruce. Şi în această cea mai adâncă smerire a Sa El recunoaşte că tocmai această stare era ţelul suprem al lui Dumnezeu pentru El: „M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15).

Strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!”

Însă sfârşitul se conturează. Intensitatea rugăciunii este înlocuită de lauda cu ardoare. Domnul imploră pe Dumnezeu: „Tu, Tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi! Scapă-Mi sufletul de sabie şi viaţa din laba câinelui! Scapă-Mă din gura leului!” (Psalmul 22.19-21). La mijlocul versetului 21 Vorbitorul schimbă deodată tonul exprimării. Până aici tema acestui Psalm era rugăciunea rămasă fără răspuns. Însă acum a venit răspunsul şi a fost primit: „Da, Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”.

În acest Psalm nu ni se spune explicit importanţa nespus de mare a treceri de la rugăciune la primire de către Acela care la început a mărturisit că este părăsit de Dumnezeu. Este lăsat în seama noastră să medităm la acest fapt, şi anume că acelaşi glas, care a zis lui Dumnezeu: „Scapă-Mă din gura leului!”, adaugă acum: „Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”. Acelaşi care mai înainte a zis: „Dumnezeul Meu, strig şi nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22.2), acum strigă: „Da, Mi-ai răspuns!” Cu strigăte mari şi cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări a strigat în suferinţele Sale pe cruce, atunci când a purtat păcatul, către Dumnezeu. Apoi a venit momentul când El a ştiut că lucrarea Sa de ispăşire pentru păcat a fost terminată, că din cauza evlaviei Lui El a fost ascultat de „către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Evlavia sau teama Lui de Dumnezeu a fost pusă la probă de rezistenţă. Tocmai în suferinţele Lui cele mai adânci, părăsit de Dumnezeu din cauza vinei omului, ascultarea Lui de neclintit a strălucit fără pată şi nediminuată. El a fost recunoscut de Dumnezeu, cu toate că de oameni era batjocorit.

Acum a venit salvarea, tocmai în momentul când El era fără apărare faţă de „coarnele bivolului” şi „puterea câinelui”. Tronul dreptăţii din cer şi crucea de pe Golgota de pe pământ s-au unit, atunci când Hristos Isus a adus jertfa unică pentru păcate. Sângele Lui ispăşitor a acoperit capacul de aur de sub heruvimii minunaţi. Lucrarea Sa veşnic valabilă pentru păcat a făcut-o „în trupul Său de carne” pe cruce. Această realitate a vestit-o Domnul atotştiutor oamenilor, îngerilor, demonilor. „Când Isus a luat oţetul, a zis: ‚S-a sfârşit!’” (Ioan 19.30). Aşa relatează apostolul Ioan, că Fiul lui Dumnezeu a confirmat în cuvinte că El a terminat lucrarea. Iniţial [în original] era numai un singur cuvânt, pe care Isus l-a rostit pe cruce, dar a venit de pe buzele Atotputerniciei atotştiutoare şi se va răspândi ca un ecou până la marginile universului şi până în vecii vecilor.

Am auzit ce a făcut cunoscut Domnul despre lucrarea pe care El Însuşi a făcut-o pentru păcat şi prin care Dumnezeu poate fi drept şi poate declara drept pe cel care crede în Isus. Ne mai putem juca cu gândul, că cu toate acestea ar mai trebui făcut ceva, pentru a restabili pe deplin slava lui Dumnezeu? După ce Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca jertfă de bună voie şi a strigat „S-a sfârşit!” – este posibil să se mai poată adăuga ceva ca să facă ispăşire pentru păcate? În cazul că Scriptura ar sprijini clar gândul acesta, o astfel de propunere ar dezonora pe Hristos prin dimensiunea ei şi ar combate cuvântul şi lucrarea Sa.

Porţile cântării de laudă se deschid

După ce Cel părăsit a fost salvat „din coarnele bivolului” şi ispăşirea a fost terminată, începe imediat slujba cântării de laudă. Mirosurile plăcute ale lucrării de tămâie preasfântă se înalţă spre cer împreună cu privirile îndreptate în sus. Căpetenia mântuirii, făcut acum „desăvârşit prin suferinţe” [Evrei 2.10] explică: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Psalmul 22.22). Aceasta este făgăduinţa profetică despre rezultatul ispăşirii înfăptuite. Numele lui Dumnezeu ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie apoi să devină cunoscut, şi Hristos Însuşi va promova închinarea demnă de Dumnezeu în mijlocul adoratorilor adunaţi.

Ni se relatează că Domnul nostru a făcut aluzie la aceasta atunci când după învierea Sa a spus Mariei Magdalena despre Dumnezeul Său. El a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Această afirmaţie nu a făcut-o El mai înainte, deoarece ea [încă] nu era valabilă. Dar acum a avut loc ispăşirea pentru păcate, dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său erau restabilite. Corespundea gloriei lui Dumnezeu ca un fel nou de relaţii ale credincioşilor între ei să fie făcut cunoscut. Pe baza lucrării, pe care El a făcut-o la cruce, Domnul Isus leagă pe ucenicii Lui slabi şi neputincioşi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Acum ei au dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu ca fii şi să fie primiţi aşa cum Hristos Însuşi a fost primit: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” – şi aceasta nu numai pentru că ei erau născuţi din apă şi din Duh, ci pe baza jertfei pentru păcate, pe care Hristos a adus-o şi pe care Dumnezeu a primit-o. Domnul uneşte pe ai Săi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Aşa cum El a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12.24). „Dumnezeul Meu!”, a strigat Domnul, atunci când era singur şi părăsit, atunci când a purtat păcatele noastre în trupul Său; nimeni nu putea lua parte la strigătul Lui. Dar acum El spune ucenicilor Săi: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Această relaţie nouă era primul rod al suferinţelor şi al morţii lui Hristos.

Însă după primul rod urmează recolta. În restul versetelor acestui Psalm se desfăşoară cercuri tot mai largi de cântări de laudă adresate Domnului Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Iacov şi Israel Îl vor glorifica şi se vor teme de El. Toate marginile pământului şi toate familiile neamurilor îşi vor aminti, se vor întoarce la El şi I se vor închina. În ultimul verset citim: „Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui către un popor care se va naşte, fiindcă El a făcut aceasta”. Ultima propoziţie „El a făcut aceasta” nu este destul de clară. Cuvintele au caracter general şi unii ar putea întreba: Cine a făcut? Şi: Ce a făcut? Însă pentru oricine are convingeri spirituale este clar la cine se referă ele: este vorba de lucrarea inegalabilă de ispăşire a lui Hristos pe cruce, unde El a fost prezentat ca Ispăşitor, ca să vestească dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcat (Romani 3.23-26).

Hristos Însuşi a fost primul martor al lucrării Sale terminate, prin cuvintele: „S-a sfârşit!” Urmaşii Lui călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu au transmis această mărturie pe pământ de la o generaţie la alta. Ispăşirea pentru păcate este baza pentru toată lauda, toată adorarea şi toată slujba. Cerurile şi pământul se vor uni, ca să dea Mielului, care a fost înjunghiat, toată onoarea. Inima şi glasul tuturor răscumpăraţilor vor mărturisi cu bucurie spre onoarea lui Dumnezeu, că „El a făcut-o”.

Fie ca acest Psalm, iubiţi prieteni, să ne vorbească permanent despre „necazurile celui nenorocit” (Psalmul 22.24). Fie ca el să trezească în noi cântări de laudă şi să le doteze cu miros plăcut sfânt, care este demn de Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu şi de prezenţa lui Hristos. Suferinţele Sale şi jertfa Sa constituie baza veşnică pentru adorarea plăcută a lui Dumnezeu. Tatăl caută adoratori în duh şi adevăr. Cine poate aduce această adorare, dacă nu aceia care cunosc pe Isus Hristos şi care stau tari în credinţă pe lucrarea înfăptuită de El! Fie ca noi să avem parte de experienţa fericită, că Domnul Isus Hristos este Iniţiatorul şi centrul oricărei cântări de laudă în mijlocul Adunării (Bisericii) Sale; şi aceasta ori de câte ori ne amintim „că El a făcut aceasta” (versetul 31), şi ori de câte ori ne strângem în Numele Său.

Teren tare sub picioare
… sau stai pe nisipuri mişcătoare?

William John Hocking

Verset călăuzitor: 2 Timotei 2.19

2 Timotei 2.19: Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne …

„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne”, spune apostolul în 2 Timotei 2.19. El a vorbit despre unele lucruri îngrozitoare, care vor avea loc în ultimele zile. Fapte rele şi învăţături false se răspândeau rapid în acele zile şi mai târziu se vor înmulţi şi mai mult. Însă Pavel se bucură să-şi amintească lui însuşi şi să amintească lui Timotei şi nouă, că temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, chiar dacă ceea ce a fost încredinţat omului eşuează. Ce este de la Dumnezeu rămâne neînfrânt, şi nimic nu-l poate leza.

Şi în timp ce acest caracter al statorniciei este adevărat cu privire la lucrurile Adunării, gândesc că este un principiu foarte sănătos, pe care fiecare credincios ar trebui să-l aibă înaintea ochilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu ţi-a revelat cu privire la adevăr nu se schimbă niciodată.

Asigură-te că ceea ce ai, este de la Dumnezeu. Lasă să fie ancorat cu desăvârşire în sufletul tău aşa ca înaintea lui Dumnezeu, că ceea ce tu crezi şi cu care eşti legat este de la El. Nu-ţi însuşi convingerile spirituale ale altora; nici măcar convingerile tatălui tău şi ale mamei tale; ci primeşte-le de la Dumnezeu şi ai dovezi din Scriptură pentru ele, şi atunci vei putea fi liniştit cu o conştiinţă bună şi un duh plin de pace. Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne; şi ceea ce a fost tare cu cincizeci de ani în urmă, este şi astăzi tare; ce era tare în zilele apostolice, este şi astăzi tare şi sigur.

Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească
Efeseni 1.16-23

William John Hocking

Versete călăuzitoare: Efeseni 1.16-23

Efeseni 1.16-23:[De aceea şi eu] … nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui, luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;

Cuprins

Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească

Este o tendinţă generală în practica duhului omenesc să despartă pe Hristos şi Biserica. Aceasta are loc în mod deosebit atunci când este vorba de acele relaţii ale unităţii intime, pe care Scriptura le arată şi pe care le accentuează ca însuşiri speciale ale chemării creştine.

Care din marile grupe din creştinătate este cu adevărat conştientă, că Biserica este aşa de mult legată cu Hristos în cer, că organizarea Bisericii primeşte un caracter esenţial tocmai prin acest fapt? Bisericile romane, anglicane, nonconformiste, ca să nu mai vorbim de cele greceşti, toate nu recunosc că legătura vie între Biserică şi Capul ei înviat aflat în cer nu numai că nu este o idee pur abstractă, pur teoretică şi total inactivă, ci este un principiu vital, care ar trebui să se vadă în orice activitate.

Este imposibil să se înţeleagă natura cerească a chemării Bisericii despărţită de Hristos. Dreptul la existenţă al Bisericii se bazează exclusiv pe Hristos. Prin aceasta nu vrem acum să ne referim la lucrarea de împăcare şi răscumpărare făcută de Mântuitorul. Fără îndoială această lucrare incomparabilă a oferit baza neschimbabilă pe care se întemeiază acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii. Arătând spre înainte sau spre înapoi, pentru toate timpurile moartea lui Hristos a pus baza unică pentru binecuvântarea copiilor credinţei. Însă din aceasta nu rezultă că binecuvântarea, care a fost oferită şi dăruită, a avut de la început acelaşi caracter. Dimpotrivă, acea binecuvântare s-a schimbat în caracterul ei şi în dimensiunea ei corespunzător ţelului lui Dumnezeu din fiecare perioadă, aşa cum s-a văzut din când în când în legătură cu diferitele glorii ale Fiului.

Diferenţa între binecuvântările cereşti şi cele pământeşti

Vorbind la modul general, Vechiul Testament se ocupă cu făgăduinţa şi profeţia venirii lui Mesia. Se vorbeşte despre faptul că El va veni la poporul ales Israel ca profet al lor, ca preot şi împărat, şi că El va înălţa sămânţa lui Avraam mai presus de toate naţiunile pământului. Binecuvântările, pe care credincioşii de atunci ar fi trebuit să le aştepte, aveau un caracter pământesc. Fiica Sionului trebuia să caute cu privirea după venirea Împăratului ei, care va domni în dreptate. Asupritorii trebuiau nimiciţi şi vrăjmaşii lor trebuiau determinaţi să lingă ţărâna. Pacea trebuia să curgă ca un râu şi pământul trebuia să fie plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Viaţa lungă şi bunăstarea trebuia să fie partea fericită a fiecărui supus în împărăţia minunată a Domnului venit din David. Spus pe scurt, în Vechiul Testament ne este prezentat Hristos ca Domnitor pământesc şi ca Acela care face judecata divină pe pământ, în mod cu totul deosebit în legătură cu poporul Israel. Drept urmare binecuvântările poporului au un caracter pământesc şi naţional, ceea ce este în concordanţă deplină cu aceste făgăduinţe.

Deci, aşa cum speranţele lui Israel îşi deduc însuşirile specifice din faptul că Mesia, Prinţul, va veni ca să domnească aici pe pământ, la fel şi speranţele şi chemarea Bisericii îşi primesc însuşirile specifice din poziţia pe care Hristos a ocupat-o acum sus în cer. Aceasta creează o diferenţă între Israel şi Biserică, cum nu poate fi mai mare. Diferenţa este între binecuvântarea pământească şi binecuvântarea cerească, între binecuvântarea carnală şi cea spirituală. Oriunde am privi în Vechiul Testament, întotdeauna găsim aceeaşi atitudine de aşteptare. În Egipt şi în pustie ei căută ţara făgăduită cu coşul plin şi cu provizii. În Canaan, când suspinau sub domnia idolatră a împăraţilor apostaţi sau când plângeau la râurile Babilonului, cei credincioşi doreau pe Răscumpărătorul, care trebuia să vină din Sion şi va binecuvânta pe orice om sub viţa lui de vie şi sub smochinul lui.

Noul Testament dimpotrivă, nu sprijină astfel de aşteptări pentru creştin. Iudeul era îndreptăţit să se aştepte aici la o binecuvântare de natură pământească. Binecuvântările credinciosului dimpotrivă sunt cereşti şi spirituale şi sunt savurate numai prin credinţă. Ele îşi primesc caracterul lor, cum am spus, de la Hristos. Dar de la care Hristos? Nu ca Împărat al lui Israel şi Domnitor al naţiunilor, ci de la Capul glorificat al Bisericii.

Binecuvântarea cerească a Bisericii

Epistola către Efeseni prezintă taina binecuvântării cereşti a Bisericii într-un mod foarte detaliat, dar întotdeauna cu Hristos. Finalul primului capitol prezintă adevărul despre înălţarea actuală a lui Hristos sus în cer şi cu această realitate măreaţă leagă poziţia Bisericii în locurile cereşti în legătură cu El. Să privim felul în care este adusă această învăţătură.

Primele paisprezece versete din capitolul 1 conţin un rezumat al adevărurilor, care se referă la credincioşi. Ele arată locul credincioşilor în gândurile şi ţelul lui Dumnezeu. Este un principiu al Cuvântului lui Dumnezeu, ca binecuvântările personale şi responsabilităţile personale să fie prezentate fără excepţie înaintea binecuvântărilor şi relaţiilor comune. Şi niciunde aceasta nu este ilustrată mai clar ca în această epistolă, care întrece pe toate celelalte în plinătatea revelărilor divine în caracterul lor cel mai larg cu privire la Biserică. Căci Biserica este arătată aici în totalitatea ei: din veşnicie „ascunsă în Dumnezeu”, „făcută acum cunoscut” şi pe lângă aceasta, să fie prezentată în curând desăvârşită şi nevătămată înaintea lui Hristos (Efeseni 5). Cu toate acestea chiar şi în această epistolă nu este nici o excepţie de la regula generală, care se vede în toată schema descoperirii, şi anume că mai întâi se fac afirmaţii care se referă la fiecare în parte. Şi nu numai se relatează ceva despre alegerea şi moştenirea în Hristos, ci şi despre ceea ce pare a fi foarte elementar: despre iertarea păcatelor şi despre auzirea Evangheliei. Aceasta este foarte semnificativ. Individualitatea credinciosului nu trebuie ştearsă prin lucrurile generale ale Bisericii. Este de asemenea bine, nu, este chiar necesar, ca sufletul să fie conştient de relaţia lui personală cu Dumnezeu şi să fie sigur de ea, pentru ca el să fie capabil să înţeleagă mai bine locul lui în Biserică. În afară de aceasta preocuparea cu privilegiile Trupului lui Hristos nu trebuie să determine pe nimeni să uite sau să subevalueze ceea ce conţine prin har poziţia credinciosului ca individ.

Deci, după ce Pavel a prezentat credincioşilor din Efes locul lor binecuvântat, pe care fiecare din ei ca individ îl are înaintea lui Dumnezeu în Hristos, el le spune despre rugăciunile lui pentru ei, pentru ca ei să cunoască mai mult. El doreşte ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să le dea duhul înţelepciunii şi descoperirii în cunoaşterea Lui Însuşi, ca ochii inimilor lor să fie deschişi. Rugăciunea lor pentru ei este întreită. Ei ar trebui să ştie:

ce este speranţa chemării Lui , şi (Efeseni 1.18)
ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi (Efeseni 1.18)
ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, atunci când El (Efeseni 1.19)

L-a înviat dintre cei morţi , şi (Efeseni 1.20)
L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor şi (Efeseni 1.21)
a supus toate lucrurile sub picioarele Lui şi (Efeseni 1.22)
ca şi Cap peste toate lucrurile L-a dat Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1.23).

Aici avem dorinţa inspirată a apostolului pentru credincioşii din Efes. El voia ca ei să crească în cunoaştere divină (deplină cunoaştere).

1. “Speranţa chemării Lui”

Cu privire la punctul 1 al chemării lor: el le-a prezentat aceasta deja în versetele anterioare, dar au înţeles ei speranţa acestei chemări? Speranţa este împlinirea, cununa, culminaţia, din care noi savurăm astăzi prin credinţă. Noi suntem realmente deja astăzi binecuvântaţi în locurile cereşti, primiţi deja astăzi în Preaiubitul. Însă speranţa se va împlini atunci când Domnul ne va duce sus în casa Tatălui şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la noi va fi deplin împlinit. Chemarea este individuală, speranţa se referă la toţi. Căci aici se va vedea şi unitatea în care Hristos Îşi va prezenta Biserica în glorie. Apostolul se roagă ca sfinţii să poată vedea şi aspectul acesta.

2. “Bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi”

În continuare el se roagă (punctul 2), ca ei să poată cunoaşte bogăţiile gloriei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţi. Aici nu este vorba atât de mult, aşa cum alţii au atras deja atenţia, că sfinţii însăşi constituie această moştenire, ci că Dumnezeu primeşte moştenirea în Hristos în sfinţi. Hristos este „Moştenitorul tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2), şi când El va intra în drepturile Lui, atunci Biserica va avea parte de gloria Lui ca împreună-moştenitoare (Romani 8.17; 2 Timotei 2.12). Hristos nu va intra în gloria Sa despărţit de mireasa Sa. El Însuşi spune: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Şi este dorinţa apostolului ca credincioşii să înţeleagă prin credinţă destinarea lor înaltă în ziua care va veni a gloriei.

3. “Nemărginita mărime a puterii Lui”

În fraza următoare (punctul 3) a rugăciunii este vorba ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu, care a lucrat deja în credincioşi, prin aceea că au fost înviaţi ca să aibă parte de înălţarea lui Hristos. Aceasta este aşa de important, că îl determină ca într-o altă rugăciune să îndrepte încă o dată atenţia deosebită asupra ei.

Hristos în glorie

Ultima rugăminte introduce un subiect, cu care apostolul se preocupă foarte aprofundat într-un mod caracteristic. Era o temă deosebit de apropiată şi plăcută inimii apostolului. Hristos în cer şi urmările care rezultă pentru noi din înălţarea Sa actuală domină aproape în fiecare epistolă. Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos în zilele întrupării Sale. El nu L-a întâlnit pe malul Iordanului, ca Ioan şi Petru. Era un Hristos ceresc, care a întâmpinat pe prigonitorul înflăcărat. Şi viziunea despre gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos este mereu ca o stea luminoasă sclipitoare la orizontul vieţii apostolului care hotărăşte drumul său şi îmbărbătează sufletul său. El iubea să gândească la Hristos în glorie, şi când el este călăuzit să vorbească despre puterea care lucrează astăzi în noi, atunci el prezintă imediat legătura cu puterea care L-a aşezat pe Hristos acolo.

Exact aceeaşi putere, care a lucrat în El, lucrează în noi. Astfel şi aici este adus din nou adevărul doctrinar, ca întotdeauna, pe fundamentul tare al realităţilor. Este însă vorba de o realitate care este preţuită numai printr-un simţ spiritual. Şi aceasta are apostolul în vedere. El solicită să se privească la desfăşurarea atotputerniciei lui Dumnezeu, care tocmai a avut loc în timpul acela în învierea lui Hristos. Din aceasta el prezintă apoi înţelesul profund al acestei realităţi pentru Biserica lui Dumnezeu.

Puterea lui Dumnezeu

Dumnezeu a prezentat puterea Sa la început, prin aceea că El a creat cerul şi pământul. În istoria lui Israel El Şi-a arătat puterea în aceea că El i-a eliberat din Egipt. Dar cea mai mare desfăşurare de putere a lui Dumnezeu pentru creştin este învierea şi înălţarea lui Hristos. Aceasta depăşeşte cu mult puterea – în ceea ce priveşte caracterul – care a lucrat atunci când a fost constituit universul material; depăşeşte şi puterea cu care a fost nimicită oştirea lui faraon şi a anulat legile naturii, ca să elibereze un popor înrobit. Căci aici este vorba de nimicirea ultimului vrăjmaş al omului – moartea. Dumnezeu L-a înviat, căci era în puterea Lui, şi I-a dat nu numai viaţă, ci chiar L-a aşezat pe locul cel mai înalt al autorităţii şi gloriei.

Aflat în această cea mai înaltă poziţie I se va da domnia şi această domnie este peste toate. „El a supus toate sub picioarele Lui.” El este Domn peste toate. Cu toate că această domnie universală încă nu se vede, deoarece timpul administrării ei publice încă nu a venit, totuşi glorificarea Aceluia, care a fost în mormântul unui om bogat, nu mai este nici o taină pentru credinţă, deoarece ea a fost revelată. Pentru credincios ea este cea mai remarcabilă exercitare a puterii divine. Minunate sunt forţele puternice şi nevăzute ale naturii, care lucrează acum în corpurile cereşti uriaşe, care constituie un sistem stelar îndepărtat, la fel cum lucrează în nenumăratele roiuri de viaţă microbiană care populează o rigolă. Însă gloria lui Dumnezeu în creaţie a fost nesfârşit de mult depăşită prin gloria Tatălui în învierea Fiului Său.

Ea este depăşită în aceeaşi măsură precum lucrurile spirituale depăşesc lucrurile naturale şi lucrurile veşnice depăşesc lucrurile vremelnice. Mecanismul universului! Despărţirea Mării Roşii! Cât de lipsite de importanţă sunt aceste lucruri în comparaţie cu ceea ce El a făcut pentru Fiul Omului, pentru Acela care „a fost răstignit în slăbiciune”, dar „a fost înviat în putere”. Acela, care S-a smerit mai prejos de purtătorii de demnitate cereşti, prin aceea că El S-a făcut asemenea oamenilor şi a luat asupra Sa ocara după care a urmat şi moartea pe Golgota, Acesta i-a depăşit în înălţarea Lui, ca să ocupe locul la dreapta Maiestăţii în ceruri „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”.

Ce exemplu măreţ despre lucrarea marii puteri a lui Dumnezeu este aceasta! Viaţă din moarte este mult, dar înălţarea pe locul cel mai înalt – cu cât mai mult este! Sunt puţine exemple de învieri în timpurile Vechiului Testament. Şi aceia, care prin intervenţia divină directă au ieşit astfel prin porţile mormântului, s-au întors curând înapoi. Însă aici este Unul, care de asemenea a fost cu adevărat înviat, dar care a fost înviat pentru ca niciodată să nu mai moară, prin aceea că a fost înălţat din domeniul morţii peste orice domeniu de domnie în locurile cereşti, unde moartea niciodată nu poate pătrunde. Acolo Fiul Omului rămâne pentru credinţă ca monument despre intervenţia atotputernică.

„Cap peste toate dat Adunării”

După ce apostolul ne-a solicitat deja gândurile până la extrem, prin aceea că ne-a prezentat înălţimea înălţării, la care Hristos a fost înviat şi înălţat, el pune acum înaintea privirii noastre o realitate care are cea mai profundă însemnătate pentru Biserică. În locul acela, în care I-a fost acordată gloria, acolo Biserica este legată cu El. El este nu numai „Cap peste toate lucrurile”, ci şi „Cap peste toate ale Adunării (Bisericii)”. Aceeaşi putere, care a lucrat în Hristos, ca să-L aşeze acolo în înălţime, lucrează în noi, ca să ne aducă cu El acolo. Ca Fiu al Omului El are din aceia care sunt destinaţi să aibă parte de poziţia Sa ca şi Cap, care I-a fost dată prin învierea Sa. Şi oamenii aceştia sunt descrişi ca aceia care sunt deja legaţi cu El acolo conform planului şi lucrării.

Legătura strânsă dintre Biserică şi Hristos este ilustrată prin imaginea trupului – „Adunarea, care este Trupul Său”. Aici nu este legătura dintre supuşi şi un superior, cu toate că în acelaşi timp este adevărat, că Biserica este subordonată lui Hristos. Însă această imagine expresivă conţine adevărul minunat, că ţelul veşnic al lui Dumnezeu nu s-ar realiza, dacă Biserica nu ar fi unită cu Omul înviat pe locul gloriei, unde El a fost înălţat. Realmente, acesta este înţelesul deosebit al frazei care urmează „plinătatea Celui care umple totul în toţi”. Biserica a fost chemată să devină complementul, care este necesar să întregească acolo sus pe Omul de nepătruns.

Gânduri de încheiere

Avem aici ţelul revelat al lui Dumnezeu referitor la Hristos şi Biserică. Noi am fost aduşi în legătura de nedesfăcut a celui mai intim caracter cu Hristos, nu ca un Om aici pe pământ, căci aceasta nu putea fi, ci ca un Om în înviere şi înălţare la dreapta lui Dumnezeu. Realitatea aceasta (căci cu certitudine nu este teorie) marchează pe Biserică o însuşire unică în felul ei. Lucrurile mari şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la ea nu vor fi niciodată depline pe pământul acesta. Scena împlinirii lor depline în glorie este acolo sus. Aceasta este o taină, care astăzi este la fel de complet ascunsă faţă de lume ca şi realitatea gloriei actuale a lui Hristos. Din acest motiv aşteptările Bisericii sunt acolo unde este înţeleasă adevărata natură a chemării lui Dumnezeu, exclusiv cerească. În acelaşi timp lumea este privită ca loc, unde zăboveşti un timp, în care toate împrejurările sunt trecătoare şi în nici un fel nu sunt lucruri de importanţă mare. Cât de puţin este trăită aceasta în practica bisericii cu numele, desigur nu trebuie să comentăm.

Va auzi lumea trâmbiţa la răpire?
1 Tesaloniceni 4.16

William John Hocking

Verset călăuzitor: 1 Tesaloniceni 4.16

1 Tesaloniceni 4.16: Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos;

Întrebare

Este un loc în Scriptură, care ne spune, că lumea ca atare nu va auzi strigătul şi trâmbiţa, când Domnul va lua pe ai Săi acasă?

Răspuns

Scriptura nu spune în nici un loc categoric, că lumea nu va auzi strigătul Domnului şi trâmbiţa lui Dumnezeu, dar ea niciunde nu spune contrariul. Însă strigătul poruncitor al Domnului este numai pentru unii, nu pentru toţi. În mod deosebit în evanghelia după Ioan vedem ce linie clară de despărţire face Domnul între lume şi „ai Săi”. Această diferenţiere a devenit deosebit de clară după învierea Domnului. Când Domnul Isus a vorbit ucenicilor Săi despre plecarea Lui din lumea aceasta, El a spus: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea” (Ioan 14.19). În timpul dintre învierea Lui şi înălţarea Lui la cer El Se arată numai alor Săi, şi numai ei L-au văzut plecând la cer de pe Muntele Măslinilor. De aceea noi credem, că atunci când Domnul va reveni numai pentru ai Săi, strigătul poruncitor şi trâmbiţa lui Dumnezeu va suna, pentru ca să le trezească atenţia. Credincioşii plecaţi acasă – nu necredincioşii morţi – vor auzi glasul în mormintele lor, desigur şi credincioşii care vor fi în viaţă. Oile Lui – şi nimeni altcineva – aud deja astăzi glasul Păstorului cel bun.

Nu ni se spune dacă venirea Domnului va fi însoţită de vreun fel de zgomote, pe care lumea le va auzi. Chiar dacă ar fi aşa, zgomotul sau sunetul nu va fi înţeles sau va fi interpretat greşit, aşa cum ne arată exemple din Scriptură (compară cu Ioan 12.28,29; Faptele apostolilor 9.7; 22.9). Desigur, luarea în trup a celor mântuiţi la venirea Domnului nu va putea rămâne ascunsă, însă evenimentul acesta va exercita o influenţă morală asupra lumii la fel de puţin cum a fost la timpul său răpirea lui Enoh.

De ce eu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare

Stephan Isenberg

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 4.13-18; Ioan 14.1-3; Mattei 24

1 Tesaloniceni 4.13-18: Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Ioan 14.1-3: Să nu vi se tulbure inima! Voi aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă şi în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.

Cuprins

Introducere

Credincioşii pot să discute cu înflăcărare, când este vorba de momentul răpirii. Poate ea cu adevărat avea loc în orice moment, sau trebuie să mai aibă loc anumite lucruri? Scopul acestui articol este să prezinte foarte pe scurt unele puncte esenţiale, care cel puţin scriitorului articolului îi face imposibil să creadă că răpirea credincioşilor va avea loc după necazul cel mare sau să creadă o doctrină potrivit căreia răpirea şi arătarea Domnului Isus în putere şi mare slavă pot avea loc în acelaşi moment.

Mai întâi o întrebare

Mai întâi doresc să spun tuturor acelora care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare, ca ei să redea un verset biblic prin care să susţină afirmaţia lor. Căci acelaşi lucru îl cer şi ei de la aceia care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare. Dacă însă ei sunt sinceri, vor trebui să recunoască, că nu este nici măcar un singur loc pentru această afirmaţie. Totodată recunosc însă, că şi toţi aceia, care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare, nu pot să citeze un loc biblic care să vorbească direct despre aceasta. Deci ambele părţi se bazează pe deducţii şi interpretări cu mare băgare de seamă a textului biblic. În treacăt spus, nu există nici un text biblic care să vorbească direct despre Trinitate, şi cu toate acestea fiecare creştin fidel Bibliei ţine cu tărie la existenţa Trinităţii, deoarece mărturia generală a Scripturii este clară în această privinţă.

Se aşteptă venirea Domnului, sau se aşteptă venirea unei catastrofe?

Deci cine crede că răpirea va avea loc după necazul cel mare, trebuie să dovedească de ce noi creştinii trebuie să aşteptăm un lucru aşa de catastrofal cum este necazul cel mare, şi de ce în mod deosebit apostolul Pavel, care a fost aşa de îngrijorat pentru Adunare, nu a pregătit nici măcar cu un cuvânt pe creştini pentru un timp aşa de greu.

Nici Domnul Isus nu pregăteşte pe ucenicii Lui pentru un astfel de necaz, cu excepţia capitolului 24 din evanghelia după Matei, unde este vorba de rămăşiţa iudaică viitoare, ci El îi mângâie îndreptându-le privirea spre nădejdea minunată a revenirii Sale. Când El vorbeşte ucenicilor Săi despre viitor, când El nu va mai fi prezent, atunci El le spune: „Să nu vi se tulbure inima! … Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” (Ioan 14.1,2) Domnul Isus promite apoi ucenicilor că va reveni să-i ia la Sine în casa Tatălui. Şi El le spune, că aceasta este ceva de la sine înţeles şi că desigur, El le-ar fi spus, dacă nu ar fi aşa. Ar trebui noi să ne aşteptăm, că El într-adevăr ne-ar fi spus dacă viitorul nostru nu ar fi în fericire la El, dar El nu ne-ar fi spus că noi, înainte ca El să ne poată lua, ar trebui să trecem printr-un necaz, cum niciodată mai înainte nu a fost şi cum nici nu va mai fi după aceea? Cât de mult trebuie să întristeze aceasta pe Domnul, dacă noi considerăm că El aşa S-a comportat?

Venirea Domnului Isus, ca să ia pe credincioşi în casa Tatălui, era o noutate senzaţională pentru ucenicii care până atunci au crezut că Mesia va veni şi va întemeia Împărăţia Sa pe pământ. Deci ucenicii nu trebuiau să-şi facă nici un fel de griji şi nici să nu fie fricoşi, căci nădejdea lor nu trebuia să fie un Hristos pe pământ, ci că ei sunt legaţi cu Hristos aflat în cer. Ar fi fost revenirea lui Hristos cu adevărat o îmbărbătare pentru ucenici, dacă ei mai înainte ar fi trebuit să treacă printr-un necaz mare, despre care ni se spune că vor fi foarte puţini care vor supravieţui (compară cu Apocalipsa 6-18)? Ar fi fost cuvintele „să nu vi se tulbure inima” cu adevărat încurajatoare?

Când mai târziu Pavel vorbeşte credincioşilor din Tesalonic despre răpire, atunci este ca şi cum el însuşi ar fi auzit cuvintele Domnului din evanghelia după Ioan 14, căci şi el vorbeşte despre răpire şi începe expunerea sa cu cuvintele: „ca să nu vă întristaţi” (1 Tesaloniceni 4.13). Credincioşii din Tesalonic îşi făceau griji mari referitoare la ce se va întâmpla cu cei dragi ai lor care au adormit, dacă Domnul va reveni. Erau alte motive decât acelea pe care le aveau ucenicii în evanghelia după Ioan capitolul 14, este însă interesant, că atât Domnul cât şi apostolul fac aluzie la răpire şi la luarea în casa Tatălui ca mângâiere împotriva întristării (oricare ar fi cauzele care o provoacă). Dar dacă răpirea ar avea loc abia după necazul cel mare, atunci eu nu înţeleg pe Pavel, de ce el ajunge la ideea să ne spună: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4.18). Personal mi-aş dori în acest caz, ca răpirea să fie amânată cât mai mult şi eu să mor în pace, ca să nu trebuiască să trec prin acest necaz îngrozitor.

Este vorba de un necaz special

Cine îşi doreşte să treacă printr-un timp în care pământul trebuie să îndure mânia lui Dumnezeu într-un mod cum niciodată nu a avut loc (compară cu Romani 1.18) – trebuie să fii unul care doreşte să se chinuie singur, ca să doreşti aşa ceva. Într-adevăr, creştinii trebuie şi astăzi să intre în slavă trecând prin multe necazuri şi întristări, dar aceasta nu se poate compara cu ce va fi atunci când Dumnezeu Îşi va descoperi mânia. Când Hristos a fost pe pământ, El a trebuit să sufere multe necazuri, dar erau necazuri din pricina dreptăţii, sau suferinţe din cauza sentimentelor Lui de compasiune pentru alţii, sau suferinţe, deoarece tot timpul El a făcut voia Tatălui. Când Hristos a atârnat pe cruce şi a fost părăsit de Dumnezeu în cele trei ore de întuneric, El a trebuit să suporte mânia lui Dumnezeu. Nimeni nu se va îndoi că între aceste feluri diferite de necaz sunt diferenţe mari. Astfel „necazul cel mare” nu se compară cu acele necazuri pe care şi noi le suferim, de exemplu din pricina dreptăţii. Aceasta devine clar chiar numai prin faptul, că Domnul Isus Însuşi spune, că va fi un necaz unic, cum niciodată n-a fost (Matei 24.21). De ce mulţi comentatori trec cu vederea acest fapt?

Nu ar fi fost în 1 Tesaloniceni 4 un moment bun, ca să ne pregătească, cum trebuie să ne comportăm în necaz: cum putem să rămânem credincioşi Domnului, ca să nu cădem pradă fiarei din adânc şi să nu primim pe frunte semnele ei? În loc de aceasta Pavel ne spune în capitolul următor: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.9), şi: „De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii” ( 1 Tesaloniceni 5.11). Să îndrepţi privirea spre răpire ca mângâiere, cu toate că se ştie că mai înainte trebuie să aştepţi necazul cel mai grav în forma mâniei lui Dumnezeu, aceasta nu este o încurajare! Ori este? Ar fi fost cel mult o încurajare, dacă apostolul ar fi vorbit despre necazul cel mare şi ar fi vestit răpirea ca salvare pentru aceşti credincioşi – şi atunci nu ar mai fi fost la modul general – din aceste împrejurări vitrege. Dar Pavel nu face aceasta.

În cazul necazului este vorba de mânia lui Dumnezeu

De fapt când Pavel vorbeşte despre faptul că Dumnezeu „nu ne-a rânduit la mânie” (1 Tesaloniceni 5.9), din capitolul 1 devine clar ce se înţelege prin cuvântul „mânie”. Acolo se spune în versetul 10: „… Isus, care ne scapă de mânia viitoare”. Atunci era pe deplin clar, la ce mânie se referea Pavel aici: era mânia, care în Vechiul Testament a fost vestită mereu şi care a fost numită şi „ziua răzbunării” (Isaia 61.2). Această mânie stătea în Vechiul Testament în mod deosebit în legătură cu „ziua Domnului”, şi tocmai despre această „zi a Domnului” este vorba în capitolul 5 (vezi versetul 4). Este „mânia Mielului” (Apocalipsa 6.16), „ziua cea mare a mâniei Lui” (Apocalipsa 6.17), „paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14.10). Domnul Isus va călca în picioare „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19.15); şi tocmai despre această mânie spune Pavel: „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie”.

Este adevărat că expresia „mânia lui Dumnezeu” este folosită şi pentru relaţia veşnică a omului necredincios cu Dumnezeu, dar cu toate acestea aici ( 1 Tesaloniceni 1.10) nu poate fi vorba de mânia veşnică a lui Dumnezeu, căci fiecare credincios devine eliberat pentru totdeauna de această mânie, atunci când se întoarce la Dumnezeu (vezi şi Ioan 3.36; aici mânia nu vine ca în 1 Tesaloniceni 1.10, ci ea este deja peste cei necredincioşi), dar Scriptura foloseşte această expresie mult mai des ca să descrie timpul când „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor” (Romani 1.18). Ca să poţi recunoaşte ce sens are această „mânie”, de fiecare dată este important contextul în care stă: în 1 Tesaloniceni 5 în context este vorba tocmai despre „ziua Domnului”, care este precedată de judecăţi grele (de mânia lui Dumnezeu). Este fals să deduci că aici este vorba de mântuirea veşnică, deoarece cuvântul „mântuire” se întâlneşte în acelaşi verset (1 Tesaloniceni 5.9). Cuvântul „mântuire” are în Scriptură mai multe înţelesuri şi el descrie şi eliberarea şi salvarea din împrejurările pământeşti (vezi de exemplu Faptele apostolilor 2.40; „Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii stricate”). Şi aici (1 Tesaloniceni 5,9) acest cuvânt înseamnă mântuire de mânia lui Dumnezeu, care va veni peste pământul acesta. Mântuirea veşnică este fără îndoială inclusă în acesta.

Apostolul laudă în capitolul 1 pe credincioşii din Tesalonic, deoarece ei aşteaptă pe Domnul să vină din cer, şi în loc să le îndrepte atenţia, că mai bine ar fi să aştepte mai înainte mânia lui Dumnezeu în necazul cel mare, el le spune, că Isus îi va salva „de mânia viitoare”. Aşa cum am spus, în locul acesta „mânia” nu poate fi locul de destinaţie veşnică a celor necredincioşi, deoarece această mânie nu este descrisă ca „venind”, ci ca aceea care „rămâne” asupra celui care nu se căieşte şi nu crede în Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3,36).

Uneori se spune, că mânia lui Dumnezeu va fi revărsată abia după ce Hristos va fi revenit (deci după timpul de necaz propriu-zis). Prin aceasta se vrea să se acorde valabilitate Scripturii, că într-adevăr noi vom fi salvaţi „de mânia viitoare”, în acelaşi timp tăgăduindu-se că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare. Se spune, că revărsarea mâniei lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu „necazul cel mare”.

Este adevărat că punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu va avea loc abia după venirea Domnului. Dar tocmai judecăţile dinaintea venirii Domnului (judecăţile peceţilor, judecăţile trâmbiţelor şi judecăţile potirelor) sunt deja începutul acestei mânii a lui Dumnezeu.

Dacă în Apocalipsa 15.1 se spune că mânia lui Dumnezeu se sfârşeşte în aceste plăgi/potire: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”, atunci aceste judecăţi ale potirelor, care în mod explicit sunt numite „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” şi au loc înainte de venirea Domnului, aparţin mâniei lui Dumnezeu. Şi deoarece cu ele se sfârşeşte mânia, trebuie atunci ca mai înainte să fi avut loc judecăţi care conţin mânia lui Dumnezeu.

În vorbirea Domnului Isus cu privire la timpul sfârşitului în Luca 21.23 se spune: „Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile! Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia.” Aici este vorba într-adevăr de timpul din anul 70 după Hristos, când Ierusalimul a fost distrus, dar tocmai această judecată este o umbră a ceea ce va avea loc în mod desăvârşit în zilele din urmă. Dacă ceea ce a avut loc deja acolo, a avut loc pe baza mâniei lui Dumnezeu, ar fi de neimaginat că ceea ce va veni în viitor cu mult mai îngrozitor prin împăratul nordului peste Israel şi Ierusalim nu va aparţine acestei mânii. Pe lângă aceasta în proroci ni se spune explicit, că împăratul nordului, asirianul, este unealta mâniei lui Dumnezeu (vezi de exemplu Isaia 10). Aceasta este răzbunarea lui Dumnezeu ca răspuns la primirea lui antihrist. Aşa cum primirea semnelor fiarei (a domnitorului mondial roman) atrage explicit după sine băutul paharului mâniei lui Dumnezeu. (Apocalipsa 14.10).

De multe ori se consideră că necazul cel mare se referă la prigonirea credincioşilor. Şi este adevărat, că prigonirea este şi ea o formă de necaz, cu toate că lingvistic ea se deosebeşte de acesta, şi chiar şi credincioşii vor avea în viitor necaz, dar cuvântul are un câmp mult mai larg în înţelesul lui pentru toate formele de necaz pricinuite de diferite cauze. Astfel, „necazul cel mare” este judecata de pedepsire din partea lui Dumnezeu în mod deosebit pentru Israel, din cauza primirii lui antihrist, respectiv pentru lumea creştină din cauza decăderii ei de la El.

O analiză a folosirii cuvântului tlipsis ( folosit în limba greacă pentru necaz / strâmtorare / întristare) confirmă acest înţeles.

Geneza 42.21: Ei au zis atunci unul către altul: „Suntem într-adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat. De aceea vine peste noi necazul acesta.

Înţelesul este aici: pedeapsă. Această istorie este de fapt un model despre ceea ce se va întâmpla în viitor cu rămăşiţa iudaică.

Deuteronom 28.53: În asedierea şi în sărăcia în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-i va da.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 28.57: … şi din cauza fătului ieşit dintre picioarele ei, şi a copiilor pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, în timpul asedierii şi mizeriei în care vrăjmaşul tău te va aduce în cetăţile tale.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 31.17: În ziua aceea, mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi îi voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de ei. Şi ei vor fi sfâşiaţi şi o mulţime de rele şi de necazuri va cădea peste ei: şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele pentru că Dumnezeul Meu nu este în mijlocul meu?”